
Apare sub egida

  Uniunii Scriitorilor din România 13 noiembrie 2009 (Anul XLII). 32 pagini. 4 lei

 Centenar Eugen lonescu


 De la
 momentul
 debutului
 la „Negațiuni"



p. 16-18







 Proză de
 Radu
 Aldulescu


 fragment din romanul
 Ana Maria și îngerii



p. 20-21







 Poezii
 de
 Leo
 Butnaru




EDITORIAL de
Nicolae Manolescu

Venerabilul
și logica necoaptă


    OAMNA Carmen Mușat e convinsă că domnul Nicolae
Manolescu s-a supărat. Convingerea cu pricina i se trage
) de la lectura editorialului meu de acum trei săptămâni
X Cui îi efrică de Herta Muller. O lectură greșită: nimic din
conținutul și tonul editorialului nu era expresia unei supărări.
Cel mult a unei stupori: și anume că o discuție despre receptarea
la noi a decernării Nobelului scriitoarei de limbă germană
și de origine română s-a putut transforma în pamflete
pline de ură și scrise într-un limbaj grobian. De ce, în aceste
condiții, se simte obligată moral doamna Carmen Mușat să
mă considere „vizat și dator să acuze", rămâne pentru
mine un mister. Ca și legătura pe care o face, cu aceeași grație
intelectuală, între stupoarea mea și faptul, care i se pare
de netăgăduit, că un critic care era capabil, cu douăzeci de
ani în urmă, să-și argumenteze opiniile n-ar mai fi astăzi decât
un „intelocrat nemulțumit că există nuclee culturale ce scapă
controlului său". într-o logică bună, cred că doamna Mușat
vrea să spună exact inversul a ce spune și anume că intelocratul
de ieri nu mai are astăzi nicio putere. Să lăsăm însă logica
doamnei Mușat să se coacă, spre a observa că, nici dacă
spusele domniei-sale ar fi adevărate, ele n-ar avea nimic
de-a face cu stupoarea mea. Nu sunt în chestie, avea obiceiul
să spună un domn binecunoscut pentru logica criticelor sale.
Nu e în chestie nici domnul Gabriel H. Decuble, care, pe
lângă logică, după cum vom vedea, are și unele probleme cu
dicționarul, dând cuvintelor înțelesuri care-i permit să se
compare cu Pessoa sau să facă din grobianism un sinonim
pentru expresivitate. Trecând peste parada de erudiție, prilej
de a cita latinisme horațiene și rusisme pe care nu pare a le
datora, cum nu pare să datoreze nici altele, școlii, articolul
său din „Observator cultural" este un delir de referințe fără
absolut nicio legătură cu fondul discuției. O replică dezonorantă
intelectual prin inadecvare și josnică moral prin sugestii
neîngăduite într-o polemică civilizată. Domnul Decuble
pretinde că mă „citea pe rupte", ați ghicit!, tot acum vreo
douăzeci de ani, nu și astăzi când, la „venerabila vârstă" pe
care o am, sunt pe cale să devin un clișeu expirat. încep să
înțeleg că problema, cu mine, e aceeași la domnul Decuble
și la doamna Mușat: amândoi par convinși a ști de unde mi
se trage supărarea și anume de la faptul, care mie nici nu-mi
trecuse prin cap, că n-aș mai deține „intersecțiile strategice
din spațiul cultural autohton". Doamna Mușat dixit. Așa care
va să zică! încerc să mă supăr de-adevăratelea și nu
reușesc. Sentimentele au și ele logica lor: nu văd cu nici un
preț legătura dintre procesul de intenție,în termenii poliției
de la circulație, care mi se face, și stupoarea mea inițială. „Nu
poți pesonifica, la vârste fundamental diferite, aceleași valori",
își încheie domnul Decuble tinereasca execuție a venerabilului
care sunt. Cum,adică, aceleași? Nu cumva e vorba de
altele? Venerabil, venerabil,nu totuși insensibil la logica
necoaptă a domnului Decuble. ■

sumar

România literară nr. 45 /13 noiembrie 2009

2

Omul fără expertiză de Barbu Cioculescu - p. 3
Poezii de Adela Popescu

CONTRAFORT de Mircea Mihăieș - p. 4
Primul Faulkner (VII)

DESPRE LITERATURĂ, CU BUCURIE de Ioana Pârvulescu
Comedia încurcăturilor - p. 5

CRONICA IDEILOR de Sorin Lavric - p. 6
Tradiția elenității

CRONICA LITERARĂ de Cosmin Ciotloș - p. 7
Poezie cu virgulă

Poezii de Leo Butnaru - p. 8

Lui Paul Cornea, cu iubire... de Mihai Zamfir - p. 9

CERȘETORUL DE CAFEA de Emil Brumaru - p. 9

TICHIA DE MĂRGĂRITAR de Alex Ștefănescu - p. 10

SEMN DE CARTE de Gheorghe Grigurcu - p. 11
Scrisori, scrisori...

M. Sebastian, înger sau om?
de Ion Vianu - p. 12

Domeniul poetului
de Constantin Trandafir - p. 13

LECTURI LĂZI deTudorel Urian - p. 14
Familia Paleologu: ipoteze, legende, fantezii (II)

PREPELEAC de Constantin Țoiu - p. 15

PĂCATELE LIMBII de Rodica Zafiu - p. 15

CENTENAR EUGEN IONESCU - pp. 16-18
De la momentul debutului la „Negațiuni"

Frica de Al. Săndulescu - p. 19,

Prăpădul Lui de pe urmă
de Radu Aldulescu - pp. 20-21

Momentele muzicale ale lunii noiembrie
de Dumitru Avakian - p. 22

CRONICA FILMULUI de Angelo Mitchievici - p. 23
De dragoste epocală

Un dialog despre llie Boca la Galeria Eleusis
de Oana Olariu - pp. 24-25

Un „docu-roman"
de Radu Ciobanu - p. 26

INTERVIURILE „ROMÂNIEI LITERARE"
Malika Mokeddem: „Dacă taci, mori, dacă vorbești, mori.
Atunci, spune și mori!" realizat de Ștefania Mihalache - p. 27

Portretul unui reflector de Codrin Liviu Cuțitaru- p. 28

MERIDIANE - p. 29

CARNET
Genii și genii de Val Gheorghiu- p. 30

PRIN ANTICARIATE de Simona Vasilache - p. 30
Semnul lunii

LA MICROSCOP de Cristian Teodorescu
Reîntîlnirea cu Mircea lorgulescu - p. 31

CURS PRACTIC DE CENZURĂ LITERARĂ de Livius Ciocârlie
Schtrumf-p. 31

OCHIUL MAGIC - p. 32


România literară ®

    Director: NICOLAE MANOLESCU



Redacția:
GABRIEL DIMISIANU - director adjunct
ALEX. ȘTEFĂNESCU - redactor șef
OANA MATEI - secretar general de redacție
ADRIANA BITTEL, CONSTANȚA BUZEA,
MARINA CONSTANTINESCU, IOANA PÂRVULESCU -
redactori

Corectură:
SIMONA GALAȚCHI (pag. 4,5,6, 7,8,10,12,20,21,23),
ECATERINA IONESCU (pag. 2,3,13,14,16,17,18,19,24,25),
NINA PRUTEANU (pag. 1, 9,15,22, 30, 31,32),
ADRIANA BITTEL (pag. 26,27,28,29).

Grafica: MIHAELA ȘCHIOPU
Fotoreporter: ION CUCU
Tema numărului: Spaimă
Tehnoredactare computerizată:
IONELA STANCIU, GEORGE MAXIMILIAN IONESCU,
VALENTINA VLĂDAN
Introducere texte: ECATERINA RĂDOI
Corespondenți din străinătate: RODICA BINDER
(Germania), GABRIELA MELINESCU (Suedia), LIBUSE
VALENTOVĂ (Cehia)


Fundația România literară, Calea Victoriei 133,
sector 1, cod 010071, București.
Director administrativ: VALENTINA VLĂDAN
Secretariat: SOFIA VLĂDAN, GHEORGHE VLĂDAN
Cont în lei: BRD-GSG Agenția Șincai,
RO91BRDE441SV59488894410. Cont în valută: BRD-GSG
Agenția Șincai RO87BRDE441SV59488974410 (USD),
RO37BRDE441SV59489004410 (EUR)

e-mail: romania_literara@yahoo.com;
revistaromanialiterara@gmail.com; http://www.romlit.ro;
tel.: 021.212.79.86; fax: 021.212.79.81
Imprimat la FED PRINȚ

Conform prevederilor Statutului, Uniunea Scriitorilor din
România nu este responsabilă pentru politica editorială a
publicației și nici pentru conținutul materialelor publicate.

   România literară este membră a Asociației
Revistelor, Imprimeriilor și Editurilor Literare (A.R.I.E.L.), aso-
ciație cu statut juridic, recunoscută de către Ministerul
Culturii și Cultelor.

ISSN 1220-6318

actualitatea

           APACITATEA MEA de a surprinde până
  la extaz și uluire mulțimea de admiratori
  ț       care mă asaltează s-a manifestat cu încă
  f         mai neașteptată briantă în clipa în care
  I         am făcut publică decizia de a nu mă
  W         mai înscrie în cursa pentru președenția
           republicii. A fost ca o lovitură de trăsnet
pentru toți cei care, punându-și, pe
bună dreptate, toate speranțele în mine
așteptau un miracol în viața politică a țării. Un miracol
venind de la cel mai indicat fiu al ei, ultima alternativă,
cel de pe urmă parapet în calea preatârziului, speranța
finală de care te agăți, înainte de a te lăsa în
puterea valului înghițitor.
   Este adevărat că opusesem multă vreme rezistență
celor care trăgeau de mine, cu insistența disperării,
invocând sărăcia tabloului celor deja înscriși în
competiție și argumentând cu crescânda mea popularitate
în rândurile tuturor claselor sociale, cu precădere
în mediile ce se mobilizează în preajma unei mari
cotituri. în realitate, îmi doream această funcție, pe
care nu o mai avusesem, cu toate neajunsurile ce-i
sunt proprii și care numai necunoscute nu-mi erau,
mi-o doream după ce, în împrejurări încă neclare,
nici anul acesta nu-mi fusese decernat Premiul Nobel
- pentru literatură, pentru pace. Alte competiții, care
ar fi fost președenția Uniunii Scriitorilor, nu se ridicau
la înălțimea aspirațiilor mele, a notorietății mele -
în patrie și peste hotare.


Target
E arrivata
          fantomatică
                  roata -
dură, necruțătoare,
trece prin mine tăindu-și cărare.

împietresc și mă strîng
                  într-o mască de var,
sub șenile aud zdrumicate
                  vertebrele mele
în arc de lăcuste cum sar,
trupul meu cîndva prețuit
                  pentru miere și sare
se topește-nghițit de alte tipare.

Ce să-ți las de folos moștenire
                  acum
cînd sînt pîine pe masă,
cînd mă frîng aburind
                  între cer și pămînt,
cînd tot avutul
                  îmi este
                  singur cuvîntul -
plutind peste leagănul gol
străin de scîncet,
străin de putrezire,
ca veșnicia
                  întru Dumnezeu...

Ecce Homo
în spirit
înarmat cu vechiul ANNA
(din sacerdot ajuns mașinărie),

cui bono? -

cînd olarul
          de-o vecie
                  stă suflecat
rămas fără de lut
și nu-i arăți decît aceeași poartă
și pentru-n sfîrc de nentregită
                  toartă
îl porți-trimiți
să-și termine carafa,
perpetuu,

la CAIAFA.

Adela POPESCU


        Omul fără

    expertiză

  Spaimele unei campanii otrăvite nu mă atingeau,
eram pregătit să fac față tăunilor vârgați și viperelor
blonde de la televiziune cu capcanele lor mortale în care
cu siguranță n-aș fi căzut. îmi stăteau pe limbă scurte,
acide, replici, de acel enorm bun simț deosebindu-1 pe
omul iluminat de impostor. Elaborat, mesajul meu pentru
arhiplinele săli din principalele orașe ale statului nu ezita
să atace toate gravele probleme întunecătoare de orizont,
de la agricultură la sănătate, de la economie la cultură,
de la criză la repriză - și desigur, în alt registru, cu altă
celeritate și profunzime decât ale rivalilor mei, sclavi ai
unor partide împingătoare în neant, victime ale unui
eronat mod de autoapreciere. Și nu mărunt era avantajul
de a nu fi încarcerat în coloanele vreo unui partid, de a
nu fi nici primar, nici senator, nici măcar deputat.
Fundamentală se vădea mai cu seamă împrejurarea că,
anterior, nu mă epuizasem în sterile junte ori combinații,
de natură să pună în gardă națiunea asupra a ceea ce aș
putea fi în stare, o dată ales pentru cinci ani.
  încet, dar sigur, toate obstacolele se surpau, inclusiv
acela la care profanul se gândește în primul rând:
partea materială. în fapt propunerile de contribuții
la ducerea campaniei electorale se anunțau copioase,
copleșitoare chiar, n-aș fi știut ce să fac nici cu jumătate
din fondurile ce, cu generozitate, mi se promiteau.
Numărul celor care mă implorau să încep a strânge
listele depășea imaginația, dacă fiecare ar fi dat cinci
lei în bancnotă, aș fi putut pune și ceva deoparte.
George, principalul meu consilier, se arăta sceptic la
acest capitol, l-am liniștit însă aducându-i la cunoștință
acel dicton pe care dacă nu vi l-am spus îl repet acum
și care, dintre toate, îmi e cel mai drag, anume, unde
este o necesitate este și o posibilitate.
  Un veto, cu sursa în cavalerii ONG-urilor, s-a
referit la vârsta mea înaintată, la suferințele mele
de oase, la lapsusurile în memorie, la dificultatea
de a mă ridica de pe scaun, în acele zile ale săptămânii
lipsite în nume de litera r- și de a mă reașeza, în anii
bisecți. Au tăcut când le-am pus sub nas lista papilor
nonagenari, șirul de regi și împărați centenari, ca
să nu mai vorbim de robustul Matusalem. Sau de
anticul proverb oriental conform căruia nimeni nu
e atât de tânăr ca să nu poată muri mâine și atât de
bătrân, încât să nu mai poată trăi încă un an. Lucrurile
s-ar fi nuanțat, când m-aș fi gândit la un al doilea
mandat, oricum chestiunea nu pretindea urgență.
Rămâneau în discuție doar cinci ani, loc în care-mi



MIERCURI, 11 noiembrie
a apărut cel de-al 35-lea volum
din colecția
Biblioteca pentru toți
editată de
Jurnalul Național,
al treilea volum din romanul
Cronică de familie
de
Petru Dumitriu

La sfârșitul cărții,
care aduce acțiunea până aproape de
prezentul scrierii ei,
istoricul literar
Geo Șerban
a întocmit un
Index complet al personajelor
precum și o bună punere în context
a tuturor avatarurilor acestui roman

Prefață de Ion Vartic
Tabel cronologic și referințe critice de Mihai lovănel
Coperta: detaliu din Serată de Theodor Aman

aminteam o spusă, ce revenea în conversațiile părintelui
meu, cum că anii trec repede, zilele încet.
   O listă cu cinci sute de mii de semnături de
susținători se afla în lucru, sub atenta supraveghere
a șefului meu de campanie, reputatul specialist
Brebenkuk, atâta rămăsese să întreprind, să-mi anunț
candidatura la locul potrivit, care putea fi, de
pildă, Grădina Botanică. E aproape de casă și dispune,
chiar lângă poartă, de un punct în care găsești cafele,
pepsi-uri, chips-uri, apă plată.
   Vremea era superbă, foarte caldă pentru anotimp,
mă puteam înfățișa într-o bluză de culoarea cerului pur,
fantasticele mele cunoștințe în materie de simbologie
mă îndemnau să mă opresc la această culoare. Plânuiam
să dăruiesc fiecărui participant la ceremonie o batistă
albastră, cu monograma mea. Cam atâta mâ țineau,
deocamdată, și mijloacele. Lozinca de campanie ar fi
fost,,patrie, hopa!”, dacă nu irezistibilă, oricum la
nivelul intelectual al vastelor tribune sportive. Iar pe
afiș, distihul: „Singur între atâția hoți,/ îi pun în cofă
pe toți”. Cu un text asemănător, Gigi și Dorel au devenit
deputați europeni. Tonul campaniei ar fi fost necruțător,
în cazul când adversarul la al doilea tur ar fi fost Traian
Băsescu, crâncen dacă Mircea Geoană, condescendent,
când Crin Antonescu. Cu insinuări, neapărat, cu îngrozitoare
dări pe față, dar fără măgării - rețeta e un patent personal,
inimitabil, conținând elixirul succesului. Vă spun că se
poate. Cum nici unul dintre vrăjmași nu știe nimic despre
mine, acest handicap urma să-i fie fatal.
   Ei bine, cu acest imens capital în traistă, cu mai
puțin de un procent în urma dlui Remus Cernea am
renunțat la candidatura pentru președenția republicii
liberale România, am renunțat fără nici o explicație,
lăsând pe seama istoricilor viitorului să elucideze
misterul. Odată mai mult opinia publică a fost bulversată,
ce zic, șocată, inimaginabila mea imprevizibiliate
imperativă a operat, imanent, cu urme de neșters.
Versiuni circulă mai multe, se enumeră astfel cinci
motive principale determinante ale retragerii din arenă,
dintre care ultimul, anume lipsa oricărei șanse de
reușită, ar fi prevalat. Cel dintâi se referea la uriașul
val de simpatie ce s-ar fi îndreptat către refugiul
meu de sihastru, din Cotroceni, la doi pași de
palatul prezidențial, o dată adusă la cunoștință decizia
de a renunța. A renunța e totdeauna nobil, merge la
inima omului, căci cu toții renunțăm, mai adesea la
ceea ce ne este mai scump. O facem fiindcă așa vrem,
o dată ce altfel nu se mai poate.
   Voi duce în mormânt taina, clipa de gheață când,
spre miezul unei nopți fatidice, în fața ecranului de
lungimea stepei, am auzit-o pe crainică încolțindu-1
pe candidat cu întrebarea de bază: „sunteți o persoană
cu expertiză?” Și el a zis că da. Pe când eu...

Barbu Cioculescu

România literară nr. 45 /13 noiembrie 2009

   rama îmbătrânirii, a pierderii iluziilor
deodată cu șuvițele de păr, ridicolul
J situațiilor pe care nu le mai controlează
alcătuiesc esența ambelor personaje.

comentarii critice

Primul Faulkner (vid

România literară nr. 45/13 noiembrie 2009

            RNEST TALLIAFERRO nu e neapărat
eroul central al cărții, deși el apare în
।         toate momentele importante ale romanului.
            Talliaferro e, simultan, un personaj de prirn-
'         plan și de umplutură: face legătura între
I         ceilalți protagoniști și episoadele ca atare,
  ■ însă nu-și depășește inconsistența decât,
poate, în epilogul cărții. Problema este că
finalul funcționează în sine, asemeni unei
povestiri de sine stătătoare, fără ca experiențele
parcurse la bordul vaporului Nausikaa să
aibă vreo importanță pentru identitatea adâncă a personajelor.
Faulkner a simțit însă precaritatea istoriei deja narate și,
din instinct, a adăugat un apendice, așa cum, din precauție,
deschisese cartea cu un prolog.
    Talliaferro (pe numele său adevărat Tarver) e varianta
de Mississippi a faimosului personaj epic-poetic J.
Alfred Prufrock, din poemul lui T. S. Eliot. De altfel,
Faulkner s-a străduit să evidențieze, la nivel de nume
și de comportament, înrudirile între cele două personaje.
Drama îmbătrânirii, a pierderii iluziilor deodată cu
șuvițele de păr, ridicolul situațiilor pe care nu le mai
controlează alcătuiesc esența ambelor personaje. Obsedați
de femei (în poemul lui Eliot, refrenul „In the room,
the women come and go / Talking of Michelangelo“
sfâșie ca un pumnal mătasea moale a autocompătimirii),
ei simt presiunea vieții deja risipite, redusă la gestul
ridicol, de a-și proteja oasele scurtate de trecerea vremii
de efectele ploii („I grow old... I grow old.../1 shall wear
the bottoms of my trousers rolled“), pentru a se
autostigmatiza, finalmente, în portretul subaltern al celui
care nereușind să devină stăpânul lumii, se consolează
să fie tristul ei clovn: „Nu, nu sunt eu prințul Hamlet/
nici nu era să fiu. / Sunt doar un lord de rând, sunt unul/
ce-1 sfătuiește numai, grijuliu,/ Pe prinț cum să
înjghebe-o scenă, două,/ Găsind mereu o replică mai
nouă,/ Dar cam obtuz; unealtă prea ușor/ De mânuit,
dar bucuros că pot/ Să fiu meticulos, folositor,/ Iar uneori
ridicol chiar, de tot/ Iar alteori s-ajung să fiu Nebunul.“
Chiar dacă versiunea românească nu redă precizia de
lamă a celor trei însușiri plasate într-un vers („politic,
cautious and meticulous“), ea e destul de sugestivă
pentru a motiva o interpretare conform c ăreia Talliaferro
e un „desen după natură“ total aservit poemului prin
care T. S. Eliot își făcea intrarea triumfală în literatură.
    Mosquitoes ar fi trebuit să fie „un roman cu teză“.
El este, însă, abia un „roman cu cheie", o scriere în care
descifrezi personaje și întâmplări din New Orleans-ul
perioadei. Sunt binecunoscute relațiile dintre Faulkner
și Sherwood Anderson, scriitorul-fanion al regiunii,
protector și sfătuitor al tânărului poet căruia tocmai îi
trecuse prin minte să se reinventeze ca prozator. Mosquitoes
e și o reverență, și un adio spus maestrului care îi
deschisese porțile unui nou univers. Nu doar nesfârșitele
petreceri cu alcool și conversații literare, ci și textele
scrise împreună, în regim parodic-jocular au contribuit
la cimentarea acestei prietenii, ci și vizhmea asemănătoare
asupra lumii și a chestiunilor estetice.
    Sub masca transparentă a lui Dawson Fairchild,
Anderson beneficiază de un amplu spațiu pentru a-și
prezenta teoriile despre artă, femei, frumusețe, inteligență
și multe altele. El reprezintă, oricum am întoarce lucrurile,
lumea veche. Fairchild întrupează energia vitală, spiritul
de inițiativă și forța de expresie a realităților locale, prin
contrast cu lumea largă, regională sau universală. Natura
lui Fairchild e duală (ca să nu spun dublă): pe de o parte,
el aparține unei perioade romantice, dominată de avânturi
și speranțe pline de energie. Pe de alta, ilustrează,
prin duplicitarismul etic-estetic pe care-1 profesează,
o variantă a modernității. Din nefericire, nici el nu e un
personaj fără fisură. Marile lui probleme sunt „sublimul

egoism, inocența și lipsa adâncimii psihologice" (Parini,
2004:100), însușiri cărora nu le poate da o întrebuințare
coerentă și convingătoare pentru cititor. In ciuda frazelor
spectaculoase, a energiei debordante, nu descifrezi prea
multe adevăruri în evoluțiile sale la scenă deschisă.
    Caracterul „experimental" al romanului e mai mult
decât discutabil, în ciuda faptului că mulți comentatori
au încercat să releve exact această dimensiune. Pur și
simplu, nu e vorba decât de juxtapunerea unor scene care,
în sine, ar putea avea sens și chiar farmec, dar care, la
nivelul întregului, își dovedesc perfecta caducitate.
,Mosquitoes e cel mai puțin respectat roman al lui Faulkner
și e foarte ușor de văzut de ce. Aproape că nu există o
linie a povestirii; nici unuia dintre personaje nu i se
întâmplă ceva care să aibă vreo consecință." (Brooks,
1978:129) Totul se stinge, într-adevăr, în pagina de carte,
deodată cu sunetele replicilor rostite de personaje.
    Cu toate acestea, e greu să negi o anumită pregnanță
a vocilor, o grație clar subliniată a comportamentului
protagoniștilor și o anumită tensiune a așteptării pe care
Faulkner se dovedește capabil s-o mențină de-a
lungul întregului parcurs narativ. Comparațiile inspirate,
joaca verbală plină de grație, aluziile culturale și discuțiile
spumoase în sine demonstrează tentația de a-1 face pe
cititor complice trăgându-i cu ochiul. Faulkner mizează
pe interesul acestui cititor - presupus sofisticat - față
de acumularea pseudo-narativă pe care i-o servește
neobosit. Caracterul ludic al cărții e pe deplin
asumat de către scriitor. El și-a propus să scrie un simplu
exercițiu de încălzire, scoțând ca dintr-un rastel armele
de care dispunea până în acel moment și încercând să
le folosească într-un spectacol improvizat. Acesta e,
probabil, cuvântul definitoriu al „zumzăitului textual"
propus de Faulkner: un imprompm, un zig-zag dezinhibat
printre concepte, situații, teorii și stiluri.
    Tipologia destul de amplă a personajelor nu este
și o garanție a profunzimii demersului. Ca într-o vitrină,
ele își rostesc partitura, pentru ca în secvența următoare
să fie înlocuite de alte voci și chipuri. Conveția iahtului,
a spațiului închis, e folosită pentru a imprima o anumită
viteză de reacții, fără ca discursul să câștige în profunzime

In memoriam
Ștefan loanid
„un fluture negru îmi sfâșie gura.“

   Biobibliografia poetului Ștefan loanid poate fi comprimată între două
paranteze scurte, cât o ecuație: s-a născut la Brașov, iar în cei 60 de ani de
existență a absolvit Facultatea de Filosofie din București, o vreme a fost profesor,
apoi ziarist, și a publicat 6 volume de poezie, dintre care două au primit Premiul
USR. De o generozitate înălțătoare, inocent și curat emoțional și sufletește,
el nu a invidiat pe nimeni și nu s-a crezut mai presus de alții, deși versul lui
scânteia într-o catedrală a spiritului superior.
   Ștefan loanid scria o poezie fără anotimp, fiindcă el pendula, pascalian,
între neant și infinit. O viață întreagă s-a auto-exilat în sanctuarul (Scriptorium-
ul) celor erudiți, cină de taină la care invita, nocturn și ritualic , umbra emblematică
a filosofului-teolog medieval Anselmus (născut exact la o mie de ani după
Hristos). Aici, în absida „cadaverică" a unor metafore de o extraordinară forță
expresivă, poetul a inventat „un limbaj întors în sine/ ca mineralele viitorului".
   Ștefan loanid și-a conceput poezia precum albina fagurele: precis, economic,
armonic, simetric - și totul în mireasma spiritului nesăturat de sine. Aceasta este

însăși legea cristalelor de a se reflecta unul în altul (implozie în concentrare): „Știu de mult, Anselmus/ că perfecțiunea
este/ înfricoșătoare și totuși/ mi-am dorit întotdeauna/ să scriu poemul perfect// poemul într-un singur cuvânt."
   Poetul s-a distanțat viforos de noi, avertizându-ne în Prolegomenele morții (1998): „Nu se duce în Iad/ decât
acea parte a omului/ care nu vrea să moară" și, asta, fiindcă Moartea are o misiune misterioasă, sub protecție divină.
   Ștefan loanid a fost ucis de o boală violentă și înfricoșătoare: cancer la limbă (epiteliom-carcinom). El, cel
care tocmai scrisese, premonitoriu, în ultima sa carte Subteranele Fundației (2008): „un fluture negru îmi
sfâșie gura". Și își încheiase opera luând cu sine: „atâtea cuvinte care nu vor exista niciodată".
   Poetul Ștefan loanid s-a sfârșit murmurând: „Oare, ce viteză o fi având întunericul?"...
Gheorghe ISTRATE

(18 apr. 1949-4 nov. 2009)

sau calitate. Faulkner pare mai interesat să-și exercite
propria virtuozitate, decât să construiască un edificiu
narativ solid. Vocile personajelor sunt, în exclusivitate,
vocile autorului. Ventriloc și egolatru, el oferă o glosolalie
de uz propriu, nu un text al experienței alterității și
viziunilor existențiale, cum poate ne-am fi așteptat.
Scriitorul testează, ca într-un laborator fonetic, intensitatea,
timbrul și calitatea sunetelor întrebuințate pentru a-și
ilustra insațiabila poftă de a vorbi.
    Abordarea e lucid asumată. Mai mult, autorul
declanșează o polemică implicită cu Marele Maestru în
opera căruia cuvântul media între personaje și tragedii.
La Shakespeare, iritarea e tradusă în disprețuitorul
„Words, words, words!" La Faulkner, tensiunea negativă
se rezolvă prin incriminarea construcțiilor verbale
alcătuite pe baza cuvintelor: „Talk, talk, talk!" Nu e
un salt de natură, să zicem, calitativă, ci o abordare
deosebită: în tragedia shakesperiană prima nivelul
simbolic al comunicării, pe când în „țânțăriada" rămasă
fără consecințe a lui Faulkner e vorba de impunerea
prin materialitatea cuvintelor a unei realități palpabile.
    în ce măsură experimentul a reușit, rămâne de văzut.
Știm doar că el n-a ezitat să sacrifice ideea inițială -
scrierea unei istorii pline de grație, născută direct din
aerul epocii, dinamică și plină de culoare, amuzantă
și didactică, în ton cu demersurile întregii generații de
autori căreia îi aparținea. Nu e dificil să identifici
momentul în care s-a produs glisarea dinspre proiectul
cărții-ca-narațiune înspre realitatea textuală finală, a
cărții-ca-repertoar al discuțiilor: în clipa când personajele
urcă la bordul iahtului Nausikaa, pe puntea căruia vor
îmbrăca veșminte alcătuie din cuvinte, așa cum Ulise,
gol pușcă, primise în poemul homeric hainele din mâna
fiicei regelui Alcinous. ■



   Brooks, Cleanth, 1978, William Faulkner. Toward
Yoknapatawpha and Beyond, New Haven and London:
Yale University Press.
   Parini, Jay, 2004, One Matchless Time. A Life of
William Faulkner, New York: HarperCollinsPublishers.

salon literar

Destinatar, dl. Marius Chivu

            RAGĂ MARIUS,
  D Numărul din noiembrie al Dilematecii văd
că are centrul de greutate în paginile de și
despre Salman Rushdie, scriitor căruia i-
ai luat astă-vară un interviu. Deși viața
lui este un roman, autorul Versetelor satanice
- „cel mai celebru roman necitit", cum a
fost numită cartea - crede că „un scriitor
trebuie să scrie ca și cum scrisul este mai
important decât viața în sine”. în privința impactului
literaturii, într-o convorbire cu regizorul David Cronenberg,
Rushdie afirmă că din rivalitatea carte / film, câștigător
iese filmul: „Am spus întotdeauna că filmele au un rol
mai mare decât cărțile în formarea unui om”. De
altfel, mirajul cinematografiei ca meserie nu l-a ocolit
pe scriitor: „După ce am plecat de la universitate, mi-am
petrecut câțiva ani încercând să devin actor, dar am
renunțat la timp. Amuzant e că eu cred că acum aș fi un
actor mai bun. Pentru că, privind înapoi la tânărul
care eram, ca s-o spun pe șleau, gesticulam prea
mult”. Puțini știu că a jucat, pe când era la Universitatea
din Cambridge, în două piese ale lui lonesco. Rinocerii
și Viitorul e în ouă („în aceasta din urmă jucam o statuie
care prindea viață”).
    După aceste trădări ale literaturii cu atât de atrăgătoarea
artă a filmului și cu teatrul, sunt binevenite paginile în
care Salman Rushdie se întoarce la roman și face o
pledoarie pro domo. în eseul Din nou în apărarea
romanului, dintr-un volum tradus la noi de Petru Dulgheru,
apărut la Editura Polirom, Rushdie se raportează polemic
la o conferință a lui George Steiner, în care acesta constata
o anume oboseală a romanului contemporan, amenințat
de concurența cu un reportaj bun sau cu știrile în direct.
Răspunsul lui Rushdie, destul de acid, pornește de la
nepotrivirea flagrantă între imaginea romanului în
momentul apariției lui și, pe de altă parte, în istoria
literară: „Literatura nu a avut niciodată viitor. Până și
lliada și Odiseea au avut parte la început de recenzii
proaste. Scrisul de calitate a fost întotdeauna atacat, mai
ales de către alți scriitori de calitate. [...] Aristofan l-a
numit pe Euripide «un antolog clișeistic... și un
creator de paiațe obraznice»”. Dacă lăsam deoparte
judecata de valoare - eu aș fi tradus mai degrabă
„antologator de clișee” decât „antolog clișeistic” -,
descrierea nici nu-i rea. Mai departe: „Samuel Pepys
considera Visul unei nopți de vară «insipidă și ridicolă»,
Charlotte Bronte a desconsiderat opera lui Jane Austen,
Zola a pufnit de dispreț în fața Florilor răului, Henry
James a aruncat la gunoi Middlemarch, La răscruce
de vânturi și Prietenul nostru comun. Toți au rânjit când
a apărut Moby Dick. Când a fost publicată Doamna
Bovary, Le Figaro anunța că «Domnul Flaubert nu este
un scriitor», Virginia Woolf a spus despre Ulise că
este «prost crescut», iar Curierul Odessei scria despre
Anna Karenina: «fleacuri sentimentale... Arâtați-mi o
pagină care să conțină o idee»”. Da, lucrurile pot fi
văzute și așa, dacă ignori celelalte oferte de înțelegere.
    Exemplele pot continua în șuvoi, se pot apropia
amenințător de noi, pot cuprinde și alte domenii artistice,


CU BUCURIE



        Comedia

    încurcăturilor

muzica în primul rând. Iată ce a scris un critic
muzical, se pare că inteligent și cultivat, despre un
contemporan al său: „Eleganța, puritatea și măsura, care
erau principiile artei noastre, s-au plecat treptat în fața
noului stil, frivol și afectat, pe care aceste vremuri, ale
talentului superficial, l-au adoptat. Niște minți care, prin
educație și prin obișnuință, nu reușesc să se gândească
la nimic altceva decât la îmbrăcăminte, la modă, la bârfă,
la lectura de romane și la dezmățul moral, întâmpină
greutăți în a experimenta plăcerile, mai elaborate și mai
puțin febrile, ale științei și artei” (trad. de Dragoș
Cojocaru). îl recunoști oare din această descriere pe
compozitorul cu pricina? E vorba de Beethoven, cu
Simfonia a noua, despre a cărei primire, la Viena, în
mai 1824, vorbește Baricco într-un volum, Barbarii,
tradus la Humanitas. După cum vezi, atât Rushdie,
cât și Baricco și-au ales numai nume inatacabile și
desființări care vin de la oameni inteligenți, cu talent
și aproape sigur că nu rău intenționați.

  N SPAȚIUL literar românesc lucrurile au avut adesea
și o coloratura mai balcanică, de pildă tăcerea cu care
a fost întâmpinat inițial Călinescu la Enigma
Otiliei (de soarta critică a Cărții nunții nici nu mai
vorbim, în timp ce romane mult mai proaste erau
lăudate) sau disprețul generației tinere pentru „delicatele
lucruri vechi”, când Ibrăileanu a publicat, după o viață
de critică literara, romanul Adela. Mai mult, el, care
lăudase romanul de sinteză și fresca istorică, scrie roman
de analiză. In poezie terenul e mai alunecos și subiectivitatea
mai accentuată. Eliade l-a atacat dur pe Arghezi, mult
înaintea lui lonescu, tocmai în anul debutului, cu câteva
luni înainte de apariția Cuvintelor potrivite. îl numește
în derâdere un zeu, dar unul „trivial, agresiv și bonom.
Un zeu care înjură mult, face poezie pură, urăște editorii
și visează o vilă la Sinaia. Un zeu fecund în fantezii și
pornografie. în jurul său, la picioarele sale, tămâindu-1
- s-au adunat, turmă, credincioșii”.
  Dar nu despre motivele contextuale ale unor respingeri
vreau să te întreb - pentru că acestea sunt secundare,

ci despre incompatibilitatea unor lumi ficționale cu niște
cititori avizați.
    Iar Arghezi l-a desființat, cum se știe, pe Rebreanu.
Te-am ales pe tine ca interlocutor pentru această problemă
tocmai pentru că, urmărindu-ți evoluția, încă de la primele
tale cronici din România literară și până astăzi,
când ești un critic cu voce deslușită, nu te-am surprins
niciodată cu respingeri „contextuale”. în plus, nu ești
numai critic: scrii poezie și proză, iar eu, una, cred cu
tărie în viitorul tău literar. Și nu îți cer un răspuns care
să țină neapărat de estetica receptării, de schimbarea
canonului (cazul Simfoniei a noua), ci unul care să vină
din observația personală, pentru că o privire proaspătă
vede multe. De asemenea nu un răspuns valabil
pentru genii, pentru nemuritori, ci unul pentru noi, noi,
epigonii și noi, muritorii.
    Insă deocamdată mă simt obligată să încerc să pricep
și eu acest bizar mecanism care e confruntarea dintre
carte și cititor. Sigur că primul lucru care-ți vine în minte
este gustul. Dar nu e suficient, pentru că, cel puțin în
exemplele date, contestatarii nu spuneau că nu le
place sau că nu e genul lor de literatură, ci pur și simplu
că nu e literatură sau că e una de aruncat la gunoi. Eu
cred că până la urmă greutatea de a înțelege miza unei
căiji, personajele, lumea ei, e semn că acolo e viață.
Noi, toți, cu viața avem în primul rând probleme, nu cu
literatura. N-o înțelegem în același fel, nu cerem aceleași
lucruri de la ea, nu ne bucură și nu ne enervează aceleași
lucruri. Oamenii din jur, la fel ca mai apoi personajele,
ne stârnesc reacții diverse, opuse chiar, și efectele vieții
asupra noastră sunt diferite. în al doilea rând, avem
probleme și cu convenția estetică. Iar aici, autorii înșiși
sunt cei mai vulnerabili. Ei văd esteticul în felul lor și,
adesea, cu cât sunt autori mai afirmați, cu atât sunt
mai marcați de modul lor de a construi o lume. Mă
tem că numărul lumilor alternative pe care le acceptăm
și pe care le pricepem este, pentru noi toți, limitat. Ai
zice că Zola trebuia să fie primul care să-1 înțeleagă
pe Baudelaire. Nu l-a înțeles tocmai fiindcă, asemănător
cu acesta pe coarda „urâtului”, era totuși la polul opus
al convenției literare. Fiindcă Baudelaire frăgezea poetic
urâtul, iar Zola îl voia natur, îl mânca în sânge.

DAR CRITICII? Teoretic, un critic literar ar trebui
să poată „sări peste umbra lui”. Dar de câte
ori judecata critică nu ține totuși de o opțiune
mai întâi vitală diferită și-apoi estetică diferită?
Dacă aș mai scrie critică, cum făceam la începutul
anilor ’90, eu aș pune cărțile sub următoarele
etichete: 1. Cartea e bună și mi-a plăcut. 2. Cartea e
proastă și nu mi-a plăcut. 3. Cartea e bună, dar nu mi-a
plăcut. 4. Cartea e proastă, dar mi-a plăcut. (Desigur,
bun și prost pot primi toate nuanțele între destul de și
foarte sau pot fi înlocuite cu termeni mai sofisticați, mai
tehnici.) Cazul 3 dă naștere la cele mai multe încurcături,
fiindcă unii critici caută neapărat motive estetice și general-
valabile ca să demonstreze ceva ce ține de gustul propriu.
După cum vezi, în critică par obligatorii numai verdictele
1 și 2, adică numai coincidențele între gustul personal și
valoare. Cine spune că ele trebuie sau pot să coincidă
mereu? De aici cred că vine toată comedia. ■

România literară nr. 45 /13 noiembrie 2009

artea e un exemplu de cît de
[ mult poți spune fără să iriți și de
l cît de puțin poți să cedezi fără să
X faci impresie rea.

comentarii critice

România literară nr. 45 /13 noiembrie 2009

ĂRȚILE unui ambasador nu prezintă
   C interes decît într-o singură împrejurare:
cînd autorul reușește să uite de regulile
jargonului diplomatic, alegînd franchețea
opiniilor personale în locul acelei
exprimări protocolare care preschimbă
orice alocuțiune într-o procesiune
inertă de fraze șablon. Cu alte cuvinte,
ambasadorul trebuie să iasă din pielea
diplomatului și să revină la stadiul
unei conștiințe autonome. Dacă izbutește acest lucru,
frumusețea situației este că, încetînd să fie diplomat,
el nu încetează să fie ambasador, reprezentînd în
continuare mentalul țării căreia îi aparține.
    Georgios Poukamisas, ambasadorul Greciei la
București, și-a însușit deplin lecția expresiei
neprotocolare. Pe scurt, este un excelent mesager al
Greciei, nesfiindu-se să încalce lustrul inexpresiv al
clișeelor oficiale, pentru a spune sincer ce gîndește
despre lumea în care trăim. De aceea, Dialog cu
istoria e un exemplu de cutezanță discursivă defășurată
după dictonul antic al perseverenței bine calculate:
gutta cavet lapidem non vi, sed saepe cadendo.
Picătura sparge piatra, dar nu prin forță, ci prin cădere
continuă. Poukamisas e o picătură încăpățînată care
cade mereu spre a fisura mentalitatea acelor politicieni
care văd în viitorul Uniunii Europene un suprastat
federativ în care națiunile trebuie să aibă bunul-simț
să dispară cît mai repede. Descrisă succint, cartea
este declarația de principiu a unui grec care vrea
să se definească pe sine în ochii europenilor, dar o
declarație făcută cu atîta eleganță, încît simți prea
bine că românii au multe de învățat de la elini.
    Neconformist și scutit de meteahna gîndirii
previzibile, Poukamisas răspunde la întrebări de
genul: Ce înseamnă trecutul Greciei, ce înseamnă
să fii grec și cum arată o Europă a națiunilor? Judecată
din unghiul acestor probleme, Dialog cu istoria este
o subtilă polemică dusă împotriva unui Occident
care vrea să-și impună formula unui stat laic în care
singurul zeu este mentalitatea consumistă. Absolvent
al Facultății de Drept a Universității din Atena (1977)
și al Academiei Diplomatice din Viena (1979), cu
o carieră de 25 de ani în domeniul diplomatic,
Poukamisas e suficient de profund ca să se exprime
ferm, dar și destul de abil ca să nuanțeze temele
delicate. Cartea e un exemplu de cît de mult poți
spune fără să iriți și de cît de puțin poți să cedezi
fără să faci impresie rea. E îndeajuns să vezi cum
scrie despre împărțirea Ciprului sau despre poezia
lui Kavafis în Europa, ca să-ți dai seama că acest
ambasador elen, deși împinge fronda ideologică pînă
la un prag maxim, o face cu măsură și tact, în buna
tradiție a profesiei sale.
    Dar am greși dacă am vedea în Poukamisas un
apologet fără discernămînt al țării sale. Dimpotrivă,
e un critic acerb al compatrioților săi atunci cînd are
motive s-o facă: „Care este zestrea, dar și povara
misiunii pe care o are de purtat națiunea noastră în
contextul european? O națiune în marasm, care-și
devorează propriul trup, poate fiindcă se retrage
conștiința solidarității. Sleire demogafică, haos social,
impas economic, stagnare culturală, dezorientare
sunt trăsături care caracterizează spiritul eladic.
Nu există astăzi în Grecia un simț al scopului, al
ierarhizării, al priorităților. Cine suntem, încotro ne
îndreptăm, care sunt țelurile noastre și cum le vom
atinge? Țara trăiește în perioada sa «geometrică».
Preschimbările sociale din ultimii douăzeci de ani
i-a făcut de nerecunoscut chipul. Va fi nevoie de
mari eforturi și de o operă prometeică, de personalități
de tip «presocratic», spre a-i arăta drumul. Grecia
este, pe plan spiritual, o corabie fără cîrmă.
Ducem lipsă de figuri europene. Odată cu dispariția
neokantienilor, intelectualitatea greacă europeană a
rămas fără ecou. Nume importante, precum Nikiforos
Vrettakos și Konstantinos Despotopoulos, adevărate
călăuze spirituale, tălmăcesc cuvîntul adevărului,
Konstantinos Axelos, și el o figură de seamă, dar
toți sunt ca niște insulițe în largul mării. Țara care,
de numai cîteva decenii încoace, și-a pierdut toată
diaspora ei străveche și bogată în bărbați aleși, nu
și-a definit încă rolul pe care îl are ea însăși de jucat.


        Tradiția

           t

    elen itătii

t


Georgios D. Poukamisas, Dialog cu istoria,
Editura Omonia, București, 2009,184 pag.


Domină eudemonismul fără viziune și țel. Modernismul
fără suport. Strigăte dezarticulate care nu duc la o
concepție de ansamblu, luminată. Konzeptlosigkeit.
Nu există une certaine idee de la Grece în mediul
european.“ (pp. 72-73)
    Poukamisas nu e scriitor în sens beletrist, ci un
autor a cărui pregătire juridică i se întipărește în
structura frazei. Scrie lapidar, sec, fără preocupare
de stil, dar cu limpezime și informație bogată. De
aceea, nu-1 citești ca să-1 deguști estetic, ci ca să te
instruiești pe seama unui spirit erudit. Atracția textelor
sale vine fie din diversitatea informației, fie din doza
subversivă de îndrăzneală cu care, pe alocuri, se
ridică împotriva poncifelor occidentale. Sunt trei
locuri unde Poukamisas se răfuiește pe față cu autorii
occidentali.
    Primul loc privește definiția pe care Samuel
Huntington, în articolul „The West Unique, Not
Universal“ din revista Foreign Affairs (numărul
din noiembrie-decembrie 1996), o dă Occidentului:
spațiul ocupat de catolici și protestanți. Reacția lui
Poukamisas: „Occidentul ca termen care îi include
pe catolicii Europei, precum și pe protestanții din
întreaga lume reprezintă o interesantă noțiune de
orientare. Este însă o idee procustiană, idee înșelătoare
și nestatornică.“ Se subînțelege că lăsarea în
afară a spațiului ortodox nu poate fi acceptată de


Poukamisas.
   Al doilea loc se referă la afirmația istoricului
german Golo Mann, din ziarul Die Zeit din 30
august 1985, potrivit căreia Grecia nu este un
stat european și că între actuala Grecie și Elada
antică nu este nici o legătură. Poukamisas ripostează
printr-o scrisoare elevată: „Opinia potrivit căreia
Grecia este ceva separat de Europa pare mai degrabă
ciudată. Chiar și cuvîntul Europa este, atît din punct
de vedere mitologic, cît și pur etimologic, un termen
de proveniență clar grecească." Cît despre lipsa de
legătura între moderna Grecie și cea antică, Poukamisas
subliniază că, deși apogeul grecilor antici s-a
petrecut în secolele trei și patru înainte de Hristos,
după care un declin treptat le-a marcat istoria, totuși
iradierea spiritului Constantinopolului este chiar
veriga de legătură dintre Antichitate și actuala
Grecie.
   Al treilea loc este legat de proveniența termenului
„bizantin". Potrivit lui Poukamisas, Bizanțul este un
termen sinonim pentru Constantinopol (Țarigrad),
dar că niciodată locuitorii capitalei sau ai Imperiului
Roman de Răsărit nu și-au spus lor înșile bizantini.
Termenul este o invenție făcută cu scopul de a distinge
între creștinii ce se închinau Romei și cei care gravitau
în jurul Noii Rome (Constantinopolul). Efectul nociv
al acestei noțiuni aparent inofensive este că pune
în umbră influența grecească, furînd Imperiului Roman
de Răsărit marca definitorie a elenității sale. Bizantinul
devine astfel altceva decît omul elen, un fel de cetățean
imperial lipsit de rădăcini grecești și de conștiința
unui trecut care descinde de mitologia greacă. Mai
mult s-a ajuns pînă acolo că occidentalii au introdus
distincția dintre «romeu» și «grec», primul referindu-
se la locuitorii Bizanțului, în vreme ce al doilea se
referea la poporul intrat sub dominația otomană.
Numai că, potrivit lui Poukamisas, în Constantinopol
se vorbea limba greacă, religia era creștină, evangheliile
circulau în limba greacă, singurul lucru amintind
de Roma fiind normele dreptului roman. De aceea,
a spune că Bizanțul poate fi rupt de istoria poporului
grec, e totuna cu a spune că Constantinopolul nu a
avut nimic grecesc înainte de invazia turcilor (1453).
„Termenul «bizantin» este artificial. A fost creat de
cărturarii occidentali, iar apoi s-a impus fără a mai
fi supus criticii. își datorează paternitatea lui Hieronymus
Wolf. [...] Mai tîrziu i-au spus «bizantin» imperiului
pe care succesiv l-au denigrat, l-au subminat și l-au
prădat, iar cînd, în vîltoarea Iluminismului și a
Romantismului, au descoperit că urmașii lui Miltiades
sunt greci, nu și-au putut închipui, desigur, ce aveau
aceștia în comun cu grecii. Dominația numelui de
origine apuseană «bizantin» a contribuit la înstrăinarea
de propria istorie a elenității din afara Greciei." Să
recunoaștem, distincție subtilă și plină de consecințe
istorice.
   în fine, e de tot interesul să vedem cum arată
România privită de un grec. Primul lucru pe care
îl afli este că numele ți-1 dau întotdeauna străinii:
„Cînd s-a constituit identitatea națională românească?
Nu se poate da un răspuns univoc, întrucît este
vorba despre un îndelung proces evolutiv. Valahia
se numea «Pâmînt romanic» («Șeara Rumânească»)
încă înainte de 1500. Primul însă care a consacrat
în plan științific termenul «România» pentru a
desemna Principatele Dunărene a fost grecul Daniil
Filippidis, în 1816. Pînă atunci, așa cum rezultă
din cartografia occidentală cel puțin, denumirea
era rezervată unei mari părți din întinsa Tracie. [...]
Grecii au fost cofondatorii nevăzuți ai statului român
și au fost mulți cei care nu și-au lăsat siguranța
lor dunăreană pentru a îngroșa rîndurile societății
din Grecia lui Kapodistrias și Otto. Printre
aceștia s-au numărat reprezentanți ai Iluminismului
neoelen și membri ai Eteriei. Cînd participi de pe
o poziție marcantă la viața țării tale, cînd contribui
la formarea identității societății, a politicii și a
culturii acestei țări, atunci nu există nici un
motiv să fii înregistrat ca minoritate. Bucureștiul
a fost un oraș de valahi și romei." (p. 162)
   Autorul se dovedește un spirit lucid, erudit și
totodată patriot, care îți dă posibilitatea să afli cum
arată Europa, România și Grecia atunci cînd sunt
privite de ochii unui grec contemporan nouă. ■

Abia în urma acestei neașteptate coabitări se naște aici
tensiunea: din ironia corozivă, din mecanica rutinei, din
constrângerea autenticității, din jargonul
comportamental, din, în sfârșit, privațiunile de limbaj.

comentarii critice

nAI MARE dragul ce obiect a rezultat
din colaborarea Elenei Vlădăreanu cu
Dan Perjovschi! Un titlu provocator
securizant (spațiu privat, ahandbook),
patruzeci și ceva de poeme cu teză,
treizeci și trei de ilustrații în marginea
textelor, o copertă de un alb intact,
fără nici o nuanță în plus. Bunul gust se simte ca
acasă aici. N-aș fi crezut-o pe autoare capabilă de
un asemenea devotament vizavi de un proiect literar
de anvergură. Cu atât mai mult cu cât critica s-a
grăbit să o acrediteze în primul rând ca insurgență,
găsind foarte rar cuvinte de laudă pentru merite ceva
mai terestre, cum e de pildă adecvarea la metodă.
I-am recitit, în consecință, toate cărțile, inclusiv
pe aceea din 2001 (din confesiunile distinsei doamne
m.), editată underground și considerată debut neoficial.
Ce m-a frapat a fost tocmai grija susținută pentru un
program sistemic. Nici unul din volumele Elenei
Vlădăreanu nu reprezintă o simplă culegere de poeme
disparate. Și nici, ca la alții, o asamblare forțată de
cicluri. (O situație similară în poezia ultimilor ani
e cea a lui Teodor Dună, care nu se dezminte pe sine
de la un capăt la altul al Catafaziilor sale.)
   Nu știu cât de în serios ar trebui să luăm mesajul
spațiului acestuia privat. în întregul lui, volumul e
o luptă pentru privilegiul intimității. Permanent
invadată, aceasta din urmă, de tot ce înseamnă public
și, mai ales, publicitar. Fire impulsivă, Elenei
Vlădăreanu nu-i displace totuși un asemenea asediu,
așa încât e continuu atentă la el, dinăuntru și dinafară,
îl vede ca pe-o legitimă apărare, dar și ca pe un extrem
de diplomatic joc de șah. La un astfel de relativism
trebuie să fi contribuit și umorul cerebral al lui
Perjovschi, ale cărui desene joacă nu o dată rolul de
osciloscop: când tonul versurilor se ridică, liniile
devin frânte și haotice. Altminteri, sunt absolut
conforme cu stilistica artistului, rafinat înțelegătoare
și în fond calofilă.
   Sigur, chiar folosită în contrapunct, formula
militantă există. Elena Vlădăreanu spune răspicat și
ce are de spus, și ce are numai de sugerat. Și de obicei
o face cu o voce pe care nu se sfiește să arate că o
detestă, cu vocea publică adică, singura la care, prin
forța lucrurilor, are acces. (Cealaltă, interioară și
vibrantă, nu e implicată în redactare. Sensibilitatea
acesteia e reală, dar impalpabilă. Iată încă o
dovadă a invaziei la care mă refeream mai sus.) Câte
din sursele pe care, cu franchețe, Elena Vlădăreanu
le indică într-o notă finală sunt oare preluate necritic?
Ce au în comun Jamie Oliver, cataloagele Ikea, presa
cotidiană, revistele glossy, documentarele postului
TV Antena 3, vorbele de duh ale celebrităților mai
mici sau mai mari și inscripțiile stradale din Capitală?
Ce au în comun, vreau să zic, din punctul de
vedere al unei poete intransigente cum e Elena
Vlădăreanu?
   E de presupus că pe cele mai multe din aceste
referințe nu le ține la mare preț. Greu de spus însă
pe care exact. Ambiguitatea aceasta garantează
prezența poeziei (pe care unii puriști ar putea-o pune
la îndoială în virtutea unor obișnuințe de lectură)
în spațiu privat. Multe texte își trag expresivitatea
din sound-ul de prospect: „eu am 27 de ani 1,57 m
55 kg. el are 29 de ani 1,70 m/ 65 kg. o să murim
amândoi la 71,80 de ani. dar avem/ 9 șanse din
100 să murim anual până atunci, el din/ cauza tutunului,
eu din cauza cancerului la sân.// ne-am cunoscut
în urmă cu trei ani și ne-am mutat împreună pentru
a nu agrava situația imo-/ biliară, și așa precară, din
bucurești, suntem căsătoriți în proporție de 8,8 % și
vom divorța cu siguranță între/ 30 și 34 de ani, așa
cum se va întâmpla și cu ceilalți/ prieteni ai noștri
căsătoriți.// eu folosesc de cinci ori mai puține
deodorante decât/ englezoaicele, de trei ori mai puține
decât nemțoai-/ cele, de două ori mai puține decât
unguroaicele, fac/ sex de 2,5 ori pe săptămână, el,

Cosmin Ciotloș

CRONICA LITERARA


        Poezie cu


    virgulă


Elena Vlădăreanu, Spațiu privat,
Editura Cartea Românească,
București, 2009,80 pag.


de 4,08 ori./ cultural clash/ avem 0,009 copii. 75
de procente din ei sunt apă/ (pag. 10)
     Statisticile sunt numai aparente. Ultimul vers de
pe aceeași pagină e cât se poate de tranșant și de
semnificativ pentru raportul dintre personal și paușal:
„încrederea în noi înșine și în țara noastră este egală/
cu zero.“ Zero și-atât. Fără rest și fără speranță.
Citatul e numai bun pentru a măsura gradul de
disimulare al discursului. Pentru că, atât cât inovează,
volumul acesta inovează în materie de discurs. în
sine, scepticismul politic nu e nou în poezia Elenei
Vlădăreanu. (Stau mărturie părți consistente din
Fisuri ori din europa, zece cântece funerare.) în
schimb, plierea pe o retorică anchilozată, da. Abia
în urma acestei neașteptate coabitări se naște aici
tensiunea: din ironia corozivă, din mecanica rutinei,
din constrângerea autenticității, din jargonul
comportamental, din, în sfârșit, privațiunile de limbaj
(putem interpreta titlul și așa, în termeni de suprimare).
     Tocmai de aceea, atunci când își pune întrebări,
Elena Vlădăreanu e departe de a fi, emoțional și
emfatic, interogativă. Poemul o vizează pe ea mai

puțin decât îi vizează imaginea. Punctuația spune
totul: „până când voi fi o tânără reprezentantă a
poeziei române./ până când voi continua să scriu
poezii oribil de feminine,/ să fiu uncool și unsexyj
la 35 de ani ce se va scrie după elena vlădăreanu
virgulă./ unde îmi este umorul, cum stau cu networkingul./
corespondez cu un jurnalist austriac/ cu un artist
plastic berlinez/ cu un autor mexican de haikuuri
care trăiește la praga/ - oare asta contează mai mult?
-/ cu câțiva intelectuali albanezi/ dar asta chiar nu
se pune./ de ce dorm atunci pe o ureche./ mă zbat
suficient ca literatura mea să fie tradusă./ este mai
bună engleza mea după o săptămână de new york./
am început să scriu la cartea secolului./ am aplicat
pentru granturi am făcut rost de recomandări/ am un
cv impresionant/ am înțeles regulile jocului cum stau
cu diplomația/ cât de des este afișat numele meu
pe google/ și pe câte pagini în engleză.// până la urmă
eu nu sunt decât o fată cuminte./ port cu mine un
tacâm de intenții scriitoricești/ (pag. 61)
    Așa stând lucrurile, volumul are de înfruntat
un pericol major. Coerent ideatic, scăderile lui valorice
sunt imediat amendabile drept curată ideologie.
Practic, în spațiu privat nu există (nici nu pot exista)
scuza poemelor de legătură. Ce li se permite altor
autori, nu i se admite Elenei Vlădăreanu. Slalomul
celorlalți (cu decelerări prudente și necesare, cu
inflexiuni și pauze de respirație) n-are ce căuta în
mersul pe sârmă impus aici. Iată de ce un text ca
acesta e pur și simplu slab: „Odihna din timpul nopții
este cea mai bună metodă/ de a crește capacitatea
memoriei.// Dormi o treime din viață. M-am
gândit la asta: cum/ te pot ajuta să te odihnești mai
bine.// Dormi pe o parte. Ai 172 cm înălțime și
cântărești 73 kg. Ți-e cald în timp ce dormi.// Dormi
pe spate. Ai 157 cm înălțime și cântărești 58 kg.
De obicei ți-e frig noaptea.// Dormi pe spate. Ai 178
cm înălțime și cântărești/ 87 kg. De obicei ți-e frig
noaptea.// Dormi pe o parte. Ai 188 cm înălțime și
cântărești/ 79 kg. Ai umeri lăți. Ți-e frig de obicei.//
Pentru un somn mai liniștit. Pentru o viață mai/
confortabilă/ (pag. 18)
    Ca să nu mai spun de bucățile oarecum corecte
politic, care, deși tușante, au un prea accentuat impuls
melodramatic. Multe din acestea sunt pledoarii jucate
pentru o siluetă perfectă, pe care tocmai abundența
(era să scriu: obezitatea) le face deficitare. Găsim și
câteva aluzii ecologiste, probabil concepute în aceeași
logică inversă prin care sunt denunțate, în spațiu
privat, stereotipiile de tot felul. Problematic mi se
pare însă că, din numeroasele betes noires pe care
Elena Vlădăreanu le ia la ochi, nu toate-s chiar așa
de negre. Sau, cel puțin, autoarea nu reușește să le
înnegrească destul de uniform.
    Dacă n-ar fi avut substrat doctrinar egalitarist,
ce frumos ar fi fost, de pildă, un poem ca product
description: „aparțin etniei rome./ am 25 de ani.
nu am slujbă, nu am casă, nu am studii./ știu să citesc,
pot să mă iscălesc./ mă declar clinic sănătoasă./ declar
pe propria răspundere că nu am practicat niciodată/
prostituția, declar pe propria răspundere că nu consum
substanțe interzise./ nu fur. nu am furat niciodată./
mă spăl zilnic, de două ori pe săptămână fac baie
generală./ am doi frați și sunt alcătuită din două
mâini două/ picioare un trunchi două fese un aparat
genital doi sâni/ un gât și un cap pe care sunt
distribuite proporțional următoarele elemente:
doi ochi, două sprâncene, două/ urechi, un nas, o
gură/ câteva zeci de mii de fire de păr/ negru, nu
dețin păduchi./.../ cel mai frică îmi e de camera
ascunsă și de măcelări/ (pag. 51)
    Făcând un calcul calitativ, dintre toate ale cărții,
tocmai poezia dă (în sens matematic) cu virgulă. Ea
e prezentă, e puternică, e ubicuă, dar nu e integrală.
Recunosc, aș fi puțin dezamăgit, dacă n-aș bănui că
exact asta și-a dorit Elena Vlădăreanu să obțină. ■

România literară nr. 45 /13 noiembrie 2009

poezie

ÎN AL ZECELEA CER
Nu doar cele nouă ceruri dantești -
în al zecilea cer se află poezia - în
cerul gurii lui Dumnezeu...

CUM CITEȘTE SFÂNTUL
Cum citește un sfânt?
întâi
de la privirea lui
se aprinde primul cuvânt
care
cu flăcăruia sa
luminează următorul cuvânt
ce se aprinde și el
în continuare de rând
luminând
și aprinzând
al treilea cuvânt
ce-1 luminează
și-l incendiază pe următorul...

Anume așa citește un sfânt
cuvânt cu cuvânt
ce se aprind
pe următorul cuvânt luminând
aprinzând...

Anume așa - luminează
aprinde
arde
cuvânt după cuvânt
fără a lăsa urme
scrum de sens
mai rarefiat
mai dens
încât
nimeni nu știe ce a citit
totuși
un sfânt...

HOKKU
De pe frunza bambusului
barza ciugulește melcul
trosnindu-i cochilia-n clonțul dur.


România literară nr. 45/13 noiembrie 2009

...Dar nici chiar acesta nu e
cel mai scurt poem despre moarte...

DOR DE CASĂ
Sankt-Petersburg. Neva sub gheață.
Amintirile avangardei de acum o sută de ani,
ale secolului de argint - argintată
era până și sârma ghipată a Gulagului
în care
a murit Mandelștam
poate că de argint ar fi fost
și glontele ce intrase în tâmpla lui Maiakovski
și caloriferul de care a fost izbit cu capul
Serghei Esenin în hotelul
„Angliter”...


Vifornița nărăvește să urle
dar
se răzgândește și, civilizat,
maiakovskian,
încearcă să cânte sonate la
(și în - la major) flautul
înaltelor burlane.


O pală
de auroră boreală.

Ah, dacă ați ști ce frică trag
în noaptea aceasta
gospodinele din România că
ar putea să nu li să prindă
răciturile de Bobotează!...


5 ianuarie 2009


CURRICULUM POEMATIS

.. .m-am născut pe
05.01. 1949... - în autobiografii
precum în logica obligatoriu formală


Leo Butnarii

a poeziei
și cifrele sunt
jocuri de cuvinte...

NU
ticăitul, obișnuitul tic-tac -
îndărătnicul efort al ceasului care
nu vrea să ajungă natură moartă

TU, EU...
oricum
e ceva, totuși, să ai ocazia
în două secole la rând să spui
în secolul trecut... (- și
să ai tristă dreptate...)

PE TOATE
...și farmacistul mi-a spus:
„timpul le vindecă pe toate”
întorcându-mi mănunchiul de rețete...

BUCUREȘTI - CHIȘINĂU
revenind acasă
scot la balcon
să se aerisească
rucsacul ce miroase a
vagon de tren

DUPĂ CĂDERE
chiar tu sâ fii simbolul
națiunii noastre
fântână ce te deschisei
după căderea lui Manole?...

SENZAȚII
...în timp de boală, pe când, răcit
stai în pat: rotunjimea căldurii ceștii de
ceai
pe care ți-o pui pe piept,
în dreptul inimii;

...când ești sănătos, bun de petrecere -
                              căldura
cămășii abia ridicată
de sub talpa fierbinte a fierului de
                               călcat
și aruncată pe umeri...

FUMĂTOAREA, VEIOZA
1

Miez de noapte
sau poate
trecut de el. La
colțul străzii - vinișoarele vineții
prin falangele cvasistrăvezii ale prostituatei
ce aprinde chibritul în
scoica palmelor

2

la colțul străzii
prostituata - atât de blondă!... - fluturii
înserării
o asaltează
ca pe o veioză...

GRĂDINĂ PUBLICĂ
la prima țâșnitură a
havuzului redeschis
primăvara -
zburătăciri de vrăbii,
porumbei;
tresărire bătrânilor pe bănci

OMUL, BOSCHETARUL
în curtea blocului - om de zăpadă:
Boschetarul îi șterpelește
nasul de morcov...

FORMĂ
Se scutură bujorii.
Sub vază - o formă nouă,
imprevizibilă
din când în când modificată
de o altă petală
de altele...

TOAMNĂ TÂRZIE
Muzicantul milog
se mișcă după soare
căutând colțuri de stradă unde
bătaia luminii i-ar încălzi
degetele.


ÎNCÂT
Omul e atât de neștiutor,
dar mai ales - hazliu
sau poate - iresponsabil
încât
poate spune orice,
spre exemplu:
nemurire.

TRUC
în lanul de grâu
dintr-un pulverizator de frizerie
fotograful stropește
câțiva maci - ...îi
înrourează....

GLEZNE
Ce scurtuțe
piciorușele vrabiei - o
picătură de rouă i-ajunge
la glezne.

MILA 23
Fluturând din vâslă
lipoveanul apără de pelicani
peștele din barcă.

AȚIPIT
Fluture ațipit
se plimbă cu ușa
închisă - deschisă a
căminului cultural.

MONASTICĂ
Spre chindie,
bătăile de toacă ale monahinei
și cele de ciocan ale tinichigiului
ce potrivește tabla pe
acoperișul mănăstirii.

POCNET DIN DEGETE
Odată
un pocnet din degete
mă duse la gândul că
în sfârșit
Arhimede găsise punctul de sprijin

eu însă nefiind sigur că între timp
și între spații
grecul renunțase
de a mai răsturna Pământul...

ADERENȚĂ
Pe burlan
omizile urcă spre acoperiș
ceea ce nu reușeau să facă
până să apară
spuza de rugină.

HĂRȚUIRE
imprudent
Adam îi propune Evei
să discute filozofie

ceea ce de fapt
nu e decât
hărțuire spirituală

PAUZĂ
Venim în această lume
ca să murim;
plecăm din această lume
ca să murim.

Viața - pauză
între ce
și ce?

DUPĂ 20 DE ANI
Au mai trecut douăzeci de ani... -
asta,
la Dumas ar suna memorabil,
iar la Shakespeare - zguduitor...

         olumele apărute sub semnătura lui Paul Cornea, de la
\ / începutul deceniului șapte și pînă acum, refac
\ / traiectoria gîndirii europene din a doua jumătate a
y secolului XX asupra literaturii.

Aniversare

  Lui Paul Cornea, cu iubire...

                 ÎND TE AFLI aproape, spațial vor-
Cbind, de cineva care îți este drag,
iar acea persoană împlinește un număr
rotund de ani, gesturile aniversare au
intrat în rutină: telefon de felicitare,
eventual o vizită, repetarea unor
declarații de amîndoi știute, dar a
căror revenire bucură mereu. Ce-i de
făcut însă cînd te afli la mii de kilometri
distanță? Atunci lucrurile devin
mai complicate; trebuie să inventezi gesturi inedite,
cum ar fi bunăoară o scrisoare deschisă.
     Ce înseamnă pentru mine Paul Cornea a fost și
este greu de formulat: nu cred, de altfel, că ar interesa
prea multe persoane. Ce înseamnă el însă pentru
zecile de generații care s-au perindat, de cinci decenii
și mai bine, prin Universitatea bucureșteană - iată
o problemă ce merită analizată. în absența unei
statistici de natură socio-estetică, statistică ce l-ar
încînta pe Paul Cornea însuși, să urmărim gîndurile
unui student abstract, care ar fi urmat în toți acești
ani cursurile profesorului și apoi i-ar fi citit cărțile.
     Ce ar observa el? Cărțile lui Paul Cornea au
apărut în cadență regulată, începînd cu anul 1962
(Studii de literatura română moderna) și pînă în
2006 (Interpretare și raționalitate). Ce poate fi comun
între culegerea de subtile studii istorico-literare,
privitoare mai ales la secolul al XlX-lea, și
tratatul de hermeneutică generală din 2006? Aparent
nimic. Doar că volumele apărute sub semnătura
lui Paul Cornea, de la începutul deceniului șapte
și pînă acum, refac traiectoria gîndirii europene din
a doua jumătate a secolului XX asupra literaturii.
     Etapele se lasă rezumate prin etichete distincte:
istorie literară factuală, dar pitorescă, luată de multe
ori drept pretext pentru a ocoli demoralizanta literatură
română contemporană din acea vreme; sinteză de
mare anvergură, concomitent istorică, socială și
culturală, asupra unei întregi epoci (Originile
romantismului românesc); stilistică propriu-zisă, în
zone literare pînă atunci nevizitate de lingvistică
(vezi inițiativa din 1977 numită Structuri tematice
și retorico-stilistice în romantismul românesc);
tehnica și sociologia lecturii, cine citește, de ce
citește, cum citește - întrebările estetice ale anilor
’80; în fine, hermeneutica generală și hermeneutica
aplicată. Prin cîteva cărți extraordinare, scrise în
românește, au defilat lent în fața cititorilor cele mai
importante tendințe ale exegezei literare europene.
Și după hermeneutică? Doar nepoții noștri vor ști
nu sfîrșitul, ci continuarea poveștii: în materie de
metodologie, din fericire, sfîrșit nu există.
     Subreptice, discret, fără o prezență explicită în
text, dar lăsînd clare semne de recunoaștere, a existat
mereu la Paul Cornea și o componentă ideologică.
Ideologia i-a acompaniat metoda. Dacă, în primele
două culegeri substanțiale de studii, chipul lui Marx
își făcea încă simțită prezența (era vorba, bineînțeles,
de Marx hegelianul de stînga, cel din Manuscrisele...
de tinerețe), treptat barba profetului s-a retras în
ceață. Renunțarea la marxism s-a împlinit fără
convulsii și fără regrete: dacă tot a plecat - ducă-
se! Ultimelor cărți ale lui Paul Cornea nu trebuie să
le căutăm multă vreme ideologia implicită: în tratatul
său de hermeneutică, de exemplu, opțiunea pentru
liberalism, pentru democrație, pentru gîndirea plurală
sar în ochi. în cărțile lui Paul Cornea, de la Marx
la Raymond Aron trece o linie mereu ascendentă.
A fost și linia după care a evoluat în ultimele decenii
gîndirea mondială de bună calitate.

    Piesă de rezistență a culturii românești contemporane,
Paul Cornea ne privește astăzi de la o mare înălțime.
A demonstrat că s-a putut păstra și în țara noastră
contactul cu Europa, chiar în cea mai nefastă perioadă
a istoriei; a arătat că cei mai inteligenți români
pot da coloratură proprie marilor curente de gîndire
occidentală; și, mai ales, că personalitățile puternice
au fost capabile să traverseze deșertul fără să fi scris
măcar un singur rînd de care apoi să le fie jenă.
    Studentul abstract de la început, care La urmărit
continuu pe profesor, schițează în încheiere o extrem
de concretă îmbrățișare.
Mihai ZAMFIR

CĂRȚI
  • Radu Beligan, Note de insomniac, ediția a Il-a, revăzută și îmbogățită, București, Tipar Artprint, 2008
    (manuscrise facsimilate). 228 pag.
  • Anamaria Beligan, Windermere: dragoste la a doua vedere, roman, traducere din limba engleză de Dana
    Lovinescu și Anamaria Beligan, Cluj-Napoca, Ed. Limes, 2009. 176 pag.
  • Ion Brad, întâlniri de taină în Grecia, memorii din ciclul „Ambasador la Atena“, Cuvânt înainte de
    Georgeta Filitti, Argument de Maria Cordoneanu, Fundația Europeană Titulescu, București, 2009, 488 p.
  • Radu Ulmeanu, Chermeza sinucigașilor, roman, Cuvânt înainte de Tudorel Urian, Editura Pleiade,
    Satu - Mare, 2009, 362 p.
  • Mariana Criș, Une cathedrale maudite, poemes, traduit du roumain: prof. Marinela Baia, avant propos :
    Felix Nicolau, Les editions de la Fondation roumaine de Montreale, 2009, 50 p.
  •   Leonard Gavriliu, Căutătorul de comori, roman, Pașcani, Ed. Moldopress, 2009. 330 pag.
  •   Simona-Grazia Dima, La ora fulgerului, Cluj-Napoca, Ed. Limes, 2009 (versuri). 120 pag.
  •   Mihai Merticaru, împărăția frigului, poeme, Iași, Ed. Timpul, 2009. 112 pag.
  •   Ion Dragomir, Bucium, Constanța, Ed. Ex Ponto, 2009 (versuri). 100 pag.
  •   Leonid Dragomir, Mihai Șora - o filosofie a bucuriei și a speranței, București,
    Ed. Cartea Românească, 2009. 184 pag.
  •   loan F. Pop, Sfântul Augustin - orfologia unei paradigme, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 2009. 342 pag.
  •   Marian Dumitru, Faguri sălbatici, sonete, București, Ed. Semne, 2009. 108 pag.


        Călătorie

 C-un crin în mină, cu o spadă-n alta,
 îngerul meu trecea,-nțeles cu soarta,
 Prin aburii verzui ai dimineții,
 Spre partea morții din acea a vieții.
 N-avea nici spaime, nici mirări, nici grije,
 Lin cumpănit între corola tijei
 Și-oțelul orbitor, doar ochii, parcă,
 Simțeam cum de plăcere I se-ncarcă.
 Mergeam asemeni lui, pășind pe-o urmă
 Lăsată-n iarbă, ne-nsoțea în turmă
 Și cerbi și nevăstuici cu botul umed,
 Și încercam voios să mă încumet
 Să nu-1 mai părăsesc deloc de-acuma,
 Gnd pipăiam chiar eu cu pieptul bruma,
 Și să ajung, mereu prieten cu dînsul,
 Acolo unde-s una rîsul, plînsul,
 Ca să mă tupilez cuminte-n casa
 Lui Dumnezeu cel moale ca mătasa.
     Și curcubeie se roteau deasupra
    în timp ce beam, pe rînd, rouă cu
    cupa...

România literară nr. 45 /13 noiembrie 2009

n mod curios, autorul nu știe că se află în afara literaturii,
într-o prefață scrisă de el însuși, intitulată pompos
De vorbă cu Eul meu multiplicat, se prezintă ca pe o
personalitate importantă din istoria poeziei românești.

comentarii critice

România literară nr. 45 /13 noiembrie 2009

Noesis și jupân Dumitrache

             Nil SCRIITORI se dovedesc surprinzător
de naivi când se pronunță în probleme
științifice. Dar și unii oameni de știință,
despre care ai putea crede că „Universul
fără margini e în degetul lor mic”,
devin vulnerabili și ușor caraghioși, când
încearcă să facă literatură. Este cazul
W          lui George Coandă, autorul volumului de
             versuri Cosmcpoetica (fansiile /antipoeme).
                George Coandă are titlul de doctor
cum laude îti geografie/ geopolitică la Universitatea din
București. Această competență nu-1 ajută însă să fie și
un poet convingător. Versurile sale pline de cuvinte
răsunătoare, multe dintre ele scrise cu majuscule, par
declamate de un Rică Venturiano al zilelor noastre:
   „Poeți ai Mileniului îndemult Așteptat/ (vremea-mi
fuse Veacul ucis de Războiul nebunilor)/ într-un
Mare VISOMNIPREZENT/ într-un Subtil Noesis/
proclamați în Univers eliberarea / libertatea Ființei
Umane/ și expedierea Dogmei în Spirit -/
eternă Emergență/ A Cânta Devenirile
Cosmosului”.
   Este vorba, cum se vede, de un Rică
Venturiano care cade în genunchi nu în fața
Vetei, ci în fața eternei Emergențe. Nu ne
rămâne decât să identificăm și în Subtilul
Noesis un Jupân Dumitrache al Universului,
pentru ca să râdem ca la o piesă cu O noapte
furtunoasă.
   Autorul intenționează să scrie un fel de
poezie SE Ceea ce rezultă este SF, dar nu
este poezie. Uneori versurile au și o structură
narativă, dar tot nu reușesc să capteze atenția
cititorului. Grandiloc vența distruge plăcerea
celui care încearcă să urmărească istorisirea:
   „în lungul timpului și/ se-nțelege/ de-a
latul/ se pierduse din vedere Euritmia
Transcendentă/ și ultima Epifanie în do
major albastru / pe mai multe voci în pace//
   Oceanul planetar scânteia-ntr-un Ochi/
întors pe dos (noi/ ceilalți/ câți mai rămăseserăm
pe Promontoriul Dinafară/ auzeam doar
bubuitul fără sfârșit al Resacului)”.
   O imagine care ne șochează este, fără
îndoială, aceea a ochiului întors pe dos. Ne
șochează, dar ne și ajută să înțelegem de ce
s-a pierdut din vedere Euritmia Transcencendentă.
Cu un ochi întors pe dos multe se pot pierde
din vedere.

Flori din material plastic

   Cartea, intitulată Poeziile iubirii, a apărut în 2009.
Ne mai uităm o dată pe pagina de gardă: da, exact așa
scrie: 2009. Și totuși, poeziile din cuprinsul ei au fost
în mod evident compuse înainte de 1989 de un autor
care respecta cu zel, fără imaginație, instrucțiunile
partidului comunist.
   Au trecut douăzeci de ani de la prăbușirea dictaturii
lui Nicolae Ceaușescu, nu mai există nici o forță care
să îl oblige pe un poet să simuleze fericirea de a participa
la „construirea societății socialiste multilateral dezvoltate”,
și totuși autorul acestei cărți, Victor Vișinescu, își
reciclează textele de altădată și ne oferă o imagine idilică
a României comuniste:
   „hi ceasul cel de ziua, peste păduri de brazi/ macaragiul
suie un cânt de la Bicaz,/ e altul chipul țării. Pe
plaiuri românești/ orașe noi se-arată: Victoria, Onești.//
Un șantier e țara, o-nvăluie aurora/ de rubinii drapele:
la Săvinești, Govora.// Iar peste stei de piatră își
duce-n cânt năvala:/ brigadierii-n iureș durează magistrala.//
în Bărăgan, tractoare întineriră șesul./ Colectiviștii
harnici își stivuiesc culesul.// ...Din crestele cu pajuri
rotind în zboruri plane,/ la grânele mănoase din șesuri
bârăgane,// văd mii și mii de stele lucind în țara mea./
Eu știu că se iviră din purpuria stea.“
   Chestia cu drapelele rubinii și steaua purpurie e terif iant-
amuzantă. Este ca și cum un val tardiv al istoriei ar
îneca pe neașteptate libertatea dobândită cu mari sacrificii.
   Totuși, nu imoralitatea autorului trebuie luată în
considerare, ci lipsa totală de valoare literară a textelor.


Acestea sunt alcătuite exclusiv din clișee ale poeziei
propagandistice. Seamănă cu niște flori din material
plastic.
    în mod curios, autorul nu știe (nu i-a spus nimeni
de-a lungul timpului?!) că se află în afara literaturii,
într-o prefață scrisă de el însuși, intitulată pompos De
vorbă cu Eul meu multiplicat, se prezintă ca pe o
personalitate importantă din istoria poeziei românești.


Prefața este însoțită de numeroase fotografii ale sale de
la diferite vârste.
    Ne bucurăm că există aceste fotografii. Dacă tot am
deschis cartea, măcar avem la ce ne uita.

împiedicarea în cuvinte

    Deschidem o altă carte de versuri, Valuri de lonuț
Popa. Ceea ce se remarcă imediat este folosirea
silnică a cuvintelor. Autorul se împiedică în cuvinte
ca în poalele unei haine prea lungi:
    „Ciumă. Prin orificiile corpului au dat buzna/bacterii
ce au refuzat pe loc să moară,/ puternice și totodată slabe
de înger,/ au atârnat virusurile de-o capilară/ precum
atârnă astrele pe-un fulger,/ dar s-au oprit, din timp,
pierdute-n bezna / de ne-au ajuns arterele până la gleznă/.../
    Balerine cu dansurile lor ce-i amuțeau și pe zei,/
obosite, se-așează pe-o margine de sticluță,/ de epidemia
ce-n oase ne scaldă nepoții...“
    Odată cu poetul, se mai împiedică cineva în cuvinte:
autorul prefeței, Petr e Fluerașu. Singura deosebire constă
în faptul că poetul se împiedică de cele mai multe ori
în cuvinte vechi, în timp ce prefațatorul se împiedică
mai ales în neologisme:
    „Insistând foarte mult pe simboluri, lonuț Popa își
surprinde pe parcursul volumului cititorii, plecând de
la poeme foarte scurte, simple imagini, și ajungând la
adevărate fresce metaforice, construite pe fundații
filosofice autentice. Rămâi pe gânduri, ești constrâns
unei meditații existențiale care potențează cartea, oferindu-i
forța necesară pentru a convinge. Nimic nu este lăsat
la voia întâmplării, mâna eului Inie demiurgic aranjează

fiecare imagine, scoțând în evidență detaliile cele mai
importante.”
    „Mâna eului liric demiurgic aranjează fiecare
imagine...” Tocmai asta e problema: că în poemele lui
lonuț Popa mâna eului demiurgic nu aranjează nimic.
Este greu de identificat o ordine demiurgică în versurile
pe care deja le-am citat: „Balerine cu dansurile lor ce-i
amuțeau și pe zei,/ obosite, se-așează pe-o margine de
sticluță,/ de epidemia ce-n oase ne scaldă nepoții...”?
    Cum să se așeze balerinele pe-o margine de sticluță?
Așa ceva se întâmplă, eventual, pe marginea unei sticluțe
din care cineva a băut prea mult.

Un geniu în cazanul istoric

    Augustin Popescu, autorul volumului de eseuri
Privind existența, are ambiția să se pronunțe asupra a
tot ce a constituit vreodată subiect de reflecție și discuție
pentru filosofi: spiritul, materia, mișcarea, inlinitul,
unitatea, diversitatea, viața, moartea, contemplația,
cunoașterea, rațiunea, sentimentul, binele, răul,
mediocritatea, geniul etc. Aceste noțiuni
sunt analizate și definite cu o siguranța surâzătoare,
de pe poziția cuiva care vine, în sfârșit, să
lămurească probleme complicate. Soluția
era simplă, pare să spună autorul, mă mir că
n-ați găsit-o, trebuia doar să vă gândiți mai
mult, așa cum fac eu.
    întreaga istorie a gândirii omenești este
trecută sub tăcere de Augustin Popescu. Ceea
ce au spus alții înaintea lui despre aceleași
probleme nu intră niciodată în discuție. Este
ca și cum el și nimeni altcineva ar fi primul
filosof din istoria lumii.
    Cât privește ideile avansate de primul filosof
din istoria lumii - ele sunt de o desăvârșită
banalitate. Formulările solemne, sacerdotale,
nu ne induc în eroare. Augustin Popescu
descoperă, ingenuu, că iarba este verde și cerul
albastru și ne comunică, într-un limbaj bombastic,
aceste revelații:
    „Ceea ce se poate afirma este că Dumnezeu
este perfect. Și, când zicem perfect, ne răsare
în minte o entitate intangibilă ale cărei principii
și coordonate sunt cum altfel, alta, în infinit,
nu poate să mai fie. Nu poate să mai fie, fiindcă
n-are cum să fie, deoarece nu-s mai multe
existențe, ci una singură, unitatea indivizibilă
și inalienabilă, Dumnezeu. ”
    Lăsăm la o parte erorile de logică, de genul
„alta în infinit nu poate să mai fie”. în legătură

cu infinitul nu se pot face afirmații categorice (fiindcă
nimeni nu-1 poate explora integral). Dar nu putem ignora
banalitatea desăvârșită, iremediabilă a fiecărei afirmații.
Dumnezeu se va bucura mult, probabil, aflând că Augustin
Popescu îl consideră perfect. Dar noi, muritorii, știm
că remarca este tautologică. Este ca și cum cineva ar
desena un cerc și apoi ar constata că desenul lui reprezintă
un cerc.
    Iată și cum este tratată ideea de geniu:
    „Ideea de geniu a solicitat prin veacuri mai toate
gândirile strălucite. (...) Dincolo de varietatea interpretărilor
și nuanțelor ce s-a dat ideii respective, mie mi se
pare că genialitatea e un ricoșeu, în sensul bun al
termenului, din imensul cazan istoric, (...) I-am zice și
meteor refulat din arcanele istorice colective primordiale,
care rămâne exclus efectului relativității și efemerului.
E parcă aterizat din aspațial, atemporal și acauzal ca
să deschidă condamnaților la efemer aspirația spre
nemurire.”
    Toată lumea știe că genialitatea înseamnă o
înzestrare spirituală excepțională. De aceea s-a și
creat cuvântul genialitate, ca să numească acest fel
de înzestrare. Augustin Popescu crede că propune o
nouă definiție, traducând-o pur și simplu pe cea
curentă în limbajul său bombastic, uniformizator.
Drept urmare, genialitatea devine un ricoșeu din
imensul cazan istoric și un meteor refulat din arcanele
istorice colective primordiale.
    Există riscul ca tinerii geniali care eventual citesc
cartea să se îngrozească și să renunțe să-și mai afirme
genialitatea. Cui îi convine să devină un ricoșeu sau un
meteor refulat? ■

Aurel Dumitrașcu era atunci un tînăr blond, de
germanică alură, cu o fizionomie emaciată și cu un păr
abundent în așa fel revărsat încît sugera în juru-i o
luminiscență, o promisiune de nimb.

comentarii critice

              Ă FIE AZI scrisorile pe cale de dispariție?
/Să devină ele în curîtid relicve duios-cochete
precum lavaliera sau papionul, monoclul
sau ghetrele? Tot ce se poate în condițiile
în care telefonia extinsă prin mijlocirea
confortabilului „celular” și intemetul tot
mai indispensabil le înlocuiesc, suprimînd
nu numai distanțele, ci și răsfățul atît de
neeconomic al cuvîntului așternut cu intimă
adresă. Rapiditate și lapidaritate, acestea
sunt avantajele autoritare, de ordinul pragmatismului,
pe care ni le oferă pe tavă evoluția tehnicii comunicaționale.
Fie și așa. Dar să nu uităm că pînă deunăzi genul epistolar
a fost încă reprezentat consistent sub condeiul scriitorului,
fiind doar parțial adus la cunoștința publicului pe
care-1 presupunem încă interesat Corespondența, bunăoară,
a briantului I.D. Sîrbu, atît de amară în volutele-i persiflator
meșteșugite, alcătuiește o categorică dovadă a însemnătății
unui site ce se cuvine explorat, întrucît ne mai poate
oferi mari surprize. O altă revelatoare producție epistolară
i se alătură, alcătuită dintr-o voluminoasă culegere a
scrisorilor schimbate între Aurel Dumitrașcu și
Adrian Alui Gheorghe, între anii 1978 și 1990. Subsemnatul
posedă și el cîteva epistole ale lui Aurel Dumitrașcu,
grafiate îngrijit, cu o înclinare a slovelor spre stînga (o
tristă premoniție, ar putea spune grafologii!), al căror
conținut cutezător liberalizant m-a entuziasmat în
întunecatul deceniu 9. Am avut prilejul a-1 întîlni pe
emitentul lor, în învolburata primăvară 1990, în grădina
Casei Scriitorilor. Aurel Dumitrașcu era atunci un
tînăr blond, de germanică alură, cu o fizionomie emaciată
și cu un păr abundent în așa fel revărsat încît sugera în
juru-i o luminiscență, o promisiune de nimb. Se arăta
plin de o decentă voie bună și de proiecte ce nu
dădeau de bănuit că în puține luni nu se va mai afla în
viață. A rămas, aidoma congenerului său moldav,
N. Labiș, mai mult decît o promisiune: un nume de
referință sub o creație invocată cu o specială prețuire,
în primul rînd, firește, de către cei ce l-au cunoscut, de
colegii de generație peste creștetele cărora adie în
răstimpuri ca un duh tutelar...
    E impresionantă strădania confratemă a lui Adrian
Alui Gheorghe de-a se ocupa de postumitatea lui
Aurel Dumitrașcu. Putem găsi în masiva, înfrigurata lor
corespondență o explicație (desigur nu exhaustivă) și
anume experiența unei tinereți comune, consumate
sub semnul unei anume complicități, în decorul unei
epoci triste, în care e foarte probabil ca plicurile în cauză
să fi fost deschise, înainte de-a ajunge la destinatar, de
către mîini vigilente. Epocă ce le-a îngrădit elanurile, i-
a împins socialmente la periferie. Aurel Dumitrașcu a
ajuns profesor la țară, iar Adrian Alui Gheorghe, muncitor
într-o uzină, nevoit a urma liceul „la seral”. Mai în vîrstă
cu două decenii decît acești importanți poeți optzeciști,
autorul prezentelor rînduri se găsea și el în acei ani, fără
voia lui, în Amarul Tîrg, în imposibilitatea de-a ocupa
un serviciu ori măcar de-a domicilia mai la „centru”.
Poate că acest numitor comun i-a insuflat lui Aurel
Dumitrașcu dorința de a-mi scrie. O însemnare atînărului
meu corespondent, într-o scrisoare către Adrian Alui
Gheorghe, datată 25 iunie 1984, sună așa: „Am primit
o scrisoare de la Gheorghe Grigurcu, solidară, dorind
să-i mai scriu etc.. M-am bucurat, evident! Eugen Simion
dăduse-n gropi lăudînd cîțiva «dogmatici» (Croh., Paul
Georgescu)”. Parcurgînd febrilele pagini epistolare
ale lui Aurel Dumitrașcu, publicate acum, mi-am rememorat
aerul foarte degajat, „imprudent” pe care-1 emanau
scrisorile primite de mine din partea acelui tînăr pe care
nu-1 văzusem la față, cu atît mai mult cu cît aici observațiile
privitoare la urgiile vremii sunt mult mai numeroase,
mai clar articulate, Cîteodată ele alcătuiesc niște fișe ale
stărilor psihofizice prin care trece autorul, suficient de
elocvente asupra unui rău generalizat, ce contrag însă
revolta în ironie: „Zile cu dureri de cap. Neîntemeiate
dureri. Nu mă mai pricep. Cu atît mai puțin cei din jur.
învăț în originalul meu stil: după chef, umbră, îndoieli
și căldura pîinii. Iar se vor alege țăndări de mine. Bine
cel puțin că nu-s bun pt. umplut bombe”. Sau încă tot
aluziv: „Mă cam enervaseși cu tăcerea ta! Nu e nevoie
să dai vina pe toamnă. Noi suntem mai ticăloși decît


Aurel Dumitrașcu & Adrian Alui Gheorghe, Frig,
Ed. Conta, 2008,520 pag.


        Scrisori,

    scrisori...




ceea ce ne oferă ea cu o perfidie pe care o fi învățat-o
din cărțile sociale”. Disocierea devine însă casantă:
„Infect anotimp! Și viață infectă! Aș pleca pentru un
timp oriunde în lume! Unde?!? Suntem așa talentați și
ne vindem așa prostește talentul! Pînă cînd?!”. Ori:
,,Nu-mi pot găsi nicăieri locul și nu mai am chef de nimic
uneori. Pe mine mă paralizează faptul că trăiesc o singură
viață și totul e atît de anost”. Pentru ca alt pasaj să
aibă conturul unei confesiuni decisive, iradiante în timp,
precum un memento pentru cei ce se aplică asupra nefastei
perioade în chestiune în care exista, iată, o vie conștiință
subterană, alimentată de surse culturale prestigioase:
„«Extremismul» acesta al meu e neplăcut și-mi creează
mie în primul rînd unele probleme, însă gîndește-te la
rahatul și compromisurile actuale pentru a-ți da seama
că numai rămînînd foarte cinstiți și raportîndu-ne numai
la marea cultură mai putem supraviețui.(...) E un sentiment
pe care l-am avut mereu, pe care l-am și rostit mereu,
ucenicind la cuvîntul marilor intoleranți ai culturii noastre
(Cioran, Eliade, M.Vulcănescu, Noica etc.) și, desigur,
nu numai. Nu uita! Ei au învins!”. în alt loc e citat
discursul „neținut” al lui Soljenițîn, la Stockholm:
„Un ecrivain n’est pas le juge indifferent de ses compatriotes
et de ses contemporains. II est le complice de tout le mal
commis dans son pays ou par ses compatriotes”. Cuvinte
ce i se par epistolierului potrivite pentru a și le însuși
drept o deviză proprie.
    Cum arată partitura lui Adrian Alui Gheorghe? Ea
se armonizează cu cea susținută de interlocutorul d-sale
printr-o multitudine de reacții similare: „Ce eram noi,
astfel, într-o societate decăzută din democrație, cu
bieți oameni care trăiau larvar, între granițe fixe, care
mîncau pe cartelă, care iubeau «corect» și controlat, care
visau «să supraviețuiască», care urau la comandă, care
credeau că a fi român era «un merit» greu de egalat...?
Eram niște victime ale experimentelor făcute nu pe un
om, nu pe o categorie umană, nu pe o clasă socială, ci
pe o națiune”. Sunt cuvinte dintr-o notă introductivă a
volumului, însă care îi colectează esența. Răul ce și-ar
fi recunoscut chipul în atît de neconvenționalele
opinii putea fi necruțător. Acest risc asumat, această
semiclandestinitate fremătînd de candoare a comunicării


celor doi tineri conferă verbului lor o tensiune de document
neapărat necesar alcătuirii dosarului de acuzare a „epocii
de aur”, pe care junii de azi sunt înclinați a o exonera
măcar prin uitare. Pe deasupra e vorba de doi scriitori
cu o înzestrare nu de toate zilele. Așa încît așa-zisa
literatură de sertar, negată nu o dată cu condescendență,
se arondează cu o probă prețioasă. Dacă Aurel Dumitrașcu
e mai eterat, planînd în materia rarefiată a visului care,
e drept, nu face abstracție de solul oribil accidentat de
unde pornește, Adrian Alui Gheorghe preferă a-și modela
frazele din chiar „realitatea păstoasă, amară” a acestuia.
Poezia d-sale convulsionată își lasă deja urme profunde.
Despre mediul cazon: „Nu e Iadul cel mai rău dintre
iaduri. Am ajuns la unitate. Cai prelungi nechează în
amintiri pastorale și cîntece de beție. Amalgamat. O
beție cu păcură. Ninge aici, ninge cu fulgi dintre genele
lui D-zeu”. Sau:,,N-am scris poezie. Am mizat pe puterea
cuvintelor de a se cocoșa peste gardurile memoriei. Am
iubit cîteva femei pe care le-am părăsit cum o toamnă
ce se ascunde sub zăpadă”. Sau: „Eu spuneam cîndva:
femeile sînt niște uși care dau în stradă. Acolo lume,
gălăgie, circ, piață. Și totodată am învățat că unei femei
i se poate reproșa doar «des attaches suspecte et des
veleites de devotions». Și mi s-a părut caraghios să cred
că viața are sau nu valoare în funcție de o femeie, (Poate
doar pentru o clipă!) Pentru toate femeile, da!”. însă
elansările fanteziei nu suplinesc lipsurile dure, dezamăgirile
istorice notificate fără ocol: „De pe 27 nu mai am serviciu.
Iar trebuie să bat pe la toate ușile inspectorilor pentru
un umil post în cine știe ce pustietate! M-am săturat! Tu
n-ai rezolvat nimic pe la București? Mai ai post în
comună? Am să încerc să caut și altceva”. Ori atît de
dezarmant concret: „Cred că iarăși te-ai supărat pe mine
că n-am mers în Maramureș, că n-am mers (venit) atunci
la Piatra, dar, de cînd cu creșterea asta a nivelului de trai,
n-am reușit să-mi cumpăr nici măcar un pantalon!”. Sau
tunător-generalizator: „Nu cred că mai există o
națiune care să-și refuze în așa hal poeții, singurii ei
făcători de bine, singurii care vin să lupte cu pustiirea
acestei nații de sentimentul existenței ei. (...) Acele
personaje kafkiene care ne judecă poezia (ascunse
intr-un pod cultural!), confunda leafa mare cu deșteptăciunea,
în numele unei rizibile apărări - a ce?“. în raport cu aerul
mai interiorizat, cu o pedală a reticenței temperamentale,
pe care-1 vădește prietenul d-sale, Adrian AÎui Gheorghe
e mai impulsiv, emițînd jerbele unui idealism incandescent.
Insatisfacțiile pe care le încearcă nu se mulțumesc a
rămîne la stadiul simplei înregistrări, producînd efecte
explozive: „Noi suntem Poeți, suntem Altfel. Noi
vom sparge coaja lumii ca să găsim o sămînță adevărată.
Noi vom devasta cu furie idealurile sinistre și sinucigașe
ale bătrînei noastre omeniri, noi vom rămîne mereu
tineri de frică și foame de adînc, de sublim, noi norocoșii
unei nașteri ușoare și ai unei nemuriri binemeritate”,
încifrării melancolic-ironice a lui Aurel Dumitrașcu
îi dă replica sarcasmul nereținut, patetismul incontinent
al lui Adrian Alui Gheorghe. Frînturi vizionare se
înc astrează în textul d-sale. Materia egal de productivă
a schimbului îndesat de mesaje e mai disciplinată, filtrată
cerebral la cel dintîi, eruptiv-orgiastică la cel de-al
doilea. între numiții corespondenți a căror stare de spirit
comunică perpetuu se stabilește așadar o particularizare
complementară. ■

   P.S. Citind impunătorul volum pe care l-am înfățișat
mai sus, nu mi-am putut reprima o amintire personală.
In aceiași ani de final ai partidei totalitare, am primit
numeroase scrisori din partea a doi tineri poeți, cu
aproximație optzeciști și ei, unul din Iași, altul din
București. Mi se năzărea simțămîntul că e comunicarea
de la suflet la suflet a unor literatori, aflați la început
de cale, cu un confrate mai în vîrstă, tot astfel cum
îmi căutasem și eu, cu o emoție nu doar livrescă, înaintașii.
Impresionanta asiduitate a iașiotuhii mai cu seamă, care
mi-a trimis multe zeci de epistole lungi, mi se părea
de bun augur. Imediat după ’89, junii entuziaști n-au
pregetat însă a mă uita cu grație. Nici un rînd n-a mai
curs de atunci din partea lor. Ajuns la însemnate demnități
administrative, ocupînd remarcabile poziții politice și
culturale, autorul din capitala Moldovei n-a găsit de
cuviință a-mi mai da nici măcar un minim semn de
viață. Mă consolez cu gîndul - contrafactual, deci,
recunosc, vulnerabil - că Aurel Dumitrașcu n-ar fi
procedat astfel...

România literară nr. 45/13 noiembrie 2009

comentarii critice

ebastian este un
/ personaj proustian care
/   a prins viață, un Swan
■X    în carne si oase.

M. Sebastian, înger sau om?

România literară nr. 45/13 noiembrie 2009

ULT DISCUTATA și disputata carte a
Martei Petreu Diavolul și ucenicul său,
recent apărută la Polirom, nu este nici
o punere sub acuzație a lui Mihai
Sebastian și nici măcar a lui Nae lonescu.
Atmosfera de procesivitate, de reglări
de conturi, de critică sau de apărare
pătimașă și patetică a trecutului a creat

un stereotip mintal potrivit căruia orice pronunțare
asupra acestui trecut - începând cu perioada interbelică
și terminând cu evenimentele din decembrie 1989
- este, forțamente, un rechizitoriu. Această cheie de
lectură întunecă deseori judecățile, pervertește sensul
textului; nu există o probă mai bună a acestui tip
de stereotipie decât avalanșa de texte care a semnalat
succesul cărții, deocamdată sulfuros. în societatea
post-comunistă (urmând uneia post-bizantine),
vigoarea invectivei devine aproape singurul mod
de-a te face auzit. Răzbate ceva din excitația disputelor
teologice despre lumina increată, vibrând de imprecații
monahale (sau a graeculilor din jurul Hipodromului),
peste care se suprapune vuietul luptei de clasă.
Moderații sunt clasați automat papălapte.
    Cartea Martei Petreu, spuneam, nu este, nu cată
să fie, nicidecum un rechizitoriu, cum au fost unii
ispitiți să afirme. Autoarea încearcă un demers de
natură psihologic-psihanalitică, pe care-1 urmărește
cu rigoare. întreaga carte este străbătută de unul și
același fir roșu: dependența psihică a lui Mihai
Sebastian față de Nae lonescu, aproape fără
abatere din 1927 până în 1934, apoi subterană și mai
puțin tiranică, dar insistentă, după publicarea faimoasei
prefețe la De două mii de ani, până la moartea lui
Nae în 1940 și chiar dincolo de mormânt, în visele
lui Sebastian. Este o tentativă, trebuie să o spunem:
reușită, de restituire a unei pasiuni, a avatarelor unor
sentimente și resentimente, prinse în focul istoriei

unei epoci mai mult decât frământate.
   Firul roșu despre care vorbeam este, prin urmare,
împletit. Aventura celor doi bărbați ține de datele
psihologiei analitice și ale istoriei contemporane.
   Ignorăm aprape totul despre familia, copilăria
și prima tinerețe a lui Sebastian. Notele specifice
ce le deosebesc de soarta și mentalitatea altor familii
mic burgheze evreiești „de la Dunăre" nu le știm.
Fratele mai mare, Poldy, a emigrat în anii 20 în Franța,
uitând, atât cât se poate (adicâ puțin). România.
Sebastian vorbește despre un eveniment care i-a
marcat viața în sens negativ la vârsta de șaptesprezece
ani. A fost acest eveniment unul erotic sau de o
altă natură? Mister. Mai suntem informați că, elev
de liceu, la o vârstă când sensibilitatea este maximă,
iar influențele se stabilesc tiranic, viitorul Mihai
Sebastian, pe atunci doar losif Hechter, îl întâlnește
pe Nae lonescu, la liceul din Brăila.
   Așa cum a arătat Hannah Arendt în cartea ei despre
antisemitism, „vina“ arhaică a evreului suferă mutații,
din ce în ce mai precipitate, în cursul secolelor. După
ce este perceput ca deicid, evreul devine un criminal
economic, apoi reprezentantul unei umanități inferioare.
La începutul secolului XX el întrupează, mai ales în
ochii bunei societăți a saloanelor aristocratice, un
caz excepțional și trist: un soi de nevrozat grav,
purtătorul unei nenorociri ereditare care îi conferă
o stranie putere de seducție, dar îi și întunecă însușirile
inerente. Așa este, ca personaj literar, evreul proustian.
Hannah Arendt arată în mod strălucit, în Antisemitismul
că acestă condiție, în aparență mai favorabilă, mai
binevoitoare, este de fapt calea către Șoah, căci între
eutanasierea bolnavului mintal și lichidarea în masă
a evreilor în marginea gropilor comune și în camerele
de gazare există o sinistră apropiere,
   Sebastian este un personaj proustian care aprins
viață, un Swan în carne și oase. Cât de mult este

această întrupare influență literara (scriitorul român
fiind un competent cititor și comentator al Căutării
timpului pierdut) și cât individualizarea unei situații
obiectiv-istorice, rămâne de discutat. Personal nu
cred că poți fi fabricat de literatură. Nepoata lui
Sebastian, Michele Hechter (care a scris o carte:
M&M, apărută la Paris în 2000), remarcă pseudonimul
„Sebastian": un astfel de pseudonim nu poate fi
inocent. Sfântul Sebastian, cu trupul său luminos
și superb, străbătut de săgeți (o temă curentă a picturii
europene, până la acel tablou al lui Guido Reni de
la muzeul din Bologna, care tulbura în străfunduri
pe homosexualul Mishima), este un simbol al cultului
masochist al suferinței și, nu mai puțin, un recunoscut
patron al gay-ilor. Relația dintre masochism și anumite
forme de homosexualitate nu mai este de demonstrat.
Amestecul de voluptate și durere se realizează în
penetrația anală. Dar homosexualul de acest tip
este masochist moral, nu numai pentru că acceptă și
se fericește de relația în care este dominat, dar și pentru
că simte că fericirea lui este într-un anumit mod legată
de discriminare, de punerea la zidul infamiei, acest
tratament fiind, în grade diferite, practicat și în societățile
tolerante (numai recent mișcările de tip gay pride
și-au propus combaterea integrală a unei astfel tratări).
Că Sebastian era homosexual, pesemne latent,
există indicii: pseudonimul ales, cum am văzut;
fiascourile lui sexuale cu femeile (semnalate ca „năruire",
cel puțin de două ori în Jurnal); în fine, relația cu Nae
lonescu, cel mai probabil la modul masochist-
moral. într-adevăr, constatând că Sebastian, evreu, se
leapădă de toate avansurile prietenești pe care i le
oferea lumea culturală românească și chiar le condamnă
cu pana cea mai neagră (o face cu cercul „Vieții
românești", cu Lovinescu, cu G. Călinescu) ni se pare
că atașamentul masochist-homosexual este mai în
măsură decât orice altă explicație să dea seama de
fidelitatea servilă față de Nae lonescu.
   Există într-o scrisoare a lui Sebastian către M.
Eliade relatarea rmei excursii la Balcic unde „diabolicul"
Nae poseda o vilă. Sebastian merge acolo în vara lui
1934, adică în imediata urmare a publicării romanului
De două mii de ani și a prefeței, momente de scandal
care ar fi trebuit să fie de maximă tensiune între
discipol și diavolul său. Deși proiecta să stea pe malul
mării doar până seara, rămâne patru zile în vila
profesorului, înzestrat de acesta din urmă cu un
costumaș de marinar! Zile pe care le găsește foarte
plăcute. O astfel de relație este prin dependență, prin
infantilizare, prin plăcerea pe care o provoacă, una
tipic sado-masochistă. Mai târziu, îndepărtarea de
Nae lonescu (ar fi trebut să fie salutară!) provoacă
melancolice aduceri aminte, moartea lui subită un
plâns irepresibil, iar defunctul apare în visele lui
Sebastian ca un „director" culpabilizant și autoritar.
   Lui Sebastian, care se recunoaște, cavalerește
dealtminteri, evreu, nu-i place să frecventeze alți
evrei. Când „Cuvântul" dispare nu mai știe unde
să se ducă. în timp ce cei pe care îi insultase și cercul
din jurul acestora îl protejează (M. Ralea, Al Rosetti)
atenția lui se îndreaptă către aristocratul-literat Antoine
Bibescu. Acest amic al lui Proust va fi gata să-1 acepte
ca pe un evreu bolnav de evreitate, la modul
descris de Hannah Arendt. Iar Sebastian este gata,
de asemeni, să se lase consolat.
   în conștiința culturală românească Sebastian a
fost mai întâi o figură palidă. Apoi a fost o falsă
icoană comunistă prin publicările parțiale ale anilor
șaizeci și deformările de rea credință la care a fost
supus. După 1989, și mai ales după apariția Jurnalului
(atât de așteptat, celebru încă înainte să fie citit), a
devenit un mit puțin searbăd, mitul omului curat,
urmărit, zdrobit de istorie, al victimei pure. Un mit
nu este, prin definiție, supus probei realului, dar el
trebuie să reziste la timp. Acum, grație studiului
Martei Petreu, ne apare un Sebastian care nu mai
este o butaforie, un angel cu aripi de dantelă, ci un
om cu mari zone de umbră, parcurs de contradicții,
sfâșiat, dar și simbolul dureros, săgetat, al unei epoci
care continuă să ne obsedeze. Interesul pentru
personalitatea lui Mihai Sebastian iese sporit din
încercare.

Ion VIANU

        n exercițiu de luciditate
      i și o performanță a
        poeziei dezinhibate, dar
        plină de miez.

profil

Domeniul poetului

NTOLOGIA personală Laptele negru,
A împreună cu antologia Climatul fulgerului:
f\ poeme regăsite, 2001, oferă o perspectivă
f \ de ansamblu mai aproape de ordinea și
> % aventura poeziei lui Radu Ulmeanu.
/     \ Priveliștea se desfășoară pe întreaga rută
              începând dinaintea apariției primului
*        ■ său volum din 1979, Patinoar, și până
              la cea mai „recentă” poezie, din iulie
2005, selectiv cuprinse în antologia de față. E o reașezare
a poemelor într-o formulă care indică adevărata
cronologie, de la 1965 încoace. Poetul a parcurs, cum
se vede, promoțiile principale de la șaizecism la
nouăzecism, încât domeniul său se arată în context
și în „figura” sa, greu de înseriat. Fiindcă avem de-a
face cu o poezie care, deși se întâlnește cu cea a
unor poeți mai vechi și mai noi, are însemnele ei
particulare. Pentru cine intră atent pe acest tărâm e
clară relația dintre „vocea” proprie și voința de comunicare
cu lumea poetică. Funcționează bine ecuația apropiere-
despărțire, încât, și în cazul lui Radu Ulmeanu, refuzul
„modelelor” nu exclude convergențele. Dar, neîndoios,
există o parte a sa de lume unde „colcăie” „stelele și
pustiul”: „Cu ochii rupți / de sete mă întorc / în jurul
sufletului meu și rabd / să mă desfacă umbra mea, /
sub casă așteptând să vină mirii. // O liniște de foc se
face scrum, / pe zaruri albe se rotește / luna și strigă-n
polul nord / al morții mele pinguinii” (Pe partea mea
de lume, 1968). „întâlnirile” au loc mai ales cât privește
raportarea la Cosmos, dar, repet, contează înainte de
orice inspirația orgolioasă și simplă, în registrul poetic
al emfazei ludice: „Nu-mi trebuie modele / pentru
facerea lumii, / doar un ciripit de pasăre / ca impuls
inițial” (Argument). E marota romantică a înfruntării
Creatorului suprem: „Stă acum singur poetul / față
în față cu Dumnezeu / și se privesc în lumina
ochilor. // Se citesc unul pe celălalt, / se comentează
unul pe celălalt, / iar lumea petrece la picioarele lor,
/ pe când luna le brăzdează cu sânge retina”. E universul
cel bine organizat și cu opozițiile lui coincidente, de
la suavitate la apocalipsă. O lume de-o dinamică
iradiantă, care mizează cel mai mult pe re-creare și
ambiguitate, special pe intensiune. „Erau în mine două
lumi”, una a iubirii și alta demonică, una a recuperării
lumii paradisiace, alta a confruntării cu neantul și
logosul constructiv, cu cerul și pământul, cu materia
și spiritul. Vitalismul din „lupta cu inerția” e transferat,
de la bun început, în zona expresionismului deopotrivă
elegiac și frenetic. Fără a face caz de analogie, deoarece
contează cel mai mult „domeniul” personal, nu-i
păguboasă, pentru aceasta, menționarea ecourilor de
pe ruta Rilke-Blaga, loan Alexandru-Gheorghe Pituț,
precum și efectul general de temperatură moderată
post-expresionistă, potrivită cu firea poetului nostru.
    Motivul central este cel al cosmosului erotizat, dar
și al principiului organizator prin spirit și cuvânt,
formule atât de dragi modernității „înalte”, însă, de
la o vreme, încercate de ținuta mai degajată a unei noi
perspective. în această primă fază, cosmogonia orfică
pune stăpânire în poezia lui Radu Ulmeanu, sub forma
cuplurilor gemene, diurne și nocturne, de unde și
mijloacele expresive specifice: ambiguitatea și oximoronul.
Așa se instituie tensiunea și surpriza. Cosmogonia
orfică unește cerul cu pământul, asigură dinamica
structurilor, spiritul și senzualitatea. Ea, iubita, este
„vinovatul din vis” și „mama acestor nemaivăzute
minuni”, fecunditatea, cântecul de viață și moarte.
Centaurii urlă în genunchi spre cer ca să îmbălsămeze
lumea, iar deasupra celor doi îndrăgostiți cade nemurire
din cer. Convenția impetuozității, „carbidul senzual”
din această parte de lume se atenuează treptat la „porțile
nopții” și ale somnului, singurătatea în doi acoperă o
lume „necunoscută și rece”. E, totuși, o durere retorică,
fiindcă sună eminescian, „cu jale”, și ca o chemare
cerească: „Rară ești pe pământ și rară în cer, / și singură,
acoperită de rouă. / Trupul meu fulgerând / te taie în

două” (Trupul tău). S-ar putea vorbi de sensibilitate
fâra urma de sentimentalism și de abstracțiuni dezumanizate.
Viziunea nu merge până la oracular, căci expresionismul
intră sub presiunea realității și în consecuție cu câteva
note suprarealiste.
    Reflexivitatea lipsită de abstracțiuni (sic!) are mereu
în vedere intuiția elementelor și misterul creației, bazate
pe același procedeu al asocierii opuselor. Răstumând
o zicere a lui Brudilliard, se poate spune că poetul
nu moare nici ca realitate și nici nu se produce ca factor
cosmicizat. Cosmosul, „suavul balaur”, freamătă între
ebuliție și torpoare, în timp ce dedublările fac legea,
potrivit naturii umane, acum între suavitatea umbroasă
și neliniște, între muzica sferelor și noaptea adâncă.
Laptele cosmogonic ajunge la întunericul existențial,
astrele și chiar lumina sunt negre, o zăpadă care
cade „atât de limpede că se făcu noapte” într-un „univers
letal”. Se pare că patetismul nu-i pe potriva latifundiului
propriu. Timpul mistic se întâlnește cu timpul eroic
într-un Babilon din care lipsește lumina dintâi și tronează
„bestia primară”. „Imagistul” ironic vine, în același
timp și din ce în ce e predispus mai degrabă să submineze
catastroficul prin iluminare, prin desene gracile și
melancolii mai mult sau mai puțin prefăcute, uneori
atingând cotele burlescului, anume când închipuie
lumea ca spectacol. Acum, tonul coboară, nu neapărat
la modul carnavalesc, dar ca o intrare într-un labirint
butaforic, plin de măști și de zei cu fețe triple.
Poetul vede într-un autobuz un înger pervers, el însuși
joacă rolul de „înger cu obrazul de foc”, se implică
în spectacol. Narativul și oralitatea închipuie o reprezentație
epopeică, în care fantezia poetului își găsește cel
mai prielnic teren: „Erau acolo în sala teatrului vreo
treizeci de tineri poeți / care își recitau poeziile în fața
unei săli arhipline, / când deodată izbucni un incendiu,
mai întâi mirosul de fum / se simți, / apoi câteva
voci de afară, un vacarm discret, câte un țipăt înăbușit,
stingher, până când / ușa se dădu în lături și un om
scăpă înăuntru, / de parcă marele lui vis ar fi fost o
viață întreagă / să năvălească într-un teatru și să răcnească:
/ Arde! Și-apoi să fugă...” (Spectacol). Relieful straniu
trece prin transfigurarea pe cât de absurd-existențială
pe atât de relaxat-ironică, un amestec de fantezie lirică
și badinaj. Poetul, mai aproape acum de „dulcele stil
clasic” și de parodicul sorescian, stă de vorbă cu destinul,
dialoghează cu iubita pe tema melancoliei și a procreației,
invită iubirea „ciudată”, materia, să se conștientizeze
de sine, să se bucure de „tinerețea și cruditatea spiritului”.
Este imperios, șarjează, ca poeților să li se atârne „o

pereche de testicule sociale”, să nu mai cânte cu vocea
lor diafană „din stradivariusul / ființei lemnoase, de
extracție mioritică”. Social, în sensul ieșiri din intimismul
romantic-modemist și al pătrunderii în cotidian, dar
cu mai multă temeritate subtextuală, care să nu
îngenuncheze tânguitor, „gata să se înalțe ca aburul /
animalelor de jertfă pe altarele patriei” (Precum sămânța).
Era în anul de grație 1977. Poetul se mai adresează
unui interlocutor, care poate fi el însuși, să iasă în
arenă, „cu liberul tău arbitru”, și să înlăture vălul Mayei,
lirica oraculară a adevărurilor eterne. începe totodată
subestimarea ficțiunii și „lauda” prozasticului și a
„recuperării” livrești. Inclusiv a iubirii, pe care o caută
pretutindeni, în lumea cea de toate zilele și în vreo
„bolgie secretă”: „Poate de aceea l-am citit pe
Dante, / poate de aceea l-am citit pe Homer, / am refăcut
nenorocitul drum al lui Orfeu / căutând-o pe Euridice,
/ M-am rostogolit nemernic căutând să mă prind /
de traiectoria lui Hyperion” (Te căutam).
   Radu Ulmeanu a început să „povestească” după
toate strategiile povestirii, plus asocierea unor tărâmuri
și termeni aparent incongruenți, cu o ironie dintre cele
rafinat-ingenioase. Domeniul se configurează mai
personal, surprizele se țin lanț, patetismul, sentimentalismul,
temele „mari” ale poeziei sunt luate în răspăr, cu
malițiozitate benignă: „Iar poezie și iar poezie, mereu
poezii, / mereu în lumea asta mitomană...” Și, de tot
confesiv-eseistic: „Urăsc poezia și-mi doresc totodată
/ Moartea fierbinte de a trăim, / spunea trupul meu
ca o biserică în ruină ș...ț // Stătea abătut / și se gândea
cu mintea lui gânditoare / și mintea lui gânditoare
atingea rana lăsată de gând” (Stare). „Parasonetele”
inventează nu doar la nivel formal, au și un fond deghizat
romanțios. Cam subversivă e tema Apocalipsei, în
ciuda gravității simulate. Aforismul și definiția abia
se țin să nu dea la iveală parodicul: „Uneltele Apocalipsei
/ nu sunt altceva / decât elementele / logicii poetice /
în desfășurare”. Aceste „unelte” s-ar găsi în „gândul
veritabil”, care prima oară se îndreaptă către „ființele
ciudate lipsite de gânduri”, apoi către transcendentul
aflat lângă el, în persoana „adoratei”. Un scenariu,
în vizită la Dumnezeu, perforează „himenul universal”,
demistifică Frumusețea, Spiritul epurat de materie,
principiile statornicite, idealurile fără substanță, viața
însăși care, de fapt, e moarte. Nimic n-ar mai fi
temeinic pe lumea asta decât cuvântul. Căci, în
definitiv, „Apocalipsa a-nceput / odată cu creațiunea,
/ confundându-se”.
   între timp, sonetele, fără titlu, impecabile formal,
erodează „clasicismul furibund”, se umplu de aluzii
și referințe. Ironia bacoviană este răsturnată în parodie:
„E toamnă fascinantă și nervoasă. / Iubita își dorește
un amant. / Bacovia în mine, delirant, / bea un pahar
de vin, se simte acasă”. „închipuit” este sonetul care
imploră iubirea „precum Baudelaire”, asemenea alt
sonet trist „ca-n Mallarme”), unde este recuzată dogma
„Iară frâu”, dar celebrat cuvântul. Altădată, îl chestionează
pe Creator, în dicțiune argheziană, tot parodic: „Doamne,
acest infern întunecat / eu l-am umblat, adânc l-am
cercetat. // Am respirat catran, pucioasă, foc, / viața și
sufletul le-am pus în joc [...] H l-am căinat pe păcătoși,
i-am plâns / și m-au stropit cu scârnă dinadins. / Am
văruit, doar pentru igienă / buboaiele și-a lumilor
cangrenă. / Și n-am primit nici un răspuns de sus. /
Doar steaua ta în brațe mi-a apus”. „Imitații” intertextuale
se pot identifica în toate sonetele, ba Villon, ba Petrarca,
ba Shakespeare. Referențialitate se află și în Amprente
și, cu toate că poetul nostru nu are nevoie de modele,
aude „viorile aprinse ale lui Blaga”. în semn de
„copilărie repetată” și de „tinerețe veșnică”, e gata
să se împărtășească din toate filosofiile lumii, „să-l
învăț pe de rost pe Orfeu / precum și introducerile
interminabile la romanele lui Balzac”. Ce se mai
întâmplă nou cu Apocalipsa! întreabă, familiar, Radu
Ulmeanu în volumul din 1995, când motivul începu
să fie acaparat de o nouă promoție. E încă un exercițiu
de luciditate și o performanță a poeziei dezinhibate,
dar plină de miez.
   Radu Ulmeanu este, nici vorbă, un poet de linia
întâi, care invită la o recitire atentă și la o nouă
reconsiderare.

Constantin TRANDAFIR


România literară nr. 45/13 noiembrie 2009

        Familia Paleologu:

    ipoteze, legende, fantezii od


România literară nr. 45 /13 noiembrie 2009

Â IEȘIM însă pentru o clipă din
lumea minunată a lui Alexandru
Paleologu și să intrăm în cea mai
precisă, dar infinit mai seacă a
arhivelor. Mihai Sorin Rădulescu,
cunoscut expert în genealogii, a
schițat partea vizibilă din arborele
genealogic al familiei scriitorului*.
Dacă prinții genovezi și împărații
bizantini rămân în legendă, în vorbele

lui lorga și în imaginația scriitorului, primul strămoș
direct dovedit al lui Al. Paleologu, este, așa cum știa
și scriitorul, medelnicerul Mihalache Paleologu.
Catagrafia boierilor Țării Românești de la 1829 îl
menționează după cum urmează: „Mihail Nicolae
Paleologa, n. Mitilini, 58 ani, medelnicer, șade în
Buc., n-are nici o stare””. Cum bine observă genealogistul
din document rezultă că strămoșul scriitorului s-a
născut în anul 1771, iar la 9 decembrie 1832 se
afla încă în viață, numele său fiind menționat într-
un act de judecată. Medelnicerul Mihalache Paleologu
a avut, printre alți descendenți, un fiu, Nicolae
Paleologu, ajuns până la demnitatea de serdar și mort
în anul 1874. Nicolae Paleologu este tatăl lui Mihail
(Mișu) Paleologu 1848 -31 decembrie 1903), doctor
în Drept la Paris (1869), consilier la Curtea de Casație
și director al ziarului „Timpul”. A avut două căsătorii,
din cea de-a doua, cu Eugenia Haciulea (1850-1932;
de origine macedoneană), rezultând doi copii, Mihail
și Cleopatra. Mihail Paleologu (1884-1956), tatăl
scriitorului, figură marcantă a Baroului bucureștean
în perioada interbelică a fost de două ori deputat și
a ocupat funcțiile de secretar general la Ministerul
de Justiție (1930) și la Ministerul de Finanțe (1932).
A fost însurat de trei ori, Alexandru Paleologu fiind
fiul celei de-a doua soții, Elena Pennescu-Vidrașcu.
   Foarte interesante sunt și considerațiile pe care
Mihai Sorin Rădulescu le face pe marginea ascendenței
materne a scriitorului. Astfel, după divorțul de Mihail
Paleologu, Elena (fostă Pennescu-Vidrașcu) s-a
recăsătorit cu inginerul Alexandru Zarifopol, nepot
de văr primar al criticului Paul Zarifopol și rudă a
lui Spiru Haret. Este fiica lui C.B. Pennescu - deputat
și, ulterior, senator, primar al lașilor și director al
Teatrului Național din acest oraș și a Sofiei Livaditti,
nepoată de fiu (Alexandru, 1836-1894) a pictorului
de origine dalmatină Niccolo Livaditti (1804-1860)
și a soției acestuia florentina Carlotta Cianchi (1808-
1864). Sora Sofiei Livaditti, Adela, s-a căsătorit
cu boierul moldovean Constantin Vidrașcu. Ei au
adoptat-o pe nepoata lor Elena Pennescu, aceasta
purtând în continuare numele Vidrașcu. Despre
bunicul dinspre mamă al scriitorului, C. B. Pennescu,
se mai știe că este fratele soției fostului ministru
Gheorghe Mârzescu. Părinții săi sunt pitarul Bănică
Penescu și Sultana Robescu, descendenta unei vechi
familii boierești din Râmnicu Sărat. Din familia
Pennescu s-au mai distins diplomatul Dimitrie
Pennescu, ministru plenipotențiar la Vatican, Stockholm,
Oslo și Copenhaga, cumnat al omului politic liberal
Mihail G. Orleanu, și inginerul Christian Pennescu-
Kertsch¹¹¹.
   Din familie, tatăl, avocatul Mihail Paleologu a
fost principalul model în anii formare intelectuală
ai viitorului scriitor, așa cum reiese și din mărturisirea
pe care mi-a făcut-o în interviul publicat de România
literară." Un foarte detaliat portret al avocatului
Mihail Paleologu, inclusiv din perspectiva aptitudinilor
sale culturale face scriitorul în convorbirea cu Filip-
Lucian lorga. Admirația fiului pentru părintele său
luminează fiecare frază: „S-a născut în 1866. A fost

un mare avocat cu studii la Paris, cu un talent
extraordinar și o știință de carte nebună. După ce
s-a întors de la Paris a fost șef de cabinet al ministrului
liberal Emil Costinescu. Pe urmă a luptat în
Primul Război Mondial și a fost grav rănit în
Transilvania, având nevoie de vreo 11 operații
efectuate de Ernest Juvara”/ Despre acest avocat
care, uneori, pleda gratis pentru frumusețea cazului
mai aflăm că, în tinerețe a cochetat pentru scurtă
vreme cu literatura: „în tinerețe, tata a făcut și pe
poetul; scria elegii pe care le publica la „Sămănătorul”
și traducea din simboliștii francezi și germani. Le-
a repudiat însă destul de repede și toată viața a râs
cu cruzime de propriile «opere», pe care le considera
nătânge și ridicole, din care cauză adoptase următoarea
vorbă. «Tous Ies elegiaques sont des cochons» (dacă
la mijloc nu este o confuzie, cu siguranță e o parafrază
aș zice postmodemâ, combinație între „gluma”
bunicului scriitorului, Mișu Paleologu, cu junimiștii,
care ar fi porci fără excepție, și o „cugetare” atribuită
lui Baudelaire, construită pe același calapod logic:
„Tous Ies elegiaques sont des canailles”; se vede
treaba că formula s-a transmis din generație în generație,
fiind mereu adaptată la imperativele ideologice și/sau
estetice ale momentului -n.m.T.U.). Scăpaseră de
repudiere doar vreo două-trei epigrame.”" ■
Tudorel Urian

¹  Mihai Sorin Rădulescu, Genealogii, Editura
Albatros, București, 1999.
¹¹ Apud Mihai Sorin Rădulescu, op.cit., p. 198.
Pentru mai multe detalii privind ascendenții lui
Al. Paleologu vezi Mihai Sorin Rădulescu,
op.cit., pp. 198-200.
,v Nu cred în aptitudinile... România literară,
nr.9/2004
v Breviar pentru păstrarea clipelor, p.26
" Idem, p. 27.

www.polirom.ro

■ Tudor Caranfil
  Istoria cinematografiei
  în capodopere. Vîrstele
  peliculei. Voi. II
  De la „Ultimul dintre oameni” la
  „Don Juan” (1924-1927)

■ Radu Cosașu
  Cinci ani cu Belphegor
  Mătușile din Tel Aviv

Publicitate

Tudor CARANFIL

ISTORIA CINEMATOGRAFIE
IN CAPODOPERE
VlRSTELE PELICULEI

■ Harukî Murakami
  Autoportretul scriitorului ca alergător
  de cursă lungă

Suplimentul Un săptămînal realizat
   “ CULTURA în colaborare cu Ziarul de lași

De la .Ltend dMe oam' Io .D» Juan* (1924N2T)

CINEMA

actualitatea

PREPELEAC

O lutherană în
luma slavă od

           ATĂL, CHRISTIAN-AUGUST, era un om cumsecade, însă
           de o imbecilitate ieșită din comun, cum îl caracteriza La
           Chetardie, ambasadorul Franței.
           Familia nu-1 luase cu ea în Rusia, să nu facă la curtea Rusiei
           vreuna din boacănele lui. Resemnat, renunțase la orice autoritate.
           Totuși nu a încetat cu sfaturile. La plecare, compusese un mic
           tratat în care îi dădea fiicei sale ultimele reguli, de care ea
           nu trebuia să se despartă.
De pildă, orice ar fi fost - nota într-un jargon franco-german - îi ceruse
să fie foarte prudentă și... foarte la locul ei:
Nici o familiaritate și nici o badinărie...
începuturile călătoriei fură penibile... Prințesa d’Anhalt, care călătorea
incognito, fusese silită la trecerea graniței, ceva mai la sud de Riga, să
doarmă într-o încăpere foarte modestă între oameni nespălați și bețivi și
cu cotcodăcitul găinilor în preajmă...
Ajunsă la Riga, totul se preschimbă ca prin farmec.
O recepție solemnă cu lovituri de tun și defilări de escadroane de cuirasieri
fusese organizată.
Dineuri de un lux exorbitant. Discursuri de pomină.
Șampania curgea în valuri..
Contrastul față de viața modestă din mica localitate germană era bătător
la ochi, - de unde venea prințesa.
Ea mărturisește cu naivitate:
„Mi se pare mereu că eu fac parte din suita Majestății sale imperiale.
Nu-mi intră în cap că toate acestea sunt pentru biata de mine.
Călătoria continuă până la Moscova într-o sanie imperială capitonată cu
blănuri și cu satin, trasă de șaisprezece cai, escortată de cuirasieri.
„O ducem ca niște regine, fiica mea și cu mine“, notează mama-prințesă
adresându-se ursuzului ei bărbat rămas acasă.
Prima întrevedere la Moscova cu împărăteasa Elisabeta este ospitalieră,
plăcută. Marele Duce Petru manifestă o tandrețe de bun augur. „Nu este
seducător! E cu un an mai mare, slăbănog, cu fața marcată de vărsat de
vânt, stângaci, bolnăvicios. Moralul e și mai deconcertant... Are un amestec
bizar copilăros, aspirații generoase, o ridiculă emfază de mari sentimente.
Dar ce-i mai rău întrece cu mult ce pare bun în el. încearcă să-și impresioneze
logodnica bravând cu niște fapte care sunt pure invenții...⁴⁴
Dar ea, fire realistă, nu întârzie să ghicească niște minciuni atât de stângaci
ticluite. Și nu are decât dispreț pentru acest spirit atât de debil...⁴⁴
în Memoriile sale ea notează:
„Mi-e aproape indiferent; dar coroana Rusiei nu-mi e deloc.
Cinism și ambiție. Un imens rezervor de voință dedicat doar interesului
său.
Este Istoria însăși. Figchen este lutherană. Trebuie să fie de religie ortodoxă,
așa cere tradiția. Ea se va converti.
Ei și?! Lutheran ori ortodox, tot aia!
Coroana imperială merită schimbarea credinței tale!
Această copilă de cincisprezece ani discută cu tot seriosul unui doctor în
teologie diferențele dintre o religie și alta și rațiunile care pot să justifice
abjurarea credinței sale... Sofia este prin urmare botezată în rit ortodox
primind numele de: ECATERINA ALEXEEVA și sub acest nume va
rămâne în istorie, plus celelalte... Logodna avu loc imediat dar mirele,
marele arhiduce căzu bolnav și zăcu mult timp până se va vindeca. Nunta
a fost celebrată la 21 august 1745. A ținut sărbătorirea zece zile
splendide, însă tatăl miresei nu a fost invitat. A rămas acasă și va
cunoaște triumful scumpei sale Figcher după relatările entuziasmante ale
neveste-si când se va fi întors în Germania../⁴ ■


Metafora obiectului uzat

            N DESEMNAREA depreciativă
            a prostituatei (dar și a „femeii
            imorale⁴⁴ și a femeii în genere),
            o zonă metaforică specifică și foarte
            rezistentă este cea a „obiectului
            (de îmbrăcăminte) uzat⁴⁴: boarfa,
            gioarsă, buleandră, treanță, zdreanță,
            ștoarfă etc.
    Cel mai cunoscut și mai folosit termen din
întreaga serie este boarfă, care aparține în
prezent lexicului familiar, cu sensul destul
de general de „obiect de uz personal⁴⁴ (nu numai
de îmbrăcăminte) și cu o conotație ironică și
peiorativă. Originea cuvântului este necunoscută,
dar vechimea sa în limbă e apreciabilă. în
Dicționarul limbii române (DA, Literele A-B,
1913), e înregistrat (în forma de plural
borfe) la Miron Costin, Nicolae Costin, Ion
Neculce; forma boarfe are atestări ceva mai
târzii. Dicționarul înregistrează și alte două
forme de plural - borfuri și borfeturi. în
însemnările de călătorie ale stolnicului Constantin
Cantacuzino (text reprodus în FI. Dimitrescu,
Contribuții la istoria limbii române vechi,
1973), într-un registru de limbaj mai puțin
solemn, mai apropiat de colocvialitatea oralității,
există chiar un diminutiv de la boarfe: „Am
lăsat la dascălul Vartolomei o păreche de dăsagi
cu niște cămeș și alte borfușoare“ (anul
1666, p. 117).
    lorgu Iordan discută termenul boarfă, cu
sensul „femeie stricată⁴⁴ în Stilistica sa din
1944; cuvântul apare și în dicționarele mai noi
de argou și limbaj familiar, inclusiv în cele On-
line („e plin de boarfe pe Calea Victoriei după
9-10⁴⁴, 123urban.ro).
    De la boarfă s-a format în ultima vreme un
derivat colectiv, chiar mai marcat peiorativ:
borfet (cu sufixul -et, ca în tineret, păsăret etc.);
cuvântul ar putea fi mai vechi (și atunci ar fi
stat la originea formei borfeturi), dar lipsesc
atestările sale în forma de singular. Pe la începutul
anilor î90, borfet circula cu acest sens colectiv:
„Ceva borfet, o țoapă, o pipiță⁴⁴ (S.Tănase,
Corpuri de iluminat, 1990: 305); „Uneori își
trimit borfetulînainte. Te opresc două gagici...⁴⁴
(Acum, 9, 1991); „Prețuri scăzute la borfeC
(Zig-zag, 32, 1992) etc. Treptat, cuvântul a
fost reinterpretat ca singular, printr-o confuzie
de formă, dar probabil și cu rol de intensificare,
de agravare a insultei. Utilizarea lui borfet
cu sens individual este azi surprinzător de
răspândită:, ,M. se arată mai «blând» în descrierile
pe care i le face fostei soții, numind-o «doar»
prostituată, și nu «borfetordinar»⁴⁴ (Gardianul,
11.05.2009). Neconcordanța formei (de neutru)
cu sensul (referentul feminin) constituie o
instabilitate în sistemul lingvistic, pe care unii
vorbitori au rezolvat-o considerând că borfet
este un epitet negativ pentru bărbați (masculinul
lui boarfă): „Nu am nevoie de comentariile

unui borfet trădător, securist, cu impresii
intelectuale⁴⁴ (forum Capital, 18.05.2009).
S-a format (cu sufixul specific) și un nou
feminin: borfetă, al cărui segment final e identic
cu sufixul -etă, simțit azi ca ușor depreciativ
(cf. nașpetă): „R. e o borfetă netalentată⁴⁴ (forum,
libertatea.ro, 15.10.2008) și care are pluralul
borfete („cele «Trei surori» au ajuns să fie «trei
borfete», în viziunea unor regizori neconvenționali⁴ ⁴,
Evenimentul zilei, 10.04.2009). Injuria așadar
are de unde alege: variantele boarfă, borfet,
borfetăîi stau la dispoziție, toate trei aplicabile
unui referent feminin.
    în strânsă legătură cu boarfă trebuie discutat
și termenul ștoarfă sau știoalfă, tot cu origine
necunoscută, dar, după toate aparențele, cu o
evoluție semantică similară. Dicționarul limbii
române, Litera Ș, 1978, în înregistrează sub
formele știolf, știoalfă,dar cu o mulțime de
variante fonetice: ștoalfă, ștoarfă, știoarfă etc.
și cu sensul de bază „obiect de încălțăminte
sau de îmbrăcăminte uzat⁴⁴, din care s-au dezvoltat
sensurile figurate: „epitet pentru o femeie slabă,
urâtă sau bătrână⁴⁴ și „epitet pentru o femeie
de moravuri ușoare⁴⁴. Cuvântul apare la Matei
Caragiale, în Craii de Curtea Veche-„îți cere
cineva socoteală ca umbli după marcoave, după
știoalfeC și a fost înregistrat de cercetătorii
interbelici ai argoului românesc (C. Armeanu,
1937, Al. Dobrescu 1938 ș.a.). Cuvântului i
s-a presupus o origine onomatopeică, lucru nu
tocmai convingător; e drept, totuși, că sensul
său depreciativ se asociază cu un simbolism
fonetic negativ. Dicționarul ortografic, ortoepic
și morfologic (DOOM 2005) recomandă forma
știoalfă, dar acceptă și varianta ștoarfă, probabil
cea mai răspândită în uzul familiar-argotic
actual: „Vine o ștoarfă și-l îmbrobodește⁴⁴
(C. Țoiu, 1984, p. 264); „Nu-ți mai ajung
bărbații, ... parașuta, japița, jigodia, ștoarfa,
coarda, pațachina lumii⁴⁴ (S. Preda, 1985, p.
55). Simplul fapt că - spre deosebire de boarfă
- cuvântul nu circulă și cu sensul propriu face
ca ștoarfă să fie mai netransparent și de
aceea să fie simțit ca mai puțin vulgar. Cel
puțin așa s-ar deduce dintr-o pseudoexplicație
găsită în internet:“ștoarfă este utilizat în cercurile
înalte (!), fiind sinonim parțial cu boarfă“
(hiprapper.wordpress.com). Să nu uităm, totuși,
că insultele sunt supuse unor evaluări foarte
subiective și foarte variate: știoalfa e, într-unul
din dicționarele noastre de argou, o „femeie
de moravuri ușoare⁴⁴ (N. Croitoru Bobâmiche),
iar în altul - „prostituată de cea mai joasă speță⁴⁴
(G. Volceanov). ■

România literară nr. 45 /13 noiembrie 2009

România literară nr. 45/13 noiembrie 2009

                  NCEPUTURILE publicistice ale lui Eugen
                  lonescu par să plutească încă în incertitudine.
                  Datele care s-au avansat sunt situate fie mult
                  prea devreme față de momentul adevăratului
                  debut, fie mult mai târziu.
Potrivit unui coleg de bancă, Emanuel
Vidrașcu, lonescu și-ar fi început colaborarea
la Revista literară a Liceului „Sf Sava", fostă
;                 Ramuri fragede, încă din 1925, în jurul vârstei
      de 15 anii. Rememorarea respectivă conține însă mai
      multe inexactități, făcând trimitere la publicarea unor
      cronici plastice despreTonitza și Schweitzer-Cumpăna,
      apărute, de fapt, în revistă abia în ultimele luni ale anului
      1927. Mai mult, menționarea alăturată a revistelor este
      confuză, întrucât Ramuri fragede (subintitulată Revista
      Societății „loan Heliade Rădulescu"a elevilor Liceului „Sf.
      Sava") apăruse doarîntre 18 decembrie 1922 și 29 martie
      1923, unde nu întâlnim semnătura lui lonescu, iar Revista
      literară a Liceului„Sf. Sava"va fi scoasă începând abia
      din 10 martie 1927. Chestiunea precocității unorîncercări
      literare ale autorului, încă de la 15 ani, este preluată, fără
      argumente în plus, și de alți comentatori².
         în realitate, debutul său absolut are loc în primul
      număral Revistei literare a Liceului „Sf. Sava", din lOmartie
      1927, în care Eugen lonescu, elevîn clasa a VI a de liceu,
      publică, concomitent, poezia Copilul și clopotele și o
      cronică plastică pe marginea unei expoziții a lui D. Ghiață³.
      Cât privește debutul în presa literară consacrată,
      acesta este plasat de către Gelu lonescu în Biletele de
      papagala\e luiTudor Arghezi,în nr.270,din 19decembrie
      1928, cu poezia Elegie⁵. Dar Eugen lonescu colaborase
      deja la mica și eleganta gazetă argheziană cu aproape
      nouă luni înainte, și anumeîn nr. 51, din 31 martie 1928,
      în care îi apare poezia Elegie pentru ființe și lucruri
      mici. De precizat că această poezie va fi reprodusă,
      aproape neschimbată, însă cu titlul Elegie pentru
      ființe mici, în volumul din 1931, după ce o variantă inițială,
      cu titlul Elegie pentru lucruri mici, fusese găzduită și în
      Vlăstarul. Revista Liceului „Spiru C. Ha ret", nr. 5-6, din
      martie-aprilie 1928. Diferențele textuale sunt sesizabile,
      în varianta din urmă, mai accentuat în prima strofă:
      Aici a fost odată-imperiul/ Unui copil care-a fost dus /
      într-o cutie de păpușe /Spre parcul viu de amintiri. în
      versiunea finală din Bilete de papagal, ca și în cea din
      volum, strofa are următoarea configurație: Aici a fost
      odată patul / Unui copil care-a fost dus / într-o cutie
      de păpușe/în parcul cu pământ și piatră. De altfel, și
      în cazul altor poezii publicate în Revista liliputană, în Viața
      literară sau în Zodacapardeosebiri, uneori radicale, față
      de redactarea definitivă din volumul Elegii pentru
      ființe mici. Colaborarea lui lonescu la Bilete de papagal
      va continua, sporadic, și în anii următori, respectiv în
      nr. 302, din 30 ianuarie 1929, cu poezia țară de carton
      și vată, în nr. 337, din 11 martie 1929, sub pseudonimul
      Eugen Tomescu, cu poezia Moartea păpușii, iar în nr.
      475, din 21 septembrie 1930, cu poezia Elegie, reluată
      apoi în volum cu titlul Baladă.
         Au existat și opinii potrivit cărora debutul lui
      Eugen lonescu s-ar fi petrecut la o dată mai târzie
      decât cea reală. După Elena Vianu, viitorul dramaturg ar
      fi pășit în arena literară abia în 1930, în paginile revistei
      Zodiac, condusă de I. Peltz⁵, prin publicarea poeziei Elegie,
      în numărul din iunie-iulie. Un alt preopinent⁶ înclină
      tot pentru anul 1930, an care ar marca debutul lui lonescu
      în critică în paginile revistei Viața literară, cu o cronică
      intitulată Idei sugerate de o carte nouă, în care discută
      volumul lui Paul Zarifopol Artiști și idei literare române
      ⁷. Cum am văzut, autorul lui Nu își făcuse intrarea în
      literatură încă din 1927.
         Unele texte din tinerețe ale scriitorului nu sunt suficient
      de cunoscute. Grupajul de articole pe care îl restituimviii
      în aceste pagini nu și-a găsit locul în culegerea de
      publicistică românească, în două volume, altfel destul
      de riguroasă, alcătuită de Mariana Vartic și Aurel Sasu,
      Război cu toată lumea⁹. Titlurile nu sunt consemnate în
      Bibliografia scrierilor lui Eugen lonescu publicate în presa
      românească între 1927și 1946, cuprinsă în această
      antologie, după cum nu au fost incluse nici în bibliografia
      alcătuită de către Gelu lonescu în finalul monografiei
      sale.
         Cea dintâi recenzie, făcută la un volum de versuri
      al lui Perpessicius, marchează, de fapt, debutul lui Eugen
      lonescu în critica literară, care are loc în Revista literară

De la momentul
debutului
la „Negațiuni"

a Liceului„Sf. Sava", nr. 7, din 25 decembrie 1927. Cronicarul
plastic se afirmase deja cu câteva luni înainte. Aplicat pe
text, comentariul tânărului critic surprinde discreția
poetului neoclasic, care se impune prin stil. Totuși, o
anumită monotonie și artificialitate, pe care le remarcă,
îl conduc înspre un verdict imbatabil: nu aceasta este
adevărata vocație a lui Perpessicius, ci aceea de critic.
Următoarele două cronici sunt tipărite într-o altă revistă
școlară, cu oarecare vogă în rândul celor mai tineri literați
din epocă, Vlăstarul, editată de Liceul „Spiru C. Haret" din
Capitală. Publicația apărea încă din 23 decembrie
1923, găzduind multe dintre creațiile de început ale
lui Mircea Eliade, Constantin Noica (prezent nu numai
cu articole, ci și cu poezii), Nicolae Steinhardt, Alexandru
Elian, Al. Ciorănescu, Haig Acterian, Barbu Brezianu și ale
altora, cu toții elevi ai acestui așezământ. Invitat probabil
de către unul dintre colegii de generație, Eugen lonescu
va publica aici câteva poezii și recenzii. Fără a avea spiritul
contestatar de mai târziu, criticul este incisivîn judecățile
pe care le emite, amendând, de exemplu, poezia minoră
a lui D. Ciurezu,în care întrevede un material brut, încă
necizelat. Pornind apoi de la volumul de versuri al lui
Demostene Botez, Zilele vieții, lonescu își exprimă frontal
neîncrederea în sistemele estetice. în virtutea acestei
rezerve, ideile sale „nesistematizate" îl fac să deceleze
o anumită sensibilitate maladivă a poetului, care și-ar
fi încheiat, după părerea sa, evoluția odată cu primul
volum.
    Centrul de greutate al grupajului redat mai jos îl
constituie, fără îndoială, micul eseu ionescian despre
melodramă, publicat,în martie 1931,în Zodiac, o pledoarie,
în esență, în favoarea acestei specii, a cărei valoare estetică
a fost și continuă să fie pusă sub semnul întrebării.
Sunt vehiculate idei subtile, care vor fi reiterate în volumul
Nu din 1934 sau în paginile jurnalului de tinerețe din anii
'30 (publicate în Universul literar din 1938). Aserțiunea
sa, potrivit căreia melodrama ar fi moștenitoarea de drept
a tragediei antice și, totodată, forma literară menită să
împlinească, în modernitate, nevoia de evaziune cathartică
din sine, eterna propensiune înspre exacerbarea și
cruzimea trăirilor,înspre miracol și groază, și-a găsit astăzi
confirmarea din partea celor mai avizați teoreticieni ai
fenomenului. Mai mult, melodrama rămâne nu doar un
pretext ori un „moft" al nonconformistei eseistici, adesea
speculative și de o gesticulație retorică mucalită sau chiar
cabotină, a tânărului lonescu, ci un radical tipologic al
dramaturgiei sale de mai târziu. Analiza substratului
melodramatic al multora dintre piesele sale poate oferi,
cred, o importantă „cheie" hermeneutică pentru așa-
zisul absurd ionescian. Reabilitarea speciei este necesară,
în opinia sa, deoarece catharsisul melodramatic are efecte
deopotrivă estetice și terapeutice. Astfel încât „genul
obiectiv al melodramei" poate furniza, în fine, o soluție
- estetică și nu numai - de compromis pentru obsedanta
dilemă ionesciană a anilor '30, aceea a opțiunii între
„viață" și imperativele ei, pe de o parte, și „literatură",
înțeleasă ca o compromitere artificială și frivolă a „suferinței"
vitale, pe de altă parte¹⁰.
    în fine, ultima intervenție critică, pe care o reproducem,
nelipsită de binecunoscuta fervoare polemică, de savoarea
ludică a formulărilor paralogice, a fost publicată în gazeta
Atitudinea, din 1 noiembrie 1933. Ea este,în fond, o notă
careînsoțea un Fals itinerar critic,fragment din volumul
în pregătire Nu, cartea incendiară pe care presa de atunci
o anunța deja cu un titlu provizoriu: Negațiunbd.

Laura PAVEL

Perpessicius: Scut și targa


    Scut și taiga'², volumul de versuri al lui Perpessicius,
este o culegere de poezii inspirate din războiul pe care
l-a făcut. Nu l-a privit cu groază primitivă, cu entuziasm
eroic sau cu retorism factice, ci cu o fină ironie intelectuală
sub care pulsează, totuși, zbuciumul și durerea. Sensibilitatea
lui excesivă nu este mistică sau subiectivă, ci rațională
și abstractă. Aîmbrăcat ferocitatea barbară a războiului
cu o artă de-o seninătate și de o cultură clasică. Rănit
grav, internat în spitalul de unde-a plecat fără o mână,
ca să mascheze suferința se autoironizează, lăsându-
ne totuși să întrezărim (imperceptibil aproape) ceea ce
se ascunde sub râsul falș-ironic:


    Ca vântul ai intrat pe ușe'\
   Brusc te-ai oprit la patul meu,
   Și-ai denumit numele meu
   Automat ca o păpușe.

    Și-apoi te-ai prăbușit de-a-latu-mi
   Cu-atâta melodramatism
    Că sta să-și iasă din mutism
   Griveiul zugrăvit pe patu-mi.

    Plângeai în hohote și droturi
   De somieră te-nsoțeau,
   Fracturile-mi se deplasau
   Din calmul lor prescris de doctori.

    Durerea ta înduioșase
   Și trandafirii calcinați,
   Și îngerașii aplicați
   Pe meiul sobei ce-nghețase.

    Cu-același fast, cu-aceeași tobă,
   Puțin în urmă ai plecat,
   Și-am stat din nou crucificat
   Intre-ngerașii de pe sobă.


    E-atâta discreție în durerea lui Perpessicius! Se pare
că și-ascunde suferința dintr-o pudoare estetică - și
această obiectivizare a durerii, această impersonalitate
în artă, deci, este poate cel mai de seamă argument care
mă îndreptățește, pătrunzând dincolo de vădita alură
modernistă, să-1 definesc: neoclasic.
    In tranșee, cu tot vălmășagul înconjurător, cu toată
barbaria bestială pe care sufletul lui de „clasic” ponderat
și civilizat nu o poate sesiza ca artă, cu toată primejdia,
îl preocupă mai mult „o figură de pe calendar”, care
zâmbește neclintit, în pofida atrocității exterioare. Fără
îndoială, această „figură de pe calendar” e un simbol,
e poate arta așa cum o concepe poetul. în orice caz, se
evidențiază temperamentul său artistic, inspirația sa
cerebrală care atenuează contururile prea violentei realități
- idealizând-o, intelectualizând-o:

    Șrapnelele se desfăceau deasupra capetelor
noastre
    Cu eleganța mâinilor frumoase de fecioară¹⁴
    Ce-mprăștie peste soldații ce pornesc la luptă¹⁵ flori
din balcoane...
    ...în vreme ce, neîntrerupt, [surâzătoare]¹⁶
    gravura de pe calendar zâmbea...

    Au pregătit o targă pentru mine:
    neîntrerupt,
    gravura de pe calendar zâmbea...

    E foarte bizar felul acesta de-a privi războiul;
bizar și neverosimil. Un altul (un poet!) ar fi redat măcelul
în imagini dantești, în viziuni apocaliptice. Perpessicius
se mulțumește cu stilizări sentimentale:

    Noi am sădit în biazda neagră, pe Muratan și CalfadereT,
    în loc de maci șimicșunele nenumărate Hori de viață,
    îmbujorate Hori de sânge, răsadul ruptelor artere,
    Când înflorise agonia pe ochii noștri Hori de ceață

    sau cu amintirea humoristă și melancolică a „vremurilor
de pace”:

E duminică, Mădy,
îți mai aduci aminte,
Din vremile de pace,
Sărutul meu fierbinte?

La fel de calm Danubiul
Cu portul contrastează,
Electricul piano
Mai walzer- traumizează?

    în Mater Dolorosa se sintetizează caracteristicile
liricei lui Perpessicius: ironia subtilă, mușcătoare,
sensibilitatea acută (însă potolită, nu violentă) și-o
notă oarecum deosebită - un efluviu sincer și uman de
sentimentalism:

S-a-ntunecat cu totul... Pe cine aștepți să vie
De stărui la fereastră?... Cu gândurile-n goană
Cucernica ta mână aprinde la icoană
O candelă... dar ce duh ascuns îneacă iasca
Pe ochii tăi, iar umbra de ce-și repune masca,
Și ce presentimente îți tremură în suflet?

înseninarea:

Dar cine-a nins pe uliți atâția crini și cine
A scuturat de floare cireșii toți din aer?

    Tu crezi să vezi în raza ce casa-ți luminează,
    Prea-ndurerată mamă™, un înger bun, de pază.

    Aruncând o privire generală asupra volumului
Scut și targă, cred că Perpessicius nu este ceea ce se
înțelege prin „poet”. Nu-i un mistic, profund, cu imaginație
halucinantă, este (repet) un artist, un gânditor ironist și
sceptic. Neavând misticism, nu are nici putere creatoare
- ci spirit critic, multă impresionabilitate, însă o anumită
impresionabilitate, aș putea zice unilaterală; inspirația
lui este rezultatul unei sensibilități artificiale, cerebrală;

adeseori e spiritual și h umorist.
    Ceea ce însă îl caracterizează mai cu seamă este stilul.
Un stil cizelat, muncit, oarecum rece și atât de căutat
încât pare natural, nesilit. Nu are elemente strigătoare,
disonante - forma lui e „uniformă”; atât de uniformă
încât poate fi acuzată de monotonie și chiar, la prima
vedere, de platitudine. în general, versurile lui au cam
aceeași intensitate și reliefare și, succedând „uniform”,
exprimă un „ton” armonic, bine echilibrat.
    Totuși, cu toate indiscutabilele calități literare, nu
poezia este adevărata vocațiune a autorului, care e mai
mult inteligent decât sensibil-poetic. Versurile din
Scut și targă nu-s decât contribuțiuni pentru formarea
criticului Perpessicius.
    (Revista literară a Liceului „Sf. Sava”, I, nr. 7, 25
decembrie 1927, p. 14-15)

D. Ciurezu: Răsărit (versuri)¹⁹

    Indiscutabil, adevăratul artist este etnic. Dar etnic nu
prin formulă, prin tendință, ci dintr-o impulsiune sufletească
subconștientă. A crea artistic sensul unor norme conducătoare,
unor principii stabilite intelectual, constituie o mare
greșeală psihologică: creația nu poate fi stânjenită,
îngrădită de legi fixe, aceasta fiind independentă de
inteligență și voință. O creație îndrumată silit, preconcepută,
nesinceră, nu mai e creație. Exclusivismul unor teoreticieni
explică prăbușirea sămănătorismului, a poporanismului
ș. a. Or, acesta este primul și cel mai însemnat cusur
al lui Ciurezu: ca făcând oarecum parte din curentul
ortodoxist, tradiționalist și folcloristic chiar, teoretizat
de Nichifor Crainic, vrea să fie etnic cu orice preț și,
aceasta, de nenumărate ori, spre paguba valoarei artistice
a poeziilor sale.
    Și forțata inspirație folcloristică e evidentă. Titlurile
poeziilor sale sunt: Descântec, Paparudele, Comoara,
Gărgărița, Leroi-Leroi, în pridvoretc., în care sunt trecute
în revizie toate superstițiile și farmecele populare. Strofe
întregi par a fi luate din gura vreunui țăran și transcrise
fără schimbări, ca simplu „folclor”:

   Apă, apă lină
    cu miros de bolbotină [...],
   apă vie ne-ncepută
   în adânc de lut crescută etc,

   sau

   Unde ți-s comorile
   când pe crengf⁰ mor florile?
    Unde-ți sunt cântecile
   când se surpă luncile?

   sau

    Să-1 cunoască soarele
   petrecând cocoarele
   semănând ogoarele...
   Să-i cânte cocoarele²¹
   răscrucind ponoarele [...]
   uluind pridvoarele.

    Nu poate fi tăgăduită valoarea poeziei poporane -
dar numai ca poporană. E admisibilă și o inspirație sinceră
din poezia poporană - nu o falsă inspirație sau exerciții
folcloristice. Și, cu condiția de a fi o realizare poetică,
o bucată de literatură cultă. La Ciurezu, prea adeseori
(ba de cele mai multe ori), nu avem realizări, ci simple
succesiuni de imagini vii, plastice, de multe ori nebănuit
de frumoase, dar numai înșirate, fără intensificare, fără


culminare. Posedă și o limbă cu reale calități de vigurozitate
românească, dar (vecinicul păcat) stricată de cuvintele prea
voit curat-băștinașe și, în consecință, provincialisme obscure
și exagerate: zâmbra, sâmeelă, cârci, nărâmzat, buiac
etc. etc, Aceste înșirări de imagini cu abundență de
provincialisme, armonia nouă (deși ușor de fac ut) a versurilor
scurte, puternic ritmice, sunt, ce-i drept, materiale frumoase
de viitoare realizări, dar deocamdată nu sunt decât material
brut, decât promisiuni. Și - o mare vină - poetul e superficial
fără prea mare rezonanță interioară; impresionabilitatea
lui e pur exterioară, de „suprafață”; rareori întâlnim stări I
sufletești; nu are o concepție mai adâncă - și fără aceasta j
nu se poate impune ca personalitate; cu totul altă valoare .
ar fi avut poeziile sale dacă în loc de „succesiune de imagini”
ar fi fost „succesiune de stări psihice”.
    Totuși, mai ales fiind poet tânăr, lui Ciurezu nu i se
pot contesta unele indiscutabile calități: în afară de
noutatea și expresivitatea personală a imaginilor, mai
mare - câteodată - și darul de a ști să prindă și să sugereze
o „atmosferă”. Astfel, în Haiducul, în care, deși
abundă folclorismele și poporanismele neșlefuite, și deși
se resimte - în partea de la început - vădita influență a
unei balade de losif, are o netăgăduită atmosferă de
romantism românesc, acea împreunare de panteism mistic
și inteligență pozitivă, de clar-obscuritate slavă și de
claritate latină. Iar în Cocora zugrăvește plastic, viguros
și pitoresc o „fântână părăsită”, reușind un început de
realizare:

Sutpămri de pământ galben și pietriș
Deschid valea care duce la fântâni,
Și polăți de ulmi sălbateci și bătrâni
Ascund calea răsucită-n povârniș.

Se-ntindea pe-aici pădurea către sat
Și-ți ieșeau în cale lupi, amiaza-mare,
Spun plugarii că Novac, aci, călare,
Pe oblânc, din goana mare, s-a lăsat:

„Si-a retezat
trup de șarpe
blestemat”...

    Ca ultim cuvânt: poetul Ciurezu e tânăr, ca atare
învinuirea de exagerare, de oarecum „escrocherie literară”
are circumstanțe atenuante, fiind cunoscută „poza”
neînlăturabilă, nelipsită nouă, celor cari devorăm. Apoi,
trebuie să recunosc că - deși nedezvoltat încă și
șovăitor - posedă un temperament poetic netăgăduit.
    (Vlăstarul. Revista Liceului „Spiru C. Haret”, IV, nr.
3, ianuarie 1928, p. 9)

Revista Literară

A LICEULUI SF. SAVA

IN A C « » î NUMĂR
VERSURI. PROZA. CROMClA
IIXIATt

C- vnrrrn.,
A.
I,
M CUyixwaj

Idei nesistematizate despre
Demostene Botez
   (Cu prilejul apariției volumului Zilele vieții “)

   E într-o țară obiceiul ca toată lumea să poarte ochelari
colorați: roșii, verzi, albaștri. Și un neîntrerupt prilej
de ceartă e problema: care este coloarea adevărată a
lumii? Fiecare, desigur, e convins și susține că adevărata
coloare e aceea a ochelarilor lui. Bineînțeles, nu s-a ajuns
și nu se va ajunge vreodată la un rezultat. Iată de ce nu
cred în sisteme de estetică.
   într-adevăr, a judeca o operă de artă din punctul de
vedere al regulilor vreunui sistem de estetic ă înseamnă
să privești lumea prin sticla unicolorată a ochelarilor.
Oare în natură nu există decât coloarea verde, roșie
sau galbenă? Armonia unei zile de vară o constituie o
singură culoare sau împreunarea și alăturarea unor infinit
de felurite nuanțe chromatice? Nu judec „estetic” pentru
că mi-e insipidă unilateralitatea. Căci viața este complexă,
vastă și nu îngrădită și împărțită în formule fixe, imutabile
- iar arta este expresia vieții.
   Demostene Botez e un poet original pentru că a
avut curajul de a fi sincer și banal. Mă obsedează,
agasant, candida incapacitate critică a unui recenzent
ocazional care susținea că valoarea artistică a
poeziei lui Dem. Botez constă în... claritatea (!!)
exprimării. Ca și cum claritatea ar fi o superioritate
sau o inferioritate, și nu o simplă caracteristică. Proprie
poetului este maladivitatea sensibilității. Un sentimentalism
nostalgic, acut, uneori dulceag. Un minus. Dem. Botez
și-a terminat (grabnic!) evoluția poetică. Ceea ce a
spus din primul volum continuă să spună și-acum -
fără mare deosebire. Se repetă. Devine monoton.
Stagnează. Inspirația lui nu are amploare. E unilaterală.
Totuși, chiar această monotonie, specifică lui, are
oarecare valoare în sine.

România literară nr. 45/13 noiembrie 2009

17

                                                                                                                                    (continuare in pag. 18)

centenar Eugen lonescu

(urmare din pag. 17)

    A fi poet? A fi sincer. Dacă toți oamenii ar izbuti
să fie sinceri - să se descopere pe ei înșiși exteriorizându-
se, ar crea toți, fără îndoială, opere de artă originale,
personale. Sensibilitatea lui Demostene Botez adeseaori
cade în sentimentalism ieftin, fără profunzime, și-atunci
e „dezlânat”. Ar fi de dorit mai multă densitate, mai
multă consistență. Poetul este panteist. Se simte înfrățit
cu tot: cu ființele, cu lucrurile. Același eu e în toți. în
toți se vede pe el. Fizic, orice om este o individualitate
integrală; trăiește numai pentru el, se înțelege numai pe
el. Impresia lui Jean-Christophe, copil: cu fiecare făptură,
sau lucru, sau plantă, sau om e un univers întreg, aparte,
neînțeles și bizar, e verosimilă. în ultimă esență, însă,
metafizic, nu-i deosebit niciun om de altul: niciun om
nu simte altfel decât altul. Toți suntem „același”. Varietatea
vieții este o iluzie, o strașnică aparență. Nihil novi...
Doamne! Ce monotonie!... Citez:

    Eu am știut că versul mi-i banal
    Și-același: trist, și monoton, și vechi.
    Dar viața mi-1 tot sună în urechi
    Același: amplu²³ și universal.

    Un poet e mare când te recunoști în el - și numai
când te recunoști în el. Poet? Acela căruia îi e milă.
De iarbă, de pietre, de flori, de oameni, de stele. Suferința,
substanța totului? Plictiseală. în versurile lui Demostene
Botez se întrevede o chinuitoare neliniște metafizică. O
groază mistică de moarte: groază halucinantă, zdrobitoare.
Totuși, în fața morții nu are puterea de a se răzvrăti:
suferă, e plictisit, obosit, zdrobit, oarecum resemnat.
Moartea i-ar fi tolerabilă, dacă în greaua clipa „ar
simți fiecare că sunt doi”²⁴ (Memento).
    Câteodată, în fața morții, are o senzație ciudată de
nedumerire, de seninătate naivă, puerilă. în orice caz
- nedumerire. Astfel, în poezia Iubita a murit-minunată
bucată de fragil și delicat misticism - în care sunt influențe
din Francis James și Maeterlink. Dar câteodată e prea
discursiv și monoton. E subiectiv, subiectiv, subiectiv,
de aceea atât de uman, de etern uman. Scormonind în
suflet, s-a găsit pe el. Și eul lui e ca și al nostru, e al
tuturora. Poezia lui Demostene Botez e cenușie.
Citez:

    Aș vrea să mai trăiască liecare
    Măcar ca un ecou de vechi cuvinte,
   Mi-e teamă să nu lie - un mort de care
   Azi nimeni să nu-și mai aducă-aminte.

    Pesimismul lui e un pesimism abstract, general,
cosmologic. Erotica lui e tot metafizică: „Iubirea crește-
n noi ca o povară”. în Elegie e însă romantic, Demostene
Botez e mistic:


    Femei îndoliate așteaptă
    Să vie D-zeu de nu știu unde²⁵.


România literară nr. 45 /13 noiembrie 2009

    îl îngrozesc catirincile. „Spleen” atavic, Demostene
Botez este un senzitiv.
    (Vlăstarul. Revista Liceului „Spini Haret”, IV, nr. 4,
februarie 1928, p. 10)


Despre melodramă

   Numai catastrofa ne poate revela natura noastră
intimă. Valul cotidianului și al prevăzutului ne ascunde
pentru noi înșine; ne înșală, asupra noastră, pe noi înșine:
de-aici, necesitatea tragicului și a neprevăzutului, a
catastrofei care să rupă, cu o strălucitoare lumină, un
val. Viața tragică este o evadare. Dar această necesitate
psihologică și cult al neprevăzutului tragic motivează
melodrama și patologicul în artă: anormalul, și nu
normalul, este veridic, esențial, etern.
   Noi credem în genul obiectiv al melodramei -
indiferent de mediocritatea realizărilor artistice -,
accidente. Nu spiritul melodramei poate fi acuzat de
nonvaloare, de mediocritate estetică, ci numai autorii
de melodramă: Berecourt, Bouchardy, Victor Hugo etc,
Dar melodrama (și nu drama) este dreapta urmașe a
tragediei antice: ea este împlinitoarea modernă a nevoii
eterne de miracol și groază. Miracolul a fost înlocuit,
modem, de hazard și coincidență. Coincidența echivalează,
psihic, miracolul. Melodrama este tentativa de a realiza
o estetică a coincidențelor. Coincidența constituie, astfel,


De la momentul debutului
la „Negațiuni"

principiul original⁻ al oricărei acțiuni, intrigi melodramatice.
Dar noțiunea de coincidență - deși indicând o similară
sau identică necesitate psihică - este, totdeodată, și o
diminuare a noțiunii de miracol - compromisă de știință.
La moartea miracolului și a personagiului divin sau
ocult, invizibil dar important, central, s-a încercat o
înlocuire a lui prin coincidență: deoarece trebuia ca
știința să explice tonii și să alunge misterul - coincidența
era, astfel, o explicare și o motivație a neprevăzutului.
O explicație și o justificare meschină a acestuia.
    Doi factori au determinat căderea estetică a melodramei:
mediocritatea, banalizarea miracolului, decăzut în
coincidență și hazard, și caracterul popular - precis,
democrat - al melodramei. (Din spiritul științific).
Miracolul devenit coincidență era, astfel, ă laportee de
toutlemonde; și cotidian posibil. Neprevăzutul deveni[t]
văzut și cvasipalpabil - pentru această mediocritate
plebee. Iar autorul de melodramă era și el un om din
public, neridicat deasupra publicului și care scria pentru
public. Speculând necesitatea psihologică de minune,
de neprevăzut, s-a ajuns la un automatism, la o mecanizare
și ordonare a neprevăzutului: minunea mecanică; anulare,
deci, a minunii. Prin urmare, lipsa de sens metafizic a
epocei a degradat neprevăzutul - reducându-1 la meschina
coincidență, cât și specula literară -, care a mecanizat-
o, industrial. Prin explicația cu orice preț, minunea a
fost clarificată până la o dispariție completă: conform
axiomei că ceea ce devine clar nu este interesant.
Compromițând neprevăzutul, miracolul - degradat în
coincidență -, melodrama s-a compromis pe sine însăși.
    Dar credem în reabilitarea melodramei, pentru că
nu spiritul ei a fost ucis, ci fotma inferioară, dar accidentală.
Groaza și neprevăzutul, veșnice nevoi, vor fi veșnic
viabile: cerem anormalul (anormalul moral sau anormalul
circumstanțelor exterioare). Construind melodrama
pe fundamentul acestor realități sufletești (tragismul
necesar) și ignorând sau anulând scrupulele - științifice
și altele -, ale unei realități cu totul deosebite, se realizează
principiul acesteia.
    Melodramaturgii au căutat să împace miraculosul
cu pozitivul: și aceasta fu spre paguba amândorura, dar,
mai cu seamă, în defavoarea artei. S-a confundat, cu
alte cuvinte, această realitate subiectivă, morală, imaginativă
cu realitatea obiectivă, științifică. S-a încercat o falsă
(principial falsă!) trecere a uneia prin cealaltă; o confruntare
a lor; un control - prin confruntare. Și acestea fie din
lipsa sentimentului metafizic - melodrama este doar un
finet pur al secolului XIX -, fie din întinarea sau rușinea
acestuia. Dar cele două realități pot via paralele,
independente, fiecare tot atât de necesară, de adevărată:
fiindcă, subiectiv, psihologic adevărată, cerută.
    Există un melodramatism interior. O melodramatică
a stărilor sufletești: organică, primară O stridență necesară
O exacerbare. O violență și o exagerare (un patologic)
a atitudinilor²¹’. Prin libera dospire a sentimentelor
neprevăzutului și groazei, prin libera imaginare a
neprevăzutului și a groazei - și viața miracolului -, să
se cristalizeze întruchipările lor scenice.
    Stridență, țipăt - iar nu elocvență Hogic al coincidențelor
- nu motivație rațională a acestora. Nemaiîncercând o
regizare mecanică a miracolului, melodrama (adevărată)
va crește liberă, deplină. Și printr-o impermeabilitate
a celor două realități. Coincidența să redevină mister.
    (Zodiac, mărțișor, 1931, p. 54-55)

Despre lucruri fără rost

    Apare în această foaie un articol lung²⁷ al cărui
rost nu îl mai văd. Articolul este scris de mine și are
drept obiect Patul lui Frocustde Camil Petrescu. Povestea
- nu se mai sfârșește odată? - a acestui articol este
binecunoscută lumei de culise literare în mijlocul cărora
a produs chiar un oarecare scandal. Povestea, mult
mai amuzantă decât articolul în sine, este însemnată
cu date precise, flori de stil, etțetera, într-o carte care
frige, fuge după un editor. (Editorul: premiul I la alergări).
    In acest articol critic, proorocisem scoaterea din

circulație a slabului roman al lui Camil Petrescu. Deoarece,
din motive care vor fi expuse, articolul a fost împiedicat,
până astăzi, să apară, cartea a dispărut de pe ecranul
preocupărilor literare și fără proorocirea mea. Aceasta
nu este decât o dovadă mai mult că proorocirea mea era
adevărată. Dacă nu era adevărată, era neapărat
necesar să apară, ca să violenteze, ca să brigheze liniștita
desfășurare a faptelor și a adevărului.
    Dintr-un punct de vedere, aceasta mă bucură. Dintr-
un alt punct de vedere, aceasta mă întristează, pentru că
(o! nu din vina mea!) proorocirea mea nu vă mai
apare decât - cum să zic? - retroactiva. V-o prezint totuși
ca model de intuire justă a valoarei. Argumentele sunt
cam complicate, e drept, și nu merg precis la țintă, cu
alte cuvinte trădează puțin intuiția, dar e suficient ca
limpiditatea acesteia din urmă să reiasă. Dacă limpiditatea
ei apare tuturora, și trebuie să apară - căci ferestrele
există în mințile lectorilor români și e nevoie numai
să ridicăm storurile -, explicațiile, discuția și alte coloane
de carton sunt inutile. Sau arhitectura este solidă și
coloanele de carton sunt inutile. Sau arhitectura nu este
solidă și se prăbușește și cu coloanele. Arhitectura
mea este solidă. Dreptatea mea e clară.
    (Atitudinea, I, nr. 2, 1 noiembrie 1933, p. 4) ■

    Note:
    ¹      Vezi Gazeta literală, XV, nr. 13,28 martie 1968, p. 5.
    ²      Cf. Ecaterina Cleynen-Serghiev, La Jeunesse litteraire
dEugene lonesco, Paris, PUF, 1993, p. 46; Emil Mânu, Eugen
lonescu - scriitor român, în Adevărul literar și artistic, IX, nr. 504,
8 februarie 2000, p. 6.
    ³      A se vedea și Gelu lonescu, Anatomia unei negații. Scrierile
lui Eugen lonescu îh limba română. 1927-1940, București, Editura
Minerva, 1991, p. 217-218.
    ⁴      Ibidem,p. 218.
    ⁵     Preludii ionesciene, în Gazeta literară, XII, nr. 2,7 ianuarie
1965, p. 8.
    ⁶     Al. Tudorică, Eugen lonescu, critic literar (1930-1938), în
Viața românească, XVUI, nr. 9, septembrie 1965, p. 109.
    ⁷      Viața literară, V, nr. 131,15 august-15 septembrie 1930, p. 3.
    ⁸      In transcrierea interpretativă a textelor ne-am raportat la
norma literară a epocii, păstrând totodată particularitățile de limbă
ale scriitorului. Am aplicat principiile ortografice actuale, dar
am menținut unele variante fonetice și lexicale (humorist, personagiu,
poporană, urmașe), câteva dublete (culoare - coloare, fals -
falș, veșnic - vecinie), formele de genitiv-dativ în -ei (epocei,
laicei), precum și varianta de plural a pronumelui relativ-interogativ
(cari).
    ⁹      București, Editura Humanitas, 1992. Menționăm că nu
este antologată nici cronica de debut, consacrată pictorului D.
Ghiață, semnată de autor numai cu prenumele.
    ¹⁰     Vezi, pentra comentarii detaliate privind concepția tânăralui
lonescu despre melodramă, ca și țesutul melodramatic al multor
piese de mai târziu, Laura Pavel, lonesco. Anti-lumea unui sceptic,
Pitești, Editura Paralela 45,2002, p. 135-172.
    ¹¹     Iată o știre din Vremea, VI, nr. 305,17 septembrie 1933,
p. 4: „D. Eugen lonescu și-a pus la punct Negațiunile îh această
vacanță petrecută la Sâmbăta de Sus”.
    ¹²     Volum apărat în 1926 la Editura Casei Școalelor.
    ¹³     In volum: ușă.
    ¹⁴     In volum: fecioare.
    ¹⁵     In volum: lupte.
    ¹⁶     Cuvânt omis.
    ¹⁷     în volum: Calfa-Dere.
    ¹⁸     în volum: O! mamă-ndurerată.
    ¹⁹     Volum apărat în 1928 la Editura Scrisul Românesc din
Craiova.
    ²⁰     în volum: rugi.
    ²¹     In volum: fecioarele.
    ²²     Volum apărut în 1927 la Editura Cartea Românească.
Menționând acest articol al lui lonescu, Barbu Brezianu (cf.
Juvenilul Noica, în România literară, XXXVI, nr. 25,25
iunie-1 iulie 2003, p. 17, 19) îl datează însă greșit: 4 februarie
1926.~
    ²³     în volum: simplu.
    ²⁴     In volum: Să știe liecare că sunt doi.
    ²⁵     începutul poeziei La mănăstire. Vecernie este de fapt
următorul: Femei îndoliate și acum /După Isus care-a murit/
De două mii de ani / Așteaptă prin cerdacurile scunde/De
lângă drum / Să vie Dumnezeu de nu știu unde.
    ²⁶     în text: altitudinilor.
    ²⁷     Articolul intitulat Fals itinerar critic, publicat în pagina 3 a
revistei, este un fragment din viitorul volum Nu.

IN TOTDEAUNA, oamenilor le-a fost frică
de foamete, de seceta, de grindină, de inundații,
de cutremure, de boli și mai ales de molime.
Odată cu izbucnirea războiului din 1941,
mamelor și nevestelor le era teamă ca fiul
sau soțul să nu fie rănit sau luat prizonier
și, Doamne ferește, să nu fi căzut pe câmpul

de luptă. Și cu timpul, după „istoricul” 23 august,
frica și-a destupat izvoarele: să nu-ți șterpelească rușii
oaia, porcul sau vițelul din bătătură, să nu-ți smulgă
hățurile din mână și s-o ia la sănătoasa cu căruța și
caii, la oraș, să nu jecmănească magazinele și să încarce
marfa cu rafturi cu tot, pe stradă, să nu te ușureze de
ceasul de la mână (aveau o deosebită slăbiciune
pentru ceasuri) și pe cei, mai rari, care dețineau o mașină,
sâ-i exproprieze în doi timpi și trei mișcări, înjurându-i
ca pe niște „burjui” ce erau, sau dacă aceștia schițau
un gest de împotrivire, amenințându-i și culcându-i
neîntârziat la pământ cu „balalaica”, mai pe înțeles, cu
pistolul automat „Kalașnikov”.
   în scurtă vreme, grosul Armatei Roșii s-a scurs înspre
Apus, iar peste un deceniu și mai bine, chiar - mare
minune - a părăsit țara. Dar frica n-a dispărut. Și-a găsit
alte izvoare, parcă din ce în ce mai multe. Țăranii (cu
deosebire cei înstăriți, dar nu numai ei) se ascundeau pe
coclauri, de teamă să nu-i găsească perceptorii acasă,
veniți să încaseze impozite (exorbitante) și colectorii
silindu-i, sub amenințarea pușcăriei, să predea faimoasele
cote, iar după aceea, ferindu-se cât au putut de activiștii
extrem de zeloși, care voiau cu orice preț (inclusiv al
bătăilor, al condamnărilor și chiar al execuției prin
împușcare) să-i înscrie în gospodăria colectivă, pe rusește
kolhoz.
   Frica devenise omniprezentă. Oamenii înspăimântați,
mai ales la oraș, nu mai țineau icoana în casă, pe perete,
nu mai duceau copiii la biserică, îi sfătuiau cu asprime
să nu care cumva sâ vorbească despre ce auzeau în
familie, adică împotriva regimului. Se crease un
reflex emoțional, o adevărată psihoză: tremurai când
auzeai pe stradă o mașină oprindu-se la poartă în toiul
nopții, când erai chemat la cadre să mai dai o nouă
autobiografie, să declari ce politică făcuseră bunicii,
unchii, mătușile, cumnații, cumnatele, verișorii, verișoarele
și laptele pe care l-ai supt de la mamă. Aveai inima cât
un purice când ascultai „Vocea Americii” și mai târziu
„Europa liberă”, lăsând sonorul cât mai încet, ca să nu
te audă vecinii, deși făceau și ei la fel. Rămâneai mut,
nu te angajai în discuții, stând la cozile interminabile de
la „Alimentara”, cu ceasurile, de îți intra os prin os.
Nu știai cine se afla în față sau în spate, care poate să
te toarne la partid sau la Securitate. Locuiam într-un
imperiu al fricii și al înfricoșării.
   Ce să mai spunem despre scris, cenzurat la sânge,
la literatura constrânsă a nu se abate nicio iotă de la „linia
partidului”, adică a propagandei sforăitoare, a minciunii,
a unui stil cenușiu, imbecilizant. Ținusem în timpul

Al. Săndulescu

       Frica

studenției un jurnal în care notasem nu numai reflecții
intime, literare, dar și politice. De frica unei percheziții,
l-am expurgat mai ceva ca un cenzor de la „Direcția
Presei”. Același sentiment l-au încercat și alții,
oameni maturi, personalități conturate, ca Pericle
Martinescu. Numai câ acesta, fapt extrem de important,
a avut curajul să nu-1 cenzureze. Cu toate riscurile, a
învins frica.
*
   îmi amintesc de o scenă petrecută la Vatra Domei
prin 1963-1964, unde l-am întâlnit pe unul dintre colegii
mei mai vârstnici de la (pe atunci) Institutul de Istorie
Literară și Folclor, Valeriu Ciobanu, poet și istoric literar,
autorul unei monografii despre Hortensia Papadat-
Bengescu și al unor studii despre relațiile literare româno-
ruse. Pentru că era basarabean, fiul profesorului și
academicianul Ștefan Ciobanu, membru în Sfatul
Țârii în 1918, care ahotărât unirea Basarabiei cu România,
fusese concediat din postul de asistent al lui G. Călinescu
și transferat la Institut, în bună măsură un fel de
cimitir al elefanților. Valeriu Ciobanu era un flăcău
bătrân, trecut bine de 40 de ani, cu durități de alcoolic
inveterat și cu duioșii de copil cu ochi albaștri. îi plăcea
enorm să bârfească! N-a rămas nimeni din Institut, în
cele două zile pe care le-am petrecut împreună, să nu
fie forfecat, începând cu Profesorul și terminând cu
femeia de serviciu... Mi-a vorbit nostalgic despre
începuturile lui ca poet și despre o memorabilă vizită la
Tudor Arghezi, care-i citise versurile și-1 încurajase.
Faptul se întâmpla imediat după război, când poetul
se afla încă într-o surdă opoziție față de comuniști și, ca
atare, persecutat, silit să vândă cireșe în poarta casei
de la Mărțișor, spre a supraviețui. Ne plimbam prin
frumosul parc, unde mai vârstnicul meu coleg, având
reputația de mizantrop și de spirit malign, chema cu
gingășie veverițele ce se jucau prin rămurișul brazilor,
ademenindu-le cu alune. Când una se apropia sfioasă,
i se lumina fața de o stare de bine, de care nu prea se
bucurase din partea oamenilor... în dimineața plecării
mele, mi-am luat rămas bun de la Valeriu Ciobanu (mort
prematur, bietul de el, peste puțin timp, răpus de cancer),
dar, spre surprinderea mea, îl văd la gară la ora 3
după-amiază, oră incomodă pentru un tabietliu. Când
mă zări, se îndreptă precipitat spre mine, mă cheamă
deoparte și-mi povesti cu răsuflarea tăiată următoarele:
s-a dus în acea zi, pe la orele 12,30-13, la unul din puținele
restaurante din stațiune. Localul era aproape gol, o

singură masă fiind
ocupată de un grup de
persoane, care, prin
comportament, păreau
foarte importante.
Chelnerul, profund
respectuos, nu mai
prididea aducându-le
platoul cu fripturi
(crude), spic a-i consulta,
și frapiere cu vin și apă
minerală. După o destul
de lungă așteptare,
Ciobanu se bucură, în
fine, și el, de atenția
ospătarului: „Ce-ați
dorit?” „O friptură”,
spuse el. „N-avem”.
„Cum nu aveți? Pe dânșii de la masa de-alături cum i-
ați servit?” „Nu avem”, continuă s-o țină pe-a lui chelnerul.
Lui Ciobanu i se urcă sângele la cap. „Ce înseamnă asta,
domnule, izbucni el, democrația este pentru unii mumă
și pentru alții ciumă? Dă-mi condica de sugestii și
reclamații!” Ospătarul se execută. în timp ce-și vărsa
focul, enervat, Ciobanu auzi de la masa de alături un
glas care-i cerea ascuțit să noteze exact numele și adresa.
„Da, sunt cercetător la Academia Română!” Se angajă
o discuție destul de aprinsă, care, la un moment dat, îl
puse pe gânduri pe Ciobanu. în capul mesei, înconjurat
de „băieți”, se găsea un tip foarte sigur pe el, pentru care
bătălia și nu numai pentru o friptură (la propriu și la
figurat) era de mult câștigată. După ce-și formulă
revendicările culinare, semnând și punându-și adresa,
mai vârstnicul meu coleg îl întrebă pe ospătar cine e
persoana. Acesta îi răspunse șoptit și parcă timorat:
„Tovarășul Manole Bodnăraș!” (Nici mai mult, nici mai
puțin decât șeful Securității Suceava și fratele lui Emil
Bodnăraș!) Bietul Ciobanu a sfeclit-o. Ceru să i se dea
condica înapoi și să-și retragă reclamația, dar nu fu chip.
Se duse la responsabil și acesta îi spuse că nu poate rupe
fila respectivă... îi propuse, în schimb, o soluție de
compromis, și anume să adauge un fel de P.S., în care
să menționeze că, ulterior, a fost informat că cei de la
masa cu pricina fuseseră serviți „cu materialul clientului!”
Ceea ce foarte încurcat și făcu, parcă scriind cu mâna
altuia. îmbuibatul din fruntea Securității Suceava n-a
avut nici măcar politețea elementară, probabil nu știa
ce-i aceea generozitate, să-i dea dispoziții ospătarului
să-1 servească și pe cercetătorul-protestatar, nu cu altceva
decât cu o... fleică.
    De la restaurantul de unde plecă nemâncat, Ciobanu
o porni direct la gară, unde știa că mă aflu, să-mi
povestească cele întâmplate, să se „descarce” și să mă
întrebe înspăimântat: „Ce crezi? Oare mă arestează?”
Ce-i puteam spune decât să-1 liniștesc? Nu l-au
arestat, însă frica era mai rea ca o detenție... ■

calendar
12.10.1860 - s-a născut Constanța Hodoș (m. 1934)
12.10.1934 - s-a născut Alexandru Zub
12.10.1937 - s-a născut George Coandă
12.10.1946 - s-a născut Aurelian M un tea nu
12.10.1952 - s-a născut Constantin Frosin
12.10.1981 - a murit Agatha Grigorescu-Bacovia (n. 1895)

13.10.1843 - s-a născut Ștefan G. Vîrgolici (m. 1897)
13.10.1884 - s-a născut Vasile Voiculescu (m. 1963)
13.10.1898 - s-a născut George Mihail Zamfirescu (m. 1939)
13.10.1944 - s-a născut Vasile Petre Fati (m. 1996)
13.10.1953 - s-a născut Gellu Dorian
13.10.1975 - s-a născut JuIia Vallasek
13.10.1977 - a murit Ion Stoia-Udrea (n. 1901)

14.10.1872 - s-a născut P.P. Negulescu (m. 1951)
14.10.1893 - s-a născut Titus T. Stoika (m. 1983)
14.10.1908 - s-a născut Lascăr Sebastian (m. 1976)
14.10.1917 - s-a născut Viorel Alecu (m. 2000)
14.10.1919 - s-a născut Mircea Șerbănescu
14.10.1920 - s-a născut Săndor Salamon Sombori
14.10.1923 - s-a născut Victor Kernbach (m. 1995)
14.10.1929 - s-a născut Niculae Gheran
14.10.1948 - s-a născut Marian Papahagi (m. 1999)
14.10.1983 - a murit Horia Stancu (n. 1926)
14.10.1994 - a murit Aurel Tita (n. 1915)

15.10.1896 - s-a născut Dumitru Gafițeanu (m. 1979)
15.10.1945 - s-a născut Dorina Grăsoiu
15.10.1976 - a murit Traian Lalescu (n. 1920)

15.10.1982 - a murit Nicolae Jianu (n. 1916)

16.10.1836 - a murit Nicolae Dimache (n. 1777)
16.10.1868 - s-a născut Simion Mehedinți (m. 1962)
16.10.1907 - s-a născut Moldov (m. 1966)
16.10.1924 - s-a născut Lidia Bote
16.10.1930 - s-a născut Theodor Mănescu (m. 1990)
16.10.1931 - s-a născut Valeriu Filimon (m. 2004)
16.10.1935 - a murit Gib I. Mihăescu (n. 1894)
16.10.1939 - s-a născut Nicolae Damian (m. 1997)
16.10.1962 - a murit Al. Claudian (n. 1898)
16.10.1991 - a murit Leon Levițchi (n. 1918)
16.10.1996 - a murit Stelian Gruia (n. 1937)
16.10.2001 - a murit Ileana Berlogea (n. 1931)
16.10.2008 - a murit Eugen Cizek (n. 1932)

17.10.1892 - s-a născut Dragoș Protopopescu (m. 1948)
17.10.1897 - s-a născut Ștefana Velisar-Teodoreanu (m. 1995)
17.10.1904 - a murit D.Th. Neculuță (n. 1859)
17.10.1905 - s-a născut Al. Dima (m. 1979)
17.10.1923 - s-a născut Constantin Bărbuceanu (m. 1995)
17.10.1930 - s-a născut Felicia Marinca
17.10.1937 - s-a născut Marin Diaconu
17.10.1941 - s-a născut Gavril Moldovan
17.10.1962 - s-a născut Mariana Cap-Bun
17.10.1967 - s-a născut Constantin Crețan
17.10.1973 - a murit N. Dunăreanu (n. 1881)
17.10.1981 -a muritTașcu Gheorghiu (n. 1910)
17.10.1983 - a murit RomulusGuga (n. 1939)

18.10.1802 - s-a născut Damaschin T. Bojîncă (m. 1869)
18.10.1875 - s-a născut George Ranetti (m. 1928)
18.10.1903 - s-a născut Sandu Tzigara-Samurcaș (m. 1987)

18.10.1907 - s-a născut Maria Arsene (m. 1975)
18.10.1907 - s-a născut Mihail Sebastian (m. 1945)
18.10.1911 - s-a născut Robotos Imre
18.10.1926 - a murit loan I. Ciorănescu (n. 1905)
18.10.1928 - s-a născut Ștefan Mihăilescu
18.10.1933 - s-a născut Coman Șova
18.10.1936 - s-a născut Ion Aramă (m. 2004)
18.10.1938 - s-a născut C. Stănescu
18.10.1939 - s-a născut Efim Junghietu (m. 1993)
18.10.1943 - s-a născut Elisaveta Novac
18.10.1980 - a murit Teodor Mazilu (n. 1930)

19.10.1897 - s-a născut Jacques Byck (m. 1964)
19.10.1904 - s-a născut N.N. Condeescu (m. 1966)
19.10.1908 - s-a născut Dumitru Almaș (m. 1995)
19.10.1912 - s-a născut George Popa (m. 1973)
19.10.1941 - s-a născut Aurelian Chivu
19.10.1951 - s-a născut Echim Vancea
19.10.1961 - a murit Mihail Sadoveanu (n. 1880)
19.10.1968 - s-a născut Laura Pavel
19.10.1993 - a murit Ion luga (n. 1940)

20.10.1827 - s-a născut Ion Cătină (m. 1851)
20.10.1866 - a murit Al. Donici (n. 1806)
20.10.1892 - s-a născut Tache Papahagi (m. 1977)
20.10.1893 - s-a născut Ion Crețu (m. 1970)
20.10.1895 - s-a născut Al. Rosetti (m. 1990)
20.10.1924 - s-a născut Valentin Silvestru (m. 1996)
20.10.1928 - s-a născut Pompiliu Mareea (m. 1985)
20.10.1930 - s-a născut loan Grigorescu
20.10.1933 - s-a născut Ion Bălu
20.10.1948 - s-a născut loan George Șeitan
20.10.1985 - a murit Marius Robescu (n. 1943)

România literară nr. 45/13 noiembrie 2009

iteratură

România literară nr. 45/13 noiembrie 2009

              OAMNA Kiraly se născuse în Brașov și
D venise cu părinții încoace pe cînd avea zece
ani. Avea rude în Brașov și Sibiu pe care
le vizita destul de des, așa încît cunoștea
bine România, își făcuse prieteni acolo și s-ar
fi descurcat. îi ceru datele fetiței și cîteva
adrese unde s-ar fi putut interesa de soarta
ei și-i promise că va încerca să descopere
pe cont propriu ce posibilități legale ar fi ca s-o aducă
încoace. Spre surprinderea Marianei, cuvîntul doamnei
Kiraly n-a fost vorba-n vînt, măcar că i se confesase fără
nici o speranță; calvarul datoriilor și datornicilor în care
o băgase Remus îi tocise orice încredere în oameni și-n
cuvîntul lor. Uite însă că-n săptămîna ce-a urmat, doamna
Kiraly a umblat prin Arad pe banii ei, s-a interesat, a
făcut investigații detectivistice, aflînd tot ce s-ar fi putut
afla, lucruri deloc încurajatoare pentru Mariana: Ana
Maria a fost încredințată prin lege lui Remus, iar în urma
unui proces desfășurat în regim de urgență care s-a folosit
de soț drept martor al acuzării, ea a fost condamnată
în lipsă la șapte ani închisoare pentru înșelăciune, uz de
fals în acte publice și trădare de țară. Era dată totodată
în urmărire, iar cazul ei se afla în permanență în vederea
organelor Securității. Doamna Kiraly aflase toate
astea printr-o prietenă care avea o prietenă grefieră la
Tribunalul din Arad. îi mai contactase pe domnul director
Păcurariu și pe mama Marianei, căreia îi transmisese că
fiica ei ajunsese cu bine în Ungaria. Trecuseră
aproape trei săptămîni de cînd Mariana se afla în
Mako și nu-și făcuse timp să-i telefoneze lui mami.
Tot amîna, poate unde presimțea că nu se va stabili
aici și n-avea dispoziția necesară să-i dea explicații lui
mami. Ana Maria, da, doamna Kiraly știa de-acum cu
precizie cum poate maică-sa s-o aducă lîngă ea: să ceară
azil politic într-o țară occidentală, în care să treacă din
Ungaria, tot ilegal, și doar atunci va putea apela la Crucea
Roșie internațională.
    Ana Maria, draga mamei, tocmai cînd i se păruse
c-o să răsufle ușurată în menajul ei tihnit cu Roji.
Avea tot ce-i trebuie la Mako, la fabrica aia de pene:
salariu bun, colegi buni și un șef de birou care o simpatiza
și o curta: domnul Ian Carsky, un văduv la patruzeci
și ceva de ani, micuț ca un bibelou, rotofei, îmbujorat,
delicat, de o seriozitate exemplară și pe care doar timiditatea
excesivă îl reținea încă s-o ceară în căsătorie. Marianei

i-ar fi surîs, și-ncă cum, dar uite că n-a fost să fie. Ea
trebuia să plece, sa fugă iarăși peste graniță - domnul
Carsky a fost singurul din fabrică căruia i-a împărtășit
planul ei, cu două zile înainte de a-1 pune în aplicare.
Dacă ăla s-ar fi putut numi plan - să dispari, să-ți iei

Radu Aldulescu


    Prăpădul Lui de pe urmă

lumea-n cap, să dai cu sare-n urmă, să ștergi și să uiți
iarăși și iarăși... Bineînțeles că Mariana regretă că nu se
vor mai vedea, iar domnul Carsky a plîns. Mariana l-a
luat de mînă și au coborît în curtea fabricii, în spatele
unei hale, într-un loc mai izolat, ferit de priviri curioase,
unde Mariana l-a lăsat pe domnul Carsky s-o sărute
de rămas bun. Domnul Carsky nu îndrăzni să-i ceară
mai mult decît acel sărut pătimaș, deși ea ar fi
acceptat. O sfătui în schimb ca odată ajunsă în Austria
să întrebe de lagărul Treiskirchen pentru transfugi, unde
i se vor face acte și va putea primi oferte de rezidență
oriunde în lumea liberă, chiar și-n America și Australia.
In caz că va fi prinsă la graniță, îi spuse, să-i telefoneze
neapărat ca să intervină la cunoștințele sale din
Poliție.
    Din fericire, n-a fost nevoie să apeleze la domnul
Carsky, deși a trecut granița printr-un loc ales la întîmplare,
la fel de ostil ca ziua aceea de miez de noiembrie friguros,
întunecată de nori și ceață saturată de burniță. A luat-o
pieptiș printr-un lac înconjurat de stuf, trei sute de metri
prin apă, fără să știe să înoate, la un noroc, forțîndu-și
norocul, ce-ar mai fi să moară ca proasta înecată? Uite
însă că Dumnezeu i-a ajutat ca apa să nu fie adîncă. îi
ajungea pînă la bărbia ridicată, pășind ca pe ouă prin
nămol, cu capul lăsat pe spate și cu privirea ca de decapitata
răsucită spre cerul putred, măcinat de burniță, oh, nu
mai ajung, nu mai ajung odată, nu mă lăsa Doamne,
Ana Maria, draga mamei, nu mă lăsa, nu mai ajung, oh,
uite c-am ajuns.
    Urcă pe mal în Austria cu maxilarele încleștate de
frig, dîrdîind, lîngă o tablă albastră dreptunghiulară pusă
pe două țevi înfipte în marginea unui drum de țară, pe
care citi numele localității: Neusiedlersee-Burgendland
- să țină minte unde a pus prima dată piciorul în Austria.
S-a dezbrăcat de blugi, canadiană, pulovăr, tricou și
chiloți și le-a stors pe rînd, temeinic, în timp ce țopăia
goală pe malul lacului să se încălzească, ca o lighioană
ieșită din mlaștină pentru un ritual diabolic, care s-o
transforme în om. Lovi hainele de trunchiul unei
sălcii să sară apa din ele, le scutură și le îmbrăcă la
loc. Uitase, aha, verifică actele și cele două mii de șilingi
din buzunarul canadianei ținuți într-o pungă de
plastic. Nu se udaseră prea tare, nu mai era timp oricum
să le lase să se usuce. Parcă ar fi stat să se însereze și
n-ar mai fi avut mult pînă să paralizeze de frig.
    Ca o halucinație indusă de frig și ceață, o șosea
șerpuia în zare printre niște dealuri joase. O luăîntr-aco-
lo și parcă ar fi văzut-o îndepârtîndu-se, estompîndu-se
în umbrele unui amurg nefiresc, apocaliptic. Dumnezeule,
nu mă pierde! - a luat-o la fugă, cît să fi alergat? O
oră sau mai mult și uite că tot nu se făcuse noapte.
Dîrdîind, cu buzele vinete de frig, ștergîndu-și franjurii
de muci care-i atîrnau peste bărbie cu dosul mînecii
canadienei ude, făcea semn mașinilor care zburau parcă
prin dreptul ei. După felul cum arăta, de bună seamă
că nu prezenta destulă încredere. Și dacă s-ar pune în
mijlocul șoselei, la viteza cu care trec ăștia... In mijlocul
acestui gînd opri exact în dreptul ei, cu portiera lîngă
șoldul ei, un mercedes alb pe care-1 asemănă instantaneu
cu un înger salvator condus de un bărbat brunet, grizonat,
cu trăsături ferme și bine proporționale - un actor sau
un diplomat, își spuse, și uite că n-o întrebă nimic. Ceasul
de pe bord arăta ora unu și jumătate și ea aștepta să se
însereze, ca și cum timpul stătuse-n loc, se comprimase,
iar omul se purta ca și cum fusese special trimis ca s-o
ducă unde trebuie. Cînd ceasul arătă unu și patruzeci,
ea rupse în engleză lecția învățată de la domnul
Carsky - vrea să ajungă la lagărul Treiskirchen... Bărbatul

încuviință, înclinînd capul imperceptibil. Nu scoase nici
o vorbă cale de o sută de kilometri, abătîndu-se desigur
din drumul său și bineînțeles că n-a vrut să primească
bancnota de o sută de șilingi pe care a încercat să i-o
dea Mariana.
    O lăsă la porțile mari, din fier forjat, ale domeniului
Treiskirchen, înconjurat de garduri de zid înalte de
trei metri. Era un parc-pădure de douăzeci de hectare,
cu platani seculari, pajiști și alei de pietriș pe care a fost
îndrumată și a mers pînă la un castel-conac compus din
mai multe corpuri de clădire concepută în arhitectura
meticulos-grandioasă tipică imperiului austro-ungar.
Mariana avu un mic fior de mîndrie rănita - venise la
un castel sau conac despre care știa că-i cu totul altceva;
un lagăr, o pușcărie...
    Mariana Nădăban, un fir de nisip în mizeria
acestui univers al morții, descindea în Treiskirchen,
cerîndu-și fără să știe dreptul la propria moarte în acel
miez de noiembrie din anul 1987. Tot fără să știe și fără
vorbe ea se ruga ca Dumnezeu să se îndure de noi și
să ne izbăvească de prăpădul Lui cel de pe urmă.

    Nimerise într-un vis straniu pe care nu l-ar fi putut
încă socoti coșmar. Au luat-o în primire două gardiene
cam de vîrsta ei și la fel de înalte, doar că blonde și
mai bine clădite și hrănite, late-n umeri, cărnoase, cu
fese și coapse semețe, bombate deșănțat prin pantalonii
strîmți; interviul de o oră a fost la fel de formal ca la
unguri, căpătînd însă treptat, pe măsură ce interlocutoarele
se încălzeau, menirea explicită s-o pună cu botul pe labe.
Din nou de unde vine, cum a nimerit aici, ce intenții are,
pe un ton tot mai rățoit, de sictir și înjurătură, suspicios-
paranoic, ca în filmele rusești cu naziști din prima copilărie
a Marianei și parcă ar fi trăit curiozitatea și suspansul
de atunci care o țineau cu sufletul la gură. După
fiecare răspuns era de-acum apostrofată violent -
răspunsurile ei erau minciuni sfruntate, cu care-și închipuia
că le putea prosti pe binefăcătoarele ei. Vîrsta? Naționalitatea?
Profesia? Religia? Sexul? Chiar îi verificară sexul, după
ce-au pus-o să se dezbrace pentru un consult sumar. [...]
    Transfugi-infractori-trădători, într-acolo bătea statutul
rezidenților din Treiskirchen, preluat numaidecît de
Mariana cînd cele două gardiene au condus-o în așa-zisa
încăpere pentru carantină amenajată într-un fost salon
de baluri, transformat într-un grajd-pușcărie cu drugi
de fier la ferestre, plin de o rețea deasă de corpuri pe
paturi supraetajate ocupate de o sută cincizeci de bărbați
și femei de toate națiile. Ana Maria, draga mamei, să
ne izbăvească Domnul de prăpădul Lui din jungla aia
a unui turn Babei, unde s-au încurcat limbile colcăind
și sfîrîind într-o putoare de hală de sortat gunoaie. Coborî
în adîncuri, spre fundul pămîntului și mai departe, printre
figuri duse, de toate neamurile, culorile și rasele, supte,
întunecate, îndîrjite, sălbăticite în acel iad unde nu era
milă, iertare și împăcare și unde fiecare se alia cu fiecare
împotriva tuturor și toți se uneau spre a unelti împotriva
fiecăruia - egipteni, irakieni, etiopieni, estonieni, lituanieni,
turci, chinezi, kosovari, sîrbi, albanezi, slovaci, unguri,
bulgari și cîți or mai fi fost. Nu vorbea nimeni en-
gleza, nu exista o limbă comună și la o adică nici n-ar fi
fost nevoie.
    Din ce reuși ea să observe în primele ceasuri,
conviețuirea grupurilor de aceeași nație cu ceilalți se
rezuma la apărarea teritoriului: o zonă de cîteva paturi
pe care ar fi putut pune mîna intrușii și mai cu seamă
noii veniți. Nu era nici un conațional în toată adunătura
aia, s-o ajute să-și găsească un pat sau o jumătate de pat.
Se părea că-i singura reprezentantă a României de pe

iteratură

acolo, așa încît doua zile dormi ghemuita pe ciment
pe un culoar dintre corpurile de paturi, luînd aminte
cum în jurul ei, din certurile pe paturi se iscau bătăi în
care se scoteau cuțitele și nu doar pentru a amenința.
Kosovarii păreau să fie cei mai răi; lăsaseră un turc într-
o baltă de sînge. Cîteva ceasuri, pînă nu veniră gardienii
la ora ieșirii la plimbare, nu avu nimeni curaj să se
apropie. Spre deosebire de majoritatea rezidenților pe
care Mariana îi văzuse dormind cîte doi într-un pat,
kosovarii, care ocupaseră o zonă de vreo douăzeci de
paturi gospodărite în regie proprie, se lăfăiau fiecare
într-un pat și-și asiguraseră totodată o rezervă de
cinci-șase paturi de oferit contra cost. Reuși să negocieze
cu șeful lor un pat pe o lună fără două zile, cît ar mai
fi avut de stat acolo, pentru o sută cincizeci de șilingi.
Mai apoi, cînd își putu permite răgazul să-și ia seama
ce fel de instinct sinucigaș o îndreptase spre tipul ăla,
descoperi că avea aceeași uitătură pervers-lenevoasă
marcată de cearcănele premature ale tuturor viciilor și
același aer dezabuzat ca Remus. La început nu-i trecuse
prin cap asemănarea, bucurîndu-se poate, în naivitatea
imbecilă care-i luase mințile, că făcuse o afacere
bună: pe lîngă pat se alesese și cu protecția pe care i-ar
fi oferit-o kosovarii acolo-n mijlocul lor. Aveau și patru
neveste cu ei - oameni serioși, de nădejde, deh, nădejdea
și protecția îi ieșiră pe nas în următoarele două nopți,
cînd au ținut-o ca și sechestrată în patul ăla, cît s-au
perindat de cîteva ori pe la ea toți cei unsprezece kosovari,
asistați desigur din întuneric de cele patru neveste, care
peste zi ar fi mîncat-o cu uităturile alea înecate în dispreț,
socotind-o desigur ceea ce se și simțea: o curvă
ajunsă în ultimul hal de degradare. Ca proprietară a
patului, devenise și proprietatea bărbaților ăia violenți
și focoși, sub care trebuia să joace cum i se cîntă,
avîndu-1 în permanență în cap pe turcul ăla ghemuit în
balta de sînge pe ciment. Nimeni din dormitor n-a
avut curaj să le spună gardienilor cine-1 tăiase și de bună
seamă că nici el nu și-ar fi deconspirat agresorul, dacă
ar fi avut norocul să scape cu viață, tot așa cum nici ea
nu-și făcea iluzii că s-ar putea plînge gardienilor că-i
victima unui viol colectiv prelungit, după ce în mai
multe rînduri se pomenise înțepată în fesă cu cuțitul, ca
să se miște mai cu viață, cînd n-ar mai fi avut mult
pînă să leșine de epuizare.
    N-avea decît să se bucure că a scăpat cu viață și
nemutilată. După ce o lăsară în plata ei, renunță de bună
voie la pat și n-ar mai fi avut la ce să plîngă nici după
cei o sută cincizeci de șilingi, cînd constată stoarsă de
amărăciune că i se furase și restul de o mie opt sute de
șilingi, pe care-i ținea într-o pungă legată trainic cu un
căpătîi de sfoară, ascunși sub saltea. îi legase ca și
cum îi încuiase, își spuse, ce tîmpită! Să și-i fi băgat
dracului în chiloți, în cur, dar niciunde n-ar mai fi
avut loc, pe cînd criminalii de kosovari o sondau cu
mătăringile lor prin toate găurile posibile. Mare lucru
sa nu fi rămas gravidă, oh, izbăvește-ne Doamne, și
de nenorocirea asta după mare mila Ta...
    A dormit patru nopți pe ciment, înțepenită de frig,
cutreierată prin viscere și creier de șuierul viscolului de
afară amestecat cu zăngănitul ferestrelor, pînă ieșea la
prima plimbare a zilei, Dumnezeule mare și bun, precum
m-ai sculat din somnul în care zăceam ca o moartă,
așa să mă scol din păcatul fărădelegii și nemulțumirii
în care zac eu, leneșa, și uite că găsi în sfîrșit niște români
de care să se lipească. Reuși să-i repereze cu ajutorul
celor două gardiene care o interogaseră și o consultaseră
în prima zi, și care făceau parte și din corpul de însoțitori-
supraveghetori ai plimbărilor zilnice prin parcul domeniului,
înzăpezit de-acum; era de lucru la curățatul aleilor de
zăpadă, iar Mariana se oferi voluntară. împreună cu cele
trei plimbări era cea mai relaxantă parte a rutinei zilnice
irespirabile din dormitor... Românii ăia, da, nu-i recunoscuse
pentru că vorbeau rusește și se amestecau cu alți ruși
- moldoveni din Basarabia, un bărbat cu nevastă-sa și
cumnată-sa. Le povesti ce a pățit cu kosovarii și o luară
sub aripa lor, nemaiprididind s-o căineze, deh,
singura româncă din Treiskirchen, și aia înțepată cu
cuțitu-n cur, futută de unșpe inși și cu banii luați, ca să
vezi ghinionul dracului... Oare de ce o fi așa criză de
români pe aici? întrebă Mariana, la care moldovencele

cică ar fi auzit că românii au alte puncte de trecere din
Ungaria în Austria și reușesc să evite în general
lagărul ăsta, optînd se pare pentru variante mai bune.
Mariana își aminti atunci că ea venise de bună voie
încoace, trimisă de domnul Carsky, seriosul, cumsecadele
și iubitorul domn Carsky, care uite unde o băgase, băga-
mi-aș... [...]
    Pe lîngă plimbările prin parc și curățatul zăpezii,
interviurile parcă i-ar fi adus și ele un strop de alinare,
chiar și știind că nu-i e luată-n seamă nici o doleanța;
cînd și cînd, apăreau propuneri de oferte de locuri de
muncă dătătoare de speranță, măcar că nu le dădea curs.
Nu s-ar fi dus în Canada pentru un salariu oricît de
tentant, și nici prea departe în Europa Occidentală, în
Suedia sau Spania. Ana Maria, draga de ea; își făcuse
socoteala că va trebui să-și găsească de lucru cît mai
aproape, aici, în Austria, de preferat, în Viena poate. Să
strîngă bani, da, să pîndească momentul cînd va putea
aduce încoace fata. Cum s-o aducă, aia e, cum, singur
gîndul ăsta răsucindu-1 pe toate părțile devenea o povară
mai grea și mai de neîndurat decît toți kosovarii ăia care
o călăriseră non-stop două nopți la rînd, pînă n-ar mai
fi avut mult ca s-o omoare.
    Răsuflă ușurată altminteri cînd îi expiră luna de
carantină. Ana Maria, draga mamei, trecuse prin iad...
în urma răspunsurilor la interviuri - n-a fost persecutată
de Ceaușescu, de Miliție, Securitate și comuniști; pe ea
bărbatu-său a băgat-o-n rahat, din cauza lui ar fi fost
arestată, din cauza lui a fugit... - a primit verdictul și
statutul de azilant economic. A fost transferată într-o
cameră fostă bucătărie a conacului, cu trei sîrboaice și
deja îi era mult mai bine. într-o săptămînă găsi o
limbă comună cu colegele de cameră, prin care
acestea s-o învețe ce ar trebui să facă pentru a scăpa mai
repede de aici, ca să-și poată căuta de lucru în Austria.
Nu prea aveau habar și ele nu se grăbeau. Așteptau oferte
și locuri de emigrare mai îndepărtate, dar își puseră
mintea la contribuție și-i găsiră o soluție: să facă
cerere de emigrare pentru un loc mai greu accesibil și
mai sărac în oferte și, fiindcă ar fi avut mai mult de
așteptat, va fi dusă-n pensiuni, unde s-ar descurca mai
ușor pe cont propriu să-și găsească de lucru.
    Făcu o cerere de emigrare în Australia și, într-adevăr,
după două zile a fost luată cu autobuzul din lagăr și dusă
într-o pensiune din sătucul Sankt Nikol an der Donau,
aflată la o sută cincizeci de kilometri de Viena. în zonă,
găsi în sfîrșit cîțiva români, dintre care unul, Radu Auraș
pe numele lui, un tip la patruzeci și ceva de ani
arătînd uns cu multe alifii urît mirositoare, din Reșița
de fel, o puse în temă numaidecît cu rostul ei aici:
proprietarii acestor pensiuni primeau lunar de la statul
austriac cîte două mii de mărci pentru fiecare emigrant
găzduit, ceea ce era mai mult decît convenabil, aproape
dublu față de cît ar putea pretinde închiriind localnicilor
pe cont propriu. îi povesti cît pătimise în lagăr, mă
rog, uite că-n pofida regimului din lagăr, statul austriac
înfia emigranți, le asigura condiții omenești și posibilitatea
să-și găsească de lucru. Avea aici o cameră a ei, acces
la baie și bucătărie, micul dejun și prînzul asigurate, iar
la o zi după ce ajunse la pensiune primi înștiințarea că
i s-a schimbat statutul în azilant politic... Așa are mai
multe drepturi și libertate de mișcare, o lămuri Radu, și
totodată șanse mai mari de a obține cetățenia. Statul
austriac, da, are grijă, dar azilanții politici sînt mult mai
de preț decît cei economici; pentru fiecare azilant politic
statul austriac primește de la ONU 200.000 de mărci,
indiferent cît timp râmîne acesta pe teritoriul Austriei.
    Aici se gîndi în sfîrșit că ar trebui s-o caute pe mami
la telefon, ca să-i spună ce? Ce ar mai fi fost de spus,
după ce dispăruse cum e mai urît, lăsînd-o cu Ana Maria
de gît? Să-i ceară iertare, deh, în momentul cînd îi
auzi glasul la telefon renunță - n-ar fi sunat tocmai bine,
iar mami o fi avut atîta minte ca să-și dea seama că pentru
Mariana n-ar mai fi fost de stat în România, așa încît
primul lucru care o întrebă a fost de Ana Maria. Află ce
știa de la doamna Ilona din Mako: i-a dat-o legea lui
taică-său, fute-l-ar dracii de nemernic... Și taică-său cum
se descurcă? Păi uite câ-n vremea din urmă Remus o
lasă pe mami s-o ia de la grădiniță sîmbăta și s-o țină
la ea acasă sîmbăta și duminica. în rest, de luni pînă

vineri Ana Maria stă pînă la patru la grădiniță, iar
după masă încuiată-n casă. Vai de soarta ei! Probabil că
Remus n-ar fi vrut ca fata să se atașeze prea mult de
bunică-sa, dar totodată nici nu-și făcea timp pentru
ea. O ținea ceasuri în șir încuiată în apartament, cît umbla l
după treburile lui, de la care se întorcea după miezul j
nopții sau dimineața. Stînd atît de mult încuiată singură
în casă, Ana Maria se lipise însă de bunică-sa și de-acum
și de maică-sa; fără s-o știe, era friptă de dorul Marianei,
după ce o auzi de trei ori la telefon. Cum o aduc sîmbăta
aici, îi spuse maică-sa, fuge la telefon, strînge receptorul
în brațe și-1 pupă, mămica mea scumpă, te iubesc și te
aștept să vii să mă iei la tine...
    îi trebuiau bani, îi trebuia o slujbă bună, greu de
găsit prin împrejurimile pensiunii din Sfîntul Nicolae
de peste Dunăre. Spăla vase la două restaurante
pentru cîte douăzeci de șilingi pe zi și făcea pe
frizerița în pensiune. Ar fi strîns ceva bani ca să plece
la Viena, dar nu se simțea în stare să calculeze cît i-ar
fi trebuit și cît ar fi durat... Răducu Auraș n-ar fi vrut
s-o descurajeze; fără o slujbă însă, n-ar fi avut cum s-o
scoată la capăt. El stătea în pensiune de doi ani și
lucra la un service-auto pe șosea, la douăzeci de kilometri.
Cîștiga binișor, supraviețuia, reușea să strîngă și bani,
dacă avea cazarea asigurată. Se oferi s-o ajute să-și
găsească o slujbă bună, deși nu tocmai dezinteresat.
    Avea bucurie la ea și Răducu, se arăta drăguț și săritor
precum kosovarul ăla, care semăna cu Remus nu doar
la figura de desfrînat, ci și la felul cum s-a priceput să
stoarcă din ea tot ce s-a putut. N-ar mai fi vrut să se lase
la mîna te miri cui, a porcilor de bărbați, buni să te
dea de pagubă și nenorocire. Doar să te tăvălească,
atît vor. Nu prezenta nici un fel de garanție Răducu, c-ar
mai fi fost dispus să rămînă lîngă ea s-o ajute, după ce
și-ar fi făcut cheful. O ajută totuși, ea încerca varianta
pe care i-o propuse: vîndu două săptămîni la magazinul
de lîngă stația service, unde făcu drumul dus-întors cu
mașina lui.
    Intră o dată cu mașina în pădure, venindu-i poate
mai la-ndemînă decît la pensiune, unde îl respinsese de
cîteva ori și părea să fi renunțat; să nu se strice cu
proprietara pensiunii, o doamnă în vîrstă extrem de
suspicioasă și pretențioasă în privința chiriașilor și care
ținea legătura permanentă cu primăria și poliția. Mariana
o înțelegea, o femeie precaută, cu atîția dezmoșteniți
sălbăticiți și periculoși pe lîngă ea. Albanezii ăia mai
ales, pletoși ca niște sălbatici, care umblau numai cu
cuțitele la ei, la vedere, mai ceva decît kosovarii care
le țineau ascunse. Mariana le umblase cu foarfecele prin
pletele îngălate; cînd întrebase proprietara cine știe să
tundă, se oferi numaidecît, deși nu mai tunsese pe nimeni
niciodată, dar n-avea încotro, îi trebuiau bani...
    După cîte și mai cîte umilințe, după violul kosovarilor,
asta i-ar mai fi lipsit: violată-n pădure și de cine? De un
român împuțit. îi rezistă, de vreme ce Răducu nu se
osteni prea mult să insiste nici în pădure. încercă, nu
din cale-afară de convins, să tragă blugii și pulovărul
de pe ea, fără să le rupă, chiar fără s-o bruscheze, mă
rog, n-avea aplombul kosovarilor. Renunță, nu vroia
și gata, împuțit, dar delicat în felul lui. Continuă s-o
ducă cu mașina la magazin, dar la sfîrșitul primei săptamîhi,
cînd Mariana primi în sfîrșit trei sute de șilingi, îi ceru
banii pe benzină. După ce că e împuțit, uite că e și zgîrie
brînză. Se bucura la banii ei amărîți, poate unde ar fi
vrut să se răzbune că nu-i cedase. După a doua săptămînă
însă, nu i-a mai cerut nici un ban, dar ei deja i se
făcuse de ducă. Au făcut revelionul împreună și ea socoti
că Răducu merită să-i dea ce-și dorește, ca de adio și de
rămas bun; în primele zile ale lui 1988 el o duse cu
mașina la Viena. O lăsă la Gara de Vest și parcă i-ar fi
părut râu, dupâ moaca aia pleoștită, și Mariana își spuse
că poate se înșelase în privința lui: ar fi rămas lîngă ea
poate și ar fi ajutat-o, dar nu mai era vreme să se răsucească,
îi spuse că de-aici încolo se poate descurca singură,
măcar că habar n-avea încotro ar putea s-o ia. Oricum
trebuia să se întoarcă la lucru la service-ul lui; să se
întoarcă cu el, nici nu s-ar fi pus problema. Valea, la
revedere, du-te, Răducule...

(fragmente din romanul Ana Maria și îngerii)

România literară nr. 45/13 noiembrie 2009

arte

SoNoRo
     FESTIVAL INTERNATIONAL
     DE MUZICĂ DE CAMERĂ
BUCWKn/CUU/WS
1   13 wjemjrc ro»


        Momentele muzicale

    ale lunii noiembrie


WAV.BOnorOJO

           ÂTEVA dintre acestea sunt importante în mod
C deosebit. După momentul - l-aș numi - de
recul ce a urmat concertelor Festivalul ui enescian
al lunii septembrie, viața muzicală bucureșteană
își reia cursul firesc, cotidian. Cu o anume
vigoare pe care nu o conferă, din păcate,
societățile de concerte instituționalizate, bugetare.
E trist de constatat faptul că evenimentele muzicale de
nivel absolut mondial pot fi întâlnite la București doar
o dată la doi ani, în săptămânile începutului de toamnă.
Criza economică mondială nu are nimic de-a face cu
această situație. Sărăcăcioase, și astăzi și ieri, bugetele
instituțiilor de concert pun la grea încercare imaginația
direcțiilor manageriale. In rest, viața muzicală se descurcă
cum se poate. Și se descurcă!
    De departe, evenimentul important al primei jumătăți
a acestei luni îl reprezintă serialul de concerte grupate
sub emblema „Sonoro”. Nu e formularea cea mai fericită
pentru ce se întâmplă în realitate. Căci mai mult decât
sonorități plăcute acest eveniment festivalier al
toamnei bucureștene ne aduce muzică. Muzică bună,
muzică agreabilă, bine cântată, programe ce reușesc să
atragă un public numeros, divers, un public prioritar tânăr.
Nu-mi imaginez ce anume au înțeles din Cvintetul cu
două viole de Mozart, adolescentul cu fața împodobită
de numeroase „piercing”-uri sau fata ce etalează cu
nonșalanță multicolore șuvițe de păr. Este bine că au venit
la acest concert, este bine ca au aflat că acolo se întâmplă
ceva important. Poate vor reveni. Poate vor citi despre...
Căci școala le oferă prea puțin pe direcția formației
umaniste a viitoarei lor personalități.
    Există un anume spirit al acestor concerte. A luat
naștere, a crescut de la o ediție la alta, pe parcursul ultimilor
trei ani. „Sonoro” a devenit un brand. Este animat cu
participarea unor tineri maeștri ce aparțin, prioritar,

România literară nr. 45/13 noiembrie 2009

circulației celei importante a vieții de concert din
partea de vest a continentului european. Etalează disponibilități
solistice. în anume cazuri spectac uloase. Mă refer, bună-
oară, la pianista Mihaela Ursuleasa, prezentă alături de
colegii ei în concertul de deschidere, la Cotroceni, în Sala
„Unirea”. Au bucuria de a face muzică de cameră, de a
comunica. O fac fie în spiritul unei colaborări quasi-
colocviale, pe parcursul unor întâlniri muzicale - le-aș
numi - ad hoc, fie în baza unui nucleu de muzicieni,
stabil, cu rezultate artistice admirabile. Voi spune că acest
serial de concerte împlinește o anume carență a vieții
noastre muzicale. Ma refer la domeniul vast, atât de
consistent în plan spiritual, al muzicii de cameră, al relației
apropiate, intime, de semnificație, în ce privește investigarea
zonelor afunde, în egală măsură familiare, ale cântului
în duo, în trio, în cvartet... Este o dovadă în plus că
suntem, în mare parte, 22 de milioane de soliști. Ne
adunăm greu în edificarea marilor proiecte. Personal
nu am ajuns la toate concertele serialului „Sonoro”.
Am parcurs cu atenție programul. Se cântă, spre exemplu,
muzică de largă accesibilitate, muzică ce întreține buna
dispoziție pigmentată de sonorități ale folclorului orășenesc
central-european, se cântă muzică ce aparține marii culturi
europene, de la Barocul muzical târziu și până la creațiile
semnificative ale primelor decenii ale secolului trecut,
de la Bach la Igor Stravinski. Sunt antrenați în producții
comune, cu maeștrii, cei mai tineri instrumentiști, studenți,
elevi, ai instituțiilor noastre de învățământ artistic. Originar
din România, violistul Răzvan Popovici se dovedește a
fi sufletul acestor acțiuni; este un spirit dinamic, întreprinzător,
imaginativ. Este principalul organizator al acestor concerte,
cel care adună oamenii, mobilizează muzicienii, obține
mijloacele, le face să devină eficiente.
    Și totuși, nu poți să nu observi, pe parcursul a 11
concerte - susținute la București, câte unul la Cluj, la Iași
- poți audia, spre exemplu, un concert integral de muzică
evreiască, un altul de muzic ă germană, un altul de muzic ă
cehă. E interesant. E captivant. Și totuși, nu se cântă nici
măcar o singură lucrare din creația românească! Deși, în
repertoriul câtorva muzicieni prezenți la București asemenea
opus-uri există. Lipsă de informare? Neglijență? Atitudine?
Greu de apreciat. Atunci când intri în casa unui
prieten, în mod firesc, faci onorurile gazdei. îi oferi un
lucru ce-i poate fi apropiat. Mai ales atunci când avem
de-a face cu un public cald, generos, atent, cu tineri
care au umplut până la refuz sălile de concert. Este un
aspect asupra c ăruia merită a se medita cu sporită seriozitate.
Până în acest moment atât Ministerul Culturii, cât și
Președinția țării, instituții tangente actualei serii de concerte,
s-au arătat a fi indiferente pe această direcție. Evident,
au alte priorități.
    Evenimentul celei de a doua jumătăți a acestei
luni? ...este concertul închinat memoriei marelui muzician,
marelui om care a fost Yehudi Menuhin. Lumea muzicală
internațională comemorează în acest an împlinirea
unui deceniu de la plecarea sa în eternitate. Este omul,
este muzicianul, este spiritul generos care orientează și
astăzi - prin exemplul său - drumul către muzică, către
oameni. Este ilustrul elev al lui George Enescu față de
care nu a pregetat a-și arăta prețuirea promovându-i opera,
promovându-i idealurile. Este spiritul viu al muzicii înseși,
cea care șterge barierele dintre oameni, îi adună pe tineri
în jurul marilor idei ale umanității. în aceste zile în
care lumea internațională sărbătorește împlinirea a două
decenii de la căderea Zidului Berlinului, personalitatea
lui Menuhin devine o veritabilă efigie, un semn cardinal
pe drumul apropierii, al înțelegerii dintre oameni. Astfel,
cu ani în urmă, la îndemnul îui Menuhin însuși, a luat
naștere Orchestra de Tineret a C.E.I., Uniunea Central

Europeană. Inițiativa îi aparține dirijorului sloven Igor
Coretti-Kuret, un muzician al cărui prețios merit este
acela de a comunica cu tinerii în numele muzicii, la nivelul
unui profesionalism entuziasmam. Orchestra însăși
este un organism viu, dinamic, aflat în continuă primenire,
organism simfonic compus prioritar din tineri instrumentiști
cu vârste cuprinse între 15 și 18 ani. Este vârsta
formării conștiințelor, a formării prieteniilor celor trainice.
    în cea de a doua parte a lunii, concertele din țară au
loc la Oradea, la sediul Filarmonicii, unde au început
repetițiile, de asemenea la București, la Ateneul Român,
în actuala ei structură „C.E.I. Youth Orchestra” cuprinde
aproape 70 de tineri instrumentiști din 14 țări ale regiunii,
din Albania, Austria, Ungaria, Cehia, Belarus, Bulgaria,
Slovacia, Macedonia, Serbia, Ucraina, Polonia, Moldova,
Italia, România...; sunt tineri ce aparțin unor etnii diferite,
unor culturi și religii diferite, unor populații aflate - unele
dintre acestea - până mai ieri în conflict deschis. Se
vor pregăti împreună, vor cânta împreună aceeași muzic ă,
de pe aceleași partituri, opus-uri simfonice semnate de
George Enescu, de Verdi, de Elgar, de asemenea Concertul
pentru vioară de Beethoven...
    Protagonistul concertului bucureștean este marele
violonist italian Uto Ughi, unul dintre ultimii importanți
elevi ai lui George Enescu, un muzician de faimă
internațională, artist aflat la zenith-ul unei prodigioase
cariere solistice. Celălalt protagonist al actualului turneu
este tânăra violonistă italo-română Anna Țifu, laureată
cu distincție supremă a ediției din anul 2007 a Concursului
Internațional „George Enescu”. Cu toții aduc un pios
omagiu memoriei acestui mare om, acestui minunat
muzician, prieten apropiat al vieții noastre muzicale,
prieten al țării noastre, care este Lord Yehudi.
    Nu poți să nu observi faptul că viața muzicală
bucureșteană a ratat cu dezinvoltură această importantă
comemorare. Instituțiile noastre de concert au trecut-o
sub tăcere. Din comoditate. Din neatenție. Au venit tineri
din această regiune a Balcanilor, a Europei de Est, pentru
a ne atrage atenția asupra dimensiunii umane, artistice,
morale, a acestei uriașe personalități a secolului XX.
Le suntem recunoscători.
Dumitru AVAKIAN

iciunde nu există posibilitatea excelenței, „răii" se văd reduși la niște
marote, actele lor infracționale devin niște eboșe nefericite, simulări
impardonabile prin meschinul lor, ele maschează un bovarism care se
descarcă compensatoriu în mărunțișuri.

arte

CRONICA FILMULUI


        De dragoste epocală


       N CELE două mediu metraje ale părții a doua
a epopeii pe care o propun Mungiu și echipa
sa diferența nu este una de mijloace, regizorii
rămân în cadrul acelorași convenții ale lumii
explorate, ci una de umoare. Cele două filme au
pierdut ritmul alert, cu mici excepții în cazul
aventurii celor doi Bonnie și Clyde autohtoni,
pentru un slow motion devitalizat, plutind în
temui atmosferei de epocă ceaușistă. Există diferite viteze
ale cotidianului, unul alert, atunci când este pus în slujba
Partidului și a secretarului său general, Nicolae Ceaușescu,
de la vizitele de lucru ale acestuia sau apariția unui
cotidian cu prelucrarea emblematică a fotografiei tovarășului
la îndeplinirea sarcinilor de partid cu entuziaști care fac
apostolat prin cătune îndepărtate. Chiar și episodul
sacrificării porcului în apartament, episod extras acestei
logici a activismului infatigabil, posedă același allegro
care imprimă viață cotidianului, una isteroidă ce-i drept.
Cele două filme oferă reversul momentelor agitatorice
din prima serie; doi tineri Crina (Diana Cavallioti) și
Bughi (Radu lacoban) se asociază în vederea unei afaceri
cu sticle și borcane colectate sub pretextul hilar al testării
aerului pe care indivizii creduli îl oferă în recipientele
populare menționate mai sus, Grigore (Vlad Ivanov),
șofer de la Avicola intră la rândul său într-o afacere
dubioasă cu ouă pe care le vinde cu ajutorul unei complice,
hangița Camelia (Tania Popa). Nimic din suspansul
primelor patru scurtmetraje, unde agitația era direct
proporțională cu angajarea confruntațională a persona-
jelor. Acțiunea inițiată de cei doi tineri deveniți parteneri
de afaceri se reflectă vizibil în modelul asumat pe
care-1 oferă filmul lui Arthur Penn, Bonnie and Clyde
(1967) cu Warren Beatty și Faye Dunaway în rolurile
celor doi gangsteri intreprizi, film pe care cei doi
tineri îl privesc atent. Ce a rămas din model se poate
vedea, adaptarea autohtonă îl reduce la o caricatură,
Bughi are spatele acoperit, provine dintr-o familie cu
relații la Partid, fata în schimb are nevoie de bani, dar
nu se află nicidecum într-o situație limită. Este vorba


   Amintiri din Epoca de Aur 2. Dragostea în timpul
liber, Regia: Ioana Uricaru, Hanno Hoffer, Răzvan
Mărculescu, Cristian Mungiu, Constantin Popescu Jr.;
Cu: Diana Cavallioti, Radu lacoban; Gen: Comedie,
Dramă; Durata: 70 minute; Premiera în România:
23.10.2009; Produs de: Mobra Films; Distribuit în
România de Mobra Films.

despre sume mici de bani, iar modul de a-i obține este
cel puțin hilar și nu conferă nicidecum gloria postumă
a celor două legende americane. De ce își procură Bughi
banii în acest fel, din moment ce nu are nevoie de un
astfel de expedient? Probabil că aceasta este soluția pe
care el o dă blazării, plictiselii, mediocrității unei existențe
surogat, cu un surogat al unei vivere pericolosamente.
Iar fata descoperă gustul aventurii convertită capitalist
în profit, dar și o tensiune a acțiunii pe care cercul de
prieteni și monotonia existenței i-o refuză. Cei doi nu
sunt numaidecât și niște amanți, ci mai degrabă doi
prieteni, relația lor evoluează în raport cu supralicitarea
aventurii și riscul asumat, iar la final, când sunt încolțiți,
Bughi îi dă posibilitatea de a scăpa. Insă și în punctul
climactic ceva se dezumflă; arestat, Bughi știe că nu
va păți nimic grație relațiilor pe care le are familia lui,
așa că rămâne cu un vag aer de sastiseală să-i întâmpine
pe milițieni. Această aventură nu oferă decât o caricatură,
un surogat, ca și blugii „originali” contrafăcuți, cumpărați
de la bișnițari în perioada comunistă, însă tot mai bun
decât nimic. Aerul de devitalizare devine mai acut în
cealaltă aventură, a șoferului de la Avicola care, respins
sistematic de soție, își descoperă interesul pentru o tânără
hangiță la al cărui bar trage pentru a lua masa. Șoferul


cochetează cu posibilitatea delectabilă a adulterului,
indecis, prea timid pentru a aborda relația frontal, tânjind,
fără să găsească expresia convenabilă a dorinței sale,
încropirea unui business aviar reprezintă surogatul
acestei complicități cu aromă de fulgi, ouă proaspete
și Iove affair. Tensiunea care rezidă din această aventură
care aduce un profit derizoriu, servește drept excitant
pentru cei doi implicați în daraveră. Numai că statul
comunist, ca și în primul caz, pedepsește drastic orice
inițiativă privată; Grigore este „prins de organe”, cum
suna clișeul vigilent și urmează să facă pușcărie. Intorcându-
ne la subtitlul celui de-al doilea grupaj, „Dragostea în
timpul liber”, descoperim de fapt mecansimul deriziv
care ruinează orice proiect de Iove story. Din cele
două pseudo Iove story-uri lipsește un ingredient esențial,
pasiunea, iar circumstanțele unei delicvescențe care să
potențeze tensiunea amoroasă sunt penibil-hilare. Cei
doi Bonnie și Clyde strâng borcane deghizați în inspectori
de mediu și apoi le vând cu bucata la un centru de colectare,
iar șoferul Grigore comercializează fraudulos câteva
cartoane de ouă împărțind profitul cu „iubita”. Viața
sa conjugală a dispărut cu totul, pentru că soția
înțelege să-1 facă părtașă la postul ei întorcând plictisită
spre el „dulcele” unui posterior somnoros și intangibil.
Este de presupus că, dacă soția i-ar fi oferit din când
în când ceva de dulce soțului blazat, acesta nu s-ar fi
lansat în aventura vieții lui cu cartoane de ouă. Din acest
al doilea grupaj al lui Mungiu et Co a dispărut însă
schetchul și caracterul de scenetă al primelor patru
episoade. Amuzamentul dispare și ceva grav se insinuează
la capătul unor aventuri ridicole, o gravitate care derivă
din rizibila adaptare a Iove story-ului la scara meschină
a cotidianului comunist. Degradant nu este că Grigore
fură ouă, ci că aceasta este aventura vieții lui, iar că
pușcăria pe care urmează s-o facă este aceea a unui găinar
mărunt, așa cum aventura celor doi tineri reflectă
imbecilitatea concetățenilor lor, starea generală de
prostrație a unei societăți redusă la reflexe pavloviene.
Niciunde nu există posibilitatea excelenței, „răii” se văd
reduși la niște marote, actele lor infracționale devin niște
eboșe nefericite, simulări impardonabile prin meschinul
lor, ele maschează un bovarism care se descarcă
compensatoriu în mărunțișuri. Cred că acest grupaj
transmite într-un mod mult mai pertinent esența
Epocii de Aur, unde existența și toate actele ei
complementare, inclusiv cele care încalcă convențiile
sociale și cele juridice, sunt diminuate rizibil și trist până
la trivial. ■

România literară nr. 45/13 noiembrie 2009

România literară nr. 45/13 noiembrie 2009

Omul e făcut din memorie

   Oana Olariu: A privi e o activare a memoriei? Cu
ce trecut și cu ce stare ar trebui sa pășească un privitor
într-o galerie?
   Pavel Șușarâ: Privim cu toată ființa și cu toată istoria.
Oricît de surprinzătoare ni s-ar părea lucrurile la prima
vedere, ele sînt înțelese și procesate în funcție de foarte
multe imponderabile pe care istoria privirii noastre le
activează în momentul respectiv. Privim cu educația pe
care o avem, privim cu bagajul de cunoștințe, privim cu
capacitatea noastră de a distinge și de a fi riguroși, sau
dimpotrivă. Felul în care „se privește” spune mai multe
despre tine ca privitor decît despre imagine ca element
pasiv.
   O.O. E nevoie de un anumit background pentru a
pătrunde în spațiul artistic?
   P.Ș. E nevoie pînă la un anumit punct. Sau, mai
bine zis, de la un anumit punct încolo. în primul rînd, este
obligatorie o capacitate de comunicare cu imaginea. Și
imaginea poate să fie orice. Nu neapărat un tablou, nu
neapărat o scenă de film sau dintr-o piesă de teatru,
imaginea poate să fie și interlocutorul, poate să fie și
partenerul, poate să fie și lumea în care trăiești. Ai nevoie
și de un fundal pentru tipul ăsta de privire, dar, în primul
rînd, ai nevoie de capacitate de comunicare și de o anumită
prospețime a percepției. Dacă nu ai generozitatea de a
te pune în stare de veghe în fața imaginii, orice alt
fundal rămîne inoperant.
   O.O. Mai poate privitorul modem sa privească fără
să contextualizeze?
   P.Ș. Nu. Și nici nu trebuie. Nu este vorba doar de
privitorul modem, ci și de privitorul din toate timpurile.
Și primii oameni, în Grădina Paradisului, după ce au
deschis ochii, au început să perceapă lucrurile, unele în
funcție de celelalte. Memoria devine parte constitutivă
a ființei noastre și indiferent de cît am dori să fim de
spontani sau de revoluționari în relație cu imaginile pe
care le consumăm zi de zi, totul se reduce, de fapt, la
pregătirea noastră de a privi și de a înțelege imaginile
respective. Și fiecare om, cu experiența sa individuală,
vede diferit același tip de imagine. Interpretările care se
fac și în spațiul cultural, dar și în cel cotidian, arată cît
de diversificată este privirea și cît de confuză este ea, în
același timp, atunci cînd trăim într-o comunitate mai mare,
sau atunci cînd comunitatea este foarte diversificată ea
însăși.
   O.O. Polipticele lui Ilie Boca le-ați conectat la o
memorie a unui spațiu bizantin.
   P.Ș. E vorba despre memoria unui anumit tip de
bizantinism. De fapt, poate mai bine zis, imaginile lui
Boca și sursele imaginii bizantine sînt cumva în armonie,
sînt solidare, însă nu sînt echivalente. Există o imagine
care nu presupune descrieri explicite, care nu se
autocontextualizează și se identifică prin anexe, așa cum
se întîmplă cu imaginile academiste sau cu acelea care
țin de cultura occidentală clasică. Iar tipul acesta de
imagine-efigie, de imagine-siglă, de imagine-hieroglifă
trimite, în mod categoric, spre reflexul civilizației orientale,
spre sursa vetero-testamentară a Orientului iudeo-islamic
și spre codurile culturale pe care un asemenea tip de
civilizație le-a constituit în timp.

Imaginea- Interfață
între Aici și Dincolo

   O.O. Deși în picturi sunt chipuri laice, ele pol fi simțite
ca extensie a icoanelor, în asemănare cu un prototip
iconografic.
   P.Ș. Asemănarea cu icoanele nu se realizează prin
iconografie, ci prin reprezentare. Chipurile sînt așezate
în acea încremenire atemporală, cu care ne-au obișnuit
icoana și imaginea de tip eclezial, din spațiul bizantin.
Acolo, imaginea nu este suficientă sieși, ea este un intercesor.
Este interfață între lumea noastră și transcendență, între
noi și lumea de dincolo. Tipul acesta de încremenire, de
statică, de hieratism al imaginii, îi garantează transparența
în legătură cu ființa sa intimă. In pictura lui Ilie Boca
există această monumentalitate intrinsecă, această încremenire
a imaginii, care nu sugerează o transcendență în accepțiunea
religioasă a cuvîntului, dar invocă atemporalitatea Ființei,
eternitatea ei, pe care chipul pasager nu face decît să le
comunice inteligibil.
   O.O. Teme modeme, simboluri care nu vin din


Un dialog despre Ilie Boca
la Galeria Eleusis

folclor, se supun pe pînză unei maniere aproape etnografice.
    P.Ș. Sursa etnografică este o constantă în pictura lui
Ilie Boca. Etnografismul acesta nu este o problema legată
strict de iconografie, ci, mai mult, o problemă de stilistică,
de tratare. Chiar dacă sînt multe imagini care nu intră în
repertoriul de semne cu care ne-au familiarizat pictura
populară și toată gama iconografică de tip popular, aceste
semne sînt asimilabile prin viziune și prin maniera în care
sînt tratate. Ele sînt convertite la candoarea ornamentală
și la o tipologie abstractă a viziunii populare.

Frică de fabulație
și purismul plastic

    O O. A uita înseamnă a selecta și a înnoi?
    P.Ș. De obicei, se uită lucrurile irelevante.Se uită
detaliile, se uită fragmentarul și adausul circumstanțial.
Ceea ce se reține, sau ceea ce ar trebui să se rețină, este
esența ,structura, natura imperturbabilă a Ființei pe
care, pînă la urmă, o reprezintă imaginea. Fundamental,
imaginea este un purtător, nu un scop, un țel autosuficient,
cu toate că, în anumite momente ale istoriei sale, în registrul
plastic pur, imaginea chiar este un scop în sine. Limbajul
se găsește, în aceste momente, într-un exercițiu de narcisism
fără echivoc. Dar, și în asemenea cazuri, se conservă un
anumit tip de energie a Brii, a existenței necoruptibile.
    O.O. Ilie Boca nu vine in descendus. Ce îl eliberează
de forma forumului?
    P.Ș. Ilie Boca se individualizează prin propria structură,
prin natura inconfundabilă a personalității lui. Dar în el
se întîlnesc, de fapt, două personaje. La prima vedere,
acestea par antagonice, însă ele reușesc să fuzioneze
perfect în plan creator. Pe de o parte, el este un povestitor,
are o enormă poftă de a nara, de a introduce interlocutorul
într-un univers dens și foarte bine cartografiat, în vreme
ce, pe de altă parte, este speriat de propria lui tentație de
a fabula. Din această pricină, el duce imaginea către un
fel de purism plastic, aproape de semn, de efigie, iar
din conflictul celor două personaje se naște un al
treilea, care este simultan o sursă de plasticitate pură și
un izvor epic inepuizabil. însă această fabulație se consumă,
de fapt, în jurul lucrărilor, și nu în interiorul lor.

Contur și Determinare

    O.O. Imaginea picturală este un înveliș pentru realitate,
sau viceversa? Se modifica realitatea în funcție de discursul
care o exprimă?
    P.Ș. Imaginea, în general, este o parte a realității. Și
avem acel tip de imagine pe care realitatea în care trăim
reușește să ni-1 ofere. Niciodată artistul nu este rupt de
spațiul nemijlocit, de spațiul psihologic, de spațiul
comportamental, economic și politic, în ultimă instanță,
în care trăiește. Chiar dacă nu explicitează aceste
relații, într-un fel sau altul ele sînt determinante. Și la Ilie
Boca se vede asta printr-un fel de fugă din cotidian. Fuga
din cotidian este tot în relație cu acest cotidian; a nega
timpul este tot o relație cu timpul; „a fi monumental și
etern” este o replică directă la „a fi meschin și vremelnic”.
Orice am face, suntem opera propriilor nostre determinări,
de toate felurile. Și asta nu se referă la un determinism
mecanic, la un determinism linear sau la o altă schemă
simplificatoare. Există întotdeauna un determinism subtil,
ceva similar cu acea informație care privește amprenta
sau codul genetic. în același fel funcționează, pentru orice
om, o „memorie genetică” a societății în care trăiește,
un cadru matricial pe care aceasta i-1 impune, de cele mai
multe ori discret, fără nici un fel de agresivitate manifestă.
    O.O. Este un pericol, pentru artist, să cadă în gustul
public? Și receptarea unei forme de artă presupune în
vreun fel ieșirea individului tocmai din rolul colectiv,
de public?
    P.Ș. Sînt două filosofii, două tipuri de atitudine, care

s-au exprimat în contradictoriu și de multe ori chiar cu
o vehemență devastatoare. Pe de o parte, este purismul
estetic, care încearcă să cliveze lumea simbolică de lumea
de zi cu zi și să nu facă nicio concesie gustului public. De
partea cealaltă, există acea vocație democratică a
multor artiști care se insinuează în orizontul publicului
neprelucrat cu o anume voluptate, făcînd concesii pînă
la anularea propriei identități. Cred că lucrurile sînt, ca
întotdeauna, pe undeva, pe la mijloc. Pe de o parte, publicul
nu trebuie neglijat, iar dacă el nu se regăsește în demersul
artistic, atunci nu este în regulă ceva (sau cineva). Fie
publicul, ca entitate masivă, fie artistul, ca entitate singulară.
Dar, prin public, nu trebuie să înțelegem o cifră sau suma
aritmetică a tuturor indivizilor care sînt activi într-un
timp și într-un spațiu anume. Publicul este doar o aspirație,
un vector, și nu o manifestare individuală. Cred că a existat,
întotdeauna, solidaritate și armonie între creator și aspirația
publicului. Aspirația necoagulată a acestuia, inconștientă,
este purtată de cîteva voci individualizate, adică de creatorii
înșiși, pentru că publicul, în sine, nu are o voce
distinctă. Nu cred că artistul trebuie să facă pasul către
public renunțînd la propriile sale aspirații și la propriile-i
reverii. El trebuie să seducă publicul, dar păstrîndu-se
mereu în armonie cu el însuși. E posibil, din moment ce
acest lucru se întîmplă în foarte multe cazuri. Iar dacă
nu se întîmplă, înseamnă că cel care emite mesajul are
o problemă.
    O.O. Există o rețetă, o formă consacrată, care să
constituie liantul între artist și public?
    P.Ș. Sînt instituțiile. Sînt actorii specializați în acest
spațiu intermediar. în ceea ce privește artele plastice,
sînt muzeele, sînt sălile de expoziție, galeriile, sînt negustorii
de artă, sînt curatorii, criticii și istoricii de artă. Iar alături
de aceste instituții există și o instituție a publicului. Există
o conștiință colectivă care chiar funcționează, dacă știi
să o identifici și să o stimulezi. Criticul de artă este o
instituție, nu neapărat el, ca persoană ci, el, ca exponent
al unui fenomen. Dealer-ul de artă este o instituție, la
fel și colecționarul de artă. Dacă toate aceste instituții ar
funcționa cît mai aproape unele de altele, sincronizate,
atunci s-ar creiona un spațiu formator, un traseu capabil
să primească și să conecteze între ele ambele mesaje, și
al artistului, și al privitorului. Evident, nu putem pretinde
decît o funcționare corectă și eficientă, și nu una desăvîrșită,
fiindcă atunci nu am mai trăi în lume, am trăi în
Paradis, or, după cum știm suficient de bine amîndoi,
izgonirea a avut deja loc și informația aceasta este
indiscutabilă. Dar, pînă la urmă, instituțiile amintite pot
să medieze destul de bine comunicarea între public și
artist.
    O.O. Spațiul acestei expoziții contextualizează subiectele
picturale?
    P.Ș. Spațiul galeriei este unul destul de antipatic,
pentru că supune unor probe foarte grele lucrările pe care
le găzduiește. în măsura în care pot să-i facă față, acestea
își demonstrează vitalitatea expresivă și capacitatea proprie
de a trăi autonom, de a trăi fără proteze. Pentru expoziția
lui Boca nu există aici un handicap al spațiului, ea reușind
să se impună prin concentrarea mesajului și prin coerența
de ansamblu. Ea ar putea fi citită chiar ca o instalație,
ca o lucrare unică, secvențializată într-un anumit fel doar
pentru confortul privitorului.

„Ce reprezintă această imagine?"
    O.O. La Ilie Boca, culoarea înlocuiește, la un moment
dat, conturul?Se poate vorbi de un formalism al
culorii?
    P.Ș. Se poate vorbi despre puterea culorii de a genera
forme. Există și o componentă grafică în pictura lui Ilie
Boca, și încă una destul de evidentă. Dar partea lui cea
mai reprezentativă nu este cea legată de desen, ci de felul
în care reușește prin tonuri, prin culoare, să circumscrie
și să construiască aceste forme. O observație a unui artist
francez merită, cînd și cînd, reamintită: un tablou în care

un cal paște pe o pajiște nu este nimic din ceea ce pare.
Adică tabloul este cu totul altceva decît un cal și o pajiște.
El nu conține, în el însuși, nici cal, nici pajiște. Totul
trebuie înțeles doar ca suprafață și ca pată de culoare.
Limbajul este, așadar, un instrument care coagulează idei
plastice pe care le transmite ca mesaje inteligibile pentru
privitor. Că ele se structurează în sensul unei imagini,
pe care memoria o acceptă și o recunoaște în sistemul ei
de referință, sau trimite semnale neidentificabile, este,
în esență, același lucru. Chestiunea se definește prin felul
în care se manipulează limbajul în funcție de intenționalitatea
artistului, iar artistul folosește acest limbaj în două sensuri
oarecum distincte: ca mijloc și ca scop. Atunci cînd
limbajul este scop, avem de-a face cu o opacizare a tabloului.
Tabloul ne oprește, ne blochează în suprafața lui, și el
nu este decît ceea ce se vede nemijlocit. Dar există și un
alt tip de manipulare a limbajului; ca vehicul, ca instrument,
în această situație, limbajul trimite (și deschide) către o
altă realitate decît propria sa manifestare, psihologică sau
substanțială. Problema clasică a picturii poate fi rezumată
într-o întrebare foarte simplă: „Ce reprezintă acest tablou?”
sau, mai larg: „Ce reprezintă această imagine?”. Problema
picturii modeme și a celei abstracte se referă, însă, la felul
în care se construiește o imagine, și nu la obiectul reprezentat,
întrebarea se pune diferit pentru că, în primul caz, referentul
este imaginea, iar în al doilea caz, referentul este limbajul.
    O.O. La Ilie Boca se construiește o lume în spatele
suprafeței picturale..
    P.Ș. Se construiește, într-adevăr, o lume în spatele
suprafeței picturale, dar aceasta nu presupune cu necesitate
accesul la lumea din spatele ei. Dacă cineva dorește să
acceadă la această lume învăluită are, spre a pătrunde pînă
la ea, toate instrumentele și toate indiciile oferite de pictor.
Dar dacă vrei să te oprești în spațiul bidimensional al
pînzei sau al panoului, poți face asta fără să ai sentimentul
că ai pierdut ceva de dincolo. El mînuiește destul de
ingenios limbajul, încît să creeze confort ambelor tipuri
de privitor.
    O.O. Se pot converti picturile din expoziție într-un
discurs, cu un tablou-început, și un tablou-încheiere?
    P.Ș. Oricare dintre tablourile lui Boca poate să fie,
simultan, punctul de început și punctul de încheiere al
expoziției. Fiindcă, într-un anumit fel, imaginile sunt
interșanjabile. El a adus aici cîteva poliptice, cîteva
iconostase laice, să le zicem așa. Dar toate lucrările pot
fi înseriate și integrate, așa cum efectiv s-a făcut doar
cu unele. Asta înseamnă că oricare lucrare este interșanjabilă
cu oricare altă lucrare din expoziție. Ceea ce face din
întreg, din cumul, un fenomen lesne de înțeles ca atare,
dar și unul care poate fi oricînd dizolvat, pentru a se citi
detaliile ca elemente în sine. Nici unul dintre detalii, ceea
ce, aici, înseamnă, nici unul dintre tablouri, nici o secvență
chiar, nu se poate înscrie ca unic element central, în
jurul căruia să se constituie periferia, sau cercurile concentrice
care ar urma. S-ar putea spune că expoziția lui Boca
reprezintă tipul clasic de univers alexandrin. Orice tablou
poate să fie centru și periferie. Iar centrul se află peste tot.
    O.O. Orice tablou poate fi celula și se poate intui ce
eîn jurul lui?
    P.Ș. Se poate reconstitui, ca-n paleontologie, întregul,
pornind de la parte, numai că poți constitui configurația,
și nu substanța lui. Fiindcă oricare tablou, oricît ar fi de
previzibil în ceea ce privește discursul de ansamblu,

reprezintă, în același timp, o unitate
ireductibilă. Chiar dacă sînt personaje
care se repetă sau figuri care par a fi din
același registru, realizarea propriu-zisă
le diferențiază. Printr-o schimbare a
perspectivei, prin tipul de punere în
pagină, prin orchestrarea tonurilor
sau amenajarea detaliilor se obține,
finalmente, un alt discurs.
    O.O. Palimpsestul sau polipticul
integrează elemente din registre diferite,
schimbîndu-le sensul.
    P.Ș. Palimpsestul și polipticul sînt
două realități diferite. Dar ele sînt, într-
adevăr, foarte interesante în discuție.
Polipticul este un fel de palimpsest pe
orizontală, iar palimpsestul este un fel
de poliptic în profunzime. Așa cum
se adiționează ele în palimpsest, straturile
de imagine, unul deasupra celuilalt, așa
se aglutinează, pe orizontală, prin
ansamblare, imaginile în poliptic.
Dar aici se insinuează și o diferență
metafizică. Palimpsestul este abisal,
polipticul este diurn, palimpsestul este diacronic, polipticul
este sincronic, palimpsestul este historist și modernist,
polipticul este anistoric și postmodern. Iar relația cu
polipticul este mai confortabilă și mai puțin frustrantă.
    O.O. Polipticul presupune o transdisciplinaritate a
subiectului abordat?
    P.Ș. Presupune o infinitate de vectori și de tendințe,
dar nu neapărat care să fie în totală congruență sau în
totală diferență. Polipticul înseamnă o juxtapunere.
Juxtapunerea poate să ducă cu gîndul la o repetitivitate
pînă la limita experienței zen, pînă acolo unde te golești
de substanță, de propria ta ființă și te contopești cu obiectul
contemplat, sau, dimpotrivă, repetiția poate să-ți anime
privirea și să te mențină într-o captivitate perpetuă, într-
un epos căruia nu i te mai poți sustrage. Metodele de
amenajare a unui poliptic sînt la dispoziția artistului și nu
există o soluție prealabilă. La Ilie Boca, avem mai
multe tipuri de juxtapunere. Sînt portrete care se reiau
într-un anumit fel, creîndu-se un gen de tridimensionalitate.
Portretul pare a fi privit simultan din mai multe unghiuri.
Pe de altă parte, există detalii care sugerează experiența
diversității, a faptului că nimic nu este identic. Avem aici
două tipuri de metafore. Pe de o parte, metafora unității
scrutate pînă la abuz și, pe de altă parte, metafora diversități,
a replicării pînă la disoluție. O pierdere în detalii care,
prin aglomerare, uzurpă tocmai indicii de individualizare.
Dar acestea sînt variante extreme. înlăuntrul expoziției,
metaforele amintite sunt doar enunțuri, și ele nu se îndreaptă
spre polii teoretici pe care îi presupune un asemenea
exercițiu de lectură.

Este interșanjabil Oedip
cu Michael Jackson și cu alții

    O.O. în artă, mitul devine o formă diluată?
    P.Ș. Miturile se reinventeaza și se redescoperă permanent
Am renunțat la Oedip și l-am găsit pe Michael Jackson;
am renunțat la carul Sfîntului Ilie și am găsit Maybach-
ul. Permanent, vocația noastră de a exemplariza se exercită
în legătură cu ceva. Sînt o mulțime de mituri. Sunt forme
foarte vii și deloc atemporale. Unele intră în desuetudine
și, uneori, într-o criză profundă. Apoi altele le iau locul,
dar se vor dizolva și ele, poate chiar a doua zi. Dar, în
mod evident, sînt și mituri perene, și mituri precare. Vocația
noastră de a mitologiza nu are, însă, nicio legătură cu
substanța mitului.
    O.O. în expoziție apar uneori elemente suprastilizate,
pînă devin embleme magice..
    P.Ș. Aproape toate imaginile sînt construite în perspectiva
asta. Am vorbit mai devreme de interesul lui Ilie Boca
pentru funcția plastică a imaginii. El salvează plasticitatea
de toate ispitele retorice care o pîndesc tocmai prin această
capacitate de a instrumentaliza limbajul și alfabetul plastic.
El construiește imaginile în așa fel încît acestea par,
oarecum, obiective. Par lucruri făcute nu astăzi sau ieri,
și nu de către un autor anume. Ele vin parcă dintr-o memorie
a speciei neidentificate într-un spațiu și într-un timp anume.
Și această atemporalitate a lucrărilor împinge imaginea
către hieratica de tip bizantin, post-bizantin, oriental, în
general, către statica picturii populare, către repertoriul
etnografic, precum scoarțele sau omamentica populară.


Retragerea autorului din lumea pe care abia a imaginat-o
lasă lucrările într-un fel de suficiență a propriei lor existențe,
care devine obligație de supraviețuire pentru fiecare lucrare
în parte. Și atunci, ele stau ca niște semne aruncate, nu de
un om, ci de o sumă de conștiințe, active simultan sau
succesiv, pînă ce imaginea își pierde identitatea ei »
strictă și devine un fel de bun colectiv. E un produs cumva
folcloric, dacă termenul „folclor” poate fi invocat aici.
Oricum, tiparul este cel folcloric - obiectul se modelează       Ij
prin transmitere de la un autor la altul, pînă la esențializarea J
maximă. Cam în acest fel sînt și lucrările lui Boca. Ele
par expresia unei suite de intervenții în timp, dar fără să
se marcheze acest timp.
    O.O. Spre deosebire de vorbire, în pictură se pot apela
structuri care n-au fost încă puse în convenție. Cît de
importantă rămîne ideea ca un tablou să vorbească, totuși,
despre ceva?
    P.Ș. Problema cu reprezentarea convențională sau
neconvențională este, pînă la urmă, tot o convenție. Fiindcă
nu iconografia o face convențională sau neconvențională,
ci felul în care se structurează imaginea, în care este ea
realizată. Același lucru, același reper, același motiv, pot
fi realizate derizoriu, sau, dimpotrivă, în așa fel încît să
nască bănuiala că ele nu fac parte din lumea asta. Un tînăr
scriitor i-a cerut unui mare critic literar un subiect, adresîndu-
i-se cam așa: „Maestre, am o energie enormă și vreau
să o cheltuiesc pe o temă majoră. Oferiți-mi un subiect!”.
Criticul l-a privit, așa, peste ochelari, și i-a spus: „îți ofer
cea mai înaltă temă de meditație: El și Ea se iubesc.” Pare
banal, dar din asta poți scoate deopotrivă romanul lui
Drumeș, Elevul Dima dintr-a șaptea, și Romeo și Julieta.         ₍
Problema nu-i a temei sau a subiectului, ci a complexului
de semnificații în care întîmplarea respectivă e plasată
și, evident, a capacității expresiei de a seduce, de a convinge,
de a forma. în plastică e același lucru, iar faptul este foarte
evident cînd e vorba de imagini cu conotații erotice, de
pildă, sau de altă natură, dar care vexează, într-un alt
fel sau altul. La un moment dat, s-a făcut o expoziție, la
Galeria H’Art, în care Ștefan cel Mare nu era prezentat
într-o ipostază prea măgulitoare, iar acest fapt i-a iritat pe
mulți. Dar iritarea este o reacție etică, nu estetică, și ea
nu garantează reușita evenimentului artistic. Poate garanta
popularitatea sau impactul. Atît. Dintr-un obiect banal,
poți să faci un subiect exemplar, cum dintr-un subiect
exemplar, poți face un obiect hiper-banal. Arta înseamnă
„cum se spune”, nu „ce se spune”.

Un antropocentrist
de factură orientală
   O.O. Polipticele stau sub un subiect unic?
   P.Ș. Subiectul este „Omul”. Tot ce se întîmplă aici,
glosează pe marginea prezenței umane, a ideii de ființă
umană, fără ca ea să fie particularizată în vreun fel.
Dacă am duce interpretarea pînă la capăt, am putea spune
că Ilie Boca este un antropocentrist de factură orientală.
Asta ar însemna, la prima vedere, o contradicție în termeni.
Antropocentrismul este un produs eminamente clasico-
renascentist; este occidentaî și prelungirea lui, în lumea
contemporană, s-a făcut pe filieră catolică. Orientul
este foarte puțin interesat de Omul ca individ. Orientalilor
le lipsește preocuparea explicită față de ființă umană
determinată. La Ilie Boca, preocuparea obsesivă pentru
chipul uman, pentru prezența omului în ipostaze diferite,
în contexte sau în scenarii diferite, este plasată în centrul
întregului demers artistic, după cel mai tipic scenariu
antropocentrist. Numai că aici omul nu este soma, nu este
corporalitate. El este prezență spirituală în mai mare
măsură, este o sumă de particularități care îl identifica
mai mult ca specie decît ca individ. Antropocentrismul
de factură orientală poate funcționa în legătură cu pictura
lui Boca, fără să sufere de o prea mare agresivitate
oximoronică.
   O.O. Se poate vorbi despre laconismul imaginii?
   P.Ș. Da, în mod cert. Este o imagine laconică în
ceea ce privește gestul artistului, realizarea ei, dar este
foarte complexă prin haloul imaginar care se țese în jurul
reperului figurativ. Una din calitățile indispensabile
care se manifestă la maturitatea artistică este chiar laconismul
expresiei, adică economia mijloacelor, capacitatea de a
sintetiza. Pierderea în amănunte este mai mult o problemă
a adolescenților decît a maturilor, indiferent dacă
aceștia sunt creatori sau nu.
Interviu realizat de
Oana OLARIU

România literară nr. 45/13 noiembrie 2009

0>
o
o
CM
o
E
o
o
c

cn
r—

’E
fi
0)

2
E
<CQ
£
o

           U PREA mai citesc roman. Am ajuns la
un fel de saturație. E, poate, și o chestiune
de vârstă. Și apoi apar atâtea nume noi,
însoțite de o publicitate generoasă și nivelatoare,
încât ai impresia că zilnic se naște câte un
romancier de geniu. Mă atrag în schimb
biografiile și, concesiv, romanele biografice.
M-am grăbit, așadar, să ajung la Ultima gară de Jay
Parini, subintitulat nefericit, didactic și publicitar „Roman
despre ultimul an din viața lui Tolstoi/⁴ N-aș zice că a
fost chiar o dezamăgire, ci doar cu totul altceva decât
mă așteptam după titlul sugestiv, după ceea știam despre
„fuga“ lui Tolstoi, după publicitatea hiperelogioasă și
numeroasele traduceri.
    Jay Parini (n. 1948) este un universitar american
plurivalent și productiv, deopotrivă cercetător academic,
critic și eseist, poet și romancier. Cele două autentice
vocații, de om de știință și de artist, par a fi inseparabile
de vreme ce au marcat atât de evident Ultima gară, încât
cartea a fost percepută ca un hibrid, un „docu-roman⁴⁴,
dar, după modesta-mi opinie, fiind mai mult „docu“
decât roman. într-o Postfață în care autorul simte nevoia
să se explice - e semnificativă chiar această nevoie de
a se explica - el mărturisește că ideea de a scrie
Ultima gară e consecutivă descoperirii într-un anticariat
din Neapole a jurnalului lui Valentin Bulgakov, ultimul
secretar al lui Tolstoi. „Un roman - scrie Jay Parini -
este o călătorie pe mare, explorarea unor ape străine,
dar eu am navigat cât am putut de aproape de țărmul
evenimentelor reale care au constituit ultimul an al vieții
lui Tolstoi/⁴ Oricine a scris câteva romane nu poate fi
decât de acord că această întreprindere înseamnă a repeta
aventura lui Columb: pleci spre un anumit țărm, dar riști
să ajungi în cu totul alt loc sau să nu mai ajungi deloc.
Sunt riscurile abandonării totale în ficțiunea care te
prinde și te poartă irezistibil înspre țărmuri nebănuite.
De aici și seducția care mână-n luptă spiritul creator. Or,
Parini nu s-a aventurat în larg, ci, cum singur zice, a
navigat cât a putut „de aproape de țărmul evenimentelor
reale⁴⁴. E de înțeles: e greu și lipsit de sens să te abandonezi
ficțiunii într-un caz precum Tolstoi, când te surprinzi la
tot pasul excedat de mulțimea documentelor păstrătoare
ale „evenimentelor reale⁴⁴.
    „Ultima gară - scrie totuși autorul - este o operă
de ficțiune, deși are unele dintre ornamentele [?] și
formulările cercetării literare.⁴⁴ Mi-aș îngădui să
adaug că lucrurile stau tocmai invers. Dincolo de
impunătoarea sa statura artistică, Tolstoi a fost un fenomen
social, devenit mit încă din timpul vieții. In afara cercurilor
de „tolstoieni⁴⁴ constituite în Rusia și nu numai, în
jurul lui roia o întreagă curte de admiratori, discipoli,
editori, gazetari, profitori, escroci, milogi care, în paranteză
fie zis, nu e de mirare că au isterizat-o pe biata Sofia
Andreevna. Cei mai apropiați dintre aceștia, y compris
membrii familiei, Sofia Andreevna în primul rând, fetele,
vreo trei dintre băieți țineau jurnale. Se dezlănțuise, mai
ales în ultimul an, 1910, o adevărată fervoare diaristică,
toți își însemnau „evenimentele⁴⁴ fără a-și disimula
umorile, toți se străduiau să-și noteze fiecare zicere emisă
de Lev Nikolaevici. Jay Parini le parcurge pe toate acestea
imediat după revelația pe care i-a produs-o jurnalul lui
Bulgakov. La care s-au adăugat apoi documentele de
presă și biografiile consacrate lui Tolstoi. Din toate el
a constituit - cu un simț exact al asocierilor și conexiunilor
- un colaj care resuscită cu incontestabilă pregnanță
un moment istoric, o atmosferă și mai ales câteva personaje
care rămân memorabile. La ficțiune recurge doar pentru
a umple interstițiile dintre elementele colajului cu dialoguri
imaginate, ambianță sau înscenări de mici episoade
tranzitorii, care au calitatea de a rămâne veridice. Chiar
eterna problemă care apare când occidentalii abordează
subiecte rusești, aceea a modului în care a fost înțeles
sau intuit „sufletul slav⁴⁴ nu se pune aici, unde nu autorul,
ci personajele vorbesc prin propriile documente. Parini
recunoaște în aceeași Postfață că a mai „ajustat⁴⁴ citatele
din Tolstoi. Probabil și din ceilalți protagoniști. E vorba
însă de o „ajustare⁴⁴ stilistică, nu de fond, așa că reflecții
precum „Exilul este o mare instituție rusească⁴⁴ sau
„Superioritatea rasei slave asupra israeliților e cunoscută
de când lumea și pământul⁴⁴ ori cele privind „ipocrizia
tipică a claselor de jos din Rusia⁴⁴ - sunt percepute la
lectură nu ca ale autorului, ci la locul lor, venind din
adâncurile temei. Ficțiunea e bine asimilată în structura


        Un

    „docu-roman"


Jay Parini, Ultima gară. Roman despre ultimul an
din viața lui Tolstoi. Traducere din engleză de
Luana Schidu. București. Humanitas fiction
[Raftul Denisei], 2009.288 p.

acestui demers: între document și ficțiune, câtă e, se
produce o relație osmotică și aceasta e una dintre reușitele
lui Jay Parini.
   Titlul romanului duce la imaginea comună instalată
în memoria colectivă: un bătrân genial, înțelept și blajin,
simțindu-și sfârșitul aproape, fuge dintre ai săi, care prea
îl sâcâiau de la o vreme și, căutându-și liniștea de pe
urmă, moare singur pe o bancă de pe peronul unei
gări obscure din imensitatea măicuței Rusii. Una dintre
ideile cărții lui Parini este aceea că Tolstoi era captivul
propriei notorietăți. El devenise atât de „mare⁴⁴, celebritatea
sa atât de copleșitoare, încât nu mai putea fugi, nu se
mai putea ascunde. Adevărul e că a murit în casa șefului
gării Astapovo, asistat de medici, înconjurat de o întreagă
suită, pândit de admiratori alertați, de gazetari, reporteri,
fotografi, cineaști și de însăși Sofia Andreevna care l-a
ajuns din urmă cu un tren privat închiriat în acest scop
cu ușurința și înclinația spre risipă cu care-1 exasperase
dintotdeauna pe Liovocika al ei. De-a lungul ultimului
an, până la acest sfârșit, Jay Parini recompune un portret
antinomic al lui Tolstoi - între idealizare și demitizare
- alăturând mărturiile celor care i-au stat cel mai aproape:
Sofia Andreevna, secretarul Bulgakov, primejdiosul
Certkov, medicul Makovițki. întrerupte în răstimpuri
de însăși „vocea⁴⁴ lui L.N. (Lev Nikolaevici), recepționată
însă indirect, prin fragmente de jurnal, scrisori către
diverși, articole sau chiar opere, precum Moartea lui
Ivan Ilici. Viziunea idealizantă predomină la toți cei care
îl slujesc sau, ca Certkov, își slujesc propriile fixații.
Sașa, fiica devotată, împarte munca de secretariat cu
Bulgakov, dar veghează în permanență, apărându-și
părintele nu numai de presiunea unui anturaj prea numeros,
ci în primul rând de ingerințele turbulente ale Sofiei
Andreevna. în a-și apăra tatăl, Sașa vede „o misiune⁴⁴
pe care și-o asumă nu fără un anumit orgoliu, același cu
care repudiază și perspectiva căsătoriei: „De ce ar
vrea fiica lui Lev Tolstoi să servească un alt bărbat ?“
se întreabă ea retoric. în schimb, față de Sofia Andreevna
nu mai are nici o considerație: „[...] mama e irațională,
falsă și lacomă, egocentrică și, în general, imposibilă.⁴⁴
Tot în misiune se consideră și doctorul Makovițki, mândru
de a fi considerat prieten de ilustrul său pacient. El e
un lucid, un raționalist care se detașează de fervorile
mistice ale adulatorilor acestuia, fără a-i diminua cu
nimic măreția, dimpotrivă, așezând-o între niște coordonate
rezonabile și plauzibile: „Tot ce spune Lev Nikolaevici
a mai fost spus. Pe tărâmul religiei și al eticii adevărul

nu se inventează: el se descoperă și se proclamă. Lev
Nikolaevici e marele proclamator. Nu fac însă prostia
să cred că el este Christos. Christos e Christos. Dar
Lev Nikolaevici este cu siguranță unul dintre profeții
lui [...] Dumnezeu vorbește prin el. Recunosc cadența
divină în glasul lui.⁴⁴ Bulgakov, navetist între lasnaia
Poliana și tabăra tolstoienilor de la Teliatinki, se consideră
și el într-o misiune oarecum predestinată, într-atât încât
se simte vinovat și bântuit de remușcări când i se pare
că iubirea pentru Mașa îi diluează devotamentul
pentru magistru: „E greșit că am venit la lasnaia Poliana
să lucrez cu Tolstoi și, în schimb, stărui nebunește asupra
relațiilor mele cu o femeie.⁴⁴ Numai Certkov, repugnantul,
indezirabilul Certkov, cel detestat de toți, profitând doar
de suspecta afecțiune a lui Tolstoi, nu-și slujește ido-
lul, ci cauza tolstoianismului pe care acesta a generat-o
și o reprezintă. în ultimele ceasuri de la Astapovo, după
ce a alertat toată presa, Certkov scrie: „Cauza însă are
nevoie de publicitate. Pentru a nu lăsa ca versiunea Sofiei
Andreevna să domine presa, am pregătit o declarație
despre motivele fugii lui Tolstoi. Din rațiuni de consecvență
morală, nu putea face altceva decât să plece, explicam
eu.⁴⁴ Doar în clipa când, intrând în agonie, Tolstoi n-a
mai putut vorbi, în notele lui Certkov apare o discretă
undă de compasiune și înțelegere a ceea ce fusese un tip
de existență : „Am văzut pe fața lui frustrarea omului
pentru care comunicarea umană fusese totul. Nu putea
îndura.⁴⁴ Și poate că, într-adevăr, imperativul „comunicării
umane⁴⁴, ireprimabilă, aflată mereu sub semnul urgenței,
constituie esența împlinirii acestei vieți. Căci, iată, până
în ultimele clipe, înainte de a-și pierde glasul, cu cele
din urmă puteri, Tolstoi a ținut să comunice : „Să-ți
explic viziunea mea asupra vieții, doctore Nikitin, ca să
înțelegi de ce mi-am părăsit nevasta [...]“
   Dar „nevasta⁴⁴, Sofia Andreevna, e, în cuplul lor, cea
unanim dezavuată. Cu atâta consecvență și atât de profund
resentimentar, încât dobândește în cele din urmă, pe
drept cuvânt, statutul de victimă a unei conjurații. In
aparență, principala disensiune dintre ei era generată de
problemele materiale, de o diferită viziune asupra lui
a fi și a avea. S-o înțelegem și pe Sofia Andreevna :
obișnuită cu un anumit nivel de viață, căsătorită cu un
conte, cu grija proprietăților aferente, a poziției
sociale și a celor treisprezece copii (mai era prin preajmă
și un bastard cam tălâmb), nu e deloc nefiresc să fie
preocupată de viitor. La un moment dat, Liovocika al
ei îi scrie (căci pentru a evita epuizantele confruntări
directe, își mai și scriau): „Pentru mine, proprietatea
este un păcat, pentru tine este o condiție necesară.⁴⁴ Cu
atât mai necesară, cu cât, sub influența nefastă pe care
Certkov o avea asupra lui Tolstoi, pericolul de a-și pierde
drepturile de succesiune după moartea acestuia devenea
iminent. Grijă la care se adăuga exasperarea provocată
de anturajul invaziv, indiscret, turbulent: „Așa numiții
lui discipoli vin aici zi de zi acum, adulându-1 ca pe Isus
Christos însuși și Liovocika permite asta. E atât de lacom
de faimă, atât de însetat de laude! Dacă lumea ar ști ce
știu eu...⁴⁴ Ea e singura care îl cunoaște cu adevărat,
ea știe, demitizarea din paginile ei și nu ale altora se
revarsă : „Adevărul adevărat este că soțul meu, cel
mai mare scriitor rus de la Pușkin încoace, a făcut o
pasiune scandaloasă, senilă, pentru un lingușitor bondoc
de vârstă mijlocie. în copilărie, ba chiar și în tinerețe,
a fost atras de bărbați [...] Sașa spune că fabulez, dar
eu cred că Liovocika s-ar culca cu Certkov dacă i-ar
permite conștiința. însă nu-i permite.⁴⁴ Sofia Andreevna
e convinsă că Liovocika al ei e un om cu conștiință. în
temeiul acestei convingeri îl iubește și acum și, numai
cu ajutorul lui Dumnezeu, zice ea, l-a suportat :
„Altfel n-aș fi putut rămâne căsătorită cu Lev Tolstoi
aproape o jumătate de secol. Nimeni n-ar putea îndura
presiunea asta. E ca și cum ai trăi cu o tornadă.⁴⁴
   Despre Tolstoi s-a scris o întreagă bibliotecă. Din
păcate, cunosc prea puțin din ea ca să mă pot pronunța
asupra noutății demersului lui Jay Parini. Judecând însă
după structura cărții, întemeiată precumpănitor pe
documente cunoscute, nu cred că aduce ceva esențialmente
nou. Cu certitudine însă, Ultima gară oferă o lectură
delectabilă, al cărei principal merit stă în a-și obliga
cititorul la o opțiune și la reflecție pentru a-și împrospăta
viziunea asupra unuia dintre marile, dificilele, inconforta-
bilele spirite ale umanității.
Radu CIOBANU

 Interviurile „României literare"

        Malika Mokeddem




    „Dacă taci, mori, dacă vorbești, mori.
    Atunci, spune și mori!"


CRHTOAREA franceză de origine algeriană
f Malika Mokeddem (n. 1949) și-a lansat
/    recent la București romanul Femeia interzisă
   I        (Ed. IBU Publishing, traducere de Cristina
  1 Radu), un roman cutremurător despre
destinul femeilor în Islam, o carte plină
de poezie, dar și de episoade dramatice.
Cartea, publicată în Franța în 1993, a avut un succes
important de public și de critică, fiind remarcată
de juriul Premiului Femina și distinsă cu Premiul
Mediterranee des Jeunes. Există foarte mult din
Malika Mokeddem în Femeia interzisă. Scriitoarea
s-a născut pe 5 octombrie 1949 în Kenadsa, un sătuc
algerian tipic din deșertul Saharei. Fiică a unor nomazi
analfabeți, ea a ales să plece în Franța, în 1979, după
terminarea studiilor la Oran, și a devenit medic la
Montpellier. Asemenea personajului Sultana, ea nu
a încetat să lupte din copilărie pentru a-și continua
studiile și, mai ales, pentru a fi liberă. în 1985, scriitoarea
a renunțat la cariera medicală și s-a dedicat cu
totul scrisului.


    Cum ați deGniidentitatea seriitoamiMalikaMokkedem?
    O identitate este, de regulă, un lucru complex. Pentru
mine, identitatea este o mișcare, nu pot fi împărțită între
o identitate occidentală - o parte modernă - și rădăcinile
mele din deșert. Identitatea e un parcurs. Geografia,
ca și istoria, ne oferă ceva care urmează să se dezvolte
și, dacă identitatea este fixă, atunci ești mort, nu mai ești
o ființă vie. Bunica mea, o nomadă căreia nu-i plăcea
imobilitatea și care avea un puternic simț al cuvintelor,
o auzea pe mama spunându-mi, pe când eram adolescentă,
îmi tăiasem deja părul și purtam pantaloni: „încetează
să-i mai imiți pe europeni! Trebuie să știi unde sunt
rădăcinile tale⁴⁴. Acest cuvânt, „rădăcini⁴⁴, parcă mă lovea,
și bunica mea îi spunea mamei, care era sedentară:
„Las-o pe fetița mea în pace! Nu e un palmier ca să
aibă nevoie de rădăcini, este o fiică de nomazi. Are
picioarele făcute pentru a fugi, dacă este nevoie⁴⁴. Pentru
mine identitatea este un parcurs. Locul, ca și istoria,
trebuie să le coordonezi de la plecare. Și pe urmă le
dezvolți cu ajutorul întâlnirilor pe care le ai, cu sentimentele
pe care le ai, cu modul de a trăi, cu refuzul anumitor
lucruri, cu modul în care te construiești pe tine însuți.
Identitatea poate rămâne. Nu spun că trebuie neapărat
să pleci ca să ai o identitate. Sunt oameni care trăiesc
o viață întreagă într-un loc și sunt deschiși. Dar asta este
identitatea lor. Identitatea este făcută din influențe.
Puritatea rasei este o chestiune istorică, nu cred în ea,
mi se pare un element periculos. Am nevoie de diversitate.
Am nevoie ca alții să existe pentru a evolua în
mijlocul lor. Nu am nevoie numai de cei asemănători
mie. Chiar și ai tăi sunt consumați, sunt afectați în
mod diferit de lucrurile din jur. Identitatea este ceva viu,
care evoluează, și evoluția nu înseamnă sistematic să
pleci, dar poate însemna și asta, uneori.

    Gustave Flaubert spunea „Madame Bovary c’est
moi“. Sultana sunteți dvs. ? Cât anume din personajele
dvs. feminine sunteți dvs. ?
    Sunt câteva elemente - Sultana este medic, a plecat
din deșert, contextul istoric al anilor ’90, toată această
realitate fizică a Algeriei istorice, și apoi această complexitate
a sentimentelor de apartenență - pe care le-am făcut


să trăiască în Sultana, dar am făcut-o cu libertatea
scriitorului. El poate să inventeze. Scriitorul nu este
un zeu, dar printr-o anumită scriitură poate inventa un
personaj, fiind deci un soi de Dumnezeu, dar un Dumnezeu
între ghilimele, și poate să ajungă să atribuie ceea ce
simte el unui personaj. în acel moment, cred că pariul
este reușit.

    Vă leagă o prietenie lungă de un alt scriitor
publicat de IBUPublishing, RachidMimouni. Văsimțiți
ca făcând parte din aceeași familie de scriitori?
    Da. Chiar dacă scrisul nostru este diferit, suntem din
aceeași familie, da. O famile din care am pierdut
câțiva membri. Nu numai că făceam parte din aceeași
familie de scriitori, dar Rachid îmi era un prieten apropiat.
El nu voia să părăsească Algeria, dar a trebuit să o
facă forțat, în momentul cel mai teribil al terorismului.
A suferit mult că a trebuit să plece, dar altfel, risca să-
i fie omorâți copiii. Eu eram ușurată că pleacă, pentru
că aveam nevoie să rămână în viață și să rămână scriitorul
extraordinar care era. Și acest război l-a omorât, a murit
de disperare. Am fost revoltați în momentul morții sale.
Integriștii au spus „ A cerut răzbunarea fraților⁴⁴. Așa
încât i s-a trimis o pedeapsă fulgerătoare. Așa era
integrismul care l-a omorât, dar noi ne-am spus „noi
vom continua după moartea lui, pentru că trebuie să
spunem nu integrismului⁴⁴. Dar adevărul este că integrismul
a fost cel care l-a omorât. N-am vrut să recunoaștem,
pentru că atunci eram prinși în această suferință, în
această durere, dar cu timpul, îmi dau seama că integrismul
l-a omorât. Rămâne această carte, Femeia interzisă și
este o mare fericire să vezi că un text publicat acum
cincisprezece ani este tradus și acum. Contextul
istoric nu comandă totul, iată, și un text continuă să
existe și în afara lui. Este tulburător pentru mine să mă
întâlnesc, ca la sfârșitul acestei cărți, cu prietenul meu,
Rachid Mimouni. Este ca și cum ar fi din nou aici,
într-un moment greu.

    Mai sunteți legată de Algeria natală?Există disidență
culturală și politică acolo?
    Da, în primul rând presa, oamenii din lumea culturală,
chiar și cetățenii practică o formă de disidență. Să nu
uităm Rezistența și că au fost oameni care au plătit cu
viața pentru că au spus ceea ce cred. Un scriitor a fost
ucis cu trei gloanțe în cap. A fost unul dintre primii
ziariști-poeți-scriitori. Numele sâu este interzis și acum.
Scosese un ziar care se numea „Rupturi la plural⁴⁴ și
scrisese un editorial în care spunea: „Dacă taci, mori,
dacă vorbești, mori. Atunci, spune și mori!⁴⁴. Așa că a
fost ucis cu trei gloanțe în cap. Aplecat la muncă și când
a venit acasă, ei i-au bătut în geam. El a coborât geamul
și i s-au tras pe loc trei gloanțe în cap. Vorbim despre
conștiințe poîitice recunoscute în lumea literară sau în
media. Ceea ce nu trebuie să uităm este cum s-au comportat
oamenii în momentul în care teroriștii se credeau foarte
puternici și semănau teroarea printre noi. De exemplu,
în prima zi de școală, spuneau așa: „Dacă vă trimiteți
copiii la școală, o să-i omorâm⁴⁴. Presa occidentală, avidă
de senzațional, a preferat să scoată în față mai degrabă
bărboșii decât un astfel de exemplu de terorism. însă
oamenii își luau copiii de mână și-i duceau la școală.
Traversau coline, dealuri și îi duceau la școală, chiar
dacă aceștia puteau merge și singuri. Lucruri de acest
fel ar fi meritat să fie reflectate de presă. Ele continuă,
dar se confruntă cu o putere retrogradă. încă nu ne-am
eliberat total.

    Credeți iii literatura cu mesaj? Cum se împacă
acest lucru cu stilul dvs. poetic, liric?
    Literatura care nu arată frământările lumii, puterea
sau mizeria nu mă interesează. Dar nici nu vreau să
fiu trecută la categoria literatură cu mesaj, pentru că
nu sunt numai un martor, sunt un scriitor. Nu vreau să
fiu redusă la literatura documentară. Eu revendic lirismul
pe care încerc să-1 controlez ca să-i dau mai multă
profunzime. Asta contează. Complexitatea lumii, mai
degrabă decât mesajul. Un scriitor, ca și un pictor sau
un muzician, este o cutie de rezonanță.

    Ce caută Vincentm Algeria? O femeie, o cultură sau
o idee?
    El trăiește experiența alterității. Nu i se implantează
un rinichi pur și simplu, este rinichiul unei femei străine,
și acest corp străin îi salvează viața. Are nevoie ca sângele
lor să fie schimbat de trei ori. Ei sunt legați, nu pot să
se miște. E un corp străin care-i redă libertatea, așa că
are nevoie să înțeleagă, să perceapă, să simtă ceva din
ea, din acest altcineva care este în el. Nu degeaba o
întâlnește pe Sultana. Ei sunt la niveluri diferite. Ea a
plecat deja din Algeria și revine acum pentru a încerca
să înțeleagă societatea în care s-a născut. El a fost bolnav
și un corp străin îl salvează, la niveluri diferite. Au destine
care nu pot decât să se atragă și să se înțeleagă.

    Există o solidaritate feminină sau feministă în Algeria,
așa cum pare să reiasă din carte la un moment dat? Există
femei care „au reușit“ în Algeria, într-un grad cât de
mic?
    Da. Există o mare solidaritate, dintotdeauna. Și nu
numai între femei. Oamenii se ajută, nu-i abandonează
pe copii, nici pe bătrâni. Solidaritatea e un lucru foarte
apropiat de realitatea din Algeria. Independența nu le-a
dat putere femeilor. Femeile au dobândit acces la știință,
iar știința e o formă de putere. Când dobândești un spirit
critic devii autonom. înainte, femeile stăteau acasă, erau
mame și soții. Acum, sunt avocați, medici, ziariști în
locuri periculoase, și au încă multe alte astfel de meserii.
Deci, au cucerit spațiul public, asta e sigur. Rămâne ca
totalitatea femeilor să dobândească această libertate.
Unele femei încep să trăiască singure, fără să se căsătorească,
fără să facă copii. Există și aceste ipostaze. Există un
întreg evantai de stiluri de viață feminine, de la cel
tradițional, la femeia care vrea să trăiască singură pentru
că nu vrea să-și lege viața de un bărbat și are nevoie să
fie independentă.

    Credeți că radicalismul patriarhal din societatea
algeriană victimizează de fapt și bărbații?
    Da. Evident. Băieții primesc odată cu laptele matern
ordinele de a deveni macho, misogini, primesc
această moștenire prin grupul de femei din familie. Apoi,
continuă pe această cale, dar începutul a fost făcut de
femeile din familie, și contribuie la asta chiar și femeile
care studiază. Este greu să pui capăt obiceiului ca fetele
să-i servească pe băieți. De fapt, ar trebui să se ajungă
la o libertate individuală mai mare pentru ambele
sexe. Trebuie să înțelegem că este nu numai o problemă
politică, ci e vorba și de un fel prost, greșit de a trăi
masculinitatea. Este o angoasă care îi face pe bărbați
să se teamă de femeile care au deja viața lor, care sunt
independente.
Interviu realizat de
Ștefania MIHALACHE

România literară nr. 45/13 noiembrie 2009

meridiane

România literară nr. 45/13 noiembrie 2009

          A SFÎRȘITUL victorianismului și debutul
modernismului, americanul (naturalizat în
Anglia!) Henry James are intuiția excepțională
că marile bătălii epice se vor duce, în
viitor, mai curînd pe teritoriul fenomenologiei
narative decît pe cel - cumva tradiționalist
- al narațiunii propriu-zise. Prin urmare, el
devine unul dintre primii scriitori, dacă nu primul, decis
„să submineaze** povestea, pentru „a supralicita⁴* modul
îh care ea este spusă. Celebra observație, din eseul teoretic
The Art ofFiction/Arta ficțiunii - „în roman, adevărul
nu poate fi niciodată complet⁴* -, funcționează ca un
veritabil motto al întregii sale creații. Pentru James, mai
intens decît pentru oricare alt prozator din secolul al
XlX-lea, realitatea reprezintă o noțiune goală, un
compromis indus de nevoia noastră de stabilitate într-
o lume profund incertă. Felul în care interacționăm cu
alteritatea rămîne distorsionat, grefat pe subiectivitatea
noastră individuală - nu doar restrictivă, ci, după autorul
lui The Ambassadors/Ambasadorii, de-a dreptul falsă.
Noi nu corectăm „adevărul**, adaptîndu-1 universului
interior, ci îl modificăm pur și simplu, „inventîndu-
ne** o existență în interiorul căreia ne distribuim ca
protagoniști. James crede, de aceea, ultimativ că, dacă
arta e mimesis, atunci ea nu poate fi decît reflecția acestei
„coruperi** ontologice a realității. Romanul „taie** o
bucată din spațiul înconjurător, adică direct din „ficțiune**.
„Adevărul** său absolut ajunge, ca atare, irelevant, întrucît
„problema** romanului nu e „realitatea**, ci tocmai absența
ei.
   Henry James a fost acuzat frecvent că nu-și „explică**
textele (criptice), lăsîndu-și cititorii în confuzie. în
articolele sale teoretice (pe lîngă amintita The Art of
Fiction, se pot menționa și prefețele la romanele importante,
grupate într-o carte esențială, intitulată The Art of the
Novel/Arta romanului), scriitorul răspunde implicit
criticilor, sugerînd, cu insistență, faptul că „revelația
absolută**, nu ar avea nici un sens în construcția epică.
Lumea nu „revelă** decît discontinuități și traiectorii
suspendate. Cum ar putea atunci literatura să o contrazică?
De altfel, pentru edificare, așa cum spuneam, el a mutat
accentul, în roman, de pe „poveste** pe „percepție**
sau, mai precis, de pe „narațiune** pe „narativitate**.
Naratorii sînt adevărații eroi ai prozei jamesiene. Ei „fac**
și „desfac** universul epic, în conformitate cu gradul lor
de participare/apartenență în/la acest univers. Scriitorul
a vorbit pe larg despre capacitățile (diferite!) de „reflectare**
a naratorilor (James îi numește pe naratori „reflectori**,
considerînd că, în linii mari, conștiința lor - conceptualizată
drept „inteligență centrală** - constituie singura sursă
de preluare a informației narative, oglinda unde „se
reflectă**, în ultimă instanță, realul), impunînd, în teoria
critică, ideea câ acela care relatează povestea nu este
identic cu acela care o scrie. Mai mult, povestitorul - ca
și scriitorul - are autonomie intelectuală și morală . E
o ființă vie, cu tabieturi, interese și limitări. Povestea lui
nu poate fi, în consecință, „adevărată** ori „completă**,
dar personalitatea sa, crede James, merită tot interesul.
   Capodopere jamesiene precum Daisy Miller/Daisy
Miller. ThePupil/ElevuL TheSpoilsofPoynton/Comorile
din Poynton sau The Turn of the Screw/O coardă prea
întinsă lasă în suspensie enigme textuale neelucidate (și
chiar neelucidabile), pentru a scoate în relief închiderile
reflectorului (care - trebuie precizat - poate fi și un
narator „indirect**, adică folosit în postură de „conștiință
reflectoare**, nu neaparat și în cea de „vorbitor nemijlocit**),
incapacitatea sa funciară de „a vedea** tabloul complet
al realității. Totuși, probabil că nicăieri teza naratorului
pierdut în rețeaua infinită de semne ale lumii pe care
încearcă să o înțeleagă nu este pusă cu mai mare claritate
ca în The Figure in the Carpet/Desenul din covor,
(re)tradus, foarte recent, în limba română, la Humanitas.
Scurtul roman (nuvelă, după unii) constituie un monument
de ambiguitate. Publicat în 1896, textul ar putea fi lecturat
și ca o replică obscură, dată nemulțumiților cu stilul
(vag) jamesian, nemulțumiți dornici de „clarificare**
in extenso. Parabola căutării din text disimulează, în
fond, obsesia găsirii „adevărului** în artă, o utopie în
paradigmele estetice ale lui Henry James. Imposibilitatea
asumării ficționalului în variantă de materia și, totodată,
imago mundi devine un handicap pe terenul mișcător
efortului artistic. Astfel de „inadaptați** - precum naratorul

Portretul unui reflector

Henry James


        Desenul din covor


Henry James, Desenul din covor.
Traducere din limba engleză de Luana Schidu.
Colecția „Cartea de pe noptieră",
Humanitas, 2009,104 pp.

din roman - sfîrșesc prin a mutila fie conturul translucid
al artei, fie pe cel al propriului suflet. Personajul principal
din Desenul din covor reușește, într-un anumit sens,
să le facă pe amîndouă.
    Naratorul este un tînăr critic, aflat în plină ascensiune
literară, activ deocamdată, cu recenzii, în paginile revistei
The Middle, editată de prietenul lui, George Covick.
Șansa îi surîde însă mai repede decît ar fi crezut. Prin
eforturile lui Covick, personajul nostru fără nume are
ocazia să recenzeze un roman important, proaspăt apărut,
al faimosului Hugh Vereker- o figură literară legendară.
După publicarea cronicii, la o petrecere, naratorul,
spre surprinderea sa absolută, îl (și) întîlnește pe Vereker
care i-a citit comentariile și, în principiu, pare să îl
aprecieze. într-un singur punct se distanțează prozatorul
de mai tînărul său confrate: acela al perspectivei.
Hugh Vereker susține că literatura și, cu precădere,
literatura scrisă de el are ambiția integralității, lucru
nesesizat de critici (blocați în viziunea lor restrictivă,
aidoma, înțelegem, și abia debutatului nostru cronicar!).
Cu toții, constată Vereker, „au ratat micul lui scop**,
rațiunea specială pentru care și-a scris toate cărțile,
„obiectul**, prin excelență, pe care ar trebui, pînă la urmă,
„să-1 găsească** un exeget în text, „secretul meu**, „secret**
similar „desenului complex dintr-un covor persan**.
Pentru a-1 impulsiona pe tînărul critic, scriitorul observă
că misteriosul „desen** traversează opera lui asemenea
unui fir roșu, conferindu-i unitate și sens general,
scoțînd-o adică din captivitatea (și capcana) fragmentarității
și investind-o cu forța totalității. Numai o astfel de operă,
spune Vereker, poate supraviețui timpului, dar, înainte
de toate, ea are nevoie de mintea hermeneutică aptă să

o deslușească.
    Lipsa numelui personajului nu e întîmplătoare. în el
trebuie să identificăm toate victimele adevărului absolut
în artă și, concomitent, toți reflectorii a căror dorință
avidă de obiectivitate se destramă, paradoxal, pe patul
procustian al propriei lor subiectivități. Tînărul critic
- tulburat pînă la depersonalizare de discursul lui Vereker
- devine noul Orfeu (al literaturii), mesmerizat de ideea
găsirii unei iluzorii Euridice (a semnificației) la sfîrșitul
tribulațiilor sale (exegetice). Alături de amicul George
Covick și logodnica acestuia - ea însăși prozatoare -,
Gwendolen Erme, la rîndul lor fascinați de idee, naratorul
începe un lung proces detectivistico-literar, ce capătă,
treptat, dimensiuni epopeice. Efortul la care se angajează
cei trei nu mai are nimic de-a face cu critica literară.
Pare, mai degrabă, o paranoia febrilă, un delir obsesional,
monomaniac. La un moment dat, George îi telegrafiazâ
două cuvinte lui Gwendolen, dintr-o călătorie în India
- „Evrika! Imens!** -, lâsînd să se înțeleagă că ar fi avut
viziunea „desenului din covor**, dar moare într-un accident,
ironic, înainte de a-și reîntîlni co-echipierii de „cercetare**
și de a le dezvălui secretul. Peste ani, căsătorită cu Drayton
Deane, și Gwendolen creează impresia că ar păstra pentru
ea anumite informații, determinîndu-1 pe neajutoratul
nostru reflector să bănuiască faptul că „revelația⁴* desenului
ar fi legată de paranormal și ar fi accesibilă numai
celor căsătoriți, „îndrăgostiților** în general, „uniți suprem**
în intensitatea transcendentă a dragostei. De aceea, după
moartea lui Gwendolen, el îl întreabă pe Deane (complet
în necunoștință de cauză!) dacă știe ceva, ofensîndu-1
astfel cu sugestia că dispăruta lui soție ar fi ascuns un
mister major.
    Anii trec, iar protagonistul nu mai reprezintă demult
o promisiune în lumea literară. Vereker însuși moare
între timp, fără a avea ocazia să confirme ori să
infirme eventualele „descoperiri** ale naratorului în
legătură cu sensul „total** și construcția „unitară** a operei
sale. Surprinzător, într-un moment în care pare să-și
înțeleagă ratarea, eroul revede un vechi coleg - intrat,
la rîndul său, de mai mult timp, într-un con de umbră.
Acesta îi mărturisește că Vereker i-a sugerat și lui ipoteza
existenței „desenului din covor** și că totul nu ar fi
fost, în fond, decît o farsă a bătrînului și, iată, ghidușului
scriitor. Criticul sucombă într-un zîmbet nervos, acceptînd,
ca și Strether altădată, în The Ambassadors/Ambasadorii,
ori Isabel Archer, în The Portrait of a Lady/Portretul
unei doamne, ambii înfrînți de iluziile unui spațiu labil,
că realitatea este mai complicată decît reușim noi să
anticipăm prin capacitățile noastre de intuiție și speculație.
Pe de altă parte, noi înșine sîntem invitați să observăm
că facultățile de percepție și analiză ale unui reflector
nu diferă cu nimic de cele ale unui individ obișnuit,
ducînd spre același insurmontabil relativism existențial.
In această ecuație jamesiană se întîlnesc, simbolic, trei
entități ale relației artistice: scriitorul (personificat de
Vereker), textul (sugerat de personajul principal, în dubla
lui variantă de conștiință reflectoare și, totodată, aparținătoare
a narațiunii) și cititorul (ascuns în lectorul neștiut, însă
presupus, al întregii șarade). Din interacțiunea lor,
iese universul epic, cu inconsecvențele și contradicțiile
sale. Nu se ivește totuși, sâ recunoaștem, și mult-rîvnitul
„adevăr absolut**, pentru care mulți, în text, sînt pregătiți
să plătească și cu viața.
    De aici, morala imediată a nuvelei: literatura trăiește
din „enigmele** pe care le implică și prea puțin din
„explicațiile** pe care le solicită. Și, desigur, o morală
pe termen lung: autenticitatea „desenului** se află mai
curînd pe fața întoarsă, obscură, a „covorului** decît
pe cea comună, clară, vizibilă tuturor.

Codrin Liviu CUȚITARU

meridiane

Două tigroaice pe platou
    •     La 16 ianuarie 1965, scriitorul Gregor von Rezzori
aplecat în Mexic, împreună cu echipa filmului Viva Maiia.
Romancierul, memorialistul, scenaristul dar și actorul,
artistul vizual și criticul de artă austriac, atunci în vîrsta de
51 de ani, primise de la tînărul lui prieten Louis Malle o
dublă însărcinare. Urma să interpreteze în film rolul pitoresc
al unui bătrîn scamator și să scrie „jurnalul de bord“ al
filmărilor la riscantul proiect ce reunea cele mai celebre
actrițe franceze ale momentului, Brigitte Bardot și
Jeanne Moreau. Timp de cinci luni, într-o atmosferă din ce
în ce mai încordată, scriitorul va observa convulsiile acestui
microcosm, notînd fără concesii făcute prieteniei, cu
obiectivitate și umor, vanitățile, stîngăciile, slăbiciunile
oamenilor din echipă. Volumul Morții la locul lor e plin
de anecdote și portrete, între care se remarcă înfruntarea
între cele două dive, „două tigroaice înhămate la același
jug“. Opoziția dintre ele este și pretextul unor pasionante
digresiuni despre trupul feminin și erotism (cei care au citit
Memoriile unui antisemit, reeditate anul trecut IaHumanitas,
în traducerea lui Catrinel Pleșu, știu că Gregor von Rezzori
aprecia în mod special farmecele feminine). Jurnalul de
bord al filmului Viva Maria ar interesa cu siguranță și
cititorul român.




O japoneză germanofonă


    •      Yoko Tawada a studiat rusa în Japonia, apoi a venit
în Europa și s-a stabilit în Germania, unde scrie și
publică atît în limba maternă, cît și în nemțește. Noua ei
carte scrisă în germană, Călătoria la Bordeaux, are drept
eroină o tînără japoneză, Yuna, care, dorind să învețe
franceza, ajunge în orașul din sudul Franței. Despre care
însă nu va afla - și nici povesti - mai nimic. Căci Yoko
Tawada, fascinată de arta deconstrucției, va juxtapune
amintiri, personaje și anecdote, într-un labirint textual în
care cititorul se rătăcește. Cu atît mai mult riguroșii nemți,
care n-au înțeles dacă e vorba de o alegorie despre identitate
sau de niște anecdote bizare, ce-și propun doar să intrige
cititorul, precum scena finală, în care naratoarei i se fură,
la o piscină bordeleză, dicționarul franco-german și data
de naștere...



Cărțile salvează librăriile
    •     în primele șase luni ale lui 2009, vânzările de carte
s-au redus în SUA cu 15,5 la sută pentru edițiile broșate
și cu 11,2 la sută pentru cele de buzunar. Semestrul al doilea,
trecut și el de jumătate, cunoaște o scădere ceva mai
mică, datorată în bună parte vânzării noii cărți a lui Dan
Brown, Simbolul pierdut, în două milioane de exemplare.
Deși mai e drum lung până la cele opt milioane ale ultimului
Harty Potter, ca să nu mai vorbim de cele optzeci ale Codului
lui Da Vinci, cele două milioane au salvat de la faliment
mii de mici librării din SUA. Un fenomen nou este și că
ediția electronică a cărții a depășit tirajul celei tipărite.
Prețul e, de altfel, de aproape patru ori mai mic. In orice
caz, Dan Brown l-a întrecut pe Bill Clinton, până de curând
cel mai mare succes al editurii Random House. în salvarea
de la faliment a librăriilor americane, o mână de ajutor a
dat și Ted Kennedy, cu autobiografia lui apărută postumă.


Criza Roman Polanski
    •     Nu despre vinovăția sau nevinovăția marelui
regizor de film e vorba, arestat, cum se știe, cu ceva
timp în urmă în Elveția, la solicitarea justiției americ ane,
sub acuzația de viol petrecut acum câteva decenii.
Nici despre faptul că, deși locuia pe teritoriu
elvețian de mai multă vreme, a fost arestat abia acum.
Nici chiar despre neclaritatea învinuirii care i se aduce
(un psihiatru francez a acuzat justiția că face
frecvent confuzia între lucruri foarte diferite, cum ar
fi violul, pedofilia, raportul sexual consimțit cu un
minor, și cere pedepse deopotrivă de severe). E vorba
despre polemica stârnită în jurul arestării lui Polanski
și care a produs efecte tragice. Opinia publică s-a
împărțit în tabere adverse. în prima, partizanii lui
Polanski, intelec tuali, în general, care admit că justiția
nu poate avea măsuri diferite, dar solicită un tratament
privilegiat pentru artist.Mai ales în condițiile în care
victima presupusului viol și-a retras plângerea. Adversarii,
la rândul lor, au pornit o cruciadă contra lui Polanski,
țintuindu-1 la stâlpul infamiei. Vehemența lor ne
amintește de procesele staliniste. Și ea produce victime
colaterale. Modelul ar putea fi moartea prin accident
cardiac a nevestei profesorului din romanul Pata umană
al lui Philip Roth (tradus splendid în românește de
Cornelia Bucur pentru Editura Polirom), victimă,
profesorul, a politicii corecte. Urmare a scandalului
Polanski, ministrul Culturii din Franța, care-i luase
apărarea, a fost amenințat cu demiterea. Purtătorul de
cuvânt al PSF, care sărise contra ministrului, a fost
și el pe punctul de a fi înlăturat de partidul lui,


Limba scriitorilor

    •      Franșois Taillandier, fost profesor de franceză și
mai apoi romancier, a publicat de curând o carte de
nici o sută de pagini intitulată Limba franceză ca provocare.
Nu e nici prima, nici ultima dintr-o serie care încearcă
să exp 1ice și să găsească soluții la dificultățile întâmpinate
de franceză ca limbă de circulație: dificultăți legate de
ortografie, de gramatică și de vocabular. Un șofer de taxi
kenian, așadar nu francofon, i-a mărturisit lui Taillandier
că a avut nevoie de trei ani ca să învețe străzile Parisului
și de cinci ca să învețe franceza. Pe care a învățat-o, s-ar
părea, foarte bine dacă citatul dat de Taillandier îi reproduce
exact vorbirea, cu două subjonctifs passes de toată
frumusețea (que j’aprisse și queje connusse). „Voi,
francezii, ar mai fi zis kenianul, vă tratați limba ca pe
o grădină de care nimeni nu se îngrijește“.Conversația
l-a determinat pe Taillandier să scrie suta de pagini cu
pricina. întâia lui remarcă este că limba franceză
suferă de pe urma unui proces de deculturalizare. Sarkozy


Noii disidenți

    •     Etimologic, disident înseamnă de altă părere.
Comunismul îi condamna pe disidenții ideologic.
Printre ei, numeroși scriitori. La douăzeci de ani de la
căderea Zidului Berlinului, disidența ideologică din
fostele țări din Est nu mai are căutare în Occident.
Derapajul regimului de la Moscova trece aproape
neobservat. Singurii disidenți rămași în actualitate sunt
aceia acuzați în țările lor că defăimează religia islamică.
Exemplul clasic fiind Salman Rushdie (pe care România
literară l-a publicat cu un fragment din Versete
satanice în 1999, cu prețul protestului ambasadei
Iranului de la București, și care abia în 2009 a putut
fi invitat în țara noastră), pe urmele lui au pășit alții.
Cei mai notorii sunt în anii din urmă doi scriitori turci.
Orhan Pamuk, laureat Nobel, este unul dintre ei. Tradus
în română, a fost și laureatul Marelui Premiu al
Festivalului „Zile și Nopți de Literatură“ de la Neptun
în 2008. A trebuit păzit pe durata șederii în România
de ofițeri SPP. într-un interviu recent din „Le
Nouvel Observateur“, Pamuk mărturisește că nici
astăzi nu se simte în siguranță, mai ales în Turcia.
Alt scriitor turc devenit disident este Nedim Giirsel.
Stabilit de ceva timp în Franța, unde este director de
cercetare la CNRS, a publicat anul acesta un roman
(în franceză, nu încă în turcă), pentru care autoritățile
din țara lui i-au intentat un proces pentru defăimare
religioasă. Din fericire, a fost achitat. Romanul este


pentru un motiv exact opus. Și mai grav, romancierul
francez Jacques Chessex, 75 de ani, aflat în Elveția
pentru o lectură publică, a fost agresat verbal de un
participant, se vede convins de vinovăția lui Polanski,
dar n-a mai apucat să-i răspundă, răpus fiind de o criză
cardiacă. Opiniile pot, așadar, ucide la propriu. în
climatul de violență verbală din România, ne putem
aștepta, Doamne ferește, la orice.


ar fi primul președinte care „exprimă lipsa de afecțiune
generală a elitelor față de limbă“. Nu că opozanții politic,
de la Besancenot la Marine Le Pen (ce franceză splendidă
vorbește în schimb tatăl Marinei!), ar fi mai breji. La
bravitude a Segolenei Royal a făcut deliciul presei acum
doi ani. Problema n-ar fi ortografia, incriminată de
Franșois de Closets, alt combatant pe frontul lingvistic,
despre care am scris, ci, pur și simplu, lipsa de cunoștințe
în materie a vorbitorilor, mai ales a imigranților. Taillandier
propune un program care să conțină noțiuni de istoria
limbii franceze, adică de evoluție a ei. După părerea lui,
deținătorii cheii nu sunt nici Academia, nici Delegația
Generală pentru Limba Franceză, ci scriitorii. De la
mijlocul secolului XIX încoace, franceza a devenit crea-
ția scriitorilor, în măsura în care Flaubert, Zola și
postromanticii și-au avut, fiecare, propria limbă. întrebarea
este dacă limba lui Proust mai este îimba lui Beigbeder.
N-am băga mâna-n foc.


România literară nr. 45 / 13 noiembrie 2009


excepțional și n-are nimic defăimător. Se intitulează
Fiicele lui Allah și pleacă de la legenda care spune că

Allah a avut trei fiice, pe Al-Lat, pe Uzza și pe Manat,
date uitării după ascensiunea lui Mahomet, devenit
singurul moștenitor spiritual al lui Allah.

     MAGINE de o frumusețe nebună, cu un cal
     parcurgînd, imperturbabil, bulevardul înțesat de
     mașini: fără a perturba sensurile. în cunoștință
     de sensuri, cum ar veni.


        Genii autentice/ genii de fațadă. Greu de făcut
distincție. într-o zonă atît de înșelătoare. Dacă îl
avem în vedere pe Eminescu, nu știm unde să-1 situăm.
Om de lume, întrucîtva, își joacă histrionic geniul pentru
uzul anturajului monden de la ieșeanul Pogor, într-o
fază stenică a vieții, opusă celeilalte, bucureșteană,
marcată clinic de nefericire. Nefericirea geniului autentic.
    Urmuz? Genialitate postumă indiscutabilă, decurgînd
însă din bluful livrat, cu premeditare, unui anturaj ce-și
dorea bluful.
    Modernismul european - șocant la apariție,
benign în posteritate - pleacă de la rebarbative farse
vitriniere, în epatarea micilor burghezi, pentru a se plasa,
definitiv, într-o definitivă istorie a artei. Atît de permisivă.
Atît de obișnuită cu insolitul.
    Cine e geniu autentic: Picasso sau Dali? Amîndoi
- histrioni de rasă, amîndoi - novatori autentici, stau,
egali, pe același palier.
    Brâncuși, geniu?
    De ce nu...

    Brumaru se mișcă deja genial. Mersul lui pe trotuar,
indescriptibil este altceva. îl puteam invita, cîndva, în
cealaltă lume, la Găina mortă - Rotiserie, în Spiridonie,
și-i puteam spune orice. îmi putea spune orice. Gata.

Carnet




    Genii și genii


  Zi cu telefoane. Multe. Din oră în oră. E un domn
pilot - așa se recomandă: Sînt pilotul care v-a fost, în
’95, în atelier. Aha. Nu-mi aduc aminte. Sînt din satul
Răcăciuni și vreau să vă văd. Pentru autograf. Aha.
Ne dăm întîlnire - cum procedez de obicei cu piloții -
pe statuia lui Cuza. Ne vedem pe statuia lui Cuza, zic.
Perfect, zice pilotul din satul Răcăciuni. Ne strîngem
mîna și trecem la treabă: nu e doar un autograf;
scoate dintr-o geantă, ca o parașută, trei albume de-ale
mele; aproape uitate. Să-i fac o dedicație pe unul din
ele, nu? Pilotul, imperativ, îmi cere să-mi pun semnătura
pe toate reproducerile celor trei albume, încerc să refuz
soluția, dar pilotul, fostul pilot (cu o mie de de
zboruri la activ, bașca cele o sută de parașutări) îmi
forțează mîna cu pixul. Semnez. îmi mai trag sufletul,
întrebîndu-1, așa, cu ce ocazie la Iași. Zice: Copilul soției
- copilul are 40 de ani! - copilul deci este acum la
Recuperare, se simte bine, leșină din cînd în cînd, dar
se simte bine; doctorii spun că nu are nimic. Aha. în
altă pauză de semnături, pilotul din satul Răcăciuni îmi


detaliază nebunia lui Armstrong, provocată de un
scîrț al navei ivit înainte de-a aseleniza. Aha. Ajung
la ultima semnătură. Prefer să-i mulțumesc eu pilotului
din satul Răcăciuni. Nu. îmi strînge mîna semnatară
și mă sărută după ureche. Aha.

   Eminentul psihiatru Romanescu - pentru mine, Ticu
- apare de după Select și începe să se caute prin buzunarele
elegantului său raglan: dorește să-mi ofere un brandy,
dator, zice el, încă de cînd mă retrăsesem - întru refacere
- în pavilionul magistrului Brânzei. Văzînd că nu găsește
nimic în elegantele-i buzunare, încep să mă caut într-ale
mele. La fel de elegante. Scena se prelungește
aproape psihiatric. Ne strîngem mîna și ne dorim revedere
grabnică.

   Bogdan Crețu își autocomentează imprevizibilul
său rîs - cam tralala, zice el - declanșat în varii momente.
Aș vrea să-mi dea și mie rețeta. I-o plătesc (Compensat,
evident).

   Dacă Dali se numește, singur, geniu, Călinescu -
deși e și el - n-ar face-o. Poza lui - perorînd transfigurat
între studenții extaziati - numește, ea, singură, pos-
tura-i de geniu.

   Marele flocos Beju - însetat - intră, nepermis, în
bucătărie, și revine, demonstrativ, pe hol. Dacă manevra
n-a prins, o repetă. îi dau apă. Cerîndu-i scuze.

Val GHEORGHIU

Prin anticariate


        Semnul

    lunii



România literară nr. 45/13 noiembrie 2009

      N ACEST noiembrie imprecis, coborînd, cu
      bruma, tristeți, îmi amintesc de April-ul lui Botta.
      întunecatul April, versuri apărute în 1937 la
      Fundația pentru Literatură și Artă „Regele
      Carol 11“, în colecția dedicată scriitorilor tineri
      (manuscrisul luase premiul Fundațiilor).
          O lună-vînător, stilat și strateg, nu simplu
hăitaș, e acest oficiant, în negru solemn, al sfîrșitului
de primăvară și capătului de fir: „Să mă refugiez în
cortul pădurii/ întunecatul April e pe urmele mele,/
Zornăitoare lanțuri tîrăște/ Și un cuțit în mîini să mi-1
înfigă în coaste.⁴⁴ (Ordin). O vedenie a silniciei, răzbunîn-
du-și chinul cu alte chinuri și purtînd, în delicatețea ei
de umbră, amenințări mai puternice decît orice realitate.
Ce sînt, în fond, vociferările, pe lîngă economia de
cuvinte, storcind imaginația de cele mai profunde spaime
ale ei, a spectrului păstrînd o respectuoasă, frisonantă
distanță? „îmi va porunci laconic: stai.⁴⁴ Atît, fără alte
explicații. Iar teama insinuată adînc în fiecare împlinește,
tăcut, porunca.
    Pînă într-acolo încît momîia gonace a unei luni fără
însușiri își trimite spuza peste ființa vie, pe care o
transformă într-o păpușă încercănată, elegantă și tristă,
de neatins, după ce va fi trecut deja, măcar cu o privire,
dincolo: „Printre oglinzi, la ora cinci, am să cobor,/ în
haine negre, cu ochii stinși, zîmbind ușor.⁴⁴ (Ceai). E
o beție a negrului, nici măcar funerar, cît opac, nelăsînd
să se vadă dacă mai e substanță dincolo de el, de haloul
de care se folosește ca de-un cocon anapoda, strîngîndu-
se în jurul cărnii subțiri pe care ar trebui s-o pregătească
de zbor. Toată mișcarea e un vertij, o senzație amețitoare
de goană pe loc, o luciditate paralelă, de vapori de opiu
care așază lumea în altă ordine. De pildă, stîmind, ca
sub anestezie, valurile unui trecut înghițit în semnele,
puține, ale prezentului. Din el răzbat, figuri date spre
o chinuitoare vizionare, nicidecum spre atingere, ori
aducere înapoi, iubite reci cu voce cunoscută, făpturi

bine știute purtînd, ca pe un cîștig de dincolo de viață,
marca discretă a diferitului. în acest acvariu cu himere,
viața este o miză pe hazard: „Omule, n’ai zărit fugarii?/
Nu stelelor, nu scăpărătoare lună!/ Și un dulce somn
îmi mîngîie ochii/ Și cade fața’n palme ca un ban care
sună.⁴⁴ (Cosmos). O ascunzătoare imperfectă, dînd
socoteală despre lașitățile unui temerar, în fond. Ale
unui curios, cercetîndu-și destinul cu veleități de savant,
pentru a se prăbuși în dezamăgirile, neîmpăcate, ale
scepticului. Consolate cu visări induse: „Atît am visat
că nu mai știu/ dacă moartea mea e înger sau drac/ dacă
în cer s’au ivit stele sau ghimpi,/ Dacă luna e lună sau
vultur sau rac?⁴⁴ (Balancoir). Mai mult decît simple
vedenii, vădind, în lumea închipuirilor insomniacilor,
o nebunie cu metodă.
    Descîntece distrugătoare, de om care se face că-i
mai pasă, leagă duhuri și viețuitoare: „Voi, pescărușilor/
Ungeți cu smoală pragul și clanța ușilor/ Crima cînd
o lua-o la sănătoasa/ tîrască după ea lucrurile, casa.⁴⁴
(Proverb). Grăbită pomire-n jos, tratînd reversul elevației
lui Baudelaire. Senzațiile extreme au și întoarcere, și
aceasta, nu fuga în sine, care-1 va istovi, la un

moment dat, îl framînta pe „arlechinul speriat de moarte⁴⁴.
Antrenarea pentru răbdare, repetițiile pentru ultimul
rol, magistral, fiindcă neîngăduitor de retușuri, sînt
antidoturile unei frici care nu-și află deznodămînt. Asta
vrea să fie Lecția de opium, o divulgare a artificiului
unei realități artificiale, o renegare a himerelor stimulate
să poftească în spațiul strimt al unei singurătăți post-
ludum, o învățare, duioasă facere de curaj, cu plecarea:
„Emil, fumătorule sălbatec, tăcut/ Spune adio tărîmului
acestuia.⁴⁴ Care dintre fețele lui Emil va spune, de
fapt, adio, care obraz se va întoarce spre țara necunoscută,
a amintirilor intrate la apa uitării, e-o întrebare la care
versul nu răspunde.
   Cum nu spune nici cine e Miss Annabel din Frivolitate,
pesemne Annabel Lee a lui Poe, moarta frumoasă, iubită
și dincolo de prag. Nici care piesă, care nu-1 va mai
privi, se coace în mințile făcătorilor de scenarii: „Din
toată gloria rămăsese doar o tresă/ Și dramaturgii scriau
o altă piesă.⁴⁴ (Bal).
   Chipuri ale vieții, mișcîndu-se dezordonat, frenetic,
dar neputîndu-se feri de teribilul declic al unei surprize
pe care tragi nădejde, proastă, naivă, că poți s-o ocolești,
deși simțurile ți-o prezic: „Ușa tainelor se deschide tiptil/
Și vine, iată, întunecatul April.⁴⁴ (Surpriză). Și continuă,
altundeva, de parcă toate poeziile, infuzate de această
înspăimîntătoare monomanie, s-ar ține una de alta ca
strofele unui cîntec de trecere: „El vine pentru a mă
tămădui/ De febra numită «a trăi»⁴⁴ (Liniște). Tămăduire
exersată într-o lene care, fără să fie silă de viață, e
mulțumirea de a o lăsa să treacă, făcîndu-și programul
ei, în care rolul nevolnicului trăitor e cu desăvîrșire
marginal: „Dacă pisica cea galbenă va înțelege ceva/
Spune-i că lenea ei seamănă grozav cu lenea mea./
Blonda lumină care se plimbă prin grădină alene, arar,/
Să mă ierte că am fost un cer mereu crepuscular./ Apoi/
Poezie să nu te mai întorci înapoi/ Nu facem o nobilă
pereche noi doi./ Alianța noastră e sfărmată/ Și aș vrea,
poezie, să nu te mai văd niciodată.⁴⁴ (Post ludum).
Rugăminte din urmă, înainte de o despărțire brutală.
Pentru că nu există, pare-se, suficient exercițiu pentru
eleganța unui adio, chiar și la un maniac al rolului final.
Ieșirea e, orice i-ai face, grăbită și nu îndeajuns pusă
la punct, viața care se irosește pentru a o șlefui fiind,
în scurtimea ei, un imperfect răgaz de repetiții. Iar lumina
care începe să se vadă, în negura unei luni ca un
destin blestemat, e deja semnul trecerii dincolo de nori.
Fie ei de opiu sau de hîrtie.

Simona VASILACHE

actualitatea


        Schtrumf


    Reîntîlnirea cu

        Mircea
        lorgulescu




            RAM de aproape un an corespondent plătit
cu minutul la Europa Liberă. într-o seară,
cînd mă duc să înregistrez, îl văd pe Mircea
I lorgulescu. Ne întîlniserăm ultima oară la
V România literară în 1989. îi dăduse articolul
lui Roger Câmpeanu. Ne-am salutat complice,
ca de obicei. El urma să plece într-o excursie în străinătate.
Credeam că se va întoarce și sînt sigur că înainte de a pleca
și el credea același lucru. Ajuns în Franța, cu automobilul
său Dacia, a avut de ales între a rămîne acolo împreună
cu soția lui, care nu mai voia să revină în țară și a se întoarce
singur. Cele două fete ale lui Mircea lorgulescu erau în
România. Cînd după cîteva săptămîni am auzit în
redacție că „a rămas lorgulescu⁴⁴ am avut un șoc. Ca și
Nicolae Manolescu, lorgulescu era adeptul luptei de poziții
de aici, condensată în formula „Să plece ei, de ce să plecăm
noi?⁴⁴. E adevărat că înainte de excursia din care n-avea
să se mai întoarcă Mircea lorgulescu fusese bolnav și că
posibilitățile lui de a avea un tratament medical sigur în
țară erau tot mai scăzute, totuși nu îmi pica bine că un
luptător ca el plecase. L-am auzit apoi la Europa Liberă cu
niște comentarii prudente, dar în care recunoșteam ceva
din nervul polemic al cronicilor sale din România lite-
rară. După alte cîteva luni a venit revoluția, încît n-a apucat
să devină una dintre marile voci ale Europei Libere, ceea
ce cred că l-a marcat după aceea. Oricum, de pe urma ex-
perienței sale pariziene a redevenit un susținător al
stîngii sindicaliste, mai întîi cu umor, apoi tot mai ritos.
    Ne revedem la Europa Liberă. Părea neschimbat, cu
ochii lui mari, strălucitori, ușor împinși din orbite de o
activitate glandulară intensă și cu vocea bine timbrată,
pe care i-o știam.
    Biroul din București al Europei Libere se mutase din
strada Jules Michelet pe Eminescu, într-un bloc de opt etaje
cu firme, reprezentanțe diplomatice și chiriași unul și unul
care aveau să cumpere unul cîte unul apartamentele pe care
le primiseră de la Regia Autonomă care avea în proprietate
locuințele de protocol, blocurile pentru diplomați și diverse
locuințe de serviciu pentru demnitari. Europa Liberă
avea un apartament la etajul opt.
    După ce ne îmbrățișăm, Mircea lorgulescu mă anunță
cu voce gravă: „Ești citit!⁴⁴ „De cine?⁴⁴ îl întreb. „De mine.⁴⁴
îmi răspunde, ca și cum ar fi fost propria sa instanță. La
Europa Liberă era considerat un jurnalist excelent, chiar
și de cei care nu puteau să-1 înghită. Știa să descopere su-
biecte și era respectat pentru viziunea lui asupra evenimentelor
din țară. Dar n-o nimerea totdeauna. într-o zi, la Praga,
apare în biroul redactorilor. „Nu mai scrie nimeni!⁴⁴,
zice, semn că avea ceva important de comunicat: „în
România s-a scumpit peștele!⁴⁴, anunță, după care părăsește
biroul redactorilor, lăsîndu-i pe toți să se întrebe „Și ce
dacă?⁴⁴ Peste vreo jumătate de oră se întoarce zîmbind și
convins că nu l-a înțeles nimeni, cu explicația: „E semn de
criză!⁴⁴ ■


OUÂ constatări. Prima: pe Ion Mihalache
mi Lau lăsat, pe luliu Maniu (redingotă
neagră, cameră studențească, pat de fier,
nasul gros, Bădăcin) nu. Cu toate că au avut
aceeași soartă, primul nu se făcuse la fel
de cunoscut, încât numele lui nu stârnea un

mare ecou în cititori. Așa cred. A doua constatare mă
obligă să mă contrazic: nu erau consecvenți. La
altă pagină, Maniu a fost îngăduit. Ori era o chestiune
de ordin cantitativ - a nu depăși măsura -, ori
bunul cenzor mai adormea din când în când.
    Bineînțeles, în condițiile date nici Carol al Il-lea
nu avea ce să caute, chiar dacă nu-1 menajasem: Pe
M.S. Regele Carol II, deși regalist, tata nu-1 putea
suferi. Compromisese ideea dinastică. Afacerist,
afemeiat... Nici bietul Mihai, veșnicul năpăstuit, nu
avea presă prea bună:
    Despre rege am stat de vorbă chiar zilele
trecute, în bucătărie, lucru cu totul rar. De însemnat,
n-a însemnat cine știe ce pentru nici unul dintre
noi. N-a fost „descreierat^, ca tată-său, însă, în
afară de frumusețe tinerească, nu s-a făcut remarcat,
vreau să spun la noi în casă, prin nimic. Felul cum
spune la 1 ianuarie „boborul meu“nu i-a fost favorabil.
A mai avut și ghinionul să i se trântească ușa atât
de tare încât s-a desprins tencuiala. Creația de mituri
nu suportă înfrângerile și umilințele prezumtivilor
eroi. După aceea a dispărut fără să lase prea multe
urme. La intervale, se auzea că i s-a mai născut o fată.
Uneori era pomenit duminica după masă când se
adunau, jucau remi, comentau stareapieții și evocau.
Tușa Nuți era cea mai competentă, cunoștea bine
rudele laterale, care n-au apucat la tron. Despre el
se vorbea cu îngăduință cam dezinvoltă. Mie, cel mai
mult mi-a rămas, până anii trecuți când s-a pierdut,
dacă nu s-o fi rătăcit prin capemaumul din dulapul
băii, ori poate o mână prevăzătoare, descoperindu-
1, l-a făcut să dispară, deci cel mai mult mi-a rămas
în Carnetul străjerului, gros, cu coperți albastre, unde,
din loc în loc, Mihai, încă prinț de coroană, „Măria
Sa Marele Voievod“, învață să aprindă focul în pădure
sau, ieșit din copilărie însă tot rubicond și pașnic,
conduce o barcă cu motor. Mai asistă, alături de
„Majestatea Sa Regele“ și de un Teofil Sidorovici
- amândoi, și regele și numitul Teofil, oameni în toată
firea, și-au pus pantaloni scurți și pe cap beretă - la
o defilare de străjeri.
    Prea sprinten, creionul cenzorului tăia și rânduri
nevinovate: în rest, în carnet, sfaturi mobilizator
practice, pe pagini contrapuse, cu mențiunile „Nu
așa...“ / „...ci așa“. Sub „Nu așa...“, un flăcăiandru

cu basc tras pe ochi și țigare în colțul gurii trece
nepăsător pe dinaintea unei bătrâne care dorește să
traverseze cu o povară în mână, ori aruncă mucul
aprins într-o grămadă de frunze ce se aprind și ar
provoca un incendiu dacă sub „...ci așa“ un străjer
spilcuit, care cu dreapta o conduce respectuos pe
bătrână, iar în mâna stângă a luat povara asupra lui,
nu s-ar ocupa și de foc.
    Ajungem la război. Se repetă ce se întâmplase cu
Un Burgtheater provincial. Acolo, cum am văzut, nu
trebuia spus, ca să nu pară aluzie la prezent, că asediații
timișoreni de la 1848 nu aveau ce mânca. Acum,
despre perioada războiului, la fel, mai adăugându-se
și frigul din case și situația proastă în general. Ca
să deprindem stilul epistolar și comunicarea interumană,
trimisesem o scrisoare unei clase dintr-o școală
bucureșteană: Alimente nu sunt și chiar dacă se găsesc
sunt scumpe, iar aprovizionarea nu s-a putut face din
timp. Problema lemnelor iarăși este foarte grea
negăsindu-se nici chiar la unele instituții. în sfârșit
toate se găsesc greu.
    A fost curioasă această fetișizare a cuvântului
scris. Logic vorbind, reiese că abia când oamenii aflau
despre greutățile de la 1848 ori din anii războiului își
aduceau aminte că ei înșiși nu mai aveau ce să mănânce
și că tremurau de frig în case și „instituții⁴⁴. Abia atunci
își spuneau mama Lui de nenorocit!
    Războiul era, cum s-ar zice astăzi, secretizat. Mai
precis, despre Rusia, că Uniunea Sovietică nu-i ziceam,
nu se putea scrie. La rigoare, în termeni, să le spunem,
voalați. Domnul Sassi, croitorul, tatăl lui Adi, colocatarul
nostru din subsol, murise, cu o formulă a vremii, în
stepele rusești. Prin cosmetizare, în carte se spune că
a murit „în Caucaz⁴⁴. în alt capitol, se admite informația
că domnul Sassi fusese hitlerist. Că a murit unde
murise, de data asta nici sub acoperire nu s-a mai
admis.
    în Rusia fusese și domnul Lidolt, vecinul, comerciantul
de stofe care, sărăcit, va eșua ulterior în același subsol.
I se va întâmpla pentru că, întors din pribegie, din
„stepele rusești⁴⁴, nu mai avea casă, nu mai avea nimic.
Nu se dusese pe plaiurile viitoarei noastre Mari Prietene
ca soldat. Depășise vârsta. îl deportaseră acolo în
1945. Pescar pe Volga în detenție, întors acasă
continuase, ca orice neamț consecvent în toate, să
pescuiască, acum ca amator, în Beghei. în schimb,
sătul de unicul aliment de care avusese parte, nu
mânca pește (îl cadorisea). în ultimii ani s-a îmbolnăvit
și mergea greu. Spre sfârșit, abia târându-se, a
reușit să plece în Germania, la nevastă și la fată. A
murit curând. Acest om curat la suflet și la fel de

păgubos n-a avut măcar norocul
de a rămâne în text. Strămutarea
în Germania, mai ales prezentată
ca o reușită, era prohibită.
   Uneori ai zice că și numele
germanice erau interzise, altcum
de ce când spun că pe proprietarul
casei din vecini - cea dărâmată mai
an de Țiriac, ca să-și pună în locul
ei oroarea lui de sticlă, nuca lui
în perete -, când spun, deci, că-1
chema Mildenberger, numele a fost
șters. Și într-asta inconsecvențe.
Pe o strada alăturată, strada București,
locuia cu doi băieți cam de vârsta
lui Ion și mama lor rusoaică, un
anume Stolz, deghizat de mine, cu
ortografia voită, hipercorectă, a
fostului ucenic al „domnișoarei de
germană⁴⁴, în Schtrumf. ■

România literară nr. 45/13 noiembrie 2009

Treabă nemțească!

       Cronicarul a parcurs cu enorm interes materialul semnat
! de Matei Martin în lunarul DILEMATECA (nr.42) și
intitulat Cum se formează, cititori activi. Totul pornește
। de la o premisă banală: degeaba investești în cărți valoroase
și în debuturi promițătoare, dacă n-ai, în același timp,
un public pregătit să citească. Și anume un public dinamic,
nu unul leneș, obișnuit să primească mură-n gură și să
înghită pe nemestecate ce i se dă. Subvențiile din zona
creației, care, în Germania, sunt importante, sunt dublate
„de programele istețe dedicate receptării⁴⁴, iar „promovarea
lecturii a devenit una dintre misiunile prioritare ale
responsabililor culturali⁴⁴. Lucrurile încep din școală, unde
elevii sunt învățați cum să citească ziarul, cu un instrumentar
adecvat presei și cum să se uite la televizor! Apoi - și
aceasta e tema centrală a articolului - există o metodă
instituționalizată de a-i ajuta pe scriitori să treacă
„testul pieței⁴⁴. Ea se numește Literaturhaus. Cel care a
înființat, la Miinchen, prima Literaturhaus (casă a literaturii
sau casă literară) este Reinhard G. Wittmann, absolvent
de Litere și Științe politice, actualmente coordonatorul
unei rețele de acest tip în Europa, iar „povestea de succes
a caselor literare i se datorează în mare parte⁴⁴. Literaturhaus
înlocuiește, în lumea de azi, salonul literar din secolul 19
sau cafeneaua interbelică, altfel spus un loc exemplar „de
socializare și dialog literar⁴⁴. (Pentru spațiul românesc
interbelic a existat și cenaclul, iar „Sburătorul⁴⁴ ar putea
fi socotit, crede Cronicarul, un model de Literaturhaus).
în jurul cărților se creează evenimente, se atrag oameni
și se strâng fonduri (un bilet de intrare poate costa 10 E.)
Anul trecut au fost 40.000 de vizitatori pentru o populație
de 1,3 milioane, cât are Miinchenul. Se formează, așadar,
; aici, cititorii, dar și criticii literari, scenariștii, profesorii
de literatură. Până la urmă e vorba de mult mai mult: „între
literatură și democrație există o legătură subînțeleasă:
cartea, ca izvor de educație și cultură, este fundamentală
pentru dezvoltarea spiritului critic. Literaturhaus este deci
și un proiect civic, nu doar o instituție culturală⁴⁴. Că în
România e mai ușor să deformezi scriitorii și criticii decât
să le formezi un public e ușor de constatat. De aceea
expresiile „treabă românească⁴⁴ și „treabă nemțească⁴⁴
sună puțin diferit.

A trecut un lustru
       Revista IDEI ÎN DIALOG a împlinit de curînd
    cinci ani de existență, prilej pentru directorul ei, H.-R.
    Patapievici, în articolul „Cinci ani de ID: bilanț de etapă⁴⁴
    (în numărul din noiembrie 2009), să cîntărească reușitele
    sau neîmplinirile de pînă acum: „Am reușit să aducem un
    moment de calm al discuției și de seninătate a valorilor?
    Poate, prin ton, stil și ținută. ID nu a contribuit la vacarmul
    general. Măcar atît. Dar nici nu a reușit, în mod activ,
    să impună stilul ei dezbaterii generale. în ce are mai
    bun și mai înalt, această dezbatere a rămas, în mod esențial,
    literară. ID a coagulat cîteva nuclee de filologi, de medieviști,
    de filozofi, de teologi. Deși cîteva dintre temele importante
    ale unor specialități umaniste au fost prezente în paginile
    revistei, specialitățile însele, prin profesorii, cercetătorii
    și practicanții lor, nu au pășit în arenă. Au rămas în izolarea
    lor publică. [...] Este atunci ID un eșec? Judecind după
    frumoasele rezultate ale echipei de colaboratori, după
    textele care au văzut lumina tiparului în ID și care au fost
    aduse la viață de de inițiativa noastră, categoric nu. [...]
    Oricum ar fi, vom continua, străduindu-ne să fim mai
    buni, mai exacți, mai bine informați, mai cordiali, mai

bine dispuși, mai deschiși.⁴⁴ Cronicarul nu împărtășește
îndoielile distinsului eseist: revista ID este o reușită
prin chiar însușirile pe care H-R. Patapievici le-a pomenit:
ton, stil, ținută. Chiar și numai aceste calități sunt suficiente
pentru a privi ID ca pe o apariție necesară și rafinată.


Gheorghe Dinică

    A murit unul dintre cei mai mari actori români.
  Gheorghe Dinică nu mai este. Oricîte regrete avem, oricît
  de tare simțim durerea și părerea de rău imensă că nu
  îl vom mai putea vedea jucînd, rîzînd, glumind, ironizînd,
  realitatea ne impune solemnitate și, poate, unora, puterea
  să accepte despărțirea. Poveștile despre „Nepotul lui
  Rameau⁴⁴, „Troilus și Cresida⁴⁴, „Capul de rățoi⁴⁴,
  „Trei frați gemeni venețieni⁴⁴, spectacole majore,
  remarcabile, puse în scenă de regizorul pe care l-a adorat,
  David Esrig, despre „Rinocerii⁴⁴ de la Comedie, montat
  de Lucian Giurchescu, sub direcția lui Radu Beligan -
  pe care l-a respectat întotdeauna - despre „Moartea
  lui Danton⁴⁴ al lui Liviu Ciulei, despre „Azilul de noapte⁴⁴
  a lui Ion Cojar, despre zeci de filme, de filme de televiziune
  își pierd acum și pe unul dintre protagoniști, dar și pe
  unul dintre povestitori. Felul lui Gheorghe Dinică de
  a-și aminti despre cum a repetat, despre ce i-a spus unul

Faptul că lectura ei se înscrie în zona de nișă a culturii
publice este un detaliu cu care creatorii și consumatorii
de gazetărie cultă din România s-au obișnuit de mult.
Atîția suntem și e bine că suntem, chiar dacă nu suntem
mulți. De aceea, Cronicarul urează redacției Ideilor în
dialog (directorului H.-R. Patapievici, redactorului-șef
George Arun, secretarului de redacție Alexandru Gabor
și corectorului Radu Dobândă) numere cît mai inspirate
și cititori cît mai șlefuiți. La mulți ani!

Șerban Cioculescu
văzut de Ion Dumitrescu

   Am primit un exemplar din ACASĂ, publicație
trimestrială de cultură editată de Consiliul Județean Alba
(nr. 3 și 4, iulie - dec., 2009). Sumar bogat, cuprinzând
relatări ample despre evenimente culturale recente din
Ardeal, studii, eseuri, cronici și recenzii, precum și o
generoasă secțiune comemorativă (Constantin Noica -
100, Paul Everac - 85, Al. Andrițoiu - 80, Ion Brad -
80, Constantin Cubleșan - 70 ș.a.). în chip special l-au
interesat pe Cronicar însemnările memorialistice
inedite ale compozitorului Ion Dumitrescu, avându-1 în
prim-plan pe Șerban Cioculescu, vechi prieten al
memorialistului. Se întâlneau în anii din urmă ai criticului,
fiind și vecini de cartier, pe la diverse cozi „la Alimentara,
la lapte, la pâine⁴⁴, sporovăind despre vrute și nevrute în
așteptarea rândului. Imaginea foarte bătrânului critic,
astfel cum ne-o transmite interlocutorul său, este impresio-
nantă, sau halucinantă, dacă e să folosim termenii
memorialistului: „Am avut o tresărire și m-am ținut să nu
m-arăt. Aveam lângă mine un schelet cu barbă. Schelet,
nu metaforă. Schelet în oase fără came, scăpat din gravurile
lui Holbein. Obada maxilarului i se încovrigase spre nas,
ochii i se adânciseră, clămpănea din gura știrbă cu buze
roșii-vinete, i se încâlceau firele rare în barbă, ieșeau de
sub pijamaua decoltată furca pieptului și coastele deșirate.
Apariție halucinantă. Cumpărase o cutie cu stavrizi în
ulei și-acum aștepta coltucul.⁴⁴
   Publicarea textului memorialistic din Acasă i-o datorăm
mult prețuitei pianiste Ilinca Dumitrescu, fiica lui Ion
Dumitrescu. Pe când și apariția în volum?

Cronicar


dintre marii regizori
cu care a lucrat, despre
cum i-a ieșit sau nu
a fost fantastic. Și se
duce, împreună cu
el. Marile lui perfor-
manțe rârnîn în amin-
tire a celor care au
avut șansa, da, șansa,
să-l vadă jucînd acolo,
pe scenă, un loc pe
care l-a divinizat și
respectat, enorm, în

același timp. O parte fundamentală din istoria teatrului
este legată de numele lui Gheorghe Dinică. Ca și bucuria
celor dintre noi care l-au văzut în spectacolele pe care
le-a iubit, a celor care l-au însoțit, undeva, cîndva, pe
drumul profesiunii lui sau, la ceas de taină, în clipe de
răgaz. De azi, 10 noiembrie, Gheorghe Dinică nu mai
este aici, pe pămînt. Incredibil... (M.C.)

  7IRKON

      ZIARE, ZI DE ZII
p — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — —
         Talon de abonare începînd cu.......................

; □ abonament trei luni (13 numere) - 50 lei
I □ abonament șase luni (26 numere) - 96 lei
; □ abonament un an (52 numere) -195 lei
I
I Nume................... Prenume.........................
■ str....................nr....bl.....sc....et....ap......
; sector...localitate.............cod  poștal...județ.....
! telefon...................................

    Începînd cu 1 ianuarie 2009, abonamentele se încheie exclusiv prin Zirkon Media!
    Completați și trimiteți talonul de abonare pe adresa: Zirkon Media S.R.L. str. Pictor
Hârlescu nr. 6, sector 2, București, 022195. Tel.: 255.19.18,255.18.00.
    Plata se face prin mandat poștal sau prin Ordin de plată în contul:
RO14 RNCB 0089 0037 2253 0001 - BCR - Th. Pallady.
    Pentru instituții bugetare contul este: TREZ 7035 069X XX00 1197 - Trezorerie/sector 3.
    Cititorii din străinătate sunt rugați să trimită mandat poștal în valoare de 230 euro sau
300 USD pentru un an. Vă rugăm să trimiteți prin poștă o copie a mandatului și adresa dumneavoastră
completă.


    Pentru abonații din țară și străinătate care au încheiat în anii trecuți abonamente
direct la redacție, rămîne valabilă adresa: dir. adm. Valentina Vlădan, Fundația România
literară, Calea Victoriei 133, sector 1, București, cod 010071, OP 22.