Apare sub egida Uniunii Scriitorilor din România 16 octombrie 2 0 09 (Anul XLI). 32 pagini. 4 lei EDITORIAL de Nicolae Manolescu Contele si Doamna / Premiul Nobel pentru Literatură - 2009 Herta Muller • Rodica Binder: „Forța memoriei, puterea talentului, povara celebrității" • Nora luga și Alex. Al. Șahighian despre provocările traducerii • „E mereu aceeași zăpadă și mereu același neică" - un eseu auto- / biografic de Herta Muller p. 16-17,26-29 Despre numele României o cercetare de Mihai Sorin Rădulescu p. 13 EVA mai mult de un deceniu, la mijlocul secolului XIX, desparte unul dintre ultimele romane romantice, „Contele ( de Monte-Cristo" al lui Alexandre Dumas, de cel dintâi X. roman naturalist, „Madame Bovary" al lui Gustave Flaubert. între ele e distanța dintre o poveste exotică și senzațională, scoasă parcă din „O mie și una de nopți",și un roman despre mediocritatea sufletească a unor mici burghezi provinciali. Marinarul de cursă lungă Edmond Dantes, devenit Contele de Monte-Cristo, și Emma Bovary, rămasă doamna Bovary, sunt despărțiți printr-o prăpastie literară. Nu există sentiment mai puternic decât dorința de răzbunare a contelui pentru cei paisprezece ani petrecuți în temnița de la Chateau d'lf. Tot așa cum nu există sentiment mai banal decât bovarismul tinerei femei, pe care totul, inclusiv amanții, o dezamăgește. Contele se naște când sacul, în care Dantes se substituise cadavrului unui alt întemnițat, e azvârlit în mare. Doamna își sfârșește viața cu o doză de otravă sustrasă de la farmacistul orășelului. Construit pe răzbunare, ca sentiment extrem, și care, după ce provoacă uriașe nenorociri, conduce la moartea unui copil nevinovat, romanul lui Dumas nu e lipsit de o măreție la care niciunul dintre personajele lui Flaubert nu poate spera, deși toate sunt mânate de sentimente cât se poate de onorabile, precum ambiția sau devotamentul. Și mai este o deosebire între romantismul lui Dumas și naturalismul lui Flaubert. Cel dintâi este aristocratic, cel din urmă este democratic. Unei aristocrații a spiritului hautes en couleursi se opune o democrație cenușie. Pariul lui Flaubert, care a adaptat romanul la standardele sentimentale burgheze, este unul pe banalitatea răului. Al lui Dumas este pariul lui Peter Schlemihl: Dantes își vinde, el, diavolului sufletul. „Le marche fut fait, je perdrai mon ame", spune el însuși. Nu e un răzbunător și un binefăcător la scară umană (cea de a doua latură a personajului se uită de obicei, deși el își încheie misiunea răsplătindu-i pe cei drepți și buni). Se consideră el însuși un agent al Providenței. Se antrenează într-un joc teribil, peste puterile lui firești, leagă și dezleagă destine, înțelegând târziu că, spre deosebire de zei, omul e supus hazardului, întotdeauna mai puternic decât el. La Flaubert, până și sinuciderea e „mediocră", adică pe măsura doamnei Bovary și provoacă mai degrabă compătimirea celor din jurul ei decât pe a cititorului. Lucrurile se petrec ca în viață. Uitarea le închide-n scrin cu mâna ei cea rece. Romanul naturalist ține cu tot dinadinsul să fie plauzibil. Chiar dacă ia o notă prea sus, romanul romantic disprețuiește verosimilitatea psihologică, e „exagerat", zguduitor, cathartic, clătinând temeliile morale ale cititorului. Ce altă poveste mai tulburătoare a ieșit vreodată din imaginația unui scriitor decât aceea a unui om care se joacă de-a Providența și se rătăcește pe cărările care se bifurcă la infinit din împărăția ei? „Nu sunt decât un om", spune contele la urmă, nu resemnat, ci disperat. Ucenicul neascultător a dat naștere unei tragedii. ■ sumar Prețul culturii în Uniunea Europeană de Vladimir Simon - p. 3 CONTRAFORT de Mircea Mihăieș - p. 4 Primul Faulkner (III) DESPRE LITERATURĂ, CU BUCURIE de Ioana Pârvulescu Arta refuzului - p. 5 CRONICA IDEILOR de Sorin Lavric - p. 6 Rex sacrorum CRONICA LITERARĂ de Cosmin Ciotloș - p. 7 Bulina roșie Profeția organică de Ion Zubașcu - p. 8 SCRISOARE DIN PARIS de Lucian Raicu - p. 9 Comunicarea contagioasă CERȘETORUL DE CAFEA de Emil Brumaru - p. 9 Carnet de Val Gheorghiu - p. 9 COUPE-PAPIER de Alex Ștefănescu - p. 10 Un scriitor, doi scriitori SEMN DE CARTE de Gheorghe Grigurcu - p. 11 O voce imperturbabilă România literară nr. 41 /16 octombrie 2009 Despre numele României de Mihai Sorin Rădulescu - pp. 12-13 în fericite aruncări de zaruri de Barbu Cioculescu - p. 13 LECTURI LĂZI deTudorel Urian - p. 14 Tablouri dintr-o expoziție PREPELEAC de Constantin Țoiu - p. 15 PĂCATELE LIMBII de Rodica Zafiu - p. 15 PREMIUL NOBEL PENTRU LITERATURĂ 2009 - pp. 16-17 Forța memoriei, puterea talentului, povara celebrității de Rodica Binder INTERVIURILE ROMÂNIEI LITERARE p. 18 19,21 Anamaria Beligan: „La urma urmei, nu suntem decât suma poveștilor noastre. De rest se alege praful." Scriitori în Arhiva CNSAS - pp. 20-21 A. E. Baconsky urmărit de Securitate (II) - de Ioana Diaconescu Dans și experiment de Liana Tugearu - pp. 22-23 CRONICA FILMULUI de Angelo Mitchievici - p. 24 Duios Francesca trecea... CRONICĂ PLASTICĂ de Pavel Șușară - p. 25 Silviu Oravitzan sau o poveste despre lumen și lux PREMIUL NOBEL PENTRU LITERATURĂ 2009 Herta Muller:„E mereu aceeași zăpadă și mereu același neică" în românește de Alexandru Al. Șahighian - pp. 26-27 Când găinile dorm în pomul spânzuratului de Nora luga - p. 28 Despre „anii Broscoiului", așa cum nu a mai scris-o nimeni altul de Alexandru Al. Șahighian - p. 29 POST-RESTANT de Constanța Buzea - p. 30 PRIN ANTICARIATE de Simona Vasilache - p. 30 Politețe... LA MICROSCOP de Cristian Teodorescu - p. 31 CURS PRACTIC DE CENZURĂ LITERARĂ de Livius Ciocârlie Incorect, inadmisibil - p. 31 OCHIUL MAGIC-p. 32 România literară ® Director: NICOLAE MANOLESCU Redacția: GABRIEL DIMISIANU - director adjunct ALEX. ȘTEFĂNESCU - redactor șef OANA MATEI - secretar general de redacție ADRIANA BITTEL, CONSTANȚA BUZEA, MARINA CONSTANTINESCU, IOANA PÂRVULESCU - redactori Corectură: CONSTANȚA BUZEA (pag. 4,8,9,11,15,16,17, 30), SIMONA GALAȚCHI (pag. 5, 7,14,18,19,22,23, 31), ECATERINA IONESCU (pag. 10,12,13,25, 26,27,28,29), NINA PRUTEANU (pag. 1,2, 3,6, 20,21,24,32). Grafica: MIHAELA ȘCHIOPU Fotoreporter: ION CUCU Tema numărului: Gesturi de apartament Tehnoredactare computerizată: IONELA STANCIU, OANA MATEI, VALENTINA VLĂDAN Introducere texte: ECATERINA RÂDOI Corespondenți din străinătate: RODICA BINDER (Germania), GABRIELA MELINESCU (Suedia), LIBUSE VALENTOVĂ (Cehia) Fundația România literară, Calea Victoriei 133, sector 1, cod 010071, București. Director administrativ: VALENTINA VLĂDAN Secretariat: SOFIA VLĂDAN, GHEORGHE VLĂDAN Cont în lei: BRD-GSG Agenția Șincai, RO91BRDE441SV59488894410. Cont în valută: BRD-GSG Agenția Șincai RO87BRDE441SV59488974410 (USD), RO37BRDE441SV59489004410 (EUR) e-mail: romania_literara@yahoo.com; revistaromanialiterara@gmail.com; http://www.romlit.ro; tel.: 021.212.79.86; fax: 021.212.79.81 Imprimat la FED PRINȚ Conform prevederilor Statutului, Uniunea Scriitorilor din România nu este responsabilă pentru politica editorială a publicației și nici pentru conținutul materialelor publicate. România literară este membră a Asociației Revistelor, Imprimeriilor și Editurilor Literare (A.R.I.E.L), aso- ciație cu statut juridic, recunoscută de către Ministerul Culturii și Cultelor. ISSN 1220-6318 niunea Europeană nu rezolvă problemele I lipsei acute de fonduri publice din cultura I română. Cultura română rămâne exclusiv în sarcina autorităților române. Prețul culturii în / Uniunea Europeană Schimbare de accent: de la național, la european în Comunitatea Europeană fiecare stat membru își protejează și finanțează operele și instituțiile culturale cum crede că este mai potrivit cu tradițiile și mentalitatea specifice. Nicio autoritate suprastatală nu-i va impune în acest domeniu reguli sau modele. De aceea e bine să renunțăm de la bun început la o iluzie: Uniunea Europeană nu rezolvă problemele lipsei acute de fonduri publice din cultura română. Cultura română rămâne exclusiv în sarcina autorităților române. Administrația centrală unională își propune doar să înlesnească cooperarea dintre entitățile culturale ale statelor membre, să favorizeze dialogul între artiști și schimbul de valori. Dar iată că aceste deziderate, susținute și financiar, oferă soluții demult așteptate uneia dintre marile și repetabilele noastre neîmpliniri: afirmarea culturii române în lume. Altfel spus, eforturile noastre, adeseori propagandistice, de a promova valori românești în străinătate își pot găsi acum împlinirea firească prin programele europene. Această semnificație o evidenția Johnathan Scheele, șeful Delegației Comisiei Europene la București, în 2002, cu prilejul lansării în România a primului apel de propuneri de proiecte pentru Programul Cultura 2000: „România poate contribui la această nouă Europă prin valorile sale culturale, care merită explorate și cunoscute mai bine. Proiectele românești care vor fi selectate pentru finanțare vor fi ambasadori de succes ai acestor valori culturale⁴⁴. Evenimente culturale doar prin cooperare Așadar, în domeniile asimilate culturii, Uniunea Europeană finanțează în primul rând proiecte de cooperare culturală. Cum se măsoară europenitatea unui proiect? Comisia Europeană a stabilit cel mai simplu criteriu: cel numeric. Altfel spus, cu cât mai multe organizații și instituții din țări europene diferite colaborează efectiv la realizarea unor acțiuni comune, cu atât este proiectul mai european. In cadrul Programului Cultura participarea minimă a țărilor este de trei, iar maximă de treizeci și trei, adică statele UE, cele ale Spațiului Economic European și câteva țări candidate. Dacă proiectul este propus de o entitate dintr-o singură țară, sau numai din două, nici nu va fi luat în considerație. Din 2002, de când România participă cu drepturi depline la Programul Cultura, peste 100 de instituții, fundații, asociații românești au intrat în proiecte câștigătoare, fie alături de alte organizații europene, fie în calitate de coordonatoare. Două exemple: Transylvania Trust din Cluj-Napoca și Muzeul Literaturii Române. Au beneficiat fiecare în două rânduri, în calitate de lideri, de bani europeni. Transylvania Trust a reabilitat o bună parte din castelul Banffy din Bonțida, creând în spațiile recuperate un atelier-școală pentru restaurarea patrimoniului construit. 800 de tineri din România, Ungaria, Slovacia, Slovenia, Republica Cehă, Estonia, Suedia, Franța, Brazilia, Australia, Belgia, S.U. A și Marea Britanie au avut șansa de a se iniția aici în secretele restaurării, contribuind în același timp nemijlocit și la refacerea monumentului, însă inițiativa fundației transilvane n-ar fi fost acceptată dacă nu se asociau la proiect parteneri instituționali din Ungaria și Marea Britanie. Și Muzeul Literaturii Române a primit finanțare europeană în 2004-2005 pentru un prim proiect, Euroliteratur, care a concretizat o expoziție permanentă interactivă ilustrând istoria și diversitatea literaturii europene. A avut drept parteneri instituții din Grecia, Spania, Italia, Polonia și Cehia. Un al doilea proiect selectat, URME (2006-2007), a pus în evidență prin hărți, studii și un portal web trasee cu relevanță culturală (cafenele, case memoriale, muzee, străzi, școli) în câteva orașe europene: Potenza, Arles, Zaragoza, Atena, Lodz, Budapesta și București. Merită spus că aceste proiecte cu inițiatori din România au fost socotite exemple de bună practică la nivel european. S-a apreciat, bunăoară, că proiectul Transylvaniei Trust a stimulat și regenerarea vieții comunității locale. Proiectul URME a creat premise pentru dezvoltarea unor itinerarii de interes turistic. Acestea sunt, în terminologia decidenților de la Bruxelles, „efecte multiplicatoare⁴⁴. Ce fonduri pune la dispoziție Comisia Europeană pentru asemenea proiecte de cooperare? Dacă desfășurarea lor se limitează la doi ani, beneficiarii, adică toți partenerii implicați, pot primi cel puțin 50.000 de euro și cel mult 200.000 de euro. Dacă proiectul durează mai mult de doi ani, suma alocată poate fi de cel puțin 200.000 de euro și cel mult 500.000 de euro pe an. Competiție, colaborare, cofînanțare Trei sunt principiile definitorii ale proiectelor de cooperare în viziunea Uniunii Europene: competiția, colaborarea și cofinanțarea. Competiție: nimeni nu este abonat a priori la finanțare. Participă cu șanse egale toate proiectele eligibile, din toate țările. Nu trebuie să ne intrige că Italia are numărul cel mai mare de reușite. Explicația e simplă: acolo s-au format profesioniști ai scrierii de proiecte, mici organizații capabile să îmbrace frumos și coerent ideile operatorilor culturali. Pentru că înainte de a fi realizat, un proiect este un text care trebuie să convingă un juriu independent. Scriitorul de proiecte - iată o meserie care la noi este încă în stadiu incipient. Apoi, așa cum am semnalat, pentru ca proiectul să fie acceptat este nevoie de parteneri străini, care să se implice în derularea proiectului, cu sarcini și contribuții financiare precise. Merită însă știut că aceleași cerințe de îndeplinit pentru o organizație din România, le are și o organizație dintr-o altă țară europeană. Altfel spus, nu doar noi trebuie să căutăm asociați. Și ceilalți trebuie să ne caute pe noi. Sigur, există afinități și preferințe, dar în bună măsură, căutarea partenerilor și formarea de rețele este marele câștig al Programului Cultura, în acest format, în fine, cofinanțarea este modalitatea efectivă de construcție a unui buget. Comisia Europeană acordă 50% din totalul bugetului, iar beneficiarii, din resurse proprii, restul. Mai exact, dacă bunăoară, un proiect primește cel puțin 50.000 și cel mult 200.000 de euro, bani europeni, înseamnă că bugetul total este dublu iar beneficiarul dă seama în fața Comisiei despre cum a cheltuit atât banii proprii cât și banii europeni. Lipsa resurselor proprii a tăiat elanul multor posibili aplicanți de la noi de a se aventura în inițierea de proiecte europene. Există însă o măsură de a contracara acest neajuns. Din 2004, a fost introdus în bugetul Ministerului Culturii și Cultelor un fond care furnizează câștigătorilor, și numai câștigătorilor de proiecte, suma necesară cofinanțării, potrivit principiului: primul venit, primul servit. Dialogul literaturilor Dialogul între culturi înseamnă și traduceri literare. în cadrul Programului Cultura, se poate finanța integral traducerea operelor beletristice dintr-o limbă MIERCURI, 14 octombrie a apărut cel de-al 31-lea volum din colecția Biblioteca pentru toți editată de Jurnalul Național, primul volum al romanului Moromeții de Marin Preda Apărut în 1955, romanul ajungea să aibă, în doar 9 ani, 7 ediții. Și încă nu intrase în canonul școlar. Prefață de Eugen Simion Tabel cronologic de Teodora Dumitru Referințe critice de Mihai Răzvan Năstase Coperta: detaliu din Moș Nicolae Cobzarul de Ștefan Luchian europeană într-alta. Prin limbă europeană se înțelege și o limbă regională, nu doar națională, la care se adaugă greaca veche și latina. Aplicantul nu poate fi traducătorul, ci editura care trebuie să propună o serie de cel mult 10 cărți și dovedește că dispune de resurse pentru a le tipări și distribui. Traducătorul român va primi 9.06 euro pe pagină (1500 de semne), ceea ce după cum știm este mult peste tariful obișnuit în piața internă. N-am reușit însă să aflu, cu toate că am cerut explicații responsabililor de la Bruxelles, cum s-a fixat această sumă forfetară. Căci limbile europene nu sunt egale în viziunea Comisiei Europene. Cea mai scumpă limbă este considerată suedeza (28.99 euro pe pagină), iar cea mai ieftină turca (8.37 euro). Evident, există diferențe privind costul vieții cotidiene de la o țară europeană la alta care influențează direct construcția bugetului unui proiect de cooperare. Transportul, hotelul, diurna, serviciile nu au același preț în țările Uniunii. însă nu pot nici înțelege, nici accepta că o pagină tradusă în suedeză este de trei ori mai costisitoare decât o pagină în română, că efortul, presupunând aceeași investiție de talent și competențe, al traducătorului în fața unei cărți pe care trebuie s-o recreeze în altă limbă este apreciată atât de diferit de la o țară la alta. Se impune, totuși, o precizare: traducerile de poezie nu se subsumează regulii sumei forfetare. Din 2002 până în 2009, am avut nu mai puțin de 21 de proiecte traduceri îh limba română finanțate prin Programul european Cultura. Beneficiare au fost editurile: Universal Dalsi, Club Europa, Idea Foundation, Editura Trei, RAO, Curtea Veche, Humanitas, Editura Paralela 45, Samuel Tastet Editeur, Ex Ponto, Editura Art, Pandora M Publishing, Leda Edit Serv. Demn de remarcat este faptul că unele edituri au fost selectate pentru finanțare în mai multe rânduri. Editura Trei are nu mai puțin de șapte proiecte câștigătoare, Curtea Veche - trei. Sumele primite pentru un proiect variază de la aproximativ 7.000 de euro la peste 31.000. Nu trebuie să uităm că programul de traduceri nu este unilateral. Același interes față de literaturile țărilor membre al editurile noastre îl manifestă și editurile străine. Și astfel, literatura română, ca parte a literaturii europene, beneficiază în mod firesc de acest program de traduceri. Așa, lui Mircea Cărtărescu i s-a tradus Nostalgia în Norvegia, Slovenia și Italia, Travesti în Ungaria și Orbitor (Aripa stângă) în Italia. Au mai beneficiat de traduceri prin Programul Cultura: Norman Manea (Grecia), Vasile Andru (Bulgaria), Ana Blandiana (Bulgaria), Horia Bădescu (Bulgaria), Gabriela Adameșteanu (Bulgaria), Alina Nelega (Ungaria), Nora luga (Slovenia), Filip Florian (Slovenia), Cristian Robu Corcan (Serbia). Editurile au vreme până la 1 februarie 2010 să propună noi proiecte. N-au nimic de pierdut. în caz de succes vor putea plăti decent traducătorii și, poate cel mai important, vor aduce Europa literară, cu bani europeni, mai aproape de noi. Vladimir SIMON România literară nr. 41 / 16 octombrie 2009 K . iezul tare" al creației faulkneriene nu mai poate fi privit doar din / 1 perspectiva îngustă a istoriilor fals- ul I inocente povestite de un romancier. comentarii critice CONTRAFORT Primul Faulkner m România literară nr. 41/16 octombrie 2009 LĂTURI de Mosquitoes, Pylon, The AWild Palms și A Fable, Soldier’s Pay e parte a unui cvintet de romane ce stau, potrivit lui Garry Harrington, sub eticheta de „fabule ale creativității⁴⁴. Ele conțin „o serie de reflecții profunde, chiar dacă nu întotdeauna duse la capăt, asupra unor chestiuni privind estetica și creativitatea⁴⁴ (Harrington, 1990: IX). E vorba, aici, despre căutarea tonului și adoptarea unor noi teme. Situația diferă, firește, de la roman la roman: unele erau intențiile sriitorului la începutul carierei și cu totul altele în amurgul glorios, de după primirea premiului Nobel. Fiecare dintre romane proiectează, în forme specifice și contradictorii, o altă lumină asupra cărților din ciclul Yoknapatawpha. „Miezul tare⁴⁴ al creației faulkneriene nu mai poate fi privit doar din perspectiva îngustă a istoriilor fals- inocente povestite de un romancier cu o fabuloasă memorie a locurilor în care a crescut. Retranșarea lui Faulkner pe problemele teoretice ale creației, încercarea apăsată de a stabili filiații și vecinătăți culturale sunt de natură să modifice imaginea de scriitor naiv, defazat, experimentalist malgre soi, incult și ignorant. Citind aceste cărți, ești surprins de coerența și consistența referințelor culturale. (în paranteză fie zis, unul din personajele romanului e înconjurat de „Vechiul Testament în grecește în mai multe volume, o carte deprimant de groasă de drept internațional, Jane Austen și «Les Contes Drolatiques»⁴⁴). într-o interpretare ingenioasă, Gary Harrington demonstrează că Faulkner a dus mai departe ideea de parodiere a Odiseei și că, pe lângă evidentele influențe stilistice, Soldier’s Pay poate fi citită și ca o originală rescriere a epopeii homerice. Argumentele nu lipsesc, chiar dacă uneori simbolurile și episoadele din Odiseea sunt preluate cu semn schimbat. Joyce însuși nu procedase, oare, în același fel? Parodierea înseamnă omagiu, rescriere, interpretare, dar și răsturnare a perspectivei. Reîntoarcerea / aducerea lui Donald Mahon corespunde, fără îndoială, modelului homeric: cultural vorbind, orice reîntoarcere este o odisee! Gary Harrington identifică elementele care dau aceastei paralele nu doar spectaculozitate, ci și substanță. Primul argument provine din situația obiectivă prezentată: asemeni lui Ulise, Donald Mahon se întoarce din război. Sosirea e premersă de un dialog între Ahile și Marte, o confruntare textuală desfășurată în regim parodic, tocmai pentru a pune în contrast - exact ca în Ulysses al lui Joyce - eroismul lumii vechi și formele degradate de manifestare ale acestuia în prezent. „Decăderea tradiției eroice marțiale și inversarea concomitentă a rolurilor tradiționale - sugerată probabil de referința sarcastică a lui Jones care-1 numește pe Donald «fratele lui Mercur» - constituie una din principalele trăsături ale paralelei între Odiseu și Donald.⁴⁴ (Harrington, 1990: 13). Amândoi au câte o rană: Odiseu una dobândită la vânătoare, Mahon într-o misiune militară eșuată. Eroul grec va fi recunoscut după acea rană, eroul modern va deveni de nerecunoscut tocmai datorită ei. în drumul spre casă, personajul homeric este protejat de zeița Atena. Soldatul american se află în grija unei „zeițe⁴⁴ al cărei nume, Powers, sugerează potențiala natură războinică a personajului. Despre ambii eroi familiile cred că au murit, și ambii, la întoarcerea acasă, vor fi niște prezențe/absențe. Dacă pe Ulise îl așteaptă în Ithaca, țesându-și pânza, o singură Penelopă, Mahon are privilegiul de-a fi obiectul obsesiei neliniștite a două femei: una dintre ele, Cecily, îi e necredincioasă, cealaltă, Emmy, îl trădează atunci când află știrea că iubitul îi va muri, în ambele cazuri, Faulkner face trimiteri precise la ocupația simbolică a Penelopei: în capitolul VI, Cecily îi spune curteanului înfocat, George Farr, căruia, de altfel, spre deosebire de soția lui Odiseu, avea să-i cedeze: „Ah, nu, nu pot să mă întorc după- amiază. Trebuie să cos ceva.⁴⁴ Cealaltă variantă a Penelopei, Emmy, așa cum aflăm în capitolul III, „se angajase la o croitorie.⁴⁴ Firește că aceste paralele conțin o serioasă doză de ironie. Faulkner a încercat să stabilească mai degrabă relații parodice, decât să urmeze servil un model - fie el și unul de-un prestigiu covârșitor. Exemplele sunt mult mai numeroase. Ne-am rezumat doar la câteva pentru a pune în evidență elementul intențional din scrisul lui Faulkner. Nu e vorba de coincidențe, ci de asumarea fermă a unei structuri. Din acest motiv, paralela trebuie considerată mai degrabă un omagiu adus lui Joyce prin intermediul lui Homer, decât frecventarea involuntară a unui spațiu cultural ilustru. Această ipoteză e sprijinită de împrumutul explicit al câtorva din tehnicile brevetate de marele irlandez. E vorba, în primul rând, de aglomerările de voci și de limbaje din primul capitol, sugerate de transcrierile cvasi-fonetice ale cuvintelor. La fel, folosirea intensă a monologului interior, marcat prin punerea cuvintelor între paranteze, cu precădere în secvențele care scot în evidență identitatea colectivă a locuitorilor din Charlestown. Adoptarea extensivă a procedeului vorbește despre atenția acordată de scriitor, încă din prima carte, asimilării metodelor (și modelor) literare în explorarea cărora se aventuraseră doar câțiva dintre creatorii de avangardă ai momentului. Nu e o opțiune conjuncturală: acest tip de narațiune va fi din ce în ce mai intens folosit în romanele imediat următoare (Mosquitoes, 1927, și Flags in the Dust / Sartoris, 1929), pentru a atinge apogeul în una din capodoperele începutului de maturitate, The Sound and the Fury (1929). Presiunea modelelor culturale e încă mai evidentă în conturarea tonului expresionist-apocaliptic impus de T. S. Eliot în The Waste Land. Lumea soldaților întorși de pe front e una a „dezrădăcinării și dizlocării⁴⁴, un „târâm pustiu⁴⁴ al minții și sentimentelor. Perfectă întrupare a „cadavrului-viu⁴⁴ (nu neapărat în sensul dramei lui Tolstoi), Donald Mahon navetează între p r i mit e • Nicolae BrebaM, Trădarea criticii, eseu, Editura Ideea Europeană, București, 2009, 282 p. • Maria Stoica, Brăila. Imaginea unui oraș românesc din secolul al XlX-lea, Cuvânt înainte de Ionel Cândea, prefața de Nicolae Lascu, Editura Istros, Brăila, 2009, 332 p. • Leonid Dragomir, Mihai Șora, o filosofie a bucuriei și a speranței, Editura Cartea Românească, București, 2009, 184 p. • Mircea Tomuș, Aripile demonului, roman, voi. 2, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2009, 554 p. • Mihnea Handoca, Mircea Eliade. Pagini regăsite, Editura Lider, București, 2009, 406 p. • Liviu Capșa, La bună dispoziția Dumneavoastră, (parodii după Dinescu), Editura Vinea, București, 2009, 86 p. • Viorel Dianu, Cântarea Patriarhului, roman, Editura Vinea, București, 2009, 196 p. • Ion V. Strătescu, Poker, poezii, Editura Vinea, București, 2009, 108 p. • Andrei Paul Corescu, Poema prințului truver, Editura Arc, Chișinău, 2009, 232 p. • Sorin Issvoran, Astăzi începe de mâine, roman, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, | 2009, 364 p. două lumi: lumea celor încă vii și lumea celor ce n-au murit de tot. Sau, mai bine, spus, încă nu își dau seama că sunt morți, că locuiesc într-un tărâm pustiit, că viețile lor nu au nici un sens în afară de cel dobândit prin cuvinte. Iar cuvintele nu sunt decât ecourile unor existențe fără sens, dovezile materiale care le atestă moartea spirituală. Charlestown devine astfel emblema unei lumi muribunde, o așezare la fel de „nereală⁴⁴ precum Londra din poemul lui T. S. Eliot. Aici, oamenii sunt îngropați încă din primăvara vieții - pentru Margaret Powers, cei întorși de pe front sunt doar „niște suflete pierdute așteptând să meargă în iad⁴⁴ - iar universul descentrat le alterează chiar și funcțiile elementare. Nici unul din ei nu-și duce la îndeplinire misiunea: reverendul Mahon și-a abandonat funcția de îndrumător spiritual, refugiindu-se în „cultivarea grădinii⁴⁴, adică în contemplarea artificială a naturii; Cecily refuză cu încăpățânare să-și respecte angajamentul față de iubitul mutilat; Joe Gilligan însuși pierde întreaga forță retorică pe care-o demonstrase în tren, ca și cum ariditatea fundamentală a așezării sudice ar fi paralizat organul producător de sunete, așa cum rănile de război au provocat paralizia lui Donald Mahon. Simțind că alunecă într-un teritoriu al negativității pure, apăsătoare, Faulkner contrapunctează frecvent, apelând la faconda ironică și la â part-eul jovial, în spectaculoase schimburi de replici, ca în piesele decadent-sarcastice ale lui Oscar Wilde: „Jones rămase într-o tăcere sumbră, învârtind un pahar între degete. în cele din urmă, ea se uită la fața lui urâtă, întoarsă într-o parte: - Așadar, ești și neînsurat, și faimos, remarcă ea. - Da, sunt faimos pentru că sunt neînsurat, replică el întunecat. - Și curtenitor, din ce motiv? - Din oricare vrei. - Ei bine, pe cinstite, prefer curtenia. - Și ai des parte de ea? - întotdeauna... până la urmă. El nu scose o vorbă, iar ea continuă: - Crezi în căsnicie? Numai dacă nu sunt implicate și femeile.⁴⁴ ■ Harrington, Gary, 1990, Faulkner’s Fables of Creativity. The Non-Yoknapatawpha Novels, Athens: The University of Georgia Press. osibilitatea ca aceeași carte să apară drept o A capodoperă în ochii celui care a scris-o și ) rizibilă pentru toți ceilalți reprezintă unul dintre misterele cuvântului. salon literar Destinatar: Dna Oana Bârna RAGĂ OANA, Pentru că ești coordonatoarea unei colecții foarte reușite de „Memorii / Jurnale“, ai cu siguranță de-a face cu lumea aspiranților la literatură, vreau să zic a celor respinși mai întâi de literatură și apoi de editură. Uneori minunea se întâmplă și dai peste un talent neștiut - dar sunt cazuri rarisime. Alteori, dintr-un manuscris oarecare, al cine știe cărui anonim care s-a ocupat, să spunem, de filatelie, iese un lucru de mare interes, în genere pagini pe care redactorul migălește atât de mult încât să pară bine scrise din capul locului și să ajungă fără hopuri la cititor. Munca redactorului este de sacrificiu, el ajută, neștiut, cărțile să se arate în lumina cea mai favorabilă. Dar exista și situații mai puțin fericite. Lumea literaților are nesfârșitele ei primejdii, ca să parafrazez un prozator român cu titluri pe care nu le mai uiți. Există cazul în care, oricât interes ar prezenta o carte pentru cel care a scris-o - și numai pentru el!- ea nu poate fi citită de nimeni altcineva, de proastă ce este. Cartea cu pricina n-are uneori nici măcar expresivitatea sau umorul involuntare care i-ar da o valoare exemplară - negativă, desigur. Posibilitatea ca aceeași carte să apară drept o capodoperă în ochii celui care a scris-o și rizibilă pentru toți ceilalți reprezintă unul dintre misterele cuvântului. Când am lucrat, la începutul anilor ’ 90 la o mică editură care publica „în regie proprie⁴⁴ (autorul își plătea singur opera), soseau tot felul de inși care mă asigurau că, de pildă, volumul lor de poezii este de Premiul Nobel, ultima descoperire a geniului omenesc. Nu era un fel de a se promova, cum se spune azi, ci era convingerea lor intimă, să-i fi văzut ce pătimaș vorbeau! Iar când trebuia să le spun că nici măcar „în regie proprie⁴⁴ editura nu poate publica o asemenea carte genială, situația era, poți să-ți închipui, tragi-comică. O parte extrem de delicată a obligațiilor unui redactor o reprezintă discuțiile cu autorul. Aici, din nou, profesioniștii scrisului și diletanții reacționează foarte diferit. Cei dintâi înțeleg că e important ca manuscrisul lor „să treacă ecranul⁴⁴ și că ochii străini sunt de neprețuit pentru observarea imperfecțiunilor. De aceea când editorul le propune niște schimbări, ei iau cartea în mână, recitesc rapid pagina cu pricina, apoi cu o mână sigură fac modificarea cerută sau, de ce nu, propun altă soluție, mai bună. Cu diletantul sau începătorul, în schimb, care socotește că nici un cuvințel nu poate fi clintit din cartea lui, orice discuție devine un război de uzură. Ba mai mult, dacă i se cere cea mai mică schimbare, diletantul se supără pe toată lumea, amenință că dă foc editurii sau că se-mpușcă. Dragă Oana, știm foarte bine că există și cazul invers: când autorul are dreptate și redactorul e neinspirat. Când autorul are experiență și redactorul e începător. Dar asta e altă discuție, pentru altă scrisoare. Tu cum faci când trebuie să respingi un manuscris? Ușor nu e, recunosc! Tocmai de aceea m-a amuzat teribil să citesc, în colecția „Râsul lumii⁴⁴ de care se ocupă colegul tău Radu Paraschivescu, o carte în care nici nu știi pe cine compătimește mai tare autorul: pe cei care sunt bombardați cu manuscrise slabe, pe redactorii care încă n-au găsit formula magică prin care pot respinge fără bătaie de cap un roman sau, mai degrabă, pe autorii care bat zadarnic la ușa editurilor cu opera lor în brațe. Autorul cărții e un canadian, Camilien Roy, născut în 1963. Pe modelul Exercițiilor de stil ale lui Queneau, Roy desfășoară un evantai de 99 de scrisori prin care să faci vânt unui autor. Dacă e nechemat sau neînțeles, asta rămâne de stabilit. Ce mi-a plăcut la Arta de a respinge un roman e o anume ambiguitate pe care numai cel care a lucrat într-o editură o poate descifra Arta refuzului bine: Camilien Roy îi înțelege și pe redactori, și pe autorii care bat la ușa editurii. De altfel catalogul respingerilor alcătuit de Roy se aplică pe un singur roman, unul de dragoste. Cred că, indiferent din care tabără faci parte, ai ce învăța din exercițiile lui Roy. (Știu ce-o să-mi spui: redactorii și autorii nu fac parte din tabere diferite, sunt mai degrabă aliați. Ai dreptate, dar asta numai când manuscrisul e acceptat și încă...). ARTA REFUZULUI e aproape la fel de dificilă ca arta romanului. în cartea lui Camilien Roy ea merge de la tăcerea expresivă (subliniată de o neputincioasă ridicare din umeri) sau de la un singur cuvânt Nul, până la lecția de morală, de politică, de filozofie sau arta poetică. Poți respinge un roman în stil clasic sau neconvențional, sentențios sau liric, descurajat sau militând pentru o idee, pe baza unei teorii la modă, a unei prejudecăți sau a unui cod moral, îl poți respinge fiindcă nu corespunde profilului editurii sau pentru că nu ai bani să-1 publici, pentru că e pornografic sau, dimpotrivă, pentru că nu are suficiente scene de sex. Poți da autorului explicații sau poți prefera o formulă standard, poți scrie prietenește, cu suflet sau birocratic. M-a amuzat din cale-afară felul în care, la asaltul nedorit se răspunde cu scutul birocrației, o caracatiță ale cărei ventuze te paralizează. M-a amuzat în carte pe măsura groazei pe care mi-o inspiră birocrația în realitate: „Avizul pe care-1 aducem la cunoștință nu este favorabil publicării. Dacă nu acceptați această decizie, aveți la îndemână patru opțiuni. 1. Puteți cere (în scris) o copie a raportului de evaluare. 2. Puteți cere (în scris) o revizuire. Trebuie să aveți în vedere șase-opt luni de așteptare. 3. Puteți comunica (tot în scris) direct cu un membru al comitetului nostru de evaluare a manuscriselor pentru a solicita o întâlnire. 4. Puteți contesta această decizie. în acest scop, trebuie să completați formularul de unsprezece pagini pe care vi-1 vom trimite imediat ce vom fi primit o cerere scrisă în acest sens.⁴⁴ Și-așa mai departe. Adevărul e că prin redacții apar tot felul de maniaci ai birocrației, care fac asemenea cereri scrise și că răspunsul birocratic nu e decât o formă de apărare. Un alt răspuns care m-a interesat este cel „condiționat⁴⁴, care pare o lecție de marketing. Aici, bietul autor aflat mereu pe drumuri și împovărat cu propria carte precum Sisif cu bolovanul, primește următorul răspuns: „Domnule, / Regret, dar așa cum arată acum, manuscrisul dumneavoastră n-are nici o șansă să fie publicat la noi. Ca să fii publicat în zilele noastre, trebuie neapărat să satisfaci condițiile pieței. Cu alte cuvinte trebuie să vă definiți clar cititorul și să-i plăceți⁴⁴. Și urmează cele 7 condiții pe care, dacă le îndeplinește, romanul se transformă în bestseller. Mai întâi dragostea: „oamenii vor să citească povești de dragoste. Este un adevăr de neocolit.⁴⁴ în al doilea rând, senzualitatea: aceasta e obligatoriu să existe, dar nu în măsură prea mare, ca să șocheze. A treia condiție, eroul: „El trebuie să fie frumos, înalt, viril și tandru deopotrivă. Știu că un asemenea bărbat nu există, dar n- are importanță. Nu uitați că trebuie să vindeți cărți⁴⁴ Motivul este că publicul cititor majoritar este feminin. A patra și-a cincea condiție sunt negative, țin de ceea ce trebuie ocolit cu orice preț într-un roman vandabil: religia și politica, domenii extrem de riscante. A șasea condiție: descrierile lungi „sunt de evitat⁴⁴. în fine, ultima condiție, numărul de pagini: „în zilele noastre oamenii sunt grăbiți, dacă văd o carte mai mare de trei sute de pagini o iau la fugă. Trebuie să fii scurt și concis⁴⁴. Apropo, iată și felul scurt și concis de a respinge un roman: „Domnule, / Am citit. Nu ne-a plăcut. Regretăm, dar vă respingem.⁴⁴ Există și respingerea tematică, făcută, aici, de un redactor stângist, într-un fel de discurs al proletarului: „Domnule, sunteți orb? Nu vedeți mizeria din jur? [...] Scrisul trebuie să-și încleșteze pumnul. Cuvintele trebuie să urce pe baricade. [...] Vremea cărților frumoase a trecut. Acești capitaliști obezi, acești oameni lipsiți de inimă care se lăfăie în opulență pe spinarea clasei muncitoare... Așa că manuscrisul dumneavoastră, poveștile dumneavoastră de dragoste de doi bani nu își au locul la noi.⁴⁴ Mărturisesc că exercițiile de stil ale lui Roy mi-au plăcut mai mult decât cele ale lui Queneau. Deși brevetul îl deține Queneau, el face un simplu exercițiu de virtuozitate. La Camilien Roy, în schimb, îți vine să râzi și să plângi, îndărătul acestei glume se află o întreagă comedie umană care, iată, se adună în jurul unui roman de dragoste oarecare, adus la o editură. Iar când ficțiunea e discutabilă, realitatea își ia revanșa. ■ P.S. Tu ce variantă folosești, când ai de respins un manuscris? România literară nr. 41 /16 octombrie 2009 tunci cînd a fost scrisă, cartea suna firesc și în ton cu tiparul epocii. Astăzi ea are ecouri de bolți sumbre și tridențe de frondă ideologică. România literară nr. 41 /16 octombrie 2009 STE O senzație aparte să citești cărți a căror temă a fost discreditată de istorie. E ca și cum ai păși într-o sală de muzeu în care busturile au fost acoperite cu pînză albă, neavînd voie ■ decît să le citești numele de dedesubt, W dar neputînd să le contempli înfă- țișarea. Le citești inscripțiile și treci mai departe din neputință de a le vedea. Și chiar dacă acoperirea vestigiilor se face în virtutea unei dizgrații generale, e îndeajuns să apară un vizitator care să smulgă pînza de pe busturi ca totul sa iasă la lumină. Deodată vedem fizionomii, bănuim biografii și intuim împre- jurări istorice. Abstracțiunea fără chip a relicvelor dispare și în locul ei apare concretețea vie a figurilor reale. Asta e impresia pe care ți-o face teza de doctorat a lui Mihail Fărcășanu, susținută în februarie 1938 la Berlin, sub coordonarea lui Cari Schmitt, avînd ca titlu original Uber die Geistesgeschichtliche Entwicklung des Begriffes der Monarchie (Despre evoluția spiritual-istorică a conceptului de monarhie). Simți câ o temă delicată îți este pusă sub ochi și cercetată într-un mod cum astăzi nimeni nu ar mai îndrăzni. Se subînțelege că, atunci cînd a fost scrisă, cartea suna firesc și în ton cu tiparul epocii. Astăzi, ea are ecouri de bolți sumbre și stridențe de frondă ideologică. O semețire de neconformism îi impregnează viziunea, detaliu cu atît mai lăudabil cu cît cartea cade pe un fundal de evidentă oboseală promonarhica. Autorul e direct, fățiș, nu se încurcă în precauții. Și fiindcă nu se ține în penumbra protectoare a prudențelor, Fărcășanu aduce cu un lictor avîntat, care, croindu-și drum cu facla aprinsă, îi avertizează pe trecători că în spate va veni o procesiune de seamă: monarhia de drept divin, dreptul de primogenitura, ereditatea de sînge și toate variantele pe care monarhia le-a luat de-a lungul istoriei. Tema tezei - monarhia - este un subiect în sine indiferent, căci se pretează la o abordare teoretică de pură și sterilă analiză modernă, dar asta numai pînă cînd îți amintești de modul cum România, silită fiind să abandoneze monarhia, a trecut la regimul republican. Din acest moment, reașezată la locul ei în mersul evenimentelor, cartea lui Fărcășanu, scrisă totuși într-un moment cînd autorul nu bănuia ce turnură va lua istoria europeană, poate fi citită din diverse motivații: fie cu titlu de curiozitate, spre a vedea cît de mare e discrepanța dintre cum se făcea filozofie politică în interbelic și cum se face astăzi, fie din spirit de frondă, spunîndu-ți că un intelectual reacționar este prin cîtă rezistență opune curentului dominant, fie ca un exercițiu de pietate față de autorul ei, dat fiind destinul dramatic pe care familia Fărcășanilor l-a avut sub regimul comunist: închisori, deportări în Bărăgan, exilul. Indiferent de motivație, constați că Monarhia socială e doctorală în formă, dar polemică în ton. în loc de așteptata uscăciune academică, ești întîmpinat de o pledoarie apăsată în favoarea monarhiei. în rîndurile volumului, regalitatea nu este atît o problemă de analizat, cît o cauză de apărat. Și mai simți un lucru: că în filozofia politică nu există teorii neutre, ci doar pasiuni care se străduiesc să îmbrace forma argumentelor logice. Căci, sub perdeaua distincțiilor, ghicești preferințe și miroși emoții, depistezi idealuri și intuiești ranchiuni. în schimb, morga placidă a doctrinarilor care îți explică senin principiile politicii este nu numai o apariție improbabilă, dar chiar reprobabilă. Nu există filozofie politică nepărtinitoare, ci doar propagandă camuflată în spatele obiectivității. Citindu-1 pe Fărcășanu, realizezi că un om nu pricepe decît acele probleme care presimte că-1 exprimă în chip intim. Că așadar suntem ghidați în înțelegere de opțiuni care nu au nimic rațional în ele. Restul e umplutură verbală pusă să atîrne de grinda de protocol a zorzoanelor publice, fîșii colorate din postavul ideologic aflat pentru o vreme la moda. Fărcășanu are onestitatea de a lăsa fîșiile deoparte, trecînd la miezul pledoariei monarhice. Autorul se regăsește în tema monarhică și crede în ea, de aceea volumul și-1 scrie mai întîi din convingere, și abia apoi din obligație universitară. Rex sacrorum Mihail Fărcășanu, Monarhia socială, ediție îngrijită de Marin Diaconu și Ion Papuc, Romania Press, 2008,334 pag. Potrivit liberalului fugit din țară în 1946, monarhia se numără printre acele lucruri vechi care nu sunt defel vetuste, ci singura formă de organizare statală care conferă omului condiția unei demnități sociale. Monarhul este centrul națiunii și sursa mistică a unității ei, iar o conștiință națională nu poate fi durabilă decît în prezența unei familii regale care să reprezinte simbolul mariajului dintre masă și Dumnezeul în care ea crede. Departe de a fi o figură de decor și o păpușă publică, suveranul este vîrful piramidei și simbolul unei ordini transcendente. Nu fasturile religioase și nici ceremoniile oficiale nu îl definesc, ci contopirea cu poporul pe care îl conduce. De aceea, regelui trebuie să i se dea atît de mult încît să nu mai aibă nici o pornire egoistă în vine, toată energia lui punîndu-și-o în slujba poporului. La mijloc este o reciprocitate cu valabilitate viageră și cu intensitate de legămînt. Regele primește totul din partea unui popor care așteaptă în schimb loialitate pînă la moarte. Nuanța, să recunoaștem, e tulburătoare, dar cîți dintre regi i-au respectat spiritul? Ideea că regele trebuie să domnească fără să guverneze i se pare lui Fărcășanu o enormitate, la fel ca perspectiva pasivității regelui. Regele e deasupra oricărei facțiuni politice sau economice, dar trebuie să intervină direct atunci cînt interesele națiunii o cer. în schimb, lipsa regelui înseamnă dispariția valorilor pe care sprijină o națiune: autoritatea sacră a unei persoane, unitatea care ia naștere în jurul ei, și tradiția din care a apărut acea persoană. Orice monarhie cere, din partea regelui, harismă suprapersonalâ (divină), iar din partea plebei, fiorul demnității sacre, trăsături cu neputință de găsit în regimul republican. Cînd ajunge la republică, Fărcășanu este fără măsură. Nimic nu i se pare mai dăunător în privința degradării firii omenești decît republica. O societate fără monarh este un organism acefal, un vierme plat tîrîndu-se metameric acolo unde îl împinge istoria, căci simbolul regal, încărcătura lui afectivă, acea rădăcina mistică a autorității care face ca un rege să inspire altceva decît un președinte de republică, simbolul acela este liantul adevăratei coeziuni naționale. Acolo unde apare regele, în jurul lui se naște un cîmp de forță de natură irațională, și numai această forță poate păstra solidaritatea oemenilor în momente de criză. Pentru autor, prima etapă a republicii este democrația, iar etapa a doua este comunismul. Democrația republicană înseamnă nivelarea diferențelor, atomizarea corpului social, dezbinarea națională prin regim parlamentar și scăderea autorității oamenilor politici. Acolo unde apare republica statul intră în criză, iar destinul republicii este să se termine în dezastru comunist. Deviza unei republici este de a se orienta mereu spre stînga, de aceea nu poți fi republican și totodată om cu convingeri de dreapta. Mai mult, monarhia nu poate fi înlocuită de republică în chip firesc, în virtutea unei evoluții istorice normale, ci înlocuirea nu poate avea loc decît prin violență, caz în care avem de-a face cu decapitarea unei națiuni. Ca două lichide nemiscibile pe care, oricît ai vrea să le amesteci, nu vei reuși, monarhia și republica sunt incompatibile. Prima cere o viziune teologică și o ierahie pe verticală, cealaltă respinge unghiul teologic și introduce orizontala secularizată. Monarhia cere un șir de regi care se leagă ca verigile unui lanț, iar ruperea chiar și numai o singură dată a lanțului face ca restaurarea (revenirea monarhiei în locul republicii) să fie fără efect. Așa cum un mort nu poate fi reînviat, nici principiul transcendent al monarhiei nu mai poate fi refăcut după instalarea republicii. Căci monarhia presupune o națiune ca organism mistic, în vreme ce republica presupune o societate ca mecanism rațional, în care totul poate fi raționalizat prin legi. Ce i se poate răspunde postum lui Fărcșanu? Că democrația împotriva căreia se ridica îm 1938 nu a existat și nu va exista niciodată, puterea plebei pe orizontală fiind o utopie care, în eventualitatea în care s-ar realiza, ar semăna leit cu iadul. Că în schimb vocabula „democrație⁴⁴ e paravan pentru existența unei plutocrații de răspîndire mică, adică oligarhică, care dictează din umbră deciziile politicienilor. Că monarhia e de dorit în perspectivă spirituală, dar că e ineficientă sub unghiul selecției politice, de vreme ce principiul ereditar a făcut ca deseori pe tron să urce căzături incapabile să se ridice la rangul impus de demnitatea regală. Chiar dacă teza lui Fărcășanu nu te convinge, ea îți strecoară ceva din nostalgia după o țară în care conștiința apartenenței la o ordine monarhică era o sursă de demnitate civică, și nu prilej de batjocură cotidiană. Ce bună ar fi o republică în care politicienii ar inspira cetățenilor noblețea unei emoții cu rezonanță sacră. Secțiunea dedicată notelor și citatelor, egală ca întindere cu volumul propriu-zis, seamănă cu o pafta frumos îmbodobită ale cărei incrustați! editorii - Marin Diaconu și Ion Papuc - au omis să le redea în limba română. Din acest motiv, pentru un necunoscător de germană - iar două treimi din citate sunt în limba lui Cari Schmitt - ideile lui Lorenz von Stein, Rudolf Gneist, Schopenhauer sau Bismarck vor scăpăra în gol. Pe de altă parte, dată fiind numărul mare de citate, traducerea ar fi îngroșat volumul neîngăduit de mult, editorii împăcîndu-se cu gîndul că fiecare carte își alege cititorii și că cine este cu adevărat preocupat de ideile ei va depăși piedica de limbă. în concluzie, o carte neconvențională, erudită și temerară, ținînd de un alt tipar spiritual decît cel republican. ■ hioaru nu doar adoptă această artă, ci și ține sincer f la ea. îi remarcă toate calitățile și nici un neajuns, o ( gratulează fără a băga de seamă invidia celorlalte, X^de pe urma cărora va avea destule de pătimit. comentarii critice UMITRU Chioaru nu-i un împătimit Dai gazetăriei. Nu semnează cronici literare în reviste cu ritm de apariție săptămânal. Nu trasează sarcini viitorimii (așa cum statutul său universitar ar îngădui-o) în publicațiile cu morgă academică de la noi. Căci, fiind poet în primul rând, și abia în al doilea articlier, Chioaru a învățat la timp o bună lecție scriitoricească: nu se exprimă decât atunci când are cu adevărat ceva de spus. Adică din vreme-n vreme și din loc în loc, în Euphorion, în Secolul 21, în Discobolul, în Vatra, în Apostrof, în Transilvania, în Mozaicul sau în Observator cultural. Dovadă recenta culegere de la Editura Limes, fericit intitulată Arta comparației. Să ne-nțelegem: nu mă dau în vânt după cărțile de publicistică. De obicei, nici nu fac efortul de a le deschide. Știu deja cam ce-i poate pielea unuia sau altuia, mi-aduc aminte cum a scris, despre cine și mai ales, de ce. Dacă mizele lui Dumitru Chioaru n-ar fi fost evident altele, aceeași ar fi fost, recunosc, soarta cărții lui. Așa însă, merită făcută excepție. Preocuparea lui Chioaru țintește un anume tip de comparatism speculativ, complet apolitic, după chiar mărturisirea lui din Argument: „Am intitulat această carte Arta comparației din rațiuni de metodă care, mizând mai mult pe interpretare decât pe erudiție, face din literatura comparată o artă prin intermediul căreia operele abordate își luminează reciproc valoarea. în nici un alt domeniu al «științei literaturii», perspectiva sincronică asupra faptelor literare nu se îmbină mai bine cu perspectiva diacronică decât în literatura comparată, valorizându- le într-un sens creator. Literatura comparată se diferențiază astfel de teoria, istoria și critica literară, evoluând din proximitatea acestora către o fundamentare și formulare eseistică a judecății de valoare.“ (pag. 5) Afirmația are entuziasmul unui coup de foudre metodologic. Chioaru nu doar adoptă această artă, ci și ține sincer la ea. îi remarcă toate calitățile și nici un neajuns, o gratulează fără a băga de seamă invidia celorlalte, de pe urma cărora va avea destule de pătimit. Oricum, intenția e nobilă. Pasiunea se vede cu ochiul liber. Cele câteva subiecte asupra cărora revine în cele trei secțiuni ale cărții sunt știute în amănunt: poezia lui Goga, cu creșterile și descreșterile ei, orfismul lui Blaga în balanță cu cel al lui Rilke, Cercul Literar de la Sibiu (discutat și în sine, și prin delegați ca Radu Stanca, Ștefan Aug. Doinaș, Nicolae Balotă). De altminteri, din aproape în aproape, de la acesta din urmă pare a-i fi venit lui Chioaru ideea unei astfel de cărți cu articulații mobile: „înțelegerea textului se lărgește și mai mult prin deschiderea autorului spre celelalte arte - muzică, pictură, sculptură, cinematografie -, dar și spre filozofie, încât pare firesc ca tragedia consulului din romanul La poalele vulcanului de Malcolm Lowry să fie asociată cu viziunile plastice ale lui Bosch: «Ca și în marile viziuni ale lui Bosch, între paradisul voluptăților și infernul torturilor este o compenetrare» sau ca Triumful morții de D’Annunzio să fie citit în comparație cu mitul supraomului la Nietzsche. Balotă practică astfel lectura ca artă, care este deformatoare - cum apreciază el însuși în prologul cărții - prin libertatea dobândită «să intervii activ în textul citit». Lectura devine pentru el, ca și pentru colegul său din Cercul Literar de la Sibiu, Radu Stanca, din studiul Problema cititului, una creatoare, năzuind «spre producerea unor forme noi».“ (pag. 41) Cât din cartea lui Dumitru Chioaru respectă sugestiile de aici? Iată o nouă problemă. Nu neapărat Cosmin Ciotloș *—^CRONICA LITERARA Bulina roșie Dumitru Chioaru, Arta comparației, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2009,152 pag. una a cititului, cât mai degrabă una care stă de-a curmezișul lecturii. Nu o dată, autorul acestor studii serioase, documentate, atente pare să-și dea compulsiv cu mâna stângă peste cea dreaptă, care tocmai a încheiat de redactat o frază demnă de interes. între numeroasele exemple, unul e din cale-afară de frapant. După ce, preț de aproape 70 de pagini (ca să nu mai spun de copertă), Chioaru exaltă cu toate puterile orice irizație artistică (am citat deja două asemenea pasaje), dintr-o dată găsește de cuviință să se amuze complice de o simpatică butadă a lui Al. Cistelecan. Care butadă, de-ar fi adevărată, praful și pulberea (simbolice, desigur) s-ar alege de toată arta comparației'. „Ion Mureșan e poet; restul e artiști⁴⁴, parodiază miticist criticul târg-mureșean, îngânat sotto voce de Chioaru, care pare să uite complet că mai adineauri era în tabăra celorlalți, a restului, cum s-ar zice. N-am nici o explicație pentru asemenea derapaje. Mă uimește doar că ele se găsesc în osatura unei cărți atât de riguroase și de nuanțate. La capătul unui studiu dedicat relației transfrontaliere dintre Octavian Goga și Ady Endre, punctat cu citate în genere relevante, autorul Artei comparației scrie, în chip de concluzie, că: „Prietenia celor doi mari poeți, românul Octavian Goga și maghiarul Ady Endre, apăruți în vreme de răscruce ale istoriei țării fiecăruia dintre ei, a fost și este încă o pildă a nevoii vitale de dialog între popoare.⁴⁴ (pag. 85) Din respect, mă abțin de la comentarii. Altă dată, Chioaru dă verdicte surprinzătoare cu aerul că enunță banalități. (Nu atât ierarhia bulversează, cât mai degrabă tonul, de un firesc inalterabil.) Eseul care-i alătură, ca scriitori emblematici ai Mitteleuropei, pe Liviu Rebreanu și pe Joseph Roth, e o mostră de argumentare inteligent construită. Conștiința prozatorului ardelean e pur și simplu pulsatilă. întâi scrie în maghiară câteva narațiuni de mică întindere, sub pseudonim unguresc. Le trimite apoi câtorva reviste, care le publică. Acum intervine însă blocajul: așa, cu identitate străină, tânărul Rebreanu nu reușește să-și citească propriile bucăți. Cel care le-a scris nu e el, iar conținutul lor nu-1 interesează câtuși de puțin. Alteritatea, chiar în travesti, îi apare detestabilă. Dumitru Chioaru trece, în acest punct, cu subtilitate la romanul lui Joseph Roth, Cripta Habsburgilor, o apocalipsă implozivă a Imperiului. Fragmentul reprezintă pentru drama lui Rebreanu o nemaipomenită cutie de rezonanță, care pregătește discuția, obiectivizată deja, despre cazul lui Apostol Bologa. De ce era necesară, tocmai acum, într-un moment fast, o precizare realmente halucinantă? „Probabil că tocmai obsesia identității sale românești, ca temă centrală a romanului Pădurea spânzuraților, a determinat alegerea, în cele din urmă, a limbii române. Literatura română l-a câștigat astfel pe cel mai mare romancier al ei, iar literatura maghiară La pierdut definitiv pe Rebreân Oliver.⁴⁴ (pag. 87) Nu în tot eseul, nici în toată pagina, dar măcar pe o rază de patru-cinci rânduri propoziția aceasta aruncă în aer întregul echilibru critic. Nimeni nu poate acuza Arta comparației de inadvertențe de informație. Scuza autorului, lansată de la-nceput, cum că n-ar fi un erudit, trebuie pusă în contextul bunului simț care-i este, acestuia, specific. Poate Chioaru n-are depozitele de fișe ale lui Adrian Marino, dar, oricum am lua-o, carte știe! E pus la punct cu tot ce apare, citează numai cu acoperirea trimiterii filologice, nu mistifică de dragul stilului, chiar când rezultatul riscă să devină (eufemistic vorbind) stufos. Iată ce se-ntâmplă, pe scurt, cu Caietul albastru al lui Balotă: „Concomitent, el dezvăluie peripețiile salvării jurnalului ținut într-un caiet cu coperți albastre (de unde și titlul actualei cărți), grație cunoștinței unui tânăr politehnist, martor la arestarea fără explicații a călătorului, într-o gară învăluită în beznă, de către agenții Securității, care a predat servieta, uitată intenționat de arestat în compartiment, la biroul «obiecte pierdute» al Gării de Nord, de unde a fost recuperată de mama sa, încredințându- 1 prietenului cerchist Ion Negoițescu, dar care, arestat fiind și el după câtva timp, l-a pus la adăpost împreună cu mai multe cărți «interzise» în garajul altui cerchist de marcă, Cornel Regman, de unde în 1964 s-a întors în mâinile autorului.⁴⁴ (pag. 43) Cum se-ntoarce și suflul în plămânii cititorului după o astfel de frază! (Amintind de Procesele verbale caragialești.) La finalul ei, reîncep normalitatea și interesul, căci, despre dublul jurnal al lui Nicolae Balotă, Chioaru scrie atașant. Așa cum o face și atunci când în discuție este compromisul lui Doinaș, pe care evită să-1 infirme și se ferește să-1 confirme, în loc de rechizitoriu și în numele artei comparației, acesta întocmește un competent aide memoire în tematica controversatului, de-acum încolo, poet. Se întâmplă cu eseurile comparatiste ale lui Dumitru Chioaru ceva ciudat. Cele mai bune din ele au bulină roșie. (Ca, de altfel, multe din clădirile frumoase de la noi.) Indicându-le, mâ simt un pic nostalgic. Dar deloc vinovat. ■ România literară nr. 41 /16 octombrie 2009 Motto: Sunt om și nimic din ce e omenesc nu mi-e străin ragedii de familie într-o bună dimineață m-a trezit Hieronimus Bosch din somn și mi-a poruncit scurt du-te la ei coboară între ei în infernul din subsolurile Centrului Mondial de Oncologie în bunkerele pavate cu piatră cu uși grele de plumb ca niște adăposturi antiatomice intră în sălile cu acceleratoare liniare și cobaltroane stranii du-te la scintigrafie și în blocurile operatorii în labirinturile saloanelor ca niște vestigii subacvatice traversate doar de vietăți marine în halate verzi împingând brancarde pe rotile cu femei și copii tunși chilug cu tatuajele acelea stranii pe tâmple sau frunte vorbește cu cei ce așteaptă la ușa simulatorului până vei înțelege că a trebuit să te îmbolnăvești și tu de cancer din solidaritate cu tragediile oamenilor uitați în toate spitalele lumii pe care nu le-a mai cântat nimeni în poeme din timpurile perverse când adolescentul Rimbaud ne-a învățat să ne dereglăm toate simțurile România literară nr. 41 / 16 octombrie 2009 Poemu organic la radiografie și hemografie la ecografie și scintigrafie la irigografie și tomografie cum în vremuri străvechi la tipografie și zincografie peste tot sunt biografi inspirați care văd și scriu zi și noapte scriu anatomografii fără întrerupere și nu-și mai văd capul de atâta scris cu conștiința vie că marile evenimente istorice își mută sângeroasele câmpuri de bătălie între dușmanii dinăuntru ai omului și orice măreție se anatomizează orice înfrângere și victorie se anatomizează se uită în bioluminiscența celulelor și organelor tale ca la niște vietăți abisale surprinse de filmările spectaculoase de la National Geografic iau probe de țesuturi vii pentru arhivele lor pe care le numesc atât de frumos fragmente biopsice de talie medie cu structuri glandulare polianoide atipice cu aspect infiltrativ in lamina propria iar încheierea documentarului vine aproape de la sine și te va urmări toată viața de acum înainte cu finalul apoteotic ca un apus romantic de soare: adenocarcinom biodiferențiat ulcerat se recomandă cura chirurgicală a tumorii Ar/ Poetica Trăim într-o lume cu toate reperele inversate Pe punga de făină „Fabulo“ scrie Mălai superior Albă superioară scrie și pe punga cu făină de grâu „Băneasa“ Superioară pe naiba, când toți bolnavii planetei Aleargă după tărâțele cu fibre și enzime Care se vând la magazinele bio Mai scump decât deșeul alimentar Din care au fost exilate prin triplă cernere Ulei rafinat de floarea-soarelui, zice eticheta „Filia“ Cel mai ieftin sortiment de la angroul „Plus⁴⁴ din Crângași Dar al naibii rafinament când uleiul „Zeus“ din Grecia Ion Zubașcu Profeția organică Stors din măsline la rece „prin proceduri exclusiv mecanice⁴⁴ Se vinde de cinci ori mai scump și e recomandat în toate dietele ca produs sută la sută natural Când vei vedea că scrie pe un ambalaj Marcă superioară sau produs rafinat Să fii sigur că lucrurile stau în realitate exact invers și că întocmai stă treaba și cu arta noastră, băieți Rafinamentele astea textuale au pervertit gustul public Cancerizând sufletul omului cu produsele lor greu digerabile Saturate de e-uri, conservanți, coloranți, aditivi rafinați Care nu fermentează ci putrezesc în colon Mâncăm roșii ardei castraveți sau came de pui și toate au același gust. Mai exact: nici un gust! Mâncăm să mâncăm și scriem să scriem. Doar atât! Fără nici o plăcere, fără căldură umană, fără emoții și sentimente Fără gustul meselor noastre de sărbătoare Fără sufletul meselor noastre de familie Numai nutrețuri mcdonaldizate numai OMG-uri textualiste în curând ni se vor atrofia glandele salivare și papilele gustative Tocmai de aceea lumea aleargă acum înnebunită După făină integrală cu tărâțe După produse din secară orz și hrișcă aproape dispărute de la țară Dar cu desfacere de succes în magazinele bio Ca hrană strict organică ecologică Din rețetele naturiste care fac ca Formula AS Să se vândă ca pâinea caldă Ca pâinea neagră și caldă, am zis, integrală și caldă, am zis Care asigură un trafic intestinal normal Prin fibrele naturale eliminate din produsele lor snoabe și cancerigene „Rafinate⁴⁴ pe naiba! „Superioare⁴⁴ pe naiba! De aia 30% dintre americani Se pocăiesc când beau fortrans și bariu pentru colonoscopie și mărturisesc anual ca la spovedanie: „Moartea noastră vine din colon!⁴⁴ branula în lumea aceasta supraumană mai aproape de cer Cu câtă spaimă de moarte încape într-o inimă largă de om Toți au branulele la vedere înfipte în vene Verzi albastre și roșii fixate pe brațe cu leucoplast Peste smocuri mici de vată îmbibate cu sânge străvechi Când vin surorile să le facă perfuziile în saloane Potrivesc capătul tubului atârnând de punga de pe stativ în branulele de pe brațe deschise ca niște ventuze flămânde Domnul Sofian cu leucemia lui zicea că picură prea rar Glucoza din punga înaltă s-a rugat de călugăriță Să-i facă rost de-o branulă cu diametrul mai mare Leucocitele lui nu mai aveau pic de răbdare Voiau să scape cât mai repede de perfuzie și când sora catolică i-a adus o branulă nouă Domnul Sofian s-a bucurat ca de-un cadou de Crăciun Trombocitele lui își imaginează viitorul omului plin de branule Va dormi noaptea cu branulele înfipte în vene Va mânca ziua cu branulele la vedere între sângele omului bolnav și inima sănătoasă a lumii Branula aceasta măruntă care închide venele și le deschide Atât de umilă și încununată totuși de o necântată glorie Un Dumnezeu în /caun cu rotie ? să nu vă spălați 24 de ore apoi puteți face baie punctele astea negre vă rămân tatuate pe corp toată viața am coborât de pe masa simulatorului și mi-am amintit de fișierul de pe hol când mi-am înregistrat trimiterea la Oncologie mi-au lipit o fâșie de leucoplat cu numărul fișei pe spatele cărții mele de identitate IOB 7826/2009 sub cele nouă ștampile VOTAT în toate campaiile electorale și dintr-o dată am avut revelația că mi se întâmplă lucruri ciudate care mă vor urmări toată viața ca noul meu cod numeric personal cum a realizat și Nancy Eiesland la 13 ani în America după cele 11 operații chirurgicale majore pe sistemul osos că invaliditatea va fi marca ei identitară de succes și în ceruri și din clipa aceea nu și l-a mai putut imagina pe Dumnezeu decât într-un scaun cu rotile pentru paraplezici așteptând cu răbdare să se înalțe pe norii gloriei sale cerești „persoanele temporar valide⁴⁴ așa cum Isus Cristos i-a îndemnat pe apostoli pe drumul Emausului să-i pipăie rănile de la mâini și picioare păstrate după înviere așadar rămâi și în cer ca pe pământ pentru totdeauna cu cicatricele suferințelor ca dovadă supremă să fii crezut după înviere că ai suferit și te-au stigmatizat ai fost om viu printre oameni vii și ai propovăduit nu doar Evanghelia prosperității împărțind Biblii cu dolari între pagini ci mai ales o Teologie a invalizilor și a celor bolnavi care cred cu putere într-un Dumnezeu în scaun cu rotile și chiar într-un Mântuitor după chipul și asemănarea lor răsucind viguros cu brațele pe coridoarele lungi de la Oncologie roțile căruciorului său ceresc de paralitic Mesia ■ acă amintirea ei s-ar șterge, ^Goiăs Velho și-ar pierde cea Jmai pitorească parte a identității sale. Scrisoare din Paris Comunicarea contagioasă L VĂD întâia oară pe Rene Girard pe foarte „culturalul“ canal „La sept', într-o emisiune reluată, ca de obicei sâmbăta, de câteva luni încoace, pe mai accesibilul canal 3. S-a nimerit bine, tocmai îi citsc ultima carte: Shakespeare - Les feux de l’envie, scrisă de autor în engleză, tradusă acum în limba franceză - și apărută la Editura Grasset, unde s-au tipărit și toate celelalte cărți ale sale, începând cu aceea care l-a lansat, cu exact trei decenii în urmă - Mensonge romantique et verite romanesque (Minciună romantică și adevăr romanesc, 1961). între timp, Girard a devenit unul din marile nume ale criticii, antropologiei, filozofiei franceze (și mondiale, poate și mai mult); ideile sale, pline de forță, extrem de originale, au început și au continuat să circule, provocând entuziasme intelectuale, dar și antipatii și rezistențe, ceea ce e firesc, întrucât sunt eminamente idei polemice, expuse cu o energie a delimitării, cu „temperament⁴⁴ cu o claritate tăioasă, cu o îndărătnicie orgolioasă, disprețuitoare față de mai tot ce le-a precedat pe domeniile pe care, fără să bănuiască deloc ce-i așteaptă, atâția alții (cu imprudență, s-ar zice...) s-au încumetat a se aventura... Studiul despre Shakespeare nu prea are de-a face cu conceptul tradițional, nici cu cel modem, al criticii literare, ci este un fel de „aplicare⁴⁴ - bucuroasă la culme că poate descoperi la tot pasul în opera cercetată, atâta îndreptățire, atâta adecvare -, a ideilor forță, a principiilor „obsedante⁴⁴ - expuse fără economie de reluări, de repetiții (uneori cam obositoare) în toate cărțile lui Rene Girard, pornind de la aceea de debut, din 1961, dar cu precădere în La Violence et le sacre (Violența și Sacrul, 1971), Des choses cachees depuis la fondation du monde (Lucruri ascunse de la facerea lumii, 1978), Le Bouc emissaire (țapul ispășitor, 1982), La Route antique des hommes pervers (Drumul străvechi al oamenilor perverși, 1985), acel extraordinar eseu filozofic - de o noutate a interpretării parcă nimănui „îndatorată - dedicat Cărții lui Iov⁴⁴ și reîntrupării sale în mitul christic. Accentul cade acum pe câteva dintre temele elaborate - cu un elan al simplificărilor impresionante, energice până la un soi de brutalitate nu neapărat pe gustul tuturor - în întreaga operă a lui Rene Girard, pe câteva concepte-șoc, demult familiare cititorilor săi - dorința, pofta, gelozia, impulsul elementar și nu tocmai „elementar⁴⁴ întrucât este un produs-reprodus după imaginea „altuia⁴⁴ și în primul rând, acționând cu o putere oarbă, devoratoare, irațională, conceptul de „imitație⁴⁴, de „mimetism⁴⁴. Vaste, minuțioase incursiuni întreprinse în spațiul shakespeare-ian îi dau cercetătorului, mai bine spus „gânditorului⁴⁴ francez satisfacția, deloc camuflată, luând pe alocuri un contur abuziv și ușor caricatural, de a găsi, conceptelor „sale⁴⁴, perfecte legitimări, zdrobitoare confirmări... Convingerile autorului sunt foarte „tari⁴⁴, izbutind să se comunice, să devină, sub durata lecturii, contagioase. Comunicării contagioase îi urmează, necesar, momentul reflecției, al îngândurării dubitative... Oare a scris Shakespeare doar pentru a ne anticipa și a ne ilustra „conceptele⁴⁴, oricât ar fi ele de puternice, de seducătoare - cum cu siguranță sunt - cele ale lui Rene Girard...? întrebarea nu se poate, în nici un chip, evita... -------------------- ¹ Lucian RAICU| i 1991 ; As vrea să mă întîlnesc / cu îngerii lui Rilke... Aș vrea să mă întîlnesc cu îngerii lui Rilke, Poetul, Măcar o dată pe an, Să discutăm și să punem țara la cale pe-ncetul în poiana lui locan. Ăștia prea ne iau de tîmpiți, Băga-i-aș în mătasa broaștei de bombalăi, Prea ne freacă menta în scrob, prea vorbesc cu guiț De purcei! M-am săturat, vreau să beau apă cu gura lipită de o cișmea, Direct. Și-apoi să mănînc un kil de halva Si să citesc „Domnul Puntila și sluga sa Matti" de Brechtl? ■ Carnet Mic tratat de paradoxe ALAIN de Botton (ultimul val francez al prozei): „E reconfortant să-mi înec alienarea într-un mediu cu totul și cu totul alienat. E ca și cum l-ai citi pe Schopenhauer cînd ești deprimat. Schopenhauer însuși, întrebat de paznicul grădinii zoologice din Dresda cine este, întrebatul îi răspunde: „Bătrîne, dacă ai putea dumneata să-mi spui cine sînt, ți-aș rămîne foarte recunoscător⁴⁴. Oscar Wilde: „... în Londra nu exista ceață înainte de a fi pictată de Whistler⁴⁴ (Ei, ce spui Pavel?!) Jung: „A fi normal e țelul ideal al celor neîmpliniți⁴⁴. Din cînd în cînd, în fața mozaicului triumfalist de pe fostul sediu al fostei ștăbărițe Ghițulică poate fi văzut un personaj cam trecut, căzut în extazul admirației. E chiar autorul care-a șters-o imediat, după terminarea capodoperei, în Occidentul putred. Neputîndu-și, iată, ostoi nostalgia după momentul de vîrf al creației sale. De unde costisitoarea navetă. Relatarea lui M.: Sun la ușa ei. îmi deschide. E goală. Cu mobilul la ureche. Stupoare: în locul sinilor ei micuți, acum sîni enormi. Silicon. Se scuză, reintră în baie și-o aud - iar stupoare - dialogînd într-o engleză de-o fluență pe care nu i-o bănuiam. Mă retrag în vîrfuri și trag ușa după mine. Ei, ce spui? Dialog perpetuu - despre sensul existenței - între sibilicul parleur Andoni și încifratul pictor Ambrozie. Andoni, de la andivă?, ciocolata de grădină? Ambrozie, de la hrana aromată a zeilor? urmuz total. O, tempora, o Moriț! Mozaic lejer OZAICUL de la Ravena (550) înseamnă - din unghi strict pictural - un pas înapoi față de imagistica de la Herculane și Pompei. Care, de altfel, l-a premers. Dacă schematismul ravenian avea să hrănească - două milenii - iconografia de cult creștin, în schimb, schemele compoziționale pompeiene, cu certe înrîuriri eline - au fost șansa modernității europene. Pînă recent, cînd hipermodernismul devastator avea să-i curme continuitatea. Dacă schema rigidă a Ravenei a avut șansa continuității pînă în zilele noastre, cea herculană a cedat ultimelor valuri ale modei, constituind însă fondul de aur al picturii europene. Atît de rîvnită, azi, de globtrotterii lumii. Aceeași dură juxtapunere mozaicată se consumă acum, cînd valorile modernității armonice sînt agresate de soluțiile ultimei ore. Neanulînd însă înțelepciunea noastră întru senină judecată. Cu aceeași amuzată paciențâ intru în expoziția unui impacient istalaționist, dar și în cea a unui întîrziat postimpresionist. Mă simt bine. Nu vă simțiți bine? Ce mozaic iritant e momentul confruntărilor politice! Apropierea scrutinelor exacerbează dizgrațios mozaicul. Pînă la a-1 face indigest. în mojarul momentului sînt băgate, total nefarmaceutic, mari cantități de populism, vulgaritate, interese. Livrate de personaje, dacă nu de-a dreptul rudimentare, atunci rafinate în ale frazeologiei. De constatat că amîndouă găsesc - diferit - priză la mulțime. Intrarea într-o sală de expoziție ar fi sanitar benefică. Ești naiv! mi- ar reteza-o scepticul de serviciu. Pe mozaicul descălecatului voievodal din Piața Unirii, cu Ursachi și Andoni, puneam note trăpașelor ce traversau, în buiestru, perimetrul. Cîtă ireverență, nu? îmi intră în atelier și, fără să mă prevină, începe să recite. Nu din Rilke. Din cine? Recită patetic și-ncep să-1 bănuiesc pe autor. Evedent, cel intrat. După care îmi întinde nou-i volum numit, franș, „Don Cucoș, cavalerul Sans Reproche⁴⁴. Din care și recitase. Ochiu-mi rămîne deocamdată pe coperta ultimă, pe care, „ca să se știe⁴⁴, stă avertizarea melcului Ilie: „Anul - mai mult de o mie, și încă o mie/ Luna - cine-o mai știe?/ Ziua - care s-o nimeri să fie/ Același melc și același al dumneavoastră Ilie⁴⁴. Măi, măi! Val GHEORGHIU România literară nr. 41 /16 octombrie 2009 veam unsprezece ani și locuiam la Suceava, când printre elevii și profesorii școlii la care învățam s-a răspândit vestea că va veni în curând să ne viziteze tun mare scriitor de la București, Geo Bogza. evocări România literară nr. 41 / 6 octombrie 2009 10 Copilul din coșul de nuiele La începutul anilor ’80 lucram sub conducerea lui Ion Cristoiu la SLAST. Prin redacție se perindau mulți scriitori tineri, dornici să colaboreze. Intr-o zi, în biroul lui Jack (așa îi spuneam pe atunci cu toții lui Ion Cristoiu) a intrat o tânără prozatoare, Carmen Francesca Banciu. Constatând că el nu se afla acolo, s-a așezat într-un fotoliu, în așteptarea lui. Carmen, o excentrică, obișnuia să-și poarte copilul nou-născut cu sine, într-un coș de nuiele împletite. Coșul cu copilul l-a depus pe biroul lui Jack, deasupra unui teanc de manuscrise. După un timp, în încăpere a intrat un coleg de-al nostru, cunoscut pentru înclinația lui de a curta orice femeie, și a invitat- o pe prozatoare la o cafea, la bufet. Carmen a plecat cu el, lăsând coșul cu copil cu tot pe birou. Toate acestea, le-am reconstituit ulterior. Atunci, însă, nu știam cum se succedaseră faptele. Mă aflam într-o încăpere alăturată și l-am auzit pur și simplu pe Jack țipând îngrozit: - Alex! Alex! Vino repede aici! Am alergat la el crezând că se întâmplase o nenorocire. Jack, roșu la față, sufocându-se de spaimă, îmi arăta cu degetul spre propriul lui birou: - Ce e acolo?! Am examinat coșul, pedant, și i-am răspuns: - Un copil. Nu de răspunsul ăsta avea nevoie: - Știu că e un copil. Dar ce caută aici?! Atunci, jucându-mă, i-am spus: - Cred că e un copil făcut de tine, în afara căsniciei. Iar tânăra mamă ți l-a adus în dar, ca să-ți aducă aminte de obligațiile pe care le ai... Ion Cristoiu își pierduse însă complet umorul: - Alex, te implor! Ia-1 de aici! Ia-1! Să dispară! Să nu-1 mai văd! Fă asta pentru mine! N-am să uit niciodată panica de atunci a lui Jack. Când s-au lămurit lucrurile, a fost atât de bucuros, încât i-a publicat prozatoarei toate textele pe care ni le adusese, fără să le mai citească. Pe plajă, la Neptun Ani la rând, vara, pe plaja de la Neptun, am jucat șeptic cu Augustin Buzura, în următoarea formație: eu în echipă cu soția lui, Maria, iar el în echipă cu soția mea, Domnița. Jocul, cum se știe, e pueril, dar, tocmai pentru că nu te obligă să gândești, îți dă ocazia să schimbi replici trăznite cu partenerii, să bravezi, să te răsfeți, să te bucuri de prezența alături de tine a unor oameni dragi. De obicei, eu și Maria îi băteam zdravăn pe Guști și Domnița (nu-mi place cum sună apelativul Guști, dar nu l-am inventat eu). Bineînțeles, dacă ar fi întrebați, adversarii noștri ar susține exact contrariul. Totuși, acesta e adevărul: îi băteam de-i snopeam. Și nu numai că-i băteam, dar făceam (eu, nu Maria, care e o ființă tăcută) mare caz de fiecare victorie a noastră, anunțând-o în repetate rânduri cu surle și trâmbițe, pentru a o aduce la cunoștința tuturor celor de pe plajă. în plus, cu un sadism despre care crezusem până atunci că-mi e străin, răsuceam cuțitul în rana învinșilor. Practicam o fanfaronadă cu nimic mai prejos decât aceea a lui Cassius Clay. Vorbeam cam așa: - Uită-te la mine, Guști! Par un om obișnuit. Am două mâini, două picioare, ca toți oamenii. Am un cap pe umeri, cu doi ochi și două urechi, cu nas și gură, ca toată lumea. Și totuși, totuși. Când joc șeptic mă transform miraculos, devin regele septicului, invincibil, inegalabil, inexpugnabil. Nu s-a născut din trup femeiesc bărbatul care să mă poată bate la șeptic! într-o dimineață Augustin Buzura a venit pe plajă cu un aer de om nedormit. - Am dormit foarte prost, ne-a explicat el, am avut un coșmar. Se făcea că Alex, cu o figură schimonosită, malefică, cu brațele ridicate în sus și degetele rășchirate, ca o pasăre de pradă, vine asupra mea, croncănind înspăimântător: „Par un om obișnuit. Am două mâini, două picioare, ca toți oamenii...“ Și asta, gândiți-vă, o noapte întreagă! VIP-uri Pe vremea când era președinte al Partidului Alianței Civice și senator, Nicolae Manolescu m-a adus în- tr-o seară cu mașina acasă. Locuiam pe atunci în- tr-un apartament la bloc de pe Calea Moșilor, iar administratorul nostru, fost colonel de Miliție, avea obiceiul să-i spioneze pe locatari. Nici n-a plecat bine mașina care mă adusese și administratorul - scund, gras și chel, cu un zâmbet insinuant lățit pe întreaga lui față - a ieșit de undeva din întunericul curții interioare a blocului și m-a întrebat: - Mi s-a părut mie sau era mașina senatorului Nicolae Manolescu? - A lui era! am răspuns eu apăsat, bucuros că-mi cresc acțiunile măcar în rândurile celor de la scara IV, unde locuiam. - Uite, domTe! a exclamat admirativ și, totuși, parcă neîncrezător în plauzibilitatea da-ului meu fostul colonel de Miliție, care avea un cult pentru VIP-uri. în seara următoare, printr-un concurs de împrejurări, m-a adus acasă cu mașina Octavian Paler; era tocmai perioada când apărea des la televizor și avea un succes imens, cu poza lui de moralist intransigent. L-am invitat pe Octavian Paler să suie până la mine, să bea o cafea, dar el a refuzat, explicând că s-a făcut târziu și vrea să ajungă acasă. Am coborât deci, din mașină, m-am apropiat de intrarea în bloc, căutându-mi cheile în servietă, și din nou și-a făcut apariția administratorul. - Bună seara, domnule Alex. Ștefănescu! - Bună seara. - Persoana care v-a adus cu mașina era Octavian Paler?! -Da. - Cel care apare la televizor?... -Da. Colonelul în rezervă a rămas, la propriu vorbind, cu gura căscată. Mă studia cu o curiozitate nesățioasă. Nu mai înțelegea deloc ce e cu mine, de unde să mă ia și unde să mă așeze, în clasificările lui. Apoi, după câteva zile, tot într-o seară, am fost adus acasă cu mașina de George Pruteanu, pe care intervențiile din Parlament, dar mai ales emisiunea TV Doar o vorba să-ți mai spun îl transformaseră într-o vedetă. Scenariul cu fostul colonel de Miliție s-a repetat. După coborârea mea din mașina senatorială, el s-a desprins dintr-un ungher și mi-a ieșit în întâmpinare. Părea nu numai uimit, ci și speriat, deși încerca să aibă aerul unui om care glumește: - Felicitări! Felicitări! De data aceasta a fost George Pruteanu... - Da. Am reunțat la serviciile lui Nicolae Ma- nolescu, ca și la cele ale lui Octavian Paler. Nu sunt deloc mulțumit de ei. De acum înainte o să mă aducă acasă George Pruteanu. Mi-ar trebui geniu ca să descriu expresia feței din acel moment a administratorului. Un mare scriitor în vizită în provincie Aveam unsprezece ani și locuiam la Suceava, când printre elevii și profesorii școlii la care învățam s-a răspândit vestea că va veni în curând să ne viziteze un mare scriitor de la București, Geo Bogza. Toți am fost cuprinși de înfrigurare. în sala de festivități a școlii s-au făcut chiar un fel de repetiții, ca să nu greșim când va trebui: să ne ridicăm în picioare, să spunem în cor „Bine ați venit în mijlocul nostru, tovarășe scriitor! “, să aplaudăm. S-a întocmit și o listă cu elevii care aveau cel puțin o carte a lui Geo Bogza și puteau să-i ceară, la sfârșitul întâlnirii, autografe. Eu luasem din | biblioteca familiei mele, la îndemnul tatei, volu- ' mul I din Scrieri în proză și așteptam cu emoție întâlnirea. într-o după-amiază de vineri ea a avut loc. Spălat, pieptănat, cu cămașă albă și cravată roșie de pionier, am intrat în sală și, la momentul potrivit, am participat la ceremonialul primirii importantului oaspete. Nu-mi venea să cred că omul deșirat și cu o față ca de barză era scriitorul așteptat. îmi închipuiam că scriitorii arată toți ca Eminescu sau, în cel mai rău caz, ca Ion Creangă. Geo Bogza a început să vorbească solemn, cu fraze lungi și bombastice, despre mărețele realizări ale Uniunii Sovietice (era în 1958). Profesorii dădeau din când în când tonul la aplauze, iar noi, elevii, le urmam exemplul. Nu înțelegeam mare lucru din discursul scriitorului, dar mă captiva intonația sacerdotală, atât de diferită de aceea a lecțiilor care ni se predau la școală. Vocea cântătoare a lui Geo Bogza ca și gesticulația lui amplă aveau și ceva clovnesc, astfel încât mă și amuzam. La sfârșitului discursului său răsunător, l-am asaltat toți, înconjurând catedra la care stătea și fluturând către el cărțile pe care voiam autografe. Când mi-a venit rândul, m-am topit de fericire. Geo Bogza, a scris ceva, grăbit, pe prima pagină și mi-a înapoiat cartea. Am luat-o cu sfințenie și, din mers, încă înainte de a părăsi sala, am deschis-o nerăbdător să văd ce anume scrisese. Numele meu nu era menționat în dedicație, deși i-1 spusesem răspicat autorului. Scria doar atât: „Trăiască lupta pentru pace!“ Am rămas stupefiat. Cum să trăiască ceva care nu e o ființă?! Cum adică să trăiască o luptă?! Pe de altă parte, nu înțelegeam deloc oximoronul „lupta pentru pace“. Eram atât de absorbit de aceste probleme, încât la ieșirea din sală m-am împiedicat pe trepte și n-a lipsit mult să-mi rup gâtul. P.S. Când m-am întâlnit cu colegii mei, am aflat că toți primiseră drept autograf lozinca: „Trăiască lupta pentru pace!“ P.P.S. După mulți ani, devenind critic literar, am primit de la Geo Bogza toate cărțile pe care le-a mai publicat, cu dedicații ceremonioase și curtenitoare. ■ (din volumul în pregătire Un scriitor, doi scriitori) utorul e un spirit metodic fără aderențe la vreo metodă anume din cele ce au fost/ sunt acum în vogă, printr-un gen, am ice, de impresionism obiectivat. RITICA lui Iulian Boldea e din speța C celor ce pot fi caracterizate printr-o atitudine cumpănită, prin sobrietate, prin expresia armonioasă de bună seamă ca o reverberație temperamentală. Autorul e un spirit metodic fără aderențe la vreo metodă anume din cele ce au fost/sunt acum în vogă, printr-un gen, am zice, de impresionism obiectivat adică adus la treapta unui discurs în care miza sensibilității personale se dizolvă precum un cub de zahăr într-un pahar cu ceai. Nimic crispat, contorsionat, patetic în propozițiile d-sale ca și cum valorile asupra cărora referă și principiile pe care le împărtășește ar fi subînțelese, astfel încît postura combatantă în favoarea lor s-ar dovedi inutilă. E la mijloc o coerență psihostilistică bizuită pe un optimism difuz, încredințarea că în mare lucrurile se află pe făgașul cel bun, într-un climat de maturitate a vieții literare. Neacceptînd rolul unui excursionist care străbate cu pasul un teren accidentat, Iulian Boldea ne apare aidoma unui patinator elegant pe luciul valorilor resimțite ca sigure. Nefrecventat de demonii îndoielilor, evitînd gesturile de respingere vehementă, iconoclastiile, criticul își supune reacțiile empatice unei discipline ce vizează depășirea frâmîntărilor contingentului, atingerea unor esențialitâți. Ceea ce nu înseamnă că ar fi lipsit de opțiuni estetice și morale, ci doar că le subordonează unei perspective în genere admise, „cuminți⁴⁴, ceea ce-1 face să pună în locul tușelor groase de culoare ce-ar putea conține riscul unor turbulențe polemice, aproape exclusiv nuanțe, subtilități. Pagina d-sale poate crea impresia unui exces de discreție. Nu e vorba totuși de superficialitate ori epigonism, cu atît mai puțin de o conduită oportunistă, ci de o lucrare dignă ce relevă propriile- i măsuri lăuntrice. Doar în cazuri rare aserțiunile exegetului sunt amendabile, de pildă atunci cînd îi atribuie lui Eugen Simion „respectul părerii contrare⁴⁴... Faptul că Iulian Boldea e capabil a-și asuma materia asupra căreia se aplică printr-o reacție ce- o problematizează rezultă bunăoară din cîteva pasaje în care prezintă statutul ireductibil al operei. Un statut „incert, oarecum himeric⁴⁴. Întrucît actul critic, „apropiindu-se asimptotic de structurile și sensurile operei, nu are șansa de a-i revela acesteia bogăția de semnificații, nu îi poate demonta mecanismele subtile spre a o explicita în multitudinea de aspecte ce-o alcătuiesc, (...) opera literară rămîne un miraj care se îndepărtează progresiv⁴⁴. Intuiției critice nu-i rămîne decît „să aproximeze intențiile și toposurile creației vizate⁴⁴. Un citat din Caius Dobrescu, produs cu simpatie, reliefează așijderea această enigmă constitutivă a creației, refractară la conceptualizare, ce nu poate decît a-și recunoaște la un moment dat limitele: „De cîte ori poate fi definită, de cîte ori i se atribuie un statut și o funcție precisă în aparatul culturii, de cîte ori știe să spună despre sine ce este și cum este, puterea literaturii a devenit ca și inexistentă, iar influența ei nesemnificativă⁴⁴. După cum o apreciere a producției optzeciste i se înfățișează criticului drept un fenomen inconvertibil la o formulă ori la o ștanțare metodologică: „E drept, pot fi puse în evidență trăsăturile acestui mod de a scrie, pot fi inventariate motive, toposuri predilecte, poate fi circumscrisă o anume dominantă scripturală, însă se pare ca rămîne, insesizabil, spiritul acestei generații, esența sa secretă, imposibil de eludat, dar și foarte dificil de cuprins în concepte critice⁴⁴. De unde ajungem la constatarea unei disipări a frontului generaționist în funcție de individulalitățile ce-1 compun, fiecare cu amprenta sa în unicat: „Am putea spune chiar că există atîtea optzecisme cît scriitori optzeciști exista⁴⁴. O altă deschidere predilectă a lui Iulian Boldea e cea către figura umană care se găsește implicată în operă, ca o chezășie a autenticității morale a acesteia, act notarial prin care Creația dovedește calificarea creaturii auctoriale. La Alexandru Paleologu, „dincolo de austeritatea de viziune și de stil, găsim, Gheorghe Grigurcu SEMN DE CARTE O voce imperturbabilă Vârstele criticii Iulian Boldea, Vîrstele criticii, Editura Paralela 45,280 pag. în chipul cel mai sugestiv, efigia autorului, aristocratică și ceremonioasă uneori, alteori ironică ori cu subînțelesuri polemice⁴⁴, prevăzută, „în palimpsestul textului, cu lecturile, cu obișnuințele cu aprehensiunile și preferințele sale⁴⁴. In pofida împrejurării că autorul Simțului practic repudia cu specifica-i cochetărie interesul autoscopic, „sinceritatea⁴⁴ ce nu s-ar cuveni a constitui „cîtuși de puțin ocupația unei conștiințe libere⁴⁴ deoarece, în lista păcatelor de care făceau uz confesorii iezuiți, se găsea și așa numitul „peche de scmpule“...La Nicolae Manolescu, analistul sesizează dincolo de aspectul prim, frapant al „siguranței de sine⁴⁴, „momente în care masca olimpiană a criticului se destramă pentru a lăsa să se întrevadă neliniști, aproximații, o conștiință a limitelor proprii, toate acestea conducînd la un fel de katharsis, la o purificare interioară a exegetului aflat în fața unui text care, succesiv, se revelează și se refuză percepției⁴⁴. Adică un joc al conștiinței analitice cu opera care se deschide și se închide, se dăruiește și „se claustrează în structura sa autarhică⁴⁴, aidoma unei seducătoare de mare clasă. Opera ca o analogie a eternului feminin... Nu altminteri e prizat Mircea Zaciu, al cărui demers ne oferă tabloul unui impact între liniile „de croială raționalistă și desenul esențializat al afectivității reținute, dar nu mai puțin expresive⁴⁴. în accepția lui Mircea Zaciu, critica e „o formă de trăire plenară în spațiul esteticului, la conjuncția dintre ordine și aventură, o modalitate de «literaturizare», în înțeles superior, a percepției axiologice⁴⁴. „Implicația afectivă⁴⁴, „mirajul liric⁴⁴, aparțin planului „aventurii⁴⁴ care ține în șah planul „ordinii⁴⁴, în componența unei viziuni critice în care lumina lucidității se însoțește de umbre fantaste, prin intermediul cărora „tensiunea ideii se destinde adesea în feeria melancoliei⁴⁴. Glosator inteligent, cu voluptatea lecturii și a scrisului, însă ușor retractil în economia mai totdeauna aprobativă a comentariului d-sale, recurgînd la ipostaza unei comprehensiuni reverențioase, Iulian Boldea nu evită totuși complet rezervele. Chiar dacă nu apar la suprafață, diferențierile se pronunță în scrisul d-sale, care altminteri ar deveni convențional, fad. Instrumentul cu ajutorul căruia își notifică neconsimțirea e deseori citatul. Explicația să fie o anume sfială sau un plus de politețe față de confrații convocați? Oricum, recurgînd la o serie de citate putem reconstitui o diagrama a contrarietăților criticului. Comentînd o carte a lui Caius Dobrescu, înțesată de „poziții radicale⁴⁴ pe care se ferește a le contrasemna formal, d-sa recunoaște cu bun simț că „aceste poziții radicale, ca și altele din această carte, își au cota lor de adevăr⁴⁴. De pildă o remarcă asupra scriitorilor noștri de seamă contaminați de „morbul comunismului⁴⁴, începînd cu Mihail Sadoveanu și Tudor Arghezi: „Cel care îi depășește pe toți, (...) maestrul absolut al sofisticii, al acrobației intelectuale și morale, într-un cuvînt, al tuturor combinațiilor, genialul Ostap Bender al anilor noștri ’50, este George Călinescu. Bărbatul care a reușit sinteza între un hedonism cînd neoclasic, cînd baroc, și poncifele marxiste⁴⁴. E adevărat că exegetul se distanțează de alte aserțiuni, din unghiul d-sale de vedere, „oarecum gratuite, greu de susținut cu argumente serioase⁴⁴, precum următoarea ce nouă ni se pare demnă de luat în considerare: „Poezia anilor ’60 este îmbătată de fantasmele puterilor ei fără margini. Ea încearcă să se manifeste în plan imaginar la fel de total și covîrșitor ca puterea politică asupra societății⁴⁴. în alt loc însă cuvintele aspre ale unui predecesor sunt fără ocol aprobate pentru ecoul lor în prezent: „Se poate observa cîtă dreptate avea Rebreanu (...) și cît de actual sună spusele sale dintr-un răspuns la o anchetă:«Statul și societatea românească n-au găsit încă modalitatea de a integra definitiv pe scriitori printre categoriile de cetățeni cu stare certă ca scriitori. Un actor își poate exercita arta pe cheltuiala statului (...). Numai scriitorul, ca scriitor, nu poate rîvni de la stat nimic niciodată. Soarta scriitorului nu interesează pe nimeni, cu toate că de opera lui, cartea, profită permanent toată lumea și în primul rînd statul»⁴⁴. Poate ca ar fi necesară o redresare a intelighenției românești, care de atîtea ori, inclusiv după 1989, s-a dovedit incoerentă, „indecisă în opțiuni, servilă și aservită dogmelor, cu rare, dar cu atît mai semnificative excepții⁴⁴. Care categorie, în consecință, adăugăm noi, nu și-a putut impune cerințele, n-a putut dialoga eficient cu puterea politică, de atîtea ori adulată de cei ce s-ar fi cuvenit a se manifesta ca o „elită⁴⁴ în toate privințele. Care, după cum prea bine știm, n-a ostenit a se închina la noile Curți, printr-un ritual poate încă mai decepționant decît în trecutul totalitar, dat fiind liberul arbitru oferit de democratizare. Carnavalul noilor „adaptabili⁴⁴ are o notă a deriziunii suplimentară. Cu un salutar efect, Iulian Boldea rememorează îndemnul Monicăi Lovinescu de-a face noi, cei ce-am făcut și mai facem încă loc cu larghețe, în rîndurile noastre, heralzilor conjuncturii de ieri și de azi, un „popas pe pragul etic⁴⁴: „Literatura va răspunde întotdeauna de ale ei pe limba-i proprie. Dar mai întîi trebuie să reînvățăm a vorbi. Și vorbirea aceasta cuprinde întreaga condiție a omului, strivită de vremurile sub care am stat. Și mai stăm încă⁴⁴. Cu atît mai stimabil ni se prezintă scrisul lui Iulian Boldea, mai curînd auster, „refrigerat⁴⁴, camuflîndu-și umorile, cenzurîndu-și lexicul, de bună seamă tentat uneori de inflamare, cu cît contextul în care se produce e în continuare tulbure. Un aer retro, al bunelor moravuri interbelice străbate în demersul d-sale. Criticul de la Vatra e una din vocile calme, imperturbabile ce rostește la ora actuală sentințe juste chiar în plin vacarm. ■ România literară nr. 41 / 16 octombrie 2009 oarte probabil numele „României" a ¹ ^"circulat și anterior anului 1605 și în fond nu e deloc exclus ca în viitor să fie depistate și alte mențiuni. istorie culturală Despre numele României România literară nr. 41 /16 octombrie 2009 AGUZANUL Giacomo di Pietro Luccari este departe de a fi un necunoscut istorio- grafiei românești. Și totuși. Istoricii care s-au ocupat de întemeierea Principatelor, de data ei, precum și de mărturiile asupra lui Negru Vodă și a întâilor Basarabi - N. lorga, P.P. Panaitescu, Pavel Chihaia, Ștefan Andreescu, Adolf Armbruster și nu numai - îl amintesc și îl citează, folosind cu toții, cu excepția lui P.P.Panaitescu, în remarcabilul său studiu despre relațiile Raguzei cu Țara Românească și Moldova în evul mediu, ediția princeps a cărții sale, cea apărută în anul 1605 la Veneția. Aflat firește în regim de „carte rară“, volumul există și la Biblioteca Academiei Române, dar eu l-am parcurs, în această vară, în Arhiva Orașului Dubrovnik, grație bunăvoinței și solicitudinii deosebite a acestei prestigioase instituții. Tot acolo am consultat și cea de-a doua ediție a cărții, mult mai puțin cunoscută, cea apărută în 1790 chiar la Raguza. Este o lucrare de interes excepțional pentru istoria Țărilor Române și a întregii Europe de Sud-Est, să o repetăm fără ezitare. Interesul meu era legat atât de legăturile culturale ale Raguzei cu Principatele, cât și de istoria și genealogia familiilor nobile raguzane, de eventualele lor conexiuni românești. Așa am ajuns la Luccari, specialitatea mea strictă nefiind medievistica, deși sub auspiciile ei mi-am început existența profesională, iar înțelegerea epocii modeme în afara antecedentelor medievale e fără îndoială imposibilă. O primă nedumerire se leagă de absența lui Giacomo di Pietro Luccari din cunoscuta serie a Calatorilor străini despre Țările Române. Aceasta ar fi motivată, s-ar părea, de faptul că Luccari nu ar fi călătorit propriu- zis în Țara Românească sau/ și Moldova, ceea ce e în realitate o chestiune învăluită în ceață. Unii istorici afirmă că ar fi știut și românește și că a fost în Țara Românească, pe care - se vede din cartea sa - o cunoștea foarte bine. Curios este și faptul că cronica sa nu a fost tradusă până acum în limba română, nici integral și nici măcar parțial. M-a surprins, de asemenea, în foarte mare măsură faptul că N. lorga, care a vizitat Dubrovnikul de câteva ori, după cum notează în memorialele sale de călătorie, nu a consacrat acestui ilustru fiu al orașului nici o scriere specială (după cum se poate vedea în bibliografia alcătuită de Barbu Theodorescu). Poate că splendoarea și prestigiul Veneției, vechea rivală a Raguzei, să fi răpit ceva din interesul lui N.Iorga și al istoricilor români în general, pentru orașul-stat de pe coasta dalmate? Oricum, Copioso ristretto de gli Annali di Ra[g]usa a apărut mai întâi chiar în cetatea de pe lagună, Luccari - ca și majoritatea covârșitoare a raguzanilor - fiind bilingvi și în orice caz vorbitori de limba italiană. O recent apărută Istorie a Raguzei de Robin Harris, în limba engleză (Londra, 2003) menționează de câteva ori pe istoriograful Dubrovnikului sub numele croat de „Lukarevic“, în analogie cu numele altor familii patriciene precum „Gundulic“, cu varianta italienească „Gondola⁴⁴ sau „Sorkocevic⁴⁴, cu varianta italienească „Sorgo⁴⁴. Numele folosit de autorul Bogatului rezumat al Analelor Raguzei a fost însă „Luccari⁴⁴¹, orașul aparținând de-a lungul multor veacuri sferei culturale italienești, fie ca parte integrantă a Veneției, de la începutul sec.XIII și până la mijlocul celui următor, fie în îndelungata perioadă a Republicii raguzane. Cu toată vasalitatea față de Sublima Poartă, Raguza a gravitat cultural în jurul orașelor italiene în care literații ei au și locuit și și-au tipărit adeseori operele. Asemănarea dintre cartea lui Luccari și Letopisețul Cantacuzinesc, în partea privitoare la începuturile Țării Românești i-a făcut pe istoricii care s-au ocupat de pasajele respective - cu deosebire Nicolae Stoicescu și Pavel Chihaia - să afirme că amândouă au folosit cronica Țării Românești scrisă în vremea lui Radu de la Afumați. De asemenea, exactitatea datelor despre •COPIOSO RISTR ETTO DI R A V S A> DL GIACOMO DI PIETRO LVCCARI; . _• Gentilhuomo Raufeo: '* • Oue dili^enti/fimamente (i defcriut Ia Fondatione dellt Citta I origine della Republica, e fus Dominio, leguerrc, le paciₜ & tutti i notabili anuenimenți occorfî dai pr'ncipio di effa fino all'anno preftnte Al DC 11II. Et infame fi narra il fito, icoftumi, gli habiti, il gouerno, i Magi firatije Famiglie Nobili, & gli Arciuefcoui d\fla. Cftjbt Ttuila, Licența de’Superiorii & Frintle^io Vi n i t i a, Ad inftantia di Antonio Leonardi. i do5. succesiunea voievozilor moldoveni i-a făcut pe unii cercetători să afirme că Luccari a folosit și un letopiseț al Moldovei. Ceea ce constituie elementul stimulator al rândurilor de față îl reprezintă menționarea numelui „Romania⁴⁴ (în limba italiană), în legătură cu Țara Românească. „La Valachia e posta di la dai Danubio - scria Luccari -, fra la Transilvania, Moldavia e il Danubio verso i Tribalii piena di vene d’oro, masse di sale, la cera a guisa di bitume scaturisce di sotto terra, ha animali grossi e minuti con i quali ne nutrisce tutta la Romania [subl.mea]; la gente segue le cerimonie de’Greci e paria la lingua latina corrotta ed alterata da’ vocaboli forestieri. Fu fatta da Trajano Imperatore provincia del popolo Romano e vi mando molte colonie de ’suoi, i quali cacciato il parlare de’Goti introdussero il latino che i barbari domandano Vlaco, onde nacque il nome alia provincia⁴⁴². Pasajul a mai fost citat de Adolf Armbruster în teza sa de doctorat Romanitatea românilor. Istoria unei idei, dar mi se pare cu totul insuficient pus în valoare acolo, mai ales că autorul, care din nefericire a murit acum câțiva ani într-un accident de mașină, nu a sesizat însemnătatea cuvântului „Romania⁴⁴, în acest context. Chiar dacă îmi este imposibil să afirm cu totală certitudine acest lucru, există un foarte mare grad de probabilitate ca aceasta sa fie întâia mențiune a numelui României! Cuvântul „Romania⁴⁴ nu se referă aici, cum se întâmplă de obicei, mai ales pe hărțile medievale, la Imperiul Bizantin sau la partea europeană a acestuia - Rumelia -, ci în mod expres la Țara Românească. „Romania⁴⁴ din cronica lui Luccari este chiar Țara Românească, fostă „provincie romană⁴⁴, fondată de împăratul Traian și plină de bogățiile amintite în pasajul de mai sus. Se știa că aserțiunea potrivit căreia învățatul grec Daniil Dimitrie Philippide ar fi folosit pentru întâia oară numele României, în lucrările sale Istoria României și Geografia României, apărute în 1816 laLeipzig, este depășită. Istoricul Șerban Papacostea, plecând de la o relatare de călătorie a unui iezuit maghiar de la sfârșitul secolului al XVLlea, Ștefan Szantd, relatare conținută în seria Călătorilor străini despre Țările Române, vorbea despre numele „Romaniolia sive Valachia Inferior⁴⁴⁴. Nici publicații mai recente⁵, deși recunosc caracterul ancestral al etnonimului românesc, nu îl amintesc pe ilustrul cărturar raguzan. Cunoștințele acestuia sunt de natură să uimească. Chiar dacă apare la el confuzia, des întâlnită în scrierile medievale și la care am mai avut prilejul să mă refer în revistă, dintre geți și goți, Luccari amintește de obârșia germanică a numelui de „vlah⁴⁴ (cu toate variantele sale): „I quali [colonii romani aduși de Traian] cacciato il parlare de’Goti introdussero il latino che i barbari domandano Vlaco, onde nacque il nome alia provincia⁴⁴⁶. Asemenea competență istorico-filologică, manifestată la 1605, este de natură să stârnească admirația! Este adevărat că în Analele lui Luccari nu lipsesc anumite inadvertențe, mai cunoscute fiind cea privitoare la originea atribuită lui Negru Vodă și cea legată de filiația lui Vlaicu: „Negro Voevoda di nazione Unghero⁷ padre di Vlaico nel 1310, s’era impadronito di quella parte di Valachia, la quale secondo Tolomeo, Eustachio, Suida e Stefano Brochiero fu l’antica Dacia, dove (come s’ha in Giomando Alano) abitarono Goți e Daci, da Greci chiamati Geti e Davi [sic], e trovando il paese risoluto in campagne, tagliato da grosse fiumare e laghi pieni di pescagione e l’aria molto sana, per ritener l’acquisto nella fede, fabbrico la cittâ in Campolongo, e tiro alcune cortine di mattoni cotti in Bucoreste, Targoviste, Floc, e Busa, il quale morendo fu seppellito in Argis⁴⁴⁸. Este interesant faptul că în această enumerare, după vechea capitală a Țării Românești, Câmpulungul, primul oraș menționat este Bucureștiul - sub forma „Bucoreste⁴⁴ -, reședință domnească la acea dată încă nepermanentă. „Floc⁴⁴ este evident dispărutul „Oraș - sau Târg - de Floci⁴⁴, de la vărsarea lalomiței (pe locul satului Piua Petrii, dispărut și el ca urmare a unei mari inundații), iar „Busa⁴⁴, firește Buzăul. Menționarea acestor orașe era cunoscută de istoriografia românească⁹, dar întrebarea care mă frământă rămâne de ce oare nu a fost publicată până acum în limba română cartea lui Luccari? Timpul nu este desigur pierdut și rândurile de față ar putea constitui o bună inspirație. lecturi Cronica a fost publicată la câțiva ani după domnia unificatoare a lui Mihai Viteazul, mai precis la patru ani după moartea acestuia. Proximitatea temporală își are cu siguranță însemnătatea ei. „Romania⁴⁴ este iată amintită aici chiar ca nume, desemnând, ce-i drept, nu toate trei Țările Române ci principatul Basarabilor în care domnise Mihai Viteazul. Această atestare livrescă este emoționantă și premerge, iată, cu peste două sute de ani, lucrările lui Daniil Dimitrie Philippide. Foarte probabil numele „României⁴⁴ a circulat și anterior anului 1605 și în fond nu e deloc exclus ca în viitor să fie depistate și alte mențiuni. Departe de a fi un construct al naționalismului - cu sau fără ghilimele - din veacul XIX, așa cum ne învață astăzi diferite teorii ale globalizării, făcute în interesul câtorva și în detrimentul majorității, „Romania⁴⁴ nu a fost doar numele Imperiului bizantin sau a părții europene a acestuia. Nu este, se vede foarte clar din textul lui Luccari, rodul unei confuzii de termeni. Cronicarul raguzan cunoștea bine atât istoria Imperiului din care cetatea sa făcuse altădată chiar parte, cât și pe aceea a românilor, deseori amintiți în carte. Interesant ar fi de răspuns și la întrebarea de ce a fost reeditată cartea în anul 1790, chiar cu câțiva ani înainte ca Republica Raguzei să fie desființată de către Napoleon? Era presimțit oare sfârșitul unei îndelungate istorii? Mihai Sorin RĂDULESCU ¹ Numele se numără chiar printre cele ale familiilor nobile ale Raguzei. Vezi Giacomo di Pietro Luccari, „Gentilhuomo Ra[g]useo“, Copioso ristretto de gli annali di Rafgjusa libri quattuor, In Veneția, Ad instantia di Antonio Leonardi, 1605, p.174: „Famiglie nobili, le quali hoggidi si trouano in essere â Ra[g]usa“ (este vorba de limba italiană de la începutul veacului al XVII- lea, în care de pildă consoana „v“ este redată prin vocala „u“; această observație privitoare la arhaismul limbii folosite este valabilă și pentru pasajele din text). Blazonul familiei Luccari a fost recent publicat în cartea lui Stjepan Cosic din Dubrovnik - în limba croată - despre patriciatul raguzan și universitățile Sorbona și Salamanca. ² Giacomo di Pietro Luccari, op.cit., ediția Raguza, Nella Stamperia Pubblica presso Andrea Trevisan, 1790, p.83. Ca și P.P. Panaitescu în articolul citat mai jos, în nota 9, îmi îngădui să folosesc ediția raguzană din 1790, pentru că exemplarul celei din 1605 era incomplet. Pasajul există însă și în cea dintâi ediție, citată de obicei și nu mi se pare că ar exista un motiv logic pentru care cuvântul „Romania“, obiectul principal al rândurilor de față, să fi fost introdus „Deus ex machina“ în ediția raguzană. Oricum, cuvântul există la Armbruster care a folosit ediția princeps (vezi nota următoare). ³ Adolf Armbruster, Romanitatea românilor. Istoria unei idei, ediția a Il-a, București, Editura Enciclopedică, 1993, p. 152. ⁴ Șerban Papacostea, Geneza statului în evul mediu românesc. Studii critice, București, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1988, p. 233. Semnalarea datează din 1979. ⁵ loan-Aurel Pop, Un destin istoric, în „Revista româno-americană⁴⁴, seria a doua, iulie - decembrie 2008, nr. XVI - XVII, pp. 206-215. ⁶ Giacomo di Pietro Luccari, op.cit., loc.cit. ⁷ Despre această chestiune, vezi Nicolae Stoicescu, „Descălecat“ sau întemeiere? O veche preocupare a istoriografiei românești. Legendă și adevăr istoric, în voi. Constituirea statelor feudale românești, București, Editura Academiei, 1980, p. 128, nota 160. ⁸ Giacomo di Pietro Luccari, op. cit., p. 82. ⁹ Al. Grecu (pseudonimul lui P.P. Panaitescu care în acel moment nu avea dreptul să semneze cu propriul său nume), în Relațiile Țării Românești și ale Moldovei cu Raguza (sec. XV - XVII), „Studii⁴⁴, IV, anul 2, octombrie - decembrie 1949, p. 118. E ciudat că P.P. Panaitescu, istoric de mare acuitate a observației, nu a remarcat cuvântul „Romania⁴⁴, pe care de altfel nu îl amintește în comentariul său pe marginea cronicii lui Luccari. în fericite aruncări de zaruri A APROAPE patru decenii de la apariția primului său volum de versuri - Argintatul pește și alte poezii, 1970 - Dinu lanculescu, autor de poeme, sonete, rondeluri mai ales, rămâne puțin cunoscut publicului românesc, așa cum, de altminteri, se întâmplă cu cei mai mulți poeți ai diasporei și, în genere, cu acei lirici care nu s-au înscris pe linia unor experimente de natură a-i îngloba într-o generație, dacă nu într-un curent anume. Paradoxal, nu a existat în România trecutelor decenii o voce mai cunoscută, mai așteptată, mai dorită decât a actorului Dinu lanculescu, posesorul celui mai grav, mai cald, mai personal timbru vocal al scenei naționale, al radio-ului, al televiziunii. Pe scenă, Dinu lanculescu a excelat în roluri speciale, mai adesea negative, cum se și plângea la o târzie retrospectivă a vieții sale artistice, mai an. Ca unul care l-am cunoscut încă de pe băncile Colegiului Național Sfântul Sava, din Capitală, pe băncile societății culturale a Colegiului, „Ion Heliade Rădulescu⁴⁴, unde elevul lanculescu recita versuri proprii cam de factura lui Aron Cotruș, mi-1 reamintesc de pe atunci matur, dar cu firea înclinată către veselie, societate, comunicare, într-un anume registru discret, care l-a caracterizat, în răspăr cu necesarul exhibiționism al actorului. Aerul său de domn nu i-a priit în comunism, într-un târziu a ales exilul. Actor cult, multilingv, și-a continuat cariera teatrală în Germania până departe de vârsta pensionării, în remarcabile reprezentații clasice, unde puternicul său glas domina scena. Timp în care nu a încetat să scrie versuri, de melancolică tentă și dulce degustare a verbului. între ultimul său volum de versuri publicat în țară (Rondeluri - 1980) și cel la întoarcere, O lumină de cuvinte, 1994, optzeciști și nouăzeciști au ocupat aria lirică, generația pierdută, căreia i-a aparținut Dinu lanculescu a trecut în paginile istoriilor literaturii, aproape toți reprezentanții ei au părăsit această lume, succesiunea modernismelor a obosit, ca și resurecția valurilor de suprarealism, a eliberat lirica de ultimele canoane, devenind poezie/ poem tot ce așează în pagină rândurile cu largi margini de ambele părți ale foii. Nu este poet, - bărbat, femeie - numai cine se încăpățânează să nu fie, din cine știe ce complex interior. O pătrățică de spațiu rămâne disponibilă versului clasic. Și încă. La reapariția poetului Dinu lanculescu în vitrina literară vorbeam de un element depășind, în sonetele și rondelurile lui, jocul de rime și articulații al genului, pretinzător de virtuozitate, însă puțin penetrant în profunzime, mă refeream la o coardă lirică de o mai adâncă vibrație - și care, totuși, nu trăda matca. Văr primar cu epigramistul, autorul de sonete/ rondeluri nu devine niciodată un demiurg, nici damnatul cu turn abolit, el rămâne un Călător răpit de frumusețile firii, de farmecele Doamnei sale, sensibil la frumusețea formelor și la rigoarea canoanelor, în care vede pârghii și nu obstacole. Cu valul de impresii și de imagini ce-i provoacă fervoarea, dar și cu neliniștea față cu indescifrabilul Timp. Și astfel, în al noulea deceniu de viață, Dinu lanculescu publică volumul de versuri în așteptarea Timpului știut - (Casa Cărții de Știință, Cluj, 2009), culegere din precedentele tomuri, dimpreună cu cele mai noi producte lirice, într-o remarcabilă continuitate de viziune, pe urcătoare trepte. Este o sinteză a unei vocații intarisabile a celui care și în viața profesională a recitat versuri, a pronunțat tirade, a îmbrăcat mantii, în duhul unor trecute epoci - ca și în cotidian! Un destin, firește, dar și un act de voință, o opțiune. Activitatea sa de creație, senină, luminoasă, cu răgazuri, raite și refugii în crânguri edenice a compensat pătimașele încordări de pe scena teatrului, dureroasele realități ale existenței sub comunism. Primele sale încercări lirice se înscriu într-un cadru tradiționalist, reformat de ușoare nuanțe moderniste, vitalizând bătrânețile genului: „Intr-un amurg, argintiul pește a uitat/ sa rostească rugăciunea de seară/ și-a adormit îmbrăcat.⁴⁴ Plăcerea pentru joc este evidentă la un poet respectuos la capriciile rimei, cu inimă pentru ritm și fluid muzical, întru obediența canonului. Un canon îngăduitor: „Asul și valetul împreună/ au jucat sub mâna mea sub Dinu lanculescu în așteptarea (^împului știut poezii sonete rondeluri lună.// Vântul a furat o jumătate/ și ceva din cărțile tăiate// și-am rămas cu-un popă și cu-o damă,/ până norii-și leapădă din scamă⁴⁴ (Danț). Inspirația e clasică, oarecum pillatescă în umbra peisajului, cu ceva din triumfalismul și prea plinul lui Radu Gyr. De la primul: „Marmora de Păros, albă, rece, grea,/ am s-o înalț să-nvingă depărtarea și/ palida lucire care mă lovi/ când din creanga bolții a căzut o stea⁴⁴ (Antică). Din celălalt: „Ierni de demult cu zurgălăi/ sunați la săniile duse,/ vă mai aud și-acum, când nu se/ mai văd în depărtare căi// și toate vorbele sunt spuse/ și câmpul adunat în clăi./ Ierni de demult cu zurgălăi/ sunați la săniile duse⁴⁴ (Ierni de demult cu zurgălăi). Doamna din stihuri este alintată cu majusculă, trubaduresc, dar nu și pomenită pe nume, în mare tonul este elegiac, încă din tinerețe poetul evocă vremi vechi, vai, irecuperabile: „Mai trăiește, oare, calul/ care ne ducea pe munți/ când copacii erau mulți/ și pe umeri purtai șalul/ și cu frunzele pe frunte/ vânturile porneau balul?/ Mai trăiește, oare, calul care ne ducea pe munți?⁴⁴ Când tiparele se topesc, sonul e ludic, se supune virtualităților vocalei: „Cetate brună,/ trup ireal./ Ușor egal/ aerul sună.// Vale cu deal/ totul se-adună./ Ci, noapte/ bună în ideal.// Ușor, egal.⁴⁴ (ușor, egal) Cenestezic simțite, elementele se desfășoară simfonic, lumea este o feerie risipind frunzare și ghirlande de roze, expuse vitregiei anotimpurilor: „Printre trandafiri/ vântul mână cai,/ tropote și hai,/ muzici și oștiri.// - într-un lung alai/ printre prăbușiți - Printre trandafiri,/ vântul mână cai./⁴⁴ (Printre trandafiri). O filosofie a trecerii se alcătuiește în muzicalul susur al verbului: „Depărtările cu îngeri/ nopțile nu ne dau pace/ Caii fug, pădurea tace,/ zarea s-a umplut de sânge// Ce se face, se desface,/ ce s-a risipit se strânge, Marea pe nisip își frânge/ vânturile- ncolo-ncoace⁴⁴ (Caii fug, pădurea tace). Născute ca spre a fi recitate, versurile au facondă, titlul fiecărei piese devine un program - „Să dormi în flori, să cauți prin grădini⁴⁴, „Așteptam să cadă umbrele pe apă⁴⁴ - în fapt fiecare deschizând un rondel. Departe de a se vrea nou, poemul caută vechime și obține prezență, convivialitate - cu chiar recurgere la metrul popular: „Am dat totul pe nimic/ și acum risipa-i gata/ vine întristare, plata/ cailor de tras la dric.// vine sapa și lopata,/ vin strigările în plic,/ Am dat totul pe nimic/ și acum risipa- i gata⁴⁴ (Am dat totul pe nimic). Vorbeam de un palpit al versului depășind mecanismul de ceasornic al sonetului/ rondelului, de ceea ce adaugă gravitate temei fortuna labilis, de acel Timp știut, din chiar titlul culegerii: „Vorbim și vorba s-a făcut văzduh,/ Atâtea vorbe-n negrăit zburară,/ Ne-au fost cândva o falnică povară./ Și au rămas acuma fără trup.// Am ars și noi în miezul lor de ceară,/ pe care l-au clădit sărind din stup -I Vorbim și vorba s-a făcut văzduh,/ Atâtea vorbe-n negrăit zburară⁴⁴ (Vorbim și vorba s-a făcut văzduh). Sentimentul zădărniciei poate fi cântat în stanțe grațioase, precum și acela al despărțirii de viață: „Nu mai visez! A început plecarea,/ câte-un popas din când în când mai fac./ Privesc în jur cum toate se desfac/ Și cum se-n- dreaptă către iarnă zarea// Dau un regat pe-o frunză de copac,/ pe-un vânt domol care sărută marea./ Nu mai visez!/ A început plecarea/ Câte-un popas din când în când mai fac⁴⁴. („Nu mai visez! A început plecarea⁴⁴). Anotimpurile trec, sonurile se rostuiesc: „începe frigul! Doamne, dă putere/ și liniște pădurii și grădinii./ Ci, mie dă-mi poverile și spinii/ și vântului o aripă de miere.// când în fereastră se înfruntă crinii/ - Cerească milă celui care cere -/ începe frigul! Doamne dă putere/ și liniște pădurii și grădini... Lumină, confort, gratuitate, în fericite aruncări de zaruri... Barbu CIOCULESCU România literară nr. 41 / 16 octombrie 2009 Atunci când critică, Abăluță schimbă eșarfele boeme ale artistului cu vestimentația severă a profesorului. Visarea dispare, tonul devine rațional, aproape didacticist, argumentația strânsă, cu exemple pe cât de concrete, pe atât de relevante. comentarii critice România literară nr. 41 /16 octombrie 2009 SCRIE despre poezie este un curaj A pe care poeții și-l justifică cel mai bine. Nu că non-poeților le-ar fi ! \ interzis acest lucru, însă vai, cel ! \ mai adesea, aceștia scriu numai din t \ cap, punând la bătaie cunoștințele f acumulate în domeniu și, rareori, dintr-o iubire care să echivaleze cu < > aceea covârșitoare a creatorului⁴⁴. Aceste fraze din Cuvânt(-ul) înainte al volumului Regal poetic sintetizează cel mai bine tipul de comentariu asupra poeziei, practicat de Constantin Abăluță. Arhitect de profesie, artist până în vârful unghiilor, simțindu-se la fel de confortabil în teritoriul poeziei, al artelor plastice (pe care le practică nemijlocit) și, sunt convins, al muzicii, Constantin Abăluță este adeptul unei critici de gust, izvorâtă mai mult din bătăile inimii decât din aplicarea celor mai sofisticate metode de teorie literară. Or, Umberto Eco ne-a învățat că „opera este deschisă⁴⁴. De la Pascal am aflat că cea care îl simte pe Dumnezeu este inima, nu rațiunea, pentru că „le coeur a ses raisons que la raison ne connaît point⁴⁴. Așa stând lucrurile, devine limpede că opțiunile lui Constantin Abăluță nu pot fi contestate sau măcar discutate precum cele ale criticilor de profesie. Chiar dacă sau pentru că sunt expresia unei orgolioase subiectivități. Concluziile comentariilor despre poezie ale lui Constantin Abăluță reprezintă adevărurile inimii sale. La începutul unei cronici la un volum de Emilian Galaicu Păun el explică avantajele criticului-poet față de criticul-critic atunci când e vorba de volumele de poezie. Cel mai important este sentimentul de „empatie lăuntrică⁴⁴ existent între criticul-poet și poetul despre care scrie și inexistent la criticul-critic. Evident, acesta poate să existe, caz în care comentariile criticului poet pot fi mult mai nuanțate decât cele ale criticului critic. Dar dacă această „empatie lăuntrică⁴⁴ lipsește? Nu riscă poetul transformat în critic să judece greșit un confrate pe care nu îl înțelege sau cu textele căruia nu rezonează? Putem fi siguri că, dacă s-ar fi încumetat să scrie critică literară, loan Alexandru l-ar fi apreciat așa cum se cuvine pe, să zicem, Șerban Foarță? Sau putem fi absoluți siguri că un critic literar este complet imun la „empatia lăuntrică⁴⁴? Ideea e frumoasă, dar parcă nu aș absolutiza. La Constantin Abăluță, judecata cu inima operează, așa cum este normal în două situații: la selecția autorilor recenzați (pe bază de afinități, sunt urmărite sensibilitățile care consună sau măcar sunt compatibile cu cea a autorului) și în comentarea acelor aspecte ale creației lor care fac să vibreze inima recenzentului. Pornind de aici, nu avem a ne aștepta la pamflete, texte demolatoare, poeți puși la zid. în general, Constantin Abăluță scrie despre scriitorii care îi plac și încearcă să-și motiveze părerile. Atitudinea lui seamănă cu aceea a vizitatorului unei galerii de pictură. E drept, un vizitator foarte rafinat. La aceasta contribuie și dimensiunile reduse ale comentariilor care, în doar o filă și jumătate text, condensează specificitatea câte unui volum de versuri. De aici titlul mussorgsky-an al prezentului articol. Așa cum spuneam, de cele mai multe ori autorul se oprește la poeții care îi plac și explică de ce i se par valoroase poemele respective. Observațiile critice nu lipsesc în totalitate, dar ele au rolul de a atrage atenția asupra micilor defecte care, înlăturate, îi pot transforma pe creatorii respectivi în mari artiști. Atunci când critică, Abăluță schimbă eșarfele boeme ale artistului cu vestimentația severă a profesorului. Visarea dispare, tonul devine rațional, aproape didacticist, argumentația strânsă, cu exemple pe cât de concrete, pe atât de relevante. Tânărului poet Florin Caragiu îi atrage atenția asupra exceselor de conceptualizare care riscă să omoare poezia: „Și inspirația și conștiința critică sunt în egală măsură trebuincioase poetului. Raportul neclar între aceste două componente esențiale îi dă volumului în discuție o lipsă de unitate și o șubreziciune constitutive. Lucrul cel mai deranjant este acela că autorul (de formație științifică și teologică) confundă domeniile. A vrea să scrii poezie doctă, documentată, este o contradicție în termeni, o utopie păguboasă și pentru domeniul inefabilului (arta), și pentru cel versurile celuilalt vibrează plenar în inima recenzentului- artist. Cine a citit versurile lui Constantin Abăluță recunoaște cu siguranță un anumit „esprit de finesse⁴⁴ care îl înrudește cumva cu personalitatea poetică a Constanței Buzea sau cu cea a lui Ilie Constantin. Nu întâmplător, volumul Constanței Buzea Netrăitele este unul dintre puținele care beneficiază de două comentarii succesive în paginile prezentului volum. Primul dintre ele, cel mai interesant, se referă la un recital poetic susținut de Constanța Buzea la Muzeul Literaturii Române. începând cu titlul comentariului, Trăind „netrăitele“, cronicarul nu își ascunde nicio secundă entuziasmul în fața evenimentului Tablouri dintr-o expoziție cultural la care a fost martor. Deloc atins de proverbiala invidie care circulă printre colegii de breaslă, Constantin Abăluță se bucură sincer pentru succesul poetei și găsește cuvintele cele mai potrivite pentru a descrie performanța artistică a Constanței Buzea. Revelațiile critice ale eseistului nu provin atât din punerea sub lupă a creației poetei, cât din încercarea de a ghici elementele care i-au produs vibrații ale inimii, tresăriri estetice. Cuvintele se aștern aproape de la Constantin Abăluță, Regal poetic (cronici literare 2001 -2008), Casa cărții de știință, Cluj Napoca, 2009,226 pag. al exactului (știința)⁴⁴. Și, pentru a arăta clar că știe despre ce vorbește, Constantin Abăluță oferă și o excepție (e drept, una de adevărat connaisseur) menită sa confirme regula, Teoremele poetice ale lui Basarab Nicolesco. Acolo însă, „claritatea carteziană a ideii nu era nicio clipă trădată de aburi emo- sine pe hârtie, ca într-un flux automat. Iar adevărul lor (cu siguranță, din punct de vedere rațional, relativ, incomplet, imposibil de verificat) deschide o poartă largă spre inima poetică a Constanței Buzea. Scrie Constantin Abăluță și emoția lui se transmite neciuntită celor care îl citesc: „Cu capacitatea ei deosebită de a descoperi suferința din orice lucru, poeta nu are a se teme de nerecunoaștere; și aici, demersul ei are modernitatea blândă, neostentativâ a unui Rilke. Cuvântul ferm, nici șoptit, dar nici arogant dezvăluit în piața cetății, cuvântul cumpănit înlăuntru, aflându-și în sine greutatea de care cei din afară trebuie să-și dea seama repetându-1 în sinea lor - cuvântul devenit LOGOS: iată metamorfoza pe care ne-o propune Constanța Buzea⁴⁴ (p. 25). Pe cât de generos este Constantin Abăluță în aprecieri, pe atât de elegant este în exprimări. Artistul din el își arată chipul îndărătul fiecărei pagini. Multe dintre formulările sale sunt literatură pură de cea mai bună calitate. „Diagnosticul⁴⁴ pus poeziei lui Vasile Baghiu îl poate face invidios și pe cel mai performant critic-critic: „între oxigen și extincție, poezia lui Vasile Baghiu este ca un pacient din pavilionul incurabililor urmărind cu egală apatie euforică picăturile perfuziei cum îi alunecă în trup și cuvintele spovedaniilor sale cum pleacă în lume: viziune liniștită, prefiguratoare, cathartică⁴⁴ (p. 11). Regal poetic de Constantin Abăluță propune cititorului un tur ghidat prin cîteva săli de poezie contemporană dintr-un imaginar muzeu al literaturii române. Ghidul, el însuși poet și posibil exponat, face o prezentare subiectivă, dar însuflețită și plină de farmec, greu de uitat pentru cei care i-au fost alături. Pledoaria lui îi cucerește pe toți. Cu siguranță, își merită din plin toți banii. ■ ționali, ci doar îndulcită de limba în care au scris Valery și Mallarme⁴⁴ (p. 28). Terenul pare deschis spre un pamflet în toată regula. Această ispită îi este însă străină unui autor precum Constan- tin Abăluță, mereu dis- pus să caute diamantele acolo unde nimeni nu se încumetă să scoto- cească. El îi găsește cir- cumstanțe atenuante tânărului poet („In fond, debusolării generale îi cad pradă nu numai de- butanții⁴⁴) și descoperă în versurile sale semne certe al unei posibile evoluții. Cu totul altfel stau lucrurile atunci când www.polirom.ro ■ Manfred Kuhn Kant. O biografie ■ Seria de autor „Vladimir Nabokov Rege, damă, valet ■ Naghib Mahfuz Băieții de pe strada noastră ■ Nick Cave Moartea lui Bunny Munro Suplimentul -CULTURA Un săptămînal realizat în colaborare cu Ziarul de lași actualitatea PREPELEAC LIMBII Vorbe „Condiții suspicioase" desperecheate VÂND în vedere întunericul respectiv...“ un orator birocrat. A Secolul XX, secolul sârmei ghimpate și al tranșeelor săpate. f\ Modelul lui Tolstoi pentru domnul Karenin, soțul Anei / 1 Karenina vizitat de Dostoievski. / 1 Era oberprocurorul Sinodului și îl chema Konstantin Petrovici Pobedonoștev, autorul textului prin care Tolstoi era / \ excomunicat din biserica pravoslavnică. Dostoievski primea de la el prefețe... * „Noi să fim sănătoși⁴⁴, spunea X la orice mizerie. Vorba umiliților și resemnaților. * Nu am de pierdut decât lanțurile. - Nu! sare celălalt, - și lanțurile sunt bune la ceva,... costă și ele ceva,... au o valoare. - Da, răspunde celălalt, dar mai întâi trebuie să legi ceva de ele. * Spân și pițigăiat, avea ceva dintr-un pitic ce ar fi crescut mare, brusc. * Cu întinerirea pe care o aduce în glas, subit... are un glas întinerit de durere, - strigătul bătrânei întorcându-se de la o înmormântare... numele iubitului ei consort, decedat... Ca și cum ea, ar fi dat îndărăt glasul din pricina durerii, cu zeci și zeci de ani... * „Te iubesc ca pe o femeie micuță, vioaie, în totul, în pasiunea ta, în ura ta, iubirea ta, și al cărei secret nu am reușit să-1 cunosc niciodată... * Ai fost și ai rămas o protestantă, o fiică a lui Luther, care a tălmăcit în germană biblia, cu picioarele reumatice așezate pe o imensă vertebră de balenă... * Wenn du dich fiir den geringsten Menschen achtest und dich nicht iiberhebst so ist es mir lieber, als wenn du Broken bauen und wenn du alle leute die daruber gingen, umsonst iiber Macht behieeltes... (T?) Traducere a unui text de pe frontispiciul catedralei catolice din Sibiu, reprodusă după inscripția veche a unei capele din Bavaria de sus: „Dacă vei da atenție celui mai umil om și nu te ridici deasupra lui, îmi este mai drag (inimii mele) decât dacă îmi ridici poduri peste toate apele mari și dacă lași să treacă toți oamenii pe gratis peste ele și îi găzduiești peste noapte.⁴⁴ (7 iulie 1976-Sibiu) * Text bisericesc ortodox din Cacova (anul 1771): „Intru adâncul greșalelor fiind, chem adâncul cel neurmat al milostivirii tale, din stricăciune, Dumnezeule, scoate-mă“ (Peasna 6 - Irmosul, Evanghelia) * Demnitatea, consolarea înfrânților. Parastasurile, pomenile, dăruirea hainelor morților, respectarea, ținerea riguroasă a zilelor de pomenire, ritualul ortodox al înmormântărilor, sunt o organizare scrupuloasă a durerii. Initium (începutul) oricărei înțelepciuni este TIMOR DOMINE - teama de Dumnezeu... * Pentru ca teroarea să fie eficace, ea trebuie să fie mai tare decât ura și disprețul. (Trozki) * „Situația este excelentă, dar nu disperată⁴⁴. (Radu Cosașu) - pour finir. RA DE AȘTEPTAT, din păcate: din moment ce în engleză există adjectivul suspicious, trebuia să apară și riscul ca traducătorii grăbiți și superficiali ai tratatelor științifice sau ai comunicatelor de presă să îl echivaleze, în română, în orice situație, cu suspicios. Se repetă astfel scenariul calcului semantic, despre care am mai vorbit, prin care sensurilor bine fixate în limbă, ale unor cuvinte împrumutate din franceză în secolele trecute, li se adaugă sensuri noi, preluate din engleză. Adjectivul suspicios - preluat din fr. suspicieux, modelat după latinescul suspiciosus, are un sens destul de bine precizat, descris în DEX prin sinonime: „bănuitor, neîncrezător⁴⁴. Suspicioasa poate fi doar o persoană, mai ales când este pusă în fața unei situații suspecte. Adjectivul suspect (tot un împrumut din franceză) caracterizează un lucru, o situație sau o persoană care „dă de bănuit⁴⁴ (DEX), „care trezește suspiciuni⁴⁴. Se pare că mulți vorbitori actuali nu au timp pentru asemenea distincții; citim, de aceea, că „oamenii legii au interogat-o pe femeie cu prudență, însă marți au declarat că nu consideră decesul ca fiind suspicios"' (Ziua,13.12.2007); „P.F... a fost găsit mort luni noaptea, în condiții suspicioase, au declarat autoritățile pentru NBC⁴⁴ (filme.ro); „«Nimic nu părea suspicios, potrivit rezultatelor autopsiei, tânărul a murit înecat» a spus White⁴⁴ (chisinau.ch/news, 7.08.2007). Toate exemplele de mai sus sunt traduceri (proaste): ale unor redactori care nu au observat că în engleză adjectivul suspicious are un prim sens perfect echivalabil cu românescul suspect. întreaga familie lexicală - suspicious, suspicion, suspect - este alcătuită din cuvinte din franceza veche și din latină (suspectus, suspectio, suspicere), intrate devreme în engleză și care își păstrează evidenta legătură cu fondul latino-romanic. Remodelarea după engleză a sensurilor adjectivului românesc nu are rost: noul suspicios nu ar aduce nimic în plus față de vechiul suspect, ar produce, în schimb, o polisemie supărătoare, chiar dacă rezolvabilă în context. Pe de altă parte, constatăm că suspicios - cu sensul său tradițional, cuprins în dicționare - are un derivat, din fericire nu foarte frecvent și absent din dicționare (dar pentru care Google oferă totuși 1.250 de atestări): suspiciozitate. Acesta pare să circule în limbajul psihologic și psihiatric, cu sensul „caracteristica de a fi suspicios⁴⁴, pentru a descrie o trăsătură de personalitate (și pentru a traduce un englezesc, nu foarte frecvent, suspiciousness):, ,Pacienții au o suspiciozitate nu numai nejustificată, dar și inflexibilă⁴⁴ (farmaciata.ro); „Tulburarea se caracterizează prin suspiciozitate, neîncredere în ceilalți⁴⁴ (otvforum.com); termenul umple un gol, chiar dacă este destul greoi și de lipsit de eufonie. Din tablou nu putea lipsi un verb; de fapt, sunt chiar două, în concurență: a suspecta (împrumut din fr. suspectef) și a suspiciona (probabil creație internă, de la substantivul suspiciune). Despre sufixul -iona s-a scris de multe ori; în genere, au fost criticare creațiile lexicale care dublau un verb deja existent, ca în perechea a conchide-a concluziona. în ciuda aparențelor, a suspiciona nu este nou: dicționarul academic (Dicționarul limbii române, DLR, tomul X, 1994), îl ilustrează cu mai multe citate din secolul al XlX-lea, considerându-1 învechit (în același dicționar apare de altfel, dar cu totul accidental, cu o singură atestare, și suspițios cu sensul „suspect⁴⁴). Verbul pare destul de folosit în limbajele de specialitate, mai ales în cel medical - „Când suspicionăm prezența calculilor vezicali?⁴⁴ (goofypet.radgs.com) -, din care trece adesea în uzul mai larg: „Orice părinte care suspicionează o posibilă apendicită în cazul copilului sau, trebuie să solicite un consult medical de specialitate⁴⁴ (copilul.ro). Este folosit azi și în limbajul politic și al presei -„Ciuhandu suspicioneaza interese imobiliare în zona fabricii Continental⁴⁴ (Bănățeanul, 23.09.2008), „Onofrei suspicionează justiția suceveana de interese în cazul lui Dirja⁴⁴ (newsbucovina.ro, 15 06 2005) -, trezind din partea cititorilor o reacție în genere negativă (chiar dacă unii aduc în discuție cuprinderea cuvântului în dicționare). O folosire a termenului de către ministrul Sănătății - „în Finlanda există un caz deja suspicionat"(Mediafax, 9.05.2009) -, o declarație a unui fost ministru - „Dacă o persoană se suspicionează de terorism, MI nu are nici o competență⁴⁴ (livenews.ro, 4.06.2005) -, sau una a președintelui au provocat mai multe comentarii lingvistice negative pe bloguri și forumuri. Chiar dacă argumentul „inovație recentă și inutilă⁴⁴ nu se justifică (pentru că termenul e la fel de vechi cu a suspecta), reacția este de înțeles: sinonimul perfect a suspecta este mai scurt, mai eufonic, și — prin aceste calități - mai elegant. Și, nu în ultimul rând, e mult mai frecvent, așa că nu produce... cum o face a suspiciona, impresia de prețiozitate sau jargon tehnic. ■ România literară nr. 41 /16 octombrie 2009 Premiul Nobel pentru Literatură - 2009 REMIUL NOBEL pentru Literatură a D eliminat-o pe Herta Miiller de pe lista candidaților (pe care își închipuia că va rămîne țintuită toată viața), propul- sînd-o brusc în Olimpiii laureaților. Ascensiunea fusese de altfel previzibilă. Surprinzătoare ar părea doar rapiditatea cu care ea s-a produs, Nobelul revenin- du-i unei scriitoare, poate mai puțin cunoscute și „accesibile”, dar care-1 merită indiscutabil, în aceeași măsură ca și cei cîțiva iluștri favoriți ce-și așteaptă pe mai departe rîndul. La scurtă vreme înaintea luării deciziei de către membrii Academiei din Stockholm, Herta Miiller fusese înștiințată că a ajuns în cercul foarte restrîns al marilor preferați. Totuși, vestea primită la telefon a surprins-o, a copleșit-o într-atît, încît a avut bănuiala că mesagerul s-ar fi putut cumva înșela. Grindina orbitoare a blitz urilor, luarea cu asalt de către ziariști a sălii în care s-a organizat conferința de presă la Berlin, ropotul întrebărilor, insistența cu care i se cereau primele reacții la aflarea marii vești, felicitările oficiale, începînd cu cele adresate de cancelarul Angela Merkel, de președintele Germaniei Horst Kohler, euforia jubilatorie a admiratorilor și prietenilor de aproape și de departe, îmbrățișările, buchetele de flori, cavalcada reacțiilor publice au plonjat-o pe Herta Miiller într-o situație cu totul nouă, pe care, așa cum a mărturisit, deși nu o putea încă realiza mental, îi intuia dimensiunile, efectele „colaterale”. Altminteri, nu ar fi declarat la conferința de presă că va rămîne ea însăși, că nu va fi nici mai bună, nici mai rea, că vocația ei este scrisul, el fiind cel care-i dă puteri, întrebările ziariștilor s-au abătut aproape nemilos asupra autoarei, reputată și pentru zgîrcenia aparițiilor sale publice. Despre ce scrie? Despre cei peste 30 de ani trăiți sub dictatură în România, întrebîndu-se cum de s-a putut ajunge într-atît de departe încît o mînă de potentați să ia țara în stăpînire, cum de și-au putut ei aroga acest drept. Ajunsă în Germania, se simte liberă, știe să prețuiască diferența după ce în fiecare zi a trăit cu spaima că s-ar putea ca pînă seara să nu mai existe. Simte amenințarea Securității de cîte ori revine în România dar aceasta numai este într-atît de puternică, încît să se teamă că viața i-arfiprimejduită. Dușmănia unor persoane care și azi mai au ceva de spus se face însă pe mai departe resimțită. Enunțate laconic, ideile se regăsesc amplu și tulburător documentate, într-un eseu apărut încă din luna iulie, în săptămînalul „Die Zeit“, despre „longevitatea” Securității. în scurta conferință de presă, la capătul căreia ministrul german al culturii i-a declarat „suntem mîndri de dumneavoastră”, Herta Miiller și-a rămas într-adevăr fidelă sieși, refuzînd după aceea să mai acorde, cu minime excepții, interviuri presei. O parcimonie care nu este expresia orgoliului ci dimpotrivă, a unei modestii hărăzite celor cu adevărat înzestrați dar poate și a unui instinct de autoapărare. Scriitorii intrați în posesia Premiului Nobel pentru Literatură, riscă, independent de voința lor, să se România literară nr. 41/16 octombrie 2009 Forța memoriei, puterea talentului, povara celebrității transforme sau să fie transformați într-o instituție. Și chiar dacă laureații se împotrivesc din răsputeri pro- pulsării în sfera celebrității, cea mai prestigioasă și consistentă distincție literară creează o cezură profundă atît în relația cu sine cît și, în mod inevitabil, în cea cu lumea exterioară. Deveniți persoane publice, autorități morale, instituții, „monumente” - pe viață sau doar pentru scurtă vreme - scoși din spațiul protector al singurătății și intimității creatoare, ei sunt, dintr-odată, vulnerabili. îi mai pot apăra, pe moment și în timp, platoșa tăcerii, refuzul de a se lăsa intens mediatizați, „exploatați”. Dar nu numai imaginile televizate ale conferinței de presă de la Berlin ci și luarea masivă în posesie de către presa scrisă, a fotografiilor, documentelor, laureatei, publicate pe prima pagină a tuturor ziarelor germane, dublate de comentarii, de mărturii, de sinteze ale reacțiilor internaționale, m-au făcut să mă tem că lupta proaspetei laureate a Premiului Nobel pentru Literaratură cu mașinăria publicității mediatice nu va fi ușoară, că deși Herta va învinge, s-ar putea ca bătălia să fie mai grea decît cea purtată în singurătate, pentru a da propriei experiențe trăite ca și celorlalte, empatic imaginate, expresia definitivă, perfectă, imuabilă, în textul literar. Unul din primele și de altfel din foarte puținele interviuri acordate de Herta Miiller presei după comunicarea deciziei Juriului Academiei Suedeze este publicat în „Siiddeutsche Zeitung“. Autoarea este convinsă că nu persoana ei, ci cărțile sunt cele care contează. Da, se simte uneori pierdută ca în copilărie, așa cum de altfel mărturisește prin viu grai și în recenta înregistrare pe disc compact a unor amintiri din co- pilăria ei bănățeană, cînd trebuia să meargă pe cîmp să păzească vitele, dorindu-și seara ca a doua zi să vină ploaia pentru a nu se mai simți iarăși aruncată pradă nesfîrșitului cîmpiei. Dacă este de acord cu elogiul Juriului Premiului Nobel, cum că prin scrisul ei ea ar fi creat peisaje ale dezrădăcinării? Da, fiindcă acele locuri care simți că-ți aparțin nu există per se. S-a simțit excomunicată de conaționalii ei în România, după ce publicase prima ei carte Niederungen, a urmat prigoana Securității, presiunile dictaturii. Nici Germania nu este o patrie, nici aici nu se simte acasă dar se simte în siguranță. Iar felul în care s-a vorbit despre ea acolo unde s-a născut îi dovedește cu prisosință că nici nu putuse fi vorba de o țară căreia să simtă că-i aparține, ceea ce este mult mai dureros decît dacă ar fi avut una în care nu armai fi putut reveni. Că a putut părăsi România a fost o întîmplare fericită, dar a părăsit-o prea tîrziu, după ce deja cele trăite acolo au marcat-o. Și totuși, a avut șansa de a ajunge în Germania a cărei limbă o vorbește. Dacă premiul Nobel va modifica situația, receptarea ei în România? Nu știe cu precizie, știe doar că ea ca persoană nu este agreată, poate doar cărțile ei. Aceasta deoarece spune despre România lucruri pe care nu „s-ar cuveni” să le rostească. De pildă, că nu există o autentică democrație, că este omniprezentă corupția, că noile servicii secrete sunt o prelungire a celor vechi, că foștii nomenclaturiști și-au împărțit între ei averile statului, că nu a existat ceea ce s-ar putea numi cu adevărat o revoluție, observa- ții neplăcute auzului, în România, din care cauză i se reproșează că de fapt nu înțelege lucrurile, a plecat de mult din țară, și arii mai bine să nu o ponegrească. Etnicii germani care au emigrat nu vor decît literatură pășunistă și cu cît este mai îndelungată perioada de cînd se află în Germania cu atîtmai trandafiriu le pare trecutul. Ea, Herta Miiller, nu are autori preferați, poate doar pe aceia care nu se pot desprinde de una și aceeași temă proprie, aceia care nu și-au căutat tema, situație în care și ea se află. Fiindcă este cu totul altceva dacă îți pui întrebarea despre ce poți scrie acum sau dacă tragi după tine traume care constituie ele însele motivul pentru care scrii. Totuși, îl preferă pe Thomas Bemhard, un model prin estetica sa lipsită de compromisuri, deși, ea scrie altfel, în propoziții mult mai scurte. Cît despre noile ei proiecte literare, deocamdată trebuie, după Premiul Nobel, să-și revină, să pună lucrurile în ordine, crede că va reuși... Mai puțin luat prin surprindere de Premiul Nobel decît laureata, părea editorul ei, Michael Kriiger, de la Hanser Verlag. în interviul publicat în „Frankfurter Allgemeine Zeitung“, admite că Herta Miiller nu este foarte scump cotată pe piața internațională de car- te, dar că în decurs de 24 de ore înaintea așteptatei decizii, ea a urcat în topul librarilor britanici de pe locul 36 pe locul doi al preferințelor,un mecanism care s-ar fi petrecut anul trecut, tot la Londra, cu Le Clezio. Atunci de ce este opera Hertei Miiller nobelizabilă? Fiindcă, sună răspunsul editorului, ea face parte dintr- un corpus literar care nu contenește să ridice întrebări de ordin moral, opera ei are o voce care nu poate veni decît din Europa, cu un timbru în care răsună toată suferința secolului XX, cu o vibrație incon- fundabilă. Secolul XX nu a trecut încă, chiar dacă ne prefacem că el ar fi trecut, problemele acestui secol nu sunt doar politice ci și morale iar Herta Miiller le formulează neobosit. Este foarte posibil însă ca decernarea Premiului Nobel Hertei Miiller să marcheze o schimbare a modului de percepție și evaluare a însăși Juriului Academiei. De astă dată decizia luată în favoarea scriitoarei ger- mane originară din România contracarează disputele în jurul țării sau autorului căruia i-ar veni rîndul să ia în primire cea mai înaltă distincție literară, devreme ce ea i-a revenit unei autoare care scrie situîndu-se între frontiere naționale. Ceea ce ne-ar putea retrimite la conceptul unei Europe Centrale în care identitățile nu sunt determinate de statele naționale ci de legăturile culturale. Ipoteza, formulată într-un comentariu publicat în revista „Der Spiegel“, nu a contracarat însă unele divergențe de opinii reperate în reacțiile, altminteri predominant laudative, stîmite de decernarea premiului Nobel, Hertei Miiller. Și nici nu a putut stăvili tentativele venite din cele mai diverse direcții, de „revendicare” a laureatei. în pofida legitimității satisfacției, abuzive pînă la penibil au fost, în anumite segmente ale mass media din România, încercările de „asimilare” a autoarei, mergînd pînă la titluri de felul „O româncă ia Premiul Nobel pentru Literatură”. Agențiile germane de presă au înregistrat firește și reacțiile echilibrate, raționale ale unor personalități ale vieții publice românești, între care cu totul remarcabilă pare a fi opinia lui Andrei Pleșu, potrivit căreia originalitatea cu totul ieșită din comun a operei Hertei Miiller ar merita un premiu special, croit exact pe măsura autoarei. Primarul general al Berlinului, mîndru de a număra printre locuitorii capitalei un scriitor „nobelizat”, atribuia și orașului, unele merite. Cei 20 de ani scurși de la prăbușirea zidului despărțitor al Berlinului au fost și ei invocați în contextul atribuirii Nobelului unei scriitoare germane originare din Europa de Est, perspectivă din care ziarul „La republica¹¹ emite o opinie memorabilă: „Herta Muller nu a fost și nu este dispusă să uite, nici măcar acum cînd alții preferă să arunce plapuma tăcerii peste trecut, cînd zidul nu mai există și nici Ceaușescu nu mai trăiește. Sensul acestei etici poetice, poezia concretă a operei autoarei au fost premiate de Juriul Comitetului Nobel.” Printr-un reflex aproape pavlovian, deciziile Juriului Academiei de la Stockholm suscită de fiecare dată controverse în mass media. în cazul Hertei Muller ele au fost moderate și, fără a pune sub semnul întrebării calitatea operei, au vizat două componente distincte ale acesteia: cea etică și cea estetică, precum și elemente conjuncturale, nelipsite însă de anumite valențe sim- bolice: împlinirea a două decenii de la prăbușirea zidului despărțitor al Berlinului sau faptul că pentru a treia oară în șase ani, o scriitoare, a se citi „o femeie”, ia Nobelul. Criteriile extraliterare de promovare a unui autor fac parte din recuzita argumentativă a acelora care reproșează juriului că ar suferi de meteahna hipercorec- titudinii politice, poziție adoptată pînă și de cotidianul francez „Le Figaro“, care avansează ideea că Juriul ar ține cont și de o anumită cotă de reprezentare a femeilor printre laureați. Un alt argument invocat de cei care au pus la îndoială criteriile opțiunii juriului în favoarea autoarei germane originară din România a fost că scrierile ei sunt prea puțin cunoscute și traduse, mai cu seamă în spațiul anglo-saxon. Or, procedînd astfel, preopinenții par a uita că Premiul Nobel pentru Literatură nu este un premiu de popularitate. Pe de altă parte, nedumeririle manifestate de mass media de peste Ocean față de decizia juriului sunt și expresia decepției provoc ate de amînarea premierii unui Philip Roth, Vargas Llosa, Pynchon, Amos Oz. Renumitul critic literar Marcel Reich-Ranicki, care trece drept unul din susținătorii fervenți ai lui Roth, a refuzat laconic și dur să se pronunțe în privința Hertei Muller. Ceea ce poate trece drept o dovadă a apetitului foarte scăzut al marelui critic pentru formele mai puțin convenționale ale prozei literare. Giinter Grass, care în utmă cu zece ani luase premiul Nobel pentru Literatură s-a bucurat pentru Herta Muller , dar a făcut-o cu jumătate de gură. La emisiunea de actualități a televiziunii germane, a afirmat că laureata este o foarte bună scriitoare, admițînd că juriul a avut motive clare pentru care a optat în favoarea ei dar că el l-ar fi preferat pe Amos Oz. Interesant este că în urmă cu trei ani, cînd Herta Muller lua la Aachen premiul Walter Hassenclever, în cuvîntul de mulțumire îi reproșa tatălui ei înrolarea lui la 17 ani în SS, menționînd că ea însăși la 17 ani, confruntată cu eventualitatea de a se „aranja” cu regimul comunist, a refuzat să o facă, pentru a nu comite aceeași eroare ca tatăl ei. Fiindcă, credea Herta Muller, la 17 ani ești deja sufi- cient de matur. Întîmplarea, relatată într-o pagină de foileton a cotidianului „Frankfurter Allgemeine Zeitung“, trimitea și la faptul că Giinter Grass se înrolase exact la 17 ani în SS... O reverență făcută limbii germane - își intitulează Uwe Wittstock, unul din cei mai bine cotați critici literari, editorialul publicat în suplimentul de literatură al ziarului „Die Welt“. Nobelul acordat Hertei Muller este însă și o înaltă apreciere dată literaturii germane, pe care Amos Oz însuși o prețuiește în mod deosebit, așa cum a declarat imediat după decernarea Nobelului, fără să se fi pronunțat însă și asupra proaspetei laureate. Uwe Wittstock pornește în căutarea unor explicații mai profunde ale calităților cu totul ieșite din comun ale scrierilor Hertei Muller. Minoritatea germană din România, care la finele dictaturii ceaușiste a dispărut văzînd cu ochii, după emigrarea în masă în Republica Federală, a dăruit literaturii germane contemporane cîteva nume mari. Sunt citați bucovinenii Paul Celan și Rose Auslănder, apoi poetul Georg Maurer, emigrat în 1926,strămutat în RDG, care a influențat o întreagă școală de poeți la Leipzig.Din generația post belică, criticul literar german îi pomenește pe regretatul Oskar Pastior, laureat al celui mai prestigios premiul literar german, Georg Biichner, ca și pe regretatul Rolf Bossert, apoi pe Klaus Hensel, Wemer Sbllner, Emest Wichner, pe „eseiștii” Richard Wagner și Gerhardt Csejka, pe prozatorul Dieter Schlesak. Mirat de acu- mularea atîtor talente la periferia spațiului lingvistic german, Uwe Wittstock conchide: cei care trăiesc la extremitățile ariei de răspîndire a limbii lor materne o resimt nu ca pe un mod de exprimare și comunicare liresc ci ca pe un factor discriminatoriu, alienant, ceea ce este dureros dar poate li productiv din perspec- tiva literaturii. Toate aceste elemente se regăsesc în straturile profunde ale discursului literar al Hertei Miiller. Multe din subiectele despre care ea a scris și scrie ne sunt străine și sunt azi, din fericire, departe de noi - modul arhaic de viață la țară, brutalitatea dictaturii. Dar limbajul ei poetic are forța de a ne pune în fața ochi- lor aceste tablouri, de o intensitate impresionantă. Intr-unui din interviurile acordate postului de radio Deutsche Welle, înainte de a fi devenit laureata Premiului Nobel, Herta Muller făcea cîteva mărturisiri pe care, dacă unii ziariști sau publiciști le-ar fi citit, și-ar fi putut nuanța opiniile. Deși nu a scris în limba română (cu excepția volumului de poeme colaj Este sau nu este Ion) autoarea a fost socializatăîn această limbă, româna participă și ea la scris, și chiar dacă prinde în germană cuvîntul, privirea românească se atlă în frază. Apoi, mai declară Herta Muller, nu este adevărat că dacă te preocupă o țară, nu o mai porți pe cealaltă în cap. Este exact invers, aceste lucruri se leagă mereu, vezi ceva aici, de pildă și legi totul de ceea ce porți în cap, e foarte complicat... Lucrurile din cealaltă țară se furișează în cele pe care le observi în țara nouă. Gustul timpului trecut persistă într-o oarecare măsură. Trecutul domină creația Hertei Muller, întreaga ei operă fiind receptată și ca o pavăză împotriva amneziei individuale și colective. Ce înseamnă de fapt a uita? Uneori nu înțeleg deloc acest cuvînt. Și îmi închipui că oricine, un pantofar sau un tîmplar, își transmite și el gîndurile legate de trecut în lucrul făcut. Numai că în pantof, trecutul nu lasă urme. Aceasta este singura deosebire. Nu uiți nimic din ceea ce ți-a fost dat să trăiești. Este răspunsul pe care Herta Muller îl dădea jurnalistei și fotografei Herlinde Koelbl într-un interviu publicat în 1998, în superbul album despre scriitorii germani la masa lor de lucru. întrebarea era cum de în ciuda anilor de cînd trăiește în Germania, amintirea anilor tinereții umbriți de dictatura comunistă din Romania o urmărește încă atît de puternic? Este cu totul altceva dacă un scriitor se allă în căutarea unei teme, întrebîndu-se despre ce să scrie sau dacă rănile lăsate de trecut constituie însuși motivul pentru care el scrie, afirma tot Herta Muller a doua zi după ce aflat că este laureata Nobelului pe anul în curs. Relația suferinței cu scrisul, posibilitatea de a da o expresie literară unor experiențe limită, sunt reperele cele mai delicate, dar și cele mai profunde în investigarea operei autoarei. Ea însăși, într-un volum de eseuri, din păcate netradus încă în română, intitulat „In der Falie” /în Capcană, aborda creația mai multor scriitori,între ei și Paul Celan, din această perspectivă, fără a accepta însă (așa cum afirma într-un interviu pe care mi l-a acordat la Kbln, în 1999,difuzat la Deutsche Welle, publicat ulterior în volum) că suferința arii necesară ca să devii un mare scriitor. Mai bine n-aș ii scris nici o propoziție, dar n-aș ti suferit. în aproape toate scrierile ei narative de pînă acum, avînd o atît de tulburătoare densitate poetică a limbajului, încît după lectură lumea ia o cu totul altă înfățișare, Herta Muller povestește despre experiențe limită care transforma viața într-un act de supraviețuire. Ultimul ei roman Atemschaukel marchează o cotitură fundamentală atît în propria ei creație cît și în ceea ce s-ar putea numi literatura Gulagului. Nu este exclus ca acest roman să-i fi determinat pe membrii Juriului Academiei de la Stockholm să-i acorde acum, și nu abia peste cîțiva ani, Hertei Muller, Nobelul - crede unul din editorialiștii cotidianului „Frankfurter Allgemeine Zeitung“. Romanul figurează însă și pe lista lucrărilor ce candidează la Premiul German al Cărții. în el, Herta Muller împrumută o voce etnicilor germani din România,deportați la finele celui de-al doilea război mondial în lagărele sovietice de muncă. în postfața cărții care a avut o perioadă de gestație mai îndelungată și mai dramatică decît restul scrierilor, Herta Muller face trimiteri la un sistem real, istoric de referință. Experiența concentraționară la care ger- manii bănățeni și transilvăneni, avînd vîrsta între 17 și 45 de ani, femei și bărbați, au fost supuși după 1945, a fost tabuizată de regimul comunist. Mama autoarei a fost și ea timp de 5 ani într-un lagăr de muncă. „Dialo- gurile purtate pe ascuns” de părinți despre acest capitol au marcat copilăria viitoarei scriitoare. Din 2001, ea începe să consemneze mărturiile unor supraviețuitori. Printre ei se numără și poetul Oskar Pastior care-i vine Hertei în ajutor cu propriile amintiri, invindu-se astfel dorința de a scrie o carte împreună, la două mîini. Primele pagini ale acestui experiment sunt publicate în revista Die Horen, după ce ambii scriitori, însoțiți și de Ernest Wichner, fac o călătorie în Ucraina. în 2006 Oskar Pastior moare subit, în preziua decernării Premiului Biichner, lăsînd-o pe Herta Muller îndurerată, descumpănită, în posesia a patru caiete de însemnări, a unor prime variante de text, documente care au amplificat durerea pierderii bunului prieten. Abia după un an, autoarea reia lucrul și scrie propriul ei roman, înlocuind persoana întîi plural cu cea a eului narator, vocea personajului cărții, Leo Auberg, un alter ego fictiv al lui Oskar Pastior. Am vrut să dăruiesc aces- tui eu cît mai mult cu putință, șansa de a se impune în text astfel încît Oskar să ii putut spune, da, așa a fost, sau: îmi face bine... mărturisea Herta Muller într-un interviu acordat la apariția romanului. De o densitate poetică lipsită de precedent, discursul romanesc este sărac în peripeții dar copleșitor prin pregnanța, concretețea unor scene și secvențe ale existenței concentraționare. Felul în care autoarea transfigurează personajele, materia minerală, cimentul, calcarul, plantele și animalele în embleme poetice ale existenței concentraționare, conferind personajelor cînd imponderabilitatea unor umbre, cînd aparențele me- canice ale unor marionete ale destinului, dezumanizate de foame și frig, totul din perspectiva eului narator chinuit de „îngerul foamei” dar înălțat de el deasupra mizeriei, printr-o miraculoasă forță a imaginației hrănită din amintiri și memorie culturală, este cu totul inedit, aproape șocant. Atemschaukel se transformă într-un eveniment, declanșează chiar o dezbatere în paginile presei culturale după ce în revista „Die Zeit“, Irisch Radisch afirmă apodictic că romanele despre Gulag nu se scriu din amintirile altora,că recentul roman al Hertei Muller ar fi prea „parfumat”, că despre dezumanizare nu s-ar putea scrie recurgînd la vocabularul poetic al umanismului. Dar exegeta se izolează prin opiniile sale de restul cronicarilor. O magiciană a cuvîntului o consideră în schimb scriitoarea Ruth Kliiger, ea însăși o supraviețuitoare a Holocaustului, pe Herta Muller: indiferent de cît de mult sau de puțin fami- liarizați am ii cu istoria deportărilor și a vieții de zi cu zi în lagărele de concentrare, cartea ne cere să re- flectăm din nou la suferințele la care oamenii își pot supune semenii, în urma victimelor rămînînd imaginile trecutului, îndurerarea pricinuită de caracterul ireparabil al celor întîmplate. larMichael Naumann, editorul săptămînalului „Die Zeit“, fost ministru al culturii, considerînd romanul o mostră de literatură universală, scrie: Atemschaukel este și dovada unei empatii literare fără pecedent în istoria literaturii germane. Sub privirea furioasă a Hertei Muller ațintită asupra consecințelor violenței politice, în spatele limbajului ei impetuos, ademenitor, se as- cunde uluitoarea ei capacitate de a da expresie com- pasiunii cu victimele tiraniei, recurgînd la descrieri de o acuratețe microscopică, la solemnitățile poeziei. Ea vine dintr-o țară în care dictatura a călcat în picioare toate virtuțile, pentru a sosi într-o țară care are de-a face cu această catastrofă mai mult decît am dori să știm. Atemschaukel le-a tăiat criticilor respirația. Cum de altfel le-a tăiat-o și vestea decernării Pre- miului Nobel pentru Literatură, Hertei Muller: o decizie a cărei justețe nu poate ii îndeajuns apreciată - exclama entuziast unul dintre critici, în paginile cotidianului „Frankfurter Allgemeine Zeitung“. Rodica BINDER România literară nr. 41/16 octombrie 2009 interviurile „României i t e r a r e " România literară nr. 41/16 octombrie 2009 NAMARIA BELIGAN (n. 15 noiembrie 1958, la A București) este stabilită de 27 de ani în Australia. A debutat editorial cu volumul de proză scurtă, încă un minut cu Monica Vitti (Polirom 1998), care a apărut și în varianta engleză, A FewMore Minutes with Monica Vitti (2002; ediția a ll-a, 2006) și care a fost bine primit nu numai în România, ci și în Australia, fiind una din cele trei cărți de proză scurtă nominalizate pentru un premiu australian. La aceeași editură din lași va publica romanul Scrisori către Monalisa (1999), care a fost în topul de vânzări mai multe luni. Ultimele două cărți (Dragostea e un Trabant, 2003, și mamabena.com, 2005) au apărut la Editura Curtea Veche, din București, al doilea titlu fiind un roman despre emigranții români, acțiunea petrecându-se deopotrivă în România și în Australia.în această toamnă va publica, la Editura Limes din Cluj- Napoca, romanul Windermere: Love atSecondSight (Windermere: iubire la a doua vedere). (Ilie Rad) * - Dragă Anamaria, a fost o mare bucurie pentru mine că te-am putut întâlni aici, la Melboume. Știu că ai venit în Australia în 1982. Ce te-a determinat să pleci din țară? Aveai o poziție socială bună, am înțeles că ai putut călători în Europa și în acei ani, „privilegiu" care celor mai mulți români le era interzis. Emigrarea ta îmi amintește de plecarea lui Petru Dumitriu și Petru Popescu, fugiți din țară în plină glorie literară. Să fi fost la mijloc chestiunea libertății de expresie, vitală pentru un creator? - Faptul că puteam ieși din țară era considerat - intr-ade- văr - un privilegiu, ca și cel de a mânca brânză sau de a vedea un film care nu se dădea pe piață. într-o țară normală și civilizată, acestea sunt drepturi banale, de care se bucură oricine. Numai un handicapat se poate bucura de asemenea așa-zise privilegii, care colegilor și prietenilor le sunt interzise! Cât despre Petru Dumitriu și Petru Popescu, plecați în plină glorie literară - comparația nu e valabilă. Eu nu îmi făcusem un nume, nu eram în plină glorie de niciun fel. Abia terminasem facultatea. Nu-mi doream decât să exist într-o lume normală. Nu mă vedeam funcționînd în acea societate grav bolnavă. înainte de a-mi pune problema libertății de expresie, mi-o puneam pe aceea a păstrării sănătății mintale. - Știu că unul din motivele plecării a fost și complexul, poate freudian, de a „scăpa" de umbra tatălui tău, marele actor Radu Beligan (mi se pare că ai vorbit într-un alt interviu despre acest lucru), al cărui nume, cel puțin la început, trebuie sărecunoști că ți-a prins bine. Dacă ai vrut să „scapi" de acest nume, de ce nu ți-ai ales un pseudonim? - Pseudonim - la liceu? în facultate? Nici nu știu dacă s-ar fi putut! Nu uita că aveam douăzeci și trei de ani când am plecat. Nu făcusem decât niște scurtmetraje de institut. Cât despre scris, nici nu mă gândeam pe atunci că voi ajunge vreodată scriitor. Nu aveam o relație cu publicul, care să ridice problema pseudonimului. Și-apoi, crezi că un pseudonim chiar schimbă ceva, în lumea artistică și literară din România, unde „toată lumea cunoaște pe toată lumea“? Anamaria Beligan: „La urma urmei, nu suntem decât suma poveștilor noastre. De rest se alege praful." Uite, Mama (Dana Lovinescu, n. I.R.) a scris sub pseudonim, și se știa foarte bine cine se ascundea sub acel nume, cu cine era măritată sau de cine divorțase! Dar să nu confundăm umbra tatălui cu numele. Sunt mândră de numele meu și nu am simțit niciodată nevoia să-1 schimb. Apartenența la o dinastie artistică e pentru mine o zestre spirituală, cu atât mai valoroasă cu cât distanța de origini e mai mare. Dar prezumpția - omniprezentă în existența mea de atunci și prezentă până și în întrebarea ta de azi! - că acest nume mi-a prins bine implică faptul că am profitat de pe urma lui. Ce anume am obținut pe nemerif Nota zece? Premiul întâi? Un loc la facultate? îți dai seama câtă negativitate conține acest enunț - mai ales pentru cineva care chiar crede într-o etică a muncii? Iți dai seama ce nesănătos e un asemenea mediu „ambiant⁴⁴ pentru un copil/adolescent/tânăr normal și încrezător în puterile lui? Acum înțelegi cum e cu complexul meu „freudian⁴⁴? - Sigur că înțeleg, dar eu mă refeream la o afirmație de-a ta, făcută în sensul întrebării mele anterioare. Să te întreb altceva: Crezi în moștenirea genetică?Faptul că tatăl tău are o ascendență grecească, pe linie maternă, ar putea explica „dorul tău de ducă“? - Cred în gene, deși felul în care se propagă e plin de surprize. Dacă ar fi sâ mă iau după antecedente, ar reieși că sunt o anomalie: toți din neamul meu au tras spre România! Nimeni n-a emigrat, ba mai mult, unii strămoși s-au stabilit acolo, venind de prin țări vecine. Nu numai bunica grecoaică, dar și străbunica unguroiacă, și mama ei vieneză, și un străunchi polonez, în fine. După cum vezi, sunt o „alogenă⁴⁴ (motiv în plus să-mi repugne naționalismele de orice culoare). în 1982, dorul meu de ducă avea însă o explicație mai banală; el ținea de mizeria morală, de schizofrenia societății în care trăiam: câteva milioane de compatrioți au făcut același lucru la vremea aceea, nu are rost să revin. -La data plecării (1982), tatăl tău avea în România înalte poziții sociale și politice: director al Teatrului Național din București, membru în Marea Adunare Națională etc. Plecarea ta nu i-a creat probleme cu regimul Ceaușescu, intrat deja în ceea ce Mircea Zaciu a numit „deceniul satanic“? - Sigur că bine nu i-a făcut plecarea mea. Dar ce puteau să-i facă? Numele, talentul, dragostea publicului sunt lucruri pe care nu i le putea lua nimeni, nici înainte, nici în timpul, nici după comuniști. De douăzeci de ani, de la căderea satanicului regim, tatăl meu și-a continuat drumul, împlinirea artistică. Nu el are nevoie de regimuri, ci viceversa! - Știu că, înainte de a ajunge în Australia, ai stat șapte luni într-un lagăr de lefugiați din Germania. Cât de traumatizantă a fost perioada respectivă? -A fost o perioadă grea, de mare nesiguranță, dar nu traumatizantă. Mai degrabă un examen al vieții. Care m-a îmbogățit din multe puncte de vedere. Nu regret nicio clipa această experiență. Singurul lucru care mă durea, la vremea respectivă, era să-mi văd Mama acolo, în peisajul acela sordid, subuman. Dar a făcut față cu o incredibilă seninătate, cu înțelepciune și cu un umor irezistibil. Abia atunci am descoperit întreaga forță a caracterului ei. Am admirat-o mai mult ca niciodată. A fost un formidabil exemplu, o permanentă sursă de inspirație. - Ai spus undeva că, în primii zece ani petrecuți aici, nu ai putut citi nicio carte, pentru că munceai câte 16 ore pe zi și că, la venirea în Țara Cangurilor, nu aveai bani nici măcar de tramvai! - Corect, dar e vorba de o experiență pozitivă: am muncit cu imensă tragere de inimă, fiindcă trăiam cu un sentiment al pionieratului, care îmi dădea infinite rezerve de energie. Și din munca mea s-a ales ceva. E minunat când clădești o casă, o familie, o grădină, pornind de la zero. Si c ’etait â refaire, je le referaisl -Sub aspectul creației, acele luni de lagăr au fost totuși profitabile, fiindcă experiența trăită ai folosit-o în cel mai recent roman al tău, mamabena.com (2005)! -Profitabile nu luni, ci ani! De fapt, sentimentul despre care vorbeam nu dispare niciodată. Acest surplus de energie, pe care-1 au imigranții, e un mister, mai cu seamă pentru autohtoni. în el constă sursa mea de inspirație pentru romanul mamabena.com. E vorba de o experiență colectivă - în cazul acestui roman, una de tip eminamente feminin. M-au inspirat multe femei-pionier, pe care am avut ocazia -uneori onoarea! - să le întâlnesc. Mamabena e un fel de Godfather feminin, în cheie tragicomică. - Știu că, în anii de început ai șederii tale aici, te-ai ocupat mai mult cu filmul, că pelicula a fost forma ta de exprimare artistică. Totuși, cum ai trecut de la peliculă la cuvânt? - Pelicula, mijloc de exprimare artistică? Pentru mine, nicidecum! Filmul era singura mea meserie și, ca să câștigi o pâine cu el, nimeni nu se așteaptă să te exprimi artistic. Era vorba pur și simplu de comenzi - reclame, documentare educative, în cel mai bun caz clipuri muzicale. Tot ce poți spera este să produci ceva de bună calitate. Dar de aici până la expresia artistică e o cale incomensurabilă. Celălalt debușeu, desigur, e să lucrezi ca profesor la o școală de film. Am lucrat în ambele domenii, în perioada de început, și cu fiecare an care trecea, mă simțeam din ce îh ce mai frustrată din punct de vedere artistic. Până când am descoperit că mă pot exprima prin scris: nu mai aveam nevoie de clienți, bugete, producători executivi, echipe... Ce minunată eliberare! - Unde și cum a avut loc debutul tău literar absolut (nu mă refer la poeziile scrise la 7 ani, în franceză, ca să îi faci în ciudă profesoarei tale!)? - La șapte ani am scris o singură poezie, și aceea absurdă, în rest, n-am fost niciodată străbătută de fiorul liric. Debutul meu literar absolut a fost cu povestirea Le Plus Que Parfait du Subjonctif, scrisă în engleză și apăruta în antologia PicadorNew Writing, cu cele mai bune proze tinere ale anului 1994. Era prima nuvelă scrisă vreodată. Am trimis-o spre publicare în zece locuri, trei au zis da. Am ales antologia Picador, fiindcă era cea mai prestigioasă. Pentru celelate două publicații am scris alte două nuvele. Așa a început totul! Am început să scriu după treizeci de ani, din pură plăcere și, dacă nu aș fi întâmpinat atâta entuziasm, nu cred că m-aș fi luat în serios. -Numai o clipă, fiindcă atingem o problemă delicată pentru viața literară din România, unde autorii (mă rog, unii autori!) își publică același text de mai multe ori, în diverse publicații, cu scuza că cititorii publicațiilor respective sunt mereu alții. Cum comentezi acest fapt? -Depinde de context. Dacă o revistă literară îți publică pentru prima dată o povestire sau un fragment de roman, este lipsit de etică să trimiți exact același text unei alte reviste. Dar poți trimite un a/tfragment sau o altă povestire. Cu antologiile, lucrurile stau altfel: uneori „comandă⁴⁴ texte inedite pe o anumită temă, alteori adună laolaltă texte pubhcate anterior. Fiecare situație trebuie discutată cu editura, de preferință printr-un agent Există apoi problema manualelor, a cursurilor și a culegerilor de texte: știu de la agenta mea ca, în România, unele edituri publică asemenea culegeri sau manuale fără a le cere permisiunea autorilor, ba chiar fără a-i informa, ceea ce este o încălcare flagrantă a drepturilor de autor. „Sunăridicol, dar nu mă interesează succesul comercial, ci literatura de calitate: cele două coincid rareori" -Primul volum, de proză scurtă, ți-a apărut la Editura interviurile n R Polirom: încă un minut cu Monica Vitti (1998). Cine te-a recomandat pentru această editură faimoasă din România? Conținutul cărții? Vreun prieten? Numele ilustru pe care îl purtai? - La Polirom am ajuns dintr-un accident, după ce Editura Fundației Culturale Române a semnat un contract cu mine și, din obscure motive, pe care niciodată n-am încercat să le aflu, a tot tergiversat publicarea, timp de doi ani; se pare că nu-1 agreau pe criticul care se oferise să scrie prefața și să se ocupe de progresul cărții (Mircea Mihăieș, n. I.R.). Care critic mi-a cerut permisiunea să dea manuscrisul unei alte edituri. Cât despre decizia Poliromului de a mă publica, trebuie să îi întrebi pe ei de ce au luat-o. Sau, și mai bine, să citești încă un minut cu Monica Vitti și să-mi spui dacă merita sau nu să fie publicată de o editură prestigioasă, în orice caz, cartea s-a epuizat foarte repede, iar cronicile au fost foarte frumoase, chiar din partea unor critici temuți pentru afurisenie (între cei care au comentat această carte pot fi amintiți: Dan C. Mihăilescu, Adriana Babeți, Mircea Mihăieș, Radu Pavel Gheo - n. I.R.). - Ulterior, această primă carte de povestiri ai publicat-o și aici, în Australia, unde a fost nominalizată, alături de alte două cărți de proză scurtă, la un premiu important. Cum îți explici succesul ei și în spațiul literar australian? - întrebarea ta o cam anulează pe cea dinainte. Fiindcă aici numele meu de familie nu e ilustru, iar lucrurile nu se rezolvă prin prieteni! Succesul Monicăi a fost unul de critică, nu comercial. Sună ridicol, dar nu ma interesează succesul comercial, ci literatura de calitate: cele două coincid rareori. Aici, ca mai pretutindeni în Vest, cartea e un bun de consum, nu un act de cultură. - Dan C. Mihăilescu sesiza, în prima ta carte, încă un minut cu Monica Vitti (1998),,,imaginarul dimie al autoarei“. Crezi că era o reminiscență, o prelungire a activității tale cinematografice inițiale? - Posibil. Mai degrabă imaginar vizual decât dimie. Cinema-ul nu m-a influențat cu nimic mai mult decât lecturile, experiențele, visele -ba, dimpotrivă. Dacă vii dintr-o anumită profesie, e de așteptat să se tragă concluzia că respectiva meserie și-a lăsat o indiscutabilă amprentă asupra felului în care percepi lumea. A devenit un fel de clișeu în ceea ce mă privește. - A doua carte apărută la Editura Polirom, romanul Scrisori către Monalisa (1999), a fost mai multe luni în topul vânzărilor de carte din România. Cum ai privit acest succes neașteptat? Sau îl bănuiai? - Nu bănuiam nimic și nici nu am aflat de succesul cărții decât din cronicile apărute și trimise de rude și prieteni, precum și din topul vânzărilor de carte, pe care-1 publica pe atunci Observatorul cultural. Editura nu s-a obosit să mă informeze. Cât despre adevăratul tiraj al cărții, nu l-am aflat niciodată. Multe edituri din România nu divulgă adevăratele tiraje, ca să nu-și plătească autorii. România e departe de a fi intrat în Europa în ceea ce privește chestiunea drepturilor de autor. - într-un articol din Adevărul literar și artistic (30 iulie 1933), G. Călinescu scria următoarele în legătură cu autorii care scriu în două limbi: ..Este vorba anume de operele de autori români scrise mai întâi într-o limbă străină și apoi comunicate, printr-o versiune, și publicului românesc. Dacă traducerea este făcută de o persoană străină, nici vorbă că opera încetează de a mai fi originală în literatura națională, lipsită fiind de spontaneitatea expresiei. Dacă însă versiunea se datorește chiar autorului, scrierea devine originală în măsura în care autorul creează din nou“. Tu stăpânești la fel de bine cele două limbi, româna și engleza. Cărțile scrise în engleză sunt apoi traduse de tine, în colaborare cu mama ta, Doamna Dana Lovinescu. Nu ar fi mai simplu să scrii cartea direct în limba în care vrei să o publici? - Asta și fac. Dacă primesc o invitație de participare, colaborare etc., scriu în limba în care urmează să public: engleză aici, româna acolo. Am început prin a scrie în engleză pur și simplu pentru că aici am scris și am publicat mai întâi. Pe lângă eliberarea și amuzamentul pe care mi le furniza scrisul (în engleză), mai existau doua motivații: faptul că, undeva în adânc, intuiam ca orice pagină scrisă e un bun câștigat; chiar dacă nu urma să fie publicată vreodată, era un excelent mediu de comunicare cu copiii mei, cărora nu aveam cum să le explic, în limbaj logic, de unde se trăgeau părinții lor și prin ce fel de experiențe trecuseră. Numai literatura putea reduce această incomensurabilă prăpastie. O literatură ușor halucinată, firește. A doua motivație: emigrația trezește în unii dintre noi un adânc îngropat instinct de cuceritor. Or, pentru mine, forma supremă de cucerire este să ajungi să cunoști și să îmblânzești o limbă care nu e a ta din naștere. Frustrările emigrantului vin și din imposibilitatea de a comunica, din conștientizarea că vocea lui nu va face niciodată parte din mainstream, din conversația principala. A cuceri, prin limbaj, mainstream-ul, a te face auzit îți dau un minunat sentiment de satisfacție. Aventura scrisului devine astfel încă și mai palpitantă. - Comentând cărțile tale, în Dicționarul general al literaturii române. Dan C. Mihăilescu te-a plasat într-o familie de mari nume ale literaturii universale: Julio Cortazar, E.A. Poe, Graham Greene, Gogol ș.a. Cât de mult crezi că te-au influențat acești scriitori? - Sunt absolut flatată de această companie! în afară de Gogol, nu sunt primele nume la care m-aș fi gândit în materie de autori preferați. Pentru Graham Greene am o slăbiciune mai mult personală decât literară: l-am întâlnit la Paris, când aveam unsprezece ani. Eram cu Mama în Biserica „St. Julien le Pauvre“ și înăuntru mai era o singură persoană. Mama a exclamat: e Graham Greene! Intr-adevăr, el era. Ne-a plimbat toată ziua și seara ne-a dus la Folies Bergeres. Mama îi luase un interviu cu câțiva ani în urmă și Graham Greene o plăcuse foarte mult. Un pic prea mult! Mama are o întreagă colecție de scrisori și de cărți semnate „Affectionately, from Graham“! Fetele mele se laudă mereu cu aceste dedicații. - Ai spus undeva că tu nu te adresezi nici culturii române, nici celei australiene, ci celei „globale“. Totuși, componenta națională este vizibilă la toți marii scriitori ai lumii. Tolstoi și Dostoievski sunt în primul rând ruși, Balzac și Flaubert - francezi, Cervantes - spaniol ș.a.m.d. Sau globalizarea schimbă datele problemei? -Asemenea generalizări sunt discutabile! Joseph Conrad era polonez și a scris îh engleză, Nabokov a scris în engleză, Kundera și-a scris ultimele romane direct în franceză; tot în franceză au scris Cioran și lonesco. A echivala valoarea unui scriitor cu stricta apartenență la o națiune e mai degrabă o judecată politică decât una estetică. Și apoi apartenența culturală nu implică întotdeauna elementul lingvistic: Kundera va rămâne întotdeauna foarte ceh, indiferent dacă se exprimă în cehă sau franceză. Am convingerea ca, prin natura muncii sale, scriitorul este un hiperindividualist. Generalizările nu i se potrivesc. Jar când lumea mi se pare insuportabil de previzibilă, găsesc în scris un spațiu unde se mai petrec încă miracole. “ -Poți să ne dezvălui câteva date despre procesul tău de creație? Scrii greu, ușor, ai ideile în cap, înainte de a te așeza la calculator, ideile vin pe parcurs, îți revezi manuscrisele etc.? -De fiecare dată am senzația foarte clară că povestea (nuvela, romanul) există dintotdeaunaîn mine, așa cum nou născutul poartă deja, în cele două-trei kilograme ale sale, tot echipamentul necesar vieții, inclusiv doua rânduri de dinți! Un stimul mic, banal - o imagine de pe stradă, un incident oarecare, o frază aruncată de cineva - trezește povestea adormită, care începe sâ-mi dea târcoale când nici nu mă aștept. Trăim împreună o vreme, până când ajungem să ne cunoaștem reciproc extrem de bine, după care, într-o bună zi, mă așez și-o transfer pe hârtie. Cum anume se petrece acest transfer nu știu niciodată: tocmai aici este plăcerea! Se nasc personaje, situații, universuri, cu propriile lor legi și eu mă uit la ele și mă distrez, și totul devine o joacă. Iar când lumea mi se pare insuportabil de previzibilă, găsesc în scris un spațiu unde se mai petrec încă miracole. - Vorbeam înainte de moștenirea genetică. Tatăl tău provine, pe linie maternă, dintr-unul din frații marelui povestitor Ion Creangă. Crezi că și de aici ți se trage calitatea de „povestași, noțiune care, mie personal, nu îmi place, datorită conotației ușor peiorative, diminuante, pe care o are! - Se prea poate, nu m-am gândit. Cred că darul de a povesti, atât cât este, ține în primul rând de condiția mea de mama. Nu știu dacă ai observat, dar în familii mamele sunt cele care asigură continuitatea poveștilor. Ele alcătuiesc majoritatea povestașilor. Conotație diminuantă, zici? Depinde din ce unghi privești problema. Pentru mine, azi, când lumea e arhiplină de doctori și doctoranzi, e reconfortant să aparțin la o gintă meșteșugărească! - Cunoști foarte bine literaturile română și australiană, gusturile publicului de la antipozi. Ce autori români crezi că ar trezi interes în Australia? -A cunoaște literatura nu are nimic de-a face cu gusturile (sau lipsa de gust!) a publicului. De asta se ocupă discipline precum marketingul, la care mă pricep foarte puțin. în Australia, ca de altfel mai peste tot în lumea „postmodemă“, conceptul de Literatură (cu literă mare!) s-a relativizat. A ajuns mai degrabă o subcategorie: literary fiction, la același nivel cu Science fiction, children ’s fiction etc. Iar toate aceste subgenuri literare reprezintă un procent infim din vânzările de carte, a căror vastă majoritate e alcătuită din cărți de lifestyle (gătit, mâncat, grădinărit, călătorit) și de cele care ne învăță cum să (...devenim bogați, frumoși, tineri, atletici, și să obținem succes incomensurabil, fericire deplină, mama tuturor orgasmelor). A iubi literatura e, din păcate, și o chestiune de bani, îți trebuie timp (care costă), educație (care costă) și cărți (care sunt scumpe). Așa încât, pe lângă cei câțiva iremediabil atinși de virusul lecturii, marea majoritate a cititorilor de literatură sunt femei profesioniste la pensie sau în vacanță și neveste de bărbați înstăriți, mai cu seamă soțiile de politicieni (Canberra e plina de ele). Bărbații nu prea mai citesc - cu excepția homosexualilor. Concluzia: din moment ce puținii cititori sunt educați, cosmopoliți și beneficiază de timp, nu văd de ce orice carte bine scrisa să nu fie de interes. Se citesc autori chinezi, indonezieni, sud-africani - de ce nu și români? „Pudibonderia și iritantele clișee morale, care caracterizează societatea americană și care ne împiedică să conversăm deschis despre lucrurile imprevizibile, incontrolabile, cu adevărat misterioase, cum sunt sexualitatea și moartea. “ (continuare în pag. 21) România literară nr. 41/16 octombrie 2009 rhiva C N S A S România literară nr. 41/16 octombrie 2009 EMULȚUMIRILE colonelului sunt, în anul următor, contracarate de noi informatori care pătrund tot mai adînc în „pedagogia⁴⁴ delațiunii. La 13 martie 1974, căpitanul de Securitate Munteanu Ion nota: „La întîlniiea din 12 martie 1974 infbnnatorul «Tudor» mi-a semnalat o serie de aspecte negative și ostile inserate în volumul manuscris al scriitorului A. E. Baconschi - volum xerocopiat de noi în interes operativ. Baconsky confia lui «Tudor»: «știu câ nu se poate publica în România, dar țin cu orice preț să public volumul, indiferent unde [...]“. Adnotare la Nota căpitanului Munteanu: „O xerocopie a manuscrisului a fost predată la Direcția I.⁴⁴ O altă Notă de analiză în DUI «Albert» (aprobată de locotenent colonelul Nicolae Mihai - șef de serviciu în Direcția I M. I. - n n.) relatează: „Analiza ultimelor informații obținute asupra lui «Albert» conduce la concluzia că acesta se situează în continuare pe o poziție de «rezistență» față de politica culturală («Tezele din iulie» - n.n.) a statului nostru comentînd în mod nefavorabil anumite măsuri care se iau în această privință. (.....) se impun următoarele sarcini în vederea stabilirii poziției prezente a lui «Albert»: 1) dirijarea cu sarcini concrete a informatorului «Tudor» din legătura I.M.B. 2) folosirea posibilităților de influențare de care dispune «M.G.» 3) obținerea aprobării C[onsiliului]M[uninicipal]B[ucurești] al RC.R. pentru folosirea lui «O. R». 4) mijloace speciale la domiciliul obiectivului pentru 30 de zile 5) obiectivul sâ fie chemat la C[onsiliul]C[ulturii și]E[ducației]S[ocialiste] unde sâ se discute cu el asupra poziției pe care se situează. Acest lucru considerăm câ este util de realizat în eventualitatea în care, informativ și prin mijloace speciale se va stabili câ se situează pe o poziție necorespunzătoare.⁴⁴ (f. 102, volum 2). Situația materială a scriitorului se deteriorează. Datorită faptului că nu colaborează cu cenzura, lui A. E. Bconsky i se tergiversează sau i se amînâ publicarea cărților, din scrisul cărora trăia. Fila 104 reprezintă o , ,Notâ-Raport a informatorului «Tudor», din 24 decembrie 1974 (din care reiese situația precară materială în care se află Baconsky): „A confiat sursei câ intenționează să trimită șefului statului o scrisoare-memoriu în care va cere să i se aprobe extrădarea în R[epublica]F[ede- ralâ]G[ermană].[...]. înR.F.G. A. E. Baconsky are multe soluții - a stat perioade îndelungate în R.F.G. și publică diverse materiale în revistele și editurile de acolo. Baconsky este, după expresia lui, într-o situație precară deoarece nu are (sic!) nici el, nici soția lui serviciu[...]. Are, la Editura Eminescu manuscrisul „Corabia lui Sebastian⁴⁴ care nu are sorți de a fi tipărit și se teme mult că «va ajunge sâ cerșească în stînga și în dreapta?[...] Baconsky a refuzat, după propria relatare, sâ scrie un material pentru Steaua, deoarece «nimic nu mai are rost atîta timp cît șeful statului caută să distrugă cultura română»⁴⁴. N[ota]O[fițerului] consemnează printre altele: „«Corabia lui Sebastian» a fost fotocopiat de noi cu ajutorul sursei și înaintat la Direcția I în martie 1974. Sursa ne va ține la curent cu tot ce apare legat de problema memoriului lui A. E. Baconsky. Căpitan Munteanu Ion.⁴⁴ Fila 105 poartă o adnotare deasupra notei informative „Pascu luliu⁴⁴ - 30 decembrie 1974: „Pregătiți o analiză a dosarului «Albert». Luați măsuri concrete care sâ ducă la materializarea lui. Sâo prezentăm și conducerii, întrebați la U. M. 0970 dacâ se știe ceva în legătură cu revista «Continent» și în caz că există ce scriitori români au publicat acolo. Semnat indescifrabil⁴⁴. Explicație: în 1976, A. E. Baconsky avea gata de publicat două volume reportate, „Fluxul memoriei⁴⁴ (versuri) în colecția „Biblioteca pentru toți⁴⁴, la Ed. Minerva și „Corabia lui Sebastian⁴⁴ (poeme și antipoeme) la Editura Eminescu, dar situația este aceeași ca în 1975 cînd a fost „blocată⁴⁴ apariția lor. De asemeni propusese Editurii Albatros al doilea volum din „Remember" (Fals A. E. Baconsky urmărit de Securitate (ii) jurnal de călătorie), dar editura nu l-a cuprins în plan. Volumul de la Minerva îi fusese blocat, cerîndu-i-se sâ scoată din volum, în totalitate, celebrul ciclu „Cadavre în vid⁴⁴ (care făcuse epocă, publicat integral în 1969 și apărut ca prin miracol ca o sfidare a regimului). Va- sile Nicolescu de la C[onsiliul]C[ulturii și]E[duca- ției]S[ocialiste] îi făcuse „favoarea⁴⁴ să accepte câ din acest volum sâ fie publicate 10,15 poeme. Baconsky nu cedează afirmînd câ „Nu poate renunța la o întreagă etapă a poeziei lui⁴⁴. Volumul „Cadavre în vid⁴⁴ fusese și premiat și tipărit. Se hotărăște, după tergiversări, la conducerea superioară a CCES, că volumul nu poate fi publicat. Publicarea lui Baconsky este, practic, blocată pretutindeni, „Corabia lui Sebastian⁴⁴ restituită autorului de către Editura Eminescu fiind „prea critică față de Occident⁴⁴, fiind reportată (modalitate prin care se amînâ la nesfîrșit publicarea unei cărți.). în acest timp, revista lui Soljenițîn „Continent⁴⁴, publica romanul „Biserica Neagră⁴⁴ care urma sâ apară și în volum în RFG. în interviul său din revista „Die Welt⁴⁴ Baconsky afirmă câ în România romanul nu i-a apărut din cauza cenzurii. Vasile Nicolescu își exprimă, categoric, părerea, în legătură cu publicarea lui Baconsky în revista „Continent⁴⁴ (revistă înființată de Soljenițîn pentru publicarea, în Germania, a celor mai valoroși scriitori din țările de „democrație populară⁴⁴, în special pe cei care nu intrau în grațiile regimurilor comuniste): „publicarea romanului în revista lui Soljenițîn e un fapt grav, dar și mai gravă e declarația despre cenzură, aceasta face ca problema Baconsky sâ nu se mai rezolve pe câi normale, editoriale, ci la cu totul alte nivele.⁴⁴ Lui Baconsky i se refuză și publicarea „Panoramei poeziei universale⁴⁴ (vestita antologie din lirică universală) de către același Vasile Nicolescu. Practic este interzisă publicarea lui, apariția numelui său. Baconsky nu are din ce trăi și începe să vîndâ obiecte din casă. Vasile Nicolescu îl admonestează a fi „singurul, absolut singurul scriitor din România care refuză sâ discute cu un editor⁴⁴. A se înțelege: care nu cedează să modifice creațiile în funcție de cerințele politice. în sfîrșit, scriitorul însuflețește un întreg teatru de operațiuni pentru a-și găsi o cale de publicare fără sâ- și modifice opera, variante nenumărate, inacceptabile, ale editurilor și forurilor superioare care căutau o cale de compromis (neacceptatâ niciodată de Baconsy) doar de frica atitudinii pe care poate s-o ia Baconsky în afara țârii față de interdicția de publicare, toate, în mare parte raportate în nota informativă a harnicului „Fâlticeanu⁴⁴ din 16. 01. 1975 (fila 108 voi. 2). Evenimentele se precipită. A. E. Baconsky, respins pe toată linia de la publicare, cu tot mai puține mijloace de trai, recurge la soluția extremă: memoriul către secretarul general al P.C.R., Nicolae Ceaușescu. Acest fapt se comentează de către Inspectoratul Județean Cluj prin șeful inspectoratului și șeful serviciului în adresa „Către Ministerul de Interne - Direcția I - Personal tov[arășului] colonel Dumitru Tâbâcaru - Din materialele verificate pe care le deținem rezultă câ poetul A. E. Baconsky din București, revoltat de faptul că i s-ar fi respins de la publicare mai multe volume (un volum de poezie, selecție antologică, unul de traduceri și unul de proză eseistică), de la edituri diferite a întocmit un amplu memoriu pe care l-a înaintat personal tovțarâșului] Secretar General al P.C.R. în memoriu, pe lîngâ aspectul de mai sus ar fi prezentat în termeni negativi și situația generală a literaturii și a scriitorilor din România. în final, A. E. Baconksi a recurs la amenințări în sensul că dacâ memoriul nu va ajunge pe masa Secretarului general și nu va primi un răspuns pozitiv, îl va da publicității în străinătate (presă, radio) iar el va cere expatrierea într-o țară capitalistă.[...] Organele noastre au luat măsuri de a intensifica munca informativă în mediul scriitoricesc, deoarece, se pare câ acțiunea lui A. E. Baconsky este de natură să incite la o anume acțiune de rezistență, la o așa- numitâ «ținută de frondă» față de măsurile ce se iau privind neavizarea publicării unor lucrări necorespunzâtoare.⁴⁴ (fila 120 voi. 2) La 6 iunie 1975 se hotăra „propunerea de avertizare a scriitorului A. E. Baconsky [...] că în cazul editării romanului «Biserica neagră» în Occident, va fi sancționat în conformitate cu prevederile legii 23/1971. Șeful serviciului Locotenent colonel Nicolae Mihai⁴⁴ (fila 121 verso voi. 2). O nouă etapă a limitării accesului la o viață normală apare în 13 iunie 1975 cînd lui Baconsky i se respinge aprobarea unui pașaport pe 4 luni pentru a onora bursa acordată de Uniunea Scriitorilor Austrieci, la Graz. în această călătorie trebuia sâ fie însoțit de soția sa, căreia îi este interzis sâ-și mai facă, alături de soț, pașaport prin Uniunea Scriitorilor fiind trimisă la Miliție unde depuneau acte toți cei care solicitau pașaport turistic, deși vizita ei nu se justifica decît împreună cu soțul ei pentru a onora bursa. Memoriul către Ceaușescu nu are ecou. Ba mai mult, CCES, prin reprezentantul său Vasile Nicolescu îl sfătuiește, vizitîndu-1 la domiciliu, sâ recurgă la un pașaport pentru numai trei luni, pentru a-1 obține mai ușor, deci ar fi trebuit să renunțe la o lună din bursă. Baconsky publicase în anii ’70 aproape exclusiv în Germania și Austria. Dorința lui, de a-și publica opera în România, era una emoționant de reală. Secvența următoare face parte din Nota informatorului „N. Ion⁴⁴ din 19 august 1975: „M-am uitat în ochii lui Baconsky [...] și am citit în ochii lui (sic!) un nesfîrșit dor copilăresc de a publica în România poezii. Orice va face sau nu va face omul acesta, eu voi fi întotdeauna un martor al faptului că a fost un cinstit poet român pentru ce am văzut eu în ochii lui vineri 15 august 19745⁴⁴ (fila 137 voi 2). în Nota din 15.10.1975 sunt comentate datele revistei „Continent⁴⁴ la care fusese invitat sâ colaboreze și A. E. Baconsky: „Acum cîteva zile a apărut în Germania apuseană nr. 3 al revistei «Continent». De această revistă se ocupa un grup de scriitori ruși în frune cu A. Soljenițîn. Este vorba de o carte groază de 450 de pagini care a fost expusă la Expoziția Internațională a Cărții din Frankfut de către editura UMSTEIN. Revista Continent apare în patru limbi și anume: scriitori în arhiva CNSAS rusă, engleză, franceză și germană. Deși a fost inițiată de un grup de scriitori ruși, revista are un grup supranațional fiind deschisă și scriitorilor din celelalte țări din Europa răsăriteană. La acest număr al revistei mai colaborează și scriitorul român A. E. Baconsky care trăiește în România și care mai publicase și în numărul 2 al revistei o culegere de poeme. De data aceasta el publică o poveste bizară intitulată Biserica Neagră, o poveste care se petrece într- un cimitir și se ocupă de depersonalizarea ființei umane. Cititorii sunt surprinși de stilul viu al lui Baconsky, stil vibrant care sugerează o influență a literaturii occidentale⁴⁴ Nota este nesemnată. încercuirea sporește. Mereu prezentul „Fălticeanu⁴⁴ îi dă raportul căpitanului Oprișor lonițiu la 3 decembrie 19745: „[...] un rol important în apariția romanului («Biseria neagră» n.n.) l-au avut doi oameni care lucrează în mediul Germanic și care au legături cu România: [Max] Demeter Peyfuss, traducător al lui Baconsky, cunoscător al limbii române, autor al unei lucrări de doctorat foarte favorabilă spiritului național românesc, el însuși avînd între predecesori, în familie, membri de origine română (aromână n.n.) și Ivan Deneș, scriitor, care a plecat din România în 1970 și acum, e stabilit în Berlin Vest, lucrînd la concernul care editează revista Continent. în această revistă i-au apărut lui Baconsky (nr. 2 din 1975) cinci poeme și cinci «antipoeme» (poeme în proză) care figurează în sumarul volumului «Corabia lui Sebastian» predate în 19745 editurii Eminescu și acceptat de aceasta cu condiția unor anume eliminări de texte (pe care Baconsky nu le-a acceptat). N[ota]Lțucrâtorului]: [...] Obiectivul i-a mărturisit (sursei n.n.) că motivul audienței solicitate (la conducerea CCES) este și rezolvarea problemelor sale financiare, deoarece netipărindu-i-se nici o carte de mai mult timp, în present aproape nu mai are din ce trăi. I-a solicitat și sursei un împrumut.⁴⁴ în 1976 măsurile luate împotriva lui A. E. Baconsky se înăspreau considerabil. Le citim în „Nota⁴⁴ generalului maior Dumitru Borsan din 3 februarie 1976 la fila 163: 1) Informarea conducerii Consiliului Culturii și Educației Socialiste cu acțiunea preconizată de Baconsky A. pentru a analiza situația publicării acestuia precum și a determinării sale să ia atitudine prin presa noastră împotriva celor ce se transmit legat de persoana sa la postul de Radio Europa Liberă. Anamaria Beligan: „La urma urmei, nu suntem decât suma poveștilor noastre. De rest se alege praful." (urmare din pag. 19) - O ai alături de tine pe ilustra ta mamă, Doamna Dana Lovinescu. Ce colaborare ai cu dânsa pe plan literar? îți citește lucrările înainte de publicare? îti dă sugestii? - în ce sens e Mama ilustră? Pentru câ aparține de clanul Lovineștilor? Și de cel al Beliganilor? Nu, Mama nu e ilustră (de altfel în ziua de azi celebritatea a devenit aproape un lucru rușinos), e pur și simplu un om minunat, ca atâția alții pe lumea asta, care nu sunt neapărat iluștri! Pe lângă calitățile ei umane - despre care aș putea scrie câteva volume! -, e și un excelent filolog. Dacă scriu în engleză, și apoi textul respectiv umează să fie publicat și în limba română, ea este singurul traducător în care am deplină încredere. O dată, pentru câ înțelege exact ce doresc să comunic și cum - inclusiv un anumit tip de umor, care în bună parte de la ea l-am moștenit. în al doilea rând, pentru că nu mi s-a întâmplat să întâlnesc până acum un traducător care să stăpânească atât de bine limba română. -Rămânândla relația cu mama ta, ai afirmat undeva că faci înregistrări cu dânsa, care este depozitara unei 2) Chemarea lui Baconsky Anatol la sediul Ministerului de Interne pentru: - a fi audiat în legătură cu atitudinea și manifestările sale ostile, activitatea desfășurată în perioada cît a stat în Occident în anul 1975. - avertizarea în legătură cu aprecierile calomniatoare la adresa politicii culturale a partidului și statului nostru, a situației social-politice și economice din țara noastră. - sancțioanrea contravențională în conformitate cu Legea Presei art. 90 care prevedea «Tipărirea, înregistrarea sau difuzarea fără autorizare legală a unui imprimat grafic, fonic sau pe bandă ori peliculă, destiant a fi folosit ca mijloc de informare publică, constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă». Cu această ocazie va fi prevenit de riscurile la care se expune dacă va mai încălca din nou aceste prevederi legale. 3) Trecerea pe lista persoanelor indezirabile a cetățeanului austriac Max Demeter Peyfuss. După invitația, pe care o onorase, a Senatului Berlinului de Vest care îl invitase pentru un an, după invitația onorată cu mari eforturi din cauza hărțuielilor autorităților românești, la Graz, de către Uniunea scriitorilor din Austria, în 1976 Baconsky solicită și primește aprobarea de a pleca „în Austria și Italia ca invitat al Societății Scriitorilor Austrieci și pentru a participa la un Simpozion Internațional. Invitarea (sic!) i-a fost facilitată de către Kraus Wolfgang, președintele societății susmenționate și șeful sectorului cultură în Direcția Culturală a Ministerului Afacerilor Externe al Austriei. Din informațiile pe care le deținem mai rezultă că Kraus Wolfgang i-a indicat ambasadorului Austriei la București, dr. Wunderbaldinger Franz cîteva personalități ale vieții culturale românești pe care acesta să le cultive. Baconsky Anatol este cunoscut cu unele comentarii negative ori ostile în legătură cu politica partidului privind creația literară, precum și la adresa sistemului socialist. (...) Apreciem câ o nouă deplasare a sa îl va favoriza la noi acțiuni potrivnice intereselor statului nostru sub influența cercurilor austriece interesate.⁴⁴ (fila 177 - Notă raport privind pe Baconski Anatol, scriitor - voi. 2). Ultima notă cu privire la A. E. Baconsky încă în viață este din 23 februarie 1977 (fila 186 volum 2 experiențe extraordinare, bănuiesc. Vei folosi în cărțile tale această experiență? - Am făcut, într-adevăr, multe înregistrări, pentru că nu vreau să se piardă atâtea întâmplări și personaje neverosimile, care țin de trecutul familiei noastre. Mama a cunoscut aproape toate orânduirile sociale pe care le-am învățat din manualul de istorie: feudala (tatăl ei era moșier), ba chiar sclavagistă (pe moșia bunicii ei mai existau robi țigani! încă mai aveam în casă cearceafuri brodate de mâinile lor); apoi capitalistă, comunistă și capitalist-postindustrială. Măcar așa vor înțelege și fiicele mele cum e cu orânduirile și cu (dez)ordinea economică mondială. Dacă voi folosi această experiență? O folosesc dintotdeauna, conștient sau inconștient, pentru că, la urma urmei, nu suntem decât suma poveștilor noastre. De rest se alege praful. - Care crezi că este destinul cărții tradiționale, tot mai puternic concurată de Internet, de on-line ? Crezi că Intemetul îl apropie pe om de literatură sau îl îndepărtează? Mai este valabila vorba lui Miron Costin, anume că „nu ieste alta și mai frumoasă și mai de folos în toată viiața omului zăbavă decât cetitul cărțiloC? Poți face informator «Nicanor»). Sursa informează despre preotul Eftimie Baconsky și se fac referiri și la A. E. Baconsky: „în altă oridine de idei Baconski a spus câ și-a reluat colaborarea la „Contemporanul⁴⁴ și speră să publice și în țară un roman al său „Biserica Neagră⁴⁴ care a apărut într-o editură din R. F. G. Întrucît s-a făcut vîlvă în jurul cărții pe postuld e radio,,Europa liberă⁴⁴, venit în țară a fost ținut în carantină, pînă la schimbarea lui Dumitru Popescu cu Cornel Burtică./.../ A. E. Baconski a purtat în Italia discuții cu anumiți scriitori în legătură cu comunismul./.../⁴⁴. în sfîrșit, fila 287 Nota-raport: „La 28 mai 1973 s- a deschis dosarul de urmărire informativă nr. 9366 și înregistrat sub numele conspirativ „Albert⁴⁴ prin care a fost urmărit scriitorul Anatol Baconski fiind semnalat cu manifestări ostile și relații de natură suspectă cu unii cetățeni străini. La 4 martie 1977 A. E. Baconski a decedat fiind surprins sub dărîmâturile blocului din Str. Colonadelor nr. 3, împreună cu alți scriitori. Față de cele de mai sus propunem: Să se aprobe închiderea dosarului de urmărire informativă „Albert⁴⁴ și clasarea materialelor la C.I.D. cu menținerea persoanei în evidențele Minsiterului de Interne. De acord, Șef serviciu (Dir I) Colonel Nicolae Mihai Ofițer specialsit Lt. Col. Wawemia Mihai îmi este limpede, în concordanță cu documentele ultime, câ dacă ar fi trăit, A. E. Baconsky ar fi fost, conform legilor în vigoare ale statului comunist, arestat. Mergînd cu presupunerile mai departe, probabil că nu ar fi supraviețuit datorită bolii vasculare și a ulcerului, amîndouă grefate pe o biologie fragilă. Destinul tot într- acolo l-ar fi dus într-un fel sau altul. Important este că și-a împlinit rolul de scriitor aticomunist luptînd cu îneverșunare împotriva tenebrelor totalitare și că literatura sa valoroasă s-a făcut cunoscută, dacă nu între granițele țârii, măcar în afara ei. Ioana DIACONESCU -II-------------- -- xr-tr- - in-fcl-W- o comparație între România și Australia, din acest punct de vedere? - Pentru Orhan Pamuk, omenirea se împarte în două: cei care au citit  la recherche du temps perdu și cei care nu au citit capodoprea proustiana. Sunt sută la sută de acord cu el. Mi-e sincer milă de cei care nu au trecut prin această intensă plăcere, dar n-am ce le face. încerc să fiu optimistă și să zic: așa cum cinematograful n-a atras după sine moartea teatrului, iar televiziunea n-a distrus cinematograful, sper că nici Internetul să nu omoare complet plăcerea lecturii. în rest, nu pot face nici un fel de comparații, nu pot trage concluzii și nu pot emite generalizări, pentru câ: 1) nu sunt sociolog, psiholog, educator, filantrop etc; 2) problema nu mă interesează, fiindcă fac parte dintre cei salvați. - Mircea Eliade și-a scris toată opera de ficțiune exclusiv în limba română, limba în care el și „visa“. Tu în ce limbă visezi? -Visez în imagini. Foarte colorate. Visul e o narațiune, și ca atare e populat de personaje. Care, în cazul meu, sânt variate și vorbesc în multe limbi, unele pământene, altele nu. - Unii scriitori sunt superstițioși când e vorba de viitoarea lor carte, care va fi, în cazul tău, Windermere: Love at Second Sight (Windermere: iubire la a doua vedere). Ne poți spune ceva despre ea? - E o poveste de dragoste între doi septuagenari. De data asta, nu apar trabanturi. Apar în schimb Errol Flynn, vapoare transoceanice, accidente cardiovasculare, anestezii și fantezii. Dialog realizat de Ilie RAD Cluj-Napoca - Melboume, vara lui 2009 România literară nr. 41/16 octombrie 2009 Centrul Național al Dansului 17-20/09 BUCUREȘTI Centrul Național al Dansului București (CNDB) TNB B dul Nicolae Bălccscu 2. etaj 3/4(acces spre Laptaria Enadte) cu publicul: .4 021 312 80 09 Rezervări: rarervuriecndb.ru www.cndb.ro Dans și experiment România literară nr. 41/16 octombrie 2009 ECIȘI să se ia la trântă cu efemeritatea lor D instituționala, cum chiar ei declara, Mihai Mihalcea și Vava Ștefănescu, directorii Centrului Național al Dansului București (CNDB), au deschis stagiunea 2009-2010 cu o manifestare artistică de anvergură: Platforma Dansului Contemporan, care a însumat douăzeci de spectacole, produse sau coproduse de CNDB în ultima perioadă. întru totul potrivit cu situația lor actuală, motto-ul ales pentru această Platformă, „Băi efemerule!“ pleacă de la un desen al lui Dan Perjovschi, creionat de acesta pe unul dintre pereții Centrului, care ar urma să fie dărâmat, ca urmare a transformărilor pe care le va suferi actuala clădire a Teatrului Național București, unde funcționează în prezent CNDB. Și, într-adevăr, vulnerabilitatea dansului contemporan din România este de-a dreptul descurajantă. în ultimii ani au fost desființate, pe rând, singurele două companii de stat, de dans contemporan din România, Orion și Contemp, iar soarta Centrului Național al Dansului se află sub un mare semn de întrebare. Platforma Dansului Contemporan este nu numai un prilej de prezentare internă a producțiilor celor mai tineri creatori ai acestui gen de la noi, ci și posibilitatea de a face vizibile aceste producții pe plan internațional, deoarece la aceste Platforme sunt invitați directori de teatre și de festivaluri din întreaga lume, care pot selecta spectacole pentru stagiunile și festivalurile pe care le organizează în țările din care provin. în acest fel, Platformele devin și campanii de imagine pentru țara care le organizează. Anul acesta au fost prezenți la București 17 directori de programe din Norvegia, Franța, Estonia, Polonia, Germania, Elveția și Austria. într-o lună atât de încărcată de evenimente artistice precum luna septembrie a acestui an, am reușit să văd totuși o bună parte dintre spectacolele Platformei Dansului Contemporan, unele deja cunoscute și consemnate în paginile acestei reviste, altele în premieră sau avanpremieră, asupra acestora din urmă oprindu-mă cu precădere. Oricum însă, înmănunchiate astfel în cadrul aceleiași Platforme, ele au conturat o imagine de ansamblu a tendințelor din mișcarea noastră actuală de dans contemporan. Dansul conceptual, numit adesea și nondans, rămâne o direcție precumpănitoare a acestor producții, chiar dacă nu toate se subsumează acestei orientări. Experimentalismul este oricum semnul sub care se plasează aproape toate creațiile și, plimbându-mi privirea pe fotografiile înrămate din holul prin care se intră la Sala Rondă, în așteptarea începerii spectacolelor, mi-am dat seama cât de înrudite sunt mai toate creațiile de dans contemporan de astăzi cu spiritul contestatar al dadaismului și su- prarealismului susținut de revistele „unu“, „Punct“, „Integral⁴⁴, „Alge⁴⁴ a căror pagină de titlu apare în fotografiile de pe pereții holului. Astfel, ambientul holului, gândit ca intrare spre un alt loc care evocă acele timpuri, și anume către Lăptăria lui Enache, devine întâmplător și un prolog pentru multe dintre spectacolele Centrului Dansului. Și dacă luăm în considerare și mini manifestul așa-numitei Cooperative Performative, proiect care a făcut parte și el din actuala Platformă, ne apropiem și mai mult de tendința proprie acelor mișcări moderniste de a pulveriza toate formele existente și de a îndrăgi hazardul. Finalul manifestului sună elocvent și prin conținut, și prin punctuație în acest sens, arătându-ne cum Cooperativa Performativă «dezvoltă noi metode de colaborare care încurajează dezacordul, încăpățânarea și chiar refuzul. Să înceapă revoluția! de la original, personal creativ spre colaborare, open source și anarhie». Alături de anarhie, îndemnul colectivist din acest text ne reamintește și de direcția extremistă, de stânga sau de dreapta, spre care au virat mai toți moderniștii dintre cele două războaie mondiale, aspirînd către o libertate absolută, dar aservindu-se ulterior unor ideologi, până ce dictaturile de toate culorile le-au închis gura. Când un creator este însă de certă valoare, sare dincolo de orice cadru programatic, și astfel de situații nu au lipsit din suita de spectacole prezentate în cadrul Platformei, începutul, reprezentat de Stage Phychosis, piesă concepută și interpretată de Carmen Coțofană, a fost un astfel de caz. Ca o paranteză se poate remarca că cei mai mulți dintre creatorii de dans contemporan își concep și își interpretează singuri lucrările. Scenele de grup sunt rare, arareori un coregraf compunând și pentru alții. Individualități distincte, chiar când se asociază sub același stindard, evoluează fiecare singur, precum în cazul seriei de producții încorporate în Cooperativa Performativă, ceea ce, în cazul acestora, le contrazice parțial conținutul cooperatist al declarațiilor. Dar revenind la solo-ul lui Carmen Coțofană, acesta este o compoziție foarte bine gândită, alcătuită dintr-o succesiune de secvențe, dezvoltate treptat, prin mișcare, dar și prin sunete capabile să sugereze imagini, cu o gamă largă de expresie de la humor la dramatismul cel mai dur al unui urlet prelungit, pentru ca spre final să se adauge acestui discurs și câteva cuvinte cheie pentru o existență, cuvinte abia șoptite. Corpul integral îmbrăcat în negru, inclusiv capul, cu excepția feței, vopsită ca o mască, mai lăsa vizibile doar palmele și labele picioarelor, aceste trei suprafețe deschise la culoare părând uneori a pluti independente prin spa- țiu. Dansatoarea se ivea la început din întuneric, devenind vizibilă treptat. în momentele de maximă lumină scenică se conturau și mișcările generale ale întregului corp, în pofida costumului negru, pentru ca în final corpul să reintre în neantul întunericului. Pe lângă valoarea în sine a plasticii sale corporale, indispensabilă ca instrument de creație pentru un interpret, remarcabil este și saltul către maturitate artistică al coregrafei. Pe scurt, o piesă împlinită. O altă trăsătură proprie actualului moment creativ, întâlnită în mai multe dintre piesele prezentate, este jocul cu obiectele, uneori bine integrate în compoziție, alteori rămânând doar o propunere fără acoperire. în ultima categorie se încadrează piesa Anei Cătălina Gubandru, intitulată I Don ’t Know, I’ve Never Been Here Before, în care aceasta desfășoară pe scenă un ghem de ață, dând astfel naștere unei rețele comparabile, să zicem, unei plase de păianjen. Am căpătat o mare admirație pentru această fragilă insectă, după ce am primit un e- mail care urmărea felul cum își construiește pânza, în admirabile simetrii stelare. Desigur simetriile nu se mai poartă astăzi, iar rețeaua se năștea oricum haotic, la întâmplare, în piesa discutată, devenind, pe măsură ce se crea, un loc unde, așa cum spunea și titlul, coregrafa nu mai fusese nicidată. Ar fi fost interesant, însă, ca în acel loc să prindă contur o piesă coregrafică adaptată lui. Dar spațiul, odată configurat, nu mai folosea la nimic. Cu desenarea acestei rețele se încheia totul, mișcarea cerută de însăilarea ei fiind un mers civil, către dreapta sau stânga scenei. Cu totul altfel a arătat joaca Ioanei Popovici, cu mai multe obiecte, în Work in Regress. Formată și făcând spectacole inițial în România, Ioana Popovici s-a integrat în prezent dansului contemporan de la Praga. Pentru lucrarea ei, tot un solo, interpretat de coregrafă, a conceput însă un anume gen de mișcare și a reușit să creeze atmosferă, dând fiecărui gest o greutate anume, care apropia compoziția ei de încărcătura gestică a unui ritual. Din plin s-au jucat cu tot felul de obiecte și Maria Baroncea, în Fantasy Show Made Out of Trash și luliana Stoianescu în Out of Love for This Beautiful Title, ambele piese făcând parte din proiectul mai larg Cooperativa Performativă. Cele doua lucrări sunt asemănătoare ca propunere, dar diferite datorită caracteristicilor specifice fiecărei persoane, căci fiecare interpreta s-a jucat de fapt pe ea însăși, investind mult din propria personalitate. în ambele cazuri era un fel de joacă cu aparatura scenică, convertită în partener. în cazul Măriei Baroncea, ființa ei delicat filiformă manevra obiectele și dansa apoi printre ele, pe o muzica contrastantă cu imaginea sau concordantă cu ea, spunând, într-un fel plin de poezie, povestea legăturii noastre cu tot felul de aparate, pe care uneori le manevrăm, dar alteori suntem dependenți de ele. într-un demers asemănător, dar nu identic, dinamic și jucăuș cum este propria ei fire, ne-a spus o poveste asemănătoare și luliana Stoianescu. Un alt solo, interpretat de cea care l-a creat, a fost și lucrarea Alexandrei Pirici, Activitate Extraterestă, care a mizat pe caracterul contrastant dintre două personaje, ambele interpretate de ea, unul situat în registrul cazon, cel al extraterestrului, cu un singur mare ochi în frunte, și celălalt încărcat de căldura carnală a propriei sale apariții terestre. încă două solo-uri, fiecare valoros în felul lui, au mizat în primul rând pe expresivitatea mișcării. Despre Dance a Playful Body, creat de Andeea Novac pentru Istvan Teglas, am mai scris, apreciind în primul rând calitatea plastică a mișcării interpretului, cam prea jucăuș de astă dată, ceea ce nu ridică valoarea piesei. Celălalt solo, Lulu ’s Room, creat și interpretat de Mihaela Dancs, a balansat între vorbire și mișcare, aceasta din urmă fiind una foarte personală, discretă, concentrată în sine, ca un foarte fin filigran, fără largi desfășurări spațiale, adecvată subiecului, care vorbea despre vocile interioare care o locuiesc pe Lulu. în fine, alte două solo-uri s-au folosit și de mișcare, și de sunet, în proporții diferite. Brynjar Bandlien, dansator norvegian integrat în bună măsură, de mai mulți ani, peisajului nostru coregrafic, în cadrul piesei sale intitulată Dear Everbody a primit pe fiecare spectator în parte, cu cordialitate, învitându-1 să-și ocupe un loc, ne-a cântat apoi tuturor dintr-un mic instrument de suflat, a schițat o serie de mișcări la sol, ținând de registrul unui corp care se prăbușește și, în final, ne-a invitat să îl urmărim pe ferestră, el coborând în Piața Teatrului, unde a stat o vreme. Oricâtă disponibilitate ai avea pentru joacă și relații destinse, asemenea «spectacole» îți oferă prea puțin, raportat la timpul pe care ți-1 fură. Dacă atmosfera este însă ușor apăsătoare și plictisitoare prin monotonie, precum în cazul lucrării lui Eduard Gabia, cu titlul ei lung Fine Tuning Between Me and the Univers in a Black Box, în care interpretul jumă- tate din timp a țopăit epuizant și cealaltă jumătate a scos un fel de oftaturi vocale, chiar te apucă cea mai mare milă de timpul pe care l-ai pierdut. Doamne, și ce pie- să bună realizase Eduard Gabia, nu de mult, în cadrul Amprentei lui Cosmin Manolescu! Despre problematica specială pe care o ridică piesa lui Ion Dumitrescu Ceea ce am convenit noi a fi ha- zard și cea a lui Manuel Pelmuș, Preview, ambele situate în două extreme, poziționate dincolo de orice fel de expresie prin mișcare, am scris pe larg în paginile României literare, rămânând să ne arate, în continuare, ce vor face după trecerea acestui prag. în fine, lăsând de-o parte cele câteva lucrări pe care sperăm să le putem vedea cu altă ocazie, amintim și de piesele de grup, pomenind doar pe cele despre care am scris anterior, și anume Cvartet pentru o lavalieră, concepută de Vava Ștefănescu și interpretată de astă dată de Carmen Coțofană, Mihaela Dancs și Mihai Mihalcea, Follow That Summer, creată și interpretată de Rui Catalao, originar din Portugalia, Mihaela Dancs, Paul Dunca și luliana Stoianescu și Supersomethings, spectacol dedicat memoriei Gabrielei Tudor de Cosmin Manolescu, în coregrafia și interpretarea realizate de Ana Cătălina Gubandru, Mădălina Dan, Paul Cimpoieru și Cosmin Manolescu. încă două piese de grup s-au integrat Platformei. Una dintre ele, Dedublare, concepută de Mădălina Dan și interpretată de Carmen Coțofană, Paul Dunca, Florin Fluieraș și Mădălina Dan, este o piesă satirică, în care cele patru personaje, un arici, o cioară, un măgar și o oaie, ironizează clișee ale dansului contemporan, prin text și prin mișcare, partitura lui Carmen Coțofană, ariciul, fiind cea mai consistentă. Și, în fine, o piesă în care doar s-a dansat, James, în coregrafia lui Andreea Duță și Silvia Călin și în interpretarea lor și a lui Istva Teglas, era alcătuită dintr-o suită de momente, solo-uri, duete sau trio-uri, în care personajele încercau, fără a reuși, să-și armonizeze existențele. Platforma Dansului Contemporan din acest an a fost un adevărat maraton, care a scos în evidență configurația mișcării actuale a acestui gen, din țara noastră, gen deosebit de dinamic, dar rămas dator, în mare măsură, propriei România literară nr. 41/16 octombrie 2009 lui arte, arta mișcării ca mijloc de expresie artistică. Liana TUGEARU CRONICA FILMULUI r e rejudecata formulează opinii A paușale, oamenii sunt luați la J pachet și tratați conform etichetei lipite de acesta. Duios Francesca trecea... România literară nr. 41/16 octombrie 2009 URTAT pe valul scandalului pe care l-a stârnit Dla festivalul de film de la Veneția în acest an, Francesca lui Bobby Păunescu este un film cuminte, după rețetă, care punctează însă foarte bine o temă socială aflată până nu demult în centrul dezbaterilor în Peninsulă, și anume problema imigranților români/romi. Câteva crime spectaculos mediatizate au creat imaginea unui român al cavernelor, fioros, primitiv-lombrosian, violator și ucigaș în serie. întâlnirea cu acest specimen în locuri lăturalnice poate fi fatală, iar milițiile cetățenești organizate ad hoc revendicau o stare de necesitate și o psihoză generalizată întreținută convenabil în perioada campaniei electorale. Cazul Mailat, ucigașul Giovannei Reggiani, speculat în presă a condus la decizia că românul nu poate fi decât un colecționar de atavisme, o maimuță insuficient dezvoltată, un monstru ieșit din noaptea timpului cu pânza de păianjen pe față. Aceasta nu reprezintă decât o fațetă a medaliei prejudecăților, a contenciosului intentat unui popor întreg pentru faptele comise de câțiva dintre membrii săi, cealaltă fațetă devine una dintre temele filmului lui Păunescu. Francesca (Monica Bârlădeanu) se pregătește să plece în Italia pentru o slujbă care stă sub semnul incertitudinii, cel care mediază afacerea nu garantează în niciun fel securitatea persoanei într-o țară încărcată de ură față de români, iar fata riscă să ajungă într-una din rețelele de trafic de came vie. Prejudecățile românilor sunt expuse atât de tatăl fetei Ion (Teodor Corban) cât și de bunicul acesteia. Prejudecata formulează opinii paușale, oamenii sunt luați la pachet și tratați conform etichetei lipite de acesta. Ca și imaginea mediatică deosebit de proastă a românilor în Italia, și aceea forjată în creuzetul anxietăților, dezinformării și frustrării românilor este una mosntruoasă; italienii apar ca extremiști, curvari, mafioți, traficanți de organe, proxeneti, etc. România joacă rolul unei colonii sexuale unde italieni degenerați cu generalizarea și mai comodă, europenii degenerați, administrează șeptelul feminin atât pentru satisfacția sexuală, cât și pentru o primenire a sângelui obosit. Tabloul făcut civilizației europene arată îngrozitor, lăsând la o parte orice generalizare, niciun italian normal nu s-ar recunoaște într-un astfel de Francesca (2009); Regia: Bobby Păunescu. Cu: Monica Bârlădeanu, Dorian Boguță. Genul: Dramă. Durata: 94 minute. Premiera în România: 02.10.2009. Produs de: Mandragora. Distribuit în România de: Mandragora Movies. portret robot cu zâmbetul lui Hannibal Lecter plantat ă la Picasso undeva între sex și urechi. Este un merit al filmului lui Păunescu de a trece în revistă aceste anxietăți, de a configura deschis spre brutal vulgatele. Francesca se află în poziția lui Everyman, a omului obișnuit din materia căruia este alcătuită societatea în ansamblul ei, o femeie care dorește recuperarea capitalului de stimă prin muncă onestă, printr-o inițiativă salutară, aceea de a înființa o grădiniță pentru copiii emigranților români din Italia. Chiar dacă proiectul pare irealizabil, el denotă acel pozitiv care se regăsește în special la tânăra genereație decisă să înfrunte și să depășească prejudecățile, fapt sesizabil în confruntarea dintre ea și membrii familiei. Francesca ar trebui să devină bonă pentru un octogenar italian, urmând să primească suma de 900 de euro. Numele eroinei, un nume italian cu rezonanțe latine nu este lipsit de semnificație, Francesca reprezintă și o posibilă punte de legătură între cele două lumi în afară de faptul că acest nume a fost ales cu trimitere la Sf. Francesca Cabrini, patroana emigranților. însă înainte de a-i întâlni pe mafioții italieni, există mafioții români a căror victimă fără scăpare devine prietenul Francescăi, Miță (Doru Boguță). Acesta a cumpărat un teren litigios cu bani de la cămătari urmând să rezolve situația acelui teren prin intermediul unui prieten, funcționar la primărie și să-l vândă cu un preț avantajos unui belgian. Numai că rezolvarea trenează și Miță trebuie să înapoieze banii luați cu dobânda convenită. Mafioții locali, cu nimic mai prejos decât cei ai macaronarilor, trec la un joc al intimidării și umilirii, joc în care remarcă șeful bandei, Remulus, excelent interpretat de Mihai Dorobanțu. Mai mult decât atât, iubita lui Miță intră în vizorul mafioților, ceea ce precipită starea de anxietate și disoluția personajului. Limbajul întrebuințat, jocul psihologic, faciesurile de buldogi nerași, politețea onctuoasă de cuțitari, totul contribuie la un portret extrem de reușit al mafiotului indigen, și pe alocuri scenele în care acesta apare amintesc de cele din Gomorrah (2008) al lui Matteo Garrone. Monica Bârlădeanu îh rolul Francescăi construiește un personaj creditabil, în rezonanță cu celelalte, fără derapaje sentimentale. Una dintre scenele reușite care mi-a amintit de una similară dintr-o nuvelă a lui loan Groșan, Caravana cinematografică, o are ca protagonistă pe Francesca. Silită să facă un împrumut de la Nașul ei (Doru Ana), înalt funcționar la o bancă, aceasta trebuie să suporte ambiguitățile sale sexuale. Nașul o invită pe genunchii lui unde Francesca așezată ca o școlăriță cuminte, atitudine comandată de scenariul pervers, spune o poezie pentru copii cu un motan lacom și un șoricel aflat în pericol de a fi mâncat. Scena nu se întâmplă probabil pentru prima oară și reprezintă pentru nașul libidinos plata pentru serviciul pe care i-1 face finei. Nimic nu anunță scena, imprevizibilă, amestec de grotesc, perversitate și umor, o găselniță reușită a regizorului. Bobby Păunescu lucrează după rețetă și lucrează bine, însă tot de aici vine și defectul major al filmului și anume absența propriei sale amprente stilistice. Filmul este o pastișă perfectă, cu toate ingredientele minimaliste, apropiat de o altă peliculă, Cealaltă Irina (2009) al lui Andrei Gruzniczki. Ca și acesta este inspirat de o temă fierbinte aflată mult timp în centrul unei atenției publice pentru a se face din ea un caz ilustrativ. Și sfârșitul ă sec este în spiritul unor regizori precum Cristi Puiu, Cristian Mungiu sau Cornel Porumboiu. Aflând de moartea suspectă a iubitului ei, Francesca se află într-un ultim cadru într-o gară pe un peron așteptând trenul pentru a pleca spre Italia sau pentru a se întoarce acasă. N-o vom ști niciodată, așa cum nu vom ști dacă Miță a fost aruncat de la etaj de către mafioți sau mai puțin probabil, s-a aruncat singur pentru a preveni luarea ca ostatică a iubitei sale sau a mamei acesteia. La fel ca și în filmele celorlalți regizori menționați mai sus avem acest amestec de sordid și cenușiu cotidian, un mizerabilism al lumii tranziției, iar scenele care deschid filmul par transcrise dintr-un film de Comeliu Porumboiu. Bobby Păunescu a învățat bine lecția cinematografică a regizorilor Noului Val, însă nu vine cu nimic nou, aportul său „stilistic⁴⁴ este minimal(ist). Ca și Cealaltă Irina, Francesca atrage atenția asupra apropierii momentului când Noul Val își va diminua forța prelingându-se ușor pe țărm. Formula începe să obosească, ca orice rețetă de succes are propriul ei termen de garanție și s-ar putea să nu mai treacă foarte mult până când această modalitate de a face film să înceapă să plictisească așa cum se poate observa foarte bine în filmele lui Sitaru și George Dorobanțu încercarea de a ieși din formulă către altceva. în mod cert, explorarea cotidianului va constitui în continuare o sursă importantă pentru regizorii tineri, însă nu cred că formula minimalistă va mai merge foarte mult timp fără a valorifica și altceva dincolo de cotidian. Altfel, filmul lui Bobby Păunescu fără a recomanda altceva, recomandă totuși un regizor care nu editează porcării, cu un film echilibrat, care reprezintă mai mult un exercițiu de digitație, un regizor care poate oferi o surpriză plăcută în viitor și de la care se așteaptă un film care să-l individualizeze. urnea lui Silviu Oravitzan chiar asta este: un traseu, o deplasare imperceptibilă și continuă de la materie la spirit, de la animația istorică la _ statica atemporalității. Silviu Oravitzan sau o poveste despre lumen și lux AM SCRIS, cu un alt prilej, despre pictorul Silviu Oravitzan, dar și despre subtilul cercetător al limbajului și al duhului încorporat în imaginea artistică, un text pe care și acum îl socotesc perfect plauzibil în ceea ce privește lectura picturii sale și reprezentativ pentru capacitatea mea de a percepe expresia artistica și pulsațiile ei imponderabile. în acest context, oarecum așezat, solicitarea lui Silviu, cu ceva vreme în urmă, de a scrie din nou despre pictura sa, de data aceasta despre problema luminii pe care ea și-o pune într-un mod profund și, dacâ se poate spune așa, vehement, m-a surprins, într-o oarecare măsură, pe picior greșit, adicâ dezimplicat și marcat încă de acel sentiment de suficiență și moleșeală, de multe ori efect inevitabil al datoriei împlinite în prealabil. Am zis da, Silviu, sigur că da, mă interesează foarte mult aspectul acesta, eu însumi sîntpreocupat de conversia luminii în pictura răsăriteană, cu precădere în cea cultă și seculară, acolo unde lucrează exclusiv inaparentele noastre mișcări sufletești și cu mult mai puțin, sau, dacă se poate, deloc, filosofii adiționale ori ideologii limitative, am zis-o, însă, mai mult așa, fără sâ mâ gîndesc la consecințe, pentru câ este bine cunoscută distanța enormă dintre proiect și finalizare în paradoxala noastră cultură, sfîșiată ca loan Vodă cel Cumplit de către cămilele divergente, între elanurile adolescenței și picotelile senilității. Cu alte cuvinte, am zis da într-o doară, mizînd pe faptul că Oravitzan îmi cerea textul cam tot așa. Eroare, însă! Spre deosebire de mine, care am plecat din Banat și nu m-am mai întors, adicâ mi-am mutat azimutul de pe Alpii austrieci pe lanțul Balcanic, Silviu Oravitzan s-a-ntors la Lugoj sau, după caz, la Timișoara, de pe toate meridianele pe care l-au purtat aripile confecționate din pînză de in, întinsă frumos pe șasiuri cu pene, sau din panouri de lemn casetate halucinant, și privirile ațintite hipnotic pe zenit. Adică a rămas bănățean și în ceea ce privește obstinația, tenacitatea aceea molcomă și definitivă, și în ceea ce înseamnă goana după absolut, captivitatea mistică în idealitate, oricum ar fi ea camuflată pentru privirea vulgară. Și iată cum a început un implacabil circuit al telefoanelor! Silviu Oravitzan sună și mâ somează blajin sâ-i trimit textul, îmi prezintă argumente irefutabile în legătură cu necesitatea lui, îmi invocă mari personalități ale culturii române, și nu numai, care fac același lucru, iar eu încerc sâ amîn, fentez stîngaci și, evident, mâ gîndesc intens la ce s-ar putea spune despre un obiect care-ți voalează retina, care absoarbe polaritâțile prin concilierea transparenței absolute cu opacitatea unică, iar acest tip de obiect nu este altceva decît pictura lui Oravitzan. Pentru câ este mult mai ușor sâ vorbești despre abstracțiuni, pur și simplu, despre retorica flăcării, de pildă, despre tremurai aerului, cam la un metru deasupra pâmîntului, în amiezile toride, despre vocația halucinogenă a zăpezii sau despre măreția apelor înghețate decît despre ritmurile încărcate de lumină ale unui panou care se revarsă dincolo de orice margine a propriei sale corporalități ori despre țesătura barocă, ea însăși un fel de capcană a privirii mult mai posesivă decît o pînză de păianjen, din arabescurile unei omamentici inextricabile și nepămîntene. Cînd tocmai era pe cale să găsesc o ieșire salvatoare și confortabilă din această situație aparent fără ieșire, adică pur și simplu sâ reiau textul mai vechi și sâ mărturisesc sincer câ nu am acum la îndemînâ o altâ soluție mai bunâ, Silviu Oravitzan mâ sună din nou și, parcă citindu-mi gîndurile telepatic, îmi zice: știi, Pavel, cred că ar trebui să pornești în textul pe care urmează să-1 scrii, că doar tu ești bănățean și știi foarte bine lucrurile astea, de la ornamentica populară, adică de la acea situație unică a Banatului de a conserva însemnele aulice ale unui limbaj pierdut. Știi ce era cu acel limbaj, pentru că nu sînt mulți care înțeleg lucrurile astea, era un limbaj paradisiac, un limbaj al începuturilor noastre edenice, însemnele pure ale comunicării nemijlocite cu Dumnezeu. De aici firul strălucitor, acea disponibilitate de a capta în materie lumina ingenuă și necreată, de aici infinitele cîmpuri de aur în care nu se vede nimic din afară, în care nu se oglindește nimic accidental sau definit, dar din care răzbate și adie energia nemăsurată a unei existențe fără început și fără de sfîrșit. Vezi, mesajele astea care au amuțit, care și-au transmis către noi doar ambalajele vizibile, de o măreție aproape nepămîntească, trebuie să le capteze și să le retransmită pictorul. Panourile mele, și cu atît mai mult iconostasul de la Cluj, chiar asta încearcă să facă, încearcă să surprindă momentul în care materia se deschide, înflorește, își pierde opacitatea și devine un mediu transparent care nu absoarbe lumina, ci o generează, o eliberează din propriile sale resurse, din cele inițiale, și lumina asta nu este lumina din afară, cea dirijată, lumina care se stinge și care aruncă umbre, ci o lumină fără sursă și fără istorie. Eu îl ascult, vocea lui sfătoasă și pătrunsă vizibil de o responsabilitate cu care s-a împăcat deja, o voce prietenească și oarecum paternă, desfășoară imagini ample, panoramează istoria artei de la plain air-ism și pînâ astăzi, articulează, în stilul unic al epicii bănățene, fraze enorme, despletite, cu subordonate multiple și cu ideea recuperată abia la sfîrșitul întregii demonstrații. Asta era, Silviu, îi răspund eu, chiar de acest moment aveam nevoie ca să pot începe textul, de acestă reconfirmare a unei tipologii umane și culturale pe care tu o reprezinți într-un mod aproape didactic, aceea a bănățeanului schizoid, împărțit abisal între pămîntși cer, între gravitație și imponderabilitate, între geometrie și disoluție, între mundan și transcendent, între statica agrariană și deambulările pastorale, între pragmatism și idealitate, între contabilitate și mistică, între altele, și altele, și altele. Rigoarea ta de gospodar competent și responsabil, seriozitatea discursului și acuratețea ideilor, care se regăsec, evident, în efortul continuu și sistematic, în exactitatea infinitezimală a desenului, în rigoarea halucinantă a modulărilor, suferă, în mod miraculos, o conversie în opusul lor. Acribia devine aluviune barocă, enunțul miniatural capătă proporții monumentale, iar materia, fragmentată și fasetată în funcție de imprevizibilele unghiuri ale privirii, se preschimbă, la rîndu-i, în stare de grație și în lumină acorporală. De fapt, lumea lui Silviu Oravitzan chiar asta este: un traseu, o deplasare imperceptibilă și continuă de la materie la spirit, de la animația istorică la statica atemporalității. Vehiculul acestui zbor planat prin spațiul nesfîrșit al expresiei artistice este tocmai fasciculul de lumină care pornește din spațiul picturii Occidentale, din acela renascentisto-baroc cu precădere, și se prăbușește, mîntuit de orice convenție calendaristică, în lumina taboricâ a Răsăritului. Pornește de la peisaj sau de la scena de interior și se surpă în aurul iconostasului și în aura Mîntuitorului. Acest traseu care camuflează atîtea evenimente intermediare, o revărsare de povestiri și de forme pe care nici măcar viermuiala din O mie și una de nopți n-ar putea-o echivala, mult mai scurt decît o clipită și mai condensat decît antimateria, este chiar pictura lui Oravitzan. Adică o poveste concentrată despre lumen și lux. ■ România literară nr. 41/16 octombrie 2009 Literatură 2009 România literară nr. 41/16 octombrie 2009 IEPTÂNÂTURILE femeilor erau pisici șezând Dîn fund, văzute din spate. De ce oare îmi vine să spun pisici șezând în fund, ca să le descriu părul? Totul ajungea mereu altceva. Mai întâi imperceptibil altceva dacă te uitai la lucruri doar așa, în sine. Apoi însă în mod vădit altceva, când era nevoie să găsești cuvinte pentru lucrul acela anume, fiindcă vorbeai despre el. Când cauți să fii cât mai exact în descriere trebuie să găsești în propoziție ceva cu totul altfel pentru a putea fi exact. Toate femeile din sat purtau o cosiță lungă, groasă. Strânsă-n două la spatele capului o duceai vertical în sus și ți-o prindeai în creștet cu un pieptene semicircular de os. Dinții pieptenului se pierdeau în păr, iar din capătul lui bombat se ițeau doar colțurile extreme ca două urechi mici, ascuțite. Urechile și cosița groasă făceau ca din spate capul femeilor s-arate ca o pisică șezând în fund, dreaptă ca lumânarea. Aceste însușiri călătoare ce transformau un obiect într-altul erau imprevizibile. Ele îți deformau percepția fulgerător, făcând din ea ce voiau. Orice crenguță plutind pe apă semăna cu un șarpe de apă. Din pricina fricii neîncetate de șerpi mi-a fost frica de apă. N-am învățat niciodată să înot nu de frică să nu mă înec, ci de frica de surceaua-șarpe, de aceste crenguțe uscate plutitoare. Șerpii închipuiți aveau un efect mai puternic decât ar fi reușit să aibă cei adevărați, împânzindu-mi neîncetat gândurile de câte ori priveam râul. Totdeauna când alaiurile funerare se apropiau de cimitir, răsuna clopoțelul de-acolo. Iar funia lungă de care spânzura micuțul clopot tingănind imperios în tonuri scurte - pentru mine ăsta era șarpele cimitirului care-i ademenea cu limba lui mieroasă pe oameni spre moarte, iar pe morți spre dezmierdarea din groapă. Și dezmierdarea tare le mai făcea bine morților - de-a dreptul o simțeai după adierea de vânt din cimitir. Ce le făcea bine morților, pe mine mă îngrețoșa. Și cu cât mâ-ngrețoșa mai tare, cu-atât mai mult mă gândeam la asta. Căci se-nțelege că totdeauna mai adia vreo boare, mai batea cine știe ce vânticel uscat, răcoros sau cald - iar asta mă tulbura. Dar în loc să mă grăbesc, numai răsuflarea mi se precipita și duceam încet apa, stropeam încet florile pentru a zăbovi acolo mai îndelung. Aceste obiecte cu însușirile lor călătoare erau, poate, un drog pentru mine, o răscolire. Scormoneam după ele tot timpul, de aceea scormoneau și ele după mine. Fugeau după mine ca o haită, ca și cum le hrăneam cu frica mea. Probabil că ele chiar mă hrăneau dându-i fricii mele un chip. Iar o imagine, mai cu seamă una amenințătoare, îi seamănă fricii. Imaginea amenințătoare nu-i menită să te consoleze, și de aceea n-are cum să te dezamăgească și nu se face niciodată țăndări. în minte îți tot poți închipui mereu aceeași imagine. O dată ce- o cunoști până în cele mai mici amănunte, ajunge să-ți fie un reazem. Prin repetiție îmi apărea de fiecare dată ca nouă - și mă cruța. Când în ziua dinaintea plecării prietena mea cea mai bună și-a luat rămas bun de la mine, când ne-am îmbrățișat și ne-am gândit că nu ne vom mai revedea niciodată, fiindcă nu mă mai pot întoarce în țară iar ea nu va putea ieși niciodată din țară -, așadar când prietena mea și-a luat rămas bun, nu ne-am mai putut dezlipi una de alta. De trei ori a ieșit pe ușă și de fiecare dată iar s-a întors. Abia după a treia oară a plecat de lângă mine luând-o pe stradă și tot depărtându-se cu pas cadențat cât era strada de lungă. Cum strada mergea drept i-am văzut haina de fâș de culoare deschisă devenind mică, tot mai mică, și în mod ciudat - o dată cu distanța crescândă - tot mai țipătoare. Nu știu dacă asta era din cauza soarelui iernatic care strălucea - era într-un februarie -, ori a ochilor care-mi străluceau de plâns, ori a materialului din care era făcută haina și care strălucea - dar ceva tot știu: că m-am uitat lung în urma prietenei mele al cărei spate scânteia, depărtându-se, ca o lingură de argint. Așa am putut rezuma intuitiv întreaga despărțire într- o vorbă. I-am zis: lingură de argint. Și asta chiar descria fără trudă întregul proces, în felul cel mai exact cu putință. Nu mă-ncred în limbă. O știu cel mai bine de la mine însămi că pentru a deveni cât mai precisă, ea trebuie tot mereu să-și însușească ceea ce nu-i aparține. Nu știu de ce imaginile limbii sunt atât de puse pe hoții, și de ce comparația cea mai legitimă fură din însușirile ce nu i se cuvin. Abia din invenție se naște surpriza, și Herta Miiller E mereu aceeași zăpadă si mereu același neică / / mereu se dovedește că abia o dată cu surpriza inventată începe în propoziție apropierea de realitate. Abia când o percepție pradă o alta, când un obiect jefuiește materialul altuia, folosindu-se de el - abia atunci când ceea ce se exclude în lumea reală devine plauzibil în propoziție, propoziția reușește să se afirme îh fața realității ca realitate proprie, ajunsă-n cuvânt oarecum pe brodite -, dar legitimată de cuvânt. Mama era de părere că soarta se abate pe la familia noastră întotdeauna iarna. Când a emigrat împreună cu mine din România era iarnă, era februarie. Acum douăzeci de ani. Cu câteva zile înainte să pleci îți dădeau voie sa expediezi de la vama din apropiere de graniță bagaje în greutate de 70 de kilograme de persoană. Lucrurile trebuiau împachetate într-o ladă mare de lemn ale cărei dimensiuni erau prevăzute de regulament. O făcuse tâmplarul satului, și era din lemn de salcâm, deschis la culoare. Uitasem cu totul de această ladă de emigrant - din 1987, de când mă aflu la Berlin, nu-mi mai revenise niciodată în minte. Apoi însă a venit un timp când a trebuit să mă gândesc din nou la ea zile-n șir, fiindcă a jucat un rol important în lumea întreagă. Lada noastră de emigrant a făcut istorie, aflându-se în centrul unui eveniment de însemnătate mondială - a devenit faimoasă și zile la rând a apărut la televizor. Căci așa cum se-n- tâmplă când obiectele dobândesc autonomie, când îți umblă prin creier furișându-se, cu totul fără motiv, în alte obiecte - și asta cu-atât mai mult cu cât capul știe el bine că n-au absolut nimic de-a face cu-acele alte obiecte: așadar din pricină că Papa murise, am revăzut la televizor tot mereu lada noastră de emigrant. Sicriul Papei arăta la fel ca lada de emigrant. Așa mi-a reve- nit iarăși în minte întreaga poveste a emigrării. Ne suisem amândouă într-un camion, mama mea și cu mine, cu noaptea-n cap pe la orele patru și cu lada de emigrant după noi. Până la punctul de vamă era un drum de vreo cinci-șase ceasuri. Ședeam în remorcă, pe jos, pe partea ferită de vânt din spatele lăzii. Noaptea era de-un ger sticlos, luna se legăna perpendicular, globul ochilor îl simțeai înfipt potrivnic ca un fruct înghețat în frunte. Durea când clipeai, de parcă ochii ți se umpluseră de praf de ger. Mai întâi luna s-a legănat îngustă și un picuț încovoiată, iar apoi, când s-a făcut încă mai frig, a început să-nțepe, ascuțită ca un vârf de lamă. Noaptea nu era neagră, ci străvezie, fiindcă zăpada era ca o răsfrângere a luminii zilei. în timpul mersului era prea frig ca să vorbim. Când îți îngheață cerul gurii, nu-ți prea mai vine s-o deschizi, că o răcești degeaba. N-aveam de gând să zic nici cârc. Dar până la urmă tot a trebuit să schimbăm o vorbă, fiindcă deodată mama a spus, poate doar pentru sine, dar tare, fără să bage de seamă: - E tot mereu aceeași zăpadă. Zicând asta se gândea la ianuarie 1945, la deportarea ei la muncă forțată în Uniunea Sovietică. Pe liste se aflau chiar și tineri de șaisprezece ani. Mulți din ei s-au ascuns. Mama stătea deja de patru zile pitită într-o gaură în pământ din grădina vecinului, în spatele șurii. Dar apoi a căzut zăpada. Nu-i mai puteau duce într-ascuns mâncarea, fiecare pas făcut între casă, șură și groapă rămânea vizibil. Pretutindeni în zăpadă, în tot satul, dădeai peste drumurile ce duceau la ascunzători. Puteai citi urmele în grădini. Zăpada era un denunțător. Nu numai mama, ci și mulți alții au trebuit de bunăvoie să-și părăsească ascunzătoarea - de bunăvoie siliți de zăpadă. Ceea ce a însemnat apoi cinci ani de muncă forțată în lagăr. Mama mea nu i-a iertat asta zăpezii niciodată. Bunica îmi spunea mai târziu: - Zăpada proaspăt căzută n-o poți falsifica, nu poți aranja zăpada în așa fel încât să pară neatinsă. Pământul, da, poți să-1 aranjezi - mai spunea bunica. Nisipul, chiar și iarba dacă-ți dai osteneala, iar apa se-aranjează de la sine fiindcă-nghite totul și pe sine însăși și s-a închis imediat la loc după ce-a sorbit înghițitura. Iar aerul - spunea ea - e totdeauna gata aranjat fiindcă nu-1 poți vedea defel. Prin urmare, orice alt material în afara zăpezii și-ar fi ținut gura. Tot așa crede și mama până-n ziua de azi, că vina principală pentru deportarea ei o poartă zăpada. Ea crede că zăpada s-a așternut, ce-i drept, peste sat ca și cum știa unde se află și ar fi aici la ea acasă. Dar că s-a purtat ca un străin oferindu-și pe dată serviciile rușilor. Zăpada e o trădare albă. Exact asta vroia să spună mama cu propoziția: E tot mereu aceeași zăpadă. Mama nu rostea niciodată cuvântul trădare, nu-1 folosea. Cuvântul trădare era prezent pentru că nu-1 rostea. Iar cu anii cuvântul trădare a dobândit proporții și mai mari, cu cât mai des le spunea ea celorlalți povestea ei fără să pronunțe cuvântul trădare - sub forma unor propoziții repetitive alcătuite din formulări mereu identic decupate, care nu foloseau cuvântul trădare. Foarte târziu, abia atunci când ajunsesem să cunosc de ani de zile poveștile cu deportarea, m-a frapat câ prin evitarea lui consecventă, cuvântul trădare căpătase în poveste proporții monstruoase, și într-un chip atât de fundamental încât cine dorea ar fi putut rezuma întreaga poveste prin vorba: trădarea zăpezii. Cele trăite își păstrau o atât de mare intensitate, încât în toți anii de după, orice istorisire nu mai îngăduia decât cuvintele cele mai banale, și nicidecum niște abstracții ori vreun cuvânt mai tare. Trădarea zăpezii e o vorbă a mea, și este exact în genul celei cu lingura de argint. Pentru lungi istorisiri complicate - o vorbă fără înconjur, care cuprinde atâtea lucruri nerostite fiindcă evită orice detalii. Pentru că o asemenea vorbă reduce mersul evenimentelor la un punct, îh creier ți se prelungesc părerile despre nenumăratele posibilități. O astfel de vorbă ca trădarea zăpezii admite multe comparații tocmai pentru că n-au fost făcute comparații de nici un fel. O astfel de vorbă irupe apoi din propoziție ca și cum ar fi alcătuită dintr-un alt material. Pentru mine materialul acesta se cheamă: tertipul cu limba. De el mi-e mereu așa o frică, de tertipul cu limba - e ca un drog pentru mine. Mi-e așa de frică pentru că atunci când aplic tertipul, simt că o dată cu el - dacă e să-mi reușească - prinde adevăr ceva dincolo de cuvânt. Mi-e frică și pentru că atât de mult mă tot ocup de reușita lui ca și cum aș vrea, de fapt, să-1 împiedic sâ-mi reușească. Și pentru că în afară de asta mai știu că șpagatul între reușită și eșec se balansează ca o coardă de sărit, dar că de sărit îți sar tâmplele, și nu picioarele. Inventată printr-un tertip, așadar complet artificială, o astfel de vorbă vibrează ca trădarea zăpezii. Materialul i se transformă ajungând să nu se mai deosebească de o senzație naturală, fizicește puternică. Prima trădare de care-mi amintesc am comis-o eu însămi. E vorba de trădarea cu vițelul. Dar pe-atunci aveam în minte doi viței, și l-am comparat pe unul cu celălalt, altfel nu trădam. Unul din viței a fost dus în odaie iar celuilalt vițel a trebuit să-i rupă piciorul. La scurt timp după ce fusese fătat, unul din viței a fost dus în odaie și așezat vizavi de patul bunicului pe divan. Bunicul era paralizat și zăcea de ani de zile în pat. O bună jumătate de ceas s-a uitat fără o vorbă la vițelul abia fătat cu o privire lacom sfredelitoare. Iar eu ședeam pe divan la capătul de la picioare al patului și în partea Premiul Nobe pentru e r a t u r ă 2 O dinspre picioarele vițelului. Și mă uitam la bunic. Mila de el și sila de privirea lui îmi frigeau deopotrivă inima. Era o privire hoțească rămasă pironită asupra vițelului ca o coardă de sticlă întinsă, suspendată în aerul dintre pat și vițel. O căutătură cu pupilele sclipind ca două biluțe de metal proaspăt lipite. O admirație deznădăjduită, obscenă, care devora vițelul din priviri. Bunicul vedea doar vițelul nou-născut, pe mine nu mă vedea - slavă Domnului. Căci simțeam cât de vorace îi e căutătura, și cum nu se sfia de nimic. Așa o foame a ochiului - gândeam în sinea mea. Foamea ochiului - și asta o vorbă care-mi tot revenea în creier. Da, ăsta era unul din viței. Iar celuilalt vițel a trebuit sâ-i rupă un picior cu toporul la scurt timp după ce fusese fătat, ca să poată fi tăiat. Era interzis să tai vițeii, trebuiau predați la Stat după câteva săptămâni, când ajungeau la greutatea necesară. Numai când se-ntâmpla un accident veterinarul permitea tăierea forțată și-atunci puteai păstra și mânca singur carnea. Când tata i-a expus veterinarului accidentul cu vițelul, arătându-i cum vaca se proptise cu piciorul ei greu pe vițel, am țipat: - Minți, tu ai făcut-o cu toporul! Aveam șapte ani, știam de la părinții mei că nu e voie să minți. Știam însă și că Statul e rău și că-i aruncă la închisoare pe oameni pentru că spun adevărul. Mai știam de asemenea că veterinarul e străin în sat și câ-i împotriva noastră, și pentru Stat. Din cauza mea tata era cât pe ce să facă închisoare, asta fiindcă se bazase pe mine că știu să deosebesc instinctiv între minciuna nepermisă de-acasă și minciuna permisă la care te obligau nesfârșitele interdicții. Când veterinarul a plecat atunci de la noi după primirea unui șperț gras, am priceput ce făcusem chiar și fără a cunoaște cuvântul, am priceput ce-i trădarea. Am simțit că mă usuc toată, mi-era râu din cerul gurii pânâ-n tălpi. Ani în șir predasem supuși toți vițeii la Stat. Acum vroiam să mâncăm came de vițel. Despre asta era vorba. Dar și despre o serie de principii care se încurcau între ele. Minciună, adevăr și demnitate. Era voie să minți Statul ori de câte ori puteai s-o faci, fiindcă numai așa ajungeai la dreptul tău - asta o știam. Minciuna tatălui meu funcționa, era mlădioasă și era de asemenea necesară. Ce mă făcuse atunci sa-1 trădez pe tatăl meu veterinarului străin? M-am gândit la celălalt vițel, la acela al bunicilor din partea tatei, din cealaltă casă, pe care tot tatăl meu îl ducea pe brațe din grajd în odaie, culcându-1 pe divanul de catifea. Vițelul de pe divan nu era frumos, fiindcă un vițel n-are ce căuta pe divan. Ba chiar era urât așa cum zăcea culcat acolo, chiar dacă n-avea nici o vină câ era un vițel pe divanul de catifea și câ era atât de răsfâțat. Dar vițelul căruia i se rupsese piciorul cu un topor - acela era frumos. Nu din milă fiindcă trebuia sacrificat. Dacă vrei să mănânci came, de bună seamă că trebuie să tai vita - nu, vițelul era frumos tocmai pentru câ nu-1 puteai tâia prin taiere, ci trebuia mai întâi să-1 chinuiești și să-1 prezinți doveditor. Asta îl făcea să devină și în ochii mei de țărancă o creatură tulburătoare. Asistam de nenumărate ori, fără probleme, cum se tăiau zi de zi găini, iepuri sau capre. Știam cum se îneacă pisoii și se omoară câinii, cum se otrăvesc șobolanii. Dar din cauza acelui picior rupt mă încerca un sentiment necunoscut, mă pălise frumusețea naturală a vițelului, nevinovăția sa de un kitsch aproape unanim recunoscut, un soi de mâhnire în fața silniciei. Pentru tata lucrurile ar fi putut sfârși cu închisoarea. închisoare - cuvântul m-a izbit clar și râspicat ca un cuțit, în uscăciunea trădării mele inima-mi zvâcnea până-n tâmple. Da, aceasta era o altfel de trădare decât trădarea zăpezii. Cine știe dacă nu călătoria de noapte, alburie ca laptele subțiat, purtându-ne în camion peste șes și prin câmpul deșert - cine știe dacă nu tocmai ea m-a făcut să mă gândesc la trădarea cu vițelul, cu cei doi viței. Fiindcă mama, așezată pe partea ferită de vânt din spatele lăzii de emigrant, nu vorbise decât despre trădarea zăpezii. Pe-atunci, însă, o urcaseră într-un vagon de vite plumbuit s-o ducă în lagăr, în vreme ce acum mergea cu mine în camion la vamă. Atunci fusese păzită de milițieni înarmați, acum nu se uita la ea decât luna. Atunci era o deținută, acum o persoană care emigrează. Pe-atunci avea douăzeci de ani, iar acum peste șaizeci. E rău ca la șaizeci de ani și cu șaptezeci de kilograme de bagaje să circuli în februarie într-un camion, sub bătaia lunii, cu lada de emigrant după tine -, dar nu se compară nicidecum cu 1945. După ani de șicanâri vroiam să plec din țara asta. însă chiar dacă eram cu nervii la pământ, și chiar dacă o făceam ca să scap de regim și de Securitate, chiar dacă trebuia s-o fac ca să nu-mi pierd mințile, era, totuși, ceea ce vroiam, nu eram forțată să fac. Vroiam să plec, iar ea vroia pentru că o vroiam eu. Tocmai asta a trebuit sâ-i spun șezând în remorca acelui camion, chiar dacă-mi îngheța cerul gurii când vorbeam - a trebuit sâ-i spun: mai încetează cu comparațiile, zăpada n-are nici o vină, nu ne-a izgonit din nici o ascunzătoare. Nu mai eram departe pe-atunci să-mi pierd mințile. Eram terminată rău de tot, nervii-mi jucau renghiuri răsculându-se împotriva mea, frica-mi țâșnea prin toți porii strecurându-se în obiectele cu care-mi făceam de lucru. Iar ele-și făceau neîntârziat de lucru cu mine. Când te uiți doar un pic peste marginea lucrurilor, când doar un pic manevrezi în cap, milimetric, între absurd și normal, și te observi în timp ce-o faci, ai și ajuns la cel din urmă căpețel de normalitate. In acest caz, e mai bine să nu dea peste tine și altele. îți spui atunci câ trebuie sâ ai mare grijă de tine și-ncerci să desparți gândirea de simțire. Vrei ce-i drept, așa cum te-ai obișnuit, să pui totul la păstrare în cap, dar nu mai vrei sâ pui la inimă. Te miști țeapănă în interiorul tău, în dublă ipostază: pe de-o parte la scară mărită, dar cu totul străină de tine - iar pe de alta, în chip extrem de familiar, dar estompată, diminuată până la nerecunoaștere. Simți cum sporește nerecunoașterea și cum devii tot mai difuză. E o stare primejdioasa, căci oricât ai fi de atentă, tot n-ai cum știi când se dă peste cap. Știi doar c-așa se va-ntâmpla dacă nu ți se schimbă viața asta de rahat. Nu doar câ nu exista vreo ascunzătoare în zăpadă, așa cum i-o spusesem și mamei, dar ea nu exista nici în capul meu: mi-era limpede că trebuia s-o iau din loc. Eram o ruină, de câteva luni ajunsesem să-ncurc plânsul cu râsul. Știam totuși: uite, aici nu se plânge, iar aici nu se râde - dar nu-mi folosea la nimic. Știam cum trebuie făcut și-o făceam pe dos. Nu eram în stare să mă mai țin de ceea ce știam. Râdeam și plângeam alandala, peste capul meu. Așa am sosit la Ntirnberg în căminul de tranzit Langwasser. Era un bloc-turn înalt peste drum de locul unde-și ținuse Hitler congresele de partid. Un bloc de cutii de dormit, de coridoare fără ferestre luminate doar de neon, de nenumărate birouri. Și chiar din prima zi - interogatoriu la Serviciul Federal de Informații. Apoi a doua zi din nou și de mai multe ori, cu pauze, la fel și-n a treia și a patra zi. Știam, desigur, că nu Securitatea română locuiește împreună cu mine aici la Niimberg, ci doar Serviciul Federal de Informații. Mâ aflam acum în locul unde se afla și-acesta - dar, la naiba, unde nimerisem eu aici?! Anchetatorii ăștia purtau numele de «examinatori», pe ușă scria «Biroul Examinări A» și «Biroul Examinări B». Examinatorul A examina dacă nu venisem aici «cu o misiune».Cuvântul «informator» nu era rostit, dar lucrurile erau examinate: - Ați avut cumva de-a face cu serviciul de Securitate de-acolo? - Nu eu cu el, ci el cu mine, e o diferență, am răspuns. Era revoltător. Examinatorul B, la rândul lui, m-a examinat și el: - Ați vrut să răsturnați guvernul? Ce vă costă s-o mărturisiți acum, din tot ce-a fost n-a mai rămas nici cât zăpada de mai ieri¹. Atunci am izbucnit. Nemaisuportând felul în care un examinator caută să-mi expedieze viața dintr-o vorbă. Am sărit de pe scaun și-am spus mult prea tare: - E mereu aceeași zăpadă. Locuțiunea cu zăpada de ieri nu-mi plăcuse nici mai înainte, fiindcă ea nu vrea să mai știe azi nimic din cele ce-au fost ieri. Abia atunci mi-am dat seama de ce nu suport expresia asta: nu suport nemernicia cu care- și croiește loc metafora, disprețul de care dă ea dovadă. Și totuși, cât de nesigură pe sine pare a fi expresia, de vreme ce se împăunează cu-atâta aroganță. Dar ea te lasă sâ înțelegi că zăpada de ieri pesemne că tot a avut o însemnătate, căci altfel de ce-ar mai fi nevoie să-ți amintești și să te lepezi azi de ea? Ce mi-a mai trecut apoi prin cap nu i-am mai spus examinatorului. în română mai exista și un alt cuvânt, unul poetic, pentru zăpadă: nea. Dar în română nea mai înseamnă și un bărbat pe care-1 cunoști prea bine ca sâ-i spui «dumneavoastră» și prea puțin ca să-1 tutuiești. în germană i s-ar spune, poate, Onkel («unchiașule», sau «neică»). Câteodată cuvintele își găsesc o întrebuințare dupâ bunul lor plac. A trebuit să mâ apăr de examinator și de sugestia limbii române, care-mi sufla: E mereu aceeași zăpadă și mereu același neică. Și s-a mai întâmplat ceva: în timp ce eu - sosită din dictatură în căminul de tranzit din Ntirnberg - eram interogată de un slujbaș al serviciului secret german, mi-am zis în sinea mea: iată-te scăpată de foarte puțin timp și stând aici în Occident, precum vițelul pe divan. Abia văzând foamea ochiului la acel slujbaș, am priceput că nu numai vițelul chinuit cu piciorul rupt era supus abuzului, ci în egală măsură - dar în mod mai perfid - și vițelul cel răsfățat de pe divan. în fiecare iarnă venea în casa noastră cusâtoreasa în alb. Stătea la noi două săptămâni, mânca și bea împreună cu noi. I se spunea așa pentru că nu cosea decât albituri: cămăși, maiouri și izmene, cămăși de noapte, sutiene, jartele și așternuturi. Stăteam mult în preajma mașinii de cusut uitându-mă cum se înșirau împunsăturile de ac, devenind cusătură. în ultima seară în care a stat la noi, i-am zis dupâ cină: - Coase-mi ceva cu care sâ mă joc. Ea a zis: - Ce să-ți cos? Eu am zis: - Coase-mi o bucată de pâine. Ea a zis: - Numai câ va trebui sâ mănânci apoi tot de-a ce te-ai jucat. Să mănânci tot de-a ce te-ai jucat. Așa ai putea defini și scrisul. Cine știe dacă lucrurile nu se-nvârtîn cerc: ce scriu, trebuie să mănânc, iar ce nu scriu - mâ devorează. Dar pe cât mănânc, tot nu se isprăvește. Și pe cât mă devorează, tot nu mă isprăvesc. Căci așa se-ntâmplă atunci când obiectele dobândesc autonomie, iar metaforele își însușesc hoțește ceea ce nu-i al lor. Iată de ce tocmai când scriu și când vorbele, pentru a fi cât mai exacte, ajung mereu altceva, constat de fiecare dată clătinând din cap: E mereu aceeași zăpadă și mereu același neică. © Herta Muller în românește de Alexandru Al. ȘAHIGHIAN România literară nr. 41/16 octombrie 2009 ¹ «Schnee von gestern» (textual: zăpada de ieri). Expresia germană se referă la lucruri devenite inactuale, de care nu mai trebuie ținut seama. (N. tr.) pentru Literatură 2009 Ă GÂNDESC la Herta. Mă obsedează. România literară nr. 41/16 octombrie 2009 nO aud vorbind. Indiferent ce spune, o simți vibrând fizic în cuvinte. E întreagă în cuvânt, cu forță și patimă. Rar am întâlnit un scriitor care să semene atât de mult cu ceea ce scrie. Așa cum nu te decepționează niciodată în text, cred că nu te decepționează nici în viață. Povestește întâmplări, vezi situații, oameni; contești sau aprobi, după emoția pe care ți-o transmite. E ceva în ea care contaminează. S-o numesc forță morală? E doar atât? Vorbește românește cu un accent tipic bănățean. îmi trezește amintiri pe care le-am uitat. Pomenește de Rolf Bossert, îl aduce pentru o clipă între noi, spune că abia după moartea lui, recitindu-i cărțile, și-a dat seama cât de bine scria. Moartea lui Bossert părea chiar pentru prietenii lui o problemă încheiată; sinuciderea era previzibilă, nervii îi erau întinși la maximum și obsesia urmăririi atinsese paroxismul. Numai ei i-a rămas suspiciunea neatinsă așa cum existase și în noi, atunci în 1985. Toți am uitat, ea nu. ‘Câte aruncări de la etaj au rămas neelucidate?’ Când îi traduc cărțile simt acolo o mare suferință și compasiune umană, dar și un spirit justițiar care mă neliniștește. Ea nu-și uită niciodată rănile, nici pe cei care o rănesc neîmpârtâ- șindu-i opiniile. Reacția ei e necruțătoare. Oare știe să ierte? Are ochi în care nu te poți uita multă vreme. Ochi care te dezbracă până la os, ochi care ustură și te fac să te suspectezi de toate greșelile. Aproape că îți vine să le inventezi, să scormonești acolo, în încâlcelile gândului până dai de o vină de care nu erai conștient. Herta cauterizează. Herta purifică.” Aceste rânduri le-am scris în cartea mea Jurnalul berlinez, apărută la Editura Vinea, în anul 2001, când m-am revăzut cu Herta Miiller după o despărțire de 14 ani; părăsise România în 1987 împreuna cu Richard Wagner, fostul ei soț (subliniez asta pentru ca, dintr-o prea mare euforie, declanșată de acordarea „Nobelului“ acestei scriitoare - a cărei traducătoare am fost până nu demult -, Richard Wagner să nu mai fie confundat cu William Totok sau, și mai rău, locul de naștere al autoarei, cu naționalitatea ei). Premiul Nobel de anul acesta nu i s-a acordat unei scriitoare românce - dacă s-ar fi întâmplat acest miracol mi-ar fi plăcut să fie Angela Marinescu - , și în nici un caz României; această isterie colectivă, declanșată pe plaiurile noastre mioritice, cred că o deranjează, în primul rând, pe Herta! Oare nouă, românilor, nu ni s-ar părea ridicol dacă frații noștrii de la sud de Dunăre s-ar lăuda cu genialul scriitor (bulgar) Când găinile dorm în pomul spânzuratului Elias Canetti? Dar în ziua asta extraordinară, când Banatul se dovedește a fi cu adevărat „firuncea“, nu e nici momentul, nici locul potrivit pentru polemici. Să ne bucurăm deci că acest premiu râvnit de toată suflarea scriitoricească i-a fost acordat, de data asta, Hertei Miiller, chiar dacă marele „Nobel“ literar e mereu suspectat că s-ar fi dat pe criterii conjuncturale; la Elfriede Jelinek s-a spus: Sigur, fiindcă a fost o activistă de stânga, sigur pentru „feminismul“ ei împins până la paroxism...; la Herta sunt voci care spun: Sigur, pentru obsesia ei majoră „Securitatea⁴⁴. întâmplarea face ca eu să le fi tradus pe amândouă și să fiu convinsă că ceea ce juriul de la Stockholm a hotărât în ambele cazuri a fost pe deplin meritat, pentru că cele două scriitoare sunt niște ultra- rafinate producătoare și prelucrătoare de limbaj. Eu nu o admir fără limite pe Herta Miiller nici fiindcă s-a născut în România, nici că scrie aproape exclusiv despre România sau pentru că ar fi un scriitor de pe meleagurile noastre care a avut curajul să arate fața hidoasă a Securității, când românii noștri s-au codit să o facă. Eu o admir pe Herta, pentru că limbajul, virtuozitatea scriiturii ei sunt unice; am și declarat răspicat odată, când Herta a avut o întâlnire cu publicul românesc la GDS, că, dacă s-ar fi născut în Honolulu, găsea și acolo vreo Securitate, alta decât a noastră, dar scrisul ei ar fi rămas oriunde, în orice colț al planetei, inegalabil. Fac aceste afirmații în deplină cunoștința de cauză, fiindcă i-am tradus cinci cărți: două publicate în România, în limba germană firește. Niederungen (Ținuturile joase) și Driickender Tango (Tango apăsător), traduceri care n-au apucat să apară la Kriterion, fiindcă Herta Miiller și Richard Wagner au emigrat între timp, iar manuscrisele s-au făcut pierdute... Pesemne că există un destin, nu numai pentru oameni, dar și pentru urmele (umbrele) lor spirituale. După 1989 am tradus DerFuchs war damals shocn derJager (Vulpea era încă de pe atunci vânătorul), Herztier (Animalul inimii) și cartea de colaje Im Haarknoten wohnt eine Dame (In coc locuiește o damă). Pomenesc de aceste traduceri, pentru că nutresc convingerea, am și afirmat- o de multe ori în public, că pe un autor nu-1 poate cunoaște nici mama, nici soția, nici copilul, nici prietenul, nici amanta, mai bine decât traducătorul lui, fiindcă ființa profundă cu toate ascunzișurile, contradicțiile, cu tot cerul și tot iadul ei, nu se poate dezvălui mai imprevizibil și mai deplin decât în limbă, deoarece, așa cum sexul zămislește lume, limba zămislește oameni. Prima cronică la volumul Niederungen am semnat-o tot eu și tot în România literară pe la jumătatea anilor ’80 și m- am bucurat să o aud transmisă și pe postul „Europa liberă⁴⁴. Mândria mea de atunci mi-a anihilat orice frică de Securitate, de fapt la fel am pățit și când mi s- a ridicat dreptul de a publica pentru o perioadă de opt ani, deși ca poet ar fi putut să îmi fie fatal. Se pare că există uneori și un mic antidot pentru frică. Cei urmăriți, amenințați, reduși la tăcere, resimt acut omeneasca frică, dar totodată și mândria de a fi ei înșiși percepuți ca amenințare pentru opresorii lor. în provocare există întotdeauna forță și eroul poate avea chiar dramul lui de orgoliu în fața execuției. Sigur mă îndepărtez de la subiect și nici Herta nu cred că mi-ar da dreptate, dar scriitorul are dreptul să afirme și ceea ce nu este împărtășit de ceilalți; asta se numește „dreptul scriitorului de a nu avea dreptate”, cum excepțional a definit Alexandru Matei originalitatea autorului. Herta Miiller este mai presus de orice un artist original. Nu prin tematică, pentru că dacă facem o statistică a literaturilor din Est, cred că majoritatea cărților de mare succes în Vest sunt cele care vorbesc despre ororile regimurilor totalitare și despre victimele acestora. Numai unii francezi, unii nordici sau extraordinarii, unicii, japonezi exploratori ai interiorului uman, își mai permit azi să continue tradiția unei literaturi nobile, foarte individualiste, pe care Europa scindată se pare că a uitat-o demult. Herta Miiller este un caz special, ea e unica scriitoare venită din Est, la care permanența Securității în toate cărțile ei a devenit o traumă Premiul Nobel pentru Li profund personală; poate de aceea felul de a simți ravagiile acestui morb și de a le descrie este atât de puternic individualizat La frica celui amenințat contribuie nu numai reacția umană a corporalității carnale, dar și tot ce înconjoară omul în scriitura Hertei se creează o alianță aproape organică, materială și metafizică în același timp, cu lumea ființelor vegetale sau animale, mergând până la obiectele neînsuflețite (părul tuns la frizerul din sat, adunat în saci care măsoară timpul pe care îl mai are de trăit clientul, talajul lăsat de rindea are limbajul lui, o blană de vulpe ciopârțită anunță un dezastru etc.), totul participă activ, accentuând suferința personajelor: daliile, dudele, găinile adormite în pomul spânzuratului. Există un fel de panteism aici. Toate obiectele capătă suflet în fața durerii, dar nu e vorba de un panteism romantic, e mai degrabă o reevaluaree modernă și mult mai esențializata a unui panteism ancestral, transmis pe cale folclorică din vechi zăcăminte de sentimente stratificate... Așa cred eu că se reproduce continuu limbajul Hertei Muller care are la baza lui și elemente preluate din sevele vitale ale limbii române, ceea ce Herta - dacă iubește ceva românesc cu adevărat, iubește „limba română” - a recunoscut-o și public. De altfel între Herta Muller și limba română este și un sentiment de reciprocitate „do, ut des”. Sintagma populară orală, expresiile neaoșe, atât de plastice, preluate de ea din limba română și traduse ad litteram în limba germană creează metafore de o stranietate irepetabilă, de aceea despre stilul ei s-ar putea scrie tomuri întregi. în prima mea cronică la cartea ei apărută în România afirmam că Herta este indiscutabil poetă și că poeții lumii ar fi îndreptățiți să fie invidioși pe poezia acestei prozatoare. Cred că în Germania această excepție de la regulă nu e considerată un handicap; dacă un prozator e mai puțin preocupat de o acțiune strict delimitată, de personaje pregnante și cu roluri perfect finalizate, dacă nu- și alcătuiește o lista de momente în ordinea desfășurării lor sau un plan de acțiune, părând dimpotrivă atipic și neîhcadrabil e un semn distinctiv pe care poate că ar trebui să și-1 dorească orice scriitor adevărat. Așa se naște un stil autentic, ca izvorul ieșit brusc din pământ, hrănit de mineralele dătătoare de energie ale apelor freatice. Dar Herta mai are ceva specific în ciudata, fascinanta ei scriere prozo-poematică. Herta are mirarea și înțelepciunea copilului pe limbă, un organ prin care detectează mesajele secrete ale lumii iraționale. Un traducător-poet percepe aceste sunete (aparent magice) ca acelea emise de delfini. Fără îndoială Herta este un scriitor foarte ieșit din comun. Mă refer acum, în primul rând, la viziune și la travaliul lingvistic și dacă am spus aici și lucruri cu care poate nu este de acord mi-ar plăcea să accepte „dreptul scriitorului de a nu avea dreptate”. Cred că și eu am un detector de mesaje secrete. Nu uitați, vă rog, că după ce au fost traduși de mine, trei scriitori au luat „Nobelul”: Giinter Grass, Elfriede Jelinek și Herta Muller. Ce păcat că nu știu să traduc și din română! Nora IUGA Bio-bibliografie Herta Muller HertaMiiller s-a născut în 1953 la Nitzkydorf, în Banatul șvăbesc. Bunicul, un țăran avut și negustor, a fost expropriat de regimul comunist; în 1945, mama ei a fost deportată de ruși pentru câțiva ani într-un lagăr de muncă; tatăl, care fusese soldat în Waffen-SS, a lucrat apoi ca șofer de camion. Scriitoarea a studiat germana și româna la Universitatea din Timișoara, iar apoi a lucrat ca traducătoare într-o fabrică și ca profesoară. A intrat în vizorul Securității și a început să fie persecutată după refuzul ei de a colabora cu această instituție și în urma prieteniei cu membrii așa- numitului Aktionsgruppe Banat (un grup de studenți și scriitori germani cu atitudine protestatară, din România. Prima sa carte, Niederungen (Jinuturile Joase), a apărut îh 1982, după multe amânări și intervenții ale cenzurii, și a fost publicată în versiune integrală în 1984, în RFG. Din 1985, lucrările Hertei Muller au fost interzise în România, autoarea fiind supusă unor presiuni tot mai puternice, mergând pînă la amenințări cu moartea. în 1987 a emigrat în Germania, iar de atunci trăiește la Berlin. A Despre „anii Broscoiului", I ' asa cum n-a mai scris-o / nimeni altul M ÎNCEPUT să traduc spre sfârșitul anilor ’90 din eseurile Hertei Muller - eseuri în care narațiunea autobiografică și observația asupra cotidianului, desfășurat după un ritual deopotrivă mecanic și terifiant, al epocii comuniste se amestecă extraordinar cu reflecțiile asupra limbii (a celei germane, a celei române) și scrisului în general. Am început prin a traduce un fragment din volumul ei Der Teufel sitzt im SpiegeL Wie Wahrnehmung sich erfindet, apărut în 1991 (Dracul șade în oglindă. Cum se inventă pe sine percepția). Citisem și mai înainte câte ceva din ce scrisese până atunci, și-mi plăcuse, dar această primă traducere a fost pentru mine o experiență tulburătoare - traducătorul fiind (trebuind, în orice caz, să fie) cel mai fidel și mai atent (și aspru) cititor al scriitorului. A fost o experiență tulburătoare, însă și un nou început, fiindcă am realizat că, scriind despre dictatură (marea nivelatoare a diferențelor dintre oameni) și despre experiența proprie și a conaționalilor germani din România, Herta Muller, această mare scriitoare germană și de expresie germană - nu româncă, cum vor acum, după primirea Premiului Nobel, s-o descopere nu puțini dintre noi - scria, de fapt, despre noi toți cei trăitori în România - români, și germani, și de alte etnii. Făcând-o cu o precizie, o forță și o acuitate nemaiîntâlnite (cum nu prea îmi amintesc s-o fi făcut vreun alt scriitor român). Și asta în condițiile în care, în cei douăzeci de ani din urmă, trecutul nostru comunist n-a fost niciodată discutat cu onestitatea cuvenită, necum elucidat. Și în condițiile în care nici un raport oficial, oricât de necesar, și nici chiar zece asemenea rapoarte, nu pot înlocui și compensa dezbaterea publică. Recunoșteam și recunosc în tot ceea ce scrie Herta Muller despre dictatura de-aici (și umbrele ei prelungite), despre „acei ani în România (care) au fost anii Broscoiului^ ceea ce simțisem, tulbure, și eu, și mulți alții dintre noi, dar nimeni n-o exprimase cu această limpezime necruțătoare. (Broscoiului) german i s-a adăugat Broscoiul dictatorului. Poate că 32 de ani ai Broscoiului sunt de zjuns ca să-ți formezi acea privire atentă la tot ce vezi în jur. Ca la câini, frica se-ntinde, un strat peste altul, de la un ochi la altul: frica să muști, și frica să Iii mușcat. Poate că în anii Broscoiului inventarea percepției a fost de fapt unica posibilitate să transformi cele fost tradusă în peste 25 de limbi. Cărți publicate: Niederungen, București, 1982; Driickender Tango, București, 1984; Der Mensch ist ein groBer Fasan auf der Welt, Berlin, 1986; BarfuBiger Februar, Berlin, 1987; Reisende aufeinem Bein, Berlin, 1989; Wie Wahrnehmung sich erlindet, Paderbom, 1990; Der Teufel sitzt im Spiegel, Berlin, 1991; Der Fuchs wardamals schon derJâger, Reinbek bei Hamburg, 1992; Eine warme Kartolfel istein warmesBett, Hamburg, 1992; DerWăchternimmt seinen Kamm, Reinbek bei Hamburg, 1993; Angekommen wie nicht da, Lichtenfels, 1994; Herztier, Reinbek bei Hamburg, 1994; Hunger und Seide, Reinbek bei Hamburg, 1995; In der Falie, Gbttingen, 1996; Heute wârich mir lieber nicht begegnet, Reinbek bei Hamburg, 1997; Der fremde Blick oder das Leben ist ein Furz in der Lateine, Gbttingen, 1999; ImHaarknoten wohnt eine Dame, Reinbek bei Hamburg, 2000; Heimat ist das, wasgesprochen wird, Blieskastel, 2001; Der Kbnig verneigt sich und totet, Miinchen [u.a.], 2003; Die blassen Herren mit den încor jurătoare. Cu aceasta lucrurile nu deveneau mai suportabile. Ci, dimpotrivă, mai amenințătoare. Dar acest adaos, cel puțin el, avea ceva de-a face cu mine însămi. “ In vremea când am tradus acest text n-o cunoscusem pe Herta Muller personal. I-am telefonat la Berlin pentru a-i cere acordul ca textul să apară în revista la care lucram pe-atunci. în acele prime convorbiri telefonice, Herta Muller - încrezătoare și deschisă cu prietenii - s-a arătat, ca să zic așa, reticentă. Nu era de mirare: după experiențele avute în țară, era „om pățit“. Apoi, pe măsură ce am continuat să traduc din ea, ne-am apropiat treptat. întâlnirea mea cu ea o consider ca pe o șansă extraordinară pentru mine, iar plăcerea pe care o am traducându-i literatura (lucrez acum la cel mai recent roman al ei, Atemschaukel), și admirația pentru ea au sporit continuu în acești ani. Cât despre „provocarea" pe care-o resimte cel ce-i traduce scrierile, poate că autoarea însăși, în cuvintele ei, scriind despre felul cum se raportează la limbă, te lasă să ghicești cel mai bine aceasta: „... Mereu se dovedește că abia o dată cu surpriza inventată începe în propoziție apropierea de realitate. Abia când o percepție pradă o alta, când un obiect jefuiește materialul altuia, folosindu-se de el - abia atunci când ceea ce se exclude în lumea reală devine plauzibil în propoziție, propoziția reușește să se aiirme în fața realității ca realitate proprie, ajunsă-n cuvânt oarecum pe brodite - dar legitimată de cuvânt.“ (E mereu aceeași zăpadă și mereu același neică) Sau: „Nu-i adevărat că pentru orice există cuvinte, și nici că gândim totdeauna cu ele. Până în ziua de azi multe lucruri nu le gândesc în cuvinte: nu le-am găsit pe cele potrivite nici în germana satului, nici în germana de oraș, nici în română, nici în germana de Est sau de Vest. Și în nici o carte. Domeniile lăuntrice nu se suprapun cu limba, ele te târăsc într-acolo unde cuvintele nu-și pot avea sălaș. Și adeseori tocmai despre lucrurile esențiale nu se mai poate spune nimic... “ (în Secare limbă sunt alți ochi) (Și apropo de acest din urmă eseu din care am citat: cine nu l-a citit, nu cunoaște una din cele mai formidabile și mișcătoare mărturii de iubire aduse limbii noastre române.) Alexandru Al. ȘAHIGHIAN Mokkatassen, Miinchen [u.a.], 2005; Atemschaukel, Miinchen, 2009. Cărți apărute până acum în limba română: încă de pe atunci Vulpea era Vînătorul (Der Fuchs war damals schon derJăger), 1995; Animalul inimii (Herztier), 1997; Regele se-nclină și ucide (Der Kbnig vemeigt sich und totet), 2005; în coc locuiește o damă (Im Haarknoten wohnt eine Dame), 2006; Este sau nu este Ion, 2005 (colaj de texte făcut direct în limba română). - în curs de traducere: cel mai recent roman al ei, Atemschaukel, apărut în vara asta în Germania. Premii: Din anul în care a ajuns în Germania, a primit pentru cărțile sale, rând pe rând, practic toate premiile și distincțiile literare importante germane și internaționale, dintre care amintim doar câteva: Premiul pentru Literatură „Aspekte” (1984), Premiul RicardaHuch (1987), Premiul Criticilor Germani (1992), Premiul „K lei st” (1994), Premiul pentru Literatură „Aristeion” al Uniunii Europene (1995), Premiul pentru Literatură împac Dublin (1998), Premiul pentru Literatură Franz Kafka (1999), Medalia Cari Zuckmayer (2002), Premiul pentru Literatură al orașului Berlin (2005). Din 1999 a fost nominalizată din partea Germaniei pe lista candidaților la Premiul Nobel. - Premiul Nobel pentru Literatură (2009). România literară nr. 41/16 octombrie 2009 actualitatea EVENIM cu încă două poeme semnate de tânăra poetă basarabeancă Liliana Armașu, 1 Ritmuri georgiene și Verde, ca să nu se simtă 7 singură, și ca semn de recunoaștere, și că Marele Premiu la Festivalul Național de Literatură „Tudor Arghezi”, ediția XX, Tg. Jiu 2001, nu se uită ci o consacră iar și iar: „Să cânți de parcă ar fi ultimul cântec./ Să te bucuri de parcă ar fi ultima zi de pace./ Să-ți clocotească sângele în vene/ cu gândul la libertate.// Și vinul să fie vin/ Iar mândria de neam -/ cât Munții Caucazului.// Privirile s-au încins./ Pașii s-au întețit./ începe vârtejul...// Nimic mai înălțător/ decât acest dans al iubirii./ Brațul lui vânjos se întinde arcuit/ către vălul alb al nemuririi.// Ea zâmbește misterios/ Ivindu-și chipul ispititor/ de sub streașină unduioasă/ a serii.// Simt cum mă-mbie acel aer tare/ al libertății/ din Munții Caucazului.” (Ritmuri georgiene). „Nu știu cu adevărat/ care anume e corpul/ și care sufletul/ cine dintre noi e bărbatul/ și cine - femeia/ și dacă ne-am atins vreodată/ din întâmplare mâinile/ sau pur și simplu a fost o adiere de vânt./ Important e că locul în care/ ne dăm mereu întâlnire/ e verde și noi - pe toată întinderea lui.../ Nu știm cu adevărat/ de ce la o adică murim și/ cu ce ne ținem în viață,/ ce este patria și unde e/ fericirea,/ cine dintre noi/ e deșteptul și cine - naivul/ și dacă ne-am văzut vreodată/ la față.../ Important e că locul în care/ ne dăm mereu întâlnire/ e verde și noi - pe toată întinderea lui.” (Verde). în urma apariției la noi a versurilor Lilianei Armașu, membră a Uniunii Scriitorilor din Chișinău, am primit mesaje de bucurie, între care, cel mai cald și mai frumos este cel al poetei noastre din Negreni - Cluj, doamna Minerva Chira, căreia îi dorim tot binele din lume. (Liliana Armașu) O „Simt nevoia, după mulți ani să mă descopăr puțin. Sunt profesor în orașul acesta mic, motiv pentru care mi-a fost teamă să mă fac public. Sunteți singurul meu cititor. Nu am arătat ce scriu din discreție, modestie...”. întorcându- vă urărilor de peste timp urări proaspete de înțelegere și de apreciere, înnoiesc invitația de a-mi trimite cât mai multe poezii, mărturisiri, pentru a-mi da seama cât a lucrat între timp sufletul dvs. în interiorul cuvintelor bine alese. (Eugen Popescu, Codlea) El Din Gura- Humorului, Bucovina, într-un plic verde ca vara, am găsit o poezie care poate fi publicată aici, semnată cu un pseudonim aparte, Copilul din hârtie. Cu câteva precizări pe care le aștept demult: „sunt una din fostele eleve de la casa de copii, și nu vreau să mâ laud cu asta. Nu mi-am văzut dosarul după 1989. Poezia am scris-o după 1989. Poezia mea nu este un articol de ziar, este un sentiment interior. Nu prea am avut cui să pun întrebări și nu am primit răspunsuri la ele. De aceea am ales pseudonimul de mai sus. Magda Humor Martin...” Poate că veți prinde mai mult curaj după reproducerea poeziei Lasă-mă: „Prutule apă departe/ ce desparți soră de frate/ mântuie și fă dreptate/ mântuie și fă dreptate// Prutule sârma ghimpată/ ce desparți mamă de tată/ Lasă-mâ să merg acasă/ fără tancuri, fără ceartă// Prutule apă de râu/ Unde-i tata? Vreau să știu/ Că mi-e dor să merg la dânsul/ și să văd cum curge Nistrul.” „Am ales acest pseudonim pentru că nu vreau să fiu compătimită pe stradă ci mai degrabă să fiu înțeleasă. Mărturisesc că în poezie există și imaginație dar și mult adevăr. Pot folosi persoana I-a, pentru că am înțeles poveștile adevărate ale altora și am cunoscut bine viața departe de familie...” (Copilul din hârtie, Bucovina) ■ Prin anticariate Politețe... / România literară nr. 41/16 octombrie 2009 ENTRU cele mai multe personaje și, de bunâ D seamă, pentru autori, politețea e o valoare suspectă. Adjectivul ei, cu coadă grecească, îi va fi sunat neplăcut generației de la ’48. Așa încît, pentru romantici, politicosul e galantul, omul de salon (și de paie...), cel care-și ascunde, cu vorbe meșteșugite, moneda calpă ce-i este firea. îndemnul la autoeducare, vorba vine, ce și-1 dă, în Satiră. Duhului meu, Alexandrescu - „învață dansul, vistul și multe de-alde alea” - țintește acest model, al omului de lume lipsit de substanță. Diplomat, carevasâzicâ nu radical, la mijlocul tuturor căilor și bun gestionar de foloase, el e tocmai ceea ce sistemul romantic, în alb și negru, nu poate sâ rețină. Deconspirarea furioasă a lui Eminescu, din O, adevăr sublime..., „o, diplomați cu graiul politicos și sec/ lumea cea pingelită o duceți de urechi/ îmi place axiomul cel tacit, ființi spurcate:/ Popoarele există spre a fi înșelate”, se răfuiește cu temporizarea, nu dezinteresată, pe care nespusul lucrurilor pe nume o presupune. Politețea, așadar, e înșelătorie. Și asta o face de ocolit. După cum franchețea are riscuri, și politețea are ghimpi. De ne-am aminti doar tandrele înțepături pe care le schimbă, revăzuți peste ani, doamna B. și naratorul din O alergare de cai („Cum, doamna mea, porți ochilari? Ce, ai pleșuvit? Tragi tabac? Ți-au căzut dinții?”) și tot am ghici nebănuite arme de bătaie sub voalurile care ascund gînduri și rețin vorbe. O politețe înghimpată, la oamenii pe care nu-i bânuiești, e cea care stăpînește lumea lui Caragiale. Toți impiegații sînt politicoși, ducînd cu vorba. Precum negustorii din care se trag, pentru care politețea e o tehnică de vânzare. în Meteahnă, comeseanul maghiar își precizează poziția națională întîi politicos, apoi din ce în ce mai agasant. Politețea e o etapă. în jocul nervilor din lumea de funcționari e, se-nțelege, repede depășită. Le cedează, totdeodată, unor rațiuni mai importante. Perspectiva unui cîștig, a cărui nematerializare e luată inițial în glumă, apoi resimțită tragic, în crescendo, năruie buna-creștere, de familist, a lui Lefter Popescu. „Așa sunt eu, galant” devine, în ce-1 privește, justificarea unui gest de mitocan, râzbunîndu-se aprig pe o duzină de farfurii. Loteria îi ia mințile, scoțîndu-1 din condiționările care țin în ordine lumea lui. Acolo, în această lume rînduitâ provizoriu, politețea fuzionează cu pudoarea, sub forma unui soi de reținere, de înfrînare. Rușinoasă, epitetul pe care Dumitrache i-1 aruncă Zoei, iar Ipingescu îl crede și nu prea, definește o condiție. Aceea a lucrurilor nepuse la punct, fiindcă tranșarea lor amenință însăși temelia lumii. Cînd Lefter, dintr-o dată, se simte stăpîn, cu fiîiele în mînă, poate sâvîrși deopotrivă gestul nebunesc al unei demisii cu scandal, și pe acela, inutil și crud, al ruinării micii agoniseli domestice a consoartei. Politețea, formă de reținere a afectelor, de strunire a nervilor, n-ar îngădui așa ceva. Cusurul de a fi „măgar, violent și lipsit de mânere” se desprinde, deci, pâstrînd proporțiile, ca un hybris. Politețea e, tot la Caragiale, armă politică. Hrânindu- se din degenerescența alteia, punctualitatea. Toți trag de timp, sub domnia blajină a lui „trecute fix”. în 25 de minute, politețurile se schimbă la peron, cu â propos, constrînse de scurtimea vizitei, și de lipsa de punctualitate a notabilităților. O promisiune, neonorată, cel mai probabil, la timpul ei viitor, aranjează lucrurile. Trenul regal va zăbovi, altă dată, mai mult. Politețea, în sistemul de convenții, te face sâ nu refuzi. Din cauza ei personajele nu vin și, mai ales, nu pleacă la timp, întrețin „lanțul slăbiciunilor” și sclipesc de îngăduință defulată în manevre de culise. Altminteri, „țara oamenilor atenuați”, vorba lui Cioran, care sînt, cu toată aparenta lor vioiciune, clienții lui Caragiale, e un paradis al non-kombat-ului. Fiecare, locuind într-o casă de sticlă, se ferește să arunce cu pietre. Uzanțele impun, de pildă, să nu recunoști, în Cadou..., briliantul recent dispărut al soției în acul de cravată al meditatorului-musafir. Un „ce-ți pasă” la limita bunei-creșteri îl potolește fără discuții pe soțul indiscret. Și lucrurile reintră într-un normal al conveniențelor. Lumea aceasta, politicoasă în formă, belicoasă în fond, violentă și neastîmpărată, se pierde la marginea modernității. Cînd politețea ajunge, din nou, povară socială. Saloanele, cele literare, în speță, se feresc de ea ca de o plagă. Lucrurilor trebuie să li se spună pe nume. Manierele supraviețuiesc (o vreme...), convenția nu, tratată cu apa tare a liminarei sincerități. Cît despre punctualitate, Proștii lui Rebreanu e ceea ce modernitatea pare sâ aibă de zis. Franchețea ei, cu superiorități abia schițate înainte, se arată tot acolo: „semeț în sufletul său rânced câ poate certa și el pe cineva care-i mai slab decât dânsul...” Simona VASILACHE actualitatea LA MICROSCOP Poporul ales a doua oară ORUL de vinul bisericesc îl apropiase pe plutonierul rus Zaharîci de preotul Costăchel. Plutonierul, bâtrîior, fusese și el preot la o biserică din Minsk, pe care Puterea Sovietelor o transformase în depozit cu încuviințarea și ajutorul celor mai înaintați membri ai clasei muncitoare. Zaharîci se răspopise singur și intrase îh armată. Se scrisese despre el în ziare. Poze cu el apăruseră și în Pravda, una în sutană, și cealaltă în uniformă de infanterist. Nici el nu mai știa prin cîte regimente trecuse, ca propovăduitor al ateismului. De cînd începuse războiul primise ordinul să-și folosească zelul și talentul oratoric în cuvîntări patriotice înaintea luptelor. Purta uniformă de soldat. Fusese și îh linia întîi. Avea pieptul plin de decorații pentru acte de eroism. Cînd se îmbăta, Zaharîci se minuna și el cîte primise, fără să fi împușcat măcar un singur inamic. Fusese rănit de câteva ori, dar era bun de came și se vindeca repede. Ajunsese aici îh oraș din greșeală, într-un vagon sanitar cu mari mutilați care se rătăcise în drum spre patrie. Ultima lui rană, la piciorul drept - îl nimerise un glonț de mitralieră în pulpă - nu se vindeca la fel de repede ca primele trei. Ori din cauza frigului, ori fiindcă la 50 de ani natura lui nu mai lucra la fel de repede, rana se obrintise. Chirurgul vagonului spital, colonel, avea grija de Zaharîci mai ceva ca de generali. Dacă-i murea pacientul sau dacă-i amputa piciorul fără să fie nevoie îl aștepta, în cel mai bun caz, un concediu activ pe termen nelimitat la vreo mină din Siberia. Dar cum de sănătatea plutonierului răspopit se interesa însuși losif Visarionoviei, generalul care îl avea în subordine pe chirurg îl amenințase calm că îl va trimite îi fața plutonului de execuție. Colonelul medic îi zgîndărea zilnic rana lui Zaharîci în vagonul spital, îi băga termometrul în fund o dată pe oră și îl mai chinuia și cu niște lipitori scîrboase pe care i le punea pe picior, să-i sugă sîngele bolnav. Cînd vagonul a ajuns în Medgidia, plutonierul a cerut să i se aducă uniforma. Chirurgul nici nu voia să audă. Zaharîci s-a dat jos din vagon numai în halat și în izmene. Era frig. Chirurgul a venit după el cu uniforma în brațe, să-1 convingă să se întoarcă în vagon, că doar nu era să se îmbrace de față cu lumea de pe peron. Plutonierul i-a povestit preotului cum și-a pus uniforma chiar acolo pe peron de frică să nu încapă din nou pe mîna sanitarilor din vagon și să-i facă ăia cu de-a sila vreo injecție de-a lor, să-1 adoarmă. Apoi, cu chirurgul după el, a căutat șchiopătînd o patrulă militară și a cerut să fie condus la comandamentul sovietic din oraș. Patrula oprește o birjă, să-1 transporte pe eroul cu pieptul încărcat de decorații. Medicul sare și el în birjă după bolnavul lui. Pe drum, adulmecă Zaharîci miros de friptură și strigă birjarului să se oprească. Intră eroul în circiuma cu grătar. N-avea nici un ban, dar comandă o friptură și vin roșu, prima oară cînd se putea apropia și de altceva decît de fierturile sălcii din vagonul spital în care călătorea de 18 zile, dacă nu cumva le pierduse șirul. După ce a mîncat și a băut, Zaharîci a cerut adăpost la Comandament Nu voia decît un pat să doarmă și, dacă era, puțin ceișor cald, într-o farfurioară Chirurgul colonel, care era cel mai mare în grad din încăpere, s-a strîmbat la comandirul local - era Zaharîci eroul! Și a cerut și el un pat în aceeași încăpere cu el, să-1 poată îngriji. Plutonierul nu s-a opus, dar fără termometru și fără bisturiul cu care îi rîcîia rana, de n-o mai lăsa să-i treacă. A doua zi Zaharici a ieșit la plimbare, sontîc, șon- tîc. Ajunge în dreptul bisericii. Chirurgul, după el. Apostolul ateismului i-a interzis să intre împreună cu el în biserică. Voia să discute cu preotul, să-1 lămurească. Parohul se pregătea să plece. Cînd a văzut un soldat rus în biserică a început să se închine. Iar cînd l-a mai și auzit că îi spune cîntat în grecește Kirie eleison, în prima clipă și-a închipuit că nu mai aude bine. Zaharîci a continuat tot m grecește că îl provocă la o discuție despre canoane. Apoi a trecut la slava de biserică, întrebîn- du-1 dacă fiul rătăcitor se putea întoarce rătăcit acasă. Preotul, ce să zică? L-a invitat să discute la el acasă despre această ipoteză, în aceeași zi s-a aflat în oraș că un sol- dat rus răspopit voia să-1 convertească la ateism pe parohul bisericii. Și te pomenești că, de fiică, părintele îi va da obolul rusului! Vinul bisericesc pentru împărtășanie, înainte de a fi îndulcit, avea aici, a constatat Zaharîci, în casa parohului, un gust parcă mai aspru decît cel al vinului catifelat pe care îl știa din biserica lui de la Minsk. Apoi l-a tot încercat în tăcere, pînă s-a amețit. Plutonierul l-a mai vizitat de două ori acasă pe parohul bisericii, pînă i s-a vindecat rana și a fost trimis în Germania să întărească spiritul ofensiv al Armatei Roșii. De-abia după ce s-a terminat războiul, părintele a povestit cum decurseseră întîlnirile sale cu Zaharîci. Rusul îi spusese câ una era să te răspopești și cu totul altceva, să te rupi de Dumnezeu. Chiar și atunci cînd predici ateismul, dar vorbești despre El, mai pui o sămînță în numele Lui, îi explica rusul, amestecînd cuvinte din greacă, din slavă și din ebraică. Dumnezeu, drăguțul, în mare mila lui, îl apărase de foc și de gloanțe, dar îl mai pusese la încercare din cînd în cînd. La fel făcuse și cu toți rușii, pe care îi ajuta să cîștige războiul, după ce le arătase că, fără intervenția lui binevoitoare, începînd de la marea iarnă cu care îi lovise pe nemți, nici ei n-ar fi ajuns în Germania. De unde venea această Dumnezeiască bunăvoință? îl întrebase neîncrezător preotul. Zaharîci nu știa. De unde era să știe? Poate fiindcă El știe că rușii, chiar și atunci cînd îi întorc spatele, aidoma poporului ales pe drumul deșertului, nu se pot rupe cu adevărat nici de El și nici de ceea ce tot El le-a îngăduit să fie. ■ CURS PRACTIC DE CENZURĂ LITERARĂ ARJELE acestea se explică, în parte, prin antipatia contractată / în prima zi de școală pentru f instituțiile de învățământ. Prin / reverberație, nu-i cruțam nici pe colegi, până la a fi meschin. Despre f mama unuia notam că fotoliul în care se așeza era bine umplut. Pe nevasta altuia, provenită dintr-o familie de boiernași, o vedeam cam lâncedă, sătulă de inevitabilul amic. Inevitabilul eram eu. Uneori prietenia e victima trecerii vremii: Suntem la începutul anilor șaizeci și am început să mă înstrăinez. Nu prea mai știm despre ce să vorbim. O nobilă, melancolică plictiseală ne cuprinde pe câteșitrei. Evoc și prieteni târzii, din viața literară: ...m-am dus la ei cu inima deschisă, mă întorc cu inima strânsă: prin transparența primitoare a unuia trec fără să las urmă, altul navighează îh ape tulburi, al treilea admite presupunerea că este trădat de tineri care îi sunt, de fapt, devotați. Acest ultim aspect ar fi putut alerta vigilența editurii dacă n-ar fi fost relatat atât de discret: trădarea presupusă s-ar fi manifestat prin informări adresate organelor, neîncredere și suspiciune de care, nu în legătură cu aceia, abia astăzi sunt contaminat. Se întâmpla și ca victima prieteniei șubrezite - salvata de publicitate prin autocenzură - să fiu eu însumi: Ești un snob, mi-a spus alaltăieri X. Un snob, o secătură, un belfer, vrei și tu putere; m-aș bucura să mori. Nu pot să nu admir acum, chiar dacă spuse la beție, vorbele lui X. Să-i spui omului că ai vrea să-1 vezi mort presupune acel tumult interior din care, trecute prin alambicuri, ies lucrurile mari. Totuși, ca să răspund tardiv: putere nu-mi doream. La cenzură, tehnic vorbind, abia acum ajung. încep cu ce era benign, în înțelesul că nu se referea, sau numai indirect, la acel timp și acel sistem. E ceea ce s-ar putea numi „gândire incorectă⁴⁴, însoțită uneori de „comportament incorect⁴⁴. De exemplu, nu se putea scrie, decât foarte voalat, despre sex. Nu era de admis să scrii că Ion „duduia“ sub masă când veneau doamne în vizită. Ce făcea Ion n-ar fi fost clar pentru cititor, dar faptul că se petrecea sub masa, în prezență feminină, era suspect. E adevărat că ce făcea el e destul de tulburător. Avea vreo cinci, șase ani când se vâra printre scaune, apuca între degete mătasea ajurată a ciorapului unei doamne și bolborosea. „Ce faci acolo?⁴⁴, îl întrebau. „Dudui⁴⁴, răspundea. Din același areal, de data asta prin experiență proprie, și încă recentă în acel moment, sexualitatea pe metru pătrat de la Frankfurt, din cartierul gării. Și aceasta, deși conținea un potențial de critică a moravurilor societății pervertite din apus, a dispărut. A trebuit să vină revoluția, să moara acei tineri, ca să pot evoca prezența mea în acele locuri, ba și într-un bar de-a binelea deocheat. Poate că la fel de indecent li s-a părut și să pretind că Analele Universității, unde-mi găseam loc din când în când, nu se adresau nimănui: Nu încerc să stabilesc pentru cine trebuie scris deși a ști pentru Incorect, inadmisibil cine și, prin urmare, de ce, mi se pare necesar, începând, de voie-de nevoie, să fiu „om de știință“ în Analele universității, nu mă adresam nimănui. Singurul scop era să-mi justific prezența la facultate. Continui și acum să produc astfel de douăzeci de pagini anual, cât trebuie să măsoare lucrarea din „plan“. Le înmormântez în Anale cu sentimentul, justificat, că nu vor fi citite de nimeni. Rezultatul: rafale de „care“, de „este“, de „că“. . (Mă opresc, acum când transcriu, frapat de o observație ce se poate face, de bun simț. Ca oricine, bunul simț se poate înșela. Observația ar fi: cu astfel de fleacuri vrei să incriminezi cenzura? Fleacuri, intr-adevăr, cel puțin până acum. însă lucrurile stau pe dos: tocmai faptul că, prestând o muncă de furnici, se izbeau până și de asemenea fleacuri trebuie „denunțat⁴⁴. Pun cuvântul în ghilimele pentru că, de fapt, nu vreau să denunț nimic. Spun cum au stat lucrurile și atâta tot. De altfel, ar fi fost bine să pun în ghilimele și cuvântul trebuie. în genere, nu trebuie nimic. Este concluzia sceptică a unui om rupt de o epocă pe care a apucat- o, dar nu este a lui. A lui este epoca evocată aici. Aceea când i s-au alterat și sufletul, și mintea. Sunt un om din altă vreme, un om terminat. Un încurcă-lume ar fi mai potrivit - și mai puțin patetic -, de vreme ce nu tac.) Trec acum la gândirea inadmisibilă. Din bolgiile sexualității, urc spre Dumnezeu. Nu chiar Dumnezeu: un fel de. Există un soi de divinitate absolută în numele căreia mă judec și mă condamn. Poate nu religiozitatea - în realitate, absentă - l-a speriat pe Mugur. Altceva: acea instanță judiciară te putea duce cu gândul la instituția cenzurii. Nu la el însuși, nu la Mugur. Nu el suprainterpreta, dar nici nu miza pe mintea lui, ci pe mințile de hermeneuți ale celor care-1 controlau. în privința divinității, într-un rând săream peste cal. Epoca noastră ne obligă să concepem vidul. Concepându-1, îl și percepem în noi. Creația ca soluție în sine? Nu cred în ea, sau nu prea mult. E un fel de a avea ce se poate, condiționat de orbire. Orbi la ce se întâmplă cu noi și orbi la ce suntem în univers. Fără metafizică, creația nu poate suporta conștiința perisabilității ei. în prezența lui Dumnezeu totul se poate salva, chiar dacă i s-a dat numai o secundă. Problema noastră este să trăim fără Dumnezeu. Atunci creația, singura soluție, lipsită de perspectivă, nu mai are rost. Rost de rangul doi. Te face să uiți și, oricum, cât timp ai acest instinct... A face ce poți să faci, fiindcă poți, fără să-ți pui întrebări. Amărâtă concluzie, dar și stare de fapt. La drept vorbind, nu evocarea lui Dumnezeu este cea mai problematică aici. Este aluzia la ce se întâmpla cu noi. Iar alternativa: a crea (constat acum cât de mult a îmbătrânit acest verb) ca dovadă de orbire sau a trăi inert. Alesesem prima soluție, iar Mugur îmi dădea de înțeles, cu discreție, adică făcând să se șteargă orice urmă din ce scrisesem, că a doua soluție ar fi fost mai potrivită în cazul meu. ■ România literară nr. 41/16 octombrie 2009 Sîngeroșii consumatori de pîine De un comic involuntar se dovedește Dragoș Cojocaru în articolul „Leul în arenă“ din CONVORBIRI LITERARE (numărul din august 2009), dedicat aniversării a 40 de ani de la debutul tenorului Placido Domingo. Prețuirea pentru un artist de rangul lui Placido Domingo e firească și cît se poate de explicabilă (Cronicarul fiind la rîndul lui un admirator al talentatului spaniol) cu condiția ca expresia ei să nu depășească pragul euforic al ditirambilor stînjenitori. Dragoș Cojocaru pierde măsura și se urcă în piscul hiperbolelor cleioase, strivindu-1 pe „marele maestru galactic⁴⁴ (se vede că planeta e neîncăpătoare pentru ierarhiile autorului) sub un iureș de apelative bombastice. Descriind reprezentația de gală din seara de 24 iulie 2009 din Verona, autorul scrie „cîntărețul actor se zbate, ucide și moare, făcînd prin urmare ceea ce știe mai bine să facă Placido al nostru pe o scenă de operă.⁴⁴ Cronicarul credea că „Placido al nostru⁴⁴ știe cel mai bine să cînte, în nici un caz să se zbată, să ucidă și să moară, dar mă rog, chestiune de unghi de vedere, dar să-ți începi cronica muzicală așa cum o face Dragoș Cojocaru presupune o asociație de idei cel puțin ciudată:, ,Mulți regi ai animalelor îi vor fi înfiorat în veacurile apuse, cu răgetele lor cutremurătoare, pe sîngeroșii consumatori de pîine și circ îmbulziți în încăpătoarele amfiteatre romane, spre a-și vedea nefericiții semeni uciși și devorați de neîmblînzitele fiare ale pustiei. însă nici unul mai suveran, solar și leonin decît regele operei din zilele noastre, venit la 24 iulie 2009, să-i încînte, să-i cutremure și să-i înduioșeze [...]“. Cronicarul nu se îndoiește că „leul⁴⁴ Domingo e impresionant în jocul de scenă, cum nu se îndoiește cît de mult s-au amuzat cititorii parcurgînd, cu delicii de comedie, extaziata cronică a lui Dragoș Cojocaru, văzînd cum dintr-o intenție onorabilă a ieșit un rezultat copios de nostim. Nu lipsesc epitetele, exclamațiile și suspinele care fac din textul amintit o veritabilă mostră de piesă bufă, în ciuda evidentei competențe muzicale a autorului ei. „Iar Domingo a fost încă o dată Domingo. Adică a fost Otello. «O gloria!» A sunat cu acel imprescriptibil amestec de grandoare războinică, nostalgie copleșitoare și amărăciune definitivă cu care numai el e în stare să o rostească. Cînd, apoi, strigă «Ho un’arma ancor», și își înfige în piept pumnalul, ai fi vrut să-1 oprești, iar rana din pieptul distrusului general se cască ucigătoare în inima spectatorului.⁴⁴ Și Cronicarul ar fi vrut să-1 oprească pe Dragoș Cojocaru, dar nu a mai apucat. Delictul s-a săvîrșit și cronica i-a apărut pe patru pagini în Convorbiri literare. Cititori, amuzați-vă! Anticipînd Nobelui Revista TIMPUL din Iași (septembrie 2009), grație unei intuiții fericite, se poate lăuda că a găzduit o recenzie a ultimului roman al Hertei Miiller (Atemschaukel - Leagănul respirației, Editura Hanser, Miinchen, 2009, 304 pag.) înainte ca scriitoarea germană să primească Premiul Nobel. Recenzia, intitulată „Un dublu epitaf⁴, îi aparține lui William Totok: „Dacă în trecut Herta Miiller a prelucrat experiențe personale și elemente ale propriei biografii, de data aceasta ea se ocupă de represiunea colectivă la care au fost supuși germanii din România. în ianuarie 1945 toți bărbații între 17 și 45 de ani și femeile între 18 și 35 de ani fuseseră deportați în Uniunea Sovietică. Deportările la așa numita «muncă de reconstrucție» s-au efectuat după criterii etnice, în baza unei culpe colective. Toți erau considerați drept potențiali colaboratori a nazismului, inclusiv antifasciștii declarați.⁴⁴ Nu ne rămîne decît să așteptăm traducerea în limba română a acestui Poezia nu-i literatură ultim roman al scriitoarei germane. Din același număr al Timpului merită citit dialogul lui Liviu Antonesei cu Dorin Tudoran („Prieteniile nu mor niciodată; ele doar se destramă⁴⁴) despre blogosferă, prietenie și politică. în revista ACOLADA (Satu Mare, numărul 9 pe septembrie 2009) Ana Blandiana propune în articolul „Cum se scrie un poem?⁴⁴ o surprinzătoare și totodată seducătoare distincție între poezie și literatură. Poezia înseamnă, în opinia poetei, a spune mult prin foarte puțin, iar la limită a sugera cît mai mult frizînd tăcerea, în vreme ce literatura e risipă de cuvinte, fără preocupare de concizie și miez. „Aș putea să vă vorbesc la nesfîrșit despre această impresia stranie că nu eu scriu, ci un altul scrie prin mine, fără măcar să se obosească să mă prevină despre ce e vorba. De aceea probabil ceea ce simt în fața lor (a poeziilor) nu este mîndrie, ci mirare, nu orgoliu, ci umilință. Și poate un mic foarte mic, aproape răsfățat sentiment de frustrare că nu eu am făcut poezie să se întîmple, ci doar că ea mi s-a întîmplat mie. în măsura în care ceea ce scriu nu este mai mult decît literatură, sau chiar altceva decît literatura, nu merită efortul, nu mă interesează. în orice caz literatură și poezie nu mi s-au părut niciodată sinonime. Literatura este ceva făcut din cuvinte, poezia, dimpotrivă, se scrie cu grija, cu spaima de a nu folosi prea multe cuvinte.⁴⁴ Din păcate, trăsătura conciziei mergînd pînă la muțenie este o calitate pe care Cronicarul mărturisește că nu a găsit-o decît la rarii și adevărații poeți. Un poet sincer Revista FAMILIA din Oradea (numărul din iunie 2009) găzduiește un grup de poeme semnate de Alexandru Virgil lordache. Una din poezii se intitulează, dezarmant, „De ce sunt epigonul lui Nichita⁴⁴. Iar răspunsul dat în ultima strofă este: „Pentru că nu am talent, pentru că eu vorbesc doar prin el/ Și sper că el va vorbi prin mine măcar un pic / Dar nu va fi așa, pentru că el este el, iar eu sunt eu/. Pentru că este un dumnezeu.⁴⁴ Cronicarul nu crede că Nichita e un Dumnezeu, în schimb e convins că Nichita e Nichita și nu Alexandru Virgil lordache, dar recunoaște, pus în fața unei asemenea probe de onestitate cuvîntătoare, că sinceritatea e o virtute, chiar și atunci cînd e sinucigașă, în rest, epigonul are dreptate: talentul nu pare să-i prisosească... S-a furat un craniu Formatul de carte al revistei arădene ARCA (13x20 cm, 240 pag.) nu-i scade cu nimic savoarea de obiect de cultură bine făcut, pe care îl citești cu conștiința că ții în mînă o revistă, nu un volum de autor. Cronicarul a avut surpriza de a descoperi aici o față neștiută a conferențiarului universitar de la Timișoara, Ciprian Vălcan, care publică în numărul comasat 7, 8,9 al revistei notițe, observații și reflecții lapidare, mustind de un umor veritabil și inteligent. Iată două însemnări culese din articolul „Inchiziția sîsîiților⁴⁴. Prima: „Cel mai mic om din lume e un nepalez de 50 de centimetri, în vreme ce gigantul momentului pare să fie un ucrainean de 2,52 metri. Primul e vesel și agil, al doilea - bolnav de depresie.⁴⁴ A doua notiță: „A fost furat craniul lui Janos Kadar. Mă aștept ca extremiștii care i-au profanat mormîntul să-și vîndă în curînd prada pe internet, alături de femurul lui Troțki, tibia Rosei Luxemburg și maxilarul lui Eric Honecker. Relicvele liderilor comuniști ar putea să aibă, pentru început, chiar un preț mai ridicat decît relicvele sfinților, fiind cumpărate mai ales de Ministerul de Externe al Venezuelei în vedera amenajării unui Muzeu al Stîngii la Caracas. Rămîne de văzut dacă Hugo Chavez îl va convinge și pe Fidel Castro să-și doneze trupul îmbălsămat.⁴⁴ Cronicar 7iRKON ZIARE, ZI DE ZI! Talon de abonare începînd cu................... □ abonament trei luni (13 numere) - 50 lei □ abonament șase luni (26 numere) - 96 lei □ abonament un an (52 numere) -195 lei Nume....................... Prenume.......................... str.......................nr.....bl.....sc.....et....ap...... sector.....localitate...............cod poștal....județ, telefon........................................ Începînd cu 1 ianuarie 2009, abonamentele se încheie exclusiv prin Zirkon Media! Completați și trimiteți talonul de abonare pe adresa: Zirkon Media S.R.L. str. Pictor Hârlescu nr. 6, sector 2, București, 022195. Tel.: 255.19.18,255.18.00. Plata se face prin mandat poștal sau prin Ordin de plată în contul: RO14 RNCB 0089 0037 2253 0001 - BCR - Th. Pallady. Pentru instituții bugetare contul este: TREZ 7035 069X XX00 1197 - Trezorerie/sector 3. Cititorii din străinătate sunt rugați să trimită mandat poștal în valoare de 230 euro sau 300 USD pentru un an. Vă rugăm să trimiteți prin poștă o copie a mandatului și adresa dumneavoastră completă. Pentru abonații din țară și străinătate care au încheiat în anii trecuți abonamente direct la redacție, rămîne valabilă adresa: dir. adm. Valentina Vlădan, Fundația România literară. Calea Victoriei 133, sector 1, București, cod 010071, OP 22.