1974 Revista muzeelor si monumentelor SERIA MONUMENTE ISTORICE SI DE M https://biblioteca-digitala.ro CONSILIUL CULTURII Șl EDUCAJIEI SOCIALISTE revista muzeelor și monumentelor SERIA MONUMENTE ISTORICE SI DE ARTA ----------------------------- Nr. 2. 1974 ----------------------------- ANUL XLIII https://biblioteca-digitala.ro Coperta I: Detaliu din tabloul votiv de la Humor, Doamna Elena Rareș. Picturile murale de la Humor fac obiectul unei acțiuni de restaurare prin șantierul-pilot al Direcției Patrimoniului Cultural Național. Coperta IV: Ansamblul Văcărești: fațada laterală nord a bisericii, avînd în prim plan coloanele foișorului Casei Domnești; fereastra originară a diaconiconului (sus). Prezentarea grafică: Gheorghe Matei revista muzeelor și monumentelor, seria monumente istorice și de artă, continuă publicația BULETINUL MONUMENTELOR ISTORICE https://biblioteca-digitala.ro MĂNĂSTIREA VĂCĂREȘTI NOTE ISTORICE ------------------------------ LIVIU ROTMAN------------------------------ în sudul Bucureștilor, pe un deal ce domină căile de acces ale orașului, se află unul din cele mai valoroase monumente ale Țării Românești: mănăstirea Văcărești. în evoluția arhitec- turii românești, importanța acestui complex rezultă din așe- zarea sa la capătul a două serii istorice: prima cu o sferă mai larga, cea a ctitoriilor voievodale, deschisă de Biserica dom- nească de la Curtea de Argeș și a doua, mai mică, cea a ctito- riilor brîncovenești, inaugurată de mănăstirea Hurez. Veacul al XVIII-lea, cel care a dat naștere mănăstirii Văcărești, este marcant pentru evoluția civilizației noastre. Este epoca unor acumulări cantitative a căror sinteză avea să determine perioada modernă cu corolarul său: formarea și consolidarea conștiinței naționale. Acest interval istoric este mai puțin cunoscut și uneori greșit înțeles din cauza unei insuficiente cercetări. De multe ori sintezele de istorie trec rapid de la perioada lui Constan- tin Brîncoveanu și Dimitrie Cantemir la perioada eroică a lui Tudor. Se obișnuiește a se identifica perioada domniilor fanariote cu o „etapă neagră“ a istoriei naționale, care nu a adus nimic în patrimoniul poporului român. Această men- talitate își are originea în începuturile istoriografiei româ- nești din perioada pașoptistă și postpașoptistă (Bogdan Petri- ceicu Plasdeu), care din rațiuni politice, justificate în acel mo- ment istoric, considerau secolul XVIII ca un hiatus. Este meritul lui Nicolae lorga de a fi reabilitat perioada fanariotă subliniind continuitatea evoluției sociale, politice și culturale din această perioadă¹. Istoriografia marxistă a preluat la început în mod necri- tic aprecierile negative asupra acestei perioade, nereușind să surprindă complexitatea fenomenelor din intervalul 1714— I821². Abia ultimele sinteze, bazate pe analiza aprofundată și multilaterală a epocii istorice, au reușit să descifreze progre- sele epocii, în special pe plan social și cultural³. Acelorași cauze li se datorește și sărăcia de lucrări despre creațiile artis- tice ale secolului al XVIII-lea, cercetarea fenomenului cultu- ral-artistic oprindu-se în general la epoca de explozie cultu- rală ce a coincis cu domnia lui Constantin Brîncoveanu (1688— 1714). Manifestările ulterioare au fost și mai sînt încă con- siderate ca simple prelungiri în timp ale acestei fecunde pe- rioade,⁴ dar această explicație este doar parțial valabilă și ¹ N. lorga, Histoire des Roumains et de la Românite Orientale, București, 1940, voi. VII, p. 1—17, 19—37. ² Istoria României, voi. III, București, 1964, p. 340-—352. ³ Istoria României, Compendiu, București, 1970, p. 237—239; Istoria poporului român, București, 1972, p. 184—187. ⁴ N. Ghika-Budești, Evoluția arhitecturii In Muntenia și Oltenia, voi. IV, București, 1936, p. 13—17; G. lonescu, Istoria arhitecturii în Român'a, București, 1937, p. 204—205. Fig. 1. Vedere generală a ansamblului Văcărești. 3 https://biblioteca-digitala.ro ea ignoră o serie de realități noi, care apar după 1714. Dez- voltarea obiectivă, socială, în care veriga principală era ridi- carea și consolidarea unor noi pături, ca și pătrunderea unor elemente social-spirituale din afară, trebuiau să-și pună pece- tea pe evoluția artistică românească. După moartea lui Brîncoveanu și după efemera domnie a lui Ștefan Cantacuzino, tronul Țării Românești este ocupat, la 25 decembrie 1715, de primul domn fanariot, Nicolae Mavrocordat. Acesta domnise mai înainte și în Moldova, trei săptămîni în 1709 și apoi patru ani, între 1711 și 1715. Om de mare cultură, rod al civilizației ctcroclite a Fanarului, Nicolae Mavrocordat nu a fost indiferent la istoria și civi- lizația țării la tronul căreia fusese numit de Poartă. Mai mult, el s-a simțit dator să-și justifice prezența ca domn al unei țări ce nu era a lui. Astfel, cronicarul oficial al domnu- lui, Radu Popescu, primește poruncă a-1 prezenta descen- dent al lui Alexandru cel Bun⁵. Nicolae lorga este cel care sesizează perfect dorința lui Nicolae Mavrocordat caracte- rizîndu-1 astfel: „Om de înaltă cultură, el dorea laudă pentru sine, dar înțelegea să fie pus în legătură cu înfățișarea trecu- tului țării peste care ajunsese a domni"⁶. Mănăstirea Văcărești este oglindirea materială a acestei do- rințe a primului Mavrocordat. însuși gîndul de a ridica o mănăstire domnească era preluarea unei tradiții adînc înră- dăcinată în istoria țării. După cum observa Nicolae lorga, ctitoria se făcea „după cele tnai bune datini ale țării cu ten- dința ambițioasă de a întrece tot ce s-a făcut în arhitectura ei"¹. De aici și explicația păstrării planului tradițional de mănăstire domnească, ce-și are originea în Biserica episcopală de la Argeș. Dar Nicolae Mavrocordat amplifică formele, pe de o parte influențat de dimensiunile construcțiilor constan- tinopolitane, iar pe de alta pentru că încearcă să sugereze printr-o construcție grandioasă ceea ce în fond nu exista: trăi- nicia și forța unei domnii. Locul pe care se ridică mănăstirea, inclus în secolul al XVIII-lea în moșiile domnești, este de mai veche viețuire. Prima atestare documentară a satului Văcărești o avem din 1576, cînd un act amintește de un anume Coman — pîrcă- lab din Văcărești⁸. Etapele ridicării mănăstirii oglindesc instabilitatea poli- tică a perioadei istorice respective. Construcția mănăstirii în- cepe în primele luni ale celei dintîi domnii muntene a lui Nicolae Mavrocordat (25 dec. 1715—14 nov. 1716); ea este întreruptă de evenimente nefavorabile domnului (acesta este luat prizonier de către trupele habsburgice ce ocupă tempo- rar Bucureștiul) și continuă în 1719 cînd Nicolae Mavrocor- dat își reia tronul. Aceasta, dacă este să dăm crezare pisaniei bisericii care arată că Nicolae Mavrocordat „ . . . mutîndu-se din domnia țării Moldovei în scaunul domniei Țării Românești, den[tr]u năstavul Sfintei Troițe au început-o fiind leat 7224, punînd temelie și zidind pînă la un loc. Iar apoi, de pe judecățile lui Dumnezeu cele nepricepute la oameni, fiind pe acele vremuri războaie între împărății și răzmerițe în țară s-au întîmplat de s-au luat oștile împărăției nemților cu toată împărăția casa măriei sale și l-au dus de l-au ținut în Ardeal pînă ce s-au împăcat împărățiile: iar după-ace cu ajutorul Sfintei Troițe l-au trimis de acolo cu multă oaste ... și din pronie dumne- zeiască l-au cinstit împărăția iarăși cu scaunul domniei Țării Românești. . .“⁹. Mănăstirea pare a fi aproape gata în iunie 1721, cînd cti- torul o înzestrează și o închină Patriarhiei de la Ierusalim. „Deoarece deci bogata milă a lui Dumnezeu ne-a învred- nicit și pe noi a ridica din temelie o sfîntă mănăstire. . . afară din Orașul București, care este scaun al domniei noas- ⁵ Radu Popescu, Cronica Țării Românești, „Magazin istoric pentru Dacia", voi. IV, 1848, p. 93. ⁶ N. lorga, Cultura română sub fanarioți, București, Socec, 1918, p. 93. ⁷ Idem, Istoria Bucureștilor, București, 1939, p. 123. ⁸ Documente privind Istoria României, B. Țara Românească, sec. XVI, voi. IV, București, 1952, nr. 2Z4, p. 2Z4. ’ Al. Elian, Inscripții medievale ale României. Orașul București, voi. I, București, Ed. Academiei R.S.R., 1965, p. 435. tre, în locul zis Văcărești -— au împodobit cu frumusețea cu- venită după cerința bisericească pe care și pentru înalta noas- tră evlavie și dumnezeiască rîvnă către sfîntul Mormînt am afierisit-o patriarhului cetății Ierusalimului" w. Actul consemnează: moșiile cu care este înzestrată mănăs- tirea „chiar moșia Văcăreștilor care este în județul Ilfovului în care s-a clădit și acea mănăstire a noastră" ... și moșia Suruia din județul Teleorman¹¹. Se pare totuși că zidul de incintă se termină abia în 1723, cînd Radu Popescu consemnează: „Intr-acest an s-au iesprăvit și zidul măriei sale de la Văcărești de jur împrejur, precum s-au văzut și au mai adaus măria sa mănăstirii și această milă ca să ia în toți anii din vama tîrgului Bucureștilor din partea domnească din cît or ieși al treilea ban“K. Același lucru rezultă și din scrisoarea lui Nicolae Mavrocordat către patriar- hul Ierusalimului, din 14 iulie 1723, în care se arată că „... s-a isprăvit înconjurul sfintei mănăstiri"¹³. Sfințirea mănăstirii avea să aibă loc ceva mai tîrziu, în 1724, cu un fast ce trebuia să slujească întăririi prestigiului ctitorului. Ceremonialul este descris în amănunțime de Radu Popescu «... într-acest an la septembrie 13, duminică, leatul 7233, a tîrnosit Măria Sa Nicolae Vodă Mavrocordat biserica Măriei Sale de la Văcărești, pe care Măria Sa au zidit-o din temelie, mănăstire frumoasă și împodobită cu toate cele ce se cade. Insă la această tîrnosire au fost mitropolitul țării Kir Danii și alți arhierei străini, și au adus Măria Sa și pe epis- copul de Buzău, Kir Ștefan și pe toți egumenii țării depre la toate mănăstirile, și preoți mulți din București, și depre la țară..."™. Era firesc ca domnitorul să folosească eveni- mentul pentru a-și întări poziția internă, într-un moment în care o parte a marii boierimi, nemulțumită de represiunile acestuia, din prima domnie, încerca să-l îndepărteze, orien- tîndu-se spre curtea imperială de la Viena¹⁵. Din relatarea acestui episod, de un interes deosebit este pasajul în care se arată: „După aceea suindu-se domnul în case cu arhiereii, cu boierii s-au bucurat cu toți și au făcut mese multe, de au ospătat toți arhiereii"y⁶. Este o indicație asupra existenței, la 1724, a unor construcții reprezentative pentru locuit în interiorul mănăstirii, numite în catagrafiile se- colului XIX „case patriarhicești" în amintirea probabil, a trecerii pe aici a patriarhului Hrisant Nottara în septem- brie 1727¹⁷. Rezumînd, putem considera că avem date pentru a afirma că primei faze de construcție — 1716-1724 — îi aparțin: biserica, casa domnească, primul zid de incintă și probabil stăreția. Alături de casele domnești, stăreție, paraclis și turn clopot- niță, incinta mai înglobează pe trei din laturile sale (nord, vest și sud) clădirile mănăstirești: chiliile grupate pe laturile de vest și pe cea de nord în jumătatea sa vestică, o trapeză pe latura de sud și, în colțurile de nord-vest și sud-vest, cîte o cuhnie. Toate acestea sînt precedate de galerii pe arcade, deschise la origine, aflate închise cu zidărie și geamuri în momentul începerii restaurării. Din documente și descrieri, reiese că singura latură care avea o galerie pe două nivele era cea de est, care înglobează la etaj paraclisul. în rest, clă- dirile ansamblului, — cu excepția celor reprezentative și a turnului clopotniță — se desfășoară pe un singur nivel, actua- lul nivel II fiind adăugat după 1856, întrucît catagrafia din acest an — ultima pe care o posedăm — nu-1 menționează. O problemă specială o relevă turnul clopotniței. Din punct de vedere logic, turnul ar fi trebuit să existe în această primă fază, închizînd astfel zidul de incintă. Problema datării turnului clopotniță rămîne de elucidat. Considerăm că cercetarea arheologică și de arhitectură ar putea da un răspuns la această întrebare, oricum ceea ce ¹⁰ E. Hurmuzaki, Documente privitoare la Istoria Românilor, Bucu- rești, 191Z, voi. XIV, partea a Il-a (1Z16—1ZZZ), ed. N. lorga, Nr. DCCL, p. 8Z2 (în continuare Hurmuzaki). ¹¹ Ibidem, p. 8Z3. ¹² Radu Popescu, op. cit., p. 95. ¹³ E. Hurmuzaki, op. cit., doc. cit., p. 885. ¹⁴ Radu Popescu, op. cit., p. 138—139. ¹⁵ D. Fotino, Istoria generală a Daciei sau a Transilvaniei, Țerei Muntenesc': și a Moldovei, trad. de G. Sion, București, 1859, voi. II, p. 185. ¹⁶ Radu Popescu, op. cit., p. 139. ¹⁷ Hurmuzaki, op. cit., XIV/2, p. 923, nota 1. 4 https://biblioteca-digitala.ro vedem astăzi este o modificare din secolul al XlX-lea, prin supraînălțarea sa într-un stil „bastard, neoclasic și Empire“™. Importanța pe care domnitorul și cei din jurul său aveau s-o dea mănăstirii Văcărești este ilustrată și de cererea ce se face, în 1729, către patriarhul Ierusalimului, Hrisant Nottara, de a se trimite un egumen acestei mănăstiri, specificîndu-se „dar să fie o față inaintată la treapta arhieriei, cici acesta e scopul și socotința a înălțatului nostru domn . . ,“¹⁹. în 1730 mitropolitul Anania de Bethleem este numit egumen al mă- năstirii Văcărești²⁰. Interesante sînt stihurile lui Mitrofan Grigoraș Ieromo- nahul în care este descrisă mănăstirea: „Nicolai, lumina înțe- lepților, descendente lui Alexandru Mavrocordat, acelui înțe- lept in toate Exaporitul... a pus bazele din temelie a aces- tui templu, puternic, zidindu-l cu muri înalți și edificîndu-l cu columne de petre sculptate, pe care se rezimă toată puterea arcadelor si pe care stă tot cercul turlelor. Cu poartă săpată cu flori de micșunele de fer asigură interiorul.. ,“²¹. în 1730 ctitorul mănăstirii moare și este înmormîntat la Văcă- rești în naosul bisericii²². Fiul său, Constantin Mavrocordat, îi urmează la tronul Țării Românești pentru o domnie nesigură ce a fost între- ruptă în mai multe rînduri. Acesta a dat o importanță deo- sebită mănăstirii Văcărești desăvîrșind ansamblul monastic. Astfel, el construiește o a doua incintă mănăstirii și ridică paraclisul de pe latura de răsărit²³. Dapontes arată în ale sale „Ephemerides Daces“: „Constantin fait bâtir une seconde enceinte au monastere de Văcărești, et elever une chapelle sous l’invocation de saint Nicolas". Secretarul lui Constan- tin Mavrocordat arată în continuare că aceste lucrări, care se săvîrșiseră în anii 1732—1733, s-au făcut la recomanda- rea lui Nicolae Mavrocordat. Aceasta reiese și din pisania pa- raclisului²⁴. Mai mult decît atît, din analiza pisaniei reiese că temeliile paraclisului fuseseră puse anterior: „fiul și moștenitorul tronu- lui în locul acestor temelii a clădit și a înfrumusețat cu bogă- ții, zidind și pridvor în patru colțuri"²⁵. Interesant și semnificativ pentru evoluția mentalității din acea perioadă este faptul că pisania paraclisului este scrisă în limba greacă. Constantin nu mai simte nevoia, ca tatăl său, să sublinieze legătura dintre el și societatea românească. Paraclisul este pandant turnului clopotniță, asigurînd prin- cipiul organizării geometrice regulate ce apare pentru prima oară la ctitoria brîncovenească de la Hurez²⁶. Avem și ast- fel marcate cele două limite ale seriei monumentelor brîn- covenești, Văcăreștii fiind cea superioară. Paraclisul constituie o remarcabilă realizare artistică, fiind poate alături de biserică și de casa domnească cel mai reușit obiectiv al mănăstirii din punct de vedere arhitectonic. Ca o materializare a amplificării influenței orientale pot fi subli- niate coloanele cu solzi, rezolvare rar întîlnită la monumen- tele noastre. Sfințirea capelei avea să aibă loc la 17 februarie 1739 în prezența domnitorului Constantin Mavrocordat²⁷. Astfel, realizarea paraclisului cunoaște mai multe etape, fapt explicat de desele mutări din tron ale lui Constantin. Astfel, dacă lucrările încep încă în prima domnie munteană a aces- tuia (1731-—1733), pisania este pusă în 1736, iar sfințirea are loc la începutul lui 1739, deci în a doua sa domnie (1735—1741). Se observă că aceeași cauză — instabilitatea politică — a determinat realizarea în etape atît a ctitoriei lui Nicolae Mavrocordat, cît și a fiului său. în ceea ce privește necesitatea celui de-al doilea zid de incintă, considerăm că trebuie legată de intenția domnito- rului de a transforma mănăstirea în reședință domnească și deci de necesitatea dotării ei cu o serie de dependințe. în orice caz, ridicarea unui al doilea zid de incintă în timpul lui Con- stantin Mavrocordat nu poate fi pusă la îndoială. Acestea sînt cele două etape ale desăvîrșirii complexului de la Văcărești. Amîndouă pot fi privite unitar ca expresie a aceluiași program, ca materializare a unei anume mentali- tăți. Ceea ce vedem ridicat între 1716 și 1739 este „monu- mentul pur“. Modificările ulterioare constituie istoria monu- mentului. Mănăstirea Văcărești avea să joace un roi important. Se pare că începe să fie considerată cea mai însemnată mănăs- tire din țară. Pe aici se opreau oaspeții de seamă ai domnului, veniți de la sau mergînd spre capitala Imperiului otoman. De obicei, Văcăreștii erau ultimul popas înainte de a ajunge în București, căci era „cale de o oră de oraș". („ . . . das Kloster Vakarest, eine Stunde weit ausser Bukarest. . ,“²⁸). încă la 1723 funcționa o școală la Văcărești. Aceasta reiese dintr-o însemnare de pe un manuscris în care se vorbește de un anume dascăl Antonie de la școala de la Văcărești²⁹. El este una și aceeași persoană cu Antonius Stratigos, ce fusese trimis cu o bursă în Apus de domnitorul Constantin Brîncoveanu³⁰. De altfel, va fi trimis în 1728 de către domnul Țării Românești în Moldova, la cererea lui Grigore al II-lea Ghica³¹. în casa domnească Nicolae Mavrocordat a organizat o mare bibliotecă cuprinzînd numeroase rarități bibliofile, care i-au atras invidia capetelor încoronate din Apus, în spe- cial a curții franceze. Biblioteca reunea un număr impresio- nant de cărți și manuscrise³², dintre care unele fuseseră achi- ziționate de tatăl domnului, Alexandru Exaporitul, altele de domn însuși, iar o parte provenea din vestita bibliotecă a stolnicului Constantin Cantacuzino de la Mărgineni, ce fusese confiscată de domnie îndată după ucidera sa. Astfel, biblio- teca de la Văcărești poate fi reconstituită parțial în primul rînd pe baza reunirii fondului de cărți care s-a aflat în po- sesia stolnicului. Izvoarele menționează existența și activitatea unei tipogra- lii la Văcărești în anii 1741 —1742³³. De altfel, în 1776, Gherman egumenul mănăstirii trimitea prin negustorul Bașa Dimitrie patriarhului Hrisant „.. . cărțile de iertare ce le-am tipărit aice"™. Se poate spune astfel că la mijlocul secolului al XVIII-lea exista un complex cultural cvasiinstituționalizat, a cărui acti- vitate nu a putut rămîne fără urmări pentru evoluția spiritua- lității românești. Ctitoria domnească a lui Nicolae Mavrocordat și-a păstrat locul de frunte printre celelalte mănăstiri ale Țării Românești. Astfel, egumenul său avea să joace un rol important în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, fiind un fel de „coordo- nator" al mănăstirilor închinate și totodată depozitarul averii acestora. De altfel, domnul Alexandru Ipsilanti dădea la 26 iunie 1776 egumenului de la Văcărești, în păstrare, averea tuturor mănăstirilor închinate³⁵. Urmarea imediată a acestei acțiuni o constituie raportul de la 26 august 1776 întocmit de către același egumen și înaintat patriarhului în care se dă seama asupra diverselor afaceri vizînd mănăstiri închinate din Țara Românească³⁶. ¹⁸ V. Drăguț, Mănăstirea Văcărești și locul ei în contextul artei din Țara Romanească, 2/1971, p. 35. ¹⁹ E. Hurmuzaki, op. cit,, voi. XV/2, p. 1 034—1 035, nr. DCCCCXCIII. ²⁰ Ibidem, nr. MVII, p. 1 048. ²¹ C. Ierbiceanu, Cronicari greci carii au scris despre epoca fana- riotă, București, 1888, p. 127. ²² Al. Elian, op. cit., loc. cit. ²³ C. Dapontes, Ephmerides Daces, ou Chronique de la guerre de quatre ans (1736—1739}, Publice, traduite et annote par Emile Legrand, Paris, 1861, voi. II, p. XLIV—XLV. ²⁴ Ibidem; Al. Elian, op. cit., p. 440—441. ²⁵ Al. Elian, op. cit., p. 441. ²⁶ V. Drăguț, op. cit., p. 36. ²⁷ C. Dapontes, op. cit., p. 185. ²⁸ E. Hurmuzaki, op. cit., voi. XIX/2, nr. LIV, p. 34. ²⁹ Ibidem, XIV/2, nr. DCCCLIX, p. 885. ³⁰ N. lorga, Istoria învățămîntului, București, 1971, p. 29. ³¹ E. Hurmuzaki, op. cit., nr. DCCCCLXII, p. 995. ³² Catalogul bibliotecii mănăstirii Văcărești, la Hurmuzaki, op. cit., voi. XIV/2, p. 1 040 și la N. lorga, Știri nouă despre biblioteca Mavro- cordaților și despre viața muntenească în timpul lui Constantin Vodă Mavrocordat, „Analele Academiei Române, Memoriile secțiunii istorice¹¹, seria a IlI-a, t. VI/1927, p. 135—170. ³³ N. Hodoș, I. Bianu, Bibliografia românească veche, București, 1904, voi. II, pp. 54, 55, 61; N. lorga, Istoria învățămîntului. p. 36. ³⁴ E. Hurmuzaki, op. cit., voi. XIV/2, nr. MCCLV, p. 1 250; V. A. Urechia, Istoria Românilor, București, 1891, voi. II, p. 443. ³⁵ E. Hurmuzaki, op. cit., voi. XIV/2, nr. MCCXVI, p. 1 226. ³⁶ Ibidem, nr. MCCLIV, p. 1 247—1 269, nr. MCCLXX, p. 1 266— 1 268. https://biblioteca-digitala.ro Perioada de înflorire a mănăstirii a fost curmată de răz- boaiele ruso-turce al căror teatru de lupte s-a aflat chiar în împrejurimile sale. Prima ciocnire militară de lîngă Văcărești dintre armatele celor două imperii se plasează în anul 1770³⁷. * * * Centrul de greutate al ansamblului îl constituie biserica, concepută la dimensiuni care depășesc toate celelalte biserici muntene. Arhitectura sa reprezintă „o adevărată sinteză a principa- lelor construcții religioase din Țara Românească pe interval de mai multe secole"³⁶. Biserica a fost pictată în timpul lui Nicolae Mavrocordat, căci acesta arată într-un act că „ ... a împodobit-o cu frumu- sețea cuvenită, după cerința bisericească . . .“³⁹. în catagrafia din 1856 se menționează că „biserica este tot cea veche, însă pe dinăuntru zugrăvit din nou peste tot"m. Deci, la mijlocul secolului al XîX-lea a avut loc o acțiune de repictare a bisericii, care este atestată și de existența mai multor straturi de pictură. Casele domnești au fost folosite încă din vremea lui Con- stantin Mavrocordat ca reședință domnească. Astfel, în 174C Jean Claude Flachat, aflat la Văcărești, le denumește „La maison de Plaisance du prince“*\ La începutul celei de-a doua domnii a lui Alexandru Ipsilanti, acesta va folosi casele dom- nești de la Văcărești drept reședință⁴². Casele domnești preluau planul de palat brîncovenesc, lo- cuința propriu-zisă aflîndu-se „pe o pivniță cu două beciuri dedesupt", după cum menționează catagrafia din 18 5 6⁴³. Așa cum reiese din aceeași descriere, ele se compuneau din- tr-un „salon cu șapte ferestre, geamuri și fiare, zăbrele și jalu- zele . . și din „șapte odăi mari și mici, boite cu trei sălițe și o plimbătoare, pardosite cu scinduri de brad". în fața caselor domnești, catagrafia din 1845 menționa „un coridor mare cu scări de piatră săpați, care comunică cu galeria ce trece pe dinaintea paraclisului. Dintr-acest coridor coboară în curte o scară de piatră" w. Acest aspect, păstrat și astăzi, trebuie să-1 fi avut aceste construcții dintru început. încă la 1740, același Flachat, obișnuit cu arhitectura pe ver- ticală a Occidentului spunea: „il ressemble plus ă des casernes qu'ă un monastere". Geometria severă a întregului complex l-a făcut să remarce acest fapt, dar mai departe el apreciază porticul „qui regne tout autour de la cour et qui y forme deux. belles galeries"^⁶. Iar despre biserică spune că este cea mai frumoasă din lumea ortodoxă⁴⁷. în 1775, în plină perioadă de prosperitate, mănăstirea are un litigiu cu locuitorii orașului Giurgiu, care revendică moșia Suraia „de la care mănăstirea culegea 2 000 de lei anuaL^⁶. în 1784 mănăstirea este afectată de un incendiu, după cum reiese dintr-o scrisoare a egumenului⁴⁹. în 1786, la Văcărești va fi găzduită lady Craven care ne vorbește „ . . . d'un couvent grec, dont la cour interieure, belle et spacieuse est entouree d'une cloître avec des arcades gothiqucs" (sic!)⁵⁰. în 1793, Von Reimer, membru al unei ambasade ruse ce mergea la Poartă, amintește de „frumoasa mănăstire Văcă- rești“⁵\ La începutul secolului al XîX-lea, mănăstirea suferă de pe urma deselor războaie ruso-turce. Ea este pe rînd ocu- ³⁷ Ibidem, voi. XIV/2, nr. MCCV, p. 1 209; D. Fotino, Istoria Da- ciei, p. 168—169. ³⁸ V. Drăguț, op. cit., p. 36; tot aici se face o aprofundată analiză a planului bisericii și legătura cu planurile altor ctitorii anterioare. ³⁹ E. Hurmuzaki, op. cit., voi. XV/2, nr. DCCL, p. 672. ⁴⁰ Biblioteca Academiei R.S.R., Secția manuscrise, mss. rom. nr. 727, f. 38. ⁴¹ N. lorga, Știri noua. . ., p. 148. ⁴² V. A. Urechia, op. cit. voi. VIII, p. 713. ⁴³ Biblioteca Academiei R.S.R., Msse, mss. rom. nr. 727, f. 38 v. ⁴⁴ Ibidem. ⁴⁵ N. lorga, Știri nouă ..., p. 166. ⁴⁶ Ibidem. ⁴⁷ Ibidem. ⁴⁸ N. lorga, Știri nouă ..., p. 148. ⁴⁹ E. Hurmuzaki, op. cit-, voi. XIV/2, nr. MCCXXVIII, p. 1 226. ⁵⁰ Voyage de Milady Craven ă Constantinaple par la Crimee en 1786, Paris, 1789, p. 260'. ⁵¹ H. von Reimer, Reise der russisch-keiscrlichen Gesandtschaft an die othomanische Pforte im Jahr 1793, Petersburg, 1793, voi. II, p. 133. pată fie de armatele țariste, fie de cele turcești. Astfel, este ocupată de armatele rusești în 1805 și 1807⁵². în 1822 se iau măsuri pentru repararea mănăstirilor Co- troceni și Văcărești, destinate să servească drept „cartier" celei mai mari părți din garnizoană⁵³. în 1802, în urma puternicului cutremur de pămînt ce a afectat întreaga Muntenie, se prăbușise turla de peste naos; ulterior a fos reconstruită din lemn, dar în timp și aceasta a dispărut⁵⁴. Turla de lemn exista la 1836 și 1845, dar nu mai e amintită în 1856⁵⁵. Un alt cutremur care a afectat mănăs- tirea Văcărești a fost cel din 1838, cînd s-au produs mari fisuri la biserică și la casele domnești⁵⁵. Din secolul al XîX-lea datează trei catagrafii ale mănăs- tirii Văcărești. Prima datează din 1836, dar se ocupă mai mult de averea mobilă a mănăstirii⁵⁷. în 1845, anul celei de-a doua catografii, încep lucrări de reparații ce se întind pe o perioadă de 11 ani. Ele sînt conduse de arhidiaconul Iov. în acest interval se repictează biserica⁵⁸. După înăbușirea revoluției de la 1848 a urmat perioada dublei ocupații turco-țariste. Acestei epoci i se datorește înce- putul declinului ctitoriei Mavrocordaților de la Văcărești. în toamna lui 1848, are loc pentru prima oară transformarea mănăstirii în temniță politică. Aici trebuiau aduși partici- panții la revoluție. Inițiativa aparține generalului Liiders, comandantul armatei țariste de ocupație. Astfel, într-un ordin se menționa: „Excelența sa Generalul Liiders prin nota din 21 face cunoscut căimăcămiei că pentru așezarea arestaților politici și a roții de caraulă găsind îndemănatică mănăstirea Văcărești, a poruncit să se mute acolo mîine cei arestați în mănăstirea Plumbuita"³⁹. De asemenea, ordinul prevedea ca Departamentul Cre- dinței să ridice imediat odoarele mănăstirii. Totuși, multe din- tre acestea au fost pierdute. Aici au fost deținuți numeroși participanți la revoluție, dintre care fruntașul revoluționa- rilor Popa Șapcă, membru al primului guvern provizoriu for- mat la 9 iunie pe Cîmpia de la Islaz. în perioada 1848— 1868 Văcăreștii și-au menținut atît funcția de mănăstire, cît și, efemer, cea de închisoare. în 1868, Văcăreștii devin închi- soare permanentă⁵⁰. Astfel, mai bine de un secol, Bucureștii au fost privați de unul dmtre cele mai frumoase monumente, iar cercetarea științifică de istorie, istoria artei și arhitectură a fost practic lipsită de un monument cheie pentru înțelegerea procesului artistic românesc. în această perioadă s-au efectuat la mănăstirea Văcărești o serie de reparații. în februarie 1863, într-o scrisoare către ministru] Cultelor se semnalează că „Fortuna ce au datu în zilele trecute au dezvelitu parte din învelitoarea bisericii mari despre altar, precum asemenea și la casele cele mari, spărgîn- du-se vreo douzeci de geamuri. . .“⁵¹. în vara lui 1864 se termină reparația acoperișului de tinichea de la „ . . . casele mari cilii și după Biserica din Mănăstirea Văcărești.. ,“⁵². Deci între 1856 și 1864 se înlocuise acoperișul de olane cu cel de tinichea. O nouă furtună, în februarie 1865, produce noi deteriorări monumentului: .......dezvelirea bisericii Văcărești, azvîrlindu-se tinicheaua după biserică, strieîndu-se și cîteva jghiaburi, dupe la streașină. Asemenea și de la turla mare a căzut o bucată de tencuială din năuntru de la pantocrator"⁶³. Știind că turla de zid s-a prăbușit încă din 1802, această in- formație ne conduce la ipoteza că o nouă turlă, poate din lemn, reconstruită încă o dată, după 1956, a fost pictată. în 1867, se semnalează existența unui mare depozit de tutun al Regiei Statului în beciul casei domnești⁵⁴. Un raport ⁵² E. Hurmuzaki, op. cit., voi. XIX/2, nr. DXXXVIII, p. 434, nr. DXI.II, p. 43S. ⁵³ Ibidem, voi. XVI, nr. MMXIII, p. 1 061. ⁵⁴ V. Drăguț, op. cit., p. 39, nota 8. ⁵⁵ Biblioteca Academiei R.S.R., Msse, mss rom. nr. 727, f. 29. ⁵⁶ „Buletinul Societății Române de Geografie", III/1877, p. 90. ⁵⁷ Biblioteca Academiei R. S. România, Msse, mss. rom. nr. 727, f. 20; Arhiva istorică centrală, Fond Ministerul Instrucțiunii, dosar 137/1845. ⁵⁸ Ibidem. ⁵⁹ Documente privind anul 1848 in Țările Române, București, 1903, voi. V, p. 294—295 și urm. ⁶⁰ Arhiva istorică centrală, Fond cit., dosar 129/1864. ⁸¹ Ibidem. ⁶² Ibidem. ⁶³ Arhiva istorică centrală, Fond cit., dosar 129/1864, f. 27. ⁶⁴ Ibidem, f. 68 v. https://biblioteca-digitala.ro al unui tehnician din 2 martie 1867 observa «... am văzut că nu numai învelitoarea de tinichea după casele principale a fost vătămată din cauza vînturilor, dar în mare parte chiar și căpriorii dinpreună cu arterele de sctnduri sînt săltate din locul lor; Asemenea și acoperământul galeriei de alături a suferit în mai multe părți"⁶⁵. în 1868, Ministerul de Interne, devenit beneficiar al mo- numentului, cerc planurile mănăstirii „ca să se înlesnească la lucrarea ce voim să facem pentru a aduce localul în chestiune într-un adevărat stabiliment de închisoare''⁶⁶. Acum va începe seria de construcții specifice noii func- țiuni ce va altera treptat spiritul monumentului. Credem că ceea ce aparține perioadei de după 1868 poate fi considerată construcție parazitară ce trebuie înlăturată de procesul de res- taurare. (Este vorba în primul rînd de unele construcții din aripa sudică a incintei mănăstirești.) în timp ce se construia o serie de corpuri noi, degradarea monumentului continua. în august 1869 se vorbea de defec- tarea ușilor de fier ale bisericii mari, care ieșiseră din tocul lor „așa cit nu se mai putea deschide și umbla prin ele"⁶¹. Starea precară a paraclisului constituie obiectul a mai multe relatări de la începutul deceniului 8 al secolului trecut. Astfel, în august 1871, primarul Bucureștilor după o vizită a mănăstirii transformată în penitenciar ce o făcea „atît pentru a observa curățenia, cit și soliditatea clădirilor" relata minis- trului Cultelor „că paraclisul din fundul curții amenință să cada fiind sprijinit pe dedesubt cu bîrne de lemn. . .“ Foarte interesantă ni se pare remarca aceluiași primar: „acest para- clis pe lingă, că completează înconjurul curții este și de o arhitectură antică, care trebuie conservat cu religiozitate"⁶⁵. O probă semnificativă pentru ideea de respect în fața monu- mentelor istorice. Dar poate tot atît de semnificativă pentru o realitate, nu atît de fericită, este și rezoluția pusă de ministrul Instrucțiunii pe această scrisoare (ministru care nu era altul decît Titu Maiorescu): „La dosar, nefiind bani". Pe de o parte conștiința necesității conservării mesajelor materiale ale trecutului, pe de alta lipsa de fonduri pentru astfel de acțiuni. în iulie 1872 se arată ca iminentă demolarea pridvorului paraclisului; la fel în 1873, într-o notă ce purta semnătura primului ministru Lascăr Catargi⁶⁹. Din ceea ce observăm astăzi rezultă că s-a renunțat la dărîmarea lui, fiindcă prid- vorul ce îl vedem este contemporan cu restul paraclisului. De un interes deosebit sînt știrile despre grădinile ce încon- jurau mănăstirea. Evidența unor vii și livezi pe acest deal ne este semnalată de documente încă de la finele secolului XVI⁷⁰. Această grădină a persistat și după ctitoria mănăstirii⁷¹ și în parte există și astăzi. O restaurare fidelă ar merita reamena- jarea grădinii pentru a se crea un spațiu ambiant în spiritul istoriei monumentului. Rezumînd datele istorice expuse, conchidem că ele oferă premise științifice pentru restaurarea monumentului. Avem datarea tuturor obiectivelor importante existente, care, în ciuda unor transformări recente, în cea mai mare parte din perioada interbelică, păstrează structura originară. Istoria monumentului nu se poate încheia fără a aminti luna octombrie 1973, cînd ansamblul Văcărești a fost deza- fectat de folosința sa neadecvată și redat circuitului științific. Se făcea un act de dreptate culturii românești. Restaurarea Complexului de la Văcărești și transformarea sa într-un an- samblu cultural va avea implicații majore pe plan științific, educațional și turistic. ⁶⁵ Ibidcm. ¹⁶ Ibidem, f. 75. ⁶⁷ Ibidcm, f. 92. ⁶⁸ Ibidem, f. 103, 104, 110, 114. ⁶⁹ Ibidem, f. 130. ⁷⁰ Documente privind Isto ia României B. Țara Românească, sec.R^L voi. V, București, 1952, nr. 17, p. 26. ⁷¹ Arhiva istorică centrală, Fond, cit., dosar 129/1864, f. 32. Fig. 2. Marea pivniță a Casei Domnești. https://biblioteca-digitala.ro CERCETAREA, RESTAURAREA Șl PUNEREA IN VALOARE A MONUMENTULUI* ------------------------- arh. LIANA B1LC1URESCU ------------------ Plasat odinioară în afara Bucureștilor, pe un deal ce domina intrarea dinspre sud în Capitală, într-o zonă de livezi și vii, ansamblul fostei mănăstiri Văcărești reprezintă o epocă de apogeu în creația meșterilor formați la școala artei și arhi- tecturii brîncovenești. Acest mare ansamblu se situează astăzi într-un sector al Capitalei în plină dezvoltare, în imediata apropiere a cartie- rului Berceni, între șoseaua Văcărești și șoseaua Olteniței. Am- pla zonă verde a noului Parc al Tineretului, ce se va extinde și în spațiul de protecție al monumentului, va cuprinde două mari creații ce oglindesc vremurile în care au fost ridicate: epoca contemporană reprezentată de Palatul Sporturilor și Culturii și epoca de culme a artei tradiționale, reprezentată prin ansamblul Văcărești. Monumentul ne înfățișează astăzi bogata lui istorie, cu toate transformările și adăugirile efectuate de-a lungul vre- murilor, în funcție de destinațiile multiple pe care le-a avut. Cu toate modificările suferite, structura originală se păstrează în cea mai mare parte nealterată, intervențiile ulterioare com- pletînd și amplificînd construcția inițială (fig. 1). Văcărești! reprezintă cel mai mare ansamblu monumental ridicat la noi în țară. Cronologic, este ultima mare operă a arhitecturii tradiționale, ce continuă amplificînd și îmbogățind arta și arhitectura brîncovenească. Ansamblul este conceput larg, generos, încadrat totuși în sistemele clasice de compo- ziție prin simetrie și echilibru, ideea de dominantă arhitec- turală fiind urmărită prin dimensionarea amplă a spațiilor și volumelor, prin amplasamentul pe un teren înalt, cît și prin concepția verticalelor multiple ale turlelor și turnurilor, în total 19, ce marcau net silueta monumentală a ansamblului. Decorația sculpturală, în piatră, compusă din coloane cu căpițele și baze bogat tratate, brîie în torsadă, balustrade tra- forate, profilatură complexă îmbrăcată cu motive florale, modenatura din cărămidă cu reliefuri foarte deosebite, siste- mele îndrăznețe ale rezolvării elementelor de rezistență cît și deschiderile și înălțimile mari ale bolților, masivitatea ele- mentelor de susținere din cărămidă în contrast cu zveltețea stîlpilor de piatră, sînt caracteristicile ansamblului monumental Văcărești și contribuie la încadrarea lui printre creațiile de cea mai mare valoare ale arhitecturii și artei românești. Avînd în vedere măiestria cu care a fost conceput, locul de prim ordin pe care îl ocupă în cadrul valorilor de artă și arhitectură, cît și amploarea deosebită și importanța lui ca operă de artă și arhitectură situată în Capitala țării, ansam- blul Văcărești a constituit obiectul unui proiect complex de restaurare, reconstituire și punere în valoare. ♦ Ansamblul Văcărești se compune din două incinte ce au front continuu construit parter și etaj, cea mai mare avînd în centru biserica; el acoperă o suprafață totală de cca 3 ha. Incinta mare a monumentului a fost ridicată — în cea mai mare parte — sub domnia lui Nicolae Mavrocordat, între 1716—1723, pe plan rectangular, urmărind principii clasice de echilibru și repartiție a volumelor, cu o axă principală de compoziție est-vest materializată în această primă epocă prin turnul clopotniță și biserică. Intrarea principală în incintă se efectua prin partea de vest, pe sub turnul clopotniță. Simetric față de acest ax compozițional, tot sub Nicolae Mavrocordat se ridică în colțul de nord-est Casele Domnești și în colțul de sud-est Stăreția; de asemenea se construiesc în nord-vest și sud-vest două cuhnii simetrice, urmărind o compoziție aproape identică. între aceste cuhnii situate în colțuri și turnul clo- potniță, pe toată latura de vest, se ridică două corpuri de chilii ce aveau portice spre interiorul incintei. în aceeași perioadă, pe latura de nord, izolat de Casa Domnească și de cuhnie, se situa un alt corp de chilii, de asemenea cu portice spre incintă. Simetric, în fața acestora, pe latura de sud, s-au ridicat o mare trapeză și cîteva încăperi cu caracter gospodăresc, precedate de portice. Constantin Mavrocordat continuă opera tatălui său, ridi- cînd la 1735 paraclisul în capătul axei est-vest, legat prin galerii etajate spre vest de Casa Domnească și spre sud de Stăreție. în aceeași epocă se construiește incinta mică în vestul incintei mari, avînd caracter gospodăresc. Axa prin- cipală de compoziție este marcată în continuare printr-un turn cu foișor, situat în centrul laturii de vest a incintei mici. în prima jumătate a secolului al XlX-lea se aduc unele modificări structurii edificiilor inițiale ale ansamblului, ampli- ficîndu-le totodată prin construirea spațiilor rămase libere pe latura de nord între grupul de chilii și cuhnie, cît și spre Casa Domnească; se ridică etajele peste cele două corpuri de chilii de pe latura de vest a incintei mari, etajul pe latura de nord și cel de-al treilea nivel al turnului clopotniță, totodată se reconstruiesc clădirile din incinta mică. în secolul XX, în ambele incinte se ridică noi construcții și se fac amenajări pentru necesitățile penitenciarului, urmă- rindu-se totuși, în general, păstrarea structurii vechi a monu- mentului. Tot în această perioadă se etajează latura de sud a incintei mici și se ridică un al doilea zid cu turele de pază ce înconjură tot ansamblul. * Baza științifică a elaborării proiectului de restaurare și a punerii în valoare a monumentului au constituit-o cerce- tările de arhivă¹ și arheologie², cît și cercetările de istoria artei și arhitecturii. O pondere deosebit de importantă au avut cercetările de arhitectură pe monument — decapări, sondaje, demolări — în strînsă legătură cu săpăturile arheologice. S-a urmărit continuu descoperirea elementelor originare de arhi- tectură, construcții și decorație. în lumina rezultatelor obținute în urma cercetărilor com- plexe de arhitectură efectuate direct pe monument, a cercetă- rilor de istorie și arheologie³, cît și de istoria artei și arhitec- turii, vom prezenta în continuare fazele succesive de con- strucție, modificările și adăugirile suferite de-a lungul timpu- lui de ansamblul monumental Văcărești, cît și propunerile de restaurare, reconstrucție și punere în valoare. CASA DOMNEASCA Casa Domnească, unul dintre cele mai importante edificii ale ansamblului, situată în colțul de nord-est al incintei mari, datează din prima mare perioadă de construcții, aceea a lui Nicolae Mavrocordat. Structura originară, compusă din pivnițe, parter și etaj, este menținută aproape integral, nealterată decît în mică măsură prin intervențiile ulterioare, fiind astfel cel mai auten- tic palat domnesc de factură brîncovenească păstrat pînă astăzi. Gîrliciul pivniței, ce coboară în pantă, are o boltă cilin- drică și conduce în jos spre două compartimente: cel dinspre vest acoperit tot cilindric și spre monumentala pivniță pe plan pătrat dinspre est, cu un stîlp masiv în mijloc, acoperită cu patru calote sferice descărcate pe pandantivi și apoi pe patru arce masive, ce leagă stîlpul central de pereții laterali (fig. 2). Cele două încăperi de la parter adiacente pivnițelor, au, cea mai mare o boltă cu penetrații, și a doua, probabil o fostă cămară, o boltă cilindrică. Aceste pivnițe cît și parterul, cu zidurile și bolțile lor, se păstrează din prima fază de construcție a clădirii, netrans- formate. Cercetările efectuate la parter au relevat ferestrele și ușile inițiale cu șpaleții evazați și gheremea din lemn masiv, îngro- pată în zidărie, cît și pardoselile vechi din cărămidă sub cele actuale de beton, cu mozaic turnat. S-au descoperit, de asemenea, arcul din cărămizi speciale, cu profil compus, al intrării în pivniță și șpaleții evazați ai acestei intrări și, ceea ce este deosebit de interesant, grinda originară, orizontală din lemn masiv de stejar ce constituia * Fotografiile au fost executate de Marin Gheorghe. ¹ Documentele de arhivă integrale au fost puse la dispoziția auto- rului de Liviu Rotman și Monica Breazu, fiind comunicate în sesiunea științifică a D.M.I.A. din mai 1974. Pe această cale le aducem mulțumiri pentru colaborare. Interpretarea acestor documente în textul articolului aparține autorului. 2 Datele istorice și arheologice au fost furnizate de Liviu Rotman, Panait I. Panait și Cristian Țico. ³ Cercetările arheologice s-au desfășurat în paralel cu cercetarea de arhitectură a monumentului, sub conducerea lui Panait I. Panait și Cristian Țico. https://biblioteca-digitala.ro buiandrugul golului, perforată și teșită într-un anumit fel pen- tru a permite montarea unor scripeți și funii cu care să se coboare butoaiele în pivniță. Cercetîndu-se pardoseala pivniței mari, s-a scos la lumină un trotuar din cărămidă de-a lungul pereților laterali și împrejurul stîlpului central, pardoseala cuprinsă între aceste trotuare, fiind inițial din pămînt bătut. Pardoseala de cărămidă ce se vede astăzi în cele două piv- nițe datează dintr-o epocă recentă. De remarcat este și construcția ferestrelor pivniței, rele- vată tot prin cercetările de arhitectură (fig. 3). Ferestrele au deasupra, spre exterior, un element de rezistență orizontal cu rol de buiandrug, realizat din cărămidă pe cant; corespunză- tor grosimii acestuia, tot spre exterior, șpaleți verticali neeva- zați. Partea dinspre interior a ferestrei are parapetul teșit, șpa- leții evazați și, deasupra, penetrația cilindrică în bolțile piv- niței. Etajul a fost compus inițial pentru a adăposti două apar- tamente și unele spații pentru recepție și odihnă. Cercetările de arhitectură, efectuate direct pe monument, confirmate de documentele de arhivă (aici menționăm catagrafia din 1845, scrisă înaintea marilor reparații de la mijlocul secolului al XlX-lea) ne fac să putem stabili planimetria și rezolvarea inițială a spațiilor cît și prefacerile din secolele XIX și XX. Intrarea la nivelul etajului se efectua din foișorul de pe latura de sud a Casei Domnești, printr-o ușă cu supralumină desco- perită în cursul cercetărilor; ambele aveau șpaleții evazați și erau terminate în partea superioară prin arce în mîner de coș. Această ușă deschidea accesul spre o încăpere alungită centrală, boltită cilindric, ce avea pe ambele părți cîte două mari saloane acoperite cu bolți cu penetrații (saloanele sînt menționate în catagrafia din 1845). Din încăperea centrală, prin două coridoare mai înguste, boltite tot cilindric, se efec- tua trecerea spre cele două apartamente: cel dinspre vest com- pus din două camere avînd bolți cu penetrații și cel dinspre est, compus tot din două încăperi boltite cu penetrații și cu o umblătoare a cărei boltă, construită din arce suprapuse re- trase, crea o bază octoge-nală pentru o turlă de aerisire. Prin cercetare s-au găsit de asemenea toate golurile originare de uși și ferestre ale etajului, cu șpaleții evazați, terminate cu arc în mîner de coș. Spațiile create în Casa Domnească erau completate prin două elemente de arhitectură bogat tratate, un foișor spre inte- riorul incintei la sud și o loggia spre nord cu vedere spre grădini. Existența lor în faza inițială a Casei Domnești a fost relevată prin cercetările complexe de arhitectură și arheo- logice. Pe baza elementelor descoperite a fost posibilă reconsti- tuirea fidelă a structurii lor în plan și elevație, atît la parter cît și la etaj. Menționăm că atît foișorul cît și loggia au fost refăcute complet în secolul al XlX-lea. Foișorul se desfășura inițial pe un plan pătrat, avînd la parter trei arce masive, cîte unul pe fiecare latură, ce descăr- cau pe două pile de zidărie (fig. 4). Arcele erau decorate spre exterior cu profilatură realizată din cărămizi sfert de cerc. S-au descoperit fragmente din aceste arce profilate, ce păs- trează încă tencuiala originară din var cu cîlți, cît și cele două pile originare cu fundațiile lor (fig. 5, 6). Parterul foi- șorului era acoperit cu patru grinzi masive de stejar, ale căror lăcașuri se păstrează pe peretele sud al Casei Domnești. Etajul foișorului avea cinci coloane cu căpițele (fig. 7), fusuri și baze bogat tratate, susținînd cîte două arcade pe fiecare latură. Spre peretele Casei Domnești erau încastrate două console cu aceeași decorație florală ca și celelalte căpițele ale coloanelor. Un brîu sculptat cu motive vegetale sub- linia etajul foișorului ce avea și parapete traforate de piatră. Fragmente din aceste elemente sculptate au fost descope- rite în cursul cercetărilor. Foișorul era acoperit la etaj cu o boltă cu penetrații, ale cărei urme au fost descoperite pe pe- retele de sud al Casei Domnești (fig. 8). Scara dc acces la etaj era detașată de foișor în partea ei inferioară și se desfășura în două rampe; una era perpendicu- lară pe Casa Domnească, apoi urma un palier și rampa a doua, adosată fațadei Casei Domnești. Traseul și forma scării au fost determinate prin cercetările fundațiilor și ale zidurilor de elevație originare păstrate (fig. 9). Din treptele vechi dc piatră se mai păstrează numai una întreagă, restul fiind frag- mentate. Cercetarea de arhitectură pe monument a făcut cunoscută și loggia de primă epocă, situată în partea de nord a Casei Domnești. Aceasta avea la parter un portic decroșat din pla- nul fațadei nord, cu arcade rezemate pe coloane de cărămidă octogonale, cu cîte două deschideri laterale, și trei pe fațada principală (fig. 10, 11). Parterul loggiei era acoperit cu grinzi de stejar, ale căror lăcașuri de încastrare au fost găsite în pe- retele exterior nord al Casei Domnești (fig. 13). în zidul de incintă nord se găsea o poartă pe unde se putea ieși în exte- rior, parterul loggiei, accesibil numai din grădină, folosind probabil ca loc de odihnă și adăpost. La etaj, loggia repeta în partea ei decroșată din linia ge- nerală a fațadei de nord deschiderile parterului. Ea continuă la acest nivel și spre interiorul clădirii, formînd astfel un pătrat în plan. Deosebit de interesantă a fost descoperirea a două capitele-console, decorate cu registre de ove și frunze de acant (fig. 12). Aceste console aparțineau ultimelor travei laterale decroșate ale loggiei, la lucrările ulterioare de con- strucții fiind înzidite și păstrate astfel, ascunse privirii, pe locul lor inițial. Este de menționat faptul că una dintre co- loanele loggiei, cu un capitel identic cu cel al consolelor, a fost refolosită în secolul al XlX-lea la refacerea foișorului dinspre incintă al Casei Domnești (fig. 14). Urmele bolților loggiei au fost de asemenea descoperite pe pereții ei late- rali (fig. 15). în cursul cercetărilor s-au descoperit fragmente de ten- cuieli originare din interiorul și exteriorul Casei Domnești, realizate din var cu cîlți, în grosime de cca 1 cm. S-a găsit de asemenea cornișa originară din cărămidă profilată, com- pusă dintr-un tor, o friză dreaptă și un profil sfert de cerc, întreaga cornișă a fost pictată „al fresco" cu motive florale de factură brîncovenească, frescă din care s-au păstrat mai multe fragmente pe fațada de sud (fig. 16). Deasupra ferestrelor s-a descoperit o cornișă realizată din cărămizi format jumătate de cerc, încadrat de cîte un șir de cărămizi orizontale (fig. 17). Deosebit de interesantă este re- zolvarea acestui profil la colț, unde cărămizile în număr de cinci sînt dispuse în formă de evantai, fiecare fiind confec- ționată în alt tipar, în funcție de înclinația față de planul fațadei. Aceste cornișe ale ferestrelor au fost distruse prin ciopli- rea părților decroșate față de planul vertical al fațadelor, cu excepția uneia singure, de pe fațada de sud, la care se men- ține chiar și tencuiala originară din var cu cîlți și care s-a păstrat deoarece a fost inclusă ulterior în podul galeriilor arcate. Cercetînd etajul, s-au găsit urmele unor pardoseli din lemn și din cărămidă hexagonală și pătrată. Umplutura de peste bolți era din cărbune de lemn. Prin sondajele arheologice s-au stabilit nivelele de călcare originare la parter — la cca 80 cm sub nivelul actual — și s-au scos la lumină fragmente din trotuarul de cărămizi ce înconjura clădirea în partea dinspre incintă. Structura și elementele prezentate pînă aici, pentru piv- nițe, parter și etaj, corespund epocii prime de construcție a Casei Domnești, aceea a lui Nicolae Mavrocordat. Vom re- veni asupra problemei foișorului (sud) dinspre interiorul in- cintei mari și asupra loggiei din nord, deoarece au fost com- plet modificate în secolul al XlX-lea. A doua epocă de construcții la Casa Domnească datează din vremea lui Constantin Mavrocordat, care încearcă să îmbunătățească dispoziția inițială a planului, prin crearea unei mai bune funcționalități. Astfel, el leagă foișorul de sud al Casei Domnești, printr-un șir de galerii arcate, cu parter și etaj, de Paraclis, realizînd astfel o monumentală cale de cir- culație acoperită. Corespunzător fațadei de sud a Casei Dom- nești, pornesc din foișor cinci deschideri ale acestor galerii arcate, care apoi își schimbă traseul spre Paraclis, urmărind zidul de incintă de pe latura de est. Cele cinci deschideri menționate, aveau la parter arce în plin cintru, la etaj arce treflate, sprijinite de stîlpi cu secțiune circulară, realizați din cărămizi format sfert de ccrc. Astăzi etajul celor cinci travei ale galeriei corespunzătoare Casei Domnești a dispărut, fiind înlocuit în secolul XX cu o construcție din lemn. S-au deter- minat prin cercetări lăcașurile în care au fost încastrate cape- tele grinzilor de la planșeele de lemn de peste parterul și eta- jul acestora. în aceeași perioadă, se montează la ferestrele etajului an- cadramente profilate din piatră și la ușa cu supralumină de la foișor se amplasează un bogat ancadrament sculptat. Tot în această etapă de construcție se ridică un zid des- părțitor în capătul coridorului apartamentului de vest, cu https://biblioteca-digitala.ro Fig. 3 Fereastră din pivnița Casei Domnești, cu buiandrugul originar realizat din cărămizi pe cant. Fig. 4 Fragmentul unui arc originar de la par- terul foișorului sud al Casei Domnești, cu ten- cuiala veche din var cu cîlți. în prim plan, arcul profilat al intrării în pivniță, asemănător cu arcul foișorului. Fig. 5 Fragment profilat al arcului originar al foișorului cuprins în zidurile ridicate în sec. XIX, la reconstrucția foișorului. scopul de a crea și aici o umblătoare separată. Corespunzător acesteia, alipită fațadei de vest a Casei Domnești, se con- struiește o hazna boltită, ce comunica cu un .amplu sistem de canalizare ce este în prezent în curs de cercetare. A treia epocă ce lasă urme evidente în structura pe care o avem astăzi la Casa Domnească se situează spre mijlocul secolului al XlX-lea. Prin cercetări, s-a relevat că loggia originară din nord a fost demolată, atît parterul cît și etajul, și a fost reconstruită integral, reutilizîndu-se numai fundațiile inițiale. Cercetările au demonstrat că la parter a fost creată o încăpere, cu uși și ferestre, boltită cu trei bolți „â vella"; la etaj s-a dărîmat ceea ce fusese în secolul anterior loggia, închizîndu-se spațiul spre exterior, printr-un perete cu șapte ferestre terminate cu arce în plin cintru (fig. 18); totodată s-a demolat peretele ce despărțea fosta loggie de coridorul paralel din spatele ei și de asemenea bolțile atît din loggia cît și din acest coridor. Prin modificările aduse, s-a obținut un mare salon, spre nord, acoperit cu planșeu drept din grinzi de stejar. Acest salon este menționat în catagrafia din 1856; „un salon, reparat, și 'zugrăvit clin nou cu șapte ferestre cu geamuri, fiare și zăbrele și jaluzele și două sobe nouă, trei uși in două canaturi.. Tot în secolul al XlX-lea, însă înainte de 1845, se reface foișorul sud al Casei Domnești, deoarece în catagrafia din acest an este menționat: „. . . pe dinainte pridvor mare cu șase stîlpi de piatră săpați. .Foișorul descris în această catagrafie este cel pe care îl vedem astăzi, și care are într-ade- văr „șase stil pi de piatră săpați" (fig. 19). înainte de 1845 se demolează complet foișorul inițial, se construiesc noi fun- dații în paralel cu cele inițiale și, completîndu-le, se urmă- rește ca prin noua planimetrie foișorul să includă și scara de acces la etaj, protejînd-o sub acoperiș. Noul foișor reutilizează cele cinci coloane ale foișorului original cu capitelele decorate amplu cu motive florale, fusurile și bazele; a șasea coloană însă este luată de la fosta loggie din nord, al cărei capitel, total diferit de celelalte, este ornamentat cu registre de ove și frunze de acant, ca și consolele loggiei, ce se văd azi în zid (fig. 7, 12, 14, 19). Tot în secolul al XlX-lea, atunci cînd se demolează loggia și foișorul de primă epocă, se demontează și ancadramentele de piatră sculptată de la ușa de acces la etaj și de la toate ferestrele etajului. O mare parte din aceste elemente de piatră sculptată au fost descoperite prin cercetări. Ele au fost utili- zate ca material de construcție în zidurile pe care se rezema scara ridicată în secolul al XlX-lea pentru noul foișor din sud. în molozul ce constituia umplutura de sub această scară, cît și la intrarea în pivniță, s-a descoperit o mare cantitate de fragmente de piatră sculptată de la balustrade, profilaturi, căpițele, brîie etc. în a doua jumătate a secolului al XlX-lea și în secolul XX se aduc modificări planimetriei și structurii inițiale a Casei Domnești în vederea amenajării penitenciarului; se modifica ușile și ferestrele, se schimbă complet finisajele, se demolează cele cinci deschideri de la etajul galeriilor arcate ce făceau legătura spre foișor și se înlocuiesc cu o construcție din lemn, se fac în interior instalații moderne. Prin proiectul de restaurare se urmărește readucerea Casei Domnești la aspectul pe care l-a avut în vremea lui Nicolae și Constantin Mavrocordat, folosind și valorificînd toate elementele descoperite prin cercetare, analizate mai sus. Struc- tura planimetrică și spațială păstrată, cît și bogatele elemente de arhitectură și decorație originare aduse la lumină prin cer- cetările complexe efectuate, permit, ca prin restaurare și re- constituire să se obțină o imagine a Casei Domnești, foarte apropiată de cea originară, obținînd în final un autentic și monumental palat domnesc (fig. 20, 21, 22, 23). STAREȚIA Din aceeași primă epocă de construcții, cea a lui Nicolae Mavrocordat, datează și Stăreția sau „casele egumenești" si- tuate în colțul de sud-est al incintei mari, ridicate tot pe par- ter și etaj (fig. 27). Cercetările au relevat planimetria origi nară: la parterul Stăreției erau două încăperi cu două săli și probabil cu o umblătoare, în față, spre incintă, avînd un portic cu opt arcade, boltit (fig. 28). La parter, toate încăpe- rile erau acoperite cu plafon drept. Etajul se compunea din tr-un salon cu șapte ferestre, determinate în cursul cercetă- rilor (fig. 29), lîngă care era situată o încăpere de locuit, în fața căreia era o sală și o umblătoare; etajul avea un portic cu opt arcade spre incintă (fig. 27, 30), ce se continua și late- ral spre vest cu trei arcade (fig. 31). Porticul de pe latura dc vest a fost inclus în construcțiile efectuate ulterior și a fost relevat prin cercetări. Au fost descoperite și glafurile de piatră continui așezate peste parapetul porticului la etaj. Arcadele panerului sînt în plin cintru, ale etajului treflate cu acoladă la oartea superioară și sînt rezemate atît la parter cît și la etaj pe coloane de secțiune circulară realizate din cărămizi în formă de sfert de cerc. Tot etajul, atît încăperile cît și por- ticul, au fost acoperite cu plafon cu grinzi de lemn. S-au găsit, atît la parter cît și la etaj, golurile originare de la uși și ferestre, de tip brîncovenesc. Este de remarcat faptul că la parter toate ferestrele sînt așezate spre interiorul incintei, spre exterior orientîndu-se numai ferestrele etajului. Au fost aduse la lumină tencuieli originare executate din mortar de var cu cîlți. Arcadele porticului, la etaj, păstrează urme de culoare pe tencuielile inițiale, ce subliniau accentuînd formele de arhitectură. în secolul al XlX-lea, se aduc modificări în planul eta- jului și se renunță la ferestrele dinspre portic ale salonului. în secolul XX, se efectuează o nouă reîmpărțire a spațiilor la parter și etaj, se modifică complet golurile originare și finisajele. Spre est, vest și parțial spre nord se ridică con- strucții noi cu parter și etaj ce înglobează clădirea Stăreției, distrugînd totodată elemente originare valoroase (fig. 27, 28, 29, 30, 31). Restaurarea prevede readucerea edificiului la aspectul ini- țial prin refacerea elementelor deteriorate sau distruse, pe baza rezultatelor cercetărilor cît și degajarea Stăreției de con- 10 https://biblioteca-digitala.ro Fig. 6. Fundația și fragment din pilierul ori- ginar de zid al parterului foișorului Casei Dom- nești (dreapta) cărora li se adaugă, fundația și zidăria de elevație de sec. XIX, suprapuse peste cea originară (stingă). I'ig. 7. Capitelul unei coloane a foișorului Ca- sei Domnești. Fig. 8. Urmele bolții cu penetrații de la etajul foișorului Casei Domnești (fațada sud). strucțiile recente parazitare. Prin restaurarea Stărețicî, incinta mare a monumentului cîștigă un alt element major, un al doilea palat ce participă în plus la creșterea valorii întregului ansamblu (fig. 21, 20). PARACLISUL Pe latura de est a incintei mari, în primă epocă, cea a lui Nicolae Mavrocordat, s-a ridicat doar zidul ce închide spa- țiul interior și, se pare că la mijlocul lui, corespunzător axei de compoziție est-vest, începe tot atunci și construirea Para- clisului. în perioada următoare de construcții, sub domnia lui Constantin Mavrocordat, se ridică Paraclisul, pe două nivele, parter și etaj, cu pridvor deschis atît la parter cît și la etaj (fig. 32, 33). Planul, structura bolților parterului și etajului, pridvoarele de la parter și etaj sînt cele originare, păstrate aproape neschimbate pînă astăzi; de asemenea, golurile de uși și ferestre cît și modenatura fațadei. Cornișa a suferit modificări în secolul al XlX-lea fiind refăcută după model clasicizant. Frontonul de aceeași factură a fost adăugat pe lațada de vest tot în această perioadă. Turla originară dărîmîndu-se, a fost înlocuită în secolul al XlX-lea cu o turlă din scînduri învelită în tablă. Balustra- dele originare din piatră ale pridvorului au fost demontate, fiind înlocuite cu altele din fier forjat. Se păstrează, săpate în piedestalele coloanelor și la nivelul pardoselii, lăcașele în care se fixau piesele de prindere ale balustradelor de piatră. Starea de degradare a pridvorului a dus la efectuarea unor consolidări la sfîrșitul secolului al XlX-lea și în seco- lul XX, ce constau din obturarea cu zidărie de cărămidă a arcadelor de la parter, montarea unor centuri metalice, con- struirea planșeului de peste parter din beton armat cu traverse metalice. Restaurarea prevede refacerea modenaturii deteriorate, a cornișei originare, demolarea frontonului, reconstituirea ba- lustradelor traforate din piatră și a turlei, deschiderea arcade- lor de la parter, cît și refacerea pardoselilor originare din piatră (fig. 23). GALERIILE ARGATE Galeriile arcate sînt contemporane cu paraclisul și se des- fășoară de-a lungul zidului, pe toată latura de est a incintei mari. Au fost construite pe parter și etaj cu scopul de a crea spații acoperite pentru circulația de la Casa Domnească la Paraclis și de la Stăreție la Paraclis. La parter, se desfă- șoară arcade în plin cintru (fig. 34), la etaj arcade treflate (fig. 35); ele reazemă atît la parter cît și la etaj pe stîlpi de cărămidă cu secțiune circulară realizați din cărămizi sfert de cerc. Spre Casa Domnească sînt 15 arcade, spre Stăreție 18. Cercetarea de arhitectură a relevat sistemul de acoperire ori- ginar al acestor galerii. Peste parter se desfășoară o boltă cilindrică continuă, cu penetrații în dreptul fiecărei arcade, cu excepția ultimelor trei arcade spre Casa Domnească, unde bolta se oprea făcînd loc unei scări ce ducea la etaj. Pe toată lungimea, zidul de incintă est, construit anterior, a fost spart pentru crearea lăcașurilor de încastrare a bolții cilindrice (fig. 34). Am menționat deja că, spre nord, galeriile arcate faceau legătura cu foișorul Casei Domnești prin alte cinci deschideri. Peste etajul galeriilor arcate era așezat un planșeu din grinzi aparente de stejar, profilate, dintre care unele se mai păs- trează și astăzi. Tot prin cercetare s-au descoperit ferestrele Fig. 9. Fundațiile și fragmente din elevația scă- rii originare a Casei Domnești. Fig. 10. Urma arcadei de NE de la parterul Fig. 11. Fragment de coloană octogonală de loggiei Casei Domnești (peretele N). la parterul loggiei Casei Domnești, așezata pe 11 https://biblioteca-digitala.ro situate la etajul galeriilor arcate în zidul de incintă, corespun- zătoare tot celei de a cincea deschideri. S-au găsit fragmente de tencuieli executate din mortar de var cu cîlți, cu porțiuni de decor pictat policrom, ce se în- cadra în elementele de arhitectură ale galeriilor. Cele 15 arcade dintre Paraclis și Casa Domnească au fost demolate aproape integral în secolul XX, cercetările arheolo- gice scoțînd la lumină bazele tuturor coloanelor distruse. Tot în ultima perioadă, galeriile arcate au fost amenajate în spații pentru penitenciar, fiind închise în interiorul unor con- strucții recente. Totodată, s-au adus prejudicii monumentului prin demolarea parapetelor dintre coloane la etaj, crearea de noi goluri pentru uși și ferestre în zidul de incintă est, prin executarea instalațiilor moderne, a planșeelor de beton armat, cît și prin realizarea unor lucrări de finisaje corespunzătoare funcției de penitenciar (fig. 36). Zidul de incintă ce limitează spre est galeriile arcate a fost subțiat în partea lui superioară și inclus de asemenea aproape în întregime în cadrul noilor construcții. Restaurarea are ca scop readucerea galeriilor arcate la aspectul lor inițial, prin completarea, consolidarea și reconsti- tuirea lor pe baza elementelor păstrate și relevate în cursul cercetărilor. Se prevede degajarea lor, atît spre incintă, cît și spre exterior de construcțiile parazitare recente. Prin restaura- rea galeriilor arcate se obține, pe întreaga latură de est a in- cintei mari, o colonadă cu arce suprapuse, la parter în plin cintru, la etaj trilobate, care dau o deosebită monumentalitate întregii incinte (fig. 21, 20, 23). TURNUL CLOPOTNIȚĂ De la Nicolae Mavrocordat datează și turnul clopotniței, situat în mijlocul laturii de vest a incintei mari, marcînd axa de compoziție est-vest a ansamblului. Prin cercetări s-a stabilit ca fiind din această primă pe- rioadă parterul boltit, cu calotă sferică pe sub care se efectua accesul în ansamblu, și etajul I ce cuprindea o încăpere boltită și un foișor cu trei deschideri, spre vest. Accesul la etaj se efectua printr-o scară situată pe latura de nord a turnului, cu trepte din lemn masiv, azi dispărută. Se păstrează lăcașurile de încastrare ale treptelor în zidurile laterale. Scara este aco- perită cu o boltă cilindrică. în cursul cercetărilor s-au găsit fragmente importante din tencuiala originară de var cu cîlți, pe fațadele exterioare, la nivelul parterului. S-au descoperit decorațiile originare ale fațadelor ce constau, la parter, din- tr-un brîu realizat din cărămizi speciale — jumătate de cerc — ce înconjură turnul pe trei laturi, est, vest și sud; acest brîu se curbează pe fațada de est pentru a urmări arcul mîner de coș al intrării ce duce la scară. Colțurile la 90° ale acestui profil sînt rezolvate din cinci cărămizi dispuse în evantai, fiecare de un alt format, soluție asemănătoare cu cea adoptată la profilatura Casei Domnești. Etajul I al turnului clopotniță a fost decorat cu modenatură complexă sub formă de firide, asemenea bisericii, realizată din cărămizi de format special; acest decor a fost relevat în cursul cercetărilor pe parament. Actualul etaj II, ce constituie încăperea clopotelor, a fost ridicat în secolul al XîX-lea, cu o fațadă decorată în stil neoclasic. Acoperișul a fost construit în aceeași epocă. Restaurarea propune păstrarea turnului clopotniță cu structura lui actuală, marcînd cele două perioade de construc- ție prin tencuieli diferite și, totodată, refacerea modenaturii și a profilaturii originare distruse, a tencuielilor și a scării din lemn masiv (fig. 24, 25). CUHNIILE în prima etapă, aceea a lui Nicolae Mavrocordat, se ridică simetric, în colțurile de nord-vest și sud-vest ale incintei mari, două cuhnii, pe plan pătrat. Ambele cuhnii sînt boltite cu trompe conice etajate pe trei nivele; ultimul nivel se racor- dează printr-o boltă octogonală cu turla centrală terminată printr-o calotă sferică. Pe etajul al treilea al trompelor co- nice se ridică patru coșuri de fum. Cuhnia din sud-vest menține pînă astăzi întreaga structură de bolți, turla și cele 4 coșuri (fig. 37). Bolta cuhniei din nord-vest a fost demolată după 1936, cercetările de parament punînd azi în evidență nașterile bolților dînd posibilitatea reconstituirii lor (fig. 38). în amîndouă cuhniile, pe peretele de est spre porticul adiacent, se află două arce mari, cu parapet, în care se pare că erau amplasate ferestrele. în interior, pe zidul opus acestor arce, se aflau cîte două nișe (fig. 38). Porticele cuhniilor se desfășoară spre est pe trei travei cu arcade avînd două coloane libere și două angajate; lateral au o singură arcadă cu două coloane angajate (fig. 39). Două din cele trei arcade estice au parapet. Fusul coloanelor este construit din cărămizi speciale în formă de sfert de cerc. Porticele sînt acoperite cu bolți cilindrice cu penetrații. Aceste două portice, corespunzînd celor două cuhnii, au fost descoperite prin cercetările de arhitectură. La o dată apropiată construirii lor, se pare că tot în secolul XVIII, au fost zidite (fig. 39), creîndu-se astfel spații adiacente închise celor două cuhnii. Bolta inițială a porticului de nord-vest a fost înlocuită cu o simplă boltă cilindrică în secolul al XîX-lea. Ca decor de fațadă se remarcă brîul construit din cără- mizi de format special, jumătate de cerc, ce înconjură fațada deasupra arcelor porticelor. Cercetările au relevat că la începutul secolului al XîX-lea se mărește, înspre est, spațiul acoperit din apropierea cuh- niilor. Aici se ridică o construcție cu stîlpi la interior, așezați pe baze pătrate de zidărie, care avea spre exterior trei arcade în plin cintru (fig. 40). Aceste adăugiri sînt figurate deja în planul Borroczin al Bucureștilor (planșa 100) întocmit între 1846—1852 (fig. 41). Ele au dispărut însă, fiind în mare parte demolate sau înzidite ulterior. Concepția planimetrică și spațială a cuhniilor de la Văcă- rești continuă tradiția celor de la Hurez, Potlogi și Mogoșoaia. Se prevede restaurarea și reconstituirea cuhniilor, a bolți- lor, turlelor și coșurilor cît și a porticelor adiacente după elementele și fragmentele originare păstrate. Astfel se vor obține volume și siluete caracteristice, marcate de cîte cinci verticale, care vor contribui la accentuarea compoziției mo- numentale a ansamblului (fig. 24, 25). Fig. 15. Urmele bolților loggiei Casei Domnești. Fig. 16. Fragmente din fresca cornișei Casei Domnești. Fig. 17. Cornișă originară deasupra unei fe- restre de pe fațada sud a Casei Domnești. 12 https://biblioteca-digitala.ro Fig. 12. Consola din vest de la etajul loggiei Casei Domnești, ascunsă în zidăria de sec. XIX. Fig. 13. Lăcașurile de încastrare ale grinzilor planșeului de peste parterul loggiei, descoperite sub pardoseala actuală a etajului. Fig. 14. Capitelul și fusul unei coloane de la loggia Casei Domnești, reutilizate în sec. XIX la noul foișor dinspre sud. CHILIILE DE PE LATURA DE VEST A INCINTEI MARI Tot în prima perioadă se ridică zidul de vest al incintei mari și, alipit acestuia pe toată lungimea, două corpuri de chilii numai parter dispuse simetric față de turnul clopotniță, cu portice spre interiorul incintei. Cercetările au relevat dispoziția originală planimetrică și spațială, menționată în catagrafia din 1856 „. . .de amîndouă laturile clopotniței în rind urmează un șir de odăi în număr de opt: patru în continuare la dreapta, cu ochinar, un chelar și o cuhnie cu intrarea printr-o săliță; patru în continuare de-a stingă cu două sălițe, o plimbătoare și un cuptor cu odaie alături, pentru frămintat, toate acestea boltite, pardosite cu scînduri de brad, cu ușile și ferestrele vopsite roșu, cu fiarele și geamurile lor și în tot lungul acestor șire de odăi ce for- mează latura de apus a curții, pe de o parte și de alta a clopotniței, o galerie cu stîlpi pe dinainte de zid, pe un fun- dament ridicat de la pămînt ca de două palme și pardosită cu scînduri de brad, iar învelitoare cu olane . . S-au descoperit de asemenea, la chilii, ușile și ferestrele de factură brîncovenească, terminate în arc mîner de coș, cît și tencuielile originare din var și cîlți. Se remarcă dispo- ziția ferestrelor numai spre interiorul incintei, spre portic, în exteriorul zidului de incintă vest, nefiind practicată nici o deschidere. în secolul al XlX-lea se efectuează intervenții importante pe latura de vest a incintei mari. Cercetările au relevat că în această perioada, demolîndu-se porticele cu „stîlpi de zid“ ridicate anterior, se construiește o galerie închisă cu ferestre mari, terminate cu arce în plin cintru, boltită „ă vella“. Tot- odată s-au ridicat etajele pe întreaga desfășurare a laturii de vest, s-au creat noi goluri pentru uși și ferestre; ambele fațade ale acestei laturi au fost îmbrăcate într-o decorație neoclasică ce consta din profilatură, ancadramente de ferestre, arce și pilastratură caracteristice epocii. în secolul XX, penitenciarul a modificat dispoziția în plan la parter și etaj, deschizînd goluri noi pentru uși și fe- restre, executînd instalații complexe și reparînd fațadele, a simplificat profilatura de secolul XIX. Cu toate acestea a fost menținută aproape intactă structura inițială planimetrică și spațială a corpurilor de chilii cît și adăugirile din secolul al XlX-lea. în proiect se propune într-o primă variantă restaurarea corpurilor de chilii vest și aducerea lor pe cît se poate la aspectul originar, cu păstrarea parțială a intervențiilor din secolul al XlX-lea. O a doua variantă propune reconstituirea porticelor cu „stîlpi de zid" de la parterul chiliilor; aceasta variantă va fi adoptată în cazul în care se vor găsi în timpul cercetărilor, ce se continuă în prezent, suficiente elemente ori- ginare pentru a permite reconstituirea fidelă a porticelor. Pentru degajarea siluetelor caracteristice ale cuhniilor din nord-vest se vor demola cîte două travei din etajele ce au fost construite în secolul al XlX-lea peste chiliile vest și care acoperă cuhniile (fig. 24, 25). CHILIILE DE PE LATURA DE NORD A INCINTEI MARI Sub domnia lui Nicolae Mavrocordat se ridică pe latura de nord a incintei mari de-a lungul zidului împrejmuitor încă un corp de chilii, pe parter, avînd în față spre incintă portice, ca și chiliile de vest. Aceste chilii lăsau un spațiu liber, ne- construit, spre Casa Domnească (fig. 42) și spre cuhnia din colțul de nord-vest. Structura originară, în plan și elevație, determinată prin cercetările de arhitectură, este confirmată de catagrafia din 1856: .. în partea de miazănoapte cinci odăi cu o săliță Fig. ÎS. Salonul cu ferestre în arc, ridicat în sec. XIX, în locul loggiei Casei Domnești. Fig. 19. Vedere dinspre incintă a Casei Domnești, cu foișorul refăcut în sec. XIX. https://biblioteca-digitala.ro pjg. 20, 21. Ansamblul Văcărești: planul parterului și al etajului, cercetarea etajelor de construcție și proiectul de restaurare; 1 — construcțiile lui Ni- colae și Constantin Mavrocordat 1716-—1735; 2 — construcții ridicate in sec. XIX și amenajări propuse în proiect. Fig. 22—26. Ansamblul Văcărești, secțiune longitudinală est-vest prin ambele incinte, cu vedere spre nord (22); soluțiile propuse prin proiectul de restau rare pentru: fațada spre incinta mare a laturii est, cu galeriile arcate (23); fațada exterioară a laturei vest a incintei mari (24); fațada interioară, spre incinta mare a laturei vest (25); fațada spre Calea Văcărești (26). 14 https://biblioteca-digitala.ro https://biblioteca-digitala.ro Fig. 27. Stăreția, fațada de nord. Fig. 28. Porticul de la parterul stăreției, vedere din interior. Fig. 29. Ferestre din salonul originar de la eta- jul stăreției. boltite și pardosite cu scînduri de brad, cu galerie iarăși cu sclipi de zid pe dinainte, avînd de o parte o magazie cu ușe in două canaturi și plimbătoare și de alta o cuhnie, cu ușile și ferestrele lor cu fiare și geamuri, pardosite iarăși cu scîn- duri de brad. De aci pînă în casele domnești rămîne iarăși zidul gol, prin care este intrarea în grădină printr-o por- tiță . . în urma cercetărilor au apărut nașterile bolților în încă- perile unde sistemul de boltite inițial a fost înlocuit cu planșee drepte (fig. 42). Au fost evidențiate golurile de uși și ferestre originare de tip brîncovenesc (fig. 42). Menționăm de aseme- nea orientarea ferestrelor de la parter numai spre interiorul incintei, ca de altfel în tot restul ansamblului. Pe pereți și bolți s-au găsit porțiuni de tencuială, din var cu cîlți. A fost descoperită și poarta spre grădină, deschisă în zidul de nord al incintei, lîngă Casa Domnească. La începutul secolului al XlX-lea, după cum am mențio- nat anterior la capitolul cuhnii, se completează spațiul rămas neconstruit între chiliile de nord și cuhnie. Către mijlocul secolului al XlX-lea se aduc modificări clădirilor din această parte a incintei, vechea structură fiind înglobată în construcții noi. Cercetările de arhitectură au relevat că în această epocă s-a continuat construirea pînă la Casa Domnească a aripii din nord a chiliilor. Totodată s-a demolat porticul originar cu coloane din zidărie din fața chiliilor de nord, fiind înlocuit cu o galerie închisă cu ferestre semicirculare, acoperită cu bolți „ă vella". în încăperile de la parter se deschid ferestre și spre exteriorul incintei și se ridică etajul pe toată latura de nord. Arhitectura fațadelor adoptă o decorație cu profilaturi neoclasice și pilaștri la parter și etaj asemănătoare celei de pe latura de vest ce datează din aceeași perioadă. Spre sfîrșitul secolului al XlX-lea și în secolul XX peni- tenciarul modifică compartimentarea în plan, menținînd însă vechile ziduri; se demolează bolțile în patru dintre încăperile corpurilor de chilii nord și se înlocuiesc cu planșee drepte, se execută instalații complexe și finisaje interioare corespunză- toare penitenciarului. Fațadele laturii de nord își pierd în mare parte decorul neoclasic în cursul reparațiilor efectuate în mod repetat. în proiect se prevede restaurarea și reconstituirea integrală a corpului de chilii de pe latura de nord prin consolidarea zidăriilor, refacerea bolților demolate ale chiliilor pe baza urmelor existente menținute, cît și reconstruirea porticului dinspre incintă cu coloane de secțiune circulară realizate din cărămizi sfert de cerc, cu arcade în plin cintru, acoperit cu boltă cilindrică, cu penetrații în dreptul golurilor. Acest portic se va reconstitui întocmai celui originar demolat, avînd ca repere elementele păstrate în monument și relevate prin cer- cetare. Totodată se prevede menținerea adăugirilor efectuate în secolul al XlX-lea și anume: porțiunea construită între corpul de chilii nord și cuhnia de nord-vest, cît și cea ridi- cată între chilii și Casa Domnească. Se va păstra etajul de pe latura de nord cu excepția porțiunii dinspre cuhnia de nord-vest, unde se vor demola două travei, pentru a eviden- ția cuhnia cu silueta ei caracteristică, marcată de cele cinci coșuri. Se prevede și demolarea celor două corpuri decroșate din linia fațadei, ridicate recent în cele două capete ale laturii de nord, în vederea degajării Casei Domnești și a cuhniei de nord-vest. în fațade vor fi relevate cele două etape din construcția laturii de nord: cea de secol XVIII, reprezentată prin porti- cul cu arcaturi și zidul de incintă și cea de secol XIX marcată prin decorul și dispoziția neoclasică aplicate porțiunilor de construcție ridicate în această epocă (fig. 22). CLĂDIRILE DE PE LATURA DE SUD A INCINTEI MARI Parte din corpurile de clădiri de pe latura de sud a in- cintei mari au fost ridicate tot în epoca lui Nicolae Mavro- cordat. Cercetările au adus la lumină structura inițială a acestor construcții ridicate numai pe parter, menționată în catagrafia din 1856: „.. . in partea de miază-zi .. . trei odăi și o trape- zărie mare boltită cum și o cămăruță cu ușile și ferestrele lor, cu geamuri și fiare, cu scînduri, din care apoi rămîne zidul gol pînă la casele domnești [adică stăreția n. n.] ce formează colțul cuadratului între est și sud...". Se pare că aceste încăperi aveau spre incintă un portic asemănător celor din nord și vest, cercetările ce se vor efectua ulterior, urmînd să releve existența și concepția structurală a acestuia. S-au găsit golurile inițiale ale ușilor și ferestrelor de tip brîncove- nesc; este de remarcat din nou aceeași orientare a ferestrelor spre interiorul incintei. Corpul de clădiri menționat era situat pe mijlocul laturii de sud lăsînd spații neconstruite spre stăreție și spre cuhnia de sud-vest (fig. 41). La începutul secolului al XlX-lea se completează por- țiunea rămasă liberă spre cuhnia de sud-vest conform celor menționate la capitolul cuhnii repetînd simetric arhitectura din nord-vest. Spre mijlocul secolului al XlX-lea se ridică în partea din- spre incintă, corespunzătoare corpului originar de clădiri de pe latura sud, o galerie închisă cu ferestre semicirculare, aco- perită cu plafon cu grinzi de lemn, avînd fațadele tratate cu decor neoclasic asemănător celor din nord și vest. Această ga- lerie se pare că a înlocuit porticul inițial. în secolul XX sînt intervenții importante în această parte a ansamblului. Se demolează construcțiile din secolul al XlX-lea din apropierea cuhniei de sud-vest și în locul lor se construiește centrala termică a penitenciarului. Tot pe latura sud, între corpul de clădiri al trapezei ce a fost ridicată la începutul secolului al XVIII-lea și stăreție, se ridică o mare hală din beton armat pentru bucătărie și un spital. Proiectul preconizează punerea în valoare a părții origi- nare constituită din marea trapeză și încăperile adiacente, prin restaurarea și reconstituirea tuturor elementelor deja descope- rite sau a celor care vor apare în cursul cercetărilor ce ur- mează a se mai efectua. Se reconstituie de asemenea porțiunea adiacentă zidului de sud al incintei ridicată la începutul se- colului al XlX-lea în prelungirea porticului originar al cuh- niei de sud-vest, compusă din trei arcade mari în fațadă, ce închid o sală cu stîlpi la interior, asemănătoare celei situată simetric pe latura de nord. 16 https://biblioteca-digitala.ro Fig. 30. Vedere din interior a porticului din nordul stăreției inclus în construcții ulterioare. Fig. 31. Arcade ale porticului din vestul stă- reției. închise în construcții recente. F‘g- f²: Partea superioară a ancadramentului ușii de intrare în paraclis. în spațiul ocupat de bucătăria și spitalul penitenciarului se prevede continuarea regimului de construcție de pe latura de sud a incintei descris mai sus, ridicînd o clădire numai cu parter, cu fațada în continuarea celei vechi. Pentru elevație s-au studiat mai multe variante, ce preiau ideea generală de compoziție a fațadelor din incinta mare, căutîndu-se realizarea unei concordanțe între fațadele nou propuse și cele originare restaurate și reconstituite. INCINTA MICA Incinta mică, de formă dreptunghiulară este alipită laturii de vest a incintei mari în epoca lui Constantin Mavrocordat. în compoziția spațială și planimetrică se urmărește marcarea în continuare a axei est-vest prin situarea unui turn cu foișor în ax, pe latura de vest, pe sub care se efectua intrarea spre interiorul ansamblului. Cea de-a doua incintă avea caracter gospodăresc, fiind astfel descrisă în catagrafia din 1845 . . curtea de afară de jur împrejur cu 'zid învelit cu olane, ve- chiu, despre miazănoapte cu șopron învelit cu olane, cu zece picioare de zid stricați, alături o vărzărie; asemenea despre apusu o poartă în două canaturi, cu foișor deasupra cu trei zeci și două trepte de lemn, cu doisprezece stîlpi de zid înve- lite cu olane, alături josu o odaie pentru portar cu galerie cu patru stîlpi de lemn, o fereastră și o ușă. Despre miazăzi un grajd cu o fînărie alături și o odaie pentru vizitiu, înve- lite cu olane ... în care curte se află și un puț cu lanțu de fier . . . .“ în această incintă cercetările sînt în curs de desfășurare. Pînă în prezent s-a constatat că se păstrează integral zidurile exterioare de nord, vest și sud, precum și turnul cu foișor, ridicate în epoca lui Constantin Mavrocordat. Despre restul construcțiilor menționate în catagrafia din 1845, cercetarea ne va spune în viitor dacă se mai mențin sau nu, deocamdată ele nefiind identificate. TURNUL CU FOIȘOR Turnul cu foișor își menține structura originară atît la parter cît și la etaj, unde are un foișor cu cîte trei arce tre- flate pe fiecare latură rezemate pe coloane de secțiune circu- lară, realizate din cărămizi sfert de cerc, cele patru colțuri fiind marcate de pile de zidărie cu coloane angajate (fig. 43). Cercetările au relevat decorul fațadelor cu modenatură realizată din cărămizi de format special, jumătate de cerc, cît și tencuielile inițiale executate din mortar de var cu cîlți. Turnul cu foișor a fost inclus în construcțiile ridicate în secolele XIX și XX, pe trei părți: nord, vest și sud; totodată s-a demolat scara originară de acces la etaj, și s-a închis foi- șorul prin înzidirea arcadelor și montarea unor ferestre. în aceeași perioadă, adică a doua jumătate a secolului al XJX-lea și în secolul XX, s-au construit de-a lungul zidurilor dc incintă pe laturile nord, vest, sud, corpuri de clădiri cu parter și etaj, adaptate la necesitățile penitenciarului. Fața- dele au fost tratate cu profilaturi și ancadramente neoclasice realizate d’n tencuială. Proiectul de restaurare prevede punerea în valoare a turnu- lui cu foișor prin redeschiderea arcadelor etajului, demolarea construcției recente, alipită fațadei de vest, refacerea mode- natuni și a tencuielilor originare (fig. 26). CLĂDIRILE DE PE LATURILE NORD, VEST ȘI SUD ALE INCINTEI MICI în corpurile de clădiri din nord, vest și sud se va modi- fica compartimentarea interioară în funcție de noua utili- I ig. 33. Fațada paraclisului. Fig. 34. Arcade în plin cintru la parterul ga- leriilor arcate; lăcașul de încastrare, pe zidul de incintă, a bolții cilindrice dărîmate. Fig 35. Arcade treflate de la etajul galeriilor arcate. https://biblioteca-digitala.ro Fig. 36. Etajul galeriilor arcate înaintea înce- perii lucrărilor de restaurare. l'ig. 37. Cuhnia de sud-vest, văzută din exterior. Fg. 38. Urma nașterii trompelor conice de colț ale bolților cuhniei de nord-vest. zare propusă prin tema pe care o vom detalia mai jos; fața- dele vor păstra decorul neoclasic existent, cu unele ameliorări de detaliu în profilatură și dispoziția elementelor arhitec- turale. Se vor demola cîte două travei din etajul de pe laturile de nord și sud ale incintei mici, pentru evidențierea siluetelor celor două cuhnii, de nord-vest și sud-vest. BISERICA Centrul de greutate al compoziției întregului ansamblu este biserica, situată în mijlocul incintei mari pe axa est-vest. Este ridicată sub Nicolae Mavrocordat între 1716—1722 și domină prin dimensiuni, siluetă și monumentalitate toate ce- lelalte construcții ce compun ansamblul Văcărești (fig. 44). Ca planimetrie și dispoziții generale, ea se înscrie în seria formată din Biserica Episcopală de la Curtea de Argeș, Mitro- polia din București și biserica mănăstirii Hurez. Pridvorul pe plan dreptunghiular cu 5 deschideri în fațada de vest și cîte două laterale, spre nord și sud are arcade tre- flate ce includ un mic prag de trecere spre arcul central. Ele reazemă pe zece coloane de piatră cu capiteluri, fusuri, baze și piedestale bogat tratate cu motive florale. Parapetele din piatră traforată ce închideau pridvorul sînt astăzi complet dispărute, lăcașurile de prindere în pardoseală și în piedesta- lele coloanelor fiind relevate în urma cercetărilor. în locul lor au fost montate balustrade din fier forjat, menționate deja în catagrafia din 1856. S-ar putea ca unele fragmente să fie găsite în cursul cercetărilor viitoare chiar în cadrul ansam- blului Văcărești. Peste pridvor se ridică două turle octogonale pe baze pătrate, decorate cu o modenatură bogată (fig. 44). Pridvorul, ca și întreaga biserică, este înălțat față de ni- velul terenului incintei, pe un soclu, accesul efectuîndu-se prin scări, care au fost transformate în repetate rînduri. în catagrafia din 1845 sînt pomenite „două scări de piatră tot fărîmată .. probabil scările originare. în catagrafia din 1856 apar menționate .. trei intrări pe trepte de piatră .. .“ Astăzi, pridvorul are o singură intrare în axul est-vest, cu o scară cu trepte de piatră (fig. 44). Cercetările ulterioare vor lămuri accesul originar în pridvor. Soclul pridvorului este su- bliniat printr-un profil de piatră cu frunze de acant. Intrarea în biserică este marcată printr-un portal cu an- cadrament din piatră, decorat deosebit de amplu. „Ușile din lemn sadea cu două canaturi cu broască și cheia ei ...“, des- crise în catagrafia din 1845 sînt probabil cele originare. „Ușa bisericii cea mare în două canaturi de stejar îmbrăcată în fier și văpsită cu broască și cheia ei“ (catagrafia din 1856) este cea pe care o are biserica astăzi și care a înlocuit vechile uși. Pronaosul, pe plan dreptunghiular supralărgit față de naos, este acoperit cu bolți cilindrice descărcate prin intermediul arcelor sprijinite, ca și în naos, pe console de piatră, decorate cu motive vegetale. în centru se situează patru coloane ma- sive din piatră, ridicate pe piedestale înalte, peste care, prin intermediul arcelor și pandantivelor se ridică o turlă decago- nală pe o bază pătrată; turla aceasta are o înălțime de peste 30 m de la nivelul terenului. Ornamentația cu motive florale deosebit de bogat tratate, ce îmbracă în întregime aceste patru coloane monumentale, cît și fusul lor monolit de peste 7 ir înălțime (fig. 44), reprezintă o creație cu totul particulară în evoluția artei românești, demonstrînd o dată în plus pricepe- rea deosebită a meșterilor ce au lucrat la ansamblul Văcărești. Fig. 39. Porticul cuhniei de nord-vest cu arca- dele înzidite ulterior. Fig. 40. Arcadele ridicate în sec. XIX în con- Fig. 41. Ansamblul Văcărești în planul Borroc- tinuarea porticului cuhniei de nord-vest (dreapta). zin al Bucureștilor (1846—1852). 18 https://biblioteca-digitala.ro Fig^ 42. Urmele nașterii bolților și ușa origi- nară, la una din chiliile de pe latura nord a incintei mari. Fig. 43. Turnul cu foișor din incinta mică, ve- dere exterioară de la încep, sec. XX. Fig. 44. Biserica, vedere a fațadei de vest. Trecerea spre naos se face prin trei arcade rezemate pe co- loane de piatră amplu tratate (fig. 45). Naosul, cu două abside laterale, pentagonale în exterior și acoperite cu semicalote sferice, este legat de pronaos printr-o boltă cilindrică. Peste naos se ridica turla pantocratorului, pe bază pătrată. Această turlă s-a dărîmat la cutremu- rul din 1802 și a fost înlocuită cu o turlă din lemn menționată deja în catagrafia din 1845. în partea de nord a naosului se află amvonul, ridicat pe o singură consolă din piatră monolită foarte frumos orna- mentată. Altarul este terminat printr-o absidă spre exterior cu șapte laturi, are pro.scomidie și diaconicon. Cercetările au de- monstrat că în secolul al XîX-lea a fost demontată fereastra diaconiconului și obturată în partea superioară cu zidărie. S-a creat în locul ei o ușă terminată cu arc în plin cintru, cu ancadrament de piatră subliniat de un profil și o scară cu trepte din piatră (fig. 46). Catagrafia de la 1845 ne spune că biserica este par- dosită cu lespezi de piatra. .Aceasta este pardoseala ori- ginară care a fost înlocuită cu ,,. .. pardoseală de marmură albă .., cum este notat în catagrafia din 1856, marmură care se păstrează și astăzi (fig. 45). Fațadele bisericii sînt tratate în două registre suprapuse, dintre care cel superior terminat cu arcaturi în plin cintru, ambele subliniate de o modenatură amplă, decroșată față de planul general al paramentului, realizată din cărămizi cu profilul în acoladă, apropiat de jumătate de cerc. Soclul este marcat prin două șiruri de cărămizi profilate în sfert de cerc. Brîul median din piatră ce separă cele două registre ale fațadei este puternic decroșat față de planul vertical și amplu tratat cu motive ornamentale florale și geometrice dispuse oblic sub forma frînghiei răsucite (fig. 44). Deasupra brîului, în registrul superior al fațadei sînt am- plasate, corespunzător axelor principale și secundare ale bise- ricii, plăci de piatră traforate avînd ample motive orna- mentale. Traforul din estul absidei altarului a dispărut, fiind înlocuit ulterior cu zidărie de cărămida. Cornișa originară a bisericii, formată din cărămizi spe- ciale, este azi dispărută. Cercetările au determinat că a fost compusă dintr-un profil jumătate de cerc, apoi o porțiune dreaptă în planul fațadei — friza formată din trei rînduri de cărămizi așezate orizontal, peste care se ridicau alte două profile curbe. Toate ferestrele au ancadramente din piatră sculptată cu motive vegetale. Prin cercetări s-a stabilit că singura fereas- tră care și-a păstrat aspectul originar este cea de la prosco- midie care este compusă din doi montanți verticali, un glaf și un lintou profilat, toate aceste elemente fiind îmbrăcate într-o bogată decorație sculptată. Celelalte treispre- zece ferestre ale bisericii au fost tranformate, ulterior (nu se cunoaște încă data exactă), prin supraînălțare cu un arc de piatră așezat pe două rozete tot din piatră, și lărgite, prin Fig. 45. Vedere din interiorul bisericii. Fig. 46. Ușa din sec. XIX a diaconiconului, deasupra căreia se vede fereastra originară ob- turată în zidărie. Fig. 47. Fereastra bisericii de pe fațada laterală nord. 19 https://biblioteca-digitala.ro deplasarea laterală a vechilor montanți verticali, sub care s-a așezat cîte o rozetă asemănătoare celor de la nașterea arcului. Glaful s-a menținut pe locul inițial, (fig. 47). Cerce- tările au arătat că prin lărgirea ferestrelor, obținută prin deplasarea laterală a montanților verticali, au fost distruse cîte două din profilele de cărămidă ce decorau registrul infe- rior al fațadei. Aceste două profile, din stînga și dreapta fie- cărei ferestre, au fost în continuare demolate în partea lor superioară și inferioară, urmele acestora fiind evidente pe parament. Totodată, arcul de piatră ce a înlocuit fostele lintouri profilate din partea superioară, întrerupe buiandru- gul construit deasupra ferestrelor originare, din cărămizi pe cant (fig. 47). în decorul vegetal al ancadramentelor ferestrelor com- pus din vrejuri în formă de meandre cu flori și frunze, se remarcă diferența în concepția și executarea aceluiași motiv ornamental, diferențe corespunzătoare etapelor succesive de realizare. Glaful și cei doi montanți verticali ai ancadramen- tului, ce datează din prima epocă (1716—1722), sînt deco- rați cu vrejuri, ce formează o sinusoidă. Fiecare buclă a sinusoidei are cîte o floare ce este închisă într-un spațiu limitat pe o parte de vrej, pe partea opusă de frunze poli- lobate ce se întorc atingînd vrejul sau, de cele mai multe ori, intersectîndu-1. Spațiul bine determinat în care se dezvoltă floarea este apropiat, ca formă, de un cerc. Se remarcă deosebita amploare compozițională a florilor și frunzelor, cît și nervurațiile ce amplifică și dau relief întregii deco- rații (fig. 47). Faptul care demonstrează încă o dată că montanții și glaful sînt contemporane, este continuitatea compoziției — a vrejului și frunzelor — de pe glaful orizontal pe cei doi montanți verticali. Această continuitate a fost întreruptă prin deplasarea laterală a montanților, în perioada transfor- mării ferestrelor. Arcul ce încadrează ferestrele în partea superioară datează din a doua etapă a construcției. Motivul care îl decorează este compus tot din vrejuri cu flori și frunze, fiind însă mult simplificat. Intervalele în care se situează florile sînt limitate de frunze și sinusoidele vrejurilor. Frunzele, tratate mult mai redus, urmăresc fidel extremitățile ancadramen- tului arcuit, creînd spații alungite pentru flori. Vrejurile au secțiunea în curbă simplă, fără nervurații. Aceeași simplifi- care se observă și în compoziția de detaliu a florilor și frunzelor de pe aceste arce. Contemporane cu arcele sînt și cele patru rozete așezate deasupra și dedesubtul montanților originari. Aceste elemente demonstrează că aici au lucrat meș- teri mai puțin pricepuți și într-o perioadă de decadență în privința prelucrării pietrei (fig. 47). In a doua jumătate a secolului XIX și în secolul XX, biserica a fost tencuită și reparată. Cornișa orignară a fost distrusă și înlocuită cu profilatură din tencuială de factură neoclasică (fig. 46, 48); în fațada de vest s-a ridicat un froton la care s-a renunțat în ultimele decenii ale secolu- lui XX, celor trei turle de pe pridvor și pronaos li s-au transformat modenaturile și forma învelitorilor. Tot în această perioadă s-au schimbat învelitorile, s-au efectuat con- solidări ale bisericii cu tiranți metalici și s-a demolat turla de lemn de peste naos, înlocuind-o cu un acoperiș în patru pante ridicat peste baza inițială. în proiectul de restaurare se prevede readucerea bisericii la aspectul originar, cu excepția ferestrelor, ce vor fi men- ținute în forma lor actuală. Se vor reconstitui scările de acces, traforurile balustradelor, elementele decorative sculp- tate deteriorate, profilele compuse ale soclului și cornișei, modenatura fațadelor, turla pantocratorului. Se vor reface tencuielile, pardoselile originare din piatră, învelitorile, ușa de acces în biserică și tîmplăria ferestrelor (fig. 20, 21, 24). CONSTRUCȚII RECENTE ÎN EXTERIORUL ANSAMBLULUI La începutul secolului XX, penitenciarul a înconjurat ansamblul Văcărești cu un al doilea zid de incintă cu turele de pază, ridicînd și un corp de gardă situat în fața turnu- lui cu foișor. în proiect se preconizează eliminarea adaosu- rilor de pe latura de vest pentru aducerea în frontul străzii a fațadei monumentului. în nord, est și vest se prevede, de asemenea, demolarea zidului și a turelelor pînă la cca 1 m deasupra terenului, partea păstrată din zid constituind o împrejmuire pentru protecția ansamblului. în cursul secolului XX, în exteriorul incintei au fost ridicate, tot de penitenciar, mai multe construcții modeste cu caracter gospodăresc ce vor fi demolate în cea mai mare parte. Cele care se păstrează se vor repara și utiliza ca anexe ale ansamblului. Prin restaurarea ansamblului Văcărești s-a căutat păs- trarea și punerea în valoare a imaginii inițiale a monumen- tului din epoca lui Nicolae și Constantin Mavrocordat, urmă- rind totodată păstrarea adăugirilor ulterioare ce sînt în con- cordanță cu compoziția originară generală, planimetrică și spațială. Ca restaurarea să păstreze și să evidențieze cele mai re- prezentative etape de construcție ale monumentului, s-a cerut o cercetare pînă în cele mai mici detalii și un studiu foarte amănunțit din punct de vedere arhitectural și istoric, cît și o foarte adîncită cunoaștere a monumentului însuși în evoluția lui, de la începuturi pînă în zilele noastre. Această cercetare s-a referit la principii de compoziție, planimetrie, forme și rezolvări spațiale, elemente decorative, sculptate și de finisaje, modenatură, fiind completată de cercetări arheo- logice și de istoria artei. Ansamblul Văcărești, în urma restaurării, va fi unul din- tre rarele exemple păstrate ce va avea reunite la un loc, în cadrul aceluiași mare monument, elemente originare ce se compun într-o amplă compoziție arhitecturală, fiind de cea mai mare valoare istorică și artistică: o monumentală Casă Domnească cu anfilade de încăperi diferit boltite, foișoare ce vor avea aspectul originar, ample desfășurări de arcaturi împrejurul incintei mari, Casa stăreției, chilii cu portice, cuhnii cu boltiri specifice, turnuri, o biserică monumentală, un paraclis bogat tratat, toate acestea grupate în cadrul a două incinte concepute și realizate după principii clasice de dispoziție și echilibru. în plus, o întreagă serie de ele- mente sculpturale și de decor vin să îmbogățească ansamblul monumental. Monumentul a fost realizat într-o perioadă în care cultura românească lua o mare amploare, de la început fiind folo- sit în scopuri culturale; în cadrul ansamblului s-a organizat o mare bibliotecă de către Nicolae Mavrocordat și tot aici, la începutul secolului al XVIII-lea a funcționat o școală. Prin tema de utilizare a monumentului, ca urmare a restaurării lui, s-a căutat continuarea acestei funcții cu carac- ter cultural prin amenajarea în cadrul incintei mari a unui muzeu. Totodată, în incinta mică, se vor crea laboratorul de restaurare și conservare a obiectelor de artă, cît și ateliere pentru reprodus — în măsura posibilului — obiecte expuse în muzeu. în plus, întregul ansamblu restaurat, va constitui el însuși un muzeu de arhitectură și artă tradițională. Muzeul se va desfășura în corpurile de clădiri ale incintei mari cuprinzînd Casa Domnească, chiliile nord, chiliile vest, turnul-clopotniță, trapeza cu anexele de pe latura de sud, cuhniile, Stăreția, paraclisul și biserica, precum și galeriile arcate din est ce vor deveni lapidariu. Intrarea în muzeu se va efectua pe latura de nord, spațiul de primire — hollul cu anexele — fiind instalate în sălile cu coloane din apropierea cuhniei de nord-vest. S-a urmărit ideea vizitării în circuit, continuu, cu posibilitatea separării unor clădiri sau grupuri de încăperi pentru expoziții tematice. Rezolvarea funcției de muzeu — și implicit a circulațiilor — a ținut seama în principal de faptul că ansamblul Văcărești, în urma restau- rării, devine un monument de o deosebită valoare. Muzeul a fost astfel adaptat monumentului care și-a păstrat tot timpul rolul primordial în procesul de proiectare. Prin restaurarea și punerea în valoare a ansamblului Văcărești, Capitala țării va dobîndi un monument de prim ordin cu o poziție dominantă din punct de vedere urbanistic și o siluetă cu totul specială marcată prin cele 19 fleșe ale turlelor și turnurilor. Valoarea monumentului este cu totul aparte pentru zilele noastre, fiind unul dintre cele mai mari ansambluri de acest gen păstrat integral pînă astăzi în țară. Văcărești! vor con- stitui unul din cele mai importante monumente din Capi- tală, deoarece în a doua jumătate a secolului XIX și în secolul XX, Bucureștiul s-a dezvoltat vertiginos în dauna vechilor edificii și ansambluri monumentale. Arhitectul G. M. Cantacuzino definind sintetic valoarea monumentului spune: „ .. . Văcărești este testamentul artei tradiționale . . Acest vestigiu de arhitectură, istorie și artă este un simbol al tradițiilor noastre culturale peste veacuri. https://biblioteca-digitala.ro LEGENDA „EROULUI DE FRONTIERĂ" ÎN PICTURA MEDIEVALĂ DIN TRANSILVANIA ---------------------------------------VASILE DRĂGUȚ De curînd într-un amplu articol, eminenta medievistă pragheză Vlasta Dvorâkovâ a repus în discuție una dintre cele mai reprezentative probleme ale picturii murale din Slovacia și din Transilvania: ilustrarea legendei regelui Ladislau cel Sfînt, geneza și semnificația iconografică a acestei legende în cadrul istoric al vechiului regat al Ungariei și al teritoriilor subordonate: Slovacia, Transil- vania și Slovenia¹. Semnalată încă din secolul trecut, problema supusă discuției a acumulat între timp o bibliografie destul de bogată, evantaiul opiniilor fiind, după cum se va vedea, deosebit de variat. Recenta descoperire — la Velkâ Lom- nica, în Slovacia — a unui nou și valoros ansamblu mural, avînd ca temă legenda lui Ladislau, i-a ocazionat Vlastei Dvorâkovâ formularea unor interpretări originale care obligă, în final, la o atentă revedere a întregului material al problemei, cu valorificarea unor elemente de ordin istoric și documentar de care nu s-a ținut niciodată seama pînă în prezent. Este tocmai ceea ce ne propunem în articolul de față. ❖ * Obiectul de studiu este, cel puțin în aparență, ușor de definit²: în secolele XIII—XVI, în mai multe biserici din Ungaria, Transilvania și din Slovacia, au fost executate picturi avînd ca temă legenda regelui Ladislau cel Sfînt. în varianta iconografică cea mai frecventă, legenda cu- prinde următoarele episoade: binecuvîntat de episcopul din Oradea, Ladislau pleacă la luptă împotriva cumanilor, bătălia cu cumanii la Kerles, urmărirea unui cuman care a răpit o fată, lupta corp la corp dintre Ladislau și cuman, cumanul este înfrînt cu ajutorul fetei care îl decapitează. Primul cercetător care a acordat o atenție specială legendei lui Ladislau a fost Huszka Jozsef, autorul unui articol consacrat monumentelor din zona secuiască³. Pre- ocupat eu precădere de descrierea ansamblurilor⁴, Huszka explică frecvența reprezentării legendei în discuție prin calitatea de „patron al Transilvaniei¹' pe care Ladislau ar fi avut-o⁵. Mai tîrziu, Horvăth C. a încercat să găsească originea literară a legendei și, într-un studiu publicat în 1928, ajunge la concluzia că ea trebuie căutată în lumea bizan- tină, răspîndirea ei în vechea Ungarie datorîndu-se călu- gărilor și credincioșilor ortodocși⁶. Pentru Aurelian Vajkai, popularitatea lui Ladislau cel Sfînt și frecventa sa reprezentare în pictura murală me- dievală din Transilvania și. din Slovacia s-ar fi datorat calităților sale de protector al sănătății, cu deosebire împotriva ciumei și a leprei⁷. ¹ Vlasta Dvorâkovâ, La legende de saint Ladislas decouverte dans l'eglise de Velkâ Lomnica. Iconographie, style et circonstances de la diffusion de cette legende, „Buletinul monumentelor istorice", nr. 4, 1972, p. 25—42. ² în mod firesc prezentarea problemei este făcută în lumina biblio- grafiei de referință, urmînd ca m partea a doua a articolului să fie introduse corecțiile necesare. ³ Huszka Jozsef, A Szent Lâszlo — legenda szekelyfoldi falkepek- bcn, „Archaeologiai Erteslto", V, 1885, p. 212—218. ⁴ Huszka, în articolul citat, prezintă picturile bisericii romano-cato- lice din Ghelința și ale bisericilor reformate din Mărtiniș, Beșineu (Pădureni), Biborțeni. Ulterior, el a revenit asupra problemei, prezen- tînd și picturile bisericii unitariene din Dîrjiu, de asemenea pe acelea ale bisericii reformate din Mugeni (Huszka J., Magyar Szentek a sze- kelyfbldon a XV. es XVI. szâzadokban, „Archaeologiai Erteslto", VI, 1886; idem, Szekely festoiskola a XV. szâzadban, „Archaeologiai Erteslto", VII, 1887; idem, A derzsi falkepek, „Archaeologiai F.rtes'td", VIII, 1888, p. 50—53; idem, A bogozi falkepek, „Archaeologiai Erteslto'", XVIII, 1898, p. 388—393. ⁵ Huszka J„ A Szent Lâszlo — legenda ..., p. 212. ⁶ Horvâth C., Szent Lâszlo legendaink eredeterol, Budapesta, 1928. Autorul nu se referă în mod explicit la legendele bizantine pe care le are în vedere. într-o amplă lucrare cu caracter monografic, Gerevich Tibor apreciază că Ladislau a fost un erou ideal al po- porului maghiar, expresie a credinței și vitejiei, prezența șa în pictura murală din secolul al XlV-lea explicîndu-se și prin faptul că în acea vreme cumanii, împotriva cărora el luptase, continuau să constituie o problemă pentru regat⁸. într-o lucrare de sinteză consacrată picturii murale din Ungaria medievală, Radocsay Denes privește răspîn- direa legendei lui Ladislau ca fiind cel mai convingător indiciu al procesului de laicizare a picturii în general în cursul secolului al XlV-lea. în această epocă, vechile teme iconografice cu caracter prea abstract au fost aban- donate în favoarea reprezentării ciclurilor legendare — mai aproape de viață — preferința pentru Ladislau dato- rîndu-se creșterii autorității acestuia mai ales în vremea lui Sigismund⁹. Urmărind într-un cadru mai larg problemele artei popoarelor de stepă, Lâszlo Gy consideră că legenda lui Ladislau are la bază o veche legendă orientală — în esență lupta dintre zeul soare Mithra și zeul tenebrelor Ahura Mazda — legendă pe care maghiarii au asimilat-o și au adus-o cu ei în Europa. Ulterior, pe nucleul tradi- țional s-ar fi suprapus elementele de proveniență bizan- tină care ar fi dat forma finală a legendei lui Ladislau¹⁰. în articolul care a determinat intervenția de față, Vlasta Dvorâkovâ propune o soluționare mai complexă a problemei în discuție. în primul rînd, pornind de la constatarea că reprezentarea ciclului lui Ladislau — în fapt o legendă a unui erou cavaler — se întîlnește cu precădere în zona Carpaților, zonă locuită în antichitate de triburi trace, se apreciază că fondul legendei medievale trebuie căutat în cultul cavalerului trac¹¹. Pe de altă parte, cercetătoarea pragheză acceptă ca posibil și stratul de influență orientală, acordînd o vizibilă importanță in- terpretării luptei fundamentale dintre bine și rău¹². în același timp, nu este neglijată asemănarea dintre legenda lui Ladislau și epopeea bizantină a lui Digenis Akritas și se consideră că ciclul iconografic al regelui sfînt maghiar a fost elaborat în mediul de curte, fiind bazat pe opera literară a unui hagiograf. „Et il est tres probable que ce lettre hongrois s’est appuye, au cours de la redaction, sur deux sources: la tres ancienne legende orientale et la legende de Digenis Akritas, dont la version transforme Ies evenements historiques survenus dans Ies provinces limitrophes de l’Orient, leur donnant la forme de recits militaires f olcloriques“ K. Trecînd în revistă opiniile prezentate mai sus, este locul să facem o precizare: nici una dintre aceste opinii nu se întemeiază pe o cercetare sistematică și exhaustivă a grupului de monumente în care a fost figurată legenda lui Ladislau. Fără excepție, discuția s-a purtat pînă în prezent fie în funcție de constatări cu caracter local, fie prin considerarea legendei lui Ladislau ca un fapt în sine, independent sau cu o prea fragilă dependență de con- cretizările artistice care — ele în primul rînd — au dat contur întregii probleme. Iată de ce ni se pare util ca, înainte de a aborda o nouă interpretare, să procedăm la delimitarea geografică și cronologică a picturilor murale care au ca temă legenda regelui cavaler. ⁷ Aurelian Vajkai, Les saints dans l histoire de la medicine hongroise, „Nouvelle revue de Hongrie", 1937, nr. 11, p. 427—428. ⁸ Gerevich Tibor, San Ladislao nella storia e nell’arte, Corvina, Budapesta, 1942, p. 187—191. ⁹ Radocsay Denes, A kozepkorl magyarorszâg falkepei, Budapesta, 1954, p. 32. ¹⁰ Lâszlo Gy., Steppemolker und Germanen. Kunst der Vblker- wanderungszeit, Viena-Budapesta, 1970, p. 121. ¹¹ Vlasta Dvofâkovâ, op. cit., p. 33. ¹² Ibidem, p. 41. ¹³ Ibidem. https://biblioteca-digitala.ro Procedînd la întocmirea unei hărți a răspîndirii legen- dei lui Ladislau în pictura medievală se constată urmă- toarele: în Ungaria există numai 3 reprezentări — la bise- rica reformată din Szalonna¹⁴, la biserica reformată din Ocsa¹⁵ și, descoperire recentă, la biserica romano-catolică din Tereske¹⁶. în Slovacia, cu precădere în zona de răsărit și în Munții Metaliferi, se află 15 reprezentări: la biserica romano-catolică din Velkâ Lomnica¹⁷, la bisericile evan- ghelice din Kraskovo¹⁸ și Rimavska Bana¹⁹, la bisericile romano-catolice din Bijacovce²⁰, Zehra²¹, Vitovice²², Svabovce²³, Necpaly²⁴, Rakos²⁵, Liptovski Ondrej²⁶, la ca- pela sf. Mihail din Kosice²⁷, la bisericile romano-catolice din Sabinov²⁸, Poprad²⁹, Slatvin³⁰ și Lipovnik³¹. în Transilvania, legenda lui Ladislau se întîlnește numai în zona Carpaților orientali, în localități de colo- nizare secuiască, numărul reprezentărilor sigure ridi- cîndu-se la 10 și anume: în biserica romano-catolică din Ghelința³², în bisericile reformate din Mugeni³³, Filea³⁴ și Moacșa³⁵, în biserica romano-catolică din Mihăileni³⁶, în bisericile unitariene din Chileni³⁷ și Mărtiniș³⁸, în bi- sericile reformate din Biborțeni³⁹ și Pădureni⁴⁰, în bise- rica unitariană din Dîrjiu⁴¹, în afara acestora mai existînd referiri, cu totul incerte, pentru încă 5 monumente⁴². ¹⁴ Szabd F., Borsod megye Arpâd—kori templomai, Miskolc, 1936, p. 31—34; Kampis Antal, Regi magyar muveszet. Magyar Mil- velodestortenet, Budapesta, 1939, I, p. 502—504; Radocsay Denes, op. cit., p. 212. ¹⁵ Hekler A., Ungarische Kunstgeschlchte, Berlin, 1937, p. 30; Kampis A., op. cit., p. 506—508; Radocsay Denes, op. cit., p. 191—192. ¹⁶ Picturi descoperite în 1972. Mulțumesc pe această cale prof. Entz Geza care mi-a pus la dispoziție fotografii și material documentar privind acest monument inedit. ¹⁷ Vlasta Dvorâkovâ, La legende de saint Ladislas.., p. 25—42. ¹⁸ K. Sourek, Die Kunst in der Slowakei, Praga, 1939, p. 23, 53; Radocsay D., op. cit., p. 152. ¹⁹ V. Wagner, Vyvin vytvarneho umenta na Slovensku, Bratislava, 1948, p. 31; Radocsay D. op. cit., p. 202. ²⁰ Cercetare personală, 1963, 1968. ²¹ V. Wagner, op. cit., p. 31; Radocsay D. op. cit., p. 241-—242. ²² Divald K., Magyarorszâg muvâsZeti emlekei, Budapesta, 1927, p. 115, 117; Radocsay D., op. cit., p. 235. ²³ O. Schtirer & E. Wiese, Deutsche Kunst in der Zips, Brno— Viena—Leipzig, 1938, p. 89, 217; K. Sourek, op. cit., p. 23, 53; Radocsay D., op. cit., p. 211. ²⁴ J. Hofmann, Stare umeni na Slovensku, Praga, 1930, p. 43; Radocsay D., op. cit., p. 188—189. ²⁵ V. Wagner, op. cit., p. 32; Radocsay D., op. cit., p. 142. ²⁶ V. Wagner, op. cit., p. 31; Vlasta Dvorâkovâ, La legende de saint Ladislas, p. 27, nota 10. ²⁷ Radocsay D., op. cit., p. 135. ²⁸ Radocsay D., op. cit., p. 156. ²⁹ Radocsay D., op. cit., p. 197-—198. ³⁰ Radocsay D., op. cit., p. 222—223. ³¹ Romer Floris, Regi falkepek Magyarorszâgon, Budapesta, 1874, p. 33. ³² Huszka J., Szent Lâszlo-legenda..., p. 213; I. D. Ștefănescu. L'art byzantin et l’art lombard en Transylvanie, Paris, 1938, p. 37—49; Gerevich Tibor, op. cit-, p. 193; Balogh Jolân, Az crdely renaissance, Cluj, 1943, p. 16—17; Radocsay D., op. cit., p. 36—37, 140—141; Virgil Vălășianu, Istoria artei feudale in țările române, I, București, 1959, p. 422; Vasile Drăguț, Restaurarea picturilor murale de la Ghe- lința, „BMI", 1973, nr. 4, p. 45—54. ³³ Huszka J., A bogozi falkepek, „Archaeologiai Ertesito", 1898, XVIII, p. 388—393; I. D. Ștefănescu, op. cit., p. 64—65; Balogh J., op cit., p. 16—17; Radocsay D., op. cit., p. 36—37, 120; V. Vătă- șianu, op. cit., p. 771; Vasile Drăguț, Pictura bisericii din Mugeni, „Studii și cercetări de istoria artei", 1964, nr. 2, p. 307—320. ³⁴ Huszka J., A Szent Lâszlo-legenda..., p. 213—-214; I. D. Ște- fănescu, op. cit., p. 36; Radocsay D., op. cit., p. 133—134. ³⁵ Huszka J., A Szent Lâszlo-legenda . .., p. 212; Radocsay D., op. cit., p. 170. ³⁶ Balogh J., op. cit., p. 34, 48; Radocsay D., op. cit., p. 129. ³⁷ Huszka J., Szekely festoiskola a XV. szâzadban, „Archaeologiai Ertesito", VII, 1887, p. 331; I. D. Ștefănescu, op. cit., p. 61; Ra- docsay D., op. cit., p. 155. ³⁸ Huszka J., A Szent Lâszlo-legenda..., p. 213; Huszka J., Szekely festoiskola .. ., p. 331; Radocsay D., op. cit., p. 148. ³⁹ Huszka J., A Szent Lâszlo-legenda.., p. 214; Radocsay D., op. cit., p. 119. ⁴⁰ Pădureni, jud. Covasna, denumirea veche Beșinău. Huszka J., A Szent Lâszlo-legenda. .., p. 213, 220; I. D. Ștefănescu, op. cit., p. 35; Radocsay D., op. cit., p. 206. ⁴¹ Huszka J„ A derzsi falkepek, „Archaeologiai Ertesito", VIII, 1888, p. 50—53; I. D. Ștefănescu, op. cit., p. 56—59; Balogh J., op. cit., p. 47, 48; Radocsay D., op. cit., p. 62—64, 214—215; V. Vătă- șianu, op. cit., p. 425—426. ⁴² I.a biserica romano-catolică din Armășeni-Harghita este presu- O ultimă reprezentare care trebuie amintită se află izolată în partea de vest, în biserica romano-catolică din Turnisce, în Slovenia⁴³. Analizînd harta răspîndirii teritoriale, apare cu evi- dență faptul că reprezentarea legendei lui Ladislau este caracteristică zonei răsăritene a provinciilor supuse ve- chiului regat al Ungariei, densitățile cele mai mari aflîn- du-se în fața principalelor trecători ale Carpaților și ale Tatrei, pasul Oituzului și pasul Ghimeș-Palanca în Tran- silvania, trecătoarea Popradului și trecătoarea Dunajec în Slovacia. Un grup însemnat se află în depresiunile Munților Metaliferi din Slovacia, în regiunile Gemer și Spis, care în decursul evului mediu au fost intens coloni- zate cu germani, de asemenea cu italieni și flamanzi⁴⁴. După precizarea ariei de răspîndire a reprezentărilor legendei lui Ladislau, este timpul să vedem cadrul cro- nologic în care se studiază executarea lor. Dincolo de controversele care persistă cu privire Ia datare, cele mai vechi ansambluri murale se situează în preajma anului 1300. Este vorba despre Szalonna, pe care unii cercetători o datează, totuși, în secolul al XV-lea⁴⁵, și despre Ocsa, datată în intervalul 1300—1320z'⁶. în continuare, primei treimi a secolului al XlV-lea par să-i aparțină numai ciclurile legendare existente în bisericile din Velkâ Lomnica și Ghelința⁴⁷. Deceniilor de mijloc ale secolului al XlV-lea le-au fost atribuite picturile de la Mugeni, Filea, Moacșa și. Tereske⁴⁸. Ultimei treimi a secolului al XlV-lea îi aparține grupul cel mai numeros de monumente: Turnisce — datat cu exactitate 1383, Kraskovo, Rimavska Bana, Bijacovce, Zehra, Vitovice, Svabovce, Necpaly, Chileni, Mărtiniș, Rakos⁴⁹. Din primul sfert al secolului al XV-lea datează picturile de la Biborțeni, Pădureni, Liptovski Ondrej, Mihăileni și Dîrjiu, acestea din urmă datate 1419⁵⁰. In mod firesc, nu am luat în considerare pentru grupajele cronologice acele monu- mente la oare chiar existența ciclului legendar în discuție nu este pe deplin precizată⁵¹. Chiar dacă s-ar admite ca ipoteză de lucru că au mai existat și alte ansambluri de pictură conținînd legenda lui Ladislau și care ar fi fost executate în alte epoci decît cele cuprinse în enumerarea de mai sus, un fapt este pusă existența legendei lui Ladislau pe peretele nordic, sub var, (cf. I. D. Ștefănescu, op. cit., p. 62—63), dar nimic nu a confirmat pînă în prezent această presupunere. Tot nedovedită este existența legendei la biserica reformată din Remetea-Bihor (Bunyitai Vince, A vâradi pitspbkseg tortenete, Oradea, 1884, III, p. 381—382), de asemenea la bisericile reformate din Dej, Fizeșul Gherlei și Panticeu, menționate într-o veche monografie a zonei (Tagânyi K., Rethy L., Kâdâr I., Szolnok-Doboka vârmegye monogrâphiâja. Dej, 1901, IV, p. 324). Cît de mult temei se poate pune pe referirile acestei monografii rezultă și din faptul că la Ocna Dej, unde era semnalată o altă reprezentare a legendei, nici nu există biserică. ⁴³ France Stele, Monumenta Artis Slovenicae. La peinture murale au moyen âge, Ljubljana, 1935, p. 15—16, 19—-20; idem, Slikarstvo v Sloveniți od 12 do 16 stoletja, Ljubljana, 1969, p. 86—89. ⁴⁴ Vlasta Dvorâkovâ, Italienisierende StrOmungen in der Enttvick- lung der Monumentalmalerei des slowakischen Mittelalters, „Historica Slovaca", III, 1965, p. 67. ⁴⁵ Radocsay D., op. cit., p. 212. ⁴⁶ Radocsay D., op. cit., p. 192. ⁴⁷ V. Dvorâkovâ datează verosimil picturile de la Velkâ Lomnica în anii 1310—1330 (La legende de saint Ladisla,. .., p. 40). Pentru Ghelința, datările oscilează între sfîrșitul secolului al XlII-lea (K. Kiinstle, Ikonographie der christlichen Kunst, Freiburg im Breisgau, 1926, II, p. 394; Gerevich T., Erdely magyar muveszet, -Budapesta, 1940, p. 153) și sfîrșitul secolului al XlV-lea (Virgil Vătășianu, op. cit., p. 434). Ra- docsay D. propune deceniul 1320—1330 (op. cit., p. 99). Cercetările mai recente, prilejuite de restaurarea picturilor, ne îndreptățesc să propunem datarea în jurul anului 1330 (V. Drăguț, Restaurarea picturilor murale de la Ghelința, „BMI", 1973, nr. 4, p. 45—54). ⁴⁸ V. Drăguț, Pictura bisericii din Mugeni, p. 319—320; Huszka J., A Szent l âszlo-legenda.. ., p. 212, 213—214; pentru Tereske datarea propusă se întemeiază numai pe analiza lotografiilor. ⁴⁹ Pentru bibliografia mai veche a datărilor, vezi Radocsay D., op. cit., p. 129, 142, 148, 152, 155, 188, 202, 211, 235; 240—241; de asemenea V. Vătășianu, op. cit., p. 773; V. Dvofâkovâ, P. M. Fodor, K. Stejskal, K vyvoji stredoveke nâstenne malby v oblasti Gemerske a Malohonstske, „Umeni", VI, 1958, nr. 4, p. 325—363. ⁵⁰ Radocsay D., op. cit., p. 119, 129, 206, 217. ⁵¹ Este vorba de presupusele picturi de la Armășeni, de la Dej, de la Fizeșul Gherlei, de la Remetea și de la Panticeu — asupra cărora am dat amănunte în nota 42, de asemenea despre picturile de la Kosice, Sabi- nov, Poprad și Slatvin, cu privire la care nu deținem date îndestulă- toare. 22 https://biblioteca-digitala.ro Biborțeni; V^ika¹” ₙrC m'U' Sfîⁿt j? Pictura medievală din: a) Transilvania: 1. Mihăileni; 2. Ghelința; 3. Pădureni; 4. Moacșa; 5. Chileni; 6. 18. Velk.i Lomnica- io n; HP ' ■ ?ⁿ|V, Slovacia: 11. Necpaly; 12. Liptovski Ondrei; 13. Rimavska Baba; 14. Kraskovo; 15. RakoJ; 16. Svabovce; 17. Poprad ; jacovce; 20. Vitovice; 21. Zebra; 22. Slatvin; 23. Sabinov; 24. KoJice.. c) Ungaria: 25. Szalonna; 26 Tereske; 27. Ocsâ. d) Slovenia: 28. Turnire. evident, raspindirea acestei legende în pictura murală din Transilvania și din Slovacia este caracteristică seco- lului al XlV-lea, către sfîrșitul căruia se înregistrează cea mai mare densitate. De asemenea, este de remarcat că dincolo de limita primului sfert al secolului al XV-lea nu se mai păstrează nici un martor al respectivei legende, ceea ce face posibilă următoarea încheiere: legenda lui Ladislau a fost introdusă în pictura murală din Transil- vania și din Slovacia în primul sfert al secolului al XlV-lea, s-a răspîndit progresiv atingînd momentul de maximă autoritate în ultimul sfert al aceluiași veac, a regresat în primele decenii ale secolului al XV-lea, în- cetînd să mai fie o temă iconografică de interes în preajma anului 1420. Considerînd în ansamblu observațiile prilejuite de analiza răspîndirii teritoriale și pe cele oferite de tabloul cronologic, se desprind cu necesitate mai multe repere critice care conduc la eliminarea succesivă a celor mai multe dintre opiniile prezentate anterior. De vreme ce legenda s-a răspîndit în egală măsură în Slovacia și în Transilvania, este evident că nu calitatea de „patron al Transilvani ei “ explică prezența lui Ladislau în picturile monumentelor secuiești (teza lui Huszka), și chiar daca nu ar fi existat exemplele slovace, tot ar rămîne neînțeles de ce legenda lui Ladislau apare numai în părțile răsăritene ale Transilvaniei și deloc în alte regiuni. De asemenea, dacă Ladislau cel Sfînt ar fi fost venerat ca un mare protector al sănătății (teza lui Vajkai) ar fi trebuit ca atît răspîndirea în spațiu cît și cea în timp să fi fost mai largă, limitele prezentate mai sus dovedind, dimpotrivă, o modă trecătoare care a afectat o arie destul de restrînsă în raport cu teritoriile vechiului regat al Ungariei. Nici teza lui Gerevich nu rezistă confruntării cu con- cluziile de ordin teritorial și cronologic desprinse din analizele efectuate. într-adevăr, dacă Ladislau cel Sfînt ar fi fost un erou ideal al ungurilor din evul mediu, legenda sa ar fi trebuit să se găsească în primul rînd în bisericile din Ungaria. Or, în Transilvania ciclul legendar de care ne ocupăm se află numai în monumente secuiești din partea răsăriteană a voievodatului, iar în Slovacia este vorba mai ales despre monumente care în evul mediu au aparținut coloniștilor germani. Pe de altă parte, tocmai pe teritoriul Ungariei legenda lui Ladis- lau are o foarte slabă răspîndire. Revenind asupra ipotezei dispariței unor monumente, teza lui Gerevich nu e compatibilă nici cu restrînsul cadru cronologic care dovedește că nu este vorba de un ideal cu valoare per- manentă, valabil pentru un întreg popor, ci despre un program iconografic a cărui explicație trebuie căutată într-o epocă determinată. Nici ipoteza lui Radocsay Denes că popularitatea cul- tului lui Ladislau ar fi crescut sub domnia lui Sigismund (1387—1437) nu se arată a fi întemeiată pentru că — chiar dacă în timpul său au fost realizate mai multe pic- turi avînd ca temă legenda regelui cavaler — tot atunci au avut loc regresul și apusul modei iconografice⁵². Aceasta, deși în secolul al XV-lea au fost pictate în continuare destul de multe cicluri narative consacrate altor sfinți⁵³ Tot atît de puțin convingătoare este teza că legenda iui Ladislau ar fi fost adusă de maghiari din Orient (Lâszlo Gy.), căci dacă ar fi așa picturile reprezentînd faptele de arme ale temerarului cavaler ar trebui să se întâlnească cu precădere în mediul maghiar — și am văzut că nu este cazul — fără o condiționare cronologică atît de strictă⁵⁴. ⁵² Este adevărat că Sigismund de Luxemburg a încercat să organizeze o cruciadă contra turcilor, patronată de Ladislau cel Sfînt, dar proiectul său nu s-a finalizat; ulterior, împăratul nu a mai manifestat nici un interes pentru sfîntul orădean. ⁵³ Semnificativ este ciclul sfîntului Gheorghe — tot un sfînt cavaler — din biserica „din deal", din Sighișoara, pictat în ultimele două decade ale secolului al XV-lea (probabil în 14S4). ⁵⁴ Comentînd teza lui Lâszlo Gy., Vlasta Dvofdkovâ observă și faptul că arta decorativă a vechilor maghiari nu conține niciodată scene de luptă sau de vînătoare, după modelul celor atît de frecvente în Orient, sub influența Persiei sasanide, dovadă că legenda lui Ladislau nu bene- ficia cîtuși de puțin de o tradiție locală ca reprezentare (Vlasta Dvorâ- kovâ, La legende de Saint Ladislas . . . , p. 41). https://biblioteca-digitala.ro Fig. 2 Binecuvintarea, detaliu din scena Plecarea la luptă (Ghelința). Similar se pune problema și pentru ideea că fondul legendei ar fi de origine tracă (Vlasta Dvorâkovă) pen- tru că, în acest caz, atît aria de răspîndire cît și persis- tența în timp ar fi trebuit să fie altele decît cele arătate. Reținem ca fiind mai aproape de adevăr o altă idee avansată de Vlasta Dvofâkovâ și anume că ne-am afla în fața unei legende hagiografice elaborate în mediul de curte, avînd ca model legenda bizantină a lui Digenis Akritas. Dar pentru a motiva această opțiune și totodată pentru a explica de ce legenda cavalerului erou a bene- ficiat de o certă autoritate iconografică într-o anume pe- rioadă și într-un cadru geografic riguros delimitat este necesară în prealabil revederea atentă a problemelor de ordin istoric privind existența reală și popularitatea postumă a regelui Ladislau. Ca personaj real, Ladislau I a fost rege al Ungariei în anii 1077—1095. El intră în istorie anterior urcării pe tronul de la Buda, evenimentul care prilejuiește afirma- rea sa ca luptător destoinic fiind invazia pecenegilor din 10 8 8⁵⁵. Cea mai veche relatare a invaziei se găsește în Chronicon Hungaricum a lui Simon de Keza: „..............în Transilvania, pe muntele ce se numește Kyrioleis, besii, cei mai mari dușmani ai ungurilor, după ce au devastat Ungaria, în fuga lor se unesc la un loc și sînt astfel bă- tuți de regele Ladislau și de unguri că n-a mai rămas niciunul dintre ei, cum se spune"⁵⁶. Foarte sobră, deși nu lipsită de exagerări — „n-a mai rămas niciunul" — relatarea lui Simon de Keza atrage atenția și pentru faptul că îi indică pe pecenegi în calita- te de invadatori, nu pe cumani, așa cum va apare în cro- nicile de mai tîrziu, în 1085, Ladislau, devenit între timp rege, a trebuit să lupte din nou împotriva pecenegilor care, aliați cu cuma- nii, au atacat Ungaria la instigarea lui Solomon, unchiul regelui, dornic să intre în posesia coroanei. In bătălia de la Kisvarda, Ladislau a repurtat o nouă victorie în urma căreia a reușit să consolideze frontiera de răsărit a rega- tului. ⁵⁵ Unele cronici datează invazia pecenegilor în 1070. ⁵⁶ Simonis de Keza, Chronicon Hungaricum, cf. G. Popa-Lisseanu, Izvoarele istoriei românilor, IV, București, 1935, p. 103—104. De remar- cat că Simon de Keza și-a scris textul în ultimul sfert ai secolului al XIH-lea. Bun administrator și politician intrepid, Ladislau și-a asigurat o colaborare trainică cu clerul catolic datorită eforturilor sale de organizare a bazei religioase a statului⁵⁷. Stins din viață în 1095, el a fost înmormîntat într-o bise- rică din Oradea⁵⁸. O sută de ani mai tîrziu, în 1195, regele Bela III construiește în onoarea sa catedrala din Oradea, în care instalează, la loc de cinste, mormîntul. După încă trei ani, Vaticanul acceptă propunerea de sanctificare, Ladislau I devenind „cel Sfînt“. în cursul secolului al XlII-lea, mormîntul său este un important reper în viața religioasă și juridică a Crișanei, vestita judecată cu fierul, consemnată ani de-a rîndul în registrul din Oradea, avînd loc în fața raclei sfințite⁵⁹. Bucurîndu-se neîndoielnic de un anume prestigiu, cultul lui Ladislau nu pare să fi avut totuși în secolul al XlII-lea o poziție cu caracter excepțional, fiind semnificativă în acest sens totala sa absență din iconografia murală⁶⁰. în același timp, cronicarii secolului nu acordă faptelor sale o particulară atenție⁶¹. Față de calmul relativ al acestei perioade, secolul al XîV-lea înregistrează o substanțială modificare cu privire la figura lui Ladislau cel Sfînt. într-adevăr, în afara nume- roaselor ansambluri de pictură murală care cuprind ciclul său legendar, în cursul secolului al XîV-lea diverse alte realizări vin să confirme existența unei impresionante creș- teri de autoritate. Un prim și concludent exemplu îl constituie modul în care a fost refăcută catedrala din Oradea în care era adă- postită radia regelui sanctificat. în anii 1342-1372, clădirea catedralei a fost reconstruită integral în stilul goticului matur, un rol deosebit în conducerea lucrărilor revenind episcopului Demetrius. Noua clădire era o hală cu trei nave — pentru prima oară tipul de biserică-hală pătrun- dea pe teritoriul Transilvaniei —- prevăzută cu un amplu cor cu deambulatoriu și corolă de capele. Fațada de vest era dominată de două turnuri înalte, alte două turnuri încadrînd corul⁶². în legătură cu reconstrucția catedralei din Oradea sînt de făcut mai multe observații. Potrivit descrierilor și mărturiilor documentare, ea era cel mai mare și în același timp cel mai complex, ca plan și elevație, edificiu religios din Transilvania. Știind că principalele biserici de oraș, de stil gotic, construite în Transilvania au avut nevoie de cel puțin un secol pentru a fi terminate, fapt întru totul explicabil dacă se au în vedere posibilită- țile economice limitate și împrejurările istorice destul de grele, intervalul de numai treizeci de ani în care a fost înălțată catedrala orădeană apare ca excepțional⁶³. Este evident că un asemenea ritm de lucru reclama o mare concentrare de mijloace și forțe, concentrare mult supe- rioară posibilitățile unui tînăr oraș ca Oradea, care în perioada amintită trebuie să fi avut o populație sub 5 000 locuitori⁶⁴. ⁵⁷ Din inițiativa lui Ladislau cel Sfînt a avut loc sinodul de la Szabolcs (1092), care avea drept scop combaterea sechelelor d; păgînism ca și a tendințelor proortodoxe ale clerului maghiar; tot el a construit mănăstirea sfînta Margareta de la Sîniob-Bihor (1094). ⁵⁸ Biserica din Oradea, în care a fost înmormîntat, fusese construită chiar de Ladislau, care o înzestrase și cu vama cetății Bihor la Criș, în folosul episcopului local (Documente privind istoria României, seria C, Transilvania, veacul XI, XII și XIII, voi. I, București, 1951, p. 14). ⁵⁹ „Registrul din Oradea" cuprinde însemnări despre 389 de pricini judecate în anii 1208—1235 (Documente privind istoria României, seria C, Transilvania, veacul XI, XII și XIII, voi. I, București, 1951, p. 37—147). ⁶⁰ Afirmația privește în primul rînd monumentele din Transilvania care au fost cercetate toate la fața locului. Ținînd seama de biblio- grafia consultată, afirmația este deopotrivă valabilă și pentru celelalte zone ale vechiului regat al Ungariei. ⁶¹ Simon de Keza fiind, în acest sens, exemplul cel mai concludent. ⁶² V. Vătășianu, op. cit., p. 218—220. ⁶³ Biserica din Sibiu, poate cel mai puternic centru economic din Transilvania medievală, a fost începută înainte de 1350 și a fost ter- minată către sfîrșitul secolului al XV-lea; Biserica Neagră din Brașov a fost construită între anii 1383—-1474, rămînînd de fapt neterminată; biserica Sf. Mihail din Cluj, începută în 1349, s-a terminat către anul 1450, iar biserica „din deal" din Sighișoara, aflată în construcție în 1345, nu a fost terminată decît în 1515. ⁶⁴ Un oraș medieval din Transilvania avea între 4—5000 locuitori (cf. Șt. Pascu, Meșteșugurile din Transilvania pînă în secolul al A F I-lea, București, 1954, p. 50). https://biblioteca-digitala.ro Dar locul de excepție pe care îl ocupau catedrala din Oradea și cultul lui Ladislau în epoca respectivă se deduce și din modul în care a fost realizată decorația edificiului în anul 1390, vestiții sculptori clujeni, frații Martin și Gheorghe, au executat o monumentală statuie ecvestră a regelui Ladislau cel Sfînt care a fost instalată în piața catedralei, în fața aceluiași edificiu fiind așezate și statu- ile, în picioare, ale regilor Ștefan I, Emeric și Ladislau⁶⁵. Cam în aceeași perioadă a fost invitat la Oradea pentru împodobirea catedralei, pictorul italian Niccolo di Tommaso, un mic fragment din fresca atribuită — verosimil — acestuia păstrîndu-se astăzi în Muzeul de artă creștină din Esztergom⁶⁶. Tot în secolul al XlV-lea figura lui Ladislau apare în pictura murală, în afara ciclurilor legendare, fiind de con- siderat reprezentarea sa izolată sau în grup cu ceilalți regi sanctificați, Ștefan I și Emeric, grupul celor trei regi regă- sindu-se și în pictura secolului al XV-lea. Nu este lipsit de interes să observăm că din cele 15 reprezentări de acest tip, 7 se află în Transilvania⁶⁷, 6 în Slovacia⁶⁸ și 2 în Ungaria⁶⁹. Urmînd a reveni cu alt pr'lej asupra problemei reprezentării celor trei regi în pictura din vechiul regat al Ungariei și din teritoriile supuse, este timpul să vedem în ce fel au reflectat cronicile redactate în cursul secolului al XlV-lea ascendența de autoritate a cultului lui Ladislau. ⁶⁵ Distruse de turci două etape: în 1370, din în 1660, cele patru statui au fost executate în 66 * * * _ inițiativa episcopului Demetrius, au fost tur- nate statuile pedestre, iar în 1390 a fost turnată statuia ecvestră a rege- lui Ladislau (V. Vătășianu, op. cit., p. 319). A magyarorszâgi miiveszet a honfoglalastol a XIX. szâzadig, I, Budapesta, 1956, p. 156. ⁶⁷ In Transilvania sînt de avut în vedere următoarele exemple: bise- rica reformată din Fizeșul Gherlei — figura lui Ladislau se află pe intra- dosul arcului triumfal, făcînd pandant cu Ștefan I, cel de-al treilea rege fiind pictat, probabil, izolat (sfîrșit secol XIV); biserica reformată dm Tileagd — grupul celor trei regi Se află pe peretele sudic al navei (sfîrșit secol XIV); biserica ortodoxă din Crișcior — grupul celor trei regi se află pe peretele sudic al navei (către 1400); biserica evanghelică din Mălmcrav - grupului celor trei regi ce se află pe peretele sudic al corului, u este asociat episcopul Gerard din Cenad (sfîrsit secol XIVV biserica ortodoxă din Ribița -grupul celor trei regine ^flă pe peretele nordic (1417 ; biserica reformata din Remetea - grupul celor trei regi se afla in absida (primul sfertul secolului XV); biserica evanghelică din Sibiu •— Ștefan și Ladislau sînt incluși în marea compoziție a Răstig- nirii (1445); biserica romano-catolică din Armășeni — figurile celor trei regi apar în ochiurile bolții în rețea (primul sfert al secolului XVII ⁶⁸ în Slovacia reprezentarea celor trei regi sfinți ai Ungariei se intilnește in secolul XIV in bisericile din Ce&jovcc si Raknî în secolul XV la Banska Bistrica PleSivec (aici numai Ștefan și?LadX si Con v Arduv (aici numai Ladislau), in secolul XVI la Bardejov (15211 Ș Y ⁴⁹ în Ungaria se păstrează figura izolată a lui Ladislau la AH.'dvîr (secolul XIV) și figurile celor trei regi la Veleₘeᵣ (] 377) AbauJvar Trei sînt principalele izvoare istoriografice ale secolu- lui: Legendarium pictum (Biblioteca Vaticanului, cod. lat. 8541), cronică scrisă și decorată cu miniaturi în anii 1365—1370, Chroni.com pictum Vlndobonense (cunoscută și sub numele de Kepes kronika) cu text redactat de Mark Kâlty și cu un mare număr de miniaturi datorate lui Miklos Meggyessy, operă realizată în anii 1370—1380, și Gesta Hungarorum, cronică datînd din aceeași perioadă, elaborată în scriptoriul de la Buda cu folosirea textelor din primele două lucrări⁷⁰. în toate trei, descrierea invaziei din 1068 și a luptelor al căror erou a fost Ladislau este redată mult mai amplu și cu cîteva evidente modificări de informație în raport cu mai vechea cronică a lui Simon de Keza. Atrage atenția faptul că invazia este pusă pe seama cumanilor, deși știrile mai vechi se referă numai la pece- negi. Iată cum se descriu în Chronicon pictum evenimentele care privesc epoca și faptele lui Ladislau: „Iar după aceasta păgînii de cumani distrugînd prisă- cile din partea de sus a porții Meseș pătrunseră in Unga- ria și jefuind cu cruzime întreaga provincie Nyr, pînă la fortăreața Bihorului și tîrînd cu ei o nesfîrșită mulțime de bărbați și femei și animale de tot felul, se întorceau acasă, trecînd fără să fi bănuit cineva peste rîurile Lăpuș și apa Someșului. De aceea regele Solomon și ducele Geysa împreună cu fratele său Ladislau, strîngîndu-și armata, alergară în cea mai mare grabă, trecînd prin poarta Meseș, mai înainte ca să fi trecut cumanii peste munți, în cetatea Dobuka (Dăbîca — n. n.) și așteptară aici sosirea păgînilor aproape o întreagă săptămînă. Un spion oarecare însă, cu Fantiska, ce era din Castrul cel Nou a anunțat pe rege și pe duci, într-o joi, că armata cumanilor se apropie. Atunci regele și ducii merseră călări cu armata grăbin- du-se într-acolo și în noaptea aceea descinseră aproape de cumani. Sculîndu-se în zorii zilei însă, vineri, se îmbărbă- tară cu toții prin împărtășania cuminicăturii și așezîndu-se în linie de bătaie, porniră să lovească pe păgîni. Văzînd aceasta, șeful oștirii păgînilor, cu numele de Osul, care a fost în slujba lui Gyula, ducele cumanilor, cum era el plin de îngîmfare și avînd o prea bună idee despre valoarea sa zise oamenilor săi să se repeadă asupra ungurilor care sînt neînarmați și să dea lupta ce are să fie o jucărie pen- tru ei. Deci înaintînd păgînii împotriva ungurilor, văzură ⁷⁰ Cea mai bună ediție a vechilor izvoare narative ale istoriei Ungariei a fost realizată de Szentpetery, Scrîptores rerum Hungaricarum, I—II, Budapesta, 1937—1938. https://biblioteca-digitala.ro Fig. 4. Bătălia de la Kerles, detaliu (Ghelința). grozavele trupe ale acestora și vestiră numaidecît pe șeful lor Osul. Acesta adunindu-și armata de mercenari a cu- manilor s-au strlns în grabă pe sprinceana unui munte foarte înalt, socotind că acesta are să-i fie de cea mai mare siguranță, căci era foarte greu urcușul acelui munte, care de locuitori se numește Kyrieleys. întreaga oștire a ungurilor însă s-a strîns la poalele acelui munte. Și toți soldații regelui purtau la fel drapelele făcute din pînză de in. Păgînii însă se strînseseră în vîrful muntelui; dintre ei arcașii cei mai viteji și mai îndrăzneți se scoborîseră în mijlocul coastei muntelui pentru ca să îndepărteze pe unguri de la urcarea pe munte. începură deci să lovească cu ploaia de săgeți cetele legiunilor regelui și ducelui. Unii însă dintre soldații mai distinși ai ungurilor năvăliră asu- pra acelor arcași și pe foarte mulți dintre ei i-au ucis pe coasta aceluiași munte și numai joarte puțini, în zorul lor bătîndu-și caii cu arcurile, au putut să urce la tovarășii lor. Regele Solomon, însă, injierbîntat în curajul unei întreceri îndîrjite, s-a urcat pe un suiș foarte anevoios îm- preună cu ceata sa, tîrîndu-se oarecum spre păgînii care vărsau asupră-i o ploaie foarte deasă de săgeți. Iar ducele Geysa cum era un om totdeauna prevăzător, urcîndu-se un suiș mai lesnicios a atacat cu săgețile pe cumani. Fra- tele său Ladislau la primul atac a doborît pe patru din cei mai viteji păgîni și de al cincilea dintre ei a fost grav rănit cu o săgeată, dușmanul fiind ucis îndată în același loc. în urmă, din îndurarea lui Dumnezeu, s-a vindecat curînd de acea rană. Deci păgînii strîmtorați de unguri printr-o grozavă lovitură a marții începură să fugă de le plîn- geai de milă iar ungurii urmărindu-i cu zor iși înmuiară săbiile lor ascuțite și însetate în singele cumanilor. Căci capetele cumanilor, rase de curînd, întocmai ca și do- vlecii neajunși încă bine la coacere, ungurii le secerau prin lovituri de sabie. în urmă, prea fericitul duce Ladislau a văzut pe unul dintre păgîni care ducea la spatele calului său o fată un- guroaică foarte frumoasă. Deci ducele socotind că aceea este fiica episcopului de Oradea, cu toate că era grav rănit, totuși l-a urmărit în grabă călare pe calul său ce se numea Zug. Cînd s-a apropiat de el pînă într-atîta încît să-l lovească cu lancea, nu putea de loc să-l atingă, fiindcă nici calul său nu alerga destul de repede, nici al aceluia nu întîrzia puțin, ci ca de un braț de om era între lancea și dosul cumanului. De aceea fericitul Ladislau strigă către copilă și-i zise: frumoasă soră, apucă pe cuman de brîu și aruncă-te la pămînt. Ceea ce a și făcut. Și cînd fericitul duce Ladislau era să-l lovească cu lancea pe cel trîntit la pămînt și voia să-l ucidă, fata s-a rugat grozav să nu-l omoare ci să-l lase să plece. De unde se vede că la femei nu este bună credință, fiindcă aceea a voit să-l elibereze poate din dragostea ei pentru păcat. Sfîntul duce insă luptindu-se mult timp cu el, după ce i-a tăiat tendoanele de la picioare, l-a omorît. Dar acea fată n-a fost a epis- copului“⁷¹. In continuare, cronica povestește pe larg faptele atri- buite lui Ladislau cel Sfînt, presărînd la tot pasul viziuni cerești, întâmplări miraculoase, insistând asupra bunătății și cucerniciei regelui erou, căruia îi sînt atribuite zidirile mai multor mănăstiri, la indicație divină⁷². Este neîndoielnic că autorul Cronicii pictate vedea în Ladislau un erou exemplar, dotat cu calități excepționale, fapt care rezultă încă și mai explicit din pasajul în care il compară cu luna și soarele, îi atribuie o forță nefirească („se lupta cu leii și cu urșii, parcă ar fi fost niște miei“), și, printr-o fantezistă etimologie, consideră că numele său înseamnă și „lauda dată de Dumnezeu poporului". Confruntînd cronicile de curte cu datele dinainte cu- noscute despre catedrala din Oradea și despre picturile murale în care legenda regelui cavaler ocupă un loc atît de important, apare cu evidență faptul că a doua jumă- tate a secolului al XlV-lea a fost dominată de cultul lui Ladislau cel Sfînt. în secolul următor, declinul s-a produs tot atît de re- pede ca și ascensiunea. Primul sfert al secolului al XV-lea mai vede realizate doar cîteva cicluri legendare, iar în 1445 catedrala din Oradea era deja dărăpănată și lipsită de îngrijire⁷³, dovadă că vechiul centru de cult decăzuse foarte mult. Cele mai evidente probe despre această decă- dere sînt oferite însă de analiza monumentelor în care se află ciclurile legendare. într-adevăr, către sfîrșitul secolu- lui al XV-lea moda bolților gotice în rețea pe console afectează și micile biserici de sat, pînă atunci tăvănite. Construirea noilor bolți s-a făcut în dauna picturilor mu- rale cuprinzînd legenda lui Ladislau, încastrarea console- lor și a nervurilor saorificînd fără teamă de sacrilegiu imaginile care se bucuraseră de o atît de largă populari- tate. Așa s-a întîmplat la Dîrjiu, așa s-a întîmplat la Mu- geni și la alte monumente, provocînd pierderea unor în- semnate suprafețe de pictură murală⁷⁴. Părînd a face excepție de la cele spuse mai sus, cro- nicarii secolului al XV-lea — loan de Thuroczi și Bon- finius — continuă să redea faptele lui Ladislau cel Sfînt reluînd informațiile cuprinse în Chronicon pictum sau în Legendarium pictum. Faptul nu surprinde; epoca inter- pretărilor critice era încă departe, iar conviețuirea dintre istorie și legendă rămîne să hrănească multă vreme de aici încolo activitatea cronicarilor. E sigur însă că păs- trarea în cronici a pasajelor despre Ladislau nu mai reflectă o întreagă modă a cultului său, modă a cărei explicație vom încerca să o descifrăm în rîndurile ce vor urma. Era în ianuarie 1301. Prin moartea regelui Andrei al IlI-lea dinastia Arpadienilor se stinsese, iar tronul de la Buda rămînea să fie disputat de toți acei ce considerau că au vreun drept cît de mic — vreo legătură de rudenie, fie și întâmplătoare — cu dispăruta spiță regală⁷⁵. Printre competitori se afla și Charles Robert, prinț din ramura napolitană a casei de Anjou, pe atunci stă- pînitoare a întregului mezzo-giorno italian. Candidatura lui Charles Robert era susținută de Vatican care vedea în el un instrument eficace al catolicismului, capabil să readucă la ascultare regatul Ungariei pe care domnia lui Ladislau IV Cumanul (1272-—1290) îl îndepărtase în mod îngrijorător de tradiționala sa misiune apostolică. Se știe ⁷¹ G. Popa-Lisseanu, Izvoarele istoriei românilor, XI, București, 1937, p. 175—177. La penultima frază, G. Popa-Lisseanu traduce expresia latinească „abscisa nervo“ prin „după ce i-a rupt arcul". Prin confrun- tarea cu celelalte cronici și ținind seama și de faptul că în timpul luptei corp la corp nu ruperea arcului adversarului său îl preocupa în primul rînd, am tradus: „după ce i-a tăiat tendoanele de la picioare". ⁷² G. Popa-Lisseanu, op. cit., p. 185—200. ⁷³ Este semnalat întîi un incendiu în vremea^ lui Sigismund, apoi faptul că turnurile s-au prăbușit și biserica a rămas dărăpănată (cf. V. Vătășianu, op. cit., p. 220). ⁷⁴ Cu privire la fenomenul de „modernizare" a vechilor biserici, vezi V. Vătășianu, op. cit., p. 554—555. ⁷⁵ Se știe că în competiție au mai fost Vaclav regele Boemiei și Otto ducele Bavariei https://biblioteca-digitala.ro că minoratul lui Ladislau IV Cumanul fusese vegheat de mama sa, Elisabeta, o prințesă cumană energică și ambițioasă, care a reușit să transfere principalele puteri ale statului în mîinile partidei filocumane. Continuînd politica mamei sale, Ladislau a antrenat viața de curte în direcția moravurilor cumane, cu amenințarea reîntoar- cerii la păgînism. Vaticanul și-a manifestat în repetate rînduri neliniștea pentru situația creată în regatul Un- gariei, încercînd zadarnic să determine o modificare a politicii interne. Este lesne de înțeles că, în condițiile arătate, cumanii — a căror faimă nu era nici așa prea bună — au devenit pentru apărătorii catolicismului un adevărat simbol al ne- credinței, lupta împotriva lor dobîndind automat semni- ficația unei cruciade. Acest lucru l-a înțeles din capul locului Charles Robert, care a făcut din politica anticu- mană un important instrument pentru a-și asigura spri- jinul scaunului papal și de asemenea sprijinul cercurilor catolice din Ungaria. Aceasta pe de o parte. Pe de altă parte, Charles Robert — așa cum s-a dovedit și mai tîrziu⁷⁶ — era un prea bun cunoscător al practicilor feudale pentru a neglija eficiența legitimării sale ca pretendent la succesiunea tronului Ungariei prin exaltarea acelora dintre Arpadieni care se bucurau de prestigiul sanctificării: deci Ștefan, Emeric și Ladislau. Dintre aceștia cel mai potrivit pentru a deveni un adevărat paladium al casei regale era tocmai Ladislau. Ca luptător împotriva pecenegilor și a cuma- nilor, Ladislau cel Sfînt putea lesne deveni un portdrapel în lupta împotriva partidei filocumane ce își susținea proprii săi pretendenți la tron împotriva ambițiosului Charles Robert. ⁷⁶ Ne referim la măsurile sale pentru reașezarea, potrivit sistemului occidental, a relațiilor feudale din Ungaria și statuarea aparatului he- raldic. Se știe că Angevinul nu a reușit să dobîndească tronul de la Buda decît după mai mu Iți ani de lupte, opoziția fiind recrutată mai ales din rîndul nobilimii din Ungaria veche, nobilime care fusese principala beneficiară a epocii lui Ladislau Cumanul. în schimb, el a găsit sprijinitori în zonele de colonizare, pentru că nici sașii nici secuii nu aderaseră la politica filocumană promovată de regina Elisabeta și de fiul ei. în acest sens este semnificativ că, în martie 1307, Charles Robert a venit la Timișoara, unde a găsit sprijin, construind apoi aici o cetiate cu castel de reședință, meșterii pietrari fiind aduși din Italia. Din iunie 1315 pînă în 1323, cetatea Timișoarei a fost principala reședință a regelui angevin, dovadă a neîncrederii sale în curtea de la Buda. Exaltînd cultul lui Ladislau cel Sfînt — cel de-al doilea fiu al regelui primise numele sfîntului cavaler — Charles Robert readucea în mintea tuturor nobililor exemplul cel mai glorios al luptei împotriva cumanilor, îi denunța pe cumani ca pe cei mai periculoși dușmani ai țării și, alături de ei, îi denunța pe aliații lor dinlăuntru. Că pentru Angevini cultul lui Ladislau cel Sfînt ajunsese să aibă o valoare cu caracter special se poate deduce și din ur- mătorul fapt, încă nu îndeajuns cunoscut: în anul 1326, Carlo di Calabria, fiul lui Robert. regele celor două Sicilii, comanda lui Simone Martini un stindard a cărui temă iconografică pare a fi fost figura lui Ladislau cel Sfînt⁷⁷. Așa cum, cu justețe, observa Vlasta Dvorâkovâ, pentru deplina legitimare a cultului lui Ladislau cel Sfînt era ⁷⁷ Stindardul pictat de Simone Martini s-a pierdut, dar este simp- tomatic că în biserica Santa Maria della Consolazione, din Altomonle- Calabria, se păstrează un panou de altar cu figura lui San Ladislao d’Ungheria. Acest panou este datorat inițiativei lui Filippo di San- gineto, senior de Altomonte, personaj care în 1326 făcea parte din suita lui Carlo di Calabria (G. Paccagnini, An atribution to Simone Martini, „The Burlington Magazine", martie 1948; Ferdinando Bologna, 7 pittori alia corte angioina di Napoli, Roma, 1969, p. 171 —172). Fig. 5. Urmărirea cumanului, detaliu reprezentînd pe Ladisltu (Ghelința) Fig. 6. Urmărirea cumanului, detaliu reprezentî td pe cuman și pe fata răpită (Ghelinta) https://biblioteca-digitala.ro I'ig. 7. Lupta corp la corp și Infrîngerea cumanului (Ghelința). Fig. 8. Bătălia de la Kerles (Mugeni) —> necesar, potrivit gîndirii teologale a evului mediu, un temei hagiografic, o legendă sfîntă, pentru a cărei redac- tare a fost solicitat un literat⁷⁸. Știind că cele mai vechi reprezentări ale lui Ladislau — picturile de la Velkâ Lomnica, stindardul lui Simone Martini, picturile de la Ghelința — aparțin, fără excepție, unor artiști italieni sau formați în ambianța picturii italiene, nu va surprinde că Charles Robert s-a adresat și pentru redactarea legen- dei sfinte unui literat, mai sigur din Sicilia. Să nu uităm că Sicilia era pe atunci centrul puterii Angevinilor și deopotrivă era — continua să fie încă din epoca împă- ratului Frederic II de Hohenstaufen — principala vatră literară a Italiei. Și apoi nu era tocmai Sicilia acea parte a stăpînirii angevine unde se amestecau elementele cul- turii bizantine cu cele islamice și cu cele vest-europene? încă din timpul lui Frederic II ■—■ acel stupor mundi care a zguduit din temelii sistemul sclerozat de gîndire al lumii medievale —■ cultura Siciliei se afirmase prin ca- racterul ei eclectic și sincretist, printr-o largă generozi- tate față de tot ceea ce reprezenta o valoare spirituală. Este neîndoielnic că mediul literar al Siciliei de atunci era hrănit de scrierile bizantine — în definitiv sudul Italiei și Greciei fuseseră de atîtea ori unite sub un singur sceptru⁷⁹ pentru a nu mai vorbi despre confluențele culturale ca factor stimulator de sinteze. Deci tocmai acest mediu putea plămădi o legendă pentru un sfînt cavaler catolic — cum era Ladislau — luînd ca model legenda de largă circulație, în spațiul bizantino-arab, a lui Di- genis Akritas. Readusă de ciurind în atenția cercetătorilor prin exce- lentul raport prezentat de Agostino Pertusi la cel de-al ⁷⁸ Vlasta Dvolâkovâ, La legende de Saint Ladislas.. ., loc. cit., p. 41. ⁷⁹ Fără să evocăm perioadele mai îndepărtate, cînd Bizanțul își exercita autoritatea în întreaga Italie, este necesar să reamintim că Roger II ocupa în 1147 Corful, Corintul și Teba, inaugurînd epoca „balcanică" a suveranilor din Sicilia. în 1155, Mantiei Comnenul aducea pentru ultima oară stăpînirea bizantină în Italia,_ cucerind Puglia, pier- dută după numai un an, în bătălia de la Brindisi. Perioadei de rodnică pace cu Bizanțul, patronată de împăratul Frederic II, i-a urmat o ofensivă prelungită a Siciliei în Balcani și astfel, sub Manfred, sub Charles d’Anjou sau sub Pltilippe de Taranto, însemnate teritorii din Grecia și din Dalmația au fost încorporate ambițiosului regat sud- italic care păstra din vremea lui Roger II o puternică atracție spre răsăritul bizantin. XlV-lea Congres internațional de studii bizantine (Bucu- rești, 6—12 septembrie 1971), legenda lui Digenis Akritas este o tipică legendă a eroului de frontieră⁸⁰. Vasilie Digenis, cunoscut cu supranumele de Akritas (akritas = comandant de frontieră) a fost un personaj istoric real, un ofițer bizantin care s-a distins pentru în- drăzneala cu care a luptat împotriva arabilor; de altfel a și murit în luptă cu aceștia, în anul 788, într-o trecă- toare a Munților Taurus. Datorită vitejiei sale neobișnuite temerarul Digenis a devenit un simbol al almtai-lor, dar în același timp, datorită originii sale arabe a fost și un erou al povestirilor musulmane, legenda lui ajungînd să se bucure de o mare popularitate, atît în mediile bizantine cît și în cele islamice, cu inerente variante. Este impor- tant de consemnat faptul că în poemele bizantine, Digenis Akritas este prezentat ca un luptător îndrăzneț dar sin- guratic, cele mai strălucite isprăvi realizîndu-se fără ajutorul trupelor pe care le comanda. în varianta arabă eroul de frontieră este prin excelență un răpitor de fete, ceea ce ne amintește că tatăl lui Digenis fusese un emir sirian care a răpit fiica unui strateg bizantin și care, în urma unui duel, s-a convertit la creștinism. Din analiza modului în care a fost redactată legenda lui Ladislau cel Sfînt, înțelegem că autorul ei era un subtil cunoscător al legendelor bizantino-arabe referitoare la eroul de frontieră. In primul rînd el a știut să păstreze un element geografic: frontiera care se cere apărată se află la răsărit. Apoi el a introdus în aceeași compoziție narativă atît tipul eroului bizantin cît și tipul eroului arab: Ladislau ne apare, în partea cea mai importantă a legendei sale, ca un luptător singuratic care înfruntă și învinge un dușman răpitor de fete și care, cuman fiind, întruchipează pe cei mai mari dușmani al Ungariei, după cum arabii fuseseră cei mai periculoși adversari ai Bizan- țului. în acest fel se conturează figura lui Ladislau în Chronicon pictum și în Legendar imn pictum, principalele cronici oficiale ale curții angevine de la Buda. Dacă regele cavaler a rămas prin excelență erou al frontierei de răsărit, fapt prea bine confirmat de răspîn- direa ciclurilor legendare pictate, semnificația luptelor sale ⁸⁰ Agostino Pertusi, Tra storia e leggenda. Akritai e Ghâzi sulla frontiera orientale di BisanZio, în „Rapports du XIVe Congres interna- țional des etudes byzantines", Bucarest, 6—12 sept. 1971, p. 27—72. https://biblioteca-digitala.ro https://biblioteca-digitala.ro Fig. 9. Bătălia de la Kerles (Moacșa) după o copie în acuarelă executată de Huszka J. și chiar nararea acestora au fost nuanțate în raport cu eve- nimentele istorice și cu înțelegerea realităților. în primul rînd trebuie observată diferența dintre po- vestirea scrisă și povestirea pictată. Dacă în povestirea scrisă, care este mai aproape de legendele orientale, fata răpită se îndrăgostește de răpitorul ei, în povestirea pic- tată fata participă la înfrîngerea și uciderea acestuia. Explicația acestei modificări trebuie căutată, credem, în intervenția unui teolog preocupat de valoarea exemplară a unei legende pictate într-o biserică, potrivit tezei, atît de răspîndite în evul mediu, că „pictura este biblia analfabeților“⁸\ în varianta pictată, fata răpită se trans- formă într-o vajnică răzbunătoare a poporului care sufe- rise de pe urma invaziei cumane și, ajutîndu-1 pe rege, ea exprimă adeziunea întregului popor la lupta acestuia. Este evident că, în această interpretare, confruntarea lui Ladislau cu adversarul său și-a schimbat completa- mente semnificația: dintr-o simplă luptă cavalerească ea s-a transformat într-un veritabil act de justiție populară, valoarea moralizatoare a acestei variante fiind lesne de înțeles. O altă modificare intervenită în semnificația legendei lui Ladislau privește definirea adversarului. După înfrîn- gerea definitivă a cumanilor — în vremea lui Charles Robert — problema frontierei de răsărit a fost reeva- luată în funcție de pericolul, incomparabil mai mare, pe care îl reprezentau tătarii. După catastrofala invazie mongolă din 1241—1242, Transilvania și Slovacia avuse- seră nu o dată de suferit din cauza hoardelor tătărești care treceau păsurile Carpaților, pentru a se revărsa, pustiitor, asupra așezărilor găsite în cale. Aflat la mare cinste, Ladislau cel Sfînt a fost invocat ca purtător de biruință împotriva tătarilor. Potrivit relatării din Chro- nicon Dubnicense³², în expediția lui Ludovic d’Anjou împotriva tătarilor, întîmplată la începutul domniei sale (după 1342), victoria ar fi fost hotărîtă de un miracol al sfîntului rege venit din mormînt. Ținînd seama de cronologia picturilor murale care re- prezintă legenda lui Ladislau, cele mai multe realizate după jumătatea secolului al XîV-lea, se poate afirma că tocmai nădejdea în biruința contra tătarilor a contribuit la proliferarea ciclului legendar în pictură. La această concluzie concură și repartizarea teritorială, pentru că, așa cum s-a arătat mai sus, principalele grupuri de monumente cuprinzînd legenda lui Ladislau se află în fața trecătorilor Oituz și Ghimeș-Palanca, în Transilvania, Poprad și Dunajec, în Slovacia. Popularitatea lui Ladislau cel Sfînt ca purtător de biruință împotriva tătarilor a fost atît de mare încît ⁸¹ Walafrid Strabo, cf. Louis Reau, L'art du moyen âge. Arts plastiques, Paris, 1935, p. 2. ⁸² După D. Onciu, Papa Formosus în tradiția noastră istorică, în •Opere, vo!. II, București, 1968, p. 7. legenda sa a pătruns și în mediile slave, care erau apte să o primească întrucît cunoșteau de mai multă vreme legenda lui Digenis Akritas sub denumirea de Devgenie- vo Dejanie⁸³. Este important de știut că, în varianta sla- vă, Ladislau se luptă cu tătarii din hoardele conduse de Bătu, așadar invazia pecenegă din 1068, devenită cuma- nă pentru cronicarii de curte din secolul al XîV-lea, s-a tranformat în marea invazie din 1241—1242 care a pîr- jolit toată Europa răsăriteană. In această variantă, legenda lui Ladislau pătrunde și în vechile scrieri românești, cele mai vechi texte păstrate da- tînd din secolul al XVI-lea. în Crbnica moldo-rusă, care da- tează din prima treime a secolului al XVI-lea, Ladislau, sub numele de Vladislav, se luptă cu tătarii care au trecut prin Moldova și „peste munții inalți“. într-una din interpolările sale la Cronica lui Grigore Ureche, Simion Dascălu — refe- rindu-se la un „letopiseț unguresc" — povestește cum „Las- lău craiu“ i-a gonit pe tătari și „i-au trecut peste Nistru, la Crîm, itnde și pină astăzi trăiescu“M. Fiind vorba despre lu- crări scrise, este neîndoielnic că sursa de inspirație au fost cronicile ungurești din secolul al XîV-lea, ca dovadă stînd episodul fetei răpite care și aici se îndrăgostește de răpitorul ei, ba chiar îl ajută împotriva lui Ladislau, pentru care motiv acesta îi ucide pe amîndoi⁸⁵. Este de ⁸³ A. Pertusi, op. cit., p. 58; Jozsef Pereny, Die Ladislau Legende in Russland, „Annaies Universitatis Scientiarum Budapestiensis de Ro- lando Eotvos nominatae — sectio historica", 1957, p. 172—184. ⁸⁴ Cronica moldo-rută: Ion Bogdan, Cronicile slavo-române, București, 1959, p. 158—159; Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, București, 1958, p. 68—69; P. P. Panaitescu, Istoria slavilor în românește în secolul al XVII-lea. Cronica lui Gheorghe Brancovici și Sinopsisu! de la Kiev, „Revista istorică română", X, 1940, p. 100—117; mss. românesc 249 (fol. 58 recto-fol. 59 verso) și mss. românesc 770 (fol. 65 verso — 67 recto) la Biblioteca Academiei R. S. România Mulțumesc și pe această cale prof. Eril Lăzărescu care mi-a semnalat existența acestor două manu- scrise. ⁸⁵ Pentru interesul său istorico-literar, dăm aici textul integral din mss. românesc 249: „Pentru cneziile Chievului care au fost suptu jugul ce' cumplit al lui Batic tătarul". „Deci pentru depărtarea lui D/u nfnezeu au stăpînit tătarii Chievul, iar stăpînind răul credincios și cum- plitul Batic Rosiia, pentru păcatele noastre, au făcut pre laroslavul Vsevolodovici cnez mare Chievului și pe toată Rossia, la anul de la zidirea lumii 6751, iar pre cnez Mihail al Cerni hului și pre un boiariul al său anume Theodor i-au muncit păgînul și cumplitul Batic căci n-au vrut să se închine D[um]nezăilor lui, după păgi- nescu lor obicei și tot întru acelaș an marele cnez Daniil, feciorul lui Roman care se numea somaderjeț a toată Roi ia au însurat pre feciorul său anume Lev, luînd p: fata lui Belas craiul unguresc, însă acest Lev a zidit cetatea cia mare anume Lvovul, numind-o pre numele său; iar marele cnez Daniil era foarte cinstit de păg'nul Batic pentru vitejia sa cea mare; și au fost încununat la împărăția Roșiei prin cei rrimișfi] de papa al Romei, dar pravoslavnica credință încă o au mai întărit și întru dînsa pină la moartea sa au trăit, precum mărturisesc vechile leatopiseți. Iar acel fără Dfumfnezeu păgîn Batic împăratul tătărăsc, răsipind cnejăile Roșiei nu s-au îndestulat cu alîta, ci încă s-au dus, cu toate oardele sale, spre stăpînirea leșească și ungurească spre părțile apusului ș[ij multe orașe și sate au pustiit arz'.nd șfi] omorind fără milă neamul creștinesc. Fină au ajunsu și la stolița ungurească, la numita cetate Varadinul. Și tăbărind coșurile și coșteicele tătărăști supt 30 https://biblioteca-digitala.ro Fig. II. Lupta corp la corp și Infrîngerea cumanului (Mugeni) după o copie în acuarelă executată de Huszka J. Fig. 12. Plecarea la luptă și Binecuvintarea (Mugeni) după o copie în acuarelă executată de Huszka J. https://biblioteca-digitala.ro observat din lectura manuscrisului românesc nr. 249 — tradus desigur după un text slav — că autorul lui a ținut seama de unele date cuprinse în cronicile ungurești din se- colul al XlV-lea, dar a dezvoltat povestirea adăugind nume- roase elemente noi. Lupta se dă acum cu tătarii și cu Bătu însuși, prezentat ca răpitor al fetei, iar centrul acțiunii se deplasează la Oradea, unde era și sanctuarul lui Ladislau. Autorul știe și despre existența statuii ecvestre a regelui sfînt, deci el și-a redactat textul cel mai devreme la înce- putul secolului al XV-lea. Mai trebuie remarcat că fata răpită este aici chiar sora regelui — desigur printr-o în- gustă preluare a pasajului din Chronicdn pictum, în care Ladislau se adresează fetei cu „soră“. Aspra pedeapsă la care este supusă fata împreună cu răpitorul ei decurge dintr-o nouă interpretare a justiției morale. Este însă important să reținem că la lupta cu tătarii a participat întregul popor („muerile și copiii“), deci pe sensul pe care l-am putut descifra în ciclurile legendare pictate. Revenind la epoca lui Ludovic Angevinul, în timpul căruia a avut loc deplina înflorire a cultului lui Ladislau cetate, care iaste la mijlocul țării ungurești, fiind îndestulată cu de toate șfi] îmbișugată de ajuns, zaharea de băut și de mincat, avînd și pirae mari, gîrle care intra in șanțurile cetății pe dinafară și în'.ăuntru, pentru aceia nu se temeau cei ce șădefau] într-însa. Deci atuncea Vla- dislav, craiul unguresc, care stăpînea țara Cehilor Și a Nemților și toată Pomerania și măcar că era cu craiul Belos, dar grăbindu-i paginii ei n-au apucat să-șfi] strîngă oștile lor care erau împrăștiate în multe părți pe departe șfi] neavînd craii cu cine să stea în potriva păginului Batic, de mare nevoe i-au căutat craiului. Vladislav a să închide în cetate și fiind un turn foarte înalt s-au suit intr-Insul șfi] de acolo priviia peirea țării sale șfi] cu amar suspina, nu puține zile nepu- tîndu-șfi] folosii cît de puțin, însă cu rugăciunea cătră Dfumfnezeu cu atîtea să mîngîia. Iar într-o zi privind împregiurul cetății vedia vinmd de afară soru-sa fugind la cetate ca să mântuiască de robie, dar îndată prinsă fiind de pagini au dus-o la Batic. Atuncea craiul mai cu însutită scîrbă s-au întristat adăogînd scîrbă peste scîrbă și oht'nd plîngea cu amar și lacrămi peste lacrămi vărsa. Deci fiind el intru atita scîrbă și cuprinsu de mult năcaz, petrecea întru acel turn tînguindu-șfif ticăloșiia primejdii sale „că pentru păcatele mele", zice, „împreună cu mine s-au primejduit ș/if s-au prăpădit șfi] toată țara mea." Dar întru-una de zile, aflindu-să el tot cu aceiașftf nemîngîiată scîrbă și întristare, făcîndu-șfif ruga sa cătră Dfumfnczău cu lacrimi fierbinți, s-au făcut o uimire preste dînsul, făr de veste, ca cum ar fi grăit oarecine cătră dînsul i-au zis: „pentru ce tu post cu rugă ames- tecat cu lacrimi dai puternicului Dfumfnezeu, pentru păgînul împărat și acesta îți iaste [în] mina ta". Iar craiul, ca cum s-ar fi trezit din- tr-un somn și luînd oareșce îndirfjire] întru inima sa s-au bucurat foarte ș[i] pogorîndu-să din turn jos au văzut cal bun înșălat stînd la scară și de nimenea ținut șfif la oblîncul șealii bardă lungă legată. Deci încredințîndu-să craiul pe ajutorul marelui Dfumfnezău, au încă- lecat pre cal luînd barda în mina sa; și eșind cu multă îndrăznite din cetate cu ofafstea cită să tîmplasă șfi] lovindu foarte tare și făr-de viaste coșurile și coștiacele tătărăști, unde era și protivnicul lui Dfumf- nezău, păgînul Batic. Iar Dfofmnul Dfumfnezău dînd spaimă și mare groază varsind și umplînd inimile paginilor a tuturor, atita cît n-au put [ut] să stea să-șfi] ție coșurile și cazanul lor ci toțfi] de odatfă] au început a fugi în toate părții fe]; iar ungurii iute tăindu-i îi goniia multă mulțime nenumărată din păgînii varvari făr-de milă au omo- nt; și nu numai cătanile ungurii tăia șl omoriia pre păgîni și ce mufefrile și copii[i] pe care păgîni vedefau] că au rămas șfi] au scă- pat ii omorăia șfi] de viiață îi lipsita. Iar acel bez dușnik și fără Dfumfnezău păgînul Batic fugiia cu sora craiului călări; iar însușfi] craiul gonindu-l pre păgîn. Iar păgînul s-au întorsu la craiul, cunos- cînd că iaste tnsușfif craiul. Iar sora craiului în loc să ajute fratelui ei ia mai tare și degrab ajuta păginului Batic. Atuncea văzlnd craiul această negindită și neașteptată urîciune de la soru-sa și primejdie de moarte, văzînd, mai iute mînie cu putere s-au aprinsu în inema craiu- lui ș[i] ca un leu răcnind șfif asupra lor cu barda răpezindu-se, pre ammdoi in dofufa i-a despicat. Și așia ticăloșesc și amar sfîrșit au luat viața. păginului Batic la cetatia Paradi nul ui. Și într-acest chip luînd sfirșit Batic cu mulțimea paginilor lui s-au întorsu ungurii la coșurile unde fusese tabăra paginilor și s-au așăzat ungurii in locul lor, măcar că încă mulțime de păgîni era împrăștiiaț[i] prin țara ungurească urzind și tirguri și cetățfi], tăindu și robind creștinii. Și întorcîndu-se păgmeasca oaste la coșteicele și la cazanul lui Batic (precum era în- vațațfif de la dînsul) cu multă pradă șfi] cu mulțime dă robi, gîn- dind că-l vor găsi unde l-au lăsat, dar li s-au intîmplat de alt feliu; căci cu ajutorul lui Dfumfnezău în locu păginului Batic, ei au găsit pe crai P ladfifslav și în loc să tîlnească cu soții de a lor, ei s-au tîlnit^ cu^ oastea ungurească. Carii aștepta acolo pre dînșii și adunîn- tătarii iar ungurii prin ascuțișul săbiilor îi trăgea, numai carii să făgăduia, că se vor boteza și vor crede D[um]nezeului H[risto]s aceia numai* iș[i] dobmdia grație și slobozire întru viață pentru aceasta. Aceia ce gîndia păgînul Batic să facă craiului unguresc, degrab i-au venit la capul lui și la acei ce au fost cu dînsul. Deci, după această mare izbmdă și biruință ce le-au dat Dfumfnezău asupra paginilor, tnare praznice făcind au mulțumit lui Dfumfnezeu făcînd și vărsînd ’ntă^ și chipul craiului de aramă șăzînd pre cal șfi] șl cu barda în mină. șfi] l-au pus intr-acel turn înalt că acolo îi să arătasă vedenia și agiutoriul spre biruință să fie întru vecinică pomenire în neamul cel viitor după dînșii. . .“ — cînd s-a construit și noua catedrală din Oradea cu al său ansamblu statuar — putem înțelege întrucît această înflorire a fost motivată tocmai de substituirea care avu- sese loc: regele sfînt era acum un protector al frontierei de răsărit împotriva tătarilor care constituiau un pericol incomparabil mai mare decît al cumanilor de odinioară. Dacă așa stau lucrurile, ne putem pune întrebarea: de ce a decăzut atît de repede cultul lui Ladislau cel Sfînt, știind că tătarii au rămas vreme îndelungată o prezență neliniștitoare pentru partea răsăriteană a Europei. Credem a descifra destrămarea autorității regelui cavaler în mai multe cauze de ordin intern și extern. Cu moartea lui Ludovic cel Mare (1382) dinastia ange- vină din Ungaria se stinge, urmînd ca, după cîțiva ani de interregn, tronul să revină ginerelui său, Sigismund de Luxemburg. Atît prin educație cît și prin orientarea poli- tică, Sigismund era departe de Angevinii care îl preceda- seră, interesele sale în sud-estul european fiind cu mult întrecute de ambițiile pentru succesiunea sfîntului Impe- riu romano-german. Pentru el tronul Ungariei nu repre- zenta decît o trambulină și — sigur este — Sigismund nu a simțit nevoia să-și facă din Ladislau cel Sfînt un pala- dium, atenția acordată de el centrului de cult de la Oradea fiind cu totul neînsemnată, fapt dovedit și de ruinarea catedralei de aici, consemnată, așa cum s-a mai arătat, în 1445. Concomitent cu abandonarea de către curtea regală de la Buda a cultului lui Ladislau, au intervenit o serie de modificări pe harta Europei, care au avut drept consecință o substanțială diminuare a pericolului tătărăsc. în 1359 apăruse statul independent al Moldovei, care prin energicele măsuri defensive luate de Petru Mușat (c. 1379—c. 1391) și Alexandru cel Bun (1400-—1432) cre- ase o puternică barieră între hoardele tătărăști și părțile de răsărit ale Transilvaniei și ale Slovaciei. Deopotrivă, . ascendența militară a marelui cnezat al Lituaniei, care, în timpul lui Vitautas (Vitold), ajunge să controleze întregul spațiu dintre Baltica și Marea Neagră, a fost un factor care a contribuit la liniștea Transilvaniei și Slovaciei din partea tătărească. Un alt pericol preocupa acum curtea de la Buda: erau turcii otomani care, încă din 1368, călcaseră frontierele regatului. Poate că tocmai în legătură cu acest eveniment trebuie explicată apariția legendei lui Ladislau în pictura bisericii din Turnisce-Slovenia, dar credința că regele sfînt este un protector al frontierelor de răsărit era prea înră- dăcinată pentru a mai fi posibilă o translare spre vest, ansamblul sloven rămînînd o excepție. Revenind asupra reprezentării legendei lui Ladislau cel Sfînt în pictura murală medievală din Transilvania, este util să fie puse în evidență mai multe elemente de ordin iconografic, stilistic și cronologic, în care scop se impune o prezentare mai amănunțită a ansamblurilor păstrate, precum și a mărturiilor documentare. Cel mai vechi ciclu legendar care s-a conservat, care este și cel mai complex ca alcătuire iconografică, aparține bisericii romano-catolice din satul GHELINȚA⁸⁶. Situată pe peretele nordic al navei, unde ocupă integral registrul superior, legenda lui Ladislau este ilustrată prin urmă- toarele episoade: Binecuvîntarea lui Ladislau de către episcopul din Oradea, Plecarea oastei la luptă, Bătălia de la Kerles, Urmărirea cumanului care a răpit fata, Lupta corp la corp cu cumanul, Cumanul este răpus cu ajutorul fetei, care îl decapitează. Așa cum am arătat și cu alt prilej⁸⁷, reprezentarea le- gendei lui Ladislau se datorează aceluiași artist care a pic- tat și ciclul cristologic aflat în registrul inferior al pere- telui, identitatea stratului de preparație, ca și perfecta consonanță stilistică fiind în acest sens argumente hotărî- toare. Aducînd în discuție unitatea de stil dintre cele două registre de pictură este 'necesar să se observe și faptul că ⁸⁶ Pentru bibliografia privind picturile acestui monument, a se vedea nota 32. ⁸⁷ Vasile Drăguț, Restaurarea picturilor murale de la Ghelința, ..Buletinul monumentelor istorice", 1973, nr. 4, p. 45—54. 32 https://biblioteca-digitala.ro Fig. 13. Bătălia de la Kerles (Biborțeni) modul de tratare nu este, totuși, același. în reprezentarea ciclului cristologic autorul a recurs în mod frecvent la scheme iconografice cunoscute, utilizarea fidelă a modele- lor determinînd un anume convenționalism; dimpotrivă, în reprezentarea legendei lui Ladislau compozițiile sînt mai libere, mai ingenioase — chiar dacă uneori mai stîngace, dovadă a absenței unor modele cu autoritate. De aseme- nea, este important de subliniat că mijloacele de expresie picturală indică fără echivoc un artist format în ambianța Italiei, la curent cu inovațiile școlii florentine dominată pe atunci de personalitatea lui Giotto. Preocuparea pentru modelajul formelor, folosirea culorilor în saturații diferite, monumentalitatea figurilor ca și amploarea sculpturală a faldurilor, gama cromatică bogată și strălucitoare, de ase- menea acel mărunt dar semnificativ indiciu al ochilor mig- dalați cu coadă prelungă, toate acestea vorbesc despre un artist format în directă legătură cu experiențele picturii italiene din prima jumătate a secolului al XlV-lea, cu probabilitate din preajma anilor 1330. Ținînd seama de faptul că reprezentarea legendei lui Ladislau cel Sfînt de la Velkâ Lomnica, databilă în aceeași perioadă, poartă, de asemenea, puternice amprente italie- nizante, avem un argument suplimentar cu privire la rolul pe care îl va fi jucat mediul cărturăresc și artistic de la curtea napolitanului Charles Robert în elaborarea hagio- grafică și iconografică a legendei. Desfășurarea ciclului legendar de la Ghelința benefi- ciază de o remarcabilă fluență, datorită tratării în friză, fără cezuri verticale între episoade. Acest mod de a com- pune scenele, foarte potrivit temelor narative, este mai evident în prima parte, pînă la bătălia de la Kerles, în cea de-a doua jumătate a frizei episoadele fiind diferențiate — cu multă discreție, e adevărat — prin siluete de co- paci⁸⁸. între cele două părți ale ciclului legendar mai sînt de semnalat — dacă sînt avute în vedere și celelalte mo- numente — și alte diferențe de ordin iconografic. în timp ce partea secundă, rezervată urmăririi și înfrîngerii cuma- nului răpitor de fete, este mai stabilă din punct de vedere iconografic, fiecare episod fiind conturat cu claritate, prima parte este mai liberă, atît oa redactare cît și ca interpretare. ⁸⁸ Motivul decorativ al copacului, ca element de scandare a epi- soadelor narative, apare și în picturile de la Velkâ Lomnica. Primele două episoade: Binecuvîntarea lui Ladislau de către episcopul din Oradea și Plecarea oastei la luptă sînt intim legate între ele datorită abilei așezări a figurii lui Ladislau. Reprezentat călare, în flancul drept al grupului de călăreți care pleacă la luptă, Ladislau se rotește în șa, întorcîndu-și chipul către episcopul orădean care face semnul binecuvîntării cu mîna dreaptă. în grăbita lui miș- care, surprinsă în plin marș, Ladislau face un gest de salut, potrivindu-și coroana peste gluga de zale. Trupa de călăreți este admirabil redată, figurile sînt desenate cu energică simplitate într-un grupaj concentrat care suge- rează hotărîrea în unitatea de acțiune. Deși nu ocupă decît o suprafață restrînsă, Bătălia de la Kerles se impune atenției prin două caracteristici: rea- lismul crud al înfruntării dintre luptători și, mai ales, re- nunțarea la desenul final, care în celelalte episoade dă un contur pronunțat figurilor. Este de presupus că cea de-a doua caracteristică avea o semnificație precisă în limbajul pictural propus de autorul ansamblului de la Ghelința: credem a nu greși dacă descifrăm aici intenția de a sugera cît mai convingător amestecul nedefinit al confruntărilor individuale, topirea lor în masa informă a bătăliei. în continuare, ilustrarea legendei evocă bravura per- sonală a lui Ladislau, într-o redactare aproape identică cu aceea de la Velkâ Lomnica. Ladislau urmărește cumanul care a răpit fata, încer- cînd să-1 lovească cu lancea. Cumanul s-a răsucit în șa încercînd să tragă cu arcul împotriva urmăritorului, dar fata răpită a apucat de arc, ținîndu-1 întins, pentru a îm- piedica slobozirea săgeții. în episodul următor, cei doi combatanți au descălecat și se înfruntă în luptă corp la corp, dar lupta este inegală pentru că fata a intervenit retezînd cu o lovitură de secure un picior al cumanului. Ultimul episod ilustrează înfrângerea definitivă a cumanu- lui: el este trîntit la pămînt, Ladislau l-a apucat de păr și-1 ține strîns, în timp ce fata îi aplică lovitura de grație, decolîndu-1 cu o sabie. Asemănarea scenelor evocate cu cele din pictura de la Velkâ Lomnica privește atît dispoziția compozițională a figurilor, cu gesturi care merg pînă la identitate, cît și detaliile de recuzită și costum. Este evident că asemănarea în cauză are la bază un model comun, probabil un text ilustrat care s-a pierdut. 33 https://biblioteca-digitala.ro Fig. 14. Ladislau cel Sjint (Pădureni), după o copie în acuarelă executată de Huszka J. Fig. 15. Odihna lui Ladislau (Dîrjiu) Vorbind despre modul de redare a luptelor cavalerești — atît a celor de grup cît și a celor individuale — este necesar să fie subliniat gustul pe care lumea nobiliară a secolelor XIII—XIV l-a avut pentru asemenea repre- zentări. Vlasta Dvorâkovâ a semnalat deja contingen- țele stilistice și tipologice care există între picturile de la Velkâ Lomnica și reprezentarea legendei ducelui Guillau- me d’Orange care decorează turnul Ferrande din Pernes-en- Provence (Vaucluse)⁸⁹. Exemplele pot fi înmulțite cu ușu- rință pentru că, mai ales în Franța, se poate vorbi despre o adevărată modă a povestirilor cavalerești transpuse în pictură murală. Uneori este vorba despre o simplă ilus- trare a turnirurilor, ca la castelul Cindre (Allier), ca la o casă din Herisson (Allier), ca la ferma Loives din Mont- falcon (Isere), ca în turnul Palmata din Gaillac (Tarn), ca la Villiers-Saint-Sepulcre (Oise) sau ca în turnul Arlet din Caussade (Tarn et Garonne)⁹⁰. Uneori temele cavale- rești se împletesc cu cele hagiografice, alături de figura sfîntului Gheorghe, fiind des citat sfîntul Martin din Tours, dar mai ales sfîntul Gilles. Deosebit de complexă este decorația murală a sălii mari din turnul Ferrande din Pernes-en-Provence. Alături de reprezentarea legendei ducelui Guillaume d’Orange, învingătorul gigantului Ysore, se păstrează aici o foarte detaliată ilustrare a războaielor purtate de Charles d’Anjou împotriva Hohenstaufenilor, pentru dobîndirea și păstra- rea regatului Siciliei. Au fost reprezentate atît mari scene de bătălie — Benevent și Tagliacozzo — cît și lupte izo- late între cavaleri⁹¹. Executate către sfîrșitul secolului al XlII-lea, picturile din turnul Ferrande au un remarcabil pandant în pictu- rile ce decorează sala inferioară a castelului Saint Floret (Puy de Dome). Ilustrînd Romanul lui Tristan, picturile de la Saint Floret cuprind numeroase momente de luptă, călare și pe jos, similitudinile cu reprezentările din legen- da lui Ladislau avînd uneori un caracter frapant⁹². Proble- ma nu este aici stabilirea unei relații directe între pictu- rile transilvănene și cele din Franța, ci considerarea unui curent de largă circulație în mediul seniorial, curent în cadrul căruia Angevinii, prezenți prin diferitele lor ramuri din Provence și Sicilia pînă în Transilvania și Slovacia, par să fi jucat un rol catalizator. In acest sens este semnificativ și faptul că, pentru palatul regal din Napoli, regele Robert d’Anjou i-a coman- dat lui Giotto reprezentarea celor nouă mari viteji care încarnau virtuțile cavalerești⁹³. Așadar, dacă din punct de vedere al genezei hagiogra- fice legenda lui Ladislau a putut avea explicația dată mai sus, din punct de vedere al structurii iconografice și sti- listice ea s-a înscris într-o modă de largă respirație, care a avut printre principalii patroni pe aceiași angevini Ia care ne-am referit în mod repetat. Dacă la ansamblurile murale se adaugă manuscrisele decorate cu miniaturi⁹⁴, imaginea de ansamblu a reprezentărilor ciclurilor legen- dare și cavalerești devine încă și mai bogată, oferind mul- tiple puncte de referință pentru problema în studiu. In ordine cronologică, următorul monument transil- ⁸⁹ Vlasta Dvorâkovâ, op. cit., p. 39, cu trimitere la P. Deschamps & M. Thibout, La peinture murale en France au debut de l’epoque go- thique. Paris, 1963. Picturile din turnul Ferrande datează de la sfîrși- tul secolului al XlII-lea. ⁹⁰ P. Deschamps & M. Thibout, op. cit., p. 221, 227—229, pl. CXL, CXLII, CXLIII. ⁹¹ O amplă prezentare a acestor picturi este făcută de P. Deschamps & M. Thibout, op. cit., p. 229—234. De remarcat că și aici scenele se desfășoară pe un fond neutru, episoadele fiind uneori separate prin siluete de arbori. ⁹² P. Deschamps & M. Thibout, op. cit., p. 222—226, pl. CXLII. Remarcabilă pentru asemănarea compozițională cu pictura de la Ghe- lința — și în general cu imaginile în care Ladislau este înfățișat în luptă corp la corp cu cumanul — este o scenă în care doi cavaleri descălecați se înfruntă pieptiș, asistați de o prințesă. Și aici scenele se desfășoară pe un fond uniform, cu arbori distribuiți egal. Pe baza ana- lizei costumelor s-a propus datarea picturilor de la Saint Floret în anii 1364—1370. ⁹³ P. Deschamps & M. Thibout, op. cit., p. 229. ⁹⁴ A se vedea de exemplu Les grandes chroniques (ante 1285), La vie de Saint Louls (s. XIV), Histoire de Saint Louis (s. XIV), Miroir historical du roi Jean (ante 1350), La legende de Saint Denis (1307), conform Henry Martin, La miniature franțaise du XIII* au AU* siecles, Paris-Bruxelles, 1924, pl. 11, 28—32, 40. 34 ₕttps://b'blⁱoteCa“dⁱ⁹ⁱtala’rO vănean care conține ilustrarea legendei regelui Ladislau este biserica reformată din MUGENI⁹⁵. Dispusă tot pe peretele nordic al navei și tot în registrul superior, aici friza narativă s-a păstrat în stare fragmentară, pictura avînd mult de suferit la sfîrșitul secolului al XV-lea cînd vechiul plafon al bisericii a fost înlocuit cu o boltă go- tică în rețea, ale cărei console au fost încastrate în zidu- rile laterale⁹⁶. Cercetarea fragmentelor de pictură păstrate este îngreuiată de faptul că pelicula de var intervenită în perioada Reformei și înnoită de mai multe ori de-a lungul timpului continuă să ascundă suprafețe impor- tante⁹⁷. Spre deosebire de alte monumente, la Mugeni ciclul legendar începe pe peretele vestic. Aici a fost reprezen- tată scena plecării la luptă și a binecuvântării lui Ladis- lau de către episcopul din Oradea. în fața cetății Oradiei, pe ale cărei ziduri încununate de turnuri se află trîm- bițași, episcopul, însoțit de un grup de femei (?) face gestul bineouvîntării; Ladislau călare, cu securea spriji- nită de umăr, își potrivește coroana, în timp ce călăreții care îl însoțesc au pornit la luptă⁹⁸. Pe peretele nordic, legenda continuă cu următoarele scene: Bătălia de la Kerles (păstrată fragmentar), Urmărirea cumanului (aproape complet distrusă prin deschiderea unei ferestre), Lupta corp la corp cu cumanul (scenă distrusă parțial prin în- castrarea unei console, se mai păstrează doar o parte din figura lui Ladislau), I'nfrîngerea cumanului (de asemenea fragmentară). Ultima parte a legendei (poate Odihna lui Ladislau) este aproape intregral distrusă. Din tot ceea ce s-a păstrat pe peretele nordic, deosebit de valoros este unul din fragmentele care ilustrează bătălia de la Kerles. Cu o remarcabilă vervă, autorul anonim al pic- turilor a știut să redea învălmășeala sîngeroasă a luptei, amestecul confuz de luptători în diferite atitudini, cai cabrați sau căzuți la pămînt, fete răpite. în nici, o altă pictură bătălia de la Kerles nu a fost atît de sugestiv redată, chiar dacă — ținînd seama de toate caracteris- ticile — autorul nu poate fi considerat un maestru. Dim- potrivă, analizînd mijloacele de expresie, sîntem în situația să consemnăm o gamă foarte limitată, care tră- dează o formație modestă de artist provincial. Executate într-o tehnică puțin rezistentă⁹⁹, picturile în discuție prezintă o gamă cromatică redusă la cîteva nuanțe de roșu și ocru, la negru și alb, la cîteva griuri. Lipsit de școală și fără preocupare pentru proporții, pictorul se recuperează pe plan artistic prin desenul foarte vioi, chiar intempestiv, prin simțul mișcării, prin expresivitate, în fond, toată pictura de la Mugeni se bazează pe efectul grafic, culoarea avînd un rol auxiliar, fiind dispusă în suprafețe plate cu valori decorative. Datarea picturilor de pe peretele nordic al bisericii din Mugeni a fost, prin excelență, controversată, atri- buirile oscilînd între sfîrșitul secolului al XlII-lea¹⁰⁰ și mijlocul secolului al XV-lea¹⁰¹. în fapt, este aici vorba despre un exemplu tipic de pictură gotică de stil liniar- narativ, rezultat din sinteza formelor romanice tîrzii cu ilustrațiile de carte din ambianța nordică. Difuzată mai ales în Germania și în țările nordice, pictura liniar-nara- tivă a avut puternice ecouri în Transilvania secolului al XlV-lea, la Homorod, la Mălîncrav, la Drăușeni etc. De la picturile bisericii Sf. loan din Bressanone (Bri- ⁹⁵ Pentru bibliografia bisericii din Mugeni vezi nota 33. ⁹⁶ Vezi nota 74. ⁹⁷ O restaurare a picturilor de la Mugeni este prevăzută pentru anii 1976—1977. ⁹⁸ Scena aceasta a fost curățită de var — destul de stîngaci — la sfîrșitul secolului trecut, odată cu celelalte picturi, fiind copiată în acuarelă și reprodusă de Malonyay Dezso în A mașyar nep muveszete, II, Budapesta, 1909, p. 10. Ulterior a fost revăruită, astfel că în 1964, cînd am publicat articolul nostru despre picturile de la Mugeni, nu se vedeau din ea decît mici fragmente. In prezent a fost din nou degajată. ⁹⁹ Cu probabilitate un „al secco“ executat pe tencuiala ușor reume- zită. ¹⁰⁰ Balogh Jolân, /Iz erdely renaissance, Cluj, 1943, p. 16; Ra- docsay Denes, op. cit., p. 98. Radocsay crede că aici apare pentru prima oară legenda lui Ladislau, opinie a cărei netemeinicie rezultă, credem, din întreaga expunere de față. ¹⁰¹ V. Vătășianu, op. cit., p. 771 https://biblioteca-digitala.ro Fig. 18 și 19. Urmărirea cumanului, Infrîngerea cumanului, Lupta corp la corp (biserica unitariană din Dîrjiu, jud Harghita) xen), datate în al doilea sfert al secolului al XIV-lea¹⁰², pînă la bogatul ciclu iconografic din biserica Sf. Maria din Stary Plzenec, datat în jurul anului 1351¹⁰³, și pînă la picturile bisericii din Mugeni există o largă varietate de forme, dar, în esență, problemele stilistice rămîn aceleași. Ezitarea între formele tradiționale romanice și cele mai noi ale goticului, predominanța caracterului grafic, gama cromatică restrînsă, stereotipia figurilor sînt definitorii pentru această fază stilistică specifică primei jumătăți a secolului al XIV-lea. Ținînd seamă de unele timide în- cercări de modelaj cromatic ca și de unele detalii de cos- tum¹⁰⁴, credem că datarea picturilor de la Mugeni către mijlocul secolului al XIV-lea se impune cu necesitate. înainte de a încheia prezentarea legendei lui Ladislau de la Mugeni este locul să observăm că desfășurarea icono- grafică este foarte asemănătoare cu aceea de la Ghelința, dar că interpretarea este mai liberă datorită transpunerii într-o nouă viziune stilistică. Oricum episoadele rezervate luptei corp la corp a lui Ladislau cu cumanul par să fi fost mai conservatoare, părînd a indica o mai clară cris- talizare iconografică pentru această parte a legendei. Prin demolarea la sfîrșitul secolului trecut, a bisericii reformate din MOACȘA¹⁰⁵ (jud. Covasna) a dispărut pentru totdeauna una dintre cele mai frumoase ilustrări a legendei regelui Ladislau cel Sfînt. Din fericire, acuarelele realizate de Huszka Jozsef în 1892 păstrează o destul de fidelă amin- tire a picturilor dispărute, oferind îndestulătoare elemente de ordin iconografic și stilistic. Este probabil că și aici ciclul legendar începea cu scena Plecării la luptă. Urma apoi o foarte amplă reprezentare a bătăliei de la Kerles, impre- sionantă prin claritatea organizării compoziționale: cava- leria maghiară înarmată cu sulițe lungi, după sistemul occidental, galopează împotriva cumanilor înarmați cu arcuri și săbii scurte ca, în general, luptătorii din stepă. Ladislau este înfățișat în momentul în care străpunge un dușman pe care se pregătește să-l arunce din șa, apucîn- du-1 de coif(?). Potrivit observației făcute mai sus, partea a doua a ilustrării este mai aproape de modelele stabilite anterior la Velkâ Lomnica și la Ghelința. Urmărirea cu- manului, Lupta corp la corp, Infrîngerea cumanului și Odihna lui Ladislau se succed pe un fond neutru scan- dat de pomișori, iar compunerea episoadelor este, cu mici variațiuni, aceea cunoscută. Dacă acuarelele lui. ¹⁰² Josef Weingartner, Die friihgotische Malerei Detttschtirols, „Jahr- buch des Kunsthistorischen Institutes der K.K. Zentralkomission fur Denkmalpflege", X, Wiena, 1916, p. 14; vezi și Julius Baum, Die Malerei und Plastik des Mittelalters in Deutschland, Fraikieich und Britannien, Potsdam, 1930, p. 361, fig. 417. ¹⁰³ Jaroslav Pesina, ■■ Gotickâ nastennâ malba o zemich ceskych, I, Praga, 1958, p. 325—334, fig. 206—213. ¹⁰⁴ De considerat în primul rînd bonetele, pălăriile și coafurile cu colane de zale. Costume asemănătoare poartă personajele din reprezenta rile legendei lui Ladislau care se află în bisericile slovace de la Kraskovo și Rimavska Bana, ambele datate 1360—1370 (Vlasta Dvofâkovâ, P. M. Ebdor, K. Stejskal, op. cit., p. 332, 334). Huszka sînt fidele, sînt de observat siluetele ma bon- doace. Elementele de costum par îndestulătoare pentru a data picturile de la Moacșa în ultimul sfert al secolu- lui al XIV-lea, corespondentul lor cel mai apropiat fiind legenda lui Ladislau de la Rakos (Slovacia) atribuită ul- timilor ani ai aceluiași secol¹⁰⁶. Cunoscut numai prin intermediul unor observații pu- blicate de Huszka, bogatul ansamblu mural ce decorase biserica unitariană din MARTINIȘ (jud. Harghita) a dis- părut la sfîrșitul secolului trecut¹⁰⁷. El conținea ur- mătoarele scene: Plecarea la luptă și Binecuvîntarea, Marșul, Bătălia de la Kerles, Urmărirea cumanului, Infrîngerea cumanului. Ultima scenă cuprindea trei figuri de bărbați — Închinarea cumanilor (?). Potrivit părerii lui Huszka, aceste picturi ar fi fost realizate în prima jumătate a secolului al XIV-lea, datare greu de acceptat dacă se iau în considerație mărturiile lui Huszka combi- nate cu analiza copiilor în acuarelă după picturile din corul dispărutei biserici¹⁰⁸. Credem a nu greși prea mult dacă situăm picturile de la Mărtiniș la sfîrșitul secolului al XIV-lea, eventual chiar la începutul secolului al XV-lea. Demantelată în 1897, vechea biserică reformată din FILE A (jud. Harghita) păstrase pe peretele nordic al navei, în registrul superior, o friză cu ciclul sfîntului Ladislau: Plecarea la luptă, Bătălia de la Kerles, Urmărirea cuma- nului, Lupta corp la corp, Infrîngerea cumanului, Odihna lui Ladislaum⁹. în lipsa oricăror alte indicații, reținem aprecierea făcută de Balogh Jolân care, pe baza copiilor executate de Huszka, data picturile de la Filea în a doua jumătate a secolului al XIV-lea¹¹⁰. Menționate în mai multe lucrări de specialitate, pictu- rile bisericii unitariene din CHILENI (jud. Covasna) au fost reacoperite cu var în 1887¹¹¹. Pe peretele nordic exista legenda lui Ladislau, a cărei datare în secolul al XIV-lea, propusă de Gerecze¹¹², poate fi susținută prin analiza cos- tumelor ce apar într-o veche fotografie¹¹³. Reacoperite cu var sînt și picturile bisericii reformate din PÂDURENI (jud. Covasna)¹¹⁴. Conform relatării lui Huszka, pe peretele nordic se aflau următoarele imagini: Marșul, Bătălia de la Kerles, Urmărirea cumanului, iar ¹⁰⁵ Pentru bibliografie, vezi nota 35. ¹⁰⁶ V. Dvorâkovd, P. M. Fodor, K. Stejskal, op. cit., p. 349. ¹⁰⁷ Pentru bibliografie, vezi nota 38. ¹⁰⁸ Din relatarea lui Huszka, rezultă că și la Mărtiniș construirea bolții gotice în rețea a provocat parțiala degradare a ciclului legendar rezervat lui Ladislau (Huszka J., A szent Lâszlo — legenda..., loc. cit., P- 212.) ¹⁰⁹ Pentru bibliografia picturilor de la Filea, vezi nota 34. ¹¹⁰ Balogh J., op. cit., p. 37. ¹¹¹ Vezi nota 37, pentru bibliografie. ¹,² Gerecze P., Magyarorszâg regi falkepeinek jegyzeke es irodalma „Magyarorszâg Mi.iemlekei“, I, Budapesta, 1905, p. 502. ¹¹³ Lâszlo Gy., A honfoglalomagyarok mtiveszete Erdelyben, Cluj, 1943, pl. XXVI. ¹,⁴ în bibliografia mai veche, localitatea apare sub denumirea de Beșinău — vezi nota 40. 36 https://biblioteca-digitala.ro pe peretele sudic se afla o altă imagine reprezentând Urmărirea cumanului, apoi Lupta corp la corp și Uciderea cumanului^⁵. Datarea acestor picturi oscilează între prima jumătate a secolului al XîV-lea și secolul al XVI-lea. Copiile în acuarelă oferă argumente pentru o datare la începutul secolului al XV-lea, datare propusă și de Am- brozy¹¹⁶. Acoperite multă vreme cu var și considerate definitiv pierdute, de curînd readuse la lumină, picturile bisericii reformate din BIBORȚENI (jud. Covasna) — deși precar conservate — încă sînt în măsură să evoce o surprinză- toare frumusețe¹¹⁷. Ocupând tradiționalul loc de pe pere- tele nordic al navei, ciclul legendar are la Biborțeni o desfășurare neobișnuită, fiind dispus în două registre cu scene delimitate prin bandouri decorative. în registrul su- perior se păstrează un fragment din scena Plecării la luptă, mai exact un grup de călăreți descălecați, pregătind caii; este sigur că scena cuprindea și momentul binecu- vîntării lui Ladislau de către episcopul din Oradea. Scena următoare este rezervată ilustrării Bătăliei de la Kerles. Imaginea este neașteptat de bogată: asaltul cavaleriei ma- ghiare este redat cu rară știință a compoziției, grupajul călăreților lăncieri fiind întregit de luptători pedestrași înarmați cu arcuri. Ciocnirea celor două armate este ad- mirabil sugerată și nu putem regreta îndeajuns parțiala distrugere a acestei scene, cu siguranță cea mai frumoasă scenă bataistă din pictura noastră medievală. Păstrînd proporțiile, nu se poate totuși să nu ne gîn- dim la faimoasa Bătălie de la San Romano a lui Paolo Uccello, operă cu care sînt comune anumite calități de ordin compozițional, jocul decorativ al lăncilor ca și modelajul rotund al cailor. în continuare se disting resturi din scena Urmăririi cumanului. Sub aceste scene, în registrul infe- rior, se păstrează un fragment din scena Luptei corp la corp și un fragment din înfrîngerea și decapitarea cuma- nului. Demn de remarcat este faptul că în pofida stilului mai evoluat, persistă fondul plat, scandat de siluetele con- venționale ale unor copaci. Echivalentul cel mai apropiat al picturilor de la Biborțeni se află la Bijacovce, în Slova- cia, unde se păstrează de asemenea fragmente din legenda lui Ladislau: aceeași știință a desenului aplicată unei re- dări fidele a figurilor — cu detalii semnificative de cos- tum, armament și harnașament — aceeași preocupare pentru modelaj, aceleași reminiscențe tipologice derivate din pictura italiană trecentistă. ¹,⁵ Huszka bănuiește că pe peretele sudic picturile au fost reali- zate în secolul al XVI-lea, după văruirea picturilor de pe peretele nor- dic (Huszka J., A szent Lâszlo-legenda..., loc. cit., p. 212). Ținînd seama de întreaga compoziție a ciclului, ipoteza lui Huszka nu convinge; pare a fi mai degrabă vorba despre continuarea pe peretele sudic a ciclului neterminat pe peretele nordic. ¹W Ambrdzy Gy, A magyar csatakep, Budapesta, 1940, p. 38 ¹¹⁷ Pentru bibliografia mai veche a se vedea nota 39. Inițiată de Direcția monumentelor istorice și de artă, restaurarea a fost executată în anul 1973 de pictorul Vigh Istvân. Recrudescența influențelor italiene în pictura transil- văneană nu are nimic excepțional în ultimele decenii ale secolului al XîV-lea și începutul secolului al XV-lea. Dimpotrivă, se înscrie într-un fenomen mai larg care prefațează accentuata italienizare a vieții culturale și ar- tistice din cercurile culte ale voievodatului, în special clericale, de-a lungul secolului al XV-lea. în limitele acestui fenomen se situează și reprezenta- rea legendei lui Ladislau care decorează peretele nordic al bisericii fortificate din DÎRJIU (jud. Harghita)¹¹⁸. Deco- rația murală de la Dîrjiu este precis datată printr-o fru- moasă inscripție, cu minuscule gotice, pictată deasupra autoportretului meșterului: „Hoc op(u)s f(e)c(i)t d(e)pingere seu pr(oe)para(r)e mag(iste)r Paul(u)s fili(u)s Step hani d(e) Ung an(n)o d(omi)ni m(illesi)mo CCCC X nono; scripto scribebat et pulc(h)ram puella(m) i(n) mente tenebat“V⁹. Distrugerile provocate de construirea bolții în rețea pe console, la sfîrșitul secolului al XV-lea, și de construi- rea unei tribune în secolul al XVIII-lea, au fragmentat ciclul legendar al sfântului rege din care se mai păstrează cîteva scene, și acestea parțial distruse: Ladislau însoțit de un grup de călăreți a pornit în urmărirea cumanului, Lupta corp la corp, înfrîngerea și uciderea cumanului, Odihna lui Ladislau. Așadar și la Dîrjiu desfășurarea na- rațiunii pictate se menține în iconografia tradițională, cu numeroase detalii caracteristice: fata răpită ține întins ¹¹⁸ Pentru bibliografia selectivă a picturilor din acest monument a se vedea nota 41, de asemenea Vasile Drăguț, Despre picturile murale ale bisericii fortificate din Homorod, „Studii și cercetări de istoria artei", XI, 1964, I, p. 102—109. în articolul citat am demonstrat întrucît pictorului Paul din Ung, autorul ansamblului mural de la Dîrjiu, tre- buie să-i fie atribuit și crucifixul din corul bisericii fortificate d.n Homorod. ¹,⁹ Cu privire la interpretarea acestei inscripții, pozițiile sînt dife- rite: prof. V. Vătășianu (op. cit., p. 426) consideră că Paul este dona- torul picturii, aceeași interpretare fiind acceptată șt în articolul meu privind picturile de la Homorod (vezi nota 118). Ulterior, fără expli- cații speciale, subsemnatul am avansat ideea că Paul este autorul pic- turilor (Vasile Drăguț, Considerații asupra iconografiei picturilor mu- rale gotice din Transilvania, în „Buletinul monumentelor istorice", 1970, nr. 3, cu o regretabilă inversare a ilustrațiilor 14 și 16). Este locul să precizăm că în cursul secolului al XV-lea titlul de magister apare în mod frecvent în inscripțiile pictorilor astfel: „Magister Friderici pic- toris in Villaco", este menționat în 1403 și în 1415 (France Stele, Slikar Johannes concivis in Layhaco, „Zbornik za umetnostno zgodo- vino", I, Ljubljiana, 1921, p. 8, 11), la biserica St. Georț in Wang din Bozen-Tirol picturile sînt semnate de „magistrus Bernhirdum", în 1473, iar la Riffian, în capela cimitirului, inscripția pictată precizează: „boc opus pichtavit magister Ven(c)laus anno dni M.CCCCXV“. (cf. J. Weingartner, Gotische Malerei in Sudtirol, Viena, 1948. p. 73, 75). La Dîrjiu inscripția amintită nu însoțește un tablou votiv, în sensul propriu al cuvîntului, ci este integrată în compoziția Conversiunea apos- tolului Pavel, pictorul introducîndu-și autoportretul prmtre cavalerii ce-1 însoțeau pe Pavel în drum spre Damasc. Cît privește nota laicizantă a inscripției de la Dîrjiu, cu a sa declarație de dragoste lumească, este util să amintim că în biserica re- formată din Sighetul Marmației existaseră picturi murale însoțite de inscripția: „Damianus cum amica sua formosa Maria pulchra sponsa". Recunoaștem aici acele mutații de valori care se operau în spirituali, tatea europeană de pretutindeni, sub suflul înnoitor al Renașterii. 37 https://biblioteca-digitala.ro arcul cumanului pentru a împiedica trimiterea săgeții spre pieptul lui Ladislau, în lupta corp la corp fata intervine retezînd piciorul cumanului cu o secure; înfrângerea cu- manului este desăvîrșită cu mîinile fetei care îl deca- pitează. Elementul nou pe care îl aduc picturile de la Dîrjiu este de ordin stilistic. Și aici fondul este uniform, ca un ecran pe oare se proiectează imaginile, dar suprafața sa este tratată decorativ, fiind în întregime acoperită cu un fel de tapet lucrat cu șablonul, motivul ornamental rezul- tînd din gruparea a patru crini stilizați dispuși în cruce. Acest tip de decor, imitînd tapetul, s-a răspîndit în pic- tura murală gotică sub influența miniaturilor, în special a miniaturilor franceze, care, așa cum se știe, au străbătut o perioadă de mare înflorire în cea de-a doua jumătate a secolului al XlV-lea. Cu precădere merită să fie consi- derată lunga serie de miniaturi care decorează Les gran- des chroniques de France, operă realizată în preajma anu- lui 1380 și care s-a bucurat de un mare prestigiu în me- diul artelor de curte¹²⁰. în Boemia, fondul de tapet apare în picturile murale ale bisericii din Libis, monument con- struit în 1381 și decorat cîțiva ani mai tîrziu. Cunoscut fiind rolul Boemiei ca intermediar între țările occidentale și cele din zona carpato-danubiană, este foarte probabil că pe această cale vor fi ajuns în Transilvania formele stilistice ce definesc pictura de la Dîrjiu, puntea de legă- tură fiind cu siguranță Slovacia. Derivarea picturilor de la Dîrjiu din pictura de curte a epocii se justifică mai ales prin migala de giuvaergiu cu care Paul din Ung a redat detaliile de costum, armele și harnașamentul, vă- dind o perfectă cunoaștere a acestora. Ca și sculptorii Martin și Gheorghe din Cluj, care în lucrarea lor păstrată, statuia sfîntului Gheorghe de la Praga, demonstrau o formație de giuvaergii, prin delicata știință a detaliilor, pictorul Paul din Ung se arată tribu- tar unei formații similare, valențele decorative ale artei sale explicîndu-se pe aceeași cale. Dar, deși relațiile sale cu pictura de curte de ambianță nord-oocidentală apar ca evidente, Paul din Ung este mai degrabă un exponent al confluențelor cu Italia, mai exact cu mediul italo-bizantin. în acest sens este semnificativă revenirea la un anumit hieratism care conferă figurii lui Ladislau o mai accen- tuată valoare simbolică, similară cu aceea din picturile de la Velkâ Lomnica. Coroana și centura bătute cu perle, ca și aureola cu contur perlat, reamintesc mai vechi modele italo-bizantine a căror reexaltare poate fi corelată cu ultima perioadă de înflorire a cultului lui Ladislau cel Sfînt în prima parte a domniei lui Sigismund de Luxemburg¹²¹. în ambianța slovacă, picturile de la Dîrjiu își găsesc corespondente mai apropiate în picturile de la Rimavska Bana și Kraskovo, unde ilustrarea legen- dei lui Ladislau prezintă similitudini de cromatică și mo- delaj, în mai mică măsură de tipologie. Sînt remarcabile mai ales asemănările de tratare cu picturile de la Ri- mavska Bana: figurile rozalii, pe suprafața cărora accen- tele de lumină sînt obținute prin blicuri albe. Ultimul monument la care legenda lui Ladislau mai poate fi atestată este biserica romano-catolică din MIHÂILENI (j ud. Harghita). Picturile sînt aici acoperite cu var și doar un mic fragment a fost dat la iveală cu ocazia unui sondaj. Ceea ce se vede — un picior de cal și un picior de călă- reț în armură — e prea puțin pentru ia avansa cu aprecie- rile critice, totuși e de remarcat calitatea tehnică a stratu- lui pictural, de asemenea desenul sigur și vioiciunea culo- rilor. Cu prudență ar putea fi invocată și o anume asemă- nare stilistică cu picturile de la Dîrjiu, motiv pentru oare — numai cu titlu de ipoteză de lucru — atribuim picturile de la Mihăileni primului sfert al secolului al XV-lea¹²². La capătul prezentării monumentelor transilvănene care cuprind reprezentări ale legendei lui Ladislau cel ¹²⁰ Henry Martin, La miniature franțaise du XIIIe au XlVe siecle, Paris-Bruxelles, 1924, p. 517; Eric G. Miliar, La miniature anglaise du XIVe et du XV* siecle^ Paris-Bruxelles, 1928, p. 7—13; Jacqttes Du- pont & Cesare Gnudi, La peinture gothique, Skira, 1954, p. 24, 40—43. ¹²¹ Vezi mai sus nota 52. ¹²² Asemănarea cu picturile de la Dîrjiu este reținută și de Radocsay Denes (op. cit., p. 129); dimpotrivă, prof. V. Vătășianu atribuie pic- Sfînt¹²³, este locul să subliniem, o dată mai mult, excep- ționala stabilitate iconografică, stabilitate care este proprie și ciclurilor murale din Slovacia la care ne-am referit. Această stabilitate iconografică este cu atît mai impresio- nantă cu cît ea s-a impus unor artiști de formație dife- rită, aparținînd unor zone de cultură diferențiate atît geo- grafic cît și valoric. Păstrarea neabătută a compoziției iconografice, cu ale sale detalii semnificative, constituie — în situația arătată — cea mai bună dovadă că ciclul legendar al regelui Ladislau a pătruns în pictura murală ca expresia unui act conștient de voință, avînd un sub- strat politic și militant evident. Eroul de frontieră de pe Eufrat s-a transformat într-un erou al Carpaților, într-un apărător al Transilvaniei și Slovaciei împotriva invadatorilor mongoli. Povestea aces- tei transformări este strâns legată de activitatea dinastiei Angevine care aducea cu sine, în această parte a Euro- pei, nostalgiile sale italiene, dar și visurile sale de mărire în expansiunea orientală. Autoritatea cultului lui Ladislau cel Sfînt a fost de scurtă durată — am văzut — dar persistența legendei sale transmisă scrierilor românești și ucrainiene pînă în seco- lul al XVII-lea dovedește trăinicia motivului vechi bizan- tin pe care s-a altoit. în această lungă perspectivă figura eroului de frontieră capătă valoarea unui adevărat simbol¹²⁴. Resume Dans plusieurs eglises de Transylvanie, Slovaquic, Hongrie et Slo- venie — territoires compris autrefois dans le royaume medieval de Hongrie — on trouve encore des ensemblcs dc peinture murale ren- fermant des rcpresentations dc la legende de saint Ladislas. Personnage historique reel, roi de Hongrie de 1077 ă 1095, Ladi- slas Icr est entre dans la legende par sa participation heroîqtte â la campagne contre les Petchcn^gues et son role decisif dans la victoire de Kerles (1068). Enterre dans la cathedrale d’Oradea, canonise en 1195, il est devenu l’objet d’tin interet particulier au XIV« siecle, quand sa legende a constitue un des themes preferes des chroniques officielles hongroises et est apparue frequemment dans la peinture murale. L’explication dc cettc popularite a donne licu au fii du tcmps â une abondante bibliographie et â des interpretations souvent contra- dictoires. L’auteur de la prescnte etude demontre en premier licu que la representation de la legende du saint Ladislas est apparue dans la peinture murale autour de 1 300 et qu’elle a ete abandonnee vers la fin du premier tiers du XVe siecle. II precise egalement que l’aire de diffusion est celle de la frontiere orientale de l’ancien royaume de Hongrie, qui etait de ce temps menacee par les hordes tatares. Un autre aspect mis en lumicre par l’auteur est la ressemblance — allant jusqu’ă l’identite — entre la legende illustree de saint Ladislas et la legende byzantine bien connue du heros de frontiere Digenis Akritas. A l’instar de celui-ci, Ladislas engage un combat singulier avec un ravisseur de filles qu’il finit par vaincre. A la suite d’une analyse historique detaillee, l’auteur avance â titre d’hypothese que l’exaltation du culte dc saint Ladislas est l’oeuvre des rois de la dynastie angevine (Charles Robert, 1308—1342; Louis Icr, 1342—1382), qui ont fait du legendaire heros un palladium de la maison royale. C’est egalement â la cour angevine qu’est due l’adapta- tion du texte byzantin aux realites hongroises. Compte tenii du fait que les Angevins devenus souverains de Hongrie etaient redevables de leur culture eclectique â la Sicile, ou l’heritage byzantin etait si puissant, l’explication proposee apparaît commc on ne peut plus justifice, d’atttant plus que les elements de style des pcintures murales analysecs trahisscnt cux aussi dc fortes empreintes italiennes. Apres la disparition de la dynastie angevine, Sigismond de Luxembourg a continue â encourager le culte de Ladislas, mais â la suite des modi- fications intervenucs dans le dispositif de forccs european apRs l’appa- rition des Turcs, la frontiere orientale du royaume a cesse de constituer un objet dc preoccupations majeures, d’oii la rapide depreciation du roi heros. Un phenomene significatif â cct egard est la destruction de ccrtaines rcpresentations de sa legende vers la fin du XVe siecle, lors de la „modernisation" gothiquc des eglises qu’ellcs decoraient (Mugeni, Dîrjiu). turile de la Mihăileni perioadei de început a secolului al XVl-lea, re- cunoscind aici și unele particularități care aparțin Renașterii (op. cit., p. 773). 123 Pentru motivele arătate mai sus, nu am mai amintit bisericile de la Aței, Dej, Remetea Bihor și Fizeșul Gherlei, unde existența le- gendei în discuție ține de domeniul ipotezelor. ¹²⁴ Fotografiile care însoțesc prezentul articol au lost realizate de Vasile Drăguț, Gheorghe Marin și Adrian lanuli. Pentru procurarea fotografiilor după copiile în acuarelă executate de Huszka ‘ J., datorez mulțumiri domnului dr. Borsos Bcla, șef de secție la Intendența monu- mentelor istorice din Ungaria. https://biblioteca-digitala.ro CERCETĂRI AEROFOTOGRAFICE PRIVIND TOPOGRAFIA URBANA A HISTR1EI I. EPOCA ROMANĂ (sec. I—III e. n.)* -----------------------------AL.-S ȘTEFAN-------------------------- 0. La 60 de ani de cînd V. Pârvan inaugura, în iunie 1914, prima campanie de săpături, Histria este în momen- tul de față orașul antic cel mai bine cunoscut din țara noastră și una din coloniile grecești cele mai intens cerce- tate din întreg bazinul pontic. între toate aspectele istoriei îndelungate ale acestei cetăți, urmărite de eforturile stăruitoare ale mai multor generații de arheologi sub conducerea lui V. Pârvan, S. Lambrino, Em. Condurachi și pe care le reflectă o literatură deja impresio- nantă, aspectul care a avut o prioritate firească și necesară — ca fiind definitoriu pentru toate celelalte și pentru orice încercare de reconstituire istorică mai corectă și mai de- plină — a fost acela topografic. Mult mai mult decît în cazul altor obiective mai simple, necesitatea acestei preocu- pări a fost determinată pentru Histria de complexitatea sa cu totul particulară, decurgînd, pe de o parte, dintr-o per- manență de viață și de construcție urbană extinsă de-a lungul a 13 secole și cunoscînd mai multe programe urba- nistice distincte, cu sensibile fluctuații teritoriale și, pe de altă parte, din caracterul instabil al substratului geologic al așezării și al micro-zonei în genere, sensibil transformate în special în epoca post-antică. Preocuparea amintită s-a mani- festat în primul rînd îrîtr-o concepție a cercetărilor adaptată cerințelor obiectivului, anume într-o manieră de dispunere în teren a săpăturilor care a făcut un apel mai redus — cel puțin într-o primă fază — la degajarea continuă a unor extinse arii urbane, în favoarea unor cercetări punctuale dis- tribuite pe întreg teritoriul orașului, vizînd tocmai definirea cadrelor sale topografice succesive. Dacă această structură a cercetărilor apare evidentă pen- tru perioada explorărilor de la 1949 încoace, ea fiind expri- mată programatic¹ de la început și ilustrată consecvent de rezultatele produse, existența ei poate fi atestată și pentru săpăturile conduse de V. Pârvan și S. Lambrino. Or, această perioadă mai veche, mai puțin cunoscută*, merită toată aten- ția, atît pentru că eforturile ci n-au fost legate — așa cum apare îndeobște azi — numai de spațiul cetății romane tîrzii, cît și pentru că e firească tentativa, în cadrul unui studiu dedicat problemelor topografiei Histriei, de a stabili cît mai complet premisele în această direcție. 0.1. In absența unor rapoarte de săpătură de precizia și limpezimea celor produse pentru Ulmetum — care, dată fiind epoca, rămîn un model în istoria arheologiei clasice — re- zultatele explorărilor lui V. Pârvan sînt puțin cunoscute, dar reconstituirea evoluției cercetărilor e posibilă și perfect suges- tivă pentru concepția amintită. Deosebit de prețioase în acest sens și indispensabile pentru orice demers de restituire a topografiei antice a Histriei sînt rapoartele preliminare succinte pentru primele două campanii (1914 și 1915)² — singurele documente rămase de la V. Pârvan dedicate inte- gral aspectelor strict arheologice ale cetății și singura ocazie în care și-a exprimat propria viziune asupra topografiei an- samblului zonei arheologice histriene (arie urbană, necropolă tumulară și ipoteza sa asupra aspectului antic al regiunii) (fig. 1). Aceste rapoarte, coroborate informațiilor precursori- lor la localizarea Histriei, E. Desjardins și C. Moisil și celor * Rezultatele acestor cercetări au constituit materia unei comunicări cu același titlu, prezentată la 4.IV.1974 la Institutul de arheologie din București; din motive explicabile de spațiu tipografic, studiul de față se limitează la epoca romană (secolele I—III e.n.), urmînd ca secțiunile privind epocile greacă și romano-bizantină ale amintitei comunicări să aibă o publicare apropiată. Ilustrația grafică aparține autorului. ¹ „SCIV", I, 1950, 1, p. 75; Histria. Monografie arheologică, voi. I (în continuare, Histria I), București, 1954, p. 7—8; cf. și Em. Condu- rachi, în Histria II, București, 1966, p. 5—8; cf. „MCA", IV, 1957, p. 86. ² Campania 1914: Raport provizoriu asupra primei campanii de săpături la Histria, „ACMI", 1914, București, 1915, p. 117—-121; Rumănien (Archăologische Funde im Jahre 1914), „Archăologischer Anzei- ger", Berlin, 1915, 4, col. 253—270; cf. și Analele Acad. Rom. (Desb.), S. II, T. XXXVII, p. 291—296; campania 1915: Raport special nr. 4. Campania a H-a de săpături la Histria, „ACMI", 1915, București, 1916, p. 190—199 (= extras; Raport asupra activității MNA în cursul anului 1915, București, 1916, p. 18—20). Pentru săpăturile din anii 1914—1927 v. și S. Lambrino „Dacia", III—IV, 1927—1932, p. 378—410. ale lui P. Polonic, furnizează — în lipsa unei ridicări topo- metrice premergătoare săpăturilor — o documentație utilă privind configurația ruinelor la începutul secolului. Perioadei relativ scurte a activității lui V. Pârvan, se datorează cîteva contribuții majore: — pentru epoca romană: dezvelirea a trei laturi (N, V și S) ale fortificației tîrzii, inițierea săpăturii unor unități urbanistice din interior (piața porții, unele străzi, edificiul termal), degajarea a două basilici creștine, una în exteriorul incintei, identificarea și efectuarea primelor sondaje asupra incintei romane timpurii³; — pentru epoca greacă: cercetarea și definirea ca atare a unei prime zone sacre a cetății⁴, aceea în care săpăturile continuă și azi, și semnalarea pentru prima dată a zonei de construcții cu mare densitate de monumente de epocă arhaică și clasică pe platoul de vest⁵; — pentru topografia generală extraurbană: observații asu- pra necropolelor tumulare de la NV, a acelei levee de terre dintre necropolă și cetate, ipoteza insularității inițiale a nu- cleului monumental oriental⁶ și prime informații despre ape- ductele cetății⁷. 0.2. Aceeași concepție e prezentă și în perioada 1927— 1943, în cercetările conduse de S. Lambrino asupra unor obiec- tive în cea mai mare parte atacate deja de V. Pârvan. Fără a dispune de rapoarte de săpătură complete⁸, restituirea pro- gresului explorărilor este și de astă dată posibilă; sub aspectul topografic, aportul acestei perioade ar fi următorul: — pentru epoca romană: completarea degajării incintei romane tîrzii pentru latura de pe țărm⁹, lărgirea cercetărilor asupra termelor și a edificiilor înconjurătoare și dezvelirea zonei de edificii publice de-a lungul arterei dintre terme și piața porții¹⁰, săpături asupra construcțiilor tîrzii de la V de aria sacră identificată de V. Pârvan¹¹ și dezvelirea pe o distanță de cca 150 m a zidului de incintă de la vest de cele trei valuri¹²; — pentru epoca greacă: practicarea unor sondaje în inte- riorul cetății tîrzii, care au oferit indicii prețioase pentru extinderea depunerilor arhaice, au determinat cu probabilitate existența altor două arii sacre¹³ și au probat existența, în car- tierul de V, la 3 m adîncime, a unor ziduri cu grosimi de peste 2 m¹⁴; de asemenea, un prim sondaj a fost efectuat pe limita de N a platoului occidental¹⁵, sondaj care a constituit nucleul excavațiilor de după 1949 în așa numitul „Sector X“. Articolul lui S. Lambrino, „La destruction d’Histria et sa reconstruction au 111-e s. ap.].C.“¹⁶, primă analiză arheologică asupra unei zone urbane mai largi, aducea și o primă deter- minare a două mari etape în urbanistica Histriei romane și o delimitare mai precisă a momentului care le separă. Sînt de subliniat de asemenea observațiile de natură topografică înre- ³ V. Pârvan, „ACMI", 1914 [1915], p. 118—119; „AA", 1915, col. 254, și urm.; Raport. . . 1915, p. 18—23; cf. Histria I, p. 285. ⁴ V. Pârvan, Raport. . . 1915, p. 23—26. ⁵ Idem, „ACMI", 1914 [1915], p. 118. ⁶ Ibidem, și Raport... 1915, p. 27-—28. ⁷ Idem, „AA“, 1914, 3, col. 430: „unterirdische Reste von romischen Kanalen und Wasserleitungen, festgestellt bei Caranasuf (dem alten Histria)". ⁸ Cf. totuși D. Adameșteanu, „Archeologia Classica", XIX, 1967, 2, p. 375. ⁹ S. Lambrino, Memoriu de titluri și lucrări, București, 1931, p. 5. ¹⁰ Ibidem, ; idem, Fouilles d’Histria, Deuxieme article, „Dacia", III— IV, 1927—1932, p. 378—410; idem, Cetatea Histria, notiță istorică și descriptivă, extras din „Boabe de grîu", 1930, p. 7—23; idem, Histria romaine â la lumiere des fouilles, „REL", IX, 1931, p. 77—83; idem, La destruction d’Histria et sa reconstruction au Hl-e s. ap. J. C., REL", XI, 1933, p. 4—60; Marcelle F. Lambrino, Les vases archa'irjues d’Histria, București, 1938, p. 14. ¹¹ Cf. D. M. Pippidi, în Histria I, p. 231. ¹² S. Lambrino, Memoriu... , p. 5; cf. Histria I, p. 285—286; cf. D. Adameșteanu, „Archeologia Classica", VII, 1957, 2, p. 219. ¹³ M. F. Lambrino, op. cit., p .11—15; 97; 353—359. ¹⁴ S. Lambrino, loc. cit. ¹⁵ cf. Histria I, p.205. ¹⁶ cf. supra, n. 10. https://biblioteca-digitala.ro gistrate de M. F. Lambrino¹⁷ și pătrunzătoarele sale conside- rații asupra configurației originare a terenului¹³; stabilirea încă de atunci a faptului că Histria aparținea categoriei ora- șelor fără acropole¹⁹ e de cel mai mare interes. în fine, acestei perioade îi datorăm și prima fotografie aeriană²⁰ efectuată asupra Histriei. 0.3. Este meritul echipei de cercetare care a reluat săpă- turile în 1949, de a fi elaborat într-o formă deplină concepția care aparținuse și înaintașilor și de a o fi extins sistematic la ansamblul zonei arheologice histriene printr-un program deo- sebit de dinamic și de o amploare considerabil sporită. O tre- cere în revistă chiar foarte sumară a importantelor achiziții de ordin topografic și istoric, obținute în cele două decenii care au urmat și care pot fi urmărite prin publicații, nu e posibilă în acest cadru, dar ele sînt suficient de sugestiv expri- mate fie și numai de progresele înregistrate în cunoașterea succesiunii de fortificații urbane, care comportă pînă în pre- zent cinci incinte cu trasee și de epoci diferite. Aceste acumu- lări de informații n-au întîrziat să aducă puneri la punct și studii de detaliu privind arii și epoci determinate ale topo- grafiei cetății. Astfel, o primă imagine a topografiei și istoriei Histriei²¹ a fost produsă în prima secțiune a monografiei ora- șului în care erau integrate critic atît monumentele inedite degajate de vechile săpături, cît și rezultatele primelor cam- panii. Au urmat importante analize dedicate în primul rînd epocii romano-bizantine²², prin forța împrejurărilor mai bine cunoscută, apoi și celei romane timpurii, mai intens cercetată în ultima vreme²³. Remarcabile studii au aruncat o lumină mai puternică asupra organizării Histriei elenice, fie în zona pla- toului occidental²⁴, fie în centrul monumental de la est²⁵. Preocuparea constantă pentru problemele topografiei cetății a determinat și un apel consecvent la tehnicile moderne de prospectare și Histria este, fără îndoială, în România, șantie- rul-pilot în această privință. Histria fusese de altfel prima cetate de la noi care beneficiase, prin grija lui S. Lambrino, de o fotografie aeriană; cerute încă din 1949 de acad. Em. Condurachi²⁶, mai multe fotografii aeriene verticale sau oblice și o restituire plano-altimetrică au fost realizate în deceniul următor, iar volumul II al monografiei cetății apărea în 1966 însoțit de un cuprinzător mozaic aerofotografic al Histriei și al H interland-\Am²². Acest document a adus arheologiei românești prima foto-interpretare științifică, datorată pro!. D. Adameșteanu, care a făcut excepționala descoperire a orga- nizării necropolei tumulare septentrionale în parcele regulate, delimitate de drumuri²⁸. în fine, o fotografie aeriană din 1969 ilustra zona Histriei într-o recentă sinteză de largă circulație, aparținînd aceluiași prof. Em. Condurachi și regretatului prof. C. Daicoviciu²⁹. Tot în această perioadă Histria a beneficiat ¹⁷ op. cit., p. 11—15, 358. ¹⁸ ibidem, p. 11—12, 353. ¹⁹ ibidem, p. 353. • ²⁰ ibidem, p. 10, fig. 1 ²¹ Em. Condurachi, în Histria I, p. 9- -66; 96—99; idem, Histria, Ed. Meridiane, București, 1968. ²² Em. Condurachi, Histria d l’epoque du Bas-Empire d’apres Ies der- nieres fouilles archeologiques, „Dacia', N.S., I, 1957, p. 245—263; idem, Deux edifices publics d’Histria byzantinc,Ka■plox^l)e•.' v ei? ’A.K. ’OsĂdvSov voi, IV, Atena, 1967, p. 161-—168; idem, Problema unor basilici creștine de la Histria și Callatis, „Pontica', 4, 1971, p. 173—189; A. Petre, Quel- ques donnees archeologiques concernant la continuite de la population et de la culture romano-byzantines dans la Scythie Mineure aux Vl-e et VH-e s. de n.e., „Dacia", N.S., VII, 1963, p. 317—353. ²³ Al. Suceveanu, Observations sur la stratigraphie des cites de la Dobrogea aux H-e — IV-e s. d la lumiere des fouilles d’Histria, „Dacia", N.S., XIII, 1969, p. 329—365. ²⁴ M. Coja, Zidul de apărare al cetății Histria și împrejurările istorice ale distrugerii lui în secolul al IV-lea î.e.n., „SCIV“, 15, 1964, 3, p. 383—400; idem, Les phases d’habitat du plateau ouest de la cite d’Histria d l’epoque greco-romaine, „Dacia", N.S., XIV, 1970, p. 99—117. ²⁵ D. Adameșteanu, Nota sulle aree sacre d’etd arcaica a Histria, So- cietas Academica Daco-Romana, Acta Historica, T.I., Roma, 1959, p. 7—19; D. M. Pippidi, Gli scavi nella zona sacra di Histria. Stadio attu- ale, „Dacia", N.S. VI, 1962, p. 139—156; D. Theodorescu, Notes histrien- nes „Revue Archeologique", N.S., I, 1970, p. 29—48, cu bibliografia im- portantelor contribuții anterioare ale autorului. ²⁶ cf. „SCIV", I. 1950, 1, p. 22; cf. Em. Condurachi, în Histria 11, p. 8. ²⁷ Planșa A hors texte. ²⁸ D. Adameșteanu recenzie la Histria II, „Archeologia Classica", XIX-2, 1967, p. 374—380. ²² Roumanie, în colecția Archaeologia Mundi, Ed. Nagel, Geneve, 1972, fig. 195, p. 203. de studii de geologie istorică³⁰ și de prospecțiuni geofizice³¹. 1 .0. Rod al unor preocupări mai vechi în această privință, studiul de față își propune o discuție mai cuprinzătoare a problemelor topografiei ariei urbane a Histriei și — în măsura în care lucrul se revelă deja posibil — a problemelor urbanis- ticii cetății. Acest demers se întemeiază în primul rînd pe in- formațiile noi, obținute grație analizei fotografiilor aeriene, și pe perspectivele mai largi pe care acestea le oferă, și, în al doilea rînd, pe acumularea notabilă a rezultatelor cercetărilor arheologice realizate pînă acum la Histria. Studiul nostru be- neficiază din plin de sintezele și de studiile de detaliu abia amintite, dar a făcut apel la o reinterpretare și o revalorificare sistematică sub aspectul semnificației topografic-urbanisticc a masei importante de date arheologice conținute de rapoartele de săpătură pînă acum accesibile și la încercarea de a le rein- tegra nivelelor urbanistice corespunzătoare. Chiar dacă tenta- tiva are încă multe limite, care depind în primul rînd de sta- diul atins de cercetări, de caracterul uneori restrîns al rapoar- telor utilizate și, în special, de prezența și cantitatea documen- tației planimetrice și stratigrafice, o primă imago Histriae e azi nu numai necesară, dar și posibil de realizat, avînd de- plina convingere că un astfel de document va fi în perma- nență obiectul unor perfecționări, îmbogățiri și chiar recti- ficări. 1.1. Fotografia aeriană utilizată, deși aparține unei acoperiri verticale efectuate în scopuri pur cartografice în sep- tembrie 1969, prezintă — grație șansei unui moment de aero- fotografiere deosebit de propice — calități excelente pentru foto-interpretarea arheologică. Realizată în condiții optime de iluminare și vizibilitate, la scurt timp după o ploaie abun- dentă, care a activat indiciile revelatoare de natură higro- metrică, și punînd în lumină foarte net indicii pedologice pentru zona platoului de vest, deoarece o arătură recentă deli- mita foarte clar structura de sol a depunerilor arheologice, această fotografie aeriană³² constituie cel mai prețios docu- ment aerofotografic de care dispunem pînă în prezent pentru Histria (fig. 2). Foto-interpretarea pe care am realizat-o, foarte bogată în urma acestor condiții favorabile, a putut beneficia de astă dată de un suport metric foarte exact, rezultat al colaborării interdisciplinare cu echipa de specialiști condusă de ing. Radu Stoica de la I.G.F.C.O.T. Restituția plano-alti- metrică astfel elaborată (fig. 3)³³ constituie prima documenta- ție de acest fel realizată pentru un obiectiv arheologic de la noi din țară și e de tipul celor produse în ultimii ani de șco- lile de topografie antică italiană și franceză pentru o serie de centre greco-romane mediteraneene. La scara 1 : 2 000 (obți- nută din scara de zbor 1 : 10 000), cu echidistanța curbelor de nivel la 0,5 m, cu lecturi suplimentare de cote pentru zonele de pante line și dublat de o serie de profile altime- trice fin înregistrate pe direcțiile cele mai semnificative, acest plan ne-a furnizat un instrument de lucru deosebit de util pentru studiul pe care îl întreprindem. Fixînd într-un cadru exact structurile degajate de săpături sau chiar numai limitele săpăturilor acumulate pînă în 1969 — an pînă la care, în linii mari, acestea pot fi urmărite prin publicații — a fost posibilă atît o integrare a planurilor de detaliu în această imagine de ansamblu cît și o analiză atentă a orientărilor și distanțelor. De asemenea, acest plan este, datorită scării, direct utilizabil pe teren, informațiile obținute din interpretarea foto- grafiilor aeriene putînd fi localizate cu maximă precizie. 1.2. Descoperirile de foto-interpretare interesează numai aria platoului de vest și lucrul e explicabil pe de o parte prin limitarea la această zonă a indiciilor revelatoare amintite, pe de altă parte prin faptul că restul teritoriului cetății, afectat superficial de săpături și de activitatea de șantier din ultimele decenii, de depuneri de pămînt, construcții, amenajări turistice, nu se pretează la astfel de observații, cel puțin pentru o fotografie aeriană cu acest tip de emulsie și efectuată în această perioadă a anului. 1 .2.1. O primă categorie de descoperiri atestă existența unei rețele de axe de comunicație traversînd platoul de la ³⁰ P. V. Coteț, Țărmul Mării Negre și evoluția lui în timpurile isto- rice (cu privire specială asupra regiunii Histria), în Histria II, p. 337—352; M. Bleahu, Observations sur l’evolution de la Zone d’Histria au cours des trois derniers mlllenaires, „Revue de geologie et de geographie", 6, 1962, p. 341—343. ³⁴ „Dacia"ₜ N.S. XIV, 1970, nr. 79, p. 443—444. ³² Publicată deja, v. supra, n. 29. ³³ Transcrierea planului aparține autorului. https://biblioteca-digitala.ro Fig. 1. Histria și împrejurimile în epoca arhaică — încercare de recon- stituire de V. Pârvan (după „Archăologischer Anzeiger", 1915, 4, col. 257—258, PI. II). vest spre est și constituind, cele mai multe, terminația unor drumuri provenind din teritoriu³⁴. Aceste drumuri pătrund pe platforma înaltă prin patru puncte situate pe latura ei occi- dentală. Cel mai sudic (A), plasat la colțul de SE al platoului, este punctul de acces al mai multor direcții de comunicație a căror convergență se produce în proximitatea sa: drumul a—a, se întîlnește în fața intrării cu drumul b—bi care la rîndul său adunase la 110 m spre vest ramificația laterală b₂—b₃. Din punctul A, drumul unic descrie pe platou un arc de cerc ai—a₂ pentru a continua apoi cu un traseu rectiliniei a₂—a₃ orientat V—E, pînă la intersecția cu drumul c—c₂. Acesta din urmă, vizibil doar de la intrarea pe platou (B), prezintă un prim segment (c—Ci), orientat V—E, pentru ca din Cș să descrie o flexiune, tot rectilinie, pînă în fața porții I a incintei romane. Artera următoare spre N, d—d^ venind din teritoriul necropolei tumulare, pătrunde prin șaua descrisă de teren în C pentru a traversa platoul în linie dreaptă, în direcția mereu V—E, pînă în pragul porții II a incintei amin- tite. Din același punct C, ca o ramificație sinuoasă spre NE, poate fi urmărit un alt drum (e—eᵣ—e₂) a cărui amprenta pe imaginea fotografică e însă mult mai slabă decît în cazul tuturor celorlalte drumuri. Ultima axă spre N (f—fi), pre- zentînd o orientare cardinală V—E, își are originea în inte- riorul platoului, în intersecția cu drumul g—g|. Extremitatea ci orientală (fi) se pierde în depresiunea accentuată din această zonă pentru ca o linie cu aceeași orientare, dar deplasată puțin spre S să fie din nou vizibilă în apropierea zidului roman. Cu o orientare net diferită (NV—SE), drumul g—gi, care vine de departe din interior, traversează în diagonală platoul și intersectează arterele f—fi și d—d] înainte de a intra în cetate prin poarta I a incintei romane. 1.2.2. O a doua descoperire de foto-interpretare e consti- tuită de identificarea și delimitarea a circa patruzeci de tumuli ³⁴ Datorăm foarte mult lecției de foto-interpretare ținută de prof. D. Adameșteanu pentru colectivul de cercetare de la Histria, în august 1967, asupra fotografiei aeriene publicate în Histria II. pe care apar unele din- tre drumurile discutate aici, dar care e mult mai bogată în detalii în pri- vința zonei necropolei tumulare. Descoperirile prof. D. Adameșteanu au fost prezentate, fără contribuții proprii decisive, de P. Alexandrescu, „Peuce", II, 1971, p. 27—35 unde, într-o schiță de restituție (fig. 1, p. 29), sînt figurate cîteva linii pe platou. Caracterul schematic și scara mică a schiței, dar mai ales absența oricărui comentariu privind aria platoului ne dispensează de referiri ulterioare la art. cit. din care mai mult de treizeci — complet nivelați de arăturile permanente practicate în ultimele decenii — n-au fost reve- lați decît de structura pedologică diferită a resturilor lor. Cu diametre între 10 și 35 m, tumulii sînt masați în jumătatea occidentală a platoului, fiind distribuiți destul de uniform în- tre drumurile prezentate mai sus. 1.2.3. Tot indicii de natură pedologică au pus în lumina existența unei anomalii liniare de aparența unei benzi albi- cioase, cu o lățime medie de 6—8 m, care însoțește pe partea superioară a pantei (între curbele de nivel cu valoarea de 3 și 3,5 m la S și deasupra celei de 4 m la V) limitele meri- dională și occidentală ale platformei. Anomalia prezintă în- treruperi în corespondență cu punctele de acces A, B, C și nu mai poate fi urmărită la nord de D. Două mari anomalii circulare (I și 2) de aceeași natură, nu sînt de interpretat ca tumuli, ci mai curînd ca amplasamente ale unor construcții de dimensiuni mai mari. 1.2.4. Aceste achiziții datorate foto-interpretării impun o sumă de considerații privind funcția lor topografică și înca- drarea lor cronologică. a. Datarea drumurilor în epoca romană — și anume în secolele timpurii — e asigurată de perfecta concordanță între acestea și punctele de acces ale incintei secolelor II—III e.n., toate drumurile, cu singura excepție a drumului f—f^ avîn- du-și terminația orientală la una din cele două părți cunoscute ale acestui zid de apărare. b. Drumul cel mai nordic (f—fi) se îndreaptă și el spre incinta amintită, dar extremitatea sa estică a dispărut în ace- eași zonă de eroziune care a distrus și suprastructura segmen- tului nordic al incintei, necruțîndu-i decît fundațiile, atestate prin sondaje în actuala porțiune inundabilă pînă la limita lacului. Orientarea perfect liniară a acestui drum principal ne conduce la a considera ca foarte probabilă existența unei a treia porți la intersecția, acum ideală, a drumului cu in- cinta. O chestiune de detaliu în privința localizării acestei porți de nord e pusă de posibilitatea de a alege între inter- secția cu direcția f—f¹ — în care caz am avea aceeași distanță pînă la poarta II ca între aceasta din urmă și cea de sud (170 m) — și intersecția cu direcția f₂—f₃, dacă acest scurt tronson n-ar aparține unei alte artere paralele, ci ar fi con- tinuarea drumului f—fi și, în această situație, distanța între porțile II și III ar fi de 145 m. c. Convergența a trei din cele cinci mari artere atestate pe platou — dintre care ai—a₂ constituie singură confluența a trei drumuri din interior — presupune existența unui punct de interes excepțional în partea de sud a orașului și această constatare conferă un plus de valoare ipotezei localizării por- tului în această direcție ³⁵. d. Este, de asemenea, evident că aceste drumuri, sau măcar o parte din ele, au continuat să fie utilizate și în epoca romană-bizantină; e foarte probabil că artera e—e₂, ale cărei urme slabe indică o funcționare de scurtă durată, să fi apar- ținut exclusiv acestei perioade. Mai mult, absența oricărui drum care să traverseze incinta romană în alte puncte decît cele trei porți reprezintă un argument valid pentru funcțio- narea acestei vechi linii defensive — într-o formă asupra că- reia vom reveni — pînă tîrziu în epoca romano-bizantină. e. Observarea atentă în stereoscopie a reliefului platoului ne-a revelat faptul că traseele drumurilor sînt instalate în axul unor depresiuni marcate; nu e vorba de adîncituri ur- mînd strict patul drumului, de felul celei cunoscute pentru drumul principal de la Noviodunum, de pildă, ci de denive- lări mult mai largi, sugestiv exprimate și de curbele de nivel. Or, cum dinamica înălțării platoului este aceea a construcției urbane și cum depunerile rezultînd din permanența locuirii se încheie în pragul epocii romane, este verosimil ca aceste depresiuni (care înseamnă lipsă de construcții) să reflecte vechi artere ale locuirii urbane preromane; este deci foarte probabil ca drumurile romane să conserve tradiția unor străzi ale orașului elenistic de pe platou și această ipoteză e spri- jinită și de desfășurarea liniară, de paralelismul și orientarea cardinală a tronsoanelor a₂—a₃, c—q, d—d^ f—fi și f₂—f₃, care ar răspunde pe deplin cerințelor unui program urbanistic regulat. în acest fel de a vedea lucrurile rămîne încă deschisă problema explicării direcției diferite a drumului g—gi; cum fotografia aeriană nu conservă imaginea altor detalii cu ace- ³⁵ D. Theodorescu, op. cit., p. 47. 11 https://biblioteca-digitala.ro Fig. 2. Histria. Fotografie aeriană din septembrie 1969. https://biblioteca-digitala.ro Fig. 3. Planul ariei urbane a Mistriei restituit după fotografia aeriană din 1969. https://biblioteca-digitala.ro eași orientare, e dificil de presupus, deocamdată, existența a două sisteme de străzi cu orientări și de epoci diferite. Se poate observa doar că drumul în discuție urmează și el o denivelare pronunțată și că el constituie originea pentru dru- mul f—fi; e posibil deci să fi fost o arteră majoră de tradi- ție mai veche legată de zona portului. f. Punctele de acces, A, B, C, D, trebuie considerate drept constante ale organizării platoului încă din faze vechi ale locuirii lui. Configurația terenului — de interpretat ca indiciu al absenței construcțiilor —, convergența drumurilor în fața acestor intrări și despărțirea lor abia după trecerea în interior, întreruperea în aceste puncte a anomaliei perimetrale (1.2.3.), oricare va fi fost funcția ei, sînt toate dovezi în acest sens. g. Constatarea că toate drumurile, din orice epocă, ce vin spre cetate, chiar și cele din S și SV (a—aț și b₂—b₃), își fac intrarea numai pe latura occidentală a platoului duce la con- cluzia — importantă pentru stabilirea configurației uscatului în antichitate — că limita de sud a orașului (și a platoului) a fost în contact cu apa, sau măcar cu un teren inundab.l, pînă la sfîrșitul epocii romano-bizantine. h. Descoperirea anomaliei de la marginea de sud și de vest a platoului aduce în discuție un detaliu topografic im- portant în organizarea acestei zone, a cărui funcție nu poate fi încă precizată. Plasarea lui constantă pe limita superioară a pantei, dimensiunile, traseul foarte regulat, întreruperile în corespondență cu punctele de acces, coincidența lui măcar într-un punct al laturii meridionale cu traseul incintei arhaice fac probabilă relația lui cu fazele urbane, preromane, ale istoriei platoului. Care a fost funcția acestei benzi de depu- neri cu structură diferită, urmărind consecvent limita locuirii (fortificație?), o vor lămuri doar verificările stratigrafice. i. Prezența — în proporții nebănuite pînă acum³⁶ — a tumulilor pe platoul de vest oferă indicii sugestive pentru dinamica extinderii necropolei — cunoscută pînă acum numai în privința cimitirelor plane — în această veche zonă urbană abandonată; tumulii reperați aparțin, fără îndoială, primelor secole ale epocii romane. Faptul că această extensiune către est se oprește la o limită destul de clară, pe care doar trei tumuli o depășesc, poate avea, măcar pentru o anume fază, semnificația stabilirii unei linii de demarcație între necropolă și o eventuală locuire extra muros, dar e sigur că răspundea în primul rînd nevoii de a păstra în fața incintei un spațiu su- ficient de larg cu vizibilitate nestînjenită. 2. Un aspect distinct al acestui studiu privește spațiul intra muros al celor două fortificații de epocă romană și în- cearcă să degajeze din masa de informații de săpătură acu- mulate pînă acum indiciile unui urbanism regulat. în acest scop, o integrare în cadrul exact al planului obținut prin stereo-restituție a monumentelor vizibile și a tuturor relcvee- lor de detaliu disponibile³⁷ privind descoperirile mai vechi și mai noi ne-a furnizat prima planimetrie, adusă la zi în raport cu publicațiile, a structurilor orașului roman — in- strument indispensabil pentru o investigație de topografie ur- bană (fig. 4). 2.1.1. Din moștenirea vechilor săpături sînt utilizabile pentru orientarea structurilor: edificiul termelor (A) (cu nu- cleu anterior mijlocului secolului III e.n.), fragmentul de piațetă pavată (B) și traseul a două străzi și al unei clă- diri (C), parțial suprapuse de incinta tîrzie, reinterpretate toate de Gr. Florescu, dar fără coordonate stratigrafice³⁸. Segmentele estice ale secțiunii de prospectare E—V din anul 1950, care au atins și nivelele care ne rețin atenția, nu sînt cunoscute dccît în chip generic ³⁹, fără planuri. 2.1.2. Informații prețioase erau de așteptat de la săpătu- rile din așa-numitul sector T (D), care constituie pînă acum singura zonă din interiorul orașului tîrziu în care, pe o su- prafață de circa 2 000 mp, au fost perforate toate nivelele. Din neferic’re, dificultăților normale ale obiectivului li s-au adăugat neajunsurile unei concepții improprii explorărilor într-un mediu urban. Constînd d'n decuparea progresivă, în fîșii ³⁶ Planul din Histria II, p. 138, fig. 1, aparținînd lui P. Alexan- drescu, nu indică decît opt tumuli în această zonă ³⁷ Rapoartele preliminare se opresc a campania 1964; excepție fac publicațiile pentru Terme II: Al. Suceveanu, „Dacia", N.S., XIII, 1969, p. 329—340 și pentru Sectorul central: Al. Suceveanu, C. Sconan, „Pon- tica" 4, 1971, p. 155—172. ³⁸ Histria I, p. 131 —154 și „SCIV“, IV, 1953, 3—4, p. 600—601; Histria I, p. 119—121; ibidem, p. 106 și urm. ³⁹ Histria I, p. 163 și urm. verticale, a depunerilor și demontarea în același fel a zidurilor pînă la nivelele inferioare, acest mod de a opera i-a privat pe autorii săpăturilor de putința unei viziuni directe de an- samblu asupra vreunuia din orizonturile urbanistice romane traversate. în așteptarea unor deslușiri complementare circum- stanțiate de la un viitor raport definitiv, ceea ce se poate obține de la rapoartele existente în privința epocii romane în acest sector e destul de sărac, atît sub aspectul planimetrie cît și sub cel stratigrafie ⁴⁰. Singurele monumente figurate pe planurile publicate sînt două ziduri, unul cu mortar, aflate lîngă latura de SV a templului A⁴¹, trei încăperi cu nivel datat în secolul I e.n.⁴² și un fragment de cameră cu z’duri folosind ca liant mortarul⁴³; mai sînt doar amintite „frag- mente de nivele cu arsură ți ceramică din primele secole ale epocii romane" ⁴⁴ și unele „construcții civile de epocă ro- mană", atribuite aceluiași secol I e.n., al căror plan nu e încă publicat ⁴< 2.1.3. Elemente interesante au apărut în secțiunea E—V, imediat la V de poarta fortificației tîrzii; un cuptor de cera- mică fină (sec. II e.n.) ⁴⁶ și, mai ales, o porțiune a unui mare edificiu, pavat cu dale mari de calcar și ornat cu co- Icane (E)⁴⁷. Foarte utila secțiune stratigralică⁴⁸ a zonei nu este însă dublată și de un plan, așa îneît orientarea acestor construcții nu ne este cunoscută decît în chip indirect. Monu- mente contemporane (F.G.H.), unele de dimensiuni nota- bile (H), au fost înregistrate⁴⁹ cu ocazia dezvelirii incintei de epocă elenistică. 2.1.4. Cele mai valoroase informații despre structura unei arii a orașului roman al secolelor II—III e.n. au fost furni- zate în deceniul trecut de explorări riguroase în spațiul dintre incinta romano-bizantină și cea romană. Săpăturile din sec- torul extra muros⁵⁰ au stabilit primele repere cronologice ferme privind fazele locuirii acestui cartier și au îmbogățit planul Histriei cu importante unități urbanistice: traseele a două străzi (1 și 2) și construcțiile aferente din sec. I—II e.n. ca și detalii dintr-un mare edificiu (H, I) din prima jumătate a sec. III e.n. Acestora li se adaugă complexul termal ⁵¹ de la limita de SV a cartierului (J) descoperit în 1964 și care va constitui primul edificiu, din această epocă, integral cer- cetat la Histria. 2.2. O primă constatare pe care o produce analiza planu- lui astfel elaborat (v. fig. 4) este aceea a perfectei unități de orientare funcționînd pentru cele două străzi (1, 2), relativele lor construcții, marele edificiu (H, I) și terme (J), pe de o parte, și rețeaua de străzi din partea înaltă a orașului tîrziu, a căror dispunere oferise descoperitorilor, încă de acum două decenii, primele indicii ale unei organizări urbanistice de plan ortogonal la Histria. Diferența de timp care, la prima vedere, s-ar opune acestei unificări, se reduce considerabil în măsura în care autorii cercetărilor asigură cu argumente stratigrafice origini ureînd pînă în secolul al III-lea, cel puțin, pentru majoritatea străzilor din sec. VI e.n. a căror orientare o folosim: 2.2.1. Strada 3, paralelă cu latura de nord a edificiului termal, cu canal și dalaj de calcar, c construită în secolul III și probabil refăcuta în secolul IV, pentru a fi dezafectată apoi odată cu instalarea piațetei pavate⁵²; ⁴⁰ Un sistem de referință stratigrafică pentru întreaga arie lipsește; de altfel, apelul la date stratigrafice în publicații e redus și, în cazul pri- melor rapoarte, pur formal, în măsura în care profilele prezintă fie fețe de ziduri cu stratificația de sub fundații, iar nu incidența straturilor asupra lor {Histria I, fig. 113, p. 269; fig. 116, p. 274; fig. 117, p. 275; „SCIV“, II, 1951, 1. PI. III, Profil 3—4; „MCA", V, 1959, PI. IV a), fie rapor- turi de înălțime între ziduri și funduri de săpătură, după îndepărtarea de- punerilor („SCIV", II, 1951, 1, Pi. III; „MCA", IV, 1957, PI. III contra p. 12). Singurele secțiuni stratigrafice operante publicate („MCA", V, 1959, PI. III—IV) nu conțin nimic esențial pentru straturile rorane timpurii. ⁴¹ Histria I, PI. XXIX și p. 269 și n. 1 și 2. ⁴² „MCA", V, 1959, p. 287 și VI, 1959, p. 266—267; 271—273 și PI. II. a, b, c. ⁴³ „MCA", IV, 1957, p. 13 și PI. II, g. ⁴⁴ „MCA", VI, 1959, p. 273. Ar fi fost interesantă corelarea lor stra- tigrafică cu acel „vălmășag de ziduri și substrucții suprapuse" aflat în același punct, cf. „MCA", IV, 1957, p. 12—13. ⁴⁵ „MCA", VIII, 1962, p. 387. ⁴⁶ Histria I, p. 171. ⁴⁷ Ibidem. ⁴⁸ Ibidem. PI. XVI. ⁴⁹ Histria II, p. 321—322, 330. ⁵⁰ „MCA", IX, 1971, p. 193—201. ⁵¹ Supra, n. 23. ⁵² Histria I, p. 132. 44 https://biblioteca-digitala.ro Fig. 4. 1 —■ complexe romane (sec. I e.n.—25C e.n.); 2 — incinta elenistică (sec. IV î.e.n.—-I. e.n.); 3 — monumente romano-bizantine (250—sec. VII e.n.). https://biblioteca-digitala.ro Fig. 5. Planimetria săpăturilor în cartierul de nord-est, reconstituită de autor după planurile parțiale publicate. 1 — poziția templul A; 2 — construcții datate în sec. I e.n.; 3 — ziduri romane (sec. I—III e.n.) incluse în substrucțiile clădirilor romano-bizantine; 4 — construcții din sec. IV—VII e.n. 2.2.2. Strada 6, de asemenea canalizată, pavată cu lespezi mari transversale și prevăzută cu trotuare, are atestate patru faze, dintre care „prima, cu construcția originară a străzii, s-ar așeza înainte de secolul al IV-lea“⁵³; 2.2.3. Strada 7, degajată pe o lungime de peste 200 m, prevăzută cu canal, dalaj și trotuare, se consideră că „ar fi construită înainte de dărîmarea cetății de goți în 248“ ⁵⁴ în urma unor observații stratigrafice la extremitatea sa occiden- tală; verificări mai recente asupra extremității opuse au re- afirmat datarea în secolul III e.n. a fazei vechi a acestei importante artere ⁵⁵; 2.2.4. Străzile 14 și 15, traverse perpendiculare pe stră- zile 6 și respectiv 7, ca și 13 degajată numai la punctele de inserție pe strada 7, sînt și ele încadrate acelorași etape cronologice, considerîndu-se că „străzile cu pavaj din lespezi mari de piatră, canale de scurgere și crepido, cu o lățime de 3,80 m, sînt anterioare construirii incintei celei mari" ⁵⁶ (i.e. anterioare mijlocului secolului al III-lea); 2.2.5. Strada 4 din cartierul de nord-est, a cărei fază de început a fost datată de autorii cercetărilor inițial în seco- lul IV ⁵⁷> apoi în secolul III e.n.⁵³, nu e însă actualmente uti- lizabilă din punctul de vedere al orientării, din cauza carac- terului fragmentar al planurilor publicate pentru acest sector. Pentru faza ultimă, din secolul VI, linia clădirilor care o mărginesc la sud, singura figurată în planimetriile accesibile, ar indica o orientare ușor deviată față de cea a schemei urba- nistice pe care încercăm să o restituim. Ar fi fost interesant de știut dacă fazele anterioare ale acestei străzi, contemporane cu clădirea atribuită secolului al IV-lea și aflată la sud⁵⁹, ⁵³ Ibidem, p. 355; pentru extremitatea vestică cf. „SCIV", VI, 1955, 3—4, p. 53S. 54 „SCIV", VI, 1955, 3—4, p. 529. 5= „MCA", IX, 1971, p. 187. ⁵⁶ „SCIV", VI, 1955, 3—4, p. 540. ⁵⁷ „MCA", V, 1959, p. 287—288. ⁵⁸ „MCA", VIII, 1962, p. 387 și n. 2. ⁵⁹ Ibidem, și fig. 3 absente și ele de pe planurile pînă acum publicate, aveau aceeași dispunere sau se apropiau de orientarea rețelei stradale din sud. E adevărat că trama constituită de aceste străzi ale orașului secolelor IV—VII prezintă unele abateri locale, une- ori mai marcate, de la o schemă perfect geometrică, dar lu- crul e firesc pentru o funcționare atît de îndelungată și alte- rarea traseelor acestor artere tradiționale se produce în special datorită suprapunerii construcțiilor din ultima perioadă, așa cum o documentează unele exemple de săpătură⁶⁰. 2.2.6. Rellexe tîrzii ale caroiajului urbanistic roman astfel restituit pot fi considerate prin orientarea lor și alte străzi ale orașului romano-bizantin chiar dacă, lipsind deocamdată cercetări stratigrafice în adîncime, cronologia fazelor lor mai vechi nu e atestată cu aceeași certitudine. E vorba de stră- zile 16, 17, 18 din cartierul de la est de terme (A), de strada 8 de la nord de basilica meridională, de unele stradele din cartierul rezidențial oriental și de strada 5 de la nord de basilica din piața porții mari. 2.2.7. Greu de judecat este situația din cartierul de nord- est al orașului tîrziu, ale cărui construcții au fost demontate pentru degajarea ariei sacre grecești și pentru care nu a fost încă publicat un plan de ansamblu. Din analiza planimetriei structurilor ultimelor nivele, pe care am încercat să o recom- punem din releveele de detaliu puse în circulație pînă la cam- pania 1958 (fig. 5), se constată o abatere mai pronunțată NV-SE, în raport cu coordonatele romane timpurii, a stra- delei 10 și a clădirilor adiacente. Lucrurile se schimbă însă, mergînd spre est, în cazul stradelei 9, a cărei abatere este deja minoră față de precedenta în ce privește extremitatea nordică, atît cît se poate cunoaște din ea. Dacă latura de vest a străzii în discuție e paralelă cu strada 10, în schimb latura opusă — constituită din fațadele încăperilor c, a, b 1954— 1955 și b, c/1958 — se apropie foarte mult de orientarea ⁶⁰ Cf. „SCIV", VI, 1955, 3—4, p. 539, fig. 16, „MICA", IX, 1971, p. 187 și fig. 7. https://biblioteca-digitala.ro străzilor vechi, care e respectată întru totul de latura de sud a porțiunii meridionale, delimitată de zidurile camerelor f, g 1958. Același lucru se poate spune și despre strada 11, mai largă (circa 5 m) și prevăzută cu trotuare — fără a ști deocamdată dacă avea și canal — care pornește spre sud-est cu un traseu paralel cu cel al străzii 12. E de notat, deci, existența în părțile de est și de sud ale acestui sector a unor construcții și artere a căror orientare e concordantă cu cea a țesutului urban din centrul, estul și sudul orașului tîrziu. Regretînd din nou absența datelor stratigraficc și plani- metrice necesare pentru urmărirea succesiunii orizonturilor urbanistice în această zonă, remarcăm însă prezența unui alt element — anume camera g/1955 — care se înscrie în siste- mul de dispunere roman timpuriu și care conferă 1 stfel origini vechi planului acelor construcții romano-bizantine din acest sector ce-i refolosesc zidurile și-i păstrează orientarea. 2.2.8. Indicii asupra ariei în care e păstrat sistemul vechi de organizare în orașul tîrziu mai sînt oferite, în lipsa unor trasee de străzi, de simpla orientare a zidurilor în cartierul de lîngă latura de nord a incintei, în secțiunea E-V din 1950 și în cele două secțiuni din 1969—1970 din centrul cetății. 2.2.9. Pentru a încheia cu referirile la compoziția urbană romano-bizantină e de făcut observația, importantă de altfel, că traseul unor laturi ale incintei defensive din secolele III—■ VII apare ca determinat de adaptarea la orientarea vechilor axe și unități urbanistice romane timpurii. Astfel, curtinele de nord, de nord-est și, în parte, cea de sud-est (v. fig. 4) se aliniază străzilor și grupurilor de locuințe prezentate mai sus, ceea ce explică și forma generală asimetrică a incintei. 2.3. Există și alte monumente din secolele I—III integrabile în coordonatele urbanistice prezentate mai sus, dar a căror utilizare în acest cadru e susceptibilă încă de discuții, fie din cauza informațiilor insuficiente din publicații, fie datorită stadiului explorării lor. 2.3.1. Edificiul traversat de secțiunea E-V în fața porții mari (v. fig. 4, E și supra 2.1.3.) are o poziție cunoscută doar indirect, pe baza observațiilor lui Gr. Florescu, care constata că orientarea lui este aceeași cu a străzii 6, revenindu-i astfel regretatului învățat meritul de a fi sesizat încă din 1953 un prim indiciu de legătură între planurile urbane romano-bizan- tine și roman ⁶¹. 2.3.2. Fragmentul de încăpere din cartierul nord-estic (v. supra 2.2.7. și fig. 5), singurul datat de autorii săpaturilor în perioada romană, dar a cărui datare e de extins, după părerea noastră, și la zidul cu mortar cu care pare să se lege direct și care, refolosit în epoca romano-bizantină între came- rele b și h 1955, continuă spre nord pînă sub camera d/1955. Adăugind și zidul n și, foarte probabil, unele din zidurile de sub camerele e și //1955, elementele utilizabile din acest sector ar căpăta oarecare consistență. 2.3.3. Complexul de canale (fig. 4, F) de pe traseul zidu- lui de apărare elenistic prezintă o orientare perfect identică cu edificiul H—I {supra 2.1.4), dar datarea inițială în epoca romană ⁶² a fost mai recent părăsită, optîndu-se pentru epoca elenistică⁶³. Totuși, absența totală a fundațiilor incintei în acest loc și dificultatea de a explica suportarea masei fortifi- cației de către structura complicată a canalelor, ce implicau și operații de întreținere, ca și unele argumente ale primului editor ar pleda pentru construirea lor în vreme romană. 2.3.4. Rămîne de explicat poziția distonantă în raport cu restul elementelor urbanistice coerente prezentate pînă acum a edificiului termal A, a piațetei B și a străzii C, care nici între ele nu au o orientare comună. Explicațiile deocamdată posibile nu pot depăși stadiul conjectural, deoarece pentru toate trei monumentele ca și pentru zonă în genere lipsesc cercetări stratigrafice. Chiar pentru cel dintîi — actualmente cel mai bine cunoscut datorită analizei strînse a lui Gr. Flo- rescu — cronologia fazelor — în special a celei de început — se sprijină exclusiv pe tipologia tehnicilor constructive, cu aproximațiile sporite implicate de valoarea acestor criterii într-o zonă periferică a Imperiului. Ridicate spre marginea orașului și la limita uscatului edificabil — nedepășită spre sud decît în secolul al IV-lea — orientarea aparte a terme- lor a fost poate determinată de configurația coastei în acest ⁶¹ Histria Z, p. 356. ⁶² „SCIV", IV, 1953, 1—2, p. 110; VI, 1955, 3—4, p. 525—526. ⁶³ Histria II, p. 327. loc și de traseul probabil, aici pe mal, al unei fortificații an- terioare. La această ultimă presupunere induce existența exact pe această linie a incintei din a doua jumătate a secolului al III-lea, abandonată la începutul secolului al IV-lea, ale cărei substrucții continuă în afara incintei secolelor IV—VII, încă 24,32 m spre vest⁶⁴ (fig. 4, K). Atestarea acestui din urmă tronson de fundații a generat o problemă încă nerezolvată în topografia și istoria fortificațiilor istriene. Gr. Florescu a postulat pe baza lui o extindere spre vest a incintei de la finele secolului 11 III-lea e.n. în raport cu cea construită la începutul secolului următor⁶⁵, iar autorii cercetărilor asupra zidului de apărare elenistic au întrevăzut posibilitatea închi- derii acestuia din urmă spre sud, pe linia fundațiilor amintite. Mai mult, spre a depăși obstacolul diferenței mari cronologice, s-a avansat ipoteza funcționării incintei elenistice pînă la distrugerea gotică din sec. III⁶⁶. Ambele ipoteze sînt însă acum în deplină contradicție cu datele ferme cîștigate mai recent pentru cronologia incintelor romane⁶⁷ și a suprafeței dintre ele. în contextul mai bine structurat al cunoștințelor actuale, singura explicație care ne pare plauzibilă implică disocierea cronologică a incintei din secolele III—IV și a tronsonului K. Acesta din urmă poate fi considerat restul unei linii de fortificație anterioare, refolosit doar parțial de incinta amintită. Anterioară deci mijlocului secolului al III-lea, substrucția în discuție nu e de pus în legătură cu in- cinta secolelor II—III de pe platou, care folosește fundații din blocuri mărunte, ci mai curînd cu incinta elenistică, așa cum s-a propus deja, fără a-i considera însă dezafectarea mai tîrzie de începutul secolului al II-lea e.n. Obiectivele B și C sînt instalate într-o zonă mai joasă, care se explică nu atît prin coborîrea substratului de rocă, ci — așa cum am mai subliniat — mai ales prin lipsa îndelun- gată a construcțiilor, ceea ce oferă un argument în plus ipo- tezei care rezerva aici spațiul pentru agora⁶³. în mod cu totul prezumptiv, orientarea particulară a celor două elemente s-ar putea motiva prin așezarea lor tîrzie într-o zonă multă vreme liberă, la a cărei resistematizare vechiul plan urban n-a mai fost riguros respectat. 2.4. în mod firesc, aspectul metric — esențial pentru defi- nirea completă a oricărui sistem urbanistic regulat greco- roman — ne-a interesat în cel mai înalt grad. Verificările făcute asupra intervalelor între arterele pînă acum cunoscute ne-au dus la constatarea unei organizări regulate și în această privință, bazate pe un modul de 30 m ( = 100 picioare), care se regăsește în diferiți multipli ai săi. Numărul suficient de mare de cazuri asigurate și mai ales repartizarea lor pe ambele coordonate ale caroiajului stradal (fig. 4) exclud posibilitatea unor coincidențe întîmplătoare. Din păcate, încercarea de reconstituire a aspectului metric trebuie să se oprească deo- camdată aici datorită absenței vreunei unități urbanistice de- plin delimitate chiar în nivelele romano-bizantine — pentru care o cercetare cu această finalitate nu a putut fi încheiată⁶⁹ — și cu atît mai puțin în cele romane timpurii. 3. Este evident astăzi că începuturile dominației romane la Histria — care sînt de plasat cu mai multă siguranță după o argumentare recentă la începuturile deceniului al 8-lea al secolului I. î.e.n.⁷⁰ — nu au adus imediat după sine o nouă organizare teritorială radicală a orașului. Realizarea unui nou program urbanistic în adevăratul înțeles al cuvîntului nu avea să se producă decît relativ tîrziu, la mai bine de un secol după intrarea Histriei în sfera politică a Imperiului roman. Avem deci a distinge în urbanistica acestei cetăți în perioada romană timpurie (de la sfîrșitul sec. I î.e.n. pînă la mijlocul sec. al III-lea e.n.) două etape substanțial diferite, al căror moment de demarcație e fixat de construirea incintei mai ample de pe platou. ⁶⁴ Ibidem, p. 322—324. ¹⁵⁵ Ibidem, p. 324. ⁶⁶ Histria II, p. 315—324. ⁶⁷ Cf. Al. Suceveana, „Dacia", N.S., XIII, 1969, p. 342 și n. 29. ⁶⁸ D. Theodorescu, art. cit-, p. 46. ⁶⁹ Cf. Al, Suceveana — C. Scorpan, art. cit., la n. 37. ⁷⁰ Alexandra Ștefan, Chronologie des inscriptions grecqu-es de Callatis etablie â l’aide du calculateur, „St. Cl.“ XV, 1973, p. 105—107; idem, „Akten des VI. Internat Kongr. f. Griech. u. I.at. F.pigraphik, 1972“, Miin- chen 1973, p. 471—472; idem, Le debut de la domination romaine dans le Pont Gauche: date et circonstances, „Actes XIIe Conference Internat. „Eirene", 1972" (sab tipar). https://biblioteca-digitala.ro Fig. 6. Histria romană — secolul I e.n. 1 — aria fortificată; 2 — traseul incintei din sec. II—III e.n. 3.1. începuturile primei etape, care acoperă ultimele de- cenii ale erei vechi și primul secol al erei noastre, sînt legate de semnificația ce se poate atribui momentului expansiunii orientale a lui Burebista și mai ales de discutarea urmărilor pe care le-a putut avea pentru urbanistica cetății. Argumen- telor de natură literar-istorică privind apartenența Histriei la seria de orașe violent afectate de acest eveniment⁷¹ li s-au adăugat în ultima vreme cele care interpretează în acest sens observații de ordin arheologic. încă din timpul cercetărilor de la zidul de incintă elenistic, autorii lor au avansat ipoteza distrugerii incintei și a orașului de către geți⁷² și a corelării cu acest eveniment a unor urme de incendiu. Cu ocazia publicării monografice mai recente a acestui monument, se precizează datarea în sec. I î.e.n. a segmentului meridional (Sectorul F) al incintei și se produce din nou ipoteza identității momentu- lui reconstrucției cu acela al evenimentelor legate de campania pontică a lui Burebista⁷³. După mai multe campanii, săpăturile asupra cartierului din nord-estul cetății au ajuns să determine un complex de situații, descris în detalii și ilustrat de astă dată și cu unele documente stratigrafice, care comportă și un strat de arsură și care definește în mod vizibil dezafectarea zonei sacre ca atare în urma unei distrugeri. Datate în cursul sec. I î.e.n.⁷⁴ aceste situații nu au fost puse însă în relație cu distrugerea provocată de Burebista decît mai tîrziu, în lucrări generale fără caracter arheologic, în care se consideră că incendiul, documentat către jumătatea sec. I î.e.n. în aria sacră — prea generalizat la întreg acest complex urbanistic spre a fi acci- dental — constituie proba unei catastrofe de extins la întreg orașul și că o astfel de distrugere nu putea fi provocată decît de atacul forțelor lui Burebista⁷⁵. Fără a încerca să negăm istoricitatea impactului getic asupra Histriei și nici valoarea probatorie a datelor arheolo- gice din zona sacră pentru repercusiunile lui materiale, nu putem elimina unele dificultăți de ordin metodologic în recon- stituirea unei succesiuni logice pe baza informațiilor prezen- tate pentru acest sector. Dacă incendiul general al zonei afir- mat în lucrările abia amintite e tot una cu stratul de arsura ⁷¹ Em. Condurachi, Histria l, p. 54-—55; D. M. P'ppid', / Greci ne! Basso Danubio, Milano, 1971, p. 147 sq. ⁷² „SCIV’, III 1952, p 24S și V, 1954, 1—2, p. 78 79 ⁷³ Histria H. ₚ. 319—320 ⁷⁴ „MCA", V, 1959, p. 286—287; VI, 1959, 270—271 și 273 ⁷⁵ D. M. Pippidi în DID I, 1965, p. 287; idem, Contribuții', 1967, p. 219—20, idem, / Greci, 1971, p. 149. descris în raportul preliminar citat⁷⁶, aceste dificultăți sînt reale. Raportul pentru campania 1956 fixează următoarea secvență cronologică: 1 — monumentele ariei sacre distruse; 2 — umplutură de pămînt (groasă de cca 40 cm), destul de uniformă ca structură, care include și acoperă monumentele egalizînd suprafața și conținînd material datat în sec. II—I î.e.n.; 3 — strat de arsură cu grosime între 1 și 12 cm, care acoperă întreaga zonă; 4 — peliculă de lut pur (grosime 1 —10 cm) sigilînd peste tot arsura și 5 — un al doilea strat de umplutură și nivelare cu material ceramic și regular tot din sec. II—I î.e.n.⁷⁷. Or, în această situație ar apărea că geții au incendiat nu monumentele arici sacre în iuncție, ci un strat de umplutură care acoperea această zonă deja distrusă într-un moment anterior. De altfel, așa cum este descrisă această bandă de arsură⁷⁸ și dat fiind contextul ei stratigrafie, ea nu are în nici un fel aparența unui incendiu care a m stuit monumente cu dărîmătura lor in situ, ci e de considerat ca una din operațiunile⁷⁹ efectuate, în mod organizat și cu răgaz, după dezafectarea zonei sacre, spre recuperarea ei în vederea unor construcții cu alt caracter. Această încercare de clarifi- care nu exclude realitatea unei distrugeri și schimbări de func- ție a ariei sacre nord-orientale în urma campaniei iui Bure- bista; informații particularizate sînt însă de așteptat de la raportul definitiv al explorărilor în acest punct. Ceea ce ne interesează în special în acest context este mai ales modul în care s-a produs reconstituirea cadrului urban în anii următori acestor evenimente. în această privință e de luat în discuție semnificația importantului document epigra- fic menționînd o „a doua întemeiere a cetății", databil tocmai în perioada care ne reține atenția³⁰. Pentru editorul inscrip- ției, „întemeiere" îmbracă sensul strict material de „zidire"⁵¹. „construire"⁵², și în urma acestei opțiuni determinarea excep- țională de „a doua întemeiere a cetății" este raportată la ac- tivitatea de reclădire a orașului⁸³ în deceniile din pragul erei noi. Consecvent acestei linii de restituire istorică, autorul c’tat este ținut a acorda același caracter excepțional și factorului determinant al acestei reconstrucții, anume d'strugerea provo- cată de atacul lui Burebista, calificată drept „catastrofa cea mai pustiitoare abătută pînă atunci asupra ei“⁵\ Nu intențio- năm să insistăm mai mult asupra proporțiilor ravagiilor pro- duse de geți — pentru care documentația arheologică disponi- bilă, trecută în revistă mai sus, e redusă și a căror măsură exactă va fi dată de cercetări viitoare — dar considerăm ori- cum prematură încercarea de a stabili o clasificare, după cri- teriul gravității, a distrugerilor suferite de Histria de-a lungul celor peste șase secole de istorie preromană, pentru care in- formațiile arheologice sînt și incomplete și inegale. Mai im- portant ni se pare a constata că datele avute la dispoziție pri- vind Histria în sec. I. e.n. nu susțin caracterul cu totul deo- ⁷⁶ v. nota 74. Lucrările de la nota 75 nu trimit direct la nici unul din cele două rapoarte ci la un raport definitiv de mult anunțat (v. D. M. Pippidi, „Dacia", NS. VI, 1962, p. 150, nota 24; idem, DID, I, p. 287, nota 83; idem, 1 Greci, p. 149, nota 84) și încă inedit, dar arsura din rapoartele preliminare este singura prezentată ca generală și datată în sec. I. î.e.n. ⁷⁷ „MCA", V, 1959, loc. cit. și Pl. III și IV. ⁷⁸ Ibidem, p. 286: „moale și pudroasă, neconținînd decît foarte mici fragmente de cărbune, ea indică arderea unor esențe moi; uneori, slabă, astfel că roșește pămînlul abia perceptibil, alteori ajunge să degradeze chiar piatra calcaroasă a unor monumente". ⁷⁹ Rostul acestei arsuri, împreună cu stratul de lut care o suprapune nemijlocit, a putut fi — mai probabil decît o încercare de consolidare a umpluturilor — de ordin ritual, de purificare și sigilare a unor monu- mente sacre distruse ce urmau a fi abandonate; cf. un procedeu simiar —- lasare și strat de lut ars — pentru sigilarea unui bothros, „MCA", IX, 1970, p. 179—180. ⁸⁰ D. M. Pippidi, Contribuții², 1967, p. 534-—-546; idem, „A doua întemeiere" a Histriei, în lumina unui document inedit, „St. CI." IX, 1967, p. 153 —166; idem, La seconde fondation d'Istros ă la lumiere d'un docu- ment inedit, „BCH“, XCII, 1968, 1, p. 226—240; pentru datare cf. Ale- xandra Ștefan, Applications des methodes mathematiques ă l'epigraphie, „St.CI.“, XIII, 1971, p. 38 sq.. ⁸¹ „St.Cl.", IX, 1967, p. 157: ... „după cea de-a doua întemeiere (sau zidire) a orașului". ⁸² „BCH“, XCII, 1968, 1, p. 228: „apris la seconde fondation (ou construction) de la cite". ⁸³ D. M. Pippidi, „St- Cl.“, IX, 1967, p. 159: „o gravă pustiire a orașului, urmată de reconstruirea lui în condiții echivalând cu o adevărată „a doua întemeiere" . . ."; p. 165: „ .. . deprinderea de a vorbi de reclă- direa orașuluii după catastrofa pricinuită de geți, ca de „a doua înteme- iere" e dovedită cu prisosință .. .". ⁸⁴ Ibidem, p. 163; cf. și p. 164—165: „... la mijlocul secolului l î.e.n. Histria a trecut printr-o primejdie de moarte. . „. . . fatala încer- care a fost resimțită ca o cezură in istoria cetății"... 48 https://biblioteca-digitala.ro Fig. 7. Histria romană — cca 100—cca 250 e.n. 1 — traseele drumurilor de acces restituite prin foto-interpretare; 2 — întregiri; 3 — axe urbanistice probabile; 4 — șanțuri defensive, a — traseu asigurat; b — traseu probabil; 5 — zone de locuire extra muros explorate; 6 — necropola tumulară; 7 — necropola plană (morminte datate); 8 — limita actuală a uscatului; 9 — limita actuală a terenului mlăștinos. https://biblioteca-digitala.ro sebit atribuit reconstruirii orașului în ultimele decenii ale se- colului precedent; atît modesta calificare drept „orășel"⁶⁵, cît și âuOev i a amintită în documente oficiale³⁶ și sărăcia monu- mentelor cunoscute pentru acest secol⁸⁷ fac dovada unei pe- rioade modeste sub toate aspectele⁸⁸. în același fel se prezintă și puținele construcții cercetate intra muros⁶⁹; un nou plan urban realizat într-o formă majoră la începutul acestei pe- rioade e greu de presupus și abandonarea ariei sacre de NE nu pare să fie efectul unei concepții novatoare de redistribu- ire a funcțiilor și a spațiilor, ci mai curînd mărturia lipsei de resurse pentru refacerea ei. De asemenea, și în primul rînd, menținerea acelorași cadre ale orașului prin repararea vechii incinte de epocă elenistică constituie o probă în plus în acest sens⁹⁰. în aceste condiții, interpretarea mai recentă după care „a doua întemeiere" ar avea o valoare simbolică politică, referindu-se la integrarea Histriei în Imperiul roman în condițiile privilegiate ale unui statut juridic care să-i con- serve autonomia tradițională⁹¹ prezintă calitatea de a nu constrînge la a acorda reconstrucției urbane a Histriei după atacul getic un caracter pe care informațiile de pînă acum nu-1 sprijină. Imaginea Histriei în sec. I e.n. nu poate fi decît imprecisă (v. fig. 6) și nu poate fi mobilată decît cu cîteva ziduri ale unei locuințe modeste în zona de NE (D)⁹², cu mai multe faze de construcție, și ale alteia, adosată zidului de incintă (G)⁹³,- chiar limitele arici urbane nu pot fi decît bănuite în linii mari, fără nici un element de siguranță pentru laturile de NV, N, E și SE, cu singurul sprijin pentru latura de V oferit de traseul incintei elenistice — pentru care cercetări viitoare vor trebui să distingă porțiunile utilizate în această ultimă epocă de funcționare — iar pentru latura de S oferit de tronsonul K (v. supra 2.3.4.). Singura mențiune privind vreun edificiu al orașului acestei epoci se referă la un vaoț existînd în vremea lui Augustus și dedicat acestuia⁹⁴. Nici o precizare nu e posibilă în privința unui eventual spațiu locuit extra muros și a localizării necropolei plane; e doar probabil că unii dintre tumulii reperați în vestul platoului (supra 1.2.2. și 1.2.4 i) au început să fie ridicați încă de la începutul acestei perioade. 3.2. Restructurarea urbanistică a Histriei se produce către începutul secolului al II-lea e.n. și noul program se operează în spațiul mult amplificat creat de noua incintă instalată pe platoul occidental; datarea acestui important moment — încadrat inițial mai vag prin analiza tehnicii de construcție a incintei⁹⁵ — începe să fie precizată prin explorarea rigu- roasă a complexelor în contact cu zidul de apărare⁹⁶. Așe- zată suficient de sus pe panta orientală a platoului pentru a putea domina întreaga platformă spre V, această fortificație prezintă caracterul ofensiv specific epocii: grosime redusă (1,80—1,90 m), bastioane interioare de mici dimensiuni (1,80—3,60 m) dispuse la intervale mari (30—35 m și 28 m lîngă porți), din care s-au păstrat 8⁹⁷ și poate fi restituit un al 9-lea. După reconstituirea lui Gr. Florescu și porțile aveau în faza inițială același caracter, fiind apărate de bas- ⁸⁵ Strabon, Geogr., VII, 6, 1: rroXîxviov ⁸⁸ V. Pârvan, Histria IV, nr. 16 (= SEG, I, 329); J. H. Oliver, „Greek, Roman and Byzantine Studies", VI, 1965, p. 143—156; D. M. Pippidi, Contribuții?, 1967, p. 349—385. ⁸⁷ D. M. Pippidi, în Melanges offerts « K. Michalowski, Warszawa, 1966, p. 619—623. ⁸⁸ Cf. Em. Condurachi, Histria I, p. 54—55; D. M. Pippidi, Contri- buții, p. 543—544, subliniază pe bună dreptate aceste împrejurări; idem, „St. Cl.“, IX, 1967, p. 164; cf. H. Nubar, Histria HI. 1973, p. 60—61. ⁸⁹ Supra, notele 42—45. ⁹⁰ Momentul Burebista prezintă astfel, sub raport urbanistic, urmările cele mai modeste în raport cu celelalte mari distrugeri atestate pentru epoca greacă la sfîrșitul secolului al Vl-lea î.e.n. și la mijlocul sec. al IV-lea î.e.n., amîndouă succedate de reorgranizări teritoriale radicale și de deplasarea liniilor de fortificații; cf. M. Coja, articolele citate la nota 24 și D. Theodore :cu, art. cit. ⁹¹ Supra, nota 70. ⁹² v. fig. 5 a, b.c./1957 și supra, nota 42 și 43—45. ⁹⁸ Histria II. p 321 și PI. XXI. ⁹⁴. D. M. Pippidi, Histria I, p. 51 sq., nr. 9 ⁹⁵ Gr. Florescu, Histria I, p. 292; idem, „SCIV“, IV, 1953, 3—4, p. 601 (perioada Domitian — Hadrian); cr. G. Bordenache, „Rendic. Accad. Archeol. T.ett. Belle Arti —• Napoli“ voi. XXXIV, 1959 (1960), p. 183, n. 1. ⁹⁶ M. Coja, Contribuții la cunoașterea epocii romane la Histria, co municare la Sesiunea Pontica, Constanța 1970, citată de H. Nubar, Histria III, p. 61, nota 205 (construire în vremea lui Traian). ⁹⁷ Cf. Histria I, p. 285—293 și 180—197; Gr. Florescu, „SCIV“, IV, 1953, 3—4, p. 597—609. tioane interioare, care abia în faza a doua sînt dublate de turnuri exterioare⁹⁸. Două porți conservate și a a treia res- tituită întrerup la intervale mari (cca 170 m) traseul pînă acum cunoscut al acestei incinte orientate NNE-SSV, cu un tronson sudic abătut spre SE. Considerată pînă acum o simplă linie de baraj spre V, contestîndu-i-se uneori carac- terul de zid de apărare propriu-zis", în fapt extremitățile nu-i sînt cunoscute¹⁰⁰. Nu există însă argumente peremptorii pentru a nega posibilitatea închiderii ei spre E, pe laturile de N și de S, cu atît mai mult cu cît imaginea multă vreme încetățenită după care toate fortificațiile Histriei — cu ex- cepția celei romano-bizantine — n-ar fi fost decît linii de- fensive N-S, din țărm în țărm¹⁰¹, nu se mai poate susține, dat fiind că atît incinta arhaică de pe platou cît și cea ele- nistică au atestate laturile de S, de-a lungul țărmului. Incinta romană era dublată de mai multe șanțuri. Cele două exterioare sînt mai bine cunoscute, fiind cercetate în puncte mai numeroase¹⁰²; cel mai apropiat de zid, atestat în- tr-un singur punct, are nevoie de verificări suplimentare¹⁰³. E probabil ca nu toate trei să fi fost realizate din momen- tul ridicării incintei¹⁰⁴. Pentru spațiul urban astfel delimitat (fig. 7), elementele concordante analizate mai sus (2.3 și 2.4) încep să schițeze tabloul unei concepții urbanistice unitare pentru ansamblul orașului, materializată în primul rînd printr-un sistem de orientare asigurat pînă acum pe suprafețe mari în estul, cen- trul și sud-vestul său, și pe care axele restituite în zona înaltă orientală îl determină ca sistem ortogonal. Orientarea axelor majore ale unităților constructive și ale străzilor (ENE-VSV și NNV-SSE) denotă preocuparea pentru o dis- punere favorabilă în raport cu direcția vînturilor dominante de iarnă (NNE-SSV) și cu expunerea solară. Referințele de ordin metric restituite acestui sistem sînt foarte importante pentru încadrarea lui în variatele scheme urbane ale anti- chității clasice. Nedispunînd încă de determinări foarte exacte, de ordinul centimetrilor, datorită faptului că au fost ope- rate asupra caroiajului stradal romano-bizantin — reflex tîrziu al caroiajului originar — șî nu asupra elementelor cunos- cute din sec. II—III e.n., care nu permit încă măsurători semnificative, modulul restituit constituie totuși un indiciu caracteristic. Verificat în suficient de numeroase cazuri pe ambele ordonate și mai ales, funcționînd pentru axele celor două porți păstrate (v. fig. 4), acest modul are valoarea constantă de 30 m și nu e lipsit de interes a semnala că în cetatea-mamă, la Milet, a fost restituit același modul destul de rar întîlnit¹⁰⁵. Deși departe de a fi completă, imaginea pe care am reconstituit-o nu face posibilă identificarea unui plan urban de tip roman, cu intersecție axială a două mari artere deter- minînd un punct de interes central, plan pe care nu-1 con- statăm, de altfel, nici în organizarea orașului romano-bizan- tin, la care ar fi fost justificat de unicul acces major dispus în centrul fortificației; e mult mai probabil ca spațiul urban să fi fost organizat per strigas, în manieră greacă. Trăsătu- rile enumerate pînă acum sînt proprii concepțiilor urbanis- tice de tradiție greacă și constituie suficiente argumente spre a putea apropia programul urbanistic realizat la Histria în sec. II e.n. de marile modele clasice relevînd din doctrina lui Hippodamos din Milet¹⁰⁶. Nu ni se pare imposibil ca ⁹⁸ Histria I, p. 290—291. ⁹⁹ G. Bordenache, art. cit., p. 182: „non un muro di ciuta, ma un semplice sbarramento”. ¹⁰⁰ Cf. „SCIV“, I, 1950, 1, p. 76; III, 1952, p. 265; Histria I, p. 180; 286; „MCA“, V, 1959, p. 303. ¹⁰¹ G. Bordenache, art. cit., p. 179; D. M. Pippidi, Contribuții², p. 93—94. ¹⁰² M. Coja, „SCIV“ 15, 1964, 3, p. 383 sq., fig. 2; idem, ,.MCA“ IX. 1970, p. 202, sq., fig. 19. ¹⁰³ Histria I, p. 95, 180 (șanț adînc de 1,50 m la 2,50 m depărtare de zid); 292 („... ridul are in fața lui două șanțuri, separate de un val după cum s-a constatat 'n secțiunea Zi. Șanțurile sînt largi de cîte 7.50 m, iar în fața zidului e o berma largă de cca 4 m“); Contradicție la lărgi- mea bermei: 2,5 sau 4 m?; cf. Gr. Florescu, art. cit. p, 601, n. 1. ¹⁰⁴ Histria I, p. 95 '°⁵ Cf. F. Castagnoli, Ippodamo di Mileto e ['urbanistica a planta or- logonale, Roma, 1956, p. 15—16: latura asigurată are 29,50 m. ¹⁰⁸ Cf. R. Martin, L’Urbanisme dans la Grece antique, Paris, 1956, p. 97—126; cf. F. Castagnoli, op. cit.; idem, Recenti ricerche sull’urbanistica ippodamea, „Arch. CIass“, XV, 1963, 2, p. 180—197; idem, Sull’urbani- stica di Taurii, „La Parola del Passato", CXXXIX, 1971, p. 301—-307; idem, Orthogonal Town Planning in Antiquity, Cambridge-Massachussetts, 1971 (non vidi). https://biblioteca-digitala.ro planul Histriei romane, cu sistemul de orientare și structura sa metrică, să continue direct liniile de organizare ale cetă- ții preromane și ca, în această ipoteză, axele nucleului urba- nistic grecesc din partea de est a orașului să fi fost extinse la începutul sec. II e.n. și asupra zonei de V și de SV, aceasta din urmă abia de curînd cîștigată pentru construcții. Din păcate, absența pentru moment a oricărui indiciu despre forma, dimensiunile și orientarea unităților urbanistice (insu- lae) exclude posibilitatea definirii complete a schemei urbane. De asemenea, nu e încă posibilă o imagine a organizării funcționale zonale a orașului; exceptînd cele două complexe termale (A, J), de caracter public — amplasate periferic, ambele pe latura de S —, zona de locuire în punctul unde au fost săpate străzile 1 și 2 și un punct de producție meș- teșugărească la est de edificiul E, celelalte două mari obiec- tive: E și H-I (acesta din urmă, prin proporții, probabil de caracter public) nu au funcțiile cunoscute, iar restul su- prafeței necercetate este mult prea mare. Nu poate fi vorba nici de o decupare pe epoci, nici măcar pentru puținele monumente cunoscute: doar termele J sînt sigur databile în perioada restructurării de la începutul sec. II e.n.,¹⁰⁷ în vreme ce termele A au încă un moment de construcție in- cert¹⁰⁸, iar obiectivele B, C și E sînt lipsite de orice preci- zare cronologică. Complexele H—I și L sînt atribuite pri- mei jumătăți a sec. III e.n.¹⁰⁹. Celelalte două puncte M și N unde s-au practicat sondaje nu furnizează nici un indiciu, nici cronologic, nici funcțional¹¹⁰. Primul plan al Histriei romane (fig. 7) a putut fi sensibil îmbogățit pentru zona platoului occidental prin precizările aduse de interpretarea fotografiilor aeriene în ce privește tra- seele drumurilor (supra 1.2.1 și 1.2.4) și articularea spațiului liber de siguranță din fața incintei și a șanțurilor cu suprafața afectată necropolei tumulare (supra 1.2.2 și 1.2.4.i). Cartarea punctelor unde a fost constatată o locuire desfășurată în forme modeste în afara zidurilor, în prima parte a sec. II e.n.¹¹¹, ca și a mormintelor plane sigur datate la sfîrșitul aceluiași se- col și în prima jumătate a celui următor¹¹² completează această imagine. Explorările arheologice din ultima vreme au conturat tot mai precis realitatea unei distrugeri către sfîrșitul sec. Il.e.n., pusă în legătură cu incursiunea costobocilor¹¹³. Deși efectele materiale nu au fost neglijabile, din cîte se poate judeca pînă în prezent, acest moment nu pare să fi afectat structura ur- banistică a cetății, de vreme ce atît zidul de apărare cît și alte monumente au fost reparate pe aceleași fundații. Acestui eveniment i se atribuie încetarea locuirii din afara zidurilor și avansarea spre E a necropolei plane¹¹⁴. La restituirea peisajului urban al Histriei acestei perioade contribuie — din păcate în chip încă incomplet și fără pre- ciziuni topografice — informații epigrafice și numismatice sau documente epigrafice pe suport arhitectonic. în acest fel sînt atestate pentru sec. II e.n. șapte edificii¹¹⁵ de dimensiuni diferite — fie temple, fie construcții civile cu colonadă, fie portice —, un templu al lui Liber-Dionysos¹¹⁶, o grotă — mithraenm^⁷ iar pentru secolul următor refacerea unui ma- ¹⁰⁷ Al. Suceveanu, „Dacia", N.S., XIII, 1969, p. 329—340. ¹⁰⁸ Gr. Florescu, Histria I, p. 140: epoca Severilor, p. 300: posibilă fază anterioară epocii Severilor; idem, „SCIV" IV, 1953, 3—4, p. 604; cea mai veche fază a termelor datată în perioada Domitian-Hadrian; cf. Al. Su- ceveanu, art. cit., p. 345, care înclină pentru o datare încă mai veche. E posibil ca orientarea diferită a termelor A să se explice prin faptul că au fost ridicate înainte de realizarea noului plan urban. ¹⁰⁵ H. Nubar, „MCA", IX, 1970, p. 196—201; „Dacia", N.S. X, 1966, p. 31, nr. 57 D; XI, 1967, p. 364—365, nr. 54/3; XII, 1968, p. 428—429, nr. 57/3; XIII, 1969, p. 518—519, nr. 74/4; XIV, 1970, p. 443—444, nr. 79; cf. Al. Suceveanu, art. cit., p, 341 și nota 11; cf. M. Coja, comunicarea citată și H. Nubar, Histria HI, p. 64 și nota 222. ii» Histria I, p. 176—180. 1’1 Histria I, p. 200—204; 211—212; „MCA", IV, 1957, p. 25. 39; VI, 1959, p. 287; IX, 1970, p. 209—210; cf. și Al. Suceveanu, „SCIV" 18, 1967, 2, p. 249 sq; M. Coja, „Dacia* N.S., XIV, 1970, p. 116. ”² „MCA", IV, 1957, p. 27—31; p. 33—36; VIII, 1962, p. 413. 1’³ Intîia dată de Gr. Florescu, Histria I. p. 293; idem, „SCIV", IV, 1953, 3—4, p. 601; Al. Suceveanu, art. cit-; cf. H. Nubar, Histria HI. p. 64 și nota 217, cu bibliografia problemei. ”⁴ Al. Suceveanu, art. cit., p. 251 1’5 V. Pârvan, Histria IV, p. 611, nr. 21 (cf. Histria VII, p. 60, nr. 47 și „Dacia*, II. 1925, p. 211 sq., nr. 15 și 16); p. 612, nr. 22; p. 615, nr. 23; Histria VII, p. 61, nr. 48; cf. S. Lambrino, Histria romaine d la lumiere des fouilles, „REL", 1931, p. 5 (extras), nota 1. ¹,⁶ D. M. Pippidi, Histria I, p. 524 sq, nr. 15 ¹,⁷ V. Pârvan, „Dacia", II, 1925, p. 218, nr. 21. ¹¹⁸ D. M. Pippidi. Histria I, p. 514, nr. 11; idem, Contribuții², p. 464—480. cellum¹¹⁸, a gymnasiului¹¹⁹ și a portului¹²⁰, în legătură cu acesta din urmă existînd și un turn-far¹²¹. Grație unei inscrip- ții din sec. II știm că una din arterele orașului se chema „Strada sacră" (‘Ispi nZav sta)¹²². Cercetările viitoare vor trebui să umple lacunele foarte mari pe care le prezintă acest plan preliminar și vor avea de fixat componente majore ale topografiei urbane histriene: în primul rînd limitele orașului și traseul fortificațiilor, poziția portului — pentru care unele indicii încep să se contureze (v. supra 1.2.4.c) —, a pieții publice, a teatrului etc. Ceea ce se poate, credem, reține ca un bun cîștigat, încă de acum sînt indiciile dezvoltării Histriei în sec. II—III e.n. după un plan director făcînd apel la cele mai bune tradiții grecești ale școlii urbanistice hippodamice. Realizarea lui în condițiile de secu- ritate și relativă prosperitate ale epocii Principatului avea să ridice din nou Histria de la modestul koXiXviov din primele decenii ale erei noastre (v. fig. 6) la nivelul unui centru urban bine structurat în ansamblu (v. fiș. 7) și îngrijit în detalii, pentru care calificarea de XapTrpoTaTrj -oXtp răspundea unor realități. Problemele apărării zonei arheologice a Histriei Rezervația arheologică actuală, care e limitată spre vest la linia zidului de apărare din sec. II—III e.n., trebuie extin- să cu absolută urgență la totalitatea platoului occidental și a zonei de contact imediate, care constituie parte integrantă a orașului grec (sec. VII—I î.e.n.) iar în epoca romană și ro- mano-bizantină (sec. I—VII e.n.) a cuprins monumente de importanță majoră: construcții de locuire periferică, drumu- rile și cimitirele cetății. Așa cum toate cercetările de pînă acum în această zonă au arătat-o, arăturile repetate au cobo- rît pînă la nivelul monumentelor orașului grec, începînd să afecteze direct complexele arheologice aflate peste tot la adîn- cime minimă (0,20—0,30 m); peste 30 din tumulii funerari au fost, de asemenea, total nivelați. Propunem ca întreaga zonă încadrată de limitele planului de la fig. 3 să constituie o rezervație arheologică prioritară, urmînd ca în viitorul apro- piat să fie căutată o soluție pentru protejarea întinsei necro- pole tumulare din sec. VII î.e.n.—III e.n. RF.SUME L’instauration de la domination romaine (fin du Ier s.av.n.e.) n’a pas entraîne toui de suite un changement des cadres urbains; Histria du Ier s. de n.e. conserve la muraille d’epoque hellenistique (fig. 6) et Ies quel- ques monuments connus ont une allure tres modeste. Une modification im- portante de l’aspect de la viile ne se produit qu’au seuil du IIe s., quand le deplacement de la ligne de la nouvelle enceinte accroît considerable- ment l’espace urbain, dont on constate l’organisation selon un schema re- gulier, orthogonal. L’orientation des edifices (fig. 4, E—J) et des rues (/, 2) de la nouvelle pârtie de la viile se retrouve aussi dans la moitie o- rientale, conservee par Ies rues de basse epoque (4—-18) et dont Ies inter- valles sont toujours des multiples de 30 m. Cette organisation releve d’un plan de tradition grecque, articule per strigas. L’interpretation d’une cou- verture aerienne verticale de 1969 (fig. 2), utilisee aussi pour elaborer une restitution photogrammetrique tres pousse (fig. 3), a enrichi d’importantes precisions Vimago Histriae. On a fixe le trace de plusieures voies d’acces, i’amplacement probable d’une troisieme porte de la muraille et la position d’environ 40 tumuli entierement aplatis (fig. 7), ainsi que Ies limites d’une puissante anomalie qui epouse Ies bords du plateau ouest, liee sans doute aux phases d’habitat qui s’y est developpee â l’epoque grecque (fig. 3). Legende des plâns: Fig. 4: 1-monuments romains (Ier s.—250 de n.e.); 2-en- ceinte hellenistique (IVe s.a.v.n.e. — Icr s. de n.e:); 3-monuments de basse epoque (25O-VIIe s. de n.e). Fig. 5: Plan des fouilles du quartien NE, re- constitue par l’auteur â partir des plâns partiels publies; Ie emplacement du temple A; 2-structures du Ier s. de n.e.; 3-murs des Ier-IIIc s. de n.e. rem- ployes dans Ies substructions des bâtisses de basse epoque; 4-constructions des IVe—VIIe s. de n.e. Fig. 6 Histria romaine-Ier s de n.e.; Ier aire for- tifice; 2-muraille des IIe—IIIe s. de n.e. Fig. 7: Histria romaine — cca 100-—cca 250 de n.e.; 1-voies d’acces restituees par photointerpretation; 2-traces probables; 5-zones d’habitat extra muros explorees; 7-necropole pla- ne (tombes datees); 8-limite actuelle de la terre ferme; 9-limite actuelle de la zone marecageuse. ¹,⁹ V. Pârvan, „Dacia, II, 1925, p. 208, nr. 10. ¹²⁰ Idem, Histria IV, p. 91, nr. 27 și 93, nr. 28. ’²’ cf. H. Nubar, Histria III, p. 65, nota 231 (cu bibliografia ante- rioară) și p. 130, nr. 719. ’²² Em. Popescu, „Dacia", N.S., IV, 1960, 273—296. https://biblioteca-digitala.ro NOI PUNCTE DE VEDERE ASUPRA VECHIMII ȘI ETAPELOR DE CONSTRUCȚIE ALE BISERICII MITROPOLITANE DIN TÎRGOVIȘTE* --------------------------------- arh. CRISTIAN MOISESCU --------------------------------- Privind cele cîteva imagini — fotografii, desene și rele- vee — care ne-au rămas de la vechea biserică a Mitropoliei din Tîrgoviște, ceea ce se face remarcat încă de la început este silueta masivă a edificiului, realizată prin alipirea a două construcții ridicate în epoci diferite. Asupra datării acestor două părți ale bisericii a existat în trecut o totală di- vergență de păreri (fig. 1). Nu vom intra în amănunte asupra istoricului acestor în- cercări de datare, ele fiind în linii mari cunoscute celor care se ocupă cu studierea vechii noastre arte. Amintim doar, că în timp ce arh. Petre Antonescu data biserica în secolul al XV-lea¹, Spiridon Cegăneanu, studiind monumentul numai după o acuarelă a lui Szatmary, îl considera ca fiind ridicat înainte de domnia lui Neagoe Basarab, iar exonartexul, nu- mit de el pronaos, ca fiind construit în timpul domniei aces- tui voievod, odată cu bisericile mănăstirilor Snagov și Argeș². Atît Virgil Drăghiceanu³ cît și arh. N. Ghika-Budești⁴, ba- zați mai ales pe data menționată în pisanie, sînt de acord că biserica a fost începută în vremea domniei lui Neagoe Ba- sarab și terminată mai tîrziu în vremea domniei lui Radu Pai- sie sau chiar Matei Basarab. în sfîrșit, cercetări mai noi au încercat să stabilească ca partea dinspre răsărit a bisericii (formată din altar, naos și pronaos) ar fi fost ridicată la începutul secolului al XV-lea în timpul domniei lui Mircea cel Bătrîn, pe cînd exonartexul a fost construit din inițiativa lui Neagoe Basarab⁵. Față de propunerile de datare menționate mai sus, trebuie arătat de la început că am ajuns la un nou punct de vedere, ca urmare a studierii celor publicate pînă acum, întregite cu interpretări de ordin istoric, coroborate cu unele observații stilistice efectuate asupra fragmentelor bazelor de cruci și an- cadramentelor de uși și ferestre, aflate în inventarul Muzeului de istorie din Tîrgoviște⁶. Din cercetarea releveului întocmit de arh. G. Sterian îna- inte de distrugerea monumentului⁷ (fig. 2, 3), în prezent sin- gurul document pentru cunoașterea planului și elevației bise- ricii mitropolitane, cît și a celor cîteva desene sau fotografii păstrate⁸ (fig. 1), rezultă — după cum au remarcat majorita- tea cercetătorilor — că exonartexul nu se lega organic de par- tea mai veche, dinspre răsărit, a bisericii. în timp ce înălțimea cornișelor era diferită, friza, formată dintr-o succesiune de arcaturi în plin cintru așezate pe console, care se întorcea și pe fațada de vest a primei construcții, lipsea la exonartex, de unde rezultă evident existența a două etape de lucrări. Că exonartexul a fost cel din urmă zidit ne-o arată dependența funcțională, logică, a diferitelor părți ale clădirii. * Textul de față reia cu mici modificări, necesare pregătirii pentru tipar, pe cel al comunicării cu același titlu prezentată la Sesiunea științi- fică a muzeelor, București 1966. Desenele care ilustrează textul aparțin autorului. ¹ Petre Antonescu, Arhitectura religioasă la români. Cele mai vechi biserici, I, București, 1907, p. 16 și 19—20. ² Sp. Cegăneanu, Cîteva observații în legătură cu vechea Mitropolie din Tîrgoviște, „BCMI", VI, 1913, p. 123—127. ³ Virgil Drăghiceanu, Mitropolia Tîrgoviștei. Note istorice și arheo- logice, (cu 18 ilustrații și planuri), București, 1933. ⁴ N. Ghika-Budești, Evoluția arhitecturii în Muntenia, partea întîi, în „BCMI", fasc. 53—-54, Vălenii de Munte, 1927, p. 19—23. ⁵ Virgil Vătășianu, Istoria artei feudale în țările române, voi. I, București, 1959, p. 204—207; Grigore lonescu, Istoria arhitecturii în Ro- mânia, voi. I, București, 1963, p. 147—148; Istoria artelor plastice în România, voi. I, București, 1968, p. 154. ⁶ Toate aceste elemente aparținînd construcției vechii biserici mitro- politane au fost recuperate în urma dărîmării de către arhitectul A. Le- comte de Noiiy a întregului edificiu, în jurul anului 1890. ⁷ Publicat mai întîi de N. Ghika-Budești (op. cit., pl. LIII—LVI) apoi de Virgil Drăghiceanu (op. cit., fig. 4—7). Tn arhiva Catedrei de Istoria arhitecturii a Institutului de arhitectură „Ion Mincu" din Bucu- rești, se păstrează releveul detaliat și foarte exact al bisericii Mitropoliei, întocmit de Lecomte de Nouy și în baza căruia monumentul trebuia res- taurat. în fapt, după concepția arhitectului „restaurator", acesta a fost înlocuit cu o construcție nouă care nu reproduce de fel, ca dimensiuni sau înfățișare, imaginea valoroasei biserici demolată pînă la temelii. ⁸ Fotografia de la fig. 1 a fost reprodusă după Pavel Chihaia, Contribuții la problema originii și structurii orașelor de reședință din Țara Românească, „SCIA“, tomul 17, nr. 1/1970, p. 70, fig. 8. Gavriil Protul, aflat în Țara Românească cu prilejul sfin- țirii mănăstirii Argeșului, relatează în panegiricul său că, Nea- goe Basarab . . zidi mitropolia din Tîrgoviște mare și fru- moasă cu opt turle și tot rătunde cum să satură ochii tuturor de vederea ei“⁹, ceea ce dovedește că în august 1517 era ridi- cat și exonartexul cu cele trei turle ale sale, alături de prima construcție încununată de 5 turle. Dovada certă în sprijinul acestei datări, în afara celor amintite în pisanie¹⁰, este scrisoarea'adresată de Neagoe Ba- sarab brașovenilor în 26 aprilie 1520, prin care îi invită sa participe la sfințirea bisericii și unde menționează că dispusese rezidirea sa din nou („ecclesiam nostram neve Castrum quam noviter reedificare:')™, în sensul — credem noi — de adăugire a unei noi construcții la cea existentă. Admițînd deci că ridicarea exonartexului a avut loc la sfîrșitul celui de-al doilea deceniu al secolului al XVI-lea, ră- mîne de stabilit în continuare în ce perioadă și cărui voievod îi datorăm zidirea celei dintîi construcții a bisericii. Părerea că a existat la Tîrgoviște un mare lăcaș ridicat la începutul secolului al XV-lea, identificat cu prima construc- ție a bisericii Mitropoliei, apare în momentul de față nevero- similă. Principalele argumente prin care prof. Virgil Vătășianu propunea această datare a monumentului¹² se bazau în linii mari pe următoarele observații: — identitatea planului bisericii Mitropoliei cu cel al bi- sericii Sf. Nicolae de la Argeș, legate printr-o aceeași funcție, biserică de curte domnească; — apariția unui decor romanic alcătuit din friza de arca- turi semicirculare, construite din cărămidă și așezate pe mici console, asemănător cu cel al bisericii mănăstirii Manasija, zi- dită de Ștefan Lazarevici între anii 1406—1418 în Craina sîrbească, pe valea Moravei. Referitor la cel dintîi argument, apare evident faptul că în interiorul celor două lăcașuri găsim o dispunere identică a încăperilor în cadrul aceluiași tip de plan: un pronaos în- gust, urmat de un naos de tipul cruce greacă înscrisă, înche- iate spre răsărit cu absida altarului încadrată de pastoforii. Ținînd seamă de aceste asemănări structurale, există desigur o apropiere între cele două monumente. Dar, în timp ce bi- serica Mitropoliei tîrgoviștene prezenta o rezolvare diferită a boltirii naosului, unde spațiile de formă pătrată dintre bra- țele crucii erau acoperite cu calote (fig. 2), la care se adaugă plastica monumentală reprezentată prin cinci turle (fig. 3, 4, 5), amintind astfel de prelucrările sîrbești ale tipului, la biserica de la Argeș calotele sînt înlocuite cu bolți semicilindrice dis- puse longitudinal, prezentînd și prin aceasta analogii cu mo- numente aparținînd școlii provinciale a Greciei bizantine, mai ales cu unele biserici din Bulgaria și Macedonia, cum ar fi cea a Pantocratorului din Mesembria și Sf. Petru și Pavel din Tîrnovo, datate larg în secolul al XlV-lea, sau cu biserica Sf. Apostoli din Salonic, construită la începutul aceluiași secol¹³. ⁹ Gavriil Protul, Viața și traiul Sf. Nifon Patriarhul Constantinopo- lului, Ed. Tit. Simedrea, Buc., 1937, p. 28. ¹⁰ Virgil Drăghiceanu, op. cit,, p. 6; textul pisaniei, datînd din 1537, este cunoscut după o transcriere din secolul trecut. ¹¹ E. Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, VI—1, București, 1887, nr. 443. ¹² V. Vătășianu, op. cit., p. 204—205. ¹³ Cf. K. Miatev, Arhitectura v srednovekovna Bălgaria, Sofia, 1965, p. 153, 156—159; Adriano Alpago Novello, Grecia Bizantina, Milano, 1969, p. 72, 73, 95. Este necesar să subliniem faptul că, deși există oare- care apropieri între monumentele citate și lăcașul argeșean, sînt prezente totodată deosebiri însemnate. Biserici'e Sf. Petru și Pavel din Tîrnovo și Pantocratorul din Mesembria se caracterizează printr-o plastică decorativă specială, iar punctele de sprijin ale turlei naosului sînt coloane de piatră. In plus, la biserica Sf. Apostoli din Salonic, făcînd abstracție de anexe, bolțile compartimentelor dintre brațele crucii naosului sînt de tipul celor „în cruce". Imaginea spațială a bisericii domnești de la Argeș apare astfel mai apropiată de cea simplă a bisericilor macedonene, aparținînd aceluiași tip structural, la care folosirea stîlpilor de zidărie este curentă, iar fațadele excelează printr-o tratare mai sobră, fără o decorație bogată. Dar, în afara planului simplu, mai apar diferențe în compunerea plasticii https://biblioteca-digitala.ro Așadar, biserica Mitropoliei din Tîrgoviște a fost rezol- vată într-o altă variantă a tipului structural „cruce greacă înscrisă cu puncte de sprijin" decît biserica Sf. Nicolae de la Curtea de Argeș, neputînd fi vorba de o filiație directă. Presupusa funcție de biserică de curte domnească atribuită acestui lăcaș al Mitropoliei nu poate fi acceptată. Cercetările arheologice și de arhitectură efectuate la Tîrgoviște în ultimii ani au precizat că primele construcții ale curții domnești de aici — case de locuit și biserică înconjurată cu un zid de apărare — aflate în partea de nord-vest a complexului aulic amplificat ulterior, aparțin cel tîrziu începutului secolului al XV-lea¹⁴, fiind deci exclusă posibilitatea existenței unei reșe- dințe domnești în altă parte a orașului în această vreme și implicit a unui lăcaș de cult aparținînd acestei curți. Nici apariția frizei alcătuită din arcaturi semicirculare așezate pe console în retragere nu poate constitui un argument în favoarea datării bisericii în ultimii ani ai domniei lui Mir- cea cel Bătrîn. monumentale sau uneori în boltirea compartimentelor dintre brațele crucii. Amplificarea planului cu o travee specială, dispusă între naos și altar, cît și dezvoltarea anexelor răsăritene, elemente caracteristice bisericii Sf. Nicolae Domnesc, lipsesc la monumentele macedonene. Aceste observații ne determină în final să considerăm biserica de la Argeș ca un monument original, rod al creației unor meșteri macedoneni, cărora li s-a cerut prin program o rezolvare structurală diferita de exemplele cunoscute lor, rezul- tată din necesitatea obținerii unui lăcaș destinat să îndeplinească funcții complexe. ¹⁴ Cf. N. Constantinescu, Contribuții arheologice asupra curții dom- nești din Tîrgoviște, secolul al XlV-lea—secolul al XVI, „SCIV", 1964, nr. 2, p. 225—240; Gh. Cantacuzino, Date arheologice în legătură cu cro- nologia unor construcții ale curții domnești din Tîrgoviște, „Monumente istorice, studii și lucrări de restaurare", nr. 3, București, 1969, p. 147— 151; Cristian Moisescu, Prima curte domnească de la Tîrgoviște, „BMI“, anul XXXIX, nr. 1, 1970, p. 11—15. Valabilitatea tezei după care apariția acestui element de tradiție romanică ar fi apărut la biserica Mitropoliei din Tîr- goviște ca o influență sîrbească, mai precis inspirată din de- corația bisericii mănăstirești Resava-Manasija¹⁵ nu potate fi contestată. Cu toate acestea, ipoteza colaborării în acea pe- rioadă a unui meșter trimis în Țara Românească de către despotul Serbiei, ale cărui strînse relații cu Mircea cel Bătrîn ne sînt cunoscute, este mai greu de acceptat. Dar, reținînd ideea influenței, știm, din exemplele cunoscute, că procesul ca atare nu se produce niciodată atît de rapid. Nu este oare mai firesc să admitem asimilarea acestor influențe sîrbești de către arhitectura Țării Românești în timp și manifestate apoi în vremea domniei lui Radu cel Mare, ținînd seamă și de legă- turile puternice ale acestui voievod cu Serbia acelei epoci?¹⁶. Dar, se pune totodată și problema următoare: dacă bise- rica ar fi fost ridicată în timpul domniei lui Mircea cel Bă- trîn nu este oare greu de admis că aceasta putea rămîne neter- minată și netîrnosită timp de un secol, adică pînă în anul 1520, după cum aflăm din scrisoarea trimisă de Neagoe Basa- ¹⁵ Deși acest decor apare și la alte monumente sîrbești mai vechi aparținînd grupului stilistic Rașca, din care amintim bisericile mănăstirilor Studenica (1183—1196), Sopo£ani (înainte de 1255), Decani (1327—1335) (cf. A. Deroko, Monumentalna i dekorativna arhitektura u srednovekovnoi Srbiji., Belgrad, 1962, p. 50, 51, 53), singură biserica mănăstirii Manasija prezintă apropieri de plastică monumentală și structură planimetrică cu monumentul tîrgoviștean. ¹⁶ Aceste legături, stabilite încă din vremea domniei lui Vlad Călugă- rul, care au dus la creșterea influenței sîrbești în Țara Românească, s-au manifestat atît prin sporirea numărului de pribegi sîrbi cît și prin înche- garea unui șir de înrudiri cu familii vestite de peste Dunăre. In același timp, Radu cel Mare sprijină ridicarea sau înzestrarea unor mănăstiri din Serbia, din care amintim biserica zidită de voievod și unchiul său, marele pîrcălab Gherghina, la anul 1501, în hotarul satului Lopușnia din ținutul Crainei. Pig. 1. Biserica Mitropoliei din Tîrgoviște (fotografie de Szatmary, 1867). https://biblioteca-digitala.ro c. 1505. c. 1520. 1708-9. 0 1 2 54 567 6 9 10 M ( i i i । i । i i i j Fig. 2, 3. Planul și fațada de sud a bisericii Mitropoliei din Tîrgoviște întocmite de arh. G. Sterian. •4 0 1 5 10W https://biblioteca-digitala.ro rab brașovenilor?¹⁷. După atîta timp, lucrul ar fi trebuit reluat cu alți meșteri, cu procedee tehnice și cu mijloace artis- tice diferite, în funcție de o altă concepție generală despre artă. Cu toate că este construit în două momente distincte — după cum am arătat — monumentul vădește o unitate de concepție arhitectonică, care presupune o mare apropiere în timp între cele două etape de construcție și nu o distanță de un secol. Din relatarea lui Gavriil Protul reiese că, în timpul dom- niei lui Radu cel Mare, dorința patriarhului Nifon II al Constantinopolului era de a muta Mitropolia în orașul prin- cipal de reședință al țării: „și cum zise sfinția sa Nifon patriarhul încă Radu [lui] Vodă că se va muta Mitropolia den Argeș în Tîrgoviște ce Radu Vodă nu s-au învrednicit a o muta“¹⁸ (subl. ns.). Rezultă așadar că preocuparea de a aduce autoritatea religioasă a țării alături de scaunul domnesc este legată de numele lui Radu cel Mare, în domnia căruia, s-a produs și reorganizarea întregii vieți bisericești din Țara Românească. Faptul că Radu cel Mare „nu s-au învrednicit" a muta Mitropolia în orașul de reședință, datorită poate și împre- jurărilor tulburi de la sfîrșitul domniei sale¹⁹, nu exclude posibilitatea unei inițiative ctitoriccști în vederea împlinirii acestui scop. Dacă lăcașul ar fi existat mai dinainte, fără îndoială că Radu cel Mare ar fi ținut scamă de dorința pa- triarhului Nifon de a muta Mitropolia de la Argeș la Tîrgo- viște. Dar împlinirea acestui act nu era posibilă deoarece la acea dată nu exista în Tîrgoviște un edificiu religios de mari proporții, potrivit cu funcția ce avea să o îndeplinească. De aceea, construirea sub Radu cel Marc a unei biserici destinate ¹⁷ în sprijinul acestui argument vine și faptul că biserica a fost în- zestrată cu proprietăți numai după ce a fost sfințită, adică în timpul dom- niei lui Neagoe Basarab. ¹⁸ Gavriil Protul, op. cit., p. 28. ¹⁹ O mare secetă care s-a abătut asupra țării, provocînd foamete și întinderea epidemiei de ciumă, anunța vremea de lipsuri și dăunătoare lupte interne ce avea să urmeze (cf. Ștefan Ștefănescu, Țara Românească de la Basarab I „întemeietorul'' pînă la Mihai Viteazul, Editura Acad. R. S România, București, 1970, p. 83). Mitropoliei se impunea de urgență ca o necesitate, ținînd seama și de faptul că, din a doua jumătate a secolului al XV-lea, mitropolitul făcea parte din Divanul țării²⁰, trebuind așadar, ca el să se afle permanent alături de voievod. Propunem a stabili momentul începerii construirii bisericii Mitropoliei din Tîrgoviște între anii 1503—1505, vreme cînd Nifon s-a aflat în Țara Românească²¹. Dar, în afara argumentelor de ordin istoric înfățișate mai sus, cercetarea elementelor sculptate în piatră care se mai păstrează din fostul monument, poate aduce precizări supli- mentare în sprijinul noii propuneri de datare. în lapidariul Muzeului din Tîrgoviște printre alte piese provenind de la fosta construcție a Mitropoliei, se află nouă baze de cruci: opt se aflau deasupra cupolelor turlelor, iar ultima, după obicei, se afla deasupra altarului. Pentru a ajunge la unele concluzii de ordin cronologic, va trebui reconstituită mai întîi ampla- sarea exactă a locului avut de bazele crucilor pe monument. Această operație este posibilă numai în baza studierii amă- nunțite a dimensiunilor, formei, decorației și tehnicii execu- ției fiecăreia dintre bazele amintite. Din examinarea atentă a celor nouă suporturi de cruci reiese clar o asemănare de forme care permite o grupare de cîte două pietre. Rămîne doar de stabilit cărora dintre pere- chile de turle le reveneau grupele de cîte două baze²². Din cercetarea materialului grafic de care dispunem²³ constatăm că deasupra absidei altarului s-a aflat o bază rela- tiv scundă (notată cu numărul I), al cărei bulb, avînd la ²⁰ Gh. I. Moisescu, Ștefan Lupșa, Alexandru Filipașcu, Istoria Bise- ricii Române, București, 1957, p. 258. ²¹ Ibidem, p. 305—306. ²² Pentru o mai facilă urmărire a descrierii, aceste baze au fost notate de la I la IX, pornind de la baza de cruce aflată deasupra absidei alta- rului și încheind cu cele care încununează turlele dinspre vest ale exo- nartexului. ²³ O fotografie a monumentului văzut dinspre nord-est a fost publi- cată de N. Ghika-Budești {op. cit., pl. LVII, fig. 115, și de V. Drăghi- ceanu (op. cit., fig. 3). în afara releveului amintit, întocmit de arh. Gh. Sterian de interes documentar mai sînt acuarela lui Szatmary cît și o fotografie făcută de același, reprodusă în articolul de față. Fig. 4. Secțiune longitudinală a bisericii Mitropoliei din Tîrgoviște; încercare de reconstituire de arh. Cristian Moisescu. 1 0 1 40 M 55 https://biblioteca-digitala.ro Fig. 5. Biserica Mitropoliei din Tîrgoviște, perspectivă axonometrică. partea inferioară un gît tronconic, era decorat cu nervuri lungi, de secțiune semicirculară, împletite (fig. 6). Pe turlele mici ale proscomidiei și diaconiconului se aflau bazele notate cu numerele II și III, asemănătoare între ele ca siluetă dimensiuni și — urmărind structura decorului — în linii generale, ca ornamentare (fig. 7). Baza, avînd partea din mijloc de forma unui sferoid de- corat cu cercuri intersectate din care se dezvoltă un gît cu nervuri torsionate (notată cu numărul IV), ținînd seama de volum, de forma și decorul unic în comparație cu celelalte, s-a aflat pe turla centrală a naosului (fig. 8). Pe cupolele celor două turle ale pronaosului s-au aflat cele două baze numerotate V și VI care, deși diferite între ele ca decorație, prezintă asemănări evidente atît în ce privește dimensiunile cît și profilatura părții inferioare (fig. 9). Baza notată cu numărul VII a aparținut fără îndoială turlei centrale a exonartexului, fapt ce rezultă evident din cercetarea imaginilor fotografice ale monumentului (fig. 10). Ultimele două baze de cruci, numerotate VIII și IX (fig. 11), erau amplasate pe turlele dinspre vest ale exonartexu- lui. Spre deosebire de grupele de baze descrise mai sus, la care diametrul părții inferioare fila cu cel al bulbului, ultima pereche are conturul diferit prin faptul că partea inferioară este mai retrasă. Decorația realizată în forme și tehnici dife- rite generează deosebiri esențiale între ultima pereche de baze și cele amintite anterior. în timp ce secțiunea nervurilor care alcătuiesc decorația acestor două piese este realizată din linii curbe cu șanț median larg în formă de U, secțiunea celorlalte baze prezintă linii frînte în formă de V. Motivul decorativ folosit cu predilecție la ultima pereche de baze de cruci este cel floral — mai precis floarea de crin stilizată — pe cînd la restul bazelor predomină motivul geo- metric, reprezentat mai ales prin împletituri de nervuri. Dacă se alătură acestor două baze și cea dispusă odinioară deasupra turlei centrale a exonartexului, "are deși nu se aseamănă cu ele, este în același timp, total diferită și de celelalte șase, se 56 https://biblioteca-digitala.ro II Fig. 10. VII — baza de cruce aflată pe turla centrală a exonartexuiui. Fig. 11. VIII—IX — bazele de cruci aflate pe turlele dinspre vest ale exonar- texului. Fig. 6. I — baza de cruce aflată dea- supra absidei altarului. Fig. 7. II—III — bazele de cruci aflate pe turlele proscomidiet și diaconiconului. IV Fig. 8. IV — baza de cruce de pe turla centrală a naosului. Fig. 9. V—VI — bazele de cruci aflate pe cupolele celor două turle ale pronao- sului. VII VIII W-r IX https://biblioteca-digitala.ro poate trage concluzia că aceste ultime trei suporturi de cruci au fost executate de alți meșteri și într-o altă vreme. Comparînd ornamentele care decorează primele șase pietre- suport cu repertoriul decorativ utilizat la împodobirea fața- delor mănăstirii Dealu, asemănările sînt evidente. Tot atît de pregnante ne apar similitudinile dintre forma bazelor de cruci care încununau turlele bisericii mănăstirii Argeșului²⁴, înfățișate în fotografii anterioare restaurării²⁵ din ultimul sfert al secolului al XlX-lea, cu cele două baze localizate deasupra turlelor mici ale exonartexului bisericii mitropolitane. Rezultă deci, din analogiile stabilite, că datarea propusă mai sus, în baza unor considerente de ordin istoric, pentru cele două principale etape de construcție ale bisericii Mitro- poliei tîrgoviștene, prima în vremea domniei lui Radu cel Mare, cea de-a doua în timpul domniei lui Neagoe Basarab, este confirmată și prin argumente de ordin stilistic. Prin ac- ceptarea acestor concluzii este înlăturată totodată părerea potrivit căreia turlele bisericii ar putea fi în parte opera unor refaceri mai tîrzii, emisă de altfel fără existența prealabilă a unor elemente documentare sau argumente plauzibile²⁶. La cele arătate mai sus, în urma cercetării suporturilor de cruci, se adaugă și o altă observație: întrucît una din baze, cea notată cu numărul IX, are decorația neterminată, fapt ce rezultă și din compararea cu pandantul său notat cu VIII²⁷, se poate ajunge la concluzia că pietrarii sibieni menționați în scrisoarea lui Neagoe Basarab din 13 octombrie 1519, au plecat din Tîrgoviște fără a-și fi încheiat definitiv lucrul. în ceea ce privește originea acestor meșteri pietrari, mărturie stau și inscripțiile săpate în piatră aflată pe două fragmente de ancadrament, care amintesc numele sașilor Georgius Zige- lerus abroch, Johanes Ahsabroch și a unui român D[in]că²⁸. între pietrele care se mai păstrează din fosta biserică a Mitropoliei prezintă interes un lintou avînd partea inferioară în formă de acoladă și care aparține etapei de construcție din vremea domniei lui Neagoe Basarab. Alături de un lintou datat cu inscripție 13 iulie 1517²⁹, pot fi considerate printre primele manifestări cunoscute ale influenței directe a goticului transilvănean asupra monumentelor muntenești ortodoxe. Știm că intervenții mai importante suportă monumentul mai întîi în timpul domniei lui Matei Basarab, în anul 1645, cînd sînt închise cu zidărie golurile dintre stîlpii exonartexu- lui, montîndu-se cîte trei ancadramente de ferestre pe fațadele laterale³⁰, tot acum realizîndu-se și pictura interioară a aces- tei încăperi. în timpul domniei lui Constantin Brîncoveanu, din inițiativa mitropolitului Teodosie, între anii 1707—1709, se adaugă în fața intrării un mic pridvoraș, sprijinit pe patru coloane din piatră, cu balustrade frumos sculptate³¹ și se re- zugrăvește în întregime interiorul părții mai vechi a bisericii, precum și exteriorul³². Reluarea tipului structural „în cruce greacă" inspirat din arhitectura marii biserici mitropolitane din Tîrgoviște, care a fost luat drept model, se va produce în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, odată cu construirea bisericii fostei mă- năstiri Sărindar din București³³ și a bisericilor Sf. Dumitru din Craiova³⁴, Domnească mare din Tîrgoviște³⁵ și cea a fos- tei mitropolii din Alba lulia³⁶. Cu toate acestea, tipul structural amintit nu a făcut școală în arhitectura dezvoltată în ținuturile dintre Dunăre și Car- pați. El a fost utilizat numai din necesitatea obținerii unor edificii religioase de mari dimensiuni, cu o funcție specială: biserici domnești, biserici destinate Mitropoliei țării sau insti- tuției băniei. Concluzia care se desprinde din cele relatate mai sus este aceea că biserica Mitropoliei din Tîrgoviște, realizată în două etape de construcție, a fost începută sub domnia lui Radu cel Mare, fiind desăvîrșită un deceniu și jumătate mai tîrziu, în timpul domniei lui Neagoe Basarab. Prin valoarea deosebită a arhitecturii sale, biserica Mitro- poliei se înscrie în grupul de frunte al celorlalte remarcabile monumente ridicate în Țara Românească la începutul seco- lului al XVI-lea: bisericile mănăstirilor Dealu, Argeș și Snagov, iar distrugerea sa acum aproape un secol nu va putea fi niciodată regretată îndeajuns. RESUMfi En reanalisant Ies opinions anterieures concernant la da- tation de l’ancienne Eglise Metropolitaine de Tîrgoviște, en Ies completam: avec des interpretations historiques et par la coroboration des quelques observations d’ordre stylistique sur fragments des bases des croix et des encadrements de fenetres et de portes trouvees dans le patrimoine du Musee d’Histoire de Tîrgoviște, l’auteur propose une nouvelle datation potir Ies deux phases de construction du monument. Etant donne aussi l’unite de la conception architecturale du monument d’avant sa totale destruction et reconstruction de la fin du siecle passe, l’auteur remarque un grand rappro- chement en temps entre Ies deux moments et opine pour une phase Radu cel Mare (l’eglise proprement-dite avec ses 5 cou- poles, comencee 1503—1505) et une phase Neagoe Basarab (l’exonarthex avec 3 coupoles, 1512—1521). ²⁴ Actualele baze de cruci ale monumentului sînt în bună parte opera refacerilor ultimului „restaurator", care nu a. mai respectat formele și deco- rația celor originale. ²⁵ N. Ghika-Budești, op. cit., pl. LXXXVIII. ²⁶ Ibidem, p. 139. ²⁷ Fotografia este reprodusă și în N. Ghika-Budești, Evoluția arhitec- turii in Muntenia și Oltenia, în „BCMI", anul XXV, fasc. 71—74, partea a treia, veacul al XVII-iea, București, 1933, pl. CCCXIX, fig. 500, M. B„ p. 234. ²⁸ Radu Geoglovan, Lapidariul Muzeului de istorie din Tîrgoviște, în „Valachica", Tîrgoviște, 1969, p. 236. ²⁹ V. Vătășianu, op. cit., p. 500 ³⁰ O însemnare apărută în ziarul „Orientul Român", din 18 aprilie 1885 arată că „cu ocazia reparației bisericii Mitropoliei din Tîrgoviște, dărîmîndu-se o zidărie dintre doi stilpi (era vorba desigur d" zidăria din- tre stîlpii exonartexului, n.n. C. M.), s-au găsit în această zidărie seînduri de stejar puse în poziție verticală una în fața alteia, intre ele lăsat un mic spațiu gol. Pe aceste seînduri s-au găsit scrise cu creionul următoarele rînduri: „. . .Gh. Diaconu și Tudor Savului spre pomenire veșnică 1645. Dreasă găsindu-se stricată din 7 decembrie leatul 1511 (sic!). Meșterul G. G. Bucur". Ancadramentele de ferestre, păstrate în lapidariumul Mu- zeului din Tîrgoviște, ținînd seama de anul cînd au fost realizate, repre- zintă o primă manifestare a influenței pe care o va exercita zidirea în anul 1645 a bisericii Stelea din Tîrgoviște asupra evoluției decorației edi- ficiilor religioase din Țara Românească. ³¹ Aflate de asemenea în lapidariumul Muzeului din Tîrgoviște. ³² Decorația pictată a fațadelor bisericii ne este cunoscută din acuarela Iui Sz.atmary, reprodusă de Sp. Cegăneanu (op. cit., p. 126). ³³ După cum rezultă dintr-un document din 1625 august 20 (D.I.R. B., Țara Românească, XVII/4, p. 555), exista în timpul domniei lui Mihai Vi- teazul, fiind desigur mai veche. Imaginea ei ne este cunoscută, dintr-o fotografie a Bucureștilor datînd din anul 1856 (Sp. Cegăneanu, O fotografie din 1856 a orașului Bucureștilor, „BCMI", anul IV, București, 1911, p. 48), înainte de transformările care le-a suferit în anul 1865. Este singurul monument din Țara Românească care reproduce plastica monumentală a primei bise- rici a Mitropoliei din Tîrgoviște prin cele cinci turle, dispuse astfel: cîte una pe proscomidie și diaconicon, una centrală pe naos și două pe pro- naos. Spre deosebire de biserica tîrgovișteană, la Sărindar apar unele diferențe în mascarea bolților naosului prin acoperișuri în două ape și adoptarea unui sistem de boltire cu trompe de colț. ³⁴ Cunoscută numai din fotografiile publicate (N. Ghika-Budești, Evoluția arhitecturii în Muntenia și Oltenia, „BCMI", anul XXV, fasc. 7\—74, partea a treia, București, 1933, pl. LXXXVII—LXXXIX, fig. 1.34—137). ³⁵ N. Ghika-Budești, Evoluția arhitecturii în Muntenia și Oltenia. „BCMI“, anul XXIII, fasc. 63—66, partea a doua, București, 1931, p. 37—39, pl. CXXVIII—CXXXVI, fig. 174—184. ³⁶ Cristian Moisescu, Considerații asupra tipologiei monumentelor dis- părute ale Mitropoliei Bălgradului, „SClA", seria artă plastică, torni 19, nr. 2/1972, p. 287 passim. https://biblioteca-digitala.ro PICTURA BISERICII SF. IOAN DIN DELNIȚA* M1RCEA ILIESCU ----------------------------------------- Biserica romano-catolică, cu hramul S£. loan, monument cu o istorie deosebit de importantă pentru arhitectura secu- iască a zonei Ciuc, se află în apropierea așezării Delnița care este amintită documentar încă din veacul al XlV-lea, sub numele dc Delna (în maghiară Csikdelne)¹. Specialiștii² considerau pînă dc curînd — pornind de la analiza planimetrică și, probabil, dc la atestarea locuirii din apropiere •— că edificiul poate fi înscris în rîndul bisericilor de sat, secuiești, ridicate în decursul veacului al XV-lea³. Cu un plan simplu, a cărui folosire — în Transilvania — se regăsește pînă tîrziu, biserica are o singură navă cu un cor nedecroșat, încheiat pentagonal; la vest un turn clopot- niță de plan dreptunghiular, cu patru nivele, iar la nord, către extremitatea vestică a corului, o sacristie⁴. în descrierea planimetrică a bisericii din Delnița este de remarcat, ca particulară, orientarea neparalelă a zidurilor * Prezentul studiu amplifică textul comunicării cu aceeași temă, sus- ținută în cadrul sesiunii de comunicări a Institutului de arte plastice „N. Grigorescu", din București, la 23 mai 1973. Fotografiile provin din fototeca Direcției Patrimoniului Cultural Național. ¹ Un „sacerdos de Delna“ este amintit încă la 1333, cf. Coriolan Suciți, Dicționar istoric al localităților clin Transilvania, I, Ed. Acad. R.S.R., 1967, p. 196. ² Keopeczi Sebestyen Jdzsef, A kbzepkori nyugali miivetseg legkeletibb hatârâi, „Emlekkonyv, A Szeke'.y nemzeti muzeum otveneves jubileumâra“, Sf. Gheorghe, 1929; Magyarorszag muemlekei, II, Budapesta, col. 265, Vamszer Geza, A csikdelnei Szent Jannostemplom, în „Debreceni Szemle", nr. 8, 1934; Ștefănescu I. D., L’art byzantin et l’art lombard en Tran- sylvanie. Peinture murale de Valachie et de Moldavie, Paris, 1938, p. 51 și urm.; Balogh Jolân, Az erdelyi renaissance, I, Cluj, 1943, p. 124— 215; Vătășianu Virgil, Istoria artei feudale în țările române, I, București, 1959, p. 559; Drăguț Vasile, Picturi murale exterioare în Transilvania, în „S.C.I.A., s. Artă Plastică", t. 12, 1, 1965, p. 89. Alte lucrări referi- toare la biserica din Delnița — citate în studiul nostru — pot fi consul- tate în arhiva D.P.C.N. ³ Keopeczi Sebestyen Jdzsef, op. cit., p. 390; Virgil Vătășianu, op. cit., p. 552; I. D. Ștefănescu, op. cit., p. 51 o atribuie chiar secolului al XlV-lea. ⁴ I. D. Ștefănescu, op. cit., loc. cit., consideră că sacristia a fost construită în secolul al XlX-lea. Radu Heitel, Raport preliminar privind cercetările efectuate la biserica monument din Delnița (Miercurea Ciucj, între 28 august — 28 octombrie 1970 (Arhiva D.M.I.A., p. 5) arată că: „fundația sacristiei a fost executată de la nivelul originar de călcare al monumentului" și ajunge la concluzia că ea a fost „adosată monumentului imediat după terminarea lui". lungi ale navei⁵, iar la cor, deschiderea foarte largă a „celor două unghiuri pe care le formează, la est, laturile pentagonu- lui"⁶. Inițial, zidurile au fost întărite cu opt contraforturi a căror amplasare corespunde cerințelor constructive, în special în partea de est a edificiului, unde ele urmau să preia împin- gerile bolț lor⁷. Ridicate din pietre de rîu legate cu un mortar foarte slab⁸, zidurile bisericii au fost consolidate ulterior prin intervenții succesive, dintre care menționăm acum numai amplasarea unor contraforturi, pe laturile de nord și de sud ale navei, contraforturi care au modificat și sistemul deschiderilor ini- țiale ale ferestrelor. Astfel, singurul contrafort ulterior de pe latura de sud⁹, a acoperit una din ferestrele originare¹⁰. ⁵ în releveul executat de arh. Marina Iliescu, cotele sînt următoarele: în interior, la est, lățime 6,45 m, la vest 7,30 m. Subliniem apariția co- rului nedecroșat față de zidurile navei, particularitate ce se reîntîlnește și la alte biserici secuiești, spre exemplu la Mihăileni și Fe'iceni, la aceasta din urmă provenind de la o refacere din secolul al XVI-lea. (Rezultatele cercetărilor executate la Feliceni de către arhg. Mariana Beldie sînt în curs de redactare. îi mulțumim pe această cale pentru informațiile oferite). ⁶ R. Heitel, rap. cit., p. 15, nota 4. ⁷ La cor, chiar dacă nervura traveii centra'e a bolții cade, la sud, exact între două contraforturi, amplasarea celorlalte contraforturi încearcă să răspundă — în mod vizibil — cerințelor constructive. Vezi și arh. Marina Iliescu, Memoriu justificativ, Proiect restaurare biserica Delnița, arhiva D.M.I.A., 1974, p. 3. ⁸ Ibidem, p. 4. ⁹ Repartizarea contraforturilor inițiale este următoarea: cîte unul pe colțurile celor patru unghiuri ale corului, două pe latura de sud a corului (unul corespunzînd arcului triumfal din interior) și două pe colțurile de sud și de nord ale fațadei nordice a navei. înălțimea contra- forturilor din etapa I de construcție este diferită: cele ale corului — mai scunde, cele vestice -— mai înalte. La est de portalul sudic, contrafortul inițial are înălțimea de 5,45 — cotă de referință. Dintre contraforturile adăugate: două masive pe latura vestică a tur- nului și trei contraforturi (1865) pe latura nordică a navei. Revenind la contrafortul de pe latura de sud a navei, la vest de portal, subliniem importanța sa deosebită; vom încerca, pe parcursul lucrării, să surprindem momentul amplasării sale (vezi nota 18). ¹⁰ Pe lîngă descoperirea unei ferestre a absidei, „fereastră bipartită, cu muluri gotice tîrzii" (R. Heitel, rap. cit. p. 6, subliniem asemănarea cu fereastra absidei bisericii din Racu), au fost identificate, pe latura de sud a navei, două ferestre originare: una amplasată la est de portalul sudic iar cealaltă, mică (aproape identică aceleia în arc frînt a sacristiei), așezată spre vest. Prin decaparea tencuielilor din interiorul navei s-a descoperit o altă fereastră, așezată în axul contrafortului adăugat pe latura sud (vezi nota 18). Dimensiunile sale: h = l,25 m, 1 = 0,77 m, iar arcul deschiderii este semicircular. Fig. 4. Martiriul Sf. Zenobie și Zenobia (Baia). 59 https://biblioteca-digitala.ro Fig. 2. Biserica sf. loan din Delnița, în timpul restaurării. ¹ Fig. 3. Boltirea corului. Portalul fațadei sudice¹¹, de același tip cu cel al sacristiei și — mai important —, prezentînd frapante analogii cu frag- mentele portalului vestic descoperite în cursul cercetărilor arheologice, este constituit dintr-un „cadru decorat cu baghete și e încălecat cu o cornișă în stilul Renașterii, încoronată cu un rînd de creneluri mici“^. în interior, corul pentagonal păstrează bolțile de cără- midă „pe ogive, împărțite în trei travee. Cheile de boltă poartă scuturi heraldice, de formă alungită și festonată care se răspîndesc în Transilvania împreună cu formele Renașterii, fiind și ele de proveniență italiană"^³. ¹¹ Montanții portalului au fost înlocuiți cu ocazia reparațiilor din 1935—1941. El a fost „protejat" cu un fel de pridvor care, construit în 1760, a fost demolat cu ocazia acelorași lucrări (vezi R. Heitel, rap. cit., p. 7. Desenele portalelor la Keopeczi Sebestyen Jdzsef, op. cit.). ¹² V. Vătășianu, op. cit, p. 552: „în lipsa altor argumente, datarea bisericii trebuie să se întemeieze deocamdată pe aceste amănunte". ¹³ Ibidem. Majoritatea cercetătorilor atribuie decorația sculptată a bisericilor secuiești din această zonă (Mihăileni, Racu, Delnița, Armășeni, Trecînd la interiorul navei, separată de cor printr-un arc triumfal a cărui deschidere a fost modificată în secolul al XîX-lea, credem că acesteia nu i-a fost destinat un sistem de boltire¹⁴. Inexistența contraforturilor originare, pe laturile lungi ale navei, calitatea foarte slabă a mortarului și zidăriei în general, ne conduc la concluzia că nava a fost încă de la început acoperită cu un tavan de lemn. Cel care se păstrează pînă astăzi are înscrisă într-una din casete data 1613. El este alcătuit din 104 casete dreptunghiulare, pe care sînt pictate diferite motive florale¹⁵. în partea de vest a navei a fost construită, într-o etapă ulterioară, o tribună, „adăugată în secolul al XlX-lea, cu parapet plin, sprijinit pe pilaștri și arce în plin cintru ... galeria este acoperită cu bolți încrucișate, compartimentate cu arce dublouri“y⁶. Biserica se încheie, spre vest, cu un turn de plan drept- unghiular, cu patru nivele, care conservă, „la nivelul doi, spre Fig. 4. Portalul fațadei sudice. adăugăm și biserica reformată din Feliceni), perioadei goticului tîrziu, cu influențe renascentiste. Keopeczi Sebestyen Jozef (op. cit., p. 390) ajunge chiar să presupună, referindu-se la Delnița, că „este opera unui italian". Același cercetător — analizînd scuturi’e heraldice sculptate pe console sau pe cheile de boltă, consideră că apariția stemei Hunt-Pâzmân reflectă intenția lui loan de Szentgyorgy, de a da „mărire seminției" și crede că, biserica din Racu (spre exemplu), a fost ridicată sub do nnia „regelui Matei, în timpul voievodului loan grof de Szentgyorgy și Bazin, între răscoalele din 1457 și 1467“ idem, p. 400 nota 6). Fără să mai discută" justețea concluziilor, arătăm numai că, dincolo de acestea, autorul trece în revistă și stema voievodului Petru de Szent- gyor*y (1490 -1510), iar la Demița, pe o cheie de boltă observă „stema familiei Zapolya" (idem, p. 390). Considerăm deci folositor studiului nos- tru, să amintim că domnia voievodului loan Zapolya se înscrie și ea în secolul al XVI-lea (1510—1526, luptele pentru domnie prelungindu-se pînă în 1538), ca și cea a voievodului Petru de Szentgyorgy ... Mulțumim călduros lui Gheorghe Vida, pentru ajutorul substanțial acordat la traducerea textelor maghiare. ¹⁴ I. D. Ștefănescu, op. cit., p. 51: „nava este acoperită cu un plafon de lemn care a înlocuit bolțile de piatră". împotriva acestei idei vezi arh. Marina Iliescu, mem. cit., p. 3. ¹⁵ Vamszer Geza (op. cit., p. 7), consideră că apariția tavanului pictat la Delnița este caracteristică pentru „renașterea populară maghiară"■ înțelegînd prin acest termen revirimentul artistic ce urmează schimbărilor politice și sociale de la începutul veacului al XVII-lea în Transilvania, menționăm că tavane de lemn pictate se întîlnesc la numeroase biserici, cu deosebire în zona Odorhei, Miercurea Ciuc, Tîrgu-Secuiesc. Majoritatea provin din secolul al XVII-lea sau sînt mai tîrzii. Pentru Delnița vezi și Keopeczi Sebestyen Jdzsef, op. cit., p. 390; „motivele sale florale sînt exemple foarte frumoase ale renașterii ardelene (s.n.). și nu sînt necunos- cute celor care studiază mobilierul princiar dintre 1605—1630 . . .“. în cadrul acestei picturi decorative se detașează, suspendată de tavan imaginea Fecioarei cu pruncul, înscrisă la rîndul său într-un panou dreptunghiular. Tratată nesigur, naiv, trădînd o insuficientă exersare în redarea personajelor și obținerea expresiilor, scena aceasta părea de altă vîrstă decît cea a casetelor tavanului pictat. Cercetările au dovedit totuși că cele două picturi sînt contemporane. Pentru amănunte referitoare la tavanul de la Delnița (tehnica de execuție, cu'ori folosite, starea de conservare lucrări de restaurare), vezi și Ioana Lazarovici, Memoriu justi- ficativ privind restaurarea tavanului casetat pictat din biserica romano- catolică din Delnița, jud. Harghita, arhiva D.M.I.A., 1973, căreia îi mulțumim pentru prețioasele observații. ¹⁶ Marina Iliescu, mem. cit., p. 4 și R. Heitel, rap. cit-, p. 2, consi- deră că: „anul 1834. an aflat pe orga bisericii, precizează în mod indirect și data după care trebuie să se fi construit balconul orgei, . .“. 60 https://biblioteca-digitala.ro Fig. 5. Tavanul casetat al navei. Fig. 6. Sondaj executat pe latura de sud a navei. sud și vest, două ferestre înguste, in arc frint', iar la ultimul nivel „cele patru deschideri originare, largi" V. Cercetările arheologice au dovedit că zidurile turnului și cele ale navei au fost construite concomitent, iar cercetările de arhitectură au descoperit, pe zidul estic al turnului, urmele fostei șarpante, așezată la o altă cotă, cu ocazia înălțării zidu- rilor navei¹⁸. Deși cercetarea elementelor de arhitectură și decorație pro- filată, precum și interpretarea analizei planimetrice, au putut identifica, la Delnița, fazele esențiale ale transformărilor edi- ficiului, totuși nu a fost precizată, cu certitudine, vîrsta mo- numentului. Cercetările arheologice, deja menționate, au iden- tificat două dintre mormintele unui cimitir anterior datat în veacul al XV-lea¹⁹. Au fost de asemenea descoperite, cu ¹⁷ R. Heitel, rap. cit., p. 5. O inscripție „cu caractere gotice", 1710, trebuie atribuită unei refaceri (idem, p. 3 și I. D. Ștefănescu, op. cit., p. 51). Ei îi corespund și o seamă de lucrări asupra acoperișului bisericii. Radu Heitel (idem, p, 10) a surprins în exteriorul bisericii, la sud, un strat databil în „prima jumătate a sec. al XVII-lea acoperit de — un strat ce urmează panta spre sud, a terenului, strat format... din resturi de țigle cu mortar — provenind majoritatea de la coama acoperișului — bucățele de var și fragmente de tencuială inițială, dovedind prin compo- nența sa că, la un moment dat, acoperișul bisericii a fost in totalitate refăcut, biserica fiind și retencuită. Această lucrare nu poate fi datată dec'.t in anul 1710, anul înscris pe turn cu caractere gotice". ¹⁸ Marina Iliescu, mem. cit., p. 4: „construcția bisericii din Delnița reprezintă o etapă unitară, actua'a navă fiind construită odată cu turnul". în ceea ce privește înălțarea zidurilor originare (ibidem, p. 2); „pe latura de est a turnului clopotniță se află marcată, în grosimea zidăriei, urma acoperișului vechi, av'.nd coama coborîtă cu 2,50 m față de cota actuală. . . între limita actualei învelitori și urma vechii învelitori pereții de vest ai navei sînt completați cu zidărie recentă, de cărămidă". înălțarea coamei acoperișului cu cca. 2,50 m, față de cota inițială corespunde unei ridicări de aproximativ 0,35 m a zidurilor navei. în urma analizei situației tava- nului casetat, a cărui întocmire argumentează executarea sa pe acest nivel al zidurilor (-f- 0,35 m față de cota inițială, cf. Ioana Lazarovici, mem. cit.), se poate ajunge la concluzia că înălțarea zidurilor la această cotă a avut loc în 1613 sau puțin înainte. Supraînălțarea zidurilor nu a implicat însă și modificarea ferestrelor inițiale care — pe latura de sud — erau amplasate în dreapta și stînga portalului. Abia după o vreme •—• probabil cu ocazia refacerii acoperișului — a fost sesizată acțiunea exercitată de greutatea șarpantei masive asupra zidu- rilor. Pentru consolidarea acestora s-a procedat atunci la adosarea — la interior — a unui strat gros de tencuia ă amestecată cu fragmente de țigle provenite de la acoperișul navei și turnului. Tot atunci s-a închis una dintre ferestrele laturii de sud a navei — cea de la vest de portal — prin adosarea unui contrafort ce întărea zidul (probabil că și pe latura d‘ nord a fost așezat, pereche, un alt contrafort, dar lucrările din 1865 l-au îndepărtat). Tehnica de execuție a acestuia demonstrează că s-a ur- mărit îndeaproape forma contraforturilor originare (deosebită fiind numai înălțimea 5,91 m și cornișa de piatră . . ), pentru obținerea unei imagini perfect unitare a monumentului. Data de încheiere a lucrărilor acestei etapî este înscrisă pe cornișa turnului (1710), fiind atestată și arheologic (vezi nota 19). După această dată de altfel, lucrările ce se vor executa asupra bisericii nu vor mai respecta unitatea ansamblului (în 1760, amintim, se construiește pridvorul sudic — vezi nota 12). ¹⁹ Notă întocmită la rugămintea noastră de arheologul Radu Heitel, căruia îi mulțumim cu această ocazie. „La Delnița săpăturile arheologice arhitectură păstrate in situ (în cursul cercetărilor noastre efectuate în (anul 1970) au atacat un monument care, datorită seriei elementelor de colaborare cu arh. Marina Iliescu — în mod substanțial înmulțite), își confirmă datarea în sec. al XVI-lea. această ocazie, urmele unei construcții mai vechi, în zona ocu- pată de actualul cor. Nu s-a putut preciza însă „existența unei clădiri cu caracter ecleziastic, înainte de edificarea bise- ricii .. ."²⁰. Chiar dacă acceptăm caracterul religios al acestei construcții (în funcție de înhumările din zonă și de mențio- narea documentară a unui „sacerdo de Delna"), trebuie să Tăiate de fundația bisericii (blocuri de piatră și bolovani de mortar) de sub nivelul portalului de sud, două morminte datate în a doua jumă- tate a sec. al XV-lea, au constituit un edificator terminus post-quem pentru a data pe la începuturile sec. al XVI-lea debutul șantierului bise- ricii cu hramu Sf. loan. Terminusul ante-quem care a oferit data precisă a închiderii șantierului l-a constituit descoperirea in situ în stratul suport al primei pardoseli (din lemn) a monumentului (notată în raportul preli- minar, nivel I) a unei monede datînd din anul 1543. In cursul cercetări- lor, poziția nivelului I a fost din nou precizată și prin descoperirea unui fragment din tencuiala originară a paramentului interior al navei, frag- ment a cărui margine inferioară a fost aflată în poziția de directă racor- dare cu acest nivel. Zidul de incintă, construit din piatră și bolovani, total lipsit de dis- pozitive de apărare, avînd un mic „turn" de poartă pe latura de sud, a fost datat — în mod sigur — în prima jumătate a sec. al XVII-lea, datorită descoperirii in situ în stratul arheologic legat direct de construcția lui (strat căpăcuit de un pavaj din bolovani instalat în fața turnulețului imediat după terminarea construcției), a unei monede emise în anul 1623“. Ținînd seama de cercetările arheologice executate pînă acum Ia Delnița, este evident că studiul nostru nu poate interpreta decît rezultatele acestora. De altfel, în această zonă, rezultatele cercetărilor arheologice au schimbat — aparent surprizător — datările anterioare, nu numai la bise- rica din Delnița. „Rotonda" din Odorheiu-Secuiesc, atribuită secolului al XlII-lea s-a dovedit a fi un monument ridicat „după 1561“ (vezi Mariana Beldie, „Rotonda" din Odorheiu-Secuiesc și problema datării, monumentu- lui, în „Revista muzeelor și monumentelor", seria „Monumente istorice și de artă", 1, 1974, p. 59). ²⁰ R. Heitel, rap. cit., p. 8. Fig. 7. Urme de pictură exterioară la biserica din Racu. https://biblioteca-digitala.ro Fig. 8. Decorația pictată a bisericii Sf. loan din Delnița. considerăm că actuala biserică a fost ridicată ulterior veacului al XV-lea. De fapt cercetarea arheologică a permis datarea precisă a ansamblului prin descoperirea „în patul de pămînt bătut al celei mai vechi pardoseli, a unei monede datînd din anul 1543, care a indicat, înlăturînd orice îndoieli, perioada terminării construcției"²^. Odată ce elucidarea problemelor a permis corecta înca- drare a edificiului în epocă, este momentul să supunem discu- ției și decorația sa pictată. Cu toate că sondajele și decapările au surprins o seamă de intervenții, mergînd în profunzime pînă la structura zidăriei²², în interior nu au fost identificate urmele unei picturi murale. La exteriorul zidurilor însă, pe latura de sud, sînt conservate cîteva scene pictate a căror importanță este subliniată și de plasarea lor, deasupra porta- lului de miazăzi. Este vorba de patru panouri, puternic dete- riorate din cauza „văruielilor succesive"²³ dar și datorită ina- bilităților tehnice, căci prepararea suportului picturii nu se deosebește cu nimic de una dintre tencuielile obișnuite, la rîndul său executată neglijent²⁴. Așezată ușor asimetric față de intrarea sudică, pictura este despărțită pe teme prin intermediul unor chenare largi, une- ori duble, de culoare roșie. Cu toate că imaginile sînt foarte degradate, se pot recunoaște sau bănui, cele patru subiecte. ²¹ Idem, p. 10, vezi și nota 19. Cu altă ocazie (R. Heitel, rap. cit., p. 9) se precizează că: „procesul de edificare a monumentului a fost — în raport cu proporțiile sale — îndelungat (între 25—40 ani)". ²² Arh. Marina Iliescu, mem. cit., p. 5; „întreg peretele de nord a primit, în exterior și interior, ca de altfel tot interiorul bisericii, un adaos de tencuieli cu fragmente de țiglă în grosime de 8—15 cm". Este exclusă deci posibilitatea surprinderii, prin sondaje, a altor suprafețe pictate. ²³ Casian Labin, Ion Neagoe, Mircea Iliescu, Referat în urma depla- sării efectuate în perioada 1—3 martie 1973 la biserica Sf. loan din Delnița, arhiva DMIA. ²⁴ In urma analizei tencuielii (ing. Ion Istudor, notă internă nr. 66, arhiva DMIA, 1974) „se constată prezența a numeroase cuiburi de var". în prima imagine amplasată la vest de portal și despărțită de celelalte scene prin contrafortul adăugat²⁵ se poate încă recunoaște conturul unui cal alb ce se detașează de fundalul realizat în culoare roșie²⁶. Scena, al cărei subiect pare să fie Intrarea în Ierusalim²¹, a fost pictată pe un strat subțire de intonacco, suprapus unui alt strat de tencuială albă²⁸ pe care sînt vizibile urme de ciocănite, grupate în colțul din dreapta sus²⁹. Deasupra portalului, în colțul din stînga, sînt reprezentați Sf. Petru cu cheia raiului și Sf. Pavel³⁰ cu sabia. Amîndoi ²⁵ Vezi nota 18. Descoperirea, în spatele contrafortului din 1710, a ferestrei originare, pune în discuție două ipoteze: în momentul execu- tării picturii a fost ocolit golul acesteia, sau, în vederea pictării supra- feței, fereastra a fost închisă. Urmărind modul în care contrafortul a fost suprapus stratului pictat, ne întrebăm dacă monumentul nu a fost în întregime văruit, în 1710. ²⁶ Urmele unui chenar continuă, spre vest, aproximativ 0,60 m. Alături de albul de var au fost folosite pămînturi colorate roșu și ocru. ²⁷ Drăguț Vasile, op. cit., loc cit.: „ ... se mai disting resturi de figuri și silueta unui asin, ar fi putut fi deci „Intrarea în Ierusalim". I. D. Ște- fănescu op. cit., p. 52, crede că e vorba de „Judecata de apoi“. ²⁸ Ing. Ion Istudor, notă cit., p. 2: „proba 3 — strat suport into- nacco, sud exterior fațadă: .. . tencuiala este văruită în alb peste care este suprapus un alt strat de tencuială, acoperit și el cu o zugrăveală într-o culoare slab ocru". Această văruială se regăsește și la scena de care ne ocupăm, din stînga contrafortului, unde „un strat de văruială albă este acoperită cu o slabă culoare ocru". ²⁹ Cercetări personale efectuate în octombrie 1970 și martie 1973. ³⁰ în privința identificării sfinților, cercetătorii au păreri diferite: V. Vătășianu, op. cit., p. 772, crede că este vorba de „arhanghelul Mihail și Sf. Petru". I. D. Ștefănescu, menționează doar poziția: „preș de lui (Saint Pierre n.n.) un ange portant l’epee semble monter la garde" (op. cit., p. 52). Drăguț V., op. cit., loc. cit., recunoaște pe „Petru cu cheia și Pavel cu sabia". în cadrul comunicării susținute la sesiunea de comunicări a Institutului de Arte Plastice N. Grigorescu, în mai 1973, consideram că este vorba de Sf. Petru și arhanghelul Mihail. Mulțumim cu această ocazie prof. Va- sile Drăguț pentru indicațiile oferite. 62 https://biblioteca-digitala.ro poartă cîte o carte în mîna stîngă³¹. Panoul are un chenar dublu, întocmit din linii roșii de lățimi diferite, iar sistemul compozițional se bazează pe cea mai simplă simetrie, insistent urmărită și cromatic. Cei doi sfinți se detașează pe fundal (culoarea acestuia este ocru), Petru fiind îmbrăcat într-o mantie albă ale cărei falduri sînt întărite prin accente de roșu, iar Pavel poartă o mantie roșie cu faldurile albe³². Oprindu-ne la desenul figurii lui Petru — singura ce per- mite aprecierea posibilităților artistice ale pictorului — trebuie să menționăm coafura de tip preoțesc catolic, redată prin așa-numitul sistem al „solzilor de pește", care poate argu- menta caracterul popular al acestor reprezentări, subliniat și în cadrul studiilor anterioare³³. Scena centrală este rezervată unei deosebit de sugestive Răstigniri³*. încadrată de Maria și Ion³⁵ îngenuncheați, crucea — trasată în aceeași culoare roșie — suportă trupul torsionat al lui Isus. Și aici, într-un sistem compozițional piramidal, primează un simetrism popular, simplu. Panoul Răstignirii este delimitat precis, printr-un chenar roșu, foarte lat. Delimitarea este cu atît mai vizibilă cu cît, ea prezintă și o diferență de relief a tencuielilor, sub acest strat fiind plasat un strat de tencuială mai gros decît în cazul celorlalte scene. Deci nici aici pelicula de culoare nu se așază direct pe tencuiala originară. Următorul subiect, spre est, în colțul din dreapta dea- supra portalului, înfățișează două sfinte neidentificate³⁶, în picioare, în rugăciune. Este de observat aceeași alternare a culorilor care, în ciuda compoziției rigide, izbutește să obțină o ritmare cromatică. Stratul de pictură, deplasat de pe supor- tul său, lasă să se vadă în colțul din stînga sus, o zonă mai mare din tencuiala peste care a fost așezat. Cu toate că „s-au efectuat sondaje, prin decapare, în con- tinuarea suprafeței pictate ... nu s-au mai surprins urme de pictură"³¹. Rărnîne deci să discutăm aceste scene ca un întreg și nu ca detalii ale unui ansamblu³³. Urmînd relațiile stabilite prin încadrarea arhitecturii edi- ficiului în secolul al XV-lea, cercetătorii au ajuns la con- cluzia că și pictura exterioară trebuie atribuită aceluiași secol. Recenta datare a monumentului, prin intermediul monedei din 1543, ne-a făcut să considerăm că aceasta este, aproximativ, epoca de încheiere a lucrărilor de arhitectură. Identificarea arheologică a unui incendiu³⁹ — care — ținînd seama de datarea, prin inscripție, a tavanului pictat — nu a putut avea loc decît înainte de 1613, precum și existența unui alt strat de tencuială, sub panourile pictate, ne conduc la concluzia că ³¹ Indiciu prețios pentru recunoașterea Sf. Pavel. Cei doi apostoli sînt reprezentați de asemenea în biserica din Nemșa (Sibiu), Remetea (Bi- hor), Dumitreni (Bihor), Ghimbav (Covasna). . . Pentru atribute și ampla- sarea scenelor vezi: V. Drăguț, Iconografia picturilor murale gotice din Transilvania în „Pagini de veche artă românească", II, Buc., 1972, p. 79. ³² Este de menționat gama simplă și modalitatea rustică de alternare a culorilor. ³³ Vasile Drăguț, op. cit., p. 89. ³⁴ La Mihăileni au fost descoperite pe latura de nord, în interiorul navei, fragmente din Legenda Sf. Ladislau și, aproape completă, o Răs- tignire. Diferențele stilistice, detaliile compoziționale, precum și amănuntele vestimentației ne conduc la concluzia că pictura de la Mihăileni este anterioară celei de la Delnița. La Feliceni, anul acesta au fost decapate tencuielile ce acopereau, pe fața vestică a arcului triumfal, o Coborîre de pe cruce (f) și Închinarea magilor. Adăugind acestora deja cunoscutele picturi din bolta corului bisericii din Armășeni, precum și cele mai noi descoperiri de la Porumbenii Mari și Cristuru-Secuiesc, completăm pe baza datelor existente, nu nărui monumentelor cu decorație pictată din județul Harghita. ³⁵ V. Vătășianu, op. cit., loc cit.: „aici e reprezentată răstignirea îm- preună cu figurile Măriei, a Mdgdalenei. . .“; V. Drăguț, op. cit., loc. cit., recunoaște pe „Isus pe cruce între Maria și Ion". Avînd în vedere că, iconogralic, Ion este mai frecvent întîlnit, credem la rîndul nostru, că cel de-al doilea personaj, alături de Maria, este Sf. Ion. Pentru repre- zentarea Răstignirii în pictura transilvăneană vezi și V. Drăguț, Icono- grafia ..., p. 35, 71—72. ³⁶ Este probabil ca scena să reprezinte două dintre mironosițe, în rugăciune. în apropierea bisericii din Delnița, la biserica din Racii (Satu- Nou, jud. Harghita), cu ocazia lucrărilor de restaurare au fost scoase de sub tencuială două scene pictate în interiorul navei, pe fețele vestice ale arcului triumfal. Se remarcă aceeași gamă cromatică, același simetrism popular, vizibil, la sud, unde se conservă, în mai bune condiții, imaginea a două sfinte (vezi foto și în, Uj elet, 13, 1973, p. 6). Reamintim că fragmente de pictură exterioară au fost surprinse și pe latura de sud a navei. ³⁷ Casian Labin, Ion Neagoe, Mircea Iliescu, ref. cit., p. 1. ³⁸ Bibliografia anterioară a bisericii din Delnița, consideră scenele ca părți conservate ale unui ansamblu dispărut (vezi și V. Drăguț, op. cit-, loc. cit.). ³⁹ R. Heitel, rap. cit., p. 10: „ ... nivelul de că’care I pardoseală la un moment dat incendiată, oricum înainte de anul 1613. ..". Fig. 9. Sf. Petru (detaliu). a existat o distanță, în timp, între terminarea bisericii și pic- tarea ei, distanță de cel puțin o jumătate de secol. în acest sens este de reținut că, după victoria turcilor în 1526 la Mohăcs, a început, în Transilvania, un lung război între pretendenții la tronul Ungariei: Ion Zapolya și Ferdinand de Habsburg. După tratatul de la Oradea, în 1538, moartea lui Ion Zapolya și încoronarea „principelui copil loan Sigis- mund sub regența mamei sale Isabella"*⁰ noii pretendenți re- deschid conflictul. Alături de Ferdinand de Habsburg, pre- tenții la tronul Transilvaniei au de asemenea și Gheorghc Martinuzzi, Paul Bornemisza, Emeric Balassa și Ștefan Mai- lath, acesta din urmă avînd, în 1540, și sprijinul secuimii⁴¹. Luptele interne continuă și după 1541 antrenînd intervenția trupelor turcești, muntene și moldovene care sprijină partida conducătoare reprezentată de loan Sigismund și regina Isa- bella. în urma dietei din Sebeș, în cadrul căreia loan Sigis- mund a fost silit să renunțe la tron⁴², a început în Transilva- nia ocupația habsburgică. Rcîntorși, după cinci ani, în țară, loan Sigismund și mama sa Isabella preiau — încă o dată— tronul, dar ciocnirile armate cu trupele habsburgilor continuă pînă în 1570 cînd se încheie, la Speyer, în condiții grele, tra- tatul între loan Sigismund și împăratul Maximilian⁴³. Prezentarea, extrem de succintă, a situației din Transilva- nia în prima jumătate a veacului al XVl-lea, trebuie înțeleasă în strînsă legătură cu păturile, mai mult sau mai puțin avute ale secuimii deoarece aceștia, participau la toate campaniile avînd: „de mai multe secole rosturi militare importante . . ,“⁴⁴. înțelegînd astfel motivele întîrzierii — de aproape trei decenii — a lucrărilor de construire a bisericii din Delnița, ⁴⁰ Istoria României, voi. II, p. 932. ⁴¹ Ibidem, p. 639. ⁴² Ibidem. Pentru analiza acestei perioade vezi și Mariana Beldie, op. cit., p. 60. ⁴³ Istoria României, voi. II, p. 935. ⁴⁴ Ibidem, p. 938. https://biblioteca-digitala.ro Fig. 10—11. Sfinte necunoscute. analizăm momentul pentru a observa dacă el corespunde și pictării exterioare a edificiului. Astfel în 1540, secuii îl ajută pe Ștefan Mailath în încer- carea sa de a obține tronul⁴⁵. De asemenea, în această perioadă s-a produs o „răpire treptată a libertăților de care țărănimea se bucurase pînă atunci. Aceasta a provocat mișcări de împo- trivire cum a fost răscoala secuilor din 1562“⁴⁶. Cu toate că dieta din Cluj proclamase, în 15 4 3⁴⁷, princi- piul libertății religioase, secuii aveau serioase nemulțumiri politice (poate și religioase), care îi conduc la răscoala urmată de o „crîncenă represiune hotărîtă în dieta de la Sighișoara"⁴⁸, represiune ce a cuprins mai ales zona din jurul Odorheiului unde, în aprilie 1562, se strînseseră oștile răsculaților. Situației politice a voievodatului, tipică anarhiei feudale, îi corespunde o diversificare a ideilor religioase căci, concomi- tent cu pătrunderea ideilor Reformei încă din 15 2 0⁴⁹, apar în Transilvania o seamă de alte curente: sacramentarismul, anti- trinitisniul (socinianismul sau unitarism, mai tîrziu) și anabap- tismul. Dintre acestea antitrinitismul „s-a răspîndit cu o putere nestăvilită. Însuși Francisc David, episcopul reformat, iar apoi chiar principele loan Sigismund ajunseseră adepții antitrinitismului" ⁵⁰. Să ne imaginăm, pentru moment, că în această conjunc- tură politico-religioasă pictura de la Delnița ar avea rostul să combată propaganda Reformei⁵¹, să stăvilească ideile anti- trin'taricnilor, așa cum în Moldova aceleiași epoci, pictura exterioară avea, alături de semnificațiile antiotomane, și un caracter antireformist⁵². în acest context s-ar putea explica poate, apariția scenei „Răstignirii" la Delnița. Nu putem argumenta însă iconografia celorlalte scene. ⁴⁵ Ibidem, p. 892. ⁴⁶ Ibidem, p. 639. ⁴⁷ Ibidem, p. 892. ⁴⁸ Istoria României în date. București, 1972, p. 120. ⁴⁹ Istoria României, voi. II, p. 893. ⁵⁰ Ibidem, p. 1035. ⁵¹ Ibidem, p. 1 036. ⁵² Vasile Drăguț, Humor, București, 1973. Spre deosebire de Moldova, unde puterea politică era centralizată, iar programul politic urmărit consecvent, unde biserica, susținută de domnie, afirma — prin mijloacele sale de propagandă — aceleași idei, în Transilvania, secuii aveau — în secolul al XVI-lea — o situație dificilă: drepturile lor sînt treptat uzurpate, luptele politice interne îi lipseau de o conducere unitară, iar din punct de vedere religios ei rămă- seseră izolați, catolici, în timp ce se oficializa Reforma. Ajunși în pragul răscoalei, puteau oare secuii din Delnița — hărțuiți între campaniile militare ale lui loan Sigismund, Ștefan Mailath sau Emeric Balassa — să se ocupe de pictarea bisericii lor? Revenim acum la argumentele menționate în paginile an- terioare: surprinderea unui alt strat de tencuială, sub stratul de pictură și identificarea arheologică a unui incendiu care a avut loc între 1540 și 16 1 3⁵³, două indicii care pledează — alături de celelalte — că pictura de la Delnița nu este contemporană cu terminarea bisericii. Incendiul, care ar fi lăsat urme vizibile și asupra picturii de la Delnița (dacă la acea dată ea era executată), n-a putut avea loc decît cu ocazia a două acțiuni represive: cea din 1562 sau cea din 1575. în 1575, probabil atrași de promisiunea reprimirii drepturilor anterioare, secuii din Ciuc se alătură Iui Gaspar Rekes în lupta acestuia cu principele catolic Ștefan Bâthory⁵⁴. Băthory cîștigă „o biruință decisivă în lupta de la Sînpaul, în acele părți, după care s-a răzbunat cumplit asupra aderen- ților lui Bekes“⁸⁸. Oricum însă, la acea dată, pictura de la Delnița nu exista. Ea nu a putut fi executată decît într-un moment în care poziția politică a secuilor a redevenit puternică, cînd ci își recîștigă drepturile ce le acorda, de secole, o situație privilegiată în voievodat. Or, recunoașterea secuilor — ca forță dependentă direct de puterea centrală — are loc abia după suirea la tronul Transilvaniei a principelui Gabriel Bethlen, în timpul domniei căruia se manifestă „tendința de ⁵³ R. Hei tel, mem. cit., p. 5. ⁵⁴ Istoria României, voi. TI, p. 941. ⁵⁵ Ibidem. https://biblioteca-digitala.ro a se constitui o pătură militară care să stea la dispoziția pu- terii centrale", iar „majoritatea ostașilor au fost recrutați din rîndurile țărănimii și ale secuilor de rtnd"⁵⁶. Gabriel Bethlen redă secuilor privilegiile anulate, gest suficient de important pentru ca —• în semn de recunoștință — numele său să apară într-o biserică secuiască avînd alături și titlul de: „serrenissimi principis Dei Gratia Siculorum comitis"⁵⁷, inscripție pictată pe tavanul de lemn al bisericii din Ghelința. Situația specială a secuilor în voievodat la începutul vea- cului al XVIII-lea, se poate lesne descifra și din lucrările efectuate asupra bisericii Sf. loan din Delnița, căci odată cu tavanul pictat, sau curînd după aceea a fost construit zidul de incintă⁵⁸. O altă condiție care a contribuit la apariția picturii exte- rioare, la Delnița, a fost și permanenta legătură cu clerul catolic, mai precis cu una dintre puținele formațiuni monas- tice care mai rămăseseră catolice, în Transilvania: la numai 6 km de biserica de care ne ocupăm, mănăstirea franciscană din Șumuleu a permis păstrarea unui spirit catolic și, mai ales, a oferit pictorilor modelele de care aceștia aveau nevoie. Dar singură, legătura cu clerul catolic nu ar fi putut conduce la apariția picturii exterioare; însăși mănăstirea din Șumuleu nu avea, ca decor pictat, decît o singură scenă, a Răstignirii⁵⁹. Reîntoarcerea la iconografia anterioară Reformei a fost favorizată tocmai de politica de atragere a secuilor, definitorie pentru domnia lui Gabriel Bethlen, politică ale cărei urmări se pot citi, cu ușurință, din însăși istoria bisericii Sf. loan din Delnița. ⁵⁶ Istoria Romanici, voi. III, p. 148. ⁵⁷ I. D. Ștefănescu, op. cit., p. 38: „Inscripția cuprinde numele prin- țului Gabriel Bethlen, comite al secuilor: Renovatum hoc templum 1628, tempore serrenissimi principi (s) Gabrielis Bethlen Dei Gratia (S)iculorum comitis". Reamintim că perioada a fost denumiră „renașterea populară ma- ghiară" (Vamszer G. op. cit., p. 15 și Keopeczi Sebestyen Jozsef, op. cit., p. 490) și numai cu acest sens preluăm, la rîndul nostru, termenul. ⁵⁸ R. Heitel, rap. cit., p. 11: „o monedă datată în anul 1623, des- coperită la nivelul constructiv inițial a precizat într-un mod sigur data- rea sa în prima jumătate a secolului al XVII-lea". ⁵⁹ Balogh Jolân, Az erdelyi renaissance, Cluj, 1943, I. p. 124—125. Această pictură a dispărut în secolul al XlX-lea. La aceeași interpretare se poate ajunge și prin analiza scenelor pictate: triumful (Intrarea în Ierusalim), garanția (Viața de apoi — reprezentată de Petru, păzită de Pavel), credința (Răstignirea) și implorarea (rugăciunea celor două sfinte). Alegerea acestor subiecte din iconografia generală pare deci să argumenteze intențiile pictorului care picta într-un moment triumfal (pentru cei oficial împiedicați, de la religia și drepturile lor, momentul revenirii echivala cu un triumf), pe care îl dorea etern instaurat (apelează la imaginea Sfin- ților Petru și Pavel, în acest scop), ca și dreapta credință în jertfa 1ui Christ⁶⁰. * Ținînd seama de configurația internă a voievodatului Transilvaniei, la începutul secolului al XVII-lea, picturile de la Delnița „prezintă un interes excepțional"⁶¹, ele demons- trează cum — după aproape un veac de la Reformă — se revine la obiceiuri vechi, încă neuitate, revenire ce semnifică și omagiază privilegiile politice acordate întregii secuimi. „Factura gotică" transmisă prin intermediul altarelor se ex- plică astfel, prin revenirea la singurele exemple artistice păs- trate, mai vechi cu aproape un secol, dar mai ales este argu- mentată tratarea „eminamente populară" a scenelor pictate probabil de către un zugrav localnic⁶². în încheiere, considerăm deci că, venind în continuarea celorlalte lucrări executate în primele decenii ale secolului al XVII-lea, pictura bisericii Sf. loan din Delnița⁶³ trebuie în- scrisă în limitele aceleiași perioade. ⁶⁰ Conciliile catolice ale papalității condamnau, încă din 1540, Re- forma. Rămași în legătură cu ideologia catolică, secuii nu puteau să nu considere catolicismul decît ca singura credință dreaptă. ⁶¹ I. D. Ștefănescu, op. cit., p. 52. ⁶² V. Drăguț, Picturi murale ... loc. cit.: „tratarea, de factură gotică este eminamente populară". ⁶³ Reluăm succint datările propuse în actualul studiu: 1520—1540 construirea bisericii; 1610—1620 refacerea ei, executarea tavanului pictat, pictarea exterioară a celor patru scene descrise și construirea incintei; 1710 renovarea bisericii: tencuirea interioară și „întărirea" zidurilor cu con- traforturi noi; 1760— acoperirea picturilor (văruite poate în 1710) cu un pridvor. Pictura de la Delnița a rămas văruită pînă în anul 1935—1941 cînd „pridvorul" a fost demolat. Fig. 12—13. Detalii din pictura interioară de pe fațada vestică a arcului triumfal al bisericii din Racu (foto Liana Tugearu). https://biblioteca-digitala.ro DATAREA PICTURILOR MURALE DE LA PĂRHĂUȚI* ------------------------------ BOGDANA IRIMIA---------------------------------------- Biserica, din Părhăuți (jud. Suceava) a fost construită de marele logofăt Gavril Totrușan¹ în timpul domniei lui Ște- fan IV cel Tînăr (1517—1527). Lucrările de construcție au luat sfîrșit în anul 1522, iunie 15 — după cum indică in- scripția slavonă² în piatră, de pe fațada vestică a monu- mentului. Acest edificiu de cult, construit din piatră nefinisată (apar cărămizi la bolți și arcadele pridvorului), cu exteriorul deo- sebit de sobru, lipsit de decorație, reflectă epoca de deplină autoritate a marilor dregători din sfatul domnesc în anii de minorat ai lui Ștefan cel Tînăr, fiind și cel mai reprezen- tativ monument de arhitectură din această perioadă³. * Arti:olul de față reprezintă textul dezvoltat al primei părți din comunicarea noastră Datarea și semnificația picturilor murale de la Părhăuți, susținută la Sesiunea anuală de comunicări științifice a Direcției monumentelor istorice și de artă din 14 mai 1974. ' Conform tuturor inscripțiilor slavone (pisania bisericii, pietrele de morm.'nt) ale bisericii din Părhăuți, numele ctitorului este Totrușan și nu Trotușan cum s-a Încetățenit în majoritatea lucrărilor referitoare la bi- serica in discuție. ² Traducerea inscripției slavone este următoarea: „Cm vrerea Tatălui și cu ajutorul Fiului și cu săvîrșirea Sf. Duh, robul lui Dumnezeu, pan Gavril Totrușan logofăt, a zidit acest hram in numele tuturor sfinților care au strălucit in toată lumea pentru rugăciunea sa și a cneaghinei sa'e Ana în zilele blagoslovitului și de Hristos iubitorul, Io Ștefan Voievod în anul 7030 ( 1522), luna iunie 15“. Aceeași traducere la E. Kozak, Die Inschriften aus der Bukovina, „Epigraphische Beitrăge zur Quellenkunde des Landes tind Kirchengeschichte", I, Viena, 1903, p. 51—58; Gh. Balș, Bisericile lui Ștefan cel Mare, „BCMI", nr. 43—46, 1925, p. 180. ³ în timpul anilor de minorat ai lui Ștefan cei Tînăr, are loc pro- cesul de întărire a boierimii moldovene (Iulian Marinescu, Bogdan al III-lea cel Orb, București, 1910; I. Minea, Complotul boieresc contra lui Ștefaniță Vodă, „Cercetări istorice", an IV, Iași, 1928, p. 188—219; H. Ursu, Domnia lui Ștefaniță Voievod (Zece ani din istoria politică a Mol- dovei}, Cluj, 1940; N. Grigoraș, Ștefan Vodă cel Tînăr și. Luca Arbore, „Anuarul Institutului de istorie și arheo ogie A. D. Xenopol", an IX, 1972, p. 1—27) în această perioadă, marii dregători au ridicat capele pe lîngă reșe- dințele lor, astfel: biserica poste'.ricului Cosma Șarpe de la Văleni-Ro nan (1519), biserica vistiernicului Ieremia de la Brănișteni-Neamț (1520) și biserica marelui logofăt Totrușan de la Părhăuți (1522). Primele două bi- serici au suferit modificări care au schimbat In parte înfățișarea lor ori- ginară. Biserica de la Părhăuți prezintă un deosebit interes prin arhitec- tura sa originară, deoarece aici a fost introdus pentru prima dată prid- vorul deschis cu clopotniță deasupra, inovație adoptată ulterior de meș- Fig. 1. Vedere dinspre vest asupra bisericii din Părhăuți. Biserica, cu planul dreptunghiular și absida altarului de- croșată semicirculară, include: altarul (boltit cu semicalotă), naosul și pronaosul (încăperi acoperite cu cîte o calotă pe arce piezișe moldovenești) și pridvorul deschis (boltit cu un semicilindru transversal pe ax) cu clopotniță. O cercetare de detaliu asupra ansamblului de pictură de la Părhăuți nu a fost întreprinsă pînă în prezent⁴. Data zugrăvirii bisericii nu este menționată în vreo in- scripție. Asupra acestei probleme au existat următoarele opinii: Wl. Podlacha⁵, Gh. Balș⁶, prof. I. D. Ștefănescu⁷ și P. Henry⁸ — în urma analizei stilistice — au considerat că biserica a fost zugrăvită în anul 1522. Prof. V. Vătășianu⁹ consideră că biserica a fost zugră- vită după anul 1522. S. Ulea¹⁰ datează picturile în perioada 1539—1540. în analiza noastră, avînd ca obiectiv stabilirea datei de zugrăvire a bisericii, am pornit de la: 1. analiza tabloului vo- tiv care ca tehnică și factură datează din perioada în care s-au zugrăvit altarul și naosul; 2. stabilirea limitelor perioa- delor în care biserica putea fi zugrăvită, urmărind crono- logic activitatea logofătului Gavril Totrușan din documentele de cancelarie, din cronici și din inscripțiile pietrelor de mor- mînt ale familiei sale care se găsesc în pronaosul și naosul bisericii; 3. concluziile au fost formulate în urma analizei programului iconografic și a caracterelor stilistice ale picturii de la Părhăuți în raport cu ansamblurile de picturi murale din Moldova datînd din secolele XV—XVI. Coroborînd datele furnizate de documente, putem alcă- tui biografia lui Gavril Totrușan. El a moștenit satul Păr- hăuți (Parhovții, în secolul XVI) între alte sate de la va- meșul Anj’moo bănuit a fi tatăl său vitreg¹¹. Pietrele de mormînt ale vameșului Anjinco (-j-1494) și terii constructori din timpul lui Petru Rareș (bibliografia pentru biserica de la Părhăuți la N. Stoicescu, Bibliografie privind monumentele feudale din Moldova, „Mitropolia Olteniei", an XXI, nr. 9—10, Craiova, 1969; mențiuni importante în ce privește arhitectura la Gh. Balș, op, cit., p. 178—180; Gr. lonescu, Istoria arhitecturii. în România, I, 1963, p. 355; Istoria artelor plastice în România, I, 1968, p. 336). ⁴ Bibliografia referitoare la picturile murale de la Părhăuți: I. D. Ștefănescu, L’evolution de la peinture religieuse en Bucovine et en Mol- davie jusquau XlX-e silele, Texte, Paris, 1928, p. 101.—103; idem, L’art byzantin et l’art lombard en Transylvanie. Peintures mur ales de la Valachie et de la Moldavie, Paris, 1938, p. 113—121; V. Vătășianu, Is- toria artei feudale în țările române, I, București, 1959, p. 838—839; Isto- ria artelor plastice în România . . . , p. 365. S-a afirmat că: „Malgre la confusion des tons et la destruction des figures, le caractere mediocre de l’execution ressort assez clairement“ (I. D. Ștefănescu, L’evolution . . .). în urma cercetării de teren, facem următoa- rele observații: programul iconografic și calitățile stilistice ale picturii pot fi identificate. Registrele superioare sînt înnegrite de stratul de fum depus, dar numai în altar și naos. în registrul de jos al naoului, numai figurile sfinților Teodor Tiron și Teodor Stratilat (nord) și chipul sf. loan Bote- zătorul (tabloul votiv) au fost repictate. Frescele cele mai bine conser- vate se află în pronaos. Aici, unele figuri de sfinte mucenițe (nord) și figura sf. Pavel au suferit repictări. în pridvor, pe bo ta semicilindrică, două registre din cele trei dedicate Vieții sf. Nicolae au fost repictate, res- pectîndu-se dispoziția iconografică originară. Această ultimă intervenție - în pridvor — a avut lo~ probabil la începutul secolului al XlX-lea cînd biserica a fost «consolidată. Picturile murale prezintă reale calități artistice necesitînd o cercetare minuțioasă. ⁵ Wl. Podlacha, Malowidla scienne w cerkwiac Bukowiny, Lemberg, 1912, p. 171 —174; idem, Wandmalerei in den griechischorientalischen Kir- chen in der Bukowina, „Bu letin de la societe polonaise potir l’avancement des Sciences", 1911, p. 47—48. ⁶ Gh. Balș, op. cit., p. 264—265. ⁷ I. D. Ștefănescu, L’evolution ..., p. 86 ⁸ P. Henry, Les eglises de la Moldavie du Nord des origines a la fin du XVI-e siecle — Architecture et peinture. Texte, Paris, 1930, p. 179. ⁹ V. Vătășianu, op cit., p. 838—839. ,⁰ S. Ulea, Datarea ansamblului de pictură de la biserica Sf. Nicolae- Dorohoi, „SCIA, seria artă plastică", an XI, nr. 1, 1964, p. 79; nota 33. ¹¹ Documente privind istoria României, veacul XVI. A. Moldova, I, 1953, p. 326—328, doc. nr. 294: M. Costăchescu. Documentele moldove- nești de i Bogdan Voievod (1504—1517}, București, 1940, p. 142—144 și 149—159. 66 https://biblioteca-digitala.ro Măriei (T1506 7), mama lui Totrușan, se găsesc în pronaosul bisericii¹². Boier moldovean de frunte, Totrușan a avut funcțiile de spătar II către sfârșitul domniei lui Ștefan cel Mare¹³ și vis- tiernic¹⁴ în timpul domniei lui Bogdan al III-lea. între anii 1508 (decembrie 15) — 1515 (decembrie 21), el poartă ti- tlul de mare vistiernic¹⁵. în timpul domniei lui Ștefan cel Tînăr, Totrușan ocupă înalta funcție de mare logofăt al Moldovei, între anii 1516 (decembrie 10) — 1523 (mar- tie 25)¹⁶. Biserica ridicată în vara anului 1522 reflecta perioada de deplină ascensiune socială a ctitorului. în pisania bisericii, este menționată și cneaghina Ana (v. nota 2). Dar aceasta a decedat în anul 1521 (decembrie 2) și a fost înhumată în pronaosul bisericii înainte de ter- minarea lucrărilor de construcție¹⁷. Decedată la data cînd s-a zugrăvit biserica, conform uzanței, cneaghina Ana nu a fost zugrăvită alături de soțul său în tabloul votiv. Fruntaș al opoziției boierești față de Ștefan cel Tînăr, Totrușan a fost înlăturat din sfatul domnesc în primăvara anului 1523¹⁸. Amestecat în complotul organizat în aprilie 1523, el este întemnițat, iar în toamna aceluiași an s-a re- fugiat probabil în țările vecine¹⁹. Potrivit obiceiului, Ștefan cel Tînăr a confiscat averile logofătului „viclean", deci și curtea boierească de la Părhăuți. în baza acestor date, obținem o primă perioadă în care se puteau executa lucrări de decorare a bisericii: vara-toamna anului 1522, știind că bisericile nu se zugrăveau iarna. Totrușan a revenit în Moldova fiind amintit în docu- mente între anii 1530 (august 22) — 1537 (aprilie 30), dar abia la 7 martie 1531, Petru Rareș i-a restituit averile între care figurează Părhăuții²⁰. în această perioadă, Totrușan a rămas printre boierii de frunte ai Moldovei deoarece a ocupat locul al doilea în sfat — fără titlul de mare logo- făt — și a obținut numeroase averi: satele Costîna, Berin- dești și Toderești (ținuturi învecinate cu Părhăuții), Dumbra- vița (sat situat la sudul așezării orășenești Baia), ținutul lasnovețul din Orhei și o vie la Cotnari²¹. în anul 153’;, Totrușan și hatmanul Mihu s-au numărat printre principalii trădători ai lui Petru Rareș. Ei au purtat ¹² E. Kozak, op. cit.; Repertoriul monumentelor și obiectelor de artă din timpul lui Ștefan cel Mare, Ed. Academiei R.P.R., București, 1958, p. 260. Avînd în vedere vechimea mormintelor anterioare actualului edificiu de cult, N. lorga (Neamul românesc în Bucovina, București 1905, p. 63—64) a emis ipoteza — uitată ulterior de cercetători — că, pe locul bisericii ridicate de Totrușan în 1522, ar fi fost o altă biserică al cărei ctitor va fi fost vameșul Anjinco în timpul lui Ștefan cel Mare (1457— 1504). Cercetările arheologice ar aduce informații interesante asupra acestei probleme. ¹³ I. Bogdan, Documentele lui Ștefan cel Mare, II (1493—1503), Bu- curești, 1913, p. 467—468. ¹⁴ M. Costăchescu, op. cit. ¹⁵ Iulian Marinescu, op. cit., p. 111—112; M. Costăchescu, op. cit., p. 142—145 și 495—496. La 22 august 1516, Totrușan dăruiește un epitaf mănăstirii Voroneț, epitaf aflat în prezent la muzeul mănăstirii Putna (Maria Ana Musicescu, Broderia medievală românească, Ed. Meridiane, București, 1969, p. 36). ¹⁶ M. Costăchescu, op. cit. Este menționat cu funcția de logofăt în documentele cancelariei (DIR, A. Moldova; XVI 1 (1501 -1550). ¹⁷ E. Kozak, op. cit. în majoritatea lucrărilor care s-au ocupat de fa- milia lui Totrușan, s-a afirmat că soția sa Ana ar fi fost fiica lui Luca Arbore. în urma informațiilor din documente, am stabilit că Ana nu a fost fiica pîrcălabuku Luca Arbore deoarece Ana Arbore trăia în anul 1576 (DIR. A. Moldova, XVIfl, p. 72) și a fost — sau era încă — so- ția comisului Plaxa (DIR. A. Moldova, XVI 3, p. 144). Din izvoarele is- torice, nu am putut stabili familia din care provenea soția lui Totrușan. ¹⁸ Este binecunoscută în literatura istorică atitudinea opoziționistă a unui grup de mari dregători — printre care figurau Luca Arbore și To- trușan — față de Ștefan cel Tînăr cînd acesta, devenind major în anul 1522, a încercat să limiteze autoritatea politică a sfatului domnesc (H. Ursii, op. cit.; N. Grigoraș, op. cit.). ¹⁹ în septembrie 1523, Ștefan cel Tînăr a emis un act prin care îl acuză pe Totrușan care pricinuise „turburare" între moldovenii și ardelenii de la Bistrița (N. lorga, Documente românești din Arhivele Bistriței, 1899, L., p. XIII; Hurmuzachi, Documente ..., XV/1, p. 274—275). N. Gri- goraș (op. cit.) consideră că Totrușan „a rămas în (ară, dar nu a mai fost inclus între membrii sfatului domnesc". însă nu este de admis ca, după acțiunea sa de trădare, să fi rămas în Moldova în timp ce majoritatea marilor dregători participanți la complot s-au refugiat în Polonia, Tran- silvania și Țara Românească, continuînd să uneltească împotriva voievo- dului. Concluzia noastră este argumentată și de faptul că începînd din 1523 pînă în anul 1530, Totrușan nu este amintit în vreun document de cancelarie și apoi brusc după această dată, este amintit în majoritatea ac- telor. ²⁰ DIR. A. Moldova, XVI I, 1953, p. 236—238, doc. nr. 294. ²¹ Ibidem. https://biblioteca-digitala.ro Fig. 6. Gavril Totrușan, detaliu din tabloul votiv. Fig. 7. Judecata lui Pilat, scenă din naos. legături cu turcii în scopul îndepărtării voievodului din țară. După fuga lui Petru Rareș în Transilvania în anul 1538, marii boieri au sprijinit domnia lui Ștefan Lăcustă (1538— 1540), iar în perioada 1539 (mai 24) — 1541 (martie), To- trușan a deținut din nou funcția de mare logofăt. în urma unei conspirații, în decembrie 1540, Totrușan și Mihu au asasinat pe Ștefan Lăcustă la Suceava²². Ei au nu- ²² Gr. Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, ed. P. P. Panaitescu, ed. II, București, 1958, p. 160. Fig. 8. Tabloul votiv. mit ulterior domn pe Alexandru Cornea (1540 decembrie — 1541 februarie) pe care îl vor sluji pînă la 19 februarie 1541 cînd Petru Rareș se reîntoarce în Moldova²³. Din ordinul lui Petru Rareș, logofătul Totrușan a fost decapitat pentru „viclenie" la 11 martie 1541 la Roman²⁴. El a murit la o vîrstă înaintată avînd în vedere că activi- tatea sa în sfatul domnesc va fi început în jurul anului 1500. Să ne oprim și asupra familiei ctitorului. Am aminti t-o deja pe soția sa Ana. Documentele menționează că Totrușan a avut o fiică Nastasca, urmașii acesteia alcătuind familia Murguleț. Această știre este întărită și de existența unor morminte ale familiei Ieremia Murguleț, datînd de la înce- putul secolului al XVII-lea, în pronaosul și naosul bi- sericii²⁵. Tabloul votiv (Deisis) înfățișează pe ctitor fără soție — am arătat că decedase în 1521 — și fără copii. în urma analizei și combinării informațiilor din izvoarele istorice, prin deducție am ajuns la concluzia că Gavril To- trușan s-a recăsătorit ulterior cu Nastasia, fiică a lui Luca Arbore pîrcălabul²⁶. ²³ Vasile Cărăbiș, Un domn al Moldovei; Alexandru Vodă Cornea, 1946. ²⁴ N. lorga. Studii istorice asupra Chiliei și Cetății Albe, București, 1899, p. 348; Cronicile slavo-române din secolele XV—XVI, București, 1959, p. 102; Gr. Ureche, op. cit., p. 162—163. ²⁵ Lespezile funerare a Anastasiei (4-1635), mama lui Ieremia Mur- guleț și a Anisiei (4-1624), fiica acestuia. ²⁶ Documentele referitoare la familiile Totrușan-Murguleț și Arbore sînt următoarele: DIR, XVIJ2, 1951, p. 72; XVI/3, p. 79, 144; ibidem, p. 280—281; XVI/4, 1952, p. 254; N. lorga, Studii și documente cu pri- vire la istoria românilor, București, 1901-—1913, V, p. 281—284 p. 551; „I. Neculce", 1928, p. 311. (4-45-2 5) Maria = (?) An jinco ț+ vame^ Ah a = Gavrif Totrușan' =: ’Nastasia — Ana VMS21) (4- 68 https://biblioteca-digitala.ro Fig. 10. Sf. Evtihie. Fig. 9. Sf. lacob Persul. Fig. 12. Sf. Lup Fig. 11. Sf. Dimitrie. https://biblioteca-digitala.ro Fig. 15. Sfinte mucenice 70 https://biblioteca-digitala.ro https://biblioteca-digitala.ro Fig. 19. Cele trei fecioare aduc omagii Sf. Nicolae. în urma acestor date, putem formula următoarele con- cluzii: 1. După moartea cneaghinei Ana și după ce s-a reîntors în Moldova în timpul domniei lui Petru Rareș, T otrușan s-a recăsătorit cu Nastasia, fiica lui Arbore. Singura urmașă di- rectă menționată în documente a fost Nastasca. Dacă tabloul votiv ar fi fost pictat după anul 1531 — data cînd i s-a restituit reședința de la Părhăuți —, alături de Totrușan ar fi fost înfățișată și a doua soție cu fiica sa în calitate de ctitori ai picturii. Rezultă că tabloul votiv a fost pictat în vara-toamna anului 1522 cînd Totrușan rămăsese singur. Deoarece tabloul votiv era pictat după decorarea altarului și naosului — avînd și argumente de ordin iconografic și sti- listic²⁷ — considerăm că picturile din altar și naos datează din vara-toamna anului 1522. 2. Trăsătura esențială a picturilor de la Părhăuți este programul iconografic restrîns, concis și perfect adecvat struc- turii arhitecturale. La o analiză mai atentă, se constată că există o deosebire de viziune și stil între picturile din altar-naos și pronaos- pridvor. Deosebirile se remarcă în organizarea compozițională a scenelor, în atitudinea diferită față de reprezentarea figurii umane, în sugerarea anatomiei personajelor și în cromatică. Avînd în vedere înalta calitate artistică a picturilor din pronaos și pridvor, considerăm că nu au fost create de vreo calfă a meșterului care a zugrăvit altarul și naosul, ci sînt opera unui alt zugrav la fel de talentat, dar cu o altă con- cepție artistică. în urma celor arătate, considerăm că Totrușan, neputînd termina lucrările de zugrăvire a ctitoriei sale în vara-toamna anului 1522 — și știind că în anul următor a luat parte kt complotul boieresc și a emigrat —, a continuat lucrările cînd a reintrat în posesia reședinței de la Părhăuți, deci după pri- măvara anului 1531. în anul 1538, el a fost angrenat în acțiunea trădătoare a marilor boieri contra lui Petru Rareș, iar între anii 1538 — primăvara anului 1541, chiar dacă a deținut funcția de mare logofăt — ceea ce presupune și posibilități materiale deosebite — nu putea urmări lucrările de zugrăvire, deoarece era amestecat în intrigi, comploturi și asasinatul de la Suceava. Deci perioada în care s-a zugrăvit pronaosul și pridvorul este cuprinsă între anii 1531 —1537²⁸. Personalitate politică în timpul a patru voievozi și om de cultură, marele logofăt Gavril Totrușan este ctitorul unui remarcabil monument de arhitectură religioasa din Moldova veacului al XVI-lea, edificiu de cult cu dublă funcție, para- clis și necropolă. Picturile murale de la biserica din Părhăuți reclamă un interes deosebit din partea istoricilor de artă *. Avînd în vedere anii cînd sînt menționați în documente urmașii lui Trotușan, considerăm: 1. ctitorul rămas văduv, s-a recăsătorit cu Nastasia care avea o fiică — Nastasca — provenind probabil dintr-o altă căsă- torie. 2. Nastasca era o persoană matură în anul 1555 cînd a fost men- ționată în document. Deci această urmașă a lui Gavril Totrușan va fi fost fiica sa vitregă. ²⁷ Vom reveni asupra picturii de la Părhăuți într-un articol în care vom discuta programul iconografic și semnificația sa și calitățile artistice. ²⁸ Perioada 1531 —1537 propusă pentru datarea picturii din pronaos și pridvor este, deocamdată, provizorie. Ni se pare însă logic ca Totrușan să fi continuat lucrările de decorare a ctitoriei sale începind cu anii 1531/2. Vom încerca să stabilim un termen mai precis de datare după ce vom ajunge la unele concluzii asupra trăsături'or stilistice particulare ale ansamblurilor de picturi murale create în timpul lui Petru Rareș. * Fotografiile au fost executate de Nicolae loaescu și Bogdana Irimia. 72 https://biblioteca-digitala.ro TREI PISANII DIN EPOCA LUI MATEI BASARAB* ------------------------------TEREZA SINIGA1.IA ----------------------------- „Țara aceasta drept stemă pasărea corb poartă, Iar pe gîtul ei acum și o cunună atîrnă, Cu adevărat a casei prealuminate și preabătrîne A casei preaviteazului neam Basarab . .. Nu lașa să se risipească, Doamne, în pieire A lor coroană și jos să cadă, Iar al corbului piept să fie pururea ferit.. ,“¹ Desigur, nu o întîmplare face ca doi sau trei ani numai să despartă apariția acestor versuri, puse de Udriște Năsturel în fruntea ediției din 1635 a „Molitvenicului“ tipărit la Cîmpulung, dedicate „prealuminatei steme a milostivilor Domni Basarabi“ și redactarea — epigrafică și plastică — a pisaniei fostei mănăstiri Măxineni din zona Râmnicului Sărat. Apropierea nu se justifică numai ca fapt în sine — deși și acesta își are Importanța sa — cît mai ales pe planul rea- lizării plastice a unei suite de pisaniî — atît în epocă cît și ulterior — puternic marcate de nevoia de reprezentare acor- dată tot mai manifest acestei zone de decor investită cu funcția deloc de neglijat în epocă, a prezentării meritului Ctitoririi unei biserici. Măxinenii, ridicați în 1638 de Matei Basarab în locul „unei biserici mici, de nuiele, lipită cu lut“², Filipeștii de Tîrg — ctitoria de 1641—42 din Prahova a bogatului Postelnic Constantin Cantacuzino și a vecinilor săi de moșie, boierii Filipești³, și schitul Pinul — ce înlocuiește în 1647—1648, din porunca aceluiași Matei Basarab, în ținutul Buzăului o bisericuță mai veche⁴ —, fac — prin pisaniile lor — obiectul articolului de față (fig. 1, 2, 3). în fapt, de la toate aceste trei biserici nu au rămas decît pisaniile, restul fiind distrus în timp și în împrejurări diferite. Prima și ultima se păstrează în colecții muzeale, cea de-a doua — încastrată în pridvorul noii biserici din Filipeștii de Tîrg⁵. Cele trei pisanii alcătuiesc un grup aparte care, compozi- țional, se detașează cu pregnanță de toate celelalte realizări de acest gen din arta Țării Românești. în limitele unei cronologii largi și ale unui spațiu geografic destul de întins, ele se în- rudesc prin structura compozițională, prin folosirea unor ele- mente de detaliu identice, prin tehnică șî impresie generală și, la urmă, dar nu în ultimul rînd — prin semnificația pe care aceste elemente le-o conferă. Ceea ce frapează chiar la o examinare sumară este simi- litudinea în compoziție (fig. 1, 2, 3): un cadru — marcat prin>tr-un decor floral — înconjură textul pe trei laturi; în colțuri, în spații anume delimitate de linii în relief, apar sim- bolurile celor patru evangheliști; adiacent laturii inferioare, un medalion — diferit ca formă — creează o pauză și un ac- cent totodată în cîmpul dens al textului. Elementele specifice se grefează pe această schemă comună: varietatea motivului floral de la ancadramentul general; cadrul unghiular corect trasat al spațiilor destinate simbolurilor evangheliștilor — la Măxineni (fig. 1); arcul de cerc stîngaci desenat ce taie fiecare unghi al cadrului — la celelalte două (fig. 2, 3); medalionul patrulob prelung cu chenar în relief purtînd o inscripție dedi- catorie — la Măxineni, potcoava terminată în acoladă cu ca- drul rezervat în grosimea pietrei la Filipești și la Pinu. Dar, dincolo de aceste elemente ce țin de tehnică și de abilitatea meșterului, conținutul acestor medalioane particularizează atît fiecare pisanie, cît și — prin prezența și a imaginilor simbo- lice ale evangheliștilor — grupul întreg. * Prezentul articol reprezintă textul comunicării ținută în ziua de 20 noiembrie 1974 în cadrul Sesiunii tinerilor cercetători din DPCN. ¹ Traducerea publicată în Al. Piru, Istoria literaturii române. I. Pe- rioada veche, București, 1972, p. 272—273. ² Textul pisaniei a fost publicat de N. lorga, Inscripția de la Măxi- neni, „BCMI", 1923, nr. 1, p. 97. ³ N. lorga, Inscripții din bisericile României, II, București, 1908, p. 162. ⁴ Inscripțiile medievale ale României, voi. I, Orașul București, Bucu- rești, 1965, p. 481. ⁵ Pisania de la Măxineni — în colecția mănăstirii Sinaia, pisania de la Pinu în Lapidariumul Muzeului de istorie al R. S. România. în patrulobul pisaniei de la Măxineni apare stema Țării Românești completată în partea superioară de o coroană sus- ținută de doi îngeri. Cu unele mici diferențe de tratare, ima- ginea se repetă la Pinu. La Filipești, surprinzător la prima vedere, imaginea este total diferită: scena Adormirii Maicii Domnului sculptată într-un relief foarte plat. Analiza compoziției, a iconografiei și a tehnicii și plasarea celor trei pisanii în contextul mai larg de gîndire și creație al epocii lui Matei Basarab, ne-au condus la formularea cîtorva ipoteze privitoare la originea și circulația unor motive și scheme compoziționale și la deslușirea semnificațiilor pe care acestea le dobîndesc în epocă și mai tîrziu. Fără a merge pe linia căutării cu orice preț a analogiilor, două lucruri frapează de la început în aspectul celor trei pi- sanii: înrudirea de structură compozițională și de detalii cu unele broderii și impresia generală de placă de gravură pen- tru pagina unei cărți. Dreptunghiul orizontal al cîmpului și raportul dintre di- mensiunile laturilor, cadrul decorativ, unghiurile tăiate de benzi în relief ce reiau chenarele rezervate inscripțiilor, delimi- tînd spațiile ce conțin simbolurile evangheliștilor, prezența în- gerilor purtători de obiecte simbolice ne duc cu gîndul la epitafele moldovenești din secolele XV și XVI (fig. 6). Relația cu artele decorative se poate extinde și la asemă- narea compozițională și uneori de detaliu cu ferecăturile de cărți, la rîndul lor înrudite cu structura paginilor de titlu din diferite tipărituri. Imaginea Adormirea Maicii Domnului — foarte frecventă în micile spații rectangulare ce formează che- narul acestor ferecături ar putea fi pusă, eventual, în legătură cu aceasta. înrudirea cu tipăriturile epocii este o altă observație demnă de menționat. Făcută deja de Teodora Voinescu cu referire la portalurile brîncovenești⁶, ea vizează aici nu originea unor motive decorative, ci o anume structurare a materialului gra- fic și imagistic. Compoziția prezintă asemănări cu paginile de titlu ale unor cărți ce circulau în prima jumătate a seco- lului al XVII-lea în lumea ortodoxă, pisaniile combi- nînd cele două tipuri de cadru patrulater (cel floral geometri- zat și cel figurativ cu scene și personaje minuscule), un text și o stemă. Uneori stema se afla, în aceste tipărituri, pe versoul paginii de titlu. La asemănarea cu cartea contribuie și tehnica utilizată: un relief scund, tăios, cu numai două planuri — unul de fond, al doilea al sculpturii —, cioplitura netă, cu curbe bruște, co- mună atît imaginilor figurative și decorative cît și literelor pisaniilor. Dar capitolul contaminări—înrudiri nu se oprește aici. Forma quadrilobată generală și conținutul — stema țării — medalionului de la Măxineni — primul din serie — conduc cu gîndul la stemele moldovene cioplite în piatră plasate nu- mai la intrările în incintele unor cetăți și mănăstiri sau pe turnurile clopotniță (o excepție constituind-o pisania de la Sf. Dumitru din Suceava). Cea mai apropiată — și în timp și în spirit — este cea de la mănăstirea Dragomirna, pusă de Mi- ron Barnovski la terminarea incintei, în 1627 (fig. 5). Cîteva fapte de istorie culturală generală sau conjunctu- rală ar putea veni în sprijinul argumentației cu privire la ori- ginea și semnificația elementelor particulare ale pisaniilor de care ne ocupăm. Este binecunoscut pentru epocă noul avînt al tiparului, care are drept consecință editarea în țările române a unui număr important de cărți, de toate felurile, cărți destinate programatic unei largi circulații ce trebuia să înglobeze nu numai medii, dar și zone geografice și etnice diferite. Cartea ilustrată cu gravuri — tot mai frecventă — facilitează vehi- cularea unor motive, care, cu timpul, nu numai că se genera- lizează, dar pătrund și în alte genuri ale artei, îmbogățindu-le iconografia. ⁶ Teodora Voinescu, Observații asupra stilului brlncovenesc. Portalul, „SCIA — seria artă plastică”, XV (1968), nr. 1, p. 3—24. 73 https://biblioteca-digitala.ro Fig. 1. Pisania fostei mănăstiri din Măxineni. Fig. 2. Pisania bisericii din Filipeștii de Tîrg. Legat dc aceeași frecvență a unor preocupări de difuzare a cunoștințelor prin intermediul cărții ne apare marea varie- tate de portrete voievodale prezentate în medalioane gravate, efigii oficiale de certă influență renascentistă, însoțite de steme și inscripții nominalizînd personajul și funcțiile sale⁷. Semni- ficație acestor inscripții — redactate în latinește — ca și faptul că reprezintă lucrări de comandă, în ateliere occiden- tale, nu trebuie să scape atenției. Frecvente pe versoul paginilor de titlu în tipăriturile po- lone și kieviene, versurile dedicatorii la o stemă — tot de sor- ginte renascentistă — necesită în acest context un comentariu aparte. Spuneam la început că nu întîmplător compoziția „primu- lui stihuitor cult din literatura română" (cum îl numește George Călinescu⁸ pe Udriște Năsturel, autorul citatelor ver- suri), precede în timp apariția stemei lui Matei Basarab pe o pisanie. în acest sens, trebuie făcută deosebirea cu stemele de pe zidurile moldovene sau chiar cu cea provenind de la sfîrșitul ⁷ Sînt binecunoscute portretele voievodale (Matei Basarab, Vasile Lupu, Gheorghe Ștefan, Mihnea III), în epocă existînd și efigii ale ma- rilor boieri, cea a Postelnicului Constantin Cantacuzino fiind cea mai semnificativă. ⁸ George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini plită In prezent, București, 1941, p. 52. Fig. 5. Pisania incintei mănăstirii Dragomirna. secolului al XV-lea de la clopotnița mănăstirii Dealu, simple peceți în piatră ale comanditarilor de rang voievodal, și apro- pierea în spirit cu pisania bisericii Sf. Dumitru din Suceava. Glorificarea pe această cale literară este specifică epocii pe plan european, dar transpunerea ei în plastica unui portal de biserică o inovație în Țara Românească, a cărei semnificație umanistă trebuie relevată. Așa cum remarca și Dan Horia Mazilu în recentul studiu consacrat lui Udriște Năsturel⁹, elogiul lui Matei Basarab nu este numai cel mărunt, dictat de înrudirea personală, ci glori- ficarea individului și a neamului său, o aluzie la tentativa de politică independentă față de turci a voievodului fiindu-i implicată. Și poate nu întîmplător, ilustrarea plastică a acestor ver- suri apare pentru prima dată pe un monument ridicat nu departe de locul întîiei lupte cu Vasile Lupu cel supus tur- cii or¹⁰. A fost subliniată adesea incidența dintre anumite puncte din programul politic al lui Matei Basarab și cel cultural, pe linia acelorași preocupări, similar rezolvate, ale lui Neagoe Basarab. Sprijin al popoarelor ortodoxe din Balcani, adept al unui panortodoxism politic slujit de cartea slavonă și apărător întru acestea al purității credinței în luptă cu tendințele reformiste tot mai manifeste printre teologii epocii, este firesc ca Matei Basarab să ceară sau să admită prezența pe unele portaluri ale epocii a simbolurilor evangheliștilor — imagini concretizate ale purei învățături cristologice. în același spirit ar putea fi interpretată imaginea Adormirii Maicii Domnului — origi- nală și unică sinteză, la Filipești, între icoana de hram și pisanie¹¹. Din analiza celor trei pisanii, mai pot fi relevate cîteva aspecte mai mărunte. Anume particularități lexicale din re- dactarea primei pisanii — cea de la Măxineni — (me pentru mea, ace pentru aceea), ne fac să-1 bănuim pe cioplitor a fi fost un moldovean, fapt cu totul plauzibil dată fiind apro- pierea de Moldova. în acest context, prezența atîtor elemente prezente în arta moldovenească nu ne surprinde, întrucît în această țară arta broderiei tradiționale continuă să înflorească, iar stemele săpate în piatră se înmulțesc. Cu atît mai mult cu cît, unele stîngăcii în tratarea corbului cu aripi desfășurate ni-1 vădesc pe cel puțin familiarizat cu imaginea dc pe stema munteană. Aceeași ordine în plasarea în unghiurile dreptunghiului a simbolurilor evangheliștilor (cea considerată a fi cea crono- logică a apariției Evangheliilor) ca și repetarea parțială a motivului floral din chenarul de la Măxineni la Filipești și apariția aici și a unor elemente ce vor fi reluate la Pinu întăresc ideea de filiație. Un alt fapt este apariția la un interval de cîțiva ani, tot în ținutul Buzăului, a acelorași compoziții și motive decorative ’ Dan Horia Mazilu, Udriște Năsturel, Ed. Minerva, Seria Universi- tas, București, 1974, p. 74—76. ¹⁰ Istoria României, voi. III, București, 1964, p. 167. ¹¹ în acest sens, numărul de hramuri dedicate Maicii Domnului în epocă este destul de ridicat (v. Voica Maria Pușcașu, Biserici, ctitori, hramuri în sec. XIV—XVII, Comunicare la Sesiunea jubiliară a DMIA din febr. 1973), înseși bisericile de la Filipești și Pinu fiind un exemplu. 74 https://biblioteca-digitala.ro Fig. 3. Pisania schitului Pinu. Fig. 4. Detaliu din pisania bisericii din Gherghița. de la Măxineni, la un monument modest, dar tot ctitorie voie- vodală, construit sub supravegherea unui ispravnic unic, căci inscripțiile îl desemnează cu același nume și același rang: Radu vel căpitan. Dar nercpetarea inscripției în jurul stemei și o tratare mai frustă a reliefului dovedesc o altă mînă în alcă- tuirea pisaniei, a unei persoane nefamiliarizate cu uzanța benzii purtătoare de text votiv și, în același timp, cioplitor mai puțin experimentat, care execută la cerere, după model, pisania de la Pinu. * * * Deosebirea de gîndire ce a condus la reprezentări diferite în medalioanele celor trei pisanii este în măsură să ne indice și consecințele importante în rezolvarea unor probleme simi- lare în tot secolul al XVII-lea și parțial in cel de-al XVIII-lea. Remarcabilă prezență doar la ctitoriile voievodale, corbul și coroana — elemente rezultînd din simplificarea compoziției inițiale — nu apar în mod firesc la ctitoria boierească. Sis- temul se va perpetua atît la unele ctitorii ale lui Matei Basa- rab (Gherghița) cît și la cele din vremea lui Șerban Cantacu- zino (Biserica Doamnei, Cotroceni). La ctitoriile familiilor boierești — în speță ale Cantacuzinilor, singurii care își permit să introducă un însemn heraldic în portal — ea va fi înlo- cuită cu acvila bicefală, în alt chip integrată în compoziție, îmbinîndu-se cu cadrul decorativ (Afumați, Filipeștii de Pă- dure, Fundenii Doamnei, Comana). O problemă interesantă ridică pisania de deasupra porta- lului bisericii Stelea, din Tîrgoviște, ctitoria din 1645 a lui Vasile Lupu, portal considerat ca început de drum pentru pă- trunderea în decorația din Țara Românească a formelor sculp- turii gotice tîrzii în piatră venite prin filieră moldovenească. Apariția în centrul cîmpului textului a stemei Moldovei, fără un cadru izolator și fără inscripție, ar putea fi mai curînd un reflex al unui obicei încetățenit în Țara Românească decît perpetuarea tradiției moldovenești, întrucît la biserica Trei Ierarhi din Iași stema apare tot pe turnul clopotniței, con- form tradiției și nu în portalul bisericii. Este de mult cunoscut faptul că în epoca lui Matei Basarab căutările pentru rezolvarea portalului sînt numeroase, iar rezultatele, chiar și după adoptarea și adaptarea soluțiilor moldovenești, variate. Tipul de pisanie de care ne ocupăm, cu caracteristicile deja amintite, nu se putea compune cu portalul bogat, cu baghete, de influență moldovenească. Relieful scund al decorului pisa- niei — inspirat din anume prototipuri nearhitecturale — și jocul de umbre și lumini al mulurilor gotice nu au putut intra într-o sinteză viabilă, fiecare dintre cele două elemente urmînd să se dezvolte independent. Totuși, trebuie remarcat că placa de piatră a pisaniei de la Filipeștiî de Tîrg prezintă încă partea superioară a unui ancadrament cu baghete, deci că soluția a fost încercată, dar că apoi s-a renunțat la ea. Ea reprezintă din cîte știm astăzi prima atestare a unui asemenea tip de ancadrament, anteri- oară celui de la Stelea, îndeobște considerat a fi primul de acest fel în Țara Românească ¹². O soluție intermediară pare a fi portalul dintre pronaos și naos de la Golești (1646). Un ancadrament bogat cu ba- ghete, ce închide între vîrful acoladei și o mulură orizontală corbul Țării Românești, este surmontat de o pisanie clasică, lipsită de cadru propriu și cu text continuu. * * * Revenind la cele trei pisanii de care ne-am ocupat, remar- căm că din structura lor compozițională nu se perpetuează și dezvoltă decît elementul purtător al unei noi gindiri: stema, cu tot ceea ce semnifică ea. Figurile evangheliștilor — importante la un moment dat pentru încărcătura simbolic-militantă ce-o purtau —- sjnt pără- site, pentru a nu fi regăsite decît o singură dată, tirziu, intr-o altă formă, dar poate cu același mesaj, la ctitoriile spătarului Mihail Cantacuzino. Realizarea celor trei pisanii, favorizate de^ prezența unui spirit umanist în continuă ascensiune în epocă, de circulația cărții care vehiculează atît motive și soluții decorative cit și un gust spre narativ, popular și frust, dezvăluie un aspect nou din arta primei faze a domniei lui Matei Basarab, fază de tatonări și căutări despre care știm încă prea puțin. ¹² Remarca — făcută la discuțiile de după susținerea. comunicării — îi aparține prof. Vasi'e Drăguț, căruia îi aducem mulțumirile noastre. Fig. 6. Epitaful de la mănăstirea Neamț, 1437. 75 https://biblioteca-digitala.ro OBSERVAȚII ȘI PROPUNERI CU PRIVIRE LA CERCETAREA PICTURILOR MURALE -------------------------------- MATEI LĂZĂRESCU ---------------------------------- Lucrarea de față își propune examinarea cîtorva trăsături importante ale picturii de tip bizantin pentru a încerca apoi, în funcție de acestea, stabilirea unor modalități cît mai adec- vate de analiză; în sfîrșit, o comparație între cîteva ele- mente extrase din două picturi apropiate ca moment istoric și mod de execuție, servește ca sumară exemplificare. 1. Caracteristici ale picturii murale de tip bizantin în primul rînd, trebuie subliniat caracterul durabil al programului. într-o evoluție foarte lentă a acestuia există modificări în genere mici, neesențiale, așa încît pe perioade lungi temele mari ale picturii apar ca un subiect relativ imobil. Modul de reprezentare — „convenția" de redare în ima- gini a temelor, prezintă o transformare foarte înceată. O fină evoluție a stilului se manifestă, dar modificările radi- cale lipsesc pînă la o epocă recentă (care iese din preocu- pările acestei lucrări). Mijloacele tehnice sînt și ele aproape constante, cu ușoare variații în cadrul unei aceleiași perioade, cu mici transfor- mări de-a lungul unor epoci diferite. în ceea ce privește situația tipului de pictură de care ne ocupăm, din punctul de vedere al relației ei cu realitatea vizibilă, pe de o parte, și cu „publicul" căreia i se adresa, de cealaltă parte, am putea spune, pe scurt, că pictura ci- tează elemente ale realității într-o selecție, o ordine și o compoziție convențională, ilustrînd conform unor prescripții dogma religioasă a vremii. „Codul de semne" folosit pentru a cita, a evoca realita- tea (mai precis cele cîteva elemente ale acesteia cerute de programul picturii) este constituit din reprezentări al căror grad de simplificare față de realitatea vizibilă este în gene- ral evident¹. Pictura nu se inventă și nu se învață, în cazul de față, după natură, ci după prototipuri, descrieri și scheme de reprezentări (înregistrate în erminii). Chiar dacă uneori, așa cum e de așteptat, apar unele modificări ale acestora ca urmare a observării unor corespondențe reale din ambianța epocii, ceea ce predomină net este școala, codul transmis și însușit ca un scris’. Pe baza codului, conform unor rețete în ceea ce privește compoziția scenelor și urmărind programul iconografic, pe- reții bisericii trebuiau să fie acoperiți cu pictură într-un timp relativ scurt. Sarcinile în cadrul unui singur edificiu par uriașe; numărul foarte mare de scene, de personaje, de detalii acoperind suprafețe monumentale și în același timp coerența lor, îmbinarea lor privite succesiv sau sincron, sînt pentru privitorul de azi surprinzătoare³. Pictorul⁴ care realiza un asemenea ansamblu era pregă- tit însă tocmai pentru aceste sarcini. El era posesorul unor metode și al unui repertoriu, experimentate și practicate de șirul de meșteri prin care îi fuseseră transmise și exersate de el însuși în varianta sa personală, pînă la o stăpînire perfectă. Cvasi-imobilitatea temelor, a modului lor de reprezentare convențional, transmis element cu element prin „școală", imo- bilitatea mijloacelor tehnice, suprafețele mari de acoperit ce- rînd o viteză foarte mare de execuție a tuturor fazelor reali- zării picturii, toate aceste caracteristici au dus la folosirea unor procedee-tip aplicate sistematic în fiecare etapă a lucrului și strîngînd într-o puternică unitate întreaga realizare a lucrării. ¹ Există departajări semnificative în ce privește gradul de simpli- ficare a diferitelor categorii de reprezentări, asupra cărora nu ne putem opri în cadrul acestui articol. ² Afirmația nu implică nici o nuanță de apreciere negativă; vezi în cele ce urmează paragrafele privind manifestarea personalității picto- rului în acest tip de artă. ³ Nu trebuie uitat că viziunea de ansamblu asupra unui perete în timpul lucrului era exclusă din cauza sistemului de lucru în etape și schelei necesare. ⁴ Termenul nu desemnează aici o singură persoană, ci pictorul și membrii echipei lui, deoarece tipul de pictură în discuție permitea, așa cum se știe, repartizarea sarcinilor execuției între mai mulți indivizi mai mult sau mai puțin specializați, sub coordonarea unui conducător al echipei. Apariția obiectului „pictură murală" era caracterizată de o succesiune de operațiuni devenite automate prin exercițiu, de- venite stil al scrierii, interpretare personală a unei unice parti- turi: aplicarea tencuielii, desenul inițial cu pensula, desenul incizat pe suprafețele pe care primul desen va dispărea sub tonuri închise, aplicarea în straturi succesive a culorilor, desenul final de precizare completă a formelor și execuție a detaliilor, decurgeau rapid și continuu, operație după operație. „Automatismele" reprezentării Observarea picturii duce la constatarea unor repetări frec- vente în cadrul fiecărei categorii de elemente ce o compun. Rezultate ale condițiilor de realizare amintite mai sus, aceste repetări pot fi considerate o caracteristică importantă a tipu- lui de pictură analizat. Numindu-le convențional „automa- tisme“ ale reprezentării⁵, vom încerca să subliniem rolul și semnificația lor în această pictură, ca și importanța ce trebuie să li se acorde în cadrul cercetării. Automatismele reprezentării sînt rezultatele unor succe- siuni-tip de gesturi, folosite de pictor în timpul lucrului, ori de cîte ori trebuie să apară imaginea „cap", sau cea „mînă",. sau cele, mai complexe, „sfînt", „călău", „munte" etc. Există pentru unele din aceste „subansambluri"⁶ descrierea sumară în erminii a modului de execuție recomandat ca și a cîtorva variante necesare. De exemplu pentru categoria „capete" există variante pentru bătrîn, tînăr, femeie, bărbat etc. Pentru alte categorii (munți, fundal arhitectural), descrierea de variante nu a fost probabil considerată necesară în erminii, dar cîteva procedee-tip de a le realiza pe fiecare pot fi recunoscute ca specifice pictării unui monument anume, în care revin conform cu necesitățile subiectului și ale compoziției. Reluînd exemplul de mai sus, meșterul X va trata cape- tele în mod obișnuit producînd prin succes’unea gesturilor m, n, o, p .. .s liniile și suprafețele corespunzătoare și, prin- tr-un dozaj aproximativ același, intensitățile valorice și cro- matice; de asemenea printr-o selecție aproape constantă a culorilor folosite⁷. Această largă „automatizare" trebuie să fie înțeleasă ca modalitate de bază pe care se sprijină execuția picturii. Ea tinde să producă imagini asemănătoare, dar niciodată perfect identice ale elementelor din aceeași categoric. în afară de variantele prescrise și utilizate deliberat conform subiectului reprezentat, meșterul modifică uneori, tot deliberat, cursul- tip al execuției elementelor pentru a introduce o anume ex- presie, hotărîtă de el a fi necesară, sau pentru a crea o „branșate", o integrare, a unui element la structura anume a compoziției în care se încadrează. în afară de acestea, există modificări create involuntar, pe de o parte datorate faptului că „mașina umană de pictat", foarte complexă, execută întot- deauna diverse abateri de la prototip, pe de altă parte am- bianței scenei respective (vecinătății altor elemente ale repre- zentării) și existenței unor factori aleatorii, ca de exemplu relieful vălurit al tencuielii, care imprimă urmelor pensulei grosimi și trasee ușor diferite față de cele pe care le-ar lăsa pe o suprafață perfect plană etc.⁸. ⁵ Cuvîntul „automatism" este o exagerare menită să sublinieze caracterul repetabil, de procedeu-tip, perfect stăpînit, al execuției fiecă- ruia din elementele repertoriului de bază din care e compusă repre- zentarea și pictura de care ne ocupăm. Pe de altă parte, vom vedea în continuare, că semnificația termenului se leagă, credem, în mod justi- ficat, de cea a „automatismului" folosit de suprarealiști. ⁶ Față de „ansamblul" pe care îl constituie reprezentarea unei scene, elementele din care este compusă (și care sînt tratate fiecare conform unui procedeu anume, observat în general cu regularitate pentru categoria elementului respectiv) pot fi considerate „subansambluri". ⁷ Automatismul „capete" e unul dintre cele mai strict respectate datorită importanței acordate reprezentării figurii umane; el prezintă o selecție cu foarte mici și rare variații ale culorilor folosite, din cauza obli- gativității asemănării cu aspectul real. Selecția culorilor e desigur cu mult mai variată la „costume" de exemplu, dar și aici se vor putea observa asocieri predilecte ale culorii x a costumului propriu-zis cu culoarea y a desenului cutelor etc. ⁸ în legătură cu aceste probleme, vezi și mai jos pag. 78 și nota 12. 76 https://biblioteca-digitala.ro Fig. 1. Adormirea Sf. loan Evanghelistul (Humor). Fig. 2. Detaliu din registrul cu sfinți cuvioși din pronaos (Baia). 2. Orientări necesare ale analizei Ne aflăm în cazul picturilor bisericilor medievale din țara noastră în fața unor grupuri de opere asemănătoare, dar neidentice, opere compuse fiecare din reprezentările acelorași teme mari, în modalități asemănătoare; rezultate ale unor suite de operații cu aproape aceleași materiale, recomandate de-a lungul unor „școli", de la o generație la alta de meșteri. Ceea ce deosebește în special aceste picturi între ele este doza- jul elementelor componente și nu natura lor (aceasta atît în ceea ce privește elementele formale ale reprezentării cît și ele- mentele materiale ale execuției). în cadrul unei picturi, fiecare urmă de gest, operație, fie- care element al reprezentării pînă la compoziția ansamblului, sînt (și trebuie privite ca atare) rezultate ale interacțiunii fac- torilor care au generat-o. Program, școală și meșter sînt pre- zente fiecare, în proporții anume, în aceste rezultate-urme. O analiză modernă va trebui deci să aibă în vedere totul, de la detalii la întreg; va trebui să găsească modalitatea de Fig. 3. Martiriul Sf. Zenobie și Zenobia (Humor). înregistrare optimă pentru folosirea ulterioară a informației; va trebui să reușească, după un t'mp de practică, să separe pe cît posibil factorii generatori amintiți, recunoscînd meșterii și echipele lor, scriind picturile pe școli, influențe etc. Sarcina analizei o constituie în primul rînd observarea și înregistrarea tuturor elementelor materiale ale picturii, ce pot furniza informații utile cercetării și apoi a elementelor reprezentării⁹, avîndu-se în vedere: 1) prezența pe suprafață (cantitate) a fiecărui tip de element, 2) frecvența, ritmul lui de apariție și 3) proporții relative între tipurile de elemente și variantele lor. Apoi, în ce privește automatismele reprezentării, acest tip de analiză va pune în evidență contribuția factorilor men- ționați mai sus: o reprezentare întîlnită frecvent o perioadă lungă, la monumente situate pe o arie largă, ține desigur de ⁹ „tuturor" este folosit aici în sensul statistic al „eșantionului edi- ficator": din toate categoriile, atît cît e necesar ca să poată duce la concluzii, cu grad mare de exactitate, asupra întregului. Fig. 4. Martiriul Sf. Zenobie și Zenobia (Baia) 77 https://biblioteca-digitala.ro Fig. 5. Detaliu din scena martiriului Sf. Zenobie și Zenobia (Humor). Fig. 6. Detaliu din scena martiriului Sf. Zenobie și Zenobia (Baia). epocă, școală, program general, iar ceea ce vom întîlni rar, excepțiile, țin de conjunctura strictă (programul unui monument anume), de personalitatea unui anumit meșter etc. Pentru a defini precis pictura unui monument și a o putea compara concludent cu o alta, va trebui să înregistrăm în date statis- tice caracteristicile lor: vom putea astfel constata structura pe care o are în general, de exemplu, reprezentarea „mînă“ în pictura unui monument, structurile excepțiilor de la această reprezentare-tip, numărul lor, relația cantitativă (și calitativă) între reprezentarea cea mai frecventă și celelalte etc. Compa- rînd apoi rezultatul cercetării (pentru toate elementele repre- zentării) cu rezultatele analizelor de același tip efectuate asupra celorlalte monumente din aceeași perioadă, vor apărea clar date comune majorității (care vor caracteriza „stilul" epocii), alte date specifice numai cîte unui grup restrîns de monumente (care vor caracteriza o „școală", traseul unei influențe) și date unice, la monumente izolate (reprezentînd fie invenții rămase nepreluate ale unui meșter, fie cerințe cu totul aparte ale unui program special, fie dispariția acciden- tală a altor picturi înrudite). Analiza trebuie să fie aplicată nu numai „subansamblu- rilor", mai simple ale scenei (capete, mîini, picioare, corp, costume, instrumente, vegetație, animale, munți și arhitectură, ornamente, cer și cîmp), ci și reprezentărilor mai complexe (care înglobează altele), ca „sfînt", „martir", „călău", „panto- crator" etc., ca și modalităților de a compune scenele, de a împărți ansamblul în registre și scene etc.¹⁰. Este pe de altă parte important să se acorde în analiză o atenție specială diferențelor de semnificație și rol ale diferite- lor reprezentări și zonelor în care sînt situate, în cadrul an- samblului picturii. Este cunoscut faptul că zonele și repre- zentările cele mai importante (de exemplu naos și, respectiv, Pantocrator) sînt obligate de obicei la o conformitate mai mare cu tradiția și canonul. Dimpotrivă, există reprezentări și zone a căror poziție și funcție permit un grad mai mare de libertate pictorului și unde vor apărea mai puternic și mai frecvent invenția, particularul, care pot duce la caracte- rizarea (și identificarea) autorului¹¹. Pot fi citate în acest sens, ca exemple: ornamente de tip „liber", fără execuția de- liberată a unui motiv anume (fig. 1); hainele proorocilor aco- perite de false inscripții; reprezentările călăilor (personaje nesacre) și figurilor lor, în scenele de martiriu din sinaxar; întregul sinaxar, ca zonă în care slăbește rigoarea dogmatică și ceremonială (prezentă în scenele de mare însemnătate din naos, altar) etc. Alături de posibilitățile de studiu sistematic și clasificare detaliată pe care le deschide, analiza de acest tip va putea ¹⁰ Desigur, mergînd în sensul celălalt, spre detaliul operațiunilor execuției, vor fi analizate și sistematizate pe aceleași criterii suprapunerile culorilor, grafia desenului etc., (vezi și M. Lăzărescu, Probleme de cercetare în procesul de restaurare „B.M.I.", nr. 3/1973 p. 75) ce carac- terizează și ele epoci, școli și meșteri. ¹¹ Sînt de cercetat desigur și raporturile între: condițiile de mai bună sau mai slabă vizibilitate în funcție de sistemul de iluminare ori- ginar, depărtarea minimă de la care poate fi privită zona respectivă a picturii, unghiul obligat al privirii etc. pe de o parte, și pe de altă parte gradul de libertate, gradul de „soigne", „fini' etc. pe care le are pictura în această zonă. crea o imagine destul de precisă și obiectivă asupra a ceea ce numim „stilul" unei picturi murale, ca și asupra problemelor generale și caracteristicilor picturii de tip bizantin. Observația bazată pe criterii statistice a acestei picturi relevă, de pildă, asemănarea cu teatrul: numărul tipurilor de personaje (coincizînd reprezentărilor automate „sfinți mar- tiri", „călăi", etc.) a căror apariție o întîlnim de-a lungul plimbării ochiului în sinaxar, de exemplu, e în mod cert limi- tat și mult mai redus decît ar apărea. Există figuri care revin, aceleași, în alte poziții; invers, există poziții care revin sau feluri de a construi pozițiile, tipice pentru pictura respectivă. Acest fel de a lucra, care amintește oarecum și schițele de construire a corpului și pozițiilor sale din caietul lui Vilard de Honnecourt, are o certă înrudire cu procedeele teatrului medieval: număr limitat de actori, încarnînd fiecare mai multe personaje; poziții-tip, reprezentînd acțiuni și stări de spirit; dominația absolută a figurii și acțiunii asupra funda- lului (care nu este de obicei decît o foarte convențională indi- cație a mediului desfășurării acțiunii și un element compo- zițional determinat de aceasta din urmă). Pictorul de biserici organizează o „reprezentație" în care dispune de un număr de „păpuși" tipizate, într-o serie de poziții convenționale, schimbîndu-le costumele potrivit rolu- rilor și ambianței scenelor respective. Fundalurile pe care se desfășoară acțiunile sînt niște „decoruri", compuse prin com- binarea diferită a aceluiași „set" limitat de elemente de arhi- tectură și ornamente, de munți și vegetație. Este de subliniat că acest tip de lucru nu presupune nici rigiditate, nici monotonie a rezultatelor, deoarece: 1 — „setu- rile" de variante pentru fiecare element important al repre- zentării permit un număr suficient de combinații pentru a nu obliga la repetiții evidente (stridente); 2 — execuția a două elemente de același tip nu este practic niciodată identică (vezi pag. 76); 3 — există un număr redus, dar prezent, de „invenții" unice, importante, locuri în care pictorul a dat o rezolvare unică unei situații apărute în procesul de creație a lucrării¹². Tn fața decorului care se schimbă în fiecare scenă, ca și cum noi ne-am deplasa dintr-un loc într-altul, într-o suită de scurte avansuri și momente de răgaz, se petrec acțiunile, de cîteva tipuri, ale cîtorva tipuri de personaje. Ideea pe care ¹² Se poate adăuga, cu acest prilej, la problema manifestării perso- nalității pictorului, că există și o intervenție „regizorală" inconștientă, inevitabilă (pe lîngă cea conștientă) a acestuia în reprezentarea subiec- tului complex și obligat al picturii. Față de întîmplările conținute și de „spiritul" acestui subiect, față de scenele și personajele programate să le reprezinte, pictorul are întotdeauna o atitudine, în care aspecte incon- știente se învecinează cu aspectele conștiente. Cînd cineva povestește o întîmplare sau expune o dogmă cu exemplele de rigoare, discuția și poziția sa interioară privind faptele expuse vor apărea întotdeauna, mai explicit sau mai discret, în alegerea termenilor, în accentuările voluntare și involuntare, în ezitări și omisiuni etc. Este deci de studiat în analiza personalității meșterului problema manifestării identificărilor lui cu perso- najele reprezentate, „participării" și atitudinilor proprii în scenele repre- zentate. Intr-un fel discret, dar prezent (este ceea ce dă „căldură" repre- zentării), pictorul „deplasează" personajele făcîndu-le să joace o a doua piesă (suprapusă primei, subiectul) — cea a propriei sale vieți, a perso- najelor constelației sale mintale, a convingerilor și problemelor sale. Expresia dominantă a figurilor și pozițiilor cutărei categorii de personaje în raport cu celelalte, frecvența apariției în pictură a unui Șest în locul altora la fel de posibile, raporturile utilizate cu predilecție intre mărimile unor personaje ale picturii cu fundalurile etc., toate acestea https://biblioteca-digitala.ro Fig. 7. Detaliu din scena martiriul Sf. Dionisie Areopagitul (Humor). Fig. 8. Detaliu din două scene din sinaxar, peretele vest (Baia). o degajă pictura unei biserici de tipul celei de la Humor, de pildă, este: totul sc petrece ca în întîmplările A,B,C,D, . . . N, indiferent de loc, indiferent de timp, indiferent de persoană. Ochiul privește scenă după scenă, mintea înregistrează în- tîmplare după întîmplare, construite după cîteva prototipuri și repetate cu diferențe nominale și formale, pînă cînd din toate acestea se desprind un număr de principii și de idei ale concepției religioase despre lume¹³, considerate strict necesare în general în epocă și nuanțate de conjunctura apa- riției picturii respective. Teatru exemplar și nemișcat, pictura impune însă privito- rului să se miște pentru a o parcurge, așa îneît mișcarea sa analizate și corelate, ne vor indica această a doua piesă amintită mai sus, acest comentariu personal, manifestare a personalității. „Evenimentele" — în cadrul fiecărei categorii a elementelor repre- zentării —■ întîlnite de ochiul care parcurge pictura unui monument se vor prezenta statistic, în mod obișnuit, astfel: un număr mare de repetări (neidentice), cîteva numere medii de repetări (neidentice) și un număr mai mic, dar cu rol important, de reprezentări unice (unicate). De exemplu: îu pictura unei biserici se constată existența cîtorva moduri de a reprezenta călăi, dintre care unul domină, alte cîteva sînt secundare (numeric), iar un altul este foarte rar folosit. ¹³ In privința aceasta, vezi G. Mathews Byzantyne Aestetics, ed. John Murray, London, 1963, cap. 4. The Hidden Meaning. proprie îi creează acestuia iluzia mișcării personajelor pictate, care reapar, schimbate, dar aceleași, în fața unor decoruri mereu puțin schimbate și aceleași, în minte se produce un amestec al realității cu imaginile altei „realități", fictive, pic- tate. Există aici un anumit aspect repetitiv și halucinant (deci primitiv) al acestui tip de artă¹⁴. 5 . Exemplificare în cele ce urmează vom încerca să clarificăm printr-o exemplificare sumară modul de analiză propus. Iată deci o parte din datele înregistrate în cadrul unei observații de scurtă durată asupra picturilor sinaxarelor si- tuate în pronaos, la biserica fostei Mănăstiri a Humorului și la biserica „Adormirii Maicii Domnului" din Baia¹⁵. ¹⁴ Este de remarcat cu această ocazie că și procesul de execuție a picturii se caracterizează prin repetări ale unor suite precise de operații, ca și prin ceea ce am numit automatisme ale reprezentării; devine mai ușor de înțeles astfel coerența ansamblului pictat. ¹⁵ Alegerea celor două picturi (datate de I. D. Ștefănescu: Humor 1535, Baia 1532; vezi și Al. Efremov, Restaurarea picturii privită prin prisma istoricului de artă, în „BMI", 3/1971, p. 76—79) și în^cadrul lor, a scenelor analizate, este urmarea indicațiilor istoricului de artă Marioara Fig. 9. Sf. Eufrosina (Humor). Fig. 10. Sf. Eufrosina (Baia). 79 https://biblioteca-digitala.ro Fig. 11. Detaliu de scenă din sinaxar, figura unui călău (Baia). Observații asupra registrelor cu scene de sinaxar date cercetate Humor Baia înălțime a registrelor lungime a registrelor perete N și S 1,07 m perete E și V 5,90 m 1,14 m predominanță netă a scenelor 5,55 m 6,95 m cu dimensiunea mai mare pe înalt da 5,85 m concordanța între limitele ver- 9 din 21 posi- idem ticale ale scenelor de la registru bile (pt. numai 12 din 21 posi- la registru 2 registre din bile (pt. cele urme ale unui procedeu (sfoară cele 3) 2 registre) întinsă, apăsată pe tencuiala nu am găsit da, frecvente și proaspătă?) cu care s-a marcat cca 2,5 cm vizibile clar inițial împărțirea în registre și lățime idem scene (fig. 2) 0,3'---'0,5 cm idem banda roșie separatoare a regis- lățime trelor și scenelor dimensiunea liniei albe care o delimitează Rostul acestor date de măsurătoare comparativă este aici de a da o idee asupra raporturilor dimensionale între regis- trele sinaxarelor de la Humor și Baia, ca și între elementele principale ale scenei folosite pentru exemplificare. Se poate constata astfel că diferențele de mărime ale registrelor și sce- nelor sînt relativ mici între cele două sinaxare; în cadrul acestor registre și scene, reprezentările pot avea deci mărimi foarte apropiate (care s-ar preta eventual utilizării unor de- sene pauzate pentru transcrierea scenei de la unul dintre monumente la celălalt). Scena „Martiriul sfinților Zenobie și Zenobia“u, fig. 3, 4 și 5, 6 date cercetate Hun or Baia dimensiuni scenă lungime 72 cm 87 cm înălțime 107 cm 113,5 cm înălțime fundal arhitectural 91 cm 93 cm înălțime zona „cer“ 16 cm 19,5 cm dimensiuni personaje înălțime: martir stînga 75 cm 80 cm martir dreapta 72 cm 75 cm călău 75 cm 76 cm proporția corp/cap: martir stînga 6i/2 capete 71/s capete martir dreapta 7 capete 71/5 capete călău 71/2 capete 8 capete diametre aureole dimensiuni practic identice înălțimea capetelor: martir stînga 10,5 cm 10,9 cm martir dreapta 10 cm 10,5 cm călău 10 cm 9,5 cm detalii capete: înălțime figură: martir stînga 6---6,2 cm ilizibil exact martir dreapta 6 cm 5,8 cm înălțime frunte: martir stînga 4,4 cm ilizibil martir dreapta 1,2---1,5 cm 1,2 cm (îngustată de un breton) situarea ochilor la V2 din înăl- idem etc.17 țimea capului Mocanii; domnia sa a descoperit și analizat pronunțate asemănări icono- grafice și stilistice între cele două sinaxare, fapt ce a constituit subiectul unei comunicări la Sesiunea științifică a D.M.I.A. din 26 martie 1974. Trebuie menționat, cu ocazia aceasta, că tipul de analiză propus în pre- zentu' articol este desigur doar o parte, o latură, a studiului complet asupra unei picturi, alături de cercetarea iconografică, cercetarea de labo- rator etc. ¹⁶ Este una din scenele care prezintă o extrem de marcata asemănare la cele două monumente, ca și scena amintită, mai departe în text a martiriului sf’.ntului Dionisie Areopagitul (asemănare descoperită și sem- nalată de Marioara Mocanii). ¹⁷ Restul datelor măsurătorii detaliilor figurii prezintă diferențe între 0,1 și 0,5 cm; nu le cităm în continuare, pentru, că nu duc la concluzii deosebite față de cele deja constatabile în datele citate. 80 https://biblioteca-digitala.ro Mai departe, comparația scenelor Zenobie și Zenobia arată o scrie de marcate apropieri dimensionale, care merg însă rareori pînă la identitate, ceea ce trebuie să excludă folosirea desenului pauzat amintit¹⁸. Asemănarea flagrantă în ambele scene a modului în care sînt reprezentați cei doi martiri ne face deci să presupunem existența unei schițe executate după una dintre scene, care a servit apoi ca model realizării celei- lalte (sau a unei unice schițe ce a servit ca prototip pentru amîndouă scenele). Exact același tip de asemănări au fost constatate și în alte cîteva scene analizate (în special Marti- riul Sf. Dionisie Areopagitul, Cei șapte coconi din Efes etc.), ceea ce confirmă ipoteza schițelor model¹⁹. Să analizăm acum structura uneia din reprezentările „auto- mate" cele mai importante — capetele — și anume varianta cap de tînăr reprezentat în semiprofil²⁰. Iată aspecte ale execuției: Date cercetate Humor Baia desen inițial cu gri-negru (?) culoare da prima acoperire pete mari la frunte, obraji; (ton de bază) ocru pete mici; pleoape, nas, ureche verzui 1) partea externă a frunții a doua acoperire, 2---3 hașuri paralele cu parțială --- ocru roz conturul, late 2---3 mm brun (?) accente cu întindere 2) pleoape superioare; linii idem mică cu o culoare late 2 mm, paralele cu li- idem roz-roșietică mita inferioară a pleoa- idem aceeași culoare, pelor o singură ha- poate mai densă, 3) zona centrală a obrazu- șură mai lată sau un roz și mai lui expus frontal --- ha- idem, dar fără apropiat de roșu șuri sau pată ovală respectarea linie (contur) cu 4) paralel cu limita externă exactă a para- culoare brun verticală, a celuilalt lelismului (nuanță roșiatică) obraz---linie paralelă și li- idem lățime pită de contur idem zone: 5) începutul linii numai vîrful nasului scurte nasului vîrful lui verticale idem late 1 mm în cîteva linie paralelă cu conturul cazuri vertical al nasului nu, sau rar 6) centrul urechii --- linie (neîntîlnit) verticală idem 7) bărbie, linie paralelă și idem lipită de contur idem 8) buze --- accente liniare idem 2x4, 2x5 mm idem --- linie 2----3 mm simplă cap, gît idem spîncene --- linie dublă idem pleoape (cîte o linie pentru idem limita pleoapei superioare și idem cea a pleoapei inferioare) rar linie în contur nas interior gură --- linia comisurii bu- idem zelor, linie mai scurtă sub buza inferioară ureche --- contur extern și linie scurtă în interior, mar- cînd adîncirea păr --- linii curbe marcînd șuvițele ¹⁸ Nu am observat, de altfel, urme concrete ale unui procedeu de pauzare. ¹⁹ Este interesant faptul că lățimea suplimentară a scenei Zenobie și Zenobia de la Baia față de cea de la Humor produce o „dilatare" late- rală a reprezentării; călăul devine extrem de lat și desfășoară o mișcare foarte amplă în timp ce siluetele celor doi martiri sînt foarte asemănătoare cu cele de la Humor. Scena martiriului sf. Dionisie Areopagitul, mai în- gustă la Baia decît la Humor, prezintă o comprimare laterală a spațiului suprapunînd părți ale personajelor (a căror lățime este practic identică cu a celor de la Humor), înghesuindu-le. La mai multe scene impresia este de schemă dilatată sau comprimată după necesitățile spațiului rezervat în registrul scenei respective. Această impresie este accentuată de faptul remarcabil că raporturile între înălțimile personajelor tind să rămînă ace- leași în scenele similare. (în scena Zenobie și Zenobia, martirul din stînga este mai înalt decît cel din dreapta, care este mai scund decît călăul, atît la Baia cît și la Humor; în scena Dionisie Areopagitul, călăul este în ambele reprezentări mult mai scund decît sfînta care primește capul tă- iat etc.). ²⁰ Analiza s-a desfășurat în special asupra capetelor martirilor din scenele „Zenobie și Zenobia" cu cîteva excepții, ca detalii ilizibile la Date cercetate Humor Baia hașuri cu culoare 1---1,5 mm albă --- „lumini" 1) partea centrală a frunții lățime --- grup de 3---4 linii zone: 2) deasupra sprîncenei pri- culoare neagră vită frontal --- 2 sau 3 hașuri lungi 3) pe ochi (între pleoape) --- linie scurtă (4---5 mm) arcuită 4) pe nas, paralelă cu con- turul idem 5) sub ochi, pe obrazul pri- în scena Zeno- vit frontal, două grupuri bie și Zenobia de hașuri --- mai multe nu pot fi ob- (4) spre centrul obrazului servate și mai puține (3) spre idem nas idem 6) direcțiile lor --- unghi de idem 90° cu vîrful spre cen- idem trul obrazului idem 7) deasupra buzei superioare, idem (nu în scena în zona mediană --- linie Zenobie și Ze- orizontală scurtă nobia ci în al- (3---4 mm) te exemple, pe 8) între colțul gurii și obra- peretele sudic) zul privit frontal --- 2 sau idem 3 linii scurte (5---6 mm) idem descendente spre vîrful idem bărbiei 9) pe partea superioară a bărbiei, expusă frontal privirii --- 2 sau 3 linii similare și orientate con- trar (90°) celor descrise mai sus irisul ochiului --- pată orizontală, cu lun- gimea de cca 2 ori mai mare decît înălțimea Oprind aici citarea datelor stricte, trebuie subliniat că nu am efectuat o analiză nici pe departe completă, care ar fi permis concluzii definitive. Nu am făcut, în scurta cercetare ce a stat la baza prezentului articol, decît cîteva sondaje folo- sind tipul de analiză propus, pentru a-1 exemplifica. Rezulta- tele acestor sondaje comparative asupra picturilor celor două sinaxare, pot fi rezumate astfel: 1. Dimensiuni apropiate ale registrelor și scenelor în ge- neral. 2. Asemănări extrem de pregnante ale unor scene și ale elementelor acestora. Aceste asemănări merg rareori pînă la identitate dimensională, dar unele elemente „automatizate" ale reprezentării (sistemul de execuție a capetelor analizate, de exemplu), sînt atît de asemănătoare îneît presupun pre- zența unui meșter comun al execuției acestor elemente la Baia și Humor²¹. Numărul și în special tipul analogiilor confirmă această legătură directă între picturile celor două monumente, afirmată, pe baza cercetării sale, de către M. Mocanu. 3. Pe de altă parte, o serie de diferențe se impun obser- vației: a) în privința împărțirii spațiului pereților se remarcă la Baia coincidențele mai frecvente ale limitelor verticale ale scenelor, de la un registru la altul; de asemenea urmele nete ale procedeului de marcare inițială a delimitărilor orizontale și verticale; Baia din cauza unor degradări; pentru aceste detalii am folosit alte re- prezentări de capete din cîteva scene din sinaxar. ²¹ în afara celor menționate în text, există multe alte detalii ale re- prezentării care coincid; citez de exemplu, în scenele analizate: poziția mîinii care înmînează și a celor care primesc capul sfîntului Dionisie; di- recțiile pe care le ia sîngele scurgîndu-se pe aureolă în aceeași scenă, di- recțiile privirilor în scena Zenobie și Zenobia etc. Acest tip de asemănări pledează tot pentru ipoteza schițelor model. Alte detalii ținînd de repre- zentarea instrumentelor acțiunilor sînt și ele revelatoare: mînerele săbiilor în scenele de decapitare sînt în general aproape identice la Baia cu unul din tipurile prezente în pictura de la Humor (atît în ce privește forma lor cît și culorile folosite), fig. 7; repertoriul de ornamente folosite la Baia coincide cu rare excepții celui de la Humor, fără a-1 cuprinde în între- gime; fundalul arhitectural e împărțit în partea sa superioară în zone cu înălțimi practic identice în ambele picturi etc. 81 https://biblioteca-digitala.ro 'SCOALĂ, PROGRAM GENERAL (DEPO- ZITUL DE DATE AL EPOCII) MONUMENT ANU- ME. PROGRAM ■SPECIAL PERSONALITATEA MEȘTERULUI, DISTRIBUIRE <51 DOZAJ AL ELE- MENTELOR reprezentări; ecranul" PROIECTI- El IMAGINA- RE SUPRAFEȚELE MONUMENTULUI PICTURA TENCUIALA 1. Personalitatea meșterului — între tradiție, cerințele programului și suprafețele trebuind să fie decorate. Desenul schematizează un proces foarte complex pentru desprinderea caracteristi- cilor lui esențiale, într-o problemă de trecere de la un depozit de date abstracte (text, discurs, memoria unor alte ansambluri pictate), impuse într-o anumită varianta de „programul" monumentului, la reprezentarea lor în imagini materializate (pictura) pe suprafețele pereților monumentului în cauză. între două categorii de date impuse — programul și școala pe de o parte și pereții bisericii cu formele și dimensiunile lor — pictorul este un adaptor, un traducător în forme și culori așezate pe relieful monumentului. Acțiunea sa va fi de selecție, repartizare și dozaj a unor elemente cu- noscute (reprezentările tradiționale), pe suprafețe care sînt și ele variante la o tradiție arhitecturală cunoscută. 2. „Obiectul" pictură murală. Detaliile prezintă structura specifică acestei picturi și necesitatea pe care o impune a unui studiu complet, stratigrafie (care pune în evidență suita operațiilor și creația imaginii prin acoperiri succesive cu culori a tencuielii) și al suprafeței (cuprinzînd atît observațiile „frontale" asupra tehnicii de execuție a picturii, completînd cunoașterea stratigrafie!, cît și analiza în continuare a mijloacelor de reprezentare a imaginilor compuse de execuția materială a picturii). b) desenul incizat al elementelor reprezentării este mult mai bogat cantitativ și mai adînc (deci mai vizibil) la Baia; c) la același monument, stilul de execuție a picturii e în general mai rapid, mai puțin fin, mai aspru față de Humor (fig. 8). O mare parte din automatismele reprezentării pre- zintă aceste caracteristici: fundalurile simplificate, aproape „expediate" uneori; repertoriul de ornamente mai redus ca întindere și folosit fără variația și complexa legătură cu res- tul elementelor scenei așa cum e cazul la Humor (fig. 9, 10); costumele au un cutaj mai violent-dinamic; instrumentele re- prezentate fără preocupare de variație²². ²² In sinaxarul de la Humor există mai multe tipuri de minere de săbii (și de teci), fiecare cu variante, pînă la tipuri intermediare, atît ca forme cît și ca culori folosite; alături de vastul repertoriu de ornamente ale fundalului arhitectural și ale costumelor și de execuția plină de finețe și invenție combinatorie a celorlalte elemente ale reprezentării, aceste efecte ale unei preocupări de variație și ale posibilității de stăpînire și folosire a unui repertoriu vast de „situații" plastice dau întregii picturi o com- plexitate și o căldură excepționa’ă. 82 https://biblioteca-digitala.ro 3. Apariția picturii •— succesiunea operațiilor Analiza unei picturi trebuie să privească modul de execuție și „stilul" fiecărei etape de realizare: 1. aplicarea tencuielii (suprafață mai mult sau mai puțin vălurită, sclivisită; urme ale instrumentului folosit etc.); 2. marcarea (în cazul reprezentat, cu ajutorul unei sfori întinse) împărțirii în registre și scene; 3. executarea desenului inițial, cu pensula (foarte sumar sau detaliat și precis) ; executat cu o anume culoare, cu o pensulă de o anumită grosime etc. ; 4. executarea desenului incizat (mai mult sau mai puțin bogat, amănunțit, mai adînc sau mai superficial incizat, cu o anu- mită formă a secțiunii — V sau U de exemplu — etc.) ; 5. prima acoperire cu culoare (repartizarea culorilor pe zone; grosimea stratului de culoare; pensulația, traseele și caracterele ei diferite pe zone etc.) ; 6. acoperirile următoare cu culoare (cu aceleași criterii ale analizei ca mai sus la punctul 5; în plus observarea alegerii Imaginile personajelor sînt adesea și ele foarte simplificate uneori, alteori tratate cu o grabă și o libertate tinzînd spre un expresionism agitat. O atenție deosebită merită reprezen- tările călăilor, de un dinamism deformat și amplu; statistica pozițiilor-tip arată (în numeroasele scene de decapitare) pre- dominanța netă a celei cu brațul drept întins oblic în sus, cu sabia aruncată spre spate, iar cel stîng flexat și sprijinit în șold. Expresia acestei atitudini are o anume dezinvoltură și cruzime asociate violenței gestului cu sabia; alături de o altă poziție dinamică frecventă și de cîteva variante, există numai două scene în care apar gesturi de liniștire, în care actul e încheiat (punerea săbiei în teacă, sprijinirea armei de umăr). Tipologia frecventă a figurilor călăilor are o expresie brutală (fig. 11) — și există aici fizionomii de o certă ferocitate, ce nu pot fi întîlnite în sinaxarul de la Humor²³. Aceste date caracterizează astfel realizarea picturii sinaxa- rului de la Baia: pe de o parte, dorința evidentă de a stabili ordine și precizie în execuție (folosirea exagerată a sforii pen- ²³ Tn aceeași ordine de idei, reprezentarea unei lapidări pictată pe glaful ferestrei estice a peretelui de sud al pronaosului de la Baia, sur- prinde prin mișcările violente dînd impresia de dans ale celor doi călăi care aruncă pietrele. suprapunerilor acestor straturi unele peste altele etc.) ; 7. desenul final, detaliile, pre- cizia (culori și grosimi ale tușei; relațiile lor cu culorile zonelor pe care se aplică; caractere ale traseului, stil). Pentru toate operațiile analizate, observațiile ar trebui să fie înregistrate în fișe- tip care să ducă la definirea „stilului" de execuție a operației respective și contribuției ei la aspectul și stilul general al picturii; de asemenea fișele ar trebui să includă rubrici care să separe caracterele cunoscute ca uzuale în epoca respectivă de caracte- rele speciale ale picturii analizate. -i. Împărțirea suprafețelor monumentului în registre și scene. Analiza trebuie să măsoare și să compare dimensiunile încăpărilor, registrelor și scenelor, deci să izoleze modul în care a fost gîndită repartizarea temelor (progra- mului iconografic), în spațiul special al monumentului în cauză. 83 https://biblioteca-digitala.ro 5 etc. 5. fn cadrul scenelor pot fi observate anumite împărțiri sim- ple ale spațiului pentru reparti- zarea elementelor reprezentării; aceste împărțiri sînt frecvent fo- losite, probabil ca un mijloc de ordonare, simplă, în continua- rea împărțirii peretelui în re- gistre și scene; o linie o- rizontală a solurilor, o alta a limitei superioare a fundalurilor arhitecturale, sînt în general res- pectate de scenele dintr-un re- gistru. De asemenea, jumătatea înălțimii scenelor este marcată adesea de schimbări ale direc- țiilor formelor reprezentate; or- donări prin verticale (adesea si- metrice) pot fi remarcate în ca- drul multor scene etc. Este însă foarte important să nu se in- troducă silit, dinafară, în tim- pul analizei picturii, împărțiri imaginare pe care ea nu le prezintă în mod sigur, și care provin adesea dintr-un exces de zel și inventivitate ale cercetă- torului. Împărțirea cadrului sce- nei și orientarea elementelor compoziției trebuie privite ală- turi de celelalte operații, pro- cedee și de stilul reprezentării ca un tot cu o presupusă co- erență și funcționalitate în sen- sul scopului tinat. căruia îi era des- 6. Distribuția culorilor Cercetarea trebuie să stabilească „principiile" repartizării culorilor în scene, registre, perete, încăpere; să pună în evidență caracteristicile și stilul compozițiilor cromatice în cadrul fiecăreia din aceste secțiuni și al întregului ansamblu. Cantitatea, frecvența de apariție, elementele reprezentării pe care le acoperă, zonele monumentului unde apare vor trebui înregistrate pentru fiecare culoare importantă în parte (o defalcare în „hărți” de apariție a culorii roșu, a culorii albastru, galben etc. la monumentul cercetat, va pune în evi- dență probabil atît principii de distribuție cît și caracteristici ale stilului și modului de obținere a expresiei, ,,atmosferei" unei picturi monumentale). tru marcarea liniilor drepte, abundența și profunzimea dese- nului incizat) pare să indice tocmai dificultatea de a le ob- ține, nesiguranță; apoi slaba preocupare pentru unele părți, considerate probabil neimportante, ale picturii (simplificarea împărțirii în scene prin folosirea frecventă a unor limite ver- ticale în prelungire în cele două registre suprapuse, utilizarea fără mare interes și fără varietate a ornamentelor, slaba in- venție și variație în detaliile scenelor). Pe de altă parte, neli- niște, nerăbdare, impetuozitate, preferința pentru reprezentări exprimînd direct violența călăilor, simplificări uneori fruste ale siluetelor etc.; tendința unei exprimări rapide din care lipsește preocuparea complexei armonii, prezentă la Humor. Considerînd ca fapt cert legătura directă între cele două picturi, prin probabila participare la realizarea lor a unui meșter comun, rămîn de explicat caracteristicile specifice fie- căreia; o analiză atît de restrînsă nu poate încă răspunde la această cerință, ce nu poate fi împlinită decît de o cercetare mai amplă bazată pe aceleași principii, atît asupra celor două monumente în cauză cît și asupra altor ansambluri pictate din aceeași epocă. O asemenea cercetare, alături de studiul sistematic al iconografiei, ne va putea, sperăm, informa și asupra unor chestiuni importante, încă obscure și anume: modul de compunere al unor echipe și. împărțirea sarcinilor de lucru în cuprinsul lor. Va fi posibilă, credem, în viitor stabilirea unei hărți cronologice a evoluției. stilurilor unor școli și meșteri, pusă în legătură cu zonele și școlile învecinate; vom avea atunci o imagine mult mai precisa a caracteristicilor structurii și dezvoltării picturii murale la noi. 84 https://biblioteca-digitala.ro , SET" REPREZENTĂRI 7 CĂLĂI 7. Alcătuirea unei scene Schematizare, desigur exagerată, a modului de constituire a unei scene (de sinaxar în acest exemplu). Pictorul nu avea chiar un „fișier" pe tipuri de personaje și poziții; totuși, împărțirea pe categorii cu caracteristici specifice de reprezentare a personajelor ce apar în pictură este evidentă, ca și revenirea frecventă a unor poziții, detalii de execuție etc. Existența unor „manuale" cu schițe ce erau imitate, transpuse, combinate este și ea cunoscută. Cu „seturi" (memorizate sau înregistrate în schițe) de elemente, pictorul efectuează mintal și apoi pe suprafața peretelui combinări ale lor, în care se manifestă afinitățile, predilecția pentru unele dintre variante pentru feluri de a le nuanța, pentru moduri de a le compune. (In text, problema „automatismelor repre- zentării") . „SET REPREZENTĂRI MARTIRI 8. Stilurile unei epoci Dacă hotărîm ca unele elemente considerate importante ale reprezentării în cadrul picturilor de tipul analizat să fie notate cu literele a, b, c . . . n, și reprezentate fie- care grafic prin spațiul cuprins între două linii, lărgit sau restrîns după cum ele- mentul respectiv este mai bogat sau mai sărac reprezentat în cadrul picturilor diferi- telor monumente, de-a lungul timpului, vom obține imagini grafice ale evoluțiilor unor stiluri. De exemplu, fie a desenul incizat; el este prezent în foarte multe picturi, de facturi foarte diferite și epoci de-a rîndul. „Culoarul" a va fi deci prezent, mai larg sau mai îngust, după cum desenul incizat este mai mult sau mai puțin prezent la monumentele perioadelor analizate. Un alt element d, să spunem de pildă decorul ornamental în bandă cu motive geometrice plasat pe partea superioară a fundalurilor arhitecturale, nu este prezent decît la cutare grup de monumente (școala A), într-o perioadă anume, apoi dispare, pentru a reapărea ceva mai tîrziu la un alt grup de monumente (școala B) etc. 8 tx c e f g-Jri cr c gEdj cc f i J Ici ■stilul scolii a țriuiL scoui B etriuuu scoui c RESUME L’article essaye ă etablir des modalites d’analyse, les plus objectives possibles, des peintures murales de type bizantin. L’observation comparative de ces peintures releve, dans le cadre des conventions generales (qui carac- terisent des larges regions et periodes de temps), des variantes individuelles plus faibles ou plus marquees dans l’execution des memes elements imposes par le programme et la maniere de representation, presque constantes, des peintures religieuses. Etant donnee l’existence d’un grand nombre de dates imposees â la representation (et un accuse traditionnalisme dans la tech- nique utilisee), la peinture de ce genre peut-etre consideree en tant qu’un code, qu’une ecriture, â l’aide desquelles sont depeints les memes themes. Si le sujet et la convention de sa representation sont presque constantes, ce qui caracterisera et sera specifique potir une certaine peinture, sera le dosage de ses elements composants. On constante, potir chaque peinture, des repetitions-type dans l’execution des elements de la representation. Des suites d’operations, des suites de gestes qui creent les elements de l’image, et meme des selections et dosages des couleurs se repetent presque invaria- bles par categories, â chaque apparition d’un „sousensemble" de la re- presentation (du type: tete, main, saint, bourreau, decor architectural, etc); de meme les attitudes-type des personnages, de leurs expressions, des rap- ports expressifs entre les personnages et le fond, entre les dimenssions des scenes etc. En constatam l’existence de ces „automatismes de la representa- tion", caracteristiques pour chaque peinture, l’auteur propose une fațon d’analyse, par la decomposition de la peinture (l’objet materiei et les repre- sentations qu’il soutient) en operations qui l’ont creee et en elements de la representation qui la composent. Une observation statistique et un enregistrement numerique des quan- tites, des frequences d’apparition de chaque type d’element, des proportions relatives entre les types d’elements et leur variantes peuvent definir avec clarte une pârtie de ce qui constitue le specifique d’une peinture et peu- vent servir comme base objective de comparaison de peintures plus ou moins semblables, ce qui permettrait de relever les traits communs de meme que les caracteristiques ou particulieres de groupes de peintures, d’ecoles, d’influences, de maîtres. La derniere pârtie de l’article constitue une illustration de l’analyse proposee, appliquee sur quelques elements des peintures des eglises de Baia et Humor (datam de la IVe decennie du XVIe s.). L’analyse met en evi- dence des ressemblances qui vont jusqu’â l’identite des dimenssions et d’expressions. Ce fait demontre, d’apres l’avis de l’auteur, l’existence d'un lien direct entre l’execution de ces peintures, notamment la presence pro- bable, dans les deux equipes de peintres d’un maître commun, lequel eut employe des croquis-modele pour des scenes presentes dans les deux meno- loges. En meme temps, une serie de differances evidentes caracterisant la peinture de Baia comme etant plus simple, plus directe et d’une violente expressivite, denote la presence d’un temperament plus impulsif et une methode de travail plus expeditive. Ce fait souleve des problemes con- cernam probablement la composition complexe des equipes qui om tra- vaile aux deux monuments, problemes qui ne se posent pas dans la phase actuelle des recherches. 85 https://biblioteca-digitala.ro --------------------- SEMNALĂRI --------------------- BISERICA ROMANEASCA DIN SANDULEȘT1 (JUD. CLUJ) ____________________IOANA CRISTACHE PANAIT, ___________________ arh. MARINEI. DAI A Nu departe de orașul furda, spre apus, cuibărit pe valea Hăjdății, bucurîndu-se de minunata priveliște a Cheilor Turzii, se află satul Săndulești. Istoria sa se împletește cu cea a întregii zone a străvechiului oraș. Vestigiile arheologice, izvoarele narative, legendele, cu nelipsitul lor miez de adevăr istoric, atestă importanța de tot- deauna a orașului Turda și a așezărilor învecinate. Bogăția subsolului și a apelor, rodnicia pămîntului, frumusețea peisa- jului au determinat intensa locuire a acestor meleaguri din cele mai îndepărtate vremi¹. Animată de idealurile eliberării sociale și politice, popu- lația românească a satelor din părțile Turdei a fost într-o continuă mișcare în decursul vremii, făcîndu-i-se auzită do- rința eliberării în toate momentele de răscruce ale istoriei. Biserica românească din Săndulești adaugă un izvor în plus pentru cunoașterea trecutului istoric al românilor din părțile Turdei. Șematismele de Blaj, ca singur gen de lucrare românească ce amintesc această biserică, indică următoarele date: „parohie veche, biserică de piatră din 1702 în onoarea Sf. Arhan- gheli"². Cu aceste informații și neavînd siguranța existenței sale încă, am poposit în toamna anului 1973 în satul străjuit de Cheile Turzii. Pe o colină, de la marginea de apus a Săn- duleștilor, se află un lăcaș românesc, a cărui vechime, după suma elementelor stilistice, ignora datarea cu care plecasem la drum³. Durat în piatră, cu ziduri groase de 1 m, lăcașul înfăți- șează un plan dreptunghiular compartimentat, avînd absida decroșată cu patru laturi, cu unghi în ax. Prin această parti- cularitate planimetrică, prin dimensiuni (10,50 m/6,10 m) și chiar prin grosimea zidului, biserica din Săndulești o amin- tește îndeaproape pe cea din sec. al XV-lea, de la Bîrsău, ju- dețul Hunedoara⁴ (9,95 m/7,95 m). Considerată ca aparținînd doar unui grup de monumente din ținutul Hunedoarei⁵, care au avut ca prototip capela din castelul Corvinilor — regăsită în sudul Transilvaniei, la bise- ricile din cele două Comane, ca urmare a circulației formelor arhitectonice⁶ —, forma absidei cu patru laturi, prczentînd o muchie în ax, o avem acum prezentă, prin biserica de la Săndulești, și în altă parte a Transilvaniei și anume în județul Cluj. Considerăm că nu este vorba de vehiculare de forme, ci ’ Camil Mureșan, Monumente istorice din Turda, Ed. Meridiane, Bu- curești, 1968, p. 5—10; Mihail Găzdac și Torna Roșiu, Călăuza Județului Turda Arieș, Turda 1924; Șt. Pascu, Voievodatul Transilvaniei, I, Ed. Dacia, Cluj, 1971, p. 33—37, 46, 149. ² Șemâtism, Blaj, 1900, p. 590; Aceleași date în Șematism, Blaj, 1932, p. 201; Conscripția lui Bucov, din 1760—-1762, înregistrează ia Săndulești o biserică ortodoxă, cf. Virgil Ciobanu, Statistica românilor ardeleni din 1760—1762, „Anuarul Inst. de Ist. Naț.“, III, Cluj, 1926, p. 639. ³ Pentru stadiul de cercetare a bisericilor românești din Transilvania in care s-a elaborat Șematlsmul de la Blaj, datarea greșită nu ne sur- prinde. Menționăm că pentru unele edificii vechi lucrarea nu indică o datare, ca de exemplu: Cicău (jud. Alba), p. 161, construită în sec, XV, cf. Marius Porumb, Biserica din Cicău, Comunicare la sesiunea DMIA ian. 1973; Tritenii de Jos (jud. Cluj) p. 560, databilă cel mai tîrziu în sec. XVII, cf. Ion Scheletti, Contribuții la cunoașterea bisericilor româ- nești de zidărie din jud. Cluj, comunicare la sesiunea DMIA, 1973; Bor- zești (jud. Cluj), p. 528, construită în sec. XVII—XVIII, cf. Ibidem etc. Amintim de asemenea datele eronate care indicau ca dată a construcției pictarea lăcașului sau o reparație: Galda de Jos (jud. Alba), 1732, p. 141, lăcașul fiind ridicat cel mai tîrziu în sec. XVI, cf. Eugenia Greceanu. Ioana Cristache Panait, Biserici românești din raionul Alba lulia, „Mitro- polia Ardealului", XI, nr. 4—6, 1966, p. 327; Cergăul Mare (jud. Alba) 1804, p. 191, biserica fiind ridicată în sec. XVIII, anul 1804 referindu-se la pictură, cf. Ioana Cristache Panait, Considerații privind arhitectura românească de zidărie din Transilvania în sec. XVIII, „BMI“, XLII, 2/1973, p. 28; Mărgău (jud. Cluj), 1810, p. 413, în realitate 1749, cu refacere 1804—1810, cf. inscripțiilor etc. ⁴ Eugenia Greceanu, Influența gotică în arhitectura bisericilor româ- nești de zid din Transilvania, „SCIA“, tom. 18, 1/1971, p. 50. , ⁵ Bisericile: Sf. Nicolae din Hunedoara, Bîrsău, Cinciș și Băcîia. ⁶ V. Vătășianu, Istoria artei europene, I., Ed. didactică și ped., București, 1967, p. 537; Eugenia Greceanu, Țara Făgărașului zonă de radiație a arhitecturii de la sud de Carpați, „BMI“, XXXIX, 2/1970, p. 35. de o unitate constructivă românească. Cu mai mult de patru decenii, în urmă, V. Vătășianu lega forma capelei de la Hu- nedoara de realizările meșterilor locali⁷. Biserica de la Săndu- lești, ca de altfel și lăcașurile făgărășene din cele două Co- mane (de Sus și de Jos), ne îngăduie să înlocuim, pentru absida cu unghi în ax, noțiunea de „mediu local hunedorean"⁸ cu cel de „mediu transilvănean". Precizăm, fără intenția con- cluziilor definitive, că absida poligonală decroșată cu patru laturi, avînd muchie în ax, ocupă prin răspîndirea sa al doi- lea loc printre formele de plan preferate de meșterii arhitec- turii în lemn din județul Cluj, ea întîlnindu-se aici la un număr mai mare de astfel de lăcașuri⁹ decît în orice altă parte a Transilvaniei¹⁰. Dar datele ce atestă vechimea bisericii din Săndulești nu se limitează la forma absidei. Ferestrele, avînd cu aproxima- ție același amplasament și număr¹¹ ca și cele de la Bîrsău (aici una în plus, pe latura de sud a absidei), au deschideri înguste la exterior, între 20—30 cm, semicirculare în partea de sus, iar în interior ele prezintă deschideri largi, evazate, pînă la 1,25 m înălțime și 0,95 m lățime. Structura ferestrelor de la Săndulești poate fi pusă alături cu cea a bisericii din Leșnic¹², județul Hunedoara, și de cea a lăcașului din sec. al XV-lea de la Viștea de Jos¹³, județul Brașov. Cu ultimul lăcaș biserica din Săndulești prezintă similitudini și în ceea ce privește forma gotica și amplasamentul contraforturilor. Peretele dintre pronaos și naos, cît și cel dintre naos și altar, sînt realizați din zidărie, iar altarul este prevăzut cu o nișă pentru proscomidie rezervată în grosimea zidului. Prin aceste ultime elemente, ca și prin grosimea zidurilor, dimen- siuni, proporții, biserica din Săndulești ne readuce imaginea dispărutului lăcaș românesc din sec. al XV-lea de la Se- ghiște-Bihor¹⁴, îmbogățind astfel, cunoștințele despre unitatea de concepție a arhitecturii românești de zidărie din Tran- silvania. Biserica din Săndulești a suferit unele modificări în timp, constînd în înlocuirea boltirii navei — ale cărei urme se păs- trează — printr-un tavan de scînduri, ca și schimbarea fața- dei de vest, lucrări ce se vor fi executat în secolul al XVIII-lea. Intrarea semicirculară pare a indica existența, odi- nioară, a unui turn-clopotniță, înlăturat în secolul XIX și înlocuit cu un pridvor deschis de lemn și o clopotniță din învelitoarea pronaosului. Turnul-clopotniță amplasat pe latura vest, obișnuit la vechile biserici hunedorene¹⁵, este regăsit și la lăcașurile dc zid, recent cercetate, din părțile Turdei, de la Micești și Borzești¹⁶. Absida altarului păstrează boltirea originară, constituită dintr-o boltă în leagăn, racordată cu laturile în ax prin inter- mediul unei semicalote în ogivă. Apreciem după cele expuse, că biserica românească din Săndulești a fost construită în secolul al XV-lea, înălțarea sa fiind un rezultat al sprijinului pe care mica nobilime româ- nească, atestată în satele din jurul Cheilor Turzii pînă în ⁷ V. Vătășianu, Bisericile vechi de piatră din jud. Hunedoara, Cluj, 1929. ⁸ Idem, Istoria artei feudale în țările române, Ed. Acad. București, 1959, p. 564. ’ Nouă lăcașuri cu absida poligonală, decroșată, cu patru laturi și ungi:’ în ax și una cu absida nedecroșată. ¹⁰ Ioana Cristache Panait, Ion Scheletti, Bisericile de lemn din Sălai. „BMI“, XL, ’/1971, p. 36. ¹¹ Cîte una la pronaos, nord și sud, două la naos, nord și sud, cîf una la laturile în ax ale absidei. ¹² Vasile Drăguț, Pictura murală din I ransilvania, Ed. Meridiane, Bu- curești, 1970, p. 26. ¹³ Ioana Cristache Panait, Cu privire la unele monumente din I ara Făgărașului în lumina relațiilor cu Țara Românească, „BMI“, XXXIX, 2/1970, p. 31; Eugenia Greceanu, op. cit. p. 35. ¹⁴ Șt. Meteș, Istoria bisericii românești din Transilvania, I, Sibiu, 1935, p. 418—420. ¹⁵ V. Drăguț, op. cit., p. 26, 33, 63; V. Vătășianu, Istoria artei feu- dale, p. 255. ¹⁶ Ion Scheletti, Contribuții la cunoașterea arhitecturii bisericilor ro- manești de zid din jud. Cluj, comunicare cit. https://biblioteca-digitala.ro T AȚA D A~ 5 U D $C. 1:100 secolul al XVII-lea¹⁷, l-a acordat lui lancu de Hunedoara, în lupta antiotomană, lăcașul asemănîndu-se și din acest punct ¹⁷ în satul vecin Petrid, azi Petrești, este atestată, în sec. XVII, fa- milia de mici nobili români cu numele Balica, cf. O. Valescu, Balica hai- ducul și cetatea lui. din Cheile Turzii, „Studii de muzeologie și istorie militară", nr. 4—5, 1971/1972, p. 111—113. P L A M COTA i 0,00 5C. 1:100 BIS. ST. ARUANGUEli BIN SÂNDULEȘTi 1 Fig. 1. Planul bisericii din Săndulești. Fig. 2. Vedere dinspre sud-vest asupra bisericii din Săndulești. Fig. 3. Vedere spre absidă asupra bisericii din Săndulești. Fig. 4. Biserica din Bîrsău. 4 87 https://biblioteca-digitala.ro de vedere surorilor lui hunedorene¹⁸. Datarea, în perioada goticului tîrziu, în secolul al XV-lea, a bisericii din Săndulești a fost afirmată cu peste opt decenii ¹⁸ V. Drăguț, op. cit. p. 29, 42, 45—46, 55, 72. Fig. 6. Biserica din Comana de Sus. în urmă de istoricul maghiar Orban Balazs¹⁹. Ceea ce con- testa însă autorul acestei biserici „stăpinite de valahi' era faptul că ei au construit-o²⁰. Cele două argumente pe care Orban Balazs le aduce în sprijinul afirmației sale sînt neîntemeiate și naive. Românii nu au construit această biserică „cu absidă exagonală", pentru că, spunea el, în secolele din vremurile trecute nu era în obiceiul românilor de a construi biserici de piatră, mai mult nu le era îngăduit²¹. în urma numeroaselor studii despre biserica românească din Transilvania, apărute în secolul nostru, comentarea argumentelor ne pare de prisos, căci ele sînt infirmate de grăitoarele mărturii în piatră și lemn din Tran- silvania, păstrate în număr mare în ciuda vremurilor nepri- elnice. însuși Orban Balazs nu putea fi convins de cele spuse, căci la cîțiva pași de Săndulești, pe coasta dinspre Pctrești a Cheilor Turzii, se vedeau bine, în vremea sa²², urmele mănăstirii românești de aici: „Capella valahorum de lîngă Hașadat", atestată în 1417 și de care istoricul maghiar Csanki Dezso, avea cunoștință²³. Spre răsărit de Turda, urmînd firul apei, putea vedea biserica românească din Tri- tenii de Jos, cu absidă pătrată, iar spre sud-vest, pe frumoasa vale a Arieșului, ctitoria cneazului Stanislav, de la Lupșa. într-adevăr românii transilvăneni, începînd din 1279, au fost opriți să-și mai construiască biserici²⁴. Chiar dacă nici un singur lăcaș românesc din acele vremuri nu ar fi dăinuit pînă astăzi, aveam dovada că ele au continuat să se ridice, în însăși amenințările și măsurile luate împotriva acestora în tot cursul secolelor XIII-XV²⁵. Și ce dovadă mai elocventă de dîrzenie și vigoare a unui popor putem avea decît îndrăz- neala de a încălca rescriptele ce-i stînjeneau mersul firesc al istoriei sale. ¹⁹ Orban Balazs, Torda Varos es Kornyeke, Budapesta, 1889, p. 399. ²⁰ în timpul cercetării la fața locului a bisericii din Săndulești am aflat că existența sa viitoare era amenințată. Prin adresa nr. 13693/III, din 21 iulie 1973, Consiliul popular al municipiului Turda emisese avizul preliminar de demolare. DMIA a trecut imediat în noua listă a monu- mentelor istorice acest important obiectiv, iar autoritățile locale, Consiliul popular al județului Cluj-DSAC și cel al municipiului Turda, și-au în- sușit acest punct de vedere cu multă solicitudine (arhiva DMIA dosar monument). ²¹ Orban Balazs, op. cit. p. 399. ²² Mihail Găzdac și Toma Roșiu, op. cit., p. 18. ²³ Csanki Dezso, Magyarorszag tortenelni foldrajza a hunyadlak Ko- raban (Geografia istorică a Ungariei în timpul huniazilor), Budapesta. 1913, voi. V., p. 725. ²⁴ Șt. Pascu, Voievodatul Transilvaniei, p. 451. ²⁵ Ibidem, p. 450—453. 88 https://biblioteca-digitala.ro CASE VECHI, CASE NOI, ÎN MEDIUL RURAL ____________________________________arh. TITU EL1AN In procesul de sistematizare a comunelor și satelor noas- tre, o preocupare de prim plan este rezolvarea problemei locuințelor (individuale, grupate și colective), construcții care se vor încadra ca suprafețe și cost în baremul unor indici tehnico-economici și implicit se vor lega de lucrările edilitare care vor da un confort mărit locuinței. Folosirea în mod cît mai economic a terenului ca supra- față de construit și costul ridicat al lucrărilor edilitare sînt factori care impun realizarea unor fronturi de clădiri cît mai continui, cît mai dense, imobile extinse în adîncime și dezvoltate pe mai multe nivele. în aceste noi ansambluri, cu spații verzi restrînse, cum se va încadra casa țărănească? Va rămîne o locuință anacronică sau o piesă dc muzeu? Se vorbește de crearea unor ansambluri cu specific local, care să înglobeze și ceea ce este vechi, valabil, pentru a fi pus în valoare „in situ“. în general, arhitectura, ca proces de creație, este rezol- varea unui partiu care, satisfăcînd diverse funcțiuni, se ex- primă în spațiu prin volume care asamblate ne dau silueta generală, iar prin raportul lor de mărimi și compoziția vo- lumetrică ne dau jocul de lumini și umbre, deci plastici- tatea. Din analizarea mai aprofundată a valorilor de arhi- tectură, făcînd o incursiune în istoria și teoria arhitecturii, se desprind principii de ordin general care stau la baza rezol- vării procesului de creație. Aceste principii se traduc prin: sinceritate între conținut și formă, între structura materia- lului și punerea lui în valoare printr-o decorație care nu trebuie să altereze formele structurale; găsirea unor propor- ții armonioase, simetrii, accente și dominante și, în final, încadrarea volumului general în mediul urban sau peisaj. Casa noastră țărănească, care respectă aceste principii, are o valoare de arhitectură clasică. Raporturile între plin și gol ne dau o plasticitate a fațadelor și o armonie perfectă. Elementele de arhitectură — cerdacul, foișorul — prin rit- mul traveelor au o sobrietate și echilibrul unor proporții care se pot traduce în formule matematice similare cu cele pe care le găsim la porticele și propileele antice (formule scoase în evidență și demonstrate de prof. arh. Adrian Gheor- ghiu). Siluetele volumelor, care variază prin înălțimea acoperi- șurilor, se încadrează în peisaj, făcînd un tot armonios, fără disonanțe. în detalii, meșterul din popor a atins perfecțiunea prin punerea în valoare a materialelor — lemn și cărămidă sau piatră. Această arhitectură verificată în timp — care reprezintă un stil —- nu o putem înlocui cu o arhitectură neverificată, nestudiată aprofundat, care etalează niște forme noi, de multe ori hibride, de proporții nearmonioase și pe care o numim, impropriu, tot populară. Astfel, vedem în mediul rural, case noi cu arcaturi de forme ciudate, o decorație decadentă, o modenatură care nu are nimic comun cu cea populară, goluri de ferestre cu contururi care înscriu o tîmplărie nefuncțională. Acoperișul în patru pante este înlocuit prin terase, iar frontoane și aticuri apar pe fațade, mutilînd silueta simplă a caselor noas- tre bătrînești. în mai multe sate din Moldova (jud. Bacău) am văzut porți monumentale, realizate în beton, copii fidele după cele de lemn, de aceleași proporții, cu cioplituri specifice lemnului, executate în ciment. Și ca totul să fie mai proas- păt, cimentul se vopsește în ulei cu culori vii (verde, roșu etc.). Desigur că apar noi materiale, mai eficiente, structural mai durabile și mai economice. Metalul și betonul tind să înlocuiască lemnul care este deficitar, tabla și azbocimentul tind să înlocuiască șița. Pe de altă parte, tipizarea și standardizarea se impun ca o consecință a dezvoltării industriei. Se poate realiza o arhitectură nouă cu clădiri-parter sau mai multe nivele în care să se încadreze arhitectura veche, creîndu-se un ansamblu unitar de construcții. Această arhi- tectură nouă, pentru a reflecta specificul local, este de do- rit să păstreze acoperișul cu patru pante, foișorul, cerda- cul și silueta unor volume care se pot încadra în peisaj. Desigur că totul se va realiza din materiale noi, fără pas- tișe — formele și dimensiunile elementelor (stîlpi, arcade, parapete etc.), rezultînd din structura acestor materiale. Casa țăranului nostru este primitoare, veselă, însorită, florile își au rolul lor decorativ. Jardiniera este un element legat de plastica fațadelor, ea se poate păstra la parapetul loggiilor moderne. De asemenea, se pot menține și adapta, streașină care își are rolul funcțional și decorativ, bolta și arcada care sînt expresiile constructive ale cărămizii. Azbo- cimentul și tabla pot înlocui șița, însă căutîndu-se a se obține prin forma și montarea lor o vibrare de umbre și lumini a învelitorii. Să recomandăm păstrarea albului imaculat al spoielii în fațade, evitîndu-se vinacetul, uleiul și mai ales folosirea culorilor stridente care nu se compun. Nu rareori panourile de beton armat prefabricate, ne- studiate ca forme și dimensiuni, înlocuiesc împrejurimile de lemn; coloane cu căpițele necorespunzătoare din ipsos înlo- cuiesc stîlpii zvelți ai cerdacurilor și o întreagă gama de pro- file și ornamente din ciment, lipsite de orice inspirație, alte- rează paramentul fațadelor. Din istoria arhitecturii se desprinde că abuzul de deco- rație care distruge acuratețea formelor și a liniilor construc- tive, duce la „decadență . Și fiecare stil a avut perioada de declin, proces care se intîmplă și ]ₐ noi, în mediul rural. 89 https://biblioteca-digitala.ro ceea ce ne impresionează pentru un moment, considerat ca rezultatul unui spirit inovator. Actualmente, se construiește mult și de aceea se impune o exigență mai mare din partea Direcțiilor de sistematizare și arhitectură județene la eliberarea autorizațiilor de construc- ție, un control mai sever pe teren pentru respectarea avize- lor, un discernămînt mai mare pentru păstrarea și conser- varea „in situ“ a ansamblurilor de case vechi, reprezentative ca arhitectură populară și încadrarea lor în mediul încon- jurător. în compoziția urbanistică — rezultantă a extinderii și restructurării comunelor noastre, în care tradiția unui spe- cific de esență populară trebuie să fie păstrată și conti- nuată — rigiditatea volumelor noi, exprimate prin cuburi șî paralelipipede se poate atenua prin șarpante cu streașini, introducerea loggiilor și foișoarelor, marcarea unor streașini, care dau mai multă scară volumelor și plasticitate prin jocul de lumini și umbre. Nu vor fi neglijate nici detaliile decorative, stilizate și interpretate din materiale noi sugerînd motivele populare ce apar ca accente vii pe fațadele vechilor case țărănești. Și să nu se uite rolul plantației, care atenuează formele mai puțin reușite ca arhitectură și dă colorit viu unor fronturi de clădiri prea uniforme. Mușcata din fereastră reflectă ceva din sufletul nostru. Nu trebuie neglijată. Prin concursuri publice cu teme de locuințe — indivi- duale, grupate și colective — în mediul rural, se poate ajunge la proiecte care să satisfacă atît cerințele de locuire, cît și factorul economic și aspectul plastic. Schițele prezentate sînt ale unor case vechi de 100— 200 ani din comuna Călimănești, județul Vîlcea. Ele sînt numai cîteva din multele clădiri populare dispersate pe tot întinsul țării, fiecare avînd însă caracterul și specificul lo- cal al zonelor respective. Le-am schițat din dorința de a se păstra imaginile unor clădiri, cu valoare de monumente, care tind să dispară. 90 https://biblioteca-digitala.ro CASE BUCUREȘTENE CU PICTURI MURALE DIN PRAGUL SECOLULUI AL XX-LEA (I) ------------------------------------- PETRE OPREA ----------------------------------- L In prezent putem semnala puține interioare de case bucureștene din pragul secolului al XX-lea pictate sub in- fluența „Jugendstilului“ austriac, deși numeroase informații ne fac cunoscut că ele ar fi fost extrem de multe. Cea mai reprezentativă și mai bine conservată pictură de acest gen se află în locuința din Calea Griviței nr. 48, unde se mai păstrează plafonul dormitorului și cel al bibliotecii, precum și o friză cu șase scene mitologice în coridorul de la intrare. Locuința a fost construita între 1899—1900 și pictată imediat de însuși proprietarul ei, pictorul decorator Fritz Elsner (1859—1927). El a sosit la București în 1884, che- mat de profesorul său, Veitt, spre a-1 ajuta la pictarea bise- ricii Domnița Bălașa. După numai un an Fr. Elsner lucrează pe cont propriu, încheind un contract în asociație cu pictorul vienez Josef Kott (București, 17 august 1885). Contractul în- cheiat pe 5 ani, stipula că ambii pictori „se obligă a executa toate lucrările care vor fi efectuate de ei sau de unul dintre ei în tovărășie", pînă în 1890 și că doar „singura excepție o constituie lucrările de la Castelul Peleș din Sinaia, care va fi efectuată pe socoteala d-lui Kott". Dintr-un registru rămas în familie, Elsner ar fi lucrat și el cîtva timp la Castelul Peleș, ca salariat al lui Kott. La expirarea termenului asociației —1890 — Elsner, de acum căsătorit și cu intenții de a deveni cetățean român, încheie socotelile comune, urmînd să lucreze pe cont propriu. încă din 1889 a cumpărat un loc cu un corp de case în Calea Griviței (fost drumul Tîrgoviștei), nr. 5, sub- urbia Sf. Voevozi, de la Valter Francisc, care le moștenise în 1877 de la fratele său Valter Scarlat. La rîndul său, acesta le cumpărase de la Elena Fălcoianu (soția căpitanului Mihail Fălcoianu), care în 1865 le primise de zestre. Cîțiva ani mai tîrziu, pentru că treburile îi mergeau foarte bine, iar fetele ajunseseră la vîrsta măritișului, își construiește pe locul ră- mas liber o nouă locuință cu un etaj, pictînd-o el însuși. Pictura de pe plafonul dormitorului (de formă aproape pătrată, acoperind pe o latură, dinspre stradă, și un balcon interior dreptunghiular) a suferit în anul 1941 multe retușuri, nu tocmai fericite, necesitate de numeroasele crăpături pro- duse de cutremurul din 1940. Ambele dreptunghiuri prezintă fiecare cîte un centru de formă ovală, redînd un cer albastru de vară, acoperit pe alocuri cu nori albi străvezii, înconjurat de ghirlande de flori și crengi înflorite, pînă la marginea plafonului, care are, la întretăierea cu pereții, o bogheta îngustă de culoare albas- tru închis, jucînd rolul unei rame care să susțină aeriana luxurianță vegetală. Fondul cîmpului înflorat este pictat în diverse culori de brun, iar florile în tonuri pale de roz și roșu, împerecheate cu variatele nuanțe de verde ale frun- zelor și de brunuri ale crengilor. Prin dispunerea crengilor înflorite și a florilor de-a lungul spațiului ce redă cerul, se creează privitorului impresia unei mișcări circulare, în jurul acestuia. Mișcarea este oprită, însă, de direcțiile paralele amin- tind așezarea spițelor unei roți, de-a lungul cărora sînt dis- tribuite florile în funcție de mărimea acestora, de la cen- tru către extremități, ca și de coloritul lor, care devine din ce în ce mai accentuat înspre margine. Această modalitate compozițională are menirea să imprime privitorului dorința Fig. 1. 2. Detalii din pictura holului și a plafonului bibliotecii clădirii din Calea Griviței, 48. Fig. 3. Plafonul fostului dormitor al clădirii din str. Gabriel Peri, 2. Fig. 4, 5. Panouri decorative din holul locuinței din str. Budișteanu, 28 bis. https://biblioteca-digitala.ro de a contempla circular bogăția florală, ca apoi să se re- creeze pe spațiul odihnitor al albastrului central. Este o izbîndă decorativă, realizată în spiritul Jugendstilului aus- triac. Plafonul bibliotecii arc pictură pe pînză maruflată, exe- cutată de artist cîțiva ani mai tîrziu decît plafonul dormito- rului (1902—1903). într-o ramă ovală din lemn sculptat este pictată o compoziție realizată în nuanțe de brun uri, avînd contururile trasate cu negru, care actualmente s-au întunecat. în centrul plafonului, din locul de susținere a candela- brului, un buchet de flori de crin își prelungește tijele mean- dric pînă la marginile compoziției înlănțuindu-și lujerele de jur împrejurul ramei care încadrează patru medalioane dis- puse două cîte două afrontat, fiecare avînd cîte trei perso- naje ce participă probabil la o scenă mitologică, al cărei sens nu-1 cunoaștem. Spațiile dintre ovalul compoziției și restul plafonului sînt acoperite de o catifea bej cu motive florale, folosită și la tapițeria mobilierului. Și în cazul decorației acestui plafon avem de-a face, clar, cu preceptele Jugendstilului. Scena este realizată într-un desen trasat cu o linie vigu- roasă, culoarea jucînd un rol secundar, acela de a crea supra- fețe care să armonizeze spațiile. Holul îngust și lung de la intrare are pictate în spațiul de deasupra ușilor, pînă la plafon, șase compoziții, probabil narînd o legendă nordică, deși fiecare scenă pare tratată de sine stătător. Pictura degajă o atmosferă romantică și este o realizare tipică Jugendstilului austriac, de un caracter mai pregnant decît în celelalte două picturi ale plafoanelor. în posesia nepoatei sale, Luisa Șoimescu, se păstrează mai multe schițe de plafoane, tratate minuțios în desen și culoare pînă la ultimul detaliu, căci urmau desigur să fie mărite pentru execuție, dar care din păcate sînt concepute doar pentru a fi transpuse în lemn intarsiat, precum și un registru indicînd picturile pe care le-a executat între 1885—1890¹. II. Locuința din str. General Budișteanu nr. 28 bis, clă- dită în 1895, păstrează actualmente toată pictura decorativă, care înfrumusețează holișorul de la intrare și holul mare, realizată în 1896. Holișorul are plafonul pictat într-un albastru lăptos, re- dînd cerul, avînd două jerbe de flori, viu colorate altădată (diverse nuanțe de roșu și verde), dispuse afrontat în dia- gonală, una pe latura de la intrarea în clădire, cealaltă pe latura opusă. în holul mare, se află cinci panouri pictate, încadrate de rame excesiv de late și înalte, cu multe muluri din stuc, 1 Dintre ele semnalam în 1885 pictura tavanului camerei de muzică și pictura pereților salonului francez din palatul regal ; pictura tavanului din locuința d-nei larka; în 1886 pictura unui tavan în stil pompeian și un salon în ulei și cu aur din locuința d-lui Pascu; în 1877 pictura salonului și dormitorului casei d-lui Oppler; pictura sălii de intrare a Curții de casație; pictura tavanului și pereții unui antreu la casa d-lui Rosetti ; în 1888 pictura tavanului și pereții sufrageriei în stil gotic din casa d-lui Filipescu; pe fațada clădirii Algiu o frescă pe ciment policrom ; în 1889 a pictat tavanul salonului casei d-lui Marghiloman; în 1890 a pictat tavanele și parțial pereții din locuința baroanei V. Hertz. acoperite cu bronz, unul pe peretele opus ușii de intrare și cîte două, pandant, pe ceilalți pereți. Pe primul panou din dreapta, cum intri în hol, este pictată o draperie de catifea roșie, strînsă jos, în multe falduri, lăsînd să se vadă un imens buchet de flori. Compoziția apare pictată și pe pa- noul de pe peretele opus, dar motivul nu este riguros ace- lași, atît în privința coloritului cît și a desenului. Cel de-al doilea panou de pe peretele din dreapta reprezintă o scenă cu trei femei nude, simbolizînd probabil cele trei grații, avînd jos, în dreapta, numele artistului și data execuției pic- turii: ANGEL [18 ]96. Panoul pandant înfățișează o femeie stînd pe o bancă în grădină și citind o scrisoare, desigur de dragoste, întrucît în spatele ei plutește, ca un fluture, Cupidon. Panoul de pe peretele din fund redă o eșarfă suspendată în partea superioară într-o verigă, iar jos susținînd un coșu- leț cu flori. La toate cele cinci panouri desenul este stîngaci, iar co- loritul violent, denotînd că artistul, ANGEL, nu stăpînea arta picturii. Semnalăm acest ansamblu de pictură murală, întrucît aparține unui pictor bucureștean a cărui activitate ne este necunoscută și totodată ne prezintă o preferință a epocii în- dreptată spre o căutare romantico-simbolistă. III. In strada Gabriel Peri nr. 2, la etajul I, ocupat acum de întreprinderea Electronum, un birou foarte spațios, altădată dormitor, are plafonul pictat. încadrată de un rînd de casetoane din stuc, bogat ornamentate și avînd fiecare în centru cîte o rozetă, o scenă, pictată reprezintă un cer pe care zboară zglobiu trei grupuri de îngeri, multe păsări și fluturi. Pictura, retușată foarte mult după 1957, este pro- babil realizată în ultimul deceniu al secolului trecut, de un artist influențat de decorația murală franceză și care cunoș- tea bine legile perspectivei plafonante. IV. Casa în care se află actualmente instalată întreprin- derea Prodexport, din str. Gabriel Peri nr. 5, mai păstrează plafonul unei încăperi și întreg peretele fundal al scării ce duce la etaj acoperite cu picturi realizate imediat după ter- minarea construcției, probabil între 1901 —1905. Pictura (ulei pe pînză maruflată) din casa scării repre- zintă o serbare în parcul unui castel, amintind scenele ga- lante ale lui Watteau. Ea este semnată de pictorul academic Toudouze, care a expus de mai multe ori la București între 1896 și 1910, în cadrul expozițiilor itinerante de artă fran- ceză în străinătate. Actualul birou al directorului general, fost unul din dor- mitoare, are plafonul pictat în ulei, cu scene reprezentînd două grupuri de tinere fete, care ocupă tot spațiul compozi- ției, lăsînd să se întrevadă printre ele cerul. Lucrarea poartă semnătura unui artist neidentificat: MARIOTON. Se știe că pe plafonul văruit al secretariatului și al cabi- netului directorului, care altădată constituiau o singură încă- pere, iar actualmente sînt despărțite de un perete, se află pictată o compoziție. Fig. 6, 7, 8. Scene din pictura holului scării clădirii din str. Gabriel Peri, 5. 92 https://biblioteca-digitala.ro Pe marginea unor conside- rații privind „zidul medie- val“ de la Păcuiul lui Soare RADU POPA într-o notă intitulată Cîteva considerații in legătură cu un zid medieval de la Păcuiul lui Soare, publicată de Petre Diaconii în „Buletinul Monumentelor Istorice", 2/1973, an XLII, p. 33—36, se fac precizări noi asupra complexelor din secolele XIII—XIV aflate în incinta cetă- ții bizantine de pe insula Păcuiul lui Soare. Im- plicațiile istorice ale acestor precizări ca și importanța, în general, a cercetărilor de la Păcuiul lui Soare, chemate să contribuie la re- constituirea istoriei Dunării de Jos din pri- mele secole ale mileniului nostru, ne îndeamnă să facem unele observații pe marginea celor ex- puse de autor. în primul rînd, cîteva îndreptări privind ilustrația notei. în fig. 1 (p. 34), cu legenda „Extremitatea zidului medieval, acoperită de apă", nu este reprodus cîtuși de puțin zidul aflat în discuție (numit în text „medieval" pen- tru a-1 deosebi de zidul bizantin de incintă, acesta din urmă fiind numit simplu „zidul" în fig. 3 de la p. 35 unde este reprodus și fiind considerat probabil „medieval timpuriu"), ci apar pietrele care marchează, în albia actuală a Dunării, traseul zidului de nord al cetății, construit de bizantini la sfîrșitul secolului al X-lea. Pe de altă parte, fig. 5, 6 de la p. 36 despre care se spune în legendă că ar repre- zenta „Profilele secțiunii S VII", cuprind în realitate o porțiune din profilul vestic al sec- țiunii VII și o porțiune din profilul nordic al secțiunii III d. Probabil că la această din urmă porțiune de profil se referă considerațiile de la p. 35, unde este vorba despre „situația ... din sectorul IV“ și despre „straturile nr. 22, 23, 24“ care nu au corespondent în legenda profi- lelor, unde numerotarea straturilor se oprește la nr. 21. O nedumerire în plus se naște din compa- rarea profilului vestic al secțiunii VII, publicat sub fig. 5, cu planul general al săpăturilor de la Păcuiul lui Soare. Acest plan, publicat în mai multe rînduri¹, marchează în secțiunea VII la o distanță de 3 m spre nord de „zidul me- dieval" în discuție, existența unui alt zid. Or, pe profilul publicat acum, deși este reprodusă o porțiune de peste 8 m lungime în direcția care ne interesează, nu apare și al doilea zid găsit în secțiunea VII. Dacă situația consem- nată în planul general este reală, atunci pro- filul la care ne referim lasă impresia a fi o versiune, simplificată în birou, a documentului de șantier. Impresia este mai mult întărită de constatarea că, în planul general publicat în 1966 și în monografia din 1972, zidul „medie- val" apare ca fiind intersectat de profilul ves- tic al secțiunii VII pe o lungime de 2,20— 2,50 m, în timp ce în profilul publicat această lungime este de 3,80 m. Zidul „medieval" de la Păcuiul lui Soare a fost cercetat în toamna anului 1958, printr-o singură secțiune, aceea al cărei profil este acum publicat. în raportul întocmit pentru cercetă- rile din acel an, P. D. afirma că zidul apar- ține primului nivel al stratului de viețuire din secolul XIV- începutul secolului XV și „că spre exterior fundația acestui zid a fost pusă direct pe un strat de înălțare, ridicat peste ni- velul din a doua jumătate a secolului XIII și primii ani ai secolului XIV“². într-o prezen- tare de ansamblu a rezultatelor obținute în primii cinci ani de cercetări de la Păcuiul lui Soare, același autor afirmă că zidul în discu- ție datează din a doua jumătate a veacului al XlV-lea³. Cinci ani mai tîrziu, același zid a fost datat de P. D. chiar „pe la 1400“*, pen- ¹ Cf. fig. 2 din „Dacia" N.S., V, 1961, p. 486; fig. 2 în „Dacia", N.S. X, p. 366 sau P. Diaconii, D. Vîlceanu, Păcuiul lui Soare. Cetatea bizantină, I, București, 1972, fig. 4. 2 „M.C.A.", VII, 1961, p. 606. ³ „Dacia", N.S., V„ 1961 p. 500. ⁴ „aux alentours de Van 1400“ în „Dacia", N.S., X, 1966, p. 371. CRONICĂ • RECENZII tru ca, după altă perioadă de 5 ani, datarea zidului să coboare din nou „la începutul seco- lului al XIV-lea“⁶. în sfîrșit, în volumul mo- nografic publicat în 1972, P. D. renunță la precizări de detaliu mulțumindu-se cu afirmația că acest zid este „din secolul al XlV-lea"⁶. Po- ziția oscilantă pe care a avut-o P. D. în da- tarea zidului „medieval" este consemnată de altfel chiar și în nota la care ne referim (p. 35, nota 24), fără ca totuși să fie menționată și datarea extremă de care s-a bucurat zidul, aceea din jurul anului 1400. în ce ne privește, ne-am referit și noi la același zid, într-o succintă prezentare a locuirii din secolele XIII—XIV de la Păcuiul lui Soare, afirmînd în 1963 că zidul a fost ridi- cat „la mijlocul veacului al XlV-lea"¹. Adop- tînd această datare, concordantă cu aceea pro- pusă de P. D. în 1961, ne-am întemeiat pe ob- servații proprii repetate, realizate pe malul Du- nării, unde profilul natural creat prin ruperea de către ape a unor porțiuni din așezare punea în evidență faptul că zidul „medieval" a avut o temelie mai îngustă decît partea lui supe- rioară, că această temelie se adîncește în pri- mul nivel al stratului de viețuire din secolul al XlV-lea și că limita dintre temelie și elevația zidului corespunde riguros limitei dintre cele două nivele ale stratului de viețuire din se- colul al XlV-lea. Acum 12 ani, cele două ni- vele erau datate în linii mai generale în prima, respectiv a doua jumătate a secolului al XlV-lea cu o posibilă prelungire a ultimului nivel în primii ani ai secolului al XV-lea. Cercetările ulterioare, din colțul de nord-est al cetății, ne-au dus la convingerea că limita dintre cele două nivele se plasează, cronologic, puțin după mijlocul secolului al XlV-lea. în nota care stă la originea acestor pagini, P. D. aduce unele completări privind tehnica de construcție a zidului „medieval". Aflăm ast- fel că zidul a avut un șanț de fundație săpat în trepte, cu porțiunea superioară lată de 2,70—2,80 m, pe o adîncime de 0,60 m și cu porțiunea inferioară lată de 1,70 m, pe o adîncime de 0,20 m. Fundul acestui șanț trep- tat a fost întărit cu piloți de stejar și a fost prevăzut cu bîrne-talpă, așezate în lungimea zidului. Aflăm apoi că „la aproximativ 0,50 m mai sus de temelie, constructorii au realizat un prag (crepida) lat între 0,08 și 0,15 m“ (p. 34), afirmație surprinzătoare deoarece din ea rezultă că o porțiune de 0,60 m din temelie și una de 0,50 m din elevația zidului au grosimea identică și rămînem astfel cu totul nelămuriți asupra criteriilor după care P.D. a fixat în locul respectiv limita dintre temelia și elevația zidului. Aceste observații nu rezultă din săpătura sistematică practicată în 1958 ci, așa cum chiar autorul lasă să se înțeleagă, din cele care se pot sau care s-au putut vedea la un mo- ment dat în profilul natural de la malul Du- nării⁸. Probabil că tot de acolo provine și ilustrația publicată sub fig. 4, reprezentînd ur- mele unor pari sub o temelie de zid (p. 35). Oricum, din profilul publicat nu rezultă nici unul dintre aceste detalii, ci doar existența unui zid intersectat pe o lungime de 3,80 m (!), pe care se poate eventual distinge „crepida" amintită. Este cazul să spunem că din profilul publicat nici nu puteau să rezulte măcar o parte din detaliile de construcție a zidului, pentru simplul motiv că profilul redă o săpă- tură incompletă, oprită înainte de încheierea fi- rească a cercetării. Nici pe latura sudică (ex ■ terioară) și nici pe latura nordică (interioară) a zidului reprezentat în profilul secțiunii VII, nu s-a ajuns la stabilirea pragului sau a pra- gurilor de retragere a temeliei, pe care P.D. le-a observat în malul Dunării. Deși săpătura s-a adîncit, așa cum rezultă din profil, cu încă 3 m pe exteriorul zidului, după surprin- ⁵ Petre Diaconu, Cetatea bizantină din insula Păcuiul lui Soare, „B.M.I.", nr. 1, 1971, p. 17. ⁶ P. Diaconu, D. Vîlceanu, op. cit., p. 45. ⁷ R. Popa, Păcuiul lui Soare. O așezare dunăreană cu trăsături, urbane în veacurile XIII—XIV, „Studii", 1, an. XVII, 1964, p. 108—109. ⁸ După descrierea „artificiilor tehnice", se spune că bîrnele așezate sub temelie „se observă. .. in ruptura zidului, din malul Dunării". 93 dorea feței sale, au rămas neclarificate atît li- mita dintre elevația și temelia zidului cît șl raportul acestei limite cu straturile marcate în profil. Pe latura interioară a zidului, o plat- formă a rămas nesăpată în locul în care se putea surprinde pragul amintit sau limita din- tre temelia și elevația zidului. Aici apare în profil o mică îngroșare, de cca 0,05 m a fe- ței zidului, îngroșare care dacă ar fi identică cu nivelul de construcție a zidului, ar pleda pentru datarea acestuia la mijlocul secolului al XlII-lea, în orice caz la începutul nivelului marcat ca fiind din secolul al XlII-lea. Dar judecînd după același profil, o groapă umplută cu dărimături a tăiat legăturile stratigrafice dintre porțiunea dezvelită a feței zidului și in- teriorul cetății. Ne grăbim să precizăm că printr-o cerce- tare completă nu avem în vedere dezgolirea in- tegrală a temeliei zidului „medieval", inclusiv săparea pe sub talpa temeliei sale și, în acest sens, putem înțelege de ce au scăpat în 1958 observației, consolidările de lemn din substrucție și chiar existența retragerii inferioare a teme- liei. Dar o cercetare completă presupune to- tuși surprinderea, pe amîndouă fețele zidului, a limitei superioare și inferioare a temeliei sau, în cazul dat, a adîncimii de la care temelia se îngustează, precum și relația acestor puncte cu diferitele depuneri din zona respectivă, fie și numai ca nivelment general dacă legăturile di- recte au fost tăiate. Dacă nota semnată de P. D. și-ar fi pro- pus doar să completeze datele privind tehnica de construcție a zidului „medieval", intervenția noastră nu s-ar justifica deși chiar și în acest caz, existența acelei temelii „treptate" ar justifica un semn de întrebare. Dar această notă, alătu- rînd unei situații stratigrafice neclarificate și neconcludente observații făcute în ruptura ma- lului Dunării, propune o nouă datare a zidu- lui. Pentru aceasta, P. D. procedează la un comentariu al profilului (p. 33), profil despre care credem că oglindește o situație sensibil de- osebită de aceea pe care o stabilește autorul. Comparînd nivelele din secolele X—XI, așa cum sînt marcate, și observînd importantele deosebiri dintre situația de pe latura exterioară și acea interioară a zidului „medieval", am putea pe bună dreptate observa că ele pledează pentru existența zidului încă din secolul al X-lea, deoarece doar prezența lui ar putea explica lipsa de continuitate a straturilor marcate cu nr. 2, 3, 4 și 9, straturi care s-au depus pe orizontală. Desigur că nu propunem o asemenea datare, ci socotim drept cea mai plauzibilă explicare a situației, modificarea de către apele Dunării, prin spălări și depuneri succesive, a stratigrafiei din zona situată la sud de zidul „medieval". Această modificare ar fi ulterioară înălțării zidului „medieval" și l-ar dispensa pe P.D. de explicația artificioasă a „straturilor răsturnate" (p. 33). Pe de altă parte, nici observația lui P.D., referitoare la zona aflată la nord de zid, după care acolo, în momentul construirii zidului „s-a trecut la răzuirea parțială a nivelurilor 13, 14, 15, 16 și 17, dinspre interiorul cetății" (p. 33), nu concordă cu realitatea. O simplă privire aruncată pe profil poate încredința pe oricine că nivelurile 12—15 au fost răzuite cu ocazia întinderii nivelului 16, că nivelul 17 nu are nici o legătură cu această „răzuire", că între nivelele 16 și 17 există o dungă de mortar care ar putea să aibă o importanță deosebită dacă ar fi în mod cert nivel de construcție a zidului⁹. Dar această dungă de mortar, la fel ca și straturile 12—17, nu ajunge pînă la zid, iar pe zid nu este marcată limita dintre temelie și elevație. Toate aceste îndreptări și observații ar putea să pară ca ținînd de domeniul detaliilor puțin importante și, pînă la un anumit punct, chiar țin de un astfel de domeniu. înșirarea lor a fost totuși necesară pentru a justifica opinia noastră că „analiza profilelor (la plural? nota noastră R.P.) secțiunii VII" nu îl „îndritu- ⁹ Tn treacăt fie spus, dacă nivelul 17, care acoperă această dungă de mortar, ar fi fost „răzuit" în momentul construirii zidului, așa cum susține autorul, atunci dunga de mor- tar nu poate fi nivelul de construcție al zidului, acesta din urmă aflîndu-se undeva mai sus, într-un nivel corespunzînd unei epoci mai tîrzii. https://biblioteca-digitala.ro iește" pe P.D. să susțină că momentul începerii construirii zidului se plasează „la sfîrșitul seco- lului al XlII-lea sau la începutul secolului al XlV-lea" (p. 35). Altfel spus, în profilul publicat nu există argumente pentru modificarea datării adoptate anterior. Probabil că din dorința de a întări greu- tatea „considerațiilor" făcute asupra zidului „medieval" sau poate datorită înțelegerii lipsei de trăinicie a argumentării, P.D. aduce succint în discuție (p. 35) și situația din altă parte a cetății și anume din sectorul IV, susținînd că acolo s-ar observa „un strat de pămînt galben nisipos (conținînd din loc în loc și cîte un fragment ceramic sau o bucată de piatră)", strat care ar reprezenta o nivelare ulterioară unui moment de distrugere a cetății și care „se interpune nivelului din a doua jumătate a secolului al XlII-lea și nivelului din secolul al XlV-lea", Această situație se poate verifica pe al doilea din cele două profile publicate sub fig. 5—6, profil care, așa cum am arătat, nu face parte din „profilele secțiunii S VII", ci este din sectorul IV. Regretăm că pe legenda profilului nu există numerotări care să ne dea posibilitatea de a înțelege la ce se referă P.D. cînd afirmă că „straturile 22, 25, 24. .. sini straturi depuse. . . la sfîrșitul secolului al XlII-lea sau începutul sec. XIV, înainte de a se trece la construirea zidului de incintă" (p. 35). Pe profilul respectiv, între nivelul marcat ca fiind din secolul XIII și cel marcat ca fiind din secolele XIV—XV nu se află nici un „strat de pământ galben nisipos", ci o placă sau o dungă de mortar care se oprește spre vest într-un bloc de piatră. Dacă autorul are în vedere stratul pe care l-a marcat ca reprezentînd „dărimătură cu mortar și pietre", atunci observăm că acest strat se află între nivelul din secolul XI și dărîmătura tîrzie, din epoca turcească, și că pe profil nu există nici un element pentru plasarea lui, mai devreme sau mai tîrziu, în cuprinsul secolelor XIII— XV. Abia dacă mai este nevoie să precizăm, în încheierea observațiilor noastre, că cele „cîteva considerații" făcute de P.D. în legătură cu zidul „medieval" de la Păcuiul lui Soare nu pot să dovedească construirea lui la sfîrșitul secolului al XlII-lea sau la începutul secolului al XlV-lea și nici să-l pună în legătură, chiar și „cu rezervele cuvenite" (p. 36), cu refacerea cetății în urma „unui atac tătăresc care s-ar fi consumat în anul 1285". Prin urmare „ipoteza localizării Vicinei la Păcuiul lui Soare" (p. 36) — și cu aceasta probabil că am ajuns la mobi- lul „considerațiilor" lui P.D. —■ nu „poate fi coroborată și de nivelul de distrugere de la sfîrșitul secolului al XIII-lea“, deoarece acest nivel de distrugere, dacă el există realmente, trebuie ilustrat și prezentat cu mijloace adecvate. Un exemplu de urmat ALEXANDRU EFREMOV Cercetătorii trecutului artistic românesc nu sînt prea răsfățați cu publicații care să con- stituie un instrument de muncă și referire. Fără îndoială, lucrări de popularizare, de bună calitate, sînt necesare. Insă condiția esențială pentru ca o asemenea lucrare să-și atingă scopul și să nu fie doar o înșiruire mai mult sau mai puțin reușită a unor idei de împrumut adesea neverificate sau, ceea ce este și mai periculos, idei proprii nejustificate științific, este ca la bază să existe o cercetare și cunoașterea temei- nică a subiectului tratat. Exigența față de lu- crările de popularizare este cu atît mai justi- ficată, cu cît sinteza, generalizarea, atît de dificil de realizat și care trebuie să constituie conținutul său se adresează unui public care nu este de strictă specialitate și pot avea un efect invers celui scontat. Norocul constă în faptul că este greu să convingi pe cineva de un lucru de care nu este convins. Ne ferim să aducem exemple, de care din păcate nu ducem lipsă, de teama că cei omiși s-ar simți lezați. Această digresiune a fost necesară pentru a sublinia importanța apariției Catalogului Colecției de artă religioasă veche a arhiepiscopiei Timișoarei și Caransebeșului, alcătuit de Pr. Ion B. Mureșianu, care ne permite să cunoaștem încă o părticică din patrimoniul nostru ar- tistic. Numele lui Ion B. Mureșianu este bine cunoscut celor care se ocupă cu trecutul Ba- natului, cărturarul avînd numeroase și valo- roase contribuții la cunoașterea istoriei și cul- turii acestui străvechi ținut românesc. OOLGCTIA ^RIA R6UGKMSÂ WGHG Un catalog constituie baza științifică fun- damentală a unei colecții, atît pentru cei ce lucrează la conservarea, cunoașterea și punerea în valoare a obiectelor ce o constituie, cît și pentru toți cercetătorii din domeniul respectiv. Elaborarea unui catalog de colecție este o muncă de „sclav" cu înaltă calificare profe- sională, anevoioasă și perseverentă cu implicații în studiul comparativ cu alte opere existente în țară sau peste granițe, presupunînd o cu- noaștere temeinică și cercetarea unei vaste bibliografii. Timpul cerut de elaborarea unei asemenea lucrări de migală este foarte mare. Ea cere din partea autorului pasiune și abne- gație. Și numai cei ce nu au lucrat la alcă- tuirea unui catalog uită adesea că sub această formă aparent modestă, dar extrem de utilă, indispensabilă chiar, se ascunde o înaltă cali- tate, volum de muncă și timp îndelungat. Sub această prismă trebuie privit catalogul alcătuit de Ion B. Mureșianu, care în afara datelor strict necesare pentru identificarea și situarea în timp și spațiu a lucrărilor — au- torul, datarea, tehnica, dimensiuni, inscripții, proveniența și nr. de inventar —• oferă posi- bilitatea emiterii unor judecăți de valoare cu privire la climatul cultural și artistic al Bana- tului de altădată. Această recenzie ar fi putut fi intitulată „o carte cu un titlu nepotrivit" deoarece autorul a depășit cu mult exigențele unui catalog, unui prim catalog de colecție. Cu modestie autorul ne dă „pe tavă" sinteza unei munci de cercetare anevoioase, asidue și cali- ficate. Ne referim în special la capitolul „Cărți de cult" (pag. 69—73) unde cele aproape 150 de titluri au o rubrică „Alte exemplare în eparhie" care ne permite dintr-o aruncătură de ochi să cunoaștem circulația cărții în Banat, fiind vorba atît de lucrări apărute pe teritoriul țărilor române, cît și în străinătate, să constatăm astfel legăturile culturale între toate provinciile istorice românești. Dar numai această rubrică cîte căutări, cercetări, depistări presupune? Numai generozitatea autorului a făcut ca în „Catalog" să fie cuprins capitolul „Zugravi și Pictori" (bănățeni sau care și-au desfășurat activitatea în Banat), ce putea con- stitui un studiu aparte. Ar mai fi multe de spus cu privire la conținutul catalogului lui Ion B. Mureșianu și a „Cuvîntului lămuritor" care-1 precede, însă nici tema propusă și nici spațiul nu ne-o permit. Desigur că s-au strecurat și unele erori de datare, fără îndoială că vor exista păreri dife- rite cu privire la modul de organizare a mate- rialului, de clasificare și succesiune (ne referim în special la capitolul icoane), cu siguranță că lucrarea poate și trebuie chiar să sufere com- pletări și îmbunătățiri în timp (chiar autorul, sîntem convinși, ar face unele modificări, acum, după imediata ei apariție, vezi capitolul „An- timise" (pag. 56), negreșit se vor face auzite voci care vor aduce critici, vor înfiera unele greșeli inerente dealtfel unei asemnea lucrări, dar ele trebuie luate ca atare, deoarece vin din partea unora care nu-și pot afirma „compe- tenta" într-un mod mai constructiv. Paralel cu textul, ilustrația fotografică abundentă pentru o asemenea lucrare (25 repro- duceri color și 126 alb-negru) și prezentarea grafică care folosește reproduceri după fron- tispicii, majuscule și viniete din manuscrise bănățene, facilitează cunoașterea nu numai a patrimoniului colecției, ci și a artei Banatului în general, constituind prima lucrare de acest gen în domeniu, utilitatea fiind cu atît mai mare cu cît sînt puțini la număr cei ce s-ar putea lăuda cu cunoașterea artei vechi din această provincie istorică românească. Și la acest capitol autorul și-a adus aportul cu prisosință, căci lui îi aparține tehnoredactarea, macheta și coperta cărții. Fără îndoială că o lucrare de o asemenea importanță, cu multiple implicații de ordin științific, artistic și economic, nu ar fi putut vedea „lumina tiparului" fără înțelegerea, spri- jinul și îndrumarea unui cărturar și om de cultură cum este I.P.S. Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului, care prefațează lucrarea, dînd și cu acest prilej dovada unei înalte ținute științifice, etice și patriotice. Satisfacția ce ți-o prilejuiește așternerea cîtorva rînduri pe marginea unei lucrări meri- torii, care-ți împrospătează încă o dată amin- tirea frumoasei expuneri ale principalelor expo- nate din colecție în Muzeul Mitropoliei Bana- tului din Timișoara, este umbrită la gîndul că alte muzee, cu tradiții și posibilități mult mai mari nu au întocmit încă un catalog cu date cît de sumare, dar care să facă cunoscut întregul lor patrimoniu. Refuzăm să credem că lipsesc oameni competenți și entuziaști. Factorii de răspundere ar trebui poate să și îndrepte atenția asupra acestui aspect al pro- blemei, mai cu seamă acum, cînd partidul și statul și-au îndreptat o dată în plus atenția asupra patrimoniului nostru artistic și cultural. Și acum avem un exemplu de urmat. CRONICA SĂPĂTURILOR ARHEOLOGICE - 1974 Dobrovăț (județul Iași) Biserica și incinta fostei mănăstiri Dobrovăț ctitorită de Ștefan cel Mare. Săpăturile arheologice conduse de Nicolae Pușcașu și Voica Pușcașii au pus în evidență existența unei așezări carpice, cu bordeie bine conser- vate, de asemenea au demonstrat o perfectă continuitate de locuire pînă în epoca medievală inclusiv. Bogat material ceramic și monetar. Fosta mănăstire Bradu (corn. Tisău, județul Buzău). Au fost efectuate cercetări în incintă (în partea de sud și de est) și la exteriorul ei. S-a putut stabili că biserica a fost ridicată în forma sa inițială în secolul XVI, succedînd unui nivel arheologic cu urme de vie- țuire din a doua jumătate a sec. XV (monedă de la Ștefan cel Mare) în care nu s-au găsit urme de construcții. Contemporană cu biserica, o con- strucție, probabil clopotniță, ale cărei picioare masive de piatră au fost des- coperite spre est. Zidul de incintă cu cele două turnuri de colț dinspre nord-est, sud-est (în celelalte doua colțuri nu au existat turnuri, ci cîte două contraforturi unite printr-o fundație avînd un rol de consolidare) și cu construcțiile alăturate, dintre care au fost descoperite urme ale clădi- rilor de zid de pe latura sud, pardosite în interior cu cărămidă, datează din sec. XVII, fiind contemporane cu compartimentul adăugat bisericii în 1641. Focșani (județul Vrancea) Săpăturile arheologice efectuate în interiorul bisericii Stamatineștilor, datînd din a doua jumătate a sec. XVIII, au dus la descoperirea resturilor unui Jăcaș anterior. Această biserică, din lemn pe temelii din lespezi de piatră alăturate,^ distrusă de un incendiu, avea planul dreptunghiular, cu absida poligonală — cu trei laturi — nedecroșată. Gh. I. Cantacuzino 94 https://biblioteca-digitala.ro Tlrgoviște (județul Dîmbovița) Săpăturile efectuate în zona noii piețe centrale a orașului au dus Ia descoperirea unor complexe de locuire (pivnițe căptușite cu lemn, gropi etc.) cu un bogat material arheologic de ia sfîrșitul sec. XIV — sec. XV. In imediata vecinătate, în jurul bisericii catolice, au fost dezvelite restu- rile vechiului edificiu, din cărămidă pe fundații de piatră, cuprinzând o nava, un cor și o absidă poligonală, ca și urme ale unor construcții aflate mai la sud. Vechea biserică exista în a doua jumătate a sec. XVI. Muzeul județean Dîmbovița — Gabriel Mihăescu, în colaborare cu D.M.I.A. — Gh. I. Cantacuzino. Fosta mănăstire Mera (comuna Mera, județul Vrancea). Săpăturile efectuate în special în partea de est a incintei și în afara acesteia au permis precizarea succesiunii etapelor de construcție a fostului ansamblu monastic. Gele mai vechi construcții datează de la sfîrșitul sec. XVII (lipsesc orice fel de urme de locuire anterioare acestei date), primul fiind turnul rectangular de piatră de pe latura de est; acestuia i s-a adăugat apoi, la nord, un zid de piatră cu doi piloni masivi de zidărie care ușurau accesul la nivelul superior al turnului. Zidul de incintă de cărămidă a fost ridi- cat, probabil odată cu biserica, la începutul sec. XVIII. Partea sa de sud, distrusă după 1717, a fost refăcută cu cîțiva metri mai spre exterior, în 17.32. La extremitatea de est a vechiului cimitir, unde după o tradiție lo- cală s-ar fi aflat ruinele primei biserici, nu s-au găsit urme ale unui lăcaș de cult, ci resturi ale unui beci de piatră Gh. I. Cantacuzino și Luminița Munteanu Bistri(a (județul Bistnța-Năsăud) Lucrările de cercetare și restaurare din centrul istoric al orașului au debutat cu sondajele arheologice efectuate pe suprafața ocupată de așa- numita „casa a lui Ion Zidaru", construcție datată pe baze documentare Ia începutul sec. al XVI-lea. Anterior acestui edificiu, au fost surprinse mai multe niveluri ce dovedesc existența unor activități meșteșugărești în perimetrul central al orașului, în intervalul cuprins între secolul al XIII- lea și începutul secolului al XVI-lea. Cele mai vechi urme sînt ale unei construcții de lemn, ale cărei tălpi au fost surprinse in situ; ea a adăpostit în cursul secolului al XlII-lea un atelier de prelucrare a pielei. Pe același loc, în cursul secolelor XIV—XV, a funcționat un atelier de prelucrare a minereului de fier, o construcție, de asemenea de lemn, ce a suferit în intervalul amintit cinci etape de refaceri. Baia — Ruinele fostei biserici catolice (județul Suceava) Săpăturile, întreprinse cu ocazia lucrărilor de restaurare, au permis obținerea unor bogate date arheologice ce privesc atît monumentul cercetat cît și aspectul culturii materiale care se va fi dezvoltat în cadrul vechii așezări de la Baia. Cele mai vechi urme de viețuire sînt reprezentate de cele ale unei locuințe semiîngropate, datată în prima jumătate a secolului al XlV-lea cu ajutorul materialului ceramic și numismatic descoperit pe podină. Dezafectată la mijlocul secolului al XlV-lea, locuința este suprapusă de o biserică de lemn, din necropola căreia au fost cercetate cca. 30 de morminte. La începutul secolului al XV-lea — conform datării oferite de materialul numismatic —, pe același loc va fi amplasată o biserică de zid, ce va primi pe latura sa de vest un turn, la mijlocul aceluiași veac. In afara de un bogat material ceramic ținem să menționam desco- perirea a două tezaure monetare dintre care unul conține emisiuni ale lui Petru Mușat și Alexandru cel Bun iar cel de-al doilea, monede ale lui Sigismund III Vasa. Rădăuți — Biserica Sf. Nicolae Domnesc (județul Suceava) Potrivit planului de cercetare, în cursul anului 1974, săpăturile arheo- logice desfășurate la acest obiectiv au afectat doar exteriorul monumen- tului. A fost cercetat un număr de 57 de morminte, dintre care nouă sînt intersectate de fundațiile bisericii actuale, iar altele suprapuse de nivelul de construcție al acesteia, fapt ce ne îndreptățește să credem în existența unui edificiu de cult, probabil din lemn, anterior celui cunoscut. Situația stratigrafică, observațiile efectuate asupra structurii funda- țiilor precum și materialul numismatic descoperit, indică existența unei etape de mari refaceri și adăugiri petrecute în timpul domniei lui Ale- xandru cel Bun. Se mai pot semnala, la vest de actuala biserică, urmele a două locu- ințe ce funcționează succesiv în cursul secolului al XV-lea. Lia Bătrîna și Adrian Bătrîna Biserica reformată, Feliceni (județul Harghita) în biserica reformată din Feliceni, formată din cor poligonal, navă și turn la vest, s-au făcut următoarele descoperiri: — în navă s-a descoperit fundația unui cor cu absidă pătrată, care a aparținut unei biserici-sală, care poate fi datată la sfîrșitul secolului al XlII-lea și începutul secolului al XlV-lea; s-a constatat că acest cor este fundat pe un teren folosit anterior pentru înmormîntări; — în corul actual s-a descoperit fundația unui cor pătrat, databil în cursul secolului al XlV-lea; — corul actual sprijinit de contraforturi este construit probabil la începutul secolului al XVI-lea. Cetatea Aiud (județul Alba) S-a executat un sondaj arheologic în fața intrării în beciul Turnului Dogarilor descoperindu-se o fundație a unei încăperi adosate turnului (probabil casa scării). Această încăpere a fost clădită probabil în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, întrucît inscripția descoperită deasupra intrării în beciul turnului, menționează că în 1744 a avut Ioc o renovare. Dintr-o groapă de var săpată la vest de biserica reformată din ce- tate s-a recoltat material ceramic roman de foarte bună calitate și de epocă medievală (secolele XII, XIII—XV). Castelul Bethlen din Criș (județul Mureș). In urma săpăturilor arheologice executate în campania 1974 s-au putut preciza mai clar etapele evoluției acestui ansamblu de arhitectură: — nucleul cel mai vechi al ansamblului îl reprezintă turnul cu plan circular, alipit unei curți dreptunghiulare, databil la sfîrșitul secolului al XV-lea, întrucît fundațiile sînt adîncite într-un teren cu urme materiale 95 datînd din secolele XIII—XV. S-a recoltat de asemenea o monedă de aramă -— Bela III (1172—1196). — în a doua jumătate a secolului al XVI-lea curtea dreptunghiulară este transformată în clădire cu caracter civil, vechiul nucleu este încon- jurat de o incintă de piatră, din care s-au descoperit cîteva fragmente pe latura de nord-vest; — o etapă de proporții mai mari intervine în a doua jumătate a se- colului al XVII-lea în timpul lui Alexius Bethlen, cînd se renunță la vechea incintă de piatră, construindu-se o nouă fortificație cu patru tur- nuri de tip pană. Cetatea din Tg. Mureș (județul Mureș) S-a efectuat un sondaj pe latura de nord a zidului de incintă, în apropierea Bastionului Măcelarilor, unde a apărut în cursul unor cercetări anterioare o intrare în incintă, astupată, necunoscută din planurile din secolul al XVIII-lea. Această intrare a fost spartă în zidul de incintă, amenajîndu-se spre interior un turn de poartă cu beci. Această adăugire a avut loc probabil spre sfîrșitul secolului al XVIII-lea, impusă de ne- cesitatea unui acces spre exterior și pe această latură (de nord) a cetății. Turnul a fost dezafectat și demolat în cursul secolului nostru (informație primită de la un localnic). Biserica Sf. Niculae din Brincoveni (județul Olt) S-au încheiat cercetările arheologice în interiorul bisericii. S-au desco- perit încă cinci morminte anterioare bisericii de lemn de sub biserica ac- tuală, conținînd podoabe de argint și aur, toate databile în a doua jumă- tate a secolului al XV-lea. Biserica veche a fostei Episcopii din Vad (județul Cluj) S-au încheiat cercetările arheologice în interiorul bisericii. în pro- naos s-a descoperit un singur mormînt cu inventar — o salbă formată din 14 plăcuțe cu tortițe din aramă. Biserica Sf. Margareta din castelul orașului Mediaș S-a efectuat un sondaj pe latura de nord a incintei din jurul bise- ricii. S-au făcut următoarele descoperiri: un inel de tîmplă la un mormînt nederanjat, și un al doilea inel de tîmplă în umplutura unor morminte mai noi. Acestea fac parte din orizontul de cultură materială din secolele XII—XIII, identificat cu ocazia cercetărilor din interiorul bisericii. La cca 12 m. spre nord de biserică s-au descoperit fundațiile unei clădiri, datînd din secolul al XlV-lea. Mariana Beldie Biserica din Sadu (județul Sibiu) Cercetarea arheologică efectuată la biserica Adormirea Maicii Dom- nului a avut următoarele rezultate: în naosul și pronaosul bisericii actuale au fost surprinse fundațiile unei biserici de zid, de tip biserică-sală cu ab- sidă semicirculară decroșată. In jurul acestei biserici se plasează cimitirul lăcașului respectiv cu ajutorul caruia putem data acest monument în prima treime a secolului al XVI-lea. Menționăm că în pronaosul acestei biserici au fost surprinse trei morminte, dintre care unul avea monedă din anul 1532. Mariana Beldie și Luminița Munteanu Catedrala romano-catolică — Alba lulia In continuarea cercetărilor efectuate în anul 1973, în cursul campa- niei anului 1974, în zona de vest a catedralei r.c. s-au lucrat 3 secțiuni (C. VIII a 2, C XI și C XII). Pe baze sigure au fost stabilite următoarele: Gel mai vechi orizont arheologic corespunde perioadei de existență, în prima jumătate a sec. II e.n., a trei locuințe (semibordeie) aparținînd unui vicus (?) roman. în cadrul bogatului material ceramic roman recoltat au fost identificate și o serie de fragmente ceramice, sigur dacice. Se poate deci acum — cu toată siguranța — susține faptul că cimitirul din prima jumătate a sec. II e.n. de pe ,,Podei“, cercetat de D. Protase, aparținînd acestui vicus. în ultimele două caree ale secțiunii G VIII a 2 (axa est-vest) a fost identificată partea dinspre interior a unui val de pămînt cu palisadă, ro- man, ce suprapune umplutura uneia dintre locuințele amintite, val care foarte probabil face parte din prima fortificație executată în acest loc de trupe aparținînd Legiunii a XlII-a Germina. Pentru datarea acestui val în a doua treime a sec. al II-lea e.n., pledează, pe de o parte, terminusul post quem asigurat de datarea locuințelor anterioare lui, iar pe de alta, suprapunerea unui strat de nivelare ce-i aparține, în primul rînd de un strat gros, de balast, instalat de constructorii romani în legătură cu edifica- rea unor clădiri (au fost identificate și părți din fundațiile lor) și, în al doilea rînd, de suprapunerea stratului de balast, de un strat format prin depuneri naturale, datat, pe baza unor monede descoperite „in situ", în prima treime a sec. III e.n. Acest ultim strat de epocă romană este, în cîteva locuri, tăiat de fundațiile a două clădiri, masive (evident construite în sec. III e.n.), cea mai veche a fost edificată în opus quadratum. întrega situație arheologică precizată pînă aici este suprapusă de un strat de pămînt — succesiunea depunerilor ce l-au format fiind foarte greu de stabilit — strat în care au fost descoperite o serie de fragmente ceramice databile în sec. IV, VVI și VIII [ultimele de tip Bratei, cimitirul?). Acest strat este cel în care au pătruns — pînă la nivelul superior al stratului de balast roman — constructorii unui semibordei de plan rectan- gular, ce avea pereți din pari subțiri, acoperiți cu chirpic, în colțul de nord-est un „pietrar", de mari dimensiuni, și dinspre est, accesul spre inte- rior marcat de două trepte. Puținele materiale ceramice descoperite in situ certifică datarea momentului construcției lui în sec. al IX-lea și, în mod indubitabil, certifică încadrarea în orizontul cultural Dridu și, totodată, vin să confirme ipoteza după care — avînd în vedere și rezultatele obți- nute în campaniile precedente — așezarea din care făcea parte această locuință a fost total evacuată înainte de a fi fost incendiată (începutul sec. al X-lea). în continuare, drept deosebit de importante, mai sînt de amintit ur- mătoarele: în primul rînd în umplutura locuinței din sec. al IX-lea răvă- șită de șanțul de fundație al zidului de vest al monumentului ecclesiastic datat în cursul cercetărilor din anul trecut — datare pe deplin confirmată și anul acesta datorită unor situații similare — în prima jumătate a sec. al Xl-lea, au fost descoperite resturi dintr-un schelet omenesc ce •—■ dată fiind situația stratigrafică — par să fi aparținut unui mormînt în sec. al X-lea. https://biblioteca-digitala.ro în al doilea rînd, în cinci locuri, morminte din sec. al Xll-lea, iden- tificate in situ. (dintre care unele suprapun direct resturile de fundație ale monumentului din prima jumătate a sec. al Xl-lea) sînt, la rîndul lor, tăiate de morminte „in ciste¹, datate sigur, în prima jum. a sec. al XlII-lea. în final, mai precizăm faptul că în unele dintre zonele cercetate, în- treaga stratigrafie arheologică a fost (într-un loc pînă la — 3,80 m. față de nivelul actual) complet distrusă de gropi — executate în secolele XVII și XVIII — și pe întreaga suprafață a terenului cercetat, căpăcuită de straturi de niveluri moderne. Cercetările vor continua. Colectiv: Responsabil Radu Heitel (D.M.I.A.) Membri: Ion Șerban (Muzeul de Istorie Alba lulia) Luminița Minteanu D.M.I.A.) Studenți: (Facultatea Ist. Sibiu) Ana Preda, Martin Rill, Hans Seiwert, Istrătescu Cristian, Itu Constantin. SUMAR Dosar de restaurare: Mănăstirea Văcărești Tereza Sinigalia Trei pisanii din epoca lui Matei Ba- Liviu Rotman --- Note istorice (3) Matei Lăzărescu sarab (73) Arh. Liana --- Cercetarea, restaurarea și punerea Ioana Cristache Observații și propuneri cu privire Bilciurescu în valoare a monumentului (8) Panait și arh. la cercetarea picturilor murale (76) Vasile Drăguț --- Legenda „eroului de frontieră" în Marinei Daia Biserica românească din Săndulești pictura medievală din Transilvania arh. Titu Elian (jud. Cluj) (86) (21) Petre Oprea Case vechi, case noi, în mediul ru- Al.-S. Ștefan --- Cercetări aerofotografice privind to- Radu Popa ral (89) pografia urbană a Histriei. I. Epo- Alexandru Efremov --- Case bucureștene cu picturi murale ca romană (sec. I---III e. n.) (39) * * executate în pragul sec. al XX-lea Arh. Cristian --- Noi puncte de vedere asupra vechimii * (91) Moisescu și etapelor de construcție ale bisericii Pe marginea unor considerații pri- mitropolitane din Tîrgoviște (52) vind „Zidul medieval" de la Păcuiul Mircea Iliescu --- Pictura bisericii „Sf. loan" din Del- lui Soare (93) nița (59) Un exemplu de urmat (94) Bogdana Irimia --- Datarea picturilor murale de la Păr- Cronica săpăturilor arheologice (94) hăuți (66) SOMMAIRE Dossier de restauration: Le monastere de Văcărești Tereza Sinigalia Trois inscriptions votives datant de Liviu Rotman --- Notes historiques (3) Matei Lăzărescu l’epoque de Matei Basarab (73) Arh. Liana --- La recherche, la restauration et la Ioana Cristache- Observations et suggestions concer- Bilciurescu mise en valeur du monument (8) Panait et arch. nant la recherche des peintures mu- Vasile Drăguț --- La legende du „heros de frontiere" Marinei Daia rales (76) dans la peinture medievale de la arch. Titu Elian L’eglise de Săndulești (dep. de Cluj) Transylvanie (21) Petre Oprea (86) Al.-S. Ștefan --- Recherches aerophotographiques con- Radu Popa Maisons anciennes et nouvelles dans cernant la topographie urbaine d’ Alexandru Efremov le milieu rural (89) Histria. I-Epoque romaine (Ier --- * * --- Maisons avec peintures murales ă IIP s. de n.e.) (39) * Bucarest au debut du XXe s. (91) arch. Cristian Moisescu--- Nouveaux points de vue sur l’an- A propos de quelques considerations ciennete et Ies etapes de construc- concernant „Le mur medieval" de tion de l’eglise metropolitaine de Păcuiul lui Soare (93) Tîrgoviște (52) Un exemple ă suivre (94) Mircea Iliescu --- La peinture de l’eglise „Sf. loan" de Chronique des fouilles archeologi- Delnița (59) ques (94) Bogdana Irimia --- La datation des peintures murales de l’eglise de Părhăuți (66) CONTENTS Restoration dossier --- the Văcărești monastery Tereza Sinigalia Three votive inscriptions from the Liviu Rotman --- The Văcărești Monastery --- Histo- Matei Lăzărescu Matei Basarab’s period (73) arch. Liana rical notes (3) Ioana Cristache Observations and proposals concer- Bilciurescu The research, the restoration and the Panait and arch. ning the researches of the mural Vasile Drăguț --- valorification of the Monument (8) Marinei Daia paintings (76) Al.-S. Ștefan The Legend of the „Frontier Hero" arch. Titu Elian The Romanian orthodoxe church in arch. Cristian in the mural painting in Transyl- Petre Oprea Săndulești --- county Cluj (86) Moisescu vania (21) Radu Popa Old houses, new houses in the rural Mircea Iliescu Archaeological researches concer- Al. Efremov medium (89) Bogdana Irimia ning the urban topography of His- * Houses with murals painted in Bu- tria I. Roman period (I---Illth * * charcst in the early XXth ccntury century A. C.) (39) (91) New points of view on the oldness About some considerations conccr- and the phases of construction of ning the „Medieval Wall" from Pă- the Metropolitan Church in Tîrgo- cuiul lui Soare (93) viște (52) An exemple to be following (94) The painting of the St. John Church The chronicle of the archaeological in Delnița (59) excavations (94) The establishment of the date for the mural painting from Părhăuți (66) Colectivul redacțional: Lucian Roșu — redactor șef. Iulian Buzdugan (redactor șef adj.), Rodica Bănățeanu (secretar de redacție), loan Grigorescu, Anghel Pavel, Tereza Sinigalia. Redacția: Calea Victoriei nr. 174, București, sectorul 1, telefon 50 44 10. Administrația: ISIAP, Piața Scînteii nr. 1, telefon 17 60 10, interior 12 77. Abonamentele se fac la Administrație, prin poștă sau virament, cont 64030153 BNRSR, Filiala sector 1, București; costul unui exemplar este de 30 lei. Abonamentele pentru cititorii din străinătate se fac prin ROMPRESFILATELIA, Calea Victoriei 29, POB 848, 2001 Bucarest, Roumanie. LEI 30 40 880 , https://biblioteca-digitala.ro MONUMENTE ISTORICE Șl DE ARTĂ nr. 1974 •W < ■ https://biblioteca-digitala.ro