
Apare sub egida Uniunii Scriitorilor din România 25 septembrie 2 00 9 (Anul XLI). 32 pagini. 4 lei

Familia Pillat -
o mare familie
de scriitori

un comentariu
de Al. Săndulescu

p. 16-17


EDITORIAL de
Nicolae Manolescu

Drepturile
istorice ale lui

Titu

Inedit

Scrisori de la
Lucian Boz

prezentare si adnotări
de
llie Rad


p. 18-19


Sonetele
lui Shakespeare
într-o nouă
versiune
românească

traducător:
Radu Ștefănescu

p. 26-27

      Maiorescu

  S-au împlinit o sută de ani de la retragerea din învățământul
universitar, în urma unui conflict cu ministrul Spiru Haret, a lui
Titu Maiorescu. Autorul Criticelor a fost un profesor extraordinar.
A format mai multe generații de studenți, dintre care unii i-au
urmat la catedră și alții s-au întors, cu vremea, împotriva lui. Criticii
primelor generații maioresciene n-au fost, toți, profesori universitari,
nici Lovinescu, nici Cioculescu, nici Streinu, nici Perpessicius,
rămași profesori de liceu. Abia la vârsta pensiei, Cioculescu a
predat la Facultatea de Filologie din București, conducându-mi,
între altele, teza de doctorat, după ce, imediat după război, trecuse
pentru un semestru ori două pe la Universitatea din lași. Streinu
a ținut un curs special la București la începutul anilor '70, ca visiting
professor, să zicem. Modelul maiorescian a funcționat mai bine
în critică, nu totdeauna bineînțeleasă.în schimb, în filosofia socială
(deși a predat numai istoria filosofiei), a fost unanim contestat.
Teoria formelor fără fond, cea mai celebră din istoria noastră, a
fost calul preferat de bătaie al antimaiorescienilor, de la lorga,
dar și Lovinescu, maiorescian, el, la G. Munteanu, M. Ungheanu
și Al Dobrescu.
  Critica propriu-zisă a fost minimalizată îndeosebi de Călinescu.
De la Călinescu se trage formula privitoare la om, „o mare minte
mediocră", și obișnuința de a-i considera Criticele drept elementare
teoretic și lipsite de spirit analitic. Cu toate încercările, izolate, ale
lui Vladimir Streinu, de a susține caracterul complex al poeticii
maioresciene (influențată de Poe), lucrurile au rămas, ca atâtea
altele, cum le-a stabilit Călinescu. Pare încă astăzi ciudat să afirmi
că principiul autonomiei esteticului îi deschidea lui Maiorescu
drumul spre formele pure ale poeziei moderne, poetica lui nefiind
inferioară celei, mult mai prețuite de urmași, a lui Macedonski.
Și nimeni nu pare să remarce, deși este absolut evidentă, întinderea
excepțională a percepției criticului, în stare a intui valoarea
unor scriitori atât de deosebiți, în multe privințe opuși, ca Eminescu
și Caragiale, Creangă și Duiliu Zamfirescu. Niciun cenaclu literar
nu va mai strânge laolaltă nu doar atâtea genii, dar nici atâta
varietate literară.
  în ce privește teza formelor fără fond, liberalul Lovinescu și
marxizantul Zeletin s-au găsit în anii '20 de aceeași parte a baricadei,
iar când un tânăr eseist, Ciprian Șiulea, va schița la începutul anilor
2000 o reabilitare a filosofiei istorice maioresciene, va primi replica
foarte dură tot a unui liberal, Alexandru George. în definitiv, nu
era nevoie decât de o lectură atentă a articolului sociologic
fundamental pentru concepția lui Maiorescu spre a constata că
autorul lui nu numai nu susține că formele goale împrumutate
din Apus ar trebui abandonate, dar, din contră, că, fiind ele
inconturnabile, se cuvine să fie umplute de un fond autohton. Cât
despre actualitatea tezei criticului de acum un veac, a scris un
eseu original H.-R. Patapievici într-un număr din Idei in dialog
de anul trecut.
  Ce curios să constatăm că Maiorescu, profesorul de literatură
al nostru, al tuturor, așteaptă încă să fie repus în drepturile sale
istorice. ■

sumar

România literară nr. 38 / 25 septembrie 2009

2

Cruzimea istoriei de Solomon Marcus - p. 3

CONTRAFORT de Mircea Mihăieș - p. 4
Pe cine a iubit Roland Barthes?

DESPRE LITERATURĂ, CU BUCURIE de Ioana Pârvulescu
Examenul de maturitate la scriitori- p. 5

CRONICA IDEILOR de Sorin Lavric - p. 6
Scrisul etimologic

CRONICA LITERARĂ de Cosmin Ciotloș - p. 7
Romanul nimănui

Versuri de Eugen Bunaru - p. 8

TROPICE SURÂZĂTOARE de Mihai Zamfir - p. 9
Destine paralele (III)
CERȘETORUL DE CAFEA de Emil Brumaru - p. 9

COUPE-PAPIER de Alex Ștefănescu - p. 10
Cicerone lonițoiu și lupta cu amnezia

SEMN DE CARTE de Gheorghe Grigurcu - p. 11
O carte despre Cameleonea (II)

încă o dioptrie de Ion Pop - pp. 12-13

LECTURI LĂZI deTudorel Urian - p. 14
Ruleta vieții

PREPELEAC de Constantin Țoiu - p. 15

PĂCATELE LIMBII de Rodica Zafiu - p. 15

O mare familie de scriitori de Al. Săndulescu - pp. 16-17

Lucian Boz - corespondență cu loan Miclău
Transcriere, note și comentarii de Ilie Rad - pp. 18-19

Despre un portret al domniței Zoe Ghika
de Mihai Sorin Rădulescu - pp. 20-21

Festivalul Bayreuth 2009 (II) de Mihai Canciovici - p. 22

FESTIVALUL INTERNAȚIONAL „GEORGE ENESCU" - p. 23
Perfecțiunea vine de la Amsterdam! de Dumitru Avakian

CRONICA FILMULUI de Angelo Mitchievici - p. 24
Cinema, mon amour

CRONICĂ PLASTICĂ de Pavel Șușară - p. 25
Monumentul public, între magie și propagandă

Sonete de William Shakespeare într-o nouă traducere
în românește de Radu Ștefănescu - pp. 26-27

Cu Ana Maria Machado despre literatura pentru copii
Interviu de Muguraș Constantinescu - p. 28

Meridiane - p. 29

POEMUL Șl SCRISOAREA de Constanța Buzea - p. 30

PRIN ANTICARIATE de Simona Vasilache - p. 30
Floare rară

LA MICROSCOP de Cristian Teodorescu - p. 31

CURS PRACTIC DE CENZURĂ LITERARĂ de Livius Ciocârlie
Acrobație prin plasă - p. 31

OCHIUL MAGIC - p. 32


România literară ®

    Director: NICOLAE MANOLESCU



Redacția:
GABRIEL DIMISIANU - director adjunct
ALEX. ȘTEFĂNESCU - redactor șef
OANA MATEI - secretar general de redacție
ADRIANA BITTEL, CONSTANȚA BUZEA,
MARINA CONSTANTINESCU, IOANA PÂRVULESCU -
redactori

Corectură:
CONSTANȚA BUZEA (pag. 4,8,20,21,28,29, 30,31),
SIMONA GALAȚCHI (pag. 1,2,3,10,13,22,23,25),
ECATERINAIONESCU (pag. 9,15,16,17,18,19,24,32),
NINA PRUTEANU (pag. 5,6,7,11,12,14,26,27).

Grafica: MIHAELA ȘCHIOPU
Fotoreporter: ION CUCU
Tema numărului: Făpturi
Tehnoredactare computerizată:
IONELA STANCIU, OANA MATEI, VALENTINA VLÂDAN
Introducere texte: ECATERINA RĂDOI
Corespondenți din străinătate: RODICA BINDER
(Germania), GABRIELA MELINESCU (Suedia), LIBUSE
VALENTOVÂ (Cehia)


Fundația România literară, Calea Victoriei 133,
sector 1, cod 010071, București.
Director administrativ: VALENTINA VLÂDAN
Secretariat: SOFIA VLÂDAN, GHEORGHE VLÂDAN
Cont în lei: BRD-GSG Agenția Șincai,
RO91BRDE441SV59488894410. Cont în valută: BRD-GSG
Agenția Șincai RO87BRDE441SV59488974410 (USD),
RO37BRDE441SV59489004410 (EUR)

e-mail: romania_literara@yahoo.com;
revistaromanialiterara@gmail.com; http://www.romlit.ro;
tel.: 021.212.79.86; fax: 021.212.79.81
Imprimat la FED PRINȚ

Conform prevederilor Statutului, Uniunea Scriitorilor din
România nu este responsabilă pentru politica editorială a
publicației și nici pentru conținutul materialelor publicate.

   România literară este membră a Asociației
Revistelor, Imprimeriilor și Editurilor Literare (A.R.I.E.L.), aso-
ciație cu statut juridic, recunoscută de către Ministerul
Culturii și Cultelor.

ISSN 1220-6318

^_aptul că în 1940 Ion Barbu aderase la mișcarea
■ ^“legionară nu era o informație pe care
Securitatea s-o afle de la Gheorghe Vrânceanu,
ci un fapt bine cunoscut de toată lumea.

Savantul „delator"

   Mă îndreptam cu trenul spre Bacău, unde între 8 și
10 septembrie urma să se desfășoare ICMI 2, „Second
Gheorghe Vrânceanu International Conference of
Mathematics and Informatics“. A devenit un obicei tot
mai frecvent ca manifestări științifice internaționale în
Romania să nu mai fie organizate în Capitală, ci în
alte localități. Numele Conferinței menționate onora un
mare savant, o personalitate proeminentă a lumii universitare
românești, interbelice și postbelice, și o mândrie a județului
Bacău; Gheorghe Vrânceanu s-a născut în satul Valea
Hogii, actualmente în acest județ (altădată, aparținea
județului Vaslui).
   Aveam cu mine România literară nr. 35, ca
lectură în timpul călătoriei. Descopăr cu încântare noi
subtilități, marca Șerban Foarță (stimulat inteligent de
Ioana Pârvulescu), pe marginea „Jocului secund“ barbian
(după ce, într-un număr anterior, luam cunoștință, prin
intermediul lui Gheorghe Grigurcu, despre marea artă
a aceluiași Foarță în realizarea versiunii românești a
câtorva poezii celebre privind micile feline).
   Parcurg în continuare revista și găsesc alte două
pagini despre Ion Barbu, dar în cu totul alt registru:
prezența sa în arhiva operațională a Securității. Citesc
și nu-mi vine a crede: „Referința de la fila 5, semnată
G. Vrânceanu, la 11 noiembrie 1949, relevă un cu
totul alt mod de delațiune, elogiul personalității savantului
matematician și inovatorului, dând, pe această cale,
informații prețioase Securității: (...)“.

Pe cine omagiem?

   Faptul că în 1940 Ion Barbu aderase la mișcarea
legionară nu era o informație pe care Securitatea s-o afle
de la Gheorghe Vrânceanu, ci un fapt bine cunoscut
de toată lumea. Noutatea era numai explicația acestei
adeziuni. Matematicianul-poet credea că regimul legionar
i-ar fi putut înlesni dobândirea titlului de profesor
universitar (revendicare perfect legitimă, ca urmare a
staturii sale științifice excepționale). Gestul din 1940 al
lui Ion Barbu este fără îndoială condamnabil, dar cei
care l-au cunoscut mai bine știu că motivația adeziunii
sale la mișcarea legionară nu era una politică, ci psihologică,
aceea indicată de Vrânceanu (care, în Memoriile sale
nepublicate, explică pe larg întreaga situație). Ion Barbu
era un mare naiv, așa cum îi stă bine unui matematician-
poet. Revelatorie în această privință este mirarea sa la
aflarea faptului că un vagabond adăpostit în sala de curs
nu cunoștea noțiunea de grup: „Oricum, este o noțiune
elementară!⁴⁴ Dar, după cum vom vedea mai jos, situația
sa se complică în urma celor dezvăluite abia în anul
2000, lucruri despre care nici Vrânceanu probabil nu
avea cunoștință. Vrânceanu a fost unul dintre cei mai
buni prieteni ai lui Ion Barbu, între ei a existat o
relație reciprocă de admirație și afecțiune. Este o blasfemie
a-l numi pe cel dintâi delator al celui de al doilea. Gândul
că mă îndreptam spre o întâlnire care, pentru unii, greșit
informați, se desfășura sub semnul unui delator în slujba
Securității comuniste, mă revolta.

O viață cât o operă

   Am refăcut în minte traseul vieții extraordinare a
acestui om. Provenind dintr-o familie de țărani cu o
instrucție rudimentară, Vrânceanu a uimit pe profesorii
săi prin talentul său matematic și a ajuns să fie recunoscut
drept cel mai important geometru al României.
Spiritul democratic îl avea parcă în sânge. în anii
premergători celui de Al Doilea Război Mondial, a
combătut energic ascensiunea extremei drepte în
universitățile românești, având curajul, în plin regim
legionar, de a-i da afară din sala de curs pe studenții
de extremă dreaptă care manifestau acolo. El a fost
inițiatorul Apelului universitarilor către Mareșal, pentru
oprirea ostilităților din Est și ruperea coaliției cu Germania
nazistă. Tot el s-a luptat, în anii imediat următori războiului,
alături de Stoilow, Rosetti și alți universitari, pentru a-i
proteja pe colegii lor mai mult sau mai puțin vulnerabili
(Barbu, Onicescu, Valcovici) în ceea ce s-anumit atunci
„procesul de defascizare⁴⁴, iar mai târziu, când a cunoscut
adevărata față a regimului comunist, a rezistat oricărei


    Cruzimea

        istoriei




încercări de a-l transforma în membru de partid (în 1945-
1946, era încă membru al Partidului Național Liberal);
a reușit să ajute pe mulți colegi, în special pe cei
tineri, arma sa fiind bunul simț și dulcele său grai
moldovenesc.

De la Securitatea legionară la
cea comunistă

   Este bine știut, dar nu totdeauna luat în considerație,
faptul că istoria nu se poate scrie în alb și negru. Cazul
lui Ion Barbu este semnificativ în această privință.
Așa cum s-a putut afla din documentele publicate în
volumul al doilea (p. 230-238 șip. 1174-1176) din ediția
îngrijită de M. Coloșenco a Operelor lui Ion Barbu,
publicată în anul 2000 la Editura „Univers Enciclopedic⁴⁴,
regimul legionar instalat în octombrie 1940 a emis un
decret-lege de purificare a funcționarilor publici, pe baza
căruia s-a creat o „Comisie pentru verificarea situației
cadrelor didactice din învățământul superior⁴*. La această
Comisie, Ion Barbu a depus un denunț împotriva lui
Stoilow, Ghika, Miron Nicolescu, Valcovici, figuri de
primă mărime ale științei și învățământului. Li se reproșa
că sunt sub influența „masoneriei liberale internaționale⁴⁴.
De observat analogia cu măsurile luate de regimul
comunist la sfârșitul anilor ’40 și începutul anilor
’50. Din fericire, regimul legionar a fost de prea
scurtă durată pentru a pune în aplicare cele preconizate,
a venit apoi războiul, astfel că nici denunțul lui Ion Barbu
nu a mai putut avea vreun efect. Am discutat pe larg
acest document în întâlnirea extremelor (Ed. Paralela
45, 2005, p. 122-128), dar tot acolo am furnizat și alte
documente, care dezvăluie și o alta față a lui Ion Barbu,
care a întreținut, cu Stoilow, în vara 1942, o corespondență



MIERCURI, 23 septembrie
a apărut cel de-al 28-lea volum
din colecția
Biblioteca pentru toți
editată de
Jurnalul Național,
romanul
Donna Alba
de
Gib I. Mihăescu

Publicată în 1935, la doi ani după
Rusoaica
(cu care cititorii colecției
s-au întâlnit nu demult),
acesta avea să fie ultima carte
a autorului.

Prefață de Elena Zaharia Filipaș
Tabel cronologic și referințe critice de
Mihai lovănel
Coperta: detaliu din
în atelierul artistului de Theodor Aman


actualitatea

zilnică pe tema fundamentelor matematicii și care, după
război, nu a ratat nicio ocazie de a-și exprima admirația
față de acesta. Este greu de construit o imagine coerentă
a unei personalități atât de surprinzătoare. Probabil că
istoria noastră culturală va prefera, o vreme, de a |
eluda unele episoade ale acestei vieți ieșite din
comun.

Stoilow, „călău demolator al
Academiei Romane"

  Nu este acesta un caz izolat de falsificare gravă a
istoriei contemporane. într-un șir de articole publicate
în România literară (nr. 45 din 2004, numerele 1,
2 și 12 din 2005), am discutat pe larg despre acțiunea
întreprinsă de matematicienii Stoilow și Vrânceanu în
anii ’40 și ’50 ai secolului trecut. Iată însă că unii autori
recidivează în deformarea grosolană a evenimentelor
din perioada respectivă.
   Am în față volumul Experimentul Pitești. Actele
comunicărilor prezentate la Simpozionul PERT’05,23-
25 Septembrie 2005. Opresiunea culturii tradiționale
române în timpul dictaturii comuniste (editor prof. univ.
Ilie Popa), Fundația Culturală Memoria. Filiala Argeș,
Pitești, 2006. La pagina 230, articolul lui Aristide lonescu
„Devalorizarea Academiei Române în perioada comunistă⁴⁴
se referă la „primii călăi demolatori ai Academiei Române
și prin aceasta ai culturii române⁴⁴. Primul pe listă, Simion
Stoilow, cu referire la articolul acestuia „Necesitățile
reeducării⁴⁴, din ziarul „România liberă⁴⁴, 2 septembrie
1944. Am citit acest articol atunci când, împreună cu
colega mea, Cabiria Andreian Cazacu, lucram la volumul
„Simion Stoilow⁴⁴ (Ed. Științifică și Enciclopedică, 1983).
Stoilow insista asupra necesității de anihilare a îndelungatei
influențe a extremei drepte fasciste. încă din a doua parte
a anilor ’30 ai secolului trecut, viața universitară românească
a fost puternic marcată de ascensiunea extremei drepte.
Ziarele vremii dau seama despre agresivitatea acesteia.
Matematicieni ca Simion Stoilow, Gheorghe Vrânceanu,
Alexandru Myller au luat încă de atunci o atitudine fermă
împotriva acestei agresiuni. Articolele lui Stoilow și ale
colegilor săi din perioada postbelică se situau în imediata
continuare a atitudinii lor antebelice.

         (continuare în pag. 13)


Solomon MARCUS

România literară nr. 38 / 25 septembrie 2009

  arthes nu ne ajută să pătrundem cu adevărat
în mecanismele psihologice ale doliului,
jdeoarece pariul său n-a trecut bariera dublă
a egoismului și a tentației literaturizării.

actualitatea


    Pe cine a iubit

        Roland Barthes?


România literară nr. 38 / 25 septembrie 2009

             IN PUNCT de vedere filosofic, doliul
D reprezintă o formă de cunoaștere a
limitelor vieții. A fi în doliu înseamnă
a fi pe prag, a face echilibristică între
neant și existență, între acea totalitate
și acel infinit în revoltă teoretizate de
Jankelevitch. „încercarea morții celuilalt⁴⁴,
susține Ricceur, „e pândită de inauten-
ticitate: mărturisirea secretă că moartea
care ne-a răpit ființa cea mai dragă
ne-a cruțat de fapt pe noi deschide calea unei strategii
a evitării, de la care așteptăm să ne cruțe totodată
de momentul adevărului în confruntarea cu propria
noastră moarte.“ (Ricceur). Deosebirile de limbaj și
de perspectivă sunt frapante: câtă diferență între
omul tribal și cel modern în raport cu moartea și
doliul! Primul nu discrimina între rudă și membrul
obișnuit al tribului, pe câtă vreme posesorul identității
modeme instituie un zid ferm între simplii „concetățeni⁴⁴
și „ființa cea mai dragă⁴⁴.
    Doliul în lumea modernă se relevă a fi o chestiune
a vieții private, pe când în timpurile vechi era o
chestiune a comunității. Doliul atrage, azi, atenția
asupra unei pierderi. Doliul societăților tradiționale
încerca să creeze senzația continuității, a recuperării
prin suferință a celui dispărut. Deși de-a lungul
vremii s-a diluat, noțiunea de doliu s-a radicalizat
în semnificațiile ei legate de identitatea umană: ea
pare să se fi ascuns în interstițiile ființei în suferință,
după ce va fi părăsit spațiul public. „înmormântarea
privată⁴⁴, „păstrarea secretului suferinței⁴⁴, „respectul
pentru cei loviți de soartă⁴⁴ sunt formule ale remobilizării:
ne îndepărtăm vertiginos de cel dispărut pentru a
ne concentra pe suferința anticipată a propriei extincții.
    Nu e doar o chestiune a psihanalizei, e chiar unul
din punctele nodale ale civilizației noastre. Ceea ce
părea se să articuleze într-o triadă, melancolie-
pierdere-doliu, se relevă tot mai mult drept o goană
pentru recuperarea ființei de după suferință. Pierderea
e un reproș adus Divinității care ne-a diminuat șinele,
făcând din noi niște entități fragile: „Cât despre
pierdere, despărțirea ca ruptură a comunicării -
mortul care nu mai răspunde - constituie o adevărată
amputare a sinelui, întrucât raportul cu cel dispărut
face parte integrantă din identitatea proprie. Pierderea
celuilalt este oarecum pierdere de sine și constituie,
în această calitate, o etapă pe drumul «depășirii».
[...] La sfârșitul mișcării de interiorizare a obiectului
dragostei, pierdut pe vecie, se profilează împăcarea
cu pierderea în care constă tocmai travaliul doliului.⁴⁴
(Ricceur).
    Această perspectivă face ravagii mai ales la
ființele dominate de un narcisism accentuat: artiștii,
scriitorii, ideologii. în asepticul său Journal de deuil
(Editions du Seuil/Imec, 2009) Roland Barthes
ilustrează marea temă a doliului ca formă de autocentrare
paroxistică: nu aflăm prea multe lucruri despre mama
dispărută, dar aflăm aproape totul despre trăirile
îndoliatului. Cei doi ani de suferință consemnați în
Jurnal înfățișează repertoriul perfect controlat literar
al unei minți obișnuite să despice firul în patru.
Chiar din debut, adică a doua zi după moartea mamei,
Barthes găsește de cuviință să se stabilească o
polaritate: „Prima noapte a nunții. Dar prima noapte
de doliu?⁴⁴ Apăsat indecent, ca multe din paginile
confesive ale autorului, notațiile gravitează mai
degrabă în jurul identității proprii (intelectuale,
sexuale) decât al temei enunțate. Fals socratic,

Barthes își afirmă poziția fixând cadrul raporturilor
sale cu celălalt sex: Nu ai cunoscut corpul Femeii!
- Am cunoscut corpul mamei mele bolnave, apoi
muribunde!⁴⁴
    Lăsând de-o parte nuanța involuntar morbidă,
să constatăm că Barthes percepe travaliul de doliu
în termeni aproape exclusiv materiali. Pe de o parte,
problemele casnice („Imediat după moartea cuiva,
construcția înnebunită a viitorului [schimbarea
mobilierului etc.]: viitoromanie.⁴⁴), pe de alta, speranța
câ rândurile pe care le scrie își vor găsi o întrebuin-
țare practică! „Cine știe? O fi existând în aceste note
puțin aur?⁴⁴ în ciuda dependenței totale de mamă,
frecvent afirmată, nu durerea e sentimentul primordial,
ci iritarea. Scrisul lui Barthes frizează cinismul
tocmai prin precizia și adâncimea analizei, prin
capacitatea, în mijlocul durerii, de a divaga
savant despre îndatoriri și concepte. Mama moartă
încă nu e îngropată, iar Barthes găsește resurse pentru
a face subtile disocieri pe tema care, cum spune,
îl irită: „Nu, doliul (depresiunea) e altceva decât o
boală. De ce ar trebui să mă vindec? Pentru a găsi
ce stare, ce viață? Dacă e vorba de-un travaliu, cel
care se va naște nu va fi o ființă plată, ci o ființă
morală, un subiect al valorii - și nu al integrării.⁴⁴
    Procesul mental esențial în scrierea lui Barthes
este unul de violentă eliminare a imaginii, amintirii
și prezenței mamei din mintea fiului îndoliat. Simțurile
refuză să asculte comenzile creierului, iar timpul
prezent îi pare o imposibilitate, într-atât s-au șters
din memorie semnele care-o evocă: „Lucru bizar,
vocea ei, pe care o cunoșteam atât de bine, despre
care se spune că este însuși grăuntele amintirii
(«draga inflexiune...»), n-o aud. Ca un fel de surditate
localizată...⁴⁴ Deși notele continuă mai vechea aserțiune
privind atașamentul ombilical față de cea care i-a
dat viață, intelectualul Barthes nu dă prea multe
șanse vocii fiului. Cu un fel de uimire confuză,
observă că viața lui n-a fost chiar atât de dominată
de mamă pe cât i se păruse - „dacă ar fi fost așa,
n-aș fi scris o operă“. Stupefiant, într-adevăr.
Mai mult: „Dorințele pe care le-am avut înaintea
morții (în timpul bolii ei) nu se mai pot împlini,
pentru că asta ar însemna că moartea sa îmi permite
să le împlinesc - că moartea ei ar putea fi într-un
sens eliberatoare în raport cu dorințele mele. Dar
moartea ei m-a schimbat, nu mai doresc ceea ce
doream. Trebuie să aștept - presupunând că se va
produce - formarea unei noi dorințe, o dorință de
după moartea ei.⁴⁴
    Subtextul acestor rânduri e suficient de transparent
pentru a nu elabora prea mult pe tema dorințelor
barthesiene. Ca în manualul de psihanaliză, el încearcă
să folosească moartea ființei dragi pentru a-și rezolva
spaimele de moarte: „... fie ca această moarte să
nu mă distrugă complet, vreau să spun în mod
clar că vreau să trăiesc în disperare, la nebunie, și
că prin urmare teama de propria mea moarte e
prezentă, n-a fost mișcată nici cu un milimetru.⁴⁴
Scindarea personalității e evidentă: „O parte din
mine veghează în disperare; și simultan o altă parte
se agită pentru a-mi rezolva mental afacerile cele
mai inutile. Resimt asta ca pe o boală.“
    Momentele „albe⁴⁴, de „insensibilitate⁴⁴, „distragere⁴⁴
sunt atât de frecvente încât constituie o formă de
existență a îndoliatului suficient de atipică pentru
a produce derută. îl frapează lipsa de profunzime
a doliului, perceput ca un fel de construcție în plăci,

exterior și străin față de gândurile centrate mai ales
pe frumusețea sau urâțenia oamenilor văzuți pe
stradă. Barthes are, de altfel, revelația că doliul său
va fi „haotic⁴⁴: adică lipsit de reguli, de rigoare și
profunzime. „Recomandarea lejerității în doliu⁴⁴
devine aproape o regulă a celor doi ani în care notează
întâmplările prelungitelor suferințe livrești. (O mare
parte din trările transcrise sunt simple identificări
cu paginile despre suferință și moarte ale lui Proust.)
Printr-un îndemânatic paradox (una din armele
mânuite cu dexteritate), ajunge la concluzia că,
de-acum, „și pentru totdeauna sunt eu însumi propria
mea mamă.⁴⁴
   Mai atent la definirea trăirilor decât la respectarea
vreunei ceremonii, Barthes se proiectează în zona
conceptelor care i-au dominat aproape întregul scris.
Nu e o exagerare să vezi chiar în aceste însemnări
o forma de discurs (auto)îndrăgostit, dejoacă erotică
mai mult sau mai puțin iresponsabilă: „Doliul
meu este acela al relației iubitoare și nu cel al
unei organizări a vieții. El îmi vine prin cuvintele
(de dragoste) ivite din capul meu...⁴⁴ Scriitorul e
însă suficient de lucid pentru a se recunoaște
pradă a rețelei de sentimente care l-au dominat
întreaga viață: „Jenat și aproape culpabilizat pentru
că uneori cred câ doliul meu se reduce la o emotivitate.⁴⁴
De fapt, el descrie o stare care nu e doar a lui, ci a
unei întregi civilizații: trăim vremuri în care moartea
nu mai e un eveniment, ci o durată, o ieșire din
spațiul guvernat de dialectica sacrului și a profanului.
   Doliul lui Barthes e unul aproape exclusiv
intelectual. Autorul stabilește reguli și propune
coduri comportamentale cu o perfectă detașare, ca
și cum ființa sa profundă nu ar fi implicată deloc:
„Să nu-ți manifești doliul (sau cel puțin să fii indiferent
la asta), ci să impui dreptul public la relația iubitoare
pe care el îl implică.⁴⁴ E o intruziune a tehnicilor
ideologice în cele mai ascunse pliuri ale sentimentului
uman. Din acest motiv, confesiunile lui Barthes
nu sunt decât fișe clinice în care recunoști perfecta
emasculare a intelectualului incapabil să vadă altfel
decât prin oglinzile deformatoare ale propriilor
obsesii - ideologice ori sexuale, ori ale amândurora,
îngemănate.
   Firește că volumul lui Barthes conține și multe
lucruri inteligente, multe formulări memorabile
(„Doliul: disconfort, situație fără șantaj posibili;
„Doliul: am învățat că e imuabil și sporadic; nu se
uzează pentru că nu este continuu⁴⁴; „Când se ivește
suferința, doliul abordează regimul său de croazieră.⁴⁴)
Adeseori, intensitatea exprimării atinge cote cioraniene:
„Ideea că moartea ar fi un somn. Dar ar fi îngrozitor
să trebuiască să visezi la nesfârșit.⁴⁴; Curajul
discreției. - Are curajul să nu fie curajos.⁴⁴; „Văd
rândunicile zburând în seara de vară. îmi spun -
gândindu-mă cu disperare la mama - ce barbarie să
nu crezi în suflete - în nemurirea sufletelor! Ce
adevăr imbecil mai e și materialismul!⁴⁴ Cu toate
acestea, Barthes nu ne ajută să pătrundem cu adevărat
în mecanismele psihologice ale doliului, deoarece
pariul său n-a trecut bariera dublă a egoismului și
a tentației literaturizării.
   O vor face, cu excesele insuportabile, psihanaliștii.
Tot ce aflăm din textul lui e că singura ființă pe care
a iubit-o necondiționat, fanatic, ideologic, a fost
el însuși. ■

Maturitatea de care vorbeam vine mai devreme sau
mai târziu în funcție de hazardul vieții, de aceea
nu se poate da o vârstă unică de la care ți-e
deschisă poarta romanului.

Invitat: Mircea Cărtărescu

RAGĂ MIRCEA,
Cândva examenul de bacalaureat, adică
de terminare a studiului general, purta
numele de examen de maturitate. După
ce-1 dădeai, erai socotit matur, îți puteai
lua viața în propriile mâini, puteai alege
o meserie, îți puteai întemeia o familie
(multe fete se măritau imediat ce terminau

liceul). Chiar dacă asta nu însemna că încetezi să
înveți și să te formezi, era un semn de încredere și,
la urma urmei, de încredințare a responsabilității.
De-acum erai obligat să te gândești și la alții, nu
numai la tine sau, dacă nu, erai obligat să te ai măcar
pe tine însuți în grijă, să-ți iei viața în propriile mâini,
după ce fuseseși ținut în palmă de alții. Poate că,
oricum, examenul fiind mai sever decât astăzi,
maturitatea atestată de niște note scrise pe o bucată
de hârtie venea și ea mai devreme, nu știu. Oricum,
non idem est să ai 18 ani în secolul al XlX-lea, în
secolul XX, sau în secolul nostru.
   Pentru un scriitor, maturitatea vine mult mai târziu
sau poate niciodată. Iar „examenul de maturitate⁴⁴ la
prozatori cred că este romanul. Nu mă refer la excepții
de tip Cehov sau Caragiale, ci la scriitorul cu un
traseu firesc, care începe cu poezie, trece, eventual,
prin povestire sau nuvelă, ca antrenament, iar apoi
ajunge la roman. Pe lângă asta, orice scriitor poate
face și gazetărie, ca exercițiu ajutător. Este și traseul
pe care l-ai urmat tu. De ce numesc acest traseu firesc?
(Știu, desigur, că sunt nenumărate contraexemple,
dar nu ele mă interesează aici, unde caut explicații
cu valoare generală). Cred, așadar, că poți fi un foarte
bun poet la tinerețe, ba chiar, uneori, în adolescență,
dar un romancier bun devii abia mai târziu, când s-a
adunat destul timp în urma ta. Poezia e de-obicei o
țâșnire, o intuiție bruscă a lumii, o fulgurație de
moment, un limbaj propriu, o formulare proaspătă
pe care cititorul o traduce în felul lui, o marcă puternică
a subiectivității, un strigăt, pe când romanul e tocmai
invers: o construcție așezată, înnodată la capete,
un limbaj pe care să-l înțeleagă mai mulți, o casă
care să poată fi vizitată de oricine. De aceea publicul
poeziei e mereu mai mic decât cel al romanului. în
poemul tău O seară la operă, pomenești maimuța
care, bătând la întâmplare cu degetele pe clapele unei
mașini de scris sau, azi, pe claviatura unui computer,
ajunge să scrie un sonet de Shakespeare. Să zicem
că, asemenea maimuței, printr-un concurs de împrejurări
fericit, un om foarte tânăr ajunge să scrie un
roman foarte bun. Dar lucrul se întâmplă foarte
rar. Chiar dacă mi-ai da acum exemplu vreo 10 nume
mari care au scris roman la tinerețe (primul care-mi
vine în minte este unul dintre favoriții amândurora,
Thomas Mann, care a scris Buddenbrooks la 26 de
ani), marile romane vin abia la maturitate. M-am
întrebat adesea din ce cauză.
   I-aș asemăna pe scriitorii tineri cu orbii din parabola
cu elefantul. Fiecare orb pipăie cu mâinile o parte
a elefantului și, când e întrebat cum
arată dihania, cel care cercetase picioarele
spune că elefantul e un tum, cel care pipăise
colții spune că elefantul e ca un arc lucios
și tare, cel care pipăise flancurile spune câ
seamănă cu un zid și așa mai departe. Pentru
scriitori, elefantul, dihania, este lumea,
și-ți trebuie timp ca s-o cercetezi pe cât
mai multe laturi ale ei. Iar un roman bun
este o picătură în care se vede bolta. Se
simte imediat dacă ai acces la toată dihania.
Altfel, cei care știu că elefantul nu seamănă
cu un tum vor fi nemulțumiți de prezentarea
ta. Ei bine, pentru mine Orbitor a înghițit
elefantul, cu tot cu colți, coadă, urechi și
„turnuri⁴⁴.

IN CÂTE îmi amintesc, dragă Mir-
cea, primul tău roman, Visul l-ai
scris abia după 30 de ani (l-ai
republicat sub o formă ușor modi-
ficată, Nostalgia, la aproape 40 de
ani), iar marele tău roman, Orbitor,


DESPRE LITERATURĂ,
CU BUCURIE



    Examenul
    de maturitate
    la scriitori


l-ai încheiat după 50 de ani. Crezi că l-ai fi putut
scrie înainte de această vârstă, să zicem la 26 de ani,
înainte de a trece printr-o serie de experiențe personale
și istorice care să-ți lumineze sau să-ți întunece mereu
alte fețe ale lumii? Eu mă îndoiesc. Mă îndoiesc
că, oricâtă imaginație ai avea - iar tu ai una de o
luxurianță și o bogăție de nuanțe cum n-am mai văzut
- ți-ar fi fost accesibile acele adevăruri personale
și generale pe temelia cărora stă romanul bun.
Maturitatea de care vorbeam vine mai devreme sau
mai târziu în funcție de hazardul vieții, de aceea
nu se poate da o vârstă unică de la care ți-e deschisă
poarta romanului. Eu, după cum știi, am scris două
romane, dar nu le-am publicat pentru că mi s-a părut
că le lipsește ceva. Să vedem acum, la a treia încercare,
ca-n povești, ce-o ieși, ține-mi, te rog, pumnii.
  Pe lângă timpul de care pomeneam, romancierul
are de trecut câteva bariere ale înțelegerii. Și
câteva asimilări ale stărilor de agregare ale prozei.
Iar una dintre acestea este umorul. De pildă, în Orbitor
există scene de un haz nebun (cum zicea Croh), există
un umor pe care eu ți-1 știam din viață, dar care în
prozele tale încă nu se manifestase (în Nostalgia
domina, fermecătoare, partea de fantasy.) Este
greu de crezut, dar și umorul, despre care se spune
că ori îl ai, ori nu, e o chestiune care are nevoie de
timp ca să se coacă așa cum trebuie, ca să fie
numai bun de mâncat. Am găsit explicația în Cortina
lui Kundera (Le rideau, eseul apărut anul trecut în
traducerea lui Vlad Russo la Humanitas), un scriitor
de o inteligență care pe mine m-a fascinat întotdeauna
și nu-mi mai amintesc dacă și ție îți place. Asemenea
lui Octavio Paz, care socotește că, în literatură, umorul
este „marea invenție⁴⁴ a epocii moderne, și că a

fost impus de Cervantes, Kundera pornește de la o
secvență din Don Quijote. Invitat la un nobil, don
Quijote are parte de ostilitatea fiului acestuia,
care-și dă seama imediat că invitatul e nebun. Dar
fiul scrie poezie, și don Quijote îl invită să-i recite
din ea, apoi îl laudă din cale-afară, cu vorbe multe
și pricepute, pe tânăr, precum și talentul său și roadele
lui. Acum băiatul nu-1 mai socotește nebun, iar cititorul
descoperă ambiguitatea vieții: „Cine e deci mai nebun,
nebunul care-1 elogiază pe lucid sau lucidul care
dă crezare elogiului făcut de un nebun?⁴⁴ Dar ca să
simți și să poți sugera încă de la început comicul
situației prezentate aici trebuie să fi trăit îndeajuns,
să știi cum se poate sfârși povestea mult înainte
sâ-i cunoști deznodământul. Un om care a trăit
îndeajuns știe că purtarea fiului încrezut își va primi
pedeapsa râsului. Umorul, spune Kundera, „nu-i o
scânteie care țâșnește brusc, odată cu deznodământul
unei situații sau a unei povestiri, pentru a ne stârni
râsul. Lumina lui discretă se întinde asupra întregului
peisaj vast al vieții⁴⁴. Pornind, în altă parte, de la o
secvență flaubertiană, din Educația sentimentală,
eseistul spune: „Convertirea anti-lirică este o experineță
fundamentală în curriculum vitae al unui romancier;
desprins de sine, el se vede dintr-o dată de la distanță,
uimit că nu e așa cum se închipuia. După această
experiență va ști că nici un om nu este așa cum se
închipuie, că această confuzie e generală, elementară
și că ea proiectează asupra oamenilor [...] blânda
lumină a comicului.⁴⁴ Când oamenii nu vor mai înțelege
umorul și ironia, s-a terminat și cu romanul, spune
Kundera în alt eseu. Oare e aceasta o imposibilitate?
Fiindcă mie mi se pare că sunt parcă tot mai mulți
oameni care scapă semnalele comice sau ironice ale
unui text, tot mai mulți oameni la care simțul umorului
nu se coace niciodată.
    Ar fi însă prea puțin ca experiență de viață, umorul,
deși e una fundamentală. Kundera vorbește despre
sensul tragicului. Ca de-obicei, el îl pune într-o lumină
neașteptată și se bazează tot pe ambiguitatea tragicului,
în conflictul antic Creon-Antigona, Kundera pornește
analiza de la o „magistrală meditație⁴⁴ hegeliană
asupra tragicului: „două antagonisme se înfruntă,
fiecare indisolubil legat de un adevăr parțial, relativ,
dar, privit în sine, absolut îndreptățit. [...] Eliberarea
marilor conflicte omenești de interpretarea lor naivă
drept luptă între bine și rău, înțelegerea lor în lumina
tragediei a fost o imensă realizare a spiritului; ea a
scos în evidență relativitatea fatală a adevărurilor
omenești; a dat naștere nevoii de a face dreptate
dușmanului⁴⁴. E drept, dar și dușmanii erau din altă
categorie, în tragediile antice. Nu știu, într-adevăr,
dacă mai trăim azi într-o lume tragică, adică una în
care ambii dușmani sunt sublimi. Dar dacă unul e
sublim, iar celălalt comic, și publicul îi îndeasă în
aceeași categorie pe amândoi? Iată o situație tragi-
comică pe care Kundera n-o pomenește.

              N FINE, o ultimă chestiune pentru care
romanul are mai multă nevoie de
timp este, cred, cuvântul, lipit cu SuperGlu
de gândire. Adesea tinerii romancieri
îmi dau impresia unor oameni care
umblă îmbrăcați în frac pe plajă, asudând
din greu și în costum de baie și șlapi în
miezul iernii, învinețiți de frig, iar asta
doar ca să atragă atenția asupra lor. Ca
să simți întreaga substanță a unui cuvânt,
ca să știi unde-i e locul, ca vorba să capete
acoperire în viață este, de asemenea, nevoie
de timp. Iar urarea cea mai bună pe care
pot s-o fac scriitorilor de orice vârstă
este să aibă timp. îți doresc timp frumos
la Berlin, unde te afli acum, transmite te
rog gândurile mele bune Ioanei și lui Gabriel,
și, dacă vreo frază din această epistolă îți
stârnește condeiul electronic, te rog nu ezita
să-mi răspunzi. ■

    P.S: Mulțumesc doamnei Elena Brădiș-
teanu pentru Povestea fără sfârșit, roman
epistolar care nici nu putea fi altfel decât
reușit, de la o epistolieră ca domnia sa.


România literară nr. 38/25 septembrie 2009

      n iz de relicvă care răsună agreabil
    I numai în urechile acelora care au
    I înclinație pentru acustica în surdină a
V-Z vocabulelor perimate.

comentarii critice

România literară nr. 38 / 25 septembrie 2009

               UDECAT sub unghiul destinului
postum pe care îl au cărțile sale,
JVasile Lucaciu e departe de a fi un
răsfățat al sorții. Memoria culturală
nu i-a reținut aproape nimic din textele
și discursurile ținute, excepție făcînd
Memorandumul pe care l-a semnat
în 1892, alături de loan Rațiu și
Gheorghe Pop de Băsești, în încercarea
de a atrage atenția împăratul Franz
losef al Austro-Ungariei asupra situației românilor
din imperiu. Prin efectele imediate pe care le-a iscat
petiția, deznodămîntul ei a echivalat cu un eșec, căci
documentul trimis la Viena nu numai că n-a dus la
îmbunătățirea drepturilor românilor din Transilvania,
dar chiar a avut urmări dramatice pentru autorii ei.
Vasile Lucaciu s-a ales cu cinci ani de pușcărie,
din care făcut doar unul, la Seghedin, întorcîn-
du-se apoi la parohia din satul Țișești, de lîngă Baia
Mare, și la biserica pe care tot el o inaugurase cu doi
ani în urmă. Dar pe cît de drastice au fost consecințele
imediate ale actului memorandistic, pe atît de fecunde
s-au arătat ele peste cîțiva ani: unda de conștiință
colectivă ce răzbătuse în paginile revendicative avea
să dospească, iar Vasile Lucaciu, împins de acest
front de mocnire generală, avea să fie, între 1907-
1910, deputat de Beiuș în Parlamentul de la Buda-
pesta, pentru ca mai tîrziu să participe la unirea de
la 1 decembrie 1918.
    Chiar și numai această rapidă privire aruncată în
biografia lui e destulă pentru a ne face să înțelegem
cum, în cazul preotului greco-catolic Vasile Lucaciu,
viața a fost însutit mai importantă decît opera. Cu
un doctorat în teologie și filozofie la Roma și cu o
scurtă activitate pedagogică (1881-1884) la Gimnaziul
Catolic Superior din Satu Mare, Vasile Lucaciu nu
și-a văzut publicate în timpul vieții decît prelegerile
de filozofie catolică pe care le-a ținut la instituția
sătmâreanâ. După 1885, suspendat din învățămînt,
prelatul uniat își va dedica timpul unui îndoit
ideal, pe care îl va sluji fără intermitențe, dar cu o
alternanță dictată de urgențele epocii: cînd îmbrâcînd
epitrahilul preotului de mir în satul Țișești, cînd
purtînd costumul laic al diplomatului care, din
însărcinarea Guvernului de la București, pleca în
1917 în SUA, Italia și Elveția pentru a-i convinge
pe occidentali de justețea formării României Mari.
    în comparație cu răsturnările tumultoasei sale
biografii, opera lui Vasile Lucaciu, reprezentată în
principal de prelegerile de filozofie creștină, are
cumințenia seacă a compendiilor pedagogice. Bun
cunoscător al lui Toma din Aquino și în genere a
filozofiei de inspirație teologică, preotul greco-catolic
arată acel gen de sîrguință abstractă pe care îl întîlnim
de obicei la spiritele credincioase. în cazul lor,
perspectiva deschisă de prezența ființei divine scaldă
dilemele filozofiei în lumina unei împăciuitoare
relativizări. Spre deosebire de intelectele liber
cugetătoare, pentru care orice chichiță teoretică
are importanța unui turnir și semnificația unui duel,
credinciosul privește dificultățile gîndirii cu seninătatea
celui care intuiește că însemnătatea lor e relativă,
secundară și defel indispensabilă. Un astfel de spirit
va domoli intensitatea controverselor și le va netezi
asperitățile conceptuale, încredințat fiind că distincțiile
dintre cuvinte sunt în genere lipsite de importanță.
E ca și cum, puse sub bolta principiului divin,
subtilitățile speculative sunt micșorate prin fireasca
lor așezare la locul cuvenit. Li se arată proporțiile
și li se subliniază adevărata dimensiune, prin comparație
cu consecințele grave care decurg din acceptarea
prezenței lui Dumnezeu.
    Aceasta e cărămida din care e alcătuit edificiul
prelegerilor lui Vasile Lucaciu: gîndire abstractă
hrănită de o credință care circulă pe dedesubt, ca o
premisă subînțeleasă a oricărei discriminări categoriale.
Dar, dincolo de conținutul cursurilor, atracția lor
descinde din stofa limbii. Fraza lui Lucaciu e didactică
în intenție și sobră în umoare, avînd curgerea lentă
a blocurilor de gheață ce alunecă pe un rîu cu matcă
largă. O eleganță masivă și ceremonioasă îi mișcă
cuvintele, pagina avînd transparența compactă a

Sorin Lavric

CRONICA IDEILOR





        Scrisul

    etimologic



Vasile Lucaciu, Instituțiuni filosofice, ediție
îngrijită de Vianu Mureșan și Diana Grigoriu, 3
volume -1) Logica, 2) Metafizica și 3) Etica,
Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2007.


chihlimbarelor rotunde. Contemplîndu-i obișnuințele
verbale, cititorul trăiește cu senzația că asistă la o
procesiune placidă și apăsător de protocolară, căci
Lucaciu, adept al purificării limbii pînă la atingerea
miezului latinesc, scrie într-un jargon despuiat de
slavisme și ticsit de calchieri după calapodul scolasticii
medievale. Paradoxal, plăcerea pe care o resimți vine
tocmai din întîlnirea cu un grai revolut și tocmai
de aceea nefiresc, cu o limbă de laborator croită la
temperatura unui ideal național și sub presiunea unui
context istoric. Mai precis, interesul pe care ți-1
trezește textul nu vine dintr-o emoție estetică - e
greu de gustat calupurile seci ale prozei lucaciene -,
ci dintr-o curiozitate lexicală care își dobîndește
satisfacția abia atunci cînd ochiul cade pe alcătuiri
de o bizarerie ieșită din uz. însă tocmai aceste insule
morfologice, care s-a scufundat între timp sub curenții
limbii modeme, tocmai ele provoacă delicii intelectuale.
E ca și cum morfologia face o paradă surprinzătoare
pe fundalul unei sintaxe nespectaculoase și terne,
astfel că textul se susține doar prin contraforții rari
ai expresiilor încărcate de un farmec bătrîn. Un iz
de relicvă care răsună agreabil numai în urechile
acelora care au înclinație pentru acustica în

surdină a vocabulelor perimate. O piatră de monument,
venerabilă prin vîrstă și impracticabilă prin formă,
dar nespus de sugestivă prin schițele de șantier verbal
în care lucra preotul din Șișești. Sub unghi calofil
scrisul său e inexpresiv, dar sub aspect etimologic
spectacolul e impresionant prin efortul depus.
    De exemplu, Vasile Lucaciu, cînd descrie simțirea
omenească, vorbește despre „apetitul concupiscibil“
și despre „apetitul irascibir, iar cînd vorbește despre
voință, pomenește de „nescari motive ce prevalează⁴⁴
în vrerea omului, în timp ce cele cinci simțuri sunt
enumerate lapidar: „Acestea sunt esențialmente cinci,
deoarece orice corp se poate considera ca colorat,
sonor sau sonator, mirositor, sapid sau tactibil.“
(p. 121, voi II, Metafizica) Animalele, neavînd suflet
spiritual ci doar material, sunt considerate dobitoace,
adică brute, dar pentru că pot sesiza diversitatea
lumii, ele au „estimativă animala⁴⁴.
    Conceptul de „ființă⁴⁴ este sinonim cu noțiunea
„entelui⁴⁴, iar entele este de două feluri: logic (prin
analogie cu ens rationis) și ontologic (ens reale).
Lucaciu spune „debe⁴⁴ în loc de „trebuie⁴⁴, „reiece⁴⁴
în loc de „extrage⁴⁴, „direge⁴⁴ în loc de „îndreaptă⁴⁴,
„indegeta⁴⁴ în loc de „indică⁴⁴, „a despecta⁴⁴ în loc de
„a disprețul⁴⁴, „opumnat⁴⁴ în loc de „combătut⁴⁴, și
„ratiucini⁴⁴ în loc de „raționamente⁴⁴. Se vede ușor
că fără aducerea la zi a acestor cuvinte, lectura celor
trei volume de prelegeri s-ar fi preschimbat în supliciu
livresc, dar îngrijitorii ediției, Vianu Mureșan și
Dana Grigoriu, ducînd la bun sfîrșit un proiect început
de latinistul clujean Vasile Sav (mort între timp),
s-au achitat de datorie: l-au îmbrăcat pe Lucaciu
în cusătura recentă a limbii actuale, spălîndu-1 de
ingredientele indigerabile ale graiului din trecut.
Și totuși aceste ingrediente, oricît de oțioase ar părea
ochiului contemporan, rămîn veritabile focare de
sugestie lingvistică. Astăzi, cînd apăsăm în chip
previzibil pe cuvinte și expresii a căror formă s-a
înțepenit definitiv prin adîncirea rutinei, ne este greu
să înțelegem ce înseamnă să lucrezi cu o limbă în
curs de formare, așa cum proceda Lucaciu, și cît
de periculoasă și plină de surprize poate fi o astfel
de experiență. Și e semn de suficiență culpabilă să
contempli șantierul unui pionier cu mina opacă a
cititorului blazat.
    Să ne amintim că intelectualul care a îngropat
Școala Ardeleană și pe continuatorii ei a fost Titu
Maiorescu. Sub loviturile penei sale, proiectele lui
Simion Bărnuțiu și Timotei Cipariu au încăput în
rafturile de sarcofag ale arhivelor culturale, fără
șansa unei resuscitări măcar parțiale a duhului lor.
Vasile Lucaciu, care vine în prelungirea spiritului
Școlii Ardelene, îndură el însuși consecințele
discreditării pe care criticul Junimii a săvîrșit-o
asupra mentorilor transilvăneni. O nepăsare endemică
față de ce a scris și, mai grav, o antipatie surdă
față de confesiunea pe care a reprezentat-o, greco-
catolicismul, îl așază pe preotul din Șișești în postura
neprielnică a unui uitat. Strînsa apartenență la
două categorii spirituale căzute astăzi în dizgrație -
Școala Ardeleană și Biserica Unită - îl preschimbă
pe Vasile Lucaciu în victima unei conjucturi și în
ostatecul unor prejudecăți.
    Octavian Goga, care în 1914, a trecut munții spre
regat alături de Vasile Lucaciu, pentru a milita pentru
intrarea României în război, îi închină preotului din
Șișești un medalion comemorativ: „Vasile Lucaciu,
ca structură sufletească și moștenire intelectuală, a
fost continuatorul direct al treimei noastre din veacul
al XVIII-lea. Trimis din Ardeal în ucenicie la Roma,
se întoarce casă în suflet cu splendorile Romei. Ca
și Petru Maior, Samuil Clain și Gheorghe Șincai,
părinții redeșteptării noastre, tînărul vlăstar de la
Baia Mare, sub adăpostul acelorași ziduri de la
Propaganda Fide, sub același cer clasic al anticului
Lațiu, și-a împletit concepția de viață sub impulsurile
monumentalității romane, reînviată de strălucirea
Vaticanului. De aici, de sub coloanele de marmură
ale Coloseului [...], s-a înfiripat catechismul fanatic
al acestui preot, care avea ca supremă dogmă latinitatea.
Acest crez i-a dat arsenalul de gîndire, scutul de
apărare și ținta de luptă.⁴⁴ ■

luzia realismului, întreținută cu mână sigură de Ciucă, se
destramă pe loc. Codul Regelui cu pene e în mod esențial
arbitrar. Faptele sunt și nu sunt credibile, iar psihozele
personajelor, la fel, sunt și nu sunt induse din afară.

comentarii critice

              ACĂ n-ar fi fost precedat, la distanță
Dde numai câteva luni, de un volum de
versuri, romanul Regele cu pene ar fi
reprezentat meritoriu debutul literar al
lui Constantin Ciucă. Așa însă, luând
notă de existența unei cărți pe care
nu știu câți au văzut-o vreodată (se
numește Eu și restul opus și a fost
publicată la Editura Marist din Baia
Mare), trebuie să mascăm cu aer doct
curiozitatea în fața apariției, din senin, a acestui autor
între prozatorii de la Cartea Românească. Prin vârstă,
Constantin Ciucă e optzecist. S-a născut în 1958, a
fost profesor de engleză la Liceul Energetic din
Cernavodă, apoi liber profesionist și, din informa-
țiile de pe clapetă, globetrotter. Prin Copyright, el
aparține ultimului val al generației milenariste, la
egalitate, s-ar spune, cu Dan Lungu, Lucian Dan
Teodorovici sau Filip Florian. Prin detentă, nu sea-
mănă câtuși de puțin nici cu unii, nici cu ceilalți,
oricât ne-am strădui să căutăm acul în carul de pagini
al romanului (aproape 400).
   Un lucru e clar. Programul Regelui cu pene nu e
tehnic, adică nu privilegiază un scenariu de succes
și nu urmărește vreo dimensiune teoretică, ci absolut,
poate chiar ostentativ, personal. Ciucă nu e, prin
natură, un estet, dar devine pe nesimțite unul
atunci când ceea ce are de spus se confundă cu metafora
a ceea ce are de spus. Ce rezultă de aici e un efect
mai degrabă poetic decât romanesc. Anume alegoria
expresiei. Din această perspectivă, mărturisirea de
pe coperta a patra deconcertează în mai mică măsură:
„Romanul ăsta e o geamandură care arată unde încep
apele mele adânci. O parte din el l-am scris într-un
orășel dobrogean fierbinte, într-o cameră coșcovită
și crăpată în care mai găseai încă, îngrămădită prin
colțuri sau căzută în dosul rafturilor de cărți, ca formă
de guvernământ, regalitatea. Regalitatea cu pene,
desigur. O altă parte e scrisă printre râgâielile sonore,
înjurăturile variate, dar lipsite de imaginație, și fumul
acid de usturoi care, în sunet de lăute și plânset de
acordeon, se ridica, de pe spațiul verde din fața
blocului, până la balcon. Și de acolo, în nevroză. în
fine, o altă parte a fost scrisă, de la prima chemare
a muezinului până la gustare, în cetatea Fesului, plină
de măgăruși cuminți și cerșetori pedanți, pe pământul
roșu și fierbinte al Marocului, într-o cameră mică,
dar curată, într-un prizonierat amical și benevol alături
de o femeie care nu înțelegea ce caut acolo.“
   Pe câtă vreme în aceste rânduri Ciucă baleiază
între mai multe nuanțe de colorit local, în corpul
romanului abia dacă putem pune degetul pe hartă fără
ca aceasta să alunece în secunda următoare. După
toate probabilitățile, acțiunea se petrece în Spania.
Protagonistul e un anume Don Stephano. Pe iubita
lui, pe care-o pierde și-o recâștigă de câteva ori, o
cheamă, semnificativ, Dulcineea. Pe cea care-i îngrijește
delirurile periodice, printre care și acela care dă titlul
romanului, Maica Antoaneta. Dintre prietenii apropiați,
Don Chiriacos, Don Olivares sau Don Ligueros. Mulți
dintre ei călătoresc frecvent la Alicante. Până aici,
coerența e, într-o marjă suficientă, asigurată. Mai cu
seamă că intrigile abundă. Don Stephano visează, în
lungi scrisori niciodată trimise, la o împăcare cu
doamna inimii lui. Stă la cozi infructuoase pentru ea,
tremură dintr-o gelozie abil disimulată lângă ea, merge
la petreceri găunoase în speranța că va da, acolo,
peste ea. Gesturi, în definitiv, firești, pe care însă
microscopul naratorului le amplifică într-atât încât
le transferă o interpretare clinică. Descrierea sea-
mănă cel mai adesea cu un diagnostic. (întărit și de
stranietatea celorlalți locatari ai conacului cu
aspect de ghetou).
   Numai că, de fapt, mai toate aceste fire epice
conduc către o imensă butaforie. De la o scenă ea
însăși absurdă (un rege iberic fugărit și linșat inexpli-
cabil de supuși) se ajunge la o adevărată apocalipsă
socială. Ieri monarhiști, azi republicani, toți vor să


        Romanul

    nimănui



CARTEA ROMÂN]

Constantin Ciucă
Regele cu pene
roman

Constantin Ciucă, Regele cu pene, Editura
Cartea Românească, București, 2009,368 pag.

învețe, în noile condiții, suedeza. De aici, o
întreagă fantastă epocă a Cincizecimii, la regula căreia
Don Stephano se adaptează perfect. Asupra lui se
coboară, întâi, harul. El e poliglotul prin excelență,
în tinerețe, ni se spune, obișnuia să polemizeze, în
bibliotecile Cordobei, când în persană, când în ivrit.
Ceea ce nu-1 împiedică, ceva mai încolo, să-și
recunoască deplina incompetență lingvistică. Singura
limbă în care se descurcă e, tam-nisam, româna!
   Iluzia realismului, întreținută cu mână sigură de
Ciucă, se destramă pe loc. Codul Regelui cu pene e
în mod esențial arbitrar. Faptele sunt și nu sunt credibile,
iar psihozele personajelor, la fel, sunt și nu sunt induse
din afară. în ce grad extrem poate funcționa aici
ambivalența, ne dă un indiciu schimbul de dame
din partea secundă a cărții, când infidela Dulcinee
e substituită de mai docila Nausicaa. (Aluziile sar
în ochi). Prima jumătate a romanului, Etajul de purpură,
stă, cu siguranță, în umbra lui Cervantes. Don Stephano
visează cu ochii deschiși și are convingerea că nu
el percepe lumea, ci, într-un chip pervers, obiectele-1
gândesc, în realitate, pe el. (Nu se-nșeală prea tare.
Vocea din off a naratorului îl joacă pe degete). Cea
de-a doua jumătate, Fructul zemos, confirmă și
redimensionează statutul de marionetă intelectuală
al eroului. Nu m-aș grăbi totuși să-l invoc pe Homer,
căci fluxul mental neîntrerupt, de care aceeași voce

capricioasă se face răspunzătoare, trimite mai degrabă
la celălalt Ulise, al lui Joyce. Și unul, și altul, spaniolul
și irlandezul, creatori de alegorii ale expresiei. în asta
rezidă, la suprafață, intenția Regelui cu pene. în
termenii autorului, aici e geamandura. Cât de adânci
sunt apele pe care le delimitează, e deja altă discuție.
   Uneori, ele nu trec de genunchiul broaștei. De
pildă, atunci când, după o indiferență categorică la
avansurile protagonistului, soția unuia din prieteni
îi cade acestuia în brațe cât ai zice douăzeci și două
de milioane. Secvența e de vodevil: Ai un
număr de telefon?, întrebă el. Ea păru că ezită. Nu
răspunse. Poate că de fapt nu avea telefon. Sau poate
că nu voia să i-1 dea [...]- Dacă știam că vinzi mașina,
poate ți-o cumpăram eu, zise el mai mult într-o doară.
Tocmai ce am făcut școala de șoferi. [...] Poate că
ți-aș fi dat mai mult de douăzeci și două de milioane.
Ea izbucni în râs. Zise compătimitoare: - Du-te, măi,
de aici. De unde să ai tu banii ăștia? Don Stephano
zâmbi. Zise distrat: Păi cam atât câștig eu în două
săptămâni. Râsul Jiniei dispăru brusc. Trase lung, cu
putere din țigară. Apoi aruncă chiștocul într-o parte
și zise cu o voce în care se citea nesiguranța: -
Măi, acum asta este. Am dat-o, am dat-o. Apoi,
dintr-o dată pregătindu-se parcă să plece, zise grăbită,
cu o nervozitate bruscă: - Auzi, ai cu ce să notezi
numărul meu ?“ (pag. 188)
   Alteori, pescajul nu e tocmai de neglijat. Un episod,
printre cele mai consistente ale cărții, amintește de
farmecul senzualității din romanele de demult ale lui
Fănuș Neagu. Două englezoaice nimerite cine știe
cum la masa lui Don Stephano îl atrag pe acesta în
camera lor de hotel. încercarea de seducție e detaliată
cu fast verbal: „Femeile ies din baie. Auzindu-le
intrând deschide ochii și în momentul de surpriză
care urmează, se examinează reciproc. Femeia Fleur
poartă pe cap o pălărie neagră cu boruri largi de care
atârnă, tot neagră, o voaletă scurtă până deasupra
nasului. în negrul intens al pălăriei sclipesc câteva
strasuri luminoase. Un maiou roșu scurt și larg îi
atârnă pe trup până sub buric lăsând la vedere
torsul gol, plin, rotund. Un ciorap de mătase
neagră îi îmbracă piciorul drept până sus pe pulpă
unde se termină prins într-o bandă elastică. Celălalt
picior este gol, numai deasupra gleznei e înfășurat
într-o banderolă îngustă, roșie. Ca și femeia Agnes,
femeia Fleur poartă în picioare o pereche de
pantofi argintii, cu tocul înalt și subțire, cu botul
ascuțit, înstelați de câteva boabe strălucitoare de
strasuri. Femeia Agnes are pe cap o pălăriuță roșie
înaltă și cu boruri înguste, în care lucește înfipt un
ac mare, terminat într-o perlă.“ (pag. 132)
   Bine scrise sunt și pasajele îndărătul cărora palpită
un gust periferic. Din dragoste pentru Nausicaa, Don
Stephano ajunge să care, cu luxoasa lui mașină, marfă
pentru birturile din preajma pieței. Lumea aceasta
nouă, forfotind de femei ușoare, de monopoliști cu
tenul smead și de recuperatori de profesie îi oferă alt
pretext pentru a-și duce reveriile la capăt. Pricopsit
cu argoul marginalilor, protagonistului nu-i mai
rămâne de făcut decât un pas până sub pragul limbajului
articulat. îl va și face, de altminteri, așa încât unul
din ultimele capitole ale cărții va fi construit pe
schelăria unei proiecții imaginare într-un mediu
preistoric inform.
   Până la urmă, dând la o parte conținuturile alu-
vionare, Regele cu pene reprezintă o poveste fără
identitate despre, tocmai, anularea identității. Cu
actele complet decolorate de apele pe care le-a străbătut
și cu mințile nu mai puțin spălate de acestea, Don
Stephano își va accepta, ca Odiseu odinioară, rolul
de Nimeni. Finalul romanului e, prin aceasta, remarcabil.
Extincția e totală, continentele se contrag simultan,
Spania, Suedia și România sunt aspirate într-o singură
conștiință. Care și ea se evaporă.
   Merită totuși să mai așteptăm o vreme pentru a
afla cine va scrie a treia carte a lui Constantin Ciucă.

România literară nr. 38/25 septembrie 2009

p o e z

România literară nr. 38/25 septembrie 2009

baladă târzie

    Să te smulgi într-o bună dimineață
         din somn ca dintr-o moarte cețoasă ca dintr-o
călătorie
         - undeva cândva pe lumea cealaltă - fără liman
fără nicio direcție
         să te trezești parcă mai singur în propria-ți piele
         să sari totuși ager din pat să faci câțiva pași
sprinteni prin casă
         brusc să alergi să treci dintr-o cameră în cealaltă
         să-ți arunci haotic privirile în toate ungherele
în toate părțile
         ca și cum ai căuta un reazem anume ceva
miraculos ceva decisiv
         pentru viața ta de acum înainte
         Să-ți apară fulgurant câteva chipuri din copilărie
câteva siluete
    din adolescență să te intersectezi fantomatic cu ele
dintr-o odaie
     în alta să privești pereții tablourile draperiile să
descoperi
         jur împrejur toate obiectele încremenite într-
o banală
         halucinantă muțenie să le privești - dilatate
îndepărtate -
         ca și cum le-ai privi pentru prima sau pentru
ultima oară
         în baie deasupra chiuvetei să-ți arunci în față
         câțiva pumni de apă înghețată să-ți zărești chipul
hilar
         sau să te privească chipul pe tine din ovalul
oglinzii
         brusc aburite de toți morții familiei
         încet cu gesturi lejere dar ferme să îmbraci una
câte una
         haine sportive - de sezon - să înșfaci din
mers
         de pe colțul mesei un măr superb roșu -
mărul Albei ca Zăpada -
         (îți va sluji de foame și sete) apoi ușor înfiorat
bâjbâind
         prin holul antic-umbros să te oprești s-o desprinzi
cu mișcări tandre
         dintr-un cui ruginit flinta cu incrustații bizare
moștenită
         din generație în generație s-o ștergi fin de tot
aproape cu teamă
         ca nu cumva s-o doară să geamă apoi să ți-o
arunci pe umeri
         și să ieși fredonând un cântec vag pe care nu
l-ai mai cântat niciodată
         să te miri chiar tu în timp ce cobori sau urci
de cuvintele lui
         nemaiauzite vreodată și în fine - ca un om care
știe exact drumul lui              de aici înainte care
își vede limpede pasul în lumina zilei
         ce abia a început să se reverse - să împingi
poarta
         să lași în urmă și amintiri și regrete și clipe
fericite și hăuri negre
         și tot ce putea cândva nelămurit să te lege



Portret mi/cat
        Ultima dată a fost văzut
    pe o stradelă vetustă
    alergând cu ochi dilatați
    înăuntrul lui și strigând fără
    să-și miște buzele
    după cineva sau după ceva
    care poate nici nu exista
    decât în mintea sau în inima lui
    bătând nebunește
    Ultima dată a fost văzut
    somnolând în fotoliul unei săli
    de concert în timp ce violonistul tânăr
    făcea din arcușul său un instrument
    de voluptuoasă tortură
    în fața auditoriului mut (chipuri și chipuri

     căzute în transă)
      Ultima oară a fost văzut
     în timp ce ieșea abulic
     din barul în care se recitau poeme
     douămiiste
      și fete feline stingeau și aprindeau
     țigări lungi
      privind - fără să știe - atât:
     fumul ce le-ncolăcea leneș
     în vagi rotocoale


/tâmpă


    Atunci vara când
    am înotat departe
    în Dunăre -
    tu rezemată de balustradă
    adulmecându-mi trupul
    în apa verzuie,
    pe mal câțiva pescari
    tulburi
    văzându-și de treburi
        Târziu
        în stațiunea minusculă
    dintre creste de calcar
         am întâlnit (în altă lume)
     o procesiune
     Oameni translucizi
     îl urmau
     pe preotul tânăr
     cu figură de Christ
     și fiecare pășea purtat
     de pâlpâirea lumânării
     pe care o ținea între degete
     Spuzit de stele
     ne fotografia
     ( fără să știm )
     cerul


                 * * *
    Mă întorc pe aceleași stradele
    îmi număr pașii în gând
    duc (uneori) în mine o biată lehamite
    Pe alocuri îmi pâlpâie înainte
    crâmpeie haotice
    din vise cu morții familiei
     Sunt din ce în ce mai atent
     la mici zgomote stradale
     la vagi sunete cosmice

     Alteori cad fulgi uriași

     - mi se topesc pe limbă -
     direct din copilărie
     Concomitent îmi explodează
     în memorie întâmplări fabuloase
     dintr-o biografie străină
     până când un detaliu tăcut
     un tremur cald de petală
     mă fac să dispar după colț
     în cea mai intensă lumină


            *            * *
     îmi reazem privirea
     de câteva cuvinte
     incerte
     de câteva siluete fosforescente
     La mici intervaluri
     întorc o foaie
     sorb din ceașca amară
     De cealaltă parte
     e o zi limpede un cer hașurat
     de privirile tale ca două sintagme
     ermetice
     Câteva sunete familiare
     mă prind mă înconjoară
     cu brațe strident-fantomatice
     Atunci ochii mi se deschid
     larg
     precum niște găuri negre
     deasupra în spațiu
     Brusc alerg jur împrejur
     ca într-o farsă
     ca într-o ramă ce-și strânge
     în sine conturul

            *           * *
   Am luat-o în sus
   pe-o cărăruie uscată
   cu soarele de august în spate
   De-o parte și de alta
   pe pietre ce-ți furau ochii
   cu sclipiri mincinoase
   câte-o viperă nemișcată
   medita la pacea abstrasă
   a verii
   Am mers cât am mers
   spre miezul pădurii
   Ne-au depășit motocicliști
   în costume negre-camavalești
   au dispărut silențios
   în frunzișuri și ierburi
   acolo unde tu în urmă cu un an
   ai adormit îngerește cu fața
   spre cer iar eu căutam urme
   ( și mai) adânci
   prin vegetația arsă de pe platou

* * *
     Și iată - vei auzi o gură bătrână bolborosind -
și iată cum orice poveste își năruie cu un sadic
rafinament
  propriile-i personaje celeste și iată cum le-azvârle sub
streșini
   de periferie cum le uită acolo cum le ispitește să se-
mbete crunt
   cu tot soiul de amintiri care de care mai chioare mai
jerpelite
   Și iată - vei auzi parcă în tine însuți - cum pentru
orice minusculă fericire e pregătită de mult - în anxioase
culise - o cădere banală de cortină și câteva ropote
de aplauze hilare vor înghiți într-un vuiet grotesc toată
scena
   toată tărășenia și iată - va bolborosi chiar gura ta
fără tine -
   și iată - chiar te și vezi - cum vei coborî lent ori
poate în trombă
   pe un peron pe cât de străin pe atât de recognoscibil
(cândva chiar
   ai visat o astfel de hartă polară) și pașii tăi vor ezita
o clipă-două
   apoi ahtiați brusc de luciul liniilor de cale ferată te
vor duce hai-hui
   într-acolo unde ochii-ți mai văd doar un punct cald
pur orbitor ■

Acest talentat romantic, certitudine
a literaturii braziliene, și-a cucerit
celebritatea cu o poezioară
aparent insignifiantă.


    Destine paralele (iii)


* —— _ ,—— 
CERȘETORUL DE CAFEA

             -AM LĂSAT pe bietul Goncalves Dias
înecîndu-se în naufragiul vasului Bois de
Boulogne, la doar cîțiva kilometri de
coasta braziliană, cînd se întorcea din
Portugalia. Acest talentat romantic,
certitudine a literaturii braziliene, și-a
cucerit însă celebritatea cu o poezioară
aparent insignifiantă. Din fericire, poetul
era doar pe jumătate alb: copilul s-a simțit
„brazilian“, detașîndu-se intim de rasa
albă a tatălui său și aderînd la rasa mamei
sale, o negresă-indiană. Romantismul s-a lansat în
recuperarea celeilalte jumătăți a spiritului național, pînă
atunci ignorată; faimoasa jumătate întunecată a rasei
devine motiv de mîndrie națională.
   Un poem de Goncalves Dias cu nume imposibil
de pronunțat va exprima, chiar din titlu, programul
implicit. I-Juca-Pirama descrie, pe sute de strofe, lupte
ca în Ariosto între diverse triburi indiene, în care
combatanții se comportă precum cavalerii europeni din
chansons de geste, ținîndu-și unul altuia discursuri
solemne. Trubadurii tribului, specializați în recitarea
de poeme eroice, ne expun interminabile litanii despre
istoria glorioasă a tribului X în luptele cu tribul Y;
bineînțeles că indienii lui Goncalves Dias aveau a face
cu indienii reali cam tot atîta cît eroii homerici aveau
a face cu oamenii obișnuiți. lată-i pe brazilieni deveniți
urmași ai indienilor pre-colonizare! Descoperirea dacilor
de către romanticii noștri se făcuse cam în același spirit.
   Numai că, spre deosebire de daci, indienii rămăseseră
extrem de prezenți, chiar dacă trăiau marginalizați și
amestecați cu alte rase. Poeții din Brazilia n-au inventat
doar indieni de operetă, ci au încercat și reabilitarea
celui mai nedreptățit strat al populației, adică a negrilor,
aflați încă în sclavie.
   Toți pașoptiștii au luat la noi apărarea țiganilor,
cerînd abolirea robiei în Principatele Române: de la C.
Negruzzi, Kogălniceanu și Alecsandri, la Heliade și
Bolliac, dezrobirea țiganilor s-a transformat în temă
umanistă (??) ideală. Iar brazilienii au consonat -
fără să aibă habar, bineînțeles, de existența Principatelor
Române și de problemele cu care ele se confruntau.
   Poate că cel mai talentat romantic brazilian
rămîne Castro Alves; soarta La urmărit și pe el fără
milă, deoarece se va stinge din viață la doar 24 de
ani, în 1871. Acest perfect contemporan al lui Eminescu
încheie în glorie romantismul brazilian, creînd o poezie
de factură aproape eminesciană, profund metafizică,
vizibil influențată de filozofia pesimistă germană și
purtînd marca unui inovator de largă inspirație.
   Metafizica tradusă de el în vers a fost înțeleasă de
puțină lume; în schimb, i-a adus celebritatea un lung
poem de mediocritate absolută, o plîngere hugoliană
nesfîrșită întitulată O navio negreiro („Corabia cu
sclavi“). în loc de poezie - doar un lung articol de gazetă
versificat, unde se descriu ororile îndurate de sclavii
africani obligați să traverseze Atlanticul pe corăbii-
închisoare. Cu asta, poetul și-a cîștigat un renume pe
care, cu subtilele sale considerații filozofice, nu Lar
fi dobîndit nicicînd. Socialul comanda și aici arta, exact
ca la Dunăre. Romanticii se simțeau și aici „glasuri din
mulțime“.
   Poeții înțeleseseră că nu despicarea firului intim
în patru asigură notorietatea, ci cu totul altceva, „strigătul
social“, de exemplu, și au tras atunci concluzia ce se
impunea. Metafizicianul romantic Castro Alves a intrat
astfel în conștiința publică drept autorul poemului O
navio negreiro. Tot e bine! Poate că unii cititori i-au
examinat apoi și restul operei.
   Pentru a reveni însă la poezie, chiar dacă la una
naivă, să vedem cum arată poezioara lui Goncalves

Dias, certificat de naștere al brazilianismului, așa
cum a fost el redactat de nefericitul Goncalves Dias.
Poezia se învață astăzi în clasele primare:
   Minha terra tem palmeiras
   Onde canta o sabia;
   As aves que aqui gorjeiam
   Năo gorjeiam cemo la.

   Nosso cen tem mais estrelas,
   Nossas vârzeas tem mais flores,
   Nossos bosques tem mais vida,
   Nossa vida mais amores.


   Em cismar, sozinho, â noite
   Mais prazeres encontro en la;
   Minha terra tem palmeiras
   Onde conta o sabia.

   Ceea ce în românește ar putea suna astfel:

   Țara mea - are palmierii
   Unde cîntă sabia;
   Nici o pasăre pe lume
   Nu cîntă cum cîntă ea.


    Cerul nostru-i plin de stele,
   Cîmpul este plin de flori,
   Crîngul este plin de viață,
   Viața-i plină de amor.


   Rătăcind singur prin noapte
   Sunt ferice-n țara mea;
   Țara mea - are palmierii
   Unde cîntă sabia.


   Sabiâ e o mică și încîntătoare vietate cu pene,
care emite la nesfîrșit triluri armonice, ca o soprană
de coloratură vocalize. ■


F&îataO României literare

România literară nr. 38/25 septembrie 2009

Sonet găsit în
debarale

Pierdut în vechi provincii, cu iz de brebenel,
Ibrice-mi toarnă-n suflet ceai sfînt cu
kilogramul.
Prin craci îți curg corăbii, ai sinii cu crenel,
Sub șoldul tău își crapă de-amorzmalțul
ligheanul.
Cînd sorbi melci cațări iederi, în gene
clocești nori,
Ți-e-n mină lingurița pentru scobit șerbetul
Vergea care preface spuma de iapă-n flori,
Și-n fluturi untdelemnul, și-n pajiști
curge-oțetul.
Ci eu, surpat în plăpumi de lintiță, răscopt
Ca oul fiert în miere, cu gălbenușu-n soare
Cădelnițat și-albușul - ochi grav de înger
mort,
Dat peste cap -, iubito, încheg plăceri mai
rare,
Mai dulci decît bomboana marchizului
de Sade
Și ca s'te frigă roua,-n genunchi pe
ciuperci cad. ■

9

__ostul deținut politic, care a publicat până în prezent
' ^“mii de pagini despre victimele terorii comuniste, mi-a
dăruit două pagini scrise de mână, inedite, despre
un episod plin de dramatism din viața lui.

comentarii critice

COUPE-PAPIER


România literară nr. 38 / 25 septembrie 2009

               RTICOLUL meu din numărul trecut
A despre Cicerone lonițoiu și lupta lui de
o viață cu amnezia colectivă a avut un
neașteptat de mare ecou. Am primit
numeroase e-mail-uri de la cititori ai
revistei dornici să-și exprime admirația
față de un om care, cu sănătatea șubrezită
în închisori, ca deținut politic, continuă
și azi, la 85 de ani, cu o dârzenie rar
întâlnită, să povestească lumii întregi
ce a însemnat comunismul.
    Cei care susțin că nu trebuie să se mai vorbească
despre istoria noastră recentă sau se înșeală, pur și simplu,
pentru că le lipsește o pregătire intelectuală elementară,
sau o fac cu un scop, servind interesele unor grupuri.
Cum să nu fie nevoie să mai vorbim? Cum să ignorăm
ce s-a întâmplat în trecutul nostru apropiat? în afară
de rațiunea practică a cunoașterii istoriei (acumulare de
experiență care ne dă posibilitatea ca, în fiecare situație,
stupefiantă prin aparenta ei noutate, să decidem în
cunoștință de cauză), este vorba de demnitatea
noastră de ființe omenești. Numai animalele trăiesc
instalate în prezent. Oamenii au un sentiment al continui-
tății, o conștiință care cuprinde și ce a fost, și ce va fi.
    Trebuie să fii nerușinat și iresponsabil ca să instigi
la uitare. Iar instigarea de acest fel are de obicei succes,
favorizată fiind de lene, care a devenit în ultima
vreme o etică a societății românești.
    Mă aflam nu demult, alături de Ana Blandiana, a
cărei prezență întotdeauna mă bucură și mă emoționează,
la o întânire cu elevii. Cineva din sală a rugat-o să
vorbească despre copilăria ei și Ana Blandiana a început
prin a evoca perioada în care tatăl ei se afla în închisoare,
în sală s-a auzit un murmur de dezamăgire: poeta pe
care o admirau era fiica unui infractor?! A trebuit să
intervin eu rapid și să explic că personajul evocat era
deținut politic și apoi să explic ce înseamnă deținut
politic etc. M-am străduit să par calm și zâmbitor, dar,
în sinea mea, m-am simțit cutremurat descoperind
prăpastia care ne desparte de noua generație.
    Cicerone lonițoiu vrea să nu existe această prăpastie.
Tocmai de aceea (și nu numai din orgoliu de autor)
am înregistrat cu satisfacție mesajele de pe care le-am
primit după ce am prezentat în România literară


De la

    în urma alegerilor desfășurate în perioada 15-22
septembrie în cadrul Filialelor USR din Craiova,
Timișoara, Cluj, Iași și al secțiilor ASB (poezie,
proză), au fost desemnate noile organisme de
conducere ale acestora, după cum urmează:
   •     Craiova
    Președinte: Gabriel Coșoveanu
    Membri în Consiliul Uniunii Scriitorilor: Gabriel
Chifu, Paul Aretzu
    Comitetul de Conducere al Filialei: Paul Aretzu,
Ionel Bușe, loan Lascu, Florea Miu, Jean Băileșteanu,
Bucur Demetrian.
   •     Timișoara
    Președinte: Comei Ungureanu
    Membri în Consiliul Uniunii Scriitorilor: Lucian
Alexiu, Paul Eugen Banciu, Marian Odangiu, Mircea
Mihăieș
    Comitetul de Conducere al Filialei: Lucian
Alexiu, Paul Eugen Banciu, Slavomir Gvozdenovici,
Mircea Mihăieș, Marian Odangiu, Adriana Babeți,
Francisc Barany, Annemarie Podlipny, Marcel
Tolcea, Alexandru Ruja.


        Cicerone lonițoiu

A
și lupta cu amnezia


cartea sa Memorii. Din țara sârmelor ghimpate.
   Reacția care m-a impresionat cel mai mult a fost
aceea a lui Cicerone lonițoiu însuși. Fostul deținut po-
litic, care a publicat până în prezent mii de pagini despre
victimele terorii comuniste, mi-a dăruit două pagini
scrise de mână, inedite, despre un episod plin de drama-
tism din viața lui. Ele prezintă interes ca document,
dar și ca literatură, având o remarcabilă expresivitate și
fiind greu de uitat. Transcriu aceste două pagini
pentru cititorii României literare.

   „Mi-a fost dat să trăiesc momente de groază sub
ocupația rusească, denumită cu nerușinare «eliberare»,
când în Craiova copilăriei mele, după o anchetă care a
durat trei zile, la care asistaseră șeful Siguranței, Ilie
Bâdică, și căpitanul NKVD, Vasiliev Petrov, la ora 23,20
mi s-a dat să semnez un proces verbal de eliberare.
   La ora aceea pe stradă nu era nimeni din cauza rușilor
beți care circulau pe străzi și îi jefuiau pe trecători. După
vreo două sute de metri mi-a apărut în față căpitanul rus
însoțit de translator, erau pe trotuar și, alături de ei, pe
stradă mergea încet o mașină. Translatorul mi-a propus
să mă ducă acasă cu mașina, fiind noapte și întuneric.
Nici n-am apucat să refuz și m-am trezit aruncat în
mașină și am simțit țeava pistolului în ceafă: mi s-a cerut
să nu fac nici o mișcare.
   Ajuns la sediul NKVD, imediat a început să întrebe
căpitanul, țipând, ce-am căutat la luliu Maniu [în partid]
și de nu m-am dus la Anton Alexandrescu; îmi căra
pumni în cap, folosind și patul pistolului; m-am trezit
plin de apă, aruncat pe cimentul din pivniță.
   După o săptămână de torturi zilnice, tot într-o noapte,
am fost eliberat și, în drum spre casă, mi-am jurat că
toată viața voi lupta împotriva comunismului.
*

    Pe 29 iunie 1947, după condamnarea în lipsă pentru
organizarea demonstrației din 10 mai 1946, coborât din
munți, am scris o serie de manifeste de protest împotriva
arestărilor al căror număr se mărea necontenit. Când am
terminat hârtia, Paul Sava (viitorul actor) s-a oferit să-mi
procure încă o cantitate. Apoi, a anunțat agenții, și, la
locul întâlnirii cu el, au venit agenții, care m-au
fugărit până m-au prins, m-au arestat și m-au dus la
Ministerul de Interne.


Uniunea Scriito

   •    Cluj
   Președinte: Irina Petraș
   Membri în Consiliul Uniunii Scriitorilor: Doina
Cetea, Adrian Popescu, Ovidiu Pecican, Marta
Petreu, George Vulturescu, Mircea Oprița, Szilagyi
Istvan.
   Comitetul de Conducere al Filialei: Doina Cetea,
Ion Cristofor, Ovidiu Pecican, Ion Vartic, Mihai
Dragolea, Karacsonyi Zsolt, loan Pintea, George
Vulturescu.
   •     Iași
   Președinte: Cassian Maria Spiridon
   Membri în Consiliul Uniunii Scriitorilor: Valeriu
pStancu, Lucian Vasiliu, loan Holban, Mircea A.
Diaconu
   Comitetul de Conducere al Filialei: Valeriu
Stancu, loan Holban, Gellu Dorian, Daniel Corbu,
Constantin Dram, Mircea A. Diaconu, Marius
Chelaru, Nichita Danilov, Adrian Alui Gheorghe, Adi
Cristi.


    După ce am trecut prin torturile la care m-a supus
coleguî meu de cămin, Bulz, a intrat în biroul de anchetă
Alexandru Nicolschi, un «produs sovietic», cu o figură
de șobolan, care cu o voce blândă m-a întrebat de ce
nu m-am dus la Anton Alexandrescu, întrebare pe
care mi-o pusese și Petrov, căpitanul NKVD.
    I-am răspuns că luliu Maniu era ctitorul României
și garantul libertății și independenței țării, fapt
dovedit prin câștigarea alegerilor din 19 noiembrie 1946,
care au fost furate de Petru Groza. Am mai adăugat:
«Guvernul actual condus de Groza, prin tratatul de la
Paris, semnat acum patru luni, nici nu a ridicat problema
drepturilor istorice asupra Basarabiei și Bucovinei...»
    Nici n-am apucat să termin ideea și această fiară,
înroșindu-se, și-a încleștat pumnii și, repezindu-se asupra
mea, m-a doborât de pe scaun și a început să mă calce
în picioare, în timp ce striga: «Vom scrie noi istoria,
să n-o mai schimbe nimeni!»
    Printre loviturile primite, îmi juram că, dacă voi
scăpa, am să refac eu adevărata istorie...
*

    După patru decenii, acest călău - made in URSS,
declara, decepționat, în fața aparatului de filmat, Luciei
Hossu-Longin:
    «Cine știa în ’49 că o să vină ’89?!»
*
    Tot istoria dovedește că nici un imperiu asupritor,
nici un regim despotic asupritor nu au durat veșnic,
fiindcă, așa cum spune dramaturgul englez:
    «Tot la zi ajunge și cea mai lungă noapte.»“ ■


r i I o r

   •      București
    Secția de Poezie
    Președinte: Dan Mircea Cipariu. Vicepreședinte:
Bogdan O. Popescu
    Membri în Consiliul USR: Varujan Vosganian,
Nicolae Prelipceanu, Liviu loan Stoiciu, Gelu Vlașin,
Gheorghe Istrate.
    Comitetul de Conducere al Secției: Traian T.
Coșovei, Cornelia Maria Savu, Denisa Comănescu,
Nicolae Prelipceanu, Bogdan O. Popescu, Mariana
Filimon, Aura Christi, Gelu Vlașin, Grigore Șoitu.
    Secția de Proză
    Președinte: Constantin Stan
    Vicepreședinte: Aurel Maria Baros
    Membri în Consiliul USR: George Bălăiță,
Nicolae Breban, Ștefan Agopian, Gabriela
Adameșteanu.
    Comitetul de Conducere al Secției: Iulian Neacșu,
Mircea Constantinescu, Ștefania Coșovei, Mariana
Sipoș, Nicolae Iliescu, Aurel Maria Baros, Valentin
Hossu Longin.

     eonte Răutu și-a propus a teroriza
  umanismul tradițional din România,
  de facto marea majoritate a
  ^—intelectualilor de valoare.

   DAR MAREA performanță a lui Leonte
Răutu rămîne decimarea culturii românești.
Paradigma sa a constituit-o faimosul Andrei
Alexandro viei Jdanov, inchizitorul vieții
culturale ruse, cel ce inițiase în anii imediat
postbelici adevărate pogromuri intelectuale,
începînd prin a-i anatemiza pe Anna Ahmatova
și Mihail Zoșcenko, în discursul său din
1946 consacrat revistelor Zvezda și Leningrad. O
isterie a denunțurilor, o campanie împotriva „comploturilor⁴⁴
au fost deopotrivă aporturile ideologului sovietic și ale
emulului său de pe malurile Dâmboviței. Sub egida
unei strategii leninist-staliniste de distrugere a „vechii
culturi⁴⁴ și de edificare a uneia noi, orientate de „umanismul⁴⁴
comunist, Leonte Răutu și-a propus a teroriza umanismul
tradițional din România, de facto marea majoritate a
intelectualilor de valoare, anihilîndu-i prin mijloace
administrative și polițienești. Nimic nu se petrecea în
planul politicii culturale dintre 1945 și 1965 fără inițiativele
și intervențiile sale. De-a dreptul sau prin intermediul
unor acoliți, Cameleonea a pus la stîlpul infamiei personalități
precum Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion Barbu, Vladimir
Streinu, Șerban Cioculescu, Constantin Brâncuși, P. P.
Negulescu, Mircea Florian, Dimitrie Guști și numeroși
alții. In paralel, marele trăgător de sfori a pus la cale
distrugerea instituțiilor culturale ale țării, lichidarea libertății
în domeniile literaturii, artelor, sociologiei, psihologiei,
nu o dată prin măsuri de înlăturare fizică a celor socotiți
adversari, adică a personalităților ce refuzau sumisiunea
ideologică. în calitate de șef al Direcției de propagandă
și cultură dispunea de o putere ce-i îngăduia toate abuzurile.
Sub aparențele unui subaltern care se mulțumește a executa
ordinele căpeteniei supreme, era „antrenorul intelectual⁴⁴
al lui Gheorghiu-Dej și, ulterior, în bună măsură al lui
Nicolae Ceaușescu. Oare Dej ar fi aflat de romanul Scrinul
negru al lui G. Călinescu fără „informarea⁴⁴ tendențioasă
a lui Cameleonea? Pentru a înfricoșa intelectualitatea
pe care n-a izbutit a o sateliza, a recurs la aplicarea unor
măsuri dure, suflînd la urechea cîrmuitorului „argumente⁴⁴
în favoarea prigonirii acesteia. în penumbrele biroului
„cîrmaciului⁴⁴, rolul său nefast era decisiv. Desemnarea
grupului Noica-Pillat-Paleologu-Steinhardt drept obiectiv
al Securității și osîndirea componenților săi la ani grei de
temniță, „demascarea⁴⁴ grupului Milița Petrașcu-Mihail
Andricu- Dora Massini-Marius Nasta, campaniile împotriva
lui Lucian Blaga, cazul Jar, persecutarea intelectualilor
maghiari, inclusiv a celor de orientare marxistă dar nu
și stalinistă precum Gaal Gabor, excluderile și sancționările
unor membri ai Uniunii Scriitorilor și nu în ultimul rînd
stigmatizarea lui Arghezi („Pe Tudor Arghezi, care nici
acum nu s-a schimbat, l-am desființat⁴⁴) alcătuiesc palmaresul
sinistru al lui Leonte Răutu din „obsedantul deceniu⁴⁴
(în realitate o perioadă considerabil mai lungă decît
sintagma meschin rezumativă a lui Marin Preda). în locul
intelighenției autentice date brutal la o parte, Cameleonea
înțelege a promova un set de diletanți și de impostori,
cu unicul merit al acceptării ecusonului comunist.
   Iată cîteva din numele lor: Mihail Roller, Matei Socor,
Nicolae Goldberger, Ofelia Manole, Nicolae Moraru, Ion
Vitner, Gheorghe Gonda, Nestor Ignat, Florența Rusu,
Vasile Dinu, Petre Drâgoescu, Elena Beșcu. în fruntea
scriitorimii a fost instalat Mihai Beniuc, numit de
Miron Radu Paraschivescu „micul tiran de la Uniunea
Scriitorilor⁴⁴ pe post de Fadeev, la conducerea compozitorilor,
Ion Dumitrescu, iar la Uniunea Artiștilor Plastici, Constantin
Baraschi, inși foarte obedienți (sculptorul Baraschi a
executat statuia dictatorului sovietic), în sfera filosofiei
a fost ales C.I.Gulian, care, după ce fusese „scuturat⁴⁴ într-
un discurs al lui Leonte Răutu, s-a metamorfozat într-
un instrument docil. Gulian a fost cel ce i-a „demolat⁴⁴ pe
Titu Maiorescu și pe E.Lovinescu, secondat de-o echipă
de politruci de serviciu între care se aflau Paul Georgescu,
Savin Bratu, Sergiu Fârcășan, Nicolae Tertulian, Mihai
Gafița, Nestor Ignat. Unii dintre ei au avut parte de-o „altă
evoluție⁴⁴, N.Tertulian manifestîndu-se ca un neomarxist
lukacsian, iar Paul Georgescu, devenind unul din „iconoclaștii
de la extrema stîngă⁴⁴, în a cărui optică „N.Ceaușescu
era Neo-Căpitanul și care bănuiesc că și-ar fi dorit să avem
în fruntea țării un Neo-Comandante de tip Marcos de la
zapatiști⁴⁴, după cum se rostește Vladimir Tismăneanu.
Sîngele apă nu se face! Pitoresc într-un fel apare
profilul unui „pui⁴⁴ produs în incubatorul lui Cameleonea
și anume N.Moraru. Toate defectele genitorului se transmit
acestui descendent caracteristic, care, în 1948, a fost așezat
într-o funcție însemnată, de secretar general la Ministerul
Artelor și Informațiilor. Protejat de cuplul (vremelnic)
Chișinevschi-Răutu, acesta s-a văzut utilizat, aidoma
lui Traian Șelmaru la Uniunea Scriitorilor, pentru a

SEMN DE CARTE

O carte despre

        Cameleonea (ii)




     VLADIMIR TISMĂNEANU
     CRISTIAN VASILE

      PERFECTUL






Vladimir
Tismăneanu și
Cristian Vasile,
Perfectul acrobat.
Leonte Răutu.
Măștile răului,
464 pag., Ed.
Humanitas, 2008


trasa unele linii directoare riscante, de pildă crearea cultului
lui Eminescu ca „poet proletar⁴⁴, dar și ca „țap ispășitor⁴⁴,
bun pentru a fi învinovățit la nevoie de „erori⁴⁴ ce nu erau
exclusiv ale sale. Iată o fișă a acestui personaj de manevră
din volumul de care ne ocupăm: „Nicolae Moraru - născut
luli Shafran (lulea Șafran) - , ilegalist de origine evreu
basarabean, a fost deținut vreme de zece ani la Doftana
și în alte închisori. Incult, orgolios și vindicativ, a fost
unul dintre aghiotanții lui Leonte Răutu după 1945. A
condus sindicatul oamenilor de artă, USASZ, a făcut parte
din colegiul de redacție al Scînteii, a fost redactor șef la
Flacăra, Viața românească etc. Profesor de estetică la
Institutul «N.Grigorescu», era renumit pentru opacitate,
obtuzitate și infinit dogmatism. Pe seama lui au circulat
nenumărate glume, savurate, se pare, chiar de cinicul
Leonte Răutu. Marginalizat după 1954, a fost vreme de
decenii directorul Publicațiilor pentru străinătate, unde
apărea, între altele, lunarul Narodnaia Rumînia,
persiflat în epocă drept Moramaia Rumînia. (...) Oportunismul
lui N.Moraru devenise proverbial. După ce fusese flagelul
rusificârii culturii române, în anii 1970 își informa
colaboratorii despre linia de conduită a României în relațiile
cu URSS: „Noi nu ne placanim în fața nimănui!“.
    Spre a înțelege mai exact rolul de „gropar al culturii
românești⁴⁴ pe care l-a jucat Leonte Răutu e necesar să ne
oprim asupra principalului său op teoretic care este textul
intitulat împotriva cosmopolitismului și obiectivismului
burghez în științele sociale, publicat în revista Lupta de
clasă (nr.4, octombrie 1949) și apoi independent, sub
formă de broșură, în același an. Tendința sa cardinală este
cea a unui procustian „spirit de partid, deoarece „numai
în măsura în care sîntem fideli spiritului de partid, activitatea
noastră științifică poate contribui atît la o justă explicare
a lumii, cît și la schimbarea ei⁴⁴. Cît privește literatura,
aceasta, potrivit unui citat din Lenin, „trebuie să devină
o parte integrantă a cauzei generale a proletariatului⁴⁴.
Comentariul lui Cameleonea este că „noțiunii de libertate
trebuie să i se dea un caracter nou, în sensul eliberării
literaturii de sub influența capitalismului⁴⁴. Deoarece
„alianța sacră a capitaliștilor din toate țările, deasupra
intereselor patriei, pentru a lupta împotriva celor ce
muncesc⁴⁴, ar fi „adevăratul conținut al cosmopolitismului
burghez⁴⁴, toți autorii indezirabili din punctul de vedere
al propagandei comuniste sunt taxați drept cosmopoliți.
Adică lipsiți de dreptul de expresie, excluși din biblioteci


și din programele de învățămînt, deveniți un soi de cadavre
vii dacă mai trăiesc. Cu adaosul că și cei care-i citesc
pot fi penalizați grav, chiar cu condamnarea la închisoare,
pentru deținerea sau răspîndirea de „cărți interzise⁴⁴.
Vînâtoarea de vrăjitoare căpăta o anvergură fără precedent.
Să nu uităm că frazele lui Leonte Răutu nu erau simple
opinii, ci forme de legiferare a materiei literare și a legăturii
sale cu societatea, prevederi a căror încălcare era prohibită,
sub amenințarea celor mai grele sancțiuni. Enormităților
nu li se putea da nici cea mai palidă replică. Iată cîteva
mostre ce ne pot înfiora retrospectiv: „Curentul
gîhdirist a îndeplinit cu conștiinciozitate «comanda socială»
a hitleriștilor de a lucra la dezarmarea națională a poporului
român în vederea transformării lui întîi în furnizor de
came de tun, iar mai apoi într-una din națiunile sclave ale
imperiului mondial visat de «supraoamenii» hitleriști⁴⁴.
Sau: „Acelorași scopuri le-au servit și teoriile unui alt
filosof burghez, la modă în anii dinaintea celui de al doilea
război mondial: Lucian Blaga. In publicistica noastră s-
a mai scris despre fondul real al teoriilor sale, care ascund
putregaiul cosmopolit în carapacea verbiajului despre
specificul național. (...) Această teorie a contribuit și ea
la pregătirea atmosferei politice și morale propice pentru
înscăunarea dictaturii fasciste, pentru transformarea
României într-un satelit al Germaniei hitleriste și împingerea
poporului român în dezastruosul și criminalul război
antisovietic. Teoria lui Blaga, în fond, reprezintă o calomnie
cosmopolită la adresa poporului român. Eroul fatalist al
«Mioriței» este proclamat de această «teorie» drept purtător
al specificului național. Noi cunoaștem alți purtători ai
acestui specific: pe eroii baladelor haiducești, pe Horea
și Tudor, pe Bălcescu și Bolliac, pe țăranii de la 1907 și
pe luptătorii ceferiști din 1933, pe Ștefan Gheorghiu și
Ilie Pintilie, pe eroii Doftanei și pe cei ai războiului
antihitlerist⁴⁴. Sau: „Unul din protagoniștii științei istorice
burgheze, hitleristul Gheorghe Brătianu, a emis chiar o
teorie care avea menirea să justifice cosmopolitismul în
știința istoriei: «întrucît intrăm în era atomică - a declarat
el în 1947 -, trebuie să dăm atenție istoriei universale»⁴⁴.
Sau: „Reprezentant al intereselor politice și culturale
ale burgheziei și moșierimii românești, Maiorescu declară
patriotismul prohibit în literatură și artă! Pe cărarea
bătătorită de Maiorescu au mers și ceilalți exponenți ai
criticii literare reacționare. în această privință sunt
semnificative caracteristicile pe care aceștia le dau poeților
români. Astfel, pentru Vl.Străinul (sic!), Macedonski este
un «D Annunzio fără Fiume», pentru Ș.Cioculescu însuși
Eminescu nu este decît «un produs tardiv al romantismului
german»⁴⁴. Aprecieri culpabil „cosmopolite⁴⁴, ce, în vederile
lui Leonte Răutu, n-ar putea trezi nici un „alt sentiment
în afară de dezgust și indignare⁴⁴. Nu e uitat nici G.Călinescu,
în pofida compromisurilor sale amintite doar în treacăt
drept o „activitate democratică⁴⁴, „bine cunoscută⁴⁴ (dar
se vede că nu și bine apreciată!): „însăși opera Acad.
Călinescu dezminte părerile sale despre imparțialitatea
criticii literare. D-sa a scris, între altele, un impunător
volum în ’41 despre istoria literaturii românești. în această
carte, unde s-a găsit loc pentru figuri foarte puțin marcante
ca Laerțiu Grama, I. Valerian, I.M. Rașcu, sau pentru
oameni ca N. Crainic și Radu Gyr, este cu desăvîrșire
omis poetul revoluționar Al. Toma, numele lui Ion Păun-
Pincio este abia pomenit într-o vastă listă bibliografică,
iar poetul proletar Neculuță lipsește pînă și din voluminosul
«Indice alfabetic de scriitori, artiști români și străini
nominali și subînțeleși în operele citate etc.». Despre
Gherea, Acad. Călinescu a scris că «vina» lui a fost că
n-a putut să conceapă «gratuitatea artei». în acest fel, d-
sa îi reproșa lui Gherea tocmai ceea ce-1 ridica pe acesta
deasupra tuturor criticilor literari din vremea lui (...) în
felul acesta, Acad. Călinescu ca teoretician al literaturii
vine în contradicție cu propriile sale concepții de militant
pe tărîmul progresului social⁴⁴. O latură trist-amuzantă a
perorației în chestiune este cea a asimilării cosmopolitismului
cu „un canal de pătrundere a influenței imperialismului
anglo-american⁴⁴, soluția fiind nu alta decît „studierea
tezaurului științific sovietic și popularizarea cît mai largă
a științei sovietice⁴⁴. Deoarece - curat anticosmopolitism!
- „nouă nu ne este indiferent dacă prioritatea cutârei
sau cutărei descoperiri științifice o are o țară imperialistă
sau Patria Socialismului, reazimul principal al frontului
socialismului, democrației și păcii - Uniunea Sovietică⁴⁴.
Concluzia e triumfalist-imperativă, aidoma unui brand al
epocii: „Trebuie să învățăm de la marele Lenin, de la
marele Stalin de a fi exigenți față de noi înșine, de a fi
intransigenți față de orice abatere de la învățătura marxist-
leninistă, față de orice deformare a nemuritoarei teorii a
lui Marx, Engels, Lenin, Stalin⁴⁴. ■

România literară nr. 38/25 septembrie 2009

   oezia barbiana se
A prezintă astfel ca o
J includere sau excludere
   a realului din Imn.

  ecouri

România literară nr. 38 / 25 septembrie 2009

          NCITAT de lectura gloselor Ioanei Pârvulescu
despre un Ion Barbu „șaradist⁴⁴, din numerele
recente ale României literare, îmi
aduc aminte că m-am am oprit și eu cândva,
asupra acestei teme care-1 indispusese
foarte tare pe poetul bănuit (acuzat?) că
nu face decât să-și complice voluntar
discursul, pentru a insinua sugestia unei profunzimi,
a unui mister altminteri inexistent. Autoarea îi citează
răspunsul dat în interviul lui Felix Aderca, din
care reiese o „ambițiune⁴⁴ cu mult mai înaltă decât
a alcătuitorului de complicate, însă superficiale
„șarade⁴⁴, trimițând către foarte „restrânse perfecțiuni
poliedrale⁴⁴ care ar depăși împotmolită în „fizică⁴⁴,
„poezie cu obiect⁴⁴. încă Pompiliu Constantinescu
atrăgea atenția asupra câtorva poezii construite
pe procedeul „dublei figurații⁴⁴, una cu trimitere la
referințe ale lumii date, alta înălțată spre zonele
Spiritului, ce transfigura realul într-o zonă de semne
sacre, ritualizînd rostirea și întorcând-o spre celebrarea
imnic-liturgică.
   Pornind de la aceste sugestii, am oferit și eu
studenților mei, ani de-a rândul, îndeosebi două
comentarii, la poeziile Poartă și Dioptrie, cel
dintâi imprimat și în secvența barbiană din Jocul
poeziei, al doilea rămas în forma succintă din micul
eseu apărut în TranscrieriAe, din 1976. Mă întrebam
acolo, retoric, dacâ Dioptrie, de pildă, e de citit ca
o „simplă descripție «picturală» de interior crepuscular,
realizată în termeni mai elevați⁴⁴, și răspundeam
imediat că „o lectură atentă descoperă aici, sub crusta
aparențelor, tocmai acel ceremonial al transcenderii,
acea simultaneitate a perceperii sensurilor care
evidențiază conștiința «convergentă a ordinii univer-
sale», a corespondențelor dintre micro- și macro-
cosm⁴⁴. Adăugam, în paragraful următor, că: „Lectura
crepusculară a «saturatului de semn, poros infoliu⁴⁴,
pe muchia opacă a căruia se prelinge soarele îndoliat,
reproduce, în mic, o mai vastă dramă cosmică, vorbind,
în stratul profund al Ideii, de o neputință a cunoașterii
umane de a se deschide marii lumini astrale. Căci
nu corespunde «porosul» - atribut al Cărții umane
- acelui «ars, nedemn pământ» al temniței terestre,
din știutul poem plasat în seria ermetică? și în «orga
prismei» prin care se cântărește valoarea acestei
cunoașteri, vom găsi doar imaginea simplei lentile,
- ori, dimpotrivă, imaginea austeră, geometria
spiritualizată a «virginului triunghi tăiat spre lume»?
și încă: nu este Soarele «nupțialei cunoașteri» redus
aici la condiția «clăilor de fire stângi» imposibil
de rezumat în «gestul închis» al sintezei supreme?...
Poezia barbiană se prezintă astfel ca o includere sau
excludere a realului din Imn. «Șaradismul» este în
cazul său o simplă capcană pentru neinițiați - și
însuși poetul îi răspundea cândva lui Felix Aderca
precum că existențele propuse de el sunt sau tind
să devină «substanțial indefinite»: substanță subminată
sau dominată de Idee⁴⁴ (p. 166-167). Și reveneam,
în Jocul poeziei, scriind ceva mai sobru și, poate,
mai adecvat, că, în Dioptrie, „lectura unei cărți la
gura sobei» devine Lectura Cărții, act - aici imperfect,
eșuat - al Cunoașterii⁴⁴. Am spus „lectură la gura
sobei⁴⁴ nu doar pentru că s-ar putea regsăsi aici schema
unei situații „tradiționale⁴⁴ cunoscute, ci și pentru că
în altă poezie a acestui ciclu „șaradist⁴⁴, Edict, avem
un soi de variantă pe același tipar: în contrast cu
„pontifica lună⁴⁴ dinspre care vine cuvântul esențializat
către cei căzuți în somn („Din rouă caratelor sună /
Geros, amintind: ce-ru-le⁴⁴), e situată în spațiul altei
„odăi⁴⁴ - „O sobă, cealaltă mumie⁴⁴, care, continuă
textul, „Domnește pe calul de șah, / La Moscova
verde de-o mie / De turle, ars idol opac⁴⁴; adică banala
sobă în care ard, răsfrângându-se pe dalele ca „de
șah⁴⁴ ale încăperii, flăcările metaforizate plastic în
turlele verzui, moscovite. Numai că aici „dogoarea⁴⁴
slabului foc de sobă e imediat respinsă de pe poziția
„înaltă⁴⁴ a celui care are alte „ambițiuni⁴⁴, care caută,
adică, concentrarea ca și ascetică a spiritului, tot sub
regim astral: „Dogoarea, podoaba, răsfețe / Un secol
cefal și apter. / Știu drumul tăcutelor Fețe, / Știu


    încă o

        dioptrie


plânsul apos din eter.⁴⁴
    După ce am citit interpretarea Ioanei Pârvulescu,
care se întâlnește, peste ani, cu unele dintre intuițiile
mele într-un soi de dialog tăcut, rămân, totuși, la
convingerea că poetul, în „șaradismul⁴⁴ lui, în care,
cum îi spune definiția, „silabele⁴⁴ și „desenele⁴⁴ realului
sunt propuse, pentru a se rearticula într-un discurs
la înalt-revelator, construiește în Dioptrie un fel de
parabolă a eșecului, a limitelor cunoașterii. Mai exact,
pe temeiul unui act comun, cum e cel al lecturii unei
cărți - nu a unui manuscris! - de la care se așteaptă
un mesaj revelator de mari înțelesuri (cartea e, -
atenție⁴⁴ - un infoliu, adică un volum cu coala pliată
în două, închisă, și formând patru pagini tipărite,
iar acesta e „saturat de semn⁴⁴ și „poros⁴⁴, adică
permeabil, promițând, în principiu, pătrunderea
dedesubtul semnelor, nu înainte, însă, de tăierea
hârtiei ce îngreunează această pătrundere), crește
aspirația spre înaltul spiritual. „Lentila⁴⁴ (banalilor

    CĂRȚI
   •    Nicoleta Ciobanu, Zborul lăstunului alb, poezii, Editura Excelsior Art, Timișoara, 2009, 96 p.
   •    Dan Ciachir, Derusificarea și „dezghețul", memorialistică, Editura Timpul, Iași, 2009, 114 p.
   •    Iordan Datcu, Tradiții din Maramureș, studii și culegere de texte populare, Editura „Grai și suflet⁴⁴
- Cultura Națională, București, 2009, 228 p.
   •    Dinu lanculescu, în așteptarea Timpului știut, „poezii, sonete, rondeluri⁴⁴, Casa Cărții de Știință,
Cluj-Napoca, 2009, 154 p.
   •    Marina Dumitrescu, Fragmente dintr-un mozaic necunoscut, cu o postfață de Ioana Pârvulescu și
o prezentare pe copertă de Răzvan Mihai Năstase, București, Ed. Vinea, 2009 (versuri). 114 pag.
   •     Victor Teișanu, Elegii și extaze, Iași, Ed. Timpul, 2009 (poezii; prezentare pe ultima copertă de
Valeriu Stancu). 104 pag.
   •    Domnica Pop, Clepsidra cu stele, poeme haiku, Arad, Ed. Mirador, 2009. 90 pag.
   •    Titina Nica Țene, Scaunul harului, versuri, Craiova, Ed. Contrafort, 2009. 54 pag.
   •     Gheorghe Pitarcă, Poveste cu final dulce, poezii, povestiri, schițe și basme erotice, Orăștie, Ed.
Emma, 2009. 168 pag.
   •    Mihail Voicu, Neagra, Oltenița, Ed. Tridona, 2008 (roman). 422 pag.
   •    Mihai Merticaru, împărăția frigului, poeme, Editura Timpul, Iași, 2009, 112 p.
   •    Marian Stan, Ne văd copiii, prefață de Felix Nicolau, coperta și ilustrațiile de Cristina Ficu-Stan,
București, Ed. Curtea Veche, 2009. 224 pag.
   •    Boris Marian, 154 sunete, București, Ed. Granada, 2009 (versuri). 84 pag.

ochelari!), despre care vorbește și Ioana Pârvulescu,
nu e degeaba metaforizată ca „orgă a prismei⁴⁴ și
nu în zadar e așezată în text după adverbul înalt:
„pretențiile înalte⁴⁴ sunt într-adevăr astfel, căci
așteptarea dezvăluirilor Sensului e mare și acută.
Metafora va fi, așadar „nobilă⁴⁴ și dublă, căci asociază
instrumentul muzical cel mai solemn și mai „sacru⁴⁴,
cu șlefuirile prismatice dragi geometrului căutător
de „restrânse perfecțiuni poliedrale⁴⁴. Lectura e
cântărire tocmai a acestui înțeles, căutare a ponderilor
inefabile făgăduite și repede contrazise prin acel dar
adversativ: „Dar soarele pe muchii curs, de doliu⁴⁴.
Umbra crepusculului „real⁴⁴, declinul soarelui, trece
în cealaltă, simbolică, sugerând contrazicerea
străduințelor de descifrare. Nu cred că se trimite aici
la niște „ochelari critici care te fac să arzi lucrurile
fără valoare⁴⁴ și nici de „o dilatare a greșelii printr-
o lentilă care mărește, un fel de „văd monstruos⁴⁴
care conduce la ardere⁴⁴; nici chiar, în fine, de „o
ardere sacrificială a ceea ce ai scris și de la care
pornește o creație mai înaltă⁴⁴. Repet, nu de creație
e vorba (sau, în nici un caz, de una proprie), ci de
un obiect - cartea - purtător de cunoaștere, care-o
închide și cheamă la încercarea de descifrare a
unor semne ale lumii pe care el le conține.
   Ca atare, privirea trecută prin „orga prismei⁴⁴ se
și cocentrează asupra infoliului „saturat de semn⁴⁴,
se apropie (și e sugestivă izolarea-concentrare,
prin punct, la început de vers, a adverbului aproape),
după cum nu e întâmplătoare trecerea în regim tranzitiv
a verbului a împietri: „Aproape. Ochii împieteresc
cruciș / Din fila vibrătoare ca o tobă /Coroana literei'...
împietresc, adică fixează semnul, litera (în căutarea
spiritului) prin concentrare asupra lui, - și tot o
puternică sugestie a acestei concentrări a lecturii este
prezența filei vibrătoare ca o tobă, a paginii, adică,
cercetată în stare de maximă tensiune intelectuală
de ochiul cititor, presată până la vibrație. Departe,
așadar, de „micul păcănit ce se transmite din pagină
în pagină⁴⁴... Că ochii împietresc cruciș nu e, de
asemenea hazardat: se încrucișează, ca în lentila pusă
sub soare, razele care ard, cum se știe, hârtia pe care
se... concentrează. Să nu uităm nici că fixarea-
„împietrire⁴⁴ a privirii se face asupra coroanei literei,
multiplu sugestivă - fiindcă ni se oferă și termenul
concret-material (cine a fost în tipografie știe despre
ce e vorba: forma, desenul literei) cu o prelungire
spre figura copacului cu ramuri îmbinate armonios,
care se va opune de îndată mărăcinișului apropiat de
dezordinea și amorful „clăilor de fire stângi⁴⁴ din alt
poem: „Coroana literei, mărăciniș⁴⁴! și, ca să pună
un accent trist-devalorizant acestui efort zădărnicit,
vine ultimul vers al strofei: „Jos, în lumină tunsă,
grea, de sobă⁴⁴! înălțare propusă inițial, cădere și
scădere finală!

actualitatea

   E de comparat aici imediat, pentru simetria, care
marchează și un cotrast: soarele a cărui lumină nu
pătrunde în, totuși, „porosul infoliu“, și scăzuta lumină
a sobei, și „tunsă⁴⁴, și „grea“, opusă marii promisiuni
de revelație inițială, în care „ca fruntea vinului i
cotoarele roșesc⁴⁴: vin „înalt⁴⁴, și acela, nu străin,
desigur, de „slujitele vinuri⁴⁴ pe care „frimitura“
era tot a astrului solar, în Poartă. Numai că între
luminoasa euharistie dorită și soarele „curs, de doliu⁴⁴,
rămas să se prelingă la marginea cărții, ca și
lumina „tunsă⁴⁴ a prozaicei, domesticei sobe, diferența
e radicală și traductibilă printr-o dureroasă înfrân-
gere. O prelugire a comparației ar pune față în față
fruntea vinului, aurorală, cu mărăcimnișul coroanei
care n-o mai încununează auroral, ci sugerează mai
degrabă jertfa cu model biblic, numai că, în poem,
devalorizată, și - cine știe? - poate că și adverbul
cruciș ar permite o lectură ambiguă, ca trimitere
la... crucificare, reverberând spre efortul chinuitor
al lecturii...
   Mă tem, așadar, că nu de „un manuscris ars în
sobă⁴⁴ e vorba aici, chiar dacă cenușa-gunoi e strânsă
în falsa geometrie a conurilor de prozaica „mătușe⁴⁴
care „deretică⁴⁴ odaia reveriei („slabul vis⁴⁴) de cititor-
poet. Lectura visătoare de la gura sobei, în dublul
crepuscul solar și al „luminii tunse⁴⁴, nu reușește,
în ciuda tensiunii privirii cercetătoare decât să
ardă, simbolic vorbind, pagina saturată de „semn⁴⁴,
fără a mai reuși să-i și pătrundă înțelesurile și ratând
geometrizarea propusă, de pildă în Grup, ca autentic
„gest închis⁴⁴ menit să reconfigureze informul într-
un „virgin triunghi tăiat spre lume⁴⁴. în Dioptrie
rămâne să fie ordonat doar „gunoiul tras în conuri⁴⁴,
în figuri alterate de conținutul imund, în stare să ofere
numai o foarte relativă, precară „adeverire a
zilei⁴⁴, a unui adevăr mult „scăzut⁴⁴, deși căutat cu
încordare și într-un spațiu el însuși caracterizat ca
„îndoire⁴⁴: „Odaie, îndoire-n slabul vis! /-Deretecată
trece, de-o mătușe - / Gunoiul tras în conuri, lagăr
scris, / Adeverire zilei - prin cenușe⁴⁴. Arderea nu
mai atinge transfigurarea, ea nu deschide, solar, spațiul
cunoașterii, ci duce la o altă închidere, în „lagărul
scris⁴⁴ al unei substanțe arse în van, pur reziduale.
E cam ceea ce întâmpla, cu celălalat caz de eșec al
decantării, pe care poemul Falduri îl aproxima drept
caricatură a efortului geometrizării de sine.
   Așa-zisul „șaradism⁴⁴ al ultimelor poezii ale lui
Ion Barbu are, așadar - cum spune și Ioana Pârvulescu
- procentul lui de realitate. Dar ingeniozitatea
combinării între cuvinte și imagini din adevăratele
șarade, fără să lipsească nici la poetul nostru, e departe
de a rămâne la acest nivel al exercițiului gratuit al
inteligenței, ci vizează mult mai înalte țeluri. Nu e
vorba, deci, de un simplu ermetism verbal - și
regretatatul Marian Papahagi a demonstrat stră-
lucit necesitatea interioară a viziunii barbiene de a
se concentra, gradual, ca foarte complex „joc secund⁴⁴,
care are și o dimensiune pe care o numeam cândva
„jocul din text⁴⁴. „Dubla figurație⁴⁴ e mereu în act și
conduce în foarte concentrata producție barbiană, la
viziunea unei lumi în care înaltul și josul comunică
sau tind să comunice intim, sub semnul Spiritului.
Un poem precum cel comentat aici vorbește, desigur,
despre eșecul unei asemenea întreprinderi, nu însă
fără a menține la o înaltă cotă tensiunea căutării acelui
Sens mai pur, care situează fiecare act omenesc
într-un ansamblu de eforturi suprem cunoscătoare.
Că această căutare tensionată se produce sub semnul
unui profund sentiment al sacrului o subliniază foarte
bine și autoarea ciclului de articole de la care am
pornit. Mai trebuie adăugat doar că, uneori, ca în
Dioptrie, se mai aude și câte-un ecou al acelui „râs
fonf al Demiurgului⁴⁴ ce asistă, din când în când,
și la înfrângerile noastre de căutători ardenți ai
înțelepciunii, de pe urma cărora rămâne doar
puțină cenușă, precar constrânsă de geometrii e-
femere.

                                         Ion POP


Cruzimea istoriei

(urmare din pag. 3)
Defascizarea, un deziderat
credibil la 23 august 1944

   în condițiile pe care le-am schițat mai sus, sloganul
luptei împotriva fascismului, adoptat de Partidul Comunist
la 23 august 1944 era unul credibil. Acest slogan nu era
atunci numai al comuniștilor, ci și al lumii democratice
occidentale, se vorbea despre victoria Aliaților (URSS,
Statele Unite și Marea Britanie). Lupta contra fascismului
se confunda cu lupta pentru democrație și libertate. Am
trăit cu intensitate și cu dramatism a doua jumătate a
anilor ’30 și anii ’40 ai secolului trecut, iar modul în
care noile generații au tendința de a confunda lectura
lor de azi a acelei perioade cu percepția ei directă de
către cei ca mine, care au suportat-o, mi se pare îngri-
jorătoare. Desigur, ulterior sloganul antifascist a fost
deturnat, în numele său s-au comis abuzuri grave, în
urma cărora au pierit zeci de mii de oameni, printre ei
reprezentanți de frunte ai democrației interbelice și ai
intelectualității românești. Despre toate acestea dă seama
Memorialul victimelor comunismului, de la Sighet. Am
avut privilegiul de a fi fost invitat la ediția din iulie 2009
a sa și sunt recunoscător Anei Blandiana pentru a-mi
fi dat posibilitatea de a mă afla în fața câtorva sute de
elevi și de profesori care doreau să înțeleagă istoria
zbuciumată a României în secolul al XX-lea. întrebarea-
cheie pe care am lansat-o: Aveam noi, cei care am
trăit în mod conștient ziua de 23 august 1944, o imagine
clară a ceea ce avea să urmeze? Sau mai degrabă pluteam
într-o stare de accentuată dezorientare? Este greu să-i
convingi pe cei tineri că nu claritatea, ci confuzia era
starea care ne stăpânea. Când scapi de o nenorocire,
trăiești cu intensitate această eliberare și rămâne puțin
loc pentru preocuparea de un alt viitor decât cel apropiat.
Am fost aplaudat pentru aceste cuvinte, dar și colegul
care m-a contrazis, pretinzând că la 23 august 1944
perspectiva instaurării unei noi dictaturi era foarte clară,
fusese la fel de puternic aplaudat. într-un sistem educațional
cum este cel care persistă în învățământul românesc,
în care spiritul critic nu prea este stimulat, aplauzele pot
fi înșelătoare, deruta din spatele lor nu poate fi exclusă.

O toamnă memorabilă

   Toamna anului 1944 și anul 1945 îmi stăruie puternic
în amintire. Imaginea miilor de tineri întorși de pe front
și care asaltau porțile universităților, dorința lor de a
începe o viață nouă, setea lor de cultură și de instruire
m-au marcat atât de puternic, încât acum, dacă este să
aleg momentele cele mai luminoase ale vieții mele,
momentul 1944-1945 se impune ca unul privilegiat.
A fost o adevărată dimineață a unei vieți noi. Am cunoscut
atunci mulți tineri, fericiți că-și pot relua studiile. Unii
erau restanțieri la câte un examen dinainte de război și
veneau acum să se prezinte din nou, pentru a obține
un calificativ de trecere. Căzuseră, de exemplu, în 1941,
la teza de Mecanică, la prof. Valcovici, și veneau în
1945, s-o dea din nou, pentru a fi admiși la oral. Regula
era atunci că te puteai prezenta la un examen de mai
multe ori, unii îl treceau abia la a patra sau a cincea
prezentare. Acum, aflăm că elanul nostru de atunci a
fost unul greșit, trebuia să ne dăm seama că intrăm
într-o nouă dictatură, mai teribilă decât cea anterioară.
Dar prezentul nostru de atunci nu prea se recunoaște
în trecutul care ni se propune azi. Acum, asociem data
de 23 august 1944 cu instaurarea comunismului și-atâta
tot. Este o ultrasimplificare, o caricatură a istoriei reale.

De la falsificare la grotesc
nu e decât un pas

   în același articol al lui Aristide lonescu (p. 225-226)
se afirmă că acțiunea de suprimare a Academiei Române

și de înlocuire a ei cu Academia R.RR. a fost realizată
de 20 de persoane: Parhon, Andrei Rădulescu, Sadoveanu,
Traian Săvulescu, lorgu Iordan, Dimitrie Pompeiu,
Danielopolu etc. și de 12 străini, printre care matematicienii
Sierpinski, Montei și Bompiani și fizicianul Wemer
Heisenberg. Vor fi aflat vreodată acești mari savanți
de grozăvia care li se atribuia? Toate aceste nume au
fost preluate din componența noii Academii înființate
în 1948. Acum e ușor să spui: acești savanți au păcătuit
acceptând să facă parte din noua Academie; mai mult,
au păcătuit acceptând să dialogheze cu puterea comunistă.
Dar noi, cei care atunci făceam primii pași în știință,
ce ne-am fi făcut dacă nu-i aveam ca profesori și formatori
pe cei pe care i-am avut, deci dacă ei ar fi refuzat
compromisul, adică dialogul cu noua putere? în locul
lor am fi avut ca profesori niște simpli activiști de partid
și de unde ar mai fi apărut atâția care fac cinste azi științei
și culturii românești?
   în același articol al lui Aristide lonescu (p. 229),
Pompeiu, care la pagina 225 era pe o listă neagră, se
află acum pe lista victimelor ocupației sovietice. Roller,
la care referința este în mod repetat negativă (cum era
și cazul), apare, în articolul lui Zicu lonescu (p. 198) pe
lista de „titani ai culturii române, interziși total sau
parțial, de scrierile cărora câteva generații au fost
văduvite⁴⁴. Ce să mai înțeleagă cititorul din toate
astea? Grotescul situației culminează cu informația de
pe coperta interioară: volumul la care ne-am referit a
fost finanțat de matematicianul Comeliu Constantinescu,
profesor la o mare universitate din Elveția, unul dintre
cei mai importanți discipoli ai lui Stoilow, care se
recunoaște în această ipostază și poartă Maestrului
său recunoștință și afecțiune. Stoilow l-a scos pe viitorul
său discipol din închisoarea politică în care se afla și
devenise un model pentru acesta din urmă. Dar l-a putut
scoate din închisoare tocmai pentru că acceptase dialogul
cu puterea. Când l-am întrebat pe profesorul din Elveția
dacă a citit cartea pe care a finanțat-o, acesta mi-a răspuns,
printr-un mesaj e-mail, din 18 noiembrie 2007, că a
acceptat finanțarea într-un moment în care cartea se afla
numai în stadiul de proiect, nu putea bănui că va conține
asemenea grozăvii. Compromisurile intrau în regula
jocului cu puterea. Unii au dus aceste compromisuri
peste limita admisă, dar acest verdict trebuie diferențiat
de la caz la caz, nicio judecată globală nu clarifică
lucrurile.

Cruzimea istoriei

   Institutul de Matematică al Academiei Române, unul
dintre cele mai performante institute de cercetare
matematică, la nivel mondial, poartă numele lui Stoilow,
pe care alții îl consideră gropar al culturii române.
Dar ce ar rămâne din cultura română fără oameni ca
Stoilow și Vrânceanu? Putem înțelege starea de revoltă
a acelora care află că, în timp ce ei erau în închisori
dintre cele mai teribile, alții intrau în Academia
inițiată de comuniști, după ce aceștia din urmă demolaseră
Academia anterioară. Dar la o chibzuință ulterioară, și
ei ar trebui să înțeleagă lucrurile nu numai prin frustrările
de care au avut ei parte.
   Cele relatate mai sus nu-s decât o componentă a unui
tablou mult mai amplu, al unei lumi care se deformează
până la caricatură, sub acțiunea escaladării proceselor
de comunicare. Din acest tablou nu lipsesc nici acei
tineri pentru care Stalin a fost portarul nu știu cărei
echipe de fotbal și să nu ne mirăm dacă și Ceaușescu
va fi perceput drept un fost jucător de la Steaua, Dinamo,
sau Rapid.
   In aceste condiții, ce destin mai are memoria colectivă
a omenirii?

Solomon MARCUS

   P.S. în articolul meu din Rl nr. 36, dezacordul
gramatical de la p. 3, ultimul rând din coloana a doua,
nu-mi aparține.


România literară nr. 38 / 25 septembrie 2009

nadecvarea Fridei la vremurile noi seamănă
izbitor cu cea a Normei Desmond, personajul
intepretat de Gloria Swanson în faimosul film al
lui Billy Wilder, Sunset Boulevard.

comentarii critice

România literară nr. 38 / 25 septembrie 2009

                 OMANUL Alexandrei Târziu, Lista
     lucrurilor care obsedează, se încheagă
     I           din cumularea a trei povești, derulate
                 în trei locuri diferite ale lumii (București,
     ₍     1     Baltimore și Washington DC), scrise
                 în stiluri narative diferite, ale căror
personaje au drept element comun
1^^ faptul că și-au intersectat pașii, în
vremea copilăriei din perioada
premergătoare venirii comuniștilor
la putere, în localitatea Ciulinești, de care sunt legate
într-un fel sau altul. Trei vieți aruncate în puncte diferite
ale globului, precum bilele unei imaginare rulete a
destinelor umane. Cumulate cele trei existențe se
coagulează într-o saga a României ultimilor șaizeci
de ani. între abdicarea regelui Mihai (30 decembrie
1947) și stricta noastră contemporaneitate (să iau drept
reper temporal momentul integrării în Uniunea Europeană),
aproape că s-ar fi putut scurge o viață de om. în
timpul acesteia au avut loc două revoluții (comunistă
și anticomunistă) care au schimbat radical sistemele de
valori și raporturile din viața socială. în cursul aceleiași
existențe, de două ori viața s-a întors la momentul zero.
Tot ce până atunci fusese alb s-a transformat în negru
și viceversa, mentalitățile și viziunea asupra lumii
deprinse în familie și în școală au trebuit să fie radical
revizuite. După fiecare dintre aceste cutremure politice
majore, destine ce păreau definitive au fost reclădite
din temelie, oamenii au dobândit o cu totul alte identități,
în plus, cele două revoluții de sens contrar au produs
drame mai mici sau mai mari în aproape fiecare familie
din această parte de lume.
    Cel mai fascinant dintre cele trei destine care alcătuiesc
romanul Alexandrei Târziu este de departe cel al Fridei.
Aceasta trăiește împreună cu devotata sa servitoare Tina
într-o lume a trecutului comunist de care îi este imposibil
să se mai rupă. Inadecvarea Fridei la vremurile noi
seamănă izbitor cu cea a Normei Desmond, personajul
intepretat de Gloria Swanson în faimosul film al lui
Billy Wilder, SunsetBoulevard. Așa cum Norma Desmond
fusese o răsfățată a cinematografului mut care refuza
să ia act de trecerea timpului, Frida este o fostă
agentă a Securității, de o frumusețe răpitoare, care, la
un moment dat avusese întreaga lume la picioare, ajunsă
acum la vârsta senectuții. Ea este incapabilă să
accepte că lumea s-a schimbat, că peste ea au trecut
nemilos anii și că nimic din ce fusese odată trecutul său
glorios nu mai este de actualitate. își scrie cu aceeași
conștinciozitate notele informative deși nimeni nu mai
are nevoie de ele, este tentată să se îmbrace în fuste
scurte, refuză să poarte lenjerie intimă, chiar dacă trupul
ei a devenit demult o ruină. Tina, credincioasa sa servitoare
îi protejează lumea fictivă în care se află cu devotamentul
sublim arătat de majordomul, intepretat de Erich von
Stroheim, Normei Desmond. Ca și acesta, Tina, pare
o ființă impenetrabilă, egală cu sine, perfect alienată,
pe care nimic nu o (mai) miră. Singurul reper ferm al
vieții sale este oferit de pozițiile exprimate de un moderator
de televiziune, expert în toate domeniile, dl. Desculțu,
pe care îl citează cu orice prilej ca argument suprem.
Discuțiile savuroase dintre cele două femei, analizele
pe care le fac asupra situației din România tranziției
trimit cu gândul la faimoasa scenă a citirii ziarului de
către jupân Dumitrache sau la dialogurile dintre conu
Leonida și Efimița. încercările ridicole ale Fridei de
a-i contacta pe foștii ei superiori la numerele cunoscute
pentru a le transmite raportul se transformă în savuroase
scene de teatru absurd: Alo, domnul colonel Pufu?
ceru ea autoritar./ - Nu, Pufu-i la «cartușerie», eu
sunt Fulgu./- Aici raportează locotenent-colonel Tereza,
042./ - Patruși cât?.../ - ...Și doi./ - Aha. Și care-i
factura?/ - Nu-i nicio factură, domnule colonel, dar
ultima mea notă informativă pe care v-am trimis-o
mi-a fost retumată fără ca măcar să fi fost deschisă.
V-ați schimbat codul?/ - N-am schimbat niciun cod
doamnă locotenent, ne-am schimbat orientarea. Noi nu
mai colectăm note informative. Dumneavoastră vorbiți
acum cu directorul fabricii «Artificii pentru tine»,
răspunse el galeș./ Ce-i aia? Se răsti Frida, presimțind
ceva sarcastic în moliciune vocii interlocutorului. Adică
ce faceți acolo?/ - Armament⁴⁴ (p. 31). Personajul
nu-și pierde însă speranța și își continuă această viață
în ficțiune sub privirile foarte răbdătoarei Tina.

Ruleta vieții
7



ALEXANDRA TÂRZIU

Alexandra Târziu, Lista lucrurilor care
obsedează, Editura SemnE, București, 2009,
302 pag., 19,9 lei.

   La fel ca personajele lui Almodovar, eroii Alexandrei
Târziu au identități incerte, ascund secrete care o dată
revelate aruncă o lumină nouă asupra întâmplărilor
cărții. Nimic nu este ceea ce pare să fie, totul este rodul
unor jocuri ale hazar-
dului, combinat cu lupta
pentru supraviețuire.
Destinul Fridei este mai
mult decât elocvent din
această perspectivă. Ea
este fiica răsfățată a
boierului de Ciulinești,
familie cu un destin tra-
gic după preluarea pu-
terii de către comuniști.
Victimă a regimului, co-
pila se transformă cu
cinism în torționar care
nu ezită, pentru a-și atin-
ge scopurile, să treacă
prin paturile unora dintre
cei care i-au distrus fa-
milia. După ce familiei
ei i-au fost confiscate
toate bunurile, își umple
casa cu bunuri rechi-
ziționate cu ocazia
perchezițiilor la care a


• Leonid Dragomir
Mihai Șora. O filosofic
a bucuriei și a speranței
• Constantin Ciucă
Regele cu pene

• loan Pintea
Casa teslarului

• Stoian G. Bogdan
Chipurile


participat. Noua viață o prindă atât de bine încât nu se
mai poate debarasa de ea. Finalul postrevoluționar o
găsește de aceea într-o acută criză de identitate, dublată,
aproape ca o binefacere, de un început de boală Alzheimer.
Scena finală cu bătrâna Frida vânzând liceenilor castane
coapte la focul făcut din fostele dosare are, de aceea,
o evidentă conotație simbolică.
   Dacă destinul Fridei permite o incursiune în
societatea românească din perioada comunismului și
din anii traniziției, celelalte două destine ale cărții trimit
la viața nu cu mult mai roză a exilanților români din
Statele Unite ale Americii. Spre deosebire de alte
etnii (rușii, de pildă) care își duc traiul în Babel-ul nord-
american într-o strictă comuniune, românii se remarcă
prin răceala, dacă nu ostilitatea față de compatrioții
pe care îi întâlnesc în țara de adopție. Primele
întâlniri cu românii de dincolo de Ocean i-au produs
nou-venitului Cornel un soi de melancolie vecină cu
depresia, exprimată prin acordurile sfâșietoare ale
acordeonului, devenit veritabil balsam pentru suflet,
„în schimb românii pe care îi întâlnise - mai toți cu
capul la cutie. Odată citise pe ecusonul unei casierițe
numele ei românesc: Popescu. «Aaa, suneți din Româ-
nia!» exclamase el, dar femeia îl ignoră brutal. «Next!»
anunță ea. Era clar că n-avea nici cea mai mică
intenție să-și declare identitatea în public, fie că n-avea
cu ce se mândri, fie că o mai ustura gândul la patria
lăsată... Altădată, auzindu-1 pe unul înjurând româ-
nește, s-a apropiat plin de entuziasm, să-1 ia în brațe, că
nimic nu pare mai reconfortonant decât o înjurătură
de acasă. Dar nici n-a apucat să-și ridice brațele spre el,
să-i dea o replică, individul o și luase la sănătoasa...
Speriați și de umbra lor românii nu se înghesuiau să
comunice⁴⁴ (p. 134).
   Invidiați - într-un fel, pe bună dreptate - de cei de
acasă, pe vremea regimului comunist, românii ajunși
în țara tuturor posibilităților se izbeau zilnic de tot felul
de ziduri, cel mai puternic dintre ele fiind lipsa de
comunicare. Compatrioții întâlniți acolo refuzau
comunicarea în maniera exemplelor din citatul anterior,
iar dialogurile cu americanii propriu-ziși erau compro-
mise de diferențele culturale și de mentalitate. Interviul
pentru naturalizare la care participă naratoarea cărții
este o simfonie a noncomunicării, funcționarul ame-
rican nefiind altceva decât o mașină umană care nu face
decât să completeze aproape mecanic rubricile chestio-
narului său, indiferent de dramele și speranțele celei
aflate în fața sa.
   Plin de qui-pro-quo-uri, înâlniri stranii, coincidențe
la limita credibilului, identități surpriză și răsturnări de
situații, presărat cu o discretă pudră suprarealistă, ro-
manul Alexandrei Târziu, Lista lucrurilor care obse-
dează este o carte densă, puțin barocă, dar foarte intere-
santă. O ficțiune insolită despre metodele de supravie-
țuire ale românilor de ieri și de azi scrisă cu măiestria
unui prozator încercat. ■
PUBLICITATE

www.cartearomaneasca.ro

CARTEA ROMÂNEASCĂ

ull pil mC III UI Un sâptămînal realizat
= CULTURA în colaborare cu Ziarul de lași

actualitatea


        La ghenă


           ENTRU MINE, Budapesta devenise locul unde fusese
D invitat și împușcat fără multă vorbă de K. G. B. tânărul general
maghiar, la sfârșitul revoluției din octombrie 1956...
               Să-1 inviți, așa, pe cuvânt de onoare, ca pe vremuri, pe acel
           tânăr rebel, intransigent, și, în doi timpi și trei mișcări - pac,
           pac, pac!... - fără să mai apuci să rostești vreun protest...
           invocând cuvântul dat...

                                   *

   Penru mine tot Budapesta era și cârciuma periferică dinainte și de 1956,
un local curat, - cum sunt ungurii, - și în care văzusem cea mai
cumplită beție - vocile, mai ales - foarte jalnice..., la noi, în România,
omul pus pe chef cântă Foaie verde și-o sipică, drag mi-e mie Ionica
etc., etc.
   Dar aici, la Budapesta, să vezi și să auzi vreo patru-cinci inși
cântând cu zbierete, cu răgete de om înjunghiat,... te cuprinde groaza...
   Țin minte că intrasem să mănânc. Era un fel de birt. La intrare nu mă
primise nimeni. Ci doar o fetiță zbanghie, cu ochelari, stând la tejghea,
fata a mică a patronului, probabil, care lipsea.
   Intrasem și clopoțelul de deasupra ușii se auzise sunând grăbit.
   Clientii ceilalți începuseră să cânte, mai întâi încet, pe urmă, treptat,
mai tare până ce totul se transformă într-un soi de viscol vocal.
   Nu era numai jale. Era mai mult decât jale. O tristețe, cu niște urlete
lugubre, crescând, din ce în ce mai amenințătoare și, - am observat - fetița
zbanghie, pe post de patroană, asculta cântecul acela nemișcată, cu o atenție
nepotrivită vârstei sale.
   Și când am ieșit, asurzit, m-am uitat la clopoțelul de deasupra ușii.
   Care trebuia să sune, - acela era rolul său, să sune - dar care înțepenise
și el o dată cu aerul crâșmei, prefăcut într-un uragan...
                                   *

   Dar Budapesta mea este ultima văzută, în vara lui 2005.
   Ședeam la un hotel central împreună cu o familie de români, care
vedeau prima dată orașul.
   „Mai lasă-mâ, nene, să-l mai văd o dată“ - îmi ceruse voie un băiețel
de vreo zece ani, un fel de Goe, pe care-l chema Gelu...
   Am deschis ușa arătându-i pe terasa largă a hotelului...
   Gelu a ieșit, tăcut, și-a împreunat mâinile sub bărbie și a exclamat
serios ce frumos e...
   Vedea Dunărea, podurile arcuite peste ea...
   Ai dreptate, Lam aprobat pe băiețelul grav, invers decât Goe, este orașul
cel mai frumos din Europa, - dintre cele mai recente am adăugat...
   Dar de ce Bucureștiul nostru nu e și el așa? a întrebat Gelu, cu ochii
la mine. Am zis fiecare oraș are soarta și rolul lui, - m-am eschivat eu,
și l-am mângâiat pe căpșor... Și m-am gândit.
   A doua zi știu că familia, înainte de plecare a ieșit la plimbare.
   întâmplarea ce urmează, o știu de la românca singură, de la arhitecta
ce se nimerise să fie la plimbarea finală.
   Era pe malul Dunării, cam în dreptul Parlamentului.
   Căuta artă populară. Văzuse într-un loc expusă pe malul Dunării o
broboadă maghiară verde-verde, deschis, la un cap, treptat, spre centru,
închisă, cum este fasolea bătrână. Nu-i plăcea verdele. Dar verdele acela...
   O unguroaică - vânzătoarea - își dăduse seama că o interesează broboada
și i se adresă:
   Naiagoșyason, naiagoyason... thașekkeremkeremszepen (aproximativ,
scuze - femeie nobila...) - și continuă așa s-o îmbie să o cumpere...
   Arhitecta se uită în urmă. Prietena o striga de zor, - și ea, arhitecta,
îi răspunse că unguroaica aceea vrea cu orice preț (adică musai,
neapărat) să-i vândă un lucru, iar unguroaica zisese românește: nu cu orice
preț (nu adică la nimereală), ea nu vindea ieftin, că avea marfă de calitate,
- adverbul se transformase subit în gura ei în substantiv ce indica valoare.
   Era, probabil, orădeancă, de la Oradea, vorbea curat românește, însă
înțelesese greșit acel cu orice preț... ■


HENĂ e un cuvânt absent, în mod surprinzător, din dicționarele noastre,
deși e foarte cunoscut și folosit de vorbitorii actuali. Cei care locuiesc
în blocuri înalte îl utilizează zilnic, în măsura în care sunt nevoiți
să-și scoată din casă gunoiul - și să-l arunce la ghenă. Blogurile
înregistrează asemenea gesturi cotidiene: „ca orice om cu simț civic,
îmi duc și eu gunoiul la ghenă“ (the4thfloor.ro); „pun gunoiul direct
în găleată și-l varsă la ghena^ (mana.ciutacu.ro) etc. Adesea termenul
e însoțit de o precizare - de gunoi - care unora le-ar putea părea

tautologică: „dar pe de altă parte, la ce ne trebuie nouă ghena de gunoi...? Ca să
aruncăm cu voleu lucruri pe care le putem duce singuri jos?⁴⁴ (lemonstudio.ro).
în DEX 1996, ghena nu există; după cum nu se găsește acest cuvânt banal,
specific vieții cotidiene „la bloc“, nici în Micul dicționar academic (MDA, II,
2002), nici în Noul dicționar universal (NDU, 2006). îl înregistrează, în fine,
Dicționarul explicativ ilustrat (DEXI, 2007), care îl definește ca „loc special
amenajat unde se aruncă gunoiul (menajer)“, fără a-i putea stabili originea (cuvântul
apare cu indicația „etimologie necunoscută*⁴).
    Uzul curent și tăcerea dicționarelor au stimulat, în acest caz, apariția etimologiei
populare, a explicațiilor false, construite pe baza unor asemănări de formă sau
sens. Se pare că multă lume e convinsă că termenul ghenă provine din gheenă,
ipostază a infernului prezentă în textele bisericești, dar și în blesteme și imprecații
(„focul gheenei⁴⁴); cuvântul provine din ebraică (Gehenna, Gehinnam, Gehinnom),
a trecut în greaca textelor creștine (în primul rând din Noul Testament), intrând
în română prin intermediar slav. DOOM recomandă scrierea sa cu inițială minusculă
(ca și în cazul cuvintelor iad și rai). Atestări ale falsei explicații se pot găsi în
internet: „Când îi ziceți băiatului vostru: «Fănel, du gunoiul la ghenă», v-ați
gândit vreodată de unde vine acest cuvânt? și, mai ales, ce înseamnă? ghena vine
din evreiescul gheena^ (hanuancutei.com); „Gheena era ceea ce o spune și numele
ei: o «ghenă» - un loc de gunoi⁴⁴ (galileanul.ro). Desigur, analogia între cele două
spații este frapantă; chiar cei care se feresc de explicații etimologice riscante sunt
tentați de jocul de cuvinte: „Se oprește lângă gura neagră a ghenei de gunoi,
imaginea însăși a Gheenei populate de avortoni și mame ucigașe⁴⁴ (agenda.litemet.ro).
    De fapt, cuvântul ghenă nu are nici o legătură etimologică cu Gheena și nu
este nici pe departe atât de misterios pe cât pare. Mulți arhitecți ar fi putut corecta
omisiunea din dicționarele noastre generale, dacă ar fi fost consultați: pentru că
ghenă e un termen tehnic intrat de mult în româna de specialitate (arhitectură,
construcții), din franceză: unde gaine are mai multe sensuri („teacă⁴⁴, „un fel de
corset⁴⁴, „rochie mulată⁴⁴; în construcții - „înveliș protector al unui tub⁴⁴ și, prin
extensie, tubul însuși; în Tresor de la langue francaise informatise (atilf.atilf.fr),
se dau exemple ca gaine de fumee și gaine d’aeration. Este evident că ghenă de
gunoi - adică tubul larg prin care se aruncă de la etajele superioare gunoiul -
nu e pleonastic, pentru că în construcții pot exista și alte ghene.
    Pe de altă parte, trebuie să recunoaștem că în româna vorbită cuvântul
ghenă și-a lărgit foarte mult sensul. De la descrierea tehnică a unui anumit tip
de construcție s-a ajuns la desemnarea generică a oricărui spațiu de depozitare
a gunoiului. Folosirile improprii s-au impus surprinzător de repede; chiar definiția
din DEXI, citată mai sus, demonstrează acest lucru. Ghenă a ajuns să indice nu
numai tubul, ci și mica încăpere care îl închide sau în care se adună gunoiul
aruncat de sus: „Aș vrea să știu cum pot să îl combat pe acest individ
și dacă acea boxă (ghena) trebuie să stea închisă⁴⁴ (adb.ro); „O familie
cu patru copii locuiește de peste doi ani în ghena de gunoi a unui bloc⁴⁴ (diasporaro.com).
Mai mult, cuvântul se folosește pentru a desemna spațiile exterioare dotate cu
tomberoane sau containere: „ghenă de gunoi amplasată în parcare⁴⁴ (realitatea.net);
„ghena de gunoi care se revarsă în parcare⁴⁴ (clujeanul.ro). Termenul a căpătat,
inevitabil, și utilizări metaforice sau metonimice: „Aruncăm limba română la
ghenăl“ (220.ro); „trăim într-o ghenă de gunoi“ (razzvan.info); „înjurături cu
miros de ghenă“ (Cotidianul, 17.03.2008); există „Ghena Virtuală⁴⁴ (laleagane.ro)
și chiar, în limbajul familiar-argotic, construcții în care sensul negativ este foarte
general („folosit pentru a descrie o situație nu tocmai roz: (...) «Mă ajuți și pe
mine la examenul ăsta, ca sunt ghenă?»“ (123urban.ro). ■

România literară nr. 38/25 septembrie 2009

România literară nr. 38/25 septembrie 2009

  _____          U DEMULT, Monica Pillat a întocmit
un extrem de interesant volum al
corespondenței dintre părinții ei, Dinu și
Cornelia (Nelli) Pillat sub titlul Biruința
unei iubiri. Și tot ea a îngrijit o nouă ediție
în traducere românească a romanului
Zbor în libertate, scris în engleză (The
Flight of Andrei Cosmin) de mătușa sa
Pia Pillat, sora lui Dinu, cei doi copii ai
poetului Ion Pillat. Recent, ea a făcut
să apară un nou florilegiu epistolar Pagini din corespondența
cu familia Pillat, supraintitulat semnificativ Sufletul
nu cunoaște distanțele (Ed. Humanitas), relevată ca
talentată prozatoare, din păcate, târziu.
    Cum știu din romanul amintit, ea, împreună cu soțul
ei, Mihai Fărcășanu, au fost siliți să fugă din țară în 1946,
spre a evita o grea condamnare politică, amândoi
îneverșunați opozanți ai regimului comunist, abia instalat,
ea, ca descendentă a marelui I. C. Brătianu, poetul Ion
Pillat, pe linie maternă, era nepot al acestuia, iar
Mihai, ca șef al Tineretului Liberal.
    Scrisorile sunt grupate în două mari secțiuni: I „Des-
părțiri de vremuri (1947-1958)“, II „Umbrele cărților
nescrise". Ele încearcă, pe de o parte, să reconstituie
„dramatica scenă a României comuniste pe care s-au
desfășurat destinele familiei Pillat“, cum ne informează
și editoarea, iar pe de alta, caută să adune „firele, risipite
prin epistole, ale unor cărți pe care Pia a visat să le scrie
de-a lungul timpului, dar nu a ajuns“. Până la un moment
dat, scrisorile ei au fost transmise prin intermediari, de
obicei angajați din legațiile străine. Cele dintre 1947-
1958, aflăm din aceeași notă asupra ediției, au fost distruse
din teama unor eventuale percheziții, iar după arestarea
lui Dinu Pillat, în 1959, cele mai multe sunt cifrate de
ambele părți, folosind nume schimbate.
    înainte de a lua cunoștință de atât de emoționantele
scrisori ale Piei, care va reveni în țară după o dureroasă
absență de 19 ani, odată cu eliberarea fratelui din închisoare
în 1964, să ne aplecăm asupra acelora primite de ea în
Anglia, unde se recăsătorise cu doctorul Anthony Edwards,
întâi, ca fiind și cele mai importante, ale lui Dinu Pillat.
    In prim plan se situează știrile politice și cele despre
situația din ce în ce mai precară, dezastruoasă, a familiei,
silită să părăsească locuința Brătienilor, și foarte curând,
rămasă fără mijloace de subzistență. Post-festum,
informațiile recompun jurnalul prăbușirii unei lumi care
încheia dramatic un ev istoric: „Aici totul merge din
ce în ce mai rău“. „Tot mai multă lume începe să
umple închisorile". „Deși rușii în uniformă se văd mai
puțini pe străzi... deși tricolorul tot mai flutură pe înălțimea
Palatului Regal, totuși pas cu pas, ne ducem dracului,
ca să nu spun altfel". După trucarea alegerilor din 1946,
câștigate cu 70 la sută de țărăniști, urmează arestarea
și procesul grupului de la Tămădău, în frunte cu Ion
Mihalache, și, nu prea târziu, luliu Maniu: „toți conducătorii
(vreo 3000), consemnează Dinu Pillat la 11 august 1947,
au fost arestați și partidul dizolvat și supus unei prigoane
comparabile cu aceea de pe vremuri împotriva legionarilor".
O dată cu abdicarea Regelui Mihai, regimul comunist
își intră pe deplin în drepturi, sub scutul blindat al
tancurilor sovietice, folosind cele două metode
clasice, experimentate sângeros de Lenin și Stalin: teroarea
și frica, de care n-am scăpat mai bine de patru decenii.
Și descendentul Brătienilor, cei care creaseră România
modernă și întregită, descrie situația încordată, mereu
amenințătoare, aflată sub semnul permanentei suspiciuni,
cu cea mai mare exactitate: „Terorizarea a ajuns la efectele
psihozei. Nimeni nu mai este sigur de nimeni. Nu mai
îndrăznești să vorbești deschis decât în șoaptă. Și încă
după ce te-ai uitat de câteva ori în jurul tău". Și mai
departe: „Obsesia privirii pe stradă au ajuns s-o constituie
milițienii. Ai impresia unui oraș sub ocupație, în continuă
stare de alarmă". Și în această atmosferă crispată,
epistolierul simte că „zilele trec cenușii" și câ oamenii,
cei mai mulți reduși la o existență mizeră, supraviețuiesc
„într-o inerție animalică".
    Asistent al lui G. Călinescu, Dinu Pillat a fost concediat
la 15 oct. 1947. Familia era nevoită să trăiască din

vânzarea lucrurilor din casă, a cărților din bibliotecă, a
unor tablouri de mare valoare, de Luchian și Tonitza. în
plan cultural și literar, în 1948 „se începe în «Scânteia»,
cum se știe", campania de distrugere a „mitului Arghezi".
Cărțile poetului au fost interzise. în genere, situația
morală și materială a scriitorilor nu e deloc de invidiat:
„Călinescu, deși politicește aparent cu ei (cu diriguitorii
comuniști n.m.) este vehement atacat public în presă
pentru așa-zisul «idealism hegelian» al pozițiilor sale
de critic și istoric literar". Și mai grav, „Șerban Cioculescu
agonizează moralmente, ținând anticăria lui Sterescu.
Bietul Voiculescu capătă o figură tot mai scobită și
mai palida, de Christ în suferință, Teodorenii, de asemenea,
puși la index, o duc «târâș-grăpiș»“.

    Scriitorul nu era încă dezabuzat. în 1946, își
anunța sora și cumnatul, Mihai Fărcășanu, că i-a
apărut romanul Moartea cotidiană, în 1949 (e posibil ca
datarea să fie greșită), ca într-o pagină de jurnal de creație,
oferea informații despre romanul Așteptând ceasul de
apoi, pe care altă dată afirmă că-1 încheiase în 1948:
„Acum iar scriu toată ziua, revenind la viciul meu
congenital. Veți avea surpriză la întoarcere". („Surpriză
care, din păcate, nu s-a produs, pentru că o dată cu
arestarea autorului, i-a fost confiscat și manuscrisul
romanului, până azi, pierdut fără urmă).
    Tânărul tată e fericit și pictează în linii gingaș-
miniaturale portretul fiicei sale, Monica (născută la 8
oct 1947), bebeluș de câteva luni: „... fetița este adorabilă:
un cap de Christ flămând, cu părul blond, ochii albaștri,
nasul câm - un năsturel, și obrajii de măr domnesc în
toată regula" (14 martie 1948). Dinu Pillat se relevă
ca un remarcabil portretist (va cultiva genul cu entuziasm
și în eseurile sale de critică și istorie literară), va
reveni asupra chipului Monichei, văzând-o și ca suavă
și delicată adolescentă, la primii ei pași spre poezie: „Și-
a păstrat absolut nealterate până acum, la 17 ani, candoarea,
naivitatea, prospețimea de copil. Este moartă după dans...
Când se află undeva în natură sau când compune o poezie
sau lucrează la traducerea unor versuri, capătă deodată
gravitatea extatică, adânc contrastantă cu fizionomia
ei încă pronunțat infantilă". Și sora lui, Pia, îi reține
atenția în câteva rânduri, regăsind-o după 19 ani, pe
de o parte, „în zveltețea trupului, în ochii mari, gravi,
intenși, încercănați adânc,... în ovalul subțire și fin al
figurii", dar pe de alta, cu „nu știu ce amprentă de tristețe
pe care o are acum întreaga ei fizionomie până la zâmbet".
Și nu era de mirare. Trecuseră anii cu tot puhoiul de
evenimente politice, având, cum știm, grave consecințe
asupra familiei și în planul vieții personale, cu amărăciunea,
probabil nevindecabilă, de a fi fost nevoită să divorțeze
de mult iubitul Mihai Fărcășanu. Firește că lăsaseră prea
vizibile urme.
    Figura care La absorbit efectiv pe Dinu Pillat a
fost aceea a lui G. Călinescu, admirat încă de când îi
fusese asistent în 1946-1947, și adulat până la moarte,
îl contemplă acum vorbind cuceritor la catedră, întrupând
o superioară sinteză a marilor maeștrii: „... a fost
spectaculos, ca de obicei, reeditând, la un potențial
mai artist-fantast, tipul de profesor în care Pârvan, lorga,
Nae lonescu se găsesc conjugați laolaltă". Profesorul,
dovedind o mare generozitate, îl angajează la Institut,
unde lucrase și înainte de arestare. Din punct de
vedere intelectual și profesional, eminentul și talentatul
cercetător se putea considera fericit, fiind iarăși în preajma
„celei mai prodigioase personalități intelectuale" din
câte cunoscuse, „adevărată figură de Renaștere prin
gigantismul și multilateralitatea formelor de manifestare
a geniului său artistic." H socotea „marele său contemporan".
    Dinu Pillat creionează expresiv nu numai portretele
altora, care i-au fost foarte aproape, dar își face și
autoportretul psihologic în linii destul de severe: „Dragă
Pia, tu știi că eu sunt, din păcate, un fel de melc, deosebindu-
mă de tine în atâtea sensuri: timid, neexpansiv, asociabil,
închis în cochilia mea". în realitate, cel puțin în relațiile
cu colegii, nu era deloc așa. Sigur, nu comunica frământările
lui interioare ce aparțineau introvertitului, o altă față
sufletească ce putea fi doar întrezărită. Ieșit din închisoare
se arăta neputincios în a-și descrie starea de spirit. Parcă
anticipa o frază din scrisoarea adresată cam tot pe atunci
(vara lui 1964) lui G. Călinescu: „Ce să-ți mai spun
despre mine? Ar trebui să fie Dostoievski pentru asemenea
analize și nu sunt". în schimb, se bucura „clipă de
clipă de a fi liber". Nu se mai sătura, „ca și uluit, privind
cerul, copacii, iarba, tot ce se vede stând sau fremătând

sub soare". „Citesc Evanghelia și cred că e deajuns".
Iată linii calde care-i îndulcesc autoportretul, făcându-
1 să fie mai aproape de imaginea omului cunoscut. în
privința Eteratului, epistolierul devine de-a dreptul caustic,
autodistructiv, așa cum nu ne-ar veni să credem. Probabil
și în urma dramaticei experiențe carcerale, când un
principal cap de acuzare fusese ultimul său roman, rămas
în manuscris și în arhivele Securității, în așteptarea
ceasului de apoi, și datorită faptului că de la Moartea
cotidiană îi fusese imposibil să mai scrie sub zodia nefastă
a realismului socialist, Dinu Pillat ajunge un mare
dezabuzat. în comparație cu Pia și Monica înzestrate cu
vocația scrisului, el se considera „un veleitar superficial
al literaturii", ceea ce l-a determinat să renunțe „cu
luciditate la o impostură". Se vede că talentatul critic
și eseist, planând cu atâta îndemânare deasupra lumii
literelor și a artelor, căzuse într-un gol de aer, ce-1 putea
duce la prăbușire. Dar nu era deloc așa. E adevărat, nu
știu ca el să mai fi abordat romanul ca gen, după
ieșirea din închisoare, dar calitățile lui de scriitor s-au
dovedit că au rămas intacte, ca în seria mai veche de
reconstituiri biografice (Ion Pillat, G. Călinescu) sau
în monografia Ion Barbu și în studiul Dostoievski în
conștiința literară românească unde nu există nici umbră
de „veleitarism" și de „impostură". Profund creștin, Dinu
Pillat se autoflagela, supunându-se unui canon pentru
păcate pe care nu le săvârșise.
    „Veleitarul" nu era sensibil numai la fizionomia și
lumea interioară a oamenilor, începând cu sine, dar și la
peisaj, ca la acela în care surprinde culorile toamnei din
curtea umbrită de castani a casei bătrânești din strada
Ion Țăranu și mai ales la acela spiritualizat de la Văratec,
unde, în ultimii ani, își petrecea vacanțele cu familia.
Natura calmă, ocrotitoare, atmosfera patriarhală a sătucului
de maici înconjurând mănăstirea, parcă îl apropie de un
binefăcător ev imemorial și, în cele de urmă, de cosmos.
Scriitorul, care se reneagâ, îi trimite surorii sale, complet
ruptă de multă vreme de realitățile literare românești,
cărți de Sadoveanu, Rebreanu, „magistralul roman al
lui G. Călinescu Bietul Ioanide“, „epocalul volum de
Sonete... ale doctorului Voiculescu", îi vorbește entuziast
despre poezia lui Marin Sorescu, socotit atunci, în 1966,
ca „cel mai înzestrat poet afirmat la noi de 20 de ani
încoace". Eseistul „neexpansiv, asociabil, închis în
cochilia lui" nu se poate abține să nu-i împărtășească
Piei satisfacția estetică pe care continua să i-o producă
Divanul persian.
    Nelli Pillat face și ea parte din aceeași familie spirituală,
în scrisorile către Pia pe care o prețuia și o iubea
foarte mult - iubire de altfel reciprocă, evocă și ea cu
un viu simț plastic, peisajul deluros de la Văratec, livezile,
cerdacurile cu mușcate ale maicilor, clopotele mănăstirii.
Firește că se gândea mereu la Dinu, aflat în închisoare,
neîncetând să invoce cu emoție marile lui calități sufletești:
sensibilitatea, bunătatea, altruismul, gingășia, umorul
și de asemeni „inteligența lui atât de precisă și clară și
în același timp [felul lui] vulnerabil." Recitindu-i lucrările
de la Institut, îi descoperă încă o dată capacitatea creatoare
„de a face dintr-un scriitor un personaj, coborându-1 din
sfera unei critici literare abstracte în realitatea vieții
lui concrete." Paginile eseului aparțineau de fapt unui
romancier, care, dezamăgit în toate felurile de ani și ani,
ajunsese până la a se renega și încă brutal.
    Nelli îi scria Piei că Monica moștenea, în plan literar,
și pe tată și pe bunic: „concentrează în ea tot farmecul
și talentul vostru". Nu întâmplător îi aduce un elogiu
socrului Ion Pillat într-o imaginară scrisoare pe care i-
ar fi adresat-o lui Tony Edwards. I-ar fi vorbit cu o caldă
admirație despre marele poet „despre arta lui atât de
adevărat legată de tot pământul și neamul său pe care-1

simțea și i se integra total, [despre] țara lui pe care o iubea
în fiecare din versurile lui." Fusese „omul cel mai discret,
cald, politicos, inteligent, înțelegător, cu un grăunte de
scepticism". Nelli era înzestrată nu numai cu talent
descriptiv, dai- și cu o acută percepție psihologică și o
afectivitate învăluind mai totdeauna filele epistolare.
*
    Scrisorile Piei sunt, e de înțeles, cele mai numeroase,
de unde și subtitlul volumului, și ele sunt de regăsit în
ambele secțiuni, cronologic, integrale și cu adresanți
numiți de fiecare dată, în Despărțiți de vremuri și,
fragmentar, selectiv, așa cum a fost voința autoarei, într-
un corp compact, într-un semnificativ și inteligent montaj,
în Umbra cărților nescrise, unde accentul cade mai cu
seamă asupra talentului ei literar, manifestat în diverse
ipostaze, ca excelentă evocatoare a copilăriei și a locurilor
natale, de asemeni, a unor meleaguri străine, ca portrestistă
și ca scriitoare meditând nu o dată asupra artei și a vieții.
    Spre deosebire de scrisorile lui Dinu Pillat pe care
acesta i le trimitea ei și lui Mihai Fărcășanu încă din 1947,
episotelele Piei care s-au păstrat, multe distruse de familie
de frica Securității, sunt mai tardive, abia de prin 1960,
o dată cu arestarea fratelui (1959), care o făcea și pe ea
să se gândească permanent la el, purtând în suflet aceeași
sfâșietoare durere. Trimite regulat pachete cu îmbrăcăminte
și medicamente, dăruindu-se familiei cu toată ființa ei:
„... cum aș vrea să știi Nelli (prețuită ca un suflet cald
și sensibil) că nu trăiesc decât pentru voi, ca să vă aduc
puțină fericire și liniște, puțină împăcare." După ce
iese Dinu din închisoare, ține să-i remarce „bunătatea,
umanitatea și un fel de umilință..." Fără sâ cunoască
deocamdată starea sufletească deprimantă a romancierului
care debutase atât de promițător, îl îndeamnă să scrie:
„Acum mai mult ca niciodată, ești copt pentru așa ceva
- și este cea mai bună terapie fizică și mintală." întâlnirea
după 19 ani, încărcată de atâta nestăvilită emoție i s-a
părut aproape paralizantă: „Țin minte că vorbeam eu
singură mereu, și că voi erați tăcuți și nu știu de ce îmi
era frică de tăcere, tocmai mie care trăiesc bine în tăcere.
Poate ca să nu remarcați cât vă priveam, cât vă
sorbeam în mine și cum asistam, înlăuntrul meu la
metamorfoza chinurilor din amintire contopindu-se încet
cu chipurile voastre de acum..." Reluând o formulă de
autocaracterizare a lui Dinu Pillat, Pia surprinde în
linii de mare delicatețe profilul psihologic al „introvertitului",
care-și împărtășește sentimentele cu anume reținere, însă
totdeauna profunde: „Dragul meu Melc Codobelc - iartă-
mâ că-ți dau acest nume, dar așa te văd, cu găoacea plină
de comori, din care scoți timid și greu cornuțele tale
afective, care vibrează la cea mai mică atingere și urcă
încet, încet, cu comoară cu tot în sufletele celor care te
iubesc și pe care-i iubești." Altă dată, cu aceeași dragoste,
și-l amintește bebeluș (ea era mai mare cu 5 ani), uitându-
se cu ochii lui mari parcă uluit la cei din jur: „Avea
vreo 3 ani și toți îl numeau «ursulețul» - era plin de
gropițe, cu păr bălai, ondulat și cu ochi imenși, care se
uitau la oameni și la viață cu un fel de expresie de minunăție
și uimire în același timp".
    întorcându-se mereu în trecut, Pia judecă destul de
sever familia Brătianu, inclusiv pe tatăl ei, poetul Ion
Pillat, care s-au arătat foarte intransigenți în privința
instituției matrimoniale, dominați de o concepție
rigidă, căreia i-a căzut victimă chiar ea. Foarte tânără, se
căsătorește cu aviatorul Ilie Arapu. Divorțează după
doi ani. îl părăsește pentru Mihai Fărcășanu, fără să aibă,
ca și în cazul divorțului, aprobarea familiei. Aceasta pur
și simplu o exclude, nemaiprimind-o în casă până la
căsătoria legală, care se produce abia peste doi ani. Lui
Dinu, pe atunci liceean, tatăl îi interzice categoric s-o
vadă pe sora ostracizată, altfel, urmând să i se închidă
și lui ușa. Dar Dinu se duce la ea pe ascuns. Concluzia

fiicei așa de aspru pedepsită e pe măsură: „Brătienii puteau
fi aprigi și cruzi într-un fel tribal, căci nu erau o
familie, ci un trib și, ca trib, tăiau nemilos crengile
care-i jenau și le aruncau, fără imaginație, în flăcările
lumii din afară, convinși că vor arde și vor deveni o cenușă
[inofensivă] crezului lor tribal. Greșeau, evident."
    Aceasta e doar o paranteză pe care o va închide foarte
repede. înstrăinată și nefericită conjugal și de astă dată,
căci doctorul Anthony Edwards era alcoolic și insensibil,
multă vreme, față de situația dramatică a rudelor (prin
alianță) din România („Suntem croiți pe alte calapoade
și plămădiți din alte argile"), Pia se întoarce din ce în
ce mai mult în trecutul izvorâtor de neostoită nostalgie,
prilej totodată să scrie admirabile pagini de evocare a
copilăriei și a plaiurilor natale. Punctul cardinal către
care se îndreaptă mereu este Miorcanii, moșia Pillăteștilor
de pe malul Prutului, în apropiere de Botoșani, loc mirific
ce s-a identificat pentru ea cu însăși țara. Nu poate uita
partidele de călărie și de vânătoare cu fratele său, „țăcănitul
morii de la Stânca - și zgomotul treierătoarelor și mirosul
grânelor, și clopotul bisericii, și greierii, și scârțâitul
carelor cu boi..." Amintirea o resimte ca pe o rană: „Sunt
sunete pierdute pe vecie, pe meleagurile unde trăiesc...
Ce tezaure dorm în mine, de neîmpărtășit..." Observăm
că pagina solicită spontan aproape toate simțurile, captând
sinestezic ecouri din poezia lui Ion Pillat și parcă din
Corespondențele lui Baudelaire: „Zumzetul albinelor,
plescăitul berzelor... câinii, moara, treierătoarea,
corbii, zgomotul surd al merelor, perelor, nucilor căzând
uneori în vântul de vară coaptă și mai ales mirosurile -
Doamne, mirosurile - și copacii pe care-i adoram, imenși,
mai ales nucii, plopii, mi-au rămas în ochi, în nări, în
urechi (s.n), în suflet pe veci." Prozatoarea Pia Pillat a
ucis, după cum se pare, în ființa ei dăruită și un poet.
Ea nu poate uita, în același timp, iernile copilăriei,
hoinăreala cu schiurile prin munți, mirosul zăpezilor,
„bucuria pură a începuturilor de zi". Din București îi vin
în memorie „muscalii", îmbrăcați în lungile lor veșminte
albastre de catifea, ce păreau „din alt veac". Meditația
sună mai degrabă, ca și în alte rânduri, a suspin sentimental:
„Ce nostalgică spiță s-a dus cu ei", cu „birjarii mei
minunați", care, prin mijlocul lor de locomoție, acum
depășit, își pierduseră urma.
    Dar Pia era mereu atrasă și îndrăgostită de natură, de
pacea patriarhală, nutrind o aversiune din ce în ce mai
accentuată față de oraș. Se închina în fața miracolului
vegetal, trăind adevărate momente de extaz: „... minunea
asta a vieții renăscute în fiecare primăvară mă umple
de râs și de plâns, ca tot ce e fragil, vulnerabil, duios și
frumos, și totuși purtând în miezul lui permanența
eternității". în vacanțele petrecute în nordul extrem al
Scoției, pe același meridian cu Labradorul, descoperă
„un peisaj fantastic, de o sălbăticie și o frumusețe de
început de lume, sau poate de sfârșit de lume".
    Departe de civilizație, pe țărmul Insulelor Hebride,
rămâne într-o admirație mută în fața animalelor ce i se
par insolite, care populează ținutul: „Cerbi și căprioare
cu puii lor ne privesc în cârduri, încremenite de mirare
și nedumerire. Se profilează pe cer ca [în] estampele
japoneze, imobile, cu urechile ciulite în vânt, cu coamele
lor ramificate, de o splendidă majestate." Excursionista,
mereu uimită, este, la rândul ei, o fină și delicată desenatoare.
De aceea, nici nu e de mirare că în Statele Unite, ea detestă
faimosul oraș al distracțiilor și al jocurilor de noroc, Las
Vegas, unde „totul dar absolut totul" e „de un prost gust,
de o vulgaritate, de un gălăgios aiuritor și obscen." I s-a
făcut, pur și simplu rău „de atâta urâțenie nocivă a unei
degradări abjecte a omului în sine".
    Refugiul și-l găsește încă o dată la Miorcani, unde,
asemănându-se cu Dinu, pictează un complex și admirabil
portret al bunicii - Maica, spirit prin excelență democrat,
mai precis, demofil, în contrast cu grandpapa, „cel mai
tiranic feudal". Ea lucra cot la cot cu țărăncile,
„spălând pe jos, frecând, vopsind, tencuind," vorbind
la fel cu ele. Mai toată ziua în compania lor îi doftoricea
pe toți amărâții satului, se umplea de păduchi și ea și
nepoata, luată ca ajutor, care, trimisă în alt an tot de bunică
într-un orfelinat din Predeal, ca să înțeleagă nefericirea
copiilor abandonați și să învețe că între ea, odraslă
boierească, și cei disgrațiați „nu exista nicio diferență de
calitate, ci doar de circumstanțe", se întorcea acasă, la
fel, plină de agresivele și prolificele insecte ale mizeriei.
In fiecare seară, are loc, scena e memorabilă, deparazitarea:
„Maica purcedea la ceremonia despăducherii mele, în
timp ce pe mine mă făcea să citesc cu glas tare [din]
Racine și Comedie, pe care-i detestam cu o intensitate
de copil mic care voia basme românești și nu clasici
francezi." De la Maica moștenise Pia, probabil,
bucuria muncii fizice, a dragostei pentru animale și
mai ales pentru semenii oropsiți de soartă, a puterii de
a se dărui și a-i ajuta pe cei ajunși la nevoie, cu o credință
și o milă samariteană, fapt care-1 face pe Dinu să-i comunice

cât o aprecia și în această privință: „Fără să știi, există în
tine ceva de Maria Magdalena". într-adevăr, Pia Pillat
a lucrat, între 1978-1999, cu numele „Sally", ca voluntară
într-o organizație de asistență socială, în orașul Hereford,
numită „Samariteni". Fără să fie creștină practicantă era,
ca și fratele ei, profund credincioasă, însuflețită de un
spirit de jertfă, convinsă că „Dumnezeu ne-a dat fiecăruia
ceva“. Acest ceva este iubire și trebuie utilizat ajutându-
i pe cei nevoiași, dăruindu-te, învățând să asculți pe altul
„nu numai cu urechile, dar și cu sufletul “ (n.n.).
*
   La 13 august 1965, Pia îi anunța pe ai săi că a început
sâ scrie la romanul autobiografic The Flight of Andrei
Cosmin, care va apărea la Londra, 1972. Nu se găsea
la prima ei operă literară, mai publicase o serie de poeme
în proză în revista „Gândirea" și mai lăsase în țară un
ciclu de povestiri poematice din adolescență, intitulate
Fata cocorilor și un roman Zilnic începe viața, în manuscris,
și confiscat de Securitate, ca și în așteptarea ceasului
de apoi al lui Dinu Pillat.
   Oricât ar fi fost de modestă, Pia era conștientă de
talentul ei, regretând că nu a avut perseverența să scrie,
fapt pentru care se considera vinovată. Ea trăiește nostalgia
operei întrerupte și moarte, a unui „zbor neîmplinit,
împușcat în aer". Și totuși setea de a scrie i-a rămas
irepresibilâ: „... simt câ atâtea din mine cer sâ iasă la
lumină." Și unele și ies aproape involuntar în evocările,
portretele, în meditațiile și peisagistica epistolară, spre
a nu mai vorbi de romanul, tradus și în românește Zbor
în libertate. Acum sunt de reținut nu numai părerile de
rău, dar și reflecțiile, confesiunile care, ca și natura pe
care parcă o absoarbe prin toți porii, îi provoacă o adevărată
stare de grație: „Stările mele de fericire cea mai pură -
chiar dacă erau străfulgerate de îndoieli - au fost întotdeauna
cele în plin act creator. Când sunt în afara lui, mă simt
infirmă, târâtoare și împuținată". Scrisul reprezenta pentru
ea „un mic dar al soartei pentru care sunt foarte recunoscătoare".
„Orice început de carte i se pare un început de lume",
în roman constată câ personajele o conduc, trăiesc
independent de ea. Se referă la Zilnic începe viața.
Sunt numai câteva gânduri fulgurante, care îl recomandă
pe creator. Și dacă scrisul Piei a rămas, din păcate, cum
spune însăși foarte sugestiv „un zbor neîmplinit, împușcat
în aer", ea găsește o compensație în talentul Monicăi,
în care învestește mare încredere. O dată, aproape că nu-
și mai reține superlativele, remarcând „puterea ei vizionară
și presimțirea vieții ce izbucnește din fiecare cuvânt al
ei, și adâncimea cu care aparține acelui «tot» universal
de dincoace și dincolo de lume".
   Cum s-a observat, meditațiile scriitoarei sunt nu numai
de natură estetică. Dar și religios-metafizică. Pia devenise
o ființă spiritualizată, o dată mai mult cu pierderea fratelui,
prin care ajunge în sferele de ideație cele mai înalte.
Era convinsă câ „esența sufletului nostru nu poate pieri
prin moarte", aceasta fiind interpretată ca o trecere dincolo
de viață și care nu ar trebui să producă tristețe. Modelul
ei întru cele nevăzute este chiar Dinu, de la care învață
ce înseamnă puterea tămăduitoare a rugăciunii: „Nu
mă refer la excese de misticisme sau anormalități. Ci pur
și simplu la puterea rugăciunii în sine. Ceva intangibil,
inexplicabil în lumina logică a formulei matematice,
științifice. Dar prin acești oameni rari (ca Dinu), instrumentul
rugăciunii reușește imposibilul." Veghindu-i agonia, prin
fervoarea credinței, a reușit să surprindă, pe cât este
omenește posibil, printr-o fină analiză psihologică, chiar
momentul trecerii: „El era el și undeva, departe, înlăuntrul
ființei lui, deja ancora vieții lui începea să se ridice și
în el era ceva care deja pleca". Foarte concentrată spiritual,
ea simte cum „aripa Dumnezeirii a atins pe Dinu în moarte.
„Aripa lui Dinu m-a atins pe mine și, cred, pe noi toți."
Are după aceea o serie de vise, ca să nu spun viziuni,
percepții extrasenzoriale, în care prezența fratelui este
aproape fizică, așa după cum o mărturisesc și foștii deținuți
politici (Radu Gyr, Lena Constante) câ uneori, în timp
ce se rugau, aveau impresia că Dumnezeu a coborât lângă
ei, în celulă. Datorită credinței lui profunde, a devoțiunii
religioase, care s-a transmis și celor din jur, Pia a căpătat
o nouă dimensiune sufletească. Spiritul ei samaritean,
puterea sacrificiului, se întâlneau cu ideea iubirii universale.
Poate că așa i s-ar mai fi alinat melancoliile („Sunt peste
20 de ani de când au plecat berzele din viața mea") și
nestinsul dor de țară.
   Scriitoarea Pia Pillat care se adaugă, deși târziu,
întregindu-1, tripticului Ion, Dinu, Monica Pillat, din
marea și înzestrata ei familie, rămâne încă să fie descoperită.
Sufletul nu cunoaște distanțele, titlul foarte inspirat al
cărții, desemnează o dominantă metafizică a lui „homo
religiosus", dar și a unei rare sensibilități artistice, care
s-a păstrat mereu vie, dincolo de meridiane și de temporara
durată.
Al. SĂNDULESCU

România literară nr. 38 / 25 septembrie 2009

i

e

d

Sydney, 6 noiembrie 2000

   Stimate Domnule Miclău,


    încep prin a-ți mulțumi pentru amabila D-tale scrisoare,
cât și pentru cele două numere ale revistei „losif Vulcan
    Activitatea D-tale e lăudabilă. Publicația e bine
întocmită și ea constituie o binevenită prezență culturală
românească în Australia.
    Ai fost bine inspirat de a-mi trimite cele două scrisori
ale lui Valentin Chifor², precum și cronica lui despre
lucrările mele, apărută în revista Familia³, acum 10
ani, a cărei existență o ignoram.
    Bineînțeles, am scris lui Chifor și, în felul acesta,
întrerupta noastră corespondență va fi reluată.
    Reînnoite mulțumiri și urări de sănătate și voie bună!
Lucian Boz


’CQ

0)

2
E
«n
E
o
CC

    Note și comentarii
     1.      „losif Vulcan”. Revistă de artă și cultură. Publicație fondată,
la Sydney, de loan Miclau, în anul 1997. Timp de zece ani (1997-
2007), revista a apărut în variantă tipărită (patru numere pe an, deci
40 de numere în total). Din 2001, revista apare on-line, putând fi citită
la adresa www.revista-iosif-vulcan.com
     2.      Valentin Chifor, critic, istoric literar și eseist, profesor universitar
la Universitatea din Oradea, membru al Uniunii Scriitorilor din România.
A publicat volumele Caleidoscop critic, studii și eseuri (1996), Felix
Aderca sau vocația experimentului, monografie (1996), între real și
imaginar, studii și eseuri (1999), Escale, eseuri și evocări (2006). în
calitate de colaborator la Dicționarul scriitorilor români (coordonat de
M. Zaciu, M. Papahgi și A. Sasu), a redactat articolul despre Lucian
Boz, pretext pentru a coresponda cu scriitorul stabilit la Sydney. Valentin
Chifor îi scrisese lui Lucian Boz, în anii 1980, 1981 și 1982, dar
scrisorile sale nu au ajuns la destinație, „peste mări și țări, până-n
îndepărtata Australie”, cum afirmă Chifor, în scrisoarea din 16 februarie
1982 (și peste cenzura comunistă din România, aș adăuga eu!). în
1991, profitând de vizita pe care loan Miclău o face la Oradea, Valentin
Chifor îi trimite prin acesta o nouă scrisoare („Poate dl Miclău are
noroc și vă găsește în marea metropolă - pe linia PEN-Clubului sau
a Asociației Jurnaliștilor Australieni”, cum scrie Valentin Chifor).
Cu această ocazie îi mai trimite, în dactilogramă, medalionul redactat
pentru Dicționarul scriitorilor români, precum și articolul din revista
Familia. Dintr-o discuție cu domnul Chifor, am aflat că nici dânsul nu
a primit nicio scrisoare de la Lucian Boz. Sperăm ca acestea să iasă
la iveală, din arhivele CNSAS.
     3.      în revista Familia, an 26, nr. 1, ian. 1990, p. 11-12, Valentin
Chifor a publicat eseul Masca geniului, în care analizează cartea lui
Lucian Boz, „Masca luiEminescu”, urmată de „Eminescu. încercare
critică”și încheiată de „Critica literară despre eseul meu”, fotocopiată,
Sydney, 1979.

                                *
Sydney, 8 ianuarie 2001
    Stimate Domnule Miclău,
    încep prin a-ți mulțumi pentru felicitările de Crăciun
și Anul Nou¹.
    La rândul meu vă urez, D-tale și familiei, un An Nou


Lucian Boz

corespondență cu loan Miclău

    Lucian Boz a trăit mai bine de 52 de ani la Sydney,
iar loan Miclău locuiește, de 30 de ani, la Cringila, o
localitate situată la circa 100 de km de Sydney. Deși erau
relativ apropiați geografic, cei doi scriitori nu s-au întâlnit
niciodată față în față. Mai mult, în era Intemetului și a
telefoniei clasice și mobile, cei doi au ales să comunice
prin... scrisori! Ce bine pentru critica și istoria literară!
„Să ne cunoaștem dar... prin scrisori!”, exclama și G.
Călinescu, într-o scrisoare către Al. Rosetti. începând cu
anul 1999, între ei s-a înfiripat o anumită legătură de
prietenie și stimă reciprocă, inițiativa aparținându-i lui
loan Miclău. Din considerente de spațiu, nu mai dau
prezentarea celor doi autori. Ample informații despre
Lucian Boz se pot găsi în articolele mele: Recuperarea
unui scriitor: Lucian Boz (România literară, an XLI,
nr. 34, 28 aug. 2009, p. 18-19 ), iar despre loan
Miclău: Călătorie în țara Kangurului (România literară,
an XLI, nr. 32, 14 aug. 2009, p. 12-13).
    Lucian Boz are o extraordinară corespondență cu
mari personalități ale culturii române: Mircea Eliade,
Emil Cioran, Eugen lonescu, Anton Dumitriu, Constantin
Noica, Barbu Brezianu, Arșavir Acterian, N. Steinhardt,
Pericle Martinescu și alții. Față de scrisorile trimise acestor
titani (unii dintre ei) ai culturii românești, epistolele către
poetul loan Miclău (7 la număr) au un farmec aparte, dat
de simplitatea comunicării și de câteva gesturi care trădează
valorile umane și culturale în care cred cei doi scriitori.
    De remarcat nu numai limba română impecabilă a
lui Lucian Boz (pentru care era lăudat de Constantin
Noica) și în aceste scrisori (un singur englezism îi scapă:
interest, în loc de interesl), ci și ortografia sa fără
cusur, cu unele reminiscențe pline de farmec ale anilor
interbelici: folosirea apostrofului (n "am primit, printr’o),
a câte unui genitiv în -ei (cronicei), scrierea cu majusculă
a lunilor anului (Ianuarie, Februarie, Martie, Noembrie),
forma acelaș pentru același etc.
    Scrisorile de față se publică grație generozității
domnului loan Miclău, căruia îi mulțumesc, și pe această
cale, pentru amabilitatea și disponibilitatea de a-mi dărui




cu sănătate, voie bună și împlinirea dorințelor.
    Am primit revista și extrem de interesantul studiu
- Eminescu și Oradea, ce aduce noi și prețioase precizări
în ceea ce privește legăturile marelui poet cu Ardealul.
    Alăturat, vei găsi două cronici ale mele despre
două cărți ale lui Sadoveanu³.
    Dacă-ți sunt pe plac, le poți utiliza în două numere
consecutive ale revistei D-tale.
    Cu cele mai bune salutări, rămân al D-tale,
Lucian Boz

    Note și comentarii
    1.     E interesant că Lucian Boz, care era evreu, mulțumește lui loan
Miclău pentru felicitările trimise de Crăciun, și în volumul Scrisori
din exil (a se vedea nota 5, de la scrisoarea III din prezentul articol),
mulți prieteni din tinerețe ai lui Boz îl felicitau de Crăciun (cu excepția
lui Anton Dumitriu). în România comunistă, felicitările ocazionate de
sărbătorile de iarnă (mă refer la cele oficiale) excludeau Crăciunul și
aveau în vedere ... Ziua Republicii și Anul Nou!
    2.     E vorba de lucrarea Eminescu și Oradea. Mesaj cultural către
orădeni, de ing. Petru Filip, Primarul Municipiului Oradea. Șapte
poeme trimise la Oradea în 1883 de Mihai Eminescu. Ediție și studii
bibliografice de Constantin Mălinaș, Biblioteca Județeană „Gheorghe
Șincai” Bihor, Editura „Mihai Eminescu” Oradea, 2000. Lucrarea a
apărut cu ocazia Anului Internațional Eminescu, decretat de UNESCO,
iar loan Miclău îi va trimite lui Lucian Boz un exemplar.
    3.     Lucian Boz îi trimite două recenzii la două cărți: Mihail Sadoveanu,
Povestiri de vânătoare (Editura Cartea românească, București, 1937),
publicată în Viața românească, nr. 4-5, 1937. A fost republicată de
loan Miclău în revista „losif Vulcan”, an 5, nr.18, apr.-iun. 2001, p.
26. A doua recenzie se referă la romanul lui Sadoveanu, Locul unde
nu s-a întâmplat nimic, pe care loan Miclău a publicat-o în aceeași
revistă, an 5, nr. 17, ian.-mart. 2001, p. 4.

aceste scrisori, ca și pentru ajutorul prețios acordat la
redactarea notelor și comentariilor care însoțesc
fiecare scrisoare.
    Patru dintre cele șapte scrisori (I, II, III și VI) au
fost publicate (în variantă facsimilată, fără transcriere
și notele de rigoare), în revista „losif Vulcan” (an 7, nr.
27, apr.-iun. 2003, p. 32-33), pe care domnul loan Miclău
o editează la Sydney. Fiindcă numai unele scrisori au
fost tipărite în revista „losif Vulcan”, care nu se
găsește în nicio bibliotecă publică din România, considerăm
corespondența lui Lucian Boz cu loan Miclău inedită
(sau cvasiinedită).
    Scrisorile I și II (din 6 nov. 2000, respectiv 8 ian.
2001) sunt dactilografiate și semnate de Lucian Boz.
Celelalte sunt scrise pe file de caiet și sunt olografe.
    In transcrierea scrisorilor, am aplicat normele ortografice
actuale: Noembrie-> noiembrie, bine venită -> binevenită,
bine înțeles -> bineînțeles, reînoite -> reînnoite etc.
    Originalul scrisorii I se păstrează în arhiva Bibliotecii
„Mihai Eminescu” din Cingrila, Australia. Originalele
scrisorilor II, III, IV, V, VI și VII se păstrează în arhiva
viitorului Muzeu Național al Mass-Mediei din Cluj-
Napoca, instituție găzduită, deocamdată, în spațiul generos
al Bibliotecii Județene „Octavian Goga” din Cluj.
    Din păcate, nu ni s-au păstrat plicurile în care au fost
expediate scrisorile, fiindcă și adresele de pe plicuri
pot fi utile istoricului literar (ca informație literară, atestare
de domiciliu, stil, mentalitate etc.). Am scris cândva
un articol în care am abordat această problemă: O scrisoare
de la Romulus Todoran, în Tribuna, an X, nr. 32-52
(2265), 5 aug.-31 dec. 1998, p. 6-7.

    Când vreo editură va fi interesată de integrala scrisorilor
de la Lucian Boz, cele adresate lui loan Miclău își vor
găsi locul cuvenit în corpusul epistolar.
    Fac un apel către toți cei care dețin scrisori de la
Lucian Boz, să le încredințeze urgent tiparului, în vederea
alcătuirii, de către editura interesată, a unei ediții cu toate
scrisorile acestuia. (I.R.)




*
Sydney, 19 februarie 2001
    Stimate Domnule Miclău,

    îți mulțumesc pentru scrisoarea D-tale din 5 februarie¹
și, mai ales, pentru fotocopia schimbului de scrisori dintre
mine și Cioran².
    în precedenta mea scrisoare, ți-am trimis două cronici
despre Sadoveanu³, dar n-am primit confirmarea D-tale.
    Ești foarte amabil de a mă invita la Cringila, dar, din

cauza vârstei, nu mă deplasez din Sydney.
    Am dat numele și adresa D-tale lui Dan Lache⁴, ce
este nu numai un excelent sculptor, ci și un poet valoros.
ți-1 recomand cu cea mai mare căldură.
    Al D-tale cu cele mai bune salutări,
                                              Lucian Boz

    Note și comentarii
    1.      Iată textul scrisorii pe care i-a trimis-o loan Miclău lui
Lucian Boz, la 5 februarie 2001:

          „[Cringila], 5 februarie 2001
          Stimate D-le Lucian Boz,
          Toate cele bune.
    Nu vreau să Vă obosesc, dar mult ași dori să ne faceți o vizită
la Cringila, care e o suburbie a Wollongongului.
    Vă port un ales respect, pt. munca de o viață pe tărâmul culturii
române și universale.
    Vă scriu aceste rânduri, spre a Vă spune că am primit de la Cluj
publicații cu introducere de Prof. univ. Popa Mircea⁵, prin
Biblioteca Județeană Oradea⁶. Sunt foarte valoroase istoriografiei
române, în special scrisorile Domniei Tale cu regretatul Emil Cioran.
Am și din scrierile lui Petre Țuțea⁷.
    Vă expediez și D-voastră câteva copii, din ce ași dori să pun în
revista „losif Vulcan ” -dar numai cu consimțământul (aprobarea)
Domniei Tale⁸.
    Vă îmbrățișez cu frăție,
                                         loan Miclău”.
    Nota I.R. Scrisoarea aceasta a fost publicată, cu unele diferențe
de transcriere, în revista „losif Vulcan”, an 7, nr. 13, aprilie-iunie
2003, p. 31, după articolul A mai trecut spre eternitate un om, semnat
de loan Miclău, în care se anunța plecarea lui Lucian Boz „în altă
galaxie”, cum ar fi spus Mircea Eliade.
    2.      Emil Cioran, 12 scrisori de pe culmile disperării, Editura
Apostrof, Cluj-[Napoca], 1995.
    3.      Pentru informații legate de cele două recenzii la cărți de
Sadoveanu, a se vedea nota 3, de la scrisoarea precedentă.
    4.      Dan Lache, sculptor român, stabilit în Australia. Nu a publicat
versuri sau altceva în revista „losif Vulcan”. Când Ionel Jianu îi
cere informații în legătură cu artiștii români din exil, respectiv din
Australia, Lucian Boz îi furnizează informații despre patru persoane:
pictorii Aida Tomescu și Victor Sellu, respectiv sculptorii George
Turcu și Dan Lache, toți incluși în cartea lui Ionel Jianu, Les
artistes roumains en Occident (1986).
    5.      Lucian Boz, Scrisori din exil. Lucian Boz în corespondență cu
ștefan Baciu, Emil Cioran, Anton Dumitriu, Mircea Eliade, Eugen
lonescu, Constantin Noica și Nicolae Steinhardt. Ediție îngrijită și
note de Mircea Popa. Traduceri de Doru Burlacu, Călin Teutișan și
Rozalia Groza, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001.
    6.      Biblioteca Județeană „Gheorghe Șincai” Bihor, al cărei director
era, la data respectiva, conf. univ. dr. Constantin Mălinaș, bihorean
ca și loan Miclău și care îi mai trimitea cărți românești din când în
când, în semn de solidaritate.
    7.      Petre Țuțea, între Dumnezeu și neamul meu. Ediție îngrijită
de Gabriel Klimowicz. Prefață și postfață de Marian Munteanu,
Fundația Anastasia, București, 1992.
    8.      Așa cum spuneam, în partea introductivă, patru dintre cele
șapte scrisori (I, II, III și VI) au fost publicate (în variantă facsimilată,
fără transcriere și notele de rigoare), în revista „losif Vulcan”(an 7,
nr. 27, apr.-iun. 2003, p. 32-33).

*
Sydney, 8 octombrie 2001
    Stimate Domnule Miclău,
    Am citit, cu mult interest, revista D-tale pe septembrie.
    îți mulțumesc pentru cele patru pagini ce mi-ai
dedicat¹.
    Voi continua, în numerele viitoare ale revistei, de
a fi prezent cu cronicile mele².
    Ai dovedit a fi un dinamic al culturei românești în
Australia.
    Citind „portretul” din ziarul Illawara) am văzut câtă
muncă ai depus de când te afli în Australia.
    Aș fi surprins dacă Ministerul Culturii nu ar recunoaște
contribuția D-tale, fie sub formă materială ori printr-o
medalie⁴.
    Sănătate și voie bună îți urează
Lucian Boz



    Note și comentarii
    1.      în revista „losif Vulcan” (an 5, nr. 19, iul.-sept. 2001), loan
Miclău i-a dedicat lui Lucian Boz patru pagini, cuprinzând recenzia
la cartea Elenei Herovanu, Cotnarii, respectiv prezentarea romanului
Piatra de încercare, datorată lui Horia Ion Groza.
    2.      Lucian Boz nu a mai colaborat la numerele viitoare ale revistei,
din cauza vârstei și a bolii. El va înceta din viață la 14 martie 2003,
la Sydney.
    3.      Sub genericul „Writers of passage”, la rubrica „The Illawara
Muse”, suplimentul de weekend al ziarului Illawara Mercury Newspaper

from Wollongong (Australia), din 29 septembrie 2001, la p. 3, a
găzduit câteva mărturisiri literare ale lui loan Miclău, însoțite de
fotografia acestuia. Probabil că loan Miclău i-a trimis o copie xerox
după acest articol.
    4.     loan Miclău primise, prin decret prezidențial, semnat de
Președintele României, Emil Constantinescu, medalia comemorativă
„150 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu” (Decret nr. 439, din
6 noiembrie 2000, privind conferirea medaliei comemorative „150
de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu”, publicat în Monitorul
Oficial, nr. 643, din 11 noiembrie 2000), cu următoarea justificare:
„loan Miclău, membru al Uniunii Scriitorilor din Australia, organizatorul
Bibliotecii „Mihai Eminescu” din Cringila, Australia” .

                            *
Sydney, 12 noiembrie 2001
    Stimate Domnule Miclău,

    Alăturat, vei găsi două cronici pentru următoarele
două numere ale revistei D-tale:
   1.     Paștele Blajinilor, de Mihail Sadoveanu¹
   2.     Cotnarii, de Elena Herovanu².
    Cu acest prilej, țin să-ți mulțumesc încă o dată pentru
amabilitatea ce ai arătat romanului meu, Piatra de
încercare’.
    Cu urări de sănătate și voie bună, rămân acelaș
Lucian Boz

    Note și comentarii
    1.     Recenzia lui Lucian Boz la cartea lui Mihail Sadoveanu, Paștele
Blajinilor (Editura Cartea Românească, București, 1935) a fost
republicată de loan Miclău în revista „losif Vulcan ”, an 5, nr. 20, oct.-
dec. 2001.
    2.     Recenzia la monografia Elena Herovanu, Cotnarii. Cu o prefață
de Mihail Sadoveanu, a fost publicată de loan Miclău, în revista „losif
Vulcan”, an 5, nr. 19, iul.-sept. 2001, p. 16.
    3.     în revista „losif Vulcan” (an 5, nr. 19, iul.-sept. 2001), loan
Miclău a publicat o recenzie la romanul lui Lucian Boz, Piatra de
încercare, semnată de Horia Ion Groza, fiul scriitorului Horia
Groza, acesta prieten cu Lucian Boz și ucis de Securitatea
comunistă în timpul anchetelor.

                            *
Sydney, 3 ianuarie 2002

    Stimate Domnule Miclău,

    îți mulțumesc cu întârziere pentru bunele D-tale urări
pentru Crăciun și Anul Nou.
    Am fost bolnav ultimele trei săptămâni și Doctorul
mi-a interzis eforturi.
    La rândul meu îți trimit, D-tale, familiei și revistei
ce conduci, un An Nou cu sănătate, voie bună¹ și
prosperitate.
    Dacă ai găsit în Curierul românesc¹ un articol despre
mine, te rog să fii bun și să mi-1 trimiți³.
    Mulțumiri anticipate,
Lucian Boz

         Note și comentarii
    1.     Expresia „voie bună” este folosită frecvent de Lucian Boz,
în corespondența sa. O folosește și domnul loan Miclău, în corespondențele
electronice avute cu mine (probabil și cu alții). Am mai întâlnit-o în
scrisorile unor poeți avangardiști din perioada interbelică.
    2.     în revista Curierul românesc, din anul 2001, nu am găsit niciun
articol dedicat lui Lucian Boz.
    3.     Ca și alți scriitori din exil sau diaspora, Lucian Boz era
foarte interesat de ecourile cărților sale în țară. Prietenul meu,
Ștefan J. Fay, care a trăit aproape două decenii în Franța, îmi cerea
mereu copii xerox după recenzii la cărțile sale (a se vedea volumul
Ilie Rad, De amiciția. Scrisori trimise de Ștefan J. Fay lui Ilie Rad
(1988-2009). Volum omagial la împlinirea, de către ștefan J. Fay, a
vârstei de 90 de ani. Prefață de Irina Petraș, Editura Accent, Cluj-
Napoca, 2009, 427 pag.).
                            *
Sydney, 29 martie 2002
    Stimate Domnule Miclău,

    Te rog să notezi că noua mea adresă poștală este:
         144/14 Blues Point Road
         McManon’s Point, N.S.W. 2060
    Cu acest prilej, adaug o copie a cronicei lui
Mircea Popa despre romanul meu, Piatra de încercare,
apărută în revista Steaua¹, din Cluj.
    Sănătate și voie bună îți urează
Lucian Boz

     [Imprimat în finalul scrisorii]: If not claimed within
7 days please return to 144/14 Blues Point Road /
McManon’ s Point, N.S.W. 2060 / Australia [= Dacă nu
este revendicată timp de 7 zile, vă rog să o retumați la
144/14 Blues Point Road / McManon’s Point, N.S.W.
2060 / Australia]².

     Note și comentarii
    1.      în revista Steaua din Cluj-Napoca (nr. 12,2001, p. 25), Mircea
Popa a publicat recenzia Un roman al rezistenței, despre Piatra de
încercare, însoțită de un portret al autorului, realizat de Marcel lancu.
    2.      Precauție a poștei australiene: dacă scrisoarea nu ajunge la
„adrisant”, ea va fi retumată expeditorului!


  Transcriere, note și comentarii: Ilie RAD





Sydney, 8 Ianuarie 2001.

   Stimate Domnule Miclău,


   încep prin a-ți mulțumi pentru felicitările de Crăciun si Anul Bou.


   La rândul meu vă urez, D-tale și familiei, un An Bou cu sănătate
   voie buna și împlinirea dorințelor.
   Am primit revista și^xtrem de interesantul studiu: Eminescu si Oradea
   ce aduce noi si prețioase precizări în ceea ce privește legăturile
   marelui poet cu Ardealul.
   Alăturat, vei găsi două cronici ale mele despre două cărți ale lui
   Sadoveanu.
   Daca-ți sunt pe plac, le poți utiliza în două numere consecutive ale
   revistei D-tale.
   Cu cele mai bune salutari, rămân al D-tale


România literară nr. 38/ 25 septembrie 2009

9

__ xistența acestui portret a fost semnalată
I de câteva decenii, dar i s-au consacrat relativ
1 puține rânduri, în lipsa unor date mai bogate
X. despre biografia frumoasei din tablou.

istorie culturală

România literară nr. 38/25 septembrie 2009

           U O SURPRIZĂ plăcută am constatat în
C această vară că portretul domniței Zoe Ghika
de Alexander Roslin, este pus în valoare la
Muzeul Național din capitala Suediei. Nu
așa cum crezusem, potrivit unei informații
de pe Internet, drept simbol al acestui
lăcaș de cultură dedicat artelor plastice suedeze
și internaționale, în evul mediu și în epoca
modernă, ci ca ilustrată - de cumpărat în librăria muzeului
- și ca imagine de pe coperta unei cărți dedicate autorului
portretului, de către Magnus Olausson, muzeograf în
cadrul acestui muzeu. Pictorul Alexander Roslin (1718
- 1793), unul dintre clasicii portretisticii din țara sa, a
fost autorul a nenumărate și foarte reușite portrete ale
contemporanilor săi și e foarte îmbucurător faptul că
din noianul acestora a ieșit la iveală scoborâtoarea
Ghikuleștilor, chiar dacă ea apare atât pe eticheta tabloului
cât și în cartea amintită, drept „moldavisk princessa”
(prințesă moldoveană). Cât i se potrivește Zoiței Ghika
acest epitet - cu valențe bizare de etnonim - este oarecum
discutabil: tatăl ei, Scarlat Ghika, domnise atât în Moldova
cât și în Țara Românească, bunicul ei patern, Grigore
al II-lea Ghika. Pe filieră maternă, prin familiile Moruzi
și Ipsilanti, Zoe Ghika își avea ascendenții - ca și pe
filiația paternă - din Fanarul Istanbulului, din acel
rezervor de domnitori, intelectuali și neguțători, fără de
care România modernă ar fi foarte greu de conceput.
De acolo îi venea și prenumele, de la bunica sa
paternă Zoe Ghika, născută Mano, fiica doctorului
fanariot Mihail Mano. Din punctul de vedere al ascendenței,
Zoița Ghika era mai degrabă grecoaică, ceea ce se vede,
poate, în culoarea întunecată a părului. Totuși epitetul
cel mai adecvat, având în vedere istoria familiei Ghika,
ar fi fost „prințesă româncă”.
    Existența acestui portret a fost semnalată de
câteva decenii¹, dar i s-au consacrat relativ puține rânduri,
în lipsa unor date mai bogate despre biografia frumoasei
din tablou. Poziția ei este totuși centrală în imageria din
capitala Scandinavici, ceea ce ar putea justifica interesul
pentru ea². Un mic articol i-a fost dedicat în anul
1992, de către d-1 Magnus Olausson, în publicația
periodică a muzeului³ în care este găzduit portretul și
pe care am putut să o consult la Biblioteca Regală
(Națională) din Stockholm. Textul a fost reluat în frumos
ilustrata micromonografie pe care a publicat-o despre
Alexander Roslin în 2007.
    Puțin cunoscut în mediul cultural românesc - ca
dealtfel artele plastice suedeze în general -, acest pictor
merită o mențiune specială în legătură cu istoria Principatelor
în veacul al XVIII-lea. A trăit și a pictat mulți ani la
Paris, fiind invitat la curtea suedeză de către regele
Gustav al III-lea⁴. Aflându-se la Sankt Petersburg, la
curtea Ecaterinei a Il-a, a portretizat-o atât pe țarină -
dealtfel într-un excelent portret -, cât și o serie de personaje
din anturajul ei. Aceasta este explicația prezenței domniței
Zoe Ghika pe șevaletul pictorului suedez al cărui
sejur parizian a lăsat amprente adânci în creația sa. In
contextul zbuciumat al domniilor fanariote, amenințate
de bunul plac al sultanilor și al dregătorilor otomani,
în general, Ghikuleștii, ca atâtea alte familii domnești
și boierești românești, găsiseră refugiu la curtea
țarilor, care priveau cu mult interes, cu precădere din
vremea Ecaterinei a Il-a, ideea anexării Principatelor.
De aceea epitetul de „moldoveană”, în sensul rusofil,
nu ar fi chiar o eroare. Un frate al ei, Ion, a fost chiar
ofițer superior în armata rusească.
    Ceea ce e însă o greșeală, prezentă atât în articolul
cât și în cartea d-lui Magnus Olausson, o constituie
informația potrivit căreia, tatăl domniței se numea Mihail
și ar fi murit otrăvit la Constantinopol⁵. Cum de nu a
fost oare rectificată această informație, de la o publicație
la alta? înainte de a așterne pe hârtie rândurile de față,
am intrat din nou în biserica „Sf.Spiridon Nou” din
București. In pridvorul ei se găsește, în bună stare,
lespedea tombală, cu inscripție în limba greacă, a
voievodului Scarlat Ghika. Fie menționat faptul că în
textul ei, de multă vreme cunoscut, apare de două ori
numele „Daciei”. Faptul că personajul domnise îh ambele
Principate, precum și obișnuința de a numi țările adeseori
cu numele lor antic, explică această situație. Mormântul
lui Scarlat Ghika este înconjurat de tablourile rudelor

Despre un portret
al domnitei Zoe Ghika
7

sale apropiate: portretul său, precum și cele ale lui Grigore
al II-lea Ghika VV, Matei Ghika W, Alexandru [Scarlat]
Ghika VV, Grigore al III-lea Ghika VV, marele ban
Dimitrie Ghika ș.a. Cea mai mare biserică din București
este o ctitorie ghiculească⁶. Nu e poate chiar o întâmplare
având în vedere rolul pe care această familie prolifică
l-a jucat în secolele XVIII - XIX.
   Voievodul Scarlat Ghika a încetat din viață în 2
decembrie 1766, pe când era pe tron la București, chiar
în vremea lucrărilor de construcție la biserică. Faptul
că el era tatăl Zoiței reiese atât din Ghenealoghia
Cantacuzinilor a banului Mihai Cantacuzino, scriere
contemporană, cât și din nenumârații arbori genealogici
ai familiei Ghika, publicați sau nu⁷.
   în textul monografiei despre Roslin nu este
amintit faptul că prințesa Zoe Ghika a fost căsătorită cu
marchizul Pano Maruzzi (Maroutsis)⁸, despre care avea
cunoștință chiar vechea istoriografie românească,
loan C.Filitti scria despre interesantele înrudiri ale
acestuia: „Caraiani, Caraioanni sau Caragiani, veche
familie de eupatrizi ianinoți. Leontari Caraiani de la
sfârșitul sec.al XVII-lea a avut fii pe Bălașa, Pană, Mihai
și Nicolae, acești doi din urmă agenți de negoț și politici
ai lui Constantin Vodă Brâncoveanu. Din căsătoria
Evloghiei Caraiani cu bancherul Cristodul Marutzi pe
la 1736, s-au născut frații Marutzi din care unul
ajunse marchiz și se căsători cu Zoița fiica lui Scarlat
Vodă Ghica. Constantin Caraiani a fost medicul lui
Grigore Al.Ghica la 1763 și sfătuitorul acestuia în
reorganizarea școlilor Moldovei”⁹. La lanina, în Epir,
există și astăzi o școală care poartă numele „Maroutsis”.
   Evident că unui cercetător din Suedia, țară atât de
depărtată de România - și totuși nu chiar așa de mult
cum s-ar putea crede la prima vedere - i se pot trece
cu vederea aceste inadvertențe și scăpări, chiar dacă
pentru conturarea personalității domniței Zoe Ghika
sunt totuși însemnate. Nu este vorba însă de a căuta
greșeli cu tot dinadinsul, mai ales că micromonografia
lui Alexander Roslin pare merituoasă, atât cât vagile
mele cunoștințe de limba suedeză mi-au permis să o

constat, ea nebeneficiind de o traducere într-o limbă
de circulație internațională. Cartea readuce în circulație
un portretist remarcabil, cu o operă ce oglindește
locul de putere europeană pe care regatul Suediei l-a
avut sub dinastia Vasa, precum și sincronia sa
culturală apuseană, din secolul al XVIII-lea.
   Portretul a fost pictat în anul 1777, în același an cu
cel al Ecaterinei a Il-a. A avut o odisee îndelungată,
fiind moștenit de urmași ruși ai Zoiei Ghika, principi
Sumarokov-Elston și apoi Gagarin, după care a fost
cumpărat de la Paris de către statul suedez. Nu pare a
fi o coincidență faptul că în Moldova domnea în vremea
pictării portretului, Grigore al III-lea Ghika, unchiul
domniței de la Sankt-Petersburg ? Regretatul doctor
Grigore Ghyka din București, urmaș al lui Grigore
Alexandru Ghyka, ultimul domn al Moldovei de dinaintea
Unirii din 1859, îmi vorbea cândva chiar de o posibilă
legătură de dragoste dintre țarină și voievodul de la Iași,
legătură care nu se vede însă confirmată.
   Erau anii ce au urmat războiului ruso-austro-turc
din 1768 - 1774 și ai păcii, benefice pentru Principate,
de la Kuciuk-Kainargi (1774), care a însemnat, după
cum bine se știe, începutul mișcării de emancipare
economică și politică de sub tutela înaltei Porți. Coincidență
sau nu - mai degrabă nu - în timpul premergător încheierii
a două tratate internaționale însemnate pentru Principate
- cel tocmai amintit și cel de la Paris din 1856, urmat
de Convenția din capitala Franței din 1858, Ghikuleștii
s-au aflat de fiecare dată în culise. In vremea păcii de
la Kuciuk-Kainargi se găseau în capitala Rusiei
rudele apropiate a trei voievozi din familia Ghika, pe
când în deceniul șase al veacului XIX - ca și mai
târziu - la curtea lui Napoleon al III-lea se aflaseră câțiva
membri ai acestei familii, rude apropiate și ele a voievozilor
Ghikulești¹⁰. Desigur, „în culise” nu înseamnă că membrii
acestei familii determinaseră cele două înțelegeri
internaționale, dar e de presupus că, așa cum însăși ideea
dublei alegeri a lui Cuza, la București, în ianuarie 1859
a fost legată de principele Dimitrie Ghika, și în cazul
acestor două evenimente deosebit de însemnate

upă cum se știe, o dragoste de
N mulți ani l-a legat pe Alexandru
J Ghika de contesa van Suchtelen,
cu care însă nu s-a căsătorit.

istorie culturală

pentru evoluția României modeme,„lobby”-ul Ghikuleștilor
a avut o anumită greutate. Rolul istoric al Ghikuleștilor
explică poate așadar și interesul lui Alexander Roslin
pentru acest seducător vlăstar al familiei.
    Un alt episod care evocă relațiile ruso-suedezo-române
- tot legat de familia Ghika - privește pe ultimul conducător
al țării Românești de dinainte de Unire, Alexandru Ghika,
fostul domn regulamentar devenit mai târziu caimacam.
După cum se știe, o dragoste de mulți ani l-a legat de
contesa van Suchtelen, cu care însă nu s-a căsătorit. Numele
soțului ei, rus de origine suedeză, era „van Suchtelen”
și e interesant de remarcat faptul câ un membru al acestei
familii de obârșie olandeză, Paul van Suchtelen, a publicat
o carte în limba suedeză consacrată războiului ruso-suedez
din 1808 - 1809 (am aflat de existența ei vizitând o
expoziție consacrată acestui eveniment, organizată în
Armureria Palatului Regal din Stockholm). Acest conflict
armat, ultimul la care Suedia a participat în ultimele două
secole, a avut drept consecință pierderea Finlandei, aflată
de sute de ani în componența regatului suedez, în favoarea
Rusiei. A funcționat așadar o alchimie nevăzută în aceste
coincidențe? Principatele, aflate sub protectorat rusesc în
epoca regulamentară și având în secolul XIX trei domnitori
din familia Ghika, apăreau la jumătatea acelui veac drept
un fel de altă Finlanda, meridională? Erau Principatele
privite ca un teritoriu obținut de întinsul vecin de la răsărit,
fapt semnalizat chiar de ruși prin această prezență feminină?

    După cum rezultă din monografia preotului Hans Petri
asupra comunității evanghelice din București, credincioșii
ei - în majoritate sași proveniți din Ardeal - se aflau în
secolul XVIII, datorită comunității religioase, sub protecția
regilor Suediei. Dacă aceasta ține de domeniul certitudinii,
celui al legendei aparține faptul că Tumul Colței ar fi fost
ridicat de către soldații suedezi pe drumul lor de întoarcere,
după bătălia de la Poltava. Oricum, o întrebare istorico-
heraldică mai merită a fi pusă: are vreo legătură stema
țării Românești - cu acvilă sau corb, depinde de interpretare
- cu pasărea eponimă din blazonul „vorbitor” (ceea ce
în heraldică poartă denumirea consacrată de „armes
parlantes”) al lui Jean Baptiste Bemadotte, mareșal al lui
Napoleon trecut de partea dușmanilor săi și devenit monarh
al Suediei sub numele de Karl XIV Johan? Mareșalul
Bernadotte, originar din sudul Franței, primise de la
împăratul francez titlul de „principe di Pontecorvo”,
localitate aflată nu departe de Roma. Ideea romanității
este așadar puternic prezentă, chiar dacă într-o manieră
de fapt autoasumată și bizară.
    în 1777-1778, pictorul AlexanderRoslin călătorea
la Varșovia, Viena și Paris. La Viena se întâlnea cu pictorul
elvețian Jean Etienne Liotard¹¹, ale cărui legături cu
Principatele au fost studiate de către istoricul de artă
Remus Niculescu. De la Liotard a rămas, după cum se
știe, un reușit portret al domnitorului Constantin Mavrocordat,
ruda apropiată a Ghikuleștilor. Piesele din acest puzzle
se cer așadar reconstituite.
    Din același an din care datează portretul domniței
românce datează și reușitul portret de aparat al regelui
Gustav al IlI-lea, păstrat în galeria de la castelul Gripsholm,
precum și un tablou al țarinei Maria Feodorovna, cea de-
a doua soție a țarului Pavel, tablou aflat la Ermitaj. Zoe
Ghika se află cu certitudine într-o bună companie în
biografia artistului.
    Castelul Gripsholm, construit de către regi din dinastia
Vasa, castel aflat pe malul lacului Mălaren, nu departe de
Stockholm, găzduiește o bogată colecție de portrete, o
„National Portrait Gallery” - așa cum există la Londra
și la Edinburgh -, în variantă suedeză. Prin mulțimea
lor, N.Iorga observa și „un colț de Orient, cu genealogia
sultanilor în chipuri și cu ambasadorii în turbane,
serviți de dragomani fanarioți”¹². Din anii ’20 și până
astăzi, lucrurile nu s-au schimbat: într-o sală de la parterul
castelului, care găzduiește portrete de monarhi contemporani
din afara Suediei - între care țarii Petru cel Mare, Ecaterina
a Il-a și Pavel I -, poate fi admirat un tablou din a doua
jumătate a veacului XVIII, cu autor necunoscut, înfățișând
șirul sultanilor otomani, de la Osman I până la Abdiil-
Hamid I, reprezentați în medalioane aninate într-un copac
falnic (fără a se indica filiația lor, ci succesiunea). Abdiil-
Hamid I (1774 - 1789) este tocmai sultanul în vremea
domniei căruia s-au petrecut evenimentele amintite. Pictura

mi se pare remarcabilă, dovedind interesul suedezilor
pentru Imperiul Otoman, cu care dealtfel se aflase în
conflict armat, la începutul acelui secol¹³. Fraza lui N.Iorga,
citată mai sus, se verifică din nou prin faptul că în aceeași
sală a castelului există și un alt tablou, așezat alături de
cel al sultanilor, înfățișând pe Said Mehmed Effendi,
ambasador otoman la Stockholm, împreună cu dragomanul
său Caradja, în 1733. Prenumele dragomanului nu este
amintit, dar este cunoscut numele pictorului: Georg
Engelhard Schrbder, pictor al Curții suedeze, care l-a avut
dealtfel ca elev pe Alexander Roslin¹⁴.
    Interesantă și demnă de semnalat este continuitatea
peste timp: un Caradja dragoman otoman în prima jumătate
a secolului XVIII - într-o perioadă când, în paranteză
fie spus, pe tronul țării Românești se găsea bunicul Zoiței,
Grigore al Il-lea Ghika - venise în solie la Stockholm,
pentru ca un secol și jumătate mai târziu, un alt
Caradja, scoborâtor al domnitorului fanariot loan Gheorghe
Caradja, să se căsătorească cu o suedeză, avându-1 ca
fiu pe Constantin I.Karadja, diplomat (consul la
Berlin), cărturar și colecționar. N.Iorga îl avusese ca
cicerone îh capitala Suediei, tocmai pe acest erudit personaj:
„Merg o bucată de vreme, condus de experiența de o viață
a prietenului Karadja, crescut aici prin vechiul Stockholm
[subl.mea], plin de amintiri istorice și de clădiri care au
fost marture ale trecutului”¹⁵.
    Vizitând casa memorială a lui August Strindberg,
aflată în centrul orașului, într-un apartament în care
scriitorul și-a petrecut, singur, ultimii patru ani de viață,
am „descoperit”, răsfoind indicele numeroaselor sale
volume de corespondență, numele lui „Mary Karadja”.
Din păcate, volumul conținând numele ei nu era disponibil
și nu am putut afla mai mult, dar oricum e demn de
notat că mama - suedeză - a lui Constantin I.Karadja,
se număra probabil printre cunoștințele lui Strindberg. In
legătură cu acesta din urmă, în treacăt fie spus că cel
mai cunoscut scriitor suedez nu a primit premiul Nobel...
    în Muzeul Național (de Artă) din Stockholm am
mai constatat încă o prezență ce ține de spațiul carpato-
dunărean și care merită pe deplin și ea o mențiune, cu atât
mai mult cu cât e deosebit de surprinzătoare. O primă
nedumerire se referă la numele instituției: „Nationalmuseum”,
adică „Muzeul Național”, este aici muzeul național de
artă, Muzeul de Istorie fiind altul, pe care l-am amintit
într-un articol anterior dedicat diplomatului-scriitor
Grigore Cugler. Se numește „Muzeu Național”, pentru
că inițial, în a doua jumătate a veacului XIX, istoria și
arta Suediei erau reunite în același lăcaș muzeal, în actuala
clădire, care reamintește dealtfel foarte bine de arhitectura
austeră a Berlinului wilhelmian.
    Proiectată de arhitectul german Fr.A.Stiiler în 1866,
aduce cu clădirea expozițională Martin Gropius și cu alte
construcții impunătoare din capitala de pe Havel și Spree.
Dealtfel, Stockhohnul datorează mult influenței arhitecturii
germane, în varianta sa neorenascentistă, Jugendstil, Art
Deco sau Bauhaus. Dacă în țara de obârșie, multe
dintre clădirile construite în aceste stiluri au dispărut în
vremea celui de-al doilea război mondial, în schimb
atmosfera s-a păstrat, cu diferențele de rigoare, în nordul
scandinav. Nu degeaba în aproape fiecare oraș, inclusiv
în capitală, există străzi care poartă numele de Walhalla,
Odin, Wotan și ale celorlalte zeități germanice comune.
Iar Codex Argenteus, monument al limbii gotice - așadar
al unei antecesoare a limbilor germanice actuale -, se
păstrează la Biblioteca Universității din Uppsala.

   Revenind la Muzeul Național (de Artă) din capitala
suedeză, clădirea - patrulateră - are în centrul ei o curte
interioară ce găzduiește „cafeteria”, atât de binevenită
după atât de multă consumație culturală. Pereții
interiori ai muzeului sunt decorați nici mai mult nici
mai puțin decât cu copii ale basoreliefurilor de pe Columna
lui Traian... Confuzia este veche: lordanes, autor des citat
în legătură cu etnogeneza scandinavilor, scria Getica,
confundând pe geți cu goții. Prezența basoreliefurilor
în acest loc central pune însă pe gânduri, pentru că pare
să confirme și să eternizeze o greșeală, confuzia goților,
strămoși ai suedezilor, cu geții. Aceștia din urmă sunt
amintiți de Herodot, de Strabon și de nenumărați alți autori
antici, după cum se poate ușor vedea în culegerea Fontes
Historiae Daco-Romanae, iar delimitarea lor de goți
ține astăzi de cunoștințele elementare de istorie antică.
Să se cultive oare în mod voit această confuzie? Ea este
însă atât de ușor de combătut încât se pune întrebarea cui
i se adresează? Se mizează oare atât de mult pe ignoranța
privitoare la spațiul carpato-dunărean, încât de ce nu s-
ar spune și aceasta ? Oricum această chestiune supărătoare
poate pune un bemol considerabil prezenței, altfel
remarcabile, a domniței Zoe Ghika.
   Frumoasa româncă poate fi admirată pe simezele
muzeului alături de un tablou înfățișând curtea regelui
Gustav al IlI-lea al Suediei. Privirea ei luminoasă rimează
cu epoca de strălucire culturală a acestui monarh din
dinastia Holstein-Gottorp și vecinătatea tablourilor trimite
la relațiile - schimbătoare - dintre regele suedez și
împărăteasa de la Sankt-Petersburg. Suedia ca vecină a
Germaniei și a Rusiei: aici trebuie căutate fără îndoială
multe dintre explicațiile istoriei ei mai vechi și mai noi.

Mihai Sorin RĂDULESCU




    ¹      în „Magazin Istoric” nr.7 / 1972, pp.52-53: Nicolae Minei Și
Ștefan S.Gorovei, Chipul fermecător al domniței...Și puțin cunoscuta
ei viață', Virgil Cândea, Constantin Simionescu, Prezențe culturale
românești, București, Editura Sport-Turism, 1984 (p.cu portretul
Zoei Ghika este nenumerotată). Mai recent, un articol pe Internet, de
Adrian Irvin Rozei (Costa Rica), precum și site-ul ghika.com, de Florin
și Mona Budu-Ghyka (Lausanne). Poate că explicația importanței acestui
portret poate fi căutată? Și privind, pe site-ul amintit, tabloul urmașilor
săi - greci, ruși, argentinieni, nord-americani -, printre care - cu un
anumit semn de întrebare, ce-i drept - se numără și... Melina Merkouri.
    ²      Nutresc nădejdea că articolul de față nu va dăuna, în lumea
globalizat? în care trăim, acestei remarcabile prezen?e române?ti.
    ³      Magnus Olausson, Roslins portrât av en moldavisk prinsessa /
Alexander Roslin Portrait of a Moldavian Princess, 1777, ih, Nationalmuseum
Bulletin”, Stockholm, 1992, voi. 16, nr.2, pp.94 - 96 (în suedeză),
pp. 131-132 (în engleză).
    ⁴      Cu surprindere am zărit într-o mică librărie aflată chiar în
incinta Palatului Regal din Stockholm - care cuprinde câteva muzee -
a unei cărți intitulate Gustav III spioner (Spionii lui Gustav III). Să se
fi numărat și pictorul Alexander Roslin printre aceștia?
    ⁵      Magnus Olausson, AlexanderRoslin, Stockholm, Nationalmuseum
- Editura Natur & Kultur, 2007, p.85.
    ⁶      Potrivit pisaniei de pe fațada de apus a bisericii, ea a fost
refăcută între 1852 -1858, de către o „mare epitropie”, din care făceau
parte mitropolitul Nifon ți minițtrii loan Filipescu și loan Mânu, cu
„aprobația” domnitorului Barbu Știrbei.
    ⁷      De pildă la loan C.Filitti, Arhiva Gheorghe Grigore Cantacuzino,
București, Institutul de Arte Grafice Carol Gbbl, 1919, arborele genealogic
Ghica în anexe.
    ⁸      în indicele lucrării este trecută sub forma „Ghika, Zoie, g.markisinna
Maruzzi” (Magnus Olausson, op.cit., p.110; „markisinna” înseamnă
evident „marchiză”).
    ⁹      loan C.Filitti, op.cit., pp.255-256. Despre Konstantinos Karaioannis
Și Nikolaos Mihail Karaioannis, vezi Panaiotis Aravantinos, Biografiki
syllogi logion tis Tourkokratias, eisagogi - epimeleia K.Th.Dimara,
loannina, Ekdoseis Etaireias Ipeirotikon Meleton, 1960, pp.78-79;
despre Lambros Maroutsis și Simon Maroutsis - p.115.
    Este vorba de familia Caraianni, de origine aromână, din care
provenea dirijorul Herbert von Karajan. E probabil ca și familia Maroutsis
să fi fost tot de obârșie vlahă.
    ¹⁰      Mihai Sorin Rădulescu, Umbre românești la Ravenna, în „România
literară”, 5 decembrie 2008 (anul XLI), p.ll.
    ¹¹        Magnus Olausson, op.cit., pp.86-87, 102.
    ¹²      N.Iorga, Pe drumuri depărtate, voi.II, ediție critică îngrijită,
selecția textelor, studiu, note și comentarii, bibliografie de Valeriu
Râpeanu, București, Editura Minerva, 1987, p.347.
    ¹³      Recent a revenit într-un focar de lumină și diplomatul Claes
Râlamb, trimis suedez la înalta Poartă în a doua jumătate a secolului
al XVII-lea, despre care Institutul Suedez de la Istanbul și Muzeul
Nordic de la Stockholm - unde se păstrează manuscrisul miniat al
relatării sale de călătorie - au publicat un volum masiv.
    ¹⁴        Magnus Olausson, op.cit., pp.19, 21.
    ¹⁵        N.Iorga, op.cit., p.343.

România literară nr. 38/ 25 septembrie 2009

                                            Avem nostalgiile noastre față de
                                            intepretările unor mari baghete,
                                            precum Toscanini, De Sabata, Sinnopolis,
                                            pe care nu-i putem uita.

România literară nr. 38/25 septembrie 2009

           A BAYREUTH am avut șansa să văd două
           spectacole, aș zice, repere în repertoriul
           wagnerian: Parsifal și Gdtterdămmerung,
           care încheia ciclul Tetralogiei Niebelungilor.
              Pentru un wagnerolog împătimit, contactul
__ cu celebra scenă reprezintă un ideal, un
vis greu de atins. Pentru a pătrunde în sanctuar
trebuie să-ți faci o pregătire solidă și susținută
prin lecturi, vizionări de casete video ori D VD-uri, prin
repetate audiții care să te aducă în atmosfera a ceea ce
vei vedea. Am trecut această etapă, mă simțeam îndeajuns
de apt de a vedea și înțelege fără prejudecăți un spectacol
wagnerian. Voi încerca să prezint, atât cât îmi va permite
obiectivitatea critică a receptorului unei asemenea muzici,
spectacolele la care am asitat.
   Ultima operă a lui Wagner, Parsifal, desemnată de
compozitor Biihnenweihfestspiel (festival teatral al
unei scene sacre) a fost consacrată pentru crearea unei
arte religioase, implicând prezența sacrului ca
tendință definitorie. Nu întâmplător ea s-a reprezentat
multă vreme în Vinerea Mare a Paștelor în multe
teatre din lume, Wagner însuși cerând să nu se
aplaude la final pentru a se păstra misterul sacru.
   Trebuie să disociem, de la început, punctele de vedere
pe care ne vom situa în prezentarea de față: pe de o parte,
vom analiza aspectul muzical, artistic, iar dintr-un alt
unghi concepția regizorală.
   Spectacolul a beneficiat de bagheta lui Daniele Gatti,
un muzician înțelept, atent la nuanțe, la frazele muzicale
a căror accente să conducă spre intențiile profunde
ale compozitorului. Fără îndoială că el reprezintă o
direcție tânără de dirijat, întreaga producție purtând
amprenta sa de interpretare. Avem, însă, nostalgiile
noastre față de intepretările unor mari baghete, precum
Toscanini, De Sabata, Sinnopolis, pe care nu-i putem
uita. Toți aceștia au avut acces spre acel mister
inițiatic specific creației wagneriene.
   Vocile serii respective s-au înscris într-o echipă
omogenă care s-a străduit să ofere partiturii o lectură
corectă fără, însă, să aibă emoția profundă mistico-
religioasă necesară înțelegerii sensurilor adânci ale
scenariului mitologic.
   L-am ascultat în Parsifal pe tenorul Christopher
Ventris, care, după opinia noastră, s-a integrat perfect
în gândirea regizorală privind personajul, din nefericire
aceasta contrazicând sensul wagnerian. De altfel, în
acest moment pe scena de la Bayreuth putem remarca
o tendință vizibilă de demitizare a eroului, de transmutare
a acestuia într-o lume comună, de foarte multe ori vulgară,
care și-a pierdut atributele eroice. Evoluția vocală a
tenorului a fost ascendentă, în primul act atacurile
sale pe acut erau fără strălucire, aș putea spune
timide. Pe parcursul dezvoltării personajului el și-a
recăpătat curajul și un anumit aplomb, traiectul său
artistic săvârșindu-se pe o notă de respect pentru partitură.
Basul coreean Kwangchul Youn, în Gumemanz, a avut
o bună prestație, posedând o voce frumos impostată, cu
acute sigure și note grave de bună calitate. în Kingsor,
l-am putut aprecia pe Thomas Jesatko, care a știut să

Festivalul
Bayreuth 2009 (II)







puncteze nuanțele parodice, dar și sarcastice ale vrăjitorului.
Mezzosoprana japoneză Mijoko Fujimura, în plină
ascensiune la Bayreuth ca și în alte teatre (am văzut-o
recent la Viena în Waltraute) este, de fapt, o soprană
înaltă dramatică ce posedă note grave bine articulate,
ceea ce îi permit abordarea unui asemenea rol. S-a pliat
excelent pe concepția regizorală, dovedind efecte parodice
în ipostaza nocturnă, malefică a ei, din actul al II-lea,
dar și o anumită puritate și duioșie cu care și-a îmbrăcat
personajul, atunci când are asemănări evidente cu Maria
Magdalena.
    Tânărul regizor norvegian Ștefan Herheim (39 ani)
și-a gândit spectacolul în imagini, multe dintre ele bogate
în sensuri și intenții, de cele mai multe ori însă incifrate
pentru spectator. După actul I, care ni se pare foarte
încărcat și greoi, chiar și cei mai avizați wagnerieni din
sală nu-și puteau elucida sensul unor simboluri vizuale,
decriptarea lor neputând fi făcută. După opinia noastră,
un spectacol interesant trebuie să stârnească o dezbatere
de idei, trebuie să-ți pui întrebări, să încerci să
înțelegi intențiile regizorului. Când însă toate acestea
devin tabuistice pentru receptor, când între concepția
realizatorului și cea a compozitorului se produc grave
distorsiuni și dezacorduri, spectacolul rămâne doar o
intenție nefinalizată.
    Herheim construiește mitologia lui Parsifal grefând-
o pe canavaua istoriei Germaniei, dându-i o puternică
amprentă politico-socială. După opinia noastră, Parsifal
rămâne o creație sacră, neavând nicio conotație politică.
Ideea regizorului este de a-l face pe Parsifal un mântuitor
al omenirii, care traversează bulversările istoriei.
    Opera se constituie în trei povești din istoria germană:
începe în jurul anilor 1872, în plină stăpânire prusacă,
continuă în timpul Primului Război Mondial, pentru a
termina cu distrugerea Berlinului, în Al Doilea
Război Mondial, ajungând până astăzi în Bundestagul
german. Se produc, astfel, anumite transpoziții temporale
și spațiale de-a dreptul hilare, și nepotrivite: de pildă,
ținutul magic al lui Kligsor este transformat într-un spital
de campanie în Primul Război Mondial unde cavalerii
Graalului, acum soldați, sunt îngrijiți de infirmierele
magicianului, intrând în vraja erotică a unor fete de la
cabaret, iar liturghia Vinerei Mari se va săvârși în finalul
operei în interiorul Bundestagului, acolo unde parlamentarii

germani au substituit pe cavalerii Graalului. După
prăbușirea imperiului vrăjit al lui Kligsor se întronează
puterea nazistă și se arborează steagurile cu zvastica.
Toate aceste inserții bizare cu trimiteri clare la bulversările
istorice, după opinia noastră, nu au nicio legătură cu
mesajul creștin eristic al operei și cu semnificația simbolică
a lui Parsifal, ca emisar al acestui mesaj. Ceea ce m-a
șocat, poate, cel mai mult este viziunea de antierou al
lui Parsifal. Regizorul a speculat inocența, candoarea
și puritatea acestuia, transferându-le, de pildă, în actul
al II-lea pe un plan al derizoriului, al grotescului. Parsifal
este un marinar total tâmp care intră în jocul unor fete
de la cabaret care vor să-l seducă. Scena respectivă pare
vulgară și are o puternică tentă de sexualitate grosieră.
Spectacolul nu mai are mister și nimic sacru în el, din
păcate.
   Gotterdămerung a beneficiat de bagheta renumitului
dirijor Christian Thielemann, specialist în muzică de
Wagner, un rafinat și subtil artist și muzician care acordă
Tetralogiei un puternic sens simbolic și de idei. Rolurile
principale au fost atribuite unor cântăreți cu un bun
palmares la Bayreuth. Linda Watson, în Brunnhilde,
stăpânește o voce wagneriană potrivită pentru rol, are
și carismă de interpretă a personajului, din păcate, se
simte la ea o uzură pe registrul acut, care are în unele
momente aumite stridențe. Christian Franz, cu o voce
frumoasă, dar insuficientă pentru Siegfned, este dezavantajat
de fizicul său nefericit, nu pare câtuși de puțin un
Heldentenor, el, de fapt, integrându-se perfect în concepția
regizorală ce privește pe eroul mitologic. M-a impresionat
în mod deosebit basul Hans-Peer Kbnig în Hagen, cu
o voce frumos timbrată având accente sarcastice foarte
sugestive.
   Regizorul cunoscut și cu experiență, Tankred Dorst,
dezamăgește printr-o concepție ciudată privind universul
mitologic al acestei opere. Dacă prologul este de-a
dreptul fantastic, cele trei nome, zeițe ale sorții stând
pe un glob de cranii și oseminte umane, fiind proiectate
în cosmos pentru a-și rosti prevestirea căderii Walhallei,
lucrarea se derulează descendent din punctul de vedere
al regiei. Transpoziția spațială mi se pare forțată: castelul
Gibichilor devine un hotel de lux, invitații fac parte
dintr-o protipendadă grotescă care participă și la vânătoarea
magică în care va fi ucis Siegfried. După opinia noastră,
Dorst a coborât mult sensurile mitologice ale lucrării
într-o lume banală, incapabilă să înțeleagă ideea de erou.
   Cu toate neîmplinirile unor regii care se doresc cu
orice chip modeme și inovatoare în detrimentul patronului
acestui reputat festival, am plecat din Bayreuth cu un
sentiment de bucurie și imensă satisfacție artistică și
estetică, al împlinirii unui vis care mă obsedează de
multă vreme: să ajung în templul lui Wagner pe
colina verde. La plecare aș fi dorit să spun clipei, asemenea
lui Faust: „verweile, doch, du bist so schon“! (rămâi
clipă, ești atât de frumoasă).

Mihai CANCIOVICI

     ₜ ioloniștii soliști? Foarte diferiți, de înaltă clasă! Mă
\   / gândesc la foarte tânăra violonistă de origină italo-
\ / română Anna Țifu - dispune de un sunet limpid,
  Y expresiv până la seducție.





Festivalul International „Oeorge Cne/cu


Perfecțiunea
I
vine de la Amsterdam!

        N ADEVĂR, acesta a fost evenimentul șoc al
precedentului sfârșit de săptămână, anume prezența
pe podiumul de la Sala Palatului a celebrei
orchestre olandeze Royal Concertgebouw
Amsterdam. Este ansamblul unanim cotat a fi
actualmente primul în clasamentul marilor colective
simfonice ale lumii. Prin cultura și funcționalitatea
sunetului pe partidele de instrumente, prin balansul
sensibil al sonorităților, prin coeziunea sonoră a
ansamblului ce se manifestă aidoma unui organism viu,
aidoma unui instrument capabil să vibreze în actul
comunicării muzicale.
    Au fost premiere absolute pentru București,
pentru Festivalul enescian al muzicii! A concertat, de
asemenea, pentru prima oară la noi dirijorul Mariss
Jansons, directorul artistic al orchestrei. Concertul de
sâmbătă seara a fost transmis în direct de importantul
canal de televiziune francez „Mezzo”, moment urmat
de o emisiune dedicată în întregime vieții muzicale
românești. A fost prima transmisie de la noi realizată de
acest prestigios canal media. Evident, conjunctura
favorabilă datorată recentei intrări a țării noastre în U.E.
a atârnat greu. Dar, trebuie menționat, în afara
oricăror orgolii de tentă națională, evenimente culturale,
artistice, de excepțională valoare - evenimente neglijate
anterior în contextul politic european - au existat în
România; nu de azi, nu de ieri.
    Revin la muzică; trebuie menționat că prima
vioară a ansamblului este deținută actualmente de Liviu
Prunaru, un tânăr muzician originar din țara noastră,
care a studiat la noi, și-a desăvârșit studiile în Elveția;
este un artist ce desfășoară în egală măsură o remarcabilă
activitate muzicală camerală, de asemenea una solistică
internațională.
    Au fost și regrete. Acelea legate de faptul că nici
unul dintre cele două programe de concert susținute
de muzicienii olandezi, nu a inclus nici o creație enesciană.
în schimb am reaudiat cu interes primul Concert pentru
violoncel și orchestră de Dmitri Șostakovici, lucrare
susținută cu pregnantă implicare solistică de tânărul, de
excepționalul violoncelist german Johannes Moser.
    Simfonii de Beethoven - celebra Eroica, apoi romantica
simfonie a 8-a, de Dvorak, dar, mai ales, Simfonia nr.
100, Militară, de Joseph Haydn, au adus bucurie, mai
mult, au făcut deliciile unui entuziast public; un adevărat
echipaj de percuție militară, un toboșar însoțit de doi
colegi acționând pitorescul panaș cu clopoței, un trianglu,
au defilat prin sală spre finalul lucrării, spre încântarea
generală. Dincolo de acest fermecător episod, au fost
etalate valori pe care rar le poți observa în sala de concert,
în multe case bune în Europa. Firește, am admirat justețea,
naturalețea evoluției orchestrale, suplețea acesteia,
transparențele sonore pe partidele instrumentale, în
ansamblu; dar temeinicia construcției simfonice în marile

creații, vitalitatea interioară dobândită de acestea
revin dirijorului Mariss Jansons. Este de observat condiția
unei atitudini profesionale impecabile, a spiritului de
echipă pe care îl etalează fiecare membru al orchestei,
condiție susținută de conștiința lucrului bine făcut. Este
calea firească a normalității atât de greu dobândite inclusiv
în muzică. Jansons este muzicianul implicărilor totale
în plan psihologic; angajamentul său este necondiționat;
conducerea discursului muzical devine un act de creație,
iar gestica, de o eficiență maximă, nu reține mișcări
inutile. Este mijlocul propriu de comunicare cu muzicienii
ansamblului care, la rândul lor, se adresează cu egală
eficiență publicului.
    Alte momente mari în concertele ultimelor zile? Au
fost. Trebuie să recunoaștem pe scenele Festivalului au
evoluat muzicieni talentați, imaginativi, dinamici, artiști
virtuozi de excelentă comunicare, profesioniști de înaltă
clasă. Puțini au fost însă aceia în a căror evoluție am
putut distinge condiția unei consistențe interioare cu
totul aparte, așa cum am observat acest aspect în
cântul pianiștilor Maria Joăo Pires sau Murray Perahia,
artiști pentru care muzica reprezintă o stare a spiritului.
Mai ales atunci când cântă MozartȚ
    Am avut dezamăgiri. Muzicale. în cazul Orchestrei
Maiului Muzical Florentin; susținere inegală, dereglaje.
Ma refer inclusiv la realizarea Simfoniei a 2-a, de Enescu,
sub conducerea dirijoralul Roberto Abbado. Am avut
bucurii. însemnate. în cazul evoluției Orchestrei
„Philharmonia” din Londra, condusă de Vladimir
Ashkenazy, un muzician minunat care se bazează pe
pregătirea temenică, în repetiții, a evoluției simfonice;
a colaborat excelent cu violoncelistul David Geringas
în realizarea unui cu totul special opus enescian care
este Simfonia concertanta. în același sens, sub conducerea
dirijorului David Stern, în compania orchestrei de Cameră
din Basel, cele două „Intermezzi” enesciene pentru corzi
s-au bucurat de toată atenția muzicienilor performeri;
au dispus de echilibrai, de luminozitatea proprii acestor
creații. Am avut parte și de parcurgeri formale, le-aș
numi „de serviciu” ale partiturilor enesciene; mă gândesc
la sonoritatea îngroșată, inflexibilă, care a susținut
realizarea Suitei a 2-a, cu participarea Orchestrei
Filarmonice din St. Petersburg, a dirijorului Nicolai
Alexeev.
    Alte evenimente importante? Poate fi vorba, evident,
de realizarea celebrului oratoriu Creațiunea, de Haydn,
cu participarea celebrului ansamblu „Les Musiciens du
Louvre” conduși de Mark Minkovski. Compus pe un
text de Milton și cântat acum în limba engleză,
recenta realizare mi-a adus aminte de marea tradiție a
oratoriilor engleze din Baroc, în mod special de cele
datorate lui Haendel. La noi, ne mai aducem aminte, cu
decenii în urmă, o versiune magică a acestei lucrări a
fost realizată sub conducerea dirijorului Igor Markevici,

cu participarea Orchestrei Radio, a sopranei Emilia
Petrescu, a tenorului Valentin Teodorian, a basului Helge
Boemches. Dar riscul comparațiilor nu poate fi evitat.
Orchestra de Cameră din Viena, condusă de Heinrich
Schiff, a oferit o versiune dură, haotică, de restrânsă
muzicalitate, a integralei celor nouă simfonii de Schubert.
   Sâ o recunoaștem, pianiștii soliști nu au avut
noroc cu instrumentul instalat la Sala Palatului; un
instrument nou, nerodat, dezavantajat de acustica artificială
a sălii. Dan Grigore, Nicolai Luganski, Helene Grimaud,
au fost artiștii care au trebuit să lupte cu un instrument
ingrat.
   Violoniștii soliști? Foarte diferiți, de înaltă clasă!
Mă gândesc la foarte tânăra violonistă de origină
italo-română Anna Țifu - dispune de un sunet limpid,
expresiv până la seducție, bine educată în înalte școli
americane, mă gândesc la câteva dintre valorile senzaționale
ale școlii violonistice rase, la Eugene Ugorski, la spiritul
intim al zicerii violonistice în cazul lui Julian Rachlin,
de asemenea la acuratețea, la muzicalitatea elegant
formulată cu care Nikolaj Znaider cântă Concertul de
Ceaikovski...
   Nu poți să nu apreciezi talentul uriaș al unui violoncelist
cum este Misha Maisky; dar cântul lui continuu șarjat
expresiv devine obositor; chiar puțin interesant.
   Sunt de remarcat cu titlu de special eveniment evoluțiile
muzicale camerale; mă refer la cea a triou-lui format
din pianistul norvegian Leif Ove Andsnes, violonistul
Christian Tetzlaff, violoncelista Tanya Tetzlaff, din
Germania; se situează în zona unei colaborări muzicale
camerale la care numai spiritele înalte pot ajunge. Mă
refer de asemenea la tinerii muzicieni germani ce formează
„Atos Trio”, muzicieni aflați în ascensiune, de temeinică
formație; ne-au adus în Festival o antologică lucrare
enesciană, marele Trio cu pian, lucrare compusă în anul
1916. Mă refer în mod special la celebra formație
londoneză „Academy of St. Martin in the Fields”;
sunt cu toții muzicieni ce continuă o mare tradiție
europeană, cea a cântului cultivat, în ansamblu, unde
bucuria comunicării intime, camerale, este mai mare
decât tentația etalării veleităților, a virtuozităților solistice.
   Dezavantajați în anume măsură de altitudinea
contexului, cele două orchestre ale Formațiilor Muzicale
Radio au evoluat mulțumitor. Orchestra de cameră a
fost condusă de un dirijor de limitată acțiune; a avut
neșansa de a fi prezentat în deschidere o lucrare neinspirată,
deloc intresantă. în schimb Orchestra Națională a evoluat
sub conducerea unui dirijor dinamic, a unui muzician
de temeinică atitudine profesională, a dirijorului
Asher Fisch. în mod regretabil niciunul dintre cele două
programe ale orchestrelor S.R.R. nu a inclus creații
autohtone. Faptul că o fac în stagiunile curente poate
fi considerat că e suficient?
Dumitru AVAKIAN

România literară nr. 38/ 25 septembrie 2009

     u acest material anost se croiește infinitul melosului, însă ca și din
f mâinile unui croitor mare care dintr-o cârpă scoate o rochie misterios
l de frumoasă, de îndrăzneață, clișeele se transformă magic în însăși
N» substanța cinematografului filtrată prin povestea de dragoste.


    Cinema, mon amour


România literară nr. 38/ 25 septembrie 2009

          OVEȘTILE de dragoste din filmul lui Almodovar, cel puțin trei, ale
D        căror fire se încurcă într-un ghem cu care regizorul se joacă expert, servesc
          drept pretext pentru o alta, de fapt marea poveste de dragoste a lui Almodovar:
filmul însuși. Noutatea nu constă în a face un film despre film, ci de a spune
ceva despre el în termenii unei iubiri care se adresează altcuiva. Pe scurt,
geometria altfel variabilă a filmului are în vedere două triunghiuri amoroase,
pe de o parte, cel format din regizorul Mateo Blanco alias Harry Cane (Lluis
Homar), o femeie întreținută cu veleități de actriță, Lena (Penelope Cruz)
și cel care o întreține, magnatul Emesto Martel (Jose Luis Gomez), pe de altă parte,
același cuplu, Mateo-Lena, consumat de o pasiune devorantă și o iubită din tinerețe
care îndeplinește rolul de regizor tehnic, Judit Garcia (Blanca Portillo). în prima poveste
ca alternativă la amantul gelos intervine și fiul lui Ernesto, concurând de pe o
poziție considerabil dezavantajată atât la „mâna” frumoasei vedete, cât și la rolul de
regizor debutant. Filmul amestecă aceste personaje și aceste istorii întrerupte și reluate,
dragostea lor se spune în relație cu filmul, cu pelicula; angoasa, gelozia, speranțele
și eșecul își găsesc o expresie cinematografică. în afara profesioniștilor cinematografului,
Mateo și Judit, se află aspiranții, tânărul care utilizează voyeuristic camera
furnizând tatălui gelos imagini compromițătoare ale trădării amantei, dar și Lena
devenită actriță și intrând astfel în cercul magic al cinema-ului cu alchimia lui care
transformă uneori tinicheaua în aur, iar pe lângă ei, magnatul care ajunge
producător al filmului în care joacă amanta en titre. Pelicula nu numai că asistă, dar
și schimbă destinul personajelor, împrumută amantei aureola divei, trăind o
aventură pasională amenințată de gelozia funestă a „producătorului”, și apoi reproiectează
cuplul pe fondul tragic al accidentului care o va ucide pe ea și-1 va orbi pe el. Nimic
nu se face fără film în filmul lui Almodovar, iar trimiterea la Louis Malle cu Ascenseur
pourl’echafaud (1958) ne invită să citim ca într-o oglindă propriul scenariu dramatic-
pasional. Și în filmului lui Malle avem o crimă din gelozie, unde soția și amantul
plănuiesc să-l ucidă pe soț și unde fotografia joacă un rol determinant. în short-
metrajurile fără sunet înregistrate obsesional de către tânărul tulburat la vârsta marilor
dileme sexuale, declarațiile personajelor sunt citite de pe buze și transcrise de către
o secretară care le recită mecanic, fără nici cea mai mică intonație. Cuvintele care nu
se aud, aceleași, într-un sincron perfect sunt spuse cu voce tare de către protagonistă,
Lena, apărută în spatele audienței înmărmurite. Asistăm la montaje discrete sau mai
puțin discret ale (melo)dramei, la o serie de duble evaluate comparativ, la povestea
unui film inițial masacrat prin intervenția revanșardă, mistificatoare a producătorului
și ulterior pe cale de a fi recuperat și montat din nou în viziunea anterioară,
autentică a regizorului. Almodovar este unul dintre puținii regizori care știu să lucreze
într-un registru melodramatic fără a vulgariza conținuturile, este ca și cum autenticitatea
are neapărat nevoie de clișeul pasional pentru a se remarca. Ca și în film,
personajele împrumută un limbaj al pasiunii devastatoare, limbajul melodramei, iar
episoadele nu contrazic scenariul și ingredientele: răzbunări din gelozie, dragoste
tumultoasă care calcă pe cadavre precum în Carne Tremula (1997), cadre liric-
melancolice la marginea mării, înlănțuiri și dezlănțuiri, lacrimi căzute convenabil,
supraimpresionate de cameră, spectaculoase lovituri de teatru - după 14 ani filmul
distrus s-a salvat, iar Diego (Tamar Novas), fiul lui Judit și protejatul lui Mateo, se
dovedește a fi fiul acestuia etc. Cu acest material anost se croiește infinitul
melosului, însă ca și din mâinile unui croitor mare care dintr-o cârpă scoate o rochie
misterios de frumoasă, de îndrăzneață, clișeele se transformă magic în însăși substanța
cinematografului filtrată prin povestea de dragoste. La un moment dat, Judit recuperează
dintr-un sertar crâmpeiele a zeci de fotografii ale îndrăgostiților, Mateo-Lena, scenariul
cu o voluptoasă doză de sirop, iar Diego le așază în fața lui Mateo, tot acest puzzle,
cioburi ale unei existențe sfărâmate sau părțile unei povești pulverizate, film aparent
imposbil de reconstituit. Imaginea se cuvine a fi raportată la un alt episod magnific
din filmul lui Almodovar, când incapabil să vadă o scenă, ultima scenă din viața,
dar și din filmul vieții celor doi îndrăgostiți când aceștia se sărută în mașină,
regizorul întinde mâinile deasupra imaginiii derulată au relanti și o mângâie într-un
efort de a substitui privirii un alt simț care-1 transcende cel tactil. Se înșală acela
care crede că este vorba aici doar de povestea de dragoste, Almodovar își îmbrățișează
propriul film prin delegația simbolică a propriului personaj-regizor. Din toate aceste
spoturi, din toate aceste fragmente legate prin dragoste oarbă se naște filmul, iar
Almodovar o spune la sfârșit prin vocea lui Mateo. Filmul trebuie dus la bun sfârșit,
chiar și dacă ești orb. Această metaforă a cinematografiei și maestrului său de
lumini și umbre, regizorul, stăruie în sufletul nostru la lăsarea cortinei, o minunată
declarație de dragoste. ■

    îmbrățișări frânte (Los Abrazos Rotos, 2009); Regia: Pedro Almodovar; Cu: Lluis
Homar, Penelope Cruz; Gen: Drama; Thriller; Durata: 127 minute; Premiera în România:
18.09.09; Produs de: El Deseo S.A.; Distribuit în România de: RO Image 2000, Prorom.

     acutele, profanele și
     ignoratele statui care ne
     mai animă piețele sau
     alte spații publice.

MUL NEOLITIC avea obiceiul de

     O a-și pregăti vînătoarea printr-un
ceremonial artistic. Sau, cel puțin,
perceput acum în felul acesta. Fapt
e că el își desena, cu o mare
expresivitate și cu o profundă intuiție
a formei, a caracterului și a mișcării,
acolo, în peștera lui, animalele
pe care trebuia să le vîneze. Și
înainte de a răscoli desișurile pădurii, zăvoaiele sau
stepele, pentru a găsi animalele în came și oase, el săgeta
imaginea desenată. în viziunea sa de om solidar cu
întreaga fire și de copil inocent al unei lumi omogene,
imaginea era obiectul însuși, realitatea lui adîncă și
incoruptibilă. A o săgeta însemna, așadar, un act magic
al vînătorii, o execuție simbolică, dar și o provocare a
realității nemijlocite. Pentru că uciderea propriu-zisă a
animalului, acolo, în bîrlogul său, nu mai reprezenta
decît o pură formalitate din moment ce el fusese vînat
în realitatea înaltă a esenței sale. Putem privi în multe
feluri acest sistem de reprezentări și de reacții al strămoșului
nostru imemorial. Sîntem cuceriți de marea lui artă și
sensibilitate, așa cum au fost ele conservate în cîteva
peșteri europene și africane, putem zîmbi cu oarecare
condescendență sau ne putem cutremura în fața măreției
acestui mesaj spiritual. însă nici prin gînd nu ne trece
că acest comportament al umanității din zorii existenței
sale nu numai că nu a dispărut, dar el chiar a sporit,
diversificîndu-și formele de manifestare. A coborît în
istorie și însoțește, cumva, marile dezlănțuiri colective.
Și rolul imaginii din peșteră, cu toată încărcătura sa
magico-simbolică, ori poate cu mai mult decît atît, îl
preiau acum statuile. Tăcutele, profanele și ignoratele
statui care ne mai animă piețele sau alte spații publice.
Dacă în mod obișnuit trecem pe lîngă ele fără să le
observăm, iar cînd le observăm o facem doar pentru a
le evita, în momentele de ruptură intervenită în corpul
social, cînd energiile se dezlănțuie și reprezentările
comune se clatină, statuile își încep viața lor dramatică.
Sînt descoperite subit, evaluate, dincolo de orice criteriu
estetic sau moral, ca forme de mitologizare a unei
lumi corupte și a unei istorii viciate și linșate spontan
sau executate ritual. înainte de a modifica istoria însăși,
de a-i descongestiona articulațiile gripate și de a-și defini
un alt orizont, explozia mulțimilor, ori numai mesagerii
ei, dezorganizează nivelurile simbolice ale realității.
Statuia încorporează, așadar, în imaginarul colectiv,
elementele vitale și coeziunea intimă ale unei realități
nemijlocite care a devenit abuzivă și intolerabilă. Fără
a ne mai întoarce pînă la Revoluția franceză și la glorioasele
ei decapitări de statui, avem exemplele propriei noastre
istorii. Venirea comuniștilor la putere a început lupta
împotriva vechiului regim distrugînd sau doar dizlocînd
cîteva capodopere ale statuarului nostru public.

Pavel Șușară

CRONICA PLASTICA



Monumentul
public
între artă,
magie
și propagandă





Printre ele s-au aflat și statuia lui Carol I și a lui Brătianu,
semnate de Ivan Mestrovic. Noile reprezentări statuare,
în care comunismul și-a proiectat propriile sale
mituri, au fost, la rîndul lor, sancționate drastic în 1989-
1990. Nici de această dată pedeapsa nu era de natură
estetică, deși ele ar fi meritat-o din plin, ci iarăși una
îndreptată împotriva stocului simbolic, împotriva
comunismului transcendent, dacă îi putem spune așa.
Ostașul sovietic, Petru Groza și Lenin, dar era s-o pățească
și Dobrogeanu-Gherea, au dispărut unul cîte unul, chiar
cu un ceremonial parodic de înmormîntare, și se odihnesc
acum împreună, în spatele unui zid al Palatului Mogoșoaia,
abandonați, ostracizați și tăcuți. Pentru că, asemenea
bizonului din peșteră, ei nu sînt doar imagini convenționale,
chiar proaste în cazul acesta, ci forme de permanentizare
a unei esențe, personajul însuși cu întreaga sa demonie.
Numai că uciderea simbolică a statuii, a metaforelor
și a reprezentărilor, nu mai atrage automat după sine
și dispariția realului brut. Poate și din pricină că sistemul
comunist este un animal mult mai complicat și care a
avut precauția de a nu miza pe o singură imagine.

    Cu excepția orașelor din zona de nord-vest a țării,
care au dezvoltat o viață specific urbană cu mult înaintea
sec. XIX, orașele din sud - și Bucureștiul în aceeași
măsură - își leagă destinul urbanistic de modernizarea
României și de palida ei ochiadă spre Occident. însă
concomitent cu primenirea instituțională și cu o oarecare
structurare a activităților, apar și personaje noi, cu alte
exigențe, cu o altă conștiință de sine și cu un alt sentiment
al istoriei. Omul public, fie el politician sau doar o
variantă tîrzie de erou civilizator, iese din fumul luminărilor
și din aerul greu de tămîie, lasă icoana în funcția ei strict
liturgică și își secularizează prezența, imaginea și memoria,
în orizontul simbolic al orașului apare acum, fie trecînd
prin cimitir, fie coborînd direct din marile piețe occidentale
în micile și indecisele noastre scuare, statuia, chipul
recognoscibil al unui personaj real sau imaginea alegorică
a unui fapt excepțional. Orașul, viața publică și asumarea
directă a istoriei creează instantaneu o nouă mitologie
și un alt plan de referință care, într-un anumit fel, se
substituie vechilor reprezentări ale transcendenței. Chiar
și prezența cea mai banală în spațiul public, de la cea
motivată individual și pînă la aceea animată de o necesitate
colectivă, capătă prestanța și atributele unui ceremonial
și ale unei forme noi de expresie.
    Pentru că asimilarea tridimensionalului într-un orizont
cultural și spiritual esențialmente nonfigurativ a însemnat
o repunere în discuție a unui întreg program mental și
precizarea unui nou set de opțiuni. Prin sculptură -
artă fundamental urbană -, dar și prin mișcarea teatrală
și prin viața muzicală, valorile occidentale devin
bunuri publice și sugerează o altă coordonată a vieții
urbane. Chiar dacă substratul se va revolta mai tîrziu și
figurativismul va fi puternic zdruncinat prin fabulatoriu,
hieratism sau purism, statuarul rămîne o dominantă a
spațiului public în care performanța și eșecul se amestecă
în proporții relativ egale. Repede înțeleasă ca o formă
eficientă de consacrare și ca un garant al eternității,
sculptura a fost, într-o bună măsură, pîndită permanent
de riscul confiscării oficiale. Dacă nu prin agresiune
directă, oricum prin nenumărate forme de presiune subtilă.
Din această pricină, puține sînt celelate genuri artistice
în care tensiunile istoriei, sau chiar energiile ei distructive,
să se fi manifestat cu atîta evidență ca asupra statuarului.
    Dar tocmai această aventură a sculpturii noastre
de for, de multe ori dramatică și hilară în același timp,
semnalează prezența exemplară și, de multe ori patetică,
a artistului în Oraș; ca o condiție a existenței Orașului
și ca o garanție deplină a demnității sale. Faptul că
imaginea creatorului în spațiul public este acum
destul de precară și de incoerentă nu înseamnă, însă,
că Artistul nu este la locul lui, ci doar faptul, cu mult
mai banal, că Orașul nu este încă pregătit să-i recunoască
și să-i consacre prezența. ■

România literară nr. 38/ 25 septembrie 2009

meridiane

   Radu Ștefănescu (acesta este numele sub care
a ales să se prezinte ca autor literar) este inginer,
are 56 de ani și n-a publicat până acum. Cum a
ajuns să traducă integral suita celor 154 sonete?
în modul cel mai simplu, spune el, sugerând că
totul a fost un fel de joacă stimulată progresiv
de dificultățile nebănuite la început (cea mai mare
s-a dovedit prozodia sonetului englez, pe care s-
a încăpățânat a o urma cât mai fidel posibil). Iubitor
de limbă engleză de pe vremea westernurilor
copilăriei și mai ales a Beatles-ilor, ale căror
texte le știa pe de rost, și-a dorit la o vârstă mai
gravă a vieții să-l citească în original pe Shakespeare.
Și-a procurat o ediție completă și a început cu
Sonetele. A simțit nevoia să le traducă pentru uz
propriu, apoi să se confrunte cu cititori din spațiul
virtual, ducând până la capăt, fie și cu osteneală,
ceea ce începuse numai din plăcere. Pe scurt,
traducerea lui R. Ș. este un produs al planetei
virtuale Shakespeare și al reacțiilor publicului din
același spațiu, în anii 2000. O „updatare" este și
dezinhibarea față de tabuurile privind homoerotismul
sau suculența licențioasă. La reproșul că unele
soluții din versiunea lui sunt mai mult interpretări
decât echivalențe, R. Ș. invocă girul conotațiilor
pe care le atestă enorma exegeză shakespeareiană,
disponibilă chiar pe internet: de la lexicoane
lingvistice la exegeze biografice și tematice, de la
dicționare de simboluri la studii de istoria moravurilor
și, nu în ultimul rând, la versiuni românești anterioare,
de referință. Cu ele dialoghează relaxat, dar
fără insolență.
~v~


România literară nr. 38/ 25 septembrie 2009

  Același soare bun ce o răsfață,
  și scaldă-n dulcea lui lumină floarea,
  îi va sluți cândva plăpânda față,
  Ca un tiran, tăindu-i respirarea
  Cu toamne lungi, spre iarnă s-o târască,
  Acolo unde frunzele uscate
  Se vor întoarce-n criptele de iască
  Să doarmă somn de ger... și dacă poate
  Pe un pervaz, îți pare că-ntr-o vază
  O floare-a lăcrimat, să știi, e-agheasma
  Pereților de sticlă, ce păstrează
  Ca un reproș, din trupul scurs, mireasma:
  Căci viața ei, deși de chip s-a rupt,
  Mustește încă, dulce, dedesubt.

                     XXVII

  E noapte iar, și drumurile lungi
  Mă ostenesc și mă grăbesc în pat.
  Dar noi călătorii încep atunci,
  în minte, când din trup m-am aruncat.
  De-aici, departe, gândul peregrin
  Spre cerul tău se urcă,-ntrezărind
  Un chip iubit, ce numai orbul prin
  întunecimi îl mângâie, clipind...
  Dar nu și umbra-ți, singur giuvaer
  Al hăului cu soarele zidit,
  Ce scaldă în splendori al nopții cer
  și-i dăruiește chip întinerit.
  Ce viață! Ziua drum și noaptea gând,
  Odihnă nu ne mai găsim nicicând...

XXXIV

25

   De ce mi-ai prevestit o zi cu soare?
   Sunt gol, furtuna m-a ajuns din urmă,
   și chipul tău pierit-a-n depărtare
   Sub norii grei și-a cețurilor turmă...


Sonete de Shakespeare
într-o nouă traducere

O, nu-i destul s-arunci zâmbind o rază
Pe fața mea udată de furtună!
Cuvintele duioase-mi ușurează
Mâhnirea doar, rușinea nu; e bună
Căința, și regretul e dojana
Ce singur ți-ai ales, dar el n-aduce
Deplină vindecare pentru rana
Ce-o poartă umilitul ca pe-o cruce.
Dar lacrimile tale, nestemate
Din dragoste, răscumpără păcate...



XXXV

Nu te căi de ce-ai făcut: și spinii
Tot roze sunt, izvoarele-au nămol,
Eclipsa-i somnul trândav al luminii,
Laleaua dă omizilor obol.
Vezi, umbrele-s ursite fiecărui:
La fel și eu, prin rugă îndulcind
Păcatul trupului, greșesc, dar stărui
De alt păcat mai greu să te desprind,
Fiindcă-ți sunt ispitelor izvor...
în mine însumi lupt; ne’nduplecat
Judecător al desfrânării, or
Al dulcii necredințe avocat
Corupt: furat, dar hoțului complice,
Sunt păgubașul vinovat, s-ar zice.



               XXXVIII

De plictiseală muza-mi nu se plânge
De când în haina grației mă-mbraci,
și teme dulci îmi dai; dar prea nătânge
Sunt foile ce-am oropsit, stângaci.
Din milă de te-apleci asupră-mi, vina
E doar a ta, căci orice menestrel


Făpturii tale pipăind lumina,
și-oricât de prost, te-ar povesti la fel...
O, fii a zecea muză, și stăpână
Pe celelalte nouă, înzecit.
Luând poeții veacului de mână,
Spre nemurire du-i, meșteșugit...
Eu doar trudesc, sorbindu-te de har,
De-aceea plac acestui ev bizar.



XLII

A fost a mea, a ta-i acum, și știi
Că o iubeam; mă așteptam să doară,
Dar că acum de drept îi aparții,
E-o pierdere ce-aproape mă omoară...
Dar tot vă iert, și-n gânduri vălmășag
îți zic: era firesc să o alegi, și tu
Iubești precum iubesc; și că-mi ești drag
știind, la fel, ea-n grabâ-ți se dădu...
Te pierd, o pierd, ferice dar de voi,
Că v-ați găsit! Câștigul e-ndoit
lubire-având din mine amândoi,
Cât eu rămân de chin blagoslovit.
Batjocură a sorții: frați de sânge,
Nu pot de neiubire a mă plânge...



LV

Ce rost au marmura de pe morminte
și aurul din cripte? Versul doar
E de folos aducerii aminte,
O știi; clepsidra-i regilor gropar.
Statuile, sub sabia lui Marte,
Umil vor săruta cândva țărâna,
Palate vor cădea, dar nu e moarte
Să-ți ardă, vie, amintirea: una

Cu versul meu fiind, strivind uitarea,
în glorie te vei afla în toți
Ce vor trăi atunci, grăbind spre zarea
De nepătruns a marii judecăți,
Când soarta îți vei ști și tu: dar azi
Trăiește-n ochii-mpătimirii, calzi.


LXIV

Când am văzut statuile-n ruină
Murind încet, cetățile semețe
Cum lutului nimicitor se-nchină,
și bronzul scrijelit de bătrânețe;
Când am văzut oceanul cum inundă
Regatul țărmului învins, și lasă
Un alt pământ, în urmă, să-l pătrundă
învingător, din furia retrasă;
Când am văzut că lumea e mișcare
Sau scurt popas în drumul către moarte,
Am înțeles că vine-un Timp în care
Iubirea îmi va fi pe veci departe...
Nu poate-alege muritorul gând:
Doar plânge ce va pierde în curând.



LXV

Când moartea-i peste tot, în lut, în ape,
în bronz, în piatră, mă întreb cum oare
Putea-va frumusețea ta să-i scape,
Cu brațu-i slab, neștiutor, de floare?
Ar fi în stare dulcea ei lumină
Să-nduplece a Timpului stihie,
Când porți de-oțel ruginei se închină
și-n praf s-a-ntors a stâncilor tărie?
Ce gând înfricoșat! și oare unde
Să îți ascunzi, tu, Lume, giuvaerul
Cel mai de preț, când criptele-s flămânde?
E cineva s-oprească Temnicerul?
Nu-i nimeni, doar miracolul ce-mi duce
Cemeala-n vers, iubirea când străluce.



                    LXVI

De tot scârbit, în moarte-aș vrea să fug,
Sa nu-i mai văd în zdrențe pe cei buni,
Sluțenia ornată cu belșug,
Credința compromisă de minciuni,
Pe harnic în batjocură plătit,
Fecioarele împinse la desfrâu,
Dezonorat pe cel desăvârșit,
Pe șchiop ținând zburdălnicia-n frâu,
știința-nlănțuită de tiran,
Talentul explicat de idioți,
Apostrofat cel pur, ca grobian,
și gardianul slugărind la hoți.
Sleit de toate astea, aș pleca,
Dar lumii pradă las iubirea mea.



LXVIII

Obrazul lui, istorie: o hartă
A rozelor apuse înainte
Ca pudra să urzească-o nouă artă
Pe chipul mincinos; când azi morminte
Se pângăresc, a părului podoabă
Furatâ-i morților, și pusă peste
O tigvă râncedă, găteală snoabă,
înveselind sinistru alte țeste,
în el, adevărată, se păstrează
Splendoarea-ntreagâ, ce odinioară
A refuzat cu verdele din rază
De împrumut să-și făurească vară:
și doar pe el Natura-1 ține hartă,
Ce-i pur, de făcătură să despartă.


LXXI

Să plângi, prietene, când voi fi dus,
Doar pân’ la primul dangăt: coborât
Voi fi atunci, din lumea rea, de sus,
în groapă, ca să bucur viermi, atât.
Citește-mă de poți, dar nu gândi
La mâna care-a scris, că n-ai putea
Să-ngădui amintirea: m-ai jeli;
Mai simplă e uitarea, curgi în ea.
Nu mă rosti prea des, mă-ncetinești,
și poate-n lut m-amestec chiar atunci.
Din gându-ți dulce scoate-mă: tu ești,
Eu voi fi fost; doar moartea dă porunci.
De faci altcum, vor râde înțelepți,
De tine-aici, de mine, între drepți.



                 LXXIV

Cândva luntrașul mă va recunoaște,
și vom pluti spre vămi: să nu-ți mai pese.
A doua oară stihul mă va naște,
Iar duhul meu în tine își va țese
Memoria. Iubirea ți-e-nchinată,
Apleacă-te și ia ce-ți aparține,
Acolo-s eu, sămânța mea curată;
Pământului, ce-i greu i se cuvine,
și viermii-nveselește, cum borhotul
Din vinul pur, încet la fund se lasă.
Atât vei pierde: trupul meu, cu totul
Sortit uitării. Partea mea aleasă,
Din adâncimi desprinsă, va pleca
Spre tine, ca să dăinuie, a ta.



                  LXXVI

De ce mi-e versu-mbătrânit o piatră,
Vâltoarea apei domolind? Măcar
De m-aș topi în stilul vremii, artă
A șlefuirii ritmurilor, dar
Putere n-am să schimb acum veșmântul
în care-mbrac același vechi discurs,
încât mă tem că fiul meu, cuvântul,
Părintele-și trădează; timpul scurs,
Prietene, mi-a însoțit rostirea
Cu slava ta, ce straiul prețios
Mi-a pus în vechiul stih, spre înnoirea
Metaforei îmbătrânind frumos:
Cum stins ori viu e soarele, așa
Mi-e dragostea, arzând ce-i ars deja.



LXXXIV

Exiști. Ce-ar fi de spus mai mult? Din toate
Cuvintele, e laudă mai vie?
O pot găsi? Ce spirit înalt mai poate,
Dezmărginindu-se, să te descrie?
E mort poetul, dacă nu-mprumută
Din sângele-i eroului: de-ar spune
Că tu ești tu, ar mai trăi o sută
De ani în glorie. Cu-nțelepciune,
Să copieze ce-a-nțeles mai bine,
îngăduie-i; înnobilându-i gura,
Va înceta să pângărească-n rime
Ce-a zămislit în tine, pur, Natura...
E un blestem când lauda îți place:
Primești puțin, și-s vorbe mici, sărace.



Cil

Iubesc mai mult, dar tot la fel ascund,
Arăt puțin, dar nu iubesc puțin;
Nu vreau în târg să laud ce-n străfund
Păstrez al meu, ferit de ochi străin.
Iubirea nouă-a fost, într-un april
Ce m-a găsit cântând, cum la-nceput


în prag de veri, privighetori; un tril
Ce-1 sting apoi, în arșiță, tăcut.
La fel sunt nopțile acum, și ea
La fel adoarme crângul, la apus;
Dar ramura de cântece-i mai grea,
și dulcea-i vrajă de-nceput s-a dus.
Așa și eu, mai tac din când în când,
Să nu te supăr, sila amânând...

cm

Culori de fum, o, Muza mea săracă,
Ai picurat în versul meu netot,
Veșmânt modest, când el vorbea... să-i tacă
Splendorile, să nu orbesc de tot.
Iubire, de sunt mut, nu-mi face vină,
Oglinda doar îți știe chipul drag.
Pe lângă ea, umilă-i orice rimă,
Iar stihul meu, plictisitor, beteag.
N-ar fi păcat să șlefuiesc o piatră
Deja desăvârșită, ca s-o stric?
Să te pictez, n-am har destul și artă,
Spre darul tău înalt, nu duc nimic:
Poemul meu e umbra-ți doar, pălindă,
Mai mult din tine află în oglindă...



          CXXIX


Dorința trupului - o irosire
A spiritului adormit, sperjură,
Sălbatică, și dincolo de fire
Nerușinată, ce-o-mplinești cu ură,
De tine însuți dezgustat; o nadă
A bestiei ce nu-ți ascultă mintea,
Prostește înghițită, stând dovadă
Smintelii ce te-mpinge înaintea
Pierzaniei: având, să n-ai; o vrere
Stârnită de o dulce așteptare,
Urmată de extaz, apoi durere:
Neantul absolut, minciuna care
Te duce-n iad, știi bine, da-i ești rob,
și o urmezi ascultător, neghiob.



           CXXXVIII


Ea jură că-i o sfântă! Cine-o crede?
Să-i spun că jură strâmb? O, n-are rost.
Sau poate-am chip de tânăr... cum se vede,
încrezător muierii, crud și prost.
O fi, n-o fi, mai am de-un ban speranță,
Chiar dacă știe că-s un pic răscopt,
încerc să tac... O, adevăru-i zdreanță!
Mă minte, o ajut așa cum pot...
De ce nu-mi zice doamna că-i o poamă,
Iar eu, că-i sunt cu-naintașii leat?
Iubirea din credință își ia hrană;
Batrânii-și fug de ani, ca de-un păcat,
și uite-așa, cu dulcile brașoave,
Ni-s nopțile mai lungi și mai suave!
în românește de Radu ȘTEFĂNESCU


România literară nr. 38/ 25 septembrie 2009

___ ste o provocare
I    delicată, inteligentă,
                                                            l   poetică, plină de
                                                                 subtilitate.

Cu Ana Maria Machado
despre literatura pentru copii

România literară nr. 38/ 25 septembrie 2009

A         NA MARIA Machado este o mare doamnă
            a literaturii braziliene: romancieră, dramaturg,
            jurnalistă dar, mai ales autoare pentru copii,
            gen în care lucrează de peste treizeci de ani
            și care i-a adus în anul 2000 prestigiosul
            premiu Hans Christian Andersen.
   Scriitoarea, foarte populară în Brazilia, dar cunoscută
în lumea întreagă prin traducerile în șaptesprezece limbi
și în douăzeci de țări, și-a început cariera ca pictor și
organizator de expoziții la Muzeul de Artă Modernă
pentru a continua ca profesor la colegiu și la Universitate,
prin traducerea de texte și redactarea de articole.
   Militantă pentru pace și democrație în vremea dictaturii
militare din Brazilia, Ana Maria Machado a ales exilul.
La începutul anilor 70, a trăit între Paris și Londra, unde
a lucrat ca jurnalistă pentru Eile și pentru BBC, și-a
susținut doctoratul cu Roland Barthes la înalta școală
de Studii Sociale, înainte de a deveni profesor la Sorbonna.
La întoarcerea în Brazilia în 1972, și-a continuat meseria
de jurnalistă, pentru a se consacra apoi în întregime
scrisului pentru adulți și copii. Membră a Academiei
braziliene literare, autoare de romane ca Alice și
Ulise, de piese de teatru, de carnete de însemnări, ea a
scris peste o sută de cărți pentru copii, pline de
fantezie și care dezvăluie o imaginație barocă și
ludică.
   Am avut norocul de a o întîlni la al XlX-lea congres
al Societății Internaționale de Studiere a Literaturii pentru
Copii (IRSCL), care a avut loc la Frankfurt pe Main și
unde laureata premiului Andersen a fost invitata de
onoare; ea a ținut o interesantă conferință despre
lumea plurală, pentru a trage un semnal de alarmă asupra
dominației unui idiom hegemonie, care blochează
ascultarea vocilor literare distincte și diferite.


   Muguraș CONSTANTINESCU: - Ce înseamnă
pentru dumneavoastră literatura pentru copii în comparație
cu literatura generală, pentru adulți?
   Ana Maria MACHADO: - Simplificînd, aș putea
spune că literatura pentru copii este ca și cum ai
fluiera o melodie, în timp ce literatura generală este o
interpretare simfonică. Dar prima are, cu toate
acestea, o șansă deosebită: ea poate fi citită și
înțeleasă de către toate vîrstele, în timp ce a doua este
mai degrabă restrînsă la cititorii adulți.
   M.C.: - Cum ați ajuns să scrieți pentru copii?
   A.M.M.: - Datorită hazardului și cererii. în 1969
- aveam pe atunci douăzeci și șapte de ani - mi s-a
cerut să scriu o povestire pentru un săptămînal pentru
copii care urma să apară. Am încercat și mi-a ieșit atît
de bine îneît mi s-au cerut și altele. în cîteva luni, de cîte
ori apărea și o poveste scrisă de mine sau de Ruth Rocha,
o scriitoare minunată care debuta și ea atunci, cifrele de
vînzare săreau de la 50.000 pe săptămînă la 250.000.
   Cititorii ne-au transformat în scriitori pentru copii.
Era epoca dictaturii militare în Brazilia și noi reușeam
să spunem, în limbaj metaforic, amuzant și umoristic,
ceea ce oamenii aveau nevoie să audă, dar nimeni nu
îndrăznea să o spună direct.
   M.C.: - Aveți maeștrii și modelele dumneavoastră
în acest gen? Poate niște lecturi din copilărie care v-au
marcat?
   A.M.M.: - Nu modele conștiente. Am fost întotdeauna
o cititoare lacomă, inclusiv de clasici pentru copii,
îndeosebi marele clasic brazilian Monteiro Lobato. Am
studiat Literele, am predat literatura la Universitate, am
cunoscut destul de bine ce se întîmplă în istoria literară.
Autori precum Albert Camus, Garcia Lorca și romancierii
de limbă engleză , în general, se numără printre
printre preferații mei, fără a mai pune la socoteală
brazilienii Machado de Assis și Rubem Braga.

    M.C.: - Spuneați undeva că nu vă place literatura
pentru copii cu un pronunțat accent pedagogic. Ce
caracterizează literatura dumneavoastră pentru copii?
    A.M.M.: - Eu cred că literatura trebuie să facă față
unor chestiuni literare, de limbaj, de strategii narative
și nu să se preocupe de intenții pedagogice. Eventualele
„mesaje” vin firesc ca manifestări ale viziunii despre
lume a autorului. Nu trebuie să se simtă o preocupare
moralizatoare, ajunge ca scriitorul să-și pună în valoare
modul său de a scrie.
    M.C.: - Care este situația cărții pentru copii în
Brazilia?
    A.M.M.: - Foarte bună. Avem o duzină de autori
excelenți printre mulți alții de foarte bună calitate. Am
avut un mare pionier în domeniu în anii 20 -30 ai secolului
XX (Monteiro Lobato), avem buni ilustratori, desenatori
și editori, și editori foarte profesioniști. Pe lîngă toate
astea, avem și o critică specializată și cercetători de înalt
nivel în diferitele universități. Literatura pentru copii în
Brazilia este considerată de către observatorii scenei
culturale ca un sector de excelență, alături de arhitectură
și de muzică.
    în ultimii cincisprezece ani, o serie de programe
de lectură au făcut cunoscută această literatură în școli
și în biblioteci, în cifre impresionante. Datorită
acestor programe am vîndut 19.000.000 de exemplare
din cărțile mele în Brazilia, și sunt măcar 5-6 autori în
aceeași situație.
    M.C.: - Referindu-vă la cartea dumneavoastră Ce
sărbătoare!, impregnată de culturametisată, exuberanța
și bucuria de a trăi braziliană, spuneați că ea poate să
pară încă și mai originală în afara Braziliei, în țările în
care este tradusă. Credeți în necesitatea traducerii unei
cărți bune pentru copii?
    A.M.M.: Bineînțeles, sînt convinsă de acest lucru.
Trebuie să ne cunoaștem unii pe alții în această lume
în care, cum spunea poetul, sîntem cu toții echipajul
aceluiași vas. Știu că datorez tot ce am făcut în viață
dialogului între ceea ce îmi era apropiat și ceea ce venea
de departe. Cărțile traduse au jucat un rol fundamental
în formarea mea și cred că toți autorii au dreptul la
aceleași oportunități.
    M.C.:- Sunteți un autor foarte tradus. Se vorbește
despre șaptesprezece limbi și douăzeci de țări. Contactul
cu publicul dumneavoastră din alte țări este important?
    A.M.M.: - Nu mai mult și nici mai puțin ca acela
cu publicul din țară. Contactul cu publicul cititor este
agreabil, fără îndoială, pentru un autor. Totuși, în liniște
și chiar într-o anumită recluziune se petrece, cu adevărat,
scrisul. Este nevoie de o anumită distanță pentru a scrie.
    M.C.: - Care este importanța premiului Andersen
pentru dumneavosatră? Vă situați altfel în raport cu
literatura mondială pentru copii decînd sînteți laureata
acestui premiu?
    A.M.M.: - Sînt două mari deosebiri. Prima este că
astăzi, după premiu, sînt editori străini care contractează
cărțile mele pentru publicare fără să le citească mai
înainte. A doua este un fel de carte de vizită. Sînt prezentată
nu doar ca „scriitoare braziliană”, ci și ca „laureată
Andersen”, ceea ce îmi dă șansa de a atrage uneori o
anumită privire, o curiozitate, o atenție deosebită, înainte
de a fi aruncată în marea pubelă a exotismului.
    M.C. Cum este viața de fiecare zi a unui mare
autor?Locul scrisului, cititului, al întilniiilor, al familiei... ?
Reușitți să le împăcați pe toate?
    A.M.M.: - Da, reușesc și o fac chiar zilnic, de patruzeci
de ani. M-am obișnuit cu asta și familia care mă înconjoară.
Nu s-a întîmplat dintr-o dată, nu a fost ușor, bineînțeles,
dar am învățat să o facem și am construit-o, încetul cu
încetul, zi după zi. Mă scol devreme, lucrez puțin,
apoi luam micul dejun împreună în familie, după care
fiecare pleacă în treaba lui, eu râmîn acasă să lucrez.

Soțul meu este muzician și știe foarte bine ceea ce arta
cere de la fiecare. Copiii nu mai locuiesc cu mine dar
au crescut știind că trebuie să respecte faptul că mama
lucrează, să încerce să nu mă deranjeze ca să nu pierd
firul a ceea ce fac. Dar au știut întotdeauna că ei sunt
prioritatea mea totală în viață și că, dacă mă chemă, le
răspund. Ei sau copiii lor. Nu e nici un dubiu în privința
aceasta. Așadar ei îmi dau timpul de care am nevoie
pentru că mă iubesc și știu că pot conta pe mine, dacă
trebuie. Astăzi îmi petrec timpul între apartamentul meu
din Rio de Janeiro și o căsuță la Espirito Santo, lîngă un
frate și două surori de ale mele, acolo unde au trăit bunicii
mei și unde părinții s-au retras și ei la un moment dat.
Este unul din locurile copilăriei mele. Asta mă face să
călătoresc mult între cele două locuri în fiecare lună.
Am zece frați și surori, eu sunt cea mai mare dintre
toți. Sîntem foarte apropiați și asta este un fel de
binecuvîntare a vieții pentru care nu încetez să mulțumesc.


    M .C: -Fiindcă veni vorba de călătorie... Călătoriți
mult ca autor. E ca o obligație, o plăcere sau o nevoie
de a întilni pe cititori?
    A.M.M.: - Este o plăcere și mă stimulează mult. Este
latura mea de gitană, cum îmi spunea tata cînd aveam
patru ani și, absolut îneîntată, eram oricînd gata să iau
avionul singură pentru a merge la bunicii care mă așteptau
la aeroport într-un alt oraș. Călătoresc doar atunci
cînd cred că poate să-mi placă. Nu e nevoie să călătoresc
pentru a-i întîlni pe cititori. Sunt mulți în cercul meu
de prieteni și apoi astăzi cu intemetul, nu mai e nevoie
să ne deplasăm.
    încerc să nu merg în țările care au regimuri totalitare.
Nu accept invitații pentru activități care nu mă atrag.
Cum nu am bani ca să călătoresc peste tot în vacanță,
încerc să îmbin munca și plăcerea de a cunoaște locuri
noi și oameni noi sau să aprofundez cunoașterea unor
locuri și oameni pe care îi iubesc deja. Dar am o problemă
la genunchi, destul de serioasă și ca să pot călători trebuie
să am asigurat un minimum de confort de care nu-mi
păsa deloc acum cîtva timp.
     M.C. - O ultimă și inevitabilă întrebare... La ce
lucrați în prezent? Ce proiecte aveți pentru viitor?
     A.M.M: - Am terminat cel de al nouălea roman al
meu pentru adulți. L-am lăsat puțin să se odihnească
și la întoarcere îl voi relua pentru o revizuire atentă
înainte de a-1 preda editorului. Apoi, am un proiect cu
o carte (sau o serie, vom vedea) cu o tînără desenatoare
și fotograf, în care eu scriu texte foarte scurte, în versuri,
plecînd de la fotografiile sale. A fost ideea ei, care m-a
atras către ceva la care nu m-am gîndit conștient pînă
acum: un soi de gramatică a privirii pentru cei mici,
într-un fel am făcut mereu acest lucru, ca pictor sau ca
autor pentru copii, sau cînd îmi duceam copiii și nepoții
să viziteze muzee și expoziții și îi făceam să descopere
limbajul vizual. Am scris uneori cataloage de expoziții
pentru copii, cărți despre artă pe înțelesul lor, dar nu
m-am gîndit vreodată la asta.
    A trebuit ca tînăra fotograf sa-mi propună acest proiect
pentru ca un univers întreg să mi se deschidă în față. E
un lucru simplu, de o simplitate la care se ajunge prin
epurare, nu de o simplitate care pleacă de la o lipsă. Este
o provocare delicată, inteligentă, poetică, plină de
subtilitate.


  Interviu de Muguraș CONSTANTINESCU

meridiane

Un catalan la Paris

    • Carlos Ruiz Zafon e un scriitor catalan care scrie
în spaniolă și trăiește la Los Angeles. Primul lui roman,
Umbra vântului, tradus în mai multe limbi, inclusiv
în românește (la Editura Polirom, în 2005), a fost un
best-seller. Au fost vândute în toată lumea unsprezece
milioane de exemplare. Un tiraj mai mare dintre scriitorii
spanioli n-a avut decât Cervantes. Romanul povestea
descoperirea unui „cimitir al cărților uitate” (acesta
trebuia să fie titlul!) într-un subsol din Barcelona anului
1945. Un al doilea roman, Jocul îngerului, era așteptat
să bată recordurile celui dintâi. Grasset, editorul parizian
al Umbrei vântului (din care a vândut 650.000 de
exemplare) i-a oferit agentului lui Zafon un milion de
euro. Laffont a ridicat oferta la un milion patru sute
de mii și a obținut contractul. Romanul a apărut la
sfârșitul lui august. Ca să-și scoată banii, Laffont va
trebui să vândă, numai în format mare, adică nu în
poche, 350.000 de exemplare. Romanul era deja în
top în săptămâna apariției lui în librării. Etpourcause!
E o poveste aiuritoare și cam kitchoasă, un fel de Iluzii
pierdute al lui Balzac, despre un scriitor care, sătul
să tragă mâța de coadă, se vinde unui editor mefistofelic
pentru care urmează să scrie un roman „pe viață și
pe moarte”. Cel puțin așa pretinde Marc Lambron
într-un hebdomadar francez. Din clipa în care acceptă


A început anul școlar

   • Cu două săptămâni mai târziu decât în Franța, a început și în România anul școlar. Dincolo de acest decalaj
de timp, lucrurile par să semene. Iată ce scrie directorul revistei „Express” despre dificultățile acestui început,
în Franța. Dar oare în România dificultățile sunt altele? „Un început ca oricare altul. Dacă n-ar fi gripa A și
cortegiul ei de preocupări higienice, întoarcerea la școală ar avea loc în liniștea aurie și calmă a ciclului anotimpurilor.
Criza educației naționale e totuși prezentă, cu părinții-consumatori nepăsători în fața autorității pedagogice,
cu profesorii - ideologi mai atenți la achizițiile sindicale decât la viitorul elevilor și cu acești copii-regi care
au uitat virtuțile efortului, care vor sâ știe fără să învețe și refuză cuvântul datorie, atât ca verb, cât și ca substantiv.
Criza educației este prezentă cu, de asemenea, milioanele de bune intenții, care, de la minister în curtea școlii,
vor să îmbunătățească sistemul făcându-1 să funcționeze⁴⁴. A bon entendeur, salut!

Scriitorii și punctuația



   •       Erik Orsenna este un navigator în jurul limbii
franceze, după cum îi place să-și spună el însuși. I-a
scris discursurile lui Mitterrand, a publicat patru cărți,
amestec de ficțiune și de știință, de romanesc și de
lingvistică, în care e vorba de gramatică, de subjonctiv,
de accente și de punctuație. Și dacă am dansa, cea mai


târgul, o grămadă de nenorociri se abat asupra
tuturor celor pe care nefericitul scriitor îi iubește.
Adăugați la asta morți sataniste și o reapariție fantomatică
a „cimitirului cărților uitate”. Scrie același Lambron:
„E un Harry Potter pentru adulți.” Autorul e conștient,
nu fără un grăunte de cinism, de valoarea (și) comercială
a cărților sale: „Ăsta e businessul, iar cei care nu-1
înțeleg nu vor supraviețui⁴⁴.


recentă, prezintă, sub forma oarecum facilă a unui
roman de dragoste, rolul punctuației în limba literaturii.
Cine ar fi crezut că virgula, punctul și celelalte pot fi
protagoniști în felul de a se exprima, în stilul, adică,
al scriitorilor? Orsenna are despre fiecare semn de
punctuație în parte o părere clară. Unele îi plac, altele
îi displac. Unele, care i se par pe cale de dispariție, îi
smulg un viguros strigăt de alarmă. Altele, folosite în
exces, îl agasează. în sfârșit, e convins că orice scriitor
se definește prin preferința ori utilizarea inconștientă
a unui semn de punctuație. Să le luăm pe rând. Orsenna
adoră punctul-virgulă, tot mai rar folosit, care garantează
continuitatea ideii, ca un fluviu care își strânge afluenții.
Detestă semnul de exclamație: fraza însăși, în curgerea
ei ritmată, ar trebui să dea seama de un ton exclamativ,
îi plac cele două puncte pe care le-am folosit mai
sus și mai jos în onoarea lui: îl scutesc de abuzul de
relative. Punctele de suspensie ar fi o dovadă pentru
neputința de a sfârși o frază. în schimb, parantezele
ar fi dovada ocolurilor și digresiunilor atât de firești
în povești care, ca și natura, nu cunosc linia dreaptă.
După cum n-o cunosc Montaigne și Proust. Nu numai
scriitorii își au zodia punctuației, dar și politicienii-
scriitori. Chirac iubea în discursurile lui virgula,
Mitterrand-punctul-virgulă, Sarkozy, punctul. Despre
felul de a se exprima oral al celui din urmă, Orsenna
scrie: „Bate energic cu ciocanul, gâfâie, pune totul
în fiecare frază. în definitiv, ar putea să utilizeze exclusiv
semne de exclamație⁴⁴. A propos de punct: el e ca
nodul la ața de cusut. Orsenna îl caracterizează cam
din vârful buzelor, neluînd, s-ar părea, în seamă faptul
că cei mai detestabili vorbitori, de franceză ca și de
română, sunt aceia care uită să facă nod la ață. Semnele
de punctuație au o natură dublă: grație lor, limba e
deopotrivă logică și cordială, cu alte cuvinte, are o
inimă care bate regulat.


Nici vampirii
nu mai sînt ca odinioară


   •     în 1897, irlandezul Bram Stocker publica romanul
care avea să nască o întreagă literatură și filmografie
vampirică de impact popular, Dracula. Leslie S. Klinger
a publicat o nouă ediție a poveștii, cu o prefață a psihiatrului
Vettorino Andreoli, din care cităm: „Această carte-arhetip
a apărut în același timp cu psihanaliza. Reprezentînd nevoia
sexuală, Dracula simbolizează dominarea prin sex: vampirul
nu-și posedă victimele, ci le golește de vlagă⁴⁴. Nu la fel
se întîmplă cu vampirii de azi din saga Twilightde Stephenie
Meyer, veritabil fenomen mondial cu priză la adolescenți.
Vampirii ei sînt efebi pe care sîngele uman nu-i mai tentează,
au un suflet și reprezintă o generație de băieți fără identitate
masculină forte. Ei reprezintă în ochii tinerilor „out-sider-
ul sensibil, singuratic, frumos și tulburat, care fascinează
și înfioară, departe de groaza pe care o inspira Dracula⁴⁴
- conchide Andreoli.



Antunes publicist



   •     De la sfîrșitul anilor ’90, Antonio Lobo Antunes a
avut, timp de un deceniu, o rubrică în revista săptămînală
cea mai apreciată de portughezi, Visao. Ca și în cazul altor
reputați scriitori, această obligație jurnalistică „alimentară⁴⁴
poartă pecetea talentului și a inteligenței, depășind
astfel soarta publicisticii efemere și rezistînd și la
lectura în volum. Carte de cronici IVe o dovadă că aceste
texte pe teme variate luminează opera romanescă a scriitorului
de 67 de ani din unghiuri neașteptate. Căci conține mărturisiri,
nostalgii, amintiri, mici povestiri cu personaje reale sau
imaginare și chiar meditații pe teme grave precum moartea
și supraviețuirea în mintea celorlalți, boala (Antunes a
fost medic militar în Angola), războiul, iubirea. „Toată
existența mea, n-am făcut decît să fiu un orb printre umbre.
Să scriu, a înseninat să aud foarte bine. Povești ale trecutului,
strigate din copilărie, schimburi de vorbe între oameni.
Și am trăit pînă azi într-o uimire perpetuă⁴⁴.



Librării care trag obloanele


   •     La Seatle funcționează douăzeci și șase de biblioteci
publice. Din cei 600.000 de locuitori ai orașului din
statul Washington 80% sunt înscriși în biblioteci. Cea mai
veche datează din 1890. O sută de ani mai târziu, primăria
a alocat aproape trei sute de milioane de dolari pentru un
local nou și modem. Alte douăzeci și două de biblioteci
au fost incluse într-un ambițios program popular. Patru noi
localuri au fost construite pe un proiect al arhitectului
olandez Koolhaas. în fier și sticlă, noile clădiri au fost
inaugurate în 2004. Toate au un „living room⁴⁴ imens unde
iubitorii de carte se întâlnesc, vorbesc, răsfoiesc cărți și
reviste. Din cauza crizei, cele mai multe librării din
Seatle au fost în pericol să fie închise. Bibliotecarii au cerut
primăriei să adopte o soluție de compromis: prima săptămână
din septembrie toate librăriile au tras obloanele. Cei
șapte sute de librari au intrat benevol în concediu fără plată.
Săptămâna cu pricina, deplânsă de locuitori drept cea
mai tristă din viața orașului, a permis o economie de 655.000
de dolari. Deficitul e însă mult mai mare, peste 40 milioane
de dolari. în ciuda faptului că ar fi nevoie de mai bine de
un de zile de suspendare a activității librăriilor pentru a
compensa deficitul, și alte orașe americane, ca Dallas și
Philadelphia, au anunțat măsuri asemănătoare.



România literară nr. 38/25 septembrie 2009

      Pagină realizată de Adriana BITTEL

actualitatea

POEMUL Șl SCRISOAREA

          TIMATE Peter Demeny, ascultător ca un
/copil în fața lui Dumnezeu care ne-ascultă
pe fiecare vorbindu-I în singurătate, cum știe
și cum a fost învățat, dumneavoastră ați
corectat textul și ați făcut-o bine și cu supușenie
parcă; pastelul-rugâciune pe care ni l-ați
trimis e plin de un mesaj bun în speranța
lui în care strădania se vede. Vara aceasta,
nu știți de ce v-ați apucat să scrieți poezie în
limba română. Un motiv temeinic trebuie că ați avut
și pe acesta ni-1 veți dezvălui pe cât vă e cu voință și
cu putință. N-ar fi vorba doar despre ușor remediabilele
simple dezacorduri din prima variantă a Cerbului ci
de sensuri mult mai profunde. Și doar transcriind cele
15 versuri aici iese la iveală o oarecare neliniște și un
oarecare tremur în sensul pe care îl dați unor afirmații:
„Din izvoarele apelor tale îmi doresc să beau/ Cerb
însetat și singuratec ce mă aflu./ Doar izvoarele-ți
sunt tulburi,/ mereu învolburate, spumegă întruna.//
Limpezi și liniștite sunt alte ape,/ unde cunoscuții mi
se-adapă,/ mă cheamă și pe mine printre ei.// Dar eu am
doar coame pentru ei,/ coame încruntate și copite/ liniștea

și limpezimea lor/ nu-mi stă-n credință.// lartă-mă
Doamne, doar tu m-ai făcut/ tu nu mă lași să cred și eu-
n tihnă,/ Ca toți ceilalți ce beau bucuria/ și m-
amăgesc că e credință toată”. Inconsecvența cu care
folosiți majuscula când vă adresați unui Dumnezeu
(bilingv?) mă face să cred că nu vă adresați doar divinității
iertătoare. Paște cerbul din poem din iarba lui Dumnezeu
și din izvoarele apelor Sale. Atunci cui opuneți coamele
și copitele și către cine trimiteți cu îndoială credința?
Alese sunt lucrurile pentru totdeauna și pentru unii și
pentru alții, cu aceeași îndreptățire sub același cer și sub
același Dumnezeu. Aici n-am înțeles de ce coamele și
copitele, corecturile de-aici înainte nu mai sunt de sugerat.
M-ați făcut teribil de curioasă să știu cum ați reușit să
transpuneți în românește sentimente atât de gingașe și
de sincere și în celelalte Poeme. Vă rog să ni le trimiteți,
cu încadrare colegială, pentru că ne interesează, așa cum
corect ați intuit. (Peter Demeny) M Stimată doamnă dr.
Mariana Codres, vă mulțumesc pentru grația cu care
mi-ați semnalat eroarea de care am părut a mă fi făcut
vinovată. Ați ales bine stânjenelul ca floare sugestivă
pentru acest moment. Vă mulțumesc încă o dată. (dr.
Mariana Codres)^ Riscul de-a rămâne cumva pe
dinafara lucrurilor serioase, ratând în fiecare text intenția
de a face poezia din nimicuri. Cu cât vă întreceți în
bizarerii vi se pare că ați scrie mai bine ca oricând,
îmbătându-vă cu apă rece, de la o lună la alta, de la
un an la altul, și nu se-alege, și nu vă alegeți decât cu
tot timpul irosit și cu nici un vers temeinic. (Raoul-
Lazăr Crastelif/f Cu același comentariu ca mai sus îmi
exprim, la fel de convinsă, dezamăgirea citindu-vă un
manuscris xeroxat bine încopciat într-o spirală solidă
de plastic. încercați-vă norocul și-n altă parte cu
strofe lapidare ca acestea: „Gaura de șarpe nu era-
ncălzită/ Dar în ea intrasem tremurând de frig./ Și cu

mutra mea (crunt schimonosită)/ Fugării reptila fără
s-o oblig”; „Născută-ntr-o lună de jar/ Era înfocată
cocheta/ Avea siluetă de star/ și-un nume italic Luceta”
sau „Pe pământul arhiplin de ispite/ Egoismul ne e aprig
dușman/ Căci din ura provocată de ban/ Mulți din semeni
s-au certat la cuțite”. Dar, domnule Mugurel, faptul
că mie nu-mi place maniera dvs. poetică nu trebuie să
vă neliniștească, nici să vă supere. Textele dvs. au valoare
pentru alți cititori cu care aveți afinități, laturi
comune și puncte de vedere în armonie. Pe mine ignorați-
mă, rogu-vă, și vedeți-vâ de treabă cu spor pe mai
departe. (Rîpă Mugurel) E Cu plecăciune, din Basarabia,
ne scrie Călina Trifan, care știe că altele sunt prioritățile
acestor vremuri. Dar, ne spune cu convingere domnia
sa, că mai bine poet decât politician. O altă alegere mai
dezinteresată și mai onestă azi nu există. „Mai ales în
Basarabia, unde realitățile ne teleporteazăîn anul 1937.
Din aprilie a.c. aflați că nu am mai primit revista R.L,
probabil e arestată la vamă, ne bucurăm însă de varianta
electronică. Unde e izolare și nedreptate își face loc
poezia. Vă deranjăm doar pentru că simțim nevoia unei
guri de aer... Semnez cu numele Călina Trifan și sunt
membră a Uniunii Scriitorilor din Chișinău. După debutul
în volum (Adagio, 1989) au urmat Soliloc (1992),
Descărcare de egretă (1999), Canonul tăcerii (2000),
Pe banchizele din cer (2004), cu toate astea, consider
că mă aflu încă la prima treaptă. De aceea mi-ar face
plăcere să redebutez în România literară, dacă
întrunesc exigențele revistei dvs. Cu respect, Călina
Trifan”. Ne-ar face plăcere să ne trimiteți un grupaj
consistent din ceea ce ați scris cu convingere până acum
și să încercăm să vă împlinim gândul de a redebuta la
noi, și acest gest să vă împlinească sufletește și
artistic spre bucuria limbii române. Rămânem în așteptare.
(Călina Trifan) ■

România literară nr. 38/ 25 septembrie 2009

               A COTITURA unei străduțe liniștite din
centru, din cele care se-ncurcă, bătrînește,
între Coposu și Brătianu (bulevardele...),
scrie, deasupra unei intrări înguste, Anticariatul
nostru. O plăcere de familie, a unor
colecționari, tată și fiu. La poartă, tablouri
__ și pânze, odihnind ochiul pe tonurile pale
ale florilor de câmp. In spate, adăpostite
de firide și abia ghicite perdele, stive de
cărți, printre alămuri și argintării. Plec,
destul de în grabă, cu o plachetă pe hîrtie subțire, transparentă
ca vinele mîinilor îngrijite, din care viața se scurge, lăsînd
în locul ei patina. Cântări pentru pasărea albastră, de
Claudia Millian, volumul apărut în 1922, la Editura de
Artă „Vlaici”, cu ilustrațiile lui Al. Brătășeanu.
    O delicată floare de nu-mă-uita, risipindu-și parfumurile
ușoare, simboliste, în lumea cu greutăți și răspunderi.
O adiere deplin feminină, supusă și elegantă, tandră și
personală, e această odă, în crescendo domol, poezie
cu poezie, a Vinerii cu papagal: „Tu - pasăre albastră,
eu - stranie femeie,/ Nebănuiți în spațiu, vom întrupa
fatalul,/ și-apoi, încremeni-voi, cu tine într’o cameie,/
Ca Venera ce-și poartă, pe umăr, papagalul...” (Cameie).
E completat, jindul după o moarte suplă, lină adormire
într-o stampă, sau într-o efigie, de acest portret de femeie
Â sec: „Eu te cunosc de mult... Din vremea/ Neasemănatelor
medalii:/ și chipul tău oval și fin/ și brațele-ți de albe
dalii/ Sunt încrustate pe vecie,/ Pe-aceiași sfântă
efegie/ Cu împăratul Constantin.// Eu te cunosc de mult...
în parcul/ Cu-alei de clematite pale,/ Ce mor în tonuri
indecise - / în parcul de’ntâlniri fatale - / ți-ai distilat
în flori privirea,/ în clipa când plângea iubirea/ Pe-
aripa searbădelor vise.// Eu te cunosc de mult... Parfumul/
Evaporat în nopți cu stele,/ Când îți desfac potirul, crinii
- / L-ai presărat printre dantele/ și-ai adunat în ele -
aroma:/ Ca’mpărătesele din Roma,/ Sculptate’n aur de
Cellini...// Eu te cunosc de mult... O lume,/ De poezii
și dansuri rare,/ Evoci în ondulări feline/ Sub focul pietrelor
bizare - / Evoci, parfumuri și fiori:/ Iubire, inspirare,
flori,/ Topite în linii bizantine.” Se recunoaște, fără multă


        Floare rară





osteneală, tempo-ul de romanță, dîndu-se un pas
înapoi de la impetuozitatea, aplombul melodic al lui
Minulescu, și făcînd pasul înainte spre un pastelat, păstrîhd
doar amintirea din mirosuri și culori, vals de imortele.

   E o romanță a morții în aceste versuri pierdute în
albastru, un albastru șters, atrăgător, totuși, în nuanța lui
nefirească, aceea a bazinelor de încercare păstrînd rezerve
din neostoirea mării. Se trăiește limitat, și se dispare
discret, în mărturisirile unor speranțe și-ale unor neliniști.
„Se-ntinde peste verde o plastică de ceară” e, scris de o
pictoriță, la urma urmei, exact versul care dezleagă secretul
acestei culori în care viața se simte, dar nu se vede. Locul
verdelui vital e luat de mulajul în albastru de peruzea.
Care nu e veștedul, ci aproape-griul, culoarea fără substanță
a unei eternități bolnave. Culoarea toamnelor sentimentale,
chemate în cadențe fragile, care știu că se repetă, și pariază
pe refren: „Te uiți cum mușcă toamna din verdele pădurii,/
Cum fiecare frunză e o inimă bolnavă - / Cu leziuni de
unghii și picături de sânge?/ și-n mine bate-o frunză,
ciudată și firavă,/ Ce sub capriciul vremei, se leagănă
și plânge...” (Toamnă). Abătute, palide corespondențe,
într-o poezie care, neavînd multe de spus, își ascute, în
tremolo-uri, cele cîteva note.
   Cântări pentru sufletul vegetal, ultimă parte, distinctă,
a acestor închinări indecise, descîntă „moartea furișată
în petale”, o tristețe cu atît mai acută cu cît e mai discretă,
mai învelită, neputincios-complice, de viu: „Mă poartă’n
ploaia deasă nebunia,/ și rostul meu, mi-1 schimb halucinată,/
Căci vreau să simt în mine agonia,/ Plantației ce moare
inundată.” (Agonie). O agonie lină, oboseală fără împotrivire,
amestec de greu de nesuportat al vieții și de curiozitate
față de ea. Așa încît, neavînd pe cine face experimente,
Claudia Millian se oferă, ca manechin al propriei arte.
Ea, și nu altul/ alta, străbate spațiile încremenirii apărată
de voaluri care vin și pleacă din viață, cu pasăre albastră
pe umăr: „în ritmul meu dansează înstelarea/ și’n
spații noi mi-alunecă cuțitul,/ Când tot mai sus mă cheamă
depărtarea/ și ma adânc se face Infinitul...” (Prăbușire).
E o limită la care această temerară, luptînd cu angoasa
și cu versul, se sperie. însă teama ei, deja trecută
printre nobilele sentimente bleu-lavande, nu mai stîrnește
decît poezie...
Simona VASILACHE

actualitatea

CURS PRACTIC DE CENZURĂ LITERARĂ


        Acrobație

prin plasă

Nostalgia

     RIGORI și-a ras barba de muscal cînd a intrat primul val de ruși în oraș.
Se uită în oglindă și nu-i convine deloc ce vede. Nu mai părea un rusnac
|  I bărbos și cam bătrîior, ci unul bărbierit și mult mai tînăr. N-a mai ieșit
1  I cu birja prin oraș. Făcea drumuri lungi și întortocheate prin județ, cu clienți
     care voiau să-și piardă urma de frica rușilor sau cu niște coropcari ai
mărfurilor de furat. Nevasta lui, bulgăroaica, nu înțelegea de ce se ascunde.
Erau ruși de-ai lui! Grigori n-a pierdut vremea să-i explice că el fugise din
Rusia după Revoluție și din pricina ei. Și ce să-i spună bulgăroaicei că atunci cînd
venise el în România, caii și trăsura lui nu erau chiar fără stăpîn. Casele, moșia
și tot ce mai avea tătucul Serghei Mihailovici,contele, ajunseseră colhoz, încît
și trăsura, cu cai cu tot, erau proprietatea colhozului de care fugise el.
  A trimis-o după ovăz în tătărime și el a pregătit caii și trăsura pentru drum
lung. Și-a luat ceainicul, o sfoară cu zahăr candel și o cutioară cu ceai. Le-a pus
în lada de sub capră. Pîinea, brînza, ceapa și cîteva potcovioare de ghiudem i le-a
pregătit nevastă-sa în două desăguțe de aba. Cînd să iasă pe poartă, și-a fluierat
Grigori cîinele, care atîta aștepta, să se așeze pe capră și să se uite de sus la
cîinii de prin curți care l-au lătrat invidioși pînă la ieșirea din oraș unde-1 așteptau,
feriți, pe Grigori cei șase mușterii, și-au încărcat calabalîcul în lada încăpătoare
din spatele trăsurii contelui sau înțeles între ei care cum se așează, cu fața sau
cu spatele la drum. Muscalul și-a îndemnat caii la un trap spornic, să știe ceolovecii
ăștia pe ce-și dădeau banii, dar și cu gîndul la pielea lui de mujic fugar. Din cîte
mai auzise și el, Revoluția era mai afurisită decît contele. Dacă furai o pereche
de cai de la tătucul Serghei Mihailovici, luai o bătaie de zăceai cîteva zile. Revoluția
nu te bătea, ca să nu te rușineze. Te împușca repejor sau dacă i se făcea milă de
tine te trimitea la cazne în Siberia. Birjarul l-a lăsat pe unul dintre mușterii la
Dorobanțu, în fața casei unor machidoni înstăriți. Cel de-al doilea s-a dat jos
din trăsură la Cobadin. Cu al treilea a ajuns a doua zi la Negru Vodă. Coropcarii
nu se grăbeau. îl țineau în loc prin fiecare sat pe unde care treceau, să-și vîndă
mătasea de parașută, papiotele de ață, brichetele și mîncarea americană cu gust
de ismă, care nu se termina niciodată. Mai aveau și ceasuri, hîrtie de înroșit obrajii,
sticluțe cu argint viu pentru ghicit, zaruri de table, cărți de joc, vată, șireturi și
parfum pe care-1 măsurau cu niște seringi din sticlă groasă. Cu ei a luat-o pe
drumurile nenorocite spre Babadag și de acolo către comunele de pe lîngă Tulcea
unde îi așteptau greci și italieni, să le spună ce se mai întîmpla prin lume și să le
cumpere cruciulițele sfințite la Roma, Ierusalim și la Muntele Athos. Prin sate,
nu tu ovăz, nu tu fin pentru cai, ci o iarbă amestecată cu pir și mărăcini pe care
n-o mîncau decît măgarii. Pînă și apa era rea. Cei trei coropcari s-au oprit la Tulcea,
unde voiau să vîndă ceasurile scumpe, inelele din aur roșietic rezistent la proba
oțetului și cerceii cu diamante aproape perfecte. La întoarcere Grigori n-a găsit
la Tulcea decît un predicator adventist jurat să nu umble cu trenul și care voia să
ajungă la Mircea Vodă. Cînd s-a văzut rusnacul la Medgidia avea o barbă de 12
zile, ceea ce nu i se părea tocmai rău, că parcă aducea cu ciobanii machidoni
care mai veneau în oraș de la stînă. Dar caii se ogîrjiseră de foame și trăsura,
mîndria lui, era rușinată de un noroi galben maroniu, ca scîma de cîine și care
cînd s-a apucat să-l spele, zgîria și lacul sclipitor al trăsurii și blazonul de pe
portiere. A mai făcut totuși un drum, tocmit de niște țărani ambițioși din satul
Hasancea, care-și căsătoriseră copiii la Medgidia și care voiau ca mirii să se întoarcă
acasă cu trăsura, nu în căruțele cu care veniseră. Lîngă miri s-au înghesuit în trăsură
și socrii și nașii, care au pătat pernele de piele scumpă cu vin roșu și i-au speriat
atît de tare caii cu chiotele lor, încît ca să-i potolească din galopul lor, pe care
nu-1 mai putea stăvili din curelele hamurilor, Grigori a sărit între ei pe oiștea trăsurii
iar de acolo a izbutit să-1 încalece pe Afanasi armăsarul și să-l liniștească. Din
drumurile acestea birjarul cîștigase de cîteva ori mai mult decît din cursele din
Medgidia.Dar dacă o ținea tot așa își termina și caii și trăsura. N-a mai plecat
din oraș și s-a dat bolnav printre birjarii tătari, să se afle de ce nu mai ieșea cu
trăsura la gară. îi aude Grigori din casă pe ruși cu cîntecele lor soldățești cu care
defilau pe strada principală și în loc să stea pitit acasă se duce să-i vadă și să-i
audă mai bine, mujici de-ai lui, dar cu o mîndrie pe care el n-ar fi putut s-o aibă
nici dacă ar fi avut zece trăsuri cu cai de rasă aici în Medgidia. Ce-o fi fost în capul
lui, că se duce la comandamentul rusesc să se predea, cu trăsura și cu caii lui cu
tot. Voia să se întoarcă în Rusia! Comandirul, un căpitan blond care își împușcase
un soldat pe peronul gării, și care de atunci învățase cîteva cuvinte pe
românește i-a ordonat: Du-te în pizda mă-ti, boule! Apoi a adăugat, pe rusește,
Dacă te-a luat dorul de casă, știi drumul înapoi! Grigori lasă și cai și trăsură, o
lasă și pe bulgăroaica lui și a doua zi se urcă într-un tren militar care mergea în
Rusia. Nu s-a mai știut nimic despre el după aceea.Nevasta lui a așteptat un
semn din partea lui cît l-a așteptat, apoi a vîndut și caii și trăsura și s-a întors la
Balcic doar cu biciușca împletită cu care o bătea muscalul din dragoste. ■

         U EDITURILE am intrat în contact
Cîncă înainte de 1970. Am predat,
spre o eventuală publicare, două
volume. Ambele, la Cartea
Româneasca. Primul n-a intrat în
discuție, pe drept cuvânt. Era o
colecție de aberații teoretico-filozofice,
ceva de speriat. Redactorul - n-am de ce
să-l denunț - a avut bunul simț să rătăcească
dactilograma. Exemplarul meu nu s-a pierdut:
l-am azvârlit cât colo când m-am mai
deșteptat. Al doilea volum urma să apară,
dar lucrurile s-au tărăgănat și, legat sau nu
de tezele din iulie 1971 - probabil, da -,
n-a mai apărut. Era literatură experimentală
dusă la exces. Publicat, mi-ar fi adus
notorietate de novator. Pentru istoria prozei
ar fi avut semnificație, dar literatură bună
sigur nu era. Acrobație fără plasă, bufnind
cu fundul în talaș. N-am fost un Țepeneag,
un Mircea-Horia Simionescu, adevărații
înnoitori ai acelor ani. Celui dintâi i-am dat
să citească produsul. A fluierat lung.
    în afara acelor tentative, a scrie despre
viața proprie a fost în permanență ocupația
mea. O viață ținută în pumni și palme, nu
și picioare rupte, de secolul 20. Adunând
fragmentele într-un al treilea volum de
proză, am dat chiar titlul Viața și opera în
secolul 20. Cartea Românească, tot ea,
nu l-a acceptat. Titlul, vreau să zic. Să fi
părut ușor subversiv? Poate, mai curând,
infatuat. Am optat pentru minunatul Clopotul
scufundat, traducând, în deplină ignoranță,
Die versunkene Glocke, titlu hauptmannian.
Mi s-a atras atenția - de către Șerban,
presupun - prea târziu.
    Cu asta, ajung la motivație. Ce vrea,
și nu reușește decât parțial, să fie cartea de
față? O spun pe scurt. Fiindcă de rândul
ăsta dactilograma - varianta mea - s-a
păstrat, pot să compar și să-mi dau seama
ce a fost cenzurat. în principiu, ar fi interesant
de aflat cum se opera. în principiu, zic.
în practică, se va afla numai parțial. Explicația:
volumul era cu adevărat excesiv. Dacă
redactorul ar fi încercat să-l publice, așa
cum era, ar fi fost dat afară. Dacă, prin
imposibil, ar fi apărut, deși nu se mai făceau
arestări (excepția: Gheorghe Ursu), aș fi
fost arestat. întrebare firească: de ce l-am
propus editurii? Răspuns: nu l-am propus
editurii, l-am dat să-1 citească unui prieten,
redactor de editură. De ce am făcut-o? Totuși
cu intenția ca în cele din urmă, într-o versiune
edulcorată, să apară. Ce rost avea să-i
dau și ce știam că nu e publicabil? Din două
motive. Primul, pragmatic, ca să nu zic
șmecheresc: mi-am făcut socoteala că
din nenumăratele pagini inacceptabile, tot
vor mai rămâne câteva; redactorului avea
să i se pară că prea scoate mult. Al doilea
motiv: ca să nu suprim și ce, poate, s-ar
fi acceptat. Semnificativă însă nu e motivația,
ci presupoziția ei: Florin Mugur îmi era
prieten, aveam încredere în el. Știam că nu
era în stare de delațiuni. Dacă aș fi știut
ce știu astăzi, cât de mulți, și cât de „prieteni⁴⁴
unii, au fost informatorii, m-aș fi abținut.
Atunci, alta a fost mentalitatea noastră.
Aveam încredere în prieteni. Știam că Florin

Mugur trecuse prin proletcultism, dar nu
mă îndoiam de reconversiunea lui. Așa
se face că rostul volumului de față este
numai parțial să arate cum funcționa cenzura.
Mai este și dorința, de ce să nu recunosc?,
să apară măcar acum ce am scris atunci.
Nu numai din vanitate. Se va înțelege
mai bine, poate, cum ne-a afectat comunismul,
cum gândeam, ce simțeam.
    O primă constatare: nu tot ce lipsește
din carte, față de dactilogramă, a fost cenzurat.
Unele fragmente, fraze, cuvinte, ar fi putut
să apară. Presupun că la unele am renunțat
ca să nu fiu prea indiscret, intenție dovedită
de schimbarea unor nume (tot restul e
adevărat). Alteori, probabil, ce scrisesem
nu mi-a mai plăcut, ori m-a sfătuit redactorul,
el însuși scriitor, și bun, să renunț. Va
mai fi vrut și ca volumul să nu fie prea gros,
în sfârșit, la limita dintre activitatea redacțională
și cenzură a fost „rarirea⁴⁴ - folosesc termenul
în sensul dat de frizeri - unor fragmente
nu chiar ortodoxe dintre care, redactorul
mai închizând ochii, unele au rămas.
Prea multe, ar fi bătut la ochi.
    Primul fragment care lipsește, nu știu
de ce, este următorul:
    în bucătărie și cămară este mama. Toate
lucrurile își au locul lor neschimbat. Mama
se scoală dimineața la șase, ne pregătește
ceaiul sau cafeaua, după caz, pe măsură ce
ne sculăm, spală vasele folosite la micul
dejun, le șterge, pleacă la piață, vine, gătește,
pune masa, mâncăm, spală vasele, le șterge,
spală cimentul bucătăriei, vara și terasa,
șterge praful, iar între timp, în pauze,
dimineața, scoate așternutul la aerisit, face
curat în camere, seara pregătește cina, pune
masa, mâncăm, spală vasele, le șterge,
încuie ușile, verifică dacă le-a încuiat.
    De ce or fi scos fragmentul? Poate pentru
că prea eram pisălog. O cauză specifică
cenzurii nu întrevăd. Un alt fragment, tot
exclus, se referea la profesorii de la liceu.
Acestuia la autocenzura din discreție îi e
locul. Nu-mi acopeream profesorii cu flori.
Nu pe toți.
    Următorul fragment lipsă e lung. Cuprinde
și detalii care ar fi fost cenzurate. De ce
lipsește cu totul nu mai știu. Pe alocuri,
poate fi vorba de discreție, din nou. Exceptând
anii de închisoare ai unor rude, care se pierd
în masa de mărunțișuri sau de drame spuse
pe un ton alb, cenzura a operat numai estetic.
Stilul minimalist, cu mici și rare inflexiuni
de expresivitate, n-a fost apreciat. Nu
mai transcriu.
    Trecând în alt registru, avansam declarația
următoare: Am depășit îngrijorarea cu
privire la tăria de a renunța la succes. Critica,
publicistica au rămas în urmă, e sigur că
n-am să mai fac altceva decât fac acum,
până la sfârșit. O voi fi scos, declarația, din
precauție, zicându-mi că poate nu mă voi
ține de cuvânt? Dacă las la o parte puseul
revoluționar postfestum, postdecembrist,
și rare însăilări critice de care, de majoritatea,
m-aș fi lipsit, m-am cam ținut. Mi-am păstrat
și tăria de a rezista la succes, după cum și
succesul mi-a cam rezistat. ■

România literară nr. 38/ 25 septembrie 2009

Pașii noștri
       Revistele, după cum se știe, sunt făcute pentru răsfoit.
Iți alegi din ele numai rubricile care-ți plac sau
articolele care te interesează. Sunt rare cazurile când o
revistă te obligă, prin calitatea articolelor ei, s-o citești în
întregime. O asemenea performanță reușește numărul din
septembrie al revistei IDEI ÎN DIALOG. Cronicarul o
recomandă pe toată, iar dacă ar fi să aleagă un singur
articol din ea, l-ar alege - nu din spirit colegial, ci independent
de acesta - pe cel al lui Sorin Lavric, Timpul de îhjumătățire.
Dacă e să-i găsim cu orice preț un defect, acesta e
tocmai titlul, care nu spune prea multe. Dar textul în
sine este eseu antologic pe tema timbrului interior al
fiecăruia și al „timbrului” pe care îl are mersul, în special
al mersului feminin, în funcție de vocea interioară. Cităm
câteva afirmații cvasiaforistice despre mers:„A ști să calci
e o raritate antropologică”. Sau: „Marea bizarerie este
că farmecul pe care îl emană o femeie nu ține de grația
unui trup tânăr, ci de o încordare psihică ce răzbate în
ținuta pașilor”. Privitul oamenilor care trec pe lângă
noi, spune autorul, nu înseamnă trupuri care se deplasează,
ci „dispoziții” care se manifestă: „Vedem tristeți cernute,
euforii dezghiocate sau mândrii triumfale. Dar, în genere,
vedem posturi stâlcite și busturi încovrigate”. Și vocea:
„O voce «erudita», dacă pot spune așa, presupune eliminarea
paraziților sonori care îi încarcă acustica de fond. Etimologic,
; erudiția înseamnă eliminarea a tot ce este rudis, brut,
grosolan și aspru. Erudiția este o eroziune în sens bun,
o șlefuire”. „O femeie cu timbru își păstrează ținuta chiar
și-atunci când frăgezimea trupului a trecut”. Și:,,Pe scriitor
îl recunoști după «călcătura» stilului său”. Chiar dacă sunt
și câteva afirmații cu care o femeie contemporană nu poate
fi, probabil, de acord, cum ar fi cea despre purtatul
pantalonilor („Femeile își pierd jumătate din farmec atunci
când intră într-o pereche de pantaloni”), întregul eseu este
scris cu o „călcătură” rafinată și cu un timbru erudit. •
Cronicarului i-a atras luarea-aminte și articolul lui Mihail
Neamțu, Criza jurnalismului și deficitul democratic, care
se întâlnește fericit cu cel scris de Ioana Pârvulescu în
România literara și intitulat Malpraxis. Mihail
Neamțu propune și el un cod deontologic al ziariștilor,
„Un Hippocrate pentru ziariști” și chiar îl formulează.
Faptul că există două luări de poziție aproape identice -
chiar dacă accentele diferă și chiar dacă cei doi autori
n-au știut unul de altul - , în legătura cu malonestitatea
jurnalistică a zilelor noastre (constatată și de un recent
studiu de specialitate englezesc asupra presei românești),
arată că domeniul este cu adevărat într-o criză gravă. Din

codul pe care îl propune domnul Neamțu cităm: „Jur ca
atât cât mă ajută mintea și îmi încuviințează conștiința,
prescripțiunile mele să fie făcute numai spre folosul și
buna stare a cititorilor mei, ferindu-i de orice daună,
violență sau frază otrăvită”., ,Nu voi injecta mintea cititorilor
cu ură, venin sau dezinformări letale, chiar dacă patronul
îmi va cere asta. Nu-i voi iniția pe jurnaliștii mai tineri
în rele”. Dacă un asemenea cod va fi scris - și poate că
ar merita să se facă încercarea - Cronicarul e gata să-l
semneze.
Triumful talentului

   Un banc bun relatează cum, aflați într-un elicopter pe
o ceață teribilă în dreptul unui zgârie-nori, câțiva militari
americani au scris pe o pancartă câteva cuvinte disperate.
Unde suntem? întrebau aceștia. Imediat, tot pe o pancartă,
răspunsul celor din clădire a venit prompt: într-un elicopter.
Peste puțin timp, echipajul ajungea nevătămat la sol, exact
pe eliportul prevăzut în foaia de parcurs. Cum au reușit
să se redreseze? Și-au dat seama că imobilul cu pricina
era sediul central al IBM. Motivul? Numai niște informaticieni
erau în stare să dea răspunsuri atât de corecte, dar și atât
de nepractice. E primul lucru care-ți vine în minte citind,
în OBSERVATORUL CULTURAL (numărul 492/17
septembrie) dialogul dintre Ovidiu Drăghia și Andrei
Gheorghe, studentul care a făcut vâlvă recent prin asamblarea,
în mediu virtual, a celui mai lung poem din lume. Ce
izbește dintru-nceput e bunul simț pe care-1 degajă replicile
acestuia din urmă. Programul nu e foarte complicat, spune
el, meritul e al resurselor oferite de platforma de comunicare
utilizată. Oamenii scriu acolo mii de mesaje pe zi, iar
algoritmul său nu face decât să le sorteze, să le analizeze
fonetic și să le structureze semantic. Când vine vorba
despre câtă poezie conține acest text în continuă creștere,
tânărul răspunde și mai sfios: „în general, evenimentele
importante din lume se oglindesc în lucrurile scrise de
oameni pe Twitter. Că plouă, că e weekend, că urmează
nu știu ce meci important în acel moment, oarecum statistic
poezia captează un pic din acel eveniment. De exemplu,
pe la ora 3-4 după-amiaza, ora României, se trezește
America. Multe versuri din poezie spun m-am trezit, o să
fie o zi frumoasă. Eu cred că e mai sinceră decât o

operă scrisă de un singur om. E adevărat, nu este și nici
nu poate fi la fel de profundă, dar, în loc de viziunea unui
singur om, oglindește viziunea tuturor oamenilor. Pe mine,
cel puțin, m-a ajutat să ajung să îmi pun niște întrebări
mai interesante, legate de proprietatea asupra unor cuvinte,
a unor versuri, a unei entități care urmărește tot ce facem,
fără să știm, și face din acțiunile noastre o operă mai mare,
fără să avem nici un fel de control.” Sigur că nu e cazul
să ne entuziasmăm în privința valorii acestei găselnițe,
însă omul din spatele ei merită toată admirația. Răspunde
cu precizie infinitezimală, fără să vrea să scoată din asta
un profit. E corect și nepractic, cum zice bancul. Oare
câți poeți de vocație, având la îndemână asemenea argumente,
n-ar fi făcut, în locul lui, obositoare parade de orgoliu?
Rețeta de originalitate
   SUPLIMENTUL DE CULTURĂ, din 12-18 septembrie
2009 găzduiește un interviu cu flautistul Giovanni Antonini,
dirijorul ansamblului de muzică barocă „II Giardino
Armonico“. Pentru cunoscători, doar numele acestui grup
e suficient pentru a trezi amintirea sunetului clar și rafinat
al intrumentelor de epocă. O bucată de Vivaldi, Bach,
Monteverdi, Caldara, Bellini sau Hăndel în interpretarea
lui „II Giardino Armonico“ te pune în contact cu
muzica vie, nealterată și nefiltrată de achizițiile tehnicii
acustice. Iată rețeta după care ansamblul iatalian își alege
repertoriul și stilul de interpretare: „ținem cont în
primul rînd de valoarea muzicală. Apoi, cîteodată, se
întîmplă ca în spatele unei lucrări aparent nu foarte
interesante, printr-o muncă de tălmăcire a culorilor și
dinamicilor, să descoperi bogății nebănuite. Asta este tipic
muzicii italiene de secol al XVIII-lea, în care partea
nescrisă, inexistentă în partitură, este enormă, spre deosebire
de muzica germană. Dacă ne gîndim la Bach, totul este
scris, mai puțin dinamica. în creația italiană, muzica
este adesea stenografică. Aici intră în scenă interpretul,
iar asta este partea cea mai incitantă pentru creativitatea
unui grup, așa cum este «H Giardino Armonico» Originalitatea
nu trebuie căutată cu orice preț. Ați amintit de Anotimpuri.
Noi le-am cîntat mult în anii 1995, 1996 și 1997, ani în
care a fost disponibilă și înregistrarea noastră. Atunci a
fost vorba, într-adevăr, de o noutate, de o lectură diferită.
Cu siguranță însă, nu ne spunem niciodată: «Hai să facem
ceva neapărat original!» Pur și simplu aceste lucruri se
nasc prin muncă susținută/ Cronicarul e de părere că
rețeta e valabilă și în literatură. Nu trebuie să îți propui
să fii original, ci să muncești. Restul nu depinde de voința
scriitorului, ci de natura lui.
Cronicar

Premiile Asociației Scriitorilor
din București pe anul 2009

    în ziua de 15 septembrie 2009, Juriul Premiilor Asociației
Scriitorilor din București, compus din Dan Cristea, Eugen Simion,
Alex Ștefănescu, Tudorel Urian și Radu Voinescu, a hotărât
acordarea următoarelor premii pentru cărți apărute în 2008:
    Proza
    Dan Stanca - Cei calzi și cei reci- Editura Cartea Românească
    Poezie
    Mihail Gălățanu - Poeme amniotice -Editura Limes
   Mariana Filimon - Iarba de mare - Editura Nouă
    Critica
    TraianT. Coșovei - Poeții marilor orașe- Editura Muzeul
Literaturii Române

   OctavianSoviany - ApocaHpticatextului- EdituraPalimpsest
   Traduceri din literatura universală
   Geo Vasile - Longobardul de Marco Salvador, Editura
Polirom
   lulia Baran - Cîntece de toamnă de Ruy Câmara, Editura
Curtea Veche
   Literatură pentru copii și tineret
   Sânziana Popescu - Călătoria lui Vladpe Celălalt
Tărâm - Editura MediaMorphosis
   Premiul special
   Janina lanoși - pentru traducerea volumului Proză
de Marina Țvetaieva - Editura Ideea Europeană
   Debut
   Cătălina Cadinoiu - Nuferii mor în cadă - Editura
Cartea Românească

   Oana Soaie - Petru Dumitriu & Petru Dumitriu - Editura
Academiei

   Premiul Opera Omnia
   Ileana Mălăncioiu

   Juriul ahotărît ca Premiul pentru dramaturgie sănu se acorde
în acest an.

   Decernarea Premiilor Asociației Scriitorilor din București
va avea loc în ziua de 12 octombrie la ora 12 la Primăria
Sectorului 2, București.

   Sponsorii acestei ediții sînt: Primăria Sectorului 2,
București - primar Neculai Onțanu, MKB Romextera
Bank - președinte Adrian Radu, și Revista Săptămîna
Financiară - director Gabriela Vrînceanu-Firea.

   7IRKQN

                   ZIARE, ZI DE ZI!

       Talon de abonare începînd cu......................
□ abonament trei luni (13 numere) - 50 lei
□ abonament șase luni (26 numere) - 96 lei
□ abonament un an (52 numere) -195 lei

Nume............................ Prenume.........................
str...........................nr...... bl.....sc......et.....ap.
sector......localitate....................cod  poștal......județ,
telefon...............................................

    Începînd cu 1 ianuarie 2009, abonamentele se încheie exclusiv prin Zirkon Media!
    Completați și trimiteți talonul de abonare pe adresa: Zirkon Media S.R.L. str. Pictor
Hârlescu nr. 6, sector 2, București, 022195. Tel.: 255.19.18,255.18.00.
    Plata se face prin mandat postai sau prin Ordin de plată în contul:
RO14 RNCB 0089 0037 2253 0001 - BCR - Th. Pallady.
    Pentru instituții bugetare contul este: TREZ 7035 069X XX001197 - Trezorerie/sector 3.
    Cititorii din străinătate sunt rugați să trimită mandat poștal în valoare de 230 euro sau
300 USD pentru un an. Vă rugăm să trimiteți prin poștă o copie a mandatului și adresa dumneavoastră
completă.


    Pentru abonații din țară și străinătate care au încheiat în anii trecuți abonamente
direct la redacție, rămîne valabilă adresa: dir. adm. Valentina Vlădan, Fundația România
literară. Calea Victoriei 133, sector 1, București, cod 010071, OP 22.