
Apare sub egida Uniunii Scriitorilor din România 11 septembrie 2009 (Anul XLI). 32 pagini. 4 lei

Ce facem
cu Eminescu?

reflecțiile
unui traducător -
Adrian George
SAHLEAN


p. 16-17,19



EDITORIAL de
Nicolae Manolescu

Patriotismul criticului

Avanpremieră editorială


Nimicul de temut


de
Julian Barnes



p. 26-27



Festivalul
„George
Enescu" 2009

comentarii de
Marina
Constantinescu și
Dumitru Avakian

   într-un serial întins pe câteva numere din revista Cultura,
E. Simion îl execută pe Eugen Negriei pentru a fi îndrăznit să
denunțe Iluziile literaturii române. Trec peste faptul că autorul
serialului împinge revolta lui de bun cetățean până la a-l blestema
pe colegul său lipsit de respect față de valorile naționale, ca să
spun că n-am nici cea mai mică intenție de a-i lua apărarea lui
Eugen Negriei. Am scris eu însumi, în câteva rânduri, despre
aceste Iluzii (care mi s-au părut a fi mai degrabă ale criticii
decât ale literaturii), ca să-mi exprim dezacordul cu una ori alta
dintre opiniile criticului. Problema mea este una de principiu și
constă în următoarea întrebare: de ce continuă să fie insuportabilă
pentru criticul român ideea că nu avem neapărat o mare literatură
și care, s-ar putea, să nu răspundă în toate cazurile nobilelor
noastre pretenții?
   E. Simion nu e nici primul, nici ultimul critic care suferă de
angoasa diminuării meritelor marilor scriitori din trecut. De fiecare
dată când, după 1989, s-a vorbit de revizuiri, tocmai el, monografistul
lui E. Lovinescu, acela care a introdus în literatura noastră conceptul
cu pricina, a protestat cu multă ardoare. I s-a părut, fără vreun
temei, că Preda sau Călinescu sunt victime ale unei campanii
de denigrare, când, în definitiv, nu era vorba decât de o foarte
firească relectură a lor. Ce e drept, câteodată și de o reconsiderare
a moralei omului aflat în spatele operei. Să fie scriitorii mai
intangibili decât zeii? Despre Isus, așa cum l-a văzut Jules Renan,
ce-ar spune Eugen Simion? Să nu fi citit el Gog al lui Papini?
Sau măcar eseurile lui Marc Fumaroli despre Malraux și despre
arta modernă?
   De acord, Eugen Negriei dă dovadă de pesimism citind literatura
română, singura despre care de altminteri a scris. E pesimist,
nu negativist. Nu-i place în mod evident concluzia la care a ajuns.
Și dacă observațiile lui generale pot fi suspecte de exagerare
(una, fără doar și poate, voită, polemică), există nenumărate
judecăți particulare perfect îndreptățite. Chiar și unele care îl au
în vedere pe G. Călinescu și „emfaza" din unele pagini ale Istoriei
lui. Un sâmbure de naționalism era oarecum de rigoare în
1941, deși chiar și transformându-se în partizanul Specificului
național, privit din perspectivă metafizică, nu istorică, și dând
vina, pentru mediocritatea criticii lui Gherea, pe caracterul ei
evreiesc, a avut parte de furia extremei drepte de la Gândirea
și din alte publicații. Astfel de lucruri se tac de obicei. E totuși
datoria principală a criticului literar să le spună. îmi pare rău că
unul dintre cei mai de seamă critici ai generației noastre
abdică de la această datorie și se complace în postura unui
apologet, fără discernământ și fără umor, al valorilor literaturii
naționale. După protocronismul anilor 70 și fantoma lui resuscitată
din anii '90, mă tem, mai mult ca de orice, de patriotismul criticului
român. Mă deprimă ideea de a fi nutrit iluziile de care ne învinuiește
Eugen Negriei, dar mă disperă incapacitatea de a ne-o asuma,
fie și numai ca ipoteză critică.
   Criticul român are nevoie astăzi de un proces cinstit de conștiință.

sumar

România literară nr. 36/11 septembrie 2009

2

A fi vizibil în cultură de Solomon Marcus - p. 3

CONTRAFORT de Mircea Mihăieș - p. 4
Mic tratat despre doliu (4)

DESPRE LITERATURĂ, CU BUCURIE de Ioana Pârvulescu
Malpraxis- p. 5

CRONICA IDEILOR de Sorin Lavric - p. 6
Colocviul de la Putna

CRONICA LITERARĂ de Cosmin Ciotloș - p. 7
Retori și limbuți

însemnări atroce de Dușan Petrovici - p. 8

CORESPONDENȚĂ DIN STOCKHOLM de Gabriela Melinescu - p. 9
Când ai nevoie de iubire

CERȘETORUL DE CAFEA de Emil Brumaru - p. 9

COUPE-PAPIER de Alex Ștefănescu - p. 10
Din nou întâmplări cu scriitori

SEMN DE CARTE de Gheorghe Grigurcu - p. 11
Rebreanu în oglindă

Scrisori de la Cornel Regman
Prezentare de Ion Buzași - pp. 12-13

LECTURI LĂZI deTudorel Urian - p. 14
Vremea îndoielilor

PREPELEAC de Constantin Țoiu - p. 15

PĂCATELE LIMBII de Rodica Zafîu - p. 15

Ce facem cu Eminescu? de Adrian George Sahlean - pp. 16-17

Skansen și muzeele etnografice din București
de Mihai Sorin Rădulescu - pp. 18-19

O carte emoționantă de Nadia Pandrea - p. 20

Studii de antropologie de Constantin Eretescu - p. 21

FESTIVALUL GEORGE ENESCU
Paradisul armonic de Marina Constantinescu - p. 22
Generații diferite, stiluri diferite de Dumitru Avakian - p. 23

CRONICA FILMULUI de Angelo Mitchievici - p. 24
Romancierul și actorul

CRONICĂ PLASTICĂ de Pavel Șușară - p. 25
Apocalipsa n-a mai avut loc

AVANPREMIERĂ EDITORIALĂ pp. 26 27
Julian Barnes - Nimicul de temut
Traducere de Mihail Moroiu

Cât de mult îl iubim pe Julio de Elisabeta Lăsconi - p. 28

MERIDIANE p. 29

POST-RESTANT de Constanța Buzea - p. 30

PRIN ANTICARIATE de Simona Vasilache - p. 30
Garda civică

LA MICROSCOP de Cristian Teodorescu - p. 31

DIN CARTEA CU FLEACURI de Livius Ciocârlie - p. 31
Urmare și sfârșit

OCHIUL MAGIC - p. 32


România literara ®
    Director: NICOLAE MANOLESCU



Redacția:
GABRIEL DIMISIANU - director-adjunct
ALEX. ȘTEFĂNESCU - redactor-șef
OANA MATEI - secretar general de redacție
ADRIANA BITTEL, CONSTANȚA BUZEA,
MARINA CONSTANTINESCU, IOANA PÂRVULESCU -
redactori

Corectură:
CONSTANȚA BUZEA (pag. 3,4,5,8,9,12,15, 30),
SIMONA GALAȚCHI (pag. 14, 18,19,20, 21,22, 23,25),
ECATERINA IONESCU, NINA PRUTEANU (pag. 1, 2,6, 7,
10, 11, 13, 16, 17,24,26, 27, 28, 29,31,32).

Grafica: MIHAELA ȘCHIOPU
Fotoreporter: ION CUCU
Tema numărului: Interioare
Tehnoredactare computerizată:
IONELA STANCIU, OANA MATEI, VALENTINA VLĂDAN
Introducere texte: ECATERINA RĂDOI
Corespondenți din străinătate: RODICA BINDER
(Germania), GABRIELA MELINESCU (Suedia), LIBU§E
VALENTOVÂ (Cehia)


Fundația România literară, Calea Victoriei 133,
sector 1, cod 010071, București.
Director administrativ: VALENTINA VLĂDAN
Secretariat: SOFIA VLĂDAN, GHEORGHE VLĂDAN
Cont în lei: BRD-GSG Agenția Șincai,
RO91BRDE441SV59488894410. Cont în valută: BRD-GSG
Agenția Șincai RO87BRDE441SV59488974410 (USD),
RO37BRDE441SV59489004410 (EUR)

e-mail: romania_literara@yahoo.com;
revistaromanialiterara@gmail.com; http://www.romlit.ro;
tel.: 021.212.79.86; fax: 021.212.79.81
Imprimat la FED PRINȚ

Conform prevederilor Statutului, Uniunea Scriitorilor din
România nu este responsabilă pentru politica editorială a
publicației și nici pentru conținutul materialelor publicate.

   România literară este membră a Asociației
Revistelor, Imprimeriilor și Editurilor Literare (A.R.I.E.L.), aso-
ciație cu statut juridic, recunoscută de către Ministerul
Culturii și Cultelor.

ISSN 1220-6318

 arierele geografice, lingvistice sau
 de orice altă natură nu trebuie să
■ oprească accesul semenilor noștri
 la cultura noastră.

actualitatea

Prezență slabă
pe scena culturală a lumii

   Mulți (probabil majoritatea) dintre cei activi în
cultura românească sunt absenți de pe scena culturală
a lumii sau prezența lor este atât de slabă, încât trece
neobservată. Se mulțumesc cu orizontul local, acesta
mergând, în cel mai bun caz, până la contextul național.
Dar cultura nu este, prin natura ei, de interes global?
Cultura ne definește ca oameni. Barierele geografice,
lingvistice sau de orice altă natură nu trebuie să
oprească accesul semenilor noștri la cultura noastră,
interacțiunea cu ei este o sursă de bază în procesul
de cercetare și de creație. A fi băgat în seamă de
cei mai interesanți parteneri (în același timp, competitori),
dar a le și acorda acestora atenția cuvenită, iată pariul
de care nu ar trebui să ne ferim. Există și situația
inversă, a celor care sunt mai vizibili în afara țării
decât în România (despre trei dintre ei vom discuta
în articolul de față). Situația variază de la un domeniu
la altul, domeniile care depind de condiții locale
(limba română, folclorul, istoria, literatura, teatrul
etc.) se află într-o situație mai dificilă. Așa a apărut
problema promovării culturii române în lume, de
importanță deosebită, mai cu seamă pentru domeniile
dezavantajate la care tocmai ne-am referit. Institutul
Cultural Român are răspunderi mari în această privință
iar eforturile și realizările sale în materie de
„export de cultură" merită a fi apreciate.
   O mentalitate păguboasă, dar destul de răspândită,
este aceea de a considera că lucrurile care privesc
specificul românesc au șanse mici de a fi acceptate
într-o revistă internațională sau la o editură internațională,
într-un interviu acordat Simonei Vasilache în România
literară, în urmă cu câțiva ani, am dat mai mite
contraexemple la această prejudecată.

Cei care triumfă fără
a fi promovați de altcineva

   Dar despre altceva ne propunem să discutăm în
cele ce urmează. Vom prezenta câteva cazuri de
afirmare superlativă în cultură a unor români care nu
au luat calea promovării (de către alții, în special
de câte o instituție), ci s-au confruntat nemijlocit
cu exigențele celor mai importante reviste și edituri.
Nu voi alege pentru ilustrare științele grele, unde
situația aceasta este frecventă, ci mă voi referi la
situații de colaborare a așa numitelor științe exacte
cu domenii din afara lor: matematică, informatică,
muzică; fizică, lingvistică; matematică, informatică,
biologie. Cei care au reușit să treacă această ștachetă
au cules roadele meritate, au devenit vizibili, mesajul
lor a ajuns exact acolo unde trebuie, la profesioniștii
autentici ai problemelor avute în vedere, au fost luați
în seamă de aceștia și monitorizați de instanțele
internaționale de resort; cum se spune, au intrat în
joc. Au devenit parteneri credibili, a căror opinie
critică este luată în seamă. Au fost mereu invitați
la întâlniri internaționale, au fost numiți în comitete
editoriale, iar numele lor au devenit embleme.

O colaborare care avea să facă istorie

   în cartea mea „Artă și Știință" (Ed. Eminescu,
1986), o secțiune amplă este intitulată „Gândirea
modală. Dialogul Vieru-Vuza". în 1980 apăruse
„Cartea modurilor" a lui Anatol Vieru, după ce acesta
publicase, în anii ’70, o serie de articole pe această
temă în „Muzica". Vieru căuta un matematician cu
care să colaboreze. Mi-am amintit atunci că un student
excepțional al Facultății de Matematică din acea
vreme, Dan Tudor Vuza, îmi vorbise despre interesul
său pentru legătura dintre muzică și matematică.
Căpătase încă din copilărie o educație muzicală, care
se cerea acum valorificată. I-am pus atunci în mână
cartea lui Vieru. A fost lucrul potrivit, făcut la momentul
potrivit, cu omul potrivit. Au urmat mai multe articole
ale lui Vuza în revista „Muzica" și în revista „Revue
Roumaine de Mathematiques Pures et Appliquees",
toate dezvoltând matematic ideile lui Vieru. întreaga
istorie este relatată în cartea mea din 1986. Dacă
lucrurile s-ar fi oprit aici, mi-aș fi spus: Iată cât de
interesantă poate fi colaborarea dintre un compozitor


    A fi vizibil în

        cultură

de valoare și un matematician de valoare, demersul
celui dintâi căpătând mai multă rigoare prin intervenția
celui de al doilea.

De la Olivier Messiaen la Tudor Vuza

  A fost un moment de cumpănă. Vieru și Vuza
și-au dat seama, chiar dacă din motive diferite, că
pasul următor trebuie să fie ieșirea în lume. Revistele
în care ei publicaseră până atunci aveau o slabă putere
de penetrație. Aveau ei curajul de a-și încerca puterile
cu marile reviste ale Occidentului?
  Vuza observase încă din 1985 că metoda pe
care o folosise în studiul teoriei modale a lui Vieru
permite edificarea unei noi teorii a structurilor ritmice,
în 1983, Vieru află din revista „Journal of Music
Theory" despre preocupări similare ale unor autori
americani iar Vuza intră și el în legătură cu revista
respectivă. în anii 1992-1993, Vuza se dezlănțuie cu
un ciclu de patru articole în revista americană
„Perspectives of New Music", în care teoria sa a
canoanelor ritmice se încheagă pe deplin. Era ca o
preluare de ștafetă de la cel care tocmai atunci, în
1992, murea; îl avem în vedere pe Olivier Messiaen,
un nume care nu poate lipsi din nicio istorie a gândirii
muzicale în secolul al XX-lea. în 1922, apărea cel
de al doilea volum din al său „Trăite de rythme, de
couleur et d’ornithologie". Au trecut de atunci 17
ani și iată ce aflăm: în 2008 apare cartea „Mosaiques
et pavages en musique", sub direcția lui Moreno
Andreatta și Carlos Argon, în care evoluția privirii
matematice asupra muzicii este prezentată în două
etape: De la Messiaen la Vuza și de la Minkowski
la Fuglede. Iată deci numele lui Vuza încadrat de
două mari nume, unul din muzică, altul, Minkowski,
din matematică. în ultimii ani, la Universitatea din
Chicago sunt predate, în organizarea lui Thomas
M. Fiore, lecții de matematică muzicală care include,


MIERCURI, 9 septembrie
a apărut cel de-al 26-lea volum
din colecția
Biblioteca pentru toți
editată de
Jurnalul Național,
romanul
Adela
de
Garabet Ibrăileanu.
Prima ediție a cărții e din 1933
(considerat de critici anul romanului românesc)
Despre această carte
Nicolae Manolescu
scrie în prefață:
„Am citit puține romane mai impregnate de
senzualitate decât Adela. Uimit de acest
caracter, bine mascat de precautul autor, mi-am
intitulat capitolul pe care i l-am consacrat în
Arca lui Noe «Jurnalul seducătorului». Titlul mi
l-a sugerat filosoful danez Kierkegaard, cu care
doctorul Codrescu are destule asemănări, mai
ales în măsura în care amândoi cred într-o
mistică a iubirii, fără ca ea - și în pofida lor înșiși
- să excludă o puternica senzualitate."

Coperta: Griffon & Swans

România literară nr. 36/11 septembrie 2009

ca un capitol special, „canoanele ritmice ale lui Vuza".
Cea mai recentă veste se referă la revista „Journal of
Mathematics and Music", unde Vuza fusese inclus
în Comitetul editorial; această revistă îi dedică lui
Vuza întregul număr din iulie 2009, „cu gratitudine
profundă pentru faptul că ne-a dăruit o temă de întâlnire
naturală a muzicii cu matematica".

Paradigma ritmică
în cultura românească

   în 2002, avea loc, la Univesitatea din Ziirich, al
treilea Seminar internațional despre teoria matematică
a muzicii și informatică muzicală. Comunicarea lui
Moreno Andreatta (IRCAM, Paris) se intitulează: „A
trinity of composers: Milton Babbitt, Anatol Vieru,
and lannis Xenakis" iar din rezumatul ei aflăm că
prezentarea se referă „la unele aspecte teoretice în
opera a trei compozitori de excepție din secolul al
XX-lea: americanul Milton Babbitt, românul Anatol
Vieru și grecul (născut în România, la Brăila) lannis
Xenakis. în ciuda apartenenței lor la arii geografice
și tradiții compoziționale diferite, ei au în comun
aceeași perspectivă teoretică privind relevanța
proprietăților algebrice ale structurilor muzicale".
Andreatta observă că „toate construcțiile algebrice
ale celor trei se prevalează de ipoteza lui Babbitt
conform căreia proprietățile relative la înălțime pot
fi ușor transferate în operații ritmice". Autorul arată
că „pe această cale, „compoziția" de clase modale
ale lui Vieru poate fi transferată în modelul lui Dan
Tudor Vuza pentru ritmul rațional periodic. Același
lucru se întâmplă cu construcțiile de tip sită ale lui
Xenakis, care pot fi aplicate atât organizărilor privind
înălțimea cât și celor relative la ritm. Se ajunge la
o punte matematico-muzicală între secvențele periodice
modale ale lui Vieru și procesul Fibonnaci generalizat
al lui Xenakis, așa cum se poate vedea în piesa pentru
violoncel Nomos Alpha".
   Iată cum structurile ritmice se constituie într-o
paradigmă care străbate o bună parte din istoria culturii
românești, de la Vasile Conta la Matila Ghyka și Pius
Servien și de la aceștia la Mihai Dinu și Dan Tudor
Vuza.

Solomon MARCUS


(continuare in pag. 21)

istemul infernal de simboluri la
care trimite adeseori
psihanaliza e parte a unei
concepții despre ființa umană.

actualitatea

CONTRAFORT


    Mic tratat despre doliu (4)


România literara nr. 36/11 septembrie 2009

             UPÂ FOLKLORIȘTI și etnologi, psihanaliștii
Dau scris cel mai mult (nu neapărat și cel mai
bine) despre doliu. Explicabil, într-un fel:
aparatura divagantă a psihanalizei n-a reușit
să depășească în nici un caz notabil litera
de evanghelie a studiului Doliu și melancolie
(1917). Ca într-un ritual, psihanaliștii seduși
de demonul scrisului consideră obligatorii
reverențele față de cel care nu s-a sfiit să
vadă pretutindeni pulsiuni libidinale și obsesii altminteri
inavuabile. Din scrupul științific, am parcurs multe texte
ieșite din mantaua lui Freud și, înafara câtorva încercări
de sistematizare - discutabile ca orice operațiune născută
dintr-un parti-pris ideologic și terminologic - n-am
remarcat un spor de cunoaștere.
    Fiecare psihanalist tinde să privilegieze, acordân-
du-i un loc decisiv, domeniul în care s-a specializat.
Melanie Klein, una din papesele al cărei nume, la simpla
rostire, face să încremenească armata disciplinată a
urmașilor, nu are dubii: „Cred că există o strânsă legătură
între proba realității în doliul normal și anumite procese
psihiatrice ale primei copilării. Pretind că copilul trece
prin stări comparabile cu doliul adultului, sau mai degrabă
că acest doliu precoce este retrăit de fiecare dată când,
mai târziu, este încercată o durere. Cel mai important
mijloc prin care copilul își depășește stările de doliu este,
în opinia mea, proba realității: sau, cum subliniază Freud,
travaliul de doliu cuprinde tocmai acest proces/⁴ (Klein,
2004: 76-77) Nimic de comentat. Poate doar stupefacția
de a include într-un text cu o temă cât se poate de bine
conturată întregul argou psihanalitic, în ediție revăzută
și augmentată: „mama interioară⁴⁴ și „mama exterioară⁴⁴,
„dublul⁴⁴, „achiziția cunoașterii⁴⁴ și zeci de alte concepte
de-o perfectă banalitate.
    Nu de lipsă de inteligență o suspectez pe Melanie
Klein, ci de neputința de a ieși din labirintul terminologic
în spatele căreia s-a ascuns întreaga viață. Atunci când
reușea să se debaraseze de balastul conceptelor abuzive,
când își asuma propriul limbaj, Klein era capabilă și
de notații raționale, ba chiar pline de substanță: „Durerea
resimțită în cursul lentului proces prin care realitatea
este pusă la încercare în travaliul de doliu pare să provină
din necesitatea de a reînnoi legăturile cu lumea exterioară
și de a retrăi astfel fără încetare pierderea suferită, dar
și, grație aceleia, de a reconstrui anxios lumea interiorară
pe care o simte amenințată de prăbușire și distrugere.⁴⁴
(Klein, 2004: 96-97). Aceste notații vorbesc despre
febrilitatea îndoliatului, despre profundele mecanisme
psihologice declanșate atunci când, sub agresiunea morții,
se produce un adânc dezechilibru. Când psihanalista
afirmă: „în doliul normal, angoasele psihotice precoce
sunt reactivate⁴⁴, nu-ți poți reprima întrebarea: foarte
bine, dar care e sursa originară a acestor „angoase psihotice
precoce⁴⁴? Iar dacă-i putem dovedi existența, de ce ființa
umană nu apelează la ea? De ce e necesară intermedierea
copilăriei? Doar pentru că Melania Klein a lucrat în
clinici care tratau nevrozele infantile?!
    Astfel de întrebări ne arată cât de lipsite de fundament
științific sunt speculațiile privind procesele psihice.
Ambiția de a stabili reguli și de a descrie, categorial,
comportamentul indivizilor loviți de durerea morții e
legitimă. în practică, ea nu depășește însă anvergura unui
exercițiu pur intelectual. Parcurgând „revelațiile⁴⁴
psihanalitice, afli câteva banalități crase („A fi în doliu
înseamnă de fapt a fi bolnav, dar cum această stare de
spirit e obișnuită și ni se pare naturală, nu vom numi
doliul o boală.⁴⁴), ori subtilități perfect irelevante pentru
esența chestiunii: „In doliu, subiectul trece printr-o stare
maniaco-depresivă atenuată și pasageră, pe care o
surmontează, repetând astfel, chiar dacă în împrejurări
și cu manifestări diferite, procesul traversat în mod
normal de copil în decursul primei sale copilării.⁴⁴ E

posibil să fie așa. Dar asta nu adaugă niciun spor de
cunoaștere. E doar o secantă la mediana care unește mult
prea multe din ideile-de-a-gata care conferă psihanalizei
o aură pe cât de spectaculoasă, pe atât de dubioasă.
    Firește că unele explicații provenind din sfera
psihanalizei pot fi luate în considerare. Ca de pildă,
afirmația potrivit căreia „momentele de exaltare pasageră
care survin în mijlocul durerii și al disperării doliului
normal sunt de natură maniacă și provin din sentimentul
posesiunii în interiorul sinelui a obiectului iubirii perfecte
(idealizate)⁴⁴. (Klein, 2004: 99) Prefer aceste explicații
cu tentă poetică discursurilor încruntate, pseudo-savante
despre alchimia libidinală, în care își are originea, potrivit
fixismelor freudiene care au făcut ravagii în ultimul
secol.
    N-ai cum, în fața imaginației nezăgăzuite a psihana-
listului, să nu izbucnești în râs, ori să te lași cuprins de
repulsie. îndrăzneala speculativă devine o formă a
mitocăniei iar concluziile te trimit în zona demenței
agresive: „Prin lacrimile vărsate, cel lovit de doliu nu
se mulțumește să-și exprime sentimentele și să
ușureze astfel o tensiune; dat fiind că în inconștient
lacrimile sunt asimilate excrementelor, el își expulzează
astfel sentimentele «rele» și obiectele sale «rele», ceea
ce multiplică ușurarea obținută prin plâns.⁴⁴ (Klein, 2004:
109) Sistemul infernal de simboluri la care trimite adeseori
psihanaliza e parte a unei concepții despre ființa
umană în care sacralitatea a devenit o vină, iar aspirațiile
nobile sunt subiect de eternă batjocură.
    Rezonabile sunt, în schimb, considerațiile privind
aspectul tămăduitor al doliului: „în doliul normal, subiectul
reîncepe să interiorizeze și să instaleze, împreună cu
persoana reală pe care a pierdut-o, părinții iubiți care
sunt, în gândul său, «bunele» obiecte interioare. Lumea
lui interioară, acea lume pe care o construiește încă
din primele zile ale vieții, a fost distrusă în fantasmele
sale atunci când s-a produs pierderea reală. Reconstruirea
lumii interioare caracterizează succesul travaliului de
doliu.⁴⁴ (Klein, 2004:119) în partea de recuperare, când
„energia morală a doliului⁴⁴ (Leon Wieseltier) devine
o forță modelatoare a existenței, procesele descrise de
psihanaliști pot fi privite cu încredere. Discutabilă rămâne,
însă, avalanșa de supoziții grotesc-macabre ce alcătuiesc
marea masă a discursului psihanalitic.
    Ar fi nedrept, pe de altă parte, să-i ceri unei psihanaliste
precum Melanie Klein, obsedată de rolul depresiilor
infantile în modelarea personalității umane, să iasă din
cercul auto-limitat și, prin urmare, dogmatic, al propriilor
teorii. Ar fi însă o insultă intelectuală să nu sancționezi
derapajele și să nu atragi atenția că aserțiunile acestea
sunt doar variante ale patului lui Procust, și nu încercări
oneste de a afla adevărul. Pentru Melanie Klein, important
e să demonstreze că doliul e o reactivare „a poziției
depresive precoce⁴⁴ prin pierderea „obiectului iubit⁴⁴,
și nu să încerce să înțeleagă misterul primordial care a
făcut din om o ființă dotată nu doar cu rațiune, ci și cu
forța de a-și depăși, fie și în cădere, limitele.
    Mult mai acceptabilă e pespectiva îmbrățișată de
sociologi și psihologi, corespunzătoare unei viziuni poate
excesiv descriptivă, dar credibilă tocmai prin pozitivismul
asumat. Ei nu vor să tămăduiască, ci să ne pună în evidență
starea de fapt folosind instrumente adecvate. Locul central
ocupat de doliu între suferințele umane (el e, într-o
definiție sugestivă, „unul din prototipurile traumatismului⁴⁴)
motivează atenția acordată în studiile de sociologie și
antropologie. Fie că e descris drept un mecanism
(„ansamblul reacțiilor pe care le antrenează moartea⁴⁴
[Bacque, Hanus, 2000: 3]), fie drept o probă de neocolit
din existența fiecăruia („una din experiențele cele mai
dureroase și mai dificile ale vieții⁴⁴), doliul mobilizează
resursele interioare cu o forță aproape de neimaginat. El
recunoaște forța superioară a morții, dar i se opune

prin înseși subterfugiile de recuperare declanșate în
momentul când totul a fost pierdut.
    Doliul presupune existența unui pact anterior între
cel mort și cel viu. Chiar dacă nu e vorba de o persoană,
ci de o abstracțiune („patria, un ideal, libertatea⁴⁴), doliul
retrimite la originea legăturii indisolubile dintre cei
doi membri ai acordului existențial. Acest lucru îi
consfințește unicitatea: pierderea e resimțită individual,
în funcție de legăturile, vizibile sau invizibile, stabilite
între cei doi parteneri. Ce poate să-l potențeze e amintirea
veșnic prezentă, „aptitudinea pentru doliu⁴⁴ a fiecărui
individ. „Doliul nu se petrece niciodată pentru prima
oară; el este întotdeauna o repetiție. încă din cea mai
fragedă vârstă, fiecare avem experiența pierderii, fiecare
suntem confruntați cu absența care este fondatoarea vieții
psihice în măsura în care se obligă să se servească de
reprezentările interioare și de amintirile satisfăcătoare,
pentru a anticipa și totodată pentru a o aștepta cu suficientă
speranță.⁴⁴ (Bacque, Hanus, 2000:4)
    Paradoxală afirmație: doliul așteptat cu speranță!
Textul trebuie citit în perspectivă dinamică, având în
minte întregul ciclu al vieții: dacă n-am ști că după moarte
vine viața, ar trebui să ne punem capăt zilelor atunci
când unul din stâlpii susținători ai identității noatre s-a
prăbușit. Or, în realitate, așa ceva nu se întâmplă.
Ceea ce reprezintă suficiente motive pentru a susține
ipoteza că, fără s-o știm, suntem ștampilați cu însemnele
vieții și ale morții, și că nu ține strict de voința noastră
plasarea convenabilă în raport cu ele.
    în ciuda regresiunii dramatice a „practicilor codificate
pozitive⁴⁴, adică a prescripțiilor, doliul joacă întotdeauna
pe-un dublu palier. Ca experiență individuală, el marchează
creșterea în importanță a spațiului public, a unui fel de
pudoare impusă de schimbarea codurilor sociale. Ca
realitate colectivă, doliul continuă să fie „câmpul în care
se reglează relațiile umanității cu moartea⁴⁴ (Bacque,
Hanus, 2000:4) E adevărat că această realitate e din ce
în ce mai precară. O dovedește chiar și gestul răririi
condoleanțelor, al înlocuirii gestului de îmbărbătare,
direct, cu scrierea numelui într-un registru sau al depunerii
unei cărți de vizită. Ferparele care constituiau altădată
o secție specializată a ziarelor - și care alcătuiau un
registru demn de încredere al comunității - acum apar
doar întâmplător, confirmând că moartea a devenit
statistică, și nu o întâmplare excepțională.
    „Ocultarea socială a morții⁴⁴, de care vorbesc studiile
de psihologie socială, a antrenat și trecerea în planul al
doilea a ceremoniilor mortuare. Vechile practici erau
emanația unei societăți perfect organizate, ierarhizate,
formalizate, care oferea răspunsuri oricărui tip de provocare.
Fără îndoială că rigiditatea excesivă și controlul individului,
ținerea lui în prizonieratul comunității au lucrat împotriva
tradiției și a ritualurilor. Erodarea legăturilor dintre
indivizi, transmutarea ca lege aproape generalizată a
societății modeme au contribuit decisiv la „relaxarea⁴⁴
multor practici ce păruseră până atunci sacrosancte.
    Nu trebuie neglijat nici rolul ideologiei în deconstruirea
sistematică - și probabil ireversibilă - a doliului. Bacque
și Hanus s-au amuzat să citeze articole din presă care
vorbesc despre turnura grotescă spre care sunt împinse
ritualurile. în Marea Britanie, s-a ajuns la formula
suprarealistă „Do-It-Yourself Funerals⁴⁴ (ceea ce ar
implica, în logica macabră sugerată de denumire, și o
ședință de spiritism urmată de învierea mortului și de
implicarea acestuia în îndatoririle ceremoniale.) O
asociație intitulată Natural Death Center se dovedește
campioana funeraliilor simple, aproape simbolice, in an
eco-friendly manner. Pentru a nu distruge natura,
înmormântarea ar trebui să conste în plasarea plăcii
simple la rădăcinile unui copac. Luați de avântul salvării
planetei, eco-cioclii nu ne spun și ce trebuie făcut cu
corpul celui mort! ■

  cercetarea litarară nu există un

colegiu al medicilor care să-ți ia
dreptul de a profesa. Și-atunci poți,
nu-i așa, să încâlci toate legile...

salon literar

Invitat: Răzvan Petrescu

   Dragă răzvan,
               Ai fost medic, acum ești scriitor, așadar
pentru mine ești interlocutorul ideal
pentru ceea ce am de spus aici. De
curând, din motive pe care nu ți le voi
dezvălui, am citit câte ceva din prefața
cărții de medicină a celebrului doctor
clujean Hațieganu, care a rămas în
biblioteca bunicului meu, doctor și el. Ce-am găsit
acolo? Câteva din cerințele pe care unul din întemeietorii
școlii de medicină din Cluj le cere confraților săi. Iți
reproduc ideile principale după notițele pe care mi
le-am făcut la una din vizitele mele la Brașov. în
afară de știință și spirit de observație, spune autorul,
în medicină „e nevoie și de o inimă caldă“. La inima
caldă se adugă neapărat „un cap clar⁴⁴. Generozitatea,
simțul critic, puterea de muncă, discreția și, nu în
ultimul rând „atmosfera optimistă și încrezătoare⁴⁴
sunt, de asemenea, necesare în știința sau arta dificilă
a medicinei. Hippocrate - amintește doctorul Hațieganu
- le cere medicilor șapte calități: aptitudine, educație,
morală, studiu permanent, iubire de muncă, de oameni
și de sănătate. M-a izbit, dragă Răzvan, cât de
mult poate să semene acest portret de medic ideal
- sau, de ce nu, real - cu criticul ideal sau, de ce
nu, real! Cu excepția discreției, care nu cred că e
relevantă în meseria de critic, și a „iubirii de sănătate⁴⁴
care nu e obligatorie, tot restul se potrivește perfect.
Oare nu e nevoie de inimă caldă și cap limpede și-
n critica sau în cercetarea literară? Nu e nevoie de
educație, de aptitudine, de studiu permanent, de iubire
de muncă și de oameni? Și chiar de atmosfera
încrezătoare? Nu e nevoie de spirit de observație,
altfel spus de o minte trează și atentă? Poate că un
critic bun se poate măsura și după cât de aproape
este de efigia medicului bun. Și nu mă mir să constat
că G. Călinescu încape de minune în modelul de mai
sus, ba chiar, la el, apare și iubirea de sănătate
dusă spre exces (fiindcă din cauza ei nu-i prea înțelege
pe autorii care scriu „bolnăvicios⁴⁴). însă criticul, ca
și medicul, are slăbiciunile lui, limitele lui.
   Fiindcă doctorul Hațieganu mi-a stârnit interesul
pentru portretul medicului, am fost curioasă cum
sună „Jurământul lui Hippocrate⁴⁴, pe care tu, cu
siguranță, îl știi. Desigur, o parte din lucrurile care
erau valabile pe vremea lui Hippocrate (460-370
î.Ch.) nu mai pot fi aplicate ad litteram astăzi, dar
extraordinare sunt lucrurile încă valabile, și care s-au
păstrat în codul deontologic al medicului din zilele
noastre sau măcar între regulile nescrise ale
acestei bresle. Primul lucru afirmat în jurământ este
prețuirea maeștrilor și învățarea urmașilor, nu din
cine știe ce motive de mitizare, cum ar bănui unii,
ci din nevoia ca acest canal de transmisie, de la cel
care te învață spre cel pe care îl înveți, să funcționeze
mai departe, să nu fie tulburat de conflicte distrugătoare:
„îl voi așeza pe maestrul meu de medicina pe aceeași
treapta cu cei care mi-au dat viața, îmi voi împărți
cu el avutul și, daca se va ivi prilejul, voi avea
grijă de el; îi voi considera pe copiii lui ca pe frații
mei și, dacă doresc să învețe medicina, o să-i
învăț fără înțelegere scrisă și fără vreo plată. Le
voi împărtăși legile practice, lecțiile învățate pe de
rost și restul învățăturilor fiilor mei, fiilor maestrului
meu și acelor discipoli legați prin înțelegere scrisă
și prin jurământ ce ține de legea medicală, și nimănui
altcuiva". După cum vezi, e vorba aici de simple
chestiuni practice. Transmiterea din tată-n fiu e
cea mai eficientă, pentru că ucenicia se face oarecum
de la sine, iar instrumentele se moștenesc (să ne
gândim, fiindcă suntem în plin festival Enescu, ce
se întâmplă în familiile de muzicieni!). Iar ucenicia
se bazează mai ales pe ceea ce vezi cu ochii tăi, pe
meseria pe care o deprinzi zi de zi. Cu cât îți aperi
și-ți ocrotești maestrul, ai parte, la rândul tău, de tot
ce-a acumulat acesta, de experiența lui, inevitabil


CU BUCURIE


        Malpraxis



mai mare. Dacă această ocrotire reciprocă ține și
de un cod moral, de un bine de adâncime, pe de
altă parte, ea ține și de un simplu mecanism: dacă
o practici, vei beneficia de ea, la rândul tău, dacă nu,
așa vei păți și tu (fiindcă imitația e o lege a firii), iar
întregul proces de transmitere va fi amenințat, per-
turbat. Și nu scrie nicăieri că asta exclude înnoirea,
dezvoltarea în domeniul medical, depășirea maeștrilor.
Nu, e vorba doar de atitudine.
    Oare ce sens are nevoia de a păstra secretul și
de a depune un jurământ? N-ar fi fost mai bine, se
va spune, să practice oricine arta sau știința vindecării?
Nu-i greu de presupus că secretul e o simplă apărare,
în epoca veche, de impostori, de șarlatani și de
malonești, de cei care, nelegați prin jurământ, ar
putea face rău, uneori crezând chiar că fac bine. Cât
privește jurământul, acesta ține de o conștientizare
a responsabilității. Suntem într-o epocă în care cuvântul
are greutate, iar a jura înseamnă să iei în serios
ceea ce faci, să te simți legat de niște îndatoriri.
Nu mai trec prin toate celelalte paragrafe din jurământul
lui Hippocrate (le-am tradus aici după versiunea
franceză, făcută de Littre, autorul dicționarului), dar
mă impresionează, cum spuneam, cele cu valabilitate
de peste două milenii, de pildă aceea de a-i călăuzi
pe bolnavi „după puterile și după forța judecății mele⁴⁴
și imperativul „mă voi abține de la orice rău și
orice nedreptate⁴⁴. Ciudat, nu, că nedreptatea s-ar
putea face și-n medicină!
    Absolvenții de la facultățile de medicină de azi
nu mai depun chiar jurământul lui Hippocrate, după
câte știu, dar, aproape toți, în funcție de țara în

care studiază, rostesc un jurământ, adoptă un cod
deontologic. La fel se întâmplă în justiție, cu magistrații
și cu martorii, care jură, unii pe Biblie, „Jur că voi
spune adevărul si ca nu voi ascunde nimic din ceea
ce știu. Așa să-mi ajute Dumnezeu!⁴⁴, alții pe conștiință,
„Jur pe onoare și conștiință că voi spune adevărul si
că nu voi ascunde nimic din ceea ce știu⁴⁴, sau, în
fine, cei care nu au încredere în onoarea sau conștiința
lor, și nici în Dumnezeu, sunt nevoiți să jure pe ei
înșiși, singurul lucru care le rămâne: „Mă oblig că
voi spune adevărul și că nu voi ascunde nimic din
ceea ce știu⁴⁴. Președinții de stat și miniștrii, la rândul
lor, sunt obligați să depună un jurământ de credință,
îți amintești, cred, că un colonel din Locotenența
domnească i-a citit principelui Carol, viitorului rege
Carol I, la venirea în România, următorul jurământ:
„Jur a fi credincios legilor țării, a păzi religiunea
României, precum și integritatea teritoriului ei și a
domni ca Domn Constituțional⁴⁴. Iar primul cuvânt
românesc oficial rostit de Carol a fost: Jur\
    Nu ți se pare curios că în toate aceste domenii
atât de importante, medicină, guvernare, justiția,
se mai practică un soi de legare de cuvânt, un soi
de magie, dacă vrei, în care cuvântul rostit are putere
morală, dar și socială maxime? Mie acestâ practică
străveche îmi place și nu cred că există om care
într-un moment solemn să rostească un asemenea
jurământ fără să simtă măcar un fior la gândul că l-ar
încălca. Până și copiii (vezi Tom Sawyer) sau răufăcătorii
(vezi jurământul tăcerii la Cosa Nostra) jură, au un
cod deontologic. (Ce-i drept, comuniștii au reușit să
distrugă și încrederea în cuvânt, prin toate jurămintele
lor cu vorbe goale).

          DE NECREZUT că singurii care n-au și
n-au avut un cod deontologic scris, singurii
j care n-au și n-au avut un jurământ, sunt
1 tocmai cei care au cuvântul ca materie primă
și temelie: criticii și cercetătorii literari. La
fel ca în medicină, în guvernare sau în justiție,
cei mai mulți nici n-au nevoie de așa ceva. Existe
niște legi nescrise, de la sine înțelese, care ar
trebui să funcționeze. Dar ce te faci, dragă Răzvan,
în cazul când în cercetarea literară dai de un caz
flagrant de malpraxisl Oare acesta, când rămâne
neamendat, nu va da tonul unor alte masacre de același
fel? Oare mai are rost să scrii, dacă opinia publică
literară permite malpraxisul? Fiindcă în cercetarea
litarară nu există un colegiu al medicilor care să-ți
ia dreptul de a profesa. Și-atunci poți, nu-i așa, să
încâlci toate legile: să nu te abții de la a face „rău
și nedreptate⁴⁴, să nu ai inimă caldă și cap rece, să
lovești numai ca să ieși în evidență sau din alte motive
ascunse și să distrugi un scriitor prin falsificarea
probelor. Criticul sau cercetătorul literar nu trebuie,
fără doar și poate, să ascundă probele și adevărul.
Dar, asemenea medicului, el trebuie să circumscrie
răul și să păstreze intact ceea ce rămâne sănătos.
Nu-i tai capul unui om care are un deget bolnav.
Nu sunt pentru o critică de circumstanță, pentru
transformarea criticii în simplu exercițiu monden,
dar în nici un caz nu sunt pentru omorârea cu zile
a unei cărți sănătoase, pentru inventarea bolii
acolo unde ea nu există. Din păcate, în domeniul
nostru, în care nimeni nu jură pe nimic, se întâmplă
uneori tocmai așa. Și nu există altă pedeapsă decât
aceea că, oricât te-ar apăra unii și alții, te faci de
râs și-ți pierzi, uneori pentru totdeauna, credibilitatea.
    Dragă Răzvan, în ce te privește, spun cu mâna
pe inimă, că n-ai căzut niciodată în această greșeală
sau ispită, nu știu cum să-i zic. Dimpotrivă, ai pus
pixul pe locul bolnav al cărților pe care le citești,
spre binele și bucuria noastră. Eu, una, te citesc
întotdeauna cu mare plăcere, umorul și rafinamentul
tău sunt reconfortante. Tocmai de aceea ți-am
putut scrie pe un subiect atât de delicat. Nu-mi rămâne
decât să-ți doresc multă sănătate! ■

România literară nr. 36/11 septembrie 2009

^nainte de a muri aici. Maica Benedicta

                                                  îi ruga pe apropiați: „Să-l apărați pe
                                                  Mihai!" Anul acesta, colocviul i-a
                                                  ascultat dorința.
7

România literară nr. 36/11 septembrie 2009

                RINSĂ între dîmbii împăduriți ce
mărginesc valea în mijlocul căreia a
Dfost ridicată, mînăstirea Putna are
raritatea capătului de drum. Mai
departe de ea nu poți trece. E o stație
terminus în vadul unui trafic ce aduce
anual, precum roiurile de somoni ce
urcă în amontele rîului, valuri de
turiști aflați în căutare de suveniruri
bucolice. Cum dincolo de parcarea
chinoviei mașinile nu mai au unde înainta, vizitatorilor
nu le mai rămîne decît să-și imortalizeze chipul în
cadre fotografice, să pupe icoanele de preț, să arunce
un ochi la mormîntul lui Ștefan și apoi să ia calea
întoarsă, cu conștiința că și-au îndeplinit capriciile
vilegiaturii. Din acest motiv, sub unghiul migrărilor
estivale, Putna nu se deosebește cu nimic de celelalte
mînâstiri din Moldova: puncte de atracție pînă la
care cohorte de suflete bat sute de kilometri spre a
se poza lîngă tencuiala colorată a pereților uzați sau
lîngă platoșa aurită a moaștelor sfinte, încredințați
că au săvîrșit un pelerinaj cu pretenții.
    Dacă lăsăm deoparte apucăturile la modă ale
tracasaților orașelor, acei sclivisiți cu ifose care,
fugind de poluare și zgomot, vin să pozeze în snoabe
reculegeri de paradă, Putna e un loc binecuvîntat.
Un liman al primenirii atîmat în colț de hartă nordică.
Chiar și drumul pînă acolo, lung, cotit și îngust,
seamănă cu un culoar al curățirii lăuntrice. Cei
înnebuniți de etuva irespirabilă a cvartalelor simt,
de cum au trecut de Rădăuți, că ceva în starea lor de
spirit de schimbă. Otrava psihică a viesparului urban
se stinge și, pe încetul, o seninătate prevenitoare
le încarcă ochiul. Nu am văzut niciodată oameni
certîndu-se la Putna. Și de n-ar fi coroanele de
flori artificiale, atîrnate de crucile cimitirului din
sat, niște sorcove de o stridență ce-ți insuflă dorința
de apostazie creștină, așezarea, peisajul și lăcașul
monahal par rupte din alte vremuri.
    La Putna intuiești că valoarea unui loc e dat gradul
de pietate cu care își molipsește vizitatorii. Gradul
acesta nu e indiciul atractivitâții turistice - care nu
are legătură cu atmosfera împrejurimilor, doar cu
reclama iscată în jurul lor -, ci măsura puterii de
rezonanță pe care genius loci o are asupra celor care
vin la chinovie. La Putna spiritul locului are efectul
unei regenerări și înrîurirea unei întăriri, amănunt
cu atît mai straniu cu cît schimbarea n-o resimți decît
după ce ai plecat de acolo, de obicei în momentele
cînd, revenit la luciul neted al șoselei, realizezi că,
reîntors în cazanul civilizației, ești numai bun să ți
se cînte catavasierul.
    De aceea un colocviu găzduit în incinta mînăstirii,
cu oaspeții dormind în arhondaric și mîncînd la
mesele trapezei, cu prelegerile ținute în sala solemnităților
și cu liturghiile oficiate în biserica mare, un astfel
de colocviu iese din tiparul clasic. Căci, spre deosebire
de obișnuitele simpozioane, mese rotunde și conferințe,
a căror rutină preschimbă programul în supliciu
asumat și pe participanți în efigii resemnate ale
plictisului protocolar - spre deosebire așadar de
videle și numeroasele întruniri culturale, la Putna
totul se desfășoară sub bolta unei spiritualități sacre.
    Abia așa îți dai seama că, atunci cînd vrea cu
tot dinadinsul să-și taie rădăcinile mitice, cultura
laică se pipernicește, căpâtînd înfățișarea bicisnică
a artificiilor ambițioase. Fără un filon mitic sub
picioare și fără o boltă spirituală deasupra capului,
arena culturii secularizate aduce cu o procesiune de
zvîcniri orgolioase în care protagoniștii rivalizează
la sînge sub unghi creator și se urăsc de moarte
sub unghi colegial. în schimb, un strat de evlavie
hrănind în subsidiar premisele colocviului ridică
tonul general și împrumută manifestării o aripă a
duhului de dincolo.
    Cam așa arată, în amănuntele lui sufletești,
colocviul de la Putna, dedicat memoriei profesoarei
Zoe Dumitrescu-Bușulenga, ajuns anul acesta la cea
de-a treia ediție. Fundația „Credință și Creație“, sub

Sorin Lavric

CRONICA IDEILOR





        Colocviul

    de la Putna




         afl® 0® L/Mm®

Editura Nicodim Caligraful



Caietele de la Putna, Epoca noastră: tensiunea
etic-estetic, Fundația „Credință și Creație",
Editura Nicodim Caligraful, voi. 2,2009,288 pag.

egida căreia se desfășoară colocviul, are ca președinte
de onoare pe arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților,
ÎPS Pimen, ca președinte pe criticul de artă Dan
Hăulică, ca prim-vicepreședinte pe arhimandritul
Melchisedec Velnic, starețul mînăstirii, ca vicepreședinte
executiv pe profesorul Grigore Ilisei și ca secretar
pe Teodora Stanciu.
   Privilegiul colocviului este că și-a găsit chiar de
la început formula cea mai nimerită, nemaitrebuind
să tatoneze felurite variante de organizare. Formula
se definește prin trei trăsături: cultivarea memoriei
Maicii Benedicta (numele monahal al Zoiei Dumitrescu-
Bușulenga, înmormîntată în cimitirul mînăstirii),
alegerea unor teme inspirate chiar de opera ei, și
formarea în timp a unei familii spirituale din intelectuali
ce împărtășesc aceleași convingeri.
   Prima ediție a avut loc între 18 și 20 august 2007
și a avut ca temă Tradiție spirituală, românească și
deschidere spre universal, iar comunicările și discuțiile
au fost deja tipărite în volumul întîi al Caietelor de
la Putna. Principalele contribuții au aparținut lui Dan
Hăulică, Eugen Simion, Alexandru Zub, Constantin


Ciopraga și Grigore Ilisei.
    A doua ediție, avînd ca temă Epoca noastră -
tensiunea etic-estetic, desfășurată între 20 și 22 august
2008, a fost punctată de luările de cuvînt ale lui
Mircea A. Diaconu, Dumitru Irimia, Constatin Hrehor,
Remus Rus și Gheorghe Popa.
    Anul acesta între 19 și 22 august, simpozionul
a avut ca temă în căutarea absolutului: Eminescu,
cu Geo Șerban, Comei Ungureanu, Ion Pop, Gheorghiță
Geană și Elvira Sorohan în pielea protagoniștilor,
însă leit-motivul care a absorbit atenția și timpul
participanților a fost reprezentat de facsimilarea
manuscriselor lui Eminescu. Ceea ce părea irealizabil
pe vremea lui lorga sau Noica - cărturarii care au
atras atenția asupra nevoii de a reda fidel laboratorul
de creație eminesciană -, ceea ce suna a încăpățînare
deșartă din partea unei culturi incapabile să ducă
la capăt proiecte mari -, țelul acesta irealizabil s-a
realizat: manuscrisele lui Eminescu au fost în sfîrșit
tipărite integral, iar omul care are meritul de a fi
realizat irealizabilul, criticul literar Eugen Simion,
primește acum răsplata efortului său. Potrivit dicto-
nului cinic, răsuflat prin abuz și totuși adevărat prin
frustra surprindere a realității, acela că nici o faptă
bună nu rămîne nepedepsită, Eugen Simion are parte
acum de ingratitudinea celor care au ajuns nu numai
să conteste rostul publicării manuscriselor, dar chiar
să-l învinuiască pe critic de folosirea banilor în in-
teres propriu.
    Așa cum în 1983 Eugen Simion a avut curajul
să-l aducă pe Noica la Facultatea de Filologie, în
fața unui amfiteatru arhiplin, înțesat cu studenți și
agenți de Securitate, spărgîndu-i-se după aceea toate
oalele în cap, tot așa acum, punînd în practică un
proiect ce părea himeric, trage consecințele recunoștinței
semenilor. Sincer vorbind, cîtă obtuzitate poți
avea ca să pui la îndoială publicarea în facsimil a
scrisului lui Eminescu? Cîtă îngustime de creier poți
dovedi ca să ajungi să invoci rațiuni contabilicești
menite a arăta că, publicîndu-1 pe poet, risipești banii
în vînt? Cît de nemernic trebuie să fii acolo, în sinea
ta, ca să ridici glasul protestînd în fața unei asemenea
„inutilități⁴⁴? în fond, toată cultura omenirii este o
mare și superbă inutilitate, și e semn de idioțenie
crasă să folosești optica meschină a explicațiilor
financiare pentru a pune la îndoială nevoia unor
manuscrise care, singure, ne salvează de mediocritatea
endemică a unei culturi mici, o mediocritate de care
nici cele mai exorbitante cheltuieli guvernamentale
nu ne vor scăpa vreodată în fața Europei. Numai
că Eminescu poate. Cum și mînăstirile bucovinene
pot.
    De aceea, într-o epocă în care a devenit o
modă ca tot ce a fost odată obiect de venerație să fie
supus demitizării lucide și raționale, într-o astfel de
epocă nu supraviețuiesc decît cei care știu că miturile
nu sînt scorneli pernicioase, ci surse de entuziasm
și comuniune colectivă. Iar „sursa⁴⁴ înseamnă izvor,
adică rădăcină. Nimic mare și răscolitor nu s-a făcut
într-o cultură fără nașterea la un moment dat a
unui mit fondator. De aceea, ori te legi de catarg și
înfrunți sirenele, ori te duci să plutești în curenții
multiculturalismului liberal, rămînînd ca după aceea
să afli singur cine ești și ce a mai rămas din tine. Cei
care se încăpățînează să-și păstreze miturile și care
știu că sunt valori care nu pot fi supuse negocierii,
aceia înțeleg că publicarea în fascimil a lui Eminescu
este act vital de legitimare culturală. E justificarea
noastră ultimă atunci cînd ni se arată cu degetul
mediocritatea.
    Putna e un loc unde te întorci rugîndu-te pe tăcute
ca nimic în alcătuirea lui să nu se fi schimbat între
timp. Farmecul lui stă tocmai în stăruința cu care se
conservă în ciuda schimbărilor din lume. E un punct
de reper stabil într-un ocean de fluctuații efemere,
înainte de a muri aici, Maica Benedicta îi ruga pe
apropiați: „Să-l apărați pe Mihai!⁴⁴ Anul acesta,
colocviul i-a ascultat dorința. ■

crise negru pe negru, destule
poeme nu lasă să se vadă cât
e cerneală și cât, ca să zic
așa, hârtie.

comentarii critice

              ROSSO MODO, poezia lui Aurel Pantea
  a cunoscut, de la debutul din 1980 (Casa
  cu retori) și până azi, două etape. Prima,
  X         declamativă, livrescă, polemică și mascat
   K            ironică, îl ține în preajma colegilor săi
  1            de generație. Despre ea scrie inteligent
   \ Radu G. Țeposu în Istoria tragica &
grotescă a întunecatului deceniu literar
nouă, făcându-1 pe Pantea cap de serie
al capitolului Fantezismul abstract și
ermetic, înaintea altor autori, parte semnificativi,
parte uitați: Matei Vișniec, Ion Stratan, loan Moldovan,
Augustin Pop, Ion Cristofor, Dan Ciachir, Nicolae
Băciuț, Miruna Runcan, Petru Ilieșu, Călin Vlasie,
Constantin Severin, Ion Bala, Tudor Cristian Roșea.
Cea de-a doua etapă, scăpată unui control critic riguros,
începe în 1993, o dată cu Negru pe negru. în legătură
cu aceasta s-au spus lucruri atât de multe și de
divergente, încât n-ar fi de mirare să fie vorba mai
degrabă de o găselniță analitică decât de o certitudine
tipologică. Fiindcă anii ’90, cu prelungirile lor cu
tot, au adus în primul rând o primenire întru vechi
a termenilor, evident perdantă sub raport conceptual.
S-au înregistrat chiar demisii din altminteri incasabilul
grup optzecist. Dacă până atunci criticii literari creau
categorii (ca, iată, Țeposu sau ca Lefter, care discerne
prozaizanții de conceptualizanți și de orgolioșii
moraliști), acum se mulțumesc săreșapeze categorii
datate. Dintr-o dată, începe să reintre în actualitate
expresionismul, cu toate derivatele sale târzii. (Desigur,
o referință nelipsită e Munch). Falsă resurecție.
Publicistica descoperă gustul con serv anților.
   Parcă dinadins, pentru a arunca și el o mână de
vreascuri pe acest foc de paie, Aurel Pantea își publică,
într-un format unitar, două din ultimele trei volume
de poezie. Negru pe negru (1993) și Negru pe negru.
Alt poem (2005) sunt aduse la numitorul comun,
într-o imagine ce amintește de suprematismul lui
Kazimir Malevici. (Ar fi fost interesantă o copertă
care să respecte întru totul imperativul disimulat în
titlu).
   E clar că poetica lui Pantea se folosește de avantajele
indescifrabilului. De aceea, în măsura în care
există în prezenta antologie bucăți asamblate confuz
(și există, în special în prima parte), alibiuri se găsesc.
Interferențele ar putea fi deliberate. Scrise negru
pe negru, destule poeme nu lasă să se vadă cât e
cerneală și cât, ca să zic așa, hârtie: „Cum trece o
negreală/ peste suflete cuprinse/ de pioșenie,/ s-ar
putea să fim văzuți de un personaj/ cu totul ignorat,
la baza caselor și pe propoziția scrisă/ (un colb foarte
fin și o umbră, nu a cititorului,/ nici a autorului)
afli dovezi/ că există intenții paralele,/ ele nu răspund/
la nici o întrebare, ele înaintează,/ e recomandabil
să-ți memorezi/ fiecare parte a corpului/ și ele se știu
pe de rost/ și încă repetă,/ când cineva se oprește se
produc asasinate./ agresiuni și ele câștigă/ o voce
în plus/ și încă repeta.“ (pag. 50)
   Că totuși Pantea nu abandonează dicțiunea de
dragul unui ipotetic proiect existențial masochist, e
limpede din structura lingvistică a fiecărei angoase.
Nimicul e de obicei rostit, nu înghițit pur și simplu
ca un hap amar, dar lucrativ: „Fiecare trăire este o
burtă/ pentru o mulțime de nu,/ iată o serie:/ șoptit
cu greață,/ urlat, crescut ca un mugur între trăiri/
(primele interdicții în lumea părinților,/ primăvara),
visat are brațe neiertătoare,/ indiferent în fața unei
lumi incasabile,/ afirmativ,/ acut ca triumful,/ imediat
ca furia îmbrățișării,/ în fiecare stea a lui da/ crește
ulcerul lui roșu,/ de obicei secretă cochilii, gheare,
clești,/ ventuze, e activat de agresiuni lăuntrice,/ pe
noi ne tratează drept niște victime/ mult prea plicticoase/⁴
(pag. 75)
    Prea puține din traumele transcrise aici sunt
individuale. Problematică e lumea, nu imaginea
acesteia radiografiată de ochii inflamați ai cutărui
vizionar: „După ce vorbim, un foc amestecat cu neguri/
și murmure se întoarce în noapte, închidem/ gura și
degustăm capul negru al secundei/ născut din fiecare
dezastru,/ programul genetic din verbe a fost mișcat,/
trăim toamne, veri, primăveri ca pe niște urme ale
focului/ amestec de neguri și murmure.“ (pag. 85)
   Poezia lui Aurel Pantea nu reprezintă atât o
supraviețuire într-un infern terestru, cât o etichetă


        Retori

    si limbuti

/ !


Aurel Pantea, Negru pe negru, Editura Limes,
Cluj-Napoca, 2009, Prefață de Al. Cistelecan,
194 pag.


elocventă lipită pe geamul unui terariu. Să nu ne
lăsăm amăgiți de puzderia de mâluri, clise, bolboroseli
vulcanice, ape infecțioase și flăcări gazoase din Negru
pe negru. Aleg, la întâmplare, un poem din secțiunea
secundă, cea mai puternică în fond, a cărții: „Să te
distrugi, și-așa, cu părți ale tale,/ scurgându-se,
cine mai știe,/ așa, aici, altădată, dincolo, în acest
timp nisipurile/ își fac treaba, curg, și nimic în tine
nu mai vorbește, iar tu,/ mușcând nisipurile, urli în
mijlocul/ verde al urii, că toate tăcerile se umplu de
zimți,/ și salvatorul, frica mea de moarte, în toate
clipele, gaura/ neagră mă învinge, mă salvează,
cam așa cum Cioran îl întreba pe Beckett/ ce
credea Joyce despre lume, iar Daedalus dădea im-

       primite I
   •     Eugenio Montale, Ossi di sepia / Oase de sepie, antologie , traducere și prefață de Ilie Constantin,
Editura Paralela 45, Pitești, 2008, 286 p.
   •     Umberto Saba, II Canzoniere/Cantonierul, traducere din limba italiană și prefață de Ilie Constantin, Editura
Paralela 45, Pitești, 2009, 200 p.
   •     Din literatura veche a Bihorului. Un manuscris din veacul al XVIII-lea de cazanii la morți, studiu și
ediție de Constantin Mălinaș, Oradea, Ed. Primus, 2009. 146 pag.
   •     Elena Condrei, Eminescu nestins, interviuri cu conf. univ. dr. Constantin Mălinaș, Botoșani, Ed. Geea,
2009. 306 pag.
   •        Leonard Gavriliu, Judecăți critice, voi. V (2007-2008), Pașcani, Ed. Moldopress, 2009. 238 pag.
   •     Constantin Buiciuc, Oglinda lui Narcis, Timișoara, Ed. Marineasa, 2009 (recenzii ale unor cărți apărute
în perioadal990-2006). 418 pag.
   •        Valeriu Cușner, Timpul „Zero“, proză scurtă, Editura Junimea, Iași, 2009, 198 p.

presia/ că nu mai făcea/ diferență între căderea
unei frunze și cea a unei bombe/ atomice.⁴⁴ (pag. 152)
    Cuvintele grele sunt alese pentru prospețimea lor
discursivă. Evoluția, la Pantea, e de la pronunțarea
afectată a locurilor comune (unul din frumoasele
lui versuri de început sună așa: „a stiliza e o parafrază
pentru moarte⁴⁴) la silabisirea naturală a locurilor,
cum să le zic, inedite. Cât Bachelard, tot atât Grup
p în scrisul poetului ardelean.
    Câteva versuri sunt adnotate într-o cheie intens
formală (nu apocaliptic organică) care nu lasă loc de
dubii. Nota de subsol vine închide cerebral poemul
de la pagina 174: „Stare confuză, ca zilele privite
de ucigași,/ a zis și m-a lăsat lângă paharul cu vodcă,
așa/ dispare un glas cu chipul care îl poartă,/
trezind în tine vechimi și priviri ce au cunoscut/
vecinătățile morții. Am sorbit din pahar,/ în muțenia
dinăuntru n-am mai aflat nici o privire,/ în cârciumă
creștea încet arătarea ce ne însoțește,/ printre
râsete, printre gesturi, printre foarte firești/ întâmplări,/
se așeza crâncen și lent evenimentul fără nici o urmare.⁴⁴
    Latinist de formație, Pantea servește o lecție
aprofundată de sintaxă clasică: „Un acuzativ
despre care, deși e întâlnit adesea în poeme, nimeni
nu va ști niciodată nimic. Cel mult, retorii, de toate
vârstele. Poate și ontologii ar face oarecare exerciții
exegetice. Acel acuzativ e de dinainte de textul
poemului. Pare a fi un simplu element sau chiar spațiu
lăuntric de manevră a imaginației. El, niciodată, nu
va zice nimic. Poetic, este neutru, nul. Nimeni nu
le (le simt neutre) va face pe tu sau pe tine din poeme
să vorbească. Ele sunt nonelocvența placidă. Mutul.⁴⁴
    Nu la fel de lapidar e, în schimb, prefațatorul
volumului, Al. Cistelecan. Acesta dezvoltă, în cele
cincisprezece pagini care anticipă cartea, o pledoarie
menită să condamne absența lui Aurel Pantea din
sumarul Istoriei critice. Are dreptate, sigur, să proclame
valoarea poeziei din Negru pe negru, dar se încurcă
atunci când o confundă, flagrant, cu capitalul istoric.
De altfel, în întreaga tornadă verbală a criticului târg-
mureșean nu e de găsit nici un argument, necesar zic
eu, de natură diacronică. (De fapt, e unul, atunci când
se schițează o analogie cu alienarea lui Bacovia,
dar așa de rudimentar lombrozian, încât mi se pare
mai înțelept să-1 trecem sub tăcere.) Pentru o eventuală
istorie, ieșită din mâna lui Cistelecan sau a oricui
altcuiva, prefața aceasta e perfect inutilă. Nimic de
ales din ea. Cu asemenea fraze, o perspectivă e greu,
ba chiar imposibil, de articulat:
    „Iar asemenea lașități nu se practică în iubirile
devoratoare, în iubirile care te distrug; ele au patologia
bine pusă la punct și merg până la capăt, fie cu oricâte
ezitări și opoziții, sincere ori de bravadă. Ale lui
Pantea sunt de amândouă felurile. Stihialitatea cu
seducție fatală a informului, a informelor și ipostazelor
depravate (când își ridică ochii din hăuri, ceea ce
se mai întâmplă, căci și Aurel Pantea mai dă câte o
raită prin realul de cotidian, excitându-și astfel
sarcasmul), ca și condiția total stupefiată a poetului
în fața lor impun o poetică de reporter din - și de -
abisuri. Poemele lui exprimă un fel de teroare a
reportajului de primordiale malefice și sunt, de fapt,
niște reportaje terorizate.⁴⁴ (pag. 12)
    Poet bun fiind, lui Aurel Pantea i se face totuși
dreptate. El își recâștigă, în răspăr cu critica anilor
din urmă, rolul de retor. ■

România literară nr. 36/11 septembrie 2009

poezie

i.

luați aminte: noi suntem niște morți
care se joacă de-a poezia
când poezia-i neputință și durere
mușchiul de oțel al morții
un jurnal atroce ținut pe cruce de iisus
o lampă de petrol luminând în grajd nevroza
                                 animalelor
și iarăși neputință și durere
cuțit înfipt în pieptul bibliei ca într-o pâine
noi suntem niște morți și asta e o poezie
ophelia plutind pe apă în rochia-i de mireasă
cutia cu cremă de ghete pentru cizmele lui
                                     cronos
lacrima melcului ce-și plânge consoarta
poezie: un bărbat mort lângă femeia-i
moartă



2.

m-a lovit o boală cumplită
huma degetelor tale pierde zilnic un inel
într-un sărut țâșnește sânge de câine
ce-ți pătează rochia de mireasă
sunt și mai bolnav când văd cum îți acoperi
cu palma
cicatricea dată cu vacs
pe perna mea apare harta braziliei vastă
în care o mulatră execută un dans de
carnaval
(poate e ultimul dans pe care-1 mai văd)
adios muchachos!
a fost o dată unul de la mancha
care trăgea după el o gloabă



România literară nr. 36/11 septembrie 2009

3.

sufletul: pâlnie de gramofon
întoarsă numai spre pustie
un animal exotic tăcut
sub rochia semiramidei un fluture
cu cap de mort își depune ofranda
cu herbul de oxigen al răsuflării tăiate
străbat distanțele caramelizate de frig
iar noaptea sădesc mamiferele într-o grădină
                                   străină
și aștept condamnarea



4.

noaptea visez numai brazilii
iar brazilia e o magazie mare de sclavi
la ferestrele ei văd capete negre
și negre ca veșnicia sunt zidurile la Săo
Paolo
plămânii și-au pierdut tropicele
sau tropicele plămânii (e totuna)
dumnezeu și-a întins carnavalul peste tot
triumfătorul mereu triumfătorul
sălbatic dans al morții

5.


8 nu știu pe ce lume mă aflu
      deasupra cerul ca un nod gordian

Dușan
Petrovici




ÎNSEMNĂRI
     ATROCE


sub mine curge o substanță feminină
unul pălmuiește fericit fesele mării
iar altul sărută palmele tropicelor cu scârbă
silesius spune: „der grbsste wunderding
ist doch
der mensch allein, er kann nachdem
                         er’s macht,
gott oder teufel sein“
nu știu pe ce lume mă aflu
cutia mea de scrisori și-a desfăcut aripile
și a încercat să zboare

6.

la fereastră întunericul ca o piatră neagră
ca un sicriu
eu despre iubire vă vorbesc din zori și până
seara
dar iubirea nu e de pe această lume
e criză de serotonină și de vorbe clare
un secol al bolnavilor va fi acesta
(și nu religios vorba unui ministru al
culturii)
un secol al sufletelor moarte
scuipă sânge florile în glastră
iar tu arunci gunoiul în stradă ca în evul mediu
în care eu eram mai mult ca sigur trubadur


7.

nu am tăcut am vorbit în șoaptă
vorba mi-a supt-o luna ca pe o bomboană
colorată
pe calea peștelui au înflorit măslinii unei
                              boli cristaline
un crematoriu de vise e acum luna
iar sâmburii sunt mici sicrie
care halucinează primăveri când plouă
dar clorofila e un sânge
aproape un om

8.

Ce fericit aș fi fost
de n-aș fi purtat o mantie de clor
(prin care pătrundea frigul a trei siberii)
și o pălărie caraghioasă de clown
sub care sfârâiau niște vise într-un ulei ieftin
de n-ar fi fost vedenia ta sașie
care mă trezea la ore fixe ca un manager
fanatic
o de n-ai fi avut acei iluștri cromozomi
cititori în stele
(pe care-i porți și astăzi cu mândrie)
de n-ar fi fost prezumția mea slavă
mirosind a praf de pușcă
și fulgerele tale: buni tehnicieni
ce-mi demontau ființa în piese din ce în ce
mai mici
aș fi fost fericit numai cu pâinea
trupului tău fără cuțit
(din care aș rupe și astăzi nebunește)
de nu mi-aș fi lăsat oasele într-o legendă
tenebroasă
de poet falit și somnambul



9.

o luminescentă silabă e ochiul meduzei
în bucătărie toate oalele fierb universul la
înviere
voi lipsi un timp acoperit de gloria primului
vals
apoi noaptea își va rupe epoleții
pentru o altă zi


10.

moartea e un poștaș care vine pe bicicletă
salută și pleacă lasându-ne mesaje fierbinți
în cvartirul somnambul al viselor
se scaldă păsările paradisului
în șuierul rapidului de noapte
tinerețea rămâne în urmă ca o tristă
provincie
acestei zile o să-i cadă unghiile
ca unei cocote bătrâne
iar seara pe o scenă goală
cineva o să arunce un buchet imens de
funingine ■


Dusseldorf, iulie-august 2009

Corespondentă din Stockholm


    Când ai nevoie de iubire


Emil Brumaru

                                                                            CERȘETORUL DE CAFEA

Mircea Cărtărescu, Ioana Nicolaie, Li Li și Magnus William Olsson. Foto: Cato Lein

ALONUL de poezie al Institutului
Cultural Român din Stockholm și-a
reluat activitatea pe 24 august cu sala
arhiplină pentru că poeții invitați au
fost unii de primă mână: în primul rând
Ioana Nicolaie și Mircea Cărtărescu,
apoi poeți foarte cunoscuți în Suedia:
Li Li și Magnus William Olsson, prezentați
de traducătoarea înger Johansson și de
poetul și editorul Jonas Ellerstrbm, care
a condus programul cu siguranța și competența
binecunoscută. Acești poeți vor participa de asemenea
la Festivalul de poezie din Visby.
   Surpriza cea mai mare a produs-o tânăra poetă
Ioana Nicolaie, prezență carismatică puternică, prezentată
de înger Johansson, dialogând cu poeta despre „privat⁴⁴
și „personal⁴⁴ în poezia ei. Mărturisirea Ioanei Nicolaie
a fost revelatoare, „viața e mai importantă decât
literatura⁴⁴ - viața și vocația poetică contopindu-se
la un moment dat într-o altfel de trăire. Cartea Cerul

conversat admirabil și de neuitat cu traducătoarea lui,
înger Johansson, despre experiența poeziei, despre
statutul poeziei actuale, despre șansele ei de supraviețuire
într-un timp în care poeții de pretutindeni au devenit
„pisicile moarte ale culturii⁴⁴, adică niște făpturi pe
care nimeni nu pune preț. Nimeni altul n-ar fi putut
termina mai bine seara de poezie decât Mircea Cărtărescu
citind din cartea sa O zi fericita din viața mea (în
traducerea lui Dan Shafran și Lars-Inge Nilsson),
ultimul poem fiind „Când ai nevoie de iubire⁴⁴, o
meditație, un strigăt către un cer invadat de norii unui
dezastru iminent, care va face ca omul interior să
explodeze.
   Și versul memorabil, „Când ai nevoie de iubire⁴⁴
a devenit un lait-motiv al serii de poezie.
   Da, numai „când ai nevoie de iubire⁴⁴, devii cu
adevărat om.

Gabriela MELINESCU

Nu-i de glumit
c-un fluture, te
bagă-n balamuc...


Nu-i de glumit c-un flutur, te bagă-n
balamuc
Cu straiu' lui bezmetic și dîndu-se lin
huța
în razele din soare de care se apuc'
Și-arhanghelii, să-și zbată-n amiază
săbiuța.
C-un cocoloș de pîine-s muiate
muște-n zbor
Razant la geamul verde al zilelor
gustoase;
Oh, cad în mari cazane de bulion sonor,
Bolborosind în flăcări cu noduri de
mătase.
Și-un tren marfar și-aruncă frînarul ca
pe-o cîrpă
Pe liniile luci. Traversele-s sub pacuri
Și parcă se aude și-un început de bîrfă
Cînd sufletul prin pînze de vechi mărar
și-l strecuri.
Și-ar fi dovada calmă o piatră:
deci exiști
în ochii triști ai vacii pierdute-n
porumbiști... ■

din burtă abordează curajos o temă tabu în literatură
- tema gravidității și complexitatea experienței umane
pentru o femeie tânără în așteptarea nașterii unui copil.
Tema e greu de găsit în toate literaturile, dat fiind
faptul că trăirile esențiale ale unei femei au fost mereu
considerate fără importanță ca și alte evenimente
din existența femeilor cum ar fi: creșterea și educarea
ființelor noi în cadrul comunității omenești. Entuziasmul
a fost mare - în public se găseau și experți, medici
și infirmiere care, pentru prima oară au auzit prin
cuvintele poetei ceea ce ei au trăit de-a lungul
anilor, alături de femeile pe care le ajutau să aducă
vieți noi lumii.
   După momentul unic creat de citirea poemelor
Ioanei Nicolaie (în română și suedeză), poetul Li Li
a citit din cartea sa Originea despre moartea mamei
sale, despre „prezența⁴⁴ absenței acesteia, pentru că
o mamă nu moare niciodată ci într-un fel de epifanie
trupul său se înalță deasupra vieții într-o spontană
revelație divină.
   Poetul Magnus William Olsson a venit cu poeme
scrise chiar în noaptea care a precedat ziua deschiderii
salonului de poezie, deci cu pâini proaspete, despre
moartea neașteptată a mamei sale - ființa care i-a
întreținut viu sentimentul „nevoii de iubire⁴⁴. La rândul
său fiul caută să transforme alchimic iubirea în cuvinte
noi, apte să înfrunte efemeritatea.
   Și, pour la bonne bouche, Mircea Cărtărescu pe
care au venit să-l asculte cohorte de admiratori, a

România literară nr. 36/11 septembrie 2009

   e Marin Sorescu l-am cunoscut într-un vagon
Ade dormit, prin 1982, în trenul care ne aducea
J pe amândoi de la Belgrad la București. Aveam

   locuri în aceeași cușetă: eu - sus, el - jos.

comentarii critice


    Din nou întâmplări cu scriitori


COUPE-PAPIER

România literară nr. 36/11 septembrie 2009

îmbrățișare pe stradă

   Pe Marin Sorescu l-am cunoscut într-un vagon de
dormit, prin 1982, în trenul care ne aducea pe amândoi
de la Belgrad la București. Aveam locuri în aceeași
cușetă: eu - sus, el - jos. Din politețe, l-am invitat să-și
aleagă oricare din cele două locuri. El mi-a răspuns cu
umor:
   -     Sus nu pot să dorm, aș sta mereu cu tema ca mă
   mișc prin somn și cad. Iar jos, m-ar obseda gândul că,
   la greutatea dumneavoastră, s-ar putea prăbuși patul, cu
   dumneavoastră cu tot, peste mine.
   Așa se face că n-am mai dormit nici unul dintre noi,
toată noaptea. Poetul a scos din valiză o sticlă de whisky
și am tot băut, cu o încetineală de amatori, până dimineața.
Am vorbit, bineînțeles, despre literatură - despre ce
altceva să vorbim? Dar și despre scriitori - cu o dragoste
care se exprima, nu știu din ce cauză, prin comentarii
sarcastice.
   Marin Sorescu mi-a explicat, cu toată convingerea,
că el merită Premiul Nobel. La rândul meu i-am spus,
cu o franchețe tăioasă (dar care nu l-a făcut să sufere
prea mult, fiindcă era anesteziat de whisky) că îl consider
mai îndreptățit să ia Premiul Nobel pe Nichita Stănescu.
*
   Au trecut anii. A căzut Nicolae Ceaușescu, s-a
desființat cenzura, Marin Sorescu a ajuns ministru al
Culturii. Din nefericire, făcea parte din grupul de scriitori
care îl susținea pe fostul activist al PCR, Ion Iliescu.
în mod inevitabil, l-am criticat în articolele mele politice.
Drept urmare, el nu-mi mai răspundea la salut. Când ne
întâlneam în diferite împrejurări, la o recepție, de exemplu,
privea parcă prin mine, iar dacă îi întindeam mâna,
mă lăsa cu ea întinsă și îmi întorcea spatele.
   într-o zi, cu puțină vreme înainte de moartea lui
(când nimeni nu și-ar fi închipuit, pentru nimic în lume,
că mai avea doar câteva săptămâni de trăit), m-am întâlnit
față în față cu el pe Calea Victoriei. Mi-am spus în sinea
mea: „L-am salutat de atâtea ori și nu mi-a răspuns. A
venit vremea să nu-1 mai salut.⁴⁴ în consecință, mi-am
compus o figură de om preocupat și grăbit, hotărât să-l
ignor, dar, în mod cu totul surprinzător, m-a oprit el:
   -     Domnule Alex Ștefănescu, facem o mare greșeală
   că noi, scriitorii, suntem supărați unii pe alții. Dăm
   dovadă de naivitate. Ne certăm între noi, și oamenii
   politici ne manevrează cum vor. Indiferent de partea cui
   am fi, noi vom pierde mereu, iar ei vor câștiga.
   Spunând aceste cuvinte, m-a îmbrățișat afectuos, iar
eu i-am răspuns (cu delicatețe, fiindcă părea un bibelou
fragil în brațele mele). După ce ne-am despărțit, aveam
lacrimi pe obraji.

Metodă de seducție

   Grigore Vieru stătea în capul unei mese lungi,
dintr-un restaurant din centrul Chișinăului, în dreapta
lui se afla fermecătoarea Ioana Revnic, combinație de
ștrengăriță și intelectuală distinsă, care tocmai îi luase
un interviu, iar în stânga - eu, emoționat de prietenia
pe care mi-o arăta marele poet. Era în 31 august 2008,
Ziua limbii române (numită de ministrul Culturii din
Republica Moldova, din precauție, „limba noastră“).
Grigore Vieru (despre care nimeni nu-și putea
închipui că va muri în curând, într-un accident de ma-
șină) era sfios-exuberant, privindu-ne pe noi, oaspeții
din România, dar și pe ceilați comeseni, numeroși, cu
un entuziasm obosit, cu duioșie, cu mulțumirea că suntem
împreună.


    Se putea observa că - din cauza bolii lui de inimă
- era foarte slăbit. Când a vrut să ridice cupa de șampanie,
a trebuit să-l ajut; i-am ridicat mâna cu mâna mea. Avea
ceva plutitor în mișcări, arăta ca o umbră, și totuși,
din adâncul declinului lui fizic iradia bunătate.
    Ca să îl provoc și să îl amuz mă plângeam lui că n-am
deloc succes la femei, povesteam, șarjând, cum sunt
refuzat de grațioasele moldovence (pe ale căror gâturi
lungi ar merita să stea cele mai frumoase coliere de
aur alb și diamante din lume), iar în cele din urmă l-am
rugat să-mi dea un sfat.
    „- Alex - mi-a spus Grigore Vieru, cu o voce
plină de căldură și de... responsabilitate, iar în vasta
încăpere s-a făcut imediat liniște - pot să-ți spun cum
procedez eu ca să cuceresc câte o femeie care îmi place.
Nu e complicat. Mă uit la ea și încep să mă tângui: «Vai,
vai, vai, sunt mic și pricăjit, am rămas singur pe lume,
mor de foame și de sete, am ajuns la capătul puterilor
și nimeni n-are grijă de mine.» Femeia, ca orice femeie,
e mânată de instinctul ei matern. Și cum mă aude scâncind,
mă și ia la pieptul ei și își scoate din sutien o țâță și
îmi dă să sug. Și mă mângâie, și mă drăgălește, după
pofta inimii mele/⁴
    Transportat de ceea ce el însuși povestise, Grigore
Vieru a tăcut câteva clipe. Apoi, revenind în realitatea
comună, s-a uitat atent la mine, m-a măsurat cu privirea,
și-a amintit cât de mare sunt și imediat a clătinat din
cap, sceptic.
   -     Mi-e teamă însă, Alex, că în cazul tău metoda asta
   n-o să dea rezultate.
    P.S. Culmea este că... a dat. Femeile pe care am
experimentat metoda recomandată cu atât de fin umor
de Grigore Vieru au intrat în joc, prefăcându-se că mă
cred. Și chiar dacă au avut aerul că doar glumesc,
până la urmă tot m-au mângâiat și m-au drăgălit după
pofta inimii mele.

O noapte albă

    în 1990, fericit că, în sfârșit, pot să călătoresc în
Occident, am plecat, împreună cu Gabriel Dimisianu,
la Paris. Drumul l-am făcut cu un autobuz de ocazie
(care ducea elevi din România la un concurs de ortografie
franceză organizat de primăria Parisului). Ajunși la
destinație, Gabriel Dimisianu s-a instalat în locuința
prietenului său Dumitru Țepeneag, iar eu am fost găzduit
câteva zile de Leonida Mămăligă. Apoi am ajuns musafirul
lui Matei Vișniec, care avea o garsonieră în Cite
Universitaire.
    Matei Vișniec, despre care se poate spune acum,
în 2009, fără nici o exagerare, că a cucerit Parisul cu
piesele lui de teatru de o stranie originalitate, era pe
atunci practic un necunoscut și trăia extrem de
modest dintr-o bursă de doctorand la Sorbonna. Totuși,
m-a primit cu drag în singura lui cameră, în care
exista un singur pat. Mi-a așternut o saltea pe jos și a
acoperit-o cu un cearșaf curat, mi-a pus la dispoziție
și una din cele două perne ale lui și m-a îndemnat să
umblu la frigider ori de câte ori poftesc. Singura problemă
a apărut atunci când a venit acasă și tânăra lui soție (sau
viitoare soție), Andra, despre care nu apucase să-mi
vorbească. Era frumoasă, inteligentă și vorbea româna,
fiind originară din România. După ce am luat cu toții
cina și am vorbit și râs pe săturate, ne-am dus la culcare.
Matei și cu Andra în pat, iar eu - jos. Am stins lumina
și... aici a început nebunia.
    Matei n-a dormit toată noaptea, obsedat de even-
tualitatea ca Andra să se dea jos din pat și să vină la
mine. Eu, la rândul meu, n-am dormit toată noaptea,

sperând că ea, imediat după va adormi Matei, se va da
jos din pat și va veni la mine. Bineînțeles că exagerez.
De fapt, despre aceste temeri și speranțe am vorbit cu
glas tare chiar atunci, până după miezul nopții, declanșând
hohote de râs. Matei a intrat și el în joc, parodiind
lamentațiile unui soț gelos. Iar Andra, dând dovadă de
un rar întâlnit simț al umorului, a simulat și ea indecizia
unei femei care urmează să opteze între doi bărbați.
    Totuși, totuși, până la urmă rezultatul acesta a fost.
Eu n-am dormit toată noaptea, iar Matei n-a dormit nici
el.
    Singura care a dormit surâzătoare, fără griji, după
ce a râs cu noi (și de noi) pe săturate timp de mai bine
de o oră, a fost Andra.

Adeverința

    Emil Brumam s-a internat la Socola! Vestea m-a
zguduit. Marele poet a ajuns la un ospiciu! M-am suit
imediat în tren și m-am dus la Iași, iar din Iași am descins
imediat la Socola, așezământ care a devenit de-a lungul
anilor un simbol al condiției de nebun. Numele sanatoriului
este invocat uneori (nu de mine) chiar și în certurile
conjugale:
   -     M-ai înnebunit, nevastă! Din cauza ta, o să
   ajung la Socola!
    La fața locului, mi-am dat seama repede că nu era
vorba de nimic grav. Emil Brumam era doar deprimat
și avea nevoie de liniște, astfel încât ceruse (el și nu
altcineva) să-și petreacă două-trei săptămâni în acel loc
izolat, umbrit de arbori bătrâni și solemni.
    N-am pierdut ocazia să-l tachinez:
   -     Știu de ce te-ai internat aici. Vrei să semeni cu
   Eminescu. Mai rămâne să-ți lași mustață...
    Emil Brumaru n-a gustat deloc gluma. Era în
2007. Peste doi ani, când a început să colaboreze cu
talentata prozatoare Veronica D. Niculescu, am adăugat:
   -    Deci, Veronica. Vrei ca asemănarea să fie completă...
   Nici această nouă remarcă nu i-a plăcut.
    Dar să ne întoarcem la vizita mea de la Socola. Privind
în jur mi-am dat seama că degeaba era poetul doar
deprimat, ca atâția dintre noi - decorul era acela al unui
balamuc lugubru, de pe vremuri. încăperea rezervată
lui Emil Brumaru, cu ziduri groase și cu gratii la ferestre,
mică, întunecoasă, semăna cu o celulă de închisoare.
    Stând pe patul lui de fier ca pe o canapea, poetul
mi-a povestit, posac, o întâmplare de un haz nebun.
    Uneori, el voia să iasă din curtea ospiciului și să
meargă la un chioșc din apropiere ca să-și cumpere o
Eugenie (biscuitul umplut cu cremă de ciocolată, modest,
dar bun, care, în lipsă de altceva, a încântat generații
la rând în timpul comunismului). Portarul, însă, reacționa
cu o fermitate mecanică și nu-1 lăsa să iasă.
    Emil Brumaru a încercat să-i explice:
   -     Eu nu sunt un nebun ca toți nebunii. Am venit aici
   de bună voie, ca să mă odihnesc. Sunt poet...
   -     Nu ești poet, i-a spus portarul sarcastic. Ești Andreea
   Marin! Și nu-ți dau voie să ieși în oraș!
    Emil Brumaru s-a plâns atunci psihiatrului său care,
om cu umor, i-a eliberat o adeverință:
    „Se adeverește prin prezenta că domnul Emil Brumaru
nu este Andreea Marin. Este poet și are dreptul să iasă
din curtea spitalului ori de câte ori dorește.⁴⁴
    L-am rugat pe Emil Brumaru să-mi dăruiască mie
adeverința, ca să o reproduc în ediția a Il-a a cărții mele,
Istoria literaturii române contemporane. Ceea ce el a
și făcut. ■

    (din volumul în lucru Un scriitor, doi scriitori)

     eoarece proza românească de pînă atunci nu avusese
  No deosebită anvergură, i s-a creat un piedestal
  J național, comparabil cu cel al unor clasici din marile
     literaturi precum Dickens, Balzac, Tolstoi.

comentarii

CREATOR incontestabil important, Liviu
Rebreanu ne apare totuși nu îndeajuns de
bine plasat în epocă. Contemporan mai
curînd cu loan Slavici sau Emile Zola decît
cu Hortensia Papadat-Bengescu, Camil
Petrescu, M. Blecher, Anton Holban, autorul
lui Ion a fost continuat de acei prozatori
care, dedicîndu-se lumii rurale, s-au mișcat cu stîngăcie
în cea urbană, precum Marin Preda sau Zaharia Stancu.
Complexitățile vieții lăuntrice, acele „deplasări nevăzute
ale sufletului subtil⁴⁴, cum remarca G.Călinescu, i-au
rămas puțin accesibile, el vădind în schimb „aproape
geniu în producerea gloatelor și exponenților lor⁴⁴,
înclinat nu să „analizeze conștiința⁴⁴, ci să urmărească
„dezlănțuirile brutale, fioroase chiar⁴⁴ ale umanului.
Deoarece proza românească de pînă atunci nu avusese
o deosebită anvergură, i s-a creat un piedestal național,
comparabil cu cel al unor clasici din marile literaturi
precum Dickens, Balzac, Tolstoi. L-am putea socoti
un „tradiționalist⁴⁴, dar într-un fel aparte. Nu prin
evlavia față de vechile așezări ori prin glorificarea
trecutului, nici prin ortodoxism, ci pe o cale a primitivității,
a instinctualității cu tentă naturalistă. Adică prin
adîncirea cutezătoare în nebulozitățile inclusiv morale
ale unui trecut foarte îndepărtat. Departe de-a idiliza
satul, îl „demitizează⁴⁴, cum s-a spus mai recent, îl
așează sub semnul tensiunilor pasionale, al dezlănțuirilor
comportamentale, al precipitărilor unui dramatism
arhaic ce colcăia sub zorzoanele romantic sămănătoriste.
O magmă din zorii istoriei se prelinge în paginile sale
cele mai bune. Totuși această viziune întunecată s-a
grefat pe trunchiul unei psihologii mai curînd „cuminți⁴⁴,
chibzuite, de factură consacrat ardelenească. La care
se cuvine amintită latura austro-ungară a formației
prozatorului, care i-a insuflat negreșit un simț al datoriei,
o specifică disciplină a muncii. S-ar zice că un echilibru,
o rînduială a structurii auctoriale ar fi fost trebuitoare
pentru a contrabalansa frecventarea „profunzimilor⁴⁴
tulburi ale sufletului colectiv, bîntuit de crude impulsuri.
Fără a se dori un moralizator, Liviu Rebreanu ilustrează
totuși, în postura sa civilă o îndeajuns de subliniată
propensiune spre o decență burgheză, spre respectarea
tiparelor convenite ceea ce l-a determinat pe un
comentator să-i aplice epitetul de „maiorescian⁴⁴.
    Să trecem în revistă cîteva din aceste trăsături ce
poartă o încărcătură a ethosului, menită parcă a restrînge,
a corija, a „scuza⁴⁴ flamboaianta aderență a autorului
Răscoalei la crizele unor elementarități ce-și ies din
matcă, de facto un substrat al demoniei pe care se
străduiește a o disimula. Mai întîi „discreția⁴⁴. Grija
de-a nu-și face publice chestiunile de laborator literar:
„Eu întotdeauna am fost tare discret pe chestia literaturii
mele. Am considerat că e jenant să vorbești despre un
lucru atît de intim, care nu știi de va ieși prost sau bine.
Asta e ca și o pereche de haine, care la probă îți fac
impresia că au să fie foarte frumoase, și cînd acolo,
terminate, vezi că-ți vin prost și că ești comic cu ele⁴⁴.
Ca și cum ar fi fost un lucru de rușine, romancierul ne
încredințează că niciodată n-a vorbit despre o carte
aflată în proiect, pentru că „a vorbi despre cele ce scrii
îți răcește mult inspirația și căldura lucrului plănuit în
taină și copt în fierbințeala subconștientului⁴⁴. Cu toate
acestea, nu observă în realitate chiar o rigoare maximă.
Astfel ne mărturisește că, lucrînd la un roman, procedează
aidoma unui bun gospodar. La început ia în calcul
ansamblul. Dacă-1 pierde din vedere prin „șlefuire
artistică⁴⁴, lucrul nu merge cum trebuie: „Totul, după
mine, este să ai de la început scheletul lucrării, construcția
generală, fără de care restul se dărîmă. Personagii,
acțiunea, îmi pot apărea la început ca un tot nebulos.
Construcția tehnică, însă, o am de la început bine și
limpede trasată, - pe capitole, pe substanța lor, pe
evoluții. E aici o parte perfect conștientă, lucidă⁴⁴.
Precum un artizan ce se respectă, insistă pe primejdia
distragerii prin detalii: „Ocupîndu-te și oprindu-te la
pasaje și la fraze, pierzi din vedere întregul⁴⁴. Ardelenismul
funciar al lui Liviu Rebreanu transpare și în intenția
de-a produce un roman, rămas nerealizat, în care să

Niculae Gheran și Andrei Moldovan, Liviu
Rebreanu prin el însuși, Ed. Academiei Române,
2008,460 pag.

SEMN DE CARTE

Rebreanu
în oglindă


fie prezente două personaje folclorice, Păcală, prototipul
mobilității, al agerimii lunecoase a valahului, și
companionul său, Tândală, prototipul ardeleanului
mai încet la acțiune și la judecată, aparent stîngaci,
însă în realitate mai constructiv. E un prinos adus
toposului natal: „Păcală și Tândală sunt cei doi poli
ai caracterului românesc. Unul deștept, șiret și superficial,
celălalt mai greoi, mai lent, mai prost, dacă vrei, dar
mai serios și mai creator. Aș vrea să urmăresc acest
prototip de român în toată viața noastră socială⁴⁴.
  Cu o atare mentalitate bizuită pe de-o parte pe
filoane ancestrale de neconvențională factură și pe de
altă parte pe buna ordonare, pe un țărănesc realism
al execuției, Rebreanu face dovada unei obiectivități
antiromantice. Nedorind a vorbi despre sine, într-o
vreme a ardenței confesiunilor, se vrea identificat, nu
fără o ușoară iritare a unor obiecții prezumate, cu
suprafețele obiective ale operei: „M-am sfiit totdeauna
să scriu pentru tipar la persoana întîi. Hiperbolizarea
aceasta a eului, rămășiță anacronică de la romanticii
care, ei și atunci, puteau să se creadă buricul pămîntului,
mi se pare puțin ridicolă⁴⁴. Scriitorul face din impersonalitate
o profesie de credință, ce se armonizează parcă, avant
la lettre, cu teza barthesiană că „opera se scrie singură⁴⁴:
„Psihologia și obiectivitatea merg alături și presupun
aceeași retragere a eului scriitoricesc în colțul cel mai
modest al sufletului, spre a lăsa loc desfășurării creației.
Modestia nu e și dezinteres, ci dimpotrivă o atitudine.
Fără amestecul meu direct, opera va putea crește și
trăi independent. Copilul zdravăn n-are nevoie în viață
de hainele tatălui⁴⁴. „Modestia⁴⁴ clamată nu-1 împiedică
totuși pe prozator a pune pe același plan arta cu „creația
divină⁴⁴, aceasta devenind astfel „cea mai minunată
taină⁴⁴: „Creînd oamenii vii, cu viață proprie, cu lume
proprie, scriitorul se apropie de misterul eternității.
Nu frumosul, o născocire omenească, interesează în
artă, ci pulsația vieții⁴⁴. Creația artistică n-ar conta prin
urmare sub specia esteticului, ci sub cea a simțămîntului
de „viață⁴⁴ ce-1 poate insufla. E un creaționism secund,
rod al creaturii ce-1 îmbată pe artist, cu o superbie
pe care invocarea oarecum formală a „modestiei⁴⁴ n-o
poate anula: „Precum nașterea, iubirea și moartea
alcătuiesc enigmele cele mai legate de viața omenească,
tot ele preocupă mai mult și pe scriitorul care încearcă
să creeze viață⁴⁴. O analogie botanică întărește această
„credință⁴⁴ derivată în produsul artei. Creația este „o
verigă între trecut și viitor, își împlîntă adînc rădăcinile
în pămînt ca să poată urca mai sus, spre cer. Se uită
cu evlavie pioasă înapoi spre a putea privi mai sigur
înainte⁴⁴. Nu sînt pierdute din ochi coordonatele majore,
„liniile mari⁴⁴. Succint, realismul e caracterizat drept
„viață eternizată în mișcări sufletești⁴⁴. Normal că
asemenea opinii nu puteau a nu intra în conflict cu
modernismul înfloritor al contextului. Rebreanu își
asumă cutezător postura de contestatar la scenă deschisă
al acestuia, sub chipul unei anticalofilii susținute.
Criteriul suprem de evaluare a literaturii care ar fi
capacitatea sa de-a „crea viață⁴⁴ nu-i mulțumește, în
vederile sever dojenitoare ale romancierului, „nici pe
superesteții ce savurează numai rafinăriile stilistice
sau extravaganțele sentimentale, nici pe amatorii de

povestiri gentile de salon⁴⁴. Prin disocierea „expresiei⁴⁴
de „fond⁴⁴, cea dintîi e acceptată exclusiv ca scop,
nicidecum ca mijloc. „Stilul⁴⁴ e taxat ca un simplu
aspect al efemerului, nu fără nerv polemic: „De dragul
unei fraze strălucite sau a unei noi împerechieri de
cuvinte, nu vom sacrifica niciodată o intenție. Prefer
să fie expresia bolovănoasă și să spun într-adevăr ce
vreau, decît să fiu șlefuit și neprecis. Strălucirile stilistice
cel puțin în opere de creație, se fac mai totdeauna în
detrimentul preciziei și al mișcării de viață. De altfel
cred că e mult mai ușor a scrie «frumos», decît a
exprima exact. Poate nu e o simplă întîmplare că toți
creatorii mari de viață s-au mulțumit să scrie bine și
au neglijat floricelele stilistice după care se prăpădeau
contemporanii. Precum iarăși nu trebuie uitat că tocmai
stilul e mai trecător într-o operă de artă⁴⁴. Cuvinte
ce-ar putea fi interpretate ca o apropiere de teza
„autenticității⁴⁴ a lui Camil Petrescu, de care însă o
falie adîncă îl despărțea pe autorul lor...
    Se conturează așadar o profundă deosebire între
convingerile lui Liviu Rebreanu și cele dominante
în interbelic. Consecvent cu sine în pledoaria-i prorealistă,
cu o amprentă a naturalismului, acesta și-a singularizat
anacronismele și prin atitudinea față de critică. Cu
reflexul demiurgic-demonic ce, după cum am văzut,
și-l arogă, are aerul a nu accepta decît autocritica ce
intervine casant în procesul elaborării „operei⁴⁴, neted
numită așa, la antipodul, bunăoară, al recuzărilor
umilității lui Arghezi, care, de altminteri, n-a șovăit
a-1 executa: „Nu sunt deloc indulgent față de opera
mea. Nu mă sfiesc niciodată a tăia în carne vie. Știu
din experiența de lector că e preferabil să regreți un
gol decît să dai pagini întregi necitite. Am tăiat totdeauna
fără cruțare⁴⁴. în rest, o masivă insatisfacție: „Critica
literară a rămas aceeași. Și odinioară ca și azi,
critica ți-o făceai singur... dacă voiai⁴⁴. îi repugnă lui
Rebreanu, în 1935, „înclinarea către critica-recenzie⁴⁴,
care ar fi lipsită de „maturitate⁴⁴ ca și de „respirație⁴⁴,
reducîndu-se „la un fel de reportaj⁴⁴, care, oricum, 1-
a promovat în genere cu mare și binevoitoare atenție
(E.Lovinescu, Felix Aderca, Tudor Vianu, G.Călinescu,
Perpessicius, Pompiliu Constantinescu, Vladimir
Streinu, Mihail Sebastian etc.): „Mărturisesc, tam-
tam-ul gazetăresc practicat astăzi îl găsesc fără utilitate
pentru impunerea unei opere sau unui scriitor. Foiletonul
literar, făcut de cine vrea și cînd vrea, nu poate impune
clasificări literare⁴⁴. în plus, o stranie respingere a
lui E.Lovinescu, în 1932: „în casa d-lui Mihail
Dragomirescu am cunoscut pe d. Lovinescu. Era elegant,
surîzător și indulgent. Avea la spate Pașii pe nisip și
se războia cu amfitrionul nostru pentru critica impresionistă.
Nu era iubit, nici măcar simpatizat de scriitori.
Em.Gîrleanu mi-a și spus la plecare: «Lovinescu? Nici
critic, nici creator. Un dascăl silitor, și atîta tot. Dar
are treizeci de mii de lei venit pe an...» Cei treizeci de
mii de lei venit pe an (aur, firește) m-au impresionat
mai mult decît dacă mi s-ar fi spus că are geniu. Ani
de zile pe urmă d. Lovinescu n-a fost în stare să mă
convingă că Gîrleanu a exagerat cum exagera totdeauna⁴⁴.
Chiar dacă revine mai jos cu recunoașterea că „literatura
românească a cîștigat un critic. Și asta face mai mult
decît toate celelalte⁴⁴, inclementul romancier nu omite
a stărui cu maliție că: „Dacă însă d. Lovinescu a devenit
ce este în mișcarea noastră literară, s-a putut negreșit
și din pricina celor treizeci de mii de lei⁴⁴. „Nedreaptă
judecată⁴⁴, consideră pe bună dreptate alcătuitorii ediției
de care ne ocupăm, între care eminentul Niculae Gheran.
Întrucît E.Lovinescu a fost primul critic care a scris
elogios despre Ion și la fel de favorabil despre Pădurea
spmzuraților, de fapt l-a introdus pe Liviu Rebreanu
în literatură pe o poziție înaltă, fără a-și modifica
vreodată sancțiunea ultrafavorabilă, în pofida unei
mai mult decît certe dezamăgiri intime. La care, în
plan biografic, se adaugă circumstanța că, la finele
primului război mondial, cînd tînărul scriitor ardelean
nu izbutea să intre în nicio redacție din Capitală,
zbătîndu-se la marginea mizeriei, același detestat critic
l-a primit cu căldură în cenaclul Sburătorul și i-a acordat
o rubrică în revista cu același nume. Se vede că
ingratitudinea din cîmpul literelor indigene datează...

România literară nr. 36/11 septembrie 2009

restituiri

România literară nr. 36/11 septembrie 2009

           ORNEL REGMAN rămâne în istoria literaturii
C române, cronicarul literar exemplar. In
tinerețea lui studențească a făcut parte din
Cercul literar de la Sibiu, grupare de elită
intelectuală, care i-a marcat evoluția scrisului
său.
               Ca și colegii săi de generație, după un
debut ce îndreptățea legitime speranțe, a
urmat o tăcere impusă, apoi o scurtă sincopă dogmatică
la Almanahul literar (viitoarea revistă Steaua), unde
a semnat, cu pseudonimul Dan Costa, cronici pe gustul
acelei epoci realist-socialiste, a revenit cu adevărat la
literatură, într-un fel de specializare: cronica literară
și mai ales „cronica cronicii literare⁴⁴. La Tomis sau
la Viața Românească, redacțiile prin care s-a perindat,
Comei Regman a dat strălucire acestei rubrici de revistă
literară care este de fapt coloana vertebrală a unei
asemenea publicații. A fost și un apărător pătimaș al
acestui gen publicistic. Când cineva a prezis „sfârșitul
cronicii literare⁴⁴, Comei Regman a replicat printr-un
articol antologic, cu incisivități ironice: „un quaker
prezice sfârșitul cronicii literare⁴⁴.
    A scris ocazional și despre poezie și proză, cu o
eleganță literară aproape de pedanterie; erudită și
obiectivă, cronica literară a lui Comei Regman formula
cu fermitate rezervele și preferințele sale literare. Aceste
preferințe se îndreptau totuși spre „critica criticii⁴⁴.
Mărturie stă cartea sa cu titlu urmuzian, Cică niște
cronicari, în care foiletonul critic are și câteva din
trăsăturile fiziologiei literare - specie literară atât de
dragă pașoptiștilor noștri.
    Și totuși activitatea sa literară nu se limitează numai
la cronica literară. Erudiția sa, îmbinată cu fine observații
critice, s-a exersat și pe terenul istoriei literare:
câteva eseuri memorabile despre Eminescu (Un ev
galant al lumii dunărene), Creangă (Ion Creangă - o
biografie a operei), Ion Agârbiceanu (Ion Agârbiceanu
și demonii - studiu de tipologie literară - la origine
teză de doctorat, coordonată de exigentul Șerban
Cioculescu), ediția Pavel Dan (în colecția Scriitori
români; însoțită de un amplu și substanțial studiu
introductiv) pot figura între „lucrările de referință⁴⁴
asupra acestor scriitori.
    Și, un lucru mai puțin știut, pentru care depun
mărturie aceste scrisori: a fost un om generos, încurajând
încercările critice ale unor tineri pe care i-a publicat în
revistele unde era titularul cronicii literare și cărora
le răspundea prin epistole pe care le simțeai sincere
și onorant colegiale. In aceste scrisori se interesa și
de soarta dascălilor blăjeni din intervalul interbelic,
gândindu-se cum ar putea aceștia să-și reia activitatea
publicistică în coloanele Tomisului sau ale Vieții
Românești.

Ion BUZAȘI


Scrisori de la Cornel Regman

București, 15 dec. 1967

   Dragă domnule Buzași,

   Am primit scrisoarea și mă grăbesc să-ți răspund.
Apucă-te și scrie despre Zaciu, dar nu prea lung,
maximum 3 pag. dactil.
   Trimite totul cât mai repede, vreau să zic, cel mai
târziu până prin 28 dec. Să fie la Constanța.
   Pentru moment nu stau prea bine bănește în ce
privește angajamentul cu volumele, dar imediat ce
voi putea (după 1.1) am să trimit un prim lot.
   în scrisoarea dtale din 28 dec. îmi vei putea scrie
la ce carte te gândești să scrii o altă recenzie. S-ar
putea ca despre D. Zamfirescu să scrie un localnic.
   Dacă vezi pe dl. Manciulea, spune-i te rog că am
primit plicul și că îi mulțumesc. Materialul trimis e
momentat dificil și greu utilizabil. Poate mai are și
altceva, ca împreună cu ce se poate selecta din cele
trimise, să devină pe deplin util pentru completarea
celor știute despre Pavel Dan.
   închei sperând în continuarea colocviului nostru.
                          Al dtale, Cornel Regman
                           *

                               București, 111 1968
   Dragă tovarășe Buzași,

   Recenzia d-tale a intrat în nr. 1/68 al revistei
„Tomis⁴⁴. Pentru nr. 2 am anunțat că vei da o altă
recenzie la o carte de istorie literară. M-am gândit la
propunerea d-tale: „Documente și manuscrise literare⁴⁴,
dacă n-ai ceva mai interesant. „Măștile lui Goethe⁴⁴
au apărut prea demult. Poți să-ți prezinți și unele
apecieri critice, dacă ai ceva concret de observat,
în tot cazul trebuie menționată inițiativa autorilor de
a face cunoscute manuscrisele și documentele de
la Institutul de istorie literară. Ceva în acest sens a
spus și Al. Dima într-un interviu nu știu unde, foarte
de curând.
   încă nu m-am putut ține de cuvânt cu volumele,
în plus, acum e și greu cu zăpada asta. Sper ca în
vacanța studențească, când voi fi mai liber, să pot să
mă achit de datorie.
   Cum e pe la Ardeal cu iarna? Pe aici a fost un pic
de viscol, iar Tomis e la un capăt de țară, pe un traseu
cam agitat în sezonul ne-sezon.
   Aștept recenzia, la Constanța până prin 25 I, ca
data trecută.
   Transmite blăjenilor noștri urările mele de bine
pentru noul an. Domnului Manciulea și domnului
Radu Brateș. Mă gândesc la posibilitatea unei colaborări
pentru dânșii într-un viitor apropiat. Dacă au vreo
propunere să mi-o comunice.
   Iar dtale o caldă strângere de mână,
Cornel Regman
                           *

   Dragă tovarășe Buzași,

   Cum ai să vezi, „Documentele⁴⁴ au intrat în nr. 2.
Foarte bine scrisă recenzia. Acum, pt. nr. 3, te rog
să scrii despre „Măștile⁴⁴ lui Barbu . Nu știu ce părere
ai, dar din moment ce ți-ai exprimat dorința de a scrie
despre ele, înseamnă că ți-au plăcut. Sper ca și recenzia
să ne placă.
   în curând sosește și sorocul pt. trimiterea volumelor.
Pe adresa d-tale. De asemenea am să-ți trimit și un
volum cu dedicație, de astă dată al meu, „Cărți, autori,
tendințe⁴⁴. Termen pt. recenzie 25-27 februarie. Direct
la Constanța.
   Al Dtale, prietenește,
Cornel Regman


                        București, 9 noiembrie 68
   Dragă domnule Buzași,

   Ți-am primit toate scrisorile expediate pe
adresa redacției. Unele m-au așteptat până la întoarcerea
din străinătate: am fost în Franța și Italia de la 20
sept, până la 20 oct. Așa se face că n-am putut răspunde
la timp numeroaselor și îndreptățitelor dtale rugăminți
de a-ți scrie.
   Acum lucrurile stau așa. Pentru sept. Aveai de
primit pentru două recenzii 177 lei. M-am interesat
și am aflat că în lipsa mea, din memorie, Protopopescu
a completat fișa pentru contabilitate cu Grup
școlar forestier... Sighișoara . Acum așteptăm să ne
returneze banii și să ți-i reexpediem. Treaba asta cere
oarecare timp.
   Pentru noiembrie vei avea probabil iar două
recenzii: la cele 2 micromonografii: Dinicu Golescu
și Sebastian. Trimite în continuare recenzii la cărți
de critică și de ist. lit. (culegeri de documente
etc.): e un sector sigur pe care nu ți-1 răpește la revistă
deocamdată nimeni. Altfel stau lucrurile cu prezentările
la volume de versuri. Articolul - pios - despre Apostol
Popescu am vrut să ți-1 public, dar cei de la revistă
au socotit cartea prea exterioară preocupărilor și
intereselor lor.
   De la 1 oct. eu nu mai sunt salariat (aveam o jum.
de normă) al revistei: rămân în Colegiul de redacție,
de asemenea colaborator permanent la rubrica
mea. Am promis să-i ajut în continuare, așa că te poți
bizui pe prezența mea în redacție mai departe.
   Cu Pavel Dan, ce să-ți spun? Nu mai am nici eu
în biblioteca mea exemplare. în librării totuși
ediția se mai găsește, așa că va trebui, până nu dispare
repede să-mi completez deficitul. Poate că reușești
dta să vii odată la București cu o ocazie - caută-o!
- și să mai stăm și de vorbă. Eu la Constanța stau
acum trei zile - marți, miercuri, joi - așa că dacă
vii la București, să potrivești așa ca să ne putem
vedea.
   Ce mai veste-poveste prin Blaj? De când cu județul
Alba s-a schimbat ceva în viața celor știuți? în
bine, înțeleg. Ce mai face dl. Brateș? Transmite-i
salutările mele, de asemenea dlui Manciulea. Era
vorba să te aranjezi la ziar. Nu-mi dau seama dacă

If r /Uf
*






4 Ir- /

    Ca' V&i Ă* £ ^4              4 t Jlf

* âv&vKc*#                  *

      T' fa



      act

fa



       4-1

e mai bine. Am impresia totuși că învățământul e mai
sigur și mai elegant și mai ales dispui de mai mult
timp liber. Știu c-ai făcut bine (dacă până acum te-ai
și hotărât) că n-ai părăsit catedra.
   Se apropie adunarea generală a scriitorilor. Așteptăm
senzații tari.
   Mai scrie-mi și în continuare, material! Cred că
din ce-ai trimis n-a rămas (cu o excepție) nimic
nepublicat. Sau s-a rătăcit ceva?
   Cu o prietenească strângere de mână,
Al dtale, Cornel Regman
*

                         București, 17 aprilie 1968
   Dragă domnule Buzași,

   Fă să ne parvină la termenul obișnuit (27-28
aprilie) recenzia la G.C. Nicolescu, Eminescu. Va
putea intra în nr. pentru mai.
   în ce privește Pavel Dan, nu disperați. Voi trimite
volumele luna asta.
   Gândește-te de asemenea la ceva pentru viitor, și
în scrisoarea cu care-mi trimiți recenzia, înștiințea-
ză-mă și pe mine la ce te-ai oprit. De preferat cărți
de critică sau istorie literară.
   De pildă, nu te-ar interesa să scrii despre:
   Dan Hăulică Critică și cultură sau
   Al. Oprea, Mișcarea prozei?
   Dacă da, ne-ai face și nouă un serviciu, căci recenții
noștri sunt mai toți „profilați⁴* pentru poezie.
   Al d-tale, cu aceeași simpatie,
Cornel Regman
*

   Dragă domnule Buzași

   Am primit scrisoarea dtale și am constatat cu
surpriză că în acest mesaj nu e cuprinsă referirea la
o scrisoare anterioară a mea, trimisă într-un pachet I
de cărți ce, din fericire, cuprindea numai două volume: \
ale mele, 1 exemplar pentru dta, 1 ex. pt. dl.
Brateș, cu dedicațiile de rigoare. Pe unde s-o fi rătăcit?
S-ar fi putut oare să-1 ia în primire altcineva de la
școala dtale? Mister! Cum pachetul n-a fost trimis
recomandat, se pare că ar trebui să ne resemnăm.
Si să repetăm gestul... în acea scrisoare îți ceream să
mai trimiți materie, bineînțeles, anunțându-mi din
vreme despre ce vrei să scrii. Scrie-mi pe adresa
din București. Sosește mai repede mesajul.
   în colo totul bine. Recenzia la Ion Maiorescu a
apărut. Nr. 4 l-am făcut fără dta. Aștept propunerea
pt nr. 5.
Al dtale, Cornel Regman

Asociația Scriitorilor din București

Ședința Secției de Critică

   în ziua de 3 septembrie a avut loc, la sediul Uniunii Scriitorilor, Adunarea Generală a Secției
de Critică a Asociației Scriitorilor din București. A fost prezentat raportul de activitate pe ultimii
patru ani și au fost alese noile organisme de coordonare ale secției. Membrii prezenți l-au ales
ca președinte al secției pe Gabriel Dimisianu, care va face parte și din Consiliul USR alături de
Daniel Cristea-Enache, Dan Cristea și Mihai Zamfir, aleși cu același prilej. Au fost desemnați și
delegații secției la conferințele ASB și USR.

Ședința Secției de Literatură pentru Copii și Tineret

   în ziua de 8 septembrie, s-a desfășurat ședința Secției de Literatură pentru Copii și Tineret a
Asociației Scriitorilor din București. Participanții l-au ales în unanimitate ca președinte al secției
pentru următorii patru ani pe Ion Hobana care va face parte și din Consiliul USR.


   Celelalte ședințe ale secțiilor Asociației Scriitorilor din București se vor ține în zilele de 14
septembrie (Traduceri), 18 septembrie (Dramaturgie și Teatrologie), 21 septembrie (Poezie) și 22
septembrie (Proză).
   Conferința Asociației Scriitorilor din București va avea loc luni 2 noiembrie a.c., iar
Conferința Uniunii Scriitorilor, luni 23 noiembrie.

Lansare

   Joi, 10 Septembrie 2009, ora 17, la Muzeul Municipiului București
(B-dul I.C. Brătianu nr. 2), are loc lansarea volumului I din Memoriile
lui Cicerone lonițoiu, Din țara sârmelor ghimpate, Ed. Polirom
   Prezintă, alături de autor MariusOprea, acad. Constantin Dimoftache,
Doina Jela, Domnița Ștefănescu, Octav Bjoza.
   în acest prim volum, autorul, fost deținut politic, rememorează
o parte din cele mai importante momente ale vieții sale petrecute
în România, unele din ele aflate la incidența cu marea istorie.
   Documentele și fotografiile de la final completează în mod
sugestiv memoriile.
   Volumul a apărut sub egida Institutului de Investigare a Crimelor
Comunismului în România și a fost îngrijit de Cosmin Budeancă și
Andrei Lascu.

MEMORII
CICERONE IONIȚOIU

Din țara sârmelor ghimpate



* jV Z           Cu /ₜ


        Damian Necula


(1937 - 2009)





   Uniunea Scriitorilor din România anunță cu tristețe încetarea
din viață a poetului și prozatorului Damian Necula.
   Damian Necula s-a născut în București la 14 februarie 1937.
   A absolvit Facultatea de Filologie a Universității București în
anul 1965.
   A lucrat ca redactor la revista Viața Românească până în 1987
când s-a stabilit în Franța.
   A debutat în Gazeta literară în anul 1962 . A debutat editorial
cu un volum de versuri apărut în 1967.
   A publicat numeroase volume de versuri și proză printre care
romanele: Frica, 1976; Ispita într-o dimineață ploioasă, pentru care
a primit premiul Asociației Scriitorilor din București. Romanul
Sărbătoare continuă, apărut abia în 1996, a fost citit în 1989 la
Europa Liberă și reprezintă o frescă a României în ultimii ani ai
dictaturii comuniste.
   Prin dispariția poetului și prozatorului Damian Necula literatura
română suferă o grea pierdere.

România literară nr. 36/11 septembrie 2009

  termenii filosofului Mihai Șora, asistăm la o

deplasare a focalizării atenției autorului de pe axa
orizontală, relațională a existenței umane, pe cea
verticală a profunzimilor sufletului.

comentarii critice

România literară nr. 36/11 septembrie 2009

               UCIAN DAN TEODOROVICI era
cunoscut până de curând ca un excelent
pictor al automatismelor, mentalităților
și stereotipiilor care conferă notele
distinctive, dar și pitorescul vieții în
România nesfârșitei tranziții spre nu se
știe ce. Odată cu apariția volumului de
proză scurtă Celelalte povești de dragoste,
interesul prozatorului ieșean suferă o
mutație semnificativă. El nu mai vizează
în mod explicit mecanismele sociale, ci ceea ce se
întâmplă la nivelul psihicului uman. Altfel spus, în
termenii filosofului Mihai Șora, asistăm la o deplasare
a focalizării atenției autorului de pe axa orizontală,
relațională a existenței umane, pe cea verticală a
profunzimilor sufletului. Firește, cele două dimensiuni
ale existenței umane se intersectează și se intercondi-
ționează, dar revelațiile în planul literaturii provin în
cazul acestui volum de proză scurtă al lui Lucian Dan
Teodorovici aproape exclusiv din zonele de adâncime
ale conștiinței și ale sufletului.
    Scenariul „episoadelor⁴⁴ care alcătuiesc volumul
Celelalte povești de dragoste este în mare unul
tipizat. Ceea ce nu înseamnă însă că vreuna dintre
povestiri ar fi lipsită de interes. Dimpotrivă, toate trădează
inteligență, sensibilitate și foarte mult har narativ.
Personajul narator, optimist, cerebral, perfect adaptat
la rigorile vieții în acest început de mileniu, se află
într-o situație de viață dintre cele mai banale când,
din exterior, intervine un element perturbator care-i
clatină serios certitudinile și îl face să-și pună
întrebări la care, în mod normal nu s-ar fi gândit
poate niciodată și, cu siguranță, nu în acel moment.
Totul intră într-un soi de twilight zone în care
barierele de comunicare, suspiciunea, umilința greu de
suportat, frica îl înstrăinează pe protagonist de sine,
de cei din jurul său și chiar de propria familie. Tonul
egal cu sine al relatării, naturalețea luminoasă a stilului,
elementele din biografia personajului care migrează de
la o povestire la alta dau consistență volumului și foarte
multă autenticitate contorsiunilor sufletului personajului
care povestește. Lucian Dan Teodorovici dovedește
mult spirit de finețe atunci când descrie stări de spirit
limită, dileme existențiale, destine aflate în situații fără
ieșire.
    In povestirea Copilul-lup, protagonistul, aflat împreună
cu soția lui în luna de miere, călătorește cu mașina prin
țară. La un moment dat decide să poposească peste
noapte la un motel de pe marginea șoselei. Pe drum,
tocmai trebuise să suporte reproșurile femeii pentru
comentariile de la nunta lor, unde mai multe rude intrigate
de faptul că mireasa era gravidă în luna a cincea își
exprimaseră suspiciunea că aceasta a apelat la un truc
pentru a-1 determina pe bărbat să o ceară în căsătorie.
Veniți la restaurant pentru cină, cei doi soți sunt puși
într-o situație la limita suportabilității de trei vânători
beți aflați în local, dintre care unul fusese în trecut
iubitul proaspetei mirese. Acesta face comentarii fără
perdea la adresa femeii în prezența soțului, îi solicită
acestuia să le facă cinste lui și prietenilor lui, în virtutea
vechii sale relații cu soția sa, ba chiar bate în toiul nopții
la ușă pentru a-și revendica drepturile de altădată.
Momentul plecării cuplului din restaurant, povestit
de bărbat, transmite cititorului aproape fizic starea de
umilință a acestuia: „Am urcat scările până la camera
noastră, fără să mai zic nimic. Mă simțeam umilit și mă
întrebam ce altceva aș fi putut să fac. Nu găseam un
răspuns, mă simțeam doar tare umilit⁴⁴ (p. 99).
    Un soi de variațiune pe aceeași temă este povestirea
„Scufundări⁴⁴ în care același erou aflat, de această dată,
în Turcia, împreună cu soția și băiatul lor asistă cu
disperare la eforturile unui instructor de scufundări
submarine de a-i seduce soția chiar sub ochii săi. Ca
într-o celebră șansonetă a lui Aznavour, bărbatul asistă
fără nicio reacție la ritualul amoros al turcului, care
nu scapă niciun prilej pentru a o atinge și pentru a-i
capta atenția. în mod paradoxal, bărbatul care la începutul
voiajului avea dubii legate de continuarea căsniciei are,
în urma neplăcutei experiențe, revelația dorinței de a
rămâne împreună cu aceasta.
    Celelalte povești de dragoste sunt ceea ce s-ar putea
numi relatări din timpul al doilea al unei relații de iubire.
Dragostea a luat forma unei căsnicii așezate în care a


    Vremea

        îndoielilor



Lucian Dan Teodorovici, Celelalte povești de
dragoste, Editura Polirom, lași, 2009,242 pag.



• Constantin Ciucă
Regele cu pene

• Șerban Tomșa
Ghețarul

• loan Pintea
Casa teslarului

• Stoian G. Bogdan
Chipurile


apărut și un copil, pasiunea arde la cote mult mai ponderate
pe altarul unei vieți cotidiene destul de serios afectate
de rutină. Experiențele limită pe care le trăiesc personajele
produc însă mutații în tectonica sentimentelor (nu
este foarte clar dacă ele
vizează resuscitarea iubirii
sau zgândare doar oigoliul,
sentimentul posesiei),
agită brusc destine ce
păreau intrate în amorțire.
   Una dintre cele mai
solide proze ale volumului
este Cu mai mulți kilometri
în urmă. Aterizat de la
Londra, eroul face
autostopul pentru a ajunge
la Iași. Este luat de șoferul
unei dubițe care transporta
cărți. Prilej minunat pentru
autor de a pune în evidență
lipsa de comunicare dintre
cei doi oameni proveniți
din lumi diferite. Toate
eforturile de socializare
ale generosului șofer se
izbesc de răspunsurile
monosilabice, aproape
jignitoare ale pasagerului,
scufundat în propriile-i


gânduri. Mai rău decât atât, acesta își răspunde în gând
la întrebări după ce îl expediază în două vorbe pe omul
de lângă el: „- Auzi, m-a întrebat imediat, da’ în Londra
măcar parcuri trebuie să fie, nu? Mă gândesc că-s mari,
nu? / - Nu prea, i-am zis. De fapt, cred că da, or fi
mari. Nu știu./ S-a uitat iarăși neîncrezător, iar eu am
simțit din nou că mi-e jenă. Dar știam că, dacă începeam
să-i povestesc despre Green Park mă va chestiona iarăși
și iarăși. Și-apoi, la drept vorbind, Green Park-ul nici
nu mă impresionase prea tare. Chiar mă gândeam, în
timp ce mă plimbam pe-acolo, că, dacă ar fi fost logodnica
mea cu mine, aș fi glumit pe seama Green Park-ului⁴⁴
(p. 161). Tot acest drum cu discuția dintre șoferul
care se chinuie să converseze pentru a-și face mai
agreabilă scurgerea timpului și călătorul taciturn și
indiferent pare și este, până la un punct, o reușită scenă
de teatru absurd. Finalul cade însă ca o ghilotină în
momentul în care mașina celor doi trece pe lângă
locul unde tocmai a avut loc un cumplit accident de
circulație: „N-a scăpat nimeni, mi-a spus el. La cum
arăta mașina, praf s-au făcut cei dinăuntru. N-au avut
nicio șansă, nu crezi?/ Am dat din umeri. Credeam. Dar
ăla s-a uitat la mine, pentru că eu am dat din umeri
fără să-i răspund. Probabil îi păream nepăsător. Nu eram,
nici n-aveam cum să fiu. Și n-aveam cum să fiu mai
ales pentru că, înainte cu o lună de plecarea la
Londra, logodnica mea avusese un accident tot pe drumul
ăsta. Venea tot dinspre București, unde trebuise să-și
rezolve niște probleme personale, tocmai pentru că urma
să plecăm apoi la Londra împreună. Și mașina ei se
răsturnase, la fel ca mașina aceea cu număr spaniol,
iar ea, logodnica mea, n-avusese într-adevăr nici o șansă.
Doar că asta nu se întâmplase aici, ci undeva mai în
urmă, cu mulți kilometri mai în urmă⁴⁴ (pp. 165-166).
Tragica întâmplare (evocată sporadic și în alte povestiri
ale cărții) pune într-o cu totul altă lumină replicile și
stările de spirit ale celor doi parteneri de călătorie.
Blocajul de comunicare dintre șofer și călător are cauze
mult mai complexe decât diferența de orizont cultural
dintre cei doi, așa cum păruse să fie cazul în primul
moment.
    Cea mai valoroasă povestire a volumului mi se pare
însă a fi Tramvaiul care cânta, aproape o sinteză a temelor
și situațiilor din cuprinsul volumului: lipsa de comunicare
(prietena naratorului vs. prietenii din cartier), situația
limită cauzată de femeie (inevitabilitatea bătăii cu temutul
Sticlosu), teama, frica de penibil (în fața iubitei sale,
dar și a prietenilor) sunt excelent puse în pagină.
Până la urmă, rudimentarul Sticlosu se dovedește mult
mai înțelept decât s-ar fi putut bănui, așa că printr-o
minune naratorul iese întreg și cu onoarea intactă în
urma simulacrului de bătaie. Relația cu iubita sa a suferit
însă o fisură iremediabilă.

   Lucian Dan Teodorovici este un excelent povestitor.
Volumul său Celelalte povești de dragoste este cea mai
bună carte de proză scurtă pe care am citit-o în ultimii
ani. ■


PUBLICITATE

-yt www.cartearomaneasca.ro
® CARTEA ROMÂNEASCĂ

Suplimentul Un săptămînal realizat
«CULTURA în colaborare cu Zarul de

PREPELEAC


        Sibiul

si
I
cerch istii
/

UPĂ NENOROCITA de cedare a Ardealului de nord - cu
Clujul ei cu tot intelectualii români de frunte se refugiaseră
în sud, unde înființaseră Cercul de la Sibiu, cum i se
spusese...
    Pe urmă, nu știu cine avusese ideea să numească sibiana
societate, simplu, CERCUL, de unde denumirea familiară
Cerchiștii, folosită între prietenii singurei și importantei
instituții de cultură transilvane, românești.
    Cred că Ion Negoițescu a fost nașul acestei ziceri. O

dată cu descinderea lui în București. Prin 1960, dacă nu mă înșel.
    Cercul era și prea abstract. Eu, cerchist, n-am fost niciodată. Dar
țineam la cerchiști, avându-mă cu ei ca frații.
    Primul pe care l-am cunoscut, în București, a fost Ștefan Augustin
Doinaș.
    E drept că numele lui mi se păruse la început al unui poet... sămănătorist,
dar ce surpriză când mi se revelase marele, profundul poet!...
    A urmat Ion Negoițescu, criticul de bază, care venise o dată la ESPLA
să mă cunoască - trimis de Doinaș - și căruia... (voi povesti mai jos
episodul) îi spusesem, la început, „idiotul“... lucru de care Nego făcea
mult haz...
    A urmat Nicolae Balotă, Umanistul colosal, ce avea să devină și
important prozator.
    Ion D. Sârbu de a cărui sinceritate brutală îmi era teamă... Un om
de teatru ce avea să fie închis și să pățească multe...
    Comei Regman, critic și el, dar alt fel decât Negoițescu... și încă vreo
câțiva - să mă ierte dacă îmi amintesc de ei fugar...

    E ciudat cum eu nu am fost cooptat în cercul lor, al cerchiștilor.
Una că, fiind regățean, ardelenii mi se păreau uneori cam greoi. A
doua, că formația mea nu era germană - cum erau ei toți, niște germaniști
- ci franceză.
    Singurul de care eram oarecum apropiat era dramaturgul I.D.
Sârbu, francofil și el, dar care, cu mandibulele lui de miner scotocind
adâncurile, mă intimida, cum am mai spus... El putea fi și feroce, ca orice
bucureștean păstram însă o distanță între noi. Fiind atât de agresiv, instinctul
îmi șoptea să am grijă...
    Eram prieten cu Irinel Liciu, marea noastră balerină. O socoteam ca
pe o soră.
    Doinaș venise mai târziu din Ardeal, când se îndrăgosti brusc de ea
- Irinel îmi tot spunea că Doinaș era gelos pe mine. Credea că fusese
ceva erotic între noi, dar se înșela. Considerând-o o „surioară“, era
greu de crezut, pentru un ardelean ca el, serios, cu ochelari groși și cu o
pătimașă atracție pentru sexul frumos...
    Se căsătorise cu Irinel Liciu și curând, după revoluția din Ungaria,
fusese arestat pentru... non-denunț.
    Cu faima ei de balerină, Irinel îi ceruse audiență lui Leonte Râutu,
care o admira și care o primise cu multă amabilitate.
    Dar... când Irinel Liciu îi spusese că bărbatul ei, poetul Ștefan Augustin
Doinaș, fusese arestat pentru că nu denunțase un prieten care susținuse,
public, evenimentul ce avusese loc la Budapesta, ochii lui Leonte Răutu,
membru de frunte al comitetului central, ministrul informației, cam așa
ceva, „... ochii i s-au bulbucat deodată, ca două bucăți de gheață“ - așa
spusese Irinel.
    Astfel se și explică un anumit lucru ce a ieșit la iveală, mult timp după
revoluția din 22 decembrie 1989...

   Ion Negoițescu fusese trimis într-o zi la mine, care eram redactor la
ESPLA condusă de Petru Dumitriu, în acea vreme, să facă un referat,
nu mai știu ce.
   Timid, el se bâlbâise teribil în fața mea, crezându-mă un om important
al editurii...
   Se bâlbâia îngrozitor. Nu înțelesesem nimic... II crezusem un idiot
- și chiar îi telefonasem după aceea lui Doinaș - „ce mi l-ai trimis pe
idiotul ăla?...“
   Nego făcuse mult haz pe chestia aceasta, multă vreme, și repeta des
scena.
   Când încercase într-o zi să se sinucidă, Doinaș îl luase de-o parte,
și, în glumă, îl întrebase: „Nego dragă... spune-mi, te rog... cum e Dincolo?...
   - E tot un fel de aici, răspunsese el râzând...
   Mai circula o versiune - când îl întrebase același lucru, un alt cerchist:
   - Mi s-a spus că n-am voie să spun... se derobase Nego, de astădată
poticnindu-se de două ori în consoana s, repetată... ■

            ESTUL de multe sunt, în
D limbajul familiar-argotic
românesc, denumirile băuturilor
alcoolice de proastă calitate:
foarte ieftine, obținute prin
amestecuri sau prin fabricație
artizanală dubioasă. Categoria,
nediferențiată, e caracterizată
pur și simplu, glumeț, prin
efectele ei devastatoare, evocate cu ajutorul
unor hiperbole dramatice. Formulele
sunt umoristice mai ales prin contrastul
între aparența de denumire serioasă, care
poate fi folosită în deplină liniște de
către consumatori, și conținutul terifiant.
Denumirile sunt tipice disfemisme, care
accentuează efectul negativ al băuturii, prin
evocări aluzive ale morții, prin echivalarea
cu substanțe explozive, otrăvuri etc.
   Unele dintre formule sunt chiar foarte
elaborate, mizând pe intertextualitate, pe
citatul aluziv sau pe interpretarea unui rol:
Adio mama, Te-am zărit printre morminte,
Șterge-mă din cartea de imobil (G. Volceanov,
Dicționar de argou al limbii române, 2006).
Metonimii hiperbolice sunt genocid și
neutron (cea de a doua, o creație efemeră,
legată de alarmele propagandistice ale presei
din anii ’80 în legătură cu bomba cu neutroni,
pregătită de Statele Unite). Termenul trotil
e unul generic, evocând mai ales tăria
băuturii. Cele mai banale sunt echivalările
băuturii cu o substanță otrăvitoare: șoricioaică
sau insecticid.
   în această serie intră și matrafox, cuvânt
neînregistrat de dicționare, dar destul de
cunoscut azi: „matrafoxuri ordinare fals
intitulate votcă“ (Libertatea, 3890, 2003,
2); „Garda Financiară a luat peste șase tone
de viitor «matrafox» de la gura bănățenilor⁴*
(Gardianul, 17.11.2007); „are o figură care
trădează consum de matrafox în stil barbar⁴⁴
(mediafax, 22.06.2009). în dicționarele de
argou, cuvântul capătă uneori o definiție
parțială, specializată, care nu corespunde
uzului general. De exemplu, în Dicționarul
de argou al limbii române al Ninei Croitoru
Bobârniche (ediția a Il-a, 2003), cuvântul
e definit ca „băutură improvizată: alcool
cu zahăr ars sau spirt medicinal cu pastă
de dinți (în închisori)⁴⁴; în diverse reportaje,
descrierile variază - „băutură amețitoare
făcută din apă, zahăr și medicamente⁴⁴,
“matrafoxul, băutura pușcăriașului sărac -
un amestec de parfum, zahăr și pasta de
dinți⁴⁴ (Adevărul, 18.04.2001); “Băutura
omului sărac, fabricată la repezeală din
materiale disponibile. De exemplu alcool
etilic, zahăr ars, și chimion. în pușcării
se face din parfum, zahăr și pastă de dinți⁴⁴
(123urban.ro) etc. De fapt, termenul se
poate folosi pentru foarte multe combinații
profund neatractive și în genere pentru orice
băutură alcoolică proastă. Interesant e că
matrafox mai apare cu un sens doar în
aparență diferit: nu desemnează numai


        „Matrafox"

si
                   /
„pufoaică"
băutura contrafăcută, substitutul de băutură,
ci și „substitutul de benzină⁴⁴, combustibilul
de cea mai proastă calitate: “în Oltenia
(Goij), localnicii numesc matrafox combustibilul
nerafinat pe care-1 scot cu ciutura din fântână
să adape daciile⁴⁴ (brizu.catavencu.ro,
19.11.2008); „Când aveam Oltcit, cum zic,
cu piese franțuzești și cotă de 20 de litri de
benzină pe lună, dădeam o fugă la Moinești
și cumpăram matrafox, un reziduu inferior
rezultat din cracarea petrolului⁴⁴ (varanus-
varanus.blogspot.com 14.10.2008). Sensul
peiorativ este dominant, așa că nu contează
foarte mult nuanțele și detaliile denominative.
Nu există, din câte știu, o explicație
mulțumitoare a originii termenului. Acesta
evocă o denumire comercială, ca de insecticid
sau produs de curățătorie chimică; nu l-am
găsit atestat ca atare, dar ar putea fi și
rezultatul contaminării dintre o asemenea
denumire cu alți termeni expresivi, popular-
argotici (a mătrăși, matracucă etc.).
    O altă prezență remarcabilă în lista
denumirilor de băuturi alcoolice este pufoaica,
metonimie produsă de reducerea din formulele
mai explicite țuică de pufoaică, rachiu de
pufoaică sau vodcă de pufoaică. Pufoaică
(cu sensul denotativ, de „haină scurtă, vătuită
și matlasată⁴⁴), provine, cum a demonstrat
mai de mult profesorul Th. Hristea, din
rusescul fufaika, contaminat cu puf, prin
etimologie populară. Produsul artizanal
amintește de Ilf și Petrov, în al căror
Vițel de aur apărea vodca din taburet -
taburetovka. Băutura este evocată în reportaje
actuale: „Pufoaica, băutura de bază a
țăranului⁴⁴ (...); „moș Mitușcă și Petre
(...) beau pufoaică translucidă⁴⁴ (Adevărul,
25.11.2007); „Rachiul din pufoaică se vinde
bine în sezonul rece⁴⁴ (Adevărul, 9.02. 2006).
într-un astfel de reportaj, se explică originea
- legendară sau realistă - a băuturii; textul
mai adaugă o serie de denumiri glumețe la
lista permanent deschisă: „în «procesul de
fabricație» pot fi utilizați electrozi de sudură,
pufoaice puse «la macerat» sau chiar găinaț,
pentru o fermentare mai rapidă. Trebuie să
ai un stomac de tablă ca să nu suferi după
asemenea «trotil» dubios. (...) Sortimentele
sunt variate și au denumiri hilare: «Moartea
durerii», «Binladen», «Rupe gâtu» sau
«Bășică limba» (Adevărul, 9.02. 2006).
    Inventivitatea denumirilor românești
pentru băuturile contrafăcute poate fi
comparată cu cea din spațiul rusesc, pentru
care dispunem de mai multe referințe
culturale. Vasile Ernu, citându-i pe Ilf și
Petrov, trece în revistă băuturile neoficiale
din Uniunea Sovietică, cu denumiri expresive,
unele la fel de pesimiste ca cele românești
(Moartea albă), altele mai poetice sau
mai fabuloase: Ursul furios, Vulpea brună,
Măruntaiele cățelei („Ce bea cetățeanul
sovietic?⁴⁴, în Născut în URSS, 2006, p.
83-88, 104-108). ■

România literară nr. 36/11 septembrie 2009

Ceva care seamănă
cu negativismul adolescenților

România literară nr. 35/4 septembrie 2009

    Am urmărit cu mâhnire in ultimul deceniu dezbaterile
din țară legate de Eminescu. „Libertatea de expresie"
post-revoluționară a acoperit un spectru foarte larg:
alături de idolatrizări ce nu acceptă critica, s-a recurs
la detractări puerile (Eminescu a fost impus de comuniști);
aparent subtile (este el oare relevant pentru modernitate?;
este el poet„național"), sau exclusiv politizante (Eminescu
a fost antisemit; a fost reacționar etc.).
    Dialogul nu s-a materializat de fapt în ceva coerent,
temele de dezbatere au venit și au trecut, la „aniversară"
s-au adus omagii șablonarde care au dat apă la moară
celor care îl consideră oricum pe Eminescu desuet.
Temele negative plutesc încă în aer, poate chiar în
inconștientul colectiv al românilor, ca aburii nevăzuți
ai unei calomnii care persistă și după ce acuzațiile se
dovedesc false.
    Văzute de peste ocean, „dezbaterile" au adus aminte
de negativismul adolescenților răzvrătiți împotriva
autorității paterne. Disputele au degenerat frecvent în
răfuieli personale și provincialisme irelevante, în fața
unor spectatori fascinați de dărâmarea oricărei statui de
pe soclu.
    Intr-un astfel de context, nu e de mirare că Institutul
Cultural Român, ca interfață culmrală cu străinătatea,
și-apus problema eficacității promovării lui Eminescu.
Am urmărit însă cu uimire la ICR-NY un raționament
care s-a degradat în ultimul deceniu prin contaminarea
cu fundalul toxic din țară. Eminescu a ajuns să fie asimilat
cu sentimentalismul desuet, colorat de nostalgie și lipsit
de discernământ al românilor din Diaspora (chiar toți?).
Disprețul față de cei ce frecventau Centrele Culturale
ca să-și ogoiască dorul de casă (prezentați pe nedrept,
în bloc, drept persoane interesate „să mănânce mici și
să bea bere") a generat ideea că Centrele (acum Institute)
nu sunt menite să fie Cămine Culturale pentru români,
ci instituții/interfață pentru interacțiuni mai rafinate
cu reprezentanții locali ai artelor, muzicii și literaturii.
Desigur, nu mă îndoiesc, pentru crearea unei imagini
de Românie modernă, în pas cu lumea... modernă (?)
și... rafinată (?).
    Eminescu între timp a rămas cu un fel de ștampilă,
ca și când valoarea literară sau importanța sa culmrală
pentru români nu ar trece de nivelul Pe lângă plopii fără
soț și a romanțelor îngânate de români pribegiți, inculți
și neciopliți, pe scurt o icoană culmrală locală irelevantă
pentru străini.
    Argumentul irelevanței este greu de acceptat altfel
decât prin contaminare emoțională. ICR-ul are menirea
constitutivă să reprezinte cultura română, în ansamblul
ei, cu ceea ce a avut și are valoros și identificabil românesc.
Patrimoniul cultural nu este negociabil pe criteriul cererii
și ofertei de piață!
    Apare din nou întrebarea dacă noi românii nu ne
dăm singuri în cap. Credeți că ar putea măcar exista o
dezbatere serioasă în țările cu pricina pe tema dacă
Lermontov, Heine, Schiller, Baudelaire sau Poe sunt
relevanți pentru alte culturi? Sau pentru modernitate?
    Implicat activ în promovarea lui Eminescu în
SUA (unde trăiesc de 25 de ani), am avut prilejul să
observ impactul direct pe care poezia lui Eminescu îl
are asupra vorbitorului nativ al englezei. Adică cel
neinfluențat de patriotisme, de prefațările criticilor literari
sau de judecățile de sus asupra culturii românești.
    In ultimii 10 ani am susținut peste 15 prezentări/recitaluri
Eminescu în orașe americane și canadiene. Amintesc
printre cele destinate în primul rând nativilor (și realizate
exclusiv prin efort propriu) pe cele de la Smithsonian
Institute, Harvard, New York University, Centrul
Internațional de Studii Est-Europene de la Berckley
University și producțiile teatral-muzical-coregrafice cu
Ihe Legend of the Evening Star din 2005 și 2008 de
la New York. Reacția auditoriului contrazice c ategoric
teza irelevanței lui Eminescu. Ele mi-au scos însă în
evidență, de fiecare dată, cât de mare este golul informației
- lipsa materialelor de propagandă chiar și generală
și, în special, lipsa traducerilor credibile.

Prin ce ne facem cunoscuti?
/

    Poate că este complexul de inferioritate al unei culturi
mici (în sensul de „cultură cultă"), apărută târziu și
exprimată într-o limbă „folclorică", din care cauză
recurgem mereu latin pat al lui Procust, valorile noastre
indiscutabile fiind în permanență judecate prin prisma
acceptabilității lor de către străini. Adică, un argument
mercantil, ce se caută, care s-a pervertit în ceea ce trebuie
făcut, noi, românii, ca să fim băgați în seamă, trebuie

să compunem, să scriem, să cântăm, ca în Occident!
    De aici, aberația promovării unei expoziții ca aceea
din 2008 de la New York cu „Street art" (Freedom for
lazy people). Nu din perspectiva criticilor aduse ICR-
ului din țară sau de aici (politizante și degenerând în
lamentabile atacuri la persoană), ci a adevăratei itelevanțe
pentru promovarea a ceea ce este realmente valoros și
semnificativ pentru spațiul cultural românesc! Nu
asta este sau trebuie să fie menirea constitutivă a Institutului?
    Nu prin producție de imitație devenim relevanți sau
putem capta o imagine identitară! (nici măcar în cazul
în care imitația are succes!). Motivația inconsistentă a
românilor din țară (adoptată parcă și de alegerea ICR-
ului) este de tipul „Da’ ce? Nu putem și noi să facem
chestii d’astea!?" - (Adică... „de ce să n-avem și noi
faliții noștri"?).
    Prioritatea pe care ICR o acordă artelor vizuale, care
nu necesită intermedierea traducerilor, este de înțeles.
Dar este clar că în România nu se înțelege adevăratul
impact transcultural al unor inițiative, ca aceea amintită
mai sus. Arta stradală (cu mesaj intenționat șocant -
ponei roz cu zvastică, pădurice de falusuri, cheie/falus
pentru peșteră/vagin etc. - iconoclasm poate interesant
pentru România actuală) nu impresionează pe nimeni
în America care a trecut prin experimentalismul ăsta
acum vreo 40 de ani... De fapt, Street art este un
overstatementce descrie chiar măgulitor o artă cel mult
naivă, cu numai o treaptă peste nivelul gralitti. Vâlva
creată în România în jurul controversatei expoziții,
reținând atenția mass-media câteva luni, a fost absolut
irelevantă pentru America. Câteva ziare locale au
prezentat-o ca pe o curiozitate pe pagina a 7-a, mult
zgomot pentru nimic (adică, uite pentru ce s-a chemat
poliția!), întâmplare uitată după câteva zile.
    Și dacă tot e vorba de arta naivă, de ce n-am promova
mai degrabă Cimitirul Vesel de la Săpânța? Loc într-a-
devăr original și unic în lume, cu specific mult mai ușor
identificabil cu România decât teribilismul absolut
comun al „artei" stradale!
    Neînțelegerea mesajului transcultural este întreținută
și de infantilismul grandios al presei românești.
Acum câțiva ani, un articol semnala cu ton triumfal și
sub titlu infatuat Arta de a trăi în România, văzută de
la NYun grupaj de cinci piese scurte românești, printre
care și una intitulată FUCK YOU, Eu.ro.Pa! „Arta de
a trăi"??? Jucată în fața unui auditoriu minim și pierdută
în oceanul ofertelor zilnice din Manhattan, iluzia că
„arta de a trăi" în România (?) este de-acum bine-
cunoscută lumii este un delusion of grandeur. Nici nu
mă leg de titlul intenționat vulgar al piesei (preluat neutru
de americanul de rând), ci de irelevanța unei astfel de
oferte culturale făcute străinătății pentru a ne remarca
întru... cultură și spiritualitate.

Reprezentativ și recognoscibil

    Eminescu este nu doar poet „național" prin identificarea
românilor cu spiritul său timp de un secol și mai bine,
el este reprezentativ pentru cultura noastră așa cum doina
este identificabilă cu folclorul românesc, și nu cel francez,
german sau englez!
    (Politica ICR de promovare exclusivă a artei
contemporane exclude de fapt și folclorul românesc cel

promovabil și reprezentativ! Tema ar merita discutată
mai pe larg; globalizarea îmbină tot mai mult cultura cu
turismul, cultura într-o definiție mai largă incluzând artiștii
populari, artizanii, truismul cultural, agroturismul etc.)
    Pentru promovarea lui Eminescu ca icoană recognos-
cibilă internațional nu există în prezent nici o strategie
culturală. ICR ar fi trebuit de mult să fie numit „Institutul
Eminescu", după modelul Institutului Goethe, ceea ce
ar produce cel puțin recognoscibilitatea numelui său ca
fiind legat de România. Eficacitatea unei astfel de
strategii de marketing este a no-brainer (în americană),
adică „la mintea cocoșului". Pentru a trezi interesul unui
public pentru „poetul românilor", publicul ar trebui întâi
să știe că el... există!
    Recognoscibilitatea culturală la nivel de brand național
nu se face ușor. Brâncuși și Eminescu, cu faimă internațio-
nală indiscutabilă, nu sunt nici acum unanim identificați
cu România printre americani. (Prin contrast, „toată
lumea" știe de unde este Nadia!). Argumentul inculturii
maselor este irelevant: ORICE adus în atenția publicului
de suficiente ori devine în cele din urmă cunoscut! Este
nevoie de o strategie culturală la nivel de guvern care
să înțeleagă importanța promovării sistematice a matilor
valori („patrimoniale") cu scopul de a fi identificați în
final cu imaginea României.
    Dar cum îl facem cunoscut pe Eminescu și, mai ales,
prin ce? Ar trebui să fie evident (și nu este!) că, în contrast
cu Enescu (care comunica direct, prin muzică) sau
Brâncuși (prin vizual) Eminescu nu poate li promovat
decâtptin intermediul traducerilor de calitate (credibile).
Voi prezenta în continuare realitatea tristă a traducerilor
eminesciene în engleză.

Homo faber universalis

    Am argumentat în prima parte ideea că temele la
modă în țară legate de Eminescu (de la senzaționalismul
presupusei asasinări până la chestionarea relevanței sale
pentru modernitate) sunt diversiuni mioape de la tema
centrală a importanței sale indiscutabile pentru
cultura românească. Ca atare, este imperativ ca instituțiile
culturale să-l promoveze în străinătate (unde este în
mare măsură necunoscut), ca figură promordială
identificabilă cu spiritul românesc.
    Promovarea sa nu se justifică doar prin dorința de
a ne mândri cu românismul („lac-așa se joacă pe la noi/
mai frumos decât la voi" - deși chiar și acest argument
ar fi suficient pentru Institutele Cui turale ROMÂNEȘTI),
ci în primul rând prin dimensiunea poetului român ca
homo faber universalis.
    Repet ceea ce pare să nu se înțeleagă: scriitorul (spre
deosebire de pictor sau compozitor) nu poate fi cunoscut
în alte culturi decât prin traduceri, ba mai mult, prin
credibilitatea lor literară. E greu să impresionezi un
auditoriu internațional nepărtinitor susținând că le prezinți
o partitură „mare" dacă interpretul cântă fals și forțat!
(Am primit ades întrebarea de duioasă naivitate: „De
ce ați tradus Luceafărul, nu era tradus deja?").
    Tema traducerilor din Eminescu se întrepătrunde cu
tema politicii culturale: în lipsa unei viziuni globale,
promovarea internațională a lui Eminescu nu s-a făcut
niciodată sistematic. Dincolo de proslăvirea internă a
poetului, inițiativa traducerilor din opera sa a fost

Ion Vlad, detaliu

întotdeauna individuală — nu numai în comunism, ci și
înainte, și dupălLa St Petersburg, un ghid declara mândru
că țarul Rusiei a „scos" câteva kilograme de aur din
visterie pentru ca Dostoievski să fie tradus în limbi de
mare circulație. Din câte știu, în România monarhic ă n-
a existat vreo inițiativă similară legată de Eminescu,
cu atât mai puțin în comunism. Guvernele de după 1989
nici măcar nu și-au pus problema, iar ICR (care a
inițiat recent un bine-venit program de traduceri din
literatura română contemporană) este declarat neinteresat
de promovarea „patrimoniului“.


Trista realitate a traducerilor

    în ciuda percepțiilor comune românilor, există un
număr relativ restrâns de traduceri în engleză ale
operei poetice eminesciene, la rândul lor nesupuse
unei evaluări calitative. Iată un scurt istoric al tălmăcirilor
englezești - domeniu în care cunosc situația în amănunțime
- în speranța că pot lămuri „cum stăm" (situația nu
este mult diferită nici pentru celelalte „limbi de circulație"):
    Americanul Charles Upson C7ark(1895) îl semnalează
pe Eminescu prin câteva traduceri public ate în suplimentul
cultural al unui ziar din Chicago (deși le-am găsit
menționate, nu am reușit să le identific în ciuda cercetărilor
mele de arhivă, nici să aflu cum a „dat“ dl Clark de poet).
    în 1928, britanica Sylvia Pankhurst(poetă și ardentă
activistă socialistă) se decide să traducă mai midte poezii
de Eminescu, entuziasmată de ideile din împărat și
proletar oferite în variantă de lucru de românul I.O.
Ștefanovici. Deși preferate chiar de Bemard Shaw și
semnalate cu entuziasm de Nicolae lorga, traducerile
ei sunt greu de urmărit în engleză, eleganța simplă a
lui Eminescu fiind redată într-o engleză prețioasă, plină
de manierisme și sintaxe arhaice.
    Dintre români, dirijorul și compozitorul Dimitrie
Cuclin e primul care încearcă în anii interbelici (1938)
câteva traduceri în engleză (printre care și Luceafărul),
luându-și însă mari libertăți de interpretare textuală,
cu scuza muzicalității - de fapt, combinând versul 1/2
și 3/4, și făcându-le să „sune din coadă" cu rime simple.
    Au urmat traducerile din timpul comunismului,
realizate aproximativ între 1960-1975. Ele suntinfluențate
negativ de realitatea politică mai mult decât s-ar
crede: poeții români scriau cu interdicții de tematic ă, ba
chiar și de vocabular; într-un climat în care relațiile
tuturor cu cetățenii străini erau strict supravegheate,
limbile străine privite cu suspiciune, predarea lor tolerată
doar datorită utilității lor în interacțiunile comerciale sau
politice etc. în contextul restrâns al contactelor lingvistice
și culturale, nu se putea ajunge la o competență lingvistică
performantă.
    Pentru traducerea din limba nativă într-o limbă străină
(numită uneori retroversiune) este nevoie de un alt nivel
de competență decât cea filologică. Acest lucru este ușor
de înțeles chiar și intuitiv, căci poți înțelege chiar mult
într-o limbă străină redând relativ ușor și coerent despre
ce e vorba în limba ta, dar nu și invers.
    Revenind la competența filologică, în comunism
s-a tradus mult din autori străini în română, și s-a tradus
bine, spre mulțumirea cititorilor ce păstrau astfel în mod
salutar contactul cu scriitorii mari ai lumii, în pofida
cenzurii interne. Dar, din cauza mentalității politice

precum și a numărului foarte restrâns de specialiști, nu
se punea problema retroversiunilor sistematice din
literatura română în englezăl De remarcat și că, în contextul
politicii vremii, engleza a avut mai mult de suferit decât
franceza (cu tradiție culturală mult mai importantă pentru
români) sau germana (datorită existenței minorităților
etnice).
   Aproape toate traducerile eminesciene în engleză
din această perioadă aparțin de aceea profesorilor din
facultățile de filologie: Petru Grimm și Leon Levițki
(anii ’60), apoi Andrei Bantaș și Ana Cartianu (anii ’70),
excepția de la „academic" făcând-o tânărul M. Popescu
(mort la numai 19 ani la cutremurul din ’ 77). Menționez
și faptul că toate sunt făcute din proprie inițiativă, și
că au fost (și sunt) cunoscute mai mult în România, de
către anglofili.
   „Străinii" au avut deci contact întâmplător cu poezia
eminesciană, de obicei pe linie academică. Americanul
McGregor Hastie (1972) l-a „descoperit" pe Eminescu
într-o perioadă de interes politic sporit față de Europa
de Est, punând chiar pasiune în crearea unor tălmăciri
proprii. Variantele sale se mărginesc însă la traducerea
de conținut, cu scop informativ, fără pretenții artistice, el
renunțând dintru început la prozodie, ca demers nerealist
scopului său. După vreo două decenii, aceeași abordare de
principiu avea să o aibă și britanica Brenda Walker (1990).
   Prin contrast, variantele românilor amintiți au avut
(conștient sau nu), veleități literare neconvingătoare în
acest rol. (Judec ata e retroactivă, căci la vremea respectivă
- student la filologie dar fără experiență printre vorbitorii
nativi - nu realizam acest lucru). Din lăudabila
intenție de a nu-1 văduvi pe poet de muzicalitatea
rimei din original, în toate variantele românești sensurile
sunt sacrificate de dragul rimei, „soluțiile" fiind ades
nepoetice sau naive, dacă nu chiar hilare pentru vorbitorul
nativ; în ultimă instanță, dând apă la moară cinicilor care
îl citează pe Robert Frost cu zâmbet în colțul gurii spunând
că... poezia este ceea ce se pierde prin traducere. Stângăciile
sunt desigur scuzabile pentru cei care - netrăind
printre nativi - nu pot înțelege complet conotațiile limbii
de zi de zi față de sensurile livrești. Dar realitatea greu
de înțeles sau de acceptat pentru români este că traducerile
respective, chiar și distribuite sistematic (ceea ce nu
s-a întâmplat), nu ar putea avea vreun impact deosebit,
dincolo de interesul academic.
   Entuziasmul individual pentru taducerea lui Eminescu
în engleză s-a cam oprit de fapt în România la sfârșitul
anilor ’70, (poate că anii ’80 au fost mult prea chinuiți
de mizeria economică internă), după „revoluție" retipărin-
du-se doar traducerile mai vechi din Eminescu. Oricum,
deschiderea către Occident și Internetul au facilitat
contactul străinilor cu patrimoniul românesc. Apariția
variantelor eminesciene ale Brendei Walker (în ciuda
abordării neprozodice) este rezultatul salutar al contactelor
culturale devenite acum posibile. Nu am întrebat-o ce
a determinat-o să creeze propriile versiuni, dar traducerile
sale par să îndrepte răstălmăcirile de sens din variantele
românești existente, vocabularul ales de ea fiind mult
mai apropiat de firescul limbii simple din original.
   Este important de subliniat că, pe tot parcursul anilor
comuniști, competența englezeasc ă a românului obișnuit
a fost la nivel „urechist" - tipizat de comentarii
precum „fata mea știe engleza la perfecție... nu știu de
ce au picat-o la facultate!". Situația nu s-a schimbat
radical, chiar dacă noua generație cunoaște infinit mai
bine engleza tehnică, economică și politica, iar Internetul
și televiziunea au introdus anglicisme și sintagme care
au ridicat nevelul general „de conversație". Din cauza
acestei înțelegeri limitate, în media românească continuă
exaltarea vechilor traduceri - în lipsa feedback-ul necesar
din partea nativilor. „La aniversară", se invocă reflex
numele lui C. M. Popescu (moartea sa tragică in adolescență
predispunând spre idealizări), fără o înțelegere obiectivă
a calităților și defectelor tălmăcirilor sale. Din păcate,
variantele sale sunt cele mai pline de malapropisme hilare
și sintaxe forțate, dacă nu chiar negramaticale.
   Lipsa de înțelegere subtilă a englezei perpetuează și
un tip de proiecție deformată și de așteptări nerealiste
asupra impactului ofertelor existente. Inițiativele bine-
intenționate (desigur, individuale!), avansate în ultimii
15 ani și prin hitemet, suferă de aceeași pricepere limitată.
   Un exemplu edificator, site-ul Discoveiing Eminescu,
este realizat din inițiativa lăudabilă a unui profesor de
engleză dintr-un liceu moldovean cu ajutorul elevilor
săi. Site-ul fetișizează traducerile C. M. Popescu, excluzând
însă orice altă referință, cu iluzia că se spune astfel ultimul
cuvânt (Invit cititorul pe situlmeu, www.luceafarul.com,
unde se pot citi variante englezești ale tuturortraducătorilor
menționați mai sus). Mult mai numeroase sunt însă site-
urile ce se laudă cu poetul național, răspândind fără
discriminare orice traducere la îndemână, ca să nu mai

vorbesc de traducerile neavenite făcute de adolescenți
infatuați și sfertodocți, sau chiar de plagiatele frecvente
ce reciclează variante vechi (că, deh, cine le-ar
recunoaște?)
    Mai putem adăuga și neînțelegerea la nivel transcultural
a mesajelor subliminale: am primit recent un document
electronic cu îndemnul expres că poate fi distribuit
fără Copyright. Fișierul conținea traducerea în engleză
a lucrării Da! Sunt reacționar! de Radu Mihai Crișan,
eseu bine documentat ce dorește să explice reacționarismul
politic din jurnalistica lui Emenescu, justificându-i
naționalismul „în context". Din păcate, adus în atenția
lumii cu sloganul Yes! I am a reactionary!, titlul îi
face un imens deserviciu lui Eminescu. în engleză, el
conotă de fapt „da, sunt extremist, ba chiar fudul de
atitudinea mea". După această primă impresie, câți
vor ajunge să citească lucarea? Conotația negativă rămâne
însă în mintea tuturor!
    Eminescu va continua să rămână cel mai necunoscut
mare poet național atâta vreme cât traducerile oferite nu
vor fi cu adevăat reprezentative, iar răspândirea lor
susținută sistematic de guvernul poporului său.
Astăzi, o colaborare între traducători români și literați
nativi ar fi mult mai ușor de realizat și ar putea genera
traduceri valoroase in extenso, mult peste relativ puținele
mostre de calitate existente.

Promovarea internațională
a „poetului național"

    în segmentul anterior am argumentat că situația
traducerilor eminesciene englezești este mult mai rea
decât se crede, pledând pentru o strategie culturală la
nivel guvernamental pentru obținerea unor traduceri cu
adevărat reprezentative, mult mai ușor de realizat în
zilele noastre prin colaborări internaționale între traducători
români și literați nativi. Mai spuneam că, pentru a primi
recunoașterea meritată, Eminescu ar trebui tradus nu
numai bine, ci și extensiv. (Chiar dacă traducerile
mele au primit o anume recunoaștere internațională, ele
reprezintă totuși o foarte mică parte din opera poetului,
mai mult un fel de mostră a valorii sale).
    Dar, în ultimă instanță, în lipsa unei promovări
susținute de guvernul român, orice efort individual dedicat
lui Eminescu - ca acela pe care îl întreprind de peste
un deceniu, inclusiv prin înființarea organizației non-
profit Global Arts - nu poate avea impactul mult mai
larg de care este nevoie.
    Din păcate, la nivelul factorilor de decizie, pare să
existe nu numai indiferența, ci și convingerea inutilității
unui asemenea demers. Iată răspunsul primit la nivel
de... Secretar de Stat, în 2006: „în urma proiectelor pe
care le-am derulat (nota mea: unde? când?) am remarcat
că spațiul american... nu este foarte interesat de lirica
eminesciană, și, în general, de un poet din sec. XIX,
efectele promovării României în spațiul american în
acest mod neputând fi decât minore.“
    Argumentul inactualității lui Eminescu pare să fi
fost preluat „din auzite" și se combină absurd cu cel
mercantil de „cerere și ofertă" într-o totală ignoranță
privind cererea și oferta serioasă sau rolul mediatizării
adecvate. Pentru MAE nu mai există scriitori universali,
clasici studiați în universități, accesați prin biblioteci
și librării... Ca să nu vorbim că „proiectele derulate"
s-au rezumat la aniversări făcute de către români, pentru
români, în cadrul Centrului Cultural (devenit acum ICR),
cu participare explicabil minimă din partea americanilor!
    Apariția unui volum de autor ca acela scos de mine
acum doi ani în câteva sute de exemplare (Eminescu —
Etemal Longing, Impossible Love/Eternul Dor. Imposibila
Iubire) are o pilduitoare istorie de luptă cu morile de
vânt pentru obținerea unui minim sprjin.
    Pachetul multi-media Eminescu (plachetă bilingvă/
CD cu versiunile englezești citite de un cunoscut actor
american) a fost propus rând pe rând MAE-ului și Fundației
Culturale Române (2003); Ministerului Culturii și
Președintelui lliescu (2004); Institutului Cultural Român
(2005); din nou MAE-ului/DRRR I Direcția pentru
Relațiile cu Românii din Diaspora (2006). „Pachetul"
avea desigur formatul ideal pentru popularizare, iar
CD-ul, rezultatul câtorva ani de lucru, era (și este) o
ofertă unică pentru lumea anglofonă. Munca era făcută,
traducerile primiseră deja validări internaționale, era
nevoie doar de sprijin pentru producția și distribuirea
lui. N-am găsit însă nici urechi care să audă, nici ochi
care să vadă.

Adrian George SAHLEAN

(continuare în pag. 19)


România literară nr. 35/4 septembrie 2009

Atât Nicolae lorga, cât și Al. Tzigara-Samurcaș
au văzut asemănări între arta populară
scandinavă și cea românească.

   istorie culturală

România literară nr. 36/11 septembrie 2009

         nființat în anul 1891 de către suedezul Artur
    Hazelius (1833 - 1901), Skansen are reputația
    de a fi cel dintâi muzeu - rezervație etnografică
    - în aer liber din lume. Nu departe de centrul
    Stockholmului și de Skansen există și un impunător
    muzeu - clădire, Nordiska Museet (Muzeul
    Nordic), ctitorie a aceluiași om de știință romantic,
    doritor să prezerve pentru posteritate identitatea
    scandinavă, în condițiile industrializării din ce în ce
    mai rapide din a doua jumătate a secolului al XlX-lea.
       De la poetul Sandu Tzigara-Samurcaș, fiul întemeietorului
; Muzeului de Artă Națională din București, Alexandru
Tzigara-Samurcaș, știam de interesul acestuia din urmă
pentru Muzeul Skansen pe care dealtfel îl și vizitase
în anul 1909, împreună cu muzeele etnografice în
aer liber din țările învecinate, altădată unite cu Suedia:
Norvegia, Danemarca și Finlanda¹. înrudirea dintre
lăcașul de cultură din capitala suedeză și cele două
mari muzee bucureștene consacrate lumii rurale românești
- Muzeul Țăranului Român, avatar contemporan al
muzeului lui Al. Tzigara-Samurcaș și Muzeul Satului,
datorat, după cum se știe, lui Dimitrie Guști - mi-au
stimulat interesul și curiozitatea pentru Skansen,
| deși nu sunt de profesie etnograf sau antropolog.
Impresiile vizitei făcute în luna iulie a acestui an se
cer poate încredințate tiparului, din pricina însemnătății
acestor locuri ale memoriei pentru conservarea unor
identități naționale, o urgență mai ales astăzi, în epoca
globalizării și a ștergerii multor trăsături culturale
distinctive.
       Fondarea muzeului în aer liber de la Stockholm
precede așadar cu un deceniu și jumătate pe cel al lui
Al. Tzigara-Samurcaș și cu peste patru decenii pe
I cel al lui D. Guști. Răspunsul la întrebarea de ce această
mare întârziere în fondarea unui muzeu în aer liber
în capitala României ni-1 dă chiar Al. Tzigara-Samurcaș,
un adversar hotărât al acestui tip de muzee: înaintea
Primului Război Mondial și chiar și după aceea, lumea
rurală era atât de răspândită în România, încât a se
încerca reconstituirea ei în rezervație ar fi părut redundant
și aproape inutil. Pe de altă parte chiar ostilitatea
amintitului savant față de un astfel de muzeu explică
inițiativa, târzie - dar totuși foarte binevenită - a
fondatorului școlii sociologice de la București. Anii
’30 aduceau, ca și mai înainte în Scandinavia, amenințarea
dispariției lumii tradiționale românești ce trebuia
conservată pe cale muzeală.
       înrudirea dintre Muzeul Nordic din Stockholm,
    clădit la sfârșitul veacului al XlX-lea și cel de artă
    populară din București, a cărui construcție avea să
    fie finalizată abia în 1938, începe chiar cu clădirea. Să
    fi fost istoricul de artă Al. Tzigara-Samurcaș și arhitectul
    N. Ghika-Budești, autorul planurilor muzeului din
    capitala românească, conștienți de această posibilă
    similitudine, ținând faptul că amândouă clădirile reluau
    un repertoriu arhitectonic medieval, readus în
    contemporaneitate ? Este adevărat că, deși consacrat
    păstrării tradițiilor suedeze, clădirea Muzeului Nordic
    nu este inspirată din arhitectura suedeză, ci din cea a
    castelelor din Danemarca, țară cu care regatul Suediei
    fusese în uniune personală între 1397 - 1523, dar în
    raport cu care Suedia își afirmase propria identitate,
    odată cu urcarea pe tron a dinastiei Vasa. Acest fapt
    explică de altfel și proximitatea dintre Muzeul Nordic
    și Muzeul Vasa, consacrat spectaculoasei epave a unui
    vas din vremea regelui Gustav II Adolf, scufundat în
    vara anului 1628, chiar în apele capitalei suedeze, la
    douăzeci de minute după lansare. Dialogul istorico-
    arhitectonic dintre cele două muzee învecinate,
    aflate pe insula Djurgârden - fost parc regal - constituie
    fără îndoială un rapel la trecutul medieval, ca fundament
    al identității statului modern.
       Atât Muzeul Nordic, cât și Muzeul de Artă Națională
din București sunt așadar clădiri în stil romantic târziu,
istoricist, cu clară referință identitară și în plus de
aceeași culoare - roșie - ce-i drept de nuanțe diferite.
Să fie aceasta oare o coincidență, având în vedere faptul
că Al. Tzigara-Samurcaș amintea în scris, de câteva
ori, de cele două muzee etnografice fondate de Artur
Hazelius? Interiorul Muzeului Nordic - având în centru
chiar statuia regelui Gustav I Vasa, părinte al
< națiunii - amintește de cel al unei catedrale, deși
) dominanta exponatelor o constituie lumea satului

Skansen
și muzeele etnografice din
București

tradițional. Ceea ce merită însă a fi semnalat în acest

muzeu, ca și în cel în aer liber, este faptul că prezentarea
identității suedeze nu se reduce la ruralitate, ci include
și lumea nobiliară, chiar și pe cea de la curte.
    Aici diferența față de muzeele bucureștene este
netă: atât Muzeul de Artă Națională - sub forma de
astăzi, Muzeul Țăranului Român -, cât și Muzeul
Satului prezintă pe români în tradiția semănătoristă,
continuată după cel de-al Doilea Război Mondial prin
ideologia oficială de extremă stângă, ca pe un popor
exclusiv rural, eludându-se în general alte categorii
socio-culturale precum intelectualitatea, burghezia,
aristocrația. In Muzeul Skansen este reconstituit conacul
din veacul al XVIII-lea, cu acareturi și parc -
dealtfel destul de asemănător celor din Ardeal - de
la Skogaholm (în partea centrală a Suediei), care a
aparținut unei familii de baroni pe nume Wennerstedt.
Chipurile membrilor acestei familii decorează
pereții conacului, în care a fost păstrat și mobilierul
original. De asemenea, o școală sătească și alte construcții
ce ies din sfera noțiunii de gospodărie rurală, configurează
o imagine socială cuprinzătoare. Este ceea ce amintitele
muzee bucureștene, cu toate meritele lor, nu o fac,
reducând imaginea societății românești la o singură
dimensiune.
    Al. Tzigara-Samurcaș fusese destul de nemulțumit
de această diversitate a muzeului suedez, inclusiv de
faptul că găzduiește și o grădină zoologică. Sunt
viețuitoare specifice Scandinaviei - reni, elani și
urși -, iar o prezentare completă a țârii - chiar în optica
zilei de astăzi sau mai ales în perspectiva aspirației
spre interdisciplinaritate - nu ar trebui oare într-adevăr
să îmbrățișeze cât mai mult din tabloul unei societăți,
inclusiv ceva din ambientul său natural?
    Aceeași idee de înfățișare a societății în întregul ei
se întâlnește și la Muzeul Nordic, unde pot fi admirate
mese întinse din case aristocratice, cu veselă impresionantă
și chiar cu reconstituirea în porțelan a unor feluri de
mâncare.
    Atât Nicolae lorga, cât și Al. Tzigara-Samurcaș au
văzut asemănări între arta populară scandinavă și
cea românească. Căluțul din Dalecarlia (regiune din
centrul Suediei) poate evoca obiecte asemănătoare din
artizanatul românesc. De asemenea, unele melodii
populare suedeze de care am luat cunoștință vizitând

Muzeul Skansen pot aminti de folclorul muzical de

arhitecturală - o bisericuță, două clopotnițe și câteva

la Dunărea de Jos, dar cum ar putea fi explicate aceste

asemănări, dacă există ele cu adevărat și nu sunt

doar rodul coincidențelor, având în vedere moștenirea
foarte redusă lăsată în spațiul românesc de migrația
popoarelor germanice ? Trecerea goților spre sfârșitul
secolului al IlI-lea și în decursul celui următor prin
spațiul românesc putea să lase urme atât de îndelung
persistente ? Nu sunt la mijloc hiatus-uri prea mari
de timp, migrații în direcții prea diferite, contactele
vikingilor cu spațiul carpato-dunărean fiind și ele vagi
și rezumându-se doar la Dobrogea, păstrătoare de câteva
rune, și ele controversate ? Să fi fost slavii, proveniți
din nordul Europei, intermediarii între cele două spații,
geografic destul de îndepărtate ? Deși spectaculoasă,
chestiunea asemănărilor dintre arta populară suedeză
și cea românească mi se pare a sta sub un mare semn
de întrebare, în ciuda autorității celor care au menționat-
o în scrierile lor.
   în schimb există legături și interferențe culturale
moderne - uneori nemărturiste - care pot fi descifrate
cu mai multă sau mai puțină perspicacitate. Nu e lipsit
de importanță faptul că atât suedezii, cât și românii au
nutrit multă admirație atât pentru cultura franceză, cât
și pentru cea germană, accentele fiind diferite, în funcție
de înrudirea lor și de distanța geografică ce îi despărțea,
suedezii înclinând spre cea germană, iar românii
spre cea galică. Gusturile din Suedia veacului al
XVII- lea, mai ales de sub domnia lui Gustav al III-
lea, înclinaseră spre Franța, după cum în vremea
Războiului de 30 de ani - perioada de glorie a regatului
suedez - tot alianța cu Franța asigurase o serie de
victorii.
   Muzeul Skansen și Muzeul Nordic par să fi influențat
într-o oarecare măsură fondarea și organizarea Muzeului
de artă populară și a Muzeului Satului din București,
chiar dacă diferențele rămân considerabile. Nu știu
dacă poate fi doar o întâmplare faptul că o casă bătrânească
de lemn din Muzeul Skansen se aseamănă destul de
mult cu casa lui Antonie Mogoș, construită în 1875
și adusă de Al. Tzigara-Samurcaș din satul Ceauru
(jud. Gorj) în chiar clădirea muzeului său. Casa Mogoș
are o decorație sculptată mult mai bogată față de cea
de la Stockholm, arhitectura populară românească
caracterizându-se în general printr-un gust estetic mult
mai pronunțat. Muzeul Satului din București reprezintă
în bună măsură o colecție de monumente de arhitectură,
în vreme ce Skansenul are câteva clădiri cu valoare

actualitatea

Ce facem
cu Eminescu?

case, toate din lemn dar nu componenta artistică este
cea determinantă. Paradoxal sau nu, muzeele bucureștene
sunt mult mai legate de artă și mai puțin de sociologie decât
predecesoarele lor scandinave. Poate că acest lucru apare
explicabil din perspectiva formației și înclinației fondatorului
Muzeului de Artă Națională, dar chestiunea mi se pare valabilă
și în cazul ctitoriei lui D. Guști. Pe de altă parte, în comparație
cu muzeele din Stockholm, varietatea atât a stilului
caselor sătești reconstruite pe malul lacului Herăstrău, cât
și a exponatelor din muzeul lui Al. Tzigara-Samurcaș este
mult mai pronunțată. Aceste considerații ar putea poate
deranja sau chiar scandaliza, dar de ce le-am ocoli?
   Al. Tzigara-Samurcaș reproșa Skansenului că e
populat de personaje. Și astăzi poate fi văzută în mai sus
amintita casă - cea asemănătoare cu a lui Mogoș - o
tânără suedeză în port popular, într-o fierărie un fierar și
într-o prăvălie o fată care vinde de-ale gurii: „Să menținem
deosebirea, să respectăm distanța între natură și opera de
artă. Să nu le confundăm, căci ajungem lesne să preferăm
busturilor în marmoră albă și rece figurile de ceară sulemenite,
cu peruci coafate după ultima modă și cu gene și sprâncene
de păr adevărat, cum sunt cele din vitrinele coaforilor. Nu
surogatele, ci arta adevărată trebuie conservată⁴⁴². Cu adevărat,
Skansenul are ceva dintr-un muzeu „Madame Tussaud⁴⁴,
componenta parcului de recreere fiind prezentă. Din fericire
e vorba însă mai degrabă de o dimensiune secundară și
discretă a muzeului, și nu de cea dominantă.
   Fondatorul, Artur Hazelius, își doarme somnul de veci
în apropierea intrării în muzeu, sub o piatră asemănătoare
unei pietre runice. în incinta muzeului a fost adusă casa
din Stockholm - cu alură burgheză - în care s-a născut, în
anul 1833. Surprinzător e faptul că nu e vizitabilă și că nu
a fost restaurată casa din incinta muzeului - zisă „casa
galbenă⁴⁴ - în care a locuit pe vremea când îl conducea.
Aceasta în împrejurările în care amintirea lui Hazelius este
onorată printr-un bust, prin efigii sculptate și numeroase
inscripții.

   Alexandru Tzigara-Samurcaș, Lupta vieții unui octogenar
1931 -1936, ediție îngrijită, studiu introductiv și cronologie
de C.D. Zeletin, București, Editura Vitruviu, 2007, p. 161.
   ² Ibidem, p. 163.

Mihai Sorin RĂDULESCU

    (continuare din paginile 16-17)

    Miopia birocraților a împiedicat MAE să remarce
măcar PR-ul pozitiv adus României de spectacolul
The Legend of the Evening Star pus în scenă în
2005 de un regizor american în „buricul” Manhattan-
ului. A fost ignorat ca importanță și de către ICR,
care l-a menționat printr-un email colectiv trimis
românilor, în românește (sic!) cu doar 3 zile
înainte de premieră (unde nu a venit nici un oficial!).
    Spectacolul a fost reluat în iunie 2008, tot în
Manhattan (subliniez, fără sprijin românesc). De
data asta, a fost menționat de ICR-NY cu câteva zile
înaintea premierei, dar pe pagina a 7-a a site-lui sau,
la rubrica „spectacole realizate de alți artiști români
în SUA” (unele deja trecute!). La protestul meu față
de așa „reclamă” (promisă), mi s-a explicat că ICR-
ul are sarcina să promoveze cu prioritate acțiunile
inițiate de institut (s-a trimis în cele din urmă
totuși un anunț). Dacă explicația este de înțeles
din perspectiva funcționării interne a ICR-ului, ea
este inacceptabilă dintr-o perspectivă mai largă.
    în februarie 2008, m-am deplasat la Washington
pentru a pleda personal în fața Secretarului de Stat
(altul decât cel din 2006) cauza lui Eminescu. Am
fost încurajat să reiau cererea, răspunzându-mi-se
abia în toamnă, în limbaj de lemn, că DRRP-ul nu
are buget pentru un „proiect de traduceri din texte
de Eminescu”! Ulterior, am primit scuze pentru
formularea respectivă cu mențiunea că oricum bugetul
pe 2008 este epuizat dar că proiectul va fi reconsiderat
în 2009 - Desigur, n-am mai auzit nimic, între timp,
s-a schimbat și „echipa” de conducere - a morilor
de vânt _
    Nici inițiativa pozitivă a unor funcționari de stat
români ce lucrează în SUA nu pare să ajungă până
la nivelurile de decizie. în decembrie trecut am
fost invitat de Consulul General din Los Angeles să
țin o serie de prezentări/recitări Eminescu pe coasta
de vest. Așa am ajuns la universitățile din Arizona
și Portland - „Pe drum” însă, fiind în zonă, am primit
o invitație neașteptată din partea Centrului de Studii
Est-Europene de la Universitatea Berkley de a prezenta
albumul The Merry Cemetery on Sapanta (apărut
anul trecut, în colaborare cu fotograful american
Peter Kayafas).
    Am suplimentat programul cu un moment
Eminescu, recitând Glossa în varianta mea englezească
(care, în treacăt fie spus, a inspirat cu câțiva ani în
urmă pe compozitorul american William Toutant să
scrie o piesă pentru bariton și pian - prezentată deja
la câteva festivaluri internaționale). Am prezentat
Glossa în comparație cu celebrul If a lui Rudyard
Kipling și Desiderata americanului Max Ehrmann
(1928), poeme similare prin oferirea unor precepte
existențiale. (Faptul că Desiderata a ajuns în topul -
muzical prin anii ’60, recitată pe fundalul unui cor
bisericesc, arată că recunoașterea nu se face exclusiv
ex catedra. în mod similar, If este acum cunoscut
publicului larg și pentru că o strofă cheie este încrustată
la intrarea pe terenul central de la Wimbledon și a
fostmediatizată... adnauseam). Glossa a fost primită,
ca de obicei, cum se poate mai bine - unii minunându-se
că e scrisă acum 125 de ani, iar alții întrebându-mă...
de ce nu este cunoscuta... (sic!)

Un scenariu ipotetic de marketing
necostisitor

   Refuzul oricărui ajutor relevă cu prisosință nu
doar lipsa de perspectivă culturală, ci și miopia legată
de „PR management”, căci adesea nici măcar nu e
vorba de bani.
   Dacă ICR-NY (sau cele de pretutindeni) s-ar
numi „Institutul Cultural Român Eminescu”, numele
poetului - fiind astfel legat de România - nu s-ar
instala în mintea localnicilor măcar prin - asociere?
   Dacă acest „Institut Eminescu” ar fi invitat expres
personalități culturale pentru producția The Legend
of the Evening Star, mediatizând-o drept o capodoperă
a celui care a dat numele instituției, PR-ul pozitiv
pentru Eminescu nu ar fi semnificativ? Dacă, așa
cum am propus DRRP-ului, s-ar trimite universităților,
centrelor de lingvistică și literatură comparată,
centrelor de studii est-europeene, precum și bibliotecilor
importante americane (sau de limba engleză din
întreaga lume), pachete Eminescu multi-media, nu
l-am așeza pe marele nostru poet în rândul universalilor,
acolo unde merită?
   Când s-ar putea realiza atât de mult cu mijloace
relativ modeste, concluzia logică este că... nu există
dorință sau interes de a face ceva în această direcție.

   Notă finală
   în prezent, în afară de a le cere anglofonilor să
ne creadă pe cuvânt, nu le putem oferi decât foarte
puțin pentru credibilitatea lui Eminescu drept „ultimul
mare poet romantic”. Recunoașterea lui ca valoare
fundamentală a României este datoria românilor,
și nu se poate realiza decât printr-o strategie
guvernamentală. Lăsat la voia inițiativelor individuale
(indiferent cât de bine intenționate sau de reușite)
sau la voia cererii și ofertei de piață, Eminescu va
rămâne în continuare necunoscut, sau va intra în
atenția publicului străin doar prin teme senzaționaliste,
nesemnificative în raport cu imensa sa dimensiune
culturală.
   Intervenția instituțiilor culturale și a guvernului
este absolut imperativă, dacă Eminescu mai înseamnă
ceva pentru români. Mi-e teamă însă că mentalitatea
„globalistă” - ce a democratizat accesul la informație,
dar a redus simțitor discernământul și importanța
tradițiilor literare -, cât și criza economică mondială
vor fi scuze suficiente ca românii să nu facă
nimic. Sau cum zice Creangă: până acum ne-a fost
cum ne-a fost, dar de acum înainte tot așa o să ne
fie!
   Am ajuns la întrebarea de început, ce (ne) facem
cu Eminescu? Poate că, de fapt, întrebarea a devenit
inutilă, poate că între timp românii au acceptat
absurdul argument al irelevanței sale, iar Eminescu
a devenit irelevant și pentru cei mai mulți dintre noi.
Personal, am avut des sentimentul că mă zbat inutil.
Desigur, eu mă voi lupta și pe viitor, că așa mi-e
menirea (sau împătimirea). Nu aș fi scris însă rândurile
de față dacă nu i-aș fi păstrat o anumită speranță.

Adrian George SAHLEAN


România literară nr. 36/11 septembrie 2009

lecturi

România literară nr. 36/11 septembrie 2009

           upă mulți ani de la primele sale romane
D (Trapez, Tinerețea lui Bogdan Iravâ) și după
un deceniu și jumătate de la Tumul Nebunilor
-în care ne prezenta, într-o viziune originală,
evenimentele din decembrie 1989, privite
din tumul Televiziunii Române - , Ștefan
Dimitriu revine în forță cu un roman de 670
de pagini, Lasă zilei scârba ei (tipărit de
Editura Vremea), care va răscoli fără doar și poate
conștiința civică și politică a societății românești.
    Cu numele inspirat din Noul Testament (Evanghelia
după Matei), romanul încearcă să dea seama asupra
ultimului veac românesc, prin povestirea, la persoana
întâi, a unora dintre cele mai importante și mai dramatice
momente istorice ale acestei perioade, așa cum au fost
ele trăite de cei doi eroi principali ai cărții: Solomon
Fridman, ajuns la o vârstă matusalemică, și Pompilian
Covaliu, cu patruzeci de ani mai tânăr (primul - fost șef
al grupului de avocați al unui mare industriaș interbelic,
al doilea - scriitor și om de presă, mai întâi sub regimul
comunist, apoi în anii de după revoluție).
    Prin destinele acestor oameni și ale multor altora,
aduși de cei doi în prim-plan, într-o amplă desfășurare
de fapte individuale și de mari evenimente istorice,
cititorul de astăzi este pus în fața unei uriașe panorame
a societății românești din ultimul veac, în care poate
găsi răspunsuri și rădăcini la multe din întrebările altfel
fără răspuns sau la multe din situațiile pe care el
însuși le trăiește sau le-a trăit, forțat de împrejurări. Sunt
avute în vedere cele două Războaie Mondiale, ca și
frământata perioadă interbelică, stalinizarea și ceaușizarea
României, ca și ceea ce s-a numit „Revoluția din decembrie
1989”, apoi iliescizarea, constantinescizarea sau băsescizarea
țării, ca și deschiderea sa către lume.
    Acțiunea cărții merge până la zi, cu portrete savuroase
de cunoscuți politicieni sau magnați (Dorin Oliviu Sântu,
Liviu Năpastă, Trică Petrică, Bebe Bostanda, Maian
Pisteanu, supranumit Urâtu), de celebri ziariști (Gioni
Cristocea, Sextil Pupezeanu, Florin Bocșa Stâncescu,
Camil Năsturescu, Mișu Pricolici), scriitori (Dinu
Mircescu, Ținu Zăraru, Jănel Crevedeanu) ori filosofi
(Zahei Chelbașu, Gavrilă Răsuceanu), de renumiți
afaceriști sau interlopi, de îngeri și Demoni. O secțiune
adâncă printr-o societate pe cât de sclipitoare, pe-atât
de suficientă, pe cât de veselă, pe-atât de inconștientă,
pe cât de bogată în aparență, pe-atât de putredă în esență.
O carte pe gustul cititorului modem. Și, în același timp,
o invitație la meditație, solidaritate și acțiune.
    Fără a fi strident novatoare în formă și fără a căuta
cu orice preț efectul de scenă (pentru că, trebuie spus,
romanul are, neîndoielnic, și o temeinică dramaturgie!),
cele două filoane narative - pe de o parte, rememorările
când senine, când de un dramatism dus până la limită,
când învăluite de un umor amar ale centenarului Solomon
Fridman, pomenit de ceilalți mai ales cu familiarul
apelativ „domnul Guță”, pe de altă parte, însemnările
„la zi” ale jurnalistului și scriitorului Pompilian Covaliu,
cunoscut printre intimi mai ales sub numele de, ,Pompidou”
-împletindu-se armonios, completându-se ori, dimpotrivă,
contrapunându-se grav, ca-ntr-o compoziție wagneriană,
adesea copleșitoare, ca-ntr-o revărsare mareică ce acoperă
la un moment dat totul în calea ei. Ca înseși valurile
istoriei, care modifică din când în când lumea,
făcând-o uneori de nerecunoscut, dar nu întotdeauna în
sensul bun al cuvântului. Valuri ce răscolesc din temelii
tot ce întâlnesc în cale, săltând pentru o vreme la suprafață
mizeriile, gunoaiele, rebuturile umane, în aceeași măsură
în care pot să determine și noi începuturi ori să stabilească
și punți către noi tărâmuri de afirmare a personalității
umane. Aceasta este de altfel și șansa ce i se oferă
unui om ca Pompilian Covaliu care, în condițiile libertății
depline, dar și haotice, de după revoluția din 1989, poate
să-și ia viața de la început, și nu numai o singură dată,
ca ziarist și ca om. Prin înfățișarea acestei lumi,
numită a tranziției a acestei goane nebune după căpătuială
și poziționare cât mai avantajoasă în raport cu noile
realități social-politice ale țării (de fapt, a momentului
în care „am ieșit din temnița comunistă ca să intrăm în
jungla capitalistă”, cum spune unul din personajele
cărții), Ștefan Dimitriu ne lasă pagini de neuitat:
    „Comparând revoluția cu un cutremur social, unii
aduceau în discuție așa-zisele replici de reașezare.
Dar nu numai despre asta era vorba. In haosul și în deruta

Citind cu simpatie

        O carte

    emoționantă
    /

aceea generală, existau destui pescuitori în ape tulburi
care știau foarte bine ce fac. Pentru ei, prelungirea stării
de anarhie, a lipsei de autoritate a statului erau mană
cerească - perdeaua de fum în spatele căreia puteau
să-și facă nestingheriți jocurile”. Și astfel: ”Grevele se
țineau lanț. Fără avertisment, fără program de revendicări.
Pentru că așa era moda. Ca să nu fii mai prost decât alții.
Antipatic și retrograd. Pornind de la acest obicei de
ultimă oră, un colaborator de la «Glia» imaginase o
grevă a pomanagiilor. A cerșetorilor de la cimitire. Cu
părăsirea locului de muncă. în lipsa lor, colivele rămâneau
neîmpârțite, răposații - cu buza umflată. Dar realitatea
era mult mai crudă. Macaralele-tum din preajma scheletelor
de beton ale blocurilor aflate în construcție înțepeniseră,
ca niște cocostârci uriași, în pozițiile în care fuseseră
lăsate de macaragiii plecați la revoluție și pe urmă la
grevă. Strungurile cu programare numerică rămăseseră
să ruginească așa cum fuseseră lăsate, cu bucățile de
metal în dinți, de strungarii care uitaseră să se mai întoarcă
la locul de muncă. Trenurile halucinau pe șine la bunăvoința
mecanicilor de locomotivă, sătui de-atâta disciplină
feroviară (...). Alergând dintr-o piață în alta, mitingiștii
nici nu mai aveau timp să treacă pe-acasă, ca să-nghită
ceva, și se mulțumeau cu gogoșile calde și cu sucurile
de import (kiwi, maracuja, mango) care invadaseră
chioșcurile răsărite la fiecare colț de stradă. Așa se face
că gogoșeriile deveniseră primele semne la vedere ale
liberei inițiative, ale capitalismului biruitor. în timp
ce, în ascuns, vulpoii adevărați își croiseră pas cu pas
drumul spre marile avuții ale țării”.
  Antologice sunt de asemenea scenele apocaliptice
din pogromul legionar din București, din trenurile morții
de la Iași, din deportările de peste Nistru - după câte
știm, tratate pentru prima oară cu atâta profunzime de
un scriitor român. Amintesc, în acest sens, vânătoarea
de oameni din convoaiele mânate spre lagărele transnistrene
ale morții, povestită de domnul Guță:
  „La un moment dat, îi surprinsesem pe doi dintre
ei cu privirile ațintite asupra mea. Unul rânjea cu
dinții lui știrbi, înnegriți de tutun. Altul râdea cu dinți
de-mprumut, din tinichea ruginită și, pe alocuri, spartă.
Sila mi se transformase în groază. Fruntea mi se umpluse
cu stropi înghețați de sudoare. Dacă le plăcuse bluzonul
meu? Așa murdar și terfelit cum era! Așa pătat cu vopsea
de ulei de toate culorile, cum îl moștenisem de la baronul
Liesenthal! în momentele următoare, n-am mai avut
nicio îndoială că bluzonul meu devenise centrul atenției
lor. Eram încolțit mortal. Nu mai aveam nicio scăpare.
Mă uitasem plin de spaimă în ochii vânătorilor mei care
mă urmăreau de minute întregi ca pe-un mort. Și
dintr-o dată îmi venise ideea salvatoare. Apucasem de
pieptul bluzonului și-l sfâșiasem de sus până jos. îi
rupsesem apoi buzunarele de la piept. îi smulsesem fără
milă gulerul. Un jandarm se apropiase de mine. «Ce
faci, ai înnebunit?» - «Da, domnule sergent!» i-am
răspuns. Nu-1 mințeam. în clipa aceea, chiar înnebunisem.
Ar fi putut să mă-mpuște imediat. Ar fi avut un motiv
temeinic s-o facă. Dar și un motiv mult mai temeinic să
mă lase în viață. Eram bun de cărat morții până la prima
oprire. Eram bun de cărat morții până la toate opririle.
Chiar dacă nu mai puteam fi socotit un om, eram un
obiect folositor. Vânătorii mei scuipaseră cu năduf și-
și mutaseră ochii în altă parte. Nu mai aveau de ce să
mă privească. Nu mai aveau ce să râvnească de la mine.
Scăpasem cu viață”.
  Dar, deși copleșit de sentimentul Istoriei, al
trecerii Timpului, personajul lui Ștefan Dimitriu (și mă
refer aici, în primul rând, la jurnalist) nu devine în niciun
caz un blazat, un împăcat cu soarta. Pentru el, aflarea și
rostirea adevărului sunt preocupări de căpătâi, care-i
dau justificarea de om și, mai mult decât atât, acceptata
povară de conștiință a Cetății. De aici, sentimentul
cititorului că, parcurgând această carte, asistă de fapt la
un proces intentat de el însuși cruzimii și lașității, minciunii

Ștefan Dimitriu
Lașa zilei scârba ei

Ștefan
Dimitriu, Lasă
zilei scârba ei,
Editura
Vremea, 2009,
672 p.

și fățărniciei, ignoranței agresive și încercării de sugrumare
a libertăților firești ale omului, în primul rând a libertății
cuvântului, care este cel dintâi pas către autoritarism
și dictatură. Dar dacă - aflăm dintr-un fel de poem
închinat libertății cuvântului - demnitarii, parlamentarii,
justițiabilii, mogulii, oligarhii și „toți ceilalți beneficiari
ai jafului public și-ai haiduciei instituționalizate” puteau
fi controlați de Putere, șantajați și reduși la tăcere și
ascultare, „Cu jurnaliștii era mai greu. Nici patronii
de presă n-o scoteau întotdeauna la capăt cu ei. Se găsea
mereu câte un revoltat, câte un apucat, câte un
nesupus sau, pur și simplu, câte un sinucigaș care nu
asculta nici măcar de ordinul șefilor direcți și, profitând
de neatenția supervizelor sau de complicități discrete,
încălca pur și simplu consemnul tăcerii sau al minciunii
și dădea totul pe față, când te-ai fi așteptat mai puțin.
Era troscotul pe care credeai că l-ai smuls din
rădăcină, dar el creștea la loc, înmiit. Era virusul care
se instalase imediat după revoluție, și se dovedise
apoi de neînvins“.
    în cuvântul său, rostit la lansarea romanului,
academicianul Florin Constantiniu amintea faptul că,
în preajma asasinării sale, Nicolae lorga scrisese, în
prefața la o viitoare sinteză de istorie universală pe care
avea de gând s-o elaboreze sub numele de „istoriologia
umană”: „Din parte-mi, aș fi dorit să am mai mult talent
poetic, pentru a fi mai aproape de adevăr”. Pornind de
aici, academicianul Constantiniu remarca faptul că
„Ștefan Dimitriu are această calitate, de a ne reînvia
acest secol de istorie românească și din unghiul de vedere
al istoricului, și din unghiul de vedere al scriitorului.
Pur și simplu, el ne face concurență nouă, istoricilor. Și
nu numai că ne face concurență, dar ne depășește pe
noi. Pentru că scriitorul ilustrează pe deplin observația
lui lorga, fiind mai aproape de adevăr decât noi, istoricii,
care nu avem acest har literar”.
    Năruind mituri și nostalgii, locuri comune și prejudecăți,
cartea lui Ștefan Dimitriu îți lasă în cele din urmă un
gust amar. „Cu ani în urmă, când (domnul Guță n.n.)
îmi povestise atâtea scene de necrezut din viața sa,
trăisem cu impresia că peste trecutul acela îngrozitor,
al lui și al țării, istoria pusese un cofraj gros de plumb,
o anvelopă impenetrabilă, de genul celei care acoperea
de câteva decenii izvoarele morții de la Cemobâl. Dar
nu era așa. Răul lucra mai departe”. Dezvăluind nenumăratele
fațete ale acestui rău, Ștefan Dimitriu ne demonstrează
însă că el nu trebuie privit ca o fatalitate. Cu ochii ațintiți
către căruciorul în care doarme noul său născut,
„puiul de toamnă”, cum îl numește el, eroul cărții -
înfrânt pe moment în bătălia sa jurnalistică pentru dreptate
și adevăr - visează pentru o clipă la utopia unei împăcări
cvasi-universale.
    Este în acest roman-fluviu atâta viață, atâta clocot,
atât adevăr și, în același timp, atâta responsabilitate
pentru cuvânt, dar și atât firesc și atâta bucurie a autorului
de a-și împărtăși trăirile, experiențele, revelațiile,
într-o pendulare permanentă de la dramă la comedie,
de la lacrimă la surâs, de la farsa sinistră la bocet, de
la deznădejde la înviere, de la prăbușire la extaz, de la
sublim la caricatural și grotesc, încât cititorul, oricare
ar fi el, se va simți cucerit încă de la primele pagini de
impresionanta forță epică a acestui scriitor care, modelând
cu mână sigură magma întâmplărilor uneori copleșitoare
ale unui veac frământat și de multe ori schizofrenic,
ne dăruiește, cu această nouă apariție editorială a sa, nu
numai cartea de vârf a unui autor, ci - credem noi - și
una din cărțile de vârf ale literaturii noastre contemporane.
Nadia PANDREA

             ecuperarea pentru cultura națională a operei
       unui scriitor și om de știință român trăitor
       pe meleaguri străine seamănă în multe privințe
       1     cu salvarea unui suflet rămas în suspensie
      y           în ceața purgatoriului. Nu sunt puțini cei
  \          care-și așteaptă încă intrarea în cultura
 1^         țării lor. Faptele le recomandă recunoașterea,
 ■          mai mult, cinstirea, dar cei mai mulți
             dintre conaționalii lor nu par să bage de
seamă. Cel care o face pentru noi este Iordan
Datcu, iar cărturarul pe care îl restituie culturii în care
s-a format și căreia îi aparține este Ioana Andreescu.
Volumul Ioana Andreescu. Eseu despre proza și studiile
sale de antropologie continuă și amplifică un efort de
reintegrare inițiat de același cu ani în urmă, odată cu
apariția Dicționarului etnologilor români și Dicționarul
General al Literaturii române.
    Ioana Andreescu a părăsit România după ce, ca redactor
la Editura pentru Literatură, timp de aproape un
deceniu și jumătate, contribuise la afirmarea unor scriitori
tineri pe atunci, colegi de generație ca Sorin Titel, Nicolae
Velea, Mioara Cremene sau Nicolae Breban și publicase
ea însăși un prim roman, Soare sec.
    Trecerea de cealaltă parte a, pe atunci, Cortinei de
Fier, faptul se petrecea în 1972, a fost însoțită de o neașteptată
iluminare a destinului. Fără să abandoneze literatura de
ficțiune, scriitoarea avea să publice în țara de adopție
traducerea romanului apărut inițial la București (Soleil
aride ) și un deceniu mai târziu Discours sentimental,
ea avea să descopere, poate doar să-și conștientizeze,
obiceiurile țăranilor în mijlocul cărora se născuse. Urmează
la Paris studii de antropologie sub îndrumarea unui mentor
român, Paul Stahl, ajuns și el în condiții similare în lumea
liberă, parcurge toate etapele devenirii și publică două
lucrări pe care nici un cercetător serios în domeniu nu
le va putea ignoara de acum înainte.
    Mourirâ l’ombre des Carpathes (în colaborare cu
Mihaela Bacou, fiica lui Dumitru Bacu, un scriitor
excepțional de puternic, autor între altele al volumului
Pitești - Centru de reeducare studențeasca) prezintă
aspectele noi, adesea neașteptate pe care le ia ceremonialul
funerar în lumea satului comunist. Lipsurile îndurate pe
lumea asta îl fac pe cel care se apropie de moarte să se

Studii
de
antropologie
concentreze asupra lumii de dincolo. El își pune speranțele
în posibile schimbări în bine în viitor. Stă în puterea lui
să pună bazele unui trai postum pe măsura dorințelor.
Riturile compensatorii iau forme dintre cele mai diverse.
Nesiguri că cei apropiați vor îndeplini datinile potrivit
tradiției, bătrânii preiau grija propriei înmormântări
încă din timpul vieții. Ei își fac pomenile, parastasul -
asemuit adesea cu o masă de nuntă - se face în prezența
celui încă nedecedat. Adeseori bătrânul asistă la repetiția
propriei sale înmormântări. Schimbările, devierile de
funcție ale diverselor momente au fost prompt sesizate
de către cei care au intrat în contact cu lucrarea. Pentru
a urmări înnoirile produse în desfășurarea ceremonialului,
scriitoarea vine de la Paris în satul natal din Oltenia. Se
înțelege că evenimentul trezește în epocă suspiciunea
autorităților. Ea este urmărită, fiecare cuvânt este interpretat,
casetele cu înregistrări sunt pe punctul de a fi confiscate.
Apariția volumului în spațiul de limbă franceză a stârnit
interesul cercetătorilor etnologi. Persistența, ba chiar
amplificarea obiceiurilor tradiționale legate de moarte
într-o țară marxistă care se declară ateistă este percepută
ca o formă de opoziție un fel de contra-putere, un
mijloc de apărare pentru prezervarea identității colective,
cum avea să observe unul dintre recenzenții cărții.
    Oii sont passes Ies vampires? Apărută în 1997 cu o
prefață de Genevieve Calame-Griaule, este o investigație
a atât de complexelor relații dintre vii și morți, a solidarității
și comuniunii dintre ei. Pornind de la Bram Stocker, tema
vampirismului, localizat în spațiul transilvan, s-a blocat
în spectrul subiectelor de groază. Realitatea este incomparabil
mai nuanțată, trecutul fenomenului poate fi urmărit
până la Homer, iar spațiul cuprinde un teritoriu gigantic,

incluzînd și America
de Nord. (Cu un secol
și jumătate în urmă au
fost semnalate în
Connecticut dezgropări
de morți, suspectați că
ar fi transmis după
moarte boala care i-a
răpus pe supraviețuitorii
din propriile familii.)
Autoarea cercetează
fenomenul curent al
strigoilor în spațiul
familiar al Olteniei
natale, un loc în care
credințele în capacitatea
mortului de a reveni
printre vii persistă,
ba chiar au cunoscut o

surprinzătoare recurență în ultimele decenii.
    Ioana Andreescu s-a constituit, așa cum observă Iordan
Datcu, într-o punte între cultura României și cea a Franței
în care și-a desăvârșit opera. Ca scriitor, Ioana Andreescu
a surprins viața de zi cu zi a oamenilor dintr-o comunitate
rurală a României postbelice, temerile, speranțele și
decepțiile din anii de început ai comunismului. Ca antropolog,
ea este una din personalitățile care au contribuit la o
mai bună cunoaștere a tradițiilor țării noastre și locul ei
în cultura lumii. Nu e puțin lucru într-un timp în care cele
mai multe informații despre România se întâlnesc mai
ales în tabloide. Cazul ei nu este unic. Numărul compatrioților
noștri care au făcut cunoscută cultura românească pe alte
meridiane este impresionant de mare, iar contribuția lor
se cuvine apreciată. Cine le va deschide și lor poarta și-i
va primi în pritaneu?


Constantin ERETESCU


    Iordan Datcu, Ioana Andreescu. Eseu despre
proza și studiile sale de antropologie, Editura Grai și
Suflet - Cultura Națională, București, 2009, 158 p.

A fi vizibil în
cultură



(continuare din pagina 3)

Un fizician de primă mărime pătrunde în
forță în lingvistică

  loan-Iovitz Popescu a excelat în fizica plasmei și
este de mult membru titular al Academiei Române. în
ultimii ani, în ciuda vârstei a treia la care se află, a
reușit să aducă un vânt proaspăt în domeniul lingvisticii
cantitative, prin transferul unor idei din fizică. Sfidând
obiceiurile, a pătruns de la început pe poarta principală
a domeniului, colaborând cu câțiva dintre cei mai
redutabili cercetători de acolo. Rezultatul: a publicat
în luna mai 2009, la Editura Springer, Netherlands,
„Zipf law - another view”, în colaborare cu doi autori
germani; în luna iunie 2009, la Editura Mouton de
Gruyter, „Word Frequency Studies”, în colaborare; în
luna iulie 2009, la Editura RAM-Verlag, „Aspects of
Word Frequencies”, în colaborare cu încă doi autori.
De menționat că, la toate aceste lucrări, loan-Iovitz
Popescu figurează ca autor principal. Desigur,
aceste trei monografii venite una după alta la


interval de câte o lună sunt rezultatul unor elaborări
care au ocupat mai mulți ani. Acei cititori care s-ar
putea mira de o posibilă relevanță a fizicii în lingvistică
le spunem că fizica și-a demonstrat de mult capacitatea
de a furniza lingvisticii idei și metode. Ideea de
informație, atât de importantă în studiul limbajului,
a apărut inițial în termodinamică. în anii ’50 ai secolului
trecut apăreau cărți ca aceea din 1959 a fizicianului
Leon Brillouin, „La Science et la theorie de 1’Information”
sau aceea din 1957 a lui L. Apostel, B. Mandelbrot
și A. Morf, „Logique, langage et theorie de 1’Information”.

Provocarea lui Gheorghe Păun: Este
celula biologică un posibil calculator?

   A fost lansată în urmă cu peste zece ani. în
fiecare an se ține un „Workshop” internațional pe
această temă, de fiecare dată în altă țară. Prima
ediție a avut loc la Curtea de Argeș, în anul 2000, iar
a zecea ediție s-a ținut, prin excepție, tot la Curtea
de Argeș, în perioada 24-28 august 2009; explicația?
Curtea de Argeș este orașul cel mai apropiat de comuna
Cicănești, județul Argeș, locul de baștină a lui Gh.
Păun. Este inutil să explicăm importanța științifică
și filozofică a provocării lui Păun. Domeniul pe care
l-a inițiat se numește „Calculul cu membrane” (Membrane
computing) și beneficiază acum de o bibliografie
imensă. Nici Păun nu a solicitat (și deci nu a beneficiat)
de vreo promovare. Și-a făcut-o singur. A trimis articolele
de lansare a provocării sale la cele mai exigente reviste
din domeniul informaticii. Zece reviste internaționale
au dedicat numere speciale domeniului creat de Păun.
Câteva cărți, publicate la mari edituri internaționale


(în primul rând Springer) prezintă domeniul respectiv,
prima dintre ele fiind chiar a lui Păun.

Un studiu de caz; Românii în semiotică

   Am ales acest domeniu, deoarece include toate
disciplinele tradiționale și deoarece există un Handbook
în care pot fi urmăriți toți autorii; a fost editat de Roland
Posner, Klaus Robering și Thomas A. Sebeok în
anul 2004, cuprinde patru volume totalizând vreo 4000
de pagini și a apărut la Editura Mouton de Gruyter,
Berlin, New York. Se constată că toți autorii români
(cu o singură excepție) care au reținut atenția acestui
Handbook au beneficiat de publicații în reviste
internaționale sau/și la edituri internaționale, din
Occident: Sorin Alexandrescu, Sergiu ALGeorge,
Alexandru T. Balaban, Pia Brinzeu, Anton Dumitriu,
Mircea Eliade, Teodor Flonta, Florin Florescu, Sanda
Golopenția-Eretescu, Silvia Hămău, Solomon Marcus,
Paul Miclău, Victoria Moldovan, Mariana Neț, Gheorghe
Păun (cu o carte în limba română), Dominique
Nasta, Thomas Pavel, Marius Sala, Tatiana Slama-
Cazacu, Sorin Sonea, Cristian Suteanu, Ion Tordea,
Sabetai Unguru, Emanuel Vasiliu, Carmen Vlad.
Dar unii dintre aceștia nu figurează cu lucrări de
cercetare, ci cu articole de prezentare a semioticii
românești.
   Revistele românești au încă o slabă prezență în
lume, chiar și atunci când sunt în limbi internaționale,
iar articolele de prezentare a cercetării românești (formă
de promovare) sunt încă prea puțin citite.

Solomon MARCUS


România literară nr. 36/11 septembrie 2009

România literară nr. 36/11 septembrie 2009

n 1994, într-o noapte lungă, la Paris, după o cină,
tradițională, la circiuma din cartier, după discuții
animate, după hohote de rîs și mucalite observații,
după zeci de țigări ce-și duceau fumul pînă în
tavan și înapoi, mult după mietul nopții, Virgil
Ierunca a început să ne vorbească calm despre
una dintre ultimele lui descoperiri muzicale: „IL
GIARDINO ARMONICO“ Liniștea s-a așternut ca într-
un amfiteatru. Felul lui de a vorbi despre muzică era
copleșitor. Știința sa solidă a fost mereu dublată de o
preocupare constantă, profesionistă, de studii comparative,
de căi multiple de a afla și de a discuta, frenetic,
despre cele mai fantastice înregistrări, interpretări solistice
sau orchestrale, despre citiri dirijorale cu totul originale
ale unor partituri majore. Colecția de discuri a lui Virgil
Ierunca este una dintre cele mai consistente pe care
am avut șansa să le văd. Am ascultat puțin, am primit
cîteva daruri care mă bucură și astăzi, care îmi
liniștesc neliniștile. E imposibil să uit noaptea cu și

Paradisul armonic

despre „II Giardino Armonico“. Seducția povestitorului
era o cale de acces într-o grădină paradisiacă, o
grădină a miracolelor. Nu doar a sunetelor. Am trecut
atunci, timp de o noapte, prin Anotimpurile lui Vivaldi.
De mai multe ori. Mă întrebam, înainte ca Virgil Ierunca
să dea drumul muzicii, ce poate să fie ceva atît de
formidabil la unul dintre concertele cele mai cîntate, mai
cunoscute, poate?... accentele, lamentațiile, dramatismul,
învolburarea instrumentelor de altădată, parcă, atacurile
în fraza muzicală, tensiunea durerii se plimbau prin
suflet, prin inimă, prin toți porii cu care mă îmbibam de
miracol. încă o dată și încă o dată. Pînă în zorii dimineții.
Monica Lovinescu a șoptit doar atît: “Mai tare, Virgil!
Și deschide ferestrele!...”
    Mi-am procurat, de atunci, mereu, multă vreme
sub îndrumarea tandră a lui Virgil Ierunca, toate cd-urile
acestui grup fabulos. Am învățat să ascult, altfel, datorită
acestor muzicieni, muzica barocă. Să mă educ în spiritul
unei altfel de rigori și de nebunii, pasionale, în felul
lor de a redescoperi nu doar muzica și intrumentele,
poate, ale secolelor al șaptesprezecelea și al optsprezecelea,
ci și un mod de a privi lumea. Ca pe o grădină armonioasă.
Incredibil! Un soi de puritate, astăzi, cînd totul este
impur, pătat, degradat, descompus, mirositor. Cînd
moartea a încolțit, din toate părțile, viața. Cînd frica,
batjocura și umilința au luat locul demnității, moralei.
Am făcut cadou cd-ul cu Anotimpurile și prietenilor
mei. Au devenit fani. Am primt, mai tîrziu, de la ei,
înregistrări noi, cele cu Cecilia Bartoli. O cîntare incredibilă
a unui Vivaldi care, așa, te apropie de miracolul divinității.
De armonie în vremuri nearmonioase. De lumina pe
care, de prea multe ori, nu o mai observăm. Mărturisesc
că, nu știu de ce, nu am simțit că îi voi putea asculta
pe viu. I-am ratat mereu pe ici, pe colo. Am primit, ca
pe o minune, noaptea de 6 spre 7 septembrie, de la
Ateneul Român. Așa mi-am făcut intrarea la această
ediție, cea de-a nouăsprezecea, a Festivalului “George
Enescu”. Cu „n Giardino Armonico“. Le știam pe dinafară
chipurile din tot felul de coperți de discuri, interviuri.
Nu sînt specialist, nu fac o cronică muzicală. Vreau doar
să fac cumva ca prin cuvînt, prin această împărtășire a
unei emoții mari, să mai conduc pe cineva în acest paradis.
Nu am ascultat doar mari muzicieni, căutători ai unor
sonorități rătăcite, am privit niște artiști care interpretau
cu tot corpul partitura. Care, discret și modest, te făceau
prizonierul unei transe inundată de bucurie. Ciudat! S-a
cîntat II pianto di Maria... ca o terapie eliberatoare de
nimicnicie. De întuneric. De trădare. De lașitate.

Pentru Virgil Ierunca

   Sînt și anul acesta, ca întotdeauna de ediții în șir,
mari nume de dirijori, de orchestre, de soliști într-un
program variat, inspirat, amplu. Saint Martin in the Fields
și Murray Perahia au făcut, de mult, primii, sold out
la Ateneu. Va veni, din nou, Christian Zacharias acum
cu Orchestra de cameră din Lausanne. Din nou
Martha Argerich. Va cînta cu Roy al Philarmonic Orchestra.
Pe care o va dirija și Horia Andreescu, cu Joshua Bell
solist, cel care a acceptat acum doi să cînte în locul lui
Vengherov, accidentat la mînă. El vine anul acesta ca
dirijor, a mai fost și anul trecut invitat la Ateneu în această
nouă ipostază, și dirijează Filarmonica noastră într-un
concert ce-i va avea ca soliști pe Alexandru Tomescu,
Horia Mihail și Răzvan Suma. Dan Grigore cînta Schumann
sub bagheta lui Vladimir Ashkenazy cu Philarmonia
Orchestra. Elisabetha Leonskaya susține un recital la
Ateneu, mult Chopin, o sonată pentru pian scrisă de
George Enescu în 1924. Nelson Freire cîntă Bach,
vom asculta Orchestra Maggio Musicale Fiorentina, pe
Marin Cazacu, multă muzică contemporană, vedem
baletul din Monte Carlo cu La Belle, muzica lui Ceaikovski
și coregrafia lui Jean-Christophe Maillot. O mică
parte din aceste evenimente au avut loc, cele mai
multe abia urmează. Un marathon de aproape o lună.
Un tur de forță. Un mare privilegiu pentru noi toți. Nu
știu cum este organizat, ce perfecțiuni sau imperfecțiuni
- sau știu una pentru că m-am lovit direct de ea, cînd
prietenii mei cu abonament m-au sunat disperați că
am întîrziat seara, la Ateneu, pentru „simplul” motiv că
pe biletele lor, pe toate, ora începerii, tipărită, este 22 în
loc de 22.30 - sînt doar un spectator plătitor de bilete.
Ca întotdeauna.
   Pentru mine, în maniera cea mai subiectivă, ediția
aceasta stă sub semnul întîlnirii cu, ,11 Giardino Armonico“.
Nu mi s-a părut deloc o întîmplare că scaunul de lîngă
mine a fost neocupat. Era al lui Virgil Ierunca. Pe care
l-am simțit, cu parfumul țigărilor de foi, lîngă mine.
După miezul nopții, prin ploaie, m-am pierdut, într-o
liniște pioasă, pe străzile ude ale orașului meu. Am ajuns
acasă și mi-am pus primul meu cd cu ei, Anotimpurile
de Vivaldi, primit de la Virgil Ierunca în 1994. Am auzit,
ca atunci, șoaptele Monicăi: Mai tare! Și deschide
ferestrele!... pînă în zori, muzica s-a revărsat și a cuprins
strada mea, orașul meu, sufletul meu, amintirile mele și
s-aînalțat sus, sus, pînă acolo sus. Plînsul viorii... o dată,
și-ncă o dată, într-o grădină a luminii.

Marina CONSTANTINESCU


    Ediția din 2009 a Galei Tânărului Actor HOP s-a încheiat în seara zilei de 5 septembrie.
Juriul final a fost format din Florin Fieroiu (coregraf), Ana Ioana Macaria (actriță), Marius
Manole (actor), Vlad Massaci (regizor), Virginia Mirea (actriță).

    Premiul „Maria Filotti”, acordat de către Prințul Șerban Cantacuzino, a fost câștigat de:
Valentina Andreea Zaharia, care a prezentat în secțiunea individual „Buna Vestire” din, Elogiul
mamei vitrege” de Mario Varga Llosa

    Premiul „Sică Alexandrescu“: (începând cu a V-a ediție), Premiul special al juriului: Eliza
Țuțurman, care a interpretat în secțiunea individual „Ispitele Sfanțului Anton” după Gustave
Flaubert

    Secțiunea individual:
    Premiul „Ștefan lordache” pentru cel mai bun actor: Marian Adochiței, care a prezentat


Premiile
Galei Tânărului Actor HOP 2009

  concurs „Și uite-așa ne trezim într-o bună zi cu mii de câini ieșind din mare” de Matei Vișniec

    Premiul pentru cea mai bună actriță: Agnes Benedek, care a prezentat „Halta Ibusar”

    Secțiunea grup:
    Premiul pentru cel mai bun spectacol: spectacolul MERGE după „Autobahn” de Neil
LaBute cu: Ciprian Mistreanu și Oana Porav-Hodade

    Premiul Publicului
    Secțiunea individual: Irina Ivan, cu spectacolul „Barbați și vibratoare” de Clara Flores și
Antoaneta Zaharia
    Secțiunea grup: Clișee?!?, spectacol de pantomimă, dans și film mut de Barbara Crișan,
cu: Dana Anghel, Simina Contraș, Aii Deac, Lorelei Ghazawi, lulia Merca, Gabriel Sterian
și Ada Șoaică.

festivalul "George Enescu"

Generatii diferite,
stiluri diferite


• Competiția tinerilor muzicieni • Personalități ale muzicii
europene... • Creații românești

ebutul acestei săptămâni muzicale a Festivalului
enescian a fost marcat de concertul de gală al
celor trei secțiuni ale Concursului internațional.
Tinerețe ce urmează calea unei prețioase maturizări,
considerabilă experiență manifestă în plan
profesional și uman, un artist ce dezvoltă un
fond interior consistent, un impresionant talent
al zicerii muzicale, un captivant virtuoz al

claviaturii, un muzician ce comunică eficient cu orchestra,
cu dirijorul... Acesta este pianistul Amir Tibenikhin din
Kazakhstan, cel care la 32 de ani cucerește laurii
marelui premiu al Concursului „George Enescu“, secția
pian. Zilele trecute, la Ateneul Român, în compania Orchestrei
Filarmonice „Transilvania⁴⁴ din Cluj, a dirijorului Florin
Totan, Amir Tibenikhin ne-a prezentat cel de-al treilea
Concert în re minor de Serghei Rachmaninov, un veritabil
cumul al virtuozităților pianistice; este lucrarea cu care
Rachmaninov însuși a cucerit continentul nord-american
cu aproape un secol în urmă. Aici, acum, Amir ne-a cucerit
pe noi. A studiat la școli înalte, la Moscova cu marele pianist
Mikhail Voskresensky, la Hanovra cu celebrul pedagog
Heinz Kammerling. Buna educație a rodit pe terenul
unui talent important! Dispune de o generozitate a cântului
ce hrănește în mod inteligent spiritualitatea de natură slavă
a muzicii compozitorului rus. Laurii premiului îi deschid
perspectivele unei cariere mai mult decât promițătoare!
    La concursul de vioară, premiul cel mare a revenit
polonezului Jaroslaw Nadrzycki, de 25 de ani, absolvent
la Royal Academy of Music, la Londra, al Universității
„Mozarteum⁴⁴ de la Salzburg. în compania aceluiași colectiv
simfonic, a unui dirijor ce dispune de o greu egalabilă
experiență cum este Ilarion lonescu-Galați, tânărul violonist
a prezentat Concertul în re minor de Jan Sibelius; nu dispune
încă de datele unei susțineri ample; ...dar deține o pregnanță
a cântului susținut de siguranța trăsăturii de arcuș; mă refer
la finalul concertului, deține o maleabilitate a tonului
violonistic ce sensibilizează volutele cantilenei părții
secunde. Concurenți din China, Qian Shen-Ying și Lam
Lan Chee, sunt câștigătorii concursului de compoziție,
de muzică de cameră și muzică simfonică. Competiția a
găzduit un număr record de 184 de lucrări! Unele dintre
acestea - cometariile aparțin membrilor juriului -
dispun de un meșteșug ferm stăpânit, dezvoltă o comunicare
muzicală captivantă. Dar aproape toate sunt lipsite de datele
certe ale originalității, aspect care certifică valoarea operei
de artă. în concert însă, cum este instituit, a fost prezentată
lucrarea câștigătoare a ediției precedente; „Sound of
Meditation⁴⁴ de Hu Xiao-ou este o lucrare disproporționat
de extinsă; denotă carențe ale imaginației, denotă - îmi
permit a o spune - un meșteșug componistic precar.
Originalitatea, talentul nu se învață nici la școlile cele înalte!
Harnici, perseverenți, unii dintre aceștia sunt talentați;
concureții de origine asiatică își însușesc treptat datele
spiritualității de sorginte europeană; câștigă treptat piața
noastră muzicală. Globalizarea se manifestă și în acest
domeniu. Pe de altă parte, nu poți să nu observi că la nivelul
primelor trei locuri, la toate cele trei secții ale Concursului,
tinerii muzicieni români lipsesc cu desăvârșire. Iar
școala românească de pian, de vioară, chiar cea de compozie,
strălucesc prin absență. Este, oare, o întâmplare a momentului
sau o situație care trebuie să ne pună pe gânduri, să ne
îndemne la acțiune?
    Să o recunoaștem, serile de muzică românească pe care
le găzduiește actuala formulă a Festivalului enescian se
dovedesc a fi revelatoare în ce privește potența artistică a
multora dintre creatorii noștri; cei de azi, cei de ieri.
    Nu exagerez când consider că avem de-a face cu un
veritabil tezaur de valori ce ni se dezvăluie la nivelul cel

mai înalt al performanței instrumentale și vocale. Iar aceasta
atât în cazul evenimentelor proprii spațiilor tradiționale de
muzică, dar și a acelora petrecute - să zicem - ad hoc,
evenimente ce s-ar cuveni a se petrece într-un spațiu deschis,
eventual stradal, accesibil marelui public.
    La nivelul colectivităților restrânse se poate vorbi chiar
de o solidaritate a muzicienilor performeri cu muzicienii
creatori. Mulți dintre compozitori conduc grupuri instrumentale
camerale - cum se spune astazi - „de geometrie variabilă⁴⁴,
formații instrumentale în programele cărora, alaturi de
lucrările colegilor, sunt promovate propriile creații. Căci
în programele marilor colective simfonice bucureștene,
ale celor din diferitele centre culturale ale țării, cu greu poți
pătrunde. Iar selecțiile sunt aleatoare. Rareori țin cont de
argumentele calității, ale originalității, ale naturii mesajului.
Creatori ai trecutului nu prea îndepărtat sunt uitați sau
beneficiază de o prezență formală în programele stagiunilor
de concerte ale colectivelor simfonice. Ne aducem aminte
de Myriam Marbe, de Aurel Stroe, de Ștefan Niculescu,
Tiberiu Olah, de Anatol Vieru, de Dan Constantinescu...
cu prilejul unora sau a altora dintre edițiile festivaliere. Iar
creațiile lui Mihail Jora, Constantin Silvestri, Dinu Lipatti,
Paul Constantinescu, Marțian Negrea, Sigismund Toduță,
Theodor Grigoriu, de asemenea ale lui Mihai Moldovan,
Liviu Glodeanu, Mihai Mitrea-Celarianu... le întâlnim și
mai rar.
    Zilele trecute, la București, concertele de muzică
românească ale Festivalului au făcut restituiri importante.
Active s-au dovedit a fi formațiile conduse de câțiva dintre
compozitorii care au preluat conducerea artistică și inițiativa
structurării programelor de concert. Mă refer la formația
„Archaeus⁴⁴, condusă de compozitorul Liviu Dănceanu, la
ansamblul „Profil⁴⁴, condus de Dan Dediu, la ansamblul
„Hyperion⁴⁴, condus de lancu Dumitrescu, la ansamblul
„Traiect⁴⁴, condus de Sorin Lerescu, ansamblul „Devotio
moderna⁴⁴, condus de Carmen Câmeci, ansamblul „Pro
Contemporania⁴⁴, condus de Irinel Anghel... Lor li se alătură
formațiile Trio „Contraste⁴⁴, o admirabilă formație de soliști
concertiști, formația de instrumente de percuție „Game⁴⁴,
condusă de Alexandru Matei, Corul de cameră „Preludiu⁴⁴,
condus de dirijorul Voicu Enăchescu, corala camerală „I.C.
Danielescu⁴⁴, condusă de Valentin Gruescu...
    A fost un veritabil serial de concerte camerale și simfonice;
a fost găzduit săptămâna trecută, la Ateneul Român, în
cadrul primului mare moment al actualei ediții a Festivalului
enescian. Generații diferite. Stiluri diferite. Proces creator
individualizat, de la un compozitor la celălalt. Muzică de
largă adresare; ...sau muzică ce pune întrebări, ce propune
teme de meditație. Improvizație mai mult sau mai puțin
liberă; rigurozitate în construcție, formule instrumentale
distincte, de la tradiționalul cvartet de coarde la orchestra
simfonică mare, de la sursele sonore cunoscute la
muzica asistată de calculator...
    Am audiat muzica ce depășește granițele timpurilor.
Mă refer la Sonata a 3-a pentru pian de Aurel Stroe, prezentată
de pianistul Sorin Petrescu, la piesa „Spectacol pentru o
clipă⁴⁴ de Octavian Nemescu - prezentat de ansamblul
„Traiect⁴⁴, condus de Tiberiu Soare, la lied-urile maestrului
Pascal Bentoiu - prezentate de duo-ul voce-pian Bianca
și Remus Manoleanu, la cvartetele de coarde scrise cu
decenii în urmă de Lucian Mețianu, de regretatul Liviu
Glodeanu, prezentate de cvartetul „Florilegium⁴⁴.
    Am audiat cu vădit interes lucrările mai noi semnate
de Fred Popovici, de Maia Ciobanu, de Liana Alexandra
sau de Vasile Timiș; ...de asemenea cunoscutele „Scoarțe⁴⁴
de Mihai Moldovan, Concertul pentru clavecin și ansamblu
de Myriam Marbe - prezentate de Filarmonica „Moldova⁴⁴
din Iași, condusă de Christina Drexel, Concertul pentru

corzi de Sigismund Toduță - prezentat de Filarmonica
„Transilvania⁴⁴ din Cluj, condusă de Sascha Goetzel - un
artist autentic, pasionat în descoperirea noului, apoi lucrări
semnate de Ștefan Niculescu, de Tiberiu Olah, creații
readuse în actualitatea timpului nostru de ansamblul „Game⁴⁴,
de asemenea „Responsorial III⁴⁴ de Cornel Țăranu...
   Creații spectaculoase, captivante? Mă gândesc la „Ielele⁴⁴
Doinei Rotaru, apoi la „Hosanna⁴⁴, semnată de regretatul
Costin Cazaban, la „Athanor⁴⁴ de Ana Maria Avram. Am
audiat lucrări ce oferă o judicioasă proporționare a timpului,
cum este „Din sunetul pământului...⁴⁴ de Ulpiu Vlad sau
„Trileme⁴⁴, semnată de regretatul Dan Voiculescu și prezentată
de ansamblul „Archaeus⁴⁴, Concertul pentru saxofon și
orchestră de Călin loachimescu, prezentat de dinamicul
artist care este Daniel Kientzy, de asemenea Trio-ul Violetei
Dinescu. Cuceritoare solo-uri pentru flaut,,,Dizzy Divinity⁴⁴,
semnată de regretatul Horațiu Rădulescu, și „Aulodie⁴⁴
de Eugen Wendel, au fost susținute de Ion Bogdan Ștefănescu.
Reapar în actualitate tineri creatori aflați la început de drum.
Mă gândesc la Diana Rotaru, de asemenea la Mihai
Măniceanu; una dintre distincțiile secundare ale actualei
ediții a concursului de compoziție a fost conferită tânărului
compozitor Cristian Lolea, un talent imaginativ ce dispune,
deja, de împliniri importante, cu totul promițătoare.
   Pe de altă parte, salutară îmi apare interpretarea în
adevăr creatoare a datelor melosului bizantin;... în cazul
maestrului Theodor Grigoriu; mă refer la Concertul pentru
vioară, admirabil prezentat de Sherban Lupu, sau - mai
aproape de sursele bizantine - la mai tânărul Nicolae
Teodoreanu. Am audiat lucrări semnate de creatori ce
aparțin spațiului spiritual franco-român, anume Costin
Miereanu, Horia Șurianu, regretatul Mihai Mitrea Celarianu...
Sunt doar câțiva dintre compozitorii care configurează,
la noi, acest spectru larg de valori, de atitudini componistice.
Este un spațiu care, pe drept, își găsește loc în marele concert
al spiritualității europene, atât de proprie personalității
enesciene.
Dumitru AVAKIAN

România literară nr. 36/11 septembrie 2009

arte

   e măsură ce "actele" sale se derulează, realizezi că filmul
A se poate termina în atâtea feluri diferite nu pentru că
J acest lucru este doar posibil, ci pentru că acest lucru nu
   mai contează, ci doar acest hic et nune dramatic."

România literară nr. 36/11 septembrie2009

             leuth este un film minimalist, departe însă
/de accepția dată minimalismului cu privire
la noul val românesc. Prezența lui Harold
Pinter ca scenarist poate da una din cheile
filmului pentru cel care este familiarizat cu
teatrul său absurd de o factură cu totul specială.
Filmul este turnat după piesa lui Anthony
Shaffer, cu Jude Law și Michael Câine, singurii
actori pe scenă, și aici urmează partea interesantă, filmul
este un remake dacă se poate spune așa, în 1972, regizorul
Joseph L. Mankiewicz a realizat o ecranizare a piesei
lui Shaffer, numai că atunci Shaffer semna foarte
firesc și scenariul. Iar filmul îl avea în distribuție pe
Lawrence Olivier în rolul lui Andrew Wyke, un romancier
bogat pe cale de a divorța de soția sa, Maggie, iar același
Michael Câine joacă rolul lui Milo Tindle, rol jucat
acum de Jude Law. Filmul are o singură locație, casa lui
Andrew Wyke, cu compartimentele sale Star Trek,
asemeni celor ale unei nave spațiale, cu un decor minimalist
care i-ar fi plăcut unui Le Corbusier, cu o cameristicâ
postmodemă de video-instalație, cu o mulțime de gadgeturi,
spoturi, uși glisante și spațiu liber în a cărui atmosferă
plutește ca într-un acvariu lumina spectrală, siderală,
redirecționată ca într-un spectacol de balet asupra
personajului, creând un halou în jurul lui sau proiectându-
1 într-un univers alternativ. Casa devine un personaj în
sine, ea reprezintă și scena de teatru pe care se desfășoară
confruntarea dintre Milo (Jude Law), amantul soției
lui Andrew (Michael Câine) și acesta, un joc de-a șoarecele
și pisica, între imaginația nu tocmai sănătoasă (dar
cine solicită așa ceva?) a unui scriitor de romane polițiste
și cea a unui tânăr deloc inocent, alunecos prin însăși
natura meseriei. Răzbat la Jude Law ecouri din Closer
al lui Mike Nickols. De fapt, avem filmată o excelentă
piesă de teatru, câteva gros planuri sunt minunate, precum
și plimbările prin apartament dintr-o cameră în alta
sau cele cu liftul. Fiecare dintre persoanje preia pe
rând controlul asupra situației și-l pierde apoi în favoarea
celuilalt. Invitându-1 la el acasă, Andrew a pregătit un
întreg scenariu de descalificare a amantului care-i
pune coame cu o satisfacție abia disimulată. Totul pornește
cu invitația soțului adresată amantului de a fura bijuteriile
soției, el urmând să obțină prima de asigurare și garanția
că având bani de cheltuială, soția nu va mai dori să se
întoarcă la el. Spectacolul începe când acesta este convins
să accepte scenariul pe care Andrew i-1 propune, dar
unde nu bănuieșlte ce va fi în actul imediat următor.
Iar versatilul scriitor îi oferă un rol pe cinste în care

Romancierul si actorul
            /

umilirea adversarului joacă un rol capital. Dar piesa
nu se sfârșește aici, pentru că Milo preia controlul revenind
atât ca actor în pielea de împrumut a detectivului
Eddie Block, cu un accent cockney irezistibil, Milo joacă
perfect rolul detectivului conducând ancheta până în
momentul climactic al „uciderii” lui Milo. Acolo identitatea
sa este revelată și de sub mască apare actorul, iar
duelul continuă pe palierul umilirii soțului încornorat.
Registrul cromatic-afectiv se schimbă și el, scena geloziei
punctată de lumina verde se transformă aici într-un
joc homoerotic condus cu finețe beneficiind de o spectrală
lumină roșie de cabaret sau de bordel. Nici mai mult nici
mai puțin, scriitorul îi propune actorului să devină asemeni
unuia dintre personajele sale, să ocupe o cameră în
apartamentul său și să rămână alături de el pentru
totodeauna. Nici așa lucrurile nu se fixează, emoțiile
sunt la rândul lor măști, ambii le folosesc însă atât de
credibil încât atunci când ele cad pentru a fi înlocuite de
altele se creează un sentiment de incertitudine vecin
cu schizofrenia, iar identitatea fiecăruia devine nu numai
provizorie, ci și un spațiu vid care poate fi umplut aproape
cu orice. Crima care are locul ei în toată această înscenare
iscusită urmărită parcă de ochiul distant al unui magister
ludi, al unui trickster, se dovedește un simulacru, ultimul
glonț tras de soțul încornorat era unul „orb”, dar Milo
leșină ca o doamnă sensibilă din alt secol. Prestația sa
moale este înregistrată și trimisă lui Maggie ca și aceasta
să constate lipsa de probitate virilă a tânărului amant.
Când acesta reia partida îl va obliga pe Andrew să poarte
bijuteriile soției, devirilizare simbolică și compensatorie.
Ca și în piesele lui Harold Pinter, personajele pierd



referințele sociale, scena pe care evoluează se desprinde
de orice contingență, devine una „metafizică”. Cât de
bine rimează acest univers cu cel dramatic al lui
Harold Pinter din Caretaker (1960) sau Homecoming
(1965)! însă piesa lui Pinter care se apropie cel mai mult
de cea a lui Shaffer este Betrayal (1978) unde totul se
derulează invers ca și în filmul lui Gaspar Noe, hreversible
(2002). Histrionismul alunecă spre patologie și invers,
încât nu mai este clar cine controlează pe cine, cine este
stăpânul jocului, cine îl trăiește cu pasiune, cine îl trăiește
cu teroare. Rolurile sunt interșanjabile, victima devine
călău și invers, urmând aproape același traseu al „înscenării”.
Pe măsură ce „actele” sale se derulează, realizezi că
filmul se poate termina în atâtea feluri diferite nu pentru
că acest lucru este doar posibil, ci pentru că acest
lucru nu mai contează, ci doar acest hic etnunc dramatic,
într-un fel postmodem, substanța romanelor lui Andrew
este încununată vodevilesc. Simulacrele iau locul încetul
cu încetul realității, plăcerea de a juca creează un soi
de senzualitate stranie, rece, improvizația se îmbină
genial cu scenariul gata fabricat. Finalul care aparent
pune punct acestei confuzii a rolurilor nu are nimic
dintr-un sfârșit real, moartea este doar un alt act al piesei.
Niciodată ultimul. ■



    Sleuth (2006). Regia: Kenneth Branagh. Cu: Jude
Law, Michael Câine. Gen: Mister, Thriller. Durata: 86
minute. Produs de: Timnick Films. Distribuitorul
internațional: Long Shong Entertainment Multimedia
Company.

acă n-a venit chiar Apocalipsa cu un an întîrziere -
Apocalipsa aceea croită pe măsura proorocirilor și
angoaselor folclorice atunci ceva, ceva tot a venit.

In

arte

Pavel Șușară

CRONICA PLASTICĂ



    11 septembrie, in memoriam

           ecolul XXI a debutat, cu aproape zece ani
    f în urmă, amăgitor și, oarecum, fraudulos,
    f Toate predicțiile milenariste, legate strict de
    f venirea lui 2000, legate încă de pe vremurile
    f      în care acest reper nu depășea inconsistența
  J          unei abstracțiuni, au fost tacit amînate, iar
           constatarea unanimă că Apocalipsa n-a mai
avut loc a descărcat în cea mai cenușie banalitate tot ceea
ce, în subtextul așteptărilor noastre, promitea a fi cea mai
teribilă voluptate născută din dezastre, atrocități și camagii.
Nici conflictele endemice, nici cutremurele devastatoare,
nici uraganele, nici seceta cronică și nici măcar aspirația
infecției HIV de a deveni epidemie nu au reușit să facă
saltul de la senzaționalul de tabloid la semnificantul
cosmic, rămînînd, pe mai departe, simple fatalități jurnaliere
ale întîlnirii omului cu stihia naturii, cu fiara socială și
cu bestia lăuntrică. Dacă e să-l cred pe prietenul meu
Gheorghe Iova, și n-am nici un motiv să nu o fac
pentru că profunzimea observațiilor sale și pregnanța
formulărilor conțin în sine toate argumentele posibile,
Apocalipsa nu avea cum să se producă în anul 2000 pentru
bunul motiv că ea a fost ratată la 1900. Și uite așa, fără
Apocalipsă și fără tăria senzațiilor colaterale, am pășit
ferm în mileniul trei, avînd încă pe cerul gurii aburul
de năclăială și gustul cîlțos al mileniului doi.
    Asta, doar dacă ne raportăm comod și previzibil la
anul fatidic 2000, pentru că, dacă luăm în calcul, așa cum
se cuvine logic și calendaristic, anul 2001 ca început al
noului mileniu, atunci lucrurile se mai schimbă nițel.
Dacă n-a venit chiar Apocalipsa cu un an întîrziere -
Apocalipsa aceea croită pe măsura proorocirilor și
angoaselor folclorice -, atunci ceva, ceva tot a venit. O
drastică sancțiune cu aer apocaliptic tot a avut loc. Istoria
și derivatul ei birocratic, historismul, au fost devastate
realmente, și asta pentru multă vreme de acum încolo.
Iar acest proces a început, așa cum era inevitabil, chiar


    Apocalipsa
    n-a mai avut
    loc?


cu America. Tragedia din 11 septembrie 2001, a cărei
coloratură apocaliptică nu poate fi contestată, a fost
posibilă nu din pricina unor disfuncții de apărare sau din
aceea a carențelor informative, ci din pricina unei
grave incoerențe simbolice. America mileniului patru,
dacă e să o judecăm comparativ, deși din punct de vedere
al civilizației, al nivelului științific și tehnologic este
promotorul postmodemității și poligonul de încercare al
postistoriei, din punct de vedere al mentalității și al
capacității de înțelegere și de evaluare este captivă încă
în modernitate și în historism. Considerînd, asemenea
tuturor ficționarilor istoriciști, că formele și comportamentele
istorice sunt perisabile și că ele se dizlocă și dispar pe
vectorul diacronici, americanii s-au pregătiti intens pentru
a răspunde provocărilor din propriul lor timp, rămînînd
complet descoperiți în fața timpilor socotiți simpli produși
ai imaginației retroactive, cum ar fi, de pildă, Evul Mediu.
Dar cum și în corpul social, ca și în natură, nimic nu se
pierde, ci totul se vede în funcție de interese, acest Ev
Mediu, deși strict contemporan, adică manifest în sincronie,
a fost scăpat din vedere sau chiar ignorat cu totul. Întîlnirea
Americii din era spațială cu Islamul nomad și războinic,
unidirecțional și impregnat fiziologic de existența unui
Dumnezeu exclusiv și exclusivist, nu este o ciocnire între
confesiuni sau între civilizații, ci, pur și simplu, o îritîlnire
între timpii aflați exact la extremele acelei istorii fetișizate
de către moderniștii schizoizi: între Evul Mediu (să nu
uităm că Islamul se găsește calendaristic în sec. al
XlV-lea) și postmodernitate. Că lucrurile stau chiar
așa la nivel de reprezentări, de morală, de proiecții simbolice
și de instrumentar, nici nu mai trebuie dovedit: în timp
ce americanii și europenii își pun insurmontabile probleme
juridice, adica de drept și de drepturile omului, și construiesc
totul înlăuntrul unei democrații edenice și a unei meticuloase
diplomații a principiilor, adversarii lor din perioada
invaziilor își lapidează adversarii sau îi înjunghie ca pe

porci, fixîndu-le capul, cu călcîiul, la pămînt, iar fiul
lui Bin Laden le povestește ziariștilor, acum, în mileniul
nostru trei, că tăticul său, care nu are din lumea noastră
imediată decît dolarii, kalașnikovul, aparatul de dializă
și avioanele, nu va fi prins niciodată pentru că, o dată
ieșit în natură, el devine invizibil. Ceea ce, pînă la
urmă, pare să fie chiar adevărat.
    Or fi acestea semnele Apocalipsei sau chiar începutul
ei promițător, greu de spus! Ceea ce se poate doar aproxima,
cu destulă exactitate, este faptul că frica, neliniștea și
nesiguranța, în general, dar și teama și suspiciunea în
fața celuilalt, nu ne vor părăsi multă vreme de acum
încolo. Și asta ar cam semăna a scenariu apocaliptic. Dar
o fi avut sau n-o fi avut dreptate Gheorghe Iova? Tare
mi-e teamă, însă, că atunci cînd se pune problema unei
catastrofe, și cu atît mai mult a uneia la dimensiunile
întregii umanități, capacitatea noastră de a o rata este
extrem de fragilă. Și de aici vine și întreaga noastră tristețe
de a nu afla niciodată dacă Apocalipsa a avut sau n-a mai
avut loc.



Pavel ȘUȘARĂ

România literară nr. 36/11 septembrie 2009

România literară nr. 36/11 septembrie 2009

           âte pagini mai am de trăit, doctore?⁴⁴, întreabă
CJulian Barnes într-una din fanteziile sale
despre moarte, în ultima sa carte, Nimicul de
temut, eseu care va apărea în curând la Editura
Nemira, în Colecția Babei, tradusă desăvârșit
de Mihai Moroiu. Selectată ca una dintre cele
mai bune cărți ale anului 2008 de New York
Times, volumul este cotat de critica literară drept un
eveniment literar incontestabil, iar autorul lui, celebru
pentru romane ca Papagalul lui Flaubert, O istorie a
lumii în 10 capitole și sau Arthur&George, este considerat
un clasic în viață.
    Dacă „totul trebuie învățat, de la scris la murit”
(Flaubert), Barnes cercetează moartea, „Nimicur, în
același fel unic în care a cunoscut și viața: prin scris,
cu o „disperare aristocrata⁴⁴ (Tim Adams) în contrapunct
cu ironia care l-a făcut celebru, acea „cameră în infraroșu
pentru imagini luate în întuneric⁴⁴.
    „Nu cred în Dumnezeu, dar îi simt lipsa.⁴⁴ - declarație
pe cât de copleșitoare, pe atât de siropoasă din perspectiva
altora, de pildă în viziunea fratelui filosof al autorului,
Jonathan, specialist în Aristotel. Barnes e un ateu-estet
devenit agnostic, un artist căruia scrisul despre moarte
nu îi alină temerile, dar nici nu i le întețește. Mărturisindu-
și amatorismul, el încearcă să studieze „simțul morții⁴⁴
pe teritoriile filosofici, teologiei și biologiei, dar și
aplecându-se asupra propriilor experiențe legate de
moartea părinților, bunicilor, ca și de moartea „rudelor⁴⁴
sale spirituale (Flaubert, Renard, Larkin și atâția alți
„nemuritori⁴⁴), pe care și le adjudecă astfel, aproape în
detrimentul celor de sânge, cu o „sinceritate insuportabilă⁴⁴.
Simțul morții, consideră Barnes, e ca și simțul umorului,
îl ai sau nu. Și în funcție de el înțelegi viața într-un
chip mai mult sau mai puțin nimerit.
    Azi, când eul e o iluzie demonstrată științific, când
„singurul instrument pentru înțelegerea creierului e
creierul însuși⁴⁴, când fabricile de vise s-au năruit
(„comunismul sovietic, Hollyoodul și religia organizată⁴⁴),
când „religia artei⁴⁴ își pierde și ea treptat speranța la
un paradis, singurul lucru sigur este moartea. De aceea
Barnes o contemplă cu teamă și neliniște, deconstruind
toate consolările tradiționale, dincolo chiar de „frământarea
fetișistă⁴⁴ proprie meseriei de scriitor. Rămânem însă
pe marginea abisului zâmbind, pentru că tocmai am
citit una dintre anecdotele barnesiene, în care simțul
umorului îl învinge pe cel al morții. în fapt, lectura
acestei meditații asupra sfârșitului se transformă
într-o întoarcere către viață, către memorie ca identitate:
„ceea ce îți amintești definește exact cine ești⁴⁴. Scriitorul,
artistul în general, are menirea de a risipi ceața din
calea privirii, chiar dacă, în cele din urmă, „moartea
nu este un artist⁴⁴ (Jules Renard).
    La începutul cărții o notă a editorului englez ne
avertizează că eseul lui Julian Barnes nu este o operă
de ficțiune, fiind bazat pe fapte reale. Portretele părinților,
ale fratelui său, ale prietenilor săi (desemnați prin
inițiale) sunt descrise cu aceeași măiestrie savuroasă
ca personajele din Tristeți de lămâie. Soția lui, agentul
literar Pat Kavanagh, este doar discret amintită,
poate tocmai pentru că s-a stins chiar în anul în care
Barnes publica Nimicul de temut. Ei îi este dedicat
eseul, ca și toate celelalte volume ale scriitorului. Iar
constanța dedicației ascunde o poveste, aceea dintre
Pat și Jules, dincolo de literatură, dar prezentă în scrisul
lui, fie și numai printr-un simplu rând: „își iubea soția
și se temea de moarte⁴⁴, scrie Barnes într-un posibil
portret al său.
    Un scriitor poate fi condamnat pentru că și-a „scris⁴⁴
rudele? Că nu le-a ajustat, că nu a fost blând cu ele?
Cititorul din mine refuză o astfel de reacție, dar se pare
că, uneori, pentru o familie, să aibă în sânul ei un scriitor
poate fi considerat un neajuns și o publicitate nedorită.
Ficțiunea este astăzi atât de generoasă în granițele ei
încât realul, biografia și-au pierdut întâietatea în a spune
adevărul. „Literatura⁴⁴, spune Barnes, „se folosește
de minciuni ca să spună adevărul și de adevăr ca să
spună minciuni.⁴⁴ în Nimicul de temut, poziția autorului
este limpede: „Apropo, aici nu e vorba de «autobiografia»
mea. Și nici nu sunt «în căutarea părinților mei».⁴⁴ Și
cu toate acestea, la finalul lecturii, ai senzația aceea
din fața tabloului lui Magritte cu pipa. îți spui doar
atât: „Aceasta nu este o autobiografie.⁴⁴
    Apoi exista un obiect care, toată copilăria, mi s-a

Avanpremieră editorială



Julian Barnes


Nimicul de temut



părut pe cât de dezirabil, pe atât de exotic: o pernă
rotundă și grea, din piele. Cine din Acton se mai putea
lăuda cu o pernă indiană din piele?! Obișnuiam să-
mi iau avânt și să plonjez în fugă pe ea; mai târziu,
când ne-am mutat din mahala în suburbie și nu mai
puteam comite gesturi copilărești, mă prăbușeam pe
ea cu toată greutatea trupului meu de adolescent,
într-un soi de afecțiune agresivă. Aerul ieșea violent
pe la cusături, amintind vag de vânturi umane. în
cele din urmă, a început să cedeze sub brutalitățile mele
și atunci am făcut genul de descoperire mult savurată
de psihanaliști. Obiectul adus de Rickie Barnes de la
Allahabad sau Madras nu era, desigur, o pernă plină,
grasă, ci mai degrabă o față de pernă din piele decorată
pe care el - din nou Pip - și soția lui au fost nevoiți
să o împăieze.
    Așa că au burdușit-o cu scrisorile lor din perioada
de prietenie și din primii ani de mariaj. Eram un
adolescent idealist, care, confruntat cu realitățile vieții,
cădea ușor în cinism; și așa s-a întâmplat și atunci.
Cum au putut ei să-și ia scrisorile de amor (păstrate,
desigur, în teancuri legate cu fundă), să le rupă în
bucățele și apoi să se uite cum se lăfăie toți pe ele, cu
fundurile lor grase? Spunând „ei⁴⁴, mă gândeam, desigur,
în special la mama, căci acest gen de reciclare practică
se potrivea mai degrabă cu ideea pe care o aveam despre
ea, spre deosebire de tata, cu firea lui mai sentimentală.
Oare cum trebuia să-mi imaginez momentul hotărârii
și scena care îi urmase? Rupseseră scrisorile împreună,
ori numai ea, în vreme ce el era la școală? Se certaseră
sau fuseseră de acord unul cu celălalt? Privise careva
întâmplarea cu vreun resentiment, în secret? Și,
chiar presupunând că fuseseră de acord, oare cum se
porniseră la treabă? întrebări obsedante, din categoria
dilemelor. Oare ești mai dispus să-ți distrugi propriile
declarații de dragoste, ori pe cele primite?
    De atunci, mă lăsam blând pe pernă, dacă era cineva
de față; singur, însă, mă aruncam cu toată greutatea,
astfel încât valul de aer să scoată la vedere câte un
fragment de hârtie albastră de corespondență, cu caligrafia
juvenilă a unuia dintre părinții mei. Dacă acum aș scrie
un roman, ar fi chiar momentul în care aș descoperi
secretul de familie - dar nimeni nu va afla că acest
copil nu este al tău, sau acum nimeni nu va mai găsi
cuțitul, sau mi-am dorit mereu ca J. să fi fost fată -
iar viața mea s-ar schimba pe vecie. (în realitate, mama
și-a dorit cu adevărat să fiu fată și-mi pregătise numele
de Josephine, prin urmare n-ar fi fost nici un secret.)
Sau - pe de altă parte - aș fi putut descoperi doar
cele mai alese cuvinte pe care inimile lor le consideraseră
potrivite, cea mai afectuoasă expresie a devotamentului
și a adevărului. Și nici o urmă de mister.
    Dar a sosit și ziua în care perna cea obosită a fost
aruncată și, în loc să fie pusă la gunoi, a fost dusă în
fundul grădinii, unde s-a îngreunat și mai mult în ploaie
și s-a decolorat iremediabil. Uneori îi mai trăgeam câte
un șut, iar de sub vârful ghetei tot mai țâșneau bucățele
de hârtie albastră, pe care cerneala se scursese, ceea ce
făcea și mai puțin probabilă divulgarea vreunor secrete.
Iar eu o loveam ca un romantic descurajat. Oare așa se
întâmplă cu toate?
*
    Treizeci și cinci de ani mai târziu, aveam în față
ultimele rămășițe din viața părinților mei. Fratele meu
și cu mine ne-am ales, fiecare, câteva lucruri; la fel
și nepoatele; apoi a apărut negustorul de vechituri. Un

tip cuviincios, priceput, care vorbea cu toate lucrurile
ce îi treceau prin mână. Presupun că obiceiul lui începuse
ca un tertip de pregătire blândă a clientului pentru
viitoarea sa dezamăgire, dar treptat se transformase
într-un soi de dialog cu obiectul contemplat, conștient
că achiziția, care urma să ocupe un loc oarecare la el
în magazin, se afla pentru ultima oară aici - obiect care
îl însoțise de-a lungul vieții pe cel care și-1 dorise și
îl alesese cândva, îl lustruise, ștersese de praf, reparase,
iubise. Prin urmare căuta un cuvânt de laudă, de câte
ori se ivea prilejul: „Frumos - fără valoare, dar frumos⁴⁴;
sau „sticlă turnată, din epoca victoriană - mai greu
de găsit de o vreme - fără valoare, dar mai greu de
găsit de la o vreme.⁴⁴ Politicos până la pedanterie cu
lucrurile rămase fără stăpân, evita să le critice sau
să-și arate aversiunea, preferând fie regretul, fie speranța
amânată pe termen îndelungat. Niște pahare Melba de
prin anii 1920 (oribile, după părerea mea): „Acum zece
ani, erau foarte la modă, acum nu și le mai dorește
nimeni.⁴⁴ Jardiniera clasică, în pătrățele alb cu verde,
de la Heal’s: „Pentru asta trebuie să mai așteptăm
patruzeci de ani.⁴⁴
   A luat marfa vandabilă și a plecat lăsând în urmă
câteva bancnote de cincizeci de lire. Apoi am făcut
câteva drumuri la centrul local de reciclare, cu portbagajul
plin. Fiind fiul mamei mele, cumpărasem mai mulți
saci din plastic verde, gros, în vederea transportului.
L-am cărat pe cel dintâi la marginea containerului mare,
galben, și mi-am dat seama - mai mult ca oricând
fiul mamei mele - că erau prea folositori ca să-i arunc.
Astfel, în loc să las rămășițele vieții părinților mei bine
ambalate, adăpostite de indiscreție, am vărsat tot ce nu
luase negustorul de vechituri și am păstrat sacii.
(Așa să-și fi dorit mama să se desfășoare lucrurile?)
Unul dintre ultimele obiecte era un clopot de vacă
tembel, cumpărat de tata la Champery, în excursia
din care fratele meu relatase despre sandvișul cu șuncă
cel decepționant, care acum dăngănea rostogolindu-
se pe fundul benei. Am contemplat toată învălmășeala
aceea și, deși nu exista nimic incriminator, și nimic
dezagreabil, mă simțeam oarecum stingher, ca și
cum mi-aș fi înmormântat părinții într-o pungă de hârtie,
și nu într-un coșciug decent.
*
   Apropo, aici nu e vorba de „autobiografia mea⁴⁴.
Și nici nu sunt „în căutarea părinților mei⁴⁴. Știu că a
fi copilul cuiva presupune un sentiment de legătură
intimă la marginea greței și extinse zone de ignoranță,
interzise accesului public - cel puțin judecând după
exemplul familiei mele. Cu toate că nu m-ar deranja
să intru în posesia unei transcrieri a textelor din
perna indiană, nu consider că părinții mei au fost
deținătorii unor secrete fără pereche. în parte, acum
- deși ar putea părea inutil - încerc doar să descifrez
măsura în care sunt morți. Tata a murit în 1992, mama
în 1997. Genetic, supraviețuiesc prin cei doi fii,
două nepoate și două strănepoate: o rânduială demografică
aproape indecentă. Narativ, supraviețuiesc prin amintire,
în care unii au mai mare încredere decât alții. [...]
   Eu mă mai pot bizui și pe documentația familiei
din sertarul acela neîncăpător. Unde, spre exemplu, se
găsesc și rezultatele de la examenele-test susținute
de mine, la cincisprezece ani. Memoria nu mi-ar fi
spus, în nici un caz, că am avut cele mai mari note la
matematică și cele mai proaste, jenant, la engleză. 77
din 100 de puncte posibile la lucrarea scrisă de limbă

și un umilitor 25 din 50 la compunere. Iar pe penultimul
loc, deloc surprinzător, notele la științe generale. La
secțiunea de biologie a examenului, o probă consta
în desenarea unei secțiuni transversal printr-o roșie și
descrierea procesului de fecundare la care participau
staminele și pistilurile. Stadiu pe care nu-1 depășisem
nici acasă: pudoarea parentală nu făcea decât să întărească
și mai mult tăcerea programei de învățământ. Prin
urmare am crescut cu puține cunoștințe despre cum
funcționează corpul omenesc; înțelegerea mea despre
chestiunile sexuale prezenta dezechilibrul vioi al
unui autodidact fără soră acasă, dintr-o școală exclusiv
pentru băieți; și, cu toate că progresele academice
rezonabile din perioada școlii și a universității le datorez
propriului meu creier, nu aveam nici cea mai vagă idee
cum se întâmplă cu respectivul organ. Am ajuns la
maturitate crezând nesocotit că nu e nevoie de înțelegerea
biologiei umane ca să trăiești, după cum nu e nevoie
de înțelegerea mecanicii auto ca să conduci mașina.
Dacă lucrurile merg prost, există întotdeauna spitale și
ateliere.
    Mi-aduc aminte ce surprins am fost când am aflat

că celulele corpului meu nu durează o viață, ci se
înlocuiesc la anumite intervale (dar și o mașină se poate
recompune din piese, nu?). Habar n-aveam cât de des
se petrec asemenea recondiționări, dar faptul că eram
conștient de înnoirea celulară îmi folosea bine în
susținerea teoriilor de genul „nu mai e femeia de care
m-am îndrăgostit!“ Și nici pe departe nu găseam vreun
motiv de panică: în definitiv, părinții și bunicii mei
trebuie să fi trecut prin una, dacă nu două, asemenea
recondiționări și nu dădeau semne să fi suferit o fractură
seismică; dimpotrivă, rămăseseră tot ei înșiși, neschimbați.
Nu-mi mai aduc aminte să fi considerat creierul o parte
a corpului, supusă, acolo sus, exact acelorași principii.
Probabil că aș fi fost ceva mai vulnerabil dacă aș fi
descoperit că structura moleculară de bază a creierului,
departe să se reînnoiască prudent, dacă și atunci când
se ivește necesitatea, este de fapt incredibil de instabilă;
că acizii grași și proteinele se descompun aproape de
îndată ce au fost produse; că fiecare moleculă din jurul
unei sinapse se înlocuiește din oră în oră, iar unele
molecule din minut în minut. Adică, în fine, creierul
pe care l-ai avut chiar și cu un an în urmă a fost între
timp reconstruit de multe ori.
    în copilărie, memoria - cel puțin pe cât îmi aduc
eu aminte - pune rareori probleme. Nu numai datorită
intervalului de timp mai scurt dintre eveniment și
evocarea lui, dar și a naturii amintirilor, care, unui creier
tânăr, îi par reprezentări fidele, și nu versiuni prelucrate
și revopsite ale unor fapte consumate. Maturitatea aduce
aproximare, fluiditate și îndoială; și îndoiala o ținem
în frâu relatând mereu povestea aceea familiară, cu
pauze și efecte calculate, cu pretenția că soliditatea
structurii narative ar fi o dovadă a adevărului. Dar
copilul sau adolescentul se îndoiește rareori de veridicitatea
și de precizia hălcilor de trecut luminoase și lucide
pe care le posedă și le celebrează. Prin urmare, la vârsta
aceea pare logic să ne considerăm amintirile un soi
de obiecte depozitate într-o cameră de bagaje, pe
care le putem ridica imediat pe bază de chitanță; sau
(probabil o comparație desuetă, sugerând trenuri
trase de locomotive cu abur și compartimente rezervate
exclusive doamnelor) abandonate într-unul din locurile
special amenajate pe drumurile naționale. Suntem astfel
preveniți să întâmpinăm aparentul paradox al bătrâneții,
acea evocare a anilor de început, care capătă mult
mai multă animație decât anii de mijloc. Dar asta nu
pare decât să confirme că totul stă bine undeva sus,

într-o unitate de stocare cerebrală, indiferent că o putem
accesa sau nu.
   Fratele meu nu-și mai amintește că, acum mai bine
de o jumătate de secol, a ieșit al doilea într-o cursă de
roabe cu Dion Shirer, și prin urmare nu poate să confirme
care din ei era roaba și care împingea. Nu-și mai amintește
nici de oribilele sandvișuri cu șuncă din călătoria în
Elveția. își amintește, în schimb, de lucruri despre care
nici nu vorbește în cartea poștală: atunci a văzut prima
oară în viața lui anghinare și tot atunci a fost prima oară
„abordat cu intenții sexuale de un alt tip“. Mai recunoaște
că, peste ani, transferase întreaga acțiune în Franța,
confundând, probabil, Champery, localitate mai
puțin cunoscută din Elveția (sursa clopotelor de vaci)
cu mai familiara Chambery din Franța (sursa respectivului
aperitiv). Vorbim despre amintiri, dar ar trebui poate
să ne oprim mai mult asupra uitărilor noastre, chiar
dacă este mult mai dificil - sau imposibil, logic vorbind.
   Ar trebui să vă previn (mai ales dacă sunteți filozofi,
teologi ori biologi) că o bună parte din cartea de față
vi se va părea o întreprindere de amator. De fapt, cu
toții suntem amatori în propria noastră viață și ai propriei
noastre vieți. Când ne ciocnim de profesionalismul
altora, sperăm ca diagrama înțelegerii noastre aproximative
să reflecte în mare cunoașterea lor; dar pe asta nu putem
conta. Vă mai previn că vor apărea și mulți scriitori.
Majoritatea morți, și nu puțini dintre ei francezi.
Unul este Jules Renard, care a spus: „Când înfruntăm
moartea, devenim mai studioși ca oricând.⁴⁴ Vor apărea
și compozitori. Unul este Stravinsky, care a spus:
„Muzica este cel mai bun mod de a digera timpul pe
care îl avem la dispoziție/⁴ Asemenea artiști - artiști
care au murit - sunt însoțitorii mei de zi cu zi, dar și
strămoșii mei. Ei se constituie în adevărata mea ascendență
(și mă aștept ca fratele meu să aibă aceleași sentimente
față de Platon și Aristotel). Descendența ar putea să nu
fie directă ori demonstrabilă - copii din flori și așa mai
departe - dar eu o revendic.

   (Fragmente din volumul în curs de apariție la Editura
Nemira, în colecția „Babei")

               Traducere din limba engleză
               de Mihai MOROIU


        Calendar

9.09.1937 - a murit Alex. Călinescu (n. 1907)
9.09.1938 - s-a născut Vera Lungu
9.09.1943 - s-a născut Dana Dumitriu (m. 1987)
9.09.1944 - s-a născut Lucia Negoiță
9.09.1951 - s-a născut Gabriel Ștefănescu
9.09.1960 - a murit Grigore Bugarin (n. 1909)
9.09.1999 - a murit Romulus Vulcănescu (n. 1912)

10.09.1709 - s-a născut Antioh Cantemir (m. 1744)
10.09.1916 - s-a născut Constanța Trifu
10.09.1921 - s-a născut Efrim Levit
10.09.1930 - s-a născut Liviu Călin (m. 1994)
10.09.1944 - s-a născut Eugen Evu
10.09.1950 - s-a născut Marius Stănilă
10.09.1971 - a murit Nicolae Bănescu (n. 1878)
10.09.1978 - a murit MihaiI Sabin (n. 1935)
10.09.1986 - a murit Nadia Lovinescu (n. 1914)

11.09.1888 - s-a născut Virgil Tempeanu (m. 1982)
11.09.1911 - s-a născut Aurel Chirescu (m. 1996)
11.09.1915 - s-a născut Silviu Georgescu (m. 1996)
11.09.1924 - s-a născut Ion Rotaru (m. 2007)

11.09.1927 - s-a născut Franz Storch (m. 1982)
11.09.1928 - s-a născut Teodora Popa Mazilu
11.09.1930 - s-a născut Szăbo Gyulla
11.09.1945 - s-a născut Cseke Eva Gyimesi
11.09.1963 - s-a născut Mihai Gălățanu
11.09.1973 - a murit Corneliu Belciugățeanu
                                           (n. 1922)
11.09.1983 - a murit Barbu Alexandru Emandi (n.
1908)
11.09.1985 - a murit Ion Frunzetti (n. 1918)

12.09.1869 - a murit Constantin Stamati (n. 1786)
12.09.1882 - s-a născut Ion Agârbiceanu (m. 1963)
12.09.1933 - a murit Ion lonescu-Quintus (n. 1875)
12.09.1941 - s-a născut Daniel Tei
12.09.1977 - a murit Ovidiu Cotruș (n. 1926)

13.09.1874 - s-a născut Eugen Herovanu (m. 1956)
13.09.1904 - s-a născut Elvira Bogdan (m. 1987)
13.09.1908 - s-a născut Edgar Papu (m. 1993)
13.09.1911 - s-a născut Aurel Leon (m. 1996)
13.09.1912 - s-a născut Kiss Jeno (m. 1995)
13.09.1916 - s-a născut Eugen Schileru (m. 1968)
13.09.1922 - s-a născut Sergiu Al.- George (m. 1981)
                                           13.09.1923 - s-a născut loanichie Olteanu (m. 1997)
13.09.1923 - s-a născut Marcel Halperin Philippescu
                                           (m.2002)

13.09.1970 - a murit Sanda Movilă (n. 1900)
13.09.1973 - a murit Vasile Văduva (n. 1940)
13.09.1976 - a murit George Buznea (n. 1903)
13.09.1986 - a murit Vladimir Ciocov (n. 1920)
13.09.2005 - a murit Mihai Stoian (n. 1927)

14.09.1778 - s-a născut Costache Conachi (m. 1849)
14.09.1816 - s-a născut Grigore Grădișteanu
(m. 1893)
14.09.1856 - s-a născut Sofia Nădejde (m. 1946)
14.09.1906 - s-a născut Emil Vora (m. 1979)
14.09.1923 - s-a născut Igor Grinevici (m. 1993)
14.09.1931 - s-a născut Mihai Tunaru (m. 1989)
14.09.1941 - s-a născut Aurel Podaru
14.09.1942 - s-a născut Gabriela Gențiana Groza
14.09.1945 - s-a născut Gheorghe Schwartz
14.09.1993 - a murit Geo Bogza (n. 1908)

15.09.1875 - s-a născut H. Sanielevici (m. 1951)
15.09.1935 - s-a născut Vistrian Goia
15.09.1938 - s-a născut Marian Popa
15.09.1943 - s-a născut lise Hehn-Guzun
15.09.1947 - s-a născut Traian Verdinaș
15.09.1948 - s-a născut loan Lăcustă (m. 2009)
15.09.1984 - a murit Paul Sterian (n. 1904)
15.09.2002 - a murit Mircea Ștefan Belu (n.1941)

România literară nr. 36/11 septembrie 2009

meridiane

Julio Cortâzar

BESTIAR


    Cât de mult îl iubim pe Julio


S POLIROM

    Julio Cortâzar, Bestiar, traducere din
    limba spaniolă și note de Tudora Șandru
    Mehedinți, Editura Polirom, 2009, 2006 pag.




România literară nr. 36/11 septembrie2009

             ulio Cortâzar face parte din acea specie
rară de prozatori care devin constante în
evoluția literaturii și a lecturii: înfruntă
nepăsător schimbările de mode și curente
1 literare, de gust și de valoare, succesiunea
generațiilor de cititori, trecerea timpului.
Nu sunt prea mulți cei ce aparțin acestei
categorii cu prezența continuă în ochii criticilor și în
iubirea publicului.
    Dar Cortâzar intră și într-o paradigmă a creatorilor
de capodopere atât în roman cât și în proza scurtă,
William Faulkner și Emst Hemingway, Hermann Hesse
și Thomas Mann, Marguerite Yourcenar și Michel
Toumier, Juan Rulfo și Gabriel Garcia Mârquez, Cinghiz
Aitmatov și Milorad Pavi? - ca să-i enumerăm pe cei
deja instalați de câteva decenii bune în spațiul nostru
cultural, prin traduceri vechi și noi.
    în 2009, la Editura Polirom au apărut trei cărți ale
lui Julio Cortâzar: două volume de povestiri - Bestiar
și Cât de mult o iubim noi pe Glenda (traduse de Tudora
Șandru Mehedinți și Lavinia Similaru) și romanul Cartea
lui Manuel, în traducerea Laviniei Similaru. Ni se
semnalează astfel un proiect urmărit consecvent de
editare a scriitorului argentinian, început cu volumele
de povestiri Manuscris găsit într-un buzunar și Idolul
Cicladelorși romanul Șotron, toate în traducerea Tudorei
Șandru Mehedinți.
    Cele două volume de povestiri îndeamnă la revizitarea
prozei scurte, mai ales că relativ recent a apărut și o
carte de convorbiri cu Julio Cortâzar, realizată de Omar
Prego Gadea chiar înainte de stingerea scriitorului
(Fascinația cuvintelor, traducere și note de Radu Niciporuc,
Editura Fabulator, 2006, colecția „Autorii vorbesc⁴⁴),
cuprinzând și un capitol „Povestirile: un joc magic⁴⁴
ce dezvăluie accepțiile date fantasticului, geneza
celor mai cunoscute texte, momentul-cheie al lecturii
lui Borges.
    Cortâzar mărturisește cum a intuit în copilărie
existența unui univers paralel cu cel oferit de realitatea
familiei și a școlii, și cum se mișca, oscilând între
unul și celălalt. Ajunge la primul exercițiu de creație
prin jocurile solitare și întotdeauna magice: „Erau jocuri
în care îmi fabricam în grădina casei un întreg regat
imaginar. Eu știam că era grădina, dar și că cei mari
nu știau de existența regatului.⁴⁴. Aici se află deja
configurat, ca timp și spațiu, fantasticul ce-1 singularizează.
Altă mărturisire obligă la acceptarea unui tărâm impalpabil,
din care se naște o bună parte a povestirilor. Primul este
teritoriul oniric: „Estimez că cel puțin douăzeci și cinci
la sută din povestirile mele sunt născute din coșmaruri/⁴.
Al doilea - experiențele stranii de transcendere a timpului
și a spațiului, chiar a propriei condiții umane.
Cortâzar relatează visul din care, trezit, a scris Casa
ocupata, vizita făcută la Jardin des Plantes și intensitatea
ochilor aurii de axolot.
    Tot în prima serie de mărturii despre formare se
inserează și rememorarea modului în care citea în
copilărie: lectura era o absorbție, un proces de abstragere
din prezent ce-1 transpunea într-un alt timp, cu alte

obiceiuri, într-o altă geografie. Mai târziu, a căpătat și
deprinderea de a depăși barierele spațiului și ale timpului,
dar fără intermediar livresc, ci în situații de viață cotidiană.
    A doua serie de confesiuni cuprinde observații tehnice
despre arta povestirii, se referă la rigoarea limbajului,
la construcția geometrică și la scriitura muzicală. Cortâzar
se declară „paznic al propriului limbaj⁴⁴, a învățat de
la Borges „uscăciunea⁴⁴, adică refuzul oricăror zorzoane,
fie ele adjective sau enumerări. Construcția povestirii
fantastice are o formă platonică - sfera,iar muzicalitatea
scriiturii implică eufonia ca desen sintactic de o mare
puritate, eliminând variațiile.
    în cea de-a treia serie de confesiuni se află detalii
extrem de interesante despre cele mai cunoscute povestiri,
care au inovat proza fantastică (Obsesia, Noaptea cu
fața spre cer) și mai ales despre influența pe care a
exercitat-o asupra scrisului său pictura: De Chirico,
Magritte, Antoni Taule. Toate converg spre o pledoarie
pentru proza fantastică, reluând ideea borgesiană ca
fiind singura literatură cu adevărat importantă, cu alte
argumente:
    „Adică, până unde este fecund genul acesta de
literatură, contrar opiniei materialiștilor, care îți spun
că trebuie să scrii despre realitățile tuturor zilelor și
despre destinul popoarelor. Această literatură e mult
mai fecundă pentru că deschide în fiecare individ o serie
de referințe. într-un cuvânt, și o spun fără fără nici o
vanitate, îl îmbogățește pe cititor, așa cum experiența
sa personală îl îmbogățește pe scriitor.⁴⁴

    Alegerea celor două volume de povestiri mi se pare
interesantă pentru că ele se plasează în prima și
ultima etapă a creației lui Cortâzar: Bestiar (compus
din opt povestiri) a apărut în 1951, iar Cât de mult o
iubim pe Glenda, apărut în 1980, e penultimul volum
de proză scurtă și cuprinde 11 povestiri și un Prolog
(Instrucțiuni pentru a-1 citi pe Cortâzar) - un text
excepțional de Fernando Iwasaki, scris la Sevilla în
2007, ce se poate citi ca o ficțiune critică.
    Cele opt povestiri din Bestiar indică deja originalitatea
prozei fantastice a autorului. Ele au devenit între timp
material de analiză naratologică, exemple pentru
mecanisme și teme ale fantasticului. Chiar dacă arsenalul
genului este cel cunoscut, maestrul studiat fiind E.A.
Poe pe care l-a tradus, aproape de fiecare dată Cortâzar
inovează, recombinând sau răstumând motive, personaje
și tehnici, încât criticii au recurs la termenul neofantastic,
pentru a-1 diferenția.
    Iată, spre exemplu, Casa ocupata. Există un topos
al prozei fantastice - casa bântuită, un agent declanșator
- „lucrul⁴⁴ nedefinit, invizibil și apăsător, fiecare suficient




Julio Cortâzar

Cât de mult
o iubim pe Glenda



POLIROM

Julio Cortasar, Cât de mult o iubim pe Glenda,
traducere din limba spaniolă de Lavinia Similaru,
Editura Polirom, 2009, 222 p.


să provoace tensiunea. Ambele sunt prezente, răsturnat
și surprinzător: locatarii casei, frate și soră simt prezența
stranie ce invadează încăpere după încăpere, silindu-i
să plece, dar asupra lor se proiectează suspiciunea
incestului; de aici impresia de percepție alterată sau
chiar distorsiunea realului.
    Cealaltă este una din capodoperele prozei fantastice
având tema dublului. Cortâzar a ales formula jurnalului
pentru a construi etapele procesului de cunoaștere a
celeilalte de către Alina Reyes, cu indiciile timpului
și mai ales ale locului, și aici se produce surpriza, nu
doar prin mișcarea psihologică sugerată, ci prin inducerea
altui mecanism, al telepatiei ce acaparează treptat ființele
și declanșează transferul de identitate.
    Circe încrucișează două arhetipuri, femeia fatală
din lumea modernă și vrăjitoarea mitologică, valorificată
de psihanaliză ca făptură ce declanșează fondul instinctual
și dorința de regresiune în animalitate, având un stimul
erotic. în povestirea lui Cortâzar, presiunea thanatică
întunecă atmosfera, impregnând-o cu un aer de fatalitate,
o apăsare care guvernează existențele tuturor.
    Două povestiri, Scrisoare către o domnișoară din
Paris și Bestiar probează măiestria lui Cortâzar de a
aluneca spre terifiant, printr-un efect de acumulare
(iepurașii pe care îi tot varsă din propriul trup naratorul,
aflat în casa unei prietene din Buenos Aires) și altul
de sugestie vietăților ce împânzesc viața unei ferme și
a tigrului ce bântuie amenințător. Și, în fiecare, tehnica
narativă induce o noutate, fie a formulei epistolare,
fie pulverizarea epică prin dispersia atentă a detaliilor.
    Volumul Cât de mult o iubim pe Glenda cuprinde
povestiri mult mai complicate, cu alt tip de elaborare.
Distanța dintre primul și ultimul Cortâzar se vede, spre
exemplu, punând alături Casa ocupată și Poveste cu
păianjeni migala. Tehnica sugestiei s-a rafinat, semnele
misterului se strecoară în text fără să mai poată fi depistate
ușor, fantasticul difuz și insinuant are o forță de acaparare
totală.
    De la prima povestire, Orientarea pisicilor, se
vede stranietatea unei alunecări spre altă dimensiune,
doar bănuită, ca și corelația cu arta picturii. în Notă
despre tema unui rege și răzbunarea unui prinț, jocul
propus are drept cod Ofranda muzicală a lui Bach,
dar rapid se produc răsuciri și metamorfoze literare. Ele
ating apogeul în povestirea care dă titlul volumului,
care cere o lectură în cod cinematografic, deschizând
din Prologuri evantai de jocuri intertextuale și intratextuale.
    Fantasticul are aici alte aliaje și alte căi de insolitare.
Povestirile Graffitti și Tăieturi din ziare arată inserția
politicului, o combinație necunoscută și cu impact
puternic asupra cititorului. Alte texte (Povești pe
care mi le spun eu singur sau Inelul lui Moebius)
demonstrează o artă rară de a explora limitele realității,
puterea spiritului de a stăpâni sau oferi alternative unei
realități insuportabile.
    Dacă Bestiar cucerește pe cititorul care îl descoperă
acum pe Cortâzar și îl recucerește pe cunoscător, Cât
de mult o iubim pe Glenda are darul de a incita pe oricare
dintre ei. A citi, a înțelege, a interpreta devin provocări
ce nu se pot încheia. Scriitorul argentinian, în
ipostaza de creator al fantasticului, are darul de a reinventa
și a se reinventa continuu. Cere, poate chiar pretinde,
să fie periodic recitit. Cu uimire și încântare ce sporesc
de fiecare dată.
    Așa că parafraza din titlu încearcă doar să avertizeze
prin joc ironic condiția de prizonieri fericiți ai unui autor
care a sedus generații de cititori. Iar între hispaniști, nu
sunt puțini cei care întrețin un veritabil „cult Cortâzar⁴⁴,
care au descris strada și imobilul parizian unde a locuit
acesta, au descris mormântul lui. Este tot un mod de a
omagia un scriitor a cărui operă încă ne rezervă surprize
și pe care o dorim și o așteptăm ca integrală în limba
română.
Elisabeta LĂSCONI

meridiane

Antologie bilingvă lannis Ritsos

Copilul teribil al psihanalizei

    •      Cu câteva decenii în urmă, în timpul dictaturii
comuniste, Yannis Ritsos (1909-1990) era unul dintre
scriitorii greci cei mai cunoscuți și mai traduși în România.
Ideologia timpului privilegiase însă selectarea poemelor
sale mai ales pe criterii politice, oferind cititorilor români
o imagine trunchiată a profilului său liric.
    La douăzeci de ani de la schimbările politice din Europa
de Est și la o sută de la nașterea poetului, Editura Omnia,
își propune să îndrepte acest neajuns, oferind o panoramă
pe cât posibil completă a creației lui Ritsos din anii treizeci
până în deceniul al optulea al secolului XX. Antologia
bilingvă realizată de TudorDinu, lector de limba și literatura
greacă la Universitatea din București, cuprinde șapte plachete
integrale, printre care se numără și capodoperele Simfonie
de primăvara, Elenitate, Sonata Clarului de lună, Cântecele
patriei amare, Oreste (poem a cărui scriere a început la
București în 1962). Este vorba atât de opere poetice de largă
respirație, cât și de unele miniaturi esențializate cu întinderea
de numai câteva versuri, ce acoperă o paleta tematică extrem
de largă. O altă noutate a acestei antologii o constituie
prezența textului original alături de traducerea românească,
demers menit să
îngăduie cititorilor
familiarizați cât
de cât cu limba
greacă accesul
direct la valorile
eufonice ale
poeziei lui Yanis
Ritsos.
    Volumul este
însoțit de un studiu
introductiv, ce
urmărește evoluția
poeziei și a
poetului începând
din anii de
formare și până
în amurgul vieții,
dar și de o
cronologie
detaliată ce
plasează
activitatea lui
Ritsos pe fondul
agitatei istorii a




secolului XX. Apariția acestei ediții jubiliare a fost posibilă
grație sprijinului oferit de Fundația Kostas și Eleni Uranis
a Academiei din Atena, unul din principalii promotori ai
literaturii neoelene în România în ultimii douăzeci de ani.




Beckett și Beethoven
    •    „N-am putut să mă împac niciodată cu Simfonia
Pastorală unde am impresia că Beethoven a vărsat tot ceea
ce avea în el vulgar, facil și copilăros (și avea destul), pentru
a termina odata cu ele“ - scria Samuel Beckett într-o scrisoare
publicată în volumul I al corespondenței sale, apărut recent
la Cambridge University Press (The Letters of Samuel
Beckett, I, 1929-1940). Dar într-o altă scrisoare de mai
tîrziu, el se declară mare admirator al Simfoniei a Vll-a,
„al cărei sunet de suprafață e devorat de enorme pauze
negre“.




Popularitate


    •    Scenaristul și scriitorul Zdenek Sverak este una din
personalitățile cele mai cunoscute și iubite de marele public
din Cehia. Intr-atît încît filmografia, nuvelele și piesele sale
de teatru au fost considerate de ziarul „Lidove noviny“
ca „făcînd parte integranta din cultura populară cehâ“.
Argumentul pe care se bazează afirmația este că Sverak
știe să descrie ca nimeni altul „viața adesea extraordinară
a cehilor obișnuiți, care nu aspiră la nimic altceva decît
să cunoască un strop de fericire“.

    •       Francesco Gazzillo, profesor de psihologie la
Universitatea Sapienza din Roma, și Maura Silvestri,
specialistă în psihoterapie cognitivă, au semnat
împreună volumul Majestatea Sa Masud Khan. Viața
și opera unui psihanalist pakistanez la Londra, apărut
în Italia la Ed. Cortina Raffaello. Cartea este
extrem de pasionantă fiindcă Masud Khan, figură
importantă și controversată a psihanalizei britanice,
are o biografie ieșită din comun. Născut la Pendjab,
ca fiu al unui cetățean englez octogenar și al unei
dansatoare persane în vîrsta de 17 ani, Masud a fost
un copil bolnăvicios, care a refuzat să vorbească de
la 4 la 7 ani, și a avut în copilărie și adolescență
episoade anorexice, fobie de apă dar și o aviditate de
cunoaștere, mari ambiții intelectuale și o creativitate
excepțională. Studiind la Londra psihologia, și-a
desăvîrșit formația cu psihanalistul Donald Winnicott
și și-a dezvoltat propriile teorii, mergînd pe o cale
mediană, între reconstrucția freudiană a trecutului
pacientului și interpretarea modernă a prezentului
acestuia și a interacțiunii lui cu terapeutul. Lucrările
sale, în special asupra perversiunilor, i-au adus faimă
la începutul anilor 1960 dar, un deceniu mai tîrziu,
devenise incapabil să facă diferența între imaginația
lui și realitate și căpătase un delir de grandoare care
i-a accelerat declinul. Cărțile lui și articolele din reviste
de specialitate conțin tot mai multe considerații
descreditante la adresa psihanalizei, umiliri și insulte
la adresa pacienților, o aroganța și o furie blasfematoare
care-i aduc expulzarea definitivă, în 1988, din Societatea
psihanalitică. în imagine, Masud Khan și soția lui,


Duras în Pleiade

   • O echipă de specialiști lucrează la editarea romanelor Margueritei Duras în prestigioasa colecție Pleiade,
renumită și pentru profesionalismul cu care sînt alcătuite edițiile. Romanele durasiene vor fi grupate cronologic
în patru volume: primele doua sînt prevăzute să apară în primăvara 2011, iar ultimele două în 2014, cu
ocazia centenarului nașterii scriitoarei. în Franța, se formează încă editori după toate normele acestei profesiuni
migăloase și riguroase, care pretinde devotament, răbdare și multă știință, neasigurînd vizibilitate, ci doar
satisfacția unui lucru bine făcut și peren.

Skanderbeg


    •      Profesorul elvețian Oliver Jens Schmitt are
36 de ani și s-a specializat în istoria sud-estului Europei,
materie pe care o predă la Universitatea din Viena.
Autor al unei lucrări intitulate Levantinii. Spațiile
vieții și identităților unui grup etnic-confesional din
Imperiul Otoman în sec. XIX, apărute la Miinchen
în 2005, acest bun cunoscător al Balcanilor a publicat
întîi la Tirana, în traducere (versiunea originală în
germană va apărea toamna aceasta la Pustet Verlag),
o biografie critică a eroului național albanez Skanderbeg.
Pe numele lui adevărat Gjergj Kastrioti, acest fiu al
unui domnitor albanez din sec. XV a fost luat de copil
ostatic la Poartă, ca garant al unui tribut pe care
tatăl lui îl datora sultanului. Crescut la curtea otomană,
s-a convertit la islam și a făcut cariera în trupele
Imperiului. Dar, în 1443 a dezertat, a revenit la
creștinism și a luptat împotriva turcilor timp de un
sfert de secol. Mișcarea națională albaneză a făcut
din el un veritabil mit eroic. Cultul lui Skanderbeg
a fost întreținut și de regimul comunist al lui Enver
Hoxha, legenda înrădăcinîndu-se profund în conștiința
albanezilor, inclusiv a celor din Kosovo și Macedonia,
în fața acestei venerații, biografia critică, bazată pe
criterii științifice, a lui O. J. Schmitt, a provocat reacții
indignate. La puțin timp după apariția volumului,
Ismail Kadare a afirmat că demistificarea lui Skanderbeg
reprezintă pentru el un atac împotriva ideii de libertate
și a identității europene a Albaniei. Prim-ministrul
Săli Berisha și președintele Bamir Topi au protestat
și ei față de reconsiderarea, argumentată cu documente,
a rolului lui Skanderbeg în istoria Albaniei și a Europei,
iar mass-media le-a ținut isonul. Două aspecte ale
biografiei i-au indignat în special pe oficiali. Unul e
faptul că istoricul elvețian susține, bazîndu-se pe surse


balerina Svetlana Beriosova, fotografiați de
Cartier- Bresson în 1961.


solide, că dezertarea și lupta contra otomanilor se
datoreazâ dorinței de răzbunare împotriva sultanului
care ordonase asasinarea tatălui său. Alte reacții isterice
a provocat faptul că biograful îl numește pe tată Ivan
și nu Gjon, ceea ce l-ar transforma în sîrb, dezalbanizîndu-1
(oricum, mama eroului era de origine slavă). Discuțiile
în jurul acestei cărți continuă inflamate și pe internet.


România literară nr. 36/11 septembrie 2009

actualitatea

              unt scriitor maghiar din Cluj, și vara aceasta
/nu știu de ce m-am apucat să scriu poezii
în limba română”. Și ne-ați expediat la
redacție pe ultima, cu bănuiala că ne
interesează. Sigur că ne interesează și
chiar vă mulțumim pentru textul frumos,
| "           care însă, pentru a fi publicat, ar trebui
     corectat în câteva locuri. Și anume în versurile al
     treilea și al cincilea (Peter Demeny) M Emoționant
     să marcați momentul unic al scrierii primelor texte
     lirice din viața dvs., trei într-o singură zi fiind o
     performanță la 16 ani câți aveți. Ne bucurăm nespus
     că v-ați gândit la România literară să vă
     răspundă la întrebarea care vă frământă. Răspunsul
     va fi oricând afirmativ, cu condiția să nu vă
     lăsați niciodată de scris, făcând-o din zi în zi mai
     bine și mai dăruit. Transcriem acum, aici, cu încredere
     moderată în viitorul dvs., unul dintre poeme,
     spre încurajare: „Am început să simt că s-a făcut
     târziu/ Căci dacă viața ar dura o săptămână/ Eu
     aș trăi acum în cea de-a șaptea zi// Iar dacă mă
     gândesc la timpul ce-a trecut/ Dacă mă uit în urmă
     nu pot vedea nimic/ Dar nici nu mai contează, a
     șaptea zi/ aproape s-a sfârșit”. ( Valeriu Ieremia)
     M Cine sunteți dvs. domnule Vasile Sandu-Maglavit?
     Cu numai două poezioare la activ (termenul vă
     aparține), fără însă nici un detaliu biografic, loc de
     baștină, vârstă, activitate școlară, doar cu idealul
     care se deduce la un moment dat din context și
     dragostea de poezie - cititorul înțelege că sunteți
     un începător puțin speriat de lumea în care doriți

să intrați cu dreptul. Curajoasă și valoroasă ideea
că scriind poezii, într-o zi veți fi atât de fericit,
că nici teama de moarte să nu vă mai apese: „Voi
apuca ziua, oare,/ Să-mi văd, ah, măcar o carte,/
Una din poezioare,/ Publicată, chiar pe moarte?//
Nu vrea soarta să mă facă/ Fericit pentru o clipă/
Ca moartea să mă găsească/ Așteptând-o fără frică”.
(Vasile Sandu-Maglavit) El Era normal să nu
mă trimiteți pe blogurile dvs. ca să aflu detalii
despre viața, poezia și emisiunea pe care o coordonați
la TV Cultural. Nu v-ar fi luat prea mult timp. Din
datele puține pe care mi le oferiți mă lăsați să
aflu că ați terminat matematica și filosofia,
specializându-vă în logică și hermeneutică. Mă
nedumerește aspectul logicei în fraza următoare,
incorectă din punct de vedere gramatical: „ Pentru
ca ați remarcat și scris câteva rânduri despre poezia
mea, am onoarea să vă invit în emisiunea mea...”.
Cu alte cuvinte, un fel de serviciu contra serviciu?

Nu trebuia să vă faceți griji. Pseudonimul e frumos,
iar poezia premiată cu locul al treilea (unde, când,
în care concurs?) s-ar fi simțit, cred eu, în mai mare
siguranță dacă ați fi inclus-o într-un grupaj numeors.
(Ilinca Nathanael) H „Mă numesc Bota Lucian,
sunt din Aiud jud. Alba și sunt poet. Aș dori
dacă se poate cu acordul dvs. să-mi publicați câteva
frânturi de poezie”. Dorința este cu putință să vă
fie satisfăcută, chiar așa cum spuneți. Câteva frânturi,
câteva versuri doar, mai istețe, dar nu cine știe ce
mai pline de prospețime, din întregul neconcludent
al celor patru poeme: Din Apus, nimic. Doar din
încerc: „Să nu mai fiu ca o umbră ce plutește în
adânc/ cu sufletul agonic cufundat în raze triste
în pământ”. în prelungirea cărora, fragmentul acesta:
„Cu pumnul toate izvoarele am să închid./ Stând
într-un con de umbră/ sub soarele înlemnit...”. Sunt
cam puține dovezile de talent, dar fervoarea cu
care vă considetați poet este înduioșătoare ca să
nu fie lăsată ușa speranței întredeschisă spre viitor.
(Bota Lucian) IEI Credem că e prematur să vă
gândiți să editați un volum din strânsura de până
acum, care se-nvârtește într-un spațiu total afon
liric. Nori de furtuna: „Ceru-ntunecat.../ Fulgere
și tunete către noi cad./ Stropii de ploaie de
geam se izbesc,/ Iar eu stau... stau și privesc.// Norii
cei negri pe cer se adună/ Lăsând în urmă miros
de furtună.../ Ploaia ce violent se adună,/ Cade
încet... dar simți că-i furtună”. (Marya Ioana). ■

Prin anticariate

        Garda

    civică







CARAGIALE



/ / o

MOMENTE



România literară nr. 36/11 septembrie 2009

BUCUREȘTI
Editura Librăriei SOCECft & Comp.




          e este cunoscută, această trupă de voluntari,
asigurîhd, vorba vine, bunul mers al cetății,
mai cu seamă din rondurile, inutile pentru
oraș (Garda s-a desființat, de altfel, în 1884),
și păgubitoare pentru onoarea de familist,
ale lui Jupîn Dumitrache. Din motive pe
care zelosul negustor le pricepe altfel decît
cei care-i citim drama printre rînduri de comedie
(o dramă care nu cred că-i scapă atît, cît realizează
că, în lumea lui, prizoniera familiei cu orice chip,
n-are ce-i face), Chiriac veghează la excelența rondului.
Care se măsoară, de bună seamă, în ore lipsite de
la domițil.
    Există, însă, pe lîngă această variantă, de bine,
de rău, onestă a rondului, fiindcă măcar o parte dintre
gardiști cred în vechea - de douăzeci de ani... -
menire a lor, și o răstălmăcire încă mai evidentă a
principiilor în care nimeni nu mai crede, și pe care

toată lumea doar le folosește. Pe-aceea o scrie Caragiale
în Baioneta inteligenta, inclusă în volumul de Momente,
din 1901, de la Socec & Comp.
    Lucrurile sînt simple: un membru al onorabilei
gărzi invocă slăbiciunea de constituție (un alt fel
de a zice nevricos, meteahnă dragă lui Caragiale),
ca să nu ia parte la izirciț. Scenariul, în mare, se
cunoaște. Scutirea se practică, pretutindeni în lumea
Momentelor și a comediilor, unde orice ieșire prin
spate este exploatată, orice tertip e încercat, pentru
a cruța „viața și onorul”, de-a pururi nesigure. Un
căpitan de gvardie, fost „birjar, cîrciumar, binagiu,
samsar de slugi, spion de poliție, bătăuș”, un adevărat
moftangiu, deci, din toate cîte nimic, găsește un
compromis salvator: bietul debil se „înlocuiește” cu
o rublă, și scapă de persecuțiile armatei și de tovărășia
mitocanilor. Cînd prețul devine prea greu de plătit,
căci pitorescul Gută Cotoi cam se-ntinde la ruble,
nenea lancu își face demonstrația talentelor marțiale:
„Mai târziu când a venit și căpitanul și m-a văzut,
el care mă credea un laș incapabil de a purta o armă,
a rămas încremenit: - Bravos, d-le lancule! mă lucrași
car’va s’zică?... Da nu face nimica! Trăiască ai noștri!
...de ciocoi!” (punctele de suspensie ascund o „teribilă
înjurătură” - n.m.). Nu-i procură alte satisfacții, acest
episod de răbufnire a mîndriei militare, decît aceea
de a prinde, oarecum, de știre, cum se face cafeaua
cu caimac: „Cafegiului, răzbit de frig, îi curgea nasul
enorm plin de guturai, și, om curat ca toți armenii,
mă ruga din când în când să-i țiu pușca: s-apleca din
greu, își ridica șorțul și se ștergea la nas. După aceea,
când își lua pușca-napoi, foarte politicos: — Mersâm...
Am aut noroc; dacă nu am uitat șorțu pa mine, cu ce
m-am șters la nas? De atunci, n-am mai băut cafea
cu caimac!”
    însă nu vecinătatea „bocciilor” îl întoarce pe
d. lancu la tîrgul cu d. Cotoi. Ci, oricît ar părea de
ridicol, pentru farseurul de el, o jignire a onoarei:
„Strigam încă ura, când trecea pe dinaintea noastră
escadronul de suită. Jandarmii mândri, cu săbiile
scoase, se uitau, pe sub cozorocul chiverelor, la
compania noastră, mai ales la mine și la armenii mei,
cu un zâmbet așa de ciudat, încât am aplecat ochii-n
pământ și, din ceasul acela, mi-am promis să fac

toate sacrificiile pentru a mă scuti pe viitor de o
așa penibilă situație. Am alergat la d. Cotoi și,
după multă tocmeală, ne-am ajuns: două ruble pe
lună și să mă lase-n pace. I-am dat una înainte și apoi
câte una la fiecare cinsprece zile”, și învoiala merge
unsă, pînă la desființarea gărzii. Ba încă, pentru a
adeveri schisma pe care o deplîngeau și romanticii,
la vremea lor, între onoare și onoruri, vîndute
(cum trist spune Dicționarul grotesc al lui Alecsandri)
una pentru altele, bravul reformat e propus pe lista
de decorații. Bănuind că nu fără plată, înclină să
refuze, pînă cînd e invocat, parolă care șterge
orice împotrivire, moftul, și loialitatea față de „ai
noștri”: „Ce să coste? un moft... Facem noi pentru
d-ta.” La o mai adîncă gîndire, moftul trage o
rublă jumătate și, ca să vezi, onoarea plătită cu
anticipație se și rătăcește, în agitația revoluționară.
Mai ales că o vină colectivă, cu neputință de elucidat,
c-așa-i la vreme de război, apasă asupra companiilor:
„s-a furatără sumedenie” din armele care trebuiau
predate comenduirii. și uite-așa, prevăzătorul gardist
rămîne nedecorat. Nu și Sarchiz, cafegiul armean,
coleg de arme, și îndatorat lui (nu-i ține lancu spatele,
cînd îl încearcă guturaiul?) care nu plătește decît
cu marfa jos. Cînd primește decorația, dă banii, și
e mai cinstit așa.
   Ar fi o simplă anecdotă, din cele care rămîn cu
duiumul, după război, dacă n-ar căftăni o cultură a
onorariului. Spiridon n-are nici un scrupul să-l
ciubucărească pe Rică, în chiar momentele cînd
onoarea (viața, nu mai vorbim!) îi este cel mai nesigură.
Onoarea familiei și destinul politic joacă în apele
monezilor. Căci, de cînd lumea fostelor idealuri s-a
învățat cu zornăit de bani, nici o alianță nu se mai
încheie pe cuvînt.
   Afurisite vremuri, în care nimeni nu se supără,
nu pune la suflet și nu spurcă, decît aparte, pe ciocoi.
Generic și neasumat, deci nepericulos, așa se răcoresc
toți lașii. Și răul cel mai mare, după ce toate s-au
așezat, e să nu mai bei cafea cu caimac. Să piardă
din bacșișuri soiosul cafegiu. Na, la ce-i servește
decorația?

Simona VASILACHE

        Urmare

    si
    /
    sfârsit

!


        Austeritate

        e ascuns și nu prea, Cici modista cîștiga bani
D frumoși de la fetele din deal. Nu le chema la
atelier să le ia măsura de teamă să nu-și piardă
celelalte cliente din oraș. își făcea ea drum la
stabiliment, dis de dimineață, cu birja, cînd
străzile erau pustii. O întîmpina dna Sorica însăși,
înaltă și încă subțire în talie. După calculele
modistei, Sorica trecuse bine de 50 de ani, dar
n-avea decît vreo cîteva fire albe în părul ei
negru-albăstrui. își păstrase în obraji frăgezimea cu care
venise acum 20 de ani împreună cu patru fete și cumpărase
hotelul lui Chelu. Afacerea cu același soi de investiții pe
care o începuse cu cîțiva ani înainte kir Kalos Filipaki,
cum își zicea grecul care venise de la Galați însoțit de
toate prostituatele îndrăgostite de el, mersese atît de prost,
că în pofida iubirii lor dezinteresate pentru el, tinerele sale
angajate l-au părăsit una cîte una, fiindcă aici mureau de
foame. Kir Filipaki nu era chel, își rădea tot părul de pe cap,
ceea ce, se spunea, le cucerea pe mai toate femeile asupra
cărora îi cădeau ochii. Bila lui promițătoare pentru domnișoarele
dezvirginate de logodnici mustăcioși precipitați le stîmea
interesul și doamnelor ai căror soți își onorau fără avînt
îndatoririle conjugale. Cu înfățișarea ei de femeie
serioasă, dar atrăgătoare, Sorica i-a făcut să vină în deal mai
întîi pe negustorii holtei din oraș, care nu călcaseră aici
pentru că n-aveau ochi să-l vadă pe chelios. Au urmat
adolescenții care dăduseră tîrcoale hotelului, dar nu îndrăzniseră,
de rușine, să-i calce pragul. Afacerile Soricăi au început
să meargă de-abia cînd au aflat de schimbarea patronului
de la stabiliment bărbații energici din satele învecinate,
constănțenii discreți, care nu călcau în bordelurile din orașul
lor și chiar bucureștenii care aflaseră de reputația ei paradoxală.
Sorica a mai construit o clădire, lipită de hotelul lui Chelu
de-abia cînd a putut conta și pe ofițerii și soldații regimentului
care se instalaseră în barăcile de lîngă oraș. Intrări
separate și prețuri mai mari în clădirea nouă, să nu dea ofițerii
nas în nas cu soldații lor, tocmai acolo.
  De cînd veniseră rușii în Medgidia, fetele Soricăi începuseră
să plece de răul lor, chiar dacă ea se ducea la comandament
să se plîngă de comportamentul unora dintre soldații care
dădeau năvală peste fetele care munceau, în felul lor, în
hotelul ei în care se închiriau camere cu ora. Dezamăgită că
nici primarul n-o ajuta și că șeful de post îi spunea că nu-i
poate aresta pe ruși, Sorica o întreabă pe modistă, care se
lăuda că e feministă, cu vederi socialiste, dacă nu le-ar primi
în rînd cu ea și pe fetele ei. O iau căldurile pe Cici cînd se
gîndește că le-ar putea mîngîia și altfel decît atunci cînd
le măsura cu centimetrul pe fetele Soricăi. Dar din singurătatea
ei de unică feministă a orașului îi spune patroanei că mișcarea
ei respinge prostituția, chiar dacă o constată cu înțelegere
pentru femeile care se îndeletnicesc cu așa ceva. Adică, o
contrazice Sorica, Cici nu voia să primească prostituate în
mișcarea asta de frică să nu se afle în oraș că feminismul
ei era susținut de ele și să se facă de rîs. Modista nu se lasă
nici ea: dacă feminismul ar fi fost mai puternic, le-ar fi
luat sub aripă și pe angajatele dnei Sorica, dar, așa, n-ar fi
zis tot orașul că era un sindicat al prostituatelor?
  Au ieșit vreo cîteva fete, somnoroase, de prin camerele
lor. Cînd a scos Cici carnețelul și centimetrul din poșetă să
le ia măsura pentru rochii, nu s-a apropiat nici una de ea.
Astea erau vremuri să faci lux? Să aibă rușii ce rupe, cînd
dădeau buzna peste ele?! îi aduseseră niște fuste vechi, să
le întoarcă pe dos. Cici n-ar fi avut nimic împotriva austerității
lor. Se potrivea cu principiile sale politice secrete, dar cu
amînări și cu rochii întoarse atelierul ei de modă nu mai avea
zile multe. ■


                dată cu Șerban, își lansează cartea și
O un scriitor francez, un puștan obraznic,
care, în mod vizibil, se crede printre
hotentoți. îi trece microfonul lui Șerban
cu aerul de a spune: «Ce mai cauți
și tu pe aici?» Rodica Binder îl
pune la punct («Sper că și literatura
Dvs. e la fel de spectaculoasă ca
apariția»). Bineînțeles, degeaba. I-aș fi spus, caDimov:
«Dacă faceți la fel și la Paris, aferim!» Mă gândesc
la Stephane Courtois care, ieri, a știut să fie, într-
adevâr, courtois.
    în troleibuz, trei fete. 18 ani. Vorbesc și vorbesc,
îmi pun întrebarea dacă mi-ar conveni să mă transform
într-una din ele, ca să mai trăiesc vreo cincizeci de
ani. Constat că sunt cam năzuros.
    In principiu, în decursul lecturii, privirii, ascultării,
opera înctează să fie un monument cultural. Redevine
ceva în curs de a se face, cu soartă încă nesigură, atât
în sine, cât și în receptor...
Dosoftei :
                      Că-mi trec zilele ca fumul
                      Oasele mi-s săci ca scrumul.
    Noi am fost cu dinții de lână, părinții noștri
fără dinți. Fie și i-au scos singuri, fie le-au fost smulși.
    Am păreri diferite de acelea ale unor oameni cu
care, în general, sunt de acord și păreri comune cu
oameni cu care, în general, sunt în dezacord. Ce poate
fi mai firesc? Inevitabil, chiar. Ei bine, nu! Mult mai
frecvent, oamenii aderă la totul sau resping totul.
Altfel nici nu se acceptă. în condițiile astea, bazându-
mâ pe fire, prefer ca, tot în general, să tac.
    Observație tardivă. în jurnale, construiesc un
personaj lipsit de unele, eventuale, calități, nu din
modestie, cum mi se tot spune, ci pentru ca personajul
să nu devină incoerent. Nu am de pierdut, fiindcă ce
pierde omul câștigă autorul, dacă ce scriu e bun. în
schimb, faptul că în Cu dinții de lână am redus-o
pe T la câteva trăsături e regretabil. Aproape că nu-
i de înțeles nu de ce o iubesc, iubirea fiind de
multe ori inexplicabilă, ci de ce ne potrivim. De
ce, apropiații noștri, cum ar fi Nicolae, Bazil sau
Mircea, țin mai mult la ea decât la mine. Cu fetele
am fost mai nuanțat.
    Zilele de târg mi-au scurtat viața. Inima e supărată,
carnea și mâinile îmi tremură, oasele sunt săci.
    Simt la o persoană care, altfel, ține la mine, un
soi de ranchiună-invidie. Dau slavă cerului că nu m-
a blagoslovit cu așa ceva. De exemplu, să fiu invidios
pe Șerban? Că e mai celebru, că e scriitor mai bun?
Are el vreo vină? A luat din ce-mi revenea mie? Greu
mi-e să înțeleg.
    T găsește în haosul de hârtii din casă, cu scrisul
lui tata, o epigramă - descoperită de el la Al. O.
Teodoreanu, parcă, și aplicată unui amic. «Mare om
ești tu, Ilie / Mare om și Bonaparte. / Nu la noi - în
altă parte. / Și de-o fi și-o fi să fie / Strada alt nume
să poarte / Ori Napoleon Ilie / Ori Ilie Bonaparte.»
Ilie era colonelul Dobre, originar din Jupalnic, prieten
din tinerețe, ofițer de artilerie (de unde aluzia !), bun
matematician. La bătrânețe, adică într-o vreme când
aveau cam cu zece ani mai puțin decât noi acum,
se întâlneau, familiile, la ocazii, și, iată, glumeau.
    Aseară, asistând la o dezbatere despre obscenitate
la Institutul Cultural, mi-am amintit un episod. Se
întâmpla la începutul anilor șaizeci. Exista S.R.S.C.-
ul. Societatea pentru Răspândirea Științei și Culturii.
?i se dădea, profesor de liceu sau școală generală,
textul unei conferințe și te prezentai cu el, duminică,
într-un sat, la căminul cultural. Am nimerit situația
internațională și un sat nemțesc. La cămin, kirvai. Zi

de hram. Sătenii petreceau. Când am intrat, dansau
un Lăndler, perechi, perechi. Primarul a făcut
semn orchestrei să înceteze și a spus. «Gata cu muzica,
acuma îl ascultăm pe tovarășul profesor.» Cuminți,
disciplinați, șvabii s-au tras în liniște spre pereți.
Când am terminat lectura, conducătorul orchestrei
l-a întrebat din privire pe primar, acesta a încuviințat,
muzica a reînceput, iar perechile, deși îngrijorate
de agravarea situației internaționale, s-au format din
nou și petrecerea a continuat.
    Nicolae Manolescu: «Intr-un anume sens, un poet
nu este niciodată sincer.» Sinceritatea este un fenomen
de nemediere, pe care literatura nu-1 acceptă. Nu-1
acceptă nici viața socială. Cu totul sincer nu ești decât
când îi dai omului în cap.
    Mult timp, problema omului este ce i se întâmplă.
De la o vreme, problema este când. Cam știe el ce.
    Grigore Alexandrescu: «Lumea mă crede
vesel, dar astă veselie / Nu spune-a mea gândire,
nu m-arată cum sunt.» Sunt vesel când sunt vesel,
sunt altfel când sunt altfel. Nu există un cum sunt.
    Ieri am traversat, pe zebră, o șosea, să-i zicem de
centură. Un automobilist venea de nebun și necrezându-
și ochilor că îndrăznesc. Am avut timp să-mi spun,
cu inima strânsă, s-a terminat («Să mor dar la
picioare-ți...»), până ce, făcând zig-zaguri scrâșnitoare,
omul m-a ocolit și s-a redresat.
    Seara, stăm împreună, ca pentru o lungă ședere,
pe canapea. T mai ațipește, mai sună telefonul
chiar când criminalul e gata să fie dat în vileag, filmul
se termină și, repede-repede, ziua s-a încheiat.
    Mă duc - pe drum e rece, e bine - la Gemeni,
să iau căruciorul de la T, care se duce la spital.
Când mă vede, zâmbește, și, pentru un moment,
uit.
    S-a mai și dus degeaba. E «ziua profului» și, prin
urmare, cum era normal, totul blocat.
    Citesc Istoria critică în ordinea firească, adică
întâi capitolul despre mine și după aceea de la început.
    Greul bârfelilor vine de la prieteni. Aceștia nu te
mai scapă din colți fiindcă ei te căinează. Ei sunt
îngrijorați de soarta ta.
    Sunt un șmecher în toate. De exemplu: lipsa de
memorie mă ajută să spun neadevăruri, nu minciuni.
    Nu chiar în toate sunt șmecher. Rămâne o problemă,
o contradicție, pe care nu știu s-o rezolv: statistic,
moartea este o necesitate; a individului, un scandal.
    Cartea lui Esterhâzy despre tatăl său confirmă că
pentru literatura lui un mare scriitor este în stare de
orice. I-a căzut cerul în cap când a aflat că tatăl lui
a fost informator și s-a bucurat de norocul care dăduse
peste el.
    Mă duc după medicamente. Eu! T a căutat degeaba
prin tot cartierul. A mai rămas un loc. Farmacista
dă din cap a negație și îmi spune ce-mi spune.
Bineînțeles că, prin ferestruică, n-o aud. «- Nu puteți
să le comandați?, o întreb. - Asta vă spun», strigă
ea. Le primesc mâine. Acasă, T impresionată de
performanță. «Important e să știi să vorbești, nu să
auzi», îi spun.
    «Mie mi-e frică, ție îți pare rău», îmi spune T.
    Cartea cu fleacuri se încheie aici. Am ajuns la o
vârstă când fleacurile nu mi se mai potrivesc. Nu mă
mai reprezintă. Nu mai cadrează, ar fi spus mama
mea. ■

România literară nr. 36/11 septembrie 2009

Interviurile doamnelor

   Un interviu ca o extraordinară carte de memorii
concentrată este cel pe care prințesa Marina Sturdza
îl oferă revistei Elle, mai precis Mihaelei Spineanu-
Frank, în numărul din septembrie. Plecarea din România
la venirea comuniștilor seamănă cu un film de aventuri,
dar a fost realitate (Cronicarului i-a amintit de fuga
din țară a Monicăi Lovinescu): „A fost o plecare din
țară foarte complicată, fiindcă după venirea comuniștilor
toată lumea a fost arestată - deci și tatăl meu, și
tatăl meu vitreg au ajuns în închisoare. Alți membri
ai familiei au avut domiciliu forțat, în diverse
locuri. Tatăl meu vitreg salvase viața a mulți evrei
și, când a ieșit din închisoare, underground-ul evreiesc
s-a mobilizat și le-a creat lui și mamei mele o identitate
falsă, pentru a putea fugi din țară. Eu aveam trei ani
și jumătate și eram, evident, destul de incomodă
[...] Am fost luată ulterior de către secretarul
legației elvețiene, un domn pe care îl chema Armando
Gropeti și avea și el copii. Am fost sedată, ca să nu
vorbesc românește și m-a scos din țară ca și cum aș
fi fost copilul lui. M-a dus în Elveția, unde trebuia
să mă întâlnesc cu părinții. însă, între timp, ei dispăruseră.”
Aventurile au continuat și, până la urmă familia Sturdza-
Bragadiru ajunge în Canada... la o fermă de porci,
separată „de secole de istorie“, de restul familiei, de
prieteni. Intervievata precizează că ideea exilaților
aristocrați care au scos o seamă de valori din țară și
au trăit pe roze în exil e un mit: „...Să pleci cu hainele
pe care le porți și să reîncepi totul de la zero. In Alberta,
pot să vă spun că în anii ’50 oamenii nu auziseră de
România. [...] singurătatea era absolut inimaginabilă
și nu-ți mai rămânea nimic din tot ce clădiseși - în
cazul familiei mele - timp de secole. Nu mai rămânea
nici o referință la trecut, la propria identitate. Apoi,
sărăcia era extraordinar de mare. Noi am locuit 6-7
ani într-o pivniță, toaleta era la al treilea etaj, baia
la al șaptelea. Mama a organizat pivnița cu perdele ca
să facă un fel de separație*⁴. Restul poveștii, despre
cariera pe care prințesa Marina Sturdza o face în
jurnalismul de modă și în lifestyle, despre marii creatori
de modă pe care-i cunoaște, de pildă Armâni,
despre eleganța vestimentară și nu numai și, în fine
despre implicarea în acțiuni caritabile, găsiți în interviu.
O ultimă idee privitoare la România: „Ca în orice țară
postcomunistă, totul este politizat mult prea mult,
în lume lucrurile-s mai simple⁴⁴. Un interviu la fel
de pasionat, și tocmai pe tema politicului și a implicațiilor
lui nefaste, este dat, cu franchețea și ascuțimea de
spirit bineștiute, de doamna Tia Șerbănescu revistei
22, nr. 36 (1-7 sept.). Titlul interviului, Daca nu e
caracter, nici credibilitate nu e, este argumentat
într-unul din răspunsurile la chestiunile Rodicăi Palade:
Este caracterul de vânzare? în foarte multe cazuri, da.
Iar cei care sunt caractere cu adevărat s-au și retras
din zona asta [a presein.Cronicar], știu că ori vor fi
striviți dacă nu se supun sistemului, ori vor trebui
să cedeze, dacă vor să reziste și să își facă un rost⁴⁴.
Din fericire, mai există gazetari ca Tia Șerbănescu
- nu prea mulți, ce-i drept - care nici nu cedează, dar
nici nu se retrag. Chapeaul

Otrava presei literare

   în ancheta găzduită de revista ACOLADA (Satu
Mare, iunie 2009) pe tema relației dintre scris și lectură,
Livius Ciocârlie și Liviu loan Stoiciu dau răspunsuri

inspirate. Amîndoi au acel simț al realității care le
împrumută o luciditate dezarmantă. începutul lui
Livius Ciocîrlie e în nota modestiei autoflagelante cu
care ne-a obișnuit: „Poate că mi-aș exprima și mai
adecvat sentimentul dacă n-aș răspunde, fiindcă nu
prea găsesc ce. Nu știu să meditez. Am uneori idei,
mai adesea păreri, de obicei trecătoare, dar dacă e
să tratez o temă mă simt stingher. Mai ales una de
ordin general.⁴⁴ Și totuși, din felul cum răspunde în
continuare, Livius Ciocârlie dovedește că știe să
mediteze cu șarm, concizie și profunzime. De unde
atîta înclinație spre jupuirea în public la distinsul
intelectual bănățean care, culmea pedepsei de sine,
a ales să-și mute domiciul stabil în viesparul capitalei?
„Ca cititor, nu mă mai simt în stare să dovedesc cărțile
care nu mă atrag. Ca autor, am abandonat veleitatea
de a fi contemporan cu vremea în care trăiesc: mă văd
redus la ce-mi trece prin cap.⁴⁴ Așa i se întîmplă și
Cronicarului, și multora dintre intelectualii noștri.
Mai grav e cînd realitatea te face să nu-ți mai treacă
nimic prin cap. Liviu loan Stoiciu nu se lasă mai prejos
cu franchețea: „Fiindcă nu pun bază pe memorie, îmi
reîmprospătez mereu lecturile. Adevărul e că la vîrsta
mea citesc numai din plăcere, și cum nu mai am nimic
de demonstrat, scrisul a intrat și el în regim liber. «Nu


mai stau în priză» (am energie «autogenă»). Dacă
nu m-ar otrăvi viața literară românească și firea mea
nu și-ar da în petic în particular, aș fi un scriitor împăcat
cu sine.” Liviu loan Stoiciu nu exagerează defel în
privința otravei care umple presa literară, dar, pe de
altă parte, ce Dumnezeu ne-am face fără această presă?

False atribuiri

   Cronicarul s-a mai referit la cazul ciudat al unor
false atribuiri, avându-1 ca „beneficiar⁴⁴ pe Octavian
Paler. încă de pe când el trăia i s-au pus în seamă texte
pe care nu le scrisese, făcute mai întâi să circule pe
Internet de unde le-au preluat diferite publicații.
Intrigat, dar și oarecum amuzat, autorul Polemicilor
cordiale a apucat să se dezică, în Cotidianul din 13
martie 2006, de un bombastic „Interviu cu Dumnezeu⁴⁴,
„capodoperă⁴⁴ pentru care primise exaltate felicitări
de la un admirator din Brașov: „ Nu eu i-am luat lui
Dumnezeu interviul pe care autorul real al <capodoperei>
(mult prea modest pentru un reporter metafizic) La
publicat pe Internet și în diverse reviste sau jurnale
cu numele meu! Eu nu-mi permit să discut atât de
familiar cu Tatăl nostru ceresc⁴⁴.
   Nu a fost totuși auzit Paler de toată lumea, din
moment ce bizara falsă atribuire continuă și postum,
în revista de la Târgoviște CONTRASENS (nr. din
7 iulie a.c.), primită recent la redacție, dăm peste
fragmente din același abracadabrant „Interviu cu
Dumnezeu⁴⁴, atribuit lui Octavian Paler fără să fi
fost al lui. Ne întrebăm ce e mai rău în materie de
literatură: să ți se fure ceva ce-i al tău sau să ți se
dea ceva ce nu este?

Teatrul de revistă Stelian Tănase

   Cu sau fără baze reale, pisica moartă a pornografiei
a tot fost, destulă vreme, aruncată peste gardul generației
2000. Atât de des încât, dacă dăm crezare celor auzite,
tinerii autori par să fi inventat, pur și simplu, genul.
Ca și cum până la ei cuvintele care nu apar în DEX
și scenele care nu se petrec la lumina zilei n-ar fi
fost consemnate în scris, cu delicii mai mult sau
mai puțin vinovate. Iată de ce merită salutat o dată
în plus echilibrul critic cu care Claudiu Turcuș
comentează în ultimul număr al revistei Vatra (7-8/
2009) un recent roman al lui Stelian Tănase. Finalul,
mai cu seamă, e de citat: „în concluzie, răpus de
vanitatea plăsmuirii unei arhitecturi diegetice monumentale,
autorul excelentului Corpuri de iluminat (1990) nu
mai reușește în Maestro decât un melting-pot pretențios
în intenție, dar decepționant în realizare. Kitsch
pornografic în veșminte de melodramă, sublimat
artificial de spasme intertextuale, apoi experiment
eșuat în faza de montaj (cele două culoare narative
- cinematografic și confesiv - nu duc nicăieri), romanul
lui Stelian Tănase nu se ridică, cu excepția câtorva
fraze, peste încercările mai tinerilor și necultivaților
săi colegi (pseudo)mizerabiliști Ioana Bradea, Claudia
Golea ori lonuț Chiva.⁴⁴
   Da, numai că, dacă pe Bradea, Golea ori Chiva
s-a găsit cine să-i apostrofeze de pe poziții moralist
evanghelice într-o emisiune TV, prostul gust al lui
Stelian Tănase a fost în schimb tămâiat, luni bune
de la apariție, mai peste tot. Dreptate-i asta?

Cronicar

  7IRKON
     ZIARE, ZI DE ZI!
        Talon de abonare începînd cu..................
  □ abonament trei luni (13 numere) - 50 lei
  □ abonament șase luni (26 numere) - 96 lei
  □ abonament un an (52 numere) -195 lei

   Nume.............................. Prenume........................
   str.............................nr.....bl......sc.....et.......ap.
   sector........localitate....................cod  poștal.....județ.

I telefon.................................................

    Începînd cu 1 ianuarie 2009, abonamentele se încheie exclusiv prin Zirkon Media!
    Completați și trimiteți talonul de abonare pe adresa: Zirkon Media S.R.L. str. Pictor
Hârlescu nr. 6, sector 2, București, 022195. Tel.: 255.19.18,255.18.00.
    Plata se face prin mandat postai sau prin Ordin de plată în contul:
RO14 RNCB 0089 0037 2253 0001 - BCR - Th. Pallady.
    Pentru instituții bugetare contul este: TREZ 7035 069X XX00 1197 - Trezorerie/sector 3.
    Cititorii din străinătate sunt rugați să trimită mandat poștal în valoare de 230 euro sau
300 USD pentru un an. Vă rugăm să trimiteți prin poștă o copie a mandatului și adresa dumneavoastră
completă.


    Pentru abonații din țară și străinătate care au încheiat în anii trecuți abonamente
direct la redacție, rămîne valabilă adresa: dir. adm. Valentina Vlădan, Fundația România
literară, Calea Victoriei 133, sector 1, București, cod 010071, OP 22.