Apare sub egida Uniunii Scriitorilor din România Gheorghe Dinică evocat de Marina Constantinescu și Angelo Mitchievici p. 22, 24 20 noiembrie 2009 (Anul XLII). 32 pagini. 4 lei EDITORIAL de Nicolae Manolescu Greierele si furnica / Inedit Otilia Cazimir Pagini de corespondență p. 16-17 Interviurile „României literare" Jorge Edwards: Am plătit scump apariția cărții Persona non grata p. 26-27 ntr-un eseu instructiv și amuzant din volumul Les vertes lectures (unde vertes are sensul de naive, pentru copii) (ediția a 2-a de la Gallimard, 2007), Michel Tournier își analizează o povestire mai veche intitulată Pierrotsau misterele nopții. Personajele sunt, până la un punct, cele din commedia del'arte, Pierrot, tăcut, timid și selenar, Arlechin, locvace și pitoresc, și Colombina, logodnica primului, la care se întoarce după o aventură cu cel de-al doilea. Povestirea lui Tournier reia tema dintr-o narațiune a lui Jean Giono, după care Marcel Pagnol a făcut un film în 1939. La Giono și Pagnol, Pierrot e brutar, nici tânăr, nici frumos, Arlechin e păstor și cântăreț la ghitară, iar Colombina, iubita brutarului, fuge cu păstorul, dar revine nu după mult timp la căldura cuptorului. Cu aproape aceeași repartiție a rolurilor mai este, își amintește Tournier, și un film al lui Marcel Carne din 1945. Nu-și amintește, în schimb, de o povestire a lui Arthur Schnitzler, în care Pierrot e un astronom cu ochii nedezlipiți de pe cerul nopții, Arlechin, un păstor și cântăreț din fluier, cu care fuge în lume Colombina, soția astronomului. Fiecare dintre cei cinci autori moderni tratează tema vechii commedia del'arte\n felul său, mai aproape de spiritul ei, Pagnol (n-am citit povestirea lui Giono), sau, încărcând triunghiul amoros de o puternică sexualitate, Schnitzler. George Steiner și-ar fi putut ilustra cu această suită topologiile lui culturale. Cea mai complexă relație este la Tournier. Ca și singura interpretare a temei. Pierrot este la Tournier tot un brutar, dar Colombina este, ea, spălătoreasă (în franceză, blanchisseuse are un prim sens derivat de la înălbirea rufelor, sens important în contextul povestirii lui Tournier). își face apariția într-o trăsurică viu colorată Arlechin, care e zugrav de meserie. îi zugrăvește Colombinei spălătoria. „O convertește la culoare", scrieTournier. Colombina îl părăsește pe Pierrot pentru Arlechin și se face boiangioaică, cutreierând lumea pe unde o cheamă noua ei meserie. Venind iarna, i se acrește de drumuri și se întoarce la brutarul ei, care o primește cu brațele deschise. Tournier dă acestor întâmplări, după propria mărturisire, un sens filosofic, spinozist: Pierrot e substanța, Arlechin, accidentul. Culorile superficiale ale lui Arlechin se scorojesc repede, culoarea pâinii lui Pierrot durează, fiindcă e hrănitoare. Povestea nu se sfârșește însă cu întoarcerea Colombinei, precum toate cele dinainte. Arlechin, înspăimântat de iarnă, bate într-o bună zi la ușa brutăriei și cere adăpost. Tournier, care a scris o carte de filosofie pe înțelesul copiilor, le-a pus unor elevi de 12-13 ani întrebarea dacă Pierrot ar fi trebuit să-i deschidă sau nu lui Arlechin ușa. Răspunsurile au fost, aproape fără excepție, că nu. O fetiță i-a furnizat următorul motiv: o soră a mamei l-a pierdut pe Pierrot al ei din cauza unui Arlechin. „în general, scrie Tournier în încheiere, cu cât mediul din care provin copiii este mai modest, cu atât ostilitatea față de Arlechin este mai mare. Mi se pare că ei reacționează în funcție de teama ca părinții lor să nu se despartă." Am și o altă explicație. Finalul inventat de Tournier m-a dus cu gândul la fabula lui La Fontaine Greierele și furnica. Pierrot fiind furnica, omul muncitor, cuminte și cazanier, Arlechin e greierele, artistul, boemul și seducătorul. Prejudecata copiilor, alimentată de opinia părinților, n-are cum fi favorabilă lui Arlechin. Imaginarul colectiv e dintotdeauna defavorabil artistului. Munca lui de pictor sau de cântăreț nu seamănă cu a brutarului. De aceea e suspectat de lene și de frivolitate. Libertatea nu reprezintă pentru cei mai mulți o valoare la fel de mare ca apartenența. Urmărind să convingă, artistul trece drept un seducător. Și așa mai departe. Nu înseamnă însă că viața confirmă în mod absolut prejudecățile educative. Fetița care îl respinge pe Arlechin nu va fi neapărat scutită, când va fi mare, de nesocotința Colombinei.B „Prezent Trecut, Trecut Prezent" de Paul Diaconescu - p. 3 CONTRAFORT de Mircea Mihăieș - p. 4 Primul Faulkner (VIII) DESPRE LITERATURĂ, CU BUCURIE de Ioana Pân/ulescu Câteva răspunsuri - p. 5 CRONICA IDEILOR de Sorin Lavric - p. 6 Copioasa abureală CRONICA LITERARĂ de Cosmin Ciotloș - p. 7 La pachet Sonete de Aurel Rău - p. 8 TROPICE SURÎZĂTOARE de Mihai Zamfir - p. 9 Cora Coralina (final) CERȘETORUL DE CAFEA de Emil Brumaru - p. 9 TICHIA DE MĂRGĂRITAR de Alex Ștefănescu - p. 10 SEMN DE CARTE de Gheorghe Grigurcu - p. 11 Postmodernism? Eminescu. Câteva note de Dan Grădinaru - p. 12 -13 LECTURI LA ZI de Tudorel Urian - p. 14 Secvențe din România de azi PREPELEAC de Constantin Țoiu - p. 15 PĂCATELE LIMBII de Rodica Zafiu - p. 15 INEDIT -pp. 16-17 Otilia Cazimir - pagini de corespondență Ultimul Papă de Geo Vasile - p. 18 Documente literare de Al. Săndulescu - p. 18 CENTENAR Eugen lonescu - Eugăne lonesco - p. 19 Cum să vorbești despre ceea ce nu poți să vorbești? de Pia Brînzeu - pp. 20 - 21 La porțile sacrului de Monica Pillat - p. 21 CRONICA DE TEATRU Tombe la neige de Marina Constantinescu - p. 22 Un dar pentru iubitorii dansului de Liana Tugearu - p. 23 CRONICA DE FILM Răul, urâtul și sublimul Gheorghe Dinică de Angelo Mitchievici - p. 24 CRONICA PLASTICĂ Caragiale și Brâncuși de Pavel Șușară - p. 25 INTERVIURILE „ROMÂNIEI LITERARE" Jorge Edwards: „Am plătit scump apariția cărții Persona non grata" realizat de Luminița Voina-Răuț - pp. 26 - 27 BICENTENAR Juliusz Stowacki de Constantin Geambașu- p. 28 MERIDIANE - p. 29 CARNET De senectute, de juventute de Val Gheorghiu- p. 30 PRIN ANTICARIATE de Simona Vasilache - p. 30 Praf de stele POVESTIRI PE UNDE SCURTE de Cristian Teodorescu Mircea lorgulescu, un puci eșuat - p. 31 CURS PRACTIC DE CENZURĂ LITERARĂ de Livius Ciocârlie Harșt! — p. 31 OCHIUL MAGIC-p. 32 România literară ® Director: NICOLAE MANOLESCU Redacția: GABRIEL DIMISIANU - director adjunct ALEX. ȘTEFĂNESCU - redactor șef OANA MATEI - secretar general de redacție ADRIANA BITTEL, CONSTANȚA BUZEA, MARINA CONSTANTINESCU, IOANA PÂRVULESCU - redactori Corectură: SIMONA GALAȚCHI (pag. 1,2, 3,4,7,8,14,23,24), ECATERINA IONESCU (pag. 5,9,12,13,15,16,17,18,19,20,21,30), NINA PRUTEANU (pag. 6,10,11, 22,25,31, 32), ADRIANA BITTEL (pag. 26,27, 28,29). Grafica: MIHAELA ȘCHIOPU Fotoreporter: ION CUCU Tema numărului: Casele altora Tehnoredactare computerizată: IONELA STANCIU, GEORGE MAXIMILIAN IONESCU, VALENTINA VLĂDAN Introducere texte: ECATERINA RĂDOI Corespondenți din străinătate: RODICA BINDER (Germania), GABRIELA MELINESCU (Suedia), LIBUSE VALENTOV (Cehia) Fundația România literară, Calea Victoriei 133, sector 1, cod 010071, București. Director administrativ: VALENTINA VLĂDAN Secretariat: SOFIA VLĂDAN, GHEORGHE VLĂDAN Cont în lei: BRD-GSG Agenția Șincai, RO91BRDE441SV59488894410. Cont în valută: BRD-GSG Agenția Șincai RO87BRDE441SV59488974410 (USD), RO37BRDE441SV59489004410 (EUR) e-mail: romania_literara@yahoo.com; revistaromanialiterara@gmail.com; http://www.romlit.ro; tel.: 021.212.79.86; fax: 021.212.79.81 Imprimat la FED PRINȚ Conform prevederilor Statutului, Uniunea Scriitorilor din România nu este responsabilă pentru politica editorială a publicației și nici pentru conținutul materialelor publicate. România literară este membră a Asociației Revistelor, Imprimeriilor și Editurilor Literare (A.R.I.E.L.), aso- ciație cu statut juridic, recunoscută de către Ministerul Culturii și Cultelor. ISSN 1220-6318 actualitatea „Prezent Trecut, Trecut Prezent" Nostalgia N „FIR" Mă leagă de țară 24 de ore din 24: U internetul. In zilele întunecoase ale Nordului, deschid Google Map și mă „plimb" pe plăjile litoralului, „urc" spre Deltă, „intru" pe canalul Sulina și, trecând în Google Earth, „planez" cu viteza fostului Concorde peste Bărăgan până la București, unde cobor la o altitudine convenabilă ca să disting piețele, bulevardele, parcurile prin care am hălăduit odată. Dar cel mai ades „deschid și răsfoiesc" paginile ziarelor, revistelor, avid de noutăți, întâmplări, evenimente și, dacă se poate, vești bune. Rare. Rare sunt și mesajele primite de la prietenii tot mai puțini și tot mai obosiți, care, ca să nu mai facă efortul de a scrie măcar un rând, își manifestă prezența recurgând la un subterfugiu: „redirecționează" spre mine texte, imagini din sutele, miile, milioanele ce plutesc pe valurile acestui cyber-ocean. Un semn de „atenție" care nu costă nici un efort. Unul din aceste mesaje conținea câteva zeci de poze în alb-negru sub titlul: „Cu câtă nostalgie le privim și câte amintiri răscolitoare ne trezesc aceste imagini!" Am „rulat" albumul în jos, în sus, am înclinat ecranul să văd mai bine, să m-am lămurit: era vorba de Bucureștiul interbelic. Dar cui îi poate „răscoli amintiri" asemenea imagini? Nu cumva aveam de a face cu o glumă? Căci ar trebui să fii un super-senior intrat binișor în vârsta a IV-a ca să poți avea amintiri din anii 20-30 ai secolului trecut. Și apoi, despre ce nostalgie poate fi vorba când pozele erau însoțite de titluri precum: „Prin unele cartiere caprele hălăduiau în voie", „Țiganul cu ursul nu era ceva neobișnuit", „Lampagiul", „Un măgar- putere" etc, etc, Nu e cazul să definim nostalgia. E un sentiment pe care oricine îl încearcă, mai des sau mai rar, un sentiment pe care l-a încercat deja primul om, dar și noi, următorii, regretând Paradisul. Sentimentul e străvechi, cuvântul e însă cu mult mai nou. Alăturând două cuvinte grecești, un tânăr elvețian, student în medicină, a creat termenul în 1678, denumind astfel ceea ce s-a considerat a fi o boală. în acea vreme „boala" se manifesta printre tinerii ostași aflați în lungi campanii departe de țara lor. „Dorm prost, sunt abătuți, n-au poftă de mâncare, - suna un diagnostic al vremii - inima lor bate neregulat, sunt tăcuți, apatici, singuratici și, în cele din urmă, devin complet nepăsători față de tot ce-i înconjoară". Mai târziu, „dorul de casă" a căpătat sensuri mai largi: aleanul după întâmplări și trăiri din vremi trecute, din adolescență, copilărie. O cercetătoare de la Harvard, descoperă chiar că nostalgia poate deveni un fel „ipohondrie a inimii", un soi de deviere morbidă, irațională și sugerează două cazuri: obsesia nostalgică a dictatorilor după o grandoare trecută, (exemplu: sângeroasele conflicte din Iugoslavia ultimului deceniu al secolului XX) și pasiunea bizară după epoci de mult apuse, Filmul Jurrasic Park a fost urmat de altele pe aceeași temă, iar mai recent dinozauri-roboți, imitând cât mai fidel alura și dimensiunile acestor monștri dispăruți cu 60 de milioane de ani în urmă, apar în spectacole organizate în mari săli și arene de sport. Spectacole care, prin decor, jocuri de lumini, sunete, zgomote și, mai ales, răgete preistorice, sunt menite să înfricoșeze spectatorii. Această „nostalgie" a spaimelor trăite de strămoșii lui pitecantropus erectus îmi amintește de alte surprize (și nu prea) pe care mi le rezervă internetul: regretul, uneori limpede, alteori străveziu, după „epoca de aur", după comunismul pur și dur sub care am trăit o bună parte a secolului trecut, regret ce apare în diverse „forumuri", „bloguri" și alte intervenții, mai ales anonime. Nu cumva este vorba la acești autori de o „nostalgie a fricii"? Există numeroase definiții date nostalgiei. Poate ca acestor ultimi nostalgici li s-ar potrivi cel mai bine definiția dată de Jean Baudrillard, pentru care nostalgia ar fi o: „fantasmatică reabilitare parodică a reperelor pierdute". Răbdarea u răbdarea treci marea". De-atâtea ori am auzit C vorba asta, spusă și răspusă în copilărie, dar, cu toate că m-am născut doar la câțiva pași de stâncile în care mureau valurile, n-am trecut niciodată marea. Cum s-o treci doar cu răbdarea? „Graba strică treaba" era altă vorbă de multe ori repetată. S-ar putea spune că, fiind născuți poeți, bunii și străbunii noștri au iscat asemenea vorbe de dragul rimelor. Dar nu e adevărat. Mari experți în trecerea mărilor, grecii, au găsit astfel de ziceri cu milenii în urmă, iar romanii au descoperit, la rândul lor, calitățile grabei lente - festina lente - dusă mai departe de urmașii lor cu acel qui va piano, va lontano. Să mergi încet ca să ajungi departe? Ce non-sens pentru grăbiții de noi! Când, în primele săptămâni ale anului 1990, Silviu Brucan a declarat unui ziarist englez că vor trece 20 de ani până ce românii vor „învăța" democrația, am sărit ca arși împotriva unei atari calomnioase inepții. Douăzeci de ani! ? Drept cine ne ia? Noi, europeni get-beget, născuți și nu făcuți; noi, care de la paș’opt... Am tradus cu înfrigurare interviul apărut, dacă nu mă-nșel, în „The Independent", soția mea a cules ecourile din presa scandinavă și a trimis unui post de radio un text plin de indignare care a și fost difuzat. Apoi, indignarea, indignările noastre și-au găsit alte motive, mai grave. Și odată cu ele s-au adunat și anii până la - iată! - anul 20 (fără două luni), anul profeției lui Brucan. Au fost ani plini, chiar foarte plini de evenimente care, nu o dată, erau (sau păreau) palpitante, tăindu-ne respirația, înălțându-ne în speranțe, aruncându-ne (mai des) în dezamăgiri adânci. Pentru ca azi să deschidem televizorul și să asistăm, umiliți, la dezbateri în parlamentul U.E. pe tema ajutoarelor acordate României și Bulgariei, dezbateri în care politicieni de diverse orientări se întreabă, în esență, de ce să mai fie ajutate niște așa-zise democrații MIERCURI, 18 noiembrie a apărut cel de-al 36-lea volum din colecția Biblioteca pentru toți editată de Jurnalul Național, romanul Ciocoii vechi și noi de Nicolae Filimon O carte pe care toată lumea a citit-o la un moment dat se oferă astăzi relecturii Prefață de Vasile Morar Tabel cronologic și referințe critice de Teodora Dumitru Coperta: detaliu din Portretul lui Alecu Văcărescu de Anton Chladek atâta vreme cât banii se pierd prin desișurile (și buzunarele) unei administrații corupte? Uniunea Europeană a dat și ea dovadă de răbdare. Dar, cu toată răbdarea n-a reușit să „treacă marea" de manevre, manipulări, mișculații politice; „marea" de contracte îndoielnice, falimente dubioase, afaceri necurate; „marea" de promisiuni și angajamente neonorate. Să sperăm că răbdarea U.E. și a F.M.I. n-a ajuns la limita, dar... Dar ce facem cu răbdarea noastră? în ultimul interviu acordat de Soljenițîn ziaristului suedez care a reușit s-aducă în Occident manuscrisul Arhipelagului Gulag, marele scriitor a făcut o afirmație surprinzătoare și greu de acceptat: „Degradarea morală a unei societăți, a instituțiilor și membrilor săi se produce cu mult mai repede decât redresarea lor. Comunismul sovietic a durat șaptezeci de ani. Revenirea la o societate normală, curățată, eliberată de păcatele și sechelele nefastei orânduiri, va dura dublu" - a spus Soljenițîn, fără să clipească, cu convingerea unui lucid și bun cunoscător al istoriei comunismului și al sufletului omenesc. Pe Brucan nu l-am crezut. Cum am putea, oare, să-1 credem pe Soljenițîn? Tocmai noi, care suntem cunoscuți în lume ca un popor cu sânge viu, popor de oameni iuți la minte, plini de idei ingenioase. într-o altă viață și într-un ziar ce se numea „Informația Bucureștiului" publicasem un cursiv intitulat,,Agitometrul“. Era vorba despre un imaginar aparat care ar fi putut măsura „agitația la români". Acea stare-nestare de perpetuă mișcare, acea vânzoleală nepotolită, acea grabă împiedicată de nenumărate bețe-n roate. Dar ce legătură poate fi între răbdare și agitație? Poate fi atunci când e vorba de o „rabdare agitată" sau, dacă vreți, de o „agitație răbdătoare" din care nimic bun nu poate ieși. La sfârșitul interviului său, Soljenițîn adăugase o precizare: revenirea la o societate normală după trauma comunismului nu se poate realiza doar cu răbdare, așteptând pogorârea din ceruri a unor mentalități și comportamente noi, ci printr-o răbdare activă, printr-o mișcare lentă, dar sigură, fără ezitări și ocolișuri, către această înnoire morală. Adică, un efort colectiv în toate domeniile vieții sociale, de la învățămînt și educație la justiție și administrație, efort de moralizare a tuturor instituțiilor de care depinde progresul unei țări. Nu știu dacă putem accepta previziunile lui Soljenițîn. Sâ recunoaștem, totuși, că vorbele lui sunt un îndemn către o altfel de răbdare, mobilizatoare, care nu suportă evenimentele, ci le influențează, care nu frânează mersul înainte, ci îl accelerează. Cu alte cuvinte, nu răbdarea generației mai vârstnice, însoțită de frică, tăcere, lipsă de speranță și de inițiativă, dar nici „agitația răbdătoare" din ultimele două decenii. Paul DIACONESCU România literară nr. 46/20 noiembrie 2009 . . are parte din intriga romanului va gravita însă tocmai în jurul / 1 obsesiei majorității personajelor / I de a-și găsi dublul. comentarii critice Primul Faulkner (vhd România literară nr. 46/20 noiembrie 2009 ARACTERUL PARADOXAL-ironic al C cărții ni se înfățișează încă de la titlu. Cuvântul „țânțar" nu apare niciodată explicit m text. Ca sugestie, ca metaforă, ca întrebare de subsol, termenul e omniprezent. Cea dintâi interpretare se referă, desigur, la comunitatea „artiștilor" invitați în vilegiatură de doamna Maurier. Necontenitul lor bâzâit, neodihna sterilă, inutilitatea ocupațiilor, nesfârșita vacanță în care par a trăi reprezintă transcrierea în regim cultural a activității insectelor. înțepăturile dintre personaje, încercările de a dobândi superioritate morală sunt întru totul asemănătoare acțiunii dipterelor care trăiesc vampirizându-i - la propriu - pe alții. O vastă (auto)vampirizare... benevolă o reprezintă chiar invitația bogatei doamne Maurier adresată artiștilor din New Orleans de a-și petrece patru zile la bordul vasului de plăcere Nausikaa. Ritualul invitării - prezentat in extensoîn Prolog - e, la rândul lui, o variantă ironică și minimalistă a felului în care Noe și-a umplut arca: un prozator, un sculptor, un poet și, eventual, un critic. Pe lângă ei, roiesc personajele care alcătuiesc auditoriul obișnuit al oricărui spectacol. E adevărat că nici unul nu e însoțit, ca-n legenda biblică, de propria pereche. Mare parte din intriga romanului va gravita însă tocmai în jurul obsesiei majorității personajelor de a-și găsi dublul. Cleanth Brooks susține că semnificația titlului e de ordin general, trecând dincolo de limitele sugerate de acțiune: „Parerea mea e că [țânțarii] reprezintă aspectele impredictibile și plicticoase ale realității pe care oamenii trebuie să le suporte." (Brooks, 1990: 133) în cazul romanului, aceste situații se găseau - trebuie să admitem! - din abundență. Uzând de arta sugestiei, Faulkner ne face părtași la activitatea febrilă, aparent lipsită de orice sens, a grupului de vilegiaturiști, întrupări ei înșiși ale enervantelor insecte provenite din mlaștinile deltei fluviului Mississippi, așa cum invitații doamnei Maurier provin din „mocirla" vieții artistice a New Orieans-ului, despre care Faulkner nu a scris doar cuvinte blânde. Mosquitoes anunță îndepărtarea tânărului scriitor nu doar de o lume, ci și de un fel de a privi literatura. „Cheile" romanului trebuie căutate în detaliile biografice pe care autorul încerca să le uite, îngropându-le în paginile cărții. Experiența nefericită cu Helen Baird, care-i mărturisește deschis că-i preferă mulți alți bărbați, inclusiv pe propriul frate, „trece" aproape ad litteram în text. Portretul lui Helen coincide până în detaliu cu cel al lui Pat Robyn, personaj prin care autorul încearcă să rezolve „dilema dragostei." Ca multe alte eroine ale lui Faulkner, Pat e mai degrabă un epicen, decât o femeie: suplă, subțire, fără atributele trupești ale feminității, Iară a sugera voluptatea. întreaga ei ființă se concentrează în comportament, în gesturile perfect articulate și de-o memorabilă expresivitate. Micro-universul romanului compensează în intensitate ceea ce pierde în dimensiuni exterioare. Comparat cu scrierea din care s-a născut - cartea neterminată Elmer —, textul din 1927 e o extensie a obsesiilor care l-au bântuit pe scriitor ani îh șir: relația dintre artă și sexualitate, șansa noului în confruntarea cu vechiul, multitudinea de măști în care-și îmbracă artistul personalitatea. în Mosquitoes, preocupările așa-zicând teoretice, reflecțiile despre forma și misiunea artei vor atinge nu rareori paroxismul: „în acest decor limitat, scriitorul adună o cantitate apreciabilă de artiști, pseudo artiști, gură-cască, bogătași și o considerabilă varietate de preferințe și activități sexuale, masturbatorii, incestuoase, heterosexuale și lesbiene." (Minter, 1980:65) E inutil de comentat de ce Pat / Helen se află în prim-planul multora din aceste turbulente scene. Psihanalitic vorbind, Faulkner încerca să se elibereze astfel de imaginea fetei care, de altfel, s-a și măritat la o săptămână după publicarea cărții. în aceeași linie, o remarcă a unuia din personajele cărții reprezintă o indubitabilă trimitere la situația trăită de scriitor: „Dar omenii nu mor din cauza dragostei, nu te sinucizi când ești dezamăgit în dragoste. Ci scrii o carte." Astfel de speculații închid și deschid canale care, în ciuda spectaculozității, nu ajung în inima semnificațiilor textului. Autobiografic sau nu, romanul trebuie citit prin ceea ce spune cititorului actual, și nu încercând să aflăm cine se află dincolo de măștile personajelor. E de natură secundară - chiar dacă plin de spectaculozitate - faptul că poetul Mark Frost, „un tânăr deșirat și arătând ca o fantomă", autor de versuri ermetice, cu o figură și atitudine de veșnic constipat e modelat după Samuel Gilmore, unul din poeții de la „The Double Dealer." După cum identificarea lui Bill Spratling, cel mai apropiat prieten al lui Faulkner în perioada petrecută la New Orleans, și care avea să-1 însoțească în voiajul european, cu Gordon, sculptorul tăcut, nu are importanță decât, eventual, pour Ies connaiseuts. într-o scenă burlescă - ea nu a scăpat nici unuia din exegeți - Faulkner se introduce pe sine între personajele cărții. Semnificația acestei prezențe e limpede: cititorul nu trebuie să ia prea în serios pretențiile scriitorului de a crea „personaje după natură". Conversația între Jenny și Pat e un bun exemplu nu doar al stilului nonșalant al comunicării, ci și o privire aruncată în inima lumii despre care scrie: „ - îi așteptam și am început să vorbesc cu un om caraghios. Un negru mic... Un negrotei? - Nu, era alb, dar era îngrozitor de bronzat și de prost îmbrăcat - n-avea nici cravată, nici pălărie. Și totuși, mi-a spus niște lucruri amuzante. Spunea că am cea mai bună digestie pe care a văzut-o vreodată și spunea că dacă mi se rupe breteaua rochiei, țara ar fi devastată. Spunea că e de profesie mincinos și că face bani buni din asta, suficienți să aibă un Ford imediat ce o să-1 plătească. Cred că e nebun. Nu periculos: doar nebun. [...] Cum îl chema? Ți-a spus? întrebă brusc nepoata. - Da. îl cheamă... Jenny se gândi o clipă. Mi-1 aduc aminte pentru că era un om atât de caraghios. îl cheamă... Walker sau Foster sau ceva de genul ăsta. [...] Așteaptă. O, da îmi aduc aminte - Faulkner, așa e. Faulkner? se gândi la rândul ei nepoata. N-am auzit de el." Autopersiflarea ne încurajează să privim cu mai multă detașare și la celălalt personaj despre care știm că e un „desen după natură", Dawson Fairchild. Chiar dacă în cazul său există o probă materială irefutabilă (povestirile trăznite ce-1 au drept erou pe Al Jackson, presărate de-a lungul narațiunii, sunt, de fapt, scrise de Faulkner și Anderson, în competiția lor de a compune o scriere la patru mâini), Fairchild nu e sută la sută Sherwood Anderson. Faulkner nu depășește nivelul caricaturii - și n-ar fi prima oară, dacă ne gândim la felul în care l-a înfățișat pe cel mai important scriitor sudic al momentului într-un portret caustic scris / desenat împreună cu Bill Spratling. De altfel, acel incident avea să ducă la o răceală accentuată între cei doi, dacă nu chiar la o lungă ruptură. Rezonabil ar fi, așadar, să privim toate aceste personaje prin lentila corectoare a probabilității: personajele sunt ceea ce vor fi fost în realitate, plus subiectivitatea pe care și-o îngăduie scriitorul. Experimentul, joaca, forțarea limitelor expresivității, sondarea spațiului geografic și acelui mental sunt preocupările de căpătâi ale scriitorului - și el nu face nici un secret din asta. Dimpotrivă, îhtr-o complicitate din ce în ce mai accentuată, suntem invitați să devenim partenerii săi îhtr-un discurs despre vorbărie, „despre absoluta și copleșitoarea stupiditate a cuvintelor." ■ Brooks, Cleanth, 1978, William Faulkner. Toward Yoknapatawpha and Beyond, New Haven and London: Yale University Press. Minter, David, 1980, William Faulkner. His Life and Work, Baltimore and London: The Johns Hopkins University Press. CȚVBVȚ PROMETHEVS De miercuri pana vineri, intre orele 10.00-17.00, va așteptam la CAFENEAUA PROMETHEVS! 20.11.2009 21.11.2009 22.11.2009 D 26.11.2009 19:00 KARAOKE NIGHT 20.00 Stand-up comedy cu trupa aristocratii 19:00 AMBIENTAL MUSIC NIGHT 20.00 DRUM UP un show unic de pantomima, teatru, percuție si multa improvizație Clublul PROMETHEVS va sta la dispoziție pentru organizarea de evenimente private. Informații si rezervări: tel.0751511146; 021-33.666.38,021-33.666.78 Piața Națiunilor Unite nr 3-5 e-rnail: info@prometheus.ro oate că ar merita să । spunem câteva cuvinte și J de pe partea cealaltă a baricadei... salon literar Scrisorile de la această rubrică sunt, în genere, axate pe o întrebare. Ea nu este adresată strict destinatarului, pe care - s-o spun mai bine mai târziu, decât niciodată - nu vreau să-1 încarc cu obligația de a scrie un răspuns, ci tuturor celor interesați de problema cu pricina. Le mulțumesc celor care mi-au răspuns cu promptitudine, ca dl Șerban Foarță, sau celor care s-au implicat într-o chestiune, ca dl Andrei Comea sau dl Ion Pop. Cel mai des însă, am avut parte de răspunsuri în discuții întâmplătoare sau în mesaje sosite prin e-mail, fără intenție publică. (Numai din cele care mi-au susținut cu argumente poziția pe tema Mihail Sebastian și ar ieși o cărticică.) Dau aici câteva exemple legate de articole mai recente. Stimată Doamnă Ioana Pârvulescu, . M CITIT CU INTERES cele scrise de A dumneavoastră despre Arta refuzului (România literară nr. 41). Este un g \ punct de vedere perfect îndreptățit, al g \ redactorului supus unui adevărat tir din g \ partea foarte multor îndrăgostiți de literatură, dar nu din categoria receptorilor, ci g % dintr-aceea a emițătorilor. Și, cum este și firesc, totul este prezentat de pe poziția redactorului, a celui care are puterea de decizie conferită de calificarea sa și de rolul său. însuși faptul că un redactor își pune problema modului în care să exprime refuzul - mai tranșant sau cu eventuale menajamente - îl onorează pe acesta. Poate că ar merita să spunem câteva cuvinte și de pe partea cealaltă a baricadei, pentru că, dacă există o artă a refuzului, ideal ar fi ca ea să se întâlnească cu «arta acceptării refuzului». Este adevărat că dacă aceasta ar fi regula, lucrurile ar putea fi plictisitoare; ar lipsi dialectica. Cum reacționează un refuzat într-ale scrisului ar fi chiar ușor de imaginat: cu supărare și, poate, uneori, cu sentimentul persecuției, pentru că refuzatul e convins de valoarea scrierii sale, valoare care, din varii motive, nu este recunoscută. Și totuși, nu vi s-a întâmplat niciodată să remarc ați, să zicem, o anumită eleganță în comportamentul unui refuzat? Cunosc pe cineva (la fel de bine cum mă cunosc pe mine însămi) care a reușit să iasă din tiparele clasice ale suferinței în această situație. încercând, și nu din orgoliu sau pentru glorie, să scrie poezie, personajul respectiv a trimis unei reviste consacrate de literatură câteva din încercările sale și, cum se întâmplă în cele mai multe cazuri de acest gen, a fost refuzat politicos, cu artă, cu grație chiar. în această situație, lăsând la o parte faptul că nu a mai continuat să scrie nici măcar pentru sine, pentru că a luat în serios părerea redactorului (care nici măcar nu era tranșantă), a încercat să-1 înțeleagă pe acesta (el însuși poet) și, încet, încet să-1 îndrăgească atât pe el, cât și revista, devenind un mare iubitor al acesteia și rămânându-i aproape în felul său. Și iată un gând din filozofia acestui refuzat cu artă, posesor al artei de a primi refuzul, de fapt o întrebare Ioana DESPRE LITERATURĂ, CU BUCURIE Câteva răspunsuri pusa oricui gândește la fel: „Ți s-a întâmplat vreodată / Să fii rănit de cineva / Pe care abia atunci / Să începi să-1 iubești?” E un mic fragment dintr-o încercare poetică (Paradoxuri) a personajului evocat mai sus. Cu aceeași prețuire, Elena Licsandru Noiembrie, 2009 Stimată doamnă Licsandru, Dacă am îndrăznit să fac publică scrisoarea dumneavoastră este din cauza valorii ei exemplare. Tot ce spuneți este perfect îndreptățit, iar ideea unei arte de a primi refuzul ar fi demnă de Camilien Roy, cel cu Arta de a respinge un roman. Cea mai bună observație pe această temă am întâlnit-o însă într-o carte autobiografică a scriitorului american Peter Gethers, Ihe Cat Who Went to Paris. Acesta spune că prin felul în care întâmpină observațiile unui redactor se distinge scriitorul profesionist de amator. Profesionistul își ia din nou cartea în mână, o privește cu ochi critic, și-apoi, într-un mod cât se poate de practic - americănesc, aș spune - vede ce e valabil și ce nu, din ce-a spus redactorul și face, fără nazuri, acele modificări care sunt în folosul cărții. El înțelege că redactorul reprezintă un fel de plasă de siguranță pentru mersul pe sârmă care este scrisul. Neprofesionistul, aflat, în genere, la prima carte, nu admite nici schimbarea unei virgule, socotind că orice mică intervenție i-ar distruge capodopera. Dar când este respins? Aici cred că sunt două situații distincte. Una dintre ele este cea expusă de dumneavoastră: o persoană inteligentă și de o eleganță puțin obișnuită în zilele noastre, un poet/o poetă, categorie prin tradiție și prin excelență subiectivă, recunoaște justețea părerii redactorului și renunță să scrie versuri, dovedindu- se prin această atitudine măcar un profesionist al comunicării umane și un om de valoare. Mai mult, rămâne fidel revistei care l-a respins și nu-și urăște redactorul. E aproape prea frumos ca să fie adevărat, deși ceea ce mi-ați povestit are un ton de o sinceritate care nu înșală. Cea de-a doua situație este aceea când redactorul greșește. Nu neapărat pentru că n-ar ști meserie (cazul Gide-Proust, ca să-1 iau pe cel mai faimos), ci pentru că o anume conjunctură a favorizat greșeala. Atunci, un adevărat profesionist al scrisului este tocmai cel care nu renunță, cel care va căuta alt loc în care cartea să fie acceptată. Dar sunt conștientă că, făcând o asemenea ipoteză, risc să-i încurajez tocmai pe neprofesioniștii agresivi pe care-i pomeneați, pe cei care se cred nedreptățiți. De aceea mai bine să mă opresc, mulțumindu-vă, încă o dată, pentru cuvintele atât de bine-venite, LP. La același articol am primit și răspunsul destinatarei, doamna Oana Bârna, redactor de valoare și cu experiență, de la care am „furat” adesea meserie. Decupez din scrisoarea e-mailată numai partea privitoare la chestiune, deoarece mi se pare că mai bine nu se poate spune: [...] Sper că întrebarea finală e pur retorică! Dar, conștiincioasă cum sunt, m-am gândit ce răspuns aș da. Mi-am adus aminte că, răsfoind cartea lui Roy din colecția coordonată de Radu (aproape din obligație profesională!), mi-am zis că răspunsurile mele negative, care se împart, în mare, în două - refuzuri pentru cărți bune, dar fără nici o șansă de vandabilitate, și refuzuri pentru cărți proaste și punct - nu se încadrează în nici una din categoriile lui Roy. E clar că n-au umor! N-am un text standard, îmi pliez cumva stilul după ceea ce presupun că e psihologia autorului, însă urmez un principiu inflexibil: nu pun niciodată în discuție calitățile operei, nu critic niciodată nici substanța, nici scriitura; argumentele mele sunt întotdeauna exterioare, chiar și la cărțile proaste. Nu spun minciuni, dar poate că nici tot adevărul, uneori. Nu polemizez, Doamne ferește, nu încerc să dau lecții, știu că sensibilitatea auctorială, ca să-i zic așa, n-are limite și mi se pare inutil s-o rănesc. Iar pentru cărțile bune sau măcar bine scrise, sau interesante, pe care le refuz chiar din motive exterioare, îmi pare cu adevărat rău. (De fapt îmi dau seama că primesc tot mai puține cărți pin și simplu proaste, în ultima vreme. Se scrie tot mai bine, am remarcat, poate din cauza calculatorului? Sigur că a scrie bine nu înseamnă neapărat a da o carte bună, dar... ) Până la urmă uite că ți-am răspuns! Mulțumesc aici și pentru răspunsul sincer și curajos primit de la doamna Florentina Sâmihăian, destinatara articolului Școala și viața din numărul 44 al revistei, de la care, de asemenea, am învățat cam tot ce știu despre cum se fac manualele școlare. [... ] Exemplele pe care le dai sunt excelente, și cele cu educația civică la cei mici, dar mai ales ultimele două. Din păcate, răspunsul la întrebarea ta din final nu cred că poate fi unul optimist. Citeam zilele astea o analiză despre cum se studiază literatura în Olanda: fără atâta teorie, ca la noi, cu o abordare simplă (nu simplistă!) a textelor, asta însemnând încurajarea reacțiilor personale și a diaogului autentic cu textul, cu ceea ce îi spune textul fiecărui elev. Cred că numai la acest capitol am avea atâtea de învățat, pentru că, am constatat adesea, indiferent de ceea ce propun manualele noi, mulți profesori fac tot ce știu ei, dictează comentarii și le cer elevilor să le memoreze. La noi, elevii învață în primul rând pentru examene, nu pentru viață. Ce să mai spunem de întregul sistem, care este croit strâmb și care nu încurajează valoarea, onestitatea, inteligența, creativitatea? Nu în ultimul rând, mă simt onorată de precizarea primită de la Dl. Acad. Iordan Datcu în legătură cu articolul Ce punem în raftul doi? Stimată doamnă Ioana Pârvulescu, România literară nr. 46/20 noiembrie 2009 Ați scris în România literară (42/ 2009), că n-ați aflat, în sursele cercetate, cauza morții lui Al. Depărățeanu. Iată o sursă:„cauza oficială a morții «congestiune cerebrală»” (Argentin St Porumbeanu, Personalități roșiorene, Editura Tipoalex, Alexandria, 2002, p. 47). Cu deosebită considerație, Iordan Datcu — carte amuzantă, care, spre deosebire de ruda ei [ \ anterioară, are avantajul de a da satisfacție unui număr l J mare de viețuitori ai planetei, fără să ceară drept condiție prealabilă asimilarea vreunor cunoștințe de filosofie. România literară nr. 46/20 noiembrie 2009 n urmă cu două săptămîni, cu prilejul recenzării primei cărți semnate de Thomas Cathcart și Daniel Klein (Flatcn și oinitoiincul intră într-un bar. Mic tratat de lilosdotică), spuneam că cei doi sunt suficient de deștepți ca, studiind cîteva tomuri de istorie a filosofiei, să extragă din ele teme ce pot fi exploatate umoristic, dar și destul de frivoli ca să lase impresia că filosofia este un șir de teme insolubile care merită surîsul nostru condescendent. Deșteptăciunea aceasta frivolă o reîntîlnim în paginile celui de-al doilea volum, căci, încurajați de succesul de piață al primului titlu, autorii s-au hotărît să scoată în lume un produs similar. De data aceasta, putem răsufla ușurați: ținta zeflemelii nu mai sunt filosofii, ci o categorie de oameni pe care, instinctiv, aproape toți simțim nevoia să-i acoperim de batjocură: politicienii. Dar din fișa biobibliografică dedicată autorilor la pagina a doua, aflăm că ambițiile lor nu se opresc aici, căci în prezent lucrează la cel de-al treilea volum, un tom în cuprinsul căruia, după tipicul deja știut, filosofia va fi împărtășită publicului prin mijlocirea bancurilor și a anecdotelor amuzante. Dincolo de motivația strict comercială a proiectului, merită să ne întrebăm dacă filosofia poate face casă bună cu aerul jovial al teatrelor de comedie. Neîndoielnic că orice temă din lume poate fi tratată în chip parodic, umorul putînd contamina chiar și cele mai serioase probleme. Singura condiție este existența unui temperament îndeajuns de hazliu ca umorile lui să molipsească tema atinsă. De pildă, ca o muchie aspră să capete pelicula încleiată a unei urdori lipicioase e suficient ca o lipitoare să-și lipească ventuza de respectiva suprafață. Tot așa cu filosofia: e îndeajuns ca o ventuză cu efect ilariant să se cupleze pe o problemă cu miez speculativ ca profilul ei să prindă mîzga unei dispoziții hazoase. Atîta doar că ceea ce se pierde e conștiința întîlnirii cu un irevocabil mister. Hohotul mucalit nu predispune la meditații înfiorate, iar filosofia, cînd e luată ca pretext parodic, îți dă senzația stînjenitoare că asiști la o contrafacere voită: amputezi un orizont reducîndu-1 la mărunțenia plată a unei poante facile. De aceea, în orice banc făcut pe seama filosofiei există un fond de alterare bufonerească cu efect micșorător. Sînt teme care nu pot fi tratate umoristic fără să le terfelești. Viața, cu echivocurile ei esențiale, și universul, cu tainele lui nelămurite, sînt realități care nu încurajează defel chicotele de bîlci și amuzamentele de clovni. Cum să izbucnești în rîs în fața cerului acoperit de stele? Cum să zîmbești măcar în fața intuițiilor geniale ale unei minți ca acea a lui Kant? E totuna cu a spune că normele veseliei nu intra în conul de rigoare al gîndirii conceptuale. Sunt nuanțe atît de subtile în filosofie încît noblețea lor caterisește umorul din rîndul atitudinilor aflate sub jurisdicția ei. In schimb, rîsul aduce o tentă de irepresibilă deriziune colectivă, putînd uneori, cînd depășește măsura, să devină un veritabil chin intelectual. Căci există o tortură prin umor manifestată prin debitarea pe bandă rulantă a unor poante răsuflate după mecanisme pe care le știu și pruncii. Cu timpul, zîmbetul capătă tenta crispată a unui rictus dureros, semn că zeflemeaua a ajuns la limită. Sațietatea începe să domnească, iar uzura morală își intră în drepturi. De aceea, trebuie să ai o imaginație foarte săracă pentru ca, după o vîrstă, să mai guști bancuri de inspirație filosofică. Singura împrejurare cînd umorul nu riscă să obosească e cînd personajele înfierate de el sunt disprețuite de toți. E tocmai situația politicienilor. în cazul lor, oricît de lungă ar fi bășcălia, ea rămîne mustoasă prin motivația din care se hrănește: pedepsirea simbolică a politicienilor pentru ridicolul monumental pe care prezența lor îl aduce în lume. în privința aceasta, cartea de față are o îndreptățire pe care cea dintîi n-o avea, și anume dă posibilitatea publicului să se răzbune pe conducători crăpîndu-le efigia sub rafale de rîsete. E chiar efectul pe care îl are volumul de față. Și totuși, mai există un efect secundar mult mai perfid: rîzînd pe seama unui om ajungi să-1 accepți, împăcîndu-te cu defectele lui și resemnîndu- te cu viciile știute. Rîsul e supapa resemnată a consfințirii unei fatalități. E reacția de adaptare la un spectacol pe care nu-1 poți schimba. De aceea, rîzînd pe seama oamenilor politici nu facem decît să le recunoaștem inamovibilitatea caracterului lor. Căci, chiar dacă actorii se vor schimba, stofa lor va rămîne aceeași. Copioasa abureală Thomas Cathcart & Daniel Klein, Aristotelși furnicarul merg la Washington. Mic tratat de abureală politică, trad. din engleză de Adriana Bădescu, Ed. Nemira, 2009,182 pag. Și fiindcă autorii trăiesc în America, era firesc ca majoritatea politicieni lor aleși să fie americani. Stranietatea e că Thomas Cathcart și Daniel Klein vor să ne convingă că politicienii în cauză nu gîndesc logic și nu se exprimă coerent, deși este o banalitate să critici un politician legîndu-te de incoerența declarațiilor făcute. în fond, politica este arta de a jongla cu posibilul în împrejurări date, și e firesc ca schimbarea împrejurărilor să schimbe automat logica declarațiilor politice. De aceea, adevărul vorbelor politice nu va supraviețui niciodată contextului în care au fost rostite. în schimb, a analiza armătura logică a opiniilor politice e pierdere de vreme. Evidențele nu au nevoie de demonstrații suplimentare. Singura justificare armei asemenea întreprinderi stă în amuzamentul iscat de enormitatea spuselor. Cum s-ar spune, rîzi de îmbrobodeala vădită pe care politicienii o țes din cuvinte. Iată cum definesc autorii abureala politică: „Asta-i abureală în toată regula! Aceste cuvinte ne vin în minte - și uneori pe buze - de fiecare dată cînd auzim vreun politician ținînd un discurs, susținînd o conferință de presă ori turuind la cine știe ce talk-show televizat, duminică dimineața. De foarte multe ori însă, nu ne putem da seama ce anume califică spusele lui drept o abureală categorică. Știm sigur că omul vorbește aiurea, dar habar n-avem în ce constă mai exact aiureala. E clar că spusele politicianului nu au sens prin simplul fapt că reprezintă o minciună crasă Vorbitorul este im ipocrit, un individ care dezinformează, un vînzător de gogoși. Așa cum delicat ar formula chestiunea un om de știință sau un epistemolog, afirmațiile respectivului nu corespund cu faptele reale. Noi însă nu vom urma acest fir - în parte fiindcă nu avem la dispoziție un număr suficient de pagini pentru a reda cele mai flagrante «bărbi» politice puse în ultimii zece ani (72 383 după estimarea neoficială)¹¹, (p. 7) Definit lapidar, volumul este o antologie de declarații politice cărora autorii le depistează sofismele pe care se sprijină Pe rînd, raționamente greșite de tipul ignoratio elenchi, falsa dilemă, argumentam ad verecundiam, argumentum ad ignorantiam, argumentam ad odium, analogia slabă etc. sunt ilustrate prin exemple luate de la potențații epocii recente. Cum era de așteptat, unul dintre personajele preferate este inconfundabilul, și infatigabilul în materie de gafe discursive, George W. Bush. „Vă întrebați poate cum de am ajuns pînă aici fără a cita nimic din cuvintele lui George W. Bush. Am avut însă un motiv de ordin filosofic pentru a proceda în acest sens. O afirmație poate fi combătută logic dacă ea conține erori de raționament ce duc la concluzii false, dar o frază care n-are sens, ce pare a fi doar o înșiruire de cuvinte ca acelea scrise de o maimuță la tastatura unui computer, nu poate fi supusă nici unui tip de analiză convingătoare. în fața ei, unui filosof nu-i rămîne decît să exclame: Ceee? Din fericire s-a mai întîmplat cînd și cînd ca George W. Bush să rostească unele fraze care chiar au sens - unul rău, dar suficient pentru a merita combătute.¹¹ (p. 29) Urmează apoi exemple extrase din tolba cu surprize ale fostului președinte american. E drept, rîzi cu poftă citindu-i enormitățile, dar apoi îți amintești că omul acesta a fost opt ani de zile cel mai puternic om al planetei, și te crucești. O altă victimă predilectă este fostul secretar al Apărării Donald Rumsfeld, care, vrînd să se eschiveze în privința dovezilor privitoare la armele nucleare ale Irakului, a afirmat: „Absența dovezii nu e similară cu dovada absenței. Simplul fapt că nu dispui de dovezi care să arate că un lucru există nu înseamnă că ai dovezi că lucrul respectiv nu există¹¹ (p. 25) Bășcălia declanșată de autori pe marginea acestor cuvinte este uriașă, dar din păcate prea lungă ca s-o pot reda aici. Faptul că Osama bin Laden nu a fost prins nici pînă astăzi este considerat îndeobște un mare eșec al politicii americane. In schimb, doamna Frances Fragos Townsend, consilier la Departamentul Siguranței interne este de altă părere: „Păi n-aș fi atît de sigură... Este un succes care nu s-a înregistrat încă.¹¹ (p. 33) Torentul ironiilor din partea celor doi autori e savuros: „Mulțumim pentru încurajare, doamnă Townsend. Ați deschis astfel poarta către o lume întreagă de situații riscante. De pildă «Nu sunt beat, domnule polițist. Ceea ce vedeți dumneavoastră acum este o stare de trezie la care n-am revenit încă.» Sau: «Nu conduc mașina fără permis! Dacă vreți să știți, o conduc cu un permis pe care încă nu-1 am.» Ori: «Nu, dragă, nu am fost concediat. Prefer să văd situația ca pe o promovare care încă nu a intervenit».¹¹ (p. 33) Una peste alta, o carte amuzantă, care, spre deosebire de ruda ei anterioară, are avantajul de a da satisfacție unui număr mare de viețuitori ai planetei, fără să ceară drept condiție prealabilă asimilarea vreunor cunoștințe de filosofie. ■ • Mircea Daneliuc, Cele ce plutesc. Variațiuni pe tema unui scenariu, București, Curtea Veche, 2009, 176 p. • Marcel Mureșanu, Monede și monade, voi. III, Cluj-Napoca, Editura Limes, 2009, 104 p. • Andrei-Paul Corescu, Poema prințului truver, Chișinău, Editura ARC, 2009, 232 p. • Veronica Șarlă Călin, Martor la slobozitul apelor, proză, prefață de Marius Ghica, Editura Noul Scris Românesc, Craiova, 2009, 244 p. • Nicolae Havriliuc, Măștile reglabile, teatru, cuvânt introductiv de Mircea Ghițulescu, București, Tracus Arte, 2009. 120 pag. • Anamaria lonescu, Camera obscură, Târgu- Mureș, Ed. Nico, 2009. 108 pag. • Andrei-Paul Corescu, Poema prințului truver, Chișinău, Ed. Arc, 2009 (versuri). 232 pag. • Sorin Roșea, Poeme colibri/Hummingbird poems, Constanța, Ed. Ex Ponto, 2008. 102 pag. ei doi eretici de aici sunt, ț ambii, născuți în URSS. Ca l identitate, desigur, dar mai ales ca mentalitate. comentarii critice seist, prozator, umorist, epistolier, memorialist, gazetar, ideolog. în Ultimii eretici ai Imperiului, Vasile Emu e din / toate acestea câte puțin. Dar din nici una atât de mult încât sâ justifice o interpretare I „pe culoar”, împinsă până la detalii de % poetica a genului sau de istorie a metodei. Noutatea, la Ernu, o dă nu tehnica, ci plasamentul. Stilistica lui, așadar, nu e una om la om, ci una mai curând zonală. O găsim și ici, și colo, și la București, și la Moscova, și în dreapta, și în stânga axului politic, fără a avea răgaz să o diagnosticăm cum se cuvine. Pusă sub lupă, ea dispare. Nu e accesibilă decât ocheanului (eventual întors). Așa se face că, în urmă cu trei ani, când apărea Născut în URSS, critica a fost integral favorabilă ca verdict, dar în bună măsură confuză ca încadrare. Unii au vorbit despre nostalgia vechiului regim, alții despre ironie liberală, alții despre imbricarea discretă a acestora douâ. Au fost comentatori care și-au pus problema formala a raportului cu literatura, după cum au existat analiști mai aplicați, în stare să-i găsească autorului, aflat atunci la debut, precursori locali. (O idee despre aceasta dispersie dă și ultima copertă a cărții de acum.) Categoric, Ernu devenise un caz. încă nerezolvabil sau, oricum, încâ mai presus de rezolvări. Mâ tem câ nici recenta Ultimii eretici ai Imperiului nu oferă, pentru elucidare, indicii mai utile. Căci Vasile Emu disimulează încă o datâ inteligent, de data asta călcând pe propriile urme din 2006. Nu mă refer doar la fidelitatea față de editură și față de colecție, deși și aceasta spune ceva despre o anume consecvență a formatului, ci la construcția minuțioasă a unei tradiții personale. Cei doi eretici de aici sunt, ambii, născuti în URSS. Ca identitate, desigur, dar mai ales ca mentalitate. Ce vreau să spun nu e câ Emu se repetă (e prea mobil ca să poată face una ca asta), ci că se legitimează la fel. Cum anume? întâi și-ntâi, printr-o echitabilă distribuție a măștilor, care creează iluzia de grop. Sunt, în principiu, două personaje în toată cartea (doi eroi, cum îi place autorului sâ-i numească): Vasilyi Andreevici și un anume, pânâ la capăt necunoscut, A.I. Primul, ajuns din Uniunea Sovietică în plină Balcanie bucureșteană, al doilea, ieșit din Gulag în Rusia modernă a tranziției. Vârste diferite, experiențe diferite, ba chiar și opinii diferite, expuse pe larg într-o corespondență savuroasă și adeseori paradoxală. N-aș vorbi, totuși, despre roman epistolar (narațiunea e ca și inexistentă, iar aspectul de lettres russes rămâne o convenție ieșită din pâlâria unui singur autor), cât despre, schimbând tot ce-i de schimbat, dialoguri platonice. Ceea ce îndreptățește impresia, remarcată de mai toți cronicarii, câ Emu ia lucrurile de la zero, fără a se sinchisi de reziduurile analitice sedimentate în timp. Un bun exemplu îl reprezintă rezerva față de prea ușoara corelare dintre totalitarismul fascist și cel comunist, destul de la modă astăzi: „încercarea de a pune într-o paradigmă comunismul și fascismul mi se pare o mare eroare. Firește, sunt două regimuri totalitare violente și absurde, însâ fascismul, îmi pare rău că trebuie să spun acest lucru, este mult mai aproape de capitalism decât comunismul. Fascismul este înrudit cu sistemul capitalist tocmai datorită acestei logici metrice, matematice, prin care se produce. Dacă regimul capitalist se produce prin bani care, cum am mai zis, pot fi calculați, fascismul se susține pe «genetică», prin «biologia» ideologizată care se bazează pe măsurare. în ideologie și științele fasciste, «evreul» este o entitate «biologică» ce poate fi măsurată exact și care diferă de «arian». Astfel, entitatea «evreu» este pentru «arianul pur» un produs biologic, nu unul cultural. «Evreu» te naști, nu devii, «arian», la fel, iar douâ popoare «alese» nu prea pot exista.” (pag. 78) Evident că, situându-se de-a curmezișul tendințelor dominante (chiar dacă prin vocea lui A.I., nu în nume propriu), Vasile Ernu ar putea fi contrazis în empirismul sâu de destui politologi de meserie. Nu sunt eu însă cel care trebuie să stabilească dreptatea acestui punct de vedere (și nici nu cred câ autorul Ultimilor eretici ai Imperiului vrea cu tot dinadinsul să aibă dreptate), dar mărturisesc câ gust acuratețea raționamentului. Cu atât mai mult cu cât nu-1 simt încorsetat. Distincția aceasta Vasile Ernu Ultimii eretici ai Imperiului POLIROM Vasile Ernu, Ultimii eretici ai Imperiului Editura Polirom, lași, 2009,320 pag. antropologică între datul natural și acumularea culturală va opera și mai târziu, într-o scrisoare a lui Vasilyi Andreevici, dar în registru ușor derizoriu și cumva pe dos decât ne-am fi așteptat: refugiul în alcool al generațiilor mai vechi ar fi așadar unul genuin, pe când paradisul artificial al drogurilor postcomuniste ar avea o dimensiune culturală adăugită. Deja din aceste rânduri jocul lui Ernu iese la ivealâ. Din loc în loc, el pare să fie, spontan, în dezacord cu sine, sâ uite crezul de adineauri pentru o convingere abia cristalizată. (Și nu întotdeauna astfel de retractări beneficiază de alibiul de-a fi enunțate de instanțe diferite. Și Vasilyi Andreevici, și A. I. își dau singuri peste mână cu fervoare.) Pentru un ideolog, lucrul ar fi amendabil. Dar cel care-a scris Ultimii eretici ai Imperiului nu e un ideolog! O dovedește până și titlul, deviaționist cât cuprinde. Căci pledoaria de aici nu se duce în favoarea unei direcții sau a alteia. Dimpotrivă, ea urmărește coexistența contrariilor, toleranța față de cealaltă tabără, înțelegerea reciprocă, normalitatea în cele din urmă. E drept că Emu are aici câțiva cai de bătaie predilecți (dezavuarea anticomunismului radical se numără printre ei). Dar, îmi permit o formulare neconvențională, pe nici imul nu-1 rupe de șale și nu-1 încarcă cu desagi prea grei. Preferă spectacolul echitației. Am urmărit cu atenție de câte ori dezacordul se exprimă pamfletar sau măcar virulent polemic. Cum fiecare scrisoare conține, ca romanele de demult, un rezumat promițător, căutarea mi-a fost dintro-nceput înlesnită. N-o să credeți, dar, de pildă, ceea ce pornește ca o revanșă față de intelighenția autohtonă ajunge să sune mai degrabă ca un exercițiu de admirație: „într-una din seri am avut ocazia să stau la masă cu «delegația» română. Nu a fost nimic intenționat. Doar că așa s-a întâmplat. Oameni foarte simpatici și vioi. Am observat un soi de umor vivace, chiar dacă de suprafață, însă foarte ingenios și ascuțit. Făceau asta cu o ușurință pe care nu o găsești la intelectualul ros, ce fuge mereu înspre «problemele fundamentale», «întrebările grele ale umanității», ca și cum, în orice moment, ar trebui să dea un răspuns definitiv. încă o chestiune interesantă pe care-am observat-o: sunt extraordinar de buni la replici, la jocuri de cuvinte și la retorică, pe care o fac cu o naturalețe incredibilă. Cu toate că au tendința de a se plânge în permanență, reușesc să creeze o atmosferă plăcută și au o atitudine lejeră, ceea ce nu întâlnești în mediul intelectual rusesc.” (pag. 105) Elogiul acesta prudent nu-i deloc lipsit de subînțelesuri. Căci, dacă-1 considerăm pe Vasile Emu în calitatea sa (parțială, repet) de eseist, tocmai aici e deficitar, în materie de intuiție a găselniței de limbaj. Să remarcăm că la el practic nu există butade sau etichete memorabile, ci numai sofisme. Cuvintele în sine nu au încărcătură Indică. Numai logica se pretează la jocuri (și încă ce jocuri!). La un moment dat, unul din eretici amintește de anecdota celebră conform căreia potcoavele aninate deasupra ușii aduc noroc și celor care nu sunt superstițioși. Ernu îi dă însă o încărcătură emblematică de metaforă conceptuală a disidenței. N-o ia ușor, ci o dă serios. Pus astfel între ghilimele, râsul devine grimasă a sobrietății. Fiindcă de cele mai multe ori, acesta e aici citat, nu produs. Limorul e doar un stadiu intermediar către o finalitate de cu totul altă factură. La fel stau lucrurile și cu imaginea de pe copertă (ce reproduce o sculptură în bronz din 2006 a lui AÎexander Kosolapov). Mickey Mouse e purtat, de-o parte și de alta, de VI. Lenin și de Isus Hristos. Un eretic contemporan deci, în raport cu dogmele amândurora. Despre asta (dar exact despre asta) relatează într-un rând și Vasilyi Andreevici: „Așa că, în viața mea de zi cu zi, eroi precum patriarhii Abraham, Isaac și lacov făceau casă bună cu Lenin și Troțki sau Karamazov și Karenina. Poveștile despre Lenin sau cele din Evanghelii, scrisorile lui Engels câte Marx sau cele ale apostolului Pavel către Timotei erau pentru mine la fel de interesante. Mai târziu, Maiakovski și Esenin, Ahmatova și Țvetaeva, Psalmii și Iov, formau în mintea mea cupluri de nedespărțit care, treptat, se combinau în mintea mea, într-o promiscuitate incredibila. Ereziile se construiau una peste alta, iar viața mea își urma un curs destul de nefiresc pentru lumea în care trăiam. Când eram mic, mă visam mereu cum merg spre școală cu Isus ținându-mă de mâna dreaptă și cu Lenin de cea stângă. Eu să țopăi alături de ei și toți să zică: uite ce prieteni tari are Vasika.” (pag. 213) Adevărat, în paragraful acesta, așezarea celor trei nu corespunde celei din grupul statuar al lui Kosolapov. Dar ce contează o erezie în plus? Și, dacă tot am devenit, la final de cronică, permisiv, recomand sincer lectura acestei cărți împreună cu Apocalipsa timpului nostru, a imui alt relativist cu principii, Vasili Rozanov (1856-1919), tradusă mai demult la Editura Institutului European. întâmplarea a făcut să le descopăr în aceeași săptămână. ■ CĂR- / • Scarlat Callimachi, La Răscruce de Vremuri, roman. Cuvânt înainte de Alexei Rudeanu, Editura Anima, București, 2009, 538 p. • Ion Brad, Poezii inedite, Cuvânt înainte de Eugen Simion, Editura Biblioteca Bucureștilor, București, 2009, 308 p. • Timpul poeziei, poete contemporane, antologie bilingvă (româno-engleză), Editura Odeon, București, 2009, 208 p. • Ion V. Strătescu, Poker, poezii. Editura Vinea, București, 2009, 108 p. • Anghel Gâdea, Teroare și tăcere, publicistică, Editura Tipoalex, Alexandria, 2009, 152 p. • Nicolae Jinga, Copacul cu îngeri, proză memorialistică, Editura Brumar, Timișoara, 2009, 418 p. • Costel Stancu, înghițitorul de creioane, poezii, Cuvânt înainte de Gheorghe Secheșan, postfață de Gheorghe Jurma, Editura TIM, Reșița, 2009, 88 p. România literară nr. 46/20 noiembrie 2009 poezie Semn Năimit, pe pante, un de-azururi azi, Nu-n stat de-o parte, un de-a pururi ieri. Dând veste-un vânt, silabisiți prin brazi, Ori prin clopotnițe-n vegheri, din Peri. Să spui, un semn. Ce totu-nseamnă, speri. Născut, făcut? Și printr-un mm nu cazi; Vlad Țepeș cum, în cost la Huniazi. Ferestre: ierni, veri, toamne, primăveri, în cerc, spre-o Mânăstirea-de-Tămâie Nu-i drum, de fum, rău-platnic să rămâie, Cu Miercuri, Vineri și Duminici, sfinte. Ce vine, „timpul", „ stă“. Un loc de mas. Iar locul, doar un ceas ce nu l-ai tras. Și Cel-Din-Rug, și focul - prin cuvinte... ianuarie 2007 România literară nr. 46/20 noiembrie 2009 Lari Mari Pe Dante, un mic bronz, îl am pe-un scrin, De vreun pătrar de veac, sub foi de laur, Primit în dar, bust. Iar într-un raft țin Le Rime di Petrarca, alt tezaur. Pot să-mi iau aere de florentin, După orașul editurii faur, Opt-sute-nouă-ș-unu anul. Și-n Conclav, cum, nalt! Ca-ntre veneți un maur. Voi instala și-o Vita nuova-n față. Brusc Laura, lin Beatrice - vor, O rază, prinde, azi întâia oară. Cu care nu știam să fiu dator. Obiecte pentru vrăji, spre-o altă viață. Și în ce slavă stând! care coboară... Flori de alun Florile cad de-a valma, bărbătești, De pe alunii vizitați de-un vânt. Și-au făcut datoria, oblicești în Flora României - trist comând. N-a uitat nici sfârleaza de rubin, A florii femeiești - Cum o găsești De greu! - de-un tainic dor să ardă, lin. Și toate se vor fi plinit, firești. Se poate da-n primire, veterani, Prag de-un alt avatar, pe iarbă un de Amenți covor, în ăst de iele joc! Vom scrie cărți, visa, ci nu pe bani, Și marilor, mereu, de timp și loc, Probleme, temeri, li se va răspunde. Mormântul lui Constantin Noica „din nou istoria ne-a aruncat pe poteci și cărări o clipă” C. N. îl căutăm sfârșiți, cu largi ocoluri, Nu-i nimeni sa întrebi; și “lăturiș”. în fine, îl găsim, în Păltiniș. într-o pădure, parcă de simboluri. Ci arborii-s molifți, care-1 păzesc Și ne privesc, printre, de cetini, pleoape, Străini. De-un alb dur crucea. Nelumesc, O rază, scurt. “Cerul, foarte aproape”. Nu-1 mai salți “în tării”, prin lănci de gând. Eh, „întru”! nici “ființă”-n ceas, nici “vrere”. Acest descânt, din sfântul lăsământ, “A dulce spure”. Dinspre Mănăstire, Un schivnic duce-un vas - crezi, de tăcere. Și torni, românesc, numai Rostire... 2006 Aurel Rău Sfinți Dumitri Doctorului D. Dumitrașcu Vin zile-n toamnă, iar, de mică vară; Să mă-nsenin! De-a căzut ploaia, litri, De-a bătut gerul, nesmintit coboară - în nord, din sud - înspre cei doi Dumitri. Constați doar, cum secrete ai cunoaște, Cerești, spre dejucat seisme-n Vrancea, Ori te-ai ruga și tu la sfinte moaște, De lâng-un coif mongol, țintit cu lancea. De-o viață-admir această potrivire, Și-acum la lume-o vând, noroc să-mi poarte: Dumitrii toți, să-mi dea, drept răsplătire, La masa lor un loc, prin mai departe. Eh, sfinți călări, și tinereți din rai, Și amintiri cu albi și roșii cai... 28 octombrie 2007 Merill Moore Scriind sonete. Merill Moore, tu știi... Când treizeci și vreo șapte i-au fost anii, Avea de toate vreo cincizeci de mii, Și nu l-au căsăpit americanii. Columbian, din statul Tennessee, In Bostonul lui Poe tocându-și banii, Ori tropii, vraci, e astfel chit cu fanii Recordurilor (Cartea). Mori și scrii. Murind, ci nu de tot..., e-adevărat. Iar ele, doar cu viața lor subt soare - Ca-ntr-un, de el cântat, autobuz, Bătrâni care, cum trec privind, confuz, Femei, își amintesc, din întâmplare, Că lumea, când din ea s-au înfruptat, Cu fructe-o cupă le-a părut pe drum; Și-n gând, printre „pupitre și comptoare“, „Ce bune-au fost!“, își zic, „Ce fin parfum!“'. 2 ianuarie 2007 Copac Copacul cu tulpina-n chip de s, în frig, pe-o margine de trotuar. Sunt ca un fluture - în cale-i ies, în cale-mi iese - într-un insectar. în crengi, un verde înspre chihlimbar-, Semn că-n an, primăvară, n-ai de-ales! Un s, de la sentință-ntr-un proces, De la o sanie în zbor sprințar Printr-o poiană, sub, sticlind, ninsori. Parcă-i vrăjeau, tălpi gata fabricate, Pe-ai tăi, de-un Strâmbă-Lemne, de prin sate, Aceste, prin păduri, greșeli din rai. Le mângâiau, când le tăiau, gândeai, Ca-ncovoiate gâturi de viori. 20 ianuarie 2007 Ateneul Român Poetu-n bronz, pe cap c-un porumbel. „Concert Dvorak, Sibelius și Liszt”. Ordinul doric, cu-al lui cânt și el. Un vânt în scuar, cu mâini de botanist. Drumeț dintr-un alt veac, pot să fiu trist Că nu las seara să mă prindă-altfel, Cu-o fată, recitându-i vre-un pastel (O culpă-n realismul socialist...). Dar, o superbă, zveltă trecătoare, Grăbită, cred din Mihăescu Gib, Parcă pe clape de pian, pe trepte! Și-adolescenți, bătând la disperare O minge spre - într-un elan de trib - Voivozi și Rege, care știu s-aștepte... 27 aprilie 2007 Luna nouă La luna nouă stau și scriu prin seară Ca la o întronare de crai-nou într-un palat de grâu și de secară; Sau numai a expresiei crai-nou. Momentului când omu-ntâia oară își saltă-n cer privirea, un ecou. Sau când, pe stâlpii Porții-i și lintou, Brâncuși, să spui, sărutul și-1 scoboară. Părelnică, arginturi și zăpadă, l-ai sări-n barcă, tremuri, să nu cadă, De prin albastrul mult, neprihănit. Și sufletul se umple de-o lumină, Ca-n aur o Madonă bizantină Dintr-o celebră frescă, prin zenit... 20 aprilie 2007 Gravură Poeții din Ardeal prind, rând, să vină. Un, cu Omir, în Lwov, hunedorean. Ci cu Olahus să începi, latină Liră-nstrunând. Regent, episcop, șpan. Și doi tribuni, ba trei: un Mureșan Și un Coșbuc, un Goga, Olt, lavină. Un losif, un Isac, în cel rădvan. Aron Cotruș, în mâini cu flori de mină. Un Blaga, împăcând dorul cu mintea - în loc de-alt trup, doar munți și mări să-i dai! Mihai Beniuc, de-o vreme uite-1, nu e... Și-un anonim, despre haiducul Pintea, Poet, spunând, mânând păduri, nu cai, Proptit în hățuri și strigându-mi: - Suie! ■ ¹ Citatele, dintr-un sonet de Merill Moore, în traducerea Margaretei Sterian (Antologie a poesiei americane moderne, București, 1947) Cora Coralina (final) tropIce surîzătoare Emil Brumaru CERȘETORUL DE CAFEA PERA LITERARĂ a Corei Coralina, scrisă dupâ ce autoarea se apropia de 70 și încheiată la vîrsta de 96, a fost nu doar compusă integral în orășelul provincial numit Goiâs, dar a avut și drept unicâ preocupare acest orășel, ca centru al lumii, în care modestele aparențe ascund un teritoriu infinit. Odată cu ea, alți scriitori provinciali brazilieni, izolați în mica lor lume, încercau sâ surprindă palpitarea Universului; puțini au ajuns însâ la notorietatea Corei Coralina, pentru câ puțini au beneficiat de o biografie la fel de spectaculoasă. Și, totuși, cam în acest fel a fost compusă cea mai interesantă parte a literaturii braziliene din secolul XX: în semi-anonimatul provinciei, departe de metropole, de către oameni care nu se considerau în primul rînd scriitori, ci profesioniști ai altor îndeletniciri. Precum cea de bucătar și cofetar, așa cum era Cora Coralina. în casa ei de secol XVIII, cu mobilă înduioșător de veche și demodată, pereții erau acoperiți de fotografii ale rudelor, prinse în rame de lemn negru sculptat; apa, mereu rece, provenea de la fîntîna din curte; iar zilele se scurgeau într-o fericită identitate una cu alta. La capătul încă unui an de oficiu zilnic, urma transcrierea pe curat a textului atetn elaborat, apoi solemnitatea trecerii lui prin mașina de scris și trimiterea dactilogramei la editură. încâ un an, încâ doi sau trei, încă o carte. Spre deosebire de bieții „scriitori de meserie” din Rio și Sâo Paulo care, în același timp cu Cora Coralina, compuneau agitați o literatură gîfîitâ, gargarisindu-se cu dogmele marxiste (scriitori pe care azi nu-i mai citește nimeni), poetesa din orășelul Goiâs, s-a consacrat esențialului, nu tranzitoriului. Departe de agitații ideologice, ea a vrut sâ afle ce se găsește în stratul cel mai adînc al ființei umane. Și atunci, în loc de „luptâ de clasâ“, ea a fâcut apologia unei Brazilii imemoriale: „Negresa Mamă stăpînea bucătăria. Se mînca pe saturate și mîncarea era mai bună decît oriunde. Orezul fumegînd sosea pe o imensă tavă de porțelan vechi parfumat cu adieri de piper”. „Poezia mea a crescut printre pietre. Iar viata mea... sfărîmînd pietre și semănînd Hori”. Pasiunea pentru bucătărie a însemnat la Cora Coralina mai mult decît un hobby: poeta și-a cîștigat existența ultimilor ani vînzînd prăjituri și dulcețuri făcute cu mîna ei, preparînd mese solemne pentru multe persoane. Și astăzi se găsesc la Goiâs jeleuri și dulceți „Cora Coralina”; admiratorii poeziei sale consumă pe loc delicatesele ce se vînd acolo, convinși, probabil, câ astfel se împărtășesc din esența operei ei. Tot așa cum, la Illiers, se vinde și acum în patiseriile orășelului specialitatea locală, madeleine, pentru uzul numeroșilor vizitatori proustieni veniți în pelerinaj din întreaga lume, în căutarea ultimei esențe a proustianismului. în aceste luni, sârbâtorindu-se 120 de ani de la nașterea Corei Coralina, omagiile închinate poetei au cuprins - dincolo de recitarea versurilor și de executarea comentariilor - sesiuni de gastronomie, la care oamenii adunați pentru sărbătoare au degustat mîncârurile inventate de Cora, într-o comuniune poetic-gustativă. Cît de importantă râmîne mîncarea, chiar și pentru poezie, se vede ușor din versurile închinate de poetâ bucătăriei: „ Trăiește adînc în mineă o bucătăreasă. Piper și cu ceapă, mîncare gustoasă. Tigaie de lut pe funduri de lemn. Bucătărie străvecheă înnegrită de vreme.“ Sau, și mai explicit, într-o pagină confesivâ: „Suntmai degrabă bucătăreasă și cofetăreasă decît scriitoare, deoarece culinaria e cea mai nobilă dintre toate artele - obiectivă, concretă, niciodată abstractă, legată veșnic de viața și de sănătatea oamenilor”. în orășelul Goiâs, la douâ decenii și ceva de la moarte, Cora Coralina pare mai vie decît în timpul vieții. ■ România literară nr. 46/20 noiembrie 2009 întrebarea mea firească... Te tin de nimb ca de un frîu / Și te întreb: O, îngere. Unde-o să-mi fie așternutul meu de după Stingere? în puf de-azur și-asceză? în smoala clocotind dulce-a desfrîu într-o marmită de cristal, obeză, Adusă de pe-o margine de rîu, De un criptosatyr transparent și-o nimfă patriotic de goală, La Hanul lui Mânjoală? ■ României literare Autoarea ne oferă niște compuneri copilăros-năștrușnice. Parcă ar fi fost scrise de o elevă mai zvăpăiată în timpul orei de chimie. comentarii critice România literară nr. 46/20 noiembrie 2009 Catene, nu catrene A apărut nu demult o carte de versuri, La răsărit, tremurul..., semnată Elena-Daniela Rujoiu-Sgondea. Cartea îl zăpăcește pe cititor. In afară de faptul că autoarea are două prenume și două nume, există un prefațator și doi postfațatori, care nu se sfiesc să laude versurile. In plus, poemele în română sunt însoțite, în multe cazuri, de traduceri în italiană, franceză, germană. Toată această mobilizare de forțe este disproporționat de mare în raport cu valoarea versurilor. Autoarea ne oferă niște compuneri copilăros-năștrușnice. Parcă ar fi fost scrise de o elevă mai zvăpăiată în timpul orei de chimie: „Când sufletul va elibera/ catene saturate de dragoste,/ D-24 și D-26,/ atunci va fi nevoie/ de un antidot cu catene/ scurte și nesaturate/ D-14 și D-16,/ pentru a nu cunoaște/ indescriptibila oprire/ a destinului.” Așadar, stimați îndrăgostiți, nu uitați: trebuie să vă faceți din timp o provizie de catene scurte și nesaturate D-14 și D-16! Tânăra poetă nu este lipsită de talent, dar se joacă excesiv, bazându-se pe capacitatea ei de a improviza. Drept urmare, produce uneori versuri de un umor involuntar: „Se desprind găurile din asfalt/ și urcă la cer/ în ordine crescătoare.”; „Un câine lătra maro/ cu o bucată de soare/ atârnată în suflet.” Este frumos spus „cu o bucată de soare atârnată în suflet”, dar când citești „un câine lătra maro” îți vine să râzi galben. îngroparea manuscriselor Cinic, dezabuzat, nemulțumit de întreaga omenire, așa ni se înfățișează Ștefan Doru Dăncuș, într-un volum intitulat Povești pentru Gabriela. Luând în considerare titlul, ne putem gândi cât de greu i-a fost Gabrielei să primească un asemenea dar. Există, desigur, și autori cinici valoroși, în întreaga literatură a lumii, de la francezul Celine la rusul Sologub, dar ei scriu coerent și expresiv. Textele lui Ștefan Doru Dăncuș sunt dezlânate, neclare și lipsite de farmec literar: „Orgoliile de scriitor stau ca niște pisoi grași în fața mea. M-am transformat în ceva de neconceput, sunt palma ce cade pe obrazul gros al civilizației umane care a trecut cu brio testul descompunerii. A râs de aritmetica scărilor, sex și crimă, acolo a ajuns cu matematica ei coruptă.” Ștefan Dom Dăncuș crede despre sine că este un autor important. Și că lumea nu-1 înțelege. Ce coincidență! Crede asta chiar despre sine, nu despre altcineva. El practică un cult al propriei sale personalități. își exhibă presupusul destin de scriitor excepțional: „...am decis că e timpul să intru în istorie... am adunat tot maldărul de manuscrise și le-am îngropat undeva unde sâ nu le plângă nimeni. Deasupra lor am plantat o cruce pe care am scris cu majuscule: AICI ZACE OPERA UNUI SCRIITOR PE CARE NU L-A CREZUT NIMENI. FIE-I ȚĂRÂNA UȘOARA!” Este adevărat, Ștefan Dom Dăncuș nu prea are șanse să găsească înțelegere, dar aceasta nu înseamnă că trebuie să-și îngroape manuscrisele. Mai înțelept ar fi să nu le tipărească. Fragmente critice necritice Aurel M. Buricea, autorul volumului Scara din Ulm. scrie versuri de o fmmusețe căutată, melodioase, în registrul minor al poeziei de album: „am să mă zidesc într-un etern poem/ gândul să-mi fie la temelie stea/ depărtarea să plângă în inima mea/ când caută taina raiului suprem” Asemenea versuri nu sunt chiar de disprețuit. Ele cad însă în ridicol când citim comentariile critice ditirambice anexate la sfârșind volumului. Tonul îl dă Fănuș Neagu, considerându-1 pe poet „un fir de alior lângă o cumpănă de fântână”. Urmează numeroși alți apologeți, cu discursuri bombastice la fel de răsunătoare ca tiradele lui Cațavencu: Lucian Chișu: „Aurel M. Buricea este un poet de factură foarte personală care păstrează din celula formativă doar locul avizării reorganizând în locul tiparului elementele esențiale într-un registru elegiac cu preferință sigur manifestă către nocturn, către poezia misterului, a tăcerilor meditative din care solilocviul se întrupează printr-o permanentă luptă interioară în cuvânt.”; Viorel Dinescu:, Nu avem nici o îndoială că religiozitatea autorului acoperă, sau vrea să acopere, o fereastră spre Neființă. îi dăm dreptate, căci numai magia unor speranțe ne poate apăra de obsesia estincțiunii.”; A. Milca: „Liric de substanță, arta sa combină sunete și lumini, explozii solare și întrebări creștine, fior metafizic religios și eros spontan.” ș.a.m.d. Volumul ar fi avut de câștigat dacă n-ar fi cuprins „fragmentele critice” (de fapt, necritice) de la sfârșit. Insulte în versuri A apărut o carte de epigrame fără epigrame, semnată de Constantin Kapitza. Ea conține, este adevărat, numeroase catrene, aceste catrene vizează diverse persoane publice, dar din ele lipsește umorul. O epigramă Iară umor nu este epigramă. De aceea spuneam la început: a apărut o carte de epigrame fără epigrame. Autorul publică de fapt o suită de insulte versificate. Iată cum o insultă, de exemplu, pe o distinsă doamnă, care a fost ministru al Educației și Cercetării: „Ea mai fusese odată ministreasa/ La-nvățământ și cercetare-aleasă/ Dar cu acest buget în lesă/ Nu o mai doare nici în fesă.” In același limbaj trivial este persiflată o altă distinsă doamnă, specialistă în politologie: „E veche patima democrației feminine/ Dar când se-amestecă în dermă/ Devine unguent și leac și poate chiar s-aline / Orice puicuță de la fermă.// RS. Cu spermatozoizii e mai greu/ Căci nu-i poți prinde tot mereu.” în afară de lipsa de umor, se mai remarcă în aceste texte lipsa de logică. în viziunea autorului puicuțele se dau cu unguent, ca și cum n-ar avea pene, iar spermatozoizii trebuie prinși, ca și cum ar zbura prin aer, ca muștele. Nu, cu spermatozoizii nu e greu. Mai greu e cu scrierea epigramelor. Despre limbă și buze Același Constantin Kapitza, care a pus în circulație o carte de epigrame fără epigrame, ne propune și o carte de poezie fără poezie, intitulată Cafeneaua de nisip. In versurile din Cafeneaua de nisip găsim, în sfârșit, umor, dar este vorba exclusiv de un umor involuntar. Iată un exemplu: „Cuvânt pe o buză uitată/ e limba înserării/ la o altă poartă.” E greu e tradus acest text. Limba înserării este deci cuvânt pe o buză uitată. Dacă ne închipuim o limbă care stă pe o buză uitată și nu oriunde, ci la o altă poartă, nu se poate să nu izbucnim în râs. Sau iată un alt exemplu: „ „Gata! Buzele mirării/ se lipeau de taine sărate/ la țărmul Mării Mântuite/ cu valurile înlăturate/ de mâini.” Din nou buze! De data aceasta, cel puțin, le găsim la plural. în citatul anterior apărea o singură buză, și aceea la o altă poartă. Ca să ne amuzăm, putem citi în continuare: „Sângele meu plutea/ intrând pe gaura cheii/ de la ușa uitării” etc. N-am râs citind epigramele lui Constantin Kapitza cât am râs citind versurile lui grave. Să nu-1 călcăm pe poet pe idei Pe ultima copertă a volumului de versuri Zăpada liinței de Oprea Gh. Holbavianu este reprodusă opinia lui Stelian Răducanu: „Specialitatea universului poetical al lui Holbavianu se desfășoară într-o panoramă cosmică, desemnată de către elementele Cerului.” Stimulați de această apreciere deschidem nerăbdători cartea și iată ce găsim: „Nu mă călca pe idei/în nici un fel,/ aici... e înfiorare împrejur/ a toate câte sunt.” Ca să fim sinceri, e ușor să nu-1 călcăm pe poet pe idei, fiindcă nu prea are. El este un apreciat pictor și sculptor, dar în poezie se dovedește a fi neinspirat. în unele poeme descifrăm intenția sa de a ne comunica ceva important, dar nu reușim să aflăm ce anume: „Din ființe-ncep să zboare aburi/ prin toate venele gândirii/ plouă sărat cu stele-n vise,/ de arzi ca un zefir al firii.” „Pe după aburul ploii/ se ridică liniștea/ în picioare/ spre sânii bănuiți ai aerului.” Sunt prea mulți aburi în poemele lui Oprea Gh. Holbavianu, care, vorba sa, zboară prin venele gândirii, prea multe formulări hazardate. Nici măcar povestea cu sânii aerului nu ne convinge. Așa prozaici cum suntem, preferam ca ei să aibă o anumită consistență. ■ Să recapitulăm... • Se desprind găurile din asfalt și urcă la cer. • Un câine lătra maro. • Orgoliile de scriitor stau ca niște pisoi grași în fața mea. • Am decis că e timpul să intru în istorie. • Păstrează din celula formativă doar locul avizării. • Cu acest buget în lesă nu o mai doare nici în fesă. • Limba înserării e cuvânt pe o buză uitată la altă poartă. • Sângele plutea intrând pe gaura cheii. • Nu mă călca pe idei în nici un fel. ar atunci care ar fi deosebirea dintre postmodernism A și modernism? Nu cumva avem a face mai curînd cu o J continuitate, cu o prelingere dintr-o suprafață pe alta a aceleiași materii diversificate, îngroșate între timp? comentarii critice NUL DIN CAPITOLELE cele mai incitante ale cărții pe care Alexandru Mușina o consacra chestiunilor poeziei este cel privitor la postmodernism. „Termen-șoc“, „termen- emblemâ", în suita altora similare precum structuralismul, semiotica, textualismul, , postmodemismul a stîmit la rîndu-i valuri în spațiul literar indigen, chiar dacă, precum și în cazurile precedente, a făcut act de prezență la noi cu o oarecare întîrziere față de Occident. „Important e că avem și noi termenii noștri, în jurul cărora să ne desfășurăm energiile, să ne etalăm inteligența, personalitatea, abilitatea și, mai ales, bibliograiia, inaccesibilă muritorului de rînd. Fiindcă, deh!, democrația culturală are și ea legile ei și, la o adică, de ce nu ne-am construi prestigiul nu pe o reală competență și originalitate în gîndire, ci pe «controlul» surselor și pe «valorificarea» lor sub formă de «studii despre»...“. Mai pe șleau spus, postmodemismul s-a instituit ca o „modă". Al. Mușina îi subliniază pe bună dreptate neutralitatea axiologică: „Termenul ca atare, postmodernism, nu e, în sine, nici bun nici râu. Totul depinde de contextul în care apare, de ce sens îi dăm, de ce influență are («pozitivă» sau «negativă») asupra calității și nivelului dezbaterilor pe care le generează, asupra configurației (și valorii) operelor literare a căror producere o stimulează". Dar e postmodemismul un concept suficient de coagulat? Poate fi pus alături de cele, bunăoară, ale romantismului și modernismului, ultimele cu un desen evident mai precis? I s-au dat accepții atît de diferite, exemplificări atît de variabile, încît ne temem că e mai curînd un Pâsâri-Lâți-Lungilâ, o figură de basm în sfera terminologică a prezentului. „Un cuvînt bon ă toutfaire“, cum arată Umberto Eco, precizînd: .Am impresia că astăzi cel care-1 folosește îl aplică la tot ce-i place. Pe de altă parte, pare să existe o tentativă de a-1 face să alunece înapoi; la început părea să fie adecvat pentru unii scriitori sau artiști care au creat în ultimii 20 de ani; apoi, încetul cu încetul, a ajuns pînă la începutul secolului, apoi și mai în urmă și marșul continuă...". E într-adevăr un concept „manipulabil", „ambiguu", cum adaugă exegetul nostru, chiar dacă nu totdeauna din pricinile indicate de d-sa: „dacă la început desemna un anume curent ar tistic contemporan, el tinde treptat să desemneze o anume tipologie creatoare (ca romantismul, clasicismul, manierismul) ce se manifestă și în cadrul modernismului, ba chiar înainte de modernism (?!?); la limită, postmodemist devine sinonim cu valoros și viabil artistic din perspectiva contemporaneității". Intrucît orice curent artistic de oarecare anvergură ajunge la oferta unei tipologii și la sugestia unui plus de valoare ce s-ar cuveni acordat creațiilor ce-1 ilustrează... Dacă încercăm totuși a stabili (deși e dificil) un numitor comun definițiilor, prea adesea deconcertante, care s-au dat postmodernismului, am putea vorbi despre o reluare, neevitînd registrul ironic și parodic, al formelor anterioare, un eclectism voios ce s-ar putea să semnaleze o sleire a invenției, o ocultare a „originalității". De unde un soi de histrionism („un simulator de emoții și de trăiri" zice Al. Mușina), degajarea caracterului de artefact al poeziei care nu ezită a-și da în vileag procesul de fabricație, prin extinderea discursului critic și autocritic, așa cum în unele restaurante șic mîncarea e preparată în fața clienților. Inconsistența postmodernismului rezultă nu în ultimul rînd din incapacitatea fixării sale pe o anume materie. De unde tendința sa acaparantă căreia nu i s-ar putea pune limite. Să fie vorba, în arealul românesc, de perioada ultimelor două-trei decenii sau de una mai lungă? Modalitatea persiflantă a unor scrieri anterioare constituie un brand al așa-numitei Școli de la Târgoviște: „Radu Petrescu, Costache Olăreanu, Mircea Horia Simionescu, Tudor Țopa (...) au, în operele lor «licționale», atît de multe puncte comune cu un Barth, Toumier sau Calvino (un postmodemist fermecător, pe care nu-1 prea văd citat ca atare, și dacă Italo Calvino nu e postmodemist, atunci cine e?!), încît nu poți să nu te gîndești la ei ca la niște postmodemiști". Și nu e numai atît „Modul de a opera" al postmodernismului ar fi decelabil nu doar în Breviarul general al lui Mircea Horia Simionescu, ci și în ciclul romanesc al lui Paul Georgescu, în Princepele și mai cu seamă în Incognito de Eugen Barbu (ultimul roman acuzat, după cum se știe, de plagiat). Și lucrurile nu se complica dacă îi includem în Alexandru Mușina: Poezia, teze, ipoteze, explorări, Ed. Aula, 2008,240 pag. SEMN DE CARTE Postmodernism? trupa postmodemiștilor și pe alți autori, în frunte cu Budai- Deleanu, cu Țiganiada sa, etalînd „discursurile politice" ale unor Janalâu, Slobozan, Baroreu, prevăzuta cu note de subsol? își face loc în aceasta nervoasă nefixare a postmodernismului, ca o paradoxală reacție a pasivității induse de epuizare, o mentalitate de sfîrșit de ciclu, de alexandrinism. Ceea ce pare a nu încăpea într-o secțiune temporală determinată a literaturii încearcă a deversa granițele acesteia, deplasîndu-și „centrul de interes" în cadrele „științelor umane" sau în tehnologie. Un witz al lui Andy Warhol sună astfel: „Astăzi adevârații artiști sunt medicii și antreprenorii". In Franța, audiența maximă în mediul intelighenției n-o mai au scriitorii ci. conform unei anchete a revistei Lire, încă din 1981, specialiștii în „științele omului" precum Levy-Strauss, Michel Foucault. Raymond Aron etc... Care e atitudinea lui Al. Mușina în raport cu acest fenomen generator de deruta cu toate că suficient de pregnant în dialectica dezbaterii literare în curs? Deși fără o fermitate la care-1 oprește spiritul d-sale ager, difident, dispus a întoarce pe toate părțile obiectul asupra căruia se aplica, pare a-1 accepta ca o alternativă la modernism. Modernismul e caracterizat prin prisma unei „metafizici" legate de opiniile lui Hugo Friedrich: „Simplificînd la maximum, aș putea spune că «metafizica» modernismului constă în contestarea relevanței realului, a «normalului», a «referențialului» (de aici «transcendența goală», «dezumanizarea», «magia verbală», universurile «secunde», paralele), în încercarea de a face din poem un «obiect» care nu comunică, ci «se comunică» și care poate exista (este) și în absența cititorului". Imaginea sintetică a postmodernismului ar fi următoarea:,.Nevoia de existență e gîndită (de aici răceala, luciditatea, caracteristice postmodemiștilor), nu simțită, e rodul rmor deducții, nu al unei nevoi de manifestare vitală. Postmodemismul e, poate, im proiect literar, darnu e, în nici im caz, im proiect existențial". Dar atunci care ar fi deosebirea dintre postmodernism și modernism? Nu cumva avem a face mai curînd cu o continuitate, cu o prelingere dintr-o suprafață j pe alta a aceleiași materii diversificate, îngroșate între j timp? A unei materii ce devine mai atentă față de sine odată cu un simțămîht al finalizării, cuprinsă de-o aprehensiune a naturii sale, uneori de-o autosatisfacție ca la alcătuirea I unui bilanț? „Constatarea relevanței realului", „magia verbală", „universurile «secunde», paralele", nu reverberează oare chiar „nevoia de existență gîndită", „răceala", „luciditatea" execuției? La prezumata incompatibilitate dintre „un proiect literar" și „un proiect existențial" ne vom referi mai jos. în realitate, postmodemismul nu-și poate găsi termeni convingători pentru susținerea unei autonomii care sâ-i insufle o existența creatoare comparabilă cu cea a modernismului de care e disociat printr-o forțare speculativă. E vorba mai curînd de un artificiu izvorît din impulsul unui simulacru de „progres". „Bunurile" așa-zisului postmodernism și ale modernismului ne apar comune, organic contopite. S-ar cuveni să recunoaștem doar o anume evoluție internă, o modificare a aceluiași țesut organic, aidoma unui fmct ce se coace. Cromatica mmenelii sale nu ne îndrituiește a vorbi despre un alt fmct... Acceptînd postmodemismul cu jumătate de gură, Alexandru Mușina nu înțelege însă a-i extinde raza și asupra generației ’80: „poeții și prozatorii generației ’80 nu sînt, în marea lor majoritate, niște postmodemiști; ca să ne rezumăm la poeți: în punctul de plecare, chiar și cei care pot fi cel mai ușor interpretați ca postmodemiști (Traian TCoșovei, Mircea Cârtârescu, Florin lam) sunt poeți «calzi», participativi, angajați într-o față de o realitate socială și umană extrem de acută, de «prezent㻓. Cu toate că feței lor „calde", „participative" li s-ar putea alipi cu ușurință una „rece", măcar la fel de probantă, ale cărei trăsături aparțin icoanei postmodernismului, așa cum o acceptă exegetul: „rescriere ironică a celor mai diverse «texte» preexistente, parodia, preluarea a tot soiul de coduri culturale și limbaje funcționale și alăturarea lor, indiferența, dacă nu scepticismul vizavi de o reală comunicare, plăcerea spectacolului - literar - în sine etc.“. Cine răspunde în definitiv cu mai deplină fidelitate unei asemenea caracterizări decît grupul regent, al optzeciștilor, Cârtârescu, lam, Stratan etc.? O calificare n-o exclude pe cealalta în obținerea unei imagini de ansamblu: „Deși, pentru ei, cultura e o natură - spune Ștefan Augustin Doinaș - , principala obsesie a acestor poeți e realul, trăirea. Nu atît «spiritul însetat de real» (fericită formulă a lui Marius Robescu, ce îmi pare a caracteriza cel mai bine poezia promoției ’70), cît spir itul trăitor în real. Poeții promoției ’70 au, în felul lor, dreptate să protesteze și să afirme că și ei au făcut o școală serioasă, și ei sunt livrești (cum s-a spus despre poeții generației ’ 80)“. N-ar putea „protesta" la fel de bine și optzeciștii? în fond, „realul", „trăirea" se află în creația modernă într-o osmoză fertilă, necesară cu „livrescul", în omogenitatea aceluiași complex al „universurilor «secunde», paralele", al „magiei verbale". Livrescul, termen frecvent cu iz peiorativ, ar putea fi incriminat doar atunci cînd se află la mijloc o scădere estetică, un atare grad de debilitare al corpului textual, încît îi iese la iveală osatura culturală. In consecință, cu toate că deschid un capitol distinct al lirismului contemporan, nu credem că optzeciștii ar fi produs în poezie „.modele noi", diferite de cele patru indicate de către N. Manolescu și anume poezia modernistă, cea argheziană, cea expresionist-blagianâ și cea avangardistă, instituite în interbelic. Indubitabilele înnoiri de care s-au învrednicit intră (încă) îh ramele cuprinzătoare ale modernismului, mai ales ale avangardei, moduri magnanime, după toate probabilitățile larg deschise și de acum înainte. Mica cearta a poeților „Cenaclului de luni" dacă doar ei ar fi postmodemiști și nu și cei din aceeași generație de la Cluj sau de la Iași sau de aiurea, ori dacă pur și simplu aparțin postmodernismului, evident că nu semnifică altceva decît o departajare a etichetelor, fără o deosebită semnificație asupra substanței literare. Insă dacă e să validăm totuși postmodemismul pe sol românesc (concept confuz, nevertebrat, pe care subsemnam! îl ocolește pe cît cu putință), n-am putea-o face decît, în primul rînd, cu exemplul optzeciștilor, Junediști". (continuare în pagina 13) România literară nr. 46/20 noiembrie 2009 comentarii critice Dan Grădinaru EMINESCU. CÂTEVA NOTE România literară nr. 46/20 noiembrie 2009 EȘTERALUIPLATON. Ca să distingem în poezia eminesciană obiectele, la lumina infimă a lunii și a stelelor, trebuie să ținem aprinsă deasupra capului mai mereu o făclie. Mitul peșterii lui Platon este, alături de mitul lui Orfeu și Euridice, mitul antichității cel mai reprezentativ. Lirica nocturnului, cu „conture triste“ (Melancolie), cu întunericul, umbrele și penumbrele, „pulberea (care) se joacă în imperiul unei raze“ (Scrisoarea I), rază pe care o putem concepe ca venind dintr-un dincolo din spatele nostru, din afara peșterii, acolo unde durează adevărata realitate, își revendică o semantică convenabilă din perspectiva acestui mit: „O raclă mare-i lumea. Stele-s cuie/ Bătute-n ea și soarele-i fereastra/ La temnița vieții. Prin el trece/ Lumina frântă numai dintr-o lume“ etc. (Demonism). Halele, șalele, peștera lui Euthanasius și-ar putea apropria și sensuri din psihanaliza lui Freud, dar poate că încă mai mult sunt, în obscuritatea lor misterioasă, spații gnoseologice ale revelațiilor cognitive intermediate. Bătrânul mag din Feciorul de împărat fără de stea îi dezvăluie viitorului împărat taine ale lumii, lume peste care va stăpâni în curând, în pântecele muntelui în vârful căruia sălășluiește: „El zice ș-alene coboară la vale,/ La porți uriașe ce duc în spelunci./ De stânci prăbușite gigantici portale/ Descuie și intră în mândrele hale/ De marmură neagră, întinse și lungi“. Peștera lui Platon capătă la poetul nostru amprenta, naturală, a acestuia. Ea are o cromatică interioară. Pereții sunt argintii și arămii cu, fin desenat, arabescul „curcubeelor de noapte“ (Scrisoarea 111). Podelele sunt albe (pe câmp alb ca de zăpadă - de la lună - în Făt-Frumos din tei). Tavanul - negru (Iar catapeteasma lumii în adânc s-au înnegrit, Scrisoarea I). Lumina „rărită" (Diana), „stinsele lumini“ (Din noaptea) se schimbă de mai multe ori cu întunericul deplin, rece de cavou. LABIRINTUL. Labirintul, numit ca atare sau nenumit (reprezentările lui în operă: palatul, domul, piramida, pădurea), aparține zeilor și ființelor superioare, vii (poetul și îndrăgostiții) și morți, nu celor de rând. Poate fi arhitecturat în oniric (Avatarii faraonului Tla). Ori în acvatic: „O vorbă zice (Odin, n.n.) - murii cei albaștri/ Ai mării, desfăcuți în două, -mi lasă/ Privirea într-un labirint de neaua:/ Coloane nalte, bolți arcate splendid,/ Pe ele lune line ardeau... și-n umbra/ Cea clar- obscură-a stâlpilor de neauă/ Văzut-am o copilă dulce-înaltă“ etc, în el, sălășluiesc zeii Valhalei și doar poetul are acces - pentru a ajunge la dragoste. Poate fi silvan. „Codrul cu verdeață“ (în Floare albastră) configurează un labirint, ale cărui mărci sunt „cărările cu cotituri", acolo unde „noaptea se trezește/ Glasul vechilor păduri" (Lasă-ți lumea ta uitată). îndrăgostiții se adăpostesc de ochiul „vil" al lumii în miezul lui. Este celest în Luceafărul. Hyperion zboară în labirintul cosmic în centrul căruia tronează Dumnezeu. Acestui labirint i se schițează detalii sumare: a norilor schele (Mortua est), „Colo un nor se-nalță sfânt și sur,/ Se- ncheagă, se formează-ncremenește,/Devine-un templu grec" (Miradoniz). Insula lui Euthanasius, dar și piramida faraonului Tla sunt modelele geometrizate: sub piramida se întinde un lac; în mijlocul lacului crește o insulă pe care Tla va pune piciorul, trecând pe un „dig" de pietriș; în mijlocul insulei, pe im piedestal „scund", zac două sicrie. Unui labirint vertical îi putem asimila muntele în vârful căruia își duce zilele bătrânul mag din Feciorul de împărat fără de stea. în miezul labirintului se găsește totul, absolutul, dragostea sau moartea, înțelepciunea rezervată celor superiori. MIRADONIZ. în Sărmanul Dionis, Dan, operând cu fantezia sa prodigioasă, face din planeta noastră o perlă pe care o agață la gâtul Măriei de la 1400 - ironie romantică de trecut și în seama romantismului înalt, dar și a romantismului german secund, al cărui reprezentant de seamă a fost Heinrich Heine: „El își întinse mâna asupra pământului. El se contrase din ce în ce mai mult și iute, pănă ce deveni, împreună cu sfera ce-1 încungiură, mic ca un mărgăritar albastru stropit cu stropi de aur și c-un mez negru. Mărimea fiind numai relativă, se înțelege că atomii din mezul acelui mărgăritar a cărui margini îi era cerul, a cărui stropi soare, lună și stele, acei pitici nemărginit de mici aveau regii lor, purtau războaie, și poeții lor nu găseau în univers destule metafore și comparațiuni pentru apoteoza eroilor. Dan se uită cu ocheana prin coaja acelui mărgăritar și se miră cum de nu pleznește de mulțimea urei ce cuprindea. îl luă și, întorcându-se, atârnă în salba iubitei sale albastrul mărgăritar". Dan seamănă cu Gulliver sau cu Dumnezeu din cer. Se și întreabă la un moment dat, unul viitor, dacă nu cumva este, fără ca s-o știe, „Dumne...", ceea ce abolește peisajul selenar și precipită deznodământul. Dar lucrurile pot fi privite și din perspectiva inversă, așa cum ne-o demonstrează Miradoniz, poem din epoca vieneză (1872). Totul se amplifică aici: „Miradoniz avea palat de stânci/ Drept streșină era un codru vechi/ Și colonadele erau de munți" (această descriere „macroscopica" se reia și în Memento mori, în episodul dacic prezentând „raiul Daciei", precum și în Sărmanul Dionis, atunci când Dan va edifica un rai al îndrăgostiților pentru el și Maria. în Memento mori, palatul Dochiei copiază palatul zânei Miradoniz: „Acolo Dochia are un palat din stânce sure,/ A lui stâlpi-s munți de piatră, a lui streșin-o pădure". în Sărmanul Dionis, din nou, cu deosebirile arhitecturale inerente: „(...) el apus doi sori și trei luni în albastra adâncime a cerului și dintr-un șir de munți au zidit domenicul său palat. Colonade - stânci sure, streșine - un codru antic ce vine în nouri"). Miradoniz nu seamănă cu creația eminesciană, este atipică în cadrul acesteia. Eminescu descrie ținutul castelului zânei Miradoniz pe parcursul a 40 de versuri, de la versul 41 la versul 62 se referă la lună, grădina lui Miradoniz de la versul 63 la 94 inclusiv (o jumătate din acest vers). în final (versurile 94 inclusiv, cealaltă jumătate, până la 110 inclusiv), poezia vorbește din nou despre Miradoniz. Sunt două personaje sau e un singur personaj? Nu putem hotărî fără dubii. Dacă vom compara Miradoniz cu poezia Dacă treci râul Selenei... am putea decide în favoarea celei de-a doua soluții. Să socotim însă că poemul nostru are două personaje. Poemul apelează la versul alb și la procedee insolite (procedeul contrastiv este neglijabil: omăt, nea - căldura verii, umbroasă - luminoasă). Presupun că Eminescu își începe poemul puțin după ce bolile îl năpădesc la Viena, iar bolile trebuie că joacă un rol, fiindcă medicul îi administrează medicamente, poate și analgezice, și sub influența acestora este posibil (repet, e o supoziție) ca psihicul poetului să reacționeze. Supradimensionarea, repetițiile numeroase și finalul lui Miradoniz, „vătuit", „amnezic", iată trei expresii stilistice ale filosofiei compoziției sau/și ale curei medicamentoase. Să le luăm pe rând. Hiperbola îmbracă haina imaginilor vizuale (castelul zânei e făcut din stânci, coloanele din munți), a comparației („O vale cât o țară e grădina/ Castelului Miradoniz", „florile/ Ca arborii-s de mari"), a metaforei („păduri/ De flori") într-o revărsare impetuoasă, tropicală. Repetițiile la distanță depășesc orice închipuire. Nicăieri nu vom mai întâlni ceva asemănător.,Miradoniz avea palat de stânci./ Drept streșină era un codru vechi/ Și colonadele erau de munți în șir,/ Ce negri de bazalt se înșirau,/ Pe când deasupra, streșina antică,/ Codrul cel vechi fremea îmflat de vânt". Pentru început, cititorul remarcă trei cuvinte care se repetă: streșină, codru și vechi. Probabil nici Eminescu nu era foarte sigur unde o să se ajungă și maschează puțin procedeul. Face, așa cum spuneam, repetițiile la distanță și modulează: streșină și streșina, codru și codrul, codru vechi și codrul cel vechi. înaintând în text, ne așteaptă alte surprize. Poetul nu renunță la repetiție și reia parțial schema cu insula din Geniu pustiu, Făt-Frumos din lacrimă și Sărmanul Dionis. Imaginează prin urmare o vale tăiată de un fluviu cu insule pe el: „O vale-adâncă ce-ngropa în codri,/ Vechi ca pământul, jumeta din munte,/ Mâncând cu trunchii rupți scările negre/ De stânci, care duceau sus în palat - / O vale-adâncă și întinsă, lungă,/ Tăiată de un fluviu adânc, bătrân,/ Ce pe-a lui spate văluroase pare/ A duce insulele ce le are-n el 7 O vale cât o țară e grădina/ Castelului Miradoniz". Am subliniat repetițiile „reziduale" (codri, vechi), dar voi semnala și anafora, repetiția la început de vers a substantivului „vale", ca și faptul că poetul, ca să zic așa, nu se mai stăpânește și acumulează, dă naștere la noi și noi repetiții. „Munte" reprezintă repetiția „modulata" a lui,,munți“, de dinainte, „negre" a lui „negri", de dinainte, „stânci" a lui „stânci", din primul vers, „duceau" este forma morfologică a lui „a duce". Mai departe, masa textuală este încrustată ca un răboj de numărul celorlalte repetiții: „Iar la castel de treci prin colonade,/ Dai de înalte hale cu plafondul/ Lor negru strălucit și cu păduri/ De Hori. Păduri cărora llorile/ Ca arborii-s de mari. Roze ca sorii,/ Și crini, ca urnele antice de argint,/ Se leagănă pe lugerii cei nalți,/ Iar aeru-i văratic, dulce, moaie./ Ca stelele sunt musculițele prin frunze/ Și îtnplu aerul cel cald cu o lumină/ Verzuie, clară, aromată. Fluturi -/ Copile sunt cu ochi rotunzi și negri -/ Cu părul de-aurși cu aripioare/ De curcubeu - în haine de argint/ Din lloare-n floare fâlfâiesc și-și moaie/ Gurițele-umede și roșii în potirul/ Mirositor și plin de miere-al florilor./ Tufe de roze sunt dumbrăvi umbroase/ Și verzi-întunecoase, presărate/ Cu sori dulci înfoiați, mirositori -/ E-o florărie de giganți. Intr-un loc/ Crăpată-i bolta de granit, de cauți/ Prin streșina de codru până sus,/ Unde în ceruri lin plutește luna./ Ea-i o regină tânără și blondă/ în manta-i albastră constelată,/ Cu mâinile unite pe-al ei piept/ De neauă... Trece luminând cu ochii/ Albaștri, mari, prin straturi înflorite/ De nori, ce în foi ateii oferă/ Roze de purpur, crinii de argint,/ Din când în când cu mâna-i argintoasă/ Ea rumpe câte-o floare și-o aruncă/ Jos pe pământ cape-o gândire de-aur,/ Colo un nor se nalță sfânt și sur,/ Se-ncheagă, se formează -’ncremenește,/ Devine-un templu grec și plin de umbra/ Columnelor ce-1 înconjor - și prin columne/ Trece-argintoasă cîte o rază-a lunei./ Ea drumul ia spre-acel castel. Diadema-i/ De diamante-n stele comentarii critice contopite/ Brilează-n noapte - tăriile negrei A domei se-nsenină - și ea intră/ în el. - Columnele ard sub clara ei lumină/ Și aruncă umbra una-ntr-alta./ Ea intră-n domă... stelele-o urmează./ Și noaptea sântă plină de- ntuneric/ Pe râul sânt ce curge-n valea mare/ Care-i grădina cea din codri vechi/ A lui Miradoniz. - Insule slinte/ Se nalță-n el ca scorburi de tămâie,/ Ca ilori_de aur, de smarald- cu stânce/De smirnă risipită și sfarâmata/ In bulgări mari. Pe mândrele cărări,/ Ce trec prin verzile și mândre plaiuri,/ E pulbere de-argint. Pe drumuri/ Cireși în iloare scutură zăpada/ Trandafirie a-nfloririi lor,/ Vântul le mână, văluros le naltă,/ De /lori troiene în loc de ornat/ Și sălcii s/inte mișcă a lor frunze/ De- argint deasupra apei și se oglindează/ în fundul ei - astfel încât se pare/ Că din aceeași rădăcină crește/ O insulă în sus și una-n jos./ Și [nu-i] nimica în aceste ramuri:/Dintr-un copacîntr-altul numai țes/Painjini de smarald painjinișul/ Cel rar de diamant- și greieri cântă,/ Ca orologii aruncate-n iarbă./ Și peste râul mare, de pe- un vârf/ De arbore antic țesut-au ei/ Un pod din pânza lor diamantoasă,/ Legându-1 dincolo de alți copaci./ Prin podul străveziu și clar străbate/ Alunei rază și-nverzește râul/ Cu miile lui unde, ca-ntr-o mândră/Nemaivăzută feerie. - Iară peste pod/ Trece albă, dulce, mlădioasă, jună/ Albă, ca neaua noaptea, păru-i de aur/ Lin împletind în crinii mâinilor./ Ivind prin haina albă membre-angelici/ Abia călcând podul cel lung cu-a ei/ Picioare de omăt, zâna Miradoniz/ Ea-ajunge în grădina ei de codri/ Și rătăcește, - o umbră argintie/ Și luminoasă-n umbra lor cea neagră;,/ Ici se pleacă spre a culege o floare,/ Spre-a arunca în iluviul bătrân,/ Colo aleargă dup-un lluturj îl prinde - îi sărută ochii și-i dă drumuT. Dar încă textul mi se pare că suportă un câștig prin final: „Apoi ea prinde-o pasăre măiastră/ De aur, se așază-ntr-a ei aripi/ Și zboară-n noapte printre stele de-aur“. Zâna Miradoniz dispare de pe scenă în culise ca o actriță hollywoodiană, într-o manieră spectaculoasă. Peste reprezentația feeriei cade cortina. Nu-i numai atât. Cititorului i se inoculează într-un fel subtil o senzație de somnolență. Noaptea și zborul de imaginat lent, coregrafic-hieratic, lipsit de orice zgomot, lipsit de țintă (încotro zboară pe spinarea păsării de aur cu pene moi, odihnitoare Miradoniz printre stelele de aur de pe firmament?), al zânei, până ce pasărea se va confunda cu stelele și noi, urmărind-o la început pe cer, o vom pierde din vedere definitiv, induc o stare soporifică. Din Miradoniz nu înveți nimic, autorul nu transmite nicio povață capitală explicită, pe care să ne-o însușim. Totul e gratuitate, o călătorie pentru o emoție, pe care am putea-o verbaliza în enunțuri de felul: Natura este o forță călăuzitoare a inspirației poetului. Ori: îngrădirea duce la nebunie, neîngrădirea, libertatea - la autentica fericire. METAFORA. Antiteza este partea hard, metafora este soft-ul și orice discuție totală despre poezia lui Eminescu trebuie să aibă în vedere, cu necesitate, alături de problema gândirii duale, problema metaforei, căci, zice Tudor Vianu în Problemele metaforei, „Metafora este poezia însăși": Este, de bună seamă, în cazul poeziei lirice, o specie necunoscută secole la rând, chiar dacă Aristotel, în Poetica, se ocupă de metaforă, definind- o ca pe „transferul unui termen, fie de la gen la speță, fie de la speță la gen, fie de la o speță la o altă speță, fie transferai prin analogie“ (dar, firește, nu metafora era figura nr. 1 la Homer). Eminescu folosește metafora pe scară industrială, ca să folosesc o construcție improprie pentru poezie, poate însă mai sugestivă decât altele, și șocul trăit de contemporanii săi s-a legat de această formidabilă mânuire a unei figuri care lui Aristotel nu-i spunea mare lucra, nu ieșise din rând, ca să mă exprim acum în termeni militari, pe vremea războaielor lui Alexandru Macedon... Când Eminescu trimite poemul Epigonii la „Convorbiri literare", în 1870, conținând în primul vers structura „zile de aur" („Când privesc zilele de-aur a scripturelor române“), urmată imediat, ca într-o rafală de Kalașnikov, de „mare de visări dulci și senine", de „oceanele de stele", de „râuri de cântări" etc., trebuie să ne ținem răsuflarea și să medităm măcar câteva secunde la ce reacție trebuie să fi avut Maiorescu, iar această reacție a fost, împreună cu cea a lui lacob Negruzzi: „îi publicăm poezia pe prima pagina!" chit că ideile din poezie despre superioritatea poeților din trecut (și Eminescu nu avea habar de triunghiul de aur de la 1800 Deleanu - Alexandra Beldiman - Alexandra Văcărescu) le erau complet străine junimiștilor. Care discutaseră săptămâni de zile despre o antologie din poeții dinaintea lor și nu dăduseră note de trecere decât la câteva zeci - cu ce mari mârâieli! îmi place, așadar, când poetul scrie, în poezia Cine-i? (1869), apoi în Napoleon: „lumile de valuri", deoarece cosmicizează oceanul. în loc de „grămezi", „mulțimi", „noiane" ori alte exemple de acest fel, Eminescu alege termenul „lumi" care mă trimite la puzderia de galaxii de pe cer, născându-se și murind, și cu viteza luminii la Schopenhauer, Goethe și Kant. Se poate observa, din alt unghi, componenta acvatică a unora dintre structurile metaforice. în Junii corupți, înregistrăm „diluviul de foc". In Când privești oglinda mărei, „mare de mâhnire". în Mureșanu - 1869, „ocean de flăcări" („în ocean de flăcări gândirea mea se scaldă"). în Mortua est!: „râuri de foc", „o mare de stele". în Gelozie, poetul vorbește despre „un ocean de paterni" și „marea de suferinți", în aceeași poezie fiind de găsit și puternicul vers ,Mă mișc ca oceanul cu suferinți adânci", care relevă intensitatea formidabilă a sentimentului amoros. în Demonism, „fluvii de lacrimi". In Memento mori, „oceane de popoare", „mare de palate", „unde de popoare", „mării de omăt", „diluviul de flăcări", „un ocean de lumină", „oceanele-i de stele", „râuri de stele", „fluvii cu mase de sori", „oceanul de-ntuneric“. Metaforele de acest tip, reunind două substantive separate prin prepoziția „de", au o dualitate funciară. Lumi (cosmos) și valuri (pământ), ocean (concret) și patimi (abstract), mare (concret) și suferinți (abstract), în altă parte „scânteie de ninsoare", „râuri de scântei" (Călin Nebunul), apă și foc, „bulgări de lumină" (Crăiasa din povești), deci consistență, opacitate și inconsistență, transluciditate, „prispa (cea) de brazde" (Dorința), prispa (neted, suprafață plană) și brazdele (denivelat, accidentat) având ambele sensuri figurate și nu proprii, „lac de visuri" (Mureșanu, 1876), concret și abstract, „un caos de lumină" (La mormântul lui Neamțu), non- organizare - organizare, „fluviul/ De foc al gândurilor mele mari" (Odin și Poetul), din nou apă și foc împerecheate. Un alt tip de metaforă e acela care juxtapune unui substantiv un adjectiv: „bulgări fluizi" (în Călin), Postmodernism? (urmare din pagina 11) Ultima chestiune la care ne oprim e cea a propunerii pe care Al. Mușina o face poeziei în perspectiva viitorului. Ofuscat de foimulele aplicate niodemismului de căite Hugo Ftiedrich, precum,,contestarea relevanței realului", „dezumanizarea", le opune, în numele acestora un „noii ckNdmi“pecatelniiniehe,,ar^ Miza sa ar li, ,limanul comun", o, .noimalitate" a trăirilor și semnificărilor „tot mai rară", drept care se impune „revalorizarea", resemnificarea lui aici și acum, re-centr ar ea omului «pulverizat» de tehnologii, limbaje, coduri culturale, ideologice, le-construhea îh și prin scris a unei realități în centrul căreia să se afle, totuși, omul". Se cuvine ca poeții să regăsească valorile propriei biografii, a micilor mtîmplâri cotidiene, a sentimentelornesofisticate, a senzațiilor imediate., Privirea trebuie să fie «obiectivă», îh sensul câ între ea și realitate nu trebuie sâ se interpunâ lentilele diverselor teorii, ideologii, mitologii, clișee culturale etc.“. Deoarece postmodemismul ar putea fi la nevoie taxat drept exclusiv un,,proiect literar" și în nici un caz un „proiect existențial", poezia către care se cade să ne reorientâm trebuie să-și însușească un asemenea proiect „Germenii" acestui proiect AlMușina îi vede în Life Studies, volumul lui Robert Lowell, ca și îh cărțile autorilor „siberieni", ale lui Kundera și Sabato, menționînd și „trapul care știe mai mult" al lui Gheorghe Crăciun, de asemenea, ingineria textuală" alui Mircea Nedelciu. Alte puncte de reper ar fi acele aspecte ale poeziei postbelice care „se teaptcpie de viața noastră cea de toate zilele“, prin cotidian, prin sentimentele și senzațiile nealambicate, prin „privirea directă", cum arh obiectivismul american de dupâ 1950, poezia „zgomotoasă" din spațiul sovietic, cea a contestației din R.F.G. ș.a Un eșantion al lirismului ce va să vie arh așijderea producția optzedștilor noștri. In consonanță cu emulul d-sale Gh. Crăciun, exegetul pune accentul pe exploatarea somaticului ființei umane, ca o cale inevitabila spre etajele sale superioare, spre a se obține, redimensionarea spiritualității cotpului, cu toate ale sale¹ precum la grecii antici,, redescoperirea valorii hinței ca integralitate, a coerenței și indivizibilității animalului divin care suntem". Vatidnarealui Malraux: „Secolul XXI va fi religios sau nu va li deloc", e interpretată relaxat, ca un îndemn către o „spiritualitate atrupului", către un „noii timp spiritual"... Numai că aici intervine un echivoc. Niciodată creația care contează nu și-a pierdut statutul ontologic. „Dezumanizarea", irelevanța realului n- au fost decît strategii, maniere fie și foarte complicate ale eului creator de-a se exprima în textura teoretica ce n-are sens în afara unei racordări la existențial a prodiMilui artistic. „Dezumanizarea" e un simplu truc de scenă, o regie temerar-no valoare. Carnația existențială a piesei puse în scena la care sesizăm același combustibil dual, „bulgării" exemplificând imobilitatea și „fluizi" curgerea, mobilitatea. Un altul este metafora apozitivă: „luna, o cloșcă rotundă și grasă" (Mitologicale). Apoziția poate fi formată din două substative, al doilea fiind în cazul genitiv: „Lună tu, stăpân-a mării" (Scrisoarea I). FAUNA. Fauna, crede G. Călinescu, este săracă, însă nu are dreptate decât parțial. Ornitologia. Uliul în Junii corupții, buha (Amicului F. L), filomela (Visul unei /lori), flamingo cel roșu în Egipetul, păunul în Memento mori, curcanul (Cugetările sărmanului Dionis), boul de baltă (botauras stellaris) îh Pustnicul, porumbița (albă) în De-aș avea..., porumbelul în Antrcpomorlism, turtureaua în Pajul Cupidon, papagalul (cu pene viu colorate) în Kamadeva, rândunelele bicolore (alb-negru) în De ce nu mi vii, corbul (negru) în Despărțire, cocorii în Stelele-n cer, cioara, rățușca, cocoșul, claponul (Călin Nebunul), vrabia (Fata-n grădina de aur), cucul (Miron și frumoasa fără coip), cucuveaua (Printre stânci de piatră seacă), lebăda (Mureșanu, 1876), ciocârlia (Călin), pitpalacul prepeliței, presurile (Freamăt de codru), sticleții exuberanți, cu penaj multicolor (Vre o zgâtie de fată). Insectarul. Musculițele și fluturii (în Miradoniz), ploșnițele roșii (Cugetările sătmanului Dionis), păianjenul, greierele, musca, luciolii (licuricii), albinele, gândacul (Călin Nebunul), furnicile, puricii, bondarul, lăcustele, țânțarii, cărăbușii (Călin), „viespii" (Codru și salon), „gâza mică" (Miron și frumoasa fără corp), cariul (Melancolie), moliile (Icoană și privaz). Regnul animal: cerbul (Ondina), bourul (Aveam o muză), ursul, căprioara, țapul, tigrul (Memento mori), oaia, șoarecele, liliecii (Cugetările sătmanului Dionis), hiena (Rime alegorice), bouî, vulpea, zimbrul (Epigonii), „saci de viermi" (în căutarea Șeherazadei), vitele, motanul, purcelul (Călin Nebunul), calul (Făt-Frumos din tei), vierii (O, adevăr sublime...), taurul (Fata-n grădina de aur), leul (Mureșanu - 1869), racul (Antropomorfism), lupul, mâța, delfinul (Mureșanu, 1876), iepurele (Povestea codrului), măgarii (Umbra lui Istrate Dabja-Voievod), șarpele (Gemenii), culbecii (Icoană și privaz). ■ e o condiție a sa sine qua non.,,Textul ce se scrie pe sine", luciditatea globalizantă, impresia de sterilitate n-au suspendat creația în calitatea sa de reflectare a ființării, ci au condus-o către peisaje noi ale interioritâții omului, fie și bizar încifrate, labirintice, absurde. Emoția estetică, ghioc îh care răsună marea ființei, e o inevitabilă, decisivă instanță de control îh materie de artă. Iată opinia lui Merleau Ponty: „Legătură cuvîntului cu sensul său viu nu este o legătură exterioară, de asociere, sensul locuiește cuvîntul (...). Sîntem obligați să recunoaștem o semnificație gestualâ sau existențiala a cuvîntului (...). Ce exprima atunci limbajul, dacâ el nu exprimă gînduri! El prezintă sau, mai degrabă, el e luarea de poziție a subiectului față de lumea semnificațiilor sale. Cuvîntul «lume» nu e aici un mod de a vorbi: el vrea să spună că viața «mentală» sau culturala împrumută de la viața naturală structurile sale și că subiectul care gîhdește trebuie sâ fie fundamentat prin subiectul încarnat". Incămai sesizante sunt cuvintele lui Valery: „Poezia este încercarea de a reprezenta, prin intermediul limbajului articulat, acele lucruri sau acel lucru, pe care încearcă, îh mod obscur, să le exprime strigătele, lacrimile, liniștea, mîngîierile, sărutările, suspinele etc. și care par a voi sâ exprime obiectele îh ceea ce au ele ca aparență de viață sau ca scop presupus¹ *. Prin urmare a clama antropocentrismul artei e aidoma acelui adagiu potrivit căruia nu-1 poți căuta pe Dumnezeu decît dacă L-ai și găsit.. Gheorghe GRIGURCU România literară nr. 46/20 noiembrie 2009 ristian Tudor Popescu are reputația unui „nebun" extrem de X simpatic în clipa în care tăișul ironiei sale este îndreptat spre l adversarii politici, sau „iresponsabil" când faptele din tabăra „prietenilor" de ieri sunt judecate exact cu aceeași măsură. comentarii critice NTÂMPLAREA a făcut să citesc cel mai recent volum al lui Cristian Tudor Popescu, Clipe rare, exact în ziua confruntării de la Cluj dintre Traian Băsescu și Crin Antonescu, I dinaintea primului tur de scrutin al alegerilor prezidențiale. La sfârșitul unei dispute destul de contondente din care nu au lipsit reciprocele aluzii (unele psihanalizabile, cu evident iz grobian) la viețile private ale celor doi rivali politici, candidatul liberal a făcut o surprinzătoare remar că de bun simț. A spus, aproximativ, că îl apreciază pe Traian Băsescu pentru că este „viu”, spre deosebire de un alt candidat considerat cu șanse, Mircea Geoană, care „nu e nicicum”. Trebuie să spun că, citind volumul lui Cristian Tudor Popescu, mi-a venit de mai multe ori în minte această replică, menită să îl c aracterizeze pe autor mai precis decât orice analiză. Și popularul ziarist este un om viu, spre deosebire de mulți dintre colegii săi de breaslă. In fond, deși nu se suportă unul pe celălalt, Cristian Tudor Popescu și Traian Băsescu se aseamănă mult în felul direct, fără ocolișuri și pudibonderii inutile, în care își exprimă convingerile, indiferent cât de deranjante pot fi acestea pentru cei din jur. Poate chiar de aceea nu se pot suferi reciproc. întotdeauna când urmăresc emisiunea Cap și pajură ; d i n itaț i 1 e mele se îndreaptă fără echivoc spre Emil Huiezeanu. El este chipul luminos, vocea rațiunii, omul soluțiilor și interpretărilor limpezi, impecabil argumentate. Intervențiile tenebrosului Cristian Tudor Popescu sfârâie ca un fier înroșit introdus în apă rece, clocotesc de pasiune sunt, nu mai încape discuție, vocea inimii. Jurnalistul își etalează cu ostentație simpatiile și idiosincraziile, se agită continuu, nu face niciun pas în spate în fața puhoiului de contraargumente. Atitudinea sa mă irită și mă fascinează în același timp. Mi se pare mult prea năvalnic, adesea lasă impresia partizanatului pe față, pare imun la orice posibile argumente contrare, viziunea sa pare de neclintit. Dacă cei doi ar putea fi transformați iii personaje de western (pentru că tot este Cristian Tudor Popescu specialist în filme), ca psihologie, l-aș vedea pe Emil Hurezeanu în dilematicul șerif interpretat de Gary Cooper în High Noon, iar pe Cristian Tudor Popescu în ipostaza vitalului și foarte umanului răufăcător întruchipat de Anthony Quinn în Last Train from Gun Hill. Am mai spus-o și cu alt prilej, Cristian Tudor Popescu este unul dintre cei mai incomozi jurnaliști români pentru că, spre deosebire de mulți alți analiști, gândește cu propria minte și nu ezită să spună cu voce tare ceea ce gândește. Din păcate, în ziua de azi, cei mai mulți dintre „analiști” se mulează pe poltica editorială a postului de televiziune la care colaborează sau a ziarului în care publică. Ascultând declarația unui om politic, aproape că poți spune dinainte cum va fi ea reflectată în mass-media prietene și în cele ostile politicianului iii cauză. Există „analiști” care nu fac decât să explice la nesfârșit aceleași punctaje venite de la partid, în pofida tuturor evidențelor. Ei își pun cu eleganță ochelarii de cal și rulează pe șinele aceleiași argumentații, precum tramvaiele, care ies din depou în fiecare dimineață la ora 5 și, până la ieșirea din tură, nu pot să devieze măcar cu un metru de la traseul prestabilit. Toml se transformă într-un spectacol redundant și penibil m care greutatea argumentelor este asigurată doar de repetarea lor până la saturație pe diverse voci. Nu de puține ori, puși să probeze informațiile dubioase pe care își înalță argumentația, polticienii și analiștii răspund senin că „este de notorietate” sau că „toată presa a scris despre asta”, trimițând la intervențiile celor dinaintea lor, cu nimic mai bogate în argumente. Intr-un asemenea climat, un om care trece toml prin filtrul propriei gândiri nu poate fi decât incomod pentru actorii politici și pentru patronii de media. Toți salută cu entuziasm momentul în care dușmanul politic devine ținta sarc asmului jurnalistului, dar sunt îngroziți atunci când calcă ei înșiși pe bec și ajung, inevitabil, în cătarea puștii sale. De aceea, Cristian Tudor Popescu are reputația unui „nebun” extrem de simpatic îlr clipa în care tăișul ironiei sale este îndreptat spre adversarii politici, care se transformă însă în „iresponsabil” de îndată ce faptele din tabăra „prietenilor” de ieri srmt judecate exact cu aceeași măsură. Un singur aliat constant ar e jurnalistul: publicul neîhregimentat politic care îi aplaudă la unison performanța profesională. Urtnărindu-1 într-o singură emisiune de televiziune sau citindu-i un singur articol, toată lumea ar putea spune cu precizie „al cui om” este Cristian Tudor Popescu. Fiecare articol de-al său înseamnă asumarea fermă a unei atitudini, Secvențe din r România de azi Cristian Tudor Popescu, Cuvinte rare - poeziar Editura Polirom, lași, 2009,204 pag. denunțarea cu subiect și predicat a unor fapte reprobabile, indicarea fără echivoc a rmor vinovății. Problema este că citind mai multe articole sau privind mai multe emisiuni de televiziune se observă clar că țintele ziaristului nu srmt grupate într-o singură tabără. De aceea, în funcție de ce au citit, văzut sau auzit, mulți înmiesc / văd în el dușmanul ireconciliabil al președintelui Traian Băsescu. Alții îl cred rm elitist cu fițe, adversar al PSD-ului lui Vanghelie, Hrebenciuc, Iliescu și Geoană sau rm moralist de cartier, inamic al pragmatismului liberal de tip Patriciu, Remeș, Tudor Chiuariu sau Relu Fenechiu. Unde se situează însă cu adevărat publicistul? Cum vede el societatea românească de azi? O sprme singur într-un exercițiu de imaginație despre cum ar arăta astăzi o defilare de 23 august: „Am aievea în fața ochilor rm car alegoric purtând o căpșună uriașă, în jurul căreia «spanioli» legați la cap cu baticuri se apleacă de șale și se ridică. Apoi vin menajerele și spărgătorii de case din Italia, care cu mături, care cu pontoarce și șperacle uriașe. Cerșetorii din Franța, de fapt balerini de la Opera de Stat din București, care mai câștigă și ei rm ban cinstit, vor defila ținând mâna întinsă cu grație, pe salturi înainte, îmbrăcați în zdrențe create de Cătălin Botezam. (...) Miezul procesiunii ar fi Top 300, care și sponsorizează manifestarea. Patriciu degustând ca pe o narghilea un muștiuc de pompă de benzină, Vântu la volanul unei șalupe, Gigi Becali în picioare pe Maybach, agitând rm paloș de 2 metri, Țiriac suit pe Mercedes, servind ca la tenis cu un minciog de prins guvizi. Pe urmă Țânțăreanu, Prigoană, frații Micula etc., fiecare la volanul unei decapotabile având la remorcă o rulotă în formă de vilă” (p. 16). Precum Caragiale în timpul său, Cristian Tudor Popescu simte enorm și vede monstruos. Privir ea sa sfredelește ca rm laser, nicio imperfecțiune a tabloului nu este trecută cu vederea. Impostura, incompetența, incultura, proasta educație, agramatismul, lipsa de caracter, grobianismul verbal și comportamental au devenit celemai sigure „valori” ale societății românești de azi, iar exponenții lor, modelele spre care sunt atrași irezistibil tot mai mulți tineri. Tabloul schițat este pe cât de realist, pe atât de tragic: „Idolii, modelele de viață ale tinerilor de azi scoase în față de mass- media, n-au grețuri nici cu matematica, nici cu româna. (...) Credeți că «succesurile» Elenei Băsescu i-au diminuat cota de succes printre puștoaice? Gramatica nu face doi bani în fața poșetelor de mii de euro și a superjeepului negru. Faptul că dl Sorin Oprescu este un doctor Mengele al limbii române îl face mai puțin simpatic? Dl Vanghelie a fost sancționat la vot pentru «almanahe»? Dl Gigi Becali, «Sugi p..a» a realizat un adevărat hit pe internet cu această expresie și acum conduce Capitala împreună cu partidul lui Băsescu” (pp. 132-133). Aflată la limita dintre publicistică și proză, inspirată din cea mai strictă actualitate, dar trecută prin filtrul imaginației unui scriitor cu experiență, cartea lui Cristian Tudor Popescu, Cuvinte rare, seamănă cu filmele lui Charlie Chaplin: te face să te prăpădești de râs, pentru ca la sfârșit să simți că ți-a rămas o lăcrimăm colțul ochiului. Este o oglindă atimpului prezent în care ne privim cu fascinație și oroare. Aproape că devine inutil să recomanzi o carte a unuia dintre jurnaliștii proeminenți ai vremii noastre, Cristian Tudor Popescu. ■ Publicitate România literară nr. 46/20 noiembrie 2009 www.polirom.ro ■ Tudor Caranfil Istoria cinematografiei în capodopere. Vîrstele peliculei. Voi. II De la „Ultimul dintre oameni” la „Don Juan” (1924-1927) ■ Radu Cosașu Cinci ani cu Belphegor Mătușile din Tel Aviv Tudor CARANFIL ISTORIA CINEMATOGRAFIE IN CAPODOPERE VlRSTELE PELICULEI t>r l< dkHraM-h A» JW pnimT) cinema' ■ Haruki Murakami Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă Suplimentul SCULTURA Un săptămînal realizat în colaborare cu Ziarul de lași PREPELEAC glose Portrete (3) UPĂ NOUĂ ANI de căsnicie, un copil se naște la 20 D septembrie 1754. împrejurare care te face sâ nu fii prea sigur câ e o odraslă legitimă, ci vreun copil adulterin făcut cu unul din lunga listă de amanți care crește din an în an. Ecaterina avea pe atunci 25 de ani. Și se afla - după cum spun martorii vremii - în deplinătatea frumuseții sale, de femeie voinică și inteligentă. Primul bărbat căruia i se atribuie paternitatea a fost tânărul Serghie Soltikof. „frumos ca lumina zilei” după cum spunea însăși împărăteasa Ecaterina. Nu e o poveste lămurită totuși; pentru că Serghie Soltikof fus- ese precedat de Zahar Cemikos, alt june amant. Ceea ce este sigur, întrucât numărul bărbaților iubiți de această femeie crește de la an la an. Se poate afirma că puterea ei politică a fost întărită de câți bărbați importanți din aristocrația rusă o iubiseră. Ea îi devora, nesățioasă, fără a fi dominată, dominând ea totul, ca insectele femele gigante ce nu văd în masculi decât niște ajutători pentru întărirea speciei... Ne-au rămas o mulțime de portrete, care toate atestă faptul că era o femeie foarte atrăgătoare. Astfel, contele Poniatowski, galantul, pe care ea avea să-1 facă regele Poloniei, scrie: „... Are o gură ce pare că așteaptă sărutul”,... o talie sveltă,... o ușurință de a se deda jocurilor celor mai copilărești ca și celor mai serioase și mai arzătoare întreprinderi... Portret flateur... Sau cestălalt, realist, ce ni l-a lăsat Rulhiere, atașat de ambasadă: „... Mândria este firea reală a fizionomiei sale. Atracția și frumusețea nu par decât consecința unei mari dorinți de a plăcea; iar fața lasă să se întrevadă pornirea de a seduce. Un pictor, vrând să surprindă acest caracter, ar recurge la o ale- gorie. înfățișând-o ca o nimfă încântătoare, care, într-o mână ține un buchet de flori, iar în cealaltă - la spate - ascunde o torță de flăcări”... Enigmaticul cavaler D’Eon a simțit-o în aceeași epocă la fel, folosind un limbaj mai sesizant și profetic aproape: ,Marea Ducesă este ardentă, pasionată, are ochi strălucitori, privirea fascinantă, de sălbăticiune. Fruntea ei este înaltă, și nu mă înșel când spun că are un lung viitor înspăimântător scris pe ea. Este prevenitoare și afabilă. Dar când se apropie de mine, fac un pas îndărăt. Mi se face frică de ea!”... Teama pe care o inspiră acel necunoscut formidabil ce zace în spatele frunții sale vaste de femeie ambițioasă și calculată, prin fascinația stranie a ochilor ei negri, cu reflexe albăstrii, prin forța și duplicitatea ce le simți îndărătul privirii de felină mare, mereu la pândă. Este de înțeles vorba prințului de Waldeck: - Dacă această femeie nu face o revoluție, atunci nimeni nu-i în stare s-o facă... Or, totul părea să primească în mintea ei de femeie sămânța revoltei... Intr-adevăr, Elisabeta, împărăteasa, o spiona, soțul se ținea numai de orgii, neglijând-o, trăind cu contesa Woroțof, apărând în fața soției sale totdeauna beat și tratând-o cu dispreț... Ea se închidea în sine, dimineața se trezea devreme de tot, se apuca să citească ore întregi meditând, asigurând și prietenii tainice, imaginându-și intrigi și sprijinul prietenilor fideli.” Nu era rusoaică. Era o femeie europeană stăpână pe ea. Știin- du-se spionată, făcea din această vitregie a ei un dur exercițiu de prefăcătorie și de ascunzișuri. ■ Chiftea N CONTINUAREA observațiilor publicate în această rubrică în ultimele două săptămâni, în legătură cu bogata terminologie argotică a „femeii imorale”, mai exact a prostituatei, ar trebui măcar trecute în revistă, pe lângă metaforele animaliere (maimuță, pupăză) și cele ale „obiectului uzat” (boarfă, ștoarfă), și alte zone ale creativității metaforice sau metonimice și mai ales cuvintele pentru a căror evoluție nu mi se pare că s-ar fi găsit o explicație semantica mulțumitoare. în paradigma culinară, în care femeia e un produs de consum în genere conotat pozitiv, intră diverse „delicatese”, mai ales dulciurile: bomboană, acadea, pralină, zaharină etc. Lucrările mai vechi înregistrau însă și alți termeni, a căror motivație e mai puțin evidenta, în anii ‘30. V. Gr. Chelaru („Din limbajul mahalalelor”, în Buletinul Institutului de filologie română „Alexandru Philippide”, 1937), înregistra termenul chiftică cu sensul „femeie cu purtări rele”, presupunând totuși că inițial va fi fost o denumire peiorativă pentru servitoare. Legătura sugerată este așadar una metonimica. în aceeași revistă, C. Armeanu („Argot ieșean”) considera că sunt echivalente chiftea, diminutivul său chiftică și sinonimul parțial pâijoală, toate cu sensul argotic „servitoare”; acestora le adăuga și interjecția substantivizată sfâr. Informațiile au fost completate de lorgu Iordan (,Note și observații la articolele precedente”), care aducea mărturia propriului uz: „Chiftică se întâlnește pretutindeni. Sub forma chifteluță, îl cunosc (și-l întrebuințez!) de multă vreme, dar nu totdeauna cu sensul peiorativ dat de Chelaru”. Iordan presupunea - destul de neconvingător - că punctul de pornire nu l-ar fi constituit ocupația de bucătăreasă, ci lipsa de igienă a servitoarelor. Autorul renunță la această sugestie în Stilistica limbii române (1944), în care cuprinde, în lista de termeni pentru „femeie stricată”, pe chiftică, chiftea, chifteluță, pâijoală, sfâr, explicând în notă că ar fi vorba de o „aluzie la ocupația multor femei stricate, care se recrutează dintre servitoare (= bucătărese). Pâijoală este sinonimul lui chiftică, tot așa sfârl, onomatopee, care imită zgomotul făcut de carnea friptă sau prăjită”. In ediția din 1975, formulările cu implicații sociale potențial jignitoare sunt atenuate („aluzie la ocupația unor femei de moravuri ușoare”) și se evocă (cu neîncredere) o ipoteză etimologica a lui Al. Graur (reducerea din chiftelăreasă „bucătăreasă”). E interesant să vedem cum stau lucrurile după aproape șaptezeci de ani. In dicționarele generale, chiftea (care provine din turcă: kofte) nu apare decât cu sensul „preparat culinar de forma rotundă sau ovală făcut din came tocată și prăjită în grăsime” (DEX). Nici dicționarele de argou nu spun prea multe: Nina Croitoru Bobâmiche (2003) și George Volceanov (2006) înregistrează cuvântul chiftea cu sensul „prostituată”, poate sub influența bibliografiei, a studiilor precedente despre argou, dar oferă și alte explicații, legate de bani: „o mie de lei” (Croitoru Bobâmiche, Volceanov), „bancnotă de o sută de mii de lei” și „bani” (doar Croitoru Bobâmiche). Internetul oferă însă mult mai multe informații. în primul rând, dicționarul on-line 123urban.ro înregistrează pe chiftea cu alte sensuri depreciative decât cele descrise până acum: „om prost”, „fără bani” („ăla n-avea bani, era chiftea”) și „făcătură după un obiect de firmă” („Ce-i, mă, cu chifteaua asta pe tine?”). Textele din forumuri și bloguri sunt și mai generoase: descoperim în ele atestări ale unei folosiri într-adevâr insultătoare, foarte generale - „dacă stăteai aici erai o chiftea, frate!” (fomm.bugmafia93.ro), „hai să-ți zic eu ceva să vezi cât ești de chiftea” (curier.ro) -, inclusiv în structura o chiftea de: „nu-ți mai rămân bani decât pentru o chiftea de calculator care nu va face față” (fomm.computergames.ro); „a publicat o chiftea de carte” (zoso.ro) etc. Un sens special este cel de „știre falsă, păcăleală, momeală, pseudo-bombă” jurnalistică: „nu mă las manipulată de orice «chiftea de presă» care explodează aproape cotidian" (forum evz.ro. 4.05. 2009). Situația actuală nu pare să provină dintr- o generalizare a vechiului argotism chiftea „prostituata”. Ba aș spune chiar că poate oferi sugestii de reinterpretare a uzului de odinioară. S-ar părea că substantivul chiftea e un termen peiorativ de uz general, folosit pentru persoane, obiecte și situații, inclusiv pentru bani, dacă sunt considerați ca prea puțini (din cauza inflației, suma insuficientă poate varia). Componenta depreciativă se poate explica prin unele trăsături semantice ale obiectului: mic, insuficient („gările mici, cu peroane cât o chiftea”, ziare.com, 22.03.2008), mărunțit și turtit („Dacă mă prindea ăla atunci - mă făcea chifteai”,daciaclub.ro). în plus, cuvântul are un simbolism fonetic negativ (comparabil cu al verbului a chifti, considerat o formație expresivă) și o asemănare formală (și referențială) cu chiflă (de la care a putut împrumuta unele sensuri). Chiftea nu prea mai are de-a face cu câmpul semantic al „femeii ușoare” - dar a fost oare într-adevâr specializat cu acest sens, sau își actualiza doar, în anumite contexte, valoarea depreciativă? Cu pâijoală lucrurile stau probabil altfel, pentru că termenul trimite, prin formă, la a pârjoli, sinonim intensificator al lui a arde. ■ România literară nr. 46 / 20 noiembrie 2009 TILIA CAZIMIR a rămas în istoria literaturii române mai ales ca autoare de versuri diafane, dar, dincolo de această etichetă, se poate descoperi și amarul iubirii fără sorți, și păcatul fără de iertare, și a-toate-potrivnica moarte care își înfig, între notele duioase, sumbra pecete. Firava fetiță Luchi, cu ochi negri triști, dar și aplecată spre șotii, care-și cânta „singură, în gând, un cântecel" ca să-i „treacă de urât", a crescut și s-a prefăcut, sub oblăduirea, cum se știe, a lui Sadoveanu și Ibrăileanu, într-o poetă adevărată, dotată cu un lirism bine temperat, dar intens, o prozatoare nostalgică, totodată însă și puternică. Forță degaja și ființa ei trupească: ochi sclipitori de inteligență și veselie, păr negru bogat, nas acvilin, dinți fără cusur, pe care și-i dezvelea într-un râs sonor și molipsitor, corp bine legat, mers ferm, de om care știe exact unde vrea să ajungă. Dacă n-ar fi fost puternică, nu l-ar fi putut sprijini, cu atâta iubire, pe Topîrceanu, în anii lui grei de suferință; nu și-ar fi putut susține familia - în toate sensurile -, n-ar fi condus atât de ferm gospodăria ieșeană. N-ar fi putut munci nopți în șir, lună de lună și an de an, șlefuind atât de minunat traducerile din clasicii ruși, pe atunci la modă, ca să aibă de unde trimite pachete nepotului ei preaiubit, întemnițat din motive politice. Generozitatea cu care s-a dăruit scrisului, rudelor, prietenilor străbate și din aceste scrisori, printre ultimele, acum publicate întâia oară. Covârșite de amărăciune, de suferință, de disperare, rândurile ei, cum se va vedea, se luminează grație umorului și autoironiei, niciodată pierdute. Chiar dacă bolile, frigul, lipsurile de tot felul, constrângerile politice au corodat ființa atât de vulnerabilă a Otiliei, ele nu i-au putut înfrânge vitejia de o viață. România literară nr. 46 / 20 noiembrie 2009 Scriitoarea semnează cu numele dat de cei apropiați, Didi, Diduca. Adresanta este Ema Mihalescu, alintată Muți, soția avocatului Corneliu Mihalescu, coleg, la Sfântul Sava, cu Topîrceanu, și legat de acesta printr-o caldă comunitate intelectuală și sufletească. Mai sunt pomenite fiicele familiei Mihalescu, azi Suzette Meynadier și Gabriela Creția. Sub porecla Toșca se ascunde Ana Ciuhureanu, sora Emei,învățătoare cu strălucită reputațieîn București. Alte nume din această corespondență inedită sunt cunoscute lumii noastre culturale și nu necesită lămuriri suplimentare. Scrisorile sunt din anii '60 ai secolului trecut. Gabriela CREȚIA * * * Iași, 31 martie 1962 Muți dragă, să nu fii îngrijorată, și nici supărată pe mine să nu fii, ci doar să mă ierți că n-am fost în stare să-ți scriu măcar o carte poștală. Cartea poștală cu adresa ta stă pe birou, cu adresa făcută, de la 25 februarie, și nu e zi să nu-mi fac o problemă de conștiință din pricina ei. în seara asta am dat-o pe foc ca să-ți scriu închis, cum voi putea, cît voi putea - pentru că mi-e dor să-ți scriu. Ziua mea, de care ți-ai adus aminte, și te sărut pentru asta, a trecut ca totdeauna aproape pe tăcute. Am căutat printre vechituri ultima cutie de bomboane de la G.[eorge] (miroase încă a vanilie!) - și am pus-o la loc... Știi că sticla cu „Lavanda Royale Lubin” s-a evaporta pe un sfert, fără s-o fi deschis? O vom deschide la București, cu tine, așa cum doream s-o deschid cu „voi”, și-i vom da și Lizei într-o sticluță, că tare mult a ținut el și la Liza. Dacă aș găsi printre clișee fotografia mea și a Lizei făcută în ușa casei lui, aș reproduce-o pentru tine. Era bună - eram tinere... Acum, înainte de a-ți spune eu cîte ceva, să-ți răspund la tot ce-mi scrii tu. Am terminat „monografia” (confruntarea textului dactilografiat cu manuscrisul, unele adausuri, unele corecturi, unele eliminări, pentru că, de la plecarea prietenului Ciopraga și pînă acum o lună, am aflat multe lucruri noi, în special culese de acel neprețuit domn Pelmuș, care s-a pus cu toată inima la dispoziția noastră, de dragul lui G.[eorge] T.[opîrceanu]). Am făcut și un referat lucrării, la cererea lui M. Gafița, și l-am trimis Editurii pentru Literatură, împreună cu textul pus la punct. Cît m-am simțit de ușurată după asta, nu pot să-ți spun. Articolul lui Bucuțaîl am, și d. C. l-a folosit Monografia va fi o lucrare cu totul deosebită, făcută cu competență, cu dragoste, și avînd cea mai bogată informație cu putință. Ce-a făcut bietul Săndulescu e ca și nimic. Și ai să-1 regăsești pe Comeliu așa cum l-am regăsit eu pe G. I-a dat locul cuvenit în viața și în sufletul prietenului său. Cu traducerea din engleză, am suferit o lovitură din care nu mi-am revenit încă. în vara lui 1960 am fost rugate, Viorica Dobrovici (prof. de engleză la filologie și nepoata mea de vară) și cu mine să lucrăm, Autobiografia” lui Darwin. Tov. profesor universitar și academician V. Mîrza [lecțiune incertă, n. red.] (oare nu l-ai cunoscut la Dr. Popa, că-i lingea blidele cu un devotament rar?), care ne făcea propunerea, a insistat atîta pînă am primit. în februarie trecut, după 3 luni de muncă grea și susținută, a plecat la București să ducă lucrarea Editurii Academiei. L-am întrebat: „Și contractul?...” - „Las’că am eu grijă!” Ca să aflăm că lucrarea a fost tipărită, că va apărea în curînd, că bunul nostru tovarăș a iscălit el contractul, că a încasat el acontul, apoi, la depunerea ms. nostru, acceptarea (50 sau 80%, nu știu). Viorica nu îndrăznește să-i zică nimic (bărbatul ei e profesor la Medicină, deci sub înalta oblăduire a înaltului personaj...), iar eu n-am curaj. Viorica, de altfel, nu e atît de lovită materialicește ca mine: bărbatul ei e șef de spital, profesor, chirurg vestit, ea are două catedre de engleză, sînt numai ei doi, au o casă cu tot ce le trebuie și cu mai mult decît le trebuie, sînt tineri încă. Dar eu? După cele trei luni pierdute, m- am îmbolnăvit și au mai trecut încă multe fără să pot lucra. Pe tov. academician l-am întîlnit de cîteva ori pe stradă. A deschis larg brațele - mai să mă sărute! - s-a entuziasmat cît de bine arăt, dar n-a spus un cuvînt de munca mea. își face un fel de palat și-i trebuie, bineînțeles, bani mulți. Eu n-am cu ce îmi repara sărăcia mea (atît cît mai e a mea!) și dumnealui... în sfîrșit, în zilele din urmă, un băiat din București, care e la Dir. Generală a presei, mi-a scris că „a avizat” cartea lui Darwin, stilizată de mine, și a fostîncîntat. I-am răspuns imediat și l-am rugat să mă informeze cine iscălește cartea, cum figurăm noi, Viorica și cu mine, pe copertă, cînd apare și cine a semnat contractul. Cred că ilustrul academician ne-a trecut ca „colaboratoare”, ca să ne arunce la urmă (dacă o face-o și asta!) o nimica toată! In orice caz, am fost escrocate în mod grosolan. Iar banii, dacă ni i-o da, îi refuzăm: ne ajunge cinstea de a fi muncit pentru un personaj atît de ilustru... Asta e povestea cu Darwin. Cînd voi primi răspunsul, îți voi scrie. E greu să-ți imaginezi cît m-a demontat afacerea asta, materialicește și moralicește. Și trebuie să tac - omul e primejdios... E șeful politic al regiunii, președintele filialei Iași a Academiei, fost ministru etc. Nu uită nimic și nu iartă nimic. îmi scrii de toți gripații voștri. Ce face Petru? Și Radu? S-au refăcut? Dar Toșca, Lizi, generalul și Valerică? Tuturor le doresc din inimă sănătate. La noi, numai Alisa a avut cîteva zile rele, acum a scăpat. Margareta are acum un pic de febră, dar cred că e vorba de o simplă răceală. Mie mi-a fost o vreme tare rău, glicemia crescută, colesterolul și mai mult. îmi păstrasem pentru așa ceva medicamentul de care-mi făcuse rost fratele Sylviei, Emil, și datorită lui, la ultima analiză glicemia cedase binișor, fără să coboare însă la normal. Colesterolul însă, nu. Acum, am primit de la d. C„ de la Paris, un medicament pentru arterioscleroză, în care se specifică, insistent, primejdia colesterolemiei în ce privește coronarita. Mi-1 recomandaseră medicii de la început. Acum, îl am - dar n-am timp să-mi fac o nouă electrocardiogramă ca să mi se dozeze medicamentația! Cred că săptămîna care vine voi ajunge și la clinică și voi începe tratamentul. Iar dacă mi se degajează coronarele, adică dacă lichidez cu colesterolul, să știi că fac pe dracu-n patru și vin la București spre sfîrșitul lui mai! Mai curînd, nici n-aș putea din pricina tratamentului, și apoi țin să fiu aici la 7 mai, cînd se împlinesc 25 de ani de la plecarea lui G... Se zice că se vor face comemorări la București, că voi fi invitată.Eu însă prefer să rămîn aici, lîngă el... De altfel, au și început comemorările. Azi o săptămînă a avut loc una la Spitalul Militar. M-au luat pe sus, și n-am regretat. I-au comemorat ziua de naștere, și toți medicii, începînd cu comandantul, au spus versuri! Mai bine sau mai prost, aproape că nu mai avea importanță, atîta emoție și atîta dragoste umplea sala! Sylvia mi-a scris că a fost la un „festival” G. T. la „Comedia”, în cadrul căruia a vorbit Mihai Gafița. Festivalul se va repeta încă de două ori, din două în două săptămîni - e vorba, probabil, tot de o comemorare. Din cîte mi-a scris, mi-am dat seama că M. G. s-a „inspirat” copios din... Monografia noastră. Era o lume nebună, zice ea, și multă căldură și emoție. Vrea să se mai ducă o dată și să-și ia și fetița. Eu voi încerca, dacă voi putea, să scriu acele „amintiți” ale surorii lui G. T. de cînd era el mic. Sînt cîteva delicioase. I le-am promis lui Demostene Botez pentru Viața Romînească. Numai să le pot scrie! A propos de V. R.: ai văzut nr. 1, pe ianuarie 1962, cu cele două note ale mele de la „Miscelanea”? Și â propos de Demostene: știi că s-a despărțit de Georgetta și s-a însurat cu acea secretară a lui (maximum 30 de ani)? A venit cu ea la mine. Era ridicol, săracul! Ea îi spunea „băiețelul”, și el se prăpădea de încîntare... Ți-am scris, Muți, enorm. La început te rugam să mă ierți că nu ți-am scris, acum te rog să mă ierți că ți- am scris prea mult. Citește și tu scrisoarea în rate. Eu mă simt parcă mai ușoară... Să nu uit: Dan e la Sanatoriul T.B.C. Bîmova. Foarte slab, cu apucături ciudate, vine mereu la Iași, de mi-e frică să nu-1 dea afară, e într-un hal nepermis de rău îmbrăcat, n-are [un] franc și trebuie să-1 susținem, Alisa și cu mine, ca măcar să se alimenteze, dacă nu să se supraalimenteze, cum ar trebui! Acum, l-a chemat pe Igor, și azi îi sosește. Nu-i curată nebunie să aduci un copil într-un mediu ca ăsta? Pe urmă, îl trimite la noi, deși i -am scris Veronicăi că sîntem bolnave, că cheltuim cu Dan și nu mai putem, acum că e iarnă, să avem și grija lui Igor. Sîntem indignate de felul acesta de a se lucra peste capul nostru - dar pe socoteala noastră! Nu știu de ce, de cîteva zile o am mereu înaintea ochilor pe Ica Burcă. Ce e cu ea? Te sărut cu dragoste, Muți dragă, vă sărut pe toate și pe toți, mi-e dor de voi și abia aștept să vie primăvara ca să pot începe a mă obișnui cu gîndul plecării. Diduca * * * Sîmbătă, 13 martie 1965 Muți, draga mea, de cînd am primit ultima ta scrisoare, n-a fost zi să nu te programez printre micile, banalele și plictisitoarele mele „ocupații” - care numai ocupații nu-s! Dar peste toate cîte le am pe cap și le voi avea pînă la sfîrșitul zilelor mele chinuite, a mai dat peste mine o ticăloasă de gripă care m-a doborît de tot Gripa a luat-o Alisa de la studenții întorși din vacanță. Ea a suferit, sărăcuța, 3 săptămîni. Și exact în vremea asta a apucat-o pe Marusia criza de beție, așa că n-avea cine-i duce bietei fete o lingură de mîncare. I-am dus eu. Să mă fi văzut! Cu halat și palton, înfofolită în șaluri, \ / T ³¹ ⁴,¹ . tata Ln «tate. t 4* "{hat ₜ Cu j A- & IV , fi Jui 4. Je hu.»; M & U • fu A A-ț w pu, 4 W juX-p. a f 4» ta.. ț’-«; «ta «ta, „ta, . taJ <* tata. A» citaȚ «ta 4c tata** â 4 4- {kmMfe < **“‘ta ! )—«u ții te t< , ZiniiX KiyX Uta |t taU 0 h* 4. ^ținuți' , <«. ta , *4* c** 4-» -Vi» , flA frw ta Zh» îX- * A ta hjj * tal J f,' Z Af to* >• < ta» '■ 4* te»; «nXa -» lX- ta • ta ■ TM'J* 4 *-t *• *** ImhK • tata 0 , «« L । A ta T.). A X» jh tawb*» & 4 4c ta' > tataW ta U 4U • aw ,' f '4. C, Jr te ₜ JmXAte, cu coșul cu mîncare într-o mînă și cu bastoul în cealaltă, prin zloată, amețită și speriată să nu cad și să stric tot! N-am căzut, dar, cu toate măsurile, am luat acea gripă stomacală pe care-o avea Alisa. Acum, gripa mi-a trecut, dar tulburările stomacale și intestinale (fără febră, numai cu dureri) le am încă. Așa că fii și tu prudentă și spală- te pe mîini imediat ce citești scrisoarea. încolo, nimic nou. Tensiunea pare a se fi stabilizat între 17 și 19. Zilele trecute m-am simțit rău tare; aveam 15. Cu o cafea s-a aranjat totul. Sînt slabă, urîtă, incapabilă de orice efort și săracă cum n-am fost încă. Tu știi că făceam față la toate. Acum un an, înainte de a mă îmbolnăvi, aproape nu mai aveam datorii. Acum, le-am refăcut toate și stau amețită și mă-ntreb încotro s-o apuc după bani de lemne! Că nu poți să-ți imaginezi cît costă lemnele și ce greu se pot găsi. Mă ajută mult tovarășii de la Partid. Dar mai uită și ei, iar eu nu vreau să le aduc aminte. Acum cîteva zile am primit un buchet frumos de garoafe și cale, „în loc de mărțișor și de ziua femeii.” Mai bine, mi-ar fi prins un car de lemne... Ceeace mă supără mai rău (afară de insuficiența cardiacă, cu extrasistolele care mă sufocă) sînt ochii. Nu mai văd, Muți, decît cu ochelarii ăștia oribili, care-mi obosesc ochii peste măsură și-mi provoacă dureri mari. Mă tem să n-am cataractă. Pe niște însemnări ale medicului curant, am descoperit (crezînd, el, că nu le citesc): „in vitros se observă o degenerescentă accentuată...” etc. Va-să-zică, poate fi și altceva. Așa-zisa „cataractă”, n-a mai evoluat deloc. Și cum așteptam operația! Aș fi scăpat, poate... Așa, n-am putut face nimic din ce mi s-a prescris. Cum să stau cu comprese pe ochi cînd e frig în casă? Iar în clinică, pentru atîta lucru, nu mă ține. Cine-și închipuie că Otilia Cazimir n-are măcar căldură? Și în cutînd sînt chemată la Cluj. Mi se joacă traducerea mea după Ondine (pusă în scenă de Marietta Sadova). Cum să mă duc? Cineva (un profesor de la Filozofie) s-a oferit să mă conducă. Dar eu știu ce înseamnă asta și n-aș primi acest sacrificiu pentru nimic în lume! Sînt o ruină, Muți dagă, și nu vreau să cad pe capul nimănui! în orice caz, Ondina mă va salva, poate, de multe necazuri materiale. Atîtea-mi lipsesc! Editura pentru Literatură îmi cere un volum de proză. Dar cine să mi-1 aranjeze. Din cei care vor, nimeni nu e în stare. Și nici nu pot primi să-și piardă oamenii timpul și puterea de muncă pentru mine, cînd n-au nici pentru ei cît le trebuie! Duța m-a văzut cinci minute. Dinții (deși nu-i port decît pe cei de sus, pe ceilalți trebuie să-i culeg mereu de pe jos!) îmi dau oarecare prestanță. Dar totul e doar aparent. Sufăr oribil și nici măcar nu pot spune tot ce sufăr... Te sărut și o sărut și pe Liza. Tare mi-e dor de voi toți! Cu dragoste, Diduca! [P.S. pe marginea scrisorii] Ieri a fost ziua de naștere a lui Puiu. A împlinit 50, și juri că n-are nici 30! Monografia G.[eorge] T.[opîrceanu] a intrat la tipar. Telefonează-i și lui Ionică că ți-am scris. Margareta nu e nici ea mai bine. Nici nu iese din casă. Alisa e slăbuță după gripă, altfel e bine. Iași, 28 noiembrie 1965 Abia în seara asta, și cu mare greu, sînt în stare să răspund „urgent” la scrisoarea ta din 16 octombrie, Muți dragă... Veștile despre mine nu-s chiar atît de strălucite cum ajung trecute prin atîtea suflete binevoitoare, totuși, cel puțin din punct de vedere al sănătății, sînt ceva mai bune. Zona zoster nu m-a părăsit definitiv. Iritația cutanată a trecut de mult, dar nervii respectivi au rămas încă foarte sensibili. E destul o senzație de frig, ori o enervare, ca să simt cuțite în adînc... Nu știu despre ce tratament ți-a spus Liza. De la spital m- au dus la radiologie, unde mi s-au făcut 4 ședințe de Roentgen. Erau programate 6, dar le-am întrerupt, pentru că era gata să mi se blocheze rinichii. Am avut o cantitate respectabilă de uree, crescută paralel cu glicemia. Ca să mă echilibreze, au trebuit să mă chinuiască groaznic. Mi se făceau injecții masive cu substanțe zaharoase, dar și cu insulină, ca să nu fac un șoc diabetic mi se lua sînge de trei ori pe zi, de ajunsesem un fel de dihanie, mai ales că-mi dispăruse brusc proteina și aveam găuri în loc de mușchi! Mănînc multă came (de vită!) fiartă și văd că, încetul cu încetul, parcă am început a căpăta înfățișare omenească. în loc de 10, maximum 20 de zile, zona m-a ținut aproape 3 luni. A fost o formă extrem de virotică. Și împotriva ei nu există nici un tratament. Răbdare... Și așa ceva nu prea am. Am stat și acasă vreo lună în pat. In vremea asta toate au mers anapoda în biata mea gospodărie. Cînd m-am ridicat, parcă eram într-o casă străină, ori parcă trecuse focul. Și-s într-un hal de astenică, încît nu pot remedia aproape nimic. Mă sufocă praful și mă înebunește dezordinea. Nu pot lupta. Și totuși, sînt singura care trebuie să lupt. Cum Agripina a făcut iar o serie de crize hepatice, sînt și bucătăreasă! De dimineață și pînă pe la 4-5 după dejun nu-mi termin „serviciul”. Cu biata Margareta mă înțeleg greu. Ea nu e bine nici cît mine. Vorbește greu, și-a schimbat firea, - e alta. Iar Alice e mereu la treburile ei și, cînd vine, e obosită și nervoasă. Ca ajutor, o am tot pe nebuna de Marusia. Am încercat cîteva, dar erau și hoațe, și ticăloase. Așa că tot eu „conduc”, cum pot, căruța hodorogită a gospodăriei! Și am de lucru înspăimîntător. Eram încă în pat cînd a venit tov. Șora, de la Ed. p. Literatură, anume să mă convingă să semnez un contract pentru un volum cuprinzător de proză, un fel de antologie. Vor intra și întuneric, și Prietenii mei scriitori, și Tîtgușorul dintre vii, și cîte ceva din Gradina cu amintiti, și schițe nepublicate în volum, și articole de prin reviste, cu substrat social, literar sau economic. Am enorm de muncit și nu pot munci decît seara și noaptea. La ce capăt am să ajung, nu știu. Nu știu măcar dacă am să ajung la vreun capăt... Cu ochii o duc mai binișor. Odihna obligatorie din timpul zonei mi-a priit. Dar deja au început să mă doară, de cînd stau nopțile... In decembrie apare A murit Luchi, frumos tipărită și fără modificările pe care voia să mi le impuie acum vreo 2 ani editura. Dimpotrivă, cu completări. Asta a fost o mare satisfacție pentru mine. Nu știu însă ce satisfacție materială voi avea la apariție, și în starea în care mă aflu, asta are pentru mine importanță... Ce poezie ți-a arătat Ileana? Spune-mi un vers, și ți-o trimit întreagă. Am publicat multe în bietul nostru lașul Literar, și toate de o factură nouă, și toate dureroase... Cred că voi ajunge să scot un volumaș cu aceste versuri, care sînt cea din urmă eu, - cea adevărată. Puiu e bine. Muncește enorm și el, și Nora, dar am și mulțumiri. Și-au găsit un apartament în centrul Timișoarei și stau cu mama Norei, care se mai ocupă de gospodărie, căci Nora e un fel de translatoare la universitate pentru limba rusă. De la Puiu am singurele mîngîieri în viață, în august a fost la noi, drăguț și bun ca totdeauna. Stă în fața mea un plic cu adresa lui Gaby. Stă de la 8 noiembrie. Cînd voi putea, am să-i scriu și ei. Zettei arată-i scrisoarea asta. Mi-a scris tare cald și drăguț. Te mai rog să-i telefonezi lui Romică ultimele vești. Ar trebui să-i scriu, dar nu pot. El cere informații la străini, săracul, el e tare îngrijorat. De Liza, știu că ai tu grijă. După chestia cu rinichii, nu mai fac pentru diabet tratament cu sulfamide, bucal, ci insulină. Așa că, dacă aș putea veni la București, ar trebui să vin cu sora? după mine... Scrie-mi ce face Victor Viei. Sînt tare îngrijorată de el. Spune-i că-i doresc din inimă sănătate și-i sărut pe amîndoi. [P.S. pe marginea scrisorii] Sufăr de frig. Nu se găsesc lemne decît verzi. M-au ajutat mult tovarășii de la Partid (mi-au făcut și gard nou la casă!) dar ce nu-i, de unde să-mi procure? Te sărut, Muțișor, sărut pe fete, pe băieți, pe Marietta, Toșca, Ileana - pe toți, pe toți de care mi-e dor. Cu dragoste Diduca Vezi ce urît scriu? îmi tremură mîna și mă grăbesc. Veșnic mă grăbesc. N-am timp pentru nimic. *** îți scriu, Muți dragă, în noaptea de Crăciun, 1965. Crăciun trist, cu ferestrele astupate, fără colindători, cu presimțirea sfîrșitului - dar nu cu frica sfîrșitului. Numai de uitare mi-e frică. Am mai scris odată de „durerea aspră de-a uita”. Acum o simt mai adînc ca totdeauna. Mă surprind uneori uitînd. Și nu vreau să uit nimic din tot ce-a fost! De aceea mi-am rupt din mine versurile astea și ți le trimit, ție care nu uiți nimic... Sînt tare nenorocită, Muți. Că-s bolnavă, n-ar fi nimic dacă aș fi numai eu. Dar e bolnavă și Margareta. Sînem două epave. Iar ea s-a schimbat mai mult decît mine. Vorbește greu, nu-și găsește cuvintele, se enervează, sufere și - nu e bună! îmi cere prea mult, mă ține mereu sub presiune și, mai ales, nu mă mai înțelege. Interesele mele, de care depinde restul vieții noastre, n-o mai interesează. Toată greutatea, și materială, și morală, apasă asupra mea... Exclusiv. Ți-am scris că am semnat contracte. Dar parcă pot să fac ceva? Aș renunța bucuroasă la puținele ore de somn dacă aș ști că asta nu mă dă gata curînd. Și dacă mă duc eu, ce se face ea? Și ce se face bietul Igor, a cărui grijă o port cît pot, că și Veronica e rău bolnavă. Prin urmare, ar trebui să trăiesc - pentru ceilalți. Dar cu veșnica exasperare în care-mi trec zilele, cum s-o doresc? De două zile mi-e foarte rău. Iar mi-a crescut și tensiunea, și glicemia. De la 7 și jumătate dimineața și pînă pe la 5 după amiaza nu mă pot așeza jos, orice ar fi, în asemenea tensiune trăiesc. Nemulțumiri de tot felul, unele peste altele. Am ajuns de fac crize de nervi ca o isterică. Nu mă mai pot controla, nu mă mai pot stăpîni. Mi-e rușine. îți spun lucrurile astea cu greu și nu ți le spun decît ție. Dacă am să mor, să știi că am să mor dezolată. Și totuși, sînt aproape de sinucidere. Nu mai pot. Mă umilește prea adînc viața. Nu-1 am, înțelegător, decît pe Puiu. Și el e așa de departe, așa de ocupat! îmi scrie cît poate de des și e drăguț și bun și-i sînt recunoscătoare, mititelul. Știi ce tînăr și frumușel se menține? Nimeni nu-i dă mai mult de 30-35 de ani, deși a suferit cît a suferit! Alisa e peste măsură de ocupată și-i mai dăm și noi de lucru, sărăcuța. O necăjesc și niște reumatisme, și o amigdalită rebelă. (Vara asta s-a cățărat pe munți în loc să se ducă la mare, cum avea nevoie.) M-am bucurat mult de Victor Viei. Așa mi-a fost de frică pentru ei amîndoi! îi sărut afectuos. Și pe Toșca o sărut, care mi-a scris cald, cum știe ea. Mă întrebi de Ondinei N-am avut satisfacții materiale mulțumitoare. Zice că or s-o joace la un studio din București, cu aceeași interpretă a Ondinei (în fotografii pare tare potrivită și mi-a scris, fata, cu multă înțelegere. Dar știu eu cum o fi în realitate?) Acum, o aștept pe Luchi. Cred că va fi un volum tipărit frumos. Probabil cam scump (mie nu mi se mai dau „exemplare de autor” - e ediția a doua!) Să rețină Gaby un exemplar sau două la o librărie unde are cunoștințe. Monografia G.[eorge] T.fopîrceanu] apare în ianuarie. Pe prof. Ciopragaîl văd foarte rar (e și rector la Suceava, și profesor la Iași, și viitor director al unei viitoare reviste ieșene!) Dar rămîne acelaș bun prieten, oricînd. Biata sora lui Top. îmi scrie mereu, e tare singură și necăjită, săraca. [P.S. pe marginea scrisorii] Spune-i Zettei că fosta pacientă, Țunea, a scăpat cu bine din operație și acum, înzdrăvenită, umblă ca o nebună după... motani! Vă sărut pe toți cei de acolo, mamă, fete, băieți, soră, prieteni. La mulți ani, tuturor! Cu dragoste Diduca România literară nr. 46/20 noiembrie 2009 N ULTIMII zece ani romanele lui Dan Stanca, copleșitoare numeric (Muntele viu, Apocalips amânat, 1998, Domnul Clipei, 2001,Drumul spre piatră, 2003, Mut, 2006, Noaptea lui Iuda, 2007) au consolidat un prestigiu de scriitor tenace și un talent indiscutabil, chiar dacă autorul nu pregetă să facă loc unor teme de senzație cu succes comercial asigurat. Oricum însă romancierul nu mai are niciun fel de complexe în fața acestei specii dificile, oferind o scriitură limpidă, alertă, adesea captivantă, ne referim de data asta la cel mai recent roman Cei calzi și cei reci (C.R., 2008,485 p.) conturând personaje memorabile, fie dialogic, fie descriptiv, fie monologic - autoscopic, dinamitându-și curgerea epică aproape clasică prin situații-limită, metafore și parabole explozive , amalgamând tablouri, episoade și scene de strictă actualitate românească și internațională cu figuri eroice ale rezistenței anticomuniste ce au cunoscut calvarul crucificării și închisorilor comuniste (pentru prima oară, credem, apare figura monseniorului Vladimir Ghica, mort la Jilava). Fapt e că Dan Stanca are vocația problematizării, chiar și a unor cazuri de cronică mondenă sau neagră, totul în rama unui imaginar frapant, dezlănțuit. El a deprins arta de a stârni cititorul, de a-1 provoca, de a-i zgândări închipuirea, de a-i propune ipoteze,dezbateri, profeții, inclusiv miracole legate, de pildă de călugărul și preotul exorcist (asasin?) de la schitul Tanacu (vizitat de Pascal Bruckner care apare în carte sub numele de Adam Fisher), despre drumul scurt dintre adorație și fanatism, despre uciderea în timpul unei slujbe a părintelui Roger, patronul spiritual al comunității ecumenice de la Taize și duhovnicul papei Benedict XVI, de către tânăra Luminița Solcanu, bolnavă psihic și care se declarase a fi urmașa Măriei Magdalena și a Domnului (vizitată în închisoare de celebrul Dan Brown), despre viitorul creștinismului ( al Vaticanului) vs Islam, despre ratarea și împăcarea finală a unui cuplu steril Edgar Nour și Viola (nici calzi, nici reci, „nici nu suntem în stare să ne jertfim, nici să mărturisim⁴⁴), marcat de culpabilitate, solitudine și resemnare, despre eutanasie, dispariția de cadavre nerevendicate și menite traficului Ultimul Papă de organe, despre fertilizarea in vitro și recoltarea și traficul de ovocite căreia i se supusese și Luminița pentru a face rost de bani (a se vedea scandalul cu conotații internaționale și penale din vara anului 2009 declanșat de ancheta de la clinica Sabyc din Capitală), despre un presupus ambasador român homosexual la Vatican (imul din cele mai reușite personaje ale lui Dan Stanca, alături de protagonistul Edgar Nour, fiu al lui Septimiu Nour, fost deținut politic și martor mărturisitor al unui miracol de vindecare săvârșit de monseniorul Ghica prin puterea rugăciunii în înspăimântătorul Fort 13) etc. Era de așteptat ca Dan Stanca să nu se comporte doar ca un cronicar realist în veșmintele jumalistului-comentator al unor idei-forță și evenimente-cheie care au bulversat România și Europa în special în ultimele trei decenii, nescutit fiind de felurite puseuri de sarcasm, eventual anticlerical sau misogin, ci și ca un artist al narațiunii: în ciuda unor barochisme manieriste, excelează în stilul poematic și sapiențial, ori de câte ori vine vorba de religie, ca sâ nu mai vorbim de informația sa atotcuprinzătoare în domeniu, dublată de puterea de comparatist al istoriei ortodoxiei și a catolicismului. Roma cu topografia, peisajele, artele figurative și nenumăratele sale bazilici îi sunt familiare, drept care Dan Stanca n-are niciun fel de reținere în a zugrăvi funeraliile lui loan Paul II sau în a-1 aduce pe scena romanului pe actualul papă de origine germană. Prin ambasadorul nostru la Vatican, Sebastian Saviel (antitradiționalist, avangardist, savuros în umorul său de libertin fără scrupule, subversiv, exhibiționist, clamându-și public libertatea de a se iubi cu un halebardier din garda papală), prietenul său cel mai bun, Edgar Nour află că fostul cardinal Ratzinger, actualul Benedict XVI (Benoit al XVI-lea, cum îi franțuzește numele Dan Stanca: „din Rotweiler al catolicismului devenise un pudel blajin pe care-1 gâdilau pe creștet toate duducile și toți fârțângăii, funcționari gras plătiți în sistemul birocratic al Uniunii Europene“) primise vizita unui misterios reprezentant al Islamului. La puțin timp după această întrevedere, papa va muri în condiții suspecte, evident romanești, de unde și numeroasele alegații în jurul acestei morți: deși făcuse câteva concesii cvasiinevitabile, i se ceruse (șantaj?, promisiuni nerespectate?) ceva echivalent cu dispariția creștinismului: negarea divinității și învierii Fiului lui Dumnezeu, deci implicit abolirea Sfintei Treimi. îi urmează pe Sfântul Scaun Pius XIII, ultimul papă (conform profeției Sf. Malachie), aflat sub deviza Petrus Romanus, și printre strămoșii căruia se aflase un Inchizitor: „Eu voi fi reversul lui, mână spartă, suflet larg, voi uita de mine însumi și îi voi face pe toți să priceapă că Biserica înseamnă în primul rând dărnicie și apoi strictețe. Ea dă și nu ia nimic,“ Arătându-i-se Isus, ultimul papă, spre a nu deveni un fel de clovn neputincios sau un nou Nero megaloman, este silit, căpătând treptat alt chip între zidirile Vaticanului și riscând să devină de nerecunoscut și arestat precum un intrus în locul „adevăratului⁴⁴ Pontif, să fugă într-un pelerinaj fără de sfârșit precum Jidovul rătăcitor....Sacrul s-a camuflat în profan. Nu Domnul va fi răstignit de data asta, ci omul, „o răstignire prin anonimizare, nu te mai știe nimeni și în cele din urmă nici tu nu mai știi cine ești. E ca un Alzheimer spiritual...“ . Cartea lui Dan Stanca, scrisă sub oblăduirea maeștrilor săi Dostoevski, Mircea Eliade, Cortazar sau Llosa, Vasile Lovinescu, Rene Guenon ar trebui tradusă în italiană, spre desfătarea și prevenirea publicului italofon, inclusiv a Vaticanului. Geo VASILE Documente literare România literară nr. 46/20 noiembrie 2009 ECENTUL volum semnat de Theodor Vârgolici, Mărturisiri literare (Edimra M.N.R.L., 2009 ) Ă este unul de confesiuni, dar poate, într-o și J mai mare măsură, o culegere de scrisori și chiar dedicații primite de la G. Călinescu, Gala Galaction, Perpessicius, Ovidiu Papadima, I.M. Rașcu, Ioana Postelnicii, Marin Sorescu, Mariano Baffi, Paolo Soldati. Cunoscutul istoric literar a debutat ca poet la 16 ani în ziarul „Națiunea⁴⁴, condus de G. Călinescu, fără să mai continuie să scrie sau să publice versuri. Devenit student la Facultatea de Filologie în 1949, Profesorul și-a adus aminte de el și, prețuindu-1, în scurtă vreme l-a numit preparator și, după absolvire, cercetător la Institutul de Istorie literară și Folclor, unde tocmai devenise director, după eliminarea lui cu totul abuzivă de la catedră, în urma unei campanii de denigrare dusă împotriva lui de către câțiva activiști „de nădejde⁴⁴ ai P.C.R. Firește că evocările lui Theodor Vârgolici îl au în centru pe marele său mentor, G. Călinescu, văzut în diverse ipostaze, ca „spiritus rector⁴⁴ al Institutului, ca organizator de excursii documentare pe urmele scriitorilor, de spectacole teatrale, cu ocazia Crăciunului, punând în scenă propriile piese de teatru, lucruri în genere știute și din amintirile altor foști cercetători. Memorialistul nostru adaugă nuanțe în plus privind „curiozitățile⁴⁴, comportamentul uneori derutant al foarte originalului critic și istoric literar. Bucurându-se, cel puțin apa- rent, de considerații din partea conducătorilor de partid (era deputat în Marea Adunare Națională), el îi caută cu nonșalanță la telefon pe Gh. Gheorghiu-Dej și Chivu Stoica, solicitându-le aprobarea unor înlesniri, ca introducerea de gaze, și, mai important, să-i fie salvată casa, în cazul iminent, câ strada lui (Vlădescu), din cartierul Floreasca, va fi supusă demolării. Un moment inedit mi se pare și acela când autorul cărții îl surprinde pe Profesor într-o biserică, adâncit în reculegere, ca un veritabil „homo religiosus⁴⁴. Fiind fiu de preot, G. Călinescu i-a fixat lui Theodor Vârgolici ca subiect al tezei de licență opera lui Gala Galaction, ceea ce l-a făcut pe devotatul și pasionatul cercetător să i se consacre prozatorului- preot vreme de peste cinci decenii. A publicat o monografie, a editat opera integrală în mai multe volume, inclusiv Jurnalul, cenzurat sângeros într-o primă ediție, și reîntregit, în anii de după 1989, cu semnificativele, masivele fragmente eliminate, unele esențiale mai ales pentru opiniile politice ale scriitorului. Interesante, scrisorile primite de Gala Galaction de la Tudor Arghezi în tinerețe, precum și istoricul căsătoriei teologului cu „sora Zoe⁴⁴ de la Mănăstirea Agapia, mai mare ca el cu 12 ani, și al episodului sentimental cu tânăra Ilenuța, ce-i va tulbura din adânc sufletul, așa cum se știe din Jurnal. Dintre cercetătorii Institutului de Istorie și Teorie literară, mai toți stabili, parcă inamovibili, până la o vreme, Theodor Vârgolici a părăsit la un moment dat vechiul său loc de muncă pentru a deveni directorul adjunct al Muzeului Literaturii Române. îl solicitase acolo Perpessicius, din ce în ce mai bolnav de ochi, amenințat cu orbirea. Având să întâmpine o serie de dificultăți ce i s-au părut insurmontabile, directorul adjunct iși dă demisia după numai un an, întorcându-se la Institut spre a-și pregăti lucrarea de doctorat. Murise G. Călinescu și Theodor Vârgolici își descoperă acum un al doilea mentor în persoana lui Ovidiu Papadima, ce avea să-i devină conducătorul tezei. Un portret al acestuia ni-1 înfățișează pe profesorul și cercetătorul foarte bine informat, exigent, și pretinzând de la discipolii săi o disciplină nemțească, așa cum o dobândise el însuși, demonstrând-o în lungile stagii la bibliotecă și în volumele sale de istorie literară și de folcloristică Theodor Vârgolici elaborează monografia Dimitrie Bolintineanu și epoca sa, pentru a cărei pregătire primește o bursă la Paris în vederea studierii activității și a relațiilor scriitorului în anii petrecuți în capitala Franței. Ca și în cazul lui Galaction, mereu neobositul istoric literar va edita întreaga, voluminoasa operă a celui ce scrisese poemul antologic Mihnea și baba. Prtin anii 1969-1970, fostul membru al Institutului de Istorie și Teorie literară este numit redactor-șef al Editurii Minerva, unde va lucra două decenii. încă de când fusese director adjunct la Muzeul Literaturii Române inițiase o anchetă printre scriitorii din vechile generații, acum aproape uitați, spre a obține de la ei documente și texte inedite. Așa se explică pachetul de scrisori primite de la I. M. Rașcu. Acestuia izbutește să-i publice la Minerva studiul Eminescu și cultura franceză. Parcă și mai roditoare este o altă inițiativă la care se raliază entuziast Theodor Vârgolici, aceea de a publica pe marii scriitori în tălmăciri efectuate de specialiști străini. Și dobândește câteva reușite notabile cu italienii Mariano Baffi, care traduce din poezia lui Blaga, și cu Paolo Soldati, cu o antologie din poeziile lui Bacovia. Chiar dacă se mai spun și lucruri cunoscute și se efectuează comentarii critice, în care se dau prea lungi și frecvente citate la operele unora dintre scriitorii incluși în sumar, ce nu se relevă neapărat ca „mărturisiri⁴⁴, confesii literare, cartea lui Theodor Vârgolici rămâne realmente interesantă prin comunicarea de texte inedite, ce întregesc și nuanțează imaginea lui Galaction, Perpessicius, Ovidiu Papadima și a autorului însuși, care direct și indirect se autoportretizează. AI.SĂNDULESCU NTRE 1 decembrie 1942 - 1 octombrie 1945, Eugen lonescu a funcționat ca angajat al Serviciului de presă din Ministerul Propagandei Naționale, în cadrul Legației Regale a României pe lângă Guvernul colaboraționist de la Vichy, condus de mareșalul Ph. Petain, pe timpul ocupației Franței de armatele naziste germane (iulie 1940-august 1944). Publicăm alăturat două dintre referatele de serviciu redactate de Eugen lonescu, ca secretar de presă, expediate în țară prof. Alexandru Marcu, Minsitru Subsecretar de Stat al Propagandei Naționale, ambele datând din luna noiembrie 1942, pe care acesta, la 6 decembrie 1942, le-a trimis, pentru evidență și informare, Direcției Presă, iar pentru rezolvare, Direcției Cinematografice și, respectiv, Direcției Studii. Nu cunoaștem finalizarea/urmările propunerilor lui Eugen lonescu sau reacția celor două departamente ministeriale. Cele două referate se află în colecțiile conservate la Arhivele Naționale Istorice din București, Direcția Generală, Fondul Ministerului Propagandei Naționale (Dosar nr. 908/1942, f. 114-115,125-127) Mircea Coloșenco * Vichy, 21 Noembrie 1942. 724 Referat pentru prezentarea unor filme române și documentare în Franța (zona neocupată). Luând contact cu dl. MOREL, delegatul general pentru zona liberă al societății cinematografice „France- ActuaiiieF, - am căzut de acord cu d-sa pentru prezentarea unuia sau mai multor filme românești documentare în Franța (zona neocupată). Societatea ar fi dispusă să organizeze, - în legătură cu Serviciul de Presă și Propagandă depe lângă Legația noastră din Vichy și cu Ministerul Propagandei Naționale din București, - întâi, o ședință specială de prezentare oficială, pentru autorități, publiciști, ziariști și personalități, la un cinematograf din Vichy; apoi, cu sprijinul secretariatului de Stat al Informațiilor să trimită la zece din principalele orașe din Franța filmele românești spre a fi reprezentate. Suntem în posesia unei scrisori oficiale dela dl. MOREL (No. 1147 din 17 Noembrie 1942), în care ni se confirmă, din partea societății „France-Actualite^‘, că această societate este dispusă, pe de o parte, sâ realizeze versiunea franceză a filmelor documentare - în caz dacă aceasta e necesar - și, pe de altă parte, să difuzeze filmele în acord cu Secretariatul de Stat al Informațiilor și cu Centenar Eugen lonescu - Eugene lonesco (Slatina, 13/26 nov. 1909 - 28 martie 1994, Paris) Legația noastră. Dl. Eugen CERNATESCU, secretarul cultural dela Lyon, are două rulouri: „Țara Moților“ și „Petrolul¹⁴. Aceste filme urmând a fi prezentate la deschiderea expoziției cărții ce se pregătește, - ar fi util, poate, să se trimită altele (Bucovina, de pildă). E nevoie de o versiune franceză a filmului. în caz că această versiune nu există, „France-Actualite^‘ poate să o facă ea; ni s’ar cere filmele în imagini și sgomote (contratip imagine fără sgomote; contratip cu sgomote, - pozitiv albastru). Trebue zece copii (plus versiunea franceză, dacă este). Chelmelile s’ar ridica la 35.000 fr. fr, ar putea fi însă diminuate sau acoperite de reprezentările în sălile din provincie. O conferință ar putea, eventual, să precedeze re- prezentația oficială. Așteptăm răspunsul Ministerului Propagandei pentru a încheia un acord cu dl. MOREL. Secretar de Presă: Eugen lonescu * Vichy, 22 Noembrie 1942. 732 Referat despre două cărți literare inspirate de România. în culegerea alăturată „Les huit nouvelles du prix Merimee 1941“, apărută la Paris în Octombrie 1941, - se află, printre bucățile premiate și o povestire cu subiect „românesc⁴⁴ scrisă de R. J. LEFEVRE, autor, de altfel, foarte puțin cunoscut. Nuvela se intitulează „Les noces de Maritza⁴⁴ (p. 116-131). Asupra slabelor calități artistice ale nuvelei nu insistăm: o citire a câtorva rânduri din această „operă⁴⁴ sunt suficiente pentru ca orice om de cât de puțin gust să fie pe deplin lămurit. Este vorba de o bizară istorie de leproși și de amor, de „mamal iga“ („cette mediocre mămăligă, bouillie de maîs⁴⁴...), de „tsouica⁴⁴, de jucătorii de „cobza⁴⁴, de o curioasă nuanță țărănească la care se mănâncă „platchynta⁴⁴ și se joacă „hora⁴⁴, de fete în „costum național⁴⁴, - sentimentale și anxioase. Autorul a obținut premiul Merimee al nuvelei datorită atmosferei „exotice⁴⁴ și a cadrului „pitoresc⁴⁴ în care acțiunea se desfășoară: se vorbește, acolo, de „une de ces grand’peurs oubliees depuis la Moyen Age⁴⁴, un Ev- Mediu, firește, care nu numai că nu e românesc (România nu a cunoscut Evul-Mediu în înțelesul occidental) dar are mai degrabă o specifică atmosferă țigănească. Desigur că unul din vinovății exoticului românesc „de la tzouica⁴⁴ etc., - este Panait Istrati din care autorul „Nunții Mariței⁴⁴ pare a se fi larg inspirat: ce este semnificativ și desagreabil e faptul că în Franța caracterul local românesc, esența românismului pare a fi încă acest pitos pitoresc, acest romanesc de prost gust: dela acea îamentabilă carte și film „Roumanie terre d’amour⁴⁴ de Peytavi de Faugeres și chiar „Bucarest⁴⁴ al lui Paul Morand, - se pare că înțelegerea multor francezi pentru România nu a evoluat prea mult. Pentru a remedia această rea înțelegere a României nu putem insista îndeajuns asupra necesității intensificării relațiilor intelectuale, a publicării unor traduceri din scriitorii și romancierii noștri cei mai de seamă care reflectă, în operele lor, realitatea autentică și adâncă a Românismului. * * * O altă operă, - un roman de Albert-Jean „Le turmei aux Etoiles⁴⁴, - se ocupă deasemenea de România. Aceiași înțelegere falsă se manifestă într’însul, și aceiași satisfacție de a se fi găsit un facil efect de pitoresc. în această carte se insistă asupra amestecului de orientalism și occidentalism care pare a caracteriza România și Bucureștii (vd. p. 42) asupra unui „balcanism pitoresc⁴⁴; se vorbește, e drept, și despre „folklorul carpatic⁴⁴ care este „cel mai bogat din lume“ în care „suiletul raselor mutilate apare, creându-și o unitate, în ciuda combinațiilor politice și a împărțirilor provizorii (p. 23) dar se amintește și „le depeșage Wilsonien du royaume de Saint-Etienne⁴⁴ (p. 23); acțiunea se petrece între București (orientalo- occidental) și Ada-Kaleh, firește fiindcă pentru anumitul autor tot pitorescul balcano-turc pare a constitui nota caracteristică a Românismului, la care se adaugă „petrolul⁴⁴ și „leproșii⁴⁴. Și această carte ne îndreptățește a conclude în necesitatea unei cunoașteri cât mai riguroase a României prin adâncirea relațiilor intelectuale. Pentruca această cunoaștere să se realizeze, să se producă, socotim că este util ca pe lângă prezentarea creațiilor artistice românești să interesăm și pe scriitorii francezi asupra României: schimburi de conferențiari și intelectuali sunt lucruri necesare; deocamdată, apariția unei reviste de studii franco-române (cu colaborări franceze și românești), a unei antologii a eseului românesc, a unor caete franco-române, ar putea constitui primele jaloane ale unei cunoașteri adevărate. Lucrările de mai sus nu sunt importante. Autorii lor, nu sunt autorii de prima mână. Dar dacă scrierile lor nu sunt valoroase, ele sunt, o repetăm, simptomatice. Cunoașterea „politică⁴⁴ și „actuală⁴⁴ a rosturilor noastre trebuie neapărat conjugată cu înfățișarea unor realități spirituale, permanente, inactuale. Secretar de Presă: Eugen lonescu ■ România literară nr. 46 / 20 noiembrie 2009 -AU SCRIS nenumărate cărți, studii și eseuri /dedicate intertextualității. In mod ciudat, însă, nu există aproape deloc investigații serioase cu privire la intratextualitate, o formă restrânsă de intertextualitate, dar definită ca o rețea de opere aparținând unui singur autor, opere în care se repetă aceeași poveste sau aceleași personaje. Intratextualitatea e provocatoare mai ales prin formele sale specifice de proliferare ilustrate de un singur autor. România literară nr. 46 / 20 noiembrie 2009 Deși există numeroase asemănări între intra- și intertextualitate, intratextualitatea are anumite caracteristici proprii care o diferențiază și o fac să merite a fi investigată separat. Două celebre afirmații despre intertextualitate pot fi considerate fundamentale și pentru intratextualitate, reprezentând un punct de plecare pentru analiza de față. Una îi aparține lui Charles Grivel (Ihese preparatoite sur Ies intertextes, 1982), care susține că nu există texte, ci doar intertexte, ceea ce presupune că nu putem găsi niciun text izolat, ci doar texte care aparțin unui ’univers de texte’. Uneori, însă, acest univers mai larg al intertextualității, unde autorii citează, copiază, parodiază, împrumută sau fac aluzii la alți scriitori, se reduce la universul mai restrâns al intratextualității, unde autorul se imită doar pe sine, repetând aceleași evenimente sau personaje din scrierile sale anterioare. A doua afirmație importantă îi aparține lui Heinrich E Plett (Intertextualities, 1991): toate textele au o dimensiune simultan retrospectivă și prospectivă, adică sunt ’pre-texte’ și ’post-texte’ față de alte opere. Din punctul de vedere al intratextualității, afirmația se nuanțează prin aceea că primul text este întotdeauna iui pre-text, iar ultimul un post-text, numărul creațiilor unui scriitor fiind limitat. Ele simt înlănțuite cronologic într-un câmp cu o dinamică proprie și cu un orizont de așteptare specific: cititorii doresc ca povestea sau personajele să fie reciclate într-o manieră mereu nouă și așteaptă să fie surprinși de originalitatea repetiției. De aceea autorii nu se pot limita doar la o simplă reluare, ci caută să evite monotonia prin abordări imprevizibile. In timp ce intertextualitatea este considerată de Roland Barthes (Image- Music-Text, 1977) o țesătură care reduce arta scriitorilor la un simplu proces de amestecare a textelor, intratextualitatea le cere scriitorilor să găsească noi strategii literare pentru a- și plasa reluările în zona fecundă a originalității. In plus, spațiul intratexmal amplifică potentialitățile interioare ale unei opere prin tensiunile exercitate asupra acesteia de pre- și post-texte. El activează 'oglinzile interne’, adică formele catoptrice la care se referă Jean Ricardou (Nou veau Roman, Tel Quel, 1975) amnci când analizează caracterul auto- reflexiv al prozei postmodeme. Un exemplu al felului cum poate fi inspirat, traversat, înlănțuit sau tulburat un scriitor de propriul său discurs îl reprezintă Raymon Federman și romanele sale experimentale. Ele se bazează pe donarea obsesivă a două incidente din adolescență. Primul este momentul în care naziștii au venit să-i aresteze familia, iar mama l-a împins într-o debara pentru a-i salva astfel viața. Cel de-al doilea eveniment se referă la decizia de a părăsi Franța și de a se stabili în Statele LTnite, o perioadă urmată de numeroase călătorii inițiatice prin toată lumea. In Trădând cauza (Trăitor to the Cause, 2007), Federman comentează:,,Mi-am pierdut atât mama, cât și patria la o vârstă fragedă. Am părăsit Franța ca un orfan, fără a avea nimic cu mine. Fără educație. Fără familie. Fără bani pe numele meu. Am plecat din Franța vara, aproape gol. Bagajul meu: pantaloni scurți, cu un număr prea mici, o cămașă uzată și niște sandale roase. Aveam nouăsprezece ani. „ Destinat să-și continue viața ca un supraviețuitor disperat al Holocaustului, luptând cu sărăcia și singurătatea, Federman este chinuit în plus de un sentiment apăsător de vină față de surorile lui: decizia mamei de a-1 salva pe el le-a osândit pe cele două fiice mai mari la moarte. Printr-o lovitura a destinului, surorile au murit în locul lui, ceea ce Federman nu-și poate nici explica, nici ierta. Obsedat de tragedia familei, el repetă povestea într-o serie de scrieri, printre care remarcăm romanele Totul sau nimic (Double orNothing, 1971), Ia sau lasă (Take It OrLeave It, 1976), Vocea din debara (Ihe Voiceinihe Closet, 1979), Dubla trăire (Twofold Vibration, 1982; trad.rom., 2005) și Blana mătușii Rachel (Aunt Rachel’s Fur, 2001). Ele formează ceea ce autorul numește Ciclul Federman (O parte a acestuia) sau Rămășițele & scopul Holocaustului (The Federman Cycle (A Portion Ihereot) orDebris & Design of the Holocaust, 1997), titlul unui scurt text în proză în care Cum să vorbești despre ceea ce nu poți să vorbești? Federman recunoaște că doar prin repetiție poate sâ își surprindă viața în mod convingător și să construiască astfel un ciclu. Seria scrierilor sale, de fapt fragmente în care reciclează aceleași traume, a crescut până la treizeci de texte și, desigur, va mai prolifera atât în proză, cât și în versuri. Deși puterea articulatorie a acestor două evenimente majore din viața lui Federman a fost analizată cu acuitate de Marcel Comiș Pop (Narrative (Dis)articulation and The Voice in the Closet Complex in RaymondFederman ’sFiction, 1988) drept 'complexul Vocii din debara', cei care au publicat recenzii și critici sau i-au luat interviuri lui Federman (cum ar fi, de pildă, Doris L. Eder, Zoltân Abădi-Nagy, Anne-Kathrin Wielgosz, Geoffirey Green și Mason Adams) au neglijat dimensiunea intratextuală a scriitorului, dimensiune care, în opinia mea, reprezintă una din posibilitățile cele mai provocatoare pe care un scriitor le are la îndemână pentru a-și depăși propriile limite literare. In plus, asemenea lui Beckett, marele său model european, Federman scrie atât în franceză, cât și m engleză, simțindu- se uneori, așa cum o mărturisește în Ia sau lasă, un, ,schizotip... călărind două limbi/ culcându-se cu două limbi în același timp“, „încalecând douâ limbi, două continente, douâ vieți și două culturi". El amplifică astfel drama rememorării nu numai prin repetiție și revizie, ci și prin duplicare lingvistică, un proces denumit de el însuși „distorificare". Bazându- se pe aceleași evenimente autobiografice, dar narate în douâ limbi diferite, Federman înțelege scrisul ca pe un proces de „ nesfârșită procrastinare", „o mare traversare" a textelor proprii de către „un acrobat nebun al ficțiunii". Toți naratorii lui Federman sunt de fapt acrobați nebuni, alter-ego-uri având nume diferite (Namredef, Bătrânul, Moinous, Frenchy, Scriitorul), dar mereu aceeași personalitate. Cea a autorului. Oglindindu-se în naratorii săi, Federman se joacă cu personajele, așa cum o face cu digresiunile, comentariile, parantezele, colajele și cu tot ceea ce se mai naște din imensa sa imaginație autoplagiatoare. Pe de o parte, Federman crede că realitatea există doar în ficțiunile sale; pe de altă parte, el dorește sâ șteargă momentele dramatice ale vieții sale prin descrierea lor în cuvinte și prin transformarea lor în texte literare. D ar, deoarece nu reușește să-și exorcizeze traumele prin scris, se simte condamnat să repete procesul la nesfârșit Experiența este explicată în Dubla trăire, unde Bătrânul, un scriitor în vârstă de optzeci și doi de ani, trăind în viitorul apropiat, așteaptă deportarea într-o colonie spațială și vede istoria repetându-se dramatic. Eroul conchide: „Totuși, trebuie să fie clar că dacâ în această poveste, povestea mea, prezint într-o oarecare măsură lagărele morții, principala mea preocupare nu este exterminarea evreilor, inclusiv cea a întregii mele familii, a mamei, tatălui, surorilor mele, ci anularea acestei exterminări ca un eveniment central. Și consider că această ambivalență a anulării îmi încarcă viața emoțional și mă informează asupra riscurilor sale." Pentru Federman viața înseamnă ficțiune, iar biografia este ceva ce o persoană mai întâi inventează în scris, apoi trăiește. în acest scop, scriitorul introduce termenul de surtiction, o supraficțiune asemănătoare suprarealismul ui, creată dincolo de realitate pentru a anula istoria. Realitatea nu înseamnă adevăr, iar evenimentele vieții nu pot exista pentru Federman decât dacă sunt verbalizate, dacă sunt articulate în scris. Intr-un interviu mărturisește: „In actul de a scrie supraficțiune povestea e împărtășită cu alte persoane. Dar transformarea povestirii principale într-una secundară (într-o poveste de mâna a doua, după cum o numesc eu în Ia sau lasă), împlică o transformare, o distorsionate, datorită faptului că limbajul denaturează întotdeauna evenimentul, experiența, istoria sau, dacă preferați, originea. Supraficțiunea este exact acest lucru: un fel de a scrie o poveste, transformând, distorsionând și transferând prin acest proces originalul într-un spațiu nou." De fapt, Federman dorește ca romanele sale să fie mai mult decât o supraficțiune. El inserează numeroase comentarii metanarative, creând astfel texte ce conțin propria lor teorie și chiar propria lor critică. Ele au rolul de a transforma ficțiunea în critilicțiune, un discurs în care diferența dintre ficțiune și critică se anulează pentru a se opune „literaturii epuizării" a lui John Barth. Barth (IheLiterature ofExhaustion, 1975) consideră că romanul a ajuns în impas datorită modificărilor suferite de concepția noastră asupra realității și datorită diminuării treptate a importanței literaturii prin explozia mijloacelor de divertisment de la sfârșitul secolului al XX-lea. Federman îl contrazice pe Barth, spunând că romanul este departe de a fi mort și că viața acestuia rezidă în caracterul protean al textelor care se schimbă, se deplasează, pulsează, se transformă și sunt transformate conform principiului complementarității. Mai mult chiar, în Apusul vagabonzilor(lhe Twilightof iheBums, 2008), Federman configurează harta a ceea ce numește laughlerature, râsoteratura, un termen inventat pentru a denumi un joc al limbajului unde opera își epuizează semnificațiile transcedentale prin râs, iar autorii își pot expune îndemânările digresive și virtuozitățile lingvistice. Stptalicțiunea, cntilicțiunea și râsoteratura lui Federman dau domeniului intratexmal o dinamică proprie. Pentru a-1 descrie adecvat voi folosi perspectiva oferită de fizica cuantică. In Imaginația ca plagiat (Imaginalion asFlagiarism, 1976), Federman însuși consideră că „...fizica cuantică, aria postimpresionistă, ficțiunea ce-i urmează lui Joyce și ne conduce la Beckett și ceea ce mai numesc eu supraficțiune, plus recentele experimente din teatru și cinema, neagă posibilitatea unui avantaj detașat și clar, mută poziția principală din mijlocul centrului. Subiectul nu mai este inclus în cadru viziunii observatorului. In schimb apare un câmp de energie/ un câmp introspectiv/în care observatorul, subiectul, cadrul și mediul interacționează. „ Teoria cuantică a observat că la nivel subatomic materia este în același timp particulă și undă, iar obiectele fizice dețin atât proprietăți ale particulelor reducționiste, locale, precum și proprietăți ale undelor holistice, non-locale, care depind de distanța față de poziția observatorului. Această descoperire a pus sub semnul întrebării legile strict deterministe ale naturii, deoarece obiectele materiale solide ale fizicii clasice se dizolvă în tipare de tip undă ale interconexiunilor probabilistice. în mod similar, o operă ficțională poate fi văzută ca o particulă izolată, atunci când cititorii-observatori consideră textul ca o entitate izolată, extrasă din țesătura inter- sau intratextuală. în afara acestei țesături, opera literară nu este decât o simplă particulă; în interiorul ei, atunci când cititorul stabilește o relație cu alte opere, textul devine o undă, apropiindu-se sau depărtându-se de alte creații. Mai mult, la nivel subatomic, materia nu exisă cu certitudine, ci tinde mai degrabă să apară ca o posibilitate. Nu putem niciodată prevedea cu siguranța un eveniment atomic; putem doar aprecia gradul sâu de probabilitate. Această dualitate undă-particulă, împreună cu posibilitățile sale interioare, îi face pe fizicieni să vadă universul ca pe o pânză dinamică, cu tipare ener getice multiple, dar suprapuse, de neseparat. în mod asemănător, în cadrul domeniului intratexmal, operele literare încetează de a mai fi obiecte statice izolate. Ele se ciocnesc precum particulele subatomice, sunt redistribuite pentru a forma noi tipare și rămân permanent deschise spre aîte reformulări. Probabil din acest motiv Federman se simte pierdut în laboratorul scriitorului, unde subiectele și personajele, întâmplările adevărate și cele ficționale se combină într-un sistem epuizant de iluzii. Intratextualitatea reverberează: „Se schimbă. Totul devine confuz. Este un haos adevărat Se răspândește. Se întinde la nesfârșit. Cineva, oricine, ar trebui să facă ceva. Se încinge. Se răcește. Se întoarce în cercuri. Dispare și reapare ca din senin. Vibrează. Pulsează. Scoate sunete ciudate. Pare că va face ceva, dar nu face nimic. Uneori aproape că se mișcă, de parcă..." (Ihe ShoechouMamfestaticn, 1996). Repetată la nesfârșit, aceeași poveste conferă operelor o energie cinetică nelimitata. De aceea Federman implică și cititorul în efortul său de a da o nouă formă istoriei prin construirea unei narațiuni ce încarcă memoria unui eveniment cu un redutabil potențial literar. Actul de a nara naște însemnări astfel memoria unei istorii, iar atunci când unul dintre povestitorii lui Federman dezvăluie în Dubla trăire că „totul este acolo, neghiobilor, în cuvinte, povestitor și poveste, supraviețuitori și victime, uniți într-un singur design“, el sugerează că realitatea unui eveniment devine concretă doar atunci când li se permite cuvintelor să își dezvolte întreaga lor potențialitate. Dimensiunea cinetică a textelor lui Federman distruge linearitatea convențională a cronologiei lor și le face să apară mai de grabă ca un câmp în continuă mișcare. Granițele lor sunt permeabile: niciunul dintre texte nu este o insulă de sine stătătoare, toate se dizolvă în marele ocean al interacțiunilor, unde există nenumărate potențialități de concretizare, dar și pericolul, atât de des explicat de Derrida, al unei puteri diseminator-anihilatoare atunci când practica pluralizatoare eșuează. Nu în cele din urmă, așa cum spațiul dintre particulele atomice este important în fizică, și spațiul dintre texte permite unor forțe de atracție și respingere să se manifeste plenar. Nevoia de a acoperi aceste spații îl determină pe Federman să oscileze de la un text la altul, să introducă repetiții, să comenteze asupra propriilor sale scrieri în vaste metanarațiuni și să creeze o complementaritate discursivă triplă: din perspectivă temporală, intratextualitatea lui Federman se bazează pe complementaritatea băiat/tânăr vs. adult/batrân, din perspectivă spațială Franța este opusă Americii, în timp ce din punct de vedere narativ personajele iau locul povestitorului și invers, într-un joc al perspectivelor în același timp rațional și irațional, creând o serie de personalități multiplicate la infinit ca rezultat al diverselor poziții, mai mult sau mai puțin avantajoase, unde sunt situate din punct de vedere narativ. Precum spațiul subatomic, golul intratextual este mereu prezent și nu poate fi ignorat. Scriitorul încearcă să îl umple prin reiterări obsesive, dar fenomenul îi scapă de sub control și îl aduce la disperare:,Nu se mai poate continua astfel. E imposibil. Nu are niciun sens. Cineva trebuie să facă ceva. Orice. Nimic nu mai are sens. Nimeni nu știe ce se întâmplă. Este totul și, în același timp, nimic. Merge în toate direcțiile posibile. Nu-1 pot controla. Nu mai merge. Este de parcă.... Nu înseamnă nimic. Totul pare pierdut Pierdut pe niciunde. Nu se mai poate continua așa. Este prea mult /.. ./ înnebunește o întreagă lume. Palpită. Strănută. Scuipă. Ejaculează. Uneori chiar râde de noi. De parcă... Ar putea continua așa mult timp. Ar fi groaznic. Poate pentru totdeauna. Ar putea... da, ar putea...“ (The Shoechou Manifestation, 1996) Totuși, procesul constant de repetare a evenimentelor trăite este pentru Federman singura abordare posibilă a ororilor Holocaustului. Ceea ce nu poate fi rostit este astfel exprimat cu ajutorul simbolurilor verbale, imitând mereu aceeași realitate, dar construind în mod haotic ierarhii narative care se îndepărtează de convențiile literare tradiționale ridiculizându-le: „Cum să vorbești despre ceea ce nu poți vorbi? Cum să reprezinți golul? Aceste întrebări au fost puse la nesfârșit de mai bine de cincizeci de ani. Dar probabil că nu au fost puse corect. Să spui că este imposibil să spui ceea ce nu poate fi spus, să reprezinți ceea ce refuză să fie reprezentat devine cu adevărat o problemă doar dacă cineva nu face din această imposibilitate, din acest vid, din această absență, o preocupare estetică și morală esențială, care anulează evenimentul original, Enormitatea de Neiertat a Holocaustului.“ (Ciclul Federman) Aparent, principiile cuantice ale dualității particulă-undă din câmpul intratextual conferă Iibertate scriitorului. In realitate însă, Federman se simte prizonierul debaralei, al locului de unde a auzit pentru ultima oară vocea părinților săi. Precum multe alte victime ale războiului, se simte vinovat că a supraviețuit și preferă, în mintea sa, să nu mai părăsească cămăruța. Dar el mai este și scriitorul franco-american în etate, cel care se ascunde în podul casei cu scopul de a-și scrie romanele, într-o altă cămăruță din care poate evada doar prin multiplicarea textelor sale și prin încercarea de a produce un ciclu unitar, construit din numeroase particule mai mici, cuantele sale literare. în mod ironic, Federman visează libertatea, dar rămâne prizonierul unui singur text, propulsat repetitiv prin intensitatea amintirilor din adolescență. Viața pare a fi un labirint al catastrofelor, înrobitor și absurd. Totuși, lupta lui Federman cu destinul se transpune într-o mărturie literară impresionantă, un câmp proteic al unor texte care își învață cititorii cum să îngenuncheze demonii obsesivi ai trecutului sau, și mai bine, cum să supraviețuiasc ă în c ămăruța sufoc antă a intratextualității. Pia BRÎNZEU La porțile sacrului UN PRIVILEGIU rar pentru publicul iubitor de ar tă să poată intra în posesia unui album de pictură conceput și realizat de însuși autorul său, I în tripla ipostază de creator, interpret și dirijor al V propriei opere. Darul acesta ni-1 face George Tzipoia cu excepționala sa carte, în trei limbi (română, franceză și engleză), intitulată La porțile sacrului, apărută la Editura Uranus, în februarie, 2009. Ceea ce impresionează ochiul, la prima luare de contact cu albumul, este coperta, de culoarea vinului, simbol al jertfei christice. Pe coperta întâia, se profilează pasărea- cruce, într-o trinitate de negru, alb și auriu, sugerând verticala aspirației spirituale și pătratul de lumină, conținut lăuntric. Imaginea de pe coperta a patra figurează o răsturnare de planuri. Micul pătrat de lumină nu se mai află în interior ci a crescut, ca o aură în jurul timpului, marcat de curgerea clepsidrei. Cele două picturi reprezintă astfel punctul de plecare și, respectiv, punctul terminus al unui traseu inițiatic a cărui desfășurare e cuprinsă între coperți. Deschizând cartea, dăm, pe coperta interioară de o fotografie a artistului în haină de iarnă, având pe chip tristețea unei îngândurări existențiale, pe care aș descifra- o în limbaj shakespearean drept iarna nemulțumirii noastre. Forzațul ne pune în fața unui zid de piatră, cu triple semnificații: în primul rând, imaginea reproduce un fragment din peretele casei artistului, deci are încărcătura benefică a apartenenței și a refugiului în spațiul căminului; în al doilea rând, așa cum mărturisește însuși George Tzipoia, pietrele constituie simbolic momente ale vieții și ale viziunii pictorului, unite prin liantul creator într- un întreg ce sfidează cronologia. în al treilea rând, zidul poate fi văzut ca obstacol mobilizând energia spiritului de a-1 străpunge. în acest sens, deschiderea face din opera de artă o fereastră sau o poartă către sacru. Prima lucrare din carte, intitulată Compoziție de 12 panouri independente (1988-91), reia motivul pietrelor în registrul simbolic al unui ansamblu unificator: crucea, clepsidra, sarcofagul, steaua, aripa devin semnele unei prezențe în care succesiunea e înlocuită cu simultaneitatea. Timpul și eternitatea, viața și moartea, împietrirea și zborul, deși redate independent, coexistă în această juxtapunere ce invită privirea la meditație. Fiecare imagine e un prag pe care se poate trece din realul palpabil în inefabil. Pe următoarea pagină descoperim o fotografie care dă zidului un înțeles mistic. Este un fragment din atelierul artistului. în prim plan, se află un altar cu două sfeșnice de o parte și de alta. Pe zid, în centru, se ridică tabloul emblematic al temelor lui George Tzipoia, crucea-sâgeatâ, pasărea-stea și clepsidra-sarcofag. Pe lateralele peretelui sunt dispuse simetric câte două săbii încrucișate, sugerând răgazul dintre ultima și viitoarea bătălie a artistului cu materialitatea ființei sale. în sprijinul acestei interpretări vine motto-ul cărții: lucrul nostru nu capătă cu adevărat importanță decât după ce omul din noi a încetat să mai existe. După cuvântul înainte al pictorului, prezentându-și opțiunile de compoziție în alcătuirea acestui volum, ni se propune un alt zid format de astă dată din diverse texte ale unor prestigioși critici de artă străini despre carte. Ceea ce impresionează mai departe ochiul este armonioasa alăturare a scrisului cu pictura, George Tzipoia izbutind astfel să facă din pagină o punte între gândurile și poemele sale despre artă și reprezentarea plastică. Iată câteva mărturisiri fascinante, exprimate aforistic, despre drama creației: Imaginea, tabloul, este propriul meu chip, pe care-1 privesc cu neliniște și stupe făclie. învăț astfel samă cunosc mai bine, descoperind multiplele mele fețe care vor înfrunta neantul. Un tablou nu iese cum vrei tu, ci cum vrea el. Simți cum treptat își impune punctul său de vedere, care nu mai este al tău... Tabloul tău nu mai este al tău, ci devii fiul său spiritual. Te ștergi ca prezență umană în umbra lui... în arta mea am uneori impresia că sunt comandantul unei corăbii fantomă. Adeseori, după terminarea tabloului, culorile lucrează mai departe, singure, adâncindu-și locul, desăvârșind ceea ce eu doar am început. Opiniile despre scopul și mesajul picturii îl apropie pe George Tzipoia de estetismul lui Oscar Wilde, atât în direcția proclamării autonomiei creației, cât și în formularea dezideratului de a trans- forma viața în operă de artă. Arta nu poate trăi paralel cu viața Ea trebuie s-o înlocuiască. Urăsc arta când ea ijunge să însemne ceva pentru toată lumea. O iubesc când ajunge să nu însemne nimic pentru noi. Tragedia artistului constă în inutilitatea artei sale. Vreau ca lucrările mele să nu 'reprezinte’ nimic. Ca în pânzele mele să nu se petreacă nimic. Urmăresc însă o anumită spiritualitate, care ține de structura mea lăuntrică, necunoscută mie. Multe din gândurile lui George Tzipoia ne amintesc de pledoaria pentru ar ta pura, susținută de Edgar AHan Poe, Stephane Mallar me și Paul Valery. Arta nu se adresează omului temporal. Arta este o privire dincolo de noi înșine, dincolo de timp. Arta închide în ea Absolutul. Viața nu este decât o trecere spre absolut. Viața este o trecere către Artă. Numesc pictura o matematică a spiritului, o matematică a stării de vis. Ceea ce aș vrea să mă caracterizeze aș vrea să iie continuul efort spre aerian, spre imaterial-lupta cu greutatea proprie - cu inerția. Dorul de transcendent dă adâncime viziunii pictorului care își contemplă propria operă, nădăjduind să-și descifreze taina. Pornind de la convingerea că spiritul pre-există materiei, George Tzipoia afirmă: Nu eu conțin formele, ci formele mă conțin pe mine. Din această perspectivă, pictura este ceea ce nu se vede, deoarece arta nu este ceea ce cunoaștem, ce am asimilat. întotdeauna ceea ce ne scapă. Pentru cel care spune că pretutindeni nu găsim decât forme ale transfigurării, un tablou trebuie să iie o punte care face legătura între lumea de aici și cea de dincolo, iar a vinde o operă este ca și cum ai vinde o rugăciune. Privind operele lui George Tzipoia prin filtrul confesiunilor, aj ungem să înțelegem că arta sa tinde să capteze un orizont al ființei, unde ansamblul este esențial. Ne întoarcem astfel la simbolismul pietrelor care formează zidul, al drumului pe care toți pașii sunt prezenți. Artistul visează să facă din succesiune o reprezentare a simultaneității, deoar ece dorește să surprindă totalitatea chipurilor sale de o viață, întregul creației lui trecute și prezente. Nu este un impuls narcisistic, ci o năzuință imposibilă a pictorului de a-și cunoaște conținutul divin. Ansamblul pare a fi și principiul compozițional al albumului după care se realizează o împletire perfectă între cuvântul scris, tablouri și fotografii. Astfel, o serie de fotografii înfățișează imagini din atelierul lui George Tzipoia care, în aranjamentul obiectelor și al tablourilor, este conceput ca un tot armonios, fapt ce face imposibilă despărțirea operelor de ambianța în care sunt expuse. In alte fotografii, prezența pictorului în vecinătatea tablourilor sale dă substanță creației, devenind cumva parte din întregul ei: astfel artistul e surprins de aparat în ipostaza de răstignit pe propria-i operă, uneori e arătat purtând crucea astfel încât brațele ei îl fac să pară înaripat, alteori pictura, alături de silueta autorului, iese din întuneric, înconjurată de un nimb de lumină. Pe de altă parte, fotografiile artistului în lume formează și ele un zid de momente pe care liantul amintirii le pune împreuna într-un ansamblu afectiv: arborele genealogic, fotografiile familiei și ale prietenilor, casa copilăriei, locuințele din Franța și Elveția, afișele expozițiilor personale, recompun sub ochii privitorului biografia artistului din țară și din străinătate. Apoi instantaneele luate de la diversele vernisaje, din expoziții și galerii, pe lângă valoarea documentară, ne pun în fața dualității condiției creatoare, pendulând între singurătate și nevoia confruntării publice, între asceză și dorința comunicării cu semenii. Aș reține penultima fotografie din album, cu șevaletul gol, profilat pe fereastra ce dă pe un colț de grădină, iama. Transparența geamului se opune simbolic zidului de piatră, pictura se retrage pentru ca natura să-i ia locul pe șevalet, spiritul artistului pare să se fi dematerializat, trecând prin porțile sacrului. Imaginea privirii creatoare se întoarce parcă din etern, pentru a-și contempla opera la care noi nu mai avem acces. România literară nr. 46/20 noiembrie 2009 Monica PILLAT Marina Constantinescu __ ra foarte tulburat I și repeta întruna l „mor actorii, mor actorii..." In memoriam Gheorghe Dinică Tombe la neige România literară nr. 46/20 noiembrie 2009 TEATRU A ÎNCEPUTUL lui martie 2002, primesc un telefon scurt și cuprinzător, care m-a mirat, inițial, dar de la care a pornit una dintre cele mai tandre povești de prietenie de care am avut parte. Gheorghe Dinică, ușor fîstîcit, mă invita la Teatrul din Brașov ca să lansez cartea lui Constantin Paraschivescu despre el. Ne cunoșteam, dar nu aveam o relație personală definita. Nu foarte convins de acceptul meu, probabil, a solicitat artileria grea, pe Florica Ichim, în calitatea de editor, și nu numai. Pe 7 martie seara, într-un foaier arhiplin, într-o atmosferă fantastică, Gheorghe Dinică s-a bucurat de ochii și emoția celor veniți să-1 vadă. îl priveam cum freamătă și el, cum timiditatea lui incredibilă încerca să se ascundă undeva și nu a găsit disponibil decît zîtnbetul lui încurcat. De fapt, nu-i plăceau ieșirile așa în public, nu-i plăcea să fie centrul atenției, să i se aducă onoruri, laude deșănțate, să vorbească mult. Poate a fost unul dintre cei mai discreți și mai plini de pudoare oameni pe care i-am cunoscut. îi plăcea să fie seducător în intimitate, printre cei pe care îi socotea apropiați și îi gustau cu adevărat tipul de umor, de ironie, puterea de a prinde într-o frază, o imagine, o situație, o amintire, în fine, toată seara a fost adorabil, încercînd, de fapt, sâ mulțumească celor care s-au străduit să adauge ceva la istoria teatrului, la memoria lui, urmărindu-i cariera, celor care au susținut lansarea. A doua zi dimineața m-a invitat sâ bem o cafea și sâ facem cîțiva pași împreună. Mergeam țanțoși, la braț, pe pietonala din centrul orașului. Fiecare vorbea și se uita înainte, solemn. Succesivele tentative de a ne încălzi cu o cafeluțâ eșuau, rînd pe rînd. Era 8 martie! Peste tot, mese organizate „în cinstea femeii". Tot tovărășești, ca altădată, în cîrciumi sau cafenele prăfuite, prost luminate, cu perdele încețoșate. Nimic primitor. Gheorghe Dinică salva situația de cîte ori ieșeam cu capul în jos și-mi spunea că e mai bine așa, câ oricum locurile sînt cam urîțele pentru poveștile noastre frumoase. Ne-am dat seama, izgoniți de peste tot, că ne refugiasem de mult în lumea teatrului, a amintirilor minunate, a imaginilor care te însoțesc mereu și mereu, atunci cînd ele sînt majore pentru ființa ta, care te fac să te înalți undeva pe cuhni, departe de nimicnicii, disperări, dezastre interioare. De acolo, de sus, peisajul se liniștește, lumea se vede de departe, oarecum neclară, zărim ce dorim, restul se reduce la linii și puncte, lumea are alt ritm, ca într-un film derulat cu încetinitorul. Cocoțați pe cuhnile libere ale admirației, am învățat sâ ne cunoaștem, iubind ce ne apropie, respectînd ce ne desparte. Acum e întuneric beznă afară. Și ceață, și frig, Gheorghe nu mai este. Stau singură pe culmea noastră și tînjesc după orele și zilele și apusurile petrecute împreună, după tonica lui voce care vroia cu orice preț să mâ scoată din toate depresiile și alunecările mele, după timiditatea lui, și tandrețea inconfundabilă. Braț la braț cu Gheorghe Dinică, am început sâ ne privim. Povesteam despre teatru și rîdeam în hohote. I-am spus, la început, de ce am ezitat să vin, de ce am fost surprinsă de invitație - vorba aceea, fusesem pusă la zid pentru cronica, altminteri rezonabilă și blindată cu argumente, de la „Tache, Yanke și Cadîr“ într-un mod abject, revista, terfelită, prinsă în chenar cu textul acuzator „așa nu“ la avizierul teatrului fără ca nimeni, nimeni să scoată o vorbă că n-ar fi tocmai nimerit în secolul 21 și, nu-i așa, în plină democrație. A tăcut... și m-a ■s întrebat: „Vrei să vorbim despre Nepotul lui Rameau?“ ) Pe străzile mici și înguste din centrul Brașovului, pe _ pietrele acelea vechi și strîmbe, Dinică mi-a jucat unul dintre cele mai mari spectacole de teatru. Mai știa, bine de tot, textul lui Diderot, se minuna și acum, după mai mult de treizeci de ani, că a putut să rostească „atîta filosofie“, că l-a întîlnit pe David Esrig, că fascinația inteligenței acestuia i-a răpus, pe Marinuș Morarii și pe el, că toată ideea cu proiecția în oglinzile masive, pe care le mișcau ca imaginea să-și schimbe unghiul, i se pare năucitoare și astăzi, ca tot ce a lucrat cu Esrig a rămas unic și irepetabil. Ore în șir mi-a povestit despre repetiții, despre felul pregătirilor corporale, psihice, filosofice pe care le făcea acest mare regizor cu ei, despre modernitatea spectacolului, despre școala Esrig, despre ce au lucrat la Comedie - „Troilus și Cresida", juca Thersit, a fost Pentagon în „Capul de rățoi“ - despre ctitoria lui Radu Beligan acolo, moment excepțional în teatrul românesc, despre „Rinocerii" lui Lucian Giurchescu în care a fost Domnul Papillon, despre „Celebrul 702“ al lui Moni Ghelerter, despre „Somnoroasa aventură" a lui Dinu Cernescu, despre „Moartea lui Danton" de la „Bulandra", în care Liviu Ciulei îl distribuise în Robespierre, despre Nae Girimea a lui Lucian Pintilie din „De ce trag clopotele, Mitică?", despre filmul lui Andrei Blaier „Prin cenușa imperiului", despre Gina Patrichi, despre George Constantin, despre Marinuș, despre har, despre rigoare și disciplină, despre verticalitate, despre curaj și despre lipsa lui... ore și ore de istoria teatrului, de impresii și observații intime, de detalii impresionante și semnificative rostite de acest artist uriaș, nespus de modest, cu o putere excepțională de sinteză, de enunțare a esențialului. Corpul i se elibera, sub ochii mei năuciți, de orice povară, mîinile îi zburau cu sens, vocea era în largul ei, ca și mintea, ca și sufletul lui înviorat de această privire înapoi. Habar nu aveam unde mai sînt. Dar asta nu avea nici o importanță. La un moment dat, s-a oprit și mi-a spus: „după ce a plecat Dodi Esrig, nu am mai făcut nimic în teatru. Iar în film, rolul care simt că mă reprezintă este cel din „Prin cenușa imperiului", (lucruri pe care le-a repetat, la fel de tranșant, în emisunea mea „Nocturne"...) Am amuțit. Rar o asemenea confesiune, o forță de recunoaștere și de asumare a unei cariere, a propriului destin. Și cine spunea asta?... Din cer, parcă, Adamo cînta, în ure- chile noastre, „Tombe la neige". începuse să ningă, cu fulgi imenși, care, lacomi, acopereau totul cu albul lor pur. A început să rîdă în hohote și să mimeze mișcările de după oglinzile din „Nepotul lui Rameau". Stăteam într-un punct fix. De jur împrejur, doar albul zăpezii și hohotul de rîs al lui Gheorghe Dinică. De cîte ori ne vedeam, vorbeam numai despre teatru. O chestiune tot mai rară. Oamenii de teatru cînd se întîlnesc, nu știu de ce, dar nu mai povestesc despre ce fac, despre profesiunile lor, despre ce se mai montează, despre ce se joacă pe lume. Detesta bîrfele. Știa să asculte ca foarte puțini. Știa să te facă să simți cît este de aproape, că este cu tine, că înțelege tot, că viața, zău, merită să nu fie lăsată să treacă neobservată pe alee, că miracolul scenei este de nevindecat, că prietenia și iubirea nu au rivali pe pămînt. Mă chema, pe furiș, uneori la repetiții. După aceea, doar se uita la mine și pricepea ceea ce nu trebuia rostit. Și rîdeam amîndoi. Ca la aniversarea lui Victor Rebengiuc de șaptezeci de ani, de pildă, ca la circiuma de lîngă Grădina Icoanei, ca vara, ca iarna, ca atunci cînd îmi povestea despre Gellu și Liggia Naum sau despre nepoata lui, Ornella, și despre cum îl strigă ea răspicat și clar „GHEORGHE", ca la Breaza, ca la decorarea de acum un an, de la Cotroceni, cînd a primit Ordinul Serviciul credincios în grad de Mare Ofițer, împreună cu Radu Beligan, Nicolae Manolescu, Lucian Pintilie, Marin Moraru... După o comemorare a lui Ștefan lordache, m-a sunat și m-a rugat să facem o emisiune. Era foarte tulburat și repeta întruna „mor actorii, mor actorii, hai să facem ceva!..." în ultimul timp, însă, neputințele mele și tristețea m-au ținut mai mult prin casă. Ies rar. Poate și de asta, am vorbit numai la telefon, ca moșnegii, cum spunea el. Mă întreba obsesiv și cu reproș „ de ce ne zărim atît de rar?"... Ultima oară, a fost de Sf. Maria. Eram la mare, în loc de răspuns, i-am pus la telefon murmurul mării. Atunci, la Brașov, m-a condus la gară. Plecam la Sibiu sâ mâ întîlnesc cu Silviu Purcârete și cu Constantul Chiriac, Mai, mai sâ vină și el. Peste cîțiva ani, chiar o făcea, atunci cînd, cu Ștefan lordache, au mers să repete, o vreme, la „Faust". Poate că era prea tîrziu pentru ei. Cine știe? Cîntam pe peron amîndoi, fără să ne pese de nimeni și de nimic, „tombe la neige". Tristă certitudine, frigul și absența... sînt singură pe un peron, „tombe la neige, tu ne viendra pas ce soir..." ■ __ estinul pe care-1 credeam aproape exclusiv " ““ pregătit pentru iubitorii dansului clasic a fost în primul rând o sărbătoare pentru iubitorii dansului modern și contemporan. arte ÂND are loc o a doua ediție a unei manifestări C artistice de anvergură intemațioală, poți frage nădejdea că ea se va perpetua, devenind cu încetul tradiție. Gala Internațională de Ba- let, Stars ofthe21st Century. s-a aflat, în acest sfârsit de toamnă bucureșteană, la o nouă ediție, desfășurată pe scena Sălii Mari a Palatului. Asociația Cultural-Artistică BEST ART, împreună cu Solomon Tencer Production ne-au adus, din nou, la început de noiembrie o întreagă pleiadă de tinere vedete internaționale, personalități pe care le cunoaștem de pe Internet și de la postul de televiziune Mezzo. Este vorba de clasicieni, care frecventează și formele neoclasico- modeme, soliști și prim soliști ai unor companii de mare prestigiu, de la un capăt al Europei la celălalt, respectiv de la Royal Ballet London și English National Ballet la Bolshoi Ballet din Moscova și Kirov Ballet din Sankt Petersburg, dai- și din zona central europeană, de la Berlin Opera Ballet, Hamburg Ballet și Dresden SemperOper Ballet, ca și dintr-o zonă oarecum excentrică, de la Scaena Carmen Roche din Madrid. Pe unul dintre ei, pe David Makhateli, de la Royal Ballet, l-am urmărit și în recitalul de anul trecut, pe alții îi cunoașteam din scurte secvențe video, sau din spectacole întregi prezentate pe Mezzo, printre ei aflân- du-se Jifi Babenicek care, în 2002, a interpretat Lacul Lebedelor în viziunea lui John Neumeier, la Hamburg Ballet, viziune care adaptează subiectul baletului la parcursul vieții lui Ludwig de Bavaria și solicită interpretului să fie nu numai un impecabil tehnician dar și un interpret pe măsură. Și înfr-adevăr, Jifi Babenicek, care danseză astăzi la Dresden SemperOper Ballet și fratele său geamăn, Otto Babenicek, de la Hamburg Ballet au fost vedetele absolute ale Galei Internaționale de Balet, dar nu cu dans clasic, ci cu dans modem și contemporan. Și, pe lângă marea bucurie pe care ne-au procurat-o corpurile lor de o rară plasticitate, adevărate sculpturi în mișcare, care, la fiecare răsucire a unei încheieturi și la fiecare nouă poziționare corporală, configurau o altă imagine de o mare frumusețe, ne-a bucurat și faptul că nu numai profesioniștii, dar și marele public a sesizat corect valoarea dată dansului de interpretările lor. în prima parte a programului Jifi și Otto Babenicek, împreună cu alt dansator de egală valoare cu ei, ca expresivitate plastică, Joh Vallejo, de la Scaena Carmen Roche, din Madrid, au interpretat piesa Canon in D M^jor, pe muzică de Otto Babenicek și Johann Pachelbel (un fel de strămoș spiritual al lui J.S. Bach) și în coregrafia lui Jifi Babenicek. Cei doi frați gemeni se dovedesc astfel nu numai excelenți dansatori, dar și coregrafi și muzicieni de o deosebită Un dar pentru iubitorii dansului calitate. Mai cunoaștem cazul a doi frați foarte talentați în arta dansului, dar și foarte diferiți, Niklas Ek, fiul mai mare al celebrei dansatoare și coregrafe Birgit Cullberg, la rându-i dansator cu o personalitate impozantă, pentru care au compus coregrafii, între alții, Maurice Bejart și propriul său frate, mult mai cunoscut la noi, prin turneele pe care le-a întreprins în țara noastră, dansatorul, dar în primul rând coregraful Mats Ek. La cei doi frați Babenicek, poate pentru că sunt gemeni, admiri, în primul rând, și în egală măsură, expresivitatea lor corporală de excepție. Dar iată că ei sunt mai mult decât atât, fiind nu numai interpreți, ci și creatori. Un alt fapt remarcabil este faptul că cei trei interpreți ai Canonului in DMijor dansează fiecare la altă trupă europeană, dar, cunoscân- du-și afinitățile, conlucrează în cadrul unor recitale internaționale, ca cel pe care l-am urmărit și noi, la București. In cea de a doua parte a programului serii, Jifi și Otto Babenicek au dansat într-o deosebit de frumoasă coregrafie a lui Claude Brumachon, Les indomptes. Bmmachon este format în ambientul dansului contemporan francez, între alții lucrând cu coregrafele Susan Buirge și Karine Saporta, amândouă cunoscute publicului românesc. Dacă Canonul inDMrjoreste o piesă abstractă, în care urmărești numai frumusețea mișcării m sine, Les indomptes implică tensiuni, confruntări, și ca mișcare propriu-zisă momente deosebit de expresive de suspensie, după altele încărcate tensional. Pe scurt, festinul pe care-1 credeam aproape exclusiv pregătit pentru iubitorii dansului clasic a fost în primul rând o sărbătoare pentru iubitorii dansului modem și contemporan. O orientare binevenită și de altfel firească, de care ar fi potrivit să țină cont organizatorii și pe viitor, după ce publicul și-a spus clar cuvântul, la actuala ediție. Dar și admiratorii dansului clasic au avut și numeric, și în bună parte și calitativ, motive de a se bucura. Recitalul a debutat cu un Pas de deux din Flăcările Parisului, pe muzica lui Boris Asafiev, balet creat in 1932 de coregraful rus Vassili Vainonen. Anastasa Stashkevich și Vyaceslav Lopatin de la Bolshoi Ballet din Moscova au demonstrat, odată în plus, capacitatea școlii ruse de dans de a modela corpuri impecabil fasonate tehnic. Tot ei au interpretat, în a doua parte a spectacolului, un Pas de deux din La Sylphide de Hermann Lovenskjold, un balet mai vechi decât primul cu aproape o sută de an (1836), conceput de August Boumonville, balerinii conservând integral stilul special al acestui coregraf danez. Soliștii Operei din Berlin, Elisa Carrillo Cabrera și Mikhail Kanishkin ne- au amuzat cu un Grand Pas de Deux, pe muzică de Gioacchino Rossini, tratat de coregraful Christian Spuck într-o notă comică, iar după pauză cu piesa FanfarLx, concepută de Douglas Lee, pe muzică de Michael Nyman, o piesă mai subțirică coregrafic. Nu tot ce este modem este implicit și o valoare. Nu au lipsit din repertoriul clasic piese de mare rezistență cum ar fi un Pas de deux din ; Giselle, de Adolphe Adam, interpretat de Erina Takahashi și Dmitri Gruzdyev de la English National Ballet, în coregrafia lui Jean Coralii și Jules Perrot, dar amalgamând în mod ciudat diferite momente ale actului doi, precum și altă piesă aproape nelipsită din recitale. Pas de deux din Don Qujote, de Ludwig Mincus, în cunoscuta coregrafie ; de Marius Petipa, interptretată de astă dată de lana Slenko și Marian Walter, de la Opera berlineză. Alte două partiuri celebre, pas de deux-xm din Corsarul și din Lacul lebedelor, au fost pietre de încercare cam grele pentru Alina Somova de la Baletul Kirov din Sankt Petersburg și pentu David Makhateli de la Royal Ballet din Londra. Această defilare de tinere talente s-a aflat sub direcția artistică a doamnei Nadia Veselova Tencer, fiind susținută din partea baletului românesc și de artista emerită Ileana Iliescu, care în pauză și-a lansat cartea scrisă pentru ea de doamna Anca Florea, Viața mea, Dansul - o fericită completare a serii cu pagini din istoria dansului românesc. Liana TUGEARU România literară nr. 46/20 noiembrie 2009 FILM e fapt, ceea ce a reușit să realizeze maestrul Dinică ^este a da o dimensiune superficialității, a o sonda J în așa fel încât din ea răzbat profunzimea și gravitatea unui diagnostic. Răul, urâtul și sublimul Gheorghe Dinică U STINGEREA din viață a lui Gheorghe Dinică pierdem unul dintre marii actori pe care România i-a avut, un actor care face cât o epocă și pe care cu greu l-am putea imagina de acum încolo. Nu este vorba de o comparație vană, de ceea ce spune poetul, „Așa cum știe moartea să le spele/ Pe toate înnobilându-le fictiv", de o pioasă prețuire a actorului, ci de o justă plasare acestuia în timpul său. Sunt actori care fixează un spirit al timpului, care devin parte a spectacolului personal al vieții fiecăruia cum vor fi fost la vremea lor Matei Millo, Grigore Vasiliu Birlic, Lucia Sturdza Bulandra, Constantin I. Nottara etc. Prin ei epoca dobândește un anumit parfum, o anumită culoare, replicile personajelor pe care le-au încarnat devin monedă de schimb în înfruntări ironice. O anumită replică, chiar și dintr-un film mediocru, are șansa să devină memorabilă prin inflexiunea specială pe care i-o dă un actor carismatic. Ea se desprinde din context și trăiește numai prin suflul magic pe care i l-a dat acel actor. Cred că marii actori sunt capabili să-și construiască personajul dintr-o replică, una singură este de ajuns ca să-1 ai în față pe Paraipan, comisarul legionar din seria polițistă a lui Sergiu Nicolaescu, Un comisar acuză (1974), Revanșa (1976), dar și pe banditul Lăscărică din Cu mâinile curate (1972): „Nu trageți dom Semaca, sunt eu, Lăscărică. Nu v-am trădat, am fost adus aici cu forța.“ Pentru a nu mai vorbi de Bastus, trădătorul abject din Columna (1968), al lui Mircea Drăgan, „Eu, în nemernicia mea, ca un câine turbat, am mușcat mâna care m-a crescut și m-a hrănit" sau Pepe din Filalrcpica (2002) al lui Nae Caranfil, „Mâna întinsă care nu spune o poveste, nu primește pomana". Gheorghe Dinică a acoperit o mare parte dintre negativii filmografiei românești, actorul avea toate resursele, frumos ca dracul, vocea cu inflexiuni puternice, dar și tăioasă, repezită, cu ceva spart, o figură de o mare expresivitate ușor de captat în sfera grotescului și nicidecum a sublimului, Dinică a avut resursele să construiască pentru a crea genul suburbanului. Din România literară nr. 46/20 noiembrie 2009 punctul meu de vedere avea și toate datele personajului tragic, acel tragic care își găsește un alibi aproape paradoxal în comic, pentru că este ușor să compui un personaj tragic cu o fizionomie nobilă precum cea a lui Emil Botta, însă e nevoie de un spirit de finețe să regăsești tragicul în grotesc. Revăd fotografiile cu Gheorghe Dinică, l-am revăzut în filmul lui Stere Gulea, Weekend cu mama (2008) într-un rol care tatona acest potențial uriaș pentru tragic al personajului și cred că acest filon al actorului a rămas neexploatat cu adevărat în film. La fel, filmul lui Andrei Blaier, Prin cenușa imperiului (1976), unde Dinică joacă rolul unui escroc, Diplomatul, și unde actorul relevă potențialul său pentru roluri de tragedie, dramatice, mediate de aparența trivialului. în schimb, nu știu un actor mai bun pentru a reda grotescul, cinismul, neaoșismul, miticismul, spiritul tranzacțional etc., toată încărcătura negativă a identității românești. într-un fel, el și Ștefan lordache au alcătuit fețele aceleiași medalii, lordache fiind ales pentru rolurile aristocratice, Dinică pentru cele plebee. Mircea Veroiu în ultimul sâu film, Craii de Curtea- Veche (1995) i-a dat rolul lui Maiorică, cel care patrona bordelul-tripou al Amotenilor în loc să-i încredințeze rolul lui Gore Pirgu care nu-i reușește lui Răzvan Vasilescu, în schimb Lucian Pintilie a avut o intuiție remarcabilă când i-a încredințat rolul lui Nae Girimea din piesa D ’ale Carnavalului a lui I.L.Caragiale, transpusă în film cu titlul De ce trag clopotele. Mitică? (1981). Rolul este magistral, filmul o capodoperă. Nicicând spiritul ludic- versatil al dramaturgului n-a fost surprins mai bine într-o ecranizare, iar personajul nu și-a găsit mai bine actorul. Nae Girimea, cu aerul său de fante de mahala, reprezintă chiar spiritul ei secret, măscăros-camavalesc, anihilant prin superficiu și trivial. Pintilie însă îl aducea pe Caragiale în vremea în care trăia, în imundul unei lumi butaforice care și-a pierdut orice reper și pentru care deformările grotești constituie expresia unică. Neîndoielnic câ există o fascinație a negativului, iar Dinică i-a răspuns în foarte multe roluri, însă negativul întruchipat de Dinică este foarte divers și el i-a adus întotdeauna o notă particulară. La retrospectivă de- vine sesizabil că actorul a introdus adesea în ADN-ul negativului nu ceva profund malign, ci un fel de neseriozitate balcanică, derivată într-un cinism particular, neseriozitatea secăturii nu lipsită de inteligență, de abilitate, privind lumea cu un fel de dispreț secret pentru prostia ei, pentru felul în care-i cedează și pentru felul greșit în care este alcătuită. Stanică Rațiu din Felix și Otilia (1972) al lui Sergiu Nicolaescu după romanul călinescian, Enigma Otiliei, comunistul de ocazie. Puzderie, din Crucea de Piatră - ultimul bordel (1993) al lui Andrei Blaier, Pepe din Filantropica au ceva în comun. Aceste personaje și multe altele interpretate de Dinică circumscriu atât o estetică a abjectului, cât și un reflex identitar al unui „Homo valahicus" cu improprietățile lui care-1 fac unic și intraductibil. Prin interpretările sale, Dinică a redat o dimensiune care ne este proprie, filonul grotesc al ființei noastre, imaginea deformată a unor suflete moarte, armei meschinării și ușurătăți dezarmante, a nevertebrârii noastre morale. De câte ori personajele sale ne trezesc râsul, de atâtea ori demonul secret al ușurătății ne vizitează Am avut prilejul să particip în 1997 la o bună parte din repetițiile piesei Tehnica raiului de Mihai Ispirescu la invitația regizorului de teatru Dan Micu, piesă în care juca Gheorghe Dinică alături de Valentin Uritescu, Olga Delia Mateescu etc, - pe vremea aceea mă gândeam să devin regizor. Eram avertizat asupra faptului că Maestrului (Leopold) - așa se numea și în piesă - Gheorghe Dinică nu-i plac „musafirii", așa că am fost cât mai discret cu putință urmârindu-1 cum își compune rolul. Ceea ce m-a fascinat atunci a fost un aliaj dintr-o seriozitate pe care nu știu cum s-o numesc, pentru că nu doresc să-i spun pur și simplu profesionalism, și proteismul histrionic. Am avut senzația că Dan Micu era luat ca martor al unor scenete în care registrul improvizatoric al lui Dinică era fabulos, fiecare reluare venea cu nuanțe, cu note noi. Când am văzut piesa cu actorii purtând costume, am realizat că adevărata piesă se jucase în repetiții sub ochii mei. între momentele de rizibil, de giumbușlucuri și schime, Dinică păstra aceeași seriozitate și am înțeles că ea venea dintr-un fel de concentrare care nu avea nimic de-a face cu veselia, că, de fapt, actorul era grav și că ironia sa avea un fond care depășea superficiile personajelor întruchipate de el. De fapt, ceea ce a reușit să realizeze maestrul Dinică este a da o dimensiune superficialității, a o sonda în așa fel încât din ea răzbat profunzimea și gravitatea unui diagnostic, De câte ori revăd unul dintre rolurile șugubețe ale actorului, de câte ori ascult replica cinică a personajelor sale, știu că actorul nu râde în sinea sa, că personajul său are ceva grav în ticăloșia lui, că expresia sa traversează contingentul și chestionează spectatorul în fibra lui intimă. încă un mare actor „plecat" de care ne va fi foarte dor! ■ a și alte proiecte similare, monumentul Spiru ( Haret, monumentul Goga sau Templul din Indore, și monumentul Caragiale rămîne o simplă reverie de o clipă. CRONICA PLASTICĂ Caragiale și Brâncuși U PATRU ani înainte de a primi propunerea C Ligii Femeilor din Gotj, reprezentată prin Arethia G. Tătărăscu, de a realiza un monument al eroilor la Tîrgu Jiu, Constantin Brâncuși primește, în februarie 1931, o propunere a ploieștenilor de a-i ridica un monument lui I.L.Caragiale, monument care urma să fie amplasat în fața liceului cu același nume. Brâncuși acceptă cu un entuziasm implicit această comandă, și acest lucru poate fi dedus cu ușurință din înseși condițiile pe care sculptorul le pune comanditarilor: să-i lase o libertate nelimitată în ceea ce privește concepția lucrării, să-i acorde un timp rezonabil spre a-și putea duce lucrul la bun sfîrșit și, în al treilea rînd, să i se trimită informații amănunțite - planuri, măsurători etc. - asupra spațiului de amplasare. Ca și alte proiecte similare, monumentul Spiru Haret, monumentul Goga sau Templul din Indore, și monumentul Caragiale rămîne o simplă reverie de o clipă. Folclorul evenimentului pune eșecul, pe de o parte, pe seama insistenței pisăloage cu care Brâncuși solicita tot felul de amănunte legate de ambient și de vecinătăți, ceea ce pentru ploieșteni era insuportabil, dar și, pe de altă parte, pe insistența celor din urmă ca monumentul marelui scriitor să fie prevăzut cu pălărie, ceea ce, pentru Brâncuși, era inacceptabil și ofensator. Pălăria putea fi un element de compoziție rezonabil pentru un retor ca Baraschi (a se vedea rezultatul mai mult decît modest din Piața Caragiale!), însă în nici un caz pentru elipticul Brâncuși, a cărui specialitate nu era, totuși, creația vestimentară. Dincolo de acest episod, mai mult sau mai puțin anecdotic, se pune, de la sine, o întrebare elementară: cum de acest Brâncuși, împins de către garnizoane întregi de hermeneuți extatici în cele mai adînci peșteri platonice și în cele mai înalte levitații budiste, nu s-a gîndit să-i facă un monument colegului său Mihai Eminescu, partener legitim de tremol metafizic, și s-a lăsat sedus cu o ușurință atît de suspectă, cu o slăbiciune de refuz acceptabilă doar la o curtezană, de ochiul bulimic al lui Caragiale și de limba lui robespierriană. Poate fi socotită această alăturare o simplă problemă contractuală, un episod care-i privește exclusiv pe un comanditar și pe un prestator de servicii sau în spatele banalei întîmplări se ascunde ceva mult mai adînc și mai greu de surprins la o privire fugară? Așa cum ar fi o compatibilitate structurală, de pildă. Întorcîndu-ne puțin în timp și reconsiderînd anumite fapte, aparent irelevante (nerăbdarea cu care studentul Brâncuși aștepta, prin anii 1898-1901, apariția Moftului român nu este chiar lipsită de semnificație), putem constata că relația sculptorului cu spiritul lui Caragiale era mult mai veche și mai nuanțată decît ar da de înțeles doar episodul monumentului de la Ploiești. Dar în ciuda acestui fapt, la o analiză globală Constantin Brâncuși pare mai curînd o personalitate de tip eminescian, a cărui operă se dezvoltă organic, își înfige adînc rădăcinile în soluri imemoriale, în substraturi etno-arheologice și esoterico-metafizice, aspirînd evident spre lumea glacială și pură a nordului, spre acea lumină incoruporibilă a Walhalei. Solitudinea brâncușiană însăși, cu decorul ei arhaizant, cu mișcările ceremoniale și cu gesturile cotidiene resorbite în stereotipii rituale, corespunde și ea unui anumit eminescianism generic și unei utopii romantice împinse pînă la limita hipostazierii. Aparent, aceste similitudini, asociate și cu enorma capacitate civilizatoare, prometeică, aceea de a redimensiona lumea prin reconstrucția limbajului, sunt fatalități ale geniului pe care nimeni nu le poate contesta. Și totuși, privit cu mai multă atenție, Constantin Brâncuși este mai aproape de Caragiale, iar absolutul lui este un enorm parcurs printre relativități. El privește lumea secvențial, depășește etapă cu etapă stadiile ei diverse, pentru ca, finalmente, întregul să se articuleze caragialesc, prin logica lui internă, și nu eminescian, prin apriorismul proiectului. Față de patetismul existenței eminesciene, față de zbuciumul lui grav, de turbulențele și de dramele asumate fiziologic și moral în același timp, Brâncuși este un histrion, o fire hîtră și cîrcotașă, un primitiv de circumstanță și un contemporan eficient și lucid al timpului său. Ceea ce, însă, îl apropie fundamental de Caragiale, este antiretorismul său. Față de imensa retorică eminesciană, de viziunile lui eruptive și aluvionare, Brâncuși, asemenea lui Caragiale, este eliptic și nonfigurativ. La fel cum cele mai imprevizibile proze caragialești sunt absolut nondiscursive, viziuni în epură, semne ale unei lumi desubstanțializate și salvate in extremis, lume care trăiește la rîndu-i, într-un mod surprinzător, nu prin reverberații descriptive, ci prin vidul care se instalează între zvîcnirea a douămterjecții, și lucrările de maturitate ale lui Brâncuși, în special Păsările în văzduh, dar și Cocoșul, Peștii și Coloanele, se dematerializează, înving gravitația newtoniană și experimentează, cu toate riscurile pionieratului, relativitatea ensteiniană. Și oricît ar părea de ciudat, pînă și denunțul, uneori cu un sens punitiv explicit, se regăsește în egală măsură în opera lui Caragiale și în aceea a lui Brâncuși. Dacă cel dintîi sancționează mecanica istorică și mimesisul social, abuzul memoriei de grup și destructurarea, pînă la abstracțiune, a existenței individuale, cel de-al doilea denunță stereotipia privirii și mimesisul estetic, tirania memoriei muzeificate și impostura orgolioasă a formelor redundante. Iar dincolo de toate acestea, și chiar dincolo de orice întîlnire în spațiul vreunui proiect cum a fost cel ratat din pricina pălăriei, opera celor doi mari artiști mai are ceva în comun: haloul ei metafizic. Dar și la Caragiale, și la Brâncuși, acesta este o consecință legitimă, și nu o premisă chinuitoare. ■ N. B. Sculptorul loan Bolborea va amplasa în curînd, pe pajiștea din fața Teatrului Național din București, unul dintre cele mai impresinante ansambluri de sculptură de for pubilc care au fost realizate vreodată în România, numit Lumea lui Caragiale. Un spectacol fascinant de forme, de volume și de atitudiuni, de expresii și de mișcare, această lucrare unică are și meritul incontestabil de a-1 răzbuna, într-un fel, pe Caragiale, care este atît de sumar și de modest invocat de către sculptori, în vreme ce prietenul său Eminescu a fost răsfățat, în toate felurile și pe toate vocile posibile, și cînd era, dar și cînd nu era cazul. Primul care a făcut o tentativă serioasă de a se apropia de Caragiale, din păcate și ea eșuată, a fost Constantin Brâncuși, iar această apropiere nu este chiar cu totul întîmplătoare. Pînă va veni momentul unui comentariu mai amplu asupra Lumii lui Caragiale, o rememorare sumară a încercării lui Brâncuși, pe lîngă faptul că este semnificativă în sine, poate constitui și un preambul la excepționala realizare a lui loan Bolborea. (P.Ș.) România literară nr. 46/20 noiembrie 2009 meridiane România literară nr. 46 / 20 noiembrie 2009 A INVITAȚIA Institutului Cervantes din București și a Editurii ART, scriitorul chilian Jorge Edwards s-a aflat la București în perioada 28-30 octombrie, pentru a asista la lansarea versiunii românești - traducere: Ileana Scipione - a cărții Casa lui Dostoievski. Jorge Edwards s-a născut la Santiago de Chile în 1931. A scris povestiri, romane, eseuri și memorii, a fost profesor invitat al unor universități americane și europene, precum și președintele Comitetului pentru Apărarea Libertății de Expresie, fondat în anii dictaturii chiliene. A fost diplomat de carieră (1957 - 1973), fiind prim secretar la Paris (1962 -1967), consilier la Lima (1970), însărcinat cu afaceri la Havana (1970-1971) și ministru consilier la Paris (1971 -1973). Este autorul a numeroase cărți, cum ar fi: Curtea interioară (1952), Greutatea nopții (1964), Persona non grata (1973), prima critică adusă de un intelectual latinoamerican regimului din Cuba, Dinspre coada dragonului (1977), Invitații de piatră (1978), Muzeul de ceară (1982), Amfitrionul (1987), Femeia imaginară (1989), Adio, poetule (1990), volum dedicat vieții lui Pablo Neruda, Originea lumii (1996), Visul istoriei (2000), Inutilul familiei (2005), Casa lui Dostoievski (2008). în anul 2000 Jorge Edwards primește Premiul Cervantes, considerat de critici Nobelul hispanității. Luminița Voina-Răuț: Domnule Jorge Edwards, fiind vorba de prima dvs. carte tradusă în limba română, v-aș ruga în primul rând să le vorbiți cititorilor noștri despre Casa lui Dostoievski. Jorge Edwards: Este romanul unei generații, o carte ce prezintă viața literară din Chile când am debutat ca scriitor. E urmărită traiectoria unui personaj din generația scriitorilor din care mă revendic și eu, până la finele secolului XX. Personajul e fictiv, dar seamănă mult cu câțiva poeți chilieni, mai ales cu Enrique Lihn, un poet redescoperit în prezent de tinerii chilieni și de critică. Existența lui se desfășoară în Chile, în extravaganții ani ’50, apoi în Parisul anilor ’60, în fine în Cuba revoluției castriste. Acolo a fost martorul unui incident foarte grav produs prin anii ’70, cazul poetului Padilla, soldat cu închisoare, apoi cu autocritică publică, aceasta fiind mai rea decât toate pentru că a fost o autocritică excesivă, Padilla elogiind poliția și securitatea cubaneză. A revenit în Chile, unde Poetul trăiește epoca Allende, într-o atmosferă de mare euforie, de utopie politică, ce va fi Interviurile „României literare" Jorge Edwards Am plătit scump apariția cărții Persona non grata însă urmată tragic de dictatura lui Pinochet. Totodată invit cititorul în mediile de catacombă ale vieții chiliene, cu personaje stranii ce bântuie pe străzi în epoca dictaturii, numite pinguini. Este un roman ce reînvie o întreagă epocă - cea care mi-a fost sortită mie s-o trăiesc - dar este și o poveste de dragoste. LVR: De ce ați ales titlul acesta, Casa lui Dostoievski? JE: Fiindcă noi, cei din generația ’50, citeam Kafka și existau locuri și personaje tipice atmosferei dostoievskiene. Iar în centrul orașului Santiago se afla o casă, aproape o ruină, în care se închiriau camere foarte ieftine; mulți poeți și artiști locuiau acolo, iar noi o botezaserăm Casa lui Dostoievski fiindcă avea ceva din atmosfera romanelor marelui scriitor rus: dezolare, întuneric, obiecte bizare etc. LVR: Gestul personajului dvs., de a ieși pe fereastră și a arunca cheia casei, mi-a amintit de Casa ocupată a lui Julio Cortâzar. JE: Poetul Enrique Lihn chiar era capabil de asemenea gesturi: închiria o cameră într-o casă din Santiago, o umplea cu tot felul de vechituri inutile, nu numai cărți și hârtii, ci și pantofi și obiecte vechi, chiar și moloz, și la un moment dat a sărit pe geam, a azvârlit cheia și a plecat, lăsând toate boarfele înăuntru. De fapt de la această scenă mi-a venit ideea cărții. LVR: Ați devenit un scriitor celebru o dată cu extrem de controversata, la momentul apariției ei, Persona non grata, după ce ați fost nevoit să părăsiți Cuba lui Fidel Castro, deși erați diplomatul lui Allende în insulă. Ați rămas și astăzi o persoană non grata în Cuba? JE: Da. Nu demult a avut loc o vizită oficială chiliană în Cuba și guvernul chilian m-a întrebat dacă vreau să merg. Am spus că da, dar am pus o condiție: să pot da autografe pe cartea mea Persona non grata la Havana. Firește, invitația a căzut imediat. De altfel, scriitorii cubanezi mi-au confirmat că romanul meu e interzis acolo. LVR: Practic, cartea aceasta a dezvăluit lumii întregi care era realitatea cubaneză. JE: în 1973, când am scris cartea, mulți occidentali erau pro-cubanezi, mai ales în lumea culturală. Astfel încât am ajuns un fel de paria, devenind persona non grata și în Occident și mai ales pentru edituri. Am plătit scump această apariție! Astăzi însă, oameni care m-au criticat și acuzat vehement la vremea respectivă și-au schimbat radical părerea. Dar lucrurile acestea oricum nu mai contează; înainte oamenii simțeau o mare pasiune pentru Cuba, acum e o lehamite totală față de ce se întâmplă acolo. LVR: Care este situația actuală în Cuba, cu Râul Castro la putere? JE: Râul a făcut câteva încercări timide de reformă, dar Fidel a oprit totul, nefiind de acord cu nici un fel de reformă. Fiind cea mai lungă dictatură din secolul XX, e imposibil să menții rigoarea și duritatea de la început, de aceea există o oarecare relaxare la Havana, dar tot dictatură se numește. LVR: România, ca și Chile, au avut parte de dictaturi îndelungate. Luis Sepulveda scria în cartea sa Nebunia lui Pinochet că: „într-o țară în care lipsesc dezbaterile pe marginea celor întâmplate în dictatură, democrația se confundă cu pasivitatea socială.” Ce părere aveți, cum pot depăși traumele dictaturii țările care au avut parte de ele? Care ar fi soluția: uitarea, reconcilierea cu trecutul, condamnarea vinovaților sau resemnarea pasivă? JE: în Chile au avut loc numeroase procese, justiția și-a spus de multe ori cuvântul. De pildă, generali care au atentat la drepturile omului sunt astăzi în închisoare. Dar, firește n-a fost o justiție totală. Nu cred să existe pe undeva justiție totală. Pe mulți chilieni nu-i mai interesează acum Pinochet, acel personaj sinistru. Dar tânăra generație, și mai ales intelectualii tineri, vor să știe exact cum s-au petrecut lucrurile, de ce și cum de- a fost posibil să existe epoca Pinochet? Personal, cred că se pierde șansa unei reconcilieri reale. Reconcilierea presupune autocritica de ambele părți, fiindcă ambele părți au fost vinovate. Din fericire, Unitatea Populară a lui Salvador Allende n-a ajuns la o dictatură comunistă, dar s-au făcut greșeli grave în economie, ajungându- se în ultimele zile ale guvernării lui Allende la o inflație de 500%. Lucrurile nu puteau continua așa mult timp, astfel că lovitura de stat n-a fost doar ideea unui general de armată, și nici exclusiv ideea americanilor, așa cum cred unii, ci a fost o reacție decisivă a clasei de mijloc din Chile, a oamenilor care trebuiau să stea la cozi enorme pentru un litru de lapte sau pentru a-și umple rezervorul mașinii cu benzină. Ca să controleze inflația, guvernul trebuia să impună prețuri fixe, obligatorii. Ce însemna asta? Un producător își fabrica produsele, dar dacă le vindea la prețul impus de piață, pierdea banii și atunci le stoca și le vindea pe piața neagră, deformând astfel brutal economia. Cu o lună înaintea loviturii de stat, s-a votat, în majoritate, în Congres împotriva măsurilor impuse de Allende și ce însemna acest vot? Un strigăt de ajutor, cerut armatei! Curtea Supremă a dat apoi o rezoluție care declara același lucru: că nu se respectă legea! O să vă dau un exemplu: exista o grupare de extremă stânga, care nu făcea parte din Guvern, dar care începuse să ocupe în mod abuziv proprietăți private, case, localuri, terenuri etc. Conform legii, guvernul avea datoria să solicite forței publice să intervină pentru a restitui proprietarilor casele, terenurile, proprietățile ocupate, însă guvernul n-a făcut nimic, pur și simplu n- a intervenit! Când haosul a atins paroxismul, a urmat lovitura de stat. Mulți au sărbătorit cu bucurie lovitura de stat, dar eu nu. Știam că ea va însemna violență, crime, că democrația va dispărea pentru multă vreme. Mă aflam la Paris pe vremea aceea și am scris în Le Monde un articol, afirmând în el: „Cred că această lovitură de stat va spulbera democrația chiliană”. După apariția articolului, am fost dat afară din diplomație. M-am autoexilat, plecând la Barcelona. Au fost vremuri foarte grele, tulburi din cale afară, și cred că oamenii ar trebui să știe adevărul, ca să înțeleagă ce a însemnat dictatura. Dar dictatura lui Pinochet a surprins multă lume, inclusiv pe mine: ea a fost de o brutalitate inimaginabilă! Militarii nu se amestecaseră niciodată în politica chiliană și deodată, când au preluat puterea, au făcut-o cu metode cazone. Au încercat să evite luptele de gherilă - fiindcă existau gherile în toate țările vecine, Argentina, Peru, Bolivia - și când descopereau pe cineva desfășurând activități de tip paramilitar, îl ucideau pe loc, dar într-un mod cumplit, brutal. LVR: Actuala putere chiliană acceptă dezvăluirea adevărului? JE: Greu de răspuns. Stânga chiliană n-a citit mult timp cartea mea Persona non grata, fiindcă se spun acolo lucruri pe care ei nu le pot accepta. Și o să vă spun acum de ce am scris această carte. Dacă aș fi fost un turist argentinian în Cuba, n-aș fi scris-o, dar eu eram chilian, trimis acolo de guvernul socialist al lui Allende și m-am gândit așa: „Dacă acest sistem politic se instaurează în țara mea, atunci va trebui s-o părăsesc. N-o să am de ales: va fi ori dizidență, ori închisoare. ” Și atunci am scris cartea. LVR: V-ați înșelat doar în privința tipului de dictatură: a fost una de dreapta, în locul uneia de stânga. Ca diplomat de carieră și scriitor chilian remarcabil, credeți că vocea dumneavoastră se aude astăzi în lume? Ce părere aveți de pildă, despre ceea ce se întâmplă acum în Republica Bolivariană Venezuela? JE: Remarc un lucru foarte bizar, un fel de recrudescență a ultrastângismului în America Latină; e mai retoric, dar oricum e periculos. Nici în Venezuela, nici în Ecuador nu s-a ajuns la confiscarea totală a economiei private, ca în Cuba. Nu s-a ajuns așa de departe, deocamdată sunt doar vorbe, dar s-a întâmplat totuși ceva: s-a atentat la libertatea de expresie, se închid posturi de radio și de televiziune și aceasta e o metodă ca să te menții la putere. Fiindcă ajungi președinte în mod democratic, prin alegeri, dar odată instaurat la vârf, propui reforme în Constituție, pentru a putea fi reales, o dată și încă o dată, și așa se ajunge la dictatură! în cazul Venezuelei, vocea mea se aude foarte puțin. Uite, să-ți povestesc ceva: am scris două-trei cronici despre Venezuela într-o publicație chiliană. Și deunăzi, într-o cafenea din centrul orașului Santiago, un tânăr ca un energumen m-a amenințat cu moartea și a făcut-o cât se poate se serios! Asta fiindcă banii lui Châvez ajung în Chile! Venezuela e ca o pată în lumea latinoamericană, fiindcă acolo nu e un regim cu adevărat democratic. în prezent există țări unde s-a redus enorm sărăcia; în Chile avem acum cel mai ridicat nivel de viață din toată America Latină: cu o clasă de mijloc importantă, cu copii de muncitori și de țărani ce pot merge la Universitate, fapt ce oferă posibilitatea unor transformări sociale și o normalizare a relațiilor dintre clase. în Brazilia situația se îmbunătățește vizibil, președintele Lula a fost muncitor metalurgic, cu orientări de stânga, dar are un pronunțat simț al realității, guvernând nu pentru o singură clasă, ci pentru întreaga țară. în Peru, zona de coastă e foarte dezvoltată, ca și Chile, dar interiorul țării e preistoric: orașe fără apă, fără lumină, băștinași care nu vorbesc limba spaniolă, acolo timpul pare a se fi oprit în loc. LVR: De curând am terminat de tradus un volum de memorii al lui Pablo Neruda (care va apărea la editura Vellant); acolo poetul vă menționa, amintind de anii petrecuți împreună la Ambasada chiliană din Paris. Cum era Pablo Neruda? JE: Prietenia mea cu Neruda e mult mai veche. L- am cunoscut când mi-am publicat prima carte, El patio (Curtea interioară), deci când aveam 21 de ani, iar el avea 48. Mai târziu, prietenia noastră a devenit mai strânsă, ajungând să lucrez cu el la Paris în anii 1971- 1973. Pe atunci Neruda era deja foarte bolnav. Metaforic vorbind, pot spune că s-a îmbolnăvit o dată cu țara. Suferea mult, simțind că exista un puternic sectarism în stânga chiliană și că influența castristă era foarte puternică. Lovitura de stat i-a fost fatală; medicul îi spusese Matildei, ultima lui soție, să-i ia televizorul, radioul și ziarele, dar era imposibil să-i faci așa ceva lui Pablo, un om atât de dornic de informații, care urmărea toată ziua știrile și vorbea la telefon cu prietenii. Parcă presimțise de la început cum vor evolua lucrurile. Când Salvador Allende a câștigat alegerile, eu mă aflam la Lima; am revenit în țară și m-am dus direct la Neruda acasă. Parcă văd: era dimineață, mă primește și îmi spune: „Văd totul în negru”, exact astea au fost cuvintele lui, eu l-am întrebat de ce și el mi-a explicat: „Războiul civil plutește în aer. Eu l-am trăit pe cel spaniol, l-am simțit de la început și știu ce înseamnă. ” Neruda era omul tratativelor, al înțelegerii; el încerca să caute o soluție, dar nu întrevedea nici una. LVR: La lansarea cărții dumneavoastră Casa lui Dostoievski, admirabil tradusă și prezentată de Ileana Scipione, vorbeați cu mult umor despre unchiul dumneavoastră Joaquîn, inutilul familiei. Chiar aveți și o carte cu acest titlu, apărută în 2005. în viziunea multor oameni, a fi scriitor înseamnă a fi „un om inutil”. De ce? Scriitorul nu „produce”nimic în societate, poate cel mult 1000 de cărți, citite de 1000 de oameni într-o țară cu milioane de locuitori. Dacă tot este atât de inutilă această îndeletnicire, ce l-ați sfătui pe un tânăr talentat, care dorește totuși să se dedice literaturii? JE: Mi se întâmplă destul de des să fiu abordat de tineri care vor să devină poeți, romancieri, eseiști; în Chile și în America Latină sunt foarte mulți oameni care vor să scrie! Și atunci stau și mă gândesc: toți vor să scrie, oare cine mai citește? Dacă un tânăr vrea să devină scriitor și are vocație, i-aș spune în primul rând că se înhamă la o muncă grea, prost plătită și fără glorie imediată! Fiindcă în literatură lucrurile nu sunt chiar atât de roz cum par la prima vedere și nu ajungi imediat Garcia Mărquez sau Vargas Llosa! Sunt bun prieten cu Mario Vargas Llosa și știu cum lucrează, e disciplinat și trudește ca un ocnaș. Noi îi spuneam cadetul, fiindcă Llosa e riguros, serios și disciplinat în scris, ca un cadet militar. Tinerii văd doar succesele, nu și eșecurile scriitorilor! Un viitor scriitor trebuie să aibă și multă voință, nu doar talent. Pe vremuri, tinerii chilieni debutau în cenacluri, se întâlneau în cafenele; acum ei sunt autodidacți. L-aș sfătui pe tânărul cu înclinații literare să citească enorm și să scrie enorm. LVR: Există o carte anume care v-a schimbat ca scriitor? Aveți scriitori preferați? JE: O carte, da: Pe patul de moarte de Faulkner. Cartea aceasta m-a făcut să exist cu totul altfel în lumea asta, să scriu altfel, m-a impresionat enorm. Proust m- a fascinat și Kafka m-a marcat profund, la fel și Borges. în plus, ador poezia. Iubesc primele poeme ale lui Neruda din volumul Reședință pe pământ și îmi plac enorm Poemele umane ale lui Cesar Vallejo. în prezent mă delectez cu Eseurile lui Montaigne. LVR: O ultimă întrebare: o impresie, fie ea și de moment, despre Bucureștiul văzut în scurt timp. JE: Bucureștiul mi-a făcut o impresie puternică. E un oraș cu urme din alte epoci. Sunt multe case, unele foarte frumoase, altele într-o stare deplorabilă; parcă e un prezent care se suprapune peste un trecut, suprapus la rândul lui peste alt trecut. Am văzut un trecut sumbru (clădiri imense, staliniste) și un trecut burghez (case atrăgătoare, cu o arhitectură remarcabilă) toate întâlnindu- se într-un prezent eclectic. Sunt straturi succesive în acest oraș, îmi pare un oraș-palimpsest. Seamănă cu Santiago; și noi avem case cu arhitectură franceză, bistrouri, cafenele. Iar românii mi se par amabili, simpatici și foarte ospitalieri cu străinii; par curioși și dornici să afle cât mai multe despre alte lumi. Interviu realizat de Luminița VOINA-RĂUȚ Jorge Edwards Casa lui Dostoievski România literară nr. 46 / 20 noiembrie 2009 28 ULIUSZ SLOWACKI s-a născut în anul 1809, în Jzona răsăriteană a Poloniei, într-o familie de intelectuali. Tatăl său a fost profesor de literatură polonă la Universitatea din Vilnius, iar mama nutrea interes pentru artă și literatură. în urma morții premature a soțului ei, se va recăsători cu medicul Begu, și el profesor de igienă la aceeași universitate. Salonul familiei Beșu va deveni locul de întâlnire al multor personalități ale timpului. In acest salon, Slowacki l-a cunoscut pe poetul Adam Mickiewicz înainte de deportarea acestuia din Lituania. Se poate afirma că, încă de copil, Slowacki a fost influențat de atmosfera intelectuală din casa părintească¹. Primul scriitor care a exercitat o puternică influență asupra sa a fost Lamartine, înlocuit mai târziu de Byron. Critica literară polonă a subliniat în numeroase rânduri elementele byroniene din creația tânărului poet². Versurile timpurii sunt marcate de o anumită tristețe și pesimism (vezi ciclul de Sonete), publicate la Varșovia, în anul 1829. în spiritul epocii, Slowacki, în afară de literatură, este preocupat în mare măsură de evenimentele istorice în contextul pierderii independenței Poloniei. Pentru majoritatea intelectualilor polonezi problema națională devine prioritară. La vârsta de 20 de ani, Slowacki a fost martorul încoronării țarului Nicoale I ca rege al Poloniei în anul 1829’, a observat reacțiile diferite ale locuitorilor capitalei la acest eveniment ieșit din comun și a luat cunoștință de acțiunile conspirative, organizate împotriva puterii țariste. Impactul realității nemijlocite contribuie în mare măsură la maturizarea poetului. Dincolo de tematica pur romantică, aflată sub semnul reveriei și al imaginației, începe o nouă etapă literară, legată de viața națională. Trebuie să afirmăm că o particularitate a romantismului polonez o constituie legătura intrinsecă dintre literatură și istorie. Marii romantici polonezi privesc literatura și ca instrument didactic-educativ, prin intermediul căruia modelează conștiința națională. Nu există operă literară importantă în această perioadă care să nu fie serios ancorată în problematica națională. Poetul este lider spiritual al propriului popor, iar poezia este considerată ca o misiune cu funcție politică, amintind de tradiția greacă a cântăreților homerici ai istoriei naționale⁴. în condițiile politice de atunci, din cauza cenzurii, intelectualii polonezi iau calea emigrației, mulți dintre ei aflându-se la Paris, unde dezbat soluțiile de redobândire a independenței țării. La Paris, Slowacki nu rămâne decât un an (1831-1832), fiind nemulțumit de atmosfera apăsătoare din mediul conaționalilor emigranți. Totuși șederea la Paris îi permite să-și lanseze, în 1832, două plachete de versuri. Confratele său mai mare cu 11 ani, Adam Mickiewicz, recunoscut nu doar ca poet remarcabil, ci și ca lider de opinie, avea să califice aceste poezii, nu fără oarecare malițiozitate, ”o catedrală frumoasă, în care nu există Dumnezeu”. Cuvintele lui Mickiewicz aveau să atârne greu în lumea literară pariziană. Părăsind Parisul, Slowacki s-a îndreptat spre Elveția, dornic să cunoască lumea și să-și îmbogățească experiența de viață. S-a interesat îh continuare de evenimentele vremii (pregătirea mișcărilor revoluționare din Franța și Italia). De aceea, nu trebuie să ne mirăm că textele pe care le-a scris în acest interval încep să capete conotație politică. De altfel, paralel cu lecturile literare, a citit texte filozofice și istorice. A scris poemul descriptiv-erotic în Elveția, precum și cunoscutul volum Ceasul meditării (un ciclu cu caracter autobiografic, un fel de analiză a propriei vieți de până atunci, lăsând să se vadă în mod categoric disponibilitățile poetice excepționale din volumele ulterioare)⁵. După acest al treilea volum de versuri, publicat la Paris cu titlul Poezii, Slowacki s-a pregătit pentru drama Kordian, consacrată insurecției din noiembrie. Scrisă în 1833, drama în versuri a apărut la Paris un an mai târziu, fără a fi semnată. Caracterul anonim este explicabil dacă avem în vedere accentele virulente ale textului împotriva nobilimii poloneze conservatoare și a țarismului, sinonime cu imposibilitatea de revenire în țară a autorului. Destinul tumultuos al protagonistului transpare în mai multe ipostaze, de la visătorul romantic, îndrăgostitul pesimist, căutătorul unei idei mărețe, la luptătorul patriot și revoluționar, în stare de sacrificiul suprem. Concepută îh trei acte, structural, drama se înscrie în coordonatele poeticii romantice. Neîncorsetată de canoanele clasice, abundă în asocieri și episoade aparent fără legătură strictă între ele, personajul se deplasează în mai multe locuri și acționează adesea după propria imaginație și logică. Ca majoritatea poețiîor romantici, Slowacki recurge din plin la recuzita tradiției și a gândirii populare. O dovadă elocventă în acest sens o constituie Pregătirea, un fel de preambul al piesei, în care se proiectează un univers inedit, Bicentenar Juliusz Slowacki dominat de puterea lui Mefistofel - simbol al răului -, dar și maestru al unui ceremonial magic și spectaculos. De altfel, diavolul, Dumnezeu, îngerii și alte forțe supranaturale sau ficționale (Imaginația, Frica etc.) revin și în alte episoade ale dramei, trecerea între lumea reală și cea imaginară realizându-se fără prea mari opreliști. Mefistofel apare în mai multe ipostaze, încercând să-1 convingă pe Kordian că sacrificiul pe care îl presupune ideea uciderii țarului este absurd. Slowacki preia ideea romantică a intervenției diavolului în destinul personajului pentru a aduce în prim plan scopul esențial pe care l-a urmărit în scrierea textului: conștientizarea și înțelegerea cauzelor care au condus la eșecul insurecției și, implicit, formularea altei perspective de acțiune. In Actul I, protagonistul apare în ipostaza unui tânăr visător, romantic, dezamăgit de lume, însoțit de gânduri care alternează între dorința de a acționa, de a înfăptui ceva măreț, și apatia generală, care îl face să nu mai vadă rostul vieți i, reamintind de structura unor personaje byroniene⁶. Pe Kordian l-ar putea salva un țel măreț, nobil, situat dincolo de dimensiunea individuală (”Doamne, dă-i vieții suflet,/ Aprinde un gând mare, ca jarul fumegând/ și eu să fiu măsura și ceasu-acestui gând.”). Din păcate, visătorul nu găsește un asemenea gând. Dialogul dintre Grzegorz și Kordian dezvăluie câteva căi îh acestă direcție Se pare că ideea de a pune capăt preocupărilor concentrate în jurul propriei persoane și de a face ceva pentru ceilalți, pentru propria colectivitate sau popor, ar reprezenta stimulul potrivit. Se produce astfel în gândirea sa o schimbare care reamintește de transformarea lui Gustav în Konrad din drama Moșii de Adam Mickiewicz. în Actul II, Kordian călătorește prin Europa, prilej de a confrunta visul cu realitatea. Cunoaște însă și aici dezamăgirea în legătură cu alte reprezentări ideale: literatura (Shakespeare), civilizația (Londra) și dragostea senzorială (Violetta), autoritatea religiei, subminată de atiudinea papei față de Polonia. Observă că libertatea este pusă adeseori sub semnul incertitudinii. Se prefigurează structura viitorului complotist și revoluționar, renunțarea la individualism și acceptarea acțiunii în numele unei cauze comune, naționale. Drept model îi servește eroul elvețian Winkelried care prin faptele sale de luptă și propriul sacrificiu își salvează conaționalii. Kordian apare astfel în ipostaza revoluționară ca lider al complotului pus la cale de cadeții Școlii de Subofițeri de la Varșovia împotriva împăratului rus care urma să se încoroneze drept rege al Regatului Polonez. Locul cel mai important în structura dramei îl deține Actul III, diferit ca structură, mult mai bogat în detalii istorice, cu o înlănțuire dinamică de episoade: scena încoronării, reacțiile populației adunate îh Piața Castelului din Varșovia, dezbaterile complotiștilor în subsolul catedralei, atitudinea fața de complot a generației vârstnice (sublinierea pregnantă a conservatorismului nobilimii polone îh luarea unor decizii categorice, spiritul conciliator al acesteia), disputa dintre țarul Nicolae și marele prinț Konstantin etc. Actul III concentrează conținutul politic al dramei: eșecul insurecției din noiembrie 1830 și problema luptei împotriva despotismului. La fel cum va proceda ceva mai târziu Stanislaw Wyspiatski îh drama Nunta, Slowacki demonstrează lipsa solidarității societății polone în acțiunile decisive privind eliberarea și reîntregirea Poloniei. Argumentele pe care le aduce în discuție Președintele grupului de complotiști sunt elocvente în acest sens. Spiritul rațional, neasumarea riscului, formularea consecințelor eșuării complotului, toate acestea contribuie la slăbirea voinței de acțiune a lui Kordian. Așa se explică ezitarea sa în pragul dormitomlui țarului Nicolae, prefigurând eșecul la care este sortit Kordian. Fără a-i nega lui Kordian noblețea și patriotismul, dimpotrivă subliniindu-i spiritul de jertfa supremă, Slowacki sugerează că acesta a acționat sub impulsul unor idei false sau, în cel mai bun caz, al unor plăsmuiri naive. Visător romantic, rupt de realitate, apăsat de propriile angoase, Kordian nu se potrivea rolului de lider al complotiștilor, întrucât un asemenea rol impunea trăsături militare, nu poetice. în acțiunea sa politică s-a bizuit doar pe forțele proprii, neîhțelegând că lupta împotriva țarismului implică un mecanism de acțiune mult mai complicat. în chip naiv, credea că e suficientă uciderea țarului pentru ca "automat” să se producă renașterea Poloniei. Actul III, împreună cu Pregătirea, reprezintă o analiză critică în veșminte poetice a slăbiciunilor insurecției, o critică de pe poziții democratice, republicane, în consens cu spiritul mișcărilor europene aîe vremii. Accentele antimonarhice transpar și în scenele referitoare la "dialogul” dintre țar și fratele acestuia, prințul Konstantin (scene bazate în mare măsură pe fapte autentice). Kordian este o dramă cu o structură complexă, un text pluristratificat, deschis la multiple interpretări, în funcție de unghiul de apreciere. Versiunea românească⁷ datorează enorm disponibilităților artisitice ale poetei Passionaria Stoicescu, entuziasmului și devotamentului cu care s-a aplecat asupra a încă unui text de anvergură din lirica polonă⁸. Prin traducerea în limba română a acestei drame importante am completat și îmbogățit imaginea creației marelui poet polonez la noi⁹, aducându-i totodată un omagiu cu prilejul bicentenarului nașterii sale. Constantin GEAMBAȘU ¹ Mai multe date despre biografia și opera lui Slowacki vezi în S. Velea, Istoria literaturii polone, 1.1, București, Univers, 1986, p. 250-297; idem, Juliusz Slowacki, în Literatura polonă în România. Receptarea unei mari literaturi, București, 2001, p. 81-92; vezi, de asemenea, OlgaZaicik, Pasiunea romantică, București, Editura pentru Literatură Universală, 1965. ² Alina Witkowska, Ryszard Przybylski, Romantyzm, Varșovia, PWN, 1998, p. 317-323.. ³ Ducatul Varșoviei (1807-1815), înființat de Napoleon, era un fel de surogat al statului polonez, independent din punct de vedere formal, dar în realitate subordonat Franței napoleoniene. în urma înfrângerii lui Napoleon în războiul cu Rusia, Congresul de la Viena a hotărât, în 1815, transformarea lui în Regatul Polonez, care nu mai reprezenta decât o mică parte din teritoriul de odinioară al Republicii Polone, împăratul rus era în același timp rege constituțional al Poloniei și trebuia să vină la Varșovia pentru a se încorona ca rege al Poloniei. Vezi și J. Maciejewski, „Kordian ”Juliusza Slowackiego, Varșovia, Wydawnictwa Szkolne i Pedagogicne, 1976,., p. 27-34. ⁴ Cf. M. Inglot, Wstep, în Juliusz Slowacki, Kordian, Wroclaw-Warszawa-Krakow-Gdansk-Lodz, 1986, ed. a VILa, p. VII-VIII. ⁵ Vezi și versiunea româneacă, Ceasul meditării: Poezii și poeme, traducere de Miron Radu Paraschivescu, București, Editura pentru literatură universală, 1962 ⁶ Critica a semnalat asemănarea structurală dintre Konrad și personajele care suferă de "boala secolului” din opera lui Goethe, Byron sau Chataubriand (sentimentul însingurării și al înstrăinării, generator de crize psihice sau morale); vezi J. Maciejewski, op. cit., p. 23. ⁷ J. Slowacki, Kordian, București, Paideia, 2009, traducere de Passionaria Stoicescu și Constantin Geambașu. ⁸ La distanță de numai un an după transpunerea exemplară a dramei Nunta de Stanislaw Wyspialski, București, Editura Paideia, 2007. ⁹ In urmă cu peste cinci decenii au mai fost traduse piesele: Lilla Weneda, Balladyna și Horsztylski, vezi volumul J. Slowacki, Teatru, trad. de Miron Radu Paraschivescu, C. Nisipeanu și Elena Lintz, București, 1964. Datorită gradului ridicat de dificultate nu s-a tradus nimic până acum din lirica folzofică a poetului: Genezis z Ducha (Geneza din Spirit, 1844) și Krol-Duch (Regele-Spirit, 1847). meridiane Rața cu trei picioare și mumia lui Lenin • Se vorbește tot mai mult de la o vreme despre romanul chinezesc actual. Publicat sau nu în China. Primele romane satirice ale lui Jan Lianke, de exemplu, au fost drastic cenzurate. Servind cauza poporului s-a bucurat de un oarecare succes în Occident. N-a fost, s-ar zice, cenzurat un alt roman al lui Lianke, din 2004, intitulat Salutări de la Lenin, o poveste grotescă despre un orășel pierdut într-un fund de Chină, în provincia natală a autorului, la poalele munților Henan, orășel locuit în exclusivitate de orbi, de surzi, de ologi și de unde „oamenii întregi” au plecat demult. Handicapurile de tot soiul sunt o foarte veche tradiție a locului datând încă de pe vremea dinastiei Ming. Toți infirmii din marea Chină se îndreaptă spre paradisul care le este destinat. Șeful comunist al districtului a ales ca emblemă a orașului o rață cu, firește, trei picioare. Proiectul lui major este să cumpere de la ruși mumia lui Lenin. Mumia e Graalul localnicilor. Ca să dezvolte turismul, șeful districtului îi convinge pe toți să ia parte la o mare paradă. Vă închipuiți cum arată parada! Un fost lider comunist, pe care îl cheamă Mao Zhi, are alt proiect: și anume să facă să dispară orășelul lor de pe toate hărțile Chinei. Fiecare cu visul lui de independență. Poetul pleacă la război Neprevăzutele premii • Cititorii României literare știu că în fiecare toamnă se acordă cele mai importante premii literare din Europa și anume cele franceze. Le știu de asemenea pe cele din anul acesta. Am avut curiozitatea să văd ce cărți s-au bucurat de comentarii elogioase îh numerele din septembrie și octombrie ale principalelor hebdomadare culturale din Paris și care dintre ele au luat premii. Am constatat că recenzenții n-au anticipat nici Goncourt, nici Renaudot nici, cu atât mai puțin, Nobelul. Despre Herta Miiller, nici un singur rând, când au fost menționați nominalizații considerați a avea șanse. Deși apărea în topurile de vânzare, romanul lui Mărie Ndiaye, Trois femmespuissantes, încununat cu Goncourt, n-a fost mai deloc comentat. Singura excepție este Le Roman frangais al lui Beigbeder (în imagine), care a fost semnalat mai în toată presa, dar nu pentru interesul lui literar (care e minim), ci pentru scandalul pe care era gata-gata să-1 provoace. Reamintesc motivele, despre care ați aflat dintr-un Meridian mai vechi unde vorbeam de cenzură: în roman exista un pasaj care îl lua la refec, în stilul puștesc-pamfletar al autorului, pe însuși Procurorul Republicii din Paris. Beigbeder îl făcea în toate felurile ca urmare a unui conflict pe care Lar fi avut la sediul poliției judiciare. Scriitorul fusese surprins trăgând cocaină pe nas, în plin Paris și în plină zi, sprijinit nonșalant de capota mașinii, și fusese luat pe sus. Conflictul, care ar fi survenit în urma arestării, e negat de Procuror, care l-a avertizat pe editor că îl va acționa în judecată. Speriat de proces, editorul l-a O ciudată poftă de lectură: vampirii • O adevărată modă a romanelor cu vampiri face ravagii în SUA, în Franța și în alte țări. Li s-a consacrat chiar și un studiu academic, „La Fascination des vampires”, de către universitarul francez Jean Marigny, care vorbește de o vogă neoromantică.Vampirologia literară ca disciplină e pe cale să se nască. Vampirul de astăzi arh„frumosul seducător tenebros” al contemporanilor lui Hugo. Marigny se referă de la titlul studiului său la seria Twilight, zona crepusculară, expresie căreia francezii i-au preferat fascination. Numai în SUA au fost vândute 45 de milioane de exemplare din cele patru volume ale seriei cu pricina conținând aventurile vampirului vegetarian (sic!) Edward Cullen și ale prietenei sale Bella, ceea ce arată o ciudată poftă de lectură. Victor Dixen vine și el cu o nouă serie Twilight inaugurată de romanul Cazul Jack Spaik. Dat fiind însă că vampirii contemporani operează în cuplu, autorii au împrumutat și ei regula: Dixen e un pseudonim sub care se ascund doi scriitori, unul francez, Dickens (sic!), și altul danez, Blixen (biata Karen se va fi răsucind convins pe autor să taie pasajul. Dacă nu era incidentul cu pricina, cu toată simpatia presei pentru fostul bad boy al literaturii franceze, comentariile ar fi fost modeste. în mormânt). Eroul din „Twilight II” este un adolescent al cărui păr se colorează în albastru de câte ori are poftă să sugă sânge. Brummel, celebrul dandy englez din vremuri byroniene, avea și el, mi se pare, părul albastru, ca și un personaj al lui Mateiu Caragiale, deși nici unul, nici altul nu erau vampiri. Vânzările noii serii sunt deocamdată modeste. Se vede că cititorii nu i-au prins încă gustul. Ceva mai pe fază par a fi cititorii romanului, tot cu vampiri, al englezoaicei Beth Fantaskey, Cum să scapi de un vampir îndrăgostit. Noutatea în acest roman este că pagini întregi sunt supte din sângele unui roman de Jane Austen. Declarate supte de la bun început. Nu abia după ce a ieșit scandal, ca în cazul romanului, fără vampiri, al lui Eugen Barbu, Incognito. De teama, s-ar zice, a unei neînțelegeri ca aceea cu Incognito, o altă romancieră și-o face pe Jane Austen coautoare: în romanul Mânie, prejudecată și zombi, semnat Seth Grahame-Smith, surorile Benett ale scriitoarei din secolul XIX vânează și ucid niște zombi născuți dintr-un virus tipic britanic. • La 35 de ani, așadar când nu mai era copilul teribil, Apollinaire se oferă voluntar să plece la război. Legiunea străină îl respinge. După un interludiu amoros la Nisa, cu o contesă descinsă din chiar șeful hughenoților asasinați în Noaptea Sfântului Bartolomeu, e în sfârșit admis ca artilerist, dar odată ajuns pe front primește sarcinile unui ofițer de legătură. S-ar zice că războiul îi face o mare plăcere: „Ah Dieu! que la guerre est jolie”, exclamă el în cel mai paradoxal vers despre Marele Război. Pe front fiind, scrie și alte versuri, unele erotico-războinice („Je te deșire en ce moment ă faire sauter ma braguette d’artilleur”), se consideră mohican de-al lui Fenimore Cooper sau îl parodiază pe Jarry numind războiul „Obus Roi”. Se joacă, altfel spus, de-a viața și de-a moartea. O schijă îl lovește în tâmpla dreaptă tocmai când citea pașnic ziarul „Mercure de France”. După trepanația de rigoare, nu se mai desparte de bandajul de la cap pe care l-a făcut faimos portretul lui Picasso (în imagine). își publică principalele cărți. Succesul e modic. Lumea e ocupată cu războiul, nu cu poezia, pe care, de altfel, Apollinaire însuși o scrie numai fiindcă, lăsat la vatră, trebuie să se despartă de veselul lui război. Pe 9 noiembrie 1918, când se anunță abdicarea împăratului boșilor, Apollinaire moare de gripă spaniolă. O moarte civilă, nu tocmai pe gustul lui. Trei cărți îi sunt consacrate în Franța în această toamnă, precum și articole în reviste. Dintr-un astfel de articol, din „Le Point” din 5-11 noiembrie, am cules informațiile de mai sus. După Christos, Cain • Silit să se exileze o vreme în urma scandalului stârnit de publicarea romanului Evanghelia după Christos (tradus și la noi), Jose Saramago, unicul Nobel lusitan, azi în vârstă de 87 de ani, nu se lasă și rescrie în aceeași manieră provocatoare Vechiul Testament. în Cain, uciderea lui Abel e un substitut al dorinței nerealizabile de ucidere a lui Dumnezeu însuși. De data asta, ierarhiei catolice din Portugalia i s-a asociat în cruciada contra noului roman al lui Saramago însuși rabinul-șef al Lisabonei. Un parlamentar european din partea Partidului Popular de extremă dreaptă din Portugalia a mers până la a cere retragerea cetățeniei rebelului scriitor. Portugalia nefiind totuși nici Iranul, nici Turcia, Saramago își poate permite să sfideze liniștit și să declare ironic: „Biserica și-ar dori un teolog în spatele fiecărui cititor al Bibliei”. O anume ironie nu e străină de toată situația de fapt. Saramago e dintotdeauna membru al Partidului Comunist. în declarațiile sale recente, el se prevalează de libertatea de expresie. Pare să nu-i pese de nerespectarea ei în regimurile comuniste de altădată. Dar oare să nu fi aflat el nimica-nimicuța despre ce se întâmplă astăzi, sub ochii noștri, în Cuba, în China, în Rusia lui Puțin- Medvedev? România literară nr. 46/20 noiembrie 2009 actualitatea USPECTAT de înclinații sexuale deviate, da /Vinci (1452-1519) și-a dăinuit numele pictînd o femeie a cărei frumusețe avea să producă tomuri de interpretări contradictorii, între fe- minitate indubitabilă și discutabilă androgenie. Spiritul total al renascentistului s-a oferit, cu genială generozitate, cunoașterii. De o expresivitate demonică sînt „portretele grotești”, suită de chipuri ale unor bătrîni în stare de orice. Atît de diavolească e expresivitatea lor. Opus fizionomie e „Cîntărețul cu lăută” în al cărui chip Caravaggio (1571-1610) a surprins ingenuitatea crudă a rasei umane. înălțată demiurg prin artă. Ce picante rămîn figurile cîtorva pictori de școală ieșeană! Venind dintr-o Românie normală și forțați fiind să se supună canonului comunist. Cu indigestele lui ingrediente. Grișa, cum era alintat de noi, se trezi peste noapte secretar de partid al breslei. Meseriaș onest în naturi moarte cu bunătățile pământului, proaspătul investit cu sarcină spăimoasă decretă în prima adunare generală: - Gata, nimeni nu mai pictează de azi în unghiuri ascuțite! Rotundul era deci antidotul obligatoriu la pictura decadentă occidentală. Grișa. Fața omului bătrân, ridată, se pretează privilegiat plasticității în sine, oferindu-se în exces expresiv. Din care, pictorul - da Vinci a probat-o - își extrage sursa Carnet De senectute, de juventute inepuizabilă. în fond, pictura nu face altceva decît să profite de infinita diversitate a naturii, pentru a-și atinge scopul: diversitatea. Fața adolescentului - expresivă și ea - se reduce la doar o singură dimensiune expresivă: rotunjimea. Neatinsă încă de eroziune. Perugino (1452- 1523) îl preferă pe tragicul Sfînt Sebastian foarte tînăr, adolescent chiar, poate și în intenția de a-i atenua tragismul supliciului, de a-1 oferi astfel unei contemplații mai senine, mai eficiente, poate, din unghiul raportării la divin. Cu precădere, statuaria greco-romană a promovat corpul tînăr, în intenția de a impune frumusețea desăvîrșită, opusă diformităților de pînă la ea. Preluat de Renașterea apuseană - înglobînd și pictura - canonul serenității a marcat cîteva sute de ani creația. Pînă la ivirea - provocatoare - a modernității. Ale cărei curente, succedîndu-se galopant, n-au mai discriminat între bătrînețe și tinerețe. L-au încorporat indistinct. Cum se întîmplă și azi, în pulverizarea postmodemă. Eludînd, aceasta, cu cinism, naiva dihotomie: bâtrînețe-tinerețe. Am cunoscut, în anii șaptezeci, un exemplar din tagma nobilă a picturii. De obsesivă peregrinare în căutarea frumuseții în natură. Greu ca un urs, cu șevaletul în spinare - dar și cu enorma pipă între cărnoasele buze - bătea zăvoaiele Prahovei, căutînd motivul. Rarul motiv ce, adus în atelieru-i bucureștean din Pangrati, se metamorfoza în somptuoasa pînză finală. Om exemplar. Nu cunoștea soluțiile histrionice ale vecinilor de atelier. Henri Catargi. Vernisajul ca spectacol. Adonisul Felix Aftene se plasa - histrionic imobil - în postură de „Giocondă”, și rămînea așa cîteva ore între propriile-i picturi, șocîndu-și invitații. Și nu prea. în oglindă, dezbrăcat, sînt Picasso. îmbrăcat, sînt Gide. A primit Nobel. Picasso nu. Scuze. Sună cineva. Val GHEORGHIU Prin anticariate Praf de stele tudor arghezi cărticică de seară România literară nr. 46 / 20 noiembrie 2009 ARFUMUL umbrei și cenușa lui”. Ce imagine mai delicată, amestec de infinitezimală precizie și desfătătoare plutire în apele vagului, a imponderabilelor fracțiuni de întuneric, însoțind ziua încă din zori, a griurilor difuze din fiecare culoare, a bazei fine de tristețe din orice bucurie? O folosește Arghezi, ca prolog, în Cărticica de seară, apărută în 1935, la Editura Cultura Națională. Un leac timid de înnoptare, cîntărind, în cupele mici ale unei balanțe sentimentale, resturile de materie din stări, temeri, emoții. Aceste certitudini microscopice, reziduuri de substanță ale unei, vorba lui Cioran, halucinații sonore, sînt, apucate de-o pensetă inexactă, scăpate din îndoială, regăsite din nevoia de a crede că sufletul are zațuri și lumea temelii, cât ar fi ele de subțiri, fețe ale aceleiași căutări. Cerșeala unui rost, de la răscolitele „pulberi de fum”. Adunând, în timp, această funingine, ca o biserică de la lumânările ei (trimit, aici, la Voci, din Alte cuvinte potrivite, una dintre cele mai frumoase poezii ale lui Arghezi, punînd alături de fiecare destin „un zmalț în geamul casei, din liniștea din stele”), sufletele capătă o căptușeală de pulbere, care le îmbîcsește și le ține, o vreme, așa, saturate cu fum, pînă la așteptata lor împrăștiere, spectaculoasă ca o explozie de stea. Așa încît, dacă sufletele pot să aștepte, cu oarece speranță, semeție, îndepărtarea orei reci - „Să nu răspunzi că ești bolnav de vreme./ Cîntă. O să asculte, o să te cheme - / Ora e umedă și rece - / Și o să plece.” (Ora rece), nu la fel de ușor se desprind de datorii, chingi gravitaționale, dacă amintirile sînt pentru suflet ce e atracția pămîntului pentru trup: „Cîte puțin sînt dator/ Fără să-mi fi dat nimic, tuturor - / Și lemnului uscat, și bălții stătute,/ Și florilor, și pietrelor, și vitelor bătute,/ Și oamenilor din răstignire./ Cu ce să plătesc nefire și fire?” (Mă uit). Singura monedă de schimb pentru amprentele, în pulbere foarte fină, ale acestor acumulări din a căror substanță rămîne doar părerea, e propria risipire în ele. Cele iubite, cele cercetate cu prospețimea, parcă, a primei priviri. Pe ploaie, cînd simțurile se ascut, și temerile vătuite scot lucii de armă, căutarea, inutilă, scormonește drumuri închise: „Aș voi să găsesc o asemănare/ Și caut în zgomote și murmure,/ In viori, în naiuri și ghitare/ Ecoul nedeslușit și turbure.// Noaptea s-a întunecat cu alte nopți în fund,/ Și din noapte-n noapte, nopțile urzite/ Cern ploaia cu nisipul mărunt/ Ca niște site.” (Ploaie). Coșmarul căderii din noapte în noapte e ciupit, din loc în loc, ca de molii. Prin găurile cvasi-nevăzute trece realitatea monotonă, de-o fire cu el, a ploii care curge pentru învinși. Cei vii și cei morți. „Soiuri de lumină/ Făcută făină”, adorare a muncii albinelor, nu e doar o frumoasă imagine a nepipăitului care se face materie ce, la rîndul ei, păstrîndu-și amintirile, scapă degetelor, ci și declararea sădirii unui dar în altul. Acela eteric, primit per se, se face făină de pîine, promisiunea celui mai hrănitor concret. Binecuvîntarea ușoară a unor lumi necunoscute devine blagoslovenia dulce a împărtășaniei. Mult comentata, Hare ambiția smerită, dacă se poate spune așa, a unei lumi mici și urîte, mustind, însă, de nevoia unduiri i sfinte. Nu există granițe între ea, germinînd sub pămînt, aproape de brazdă, și lumea mult mai adîncă a zăcămintelor de pietre prețioase. Ba, încă, ea, mai fragilă, mult mai supusă repezii treceri din copt, sortita otrăvirii, prețul lehuziei și nașterii de urmași, e chiar mai demnă de nobila răscumpărare pe care i-o face o delicată privire de poet. Nu de gospodar, ca de atîtea ori la Arghezi, surprins de diapazoanele grădinii, ci chiar de poet care tulbură, cu toată precauția, o vrajă. A vieții care se dezghioacă din veșmîntul cel mai veșted. Ceea ce nu înseamnă că speranța e cuvîntul acestei cărticele. Doar o reținere calmă, patina discretă a celor pe care viața i-a pus la încercare, și pe care îi îneîntă, răscumpărare a marilor dezamăgiri, micile înțelesuri. „Vine noaptea! grăbește-te să mături” e un alt fel de a spune, ca Valety în al său Cimitir marin, „le vent se leve!... II faut tenter de vivre”. O încercare de a mai trăi, cînd noaptea vine, e această potolită Cărticică de seară, scrisă de un Arghezi nell mezzo del cammin, mai curînd decît bătrîn. O lungire a zăbavei, precum hotărîrile amînate de seara pe dimineața. „Cine și-a pierdut o zi cît o viață./ S-o caute repede. Se înnoptează. Se lasă ceață.” (O zi) nu e un îndemn la grabă, cît unul la regăsire. A mirosurilor împrăștiate în lume (să fie ele, în pustiul unui Bărăgan în care timpul se rupe în vînt, acele anathymiasis ale lui Heraclit?), a sufletelor vîndute pentru „o umbră de umbră.” Iluzia iluziilor, toate sînt iluzie... Ceață, amăgindu-ne privirea neputincioasă cu siluetele unei lumi care se mută. „Neputincioase, somnoroase, putrede, slute,/ Pe adormite, pe tăcute.” Ca degetele, cu care pipăi și te-nchini. Unelte, aceleași, ale tăgadei și ale credinței. Cărticica nu e, deși, s-ar putea crede, una de rugăciune. Mai degrabă, îndrumarea închisă, ghicită din aproape în aproape, a unui suflet căruia noaptea îi așază lesturile, ca înainte de naufragiu. Sfărmîndu-le fin, pentru suferința care usucă, a oamenilor pe care timpul a scris. Ilizibil, la lumina zilei. Simona VASILACHE Cristian C. Buricea-Mlinarcic A plec at dintre noi, cu discreția ce i-a fost proprie, CRISTIAN C. BURICEA- MLINARCIC, profesor, publicist, editor, traducător și autor de cărți despre teatru, domeniu pe care l-a îndrăgit și căruia i s-a dedicat cu abnegație și competență, atât ca lucrător nemijlocit în instituții de spectacol, cât și ca obseivator din afară - dar niciodată de la distanță - al fenomenului. Studiile sale despre literatura dramatică rusă și traducerile din Leonid Andreev, Nikolai Erdman și Vladimir Nabokov vor rămâne, fără îndoială, peste ani, ca autentice texte de referință în domeniu. Colegii din Secția română a Asociației Internaționale a Criticilor de Teatru (AICT), precum și cei din UNITER îi vor păstra o caldă amintire. Odihnească-se în pace! UNITER actualitatea POVESTIRI PE UNDE SCURTE Harst! A Mircea lorgulescu, un puci eșuat E MIRCEA lorgulescu l-a acuzat prozatorul Bujor DNedelcovici că l-ar fi turnat la Securitate. în lumea literară acuzația a prins. Bujor Nedelcovici se jura că l-ar fi recunoscut pe lorgulescu în dosarul său de Securitate. Din cîte știu însă cei de la CNSAS nu s-au pronunțat asupra lui Mircea lorgulescu că ar fi fost informator. Încît îmi îngădui să am rezerve asupra acestei acuzații. La Europa Liberă, lorgulescu făcea în ultimii ani figură de om de stînga. Și asta cred că nu numai din cauza anilor petrecuți la Paris. Avea principii de stînga, iar în ultima vreme credea atît de tare în sindicalism, încît atunci cînd Miron Cozma a făcut ultima mineriadă sperînd că va ajunge cu minerii săi la București, lorgulescu susținea că asta era, în realitate o revoltă profesională, nu încercarea lui Cozma de a scăpa de pușcărie, cînd voia sâ vină în Capitală pentru a da jos guvernul. Cu ideile astea acid exprimate, lorgulescu îl scosese din sărite și pe Dumitru Ținu care se afla, cu „Adevărul” cu tot, pe lista neagră a minerilor. Ținu l-a întrebat atunci pe sindicalofilul lorgulescu de ce nu se mută la București, să se poată bucura din plin de efectele revoltei profesionale a minerilor. lorgulescu i-a oferit de sus unul dintre zîmbetele sale neguros-enigmatice. Atunci avea alte planuri. își pusese în cap să-1 dea jos pe Nestor Ratesh de la conducerea Departamentului românesc al Europei libere și începuse să conspire împotriva lui. Ratesh îl adusese la Praga ca adjunct al său, cu promisiunea (?) că la un moment dat se va retrage și îi va transmite lui șefia departamentului. Acum, ori că Ratesh nu se grăbea să se retragă, ori că Mircea lorgulescu își pierduse răbdarea, a început să-1 lucreze. Voia să provoace o revoltă în departament. In Biroul de la București încercarea lui a eșuat și nici la Praga nu s-a bucurat de mare susținere, încît conducerea postului a sfîrșit prin a-1 trimite amiabil la plimbare. A fost o perioadă urîtă din istoria departamentului, cu inamiciții bruște și denunțuri. Cel mai jegos dintre ele a fost cel în urma căruia au apărut în „Atac la persoană” fotocopii ale listelor de plată pentru invitații Europei Libere. N-am aflat cine a făcut asta, dar venea după „dezvăluirile” despre Nestor Ratesh apărute tot în presa din București. Unele priveau viața lui personală, dar se dădea ca sigur faptul că întrebuința fraudulos banii contribuabilului american pentru a trăi o viață dublă la București. Tot atunci s-a răspîndit și despre mine știrea că aveam 4000 de dolari pe lună, ca șef al Biroului și că eram plătit din fondurile CIA. Or, de mulți ani Congresul American hotărîse ca Europa Liberă sâ fie plătită din bani publici, aflați la vedere, prin intermediul unei fundații nonprofit. Inamicițiile care au apărut atunci în departament mai izbucnesc și azi, cel puțin printre foștii redactori ai Biroului din București. Amuzant e că asta se întîmpla într-o perioadă în care cel puțin o dată pe an „managementul” discuta despre deființarea Departamentului românesc, așa cum se întîmplase cu polonezii, ungurii și cehii. în timp ce Ratesh, care lua periodic pulsul Congresului, era reținut asupra șanselor de viitor ale Europei Libere, pronosticul lui Mircea lorgulescu era că „americanii” nu vor renunța decît peste mulți ani la acest post de radio pentru România. La București despărțirea lui lorgulescu de Europa Liberă a apărut în două feluri. Una, corectă, că și-a luat un concediu prelungit după care nu se știe dacă se va întoarce la acest post de radio. A doua, la fel de corectă, că Mircea lorgulescu a fost dat afară amiabil de la Europa Liberă. ■ ĂZBOIUL ajunsese pe teritoriul nostru, veniseră rușii, ceea ce, pare-se, cititorul nu trebuia să afle. Rușii se neutralizaseră în „soldați⁴⁴. Nu vom ști cărei armate îi aparținuseră „trupele împrăștiate⁴⁴ la Lugoj, când ne refugiaserăm acolo de frica meserșmiturilor nemțești, nici cine va ocupa, la Timișoara, clădirea școlii de pe Pestalozzi, de a trebuit să fie improvizate săli de clasă într-o clădire cu apartamente și balcon îngust, dând spre o curte interioară, din Piața Traian. Cu atât mai puțin nimerit ar fi fost să se ebruiteze că tot ei, rușii, din nou numai „soldați⁴⁴, ocupaseră bulevardul Loga, „stricaseră, spărseseră, lăsaseră după ei un aer rece și aspru⁴⁴.Că aerul nu prea se îmblânzise în urma plecării lor întrucât bulevardul fusese alocat Securității, pentru binemeritata adâpostire a lucrătorilor cu pumnul și bocancii, n-a trebuit să șteargă Mugur. Avusesem grijă să n-o spun eu. Conform politicii de independență a lui Ceaușescu, nici când imaginea le fusese favorabilă rușii n-au pătruns în text. în trecere spre Berlin, a poposit la noi într-o noapte, în camere și în grădină, un pluton de „soldați⁴⁴. Cu toate că era femeie tânără și atrăgătoare, neînsoțită decât de doi copii - stăpânul casei fusese detașat la Lugoj -, gazda n-a fost agresată, clădirea n-a fost devastată, ba încă bucătarul, la solicitarea imperativă a energicei mele mame, a înlocuit furculițele rătăcite cu altele de argint. Despre bucătar ni se spune că era „cerchez sau gruzin⁴⁴ (ceea ce voia să însemne că nu era chiar rus), încât așa, indirect, ne satisfacem curiozitatea de a afla identitatea acelor „soldați⁴⁴. E discutabilă explicația respingerii informației că produsele de fabricație rusească aveau să fie, pe tot parcursul epocii, „solide ca tractorul⁴⁴. Ori formularea a părut ireverențioasă ori, mai probabil, nu era cazul să fac publicitate gratuită capacității industriale a fratelui nostru mai mare, devenit vitreg pe același parcurs. Solide erau și mărfurile chinezești. Mă întreb cum sunt acum, de când cu boom-ul economic, pentru că pare imposibil ca economia de piață să „funcționeze⁴⁴ dacă nu trebuie să arunci ce cumperi - ca să poți înlocui - destul de repejor. Din prudență, cred, Ceaușescu și trimișii lui pe pământ evitau subiectul Basarabia. De aceea, n-a fost posibil să divulg că uica Vasile, soțul mătușii Lola, venise de undeva de peste Prut, după cum nici să opinez că o colegă de la „Clasic⁴⁴ era poate basarabeancă. în cazul unchiului Vasile situația se complica și prin aceea că înainte de a-1 denunța ca mare bețiv și nihilist, acceptat cu indulgență severă de stâlpii familiei (e drept că le strica petrecerile contrazicând și ricanând), îi atribuisem suflet rusesc. Cu alte cuvinte, păcătuiam în ambele sensuri. Dădeam de înțeles că unii basarabeni preferaseră să-și părăsească „republica⁴⁴ (așa le place și acum să-i spună) pentru a se trage către slavii de apus, iar pe de altă parte asociam firea rusului cu nihilismul și beția, ceea ce măcar pentru că e un clișeu nu era de admis. Boicotul amintirii despre tot ce ne legase - acesta e cuvântul - de sovietici în epoca Dej făcea ca nici carnetul A.R.L.U.S. al tatălui meu să nu-și mai găsească locul decât pe fundul unui sertar. Nu în text. Pentru prezumtivii cititori tineri, născuți „în preajma revoluției⁴⁴ sau mai târziu, specific că A.R.L.U.S. reducea la inițiale defuncta asociație de prietenie cu Uniunea Sovietică și că, la fel ca în sindicate, fusese înmatriculat în ea tot românul, ca de la sine înțeles. Cât timp a durat existența asociației nu știu, fapt e că în anii optzeci de mult nu se mai vorbea de ea. Cum se și ghicește, estompa care încețoșase imaginea Uniunii Sovietice nu mă îndreptățea să fac cunoscut că abia de se înființase A.R.L.U.S.-ul și moșoniu, „nebunu de Niță⁴⁴, Ion Ion, începuse să-i aștepte (nu numai el) pe americani. Intraserăm în perioada tulbure dintre încheierea războiului și instalarea temeinică, „veșnică⁴⁴, a noului regim. Pe zidurile caselor apăruseră afișe cu „Votați ochiul!⁴⁴, „Votați roata!⁴⁴, „Votați platforma F.N.D!⁴⁴ (platforma formațiunilor reunite sub denumirea modest înșelătoare de Front Național Democrat, cel menit să obțină un mandat valabil pentru o perioadă de patruzeci și cinci de ani, timp suficient ca să se descotorosească și de siglă și de majoritatea asociaților). Vedeam afișele în drum spre școală, iar platforma mi-o închipuiam ca pe o căruță de transport. Părea cuvântul lipsit de noimă, dar cu intenție agresivă, al unui pui de reacționar. „Reacționar⁴⁴ eram, e adevărat, și nimic nu mă miră mai mult decât să aflu astăzi că cineva care a trecut prin aceiași ani nu simțea la fel. Fac numai o derogare, pentru evrei. Era normal, după ce li se întâmplase, ca ei să se bucure și să se simtă în largul lor. Depinde însă cât timp. îi judec după momentul când s-au trezit. Unora nu le-a trebuit mult, alții l-au așteptat pe Ceaușescu. Nu-i deloc la fel. Abia nu de mult am mai adăugat o categorie, a săracilor, cu toate că și bunul simț m-ar fi putut duce cu gândul la ei. S-a întâmplat când un fost activist, cu care relația începuse vijelios, dar apoi s-a potolit, mi-a spus: „Eu, copil de țigani prăpădiți, desculți, trăind ca vai de lume, fără nicio șansă, în cine ar fi trebuit să cred ?“ în ce mă privește, îmi fixasem orientarea trăgând cu urechea la discuțiile din casă, am mai spus. Stăteam, lângă tata, cu capul înfundat în radio Londra, abia prindeam câte o vorbă printre pârâituri. în ocurență, însă, ca să mă exprim ca pe vremea când eram semiotician, în ocurență comparația era inocentă, nu agresivă. Cunoșteam un singur sens al cuvântului „platformă⁴⁴. îl regăsesc în DEX unde se dă explicația „suprafață orizontală plană a unui vehicul⁴⁴ și încă „vagon sau camion deschis, fără pereți și fără acoperiș, utilizat pentru transporturi⁴⁴. Camionagiii aceștia trași de cai purtau în mână „zbici⁴⁴, iar în gură înjurături ungurești pentru gură-cască, când nu se dădea la o parte, la timp, din drum. Mugur a zis bine, bine, ceea ce nu La împiedicat să elimine prezumtiva obrăznicie: harșt! ■ România literară nr. 46/ 20 noiembrie 2009 După cincisprezece ani... Dintre revistele literare ale tinerei generații, CONTRA- FORT, de la Chișinău, are numele cel mai inspirat. El conține prefixul „contra“, specific spiritului contestatar, dar cuvântul, în ansamblu, înseamnă un element de consolidare a unei construcții. Numărul 9-10, septembrie- octombrie, 2009 al acestei publicații care a fost mereu citită, în România, cu simpatie și respect, este unul jubiliar, marcând împlinirea a 15 ani de prezență a Contrafort-ului „pe piața revistelor literare românești“. Prin inevitabila maturizare a membrilor redacției și a colaboratorilor, revista nu mai este în prezent doar una a tinerei generații. Ea și-a păstrat însă patosul lucid, spiritul reformator, vocația anticipării prin care se caracteriza de la început. Este o publicație neprovincială, europeană într-un mod neostentativ, situată printre cele mai bune periodice românești. Cu prilejul jubileului, în semn de felicitare, înscriem numele componenților redacției în marmura hârtiei: director: Vasile Gârneț, redactor-șef: Vitalie Ciobanu, redactori asociați: Grigore Chiper, Nicolae Spătaru, Eugenia Bojoga, Vladimir Bulat, Lucreția Bârlădeanu, Iulian Ciocan, Constantin Cheianu, Alex Cosmescu, procesare computerizată: Vitalie Eșanu, culegere texte: Ana Druță, corector: Valentina Solovei. Emil Stratan merge mai departe Artist el însuși, dar și om de afaceri, înzestrat cu spirit organizatoric și cu o răbdare îngerească față de capriciile poeților, Emil Stratan a organizat, la Iași, în zilele de 13 și 14 noiembrie 2009, a doua ediție a festivalul de poezie intititulat atât de pitoresc Petrecere cu poezie, prieteni și trufe de ciocolată. La concursul de recitaluri din poezia proprie au participat Ioana Crăciunescu, Mariana Codruț, Caius Dobrescu, Ovidiu Genaru, Florin laru, Adrian Popescu, Pavel Șușară, Lucian Vasiliu, Paul Vinicius. Principalele premii au fost atribuite lui Adrian Popescu (Marele Premiu), Mariana Codruț și Pavel Șușară. Juriul - format din Al. Călinescu (președinte), Petru Cimpoeșu, loan Cristescu, Bogdan Crețu, Ion Mureșan, Alex. Ștefănescu - s-a dovedit a fi incoruptibil. Au fost și alte manifestări culturale remarcabile: un film cu Cezar Ivănescu, un documentar video despre B. Fundoianu, datorat lui Mihai Șora și Luiza Palanciuc,un recital Popa Aurelian-Octav (clarinet), un (memorabil) recital de poezie (Eminescu și Nichita Stănescu) susținut de Eusebiu Ștefănescu, un monolog dramatic - Suileurul fricii de Matei Vișniec - interpretat (admirabil) de Ioana Crăciunescu etc. Despre toate, pe larg, în numărul viitor al revistei. Poezie pe cont propriu în revista de cultură CAIETE S1LVANE, ce apare lunar la Zalău în ziua de „20 a fiecărei luni“, cum putem citi în pagina a doua, Cronicarul a descoperit (numărul din octombrie 2009) un interviu plin de vervă pe care Daniel Săuca i-1 ia poendui Claudiu Komartin. în ciuda simpatiei pe care i-o poartă, Cronicarul a tresărit neplăcut constatînd culorile în care tînărul poet zugrăvește epoca actuală: „Eu cred că trăim într-o epocă foarte deschisă și că nu ar trebui să existe liste de lectură, nu ar trebui să existe nici un imperativ. Nimeni nu ar trebui să fie obligat să facă absolut nimic. Nici să citească anumiți scriitori doar fiindcă niște oameni morți din trecut spun că sunt foarte mari. Fiecare trebuie să se descurce pe cont propriu și să descîlcească ițele în lumea asta atît de complicată, de rapidă, de nebună, și să-și dea seama ce-1 prinde mai bine, ce i se potrivește." în fața unei asemenea rafale de naivități și prostioare puerile, care reduc la neant istoria literaturii și îi preschimbă pe făcătorii de canon literar în niște „oameni morți din trecut", Cronicarului nu-i rămîne decît să-i ureze lui Claudiu Komartin să se descurce singur, fără liste de lectură și fără morții aceia vetuști care i-au fixat literaturii române o ierarhie și un set de criterii de valoare cu care tînărul poet nu e de acord. Mai mult, Cronicarul e convins că peste 50 de ani poezia lui Komartin se va impune singură, fără verdicte de specialitate și fără critici literari care s-o comenteze, răspîndindu-se de la sine ca polenul și ca razele de soare. Și poate că atunci, înzestrat cu o altă luciditate, poetul va înțelege ce rol au critic ii în peisajul unei culmi i și cît de importanți sunt morții trecutului. Dansul frunzelor Cronicarul nu are obiceiul de a citi reviste mondene sau interviuri avînd drept protagoniști vedete din lumea muzicii ușoare. La mijloc nu stau prejudecățile, ci constatarea verificată că substanța textelor e din lemn găunos. De aceea, cu atît mai mare i-a fost bucuria dînd, din pură întîmplare, peste un interviu în care cîntăreața și actrița Anca Țurcașiu (în revista FORMULA AS din 13-20 noiembrie) își mărturisește experiența insolită pe care a trăit-o așteptîndu-și băiețelul să se întoarcă de la locul de joacă: „Cu toate că mă grăbeam, i-am spus că îl aștept în mașină. Bineînțeles că am stat acolo încă o oră, că el a pierdut noțiunea timpului. Dar știi ce am făcut în ora aia? Ei bine am stat în mașină și-am privit frunzele care cădeau din copaci. Era o ploaie splendidă de culori care dansau lin, în zbor spre pămînt. Și era stupefiant, totodată, să vezi oamenii care treceau indiferenți la acest spectacol, oameni îngîndurați sau triști, oameni angoasați sau furioși. Frunzele cădeau peste ei ca o mîngîiere, ca o binecuvîntare pe care ei n-o simțeau. în ora aia m-am umplut de frumusețe și de liniște. Și n-a fost nevoie decît să mă opresc din iureșul treburilor cotidiene și să privesc în jur. M-am îmbătat cu un bine care nici n-am știut că există, pentru că, în toți anii mei de viață, niciodată n-am stat să privesc cum cad frunzele toamna din copaci. Poate că persoanele care citesc aceste rmduri vor crede că am înnebunit, dar le recomand această terapie. Roadele sunt uluitoare." Cronicarul o înțelege perfect pe Anca țurcașiu și le recomandă cititorilor, în aceste zile de toamnă adîncă, să caute aleile unui parc. Căderea frunzelor este o experiență aparte, genul de emoție care transformă toamna într-un anotimp privilegiat. Să redevenim așadar oameni pentru cîteva clipe. Francofonie și francofilie Numerele 1-6/ 2009 ale revistei SECOLUL 21 (e regretabil, și nedrept, că o publicație de talia acesteia trebuie să ajungă, iată, semestrială...) impun, polemizînd, subînțeles, cu cei pentru care franceza începe să fie asimilată limbilor moarte, o imagine-caleidoscop a francofoniei. Numărul, tematic, comme d’habitude, se numește chiar așa: Francofonii/ Francophonies. De la francofonie la firancofolie, trecînd prin mai potolita, decît ultima, francofilie, ne plimbă Sofia Oprescu, în Argument Aflăm că francofoniei i-a dat cuvînt „un geograf cu nume de poet - Onesime Redus - în 1880”. Gloria ei, deci, nici nu e, măcar, foarte veche. Cam tot atît cît modernitatea, de la primele ei semne, lin du siecle. Timp în care trăiam în culorile, fie și doar spirituale, ale Franței. Nuanțele lor, mai vii sau mai șterse, le caută Irina Mavrodin, cu ale sale reflecții asupra francofoniei, Răzvan Theodorescu, scriind despre acei români care și-ar fi dorit să fie mai degrabă învinși lîngă Franța decît învingători contra ei, Cristian Preda, Adriana Ghițoi, Valentina Sandu- Dediu, Paula lacob, totul întregit cu un frumos dosar, prefațat de Alina Ledeanu - Ardealul omagiază Franța, despre un Sibiu germanofon și francofil, din iama lui ’44. Remember-ul lui Doinaș, citat de Alina Ledeanu, o spune: „Țărâna-n sînge, pradă cutezanței,/ părea în clătinare un vulcan/ cînd, ca niște apostoli ai speranței,/ noi am adus cîntînd omagiu Franței,/ gîndindu-ne la spiritul german.” Francezii luptau, încă, împotriva nemților. Tot Doinaș, în cuvîntul de la împăratul romanilor, din 2 decembrie: ,Nimeni nu spune la noi: - Iubiți Franța! Dar fiecare o iubește.” Subtilitatea afectuoasă, dragă spiritului francez, se găsește (se găsea?) și aici. Alte și alte dovezi de iubire - cu spirit critic, de bună seamă - întregesc acest hexagon de hîrtie. Căruia România i-a trimis poeți - pe Voronca, despre care scrie Iluțiu Vincențiu, suprarealiștii, evocați de Ion Pop. Omagiind Franța, Secolul 21 n-o uită pe Irina Mavrodin, în anul unei aniversări rotunde. Scriu, despre profesoara de înțelegere franțuzească, pe mai multe căi decît numai catedra, Hubert Nyssen, scriitor provensal, Miron Kiropol, Livius Ciocârlie, Cassian Maria Spiridon, Bogdan Ghiu (torjours eleve, după propria-i mărturisire), Nicolas Cavailles, tînăr specialist în Cioran. Miezul celor spuse nu atenuează emoția, iar emoția nu ocolește miezul. Cronicar 7IRKQN ZIARE, ZI DE ZI! Talon de abonare începînd cu................... □ abonament trei luni (13 numere) - 50 lei □ abonament șase luni (26 numere) - 96 lei □ abonament un an (52 numere) -195 lei Nume....................... Prenume........................... str.......................nr.....bl.....sc.....et.....ap...... sector.....localitate...............cod poștal....județ...... telefon........................................ Începînd cu 1 ianuarie 2009, abonamentele se încheie exclusiv prin Zirkon Media! Completați și trimiteți talonul de abonare pe adresa: Zirkon Media S.R.L. str. Pictor Hârlescu nr. 6, sector 2, București, 022195. Tel.: 255.19.18,255.18.00. Plata se face prin mandat poștal sau prin Ordin de plată în contul: RO14 RNCB 0089 0037 2253 0001 - BCR -Th. Pallady. Pentru instituții bugetare contul este: TREZ 7035 069X XXO01197 - Trezorerie/sector 3. Cititorii din străinătate sunt rugați să trimită mandat poștal în valoare de 230 euro sau 300 USD pentru un an. Vă rugăm să trimiteți prinpoștăocopieamandatuluiși adresa dumneavoastră completă. Pentru abonați! din țară și străinătate care au încheiat în anii trecuți abonamente direct la redacție, rămîne valabilă adresa:dir. adm. Valentina Vlădan, Fundația România literară, Calea Victoriei 133,sectorl,București,cod 010071,OP 22.