ISPAIM - REVISTA DE ISTORIE MILITARĂ 5-6/2020 46 55 70 83 91 103 19 29 109 REVISTA DE ISTORIE MILITARĂ Publicația este editată de Ministerul Apărării Naționale, prin Institutul pentru Studii Poli- tice de Apărare și Istorie Militară, membru al Consorțiului Acade- miilor de Apărare și Institutelor pentru Studii de Securitate din cadrul Parteneriatului pentru Pace, coordonator național al Proiectului de Istorie Paralelă: NATO - Tratatul de la Varșovia COLEGIUL DE REDACȚIE ♦ Dr. CARMEN SORINA RÎJNOVEANU, directorul In- stitutului pentru Studii Politice de Apărare și Istorie Militară ♦ Dr. HAROLD E. RAUGH, Jr., EUCOM, vicepreședinte al Comisiei Internaționale de Istorie Militară • Dr. JORG ECHTERNKAMP, Centrul de Istorie Militară și Științe Sociale, Potsdam, Ger- mania ♦ Dr. RANDY PAPADOPOULOS, United States Department of the Navy ♦ Prof. dr. MIHAIL E. IONESCU, Școala Națională de Studii Poli- tice și Administrative ♦ Col. dr. FLORIN ȘPERLEA, lect. univ., Academia Forțelor Terestre „Nicolae Bălcescu”, Sibiu ♦ Colonel (r) dr. PETRE OTU, președinte al Comisiei Române de Istorie Militară ♦ Dr. JAN HOFFENAAR, președintele Comisiei Olandeze de Istorie Militară ♦ Prof. univ. dr. ION ȘIȘCANU, Universitatea „Dunărea de Jos”, Galați ♦ Prof. univ. dr. DENNIS DELETANT, London University ♦ Prof. univ. dr. MIHAI RETEG AN, Universitatea București ♦ Comandor (r) GHEORGHE .VARTIC SUMAR Dosar - Arhitectura militară a României întregite (1919-1940) - Argument - PETRE OTU.......................................... - PETRE OTU - Interbelicul militar. Prolegomene pentru un tablou al epocii........................................................ - Dr. CARMEN SORINA RÎJNOVEANU - Noua configurație teritorială post război și dilema militar-strategică a României.............. - ION GIURCĂ - Marele Stat Major român în perioada interbelică.. - Dr. LUMINIȚA GIURGIU - Rolul Consiliului Superior al Apărării Țării în arhitectura militară a României întregite .................... - MARIANMOȘNEAGU - Marina de Război a României Mari în perioada interbelică (1920-1940) ............................. - ALEXANDRU PETRICĂ OSCA - Cooperarea militară interbalcanică. Jocul periculos al „rezervelor”.................................. - LUCIANDRAGHICI - Sistemul arhivistic militar românesc în perioada interbelică...................................................... - CRISTINA CONSTANTIN - Muzeul Militar Național în perioada interbelică - spațiu de convergență a tradițiilor armatei române. - SERGIU BALANOVICI - Marginalii la „cazul Avramescu”............ ♦ Viața științifică - Ședința biroului de conducere al Comisiei Internaționale de Istorie Militară - Dr. CARMEN SORINA RÎJNOVEANU.................................. ♦ Publicații primite la redacție - Constantin Chiper, Omagiu eroilor și veteranilor de război prahoveni, Editura Karta-Graphic, Ploiești, 2020 - CERASELA MOLDOVEANU ♦ Noutăți pentru biblioteca dumneavoastră (noutăți istoriografice militare)............................................................ Revista este inclusă în baza de date a Consiliului Național al Cercetării Științifice în învățământul Superior, fiind evaluată la categoria „C” Poziția revistei în lista-catalog a publicațiilor este la numărul 5017 ISSN 1220-5710 CONTENTS ISPAIM - REVIEW OF MILITARY HISTORY 5-6/2020 ♦ Dossier - The Military Structure of Greater Romania (1919-1940) - Argument - PETRE OTU........................................................... 1 - PETRE OTU - The Romanian Military During the Interwar Period. Prolegomena to an Era......................................................................... 3 - Dr. CARMEN SORINA RÎJNOVEANU - The New Post-War Territorial Configuration and Romania’s Military-Strategic Dilemma........................................ 19 - ION GIURCĂ - The Romanian General Staff During the Interwar Period........ 29 - Dr. LUMINIȚA GIURGIU - The Role of the Superior Council of Homeland Defence in the Military Structure of Greater Romania............................................ 46 - MARIANMOȘNEAGU - The Navy of Greater Romania during the Interwar Period (1920-1940)...................................................................... 55 - ALEXANDRU PETRICĂ OȘCA - Inter-Balkan Military Cooperation. The Dangerous Game of the “Reservations”............................................................ 70 - LUCIANDRĂGHICI - Romanian Military Archives during the Interwar Period.... 83 - CRISTINA CONSTANTIN - The National Military Museum during the Interwar Period - a Space of Convergence for the Traditions of the Romanian Army .................. 91 - SERGIU BALANOVICI - A Few Sidenotes on the ‘Avramescu Case”.............. 103 ♦ Scientific Life -The Meeting of the Full Board of the International Commission of Military History - Dr. CARMEN SORINA RÎJNOVEANU.................................................. 109 ♦ Publications Received at the Editorial Office - Constantin Chiper, Omagiu eroilor și veteranilor de război prahoveni [Homage to Fallen Heroes and War Veterans from Prahova County], Karta-Graphic Publishing House, Ploiești, 2020 - CERASELA MOLDOVEANU............................................ 111 ♦ New books for Your Library (New Publications on Military Historiography) ..... 112 . Redactor-șef: MANUEL STÂNESCU ♦ Responsabil de număr: PETRE OTU ♦ ALEXANDRU VOICU - redactor ♦ ION MIHAIU — coperta • ELENA LEMNARU - tehnoredactare computerizată Adresa redacției: strada Constantin Miile nr. 6, cod 010142, București, sector 1, telefon: 0213157827, telefax: 004021-3137955, http://ispaim.mapn.ro/pages/view/88 B 0691/7.12.2020 Dosar - Arhitectura militară a României întregite (1919-1940) ARGUMENT Cele două decenii care despart încheierea Primului Război Mondial și începutul celui de-al doilea, mult mai distrugător sub toate privințele decât cel anterior, a reprezentat un subiect in- tens cercetat sub aspect istoriografie. S-a acumulat, în consecință, o bibliografie impresionantă, accentul căzând pe evoluțiile politice, militare, economice, culturale etc. care au generat plon- jarea în catastrofa planetară din anii 1939-1945, ale cărei reverberații le simțim în mod direct și astăzi, la trei sferturi de veac de la încetarea ei. Pentru români, perioada interbelică este una de excepție, întrucât au trăit într-o Românie întregită, cea mai mare realizare de până atunci. De aceea, perspectivele istoriografice sunt mar- cate de această realitate istorică, sfărâmată dramatic în vara de tristă amintire a anului 1940. în mod firesc, a existat și există un puternic curent care idealizează epoca, mai ales că a urmat o jumătate de secol de regimuri totalitare și dictatoriale (carlist, legionar, antonescian, comunist). Prin urmare, era de înțeles ca perioada celor două decenii de relativă libertate, de evidente pro- grese economice, de înflorire considerabilă a culturii să fi constituit un reper de neocolit, un model ce se impunea urmat, un ideal ce trebuia atins. Concomitent, mai ales după anul 1989, anii interbelici au fost analizați și dintr-o perspectivă critică, evidențiindu-se lacunele sistemului democratic, insuficiența reformelor structurale care să consolideze societatea românească, corupția unei părți a clasei politice, afirmarea unor forțe politice de extremă dreaptă/stângă etc.1 Dimensiunea militară s-a integrat acestei paradigme, astfel că avem de-a face și în acest do- meniu cu o perspectivă, să-i spunem hagiografică, și cu una ce evidențiază insuficiențele siste- mului militar2. Anul 1940 reprezintă unul de cumpănă pentru națiunea română, integritatea teritorială fiind grav afectată de seria de ultimatumuri și dictate, autori și beneficiari fiind mari puteri totalitare (URSS, Germania Italia), dar și state revizioniste mai mici - Ungaria și Bulgaria. România în- tregită - România Mare - a încetat să mai existe, ceea ce semnifică și o înfrângere militară de proporții, mai ales că aceasta s-a produs în absența unei rezistențe armate. Analiza acestui eșec militar de acum opt decenii, resimțit și astăzi ca o umilință greu de digerat, a făcut obiectul unui număr al Revistei de Istorie Militară (1-2/2020), publicație a In- stitutului pentru Studii Politice de Apărare și Istorie Militară (ISPAIM)3. Istorici militari și civili au realizat o analiză cuprinzătoare a contextului internațional din acel an, marcat de înțelegerea dintre Germania și URSS (acordul Ribbentrop-Molotov, 23 august 1939), de extinderea conflic- tului mondial în nordul și vestul continentului european, de înfrângerea rapidă a Franței, pilon al stătu quo-lui interbelic, a constrângerilor geopolitice la care era supusă România. Deopotrivă, a fost evidențiat rolul liderilor militari și comportamentul armatei în criza din lunile iulie-august 1940, precum și insuficienta consolidare internă, ceea ce a afectat capacitatea de rezistență în fața agresiunilor. Actualul dosar este o continuare a problematicii abordate în primul număr din acest an al Re- vistei de Istorie Militară. El este consacrat problemelor militare ale României întregite, intenția ----■ Revista de istorie militară ■------------------------------------------------------1 1 |--- noastră fiind aceea de a analiza evoluția politicii militare și a armatei și pe această bază a crea premise pentru un răspuns calificat la întrebarea legitimă dacă era posibilă o rezistență în vara anului 1940. Acest număr este rezultatul cooperării dintre Comisia Română de Istorie Militară și Institutul pentru Studii Politice de Apărare și Istorie Militară, colaborare pe care o dorim cât mai fructu- oasă și în viitor. Adresăm mulțumiri tuturor contributorilor și sperăm ca problematica abordată să intereseze un număr cât mai mare de cititori. PETRE OTU Președintele Comisiei Române de Istorie Militară NOTE 1 O analiză echilibrată a perioadei ce cuprinde și bibliografia esențială în monografia: Istoria Românilor, voi. VIII, România întregită (1918-septembrie 1940), ediția a doua revăzută și adăugită, coordonator: prof. univ. dr. loan Scurtu, secretar: prof. univ. Petre Otu, Editura Enciclopedică, București, 2010, 944 p. 2 A se vedea și Petre Otu (coordonator), Rtforma militară și societatea în România (1878-2008), Editura Militară, București, 2009, p. 141-190. 3 „Revista de Istorie Militară, nr. 1-2, 2020, p. 1-73. 2 -----------------------------------------■ Revista de istorie militară ■----- Dosar - Arhitectura militară a României întregite (1919-1940) INTERBELICUL MILITAR. PROLEGOMENE PENTRU UN TABLOU AL EPOCII PETRE OTU * Abstract This study analyses the Romanian military system in the period between the two world wars, commonly known as the interwar period. During this time, it developed according to the experience cf World War I, something that was very noticeable in the debates pertaining to the organization cf the military body. In other words, Romania undeniably svffered from the “syndrome cf the last war”. Another major ir.fluence was the French military model, which was adopted by the Romanian army in the period 1916-1918 and preserved during the interwar period. The military body has gone through several stages, consistent with the developments on the internațional stage. Thus, in the period 1919-1924, the military structures cf un.fied Romania were brought together, a process not without its own challenges: the integration cf a sign.ficant number cf military personnelfrom the former Austro-Hungarian and Russian armies; the ex- pansion cf the military irfrastructure in the territories that United with Romania in 1918; the creation cf a legislative framework attuned to the new realities, etc. This was followed by roughly a decade in which the pace cf the nforms was modest, mean- ing that the army suffered serious setbacks in terms cf training and equipment. By the mid-1930s, concomitantly with the worsening cf the internațional environment and the prospect cfa new war, Romania launched a race against time for strengthening the army. However, the army was not able to avoid the dismantling cf the country’s borders in the sum- mer cf 1940. Furthermore, it found itsef in a humiliating position, beingforced to withdraw from Bessarabia, Northern Bukovina, north-eastern Transylvania and from the Quadrilater without opposing any resistance. Keywords: Romania, military system, World War I, interwar period * Prof. univ. dr., președintele Comisiei Române de Istorie Militară. ■ ■ Revista de istorie militară ■---------------------------------- „Marele Război” și consecințele asupra armatei române Armata română trecuse, în anii 1916-1918, prin cel mai sever examen din istoria sa, iar comportarea a fost sinuoasă. în toamna anului 1916, organismul militar românesc s-a dovedit insuficient pregătit pentru a face față rigorilor unui război de o asemenea amploare și com- plexitate. Prin urmare, campania declanșată la mijlocul lunii august 1916 a cunoscut episoa- de eroice, dar și o succesiune de eșecuri, unele mai dureroase decât altele. Oltenia, Munte- nia și Dobrogea au fost ocupate de Puterile Centrale, frontul stabilizându-se la începutul anului 1917 pe aliniamentul general Dunăre- Siretul Inferior-Carpații Orientali. Acest front era apărat în principal de armatele ruse, singu- ra mare unitate română activă fiind Armata 2, comandată de generalul Alexandru Averescu și dislocată în munții Vrancei1. După un proces intens de reorganizare, desfășurat și cu sprijinul Misiunii militare franceze, conduse de generalul Henri Mathias Berthelot, armata română a avut o contribuție decisivă la obținerea marilor victorii din vara anului 1917, de la Mărăști, Mărășești și Oituz. Dar aceste victorii n-au putut fi valorificate, în- trucât evenimentele din Rusia au dus, în cele din urmă, la disoluția întregului front oriental. România s-a văzut nevoită să accepte mai întâi armistițiul la Focșani (26 noiembrie / 9 decem- brie 1917), preliminariile păcii la Buftea (20 fe- bruarie / 5 martie 1918) și, în final, tratatul de la București (24 aprilie / 7 mai 1918), ieșind din război. A reintrat în conflict la 28 octombrie / 10 noiembrie 1918, contribuind apoi, în anul 1919, la respingerea agresiunilor din est și vest, care atentau la unirea înfăptuită prin actele de la Chișinău, Cernăuți și Alba lulia. Făurirea statului național unitar român nu a fost, așadar, opera directă a armatei ro- mâne, obiectiv asumat prin decizia de la ju- mătatea lunii august 1916, dar contribuția ei a fost un factor de mare importanță. Sfârșitul fericit al războiului mondial, împlinirea ide- alului național au creat, evident, o stare de mulțumire, de satisfacție în rândul opiniei pu- blice și al armatei. Pe acest fond, reflexia criti- că, dezbaterea serioasă și responsabilă asupra erorilor, insucceselor, lipsurilor, lașităților etc. manifestate, individual sau colectiv, în anii 1916-1919 a fost destul de palidă. S-a mers pe principiul inutilității aducerii în prim plan a faptelor și evenimentelor deplorabile din tim- pul războiului, din moment ce totul s-a termi- nat cum nu se putea mai bine. O materializare a acestei conduite o repre- zintă cele două decrete din anul 1920, ale rege- lui Ferdinand, care amnistiau toate infracțiunile comise de militari și civili în timpul războiului recent închegat. Decretul nr. 1547 din 9 aprilie 1920 a amnistiat, cu unele excepții de țineau de fapte foarte grave, infracțiunile comise de toți acei care au fost sub arme sau au îndepli- nit un serviciu în armată în timpul războiului. Prin Decretul nr. 2021 din 4 mai același an se amnistiau infracțiunile comise de civili „Toți locuitorii din vechiul regat, stipula documen- tul, care în momentul comiterii infracțiunii nu erau sub arme, nici nu îndeplineau în fapt vre- un serviciu în armată, beneficiază de amnistie, în limitele și condițiunile arătate mai jos, pen- tru infracțiunile de competența instanțelor ci- vile și militare săvârșite până la data încheierii armistițiului general (11 noiembrie, st.n.)”2. Dacă pe plan juridic erorile, lașitățile, incompetența, încălcarea jurământului, de- zertarea, pactizarea cu adversarul etc. au fost exonerate3, în spațiul public au existat încer- cări de analiză critică a stărilor de lucruri din timpul războiului mondial. Cea mai importan- tă a aparținut generalului Alexandru Averescu, acesta publicând o serie de articole în ziarul partidului său, „Liga Poporului”, adunate apoi în volum sub titlul „Răspunderile”4. Ele au avut un mare ecou, dar n-au fost suficiente pentru o realiza o masă critică, aptă să declanșeze o dezbatere națională pri- vind responsabilitățile în pregătirea și ducerea Războiului de reîntregire. Să mai adăugăm și faptul că, odată ajuns la guvernare în fruntea formațiunii sale, Liga (Partidul) Poporului, Alexandru Averescu a uitat cu totul de răspun- derile și vinovățiile trecutului recent5. Totuși, disputele privind „vinovățiile” și „responsabilitățile” războiului au fost des- tul de numeroase. Mulți dintre cei aflați în posturi de comandă, unii înlăturați din funcții pentru incapacitate și rezultate sla- be, au publicat memorii, studii și articole prin care se dezvinovățeau pentru deciziile și comportamentul pe câmpul de luptă, transfe- -----------■ Revista de istorie militară ■----- rau responsabilitatea eșecurilor asupra altora, evidențiau justețea propriilor decizii, criticau conduita unor camarazi sau a eșaloanelor su- perioare, își asumau integral unele victorii etc. Din lunga listă a acestora, subiect puțin abordat în istoriografie, amintim pe generalii Ion Anastasiu6, Mihail Aslan7, I. Basarabes- cus, Grigore Crăiniceanu9, loan Culcer10, I. Dumitrescu-Osânceanu11, Scarlat Panaitescu12, Teodor Tăutu13, Constantin Teodorescu14, coloneii C. Caratașu15, Alexandru I. Lupașcu- Stejar16 etc. Aceste lucrări, dincolo de opiniile diver- gente și contradictorii exprimate, constituie o sursă prețioasă pentru analiza în spirit critic a parcursului belic al românilor în cel mai mare conflict pe care îl cunoscuse omenirea până atunci. Una dintre problemele cele mai importante din primii ani postbelici a fost cea ofițerilor și subofițerilor din fostele armate austro-ungare și ruse, mai ales că parte din aceștia erau români. Cum se cunoaște foarte bine, românii aflați în componența celor două imperii au fost suspuși de la începutul lunii august 1914 obligațiilor militare, ei luând parte la ostilități pe diverse teatre de operații (Galiția, Bucovina, Caucaz, Italia)17. Dincolo de comportarea lor pe câmpul de luptă, se cuvine menționat rolul cu totul de- osebit în procesul de unire cu țara, militarii români din cele două armate reprezentând fermenți ai unității naționale. Militarii de ori- gine română din armata rusă au contribuit substanțial la redeșteptarea națională și or- ganizarea instituțională din Basarabia în anul 1917, crearea Sfatului Tării, ce și-a deschis lucrările la 21 noiembrie / 4 decembrie 1917, fiind decisă de Congresul militarilor moldo- veni desfășurat la Chișinău în perioada 20-27 octombrie (stil vechi). La rândul lor, militarii români din armata austro-ungară, în condițiile prăbușirii mo- narhiei bicefale, au asigurat ordinea în Viena și Praga, precum și liniștea și ordinea pe teri- toriul Transilvaniei în lunile octombrie - de- cembrie 1918, ceea ce a permis desfășurarea în condiții optime a Marii Adunări de la Alba lulia de la 18 noiembrie / 1 decembrie, care a decis unirea cu România. în aceste condiții integrarea ofițerilor și ca- drelor inferioare ce au provenit din cele două ----■ Revista de istorie militară ■------------ armate a constituit o necesitate, mai ales că noua Românie s-a clădit pe temelii democra- tice, momentul declanșator fiind modifica- rea Constituției în vara anului 1917 de către Parlament, ceea ce a permis adoptarea celor două reforme - agrară și electorală18. Au ur- mat alte reforme, care au culminat cu adop- tarea Constituției din 1923, care a asigurat cadrul democratic pentru evoluția societății românești în perioada dintre cele două războa- ie mondiale19. Dar, procesul de integrare a fost destul de dificil. S-au creat comisii, compuse din ofițeri din Vechiul Regat și cele din teritoriile ce s-au unit cu țara, iar fiecare caz în parte a fost ana- lizat cu atenție20. Au existat și dificultăți de or- din lingvistic. în fosta armată austro-ungară, regulamentele, ordinele și instrucțiunile erau redactate în limba germană, în care se dădeau comenzile. Unii ofițeri care au făcut cere- re de integrare s-au confruntat cu greutăți în însușirea normelor ce stăteau la baza organi- zării și funcționării armatei române. Au existat și nemulțumiri legate de avan- sarea în grad, unii ofițeri proveniți din fostele armate austro-ungară și rusă fiind trecuți în urma promoțiilor din Vechiul Regat. Treptat dificultățile au fost depășite, astfel că au existat cariere prestigioase ale unor ofițeri formați în armatele celor două imperii. Amintim cu ti- tlul de exemplu pe generalii Danilă Papp, Ale- xandru Hanzu, losif lacobici, Ion Ilcușu ș.a., ce au ocupat funcții înalte în armata română (comandanți de divizii, de corp de armată, șef al Marelui Stat Major, ministru de Război). Un alt fenomen care a cauzat mari greutăți mai ales în primii ani postbelici a fost cauzat de avansările masive făcute în timpul războiu- lui, motivul invocat fiind necesitatea „creșterii moralului” corpului ofițeresc. Deși, în toamna anului 1916, armata română suferea înfrân- geri succesive, totuși s-a recurs la avansări pe bandă rulantă, între beneficiari fiind și prințul moștenitor Carol, contactul acestuia cu fron- tul fiind anemic, rezultat al insistențelor ma- mei sale, Regina Maria. Ideea avansărilor a aparținut generalului Dumitru Iliescu, în acel moment șef al Marelui Cartier General, deși au existat atenționări din partea unor colaboratori21. Cum măsura a generat multe proteste, s-au recurs la decizii ulterioare care | 5 [ au amplificat nemulțumirile. După bătăliile de la Mărăști, Mărășești și Oituz, s-a desființat Legea înaintărilor în armată și s-a decis ca toți cei care nu fuseseră avansați la începutul lunii noiembrie 1916 să primească un grad în plus. Mai mult, au existat numeroase situații de avansări ale unor ofițeri care beneficiaseră an- terior de această facilitate. Au existat avansări pe scară largă și la gradul de general, deși el presupunea o anumită pregătire și experiență. Problematica excede cadrul restrâns al acestui studiu, dar vom reține următoarea situație. în Anuarul Armatei al ofițerilor activi pe anul 1916, când s-a intrat în război, figurau 11 ge- nerali de divizie și 47 generali de brigadă22. Pa- tru ani mai târziu, în Anuarul din 1920, primul apărut după război, erau menționați trei gene- rali de corp de armată, 24 generali de divizie și 111 generali de brigadă23. Inflația de grade mari este întâlnită în proporție sporită și la ofițerii superiori (colonei, locotenenți-colonei și maiori). Consecințele au fost negative, cadrul armatei postbelice s-a impus a fi mărit, statele de organizare fiind la rândul lor umflate, pentru a cuprinde numărul mare de ofițeri. în plus, acolo unde înainte de război existau funcții îndeplinite de subofițeri sau ofițeri inferiori, după război pe ele au fost numiți maiori, locotenenți-colonei și colonei, în paranteză, nici un ministru de război din perioada interbelică nu a fost capabil să redre- seze situația, să îndrepte radical starea de lu- cruri, deși inițiative au existat. Lecțiile Marelui Război. Privire din trecut spre viitor Primul Război Mondial a fost unul pozi- țional, aserțiune care este în întregime va- labilă pentru frontul occidental (franco-bri- tanic-american) și cel italian. Performanțele remarcabile ale artileriei și armamentul auto- mat au făcut din defensivă forma principală a acțiunilor de luptă. Analiza lecțiilor oferite de „Marele Război” a constituit o preocupare im- portantă a teoreticienilor militari români. în primii ani de după război a prevalat ex- periența traumatizantă a confruntărilor din anii 1914-1918, astfel că activitatea teoretică s-a raportat preponderent la ea. în toată peri- oada celor două decenii, raportul dintre „sin- dromul ultimului război” și perspectivele în- noitoare referitoare la viitorul conflict armat a rămas constant în favoarea celui dintâi. Fără a intra în detalii, menționăm că doctrina mili- tară franceză a fost adoptată oficial în armata română la 17 mai 1924 prin asumarea Regula- mentului provizoriu francez pentru angajarea în luptă a marilor unități ca document doctri- nar de bază24. Modelul militar francez de organizare s-a păstrat în toată perioada interbelică25, fapt cât se poate de explicabil prin colaborarea foarte strânsă din timpul Primului Război Mondial, când în România a funcționat o misiune mi- litară franceză, condusă de generalul Henri Mathias Berthelot26. Pentru construcția militară românească, modelul francez a adus, pe lângă beneficii evi- dente, în fond Franța era o mare putere milita- ră învingătoare, și constrângeri în plan teoretic și acționai. Iată, de pildă, trimiterea ofițerilor în străinătate pentru pregătire și perfecționare s-a realizat cu prioritate în școlile militare din Hexagon. O situație diferită față de perioada de dinainte de război, când pregătirea ofițerilor se făcea, pe lângă Franța, și în Germania, Austro- Ungaria, Italia, Belgia27. De asemenea, reflexia teoretică a fost în mare tributară ideilor și concepțiilor vehicu- late în Franța28. Florea Țenescu, viitor șef al Marelui Stat Major, aprecia că într-un viitor război „doctrina franceză va avea cea mai mare întrebuințare”29. Pe aceeași linie, Ion Cernăianu se pronunța pentru adaptarea doctrinei fran- ceze la necesitățile militare ale României, ca una ce fusese validată în cel mai mare conflict militar din istorie. Ofițeri Trupă Infanterie 5.289 142.189 Artilerie 1.524 29.992 Cavalerie 623 15.257 Geniu, comunicații, transmisiuni, căi ferate, tancuri 462 14.491 Aeronautică 135 3.448 Marină 180 3.014 Servicii și învățământ 3.243 57.149 Total 11.456 265.540 Efectivele armatei române, 1920 ----■ Revista de istorie militară ■ Regele Ferdinand adresându-se elevilor Școlii militare de ofițeri de infanterie (1921) în anii interbelici, gândirea militară fran- ceză a fost încorsetată în „sindromul ultimului război”, viitorul conflict fiind perceput pe baza celui anterior. Expresie a acestei atitudini con- servatoare l-a reprezentat „linia Maginot”, în spatele căreia armata franceză s-ar fi apărat și ar fi obținut victoria. Spiritul defetist, strategia defensivă, s-au răspândit adânc în rândurile corpului ofițeresc, al clasei politice și al opiniei publice franceze. Pe fondul reînarmării Ger- maniei, odată cu venirea la putere a regimului nazist, Franța a avut reale dificultăți în a ține pasul cu fostul adversar, trăind cu iluzia unei puteri militare imbatabile, dar care s-a dove- dit departe de realitate. Vocile lucide, cum ar fi cea a lui Charles de Gaulle, autorul unor lu- crări în care propunea idei novatoare, au fost prea puține pentru schimba orientarea gene- rală a gândirii militare franceze, încremenită în experiența „Marelui Război”30. Treptat, pe fondul dezbaterilor din gândi- rea militară universală, au început să apară și în gândirea militară românească opinii care în- cercau să acrediteze și alte perspective asupra viitorului război și implicit pentru nou model al construcției militare românești, ținând sea- ma și de noua poziție geopolitică și geostrate- gică a României întregite. Referitor la acest aspect, generalul de di- vizie N. Mihăescu, scria în amintirile sale că ----■ Revista de istorie militară ■--------------- „trebuie să încetăm de a ne înșela singuri prin ascunderea greșelilor și defecțiunilor noastre din ultima campanie; căci dacă în războiul cel mare aceste greșeli și defecțiuni au putut fi atenuate în parte de marii noștri aliați prin sfârșitul fericit al războiului, nu putem ști ce rezultat ne-ar putea rezerva destinul într-un viitor război pe care am fi siliți să-l întreprin- dem singuri bazați pe propriile noastre mijloa- ce, fără sprijinul și concursul aliaților noștri”31. Un aspect al acestui nou curent în gândirea militară românească l-a reprezentat efortul de a clădi o doctrină militară națională. Iată, Mir- cea Tomescu, în lucrarea clasică Știința milita- ră și doctrina românească, sublinia că fiecare stat trebuie să-și elaboreze o doctrină proprie, ale cărei fundamente se regăsesc în primul rând în studiul istoriei militare naționale32. Ne- cesitatea unei doctrine naționale au susținut-o, între alții, teoreticieni, cum sunt: Constantin N. Hârjeu, Ion Jitianu, loan Sichitiu, Alexandru loanițiu ș.a. Ultimii doi autori subliniau că: „fiecare armată să aibă doctrina sa proprie națională, izvorâtă din situația ei specifică din punct de vedere politic, geografic și militar”33. Cu toate aceste eforturi, România nu a în- chegat în anii interbelici o doctrină proprie, fiind dependentă de cea franceză, pe care a în- cercat să o adapteze, cu mai mult sau mai puțin succes, la realitățile românești. Configurarea sistemului militar interbelic în consens cu experiența Primului Război Mondial, principiul fundamental al organizării militare a fost cel al „națiunii armate” lucru evidențiat atât de documentele oficiale, cât și teoreticienii militari. „în forma lui modernă - se sublinia într-un studiu al Marelui Stat Major din primii ani postbelici - războiul nu va mai putea fi dus numai de armată; ea va pune la contribuție spontan, continuu și total, cu sau fără voința poporului, totalitatea mijloacelor unei națiuni și ca urmare, cu cât aceasta va fi mai din timp și mai complet pregătită să se apere, cu atât izbânda se va obține mai repede, cu mai puține sacrificii în vieți și bani - și cu mai mari rezultate”34. La rândul său, generalul Nicolae Alevra aprecia că principiul națiunii armate însemna „coordonarea din vreme cu adâncă pricepe- re și destoinicie a tuturor forțelor națiunii în vederea colaborării lor viitoare, crearea unei industrii naționale de apărare, punerea țării să lupte cu mijloacele ei proprii în orice situație politică și cu orice vrăjmaș. Războiul de mâi- ne va fi în special un război de materiale și de uzură”35. Și Enciclopedia României reținea faptul că „Astăzi se trăiește concepția integrală a Națiunii Armate, confirmată prin faptul că răz- boaiele moderne reclamă punerea în funcțiune a tuturor forțelor și a tuturor mijloacelor de care dispune o țară”36. Conceptul „națiunii armate” analizat de teoreticienii militari ai epocii, presupunea re- alizarea multor elemente: pregătirea militară a întregii populații masculine valide; echiparea operativă a teritoriului național; dezvoltarea infrastructurii rutiere și feroviare; crearea unei industrii de apărare, capabilă să asigure produ- cerea în țară a armamentului și tehnicii de lup- tă etc.37 Dar coloana vertebrală, osatura acestei concepții era reprezentată de armată. Principiul teoretizat de gânditorii militari a fost larg acceptat de spectrul politic românesc, de opinia publică. însă, materializarea lui în- târziat foarte mult, astfel că la începutul celui de-al Doilea Război Mondial, se adoptaseră foarte puține măsuri și acelea mai mult de or- din legislativ. Din rândul acestora menționăm adoptarea de către Parlament, în aprilie 1933, a Legii asupra organizării națiunii și teritoriului pentru timp de război care sintetiza într-o ma- nieră specifică principalele idei ale timpului38. Potrivit actului normativ, susținerea efortului de apărare presupunea: organizarea forțelor militare; orientarea opiniei publice; dezvol- tarea industriei, agriculturii și comerțului în legătură cu nevoile apărării naționale; orga- nizarea și dezvoltarea tuturor mijloacelor de comunicații și transport; pregătirea preregi- mentară a tinerilor de la vârsta de 19 ani la 21 de ani; organizarea defensivă a teritoriului. Singura idee pusă în practică a fost pregăti- rea premilitară (preregimentară) a tinerilor de 18, 19 și 20 de ani39. Potrivit legii adoptate de Parlament, în aprilie 1934, durata pregătirii era fixată la 40-50 ședințe anual, desfășurate, de regulă, în zilele de sărbătoare, la care se adăuga o concentrare anuală de 4-7 zile. Activitatea era organizată de Inspectoratul Pregătirii Premilitare, organism subordonat Inspectoratului General al Comandamentelor Teritoriale. în fiecare județ s-au creat subin- spectorate, iar în plase și comune, centre și, respectiv, subcentre de pregătire. Personalul instructor provenea din rândul ofițerilor și subofițerilor activi și de rezervă, iar programul de pregătire era de așa manieră alcătuit încât să-l familiarizeze pe tânăr cu problematica ser- viciului militar activ. Cel mai important element al sistemului militar românesc interbelic a fost armata, misi- unea ei fiind statuată în Constituția din 192340. Titlul V al Legii fundamentale se referea la or- ganizarea puterii armate. Șeful statului (regele) era „capul puterii armate”, el conferind gradele militare. Articolul 123 stabilea înființarea unui consiliu superior al apărării țării care avea drept sarcină să se îngrijească „de măsurile ne- cesare pentru organizarea apărării naționale”. Constituția stipula că toți cetățenii români, fără deosebire de origină etnică, limbă sau re- ligie, fac parte din unul din elementele puterii armate, care, la rândul ei, se compunea din ar- mata activă, rezerva și milițiile. într-o primă etapă, care se întinde până în anul 1924, s-au luat măsuri pentru redimen- sionarea forțelor militare la scara țării reîntre- gite, trecerea lor de la starea de război la cea de pace, adoptarea unei legislații care să țină cont de învățămintele reieșite din desfășurarea pri- -----------■ Revista de istorie militară ■---- mei conflagrații mondiale și noua configurație politico-teritorială a statului român etc. Astfel, în luna iunie 1919 a fost creat Consiliul Supe- rior al Armatei „organul permanent pentru or- ganizarea, pregătirea de război și conducerea operativă a armatei”41. El era format din experți și teoreticieni militari și avea sarcina de a iden- tifica modalitățile și mijloacele prin care să se pună de acord organizarea armatei române cu „noile mijloace de luptă apărute, cu exigențele câmpului de luptă modern”. Noua structură în- locuia, în mod practic, Comitetul inspectorilor generali ce a funcționat în perioada antebelică. în vara aceluiași an s-au înființat trei in- spectorate de armată42. Potrivit regulamentu- lui de funcționare, adoptat în luna septembrie 1922, inspectoratele funcționau sub directa autoritate a regelui și a ministrului de resort, inspectorii fiind destinați să comande armate în timp de război. La pace inspectorii de arma- tă supravegheau pregătirea de luptă a coman- damentelor și trupelor din regiunea de res- ponsabilitate, elaborau planurile de operație ale structurilor subordonate și conduceau aplicațiile și manevrele lor43. Tot în anul 1919, a fost înființat Comanda- mentul trupelor de comunicații, subordonat Inspectoratului tehnic al geniului, care avea în subordine o brigadă de căi ferate și pontoni- eri și una de specialități (tracțiune automobilă, proiectoare, telefonie, telegrafie, hidrologie, fotografie etc.)44. în iunie 1920, ca o expresie a adâncirii caracterului tehnic al structurilor militare, s-a creat Direcția 11 tehnică și Comi- tetul tehnic al materialelor de război45. între timp, după campania împotriva Re- publicii Ungare a Sfaturilor, a început demo- bilizarea armatei române. La 18 martie 1920, Marele Cartier General a fost desființat, rămâ- nând active, până la 1 aprilie 1921, Comanda- mentul trupelor de vest (pentru Transilvania) și Comandamentul trupelor de est (pentru Ba- sarabia). Pe baza prevederilor constituționale, Par- lamentul a adoptat, la 14 martie 1924, Legea privind înființarea „Consiliului Superior al Apărării Țării” cu misiunea de a examina, co- ordona și soluționa toate chestiunile relative la apărarea națională46. Sintetizând preocupările din primii ani postbelici, Parlamentul a adoptat, la 23 iunie 1924, „Legea relativă la organizarea armatei”, document care a stat la baza sistemului mili- tar românesc interbelic. Potrivit actului nor- mativ, serviciul militar era obligatoriu pentru toți cetățenii țării de sex masculin, începând cu 21 de ani. El avea o durată de 29 de ani, împărțită în trei mari etape - activitate; rezer- vă; miliție47. Toți tinerii care până la data de 31 decembrie a fiecărui an împlinesc 19 ani, erau înscriși în controalele cercului de recru- tare în circumscripția căruia își au domiciliul. Nicolae lorga susținând o conferință în fața unor ofițeri ■ Revista de istorie militară ■-------------------------------------- Până la 21 de ani împliniți, acești tineri erau la dispozițiunea ministerului de război, pentru pregătirea lor preregimentară. Militarii până la vârsta de 41 de ani, respec- tiv cei aflați sub arme, completare și rezervă, formau armata activă, ce acționa pe front. Milițiile erau destinate în timp de pace să asi- gure ordinea publică în țară, iar în timp de răz- boi aveau misiunea să facă siguranța spatelui armatei de operații. Teritoriul României se împărțea din punct de vedere al comandamentului armatei, în șapte regiuni militare, corespunzătoare celor șapte corpuri de armată, regiuni care se sta- bileau prin înalt decret, după resursele de re- crutare, nevoile de mobilizare și în legătură cu împărțirea administrativă a țării. La rândul ei, fiecare regiune militară se subdiviza în cercuri de recrutare. Două sau mai multe corpuri de armată, împreună cu alte unități și formațiuni de servicii se grupau în inspectorate generale de armată, însărcinate cu supravegherea pre- gătirii de război din toate punctele de vedere. Legea din anul 1924 a rămas, practic, în vigoa- re până la finalul perioadei, actele normative ulterioare aducând puține modificări48. Dacă pe plan legislativ și organizatoric, măsurile întreprinse în primii ani postbelici au fost corespunzătoare, în domeniul înzestră- rii cu armament și tehnică de luptă modernă acestea au fost insuficiente sau chiar au lipsit, astfel că armata română a rămas cu materialul folosit în timpul războiului, care s-a uzat moral și fizic. O a doua etapă în evoluția organismului militar românesc se întinde pe parcursul a circa unui deceniu, până către jumătatea deceniului al patrulea. A fost un răstimp în care s-au făcut eforturi pe plan legislativ și organizatoric pentru întărirea capacității de apărare, dar acestea s-au dovedit insuficien- te pentru a se putea vorbi de o modernizare efectivă a armatei române49. Legea din 1932 punea un mare mai mare accent pe genurile de arme tehnice (transmisiuni, pionieri, pon- tonieri, tracțiune automobilă etc.). S-a pre- conizat, între altele, crearea unei brigăzi de transmisiuni, pionieri și comunicații, precum și a uneia de tancuri (care de luptă în termi- nologia epocii). Ultima s-a înființat abia în oc- tombrie 193950. ---1 10 I---------------------------------- Aviația, armă nouă care a suscitat discuții aprinse între teoreticienii militari, și-a con- solidat structurile organizatorice. La 1 mai 1931, a intrat în vigoare legea privind con- stituirea „Fondului Național al Aviației”, prin care se urmărea asigurarea de fonduri pentru achiziționarea de avioane și armament. în zi- lele de 18-19 aprilie 1932, Senatul și Camera Deputaților au adoptat Legea privind organi- zarea Aeronauticii (aviația și apărarea antiae- riană) și înființarea Subsecretariatului de Stat al Aerului. Potrivit acestui document, pe lângă Minis- terul Apărării Naționale se înființa un Subse- cretariat de Stat al Aerului, care avea scopul să conducă și să administreze, în mod unitar, toa- te mijloacele aeriene și antiaeriene. El avea în subordine aeronautica militară, aviația civilă, Institutul Meteorologic Central, Direcția Teh- nică, Direcția Aeronautică, Serviciul Adminis- trativ, Serviciul Sanitar. Legea era apreciată ca un pas înainte pe calea dezvoltării acestei arme, dar efectele ei au constat mai mult în sporirea lanțului birocratic, prin crearea a numeroase comandamente, direcții, servicii și birouri. Cât privește marina română, compusă din două mari unități operative - Divizia de Mare și Divizia de Dunăre, a avut alocate fonduri mici, astfel că programele din această perioa- dă, în special cel din 1929 (al șaselea document de acest gen din istoria marinei) nu au fost transpuse în practică (a se vedea studiul consa- crat subiectului din acest număr). Accelerarea pregătirilor militare. O cursă contra cronometru Către jumătatea deceniului al patrulea, pe fondul creșterii tensiunilor din viața interna- țională, situația armatei române genera îngri- jorări în rândul autorităților și al opiniei publi- ce. Analizele arătau că în destule domenii exis- tau neajunsuri serioase, ceea ce se răsfrângea asupra stării ei de operativitate. Armamentul și muniția aflate în dotarea armatei române erau, în bună măsură, uzate fizic și moral. în plus, exista o mare varietate de modele, eforturile și măsurile întreprinse pentru unificarea lor sol- dându-se cu rezultate mediocre. Astfel, trupe- le de uscat dispuneau de patru tipuri de arme pentru infanterie, patru modele de tunuri de câmp, șase de obuziere, trei de tunuri de ase- -----------■ Revista de istorie militară ■---- diu, două de tunuri de munte etc. Cu o situație asemănătoare se confrunta și aeronautica, unde se puteau întâlni 25 de tipuri de avioane și peste 15 de motoare. într-un memoriu sem- nat de generalul V. Hentzescu privind starea și perspectivele aeronauticii se aprecia că ea seamănă „cu un muzeu demn de a rivaliza cu o expoziție perfect organizată”51. Starea echipării unităților și marilor unități era și ea precară, lipsurile cifrându-se la 25- 75% pentru micul echipament; 40-50% pentru îmbrăcăminte; 25-60% pentru marele echi- pament; 8-37% obiecte de cazarmament. în aceeași parametri se găsea și cazarea trupei, clădirile existente fiind lipsite de multe din do- tările strict necesare. Pregătirea cadrelor și instruirea trupelor resimțeau din greu lipsa fondurilor și a unei strategii coerente. Existau deficite însemnate la ofițerii inferiori, în special la infanterie și artilerie, iar concentrările celor de rezervă se efectuau în mică măsură. Cât privește instrui- rea trupei s-a recurs masiv și constant, mai ales în timpul crizei economice din anii 1929-1932, la procedeul „concediilor bugetare” procentul celor neinstruiți ajungând la 30% sau chiar la 50%, așa cum s-a întâmplat în 1932. Semnificativă este aprecierea ministrului Franței în România, Puaux, conținută într-un document trimis lui Jean Paul Boncour la 17 aprilie 1933. Diplomatul francez scria că „ar- mata română trebuie să fie considerată ca fiind de o valoare aproape nulă, în ceea ce privește armamentul, munițiile, aviația și organizarea eventuală a unei industrii de război”52. Această stare de lucruri se datora, în mare măsură, subfinanțării armatei, procedeu la care au recurs toate guvernele de după război. Spre exemplu, în perioada 1920-1932, media sumelor alocate armatei din bugetul general al statului a fost de 13,79% cu mult în urma al- tor țări europene cum ar fi Polonia - 33,7%; Italia - 29,3%, Franța - 26%, Bulgaria - 23%, Iugoslavia - 22,7%; Cehoslovacia - 18,2%53. Alocațiile bugetare departe de necesități erau repartizate deficitar, cele mai mari sume mer- gând la cheltuieli de întreținere și nu la cele de înzestrare. De exemplu, în 1921 numai 1,40% din sumele alocate erau destinate pentru dota- re, iar zece ani mai târziu, procentul pe hârtie a ajuns la 15%, dar achizițiile de armament au fost sistate din cauza marilor greutăți econo- mice provocate de criză. în condițiile înrăutățirii considerabile a climatului internațional, România risca să de- vină victima sigură a tendințelor revizioniste și revanșarde. Prin urmare pregătirile mili- tare s-au accelerat, apărarea țării devenind un domeniu prioritar al activității guverna- mentale. Măsurile luate au accelerat proce- Victor Slăvescu, ministrul înzestrării armatei, la Galați, la Regimentul 8 Călărași ■ Revista de istorie militară ■ ] 11 f Prim-ministrul Armând Călinescu și Victor Slăvescu, ministrul înzestrării armatei (10 mai 1939) sul de modernizare a armatei române, dar disfuncționalitățile congenitale, genetice am putea spune, ce urcă mult în timp, nu au putut fi lichidate. Au fost, însă, și inițiative care au re- prezentat un impediment în funcționarea or- ganismului militar. Este și cazul administrației militare centrale, care s-a diversificat, creân- du-se trei departamente. La 14 noiembrie 1936, s-a înființat Mi- nisterul Aerului și Marinei, prin contopirea Subsecretariatului de Stat al Aerului cu In- spectoratul General al Marinei54. Următorul pas l-a reprezentat crearea, la 15 octombrie 1938, a Ministerului înzestrării Armatei55. în- trucât existau mai multe departamente care se ocupau de apărarea țării, s-a creat Comitetul de Coordonare a Apărării Țării, compus din premier, miniștrii apărării naționale, aerului și marinei, înzestrării armatei și șeful Marelui Stat Major. Hotărârile comitetului erau aduse la îndeplinire de Marele Stat Major. Existența a trei departamente în domeniul administrației centrale militare, justificată de inițiatori drept o soluție care să impulsioneze dezvoltarea | 12 [ categoriilor de forțe armate, a sporit, în fapt, aparatul birocratic și a îngreunat actul de con- ducere. Necesitatea îmbunătățirii dotării armatei române a impus constituirea, prin Decretul- lege nr. 2329 din TI mai 1937, a „Delegației interministeriale pentru înzestrarea armatei”. Acest organism era condus de primul minis- tru și avea în componență pe miniștrii apărării naționale, finanțelor, aerului și marinei, indus- triei și comerțului56. Revigorarea economică și sporirea încor- dării internaționale au determinat alocarea de fonduri mult mai mari pentru apărarea țării. Acest lucru s-a realizat atât prin bugetul gene- ral al statului, cât și prin credite extraordinare sau fonduri speciale. Astfel, pe lângă Fondul Național al Aviației, în noiembrie 1934, s-a constituit Fondul Apărării Naționale. Aces- ta urma să fie alimentat, în principal din re- surse financiare extrabugetare și era destinat finanțării procesului de înzestrare al armatei, începând din anul financiar 1935/1936, Fondul Apărării Naționale a figurat separat în bugetele armatei, suma pentru anul 1937/1938 ridicân- du-se la 15 209 000 000 lei. De asemenea, la 24 septembrie 1938 s-a adoptat „Legea pentru înființarea Fondu- lui Național al Marinei”, care era destinat finanțării lucrărilor maritime - porturi, baze navale, canale, apărarea coastelor, cumpărări de nave etc. Concomitent au fost acordate noi facilități industriei autohtone de apărare, prin Decre- tul-lege nr. 2733 din 10 iulie 1937, mărindu-se avansul de la 20% la 40% la încheierea contrac- telor de armament. Acest fapt a imprimat un ritm viu de dezvoltare a producției proprii de armament, muniție și tehnică de luptă. Conco- mitent, au sporit comenzile din țări cum sunt Cehoslovacia, Franța, Italia etc. La 27 aprilie 1935, Consiliul Superior al Apărării Țării a aprobat planul general de în- zestrare a țării, eșalonat pe zece ani, suma to- tală ridicându-se la 28 971 957 907 lei. S-au făcut progrese însemnate în privința pregătirii și echipării operative a teritoriu- lui, trecându-se, în sfârșit, de la faza de pro- iect la cea de activitate efectivă. La 24 aprilie 1934 a fost aprobat „Studiul echipării frontu- lui de vest în vederea mobilizării preventive”, -----------■ Revista de istorie militară ■----- document care a fost valabil până în 1936. La 5 martie 1937, Consiliul Superior al Apărării Țării a aprobat proiectul „Organizarea perma- nentă defensivă a Frontului de vest” pe baza căruia s-au desfășurat lucrările de fortificare a graniței de vest, eforturile canalizându-se spre „închiderea” celor două porți - Mureșul și Someșul, prin construirea de puncte și centre de rezistență, șanțuri antitanc, rețele de sârmă ghimpată etc. Opțiunea pentru fortificarea graniței de vest s-a conturat pe fondul apropierii dintre Moscova, Paris și Praga. în mai 1935, Franța și Cehoslovacia au încheiat tratate de asistență mutuală cu Uniunea Sovietică, țara care, în plus, își manifesta disponibilitatea de a acționa pentru crearea unui sistem al securității colec- tive în Europa. în consecință, diplomația românească a apreciat că Uniunea Sovietică nu mai repre- zenta un pericol pentru România. Marele Stat Major s-a conformat acestei orientări hotărând să-și direcționeze forțele și mijloacele spre apărarea frontierei de vest. Apreciem, însă, că diplomația românească n-a sesizat jocul dublu al Moscovei, care vedea în securitatea colectivă doar o modalitate de atingere a intereselor sale de expansiune spre vest. Consecința directă a fost că frontiera pe Nistru a rămas neacoperi- tă. în 1940, prima lovitură a venit din partea Uniunii Sovietice, ultimatumul sovietic găsind armata română fără fortificațiile necesare în partea de est a țării57. Din punct de vedere organizatoric, modi- ficările au fost modeste, ele vizând doar unele genuri de armă, cum ar fi cavaleria și trupele de munte58. în deceniul al patrulea al secolului al XX-lea, armata română s-a confruntat și cu gusturile și capriciile regelui Carol al II-lea, dincolo de corupția practicată pe scară largă în beneficiul propriu. El era pasionat de decorații și iubea parada și spectacolul oferit de armată în ase- menea ocazii. Grigore Gafencu oferă amă- nunte semnificative referitoare la acest aspect al personalității suveranului. „în fiecare lună, scria ilustrul diplomat în însemnările sale po- litice, inventează câte o nouă decorație. După «Virtutea Aeronautică», care are numeroase medalii și cruci și subtile subdiviziuni între decorații civile și militare, de timp de pace și de timp de război, s-a înființat «Pour le Merite», ----■ Revista de istorie militară ■-------------- Grigore Gafencu, ministru de externe (1938-1939) o decorație specială pentru anumite fapte și merite privitoare direct la persoana regelui”59. Erau, în total, 15 decorații, cele mai multe mi- litare, fapt ce l-a determinat pe Grigore Gafen- cu să constate amar: „Și când te gândești că Franța nu are decât «Legiunea de Onoare»”60. Regele Carol al II-lea era pasionat nu numai de decorații, ci și de uniforme. „Armata noas- tră - notează același Grigore Gafencu - și-a schimbat cu desăvârșire înfățișarea. Șepci ca la ruși și ca la japonezi. Culori violete. Uniforme de toate felurile: avem regimente de englezi, de suedezi, de germani din vremea imperiului”61. Legat de acest aspect, el relata discuția cu doi diplomați polonezi, ce au rămas uimiți de parada de la 10 mai. „O revistă de Music Hali - scrie Grigore Gafencu, redând impre- siile celor doi - uniforme ciudate, multicolore, neobișnuite, în afară de tradiția și de datinile ar- matei noastre, în opoziție, de asemeni, cu sim- plicitatea și uniformitatea cerute de necesitățile războiului. Iar în spatele armatei de paradă, îm- podobită cu atâtea zorzoane netrebuincioase, armata de luptă care lipsește de toate”62. Cele scrise de Gafencu reflectă, fără doar și poate, o realitate tristă a unei perioade, altmin- teri fastă, atât pentru armată, cât pentru întrea- ga societate românească, așa cum spuneam la început. Lipsurile și disfuncționalitățile din sistemul militar românesc își aveau cauza pri- mară și am zice fundamentală, în starea gene- rală de dezvoltare a țării, în evoluția contradic- torie și sinuoasă spre modernitate a societății românești. Dar, în același timp, multe din ele erau și expresia unui management pe alocuri defectuos al liderilor politici și militari, nu nu- mai din perioada interbelică, care au apreciat că armata este o „haină pentru vremea rea”, iar necesitățile ei se impun satisfăcute doar în mo- mente de pericol iminent. De aceea, Grigore Gafencu sublinia cerința că „trebuie să avem și o țară demnă de o armată bună. O țară care să aibă necontenit grija materială pentru arma- ment, grijă morală pentru ostași. O țară în care interesele personale să nu înăbușe devotamen- tul pentru cauza publică și în care avântul să nu pară nefolositor, entuziasmul inoportun și vitejia demodată. Vrem o armată vitează într-o țară vitează”63. Activi Rezerviști Total Ofițeri 7.369 5.324 12.693 Subofițeri 16.845 2.925 19.770 Trupă 64.630 278.695 343.325 Total 88.844 286.944 375.788 Efectivele armatei române, 1939 Desigur, prin această apreciere, exprimată cu plasticitate de către Gafencu, nu se dorea o militarizare a societății românești, trans- formarea ei într-o imensă cazarmă, o postură specifică, în general, regimurilor dictatoriale. Or, România interbelică a rămas, cu excepția anilor 1938-1940, când a funcționat regimul de autoritate monarhică a lui Carol al II-lea, o societate democratică, în pofida scăderilor și imperfecțiunilor manifestate pe parcurs. Ar- mata a avut funcții bine definite în legislația națională și militarii nu au depășit, de regulă, cadrul stabilit. Ea s-a păstrat de-a lungul anilor interbelici și, în general, în toată existența sa, în limitele constituționale; militarii, mă refer la corpul de cadre profesionalizat, nu au repre- zentat o castă, ci mai mult o elită, înțeleasă în sens tehnic. ----1 14 |-------------------------------------- Implicarea lor în politica de guvernare s-a realizat pe termen scurt și fără produce schimbări majore în viața societății64. Așa au stat lucrurile și în perioada dintre cele două războaie mondiale, când au funcționat și gu- verne conduse de generalii Constantin Coandă (24 octombrie - 29 noiembrie 1918); Arthur Văitoianu (27 septembrie - 28 noiembrie 1919); Alexandru Averescu (13 martie 1920 - 13 decembrie 1921); Alexandru Averescu (30 martie 1926 - 4 iunie 1927). De precizat este faptul că Alexandru Averescu a condus guvernele în calitate de om politic, de șef de partid, el părăsind corpul cadrelor active încă din anul 1918. Se mai impune și observația că politica de guvernare a ținut cont de necesitățile armatei într-un mod inegal; în perioadele de pace re- sursele au fost îndreptate spre domeniile civile, iar în timp de conflict sau tensiune s-a realizat o cursă contracronometru, fără eficiența scon- tată. Perioada interbelică a confirmat din plin această trăsătură. Un deceniu și jumătate după încheierea războiului, armata a fost obiectul declarațiilor de bune intenții din partea fac- torilor politici, dar fără ca necesitățile ei să fie împlinite de o manieră satisfăcătoare. Acest fapt a generat rămâneri în urmă, acumularea și amplificarea unor neajunsuri. Concluzii Evoluția armatei române, a politicii milita- re a statului român întregit a stat sub semnul Primului Război Mondial. Acest lucru era fi- resc, întrucât la sfârșitul lui s-a realizat Marea Unire, o împlinire istorică excepțională. Mili- tarii au contribuit în mod plenar, iar misiunea lor era să o apere împotriva tuturor celor care ar fi pus-o în discuție. Ea a fost asumată plenar de toți cei care au îmbrăcat haina ostășească, de corpul ofițeresc în principal. La rândul lor, guvernanții au fost conștienți de rolul armatei ca apărătoare a Marii Uniri și în consecință au înscris-o în Constituție, în legi, regulamente, în programele partidelor politice parlamenta- re etc65. Discursurile liderilor politici și presa o menționau de fiecare dată, armata fiind ocoli- tă, în bună măsură, de competiția politică. A existat, însă, în toți anii interbelici, o discrepanță între discursul public despre ar- mată și acțiunile concrete pentru asigurarea -----------■ Revista de istorie militară ■------ ei cu tot era necesar ca să aibă o capacitate operațională ridicată, cu alte cuvinte să fie capabilă să îndeplinească misiunea. Practic, conduita față de armată în România întregită nu a cunoscut modificări semnificative față de perioada antebelică. Cu deosebire în anii 1938- 1940, în anii regimului monarhic personal al lui Carol al II-lea, acest lucru a ieșit cu pute- re în evidență, ceea ce s-a răsfrânt dramatic în crizele din iulie-august 1940. Faptul are explicații complexe și impli- că elemente de ordin obiectiv și subiectiv. în primul rând, deși potențialul militar a crescut semnificativ, poziția geopolitică și geostrategi- că rămânea una precară, astfel că salvgardarea integrității teritoriale nu avea o soluție exclusiv militară, ținând cont de structura vecinătăților. De aceea s-a apelat, așa cum cititorii revistei vor vedea, la alianțe regionale, ce aveau drept scop eliminarea deficitului de securitate pe care îl avea România. în al doilea rând, existau speranțe că după un asemenea cataclism, ce a provocat o criză a conștiinței europene, omenirea va reveni la rațiune și va urma o lungă perioadă de pace. Pornind de la această percepție, ce s-a dove- dit profund eronată, bucuria marii realizări din anul 1918 s-a prelungit circa un deceniu și jumătate. întărirea armatei nu a reprezen- tat o prioritate, mai ales că și evoluția vieții internaționale era relativ calmă, ce nu anunța marile convulsii ce vor urma marii crize din anii 1929-1933. Conex acestei percepții se impune obser- vația că România întregită avea foarte multe nevoi de împlinit, modernizarea și consoli- darea societății implicând însemnate eforturi în mai toate domeniile66. Prin urmare, s-a menținut modelul militar și nu modelul mi- litarist de organizare, ultimul însemnând, în esență, direcționarea cu prioritate a resurselor spre armată, ceea ce ar fi avut efecte profund negative asupra societății în ansamblul ei. De la jumătatea deceniului, eforturile pe plan militar sunt consistente, fără a putea, însă, să redreseze lipsurile congenitale de care sufe- rea armata. Prin urmare, la începutul celui de- al Doilea Război Mondial, organismul militar românesc păstra aceleași caracteristici avute și în perioadele anterioare - efective nume- roase, dotare cu armament, muniție și tehnică ----■ Revista de istorie militară ■------------- de luptă insuficientă, un corp de cadre inegal pregătit, infrastructură pentru apărare modes- tă etc. Pe această bază, performanțele pe tea- trele de acțiuni militare ale marii conflagrații din anii 1939-1945 au fost în concordanță cu posibilitățile statului român și cu starea ei de operativitate, ajustată printr-o serie de mă- suri de ultim moment. Chiar dacă modest în comparație cu marii actori internaționali, potențialul statului român, în primul rând ar- mata, a fost un element care a avut o anumită pondere în ansamblul desfășurărilor politico- militare din anii 1939-194567. NOTE 1 Detalii în General D. Iliescu, Documente pri- vitoare la Răsboiul pentru întregirea României. Discurs rostit în ședința Senatului de la 13 iunie 1924, Imprimeria Statului, București, 1924; General Henri Berthelot and Romania. Memoires and Cor- respondance 1916-1919, edited, with a biographical introduction, by Glenn Torrey, East European Mo- nographs, Boulder, 1987; col. dr. Ion Giurcă, 1917. Reorganizarea armatei române, Editura Academi- ei de înalte Studii Militare, București, 1999; Glenn Torrey, Romania and World War I. A Collection cf Studies, The Center for Romanian Studies, Iași, Oxford, Portland, 1999; Petre Otu, Mareșalul Ale- xandru Averescu.Militarul, omul politic, legenda, Editura Militară, București, 2005; Idem, Mareșalul Constantin Prezan, Vocația datoriei, Editura Mili- tară, București, 2008; Glenn E. Torrey, România în Primul Război Mondial, traducere din limba engle- ză de Dan Criste, Meteror Publishing, București, 2014; Michael B Barrett, Preludiu la Blitzkrieg. Campania armatei austro-germane în Româ- nia-1916, traducere Mona losif, Editura Militară, București, 2016 etc. 2 „Monitorul Oficial” nr. 26 din 6 mai 1920, p. 1154. 3 Există și excepții, iar una dintre cele mai impor- tante este cea a colonelului Alexandru D. Sturdza, a cărui condamnare la moarte pentru trecerea sa la inamic nu a fost amnistiată (Detalii în Petre Otu, Maria Georgescu, Anatomia unei trădări. Cazul colonelului Alexandru D. Sturdza, Editura Militară, București, 2011, p. 160-161.) 4 General Averescu, Răspunderile, Iași (Liga Po- porului), 1918. 5 Detalii în Petre Otu, Mareșalul Alexandru Averescu, Militarul, omul politic, legenda, Editura Militară, București, 2005, p. 153-172. 1Ț]---- 6 General Ion Anastasia, Din crimele Marelui nostru război (Polemică în jurul bătăliei de la jiu), Cluj, 1927; Idem, O pagină din războiul nostru. Lup- ta de la Jiu 14/27 octombrie 1916, București, 1937. 7 Mihail Aslan, Memoriu asupra căderii capului de pod Turtucaia, Iași, 1918; Idem, Turtucaia. Stu- diu strategic cu trei crochiuri și o anexă, București, 1921. 8 General I. Basarabescu, Turtucaia. Răspuns Domnului general Aslan, fost comandant al Arma- tei a 3-a la scrisoarea sa din „îndreptarea”, Noiem- brie 1919, București, 1920. 9 General Grigore Crăiniceanu, O luptă pentru întregirea neamului. Partea 1. Luptele dintre noi și în armată. 1914-1917; Partea a 11-a Propaganda prin „Universul” 1914-1919, București, 1928 -1933. 10 General loan Culcer, Note și constatări asupra campaniei din 1916. In special asupra operațiunilor Armatei I, Iași 1918; Idem, Recenzie asupra „Isto- riei războiului pentru întregirea României" de C. Kirițescu, București, 1923. 11 General I. Dumitrescu-Osânceanu, Turtucaia. Studiu critic al bătăliei și căderea cetății, București, 1921. 12 General Scarlat Panaitescu, Turtucaia în răz- boiul mondial (19-24 august 1916), București, 1924. 13 General Teodor Tăutu, Din războiul pentru întregirea neamului. Carnet de câmp cuprinzând aprecieri asupra luptelor de la Cerna 14 august - 23 noiembrie 1916. Cu trei planșe și 10 schițe, Ploești, 1925. 14 General Constantin Teodorescu, Răspuns d- lui General de Divizie M. Aslan, fost comandant al armatei 111 asupra cauzelor dezastrului de la Tur- tucaia, Brașov, 1921; Idem, Turtucaia. Studiu tac- tic și cauzele înfrângerilor cu 5 crochiuri în culori. Brașov, 1922. 15 C. Caratașu, Unul din numeroasele cazuri de nedreptate săvârșite în timpul războiului de întregi- re a neamului, Câmpulung-Muscel, 1927. 16 Colonel Alexandru I. Lupașcu, înaintările și Comandele în armată. înainte, în timpul și după războiu, București, 1919; Idem, Din războiul Ro- mâniei. In lumina adevărului, lucrare științifico- morală. București, 1921; Idem, Restabilirea ade- vărului fals,ficat de „semănătorul de cfensive" și de „problema comandamentului", București, 1923. 17 Pentru această problematică a se vedea, între altele, Teodor V. Păcățian, Jenfele românilor din Ar- deal, Banat, Crișana, Sătmar și Maramureș, aduse în războiul mondial, din anii 1914-1918, Sibiu, 1923; loan I. Șerban, Românii în armata austro-ungară în anii primului război mondial, în „Annales Univer- sitatis Apulensis-Series Historica” 2-3/1998-1999; Liviu Maior, Doi ani mai devreme. Ardeleni, buco- ----1 16 |---------------------------------------- vineni și basarabeni în război 1914-1916, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016 etc. 18 I.G. Duca, Memorii, volumul III. Războiul. Partea I (1916-1917), ediție și indice de Stelian Neagoe, Editura Machiavelli, București, 1994, p. 201-251; Constantin Argetoianu, Memorii. Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, vo- lumele UI-V, partea a V-a, 1916-1918, ediția a Il-a revăzută și întregită de Stelian Neagoe, Editura Machiavelli, București, 2008, p. 162-234; Anastasie lordache, Parlamentul României în anii rtformelor și ai Primului Război Mondial 1907-1918, Paideea, București, 2010; Grigore Procopiu, Parlamentul în pribegie 1916-1918. Amintiri, note, impresii, ediție îngrijită, studiu introductiv și note de Daniel Cain, Humanitas, București, 2018 etc. 19 Istoria Românilor, voi. VIII, România întregită (1918-1940), ediția a Il-a revăzută și întregită, prof. univ. dr loan Scurtu, coordonator, prof. univ. dr. Petre Otu, secretar științific, Editura Enciclopedică, București, 2010, p. 191- 422. 20 Petre Otu, Un,ficarea structurilor militare ale României întregite (1918-1924), Analele știin- țifice ale Universității „Alexandru loan Cuza" din Iași (serie nouă), Tom LXIV/2018, Marea Unire a românilor (1918) - Istorie și actualitate, Editu- ra Universității „Alexandru loan Cuza” din Iași, p. 539-560. 21 Toma Dumitrescu, Jurnal. Războiul național (1916), ediție îngrijită, studiu introductiv, note și in- dice de Petre Otu și Maria Georgescu, Editura Aca- demiei de înalte Studii Militare, București, 1999, p. 163; General Radu R. Rosetti, Mărturisiri (1914- 1919), ediție îngrijită, studiu introductiv și note de Maria Georgescu, Editura Modelism, București, 1997, p. 161. 22 Anuarul Armatei pe anul 1916 ( cuprinzând mutațiile ofițerilor până la 1 iulie 1916), Tipogra- fia „Universala", lancu lonescu. București, 1916, p. 429-433. 23 Ministerul de Război, Anuarul Armatei româ- ne pe anul 1920 (ediție provizorie), Atelierele grafice Socec, București, 1921, p. 5-15. 24 Petre Otu, Linfluence de la doctrine militaire francaise sur l’evolution de l’armee roumaine, în „Re- vue Historique des Armees”, 244/2006, p. 42. 25 Maria Georgescu, România, Franța și securi- tatea europeană în anii 20. Speranțe și iluzii, Edi- tura Militară, București, 2004; Jean Nouzille, La politique de cooperatioan militaire francaise dans l'Est et le Sud-Est europeen, în „Batir un nouvelle securite. La cooperation militaire entre la France et les Etats d Europe centrale et orientale de 1919 a 1929” Paris, 2001; Traian Sandu, La Roumanie dans les dispositfs francais de securite en Europe -------------■ Revista de istorie militară ■-------- centrale-orientale (1919-1933), în Idem, p. 467-483. Petre Otu, La Roumanie militaire entre la necessite de l’originalite et Ies contraintes du modele, 1921- 1939, „Revue Internationale d’Histoire Militaire” nr. 83/2003 p .45-58 etc. 26 General Henri Berthelot and Romania. Me- moires and Correspondance 1916-1919, edited, with a biographical introduction, by Glenn Torrey, East European Monographs, Boulder, 1987. 27 Petre Otu, Pregătirea cfițerilor de stat major în străinătate (1878-1940), „Gândirea Militară Ro- mânească” nr. 1, 2015, p. 26-36. 28 Petre Otu, La Roumanie militaire entre la necessite de l’originalite et Ies contraintes du modele, 1921-1939, „Revue Internationale d’Histoire Mili- taire” nr. 83/2003 p .45-58. 29 Florea Țenescu, Cunoștințe generale asupra războiului și studiu lui, voi. 1, București, 1921, p.71. 30 Charles de Gaulle a publicat două cărți: „Tăișul săbiei" (Le Fii de lepee) și „Spre o armată de profe- sie" (Vers l’armee de metier) prin care a încercat să identifice tendințele și evoluțiile noi în probleme de doctrină, de organizare militară, înzestrare și in- struire a forțelor armate, să zdruncine imobilismul și mulțumirea de sine instalate în rândul armatei franceze după victoria obținută în război. 31 General de divizie N. Mihăiescu, Amintiri și învățăminte din războiul de întregire a neamului 1916-1919, Editura ziarului „Universul” București, 1936, p. 147. 32 Căpitan Mircea Tomescu, Știință militară și doctrină românească, Fundația pentru literatură și artă „Regele Carol al II-lea” București, 1947. 33 General de divizie loan Sichitiu, colonel Ale- xandru loanițiu, Elemente de strategie, Atelierele „Cartea Românească” București, 1936, p.74. 34 Arhivele Militare Naționale, fond 948, dosar nr. 28, f. 509. 35 General Alevra, Organizarea armatei după război, București, p. 3. 36 Enciclopedia României, voi. 1, București, 1940, p.698. 37 A se vedea Petre Otu, Teofil Oroian, Ion Emil, Personalități ale gândirii militare românești, Edi- tura Academiei de înalte Studii Militare, București, voi. 1/1997, voi. 2/2001. 38 „Monitorul Oficial” nr. 29 din 27 aprilie 1933. 39 Ibidem, nr. 107 din 11 mai 1934 (Legea nr. 83 pentru pregătirea premilitară a tineretului). 40 Ibidem, nr. 282 din 29 martie 1923. 41 „Monitorul oastei” partea regulamentară, nr. 26, din 26 iunie 1919, p. 206. 42 Ibidem, p. 207; Cele trei inspectorate realizau următoarea grupare - Inspectoratul I, cu reședința la București, cuprindea circumscripțiile teritoria- ----■ Revista de istorie militară ■--------------- le ale corpurilor 1, 2 și 5 armată; Inspectoratul II, aflat la Iași, își exercita autoritatea asupra corpurilor 3 și 4; Inspectoratul III, la Sibiu, avea în subordine corpurile 6 și 7. în 1922, numărul inspectoratelor a fost ridicat la cinci, adăugându-se inspectoratele ge- nerale ale marinei și aeronauticii. Ulterior, s-a mai înființat și Inspectorat al trupelor de jandarmi, acest gen de armă fiind în structura armatei. 43 „Monitorul oficial” nr. 123 din 6 septembrie 1922. 44 „Monitorul oastei” partea regulamentară, nr. 50 din 7 noiembrie 1919, p. 301-302. 45 Ibidem, partea oficială, nr.39 din 21 iulie 1920, p.1869-1870. 46 „Monitorul oficial” nr.282 din 29 martie 1923. A se vedea, studiul semnat de Luminița Giurgiu din acest număr al revistei. 47 „Monitorul oficial” nr. 134 din 24 iunie 1924 (Legea nr. 137 relativă la organizarea armatei, pro- mulgată prin Decretul nr. 2064/23 iunie, 1924). 48 Este vorba de „Legea relativă la organizarea armatei” din 30 aprilie 1930, „Legea relativă la mo- dificarea legii de organizare a armatei” din 28 aprilie 1932 și „Legea relativă la stabilirea cadrelor și efec- tivelor armatei" din 9 mai 1932. 49 Apărarea națională și parlamentul României, vol.2, Editura Militară, București, 1994. 50 Detalii despre evoluția armei tacurilor în Ge- neral de divizie Ion Gâdiuță, colonel dr. Dumitru Dobre, Divizia blindată „România Mare', Editura Militară, București, 1997, p.21-92; Colonel dr. Florea Petrișor, dr. Cornel Țucă, dr. George Ungureanu (coordonatori), Armata română și evoluția ar- mei tancurilor. Documente (1919-1945), Editura Universității din Pitești, Pitești, 2012, p. 9-193. 51 Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond Casa Regală-Carol II, dosar nr.71/1932, f.7. 52 Apud Cristophe Midan, Carol al II-lea și te- roarea istoriei 1930-1940, Editura Militară, Bucu- rești, 2008, p. 54. 53 Istoria militară a poporului român, voi. VI, Editura Militară, București, 1989, p.173; A se ve- dea și Dan Rădulescu, Buget militar și statu-quo în 1922-1933, „Revista de Istorie Militară” nr 5/1991, p. 8. 54 „Monitorul oficial” nr.266 din 14 noiembrie 1936, p. 9625-9660. 55 Ibidem, nr. 252 din 30 octombrie 1938, p. 9521. 56 Pentru problematica înzestrării a se vedea lu- crările: înzestrarea Armatei Române în perioada in- terbelică. Documente, voi. L, 1919-1930, volum co- ordonat de general de corp de armată Decebal Ilina, general de divizie Ion Gâdiuță, Editura Academiei Tehnice Militare, București, 2000; înzestrarea ar- matei române în perioada interbelică. Documente, ----------------------------------------1 17 I--- voi. II, 1931-1935, Editura Centrului Tehnico-Edi- torial al Armatei, București, 2008. 57 Pentru raporturile dintre București și Mosco- va a se vedea: Relații româno-sovietice. Documen- te, voi. II, 1935-1941, responsabil de volum: Costin lonescu, Editura Fundației Culturale Române, București, 2003. 58 în 1936, numărul diviziilor de cavalerie s-a redus de la patru la trei, iar in structura lor s-au in- trodus elemente motorizate. în toamna anului 1939 s-a creat Corpul de cavalerie, care subordona cele patru divizii, cea de la Cluj, Divizia 4 s-a reînființat în același an; {Istoria cavaleriei române, Editura Academiei de înalte Studii Militare București, 1998, p. 213); în 1936 din cele două divizii de vânători de munte s-au format trei brigăzi independente; o a pa- tra a fost creată în 1939 (Colonel Gheorghe Suman, colonel Vasile Pricop, Istoria vânătorilor de munte, Editura Militară, 1998, p. 78-80). 59 Grigore Gafencu, însemnări politice, Bucu- rești, 1991, p. 147. 60 Ibidem. 61 Ibidem. 62 Ibidem, p. 147-148. 63 „Timpul” nr. 5,11 mai 1937. 64 Precizări din perspectivă sociologică în Ar- mată și Societate. Culegere de texte de Sociologie militară, volum coordonat de: Ionel Nicu Sava, Gheorghe Tibil, Marian Zulean, Editura Info-Team, București, 1998; Dr. Gheorghe Diaconescu, Floarea Șerban, Nicolae Pavel, Controlul democratic asu- pra Armatei în România, Editura Enciclopedică, București, 1996. Apărarea națională și Parlamentul României, voi. II, Editura Militară, București, 1994. (coordona- tori: Ștefan Pâslaru, Marin C. Stănescu); Petre Otu, Apărarea națională în dezbaterile parlamentare din anii 1934-1937, în „Revista de Istorie Militară”, nr.4/1994, p.17-35. 66 Pentru ampla și contorsionata dezbatere asu- pra evoluției modernizării în perioada interbelică a se vedea, între altele, Rostul și destinul burgheziei românești, 1942; Dezvoltare și modernizare în Ro- mânia interbelică.1919-1939, Culegere de studii, coordonatori: Vasile Pușcaș, Vasile Vesa, Editura Politică, București, 1988; Hans-Christian Mâner, Parlamentarismul în România 1930-1940, Editura Enciclopedică, București, 2004; loan Agrigoroaiei (coordonator), România interbelică în paradigmă europeană. Studii, Editura Universității „Alexan- dru Ion Cuza” Iași, 2005; Bogdan Murgescu, Româ- nia și Europa. Acumularea decalajelor economice, Polirom, Iași, 2010; Lucian Boia, Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 și 1950, Editura Humanitas, București, 2011; Idem, De ce este România ahfel?, Editura Humanitas, București, 2012; Gheorghe lacob (editor), Modernizarea Ro- mâniei (1859-1939). Legislație și strategie econo- mică, Editura Universității „Alexandru loan Cuza”, Iași, 2012; Ovidiu Buruiană, Liberalii. Structuri și socialibilități politice liberale în România interbe- lică, Editura Universității „Alexandru loan Cuza”, Iași, 2013; Alberto Basciani, D.ficila Unire. Basa- rabia și România Mare, prefață de Keith Hitchins, traducere din italiană de Georgu Doru Ivan și Ma- ria Voicu, Cartier, Chișinău, București, 2018; Oliver Jens Schmitt, România în 100 de ani. Bilanțul unui veac de istorie. Urmat de un dialog cu Marian Voi- cu, traducere din germană de Wilhelm Tauwinkl, Humanitas, București, 2018; Francesco Guida, Ro- mânia în secolul XX, traducere din limba italiană de Dragoș Cojocaru, Cartier, București, Chișinău, 2019, etc. 67 Din numeroasa bibliografie aferentă proble- maticii reținem: Adrian Pandea, Eftimie Ardeleanu, Românii în Crimeea. 1941-1944, Editura Militară, București, 1995; Constantin I. Kirițescu, România în al doilea război mondial, voi. I-II, text stabilit și îngrijit, adnotat și comentat, însoțit de un indi- ce general de nume și de o bibliografie curentă de referință de Gheorghe Buzatu, cu un cuvânt înainte de acad. Costin C. Kirițescu, Univers Enciclopedic, București, 1995; Mihai Vasile-Ozunu, Petre Otu, îrfrânți și uitați. Românii în bătălia de la Stanlin- grad, Editura Ion Cristoiu, București, 1999; Ottmar Trașcă, Relațiile politice și militare româno-ger- mane (septembrie 1940 - august 1944), Argonaut, Cluj-Napoca, 2013; Alesandru Duțu, Armata ro- mână în război (1941-1945), Editura Enciclope- dică, București, 2016; Alexandru V. Ștefănescu, în umbra Marelui Reich. Tehnica de luptă a armatei române pe Frontul de est (1941-1944), prefață Pe- tre Otu, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2020 etc. ■| 18 |-----------------------------------------------■ Revista de istorie militară ■ Dosar - Arhitectura militară a României întregite (1919-1940) NOUA CONFIGURAȚIE TERITORIALĂ POST RĂZBOI ȘI DILEMA MILITAR-STRATEGICĂ A ROMÂNIEI Dr. CARMEN SORINA RÎJNOVEANU * Abstract The territorial collapse cf the summer cf1940 represents a național tragedy whose impact has prcfoundly shaped the național collective mindset over generations. How exactly can be explained such an outcome and who is to be blamedfor the național humiliation cf 1940 are questions that continue to generate opinions, debates, and controversies among military his- torians and specialists. Despite various explanations or hypothesis that can be formulated, it is obvious that the year 1940 represents a collective bankruptcy and a total failure cf the state in ensuring its fundamental mission cf providing dtfence and protection cf the territory and its population. However, the responsibility cf the military needs to be considered in a broader perspective having in view the complexity cf Romania’s post-war territorial-strategic geogra- phy and the growing systemic uncertainty. Such an analysis reveals the fact that, given the geopolitical realities emerged starting by mid-‘3O, the country’s security could not be managed through an exclusive military paradigm. Keywords: Little Entente, territorial status quo, military strategy, dtfence doctrine, Roma- nian armedforces, military planning, interwar period Desăvârșirea proiectului național - un viitor întunecat de incertitudini Prăbușirea teritorială din vara anului 1940 este o tragedie națională care a marcat profund mentalul colectiv peste generații. Cum anume s-a ajuns la un asemenea deznodământ și cine se face vinovat de umilința națională din 1940 sunt întrebări care continuă să suscită dezba- teri, analize și opinii dintre cele mai diverse la nivelul istoricilor și specialiștilor militari. Dincolo de explicațiile sau ipotezele care pot fi formulate, este evident că anul 1940 reprezintă un faliment colectiv1 și un eșec total al statu- lui în asigurarea misiunii sale fundamentale de apărare și protejare a teritoriului și populației. în această paradigmă, o atenție deosebită a fost acordată rolului și responsabilității arma- tei - garantul unității și integrității teritoriale * Directorul Institutului pentru Studii Politice de Apărare și Istorie Militară. ■ Revista de istorie militară ■--------------------------------------------- - în dezmembrarea granițelor țării. întrebarea centrală este în ce măsură se pot imputa plani- ficatorilor și strategilor militari greșeli majore sau lipsa de viziune în construirea arhitecturii de apărare națională postbelică? în ce măsură conceptele doctrinare și planurile operaționale au fost potrivite pentru asigurarea imperati- velor și nevoilor de apărare ale țării? Se putea face mai mult sau condițiile geopolitice au fost cele care au impus un curs al evenimentelor imposibil de gestionat de factorul militar cu resurse proprii? O analiză asupra situației militar-strategice a României și a dinamicii configurației geo- politice a țării noastre de-al lungul celor două decenii postbelice ne oferă o serie de elemen- te care să ne ajute în formularea unor posibile răspunsuri. Nu poate fi pus la îndoială faptul că Româ- nia a fost printre statele care au beneficiat cel mai mult de pe urma războiului și a Tratatelor de Pace de la Paris din anii 1919-1920. Siste- mul teritorial versaillez a creat condițiile care au permis României să se afirme ca un actor regional distinct în noua ecuație de putere continentală, statut confirmat prin extinde- rea geografică, potențial economic și resurse demografice. Recunoașterea internațională a actelor de unire, adoptate în cursul anului 1918, au consfințit noua postura geopolitică a României, devenită unul dintre pilonii centrali ai arhitecturii de putere occidentale în centrul și estul Europei. Noua configurație teritorială apărută după 1918 a generat, deopotrivă, o nouă realita- te strategică care avea să definească, în mod profund, atât politica de apărare a țării, cât și coordonatele majore de gândire strategică ale decidenților politici și militari de la București. în primul rând, unificarea teritorială a ge- nerat o creștere semnificativă a potențialului de putere, evident în termeni de teritoriu, populație și resurse economice. Suprafața teri- toriului a crescut substanțial de la 137,903 km2 la 295,049 km2, în timp ce populația a ajuns de la aproape 8 milioane, înainte de război, la peste 15 milioane în 1920, pentru a atinge 18 milioane în 19302. Aceste evoluții au permis, pe cale de consecință, o creștere semnificativă a potențialului militar național și a resurselor umane disponibile (baza de recrutare) pentru ----1 20 |------------------------------------- apărarea țării. Potrivit calculelor specialiștilor, valoarea contingentului anual se ridica la pes- te 150.000 de oameni, iar armata activă, care cuprindea cinci contingente, permanente și de completare, era de circa 750.000-800.000 de oameni ducând la un efectiv mobilizabil de 3,4-3,5 milioane de persoane, dublu față de pe- rioada antebelică3. în al doilea rând, geografia frontierelor ex- terne s-a schimbat radical odată cu dispariția celor două mari imperii vecine (Austro-Ungar și Țarist) și apariția unui număr de state mai mici, singura mare putere rămasă la frontierele României fiind Rusia și ea aflată într-o stare de slăbiciune accentuată după colapsul imperial. Din această perspectivă, Romania a benefici- at de o poziție avantajoasă având în vedere că niciunul dintre statele din proxima vecinătate nu dispunea de potențialul necesar pentru a genera o amenințare reală la adresa securității țării. Mai mult, cu trei dintre statele vecine - Polonia, Cehoslovacia și Regatul Sârbo-Croa- to-Sloven (Iugoslavia din 1929) -, România a construit un sistem strâns de alianțe în baza unei agende comune de interese și preocu- pări de securitate. în acest mod, România și-a asigurat trei axe strategice importante de-a lungul frontierelor sale. Realitatea s-a dovedit însă diferită odată cu accentuarea tendințelor revizioniste și pretențiilor teritoriale ale ve- cinilor nemulțumiți de aranjamentele hărții postbelice pe fundul destabilizării accentuate a balanței de putere continentale. în al treilea rând, noua geografie teritori- ală stabilită prin ordinea versailleză asigura condițiile realizării unei organizări și pregătiri operaționale mult mai eficiente a teritoriului. Terenul propice permitea factorilor de decizie militari să beneficieze de un spațiu mult mai mare de mișcare în gândirea și executarea pla- nurilor de operații care să implice executarea unor acțiuni de manevră pe diferite direcții de interior, realizarea adâncimii strategice necesară creșterii capacității de apărare, con- struirea unui sistem de apărare consolidat, desfășurarea trupelor și mobilizarea unor re- surse semnificative. în ciuda acestor câștiguri strategice evi- dente, noua postură geopolitică a României nu era lipsită de riscuri majore. După cum am menționat deja, cu deosebire importantă era ------------■ Revista de istorie militară ■-------- apariția în imediata vecinătate a unor state cu o poziție asumat revizionistă la adresa Româ- niei: Rusia în est, Ungaria în vest și Bulgaria în sud4. Cu alte cuvinte, două treimi din frontie- rele naționale se aflau expuse unor potențiale amenințări generând presiuni deosebit de mari pentru decidenții militari. Chiar dacă în cazul Ungariei și Bulgariei, raportul de forțe era în favoarea României, intențiile ostile ale celor doi actori vecini au devenit, în anii care au urmat, o provocare reală pentru strate- gii militari, generând inevitabile dificultăți în eforturile de planificare operațională. Impor- tant de menționat că cele trei potențiale axe de amenințare se aflau localizate pe direcții sepa- rate, cu particularități distincte, erau lipsite de o continuitate operațională, fiecare generând constrângeri specifice5. Era cu atât mai grav faptul că România se putea afla în situația de a face față unui atac pe oricare dintre cele trei direcții, separat sau în diverse combinații, cre- ând o ecuație militar-strategică dificil de gesti- onat de factorii de decizie militari. Această ar- hitectură suprapusă și variabilă a amenințării pe axe multiple est-vest-sud a constituit ceea ce a fost denumit în epocă „Problemul strate- gic românesc”. Formularea reflecta dificultățile militar-operaționale ale țării de a asigura un construct de apărare capabil să acopere toate cele trei posibile direcții de amenințare având în vedere potențialul militar și resursele de apărare disponibile. Obiectivul fundamental care a definit poli- tica de securitate și apărare a României în pe- rioada interbelică a fost apărarea frontierelor care a inclus, implicit, și prevenirea oricăror acțiuni agresive din partea statelor revizionis- te vecine. La nivel decizional politic a devenit repede evident că realizarea acestui obiectiv depindea, într-o măsură semnificativă, de di- namica sistemului internațional și de modul în care evolua ecuația de putere regională. Pentru a găsi o soluție dilemei „problemu- lui strategic românesc” cu care se confrunta, Bucureștii au optat pentru o abordare axată pe două coordonate: pe de o parte, a accele- rat eforturilor în vederea creșterii capacității naționale de apărare - dimensiunea națională -, iar pe de altă parte, s-a angajat în constru- irea unui sistem cât mai extins de alianțe cu statele pro-status-quo vecine - dimensiunea regională. Aceasta din urmă s-a concretizat prin semnarea tratatului de alianță militară cu Polonia (3 martie 1921) care prevedea sprijinul reciproc în cazul unei agresiuni neprovocate din partea Rusiei/URSS - așadar asigurarea Alianța Țara Batalioane Baterii Escadroane Escadrile (10) Observații 21 | MICA ÎNȚELEGERE ROMÂNIA 140 200 40 20 Total -356 batalioane -486 baterii -92 escadroane -43 escadrile CEHOSLOVACIA 84 86 20 7 JUGOSLAVIA 132 200 32 16 ÎNȚELEGERE BALCANICĂ (varianta în patru) ROMÂNIA 120 150 24 10 Total -435 batalioane -540 baterii -88 escadroane -36.5 escadrile GRECIA 75 90 16 6,5 JUGOSLAVIA 120 150 24 10 TURCIA 120 150 24 10 ALIANȚA ROMÂN O- POLONĂ ROMÂNIA 153 221 48 20 Total -306 batalioane -442 baterii -96 escadroane -40 escadrile POLONIA 153 221 48 20 Contribuțiile naționale la apărarea comună ■ Revista de istorie militară ■ graniței estice6; crearea Micii înțelegeri în 1921 împreună cu Iugoslavia și Cehoslovacia prin care se asigura securitatea graniței vestice împotriva Ungariei; crearea înțelegerii Balca- nice în 1934 împreună cu Iugoslavia, Turcia și Grecia care avea în vedere protejarea graniței sudice cu Bulgaria7. Aceste două coordonate de acțiune au fost dublate printr-o strategie de aliniere cu marile puteri occidentale, Franța și Marea Britanie, statele garant ale noii ordinii sistemice post-război. Atât Londra, cât și, mai ales, Parisul și-au asumat, ca linie directoare, promovarea și protejarea noilor aranjamente de securitate ceea ce, implicit, viza și securi- zarea posturii de securitate a României. Sub umbrela de securitate a Franței, România a de- venit unul din artizanii creării sistemului regi- onal de securitate girat de Paris în Europa Cen- trală promovând activ principiile securității colective și susținând eforturile de prezervare a status-quo-ului teritorial versaillez conside- rat pilon central în securizarea arhitecturii de apărare a țării8. Aceste construcții regionale aveau să in- fluențeze în mod profund gândirea militară a decidenților români constituind elemente fun- damentale în procesul de elaborare a concep- telor de planificare militară și operaționale ale armatei. Conceptualizarea doctrinei de apărare - cadru de organizare a armatei Doctrina de apărare națională a României după război a fost gândită pentru a răspunde imperativelor și nevoilor de apărare și securi- tate ale țării având în vedere schimbările gene- rate de noua configurație teritorială, realitățile militar-strategice, potențialul militar, dar și impreictibilitatea crescândă a dinamicilor ge- opolitice post-război. Un element fundamental al gândirii doc- trinare românești în perioada postbelică a vi- zat caracterul politicii de apărare a țării care a fost una eminamente defensivă, de apărare a status-quo-ului teritorial și de respingere a oricăror acțiuni revizionist-agresive. în con- secință, unica opțiune luată în calcul de stra- tegii militari a fost cea a unui război defensiv pentru apărarea intereselor fundamentale ale țării, independenței, suveranității și integrității teritoriale9. Era, așadar, exclusă cu desăvârșire ideea unui război agresiv împotriva vreunei țări, precum și folosirea forței sau amenințării cu forța în relațiile internaționale. Ca rezultat, întregul sistem de apărare național și planifi- carea strategică au fost ajustate pentru a răs- punde acestui obiectiv. Caracterul defensiv al politicii militare a României a definit întregul sistem de apărare național și a determinat structura și dimensiunea forțelor armate, con- ceptualizările doctrinare, precum și organiza- rea de ansamblu a armatei. Constituția din 1923, prin capitolul Des- pre puterea armată, a reprezentat documen- tul cadru care a fundamentat principalele coordonate ale politicii militare a Români- ei, structura generală a forțelor armate, pre- cum și responsabilitățile militare și obligațiile cetățenilor. Subliniind caracterul strict defensiv al politicii de apărare a țării, Constituția a intro- dus, pentru prima dată, conceptul de „națiune armată” respectiv realizarea obiectivului de apărare a țării prin efortul generalizat al întregii națiuni10. Preluând modelul francez, concepția națiunii armate a căpătat proeminență crescu- tă în calculele decidenților militari, pornindu- se de la asumpția că războiul nu va mai putea fi dus exclusiv de armată, ci va angrena totalitatea mijloacelor și resurselor unei națiuni. Cu alte cuvinte, viitorul război va fi unul total, iar pen- tru obținerea victoriei toți cetățenii țării trebuie să fie capabili să-și îndeplinească obligațiile și responsabilitățile față de apărarea țării. Această convingere, influențată în mod semnificativ de gândirea militară franceză, va fi în final adopta- tă ca paradigmă de acțiune la nivelul construc- tului doctrinar românesc. De altfel, încă din 1920, Statul Major a emis o serie de directive care prevedeau că arma- ta trebuie să fie capabilă să execute un război ofensiv în cazul unei agresiuni și pătrunderii forțelor inamicului pe teritoriul țării până la respingerea agresorului. După eliberarea te- ritoriului național, armata urma să revină la postura defensivă. Adoptarea doctrinei mili- tare franceze a generat o serie de obiecții din partea unor teoreticieni militari (vezi Mircea Tomescu) care considerau că este nevoie de o doctrină națională care să reflecte condițiile și realitățile strategice specifice ale țării11. în 1924, Statul Major a decis, prin raportul nr. 25, să adopte „modelul doctrinar francez, adaptat, însă, condițiilor specifice”12. La nivelul Marelui ------------■ Revista de istorie militară ■-------- ORGANIZAREA ARMATE! ROMÂNE DUPĂ LEGEA DIN 23 IUNIE 1924 Organizarea Armatei Române după legea din 23 iunie 1924 Stat Major, se constata deja, la mijlocul anilor ’20, nevoia de reajustare a conceptualizării pe model francez atrăgându-se atenția asupra faptului că postura strategică a României era diferită de cea a Franței lucru evident din ana- liza imperativelor operaționale: „Astfel, Franța are o singură frontieră amenințată - spre Ger- mania; această frontieră are în medie 500 km lungime [...] România are cel puțin trei fronti- ere amenințate, pe trei direcții divergente; lun- gimea frontierei amenințate este de 1500 km, fără frontieră maritimă; cei mai importanți adversari nu sunt dezarmați [...]”13. Conclu- zia firească era că România nu putea adopta măsuri similare cu cele ale aliatului francez în domeniul organizării armatei14. După 1929, s-a inițiat un proces de adaptare a reglementărilor doctrinare existente prin integrarea unor ele- mente în linia gândirii militare naționale care să reflecte nevoile, posibilitățile, obiectivele și interesele țării. Acest proces nu a generat, însă, o transformare radicală a concepțiilor doctri- nare, modelul francez rămânând cu deosebire influent pe întreaga perioadă interbelică. Prin- cipalele schimbări în organizarea armatei au fost introduse prin „Legea privind organizarea armatei” adoptată la 23 iunie 1924. Ca princi- pal obiectiv, se prevedea crearea unei armate ----■ Revista de istorie militară ■------------ numeroase bazată pe mari unități de infanterie având o capacitate ridicată de acțiune și capa- bile să fie dislocate pe principalele direcții de amenințare15. în consecință, s-a acordat prio- ritate asigurării încă din timp de pace a unui cadru organizatoric care să faciliteze o mobi- lizare rapidă a armatei și populației - în logica națiunii armate - în caz de război16. începând cu anii ’30, în linia acțiunilor de implementare a doctrinei „națiunii armate”, s-a inițiat un amplu plan de măsuri în vede- rea pregătirii populației și teritoriului pentru apărare, dezvoltarea industriei militare na- ționale, îmbunătățirea infrastructurii de trans- port necesară pentru transportul trupelor, măsuri economice și financiare specifice, etc. De asemenea, a fost implementat un plan de acțiuni în vederea pregătirii populației, au fost create programe de pregătire - grupe de cercetași, străjeri, apărarea pasivă, pregătirea pre-regimentară -, acestea fiind doar câteva exemple care arată preocuparea față de găsirea unor formule viabile care să asigure pregătirea populației pentru apărare, dar și creșterea dis- ciplinei, pregătirii fizice, a moralului și spiri- tului patriotic. în această direcție s-a încadrat și decretul nr. 1329 din 8 mai 1934 care viza re-introducerea pregătirii pre-militare pentru toți cetățenii români cu vârste cuprinse între --------------------------------------—I 23 |--- 18 și 20 de ani cu scopul „întăririi moralului și spiritului național prin cultivarea ordinii și disciplinei militare; dezvoltarea aptitudinilor fizice, dobândirea cunoștințelor militare de bază care să le permită să învețe mai bine și mai ușor procedurile de pregătire militară17. Cadrul legislativ privind organizarea armatei a fost dezvoltat ulterior în etape succesive. La 13 aprilie 1930 a fost adoptată Legea relativă la organizarea armatei, iar doi ani mai târziu, la 28 aprilie 1932 a fost adoptată legea asupra organizării națiunii și teritoriului pe timp de război. Documentul din 1932 a adus preci- zări suplimentare cu privire la întrebuințarea populației pentru apărarea națională și a intro- dus, deopotrivă, câteva măsuri inovative pe li- nia achiziției de echipament modern și creării de unități militare speciale suplimentare. Cu deosebire important a fost decizia înființării unei brigăzi de tancuri (incluzând 2-3 regi- mente) și introducerea unei unități de arma- ment motorizate în organica diviziilor de ca- valerie18. Acesta a fost un prim pas în procesul de creare a trupelor motorizate și mecanizate în cadrul armatei române. în aprilie 1933, Parlamentul a adoptat „Le- gea privitoare la organizarea națiunii și terito- riului pe timp de război”. Legea prevedea că: „organizarea națiunii și teritoriului în vreme de război are ca principal obiectiv folosirea tuturor resurselor necesare pentru asigura- rea apărării naționale”, așadar reconfirma- rea concepției de bază care a fundamentat gândirea doctrinară românească în perioada interbelică. Planificarea militară în fața provocărilor operațional-strategice Principala dilemă cu care s-au confruntat planificatorii militari a vizat găsirea celor mai eficiente strategii în baza cărora să fie orga- nizate forțele armate și asigurat necesarul de capabilități și resurse care să permită apăra- rea frontierelor vulnerabile, extinse pe un arc de 2000 de km, și, implicit, să facă față unor potențiali inamici pe trei teatre potențiale de conflict. în acest scop, teritoriul național a fost de- falcat operațional pe trei teatre de operații sau „fronturi” având ca principal obiectiv securiza- rea celor trei direcții strategice principale care ar fi putut pune o amenințare directă: Frontul ves- tic, Frontul Estic și Frontul Sudic. Acest tip de organizare pe trei fronturi principale a modelat Principalele teatre de operații și sectoarele de frontieră19 ■ Revista de istorie militară ■ deopotrivă organizarea militară a teritoriului național și structura organizatorică a armatei. Apariția noii axe a amenințării est-vest-sud a generat o schimbare importantă de paradig- mă la nivelul calculelor strategice ale Români- ei, ceea ce a determinat reorientarea dinspre regiunea balcanică - care a constituit princi- pala direcție strategică înainte de război - că- tre Europa Centrală și de Est. Documentele de planificare strategică ne permit să identificăm două principale faze de evoluție în dinamica constructului conceptual militar. Prima fază s-a desfășurat în perioada 1920-1935 având ca ax central direcția estică, Rusia Sovietică fiind considerată principala amenințare de securitate. Pentru a răspunde noii realități, la nivelul planificării strategice a fost elaborată, în 1925, „ipoteza Alexandru” care prevedea ca forțele principale să fie dislo- cate și concentrate astfel încât să acopere toate frontierele vulnerabile și să asigure o mobili- zare rapidă a forțelor pe timp de criză. Planifi- carea forțelor și capabilităților a reflectat ordi- nea de priorități în funcție de percepția asupra amenințării: pentru frontul estic au fost aloca- te 6 divizii de infanterie și 2 divizii de cavalerie; pentru frontul vestic: 3 divizii de infanterie și o brigadă de cavalerie; pentru frontul sudic: 3 di- vizii de infanterie și o brigadă de cavalerie. Este evident, având în vedere alocarea și distribuția forțelor, că frontiera de est era asumată ca fiind cea mai expusă unei potențiale amenințări. O schimbare de paradigmă s-a produs în- cepând cu jumătatea anilor ’30 prin reorienta- rea direcției de interes către frontiera vestică, o agresiune din partea Ungariei, cu sprijinul pro- babil al Germaniei, fiind asumată ca fiind prin- cipala sursă de amenințare. Această reașezare a priorităților a fost determinată de cursul di- namicilor internaționale, cu deosebire impor- tantă fiind decizia Franței de a încheia un pact de asistență mutuală cu URSS în 1935, acțiune impusă de nevoia de contracarare a creșterii exponențiale a provocării germane, după ve- nirea lui Hitler la putere. Cehoslovacia, aliat central al României în cadrul Micii înțelegeri, a urmat rapid calea franceză conducând la apariția axei Paris-Praga-Moscova. Pentru România era important să mențină o sinergie de acțiune cu aliații săi și să încerce o coordo- nare a agendelor strategice pentru a asigura ----■ Revista de istorie militară ■------------ coerența geopolitică necesară promovării inte- reselor comune de securitate. în acest sens, au fost întreprinse o serie de inițiative în vederea îmbunătățirii relațiilor cu URSS concretizate în 1934 prin restabilirea relațiilor diplomatice dintre cele două țări, deși relațiile bilaterale au continuat să fie afectate de tensiunile în jurul problemei Basarabiei20. în linia reașezărilor priorităților de poli- tică externă, începând cu anii 1933-1934, s-a produs o reorientare a concepției operaționale dinspre direcția estică către cea vestică cu im- pact direct asupra repoziționării forțelor și capabilităților. La 5 martie 1937, Consiliul Su- perior de Apărare a Țării a aprobat proiectul denumit „Organizarea permanentă defensivă a frontului de vest”, decizie care a stat la baza eforturilor de construire a unei rețele ample de fortificații de-a lungul întregii frontiere vestice. Deși au existat aceste revizuiri la nivelul conceptelor de planificare, strategii militari au menținut o atenție specială pe ambele direcții - estică și vestică -, aspect reliefat și de un ra- port al Statului Major din 23 iunie 1934 care recunoștea că principalele surse de amenințare sunt, în ordinea importanței - Rusia-Ungaria- Bulgaria, dar în ordinea urgenței Ungaria era pe primul loc, urmată de Rusia și Bulgaria21. în ambele cazuri, dimensiunea sudică era consi- derată ca fiind de importanță secundară, un atac din partea Bulgariei fiind considerat ca având probabilitate scăzută având în vedere disproporția de forțe între cele două țări. Mai mult, rolul strategic al Dunării și existența alianțelor militare regionale erau considerate ca factori suplimentari de descurajare împotri- va vecinului de la sud. Planificatorii militari au înțeles că deteri- orarea rapidă a condițiilor strategice ar putea lăsa România într-un vacuum militar, reali- tate care a forțat decidenții să gândească di- ferite ipoteze de acțiune. Planul operațional „A”, adoptat în 1935, a inclus diferite scenarii de agresiune: „Traian” - desfășurarea forțelor pentru a acoperi toate frontierele; „Mircea” - principalele forțe urmau să fie direcționale către est; „Mihai” - grosul forțelor desfășurat către vest; „Rareș” - principalele forțe orien- tate către sud22. Această succesiune de sce- narii demonstrează, în fapt, complexitatea configurației militar-strategice a României care ----------------------------------------1 25 |--- a făcut extrem de dificilă găsirea variantelor cele mai viabile pentru asigurare proporțională a resurselor, forțelor și capabilităților pentru acoperirea unui front extins și diversificat de potențiale amenințări. Rapiditatea deteriorării mediului geopolitic internațional și creșterea nesiguranței strategice au pus o presiune per- manentă asupra decidenților militari forțați să recurgă la adaptări și reevaluări ale calculelor strategice pentru a asigura, împreună cu aliații, o capacitate de apărare suficientă. La nivelul documentelor de planificare, nu a fost luată în considerare posibilitatea respin- gerii, prin forțe proprii, a unei potențiale agre- siuni din partea unei mari puteri, respectiv Germania sau URSS. Concepția strategică asu- ma faptul că România era capabilă să contraca- reze o agresiune dinspre vest sau sud, condiția fiind ca nicio mare putere să nu se angajeze militar alături de inamic. în același timp, se conștientiza clar la București că natura com- plexă a mediului strategic și vulnerabilitatea frontierelor ar putea pune România în situația de a desfășura operații de-a lungul unei axe ex- tinse de conflict pe două sau chiar trei direcții, inclusiv cu posibilitatea intervenției unei mari puteri în sprijinul Ungariei sau Bulgariei. în oricare dintre aceste ipoteze, războiul defen- siv a fost gândit ca parte a unui efort colectiv amplu cu angajarea aliaților regionali și a ma- rilor puteri occidentale aliate, al căror suport era considerat crucial pentru succesul unei operațiuni de respingere a agresorului. Por- nind de la această realitate, planificarea mi- litară a neglijat în mare măsură ipoteza unui război purtat de România exclusiv prin forțele proprii. Abia în 1939, după colapsul Poloniei, s-a luat în calcul o astfel de ipoteză pe direcția frontierei estice, fără a fi vreodată concretizată. Acordul de la Munchen din septembrie 1938 a generat o situație cu deosebire critică pentru România confruntată cu spectrul unei izolări strategice complete23. Mica înțelegere înceta, practic, să mai existe, cu complicita- tea Franței și Marii Britanii, eveniment care a modificat radical fundamentele de securi- tate și apărare construite pe parcursul celor două decenii care au urmat Marelui Război. Siguranța graniței vestice-cehoslovace era în- locuită cu amenințarea directă germano-unga- ră, România rămânând captivă între cele două ----1 26 |-------------------------------------- forțe hegemonice - Germania Nazistă și URSS - pe întreaga axă est-vest. încheierea acordului Ribbentrop-Molotov din august 1939 a forțat Statul Major să revizuiască conceptul de planifi- care operațională astfel încât centrul de greutate al apărării a fost redirecționat către granița esti- că, ca direcție de dislocare a principalelor forțe și capabilități. Concomitent, au fost luate măsuri de fortificare a aliniamentului estic cu accent pe linia defensivă Focșani-Nămoloasa-Galați. în preajma declanșării celui de-al Doilea Război Mondial, un studiu elaborat de Statul Major denumit „Studiul asupra problemului militar actual al României” concluziona urmă- toarele: „Cu totalul forțelor de care dispune, România nu și-ar putea propune să încerce o rezistență pe vastul cerc de 2000 de km for- mat de frontierele ei atacate”24. în realitate, Pactul Ribbentrop-Molotov din august 1939 și prăbușirea Franței în iunie 1940 au lăsat Ro- mânia fără nicio opțiune strategică și milita- ră. Sistemul de apărare construit de România după 1918 - bazat pe crearea unei puternice rețele de alianțe și asigurările umbrelei de se- curitatea a Franței - s-a dezintegrat rapid. Ni- ciunul dintre planurile operaționale dezvoltate în perioada interbelică nu au luat în calcul ipo- teza în care România va fi lăsată singură să se confrunte cu amenințări existențiale simultane pe toate direcțiile și exact aceasta a fost reali- tatea căreia armata a trebuit să-i facă față în vara lui 1940. Concluzii Fără a exclude în totalitate responsabili- tatea factorului militar în tragicul deznodă- mânt din iunie-septembrie 1940, este evident că provocările militar-strategice au fost de așa natură că nu puteau fi gestionate exclusiv prin folosirea instrumentului militar. încă de la început, noua configurație teri- torială post-război a generat o situație critică - „Problemul strategic românesc” - pentru decidenții militari aflați în situația de a se con- frunta cu potențiale frontiere vulnerabile pe trei direcții strategice: Rusia în est, Ungaria în vest și Bulgaria în sud. Era evident că România nu dispunea de potențialul de putere necesar pentru a asigura apărarea frontierelor pe o axă atât de vastă în cazul unui atac simultan din partea vecinilor revizioniști. -----------■ Revista de istorie militară ■--- Nu este mai puțin adevărat că, în ciuda unor eforturi de parcurs, progresele pe linia pregă- tirii armatei pentru război au fost mai degrabă modeste. Deficiențele în înzestrarea cu arma- ment și tehnică de luptă, lipsa infrastructurii necesare pentru mobilitatea trupelor și trans- portul echipamentelor, carențele în achizițiile de capabilități și tehnologii moderne au afectat grav forța combativă a armatei române și au redus considerabil capacitatea reală de asigu- rare a capacității de apărare a țării. Industria de apărare națională nu a reușit să ofere decât o contribuție limitată, resursele alocate fiind insuficiente pentru construirea unui potențial real de apărare. Deficiențele pe linia înzestrării și lipsurile majore la nivelul pregătirii armatei pentru război, nu reprezintă, însă, un factor explicativ definitoriu în ansamblul ecuației dramei din vara lui 1940. Este elocvent modul în care atașatul militar al SUA la București, J.T. Ratay, informa Washington-ul, la sfârșitul lui septembrie 1939, despre situația reală din România: „Cred în mod cert că unitățile meca- nizate și motorizate ale armatei germane - ju- decând după performanțele lor în Polonia - ar putea ajunge la București, de la frontiera ro- mâno-polonă, în aproximativ patru zile, chiar împotriva rezistenței românilor”25. Planificatorii militari au înțeles corect di- lema strategică majoră a țării. Soluția a fost de a adopta o strategie axată pe identificarea direcțiilor prioritare de acțiune și securizarea principalelor linii de vulnerabilitate prin con- solidarea aliniamentelor de apărare, creșterea capacități de dislocare a forțelor și construi- rea unei centuri vaste de fortificații de-a lun- gul frontierelor. Acestor măsuri se adăugau aranjamentele militare și de securitate regio- nale la care România era parte, care includeau convenții militare prin care se stabileau planu- rile de cooperare și coordonare a operațiunilor militare la nivel aliat în cazul apariției unei situații de agresiune militară. Mai mult, alianța specială cu Franța era menită să asigure un scut de descurajare credibil împotriva unei potențiale acțiuni revizioniste. Concepția de ansamblu a pregătirii pentru apărare inte- gra, ca element central, angajarea militară a aliaților ca parte a unui efort colectiv de respin- gere a agresiunii. Dezintegrarea rapidă a siste- mului regional de alianțe în anii 1938-1939 și ----■ Revista de istorie militară ■-------------- prăbușirea neașteptată a Franței în iunie 1940 au fost lovitura finală care a zdruncinat din te- melii întregul construct de apărare conceput de planificatorii militari români. Așadar, în ce măsură eșecul din 1940 a fost rezultatul unor concepte doctrinare inadecva- te sau a unei organizări militare insuficiente? A fost o greșeală sau o lipsă de viziune din par- tea planificatorilor militari care nu au înțeles marile schimbări în tipologia de purtare a răz- boiului, rămânând blocați într-un mod de gân- dire învechit și neadaptat vremurilor în schim- bare? Ar fi putut România să facă mai mult sau să performeze mai bine pentru a preveni colapsul teritorial? într-o perspectivă generală, având în vedere postura strategică cu deosebi- re complicată a țării, înconjurată de potențiali agresori pe o axă extrem de vastă est-vest- sud, soluția gestionării apărări țării nu putea fi încadrată într-o paradigmă exclusiv militară. România nu putea, cu resurse proprii, să facă față unui asemenea complex de amenințări pe direcții multiple și suprapuse de surse de agresiune, în lipsa unui sprijin aliat consistent. Firește că au fost multe greșeli și decizii politi- ce controversate de-a lungul celor două decade de pace post-război care au lăsat armata într-o stare de slăbiciune și nepregătită să facă față marilor încercări care aveau să vină. Dar, în mod realist, România nu putea să-și realizeze obiectivul existențial de securizare a frontie- relor doar prin instrumentalizarea mijloacelor militare. Acțiunea diplomatică, politica exter- nă inteligentă și gândirea strategică dinamică sunt vectori definitorii în construirea unui ca- dru propice necesar asigurării capacității de apărare a țării. NOTE 1 Adrian Cioroianu, „Vara 1940 - o umilire națională (ce spune ea despre viitorul României)” în Revista de Istorie Militară, nr. 1-2/2020, p. 1. 2 Istoria Militară a Poporului Român, voi. VI, Evoluția sistemului militar național în anii 1919- 1944, Editura Militară, București, 1989, p. 14. 3 Petre Otu, „Evoluția reformei de la un război la altul (1919-1939). Experiența Primului Război Mondial și procesul de reformă pe plan European” în Reforma Militară și Societatea în România (1878- 2008), ed. Petre Otu, București, Editura Militară, 2009, p. 152. | 27 [ 4 Mihai Retegan, în balanța forțelor, București, 1997; Mihail Orzeață (coord), Statul Major General 18S9-2004. Istorie și transformare, Centrul Tehnic- Editorial al Armatei, București, 2004. 5 AL Gh. Savu, „Modelul războiului de apărare preconizat în politica militară românească în peri- oada interbelică” în Armata și Societatea româneas- că, ed. Al. Gh. Savu, București, Editura Militară, 1980, p. 123. 6 Florin Anghel, Construirea Sistemului „Cor- don Sanitaire”. Relații Româno-Polone 1919-1926, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2008; Florin Anghel, Nicolae Mareș, Dumitru Preda, România- Polonia: Relații Diplomatice, Voi. 1,1918-1939, Edi- tura Univers Enciclopedic, București, 2003. 7 Eliza Campus, Din politica externă a Români- ei, 1913-1947, București, 1980. 8 Maria Georgescu, România, Franța și securita- tea europeană în anii '20. Speranțe și iluzii, Editura Militară, București, 2004. 9 Al. Gh. Savu, „Modelul războiului de apărare preconizat în politica militară românească în peri- oada interbelică” în Armata și Societatea româneas- că, ed. Al. Gh. Savu, București, Editura Militară, 1980, p. 122. 10 Constituția Regatului României din 28 martie 1923, Monitorul Oficial nr. 282 din 29 martie 1923. 11 Petre Otu (coord.), Reforma militară și soci- etatea în România (1878-2008). Relaționări ex- terne și determinări naționale, Editura Militară, București, 2009, p.168. 12 Petre Otu, „Evoluția reformei de la un război la altul (1919-1939)”, în Petre Otu (coord.), Reforma militară și societatea în România (1878-2008), Edi- tura Militară, București, 162-163. 13 Maior Radu Dinulescu, Armata modernă, Craiova, Editura Ramuri, f.a. 14 Ibidem. 15 Petre Otu, „Evoluția reformei de la un război la altul (1919-1939)", p. 162. 16 Istoria Militară a Poporului Român, Voi. VI, Evoluția sistemului militar național în anii 1919- 1944, Editura Militară, București, 1989,139-141. 17 Timpul alocat pentru pregătire era de 40-50 de ședințe de pregătire în fiecare an la care se adău- gau 4-7 zile de concentrare în fiecare an. 18 Istoria Militară a Poporului Român, Voi. VI, pp. 142-143. 19 Colonel Dr. Petre Otu, „Dimensiuni și caracte- ristici ale strategiei militare românești (1919-1939)” în Strategia militară în epoca modernă, coord. Valentin Arsene, București, Nummus, 1999, p. 94. 20 Rusia/URSS nu a recunoscut niciodată decizi- ile Conferinței de Pace de la Paris, refuzând, așadar, să recunoască unificarea Basarabiei cu România. Granița dintre România și URSS a devenit un su- biect amplu de dispută legală între cele două țări ge- nerând tensiuni permanente care au grevat asupra întregului complex relațional bilateral în perioada interbelică. Refuzul URSS de a recunoaște frontiera estică a României a devenit sursa unei amenințări constante la adresa securității naționale pe întreaga perioadă interbelică. 21 Arhivele Naționale Istorice Centrale (ANIC), Fond Președinția Consiliului de Miniștri, Dosar 24/1934, ff. 1-2 in loan Talpeș, „Măsuri și acțiuni di- plomatice și militare în vederea întăririi capacității de apărare a țării în fața creșterii pericolelor hitle- rist și revizionist (1934-1937) în Din istoria milita- ră a poporului român, București, Editura Militară, 1980, p. 114; ANIC, Fond 948, Dosar 437, f. 547, Ibid, p. 117. 22 Petre Otu (coord), op.cit., 2009, p. 155. 23 Viorica Moisuc, Premisele izolării politice a României 1919-1940, Humanitas, București, 1991. 24 Arhiva Ministerului Apărării Naționale, fond 948 RS, Secția 3 operații, dosar 1706, f. 327 în Al. Gh. Savu, op.cit, 120. 25 Apud Colonel dr. Dan Prisăcaru, „Aspecte privind înzestrarea armatei României în anii 1935- 1940. Radiografia unor măsuri întârziate” https:// www.rumaniamilitary.ro/aspecte-privind-inzestra- rea-armatei-romaniei -in-anii-1935-1940-radiogra- fia-unor-masuri-intarziate-2, 29 iunie 2017, accesat la 15.10. 2020. ■] 28 |-----------------------------------------------■ Revista de istorie militară ■ Dosar - Arhitectura militară a României întregite (1919-1940) MARELE STAT MAJOR ROMÂN ÎN PERIOADA INTERBELICĂ ION GIURCĂ * Abstract For the most part, the spring cf1920 marked the end cf the actions cf the Romanian army for the difence cf the territory cf Greater Romaniafollowing the decisionsfrom Chișinău, Cher- nivtsi and Alba lulia, but the insecurity at the eastern border required the forces deployed between Prut and Dniester to remain on high alert up until May 1921. In the early 1920s, the threats Romania had to face came in theform cf the revisionistpolicies openly promoted by the USSR, Hungary and Bulgaria, which were countered with the creation cf a system cf alliances with the neighboring States, which complemented the existing alliance with France. This sense cf security, which, in hindsight, proved short-lived, translated in decreased attention granted to the needs cf the army. The 1930s, however, brought dramatic changes with the rise cf the Nazi party in Germany. Naturally, all these shfts nflected on the Romanian General Stcff which was shaped according to the perceptions cf the Romanian decision-makers at any given moment cf the interwar period. Keywords: Romanian General Sicff, Romanian army, interwar period, France, Germany, World War II Primăvara anului 1920 a marcat, în linii generale, sfârșitul acțiunilor armatei române pentru apărarea teritoriului României întregi- te în urma deciziilor de la Chișinău, Cernăuți și Alba lulia, deși insecuritatea la frontiera de est a impus ca structurile aflate între Prut și Nistru să fie menținute în stare de război până în mai 1921. Evoluția situației geopolitice și ge- ostrategice în această parte a Europei, în con- textul când statele învinse în război, având la conducere forțe de extremă dreaptă și stângă, promovau un revizionism nedisimulat, starea de insecuritate a României era conștientizată de către factorii de decizie politică și militară, iar măsurile de apărare și-au găsit concretiza- rea în pregătirea populației, economiei și teri- toriului în conformitatea cu legislația elaborată. Armata, cu structurile sale de conducere și execuție, la nivel strategic și tactic, era orga- nismul cu responsabilități clare, concrete, în domeniul apărării țării în cadrul unui sistem de alianțe bi și multilateral, concretizat în con- ceptul de „Securitate colectivă”, a cărui viabi- litate s-a dovedit un eșec, în condițiile în care * Prof. univ. dr., Universitatea Națională de Apărare „Carol I” Comisia Română de Istorie Militară. ■ Revista de istorie militară ■ ] 29 |- marile puteri economice și militare ale vremii au promovat cu succes o politică pentru de- structurarea acestora, în principal pe căi po- litice și diplomatice agresive, care au inclus și amenințarea cu intervenția militară. Problema cea mai grea, cu efecte în plan intern și extern, a rămas cea a amenințărilor la adresa integrității teritoriale a României, pe fondul politicii revizioniste pe care URSS, Ungaria și Bulgaria au promovat-o fățiș înce- pând cu anul 1920. în acele condiții, factorii de decizie politică și militară de la București au căutat căile și modalitățile de contracarare a revizionismului, de înlăturare a pericolelor și amenințărilor la adresa securității și apărării țării prin promovarea și concretizarea concep- tului teoretic și acționai al securității colective. Soluția găsită imediat, considerată nece- sară și eficientă imediat după război, a fost realizarea unui sistem de alianțe cu state ve- cine, asupra cărora planau aceleași pericole și amenințări. La 3 martie 1921 la București a fost încheiată „Convenția de alianță defensivă” între România și Polonia1, urmată de semnarea la 26 martie 1929 a unui „Tratat de garanție”, problemele cooperării militare regăsindu- se în „Convenția Tehnică” Un nou „Tratat de garanție” între cele două state a fost parafat la 15 ianuarie 1931, urmat de semnarea, la 30 iu- nie, a „Angajamentului tehnic româno-polon” în pofida angajamentelor asumate de către părțile semnatare, relațiile militare au intrat într-o perioadă nefastă, activate în decem- brie 1936 după o vizită a generalului Nicolae Samsonovici la Varșovia. Alianța româno-polonă, în cadrul căreia Marele Stat Major român a avut o implicare consistentă și concretă, a fost departe de a răs- punde nevoilor de apărare ale celor două state în condițiile în care guvernul de la Varșovia a manifestat o atitudine reținută și uneori în dezacord cu prevederile documentelor juridi- ce încheiate între cele două state. La 23 aprilie 1921 România și Cehoslovacia au semnat „Convențiunea de alianță defensivă între Regatul României și Republica Cehoslo- vacia”, prin care cele două state se angajau ca în cazul unui atac neprovocat împotriva une- ia dintre părți, cealaltă parte să contribuie la apărarea celei atacate2. Două luni mai târziu, la 7 iunie 1921, la Belgrad a fost încheiată „Convenția de alianță defensivă dintre Româ- nia și Regatul sârbilor, croaților și slovenilor”, ---1 30 |---------------------------------- care prevedea obligația părților ca, în caz de atac neprovocat împotriva uneia dintre părțile contractante, cealaltă parte semnatară să con- tribuie la apărarea părții atacate3. Convențiile politice bilaterale între cele trei state au fost ur- mate de semnarea unor convenții militare, care au dat aspecte și elemente concrete relațiilor dintre state în domeniul securității și apărării. în concepția securității colective s-a înscris și încheierea la Ankara, la 9 februarie 1934, a „Pactului înțelegerii Balcanice”, semnat de miniștrii de externe ai României, Iugoslaviei, Greciei și Turciei, prin care statele semnatare se angajau să-și concentreze efortul pe mul- tiple planuri asupra măsurilor de luat față de eventualități care ar putea afecta interesele lor, de a nu întreprinde nici o acțiune politi- că față de orice altă țară balcanică nesemna- tară a Pactului, fără aviz mutual prealabil și a nu lua nicio obligație politică de orice altă țară balcanică fără consimțământul celorlalte părți contractante. Așa cum era de așteptat, în cele din urmă firesc, sistemul de alianțe realizat de către Ro- mânia, împreună cu țările menționate, a gene- rat reacția statelor revizioniste, care au urmărit și acționat pe diferite căi și mijloace pentru de- structurarea acestuia, lucru reușit în anii 1939 și 1940, fapt ce a determinat specialiștii din Marele Stat Major român să aprecieze, nu fără temei, că: „un învățământ sigur al evenimente- lor din ultimul timp este că valoarea alianțelor și angajamentelor politico-militare din timp de pace este foarte relativă”4. Cadrul legislativ al organizării și funcționării Marelui Stat Major în anul 1919 au fost adoptate unele modifi- cări ale cadrului legislativ privind funcționarea Ministerului de Război, în contextul situației politice și militare a României din acea perioa- dă, care au vizat o nouă structură a sistemului militar românesc. Noua configurație teritorială, fizică, econo- mică, demografică și socială a României, după realizarea Marii Uniri, a impus elaborarea ca- drului legislativ care să răspundă complexelor cerințe interne și internaționale. Constituția României, adoptată în anul 1923, includea și capitolul „Despre puterea armată”, fapt ce a im- pus structurilor cu responsabilități în domeniul apărării țării să elaboreze acte normative care au vizat reglementarea organizării armatei, -----------■ Revista de istorie militară ■---- structurilor de conducere și execuție, înzestra- rea, pregătirea și conducerea acesteia la pace și război. în acord cu prevederile Constituției, la 24 iunie 1924 a fost adoptată „Legea relativă la organizarea armatei” care a prevăzut că „regele este capul puterii armatei. în timp de război re- gele poate delega comandamentul de căpetenie unui general”5. Prin „Legea pentru organiza- rea ministerelor” promulgată la 29 iulie 1929, în perioada regenței lui Mihai I, s-a înființat Ministerul Armatei având în atribuțiunea sa „pregătirea tuturor lucrărilor și înzestrarea armatei cu toate mijloacele necesare apărării naționale; el are conducerea, administrarea și controlul întregii armate”6. Conform acelei legi, Marele Stat Major al Armatei era conside- rat organ de conducere superioară, de coman- dament și pregătire, care avea ca atribuțiuni: organizarea, instrucția și mobilizarea armatei; culegerea informațiilor asupra forțelor mili- tare a diferitelor armate; pregătirea planuri- lor de război; punerea la curent a inspectori- lor de armată cu operațiile probabile; studiul transporturilor forțelor militare; îndrumarea învățământului în Școala Superioară de Răz- boi; pregătirea și controlul activității ofițerilor de stat major, coordonarea învățământului în toate instituțiile de învățământ militar; întoc- mirea istoricului campaniilor; administrarea fondurilor ce-i sunt afectate7. Legea prevedea, de asemenea, că „Marele Stat Major al armatei are ca împărțire: organizarea, în formațiuni și contra-informațiuni, operații, servicii, instruc- ție, transporturi, istorie, adjutantură”8, având în subordine nemijlocită Școala Superioară de Război, Serviciul geografic al Armatei, educa- ția fizică și preregimentară, pregătirea militară în școlile politehnice și de arhitectură, Muzeul Militar, un divizion tren, Secretariatul Consi- liului Superior al Apărării Țării. La 30 aprilie 1930, a fost adoptată „Legea relativă la organi- zarea armatei”, care a prevăzut că regele era ca- pul puterii armatei, iar ministrul armatei avea în atribuție administrația, conducerea, justiția, disciplina și înzestrarea armatei, conducerea fiind exercitată prin Marele Stat Major, ajutat de către inspectorii generali de armată. Spre deosebire de Legea pentru organi- zarea ministerelor din 29 iulie 1929, în care erau stabilite atribuțiunile Marelui Stat Ma- jor, legea din anul 1930 a prevăzut atribuțiile șefului acestei structuri: stabilirea concepției și coordonarea dezvoltării și pregătirii forțelor ----■ Revista de istorie militară ■------------- armatei de uscat, a marinei și a aeronauticii; instrucția în armată, asigurarea prin diferite constatări de buna aplicare a directivelor de instrucție date de Marele Stat Major; con- ducerea învățământului în toate instituțiile de învățământ militar, îndrumarea învăță- mântului în Școala Superioară de Război și la Cursul de Comandament; pregătirea și con- trolul ofițerilor de stat major; încadrarea ar- matei cu ofițeri generali, precum și mutările ofițerilor superiori și inferiori dintr-un corp de armată într-altul; împreună cu șefii ierar- hici, se asigură de capacitatea și aptitudinile coloneilor indicați pentru gradul de general și a generalilor cărora li s-ar putea încredința o comandă superioară; organizarea, mobiliza- rea armatei și studiul transporturilor forțelor militare; informațiuni asupra forțelor militare ale diferitelor armate; întocmirea istoricului campaniilor; pregătirea planurilor de război, punerea la curent a inspectorilor generali de armată, la timpul oportun, cu operațiunile probabile; călătoriile strategice și tactice, îm- preună cu generalii de la marile comandamen- te; administrarea fondurilor ce-i sunt afectate. Atribuțiile șefului Marelui Stat Major erau în acord cu cele stabilite acestei structuri de con- ducere prin „Legea pentru organizarea minis- terelor” adoptată în anul 1929. La 28 aprilie 1932 a fost promulgată o „Lege relativă la modificarea Legii de organizare a armatei”9, care a prevăzut că Marele Stat Ma- jor „este organul prin care Ministerul Apără- rii Naționale dirijează, conduce și controlează pregătirea de război a armatei. Atribuțiile de detaliu ale Marelui Stat Major sunt prevăzute în Legea de Organizare a Ministerului Apărării Naționale”10. La 4 mai 1932, regele Carol al II-lea a promulgat „Legea relativă la stabilirea cadrelor și efectivelor armatei”11, în baza căreia au fost stabilite efectivele în ofițeri, subofițeri, trupă și animale necesare Marelui Stat Major, conside- rate ca minimumul pentru instrucția trupelor. La 31 mai, a fost promulgată de către regele Carol al II-lea „Legea pentru modificarea or- ganizării și funcționării Ministerului Apărării Naționale”12, care stabilea și atribuțiile Marelui Stat Major al Armatei: pregătirea de război a forțelor armatei de uscat, marinei și a aerona- uticii; organizarea și mobilizarea armatei; pre- gătirea mobilizării teritoriului și națiunii; ela- borarea legislației privind organizarea armatei; culegerea, analiza și valorificarea informațiilor ----------------------------------------1 31 I--- asupra forțelor militare a diferitelor armate și activitatea de contrainformații, pregătirea planurilor de război și punerea la curent a in- spectorilor generali de armată cu operațiunile probabile; studiul transporturilor forțelor mi- litare; instrucția în armată; elaborarea regula- mentelor generale și a celor tactice ale arme- lor; îndrumarea instrucției preregimentare și a pregătirii fizice în armată; conducerea și co- ordonarea învățământului în toate instituțiile de învățământ militar; îndrumarea și supra- vegherea învățământului în Școala Superioară de Război și la Cursul de Comandament; pre- gătirea și controlul activității ofițerilor de stat major de la statele majore și de la trupă; organi- zează și conduce călătoriile strategice și tactice cu generalii de la marile comandamente; asigu- rarea pregătirii și constatarea capacității și ap- titudinile coloneilor și generalilor prevăzuți a fi numiți la comanda brigăzii, diviziei și corpului de armată; făcea propuneri privind încadrarea armatei cu ofițeri superiori și generali; întocmi- rea istoricului campaniilor militare naționale; administrarea fondurilor repartizate. Legea a prevăzut că Marele Stat Major al Armatei trebuia să aibă ca subdiviziuni: orga- nizarea și mobilizarea; informații și contrain- formații; operații, servicii, instrucție, trans- porturi; istoric și adjutantură. Conform noului cadru legislativ, Marelui Stat Major al Arma- tei i se subordona: secretariatul Consiliului Superior al Apărării Țării, Școala Superioară de Război, Institutul Geografic Militar, Secția pregătirii militare în Școlile Politehnice, Mu- zeul Militar și Divizionul Trupei Marelui Stat Major, pe lângă această structură funcționând și Comitetul Consultativ al Marelui Stat Major, Comitetul Materialelor de Război și Comitetul învățământului Militar. Legea de organizare și funcționare a Mi- nisterului Apărării Naționale din 31 mai 1932 a avut o existență scurtă, fiind modificată un an mai târziu, la 21 aprilie 1933, când a fost promulgată „Legea de modificarea legii pen- tru modificarea organizării și funcționării Ministerului Apărării Naționale”13, care a pre- văzut trei noi atribuțiuni Marelui Stat Major: „stabilește nevoile de dotare precum și carac- teristicile principale ale materialelor de război, luând avizul Comitetului materialelor de răz- boi; face propuneri Ministerului pentru com- pletarea dotației armatei cu materiale de răz- ----1 32 |------------------------------------ boi; stabilește repartiția materialelor de război noi recepționate”14. în contextul evenimentelor grave determi- nate de declanșarea celui de al Doilea Război Mondial, în octombrie a fost emis Decretul- lege pentru „Organizarea și funcționarea Mi- nisterului Apărării Naționale”15, care confir- ma Marele Stat Major ca organ de conducere superioară în cadrul Ministerului Apărării Naționale, prezența șefului Marelui Stat Ma- jor în cadrul Consiliului Superior al Armatei și atribuțiile acestei structuri: studiul și pregăti- rea planurilor de război; organizarea și pregă- tirea mobilizării armatei, națiunii și teritoriului țării, studiul și elaborarea proiectelor de legi în acest sens; stabilirea nevoilor pentru trupele de uscat, aer și marina; caracteristicile esențiale ale materialului de război; supravegherea în- deplinirii de către Ministerul înzestrării Ar- matei a nevoilor de dotare a armatei; stabilirea repartiției materialelor de război; pregătirea și organizarea transporturilor militare în timp de pace și război, elaborarea propunerilor privind realizarea comunicațiilor, în conformitate cu nevoile de război; elaborarea studiilor și pro- punerilor în legătură cu îmbunătățirea și adap- tarea mijloacelor de transmisiuni necesităților de război; stabilirea concepției instrucției în armată și urmărirea aplicării acesteia; elabora- rea regulamentelor generale și urmărirea core- lației dintre acestea și regulamentele speciale elaborate de către inspectoratele generale de arme și servicii; pregătirea ofițerilor de stat major și controlul activității acestora; pregă- tirea, organizarea și executarea călătoriilor de instrucție cu generalii de la marile comanda- mente; conducerea, coordonarea și suprave- gherea, prin Direcția învățământului Militar Superior, a învățământului superior din arma- tă; îndrumarea instrucției premilitare, instruc- ției și educației tuturor formațiunilor subordo- nate nemijlocit Marelui Stat Major; procurarea informațiilor asupra armatelor și potențialului de război a diferitelor state; organizarea și con- ducerea activităților și acțiunilor contrainfor- mative; administrarea fondurilor alocate. Legea prevedea că organizarea Marelui Stat Major se stabilea prin „legiuiri și dispozițiuni speciale” Cadrul legislativ în domeniul apărării, ela- borat până în februarie 1938, a beneficiat de amplă dezbatere de idei, în care lupta politică s-a manifestat din plin, iar începând din fe- ------------■ Revista de istorie militară ■-------- bruarie 1938, întreaga concepție și construcție a cadrului legislativ în domeniul apărării a fost centrată pe supremația puterii regelui Carol al II-lea, ale cărei efecte au fost, în cursul anului 1940, dezastruoase pentru țară și armata sa. Organizarea Marelui Stat Major. Atribuții ale structurilor subordonate Anul 1920 a marcat începutul unei noi perioade în existența Marelui Stat Major sub aspectul organizării atribuțiilor secțiilor și bi- rourilor, naturii problemelor majore de solu- ționat și a stilului de lucru. Structura Mare- lui Stat Major stabilită prin Decretul-Lege nr. 1579 din 1 mai 1919 s-a menținut în anii 1920-1922, schimbări producându-se în inte- riorul secțiilor și birourilor prin subordona- rea acestora unor subșefi de stat major, care aveau în coordonare câte o diviziune (Anexa nr. 1). Ineditul organizării Marelui Stat Major l-a constituit încadrarea tuturor diviziunilor secțiilor și birourilor cu personalul necesar, re- zultat al desființării Marelui Cartier General, cât și al distribuirii personalului pe noi funcții în cadrul structurilor Ministerului de Război, inspectoratelor de armată, cât și la comanda unităților și marilor unități în conformitate cu prevederile legale în vigoare. în fruntea Marelui Stat Major s-a aflat în continuare generalul de corp de armată Constantin Cristescu, care poate fi considerat ctitorul acestei structuri a României întregi- te, la ale cărei organizare și imprimare a unei direcții de acțiune a avut un rol incontestabil. Subșefi ai Marelui Stat Major au fost numiți în ordinea diviziunilor pe care le aveau în subor- dine, generalii de brigadă: Alexandru Gorski, Nicolae Samsonovici și Mihail lonescu, toți cu o ascensiune rapidă în ierarhia militară, în con- textul unor prestații foarte bune în perioada războiului, în funcțiile pe care le-au îndeplinit. încadrarea secțiilor și birourilor s-a rea- lizat cu ofițeri superiori bine pregătiți, unii promovați în funcție din cadrul Marelui Stat Major, alții fiind mutați de la comanda unor unități sau subunități, din statele majore de corp de armată și divizie. Importanța cuvenită a fost acordată Secției V irformații, încadrată cu un personal relativ numeros și bine selecționat în urma rezulta- telor activității anterioare dar și al nevoilor curente, de punere în aplicare a prevederilor tratatelor de pace semnate în anii 1919 și 1920, ----■ Revista de istorie militară ■----------- cât și din perspectiva sistemului de alianțe care se dorea a fi realizat. Prin urmare, diplomației militare i s-a acordat atenția cuvenită, astfel că atașații militari, încadrați la Biroul 1 ir,formații directe, aveau de îndeplinit misiuni importan- te în acea perioadă la Paris, Bruxelles, Viena, Berlin, Belgrad, Londra, Varșovia, Budapesta, Sofia, Constantinopol, Roma, Praga, Atena, Washington și Tokio16, în acord cu atribuțiile generale stabilite, cât și sarcinile speciale transmise pe căi diplomatice. Atenția cuvenită s-a acordat în anul 1920 organizării Secției VI Istoric, căreia i s-a stabi- lit sarcina „de a scrie istoria războiului purtat de vechiul regat pentru întregirea neamu- lui”17. Atribuțiile generale ale secției constau în: căutarea, adunarea, clasarea, conservarea documentelor privitoare la Războiul de între- gire, în legătură cu aliații, constituind o arhi- vă completă pentru cercetare; editarea unui catalog oficial al arhivelor; scrierea unui isto- ric al războiului, prin exploatarea metodică a arhivelor de război și orice alte resurse; adu- narea, sistematizarea și conservarea arhivelor referitoare la războaiele vechi, continuându- se cu exploatarea lor (1877-1878 și 1913). în anul 1921 au fost desființate două funcții de subșef al Marelui Stat Major, au fost încadrate funcțiile de șefi de diviziuni - Diviziunea I - colonel Prodan Ion, Diviziunea a Il-a - colonel adj. loan Florescu, Diviziunea a IlI-a - general de brigadă Mihail lonescu, unele modificări având loc și în interiorul unor secții și birouri. Secția 4 operații a fost reorganizată în anul 1921, avându-se în vedere responsabilitățile care reveneau Marelui Stat Major în urma în- cheierii convențiilor militare defensive cu Po- lonia, Cehoslovacia, Regatul sârbilor, croaților și slovenilor, noua organizare fiind însoțită de stabilirea atribuțiilor fiecărui birou18. Birourile Est, Vest și Sud aveau ca atribuțiune principală studiul țărilor vecine corespunzătoare frontu- rilor respective, prin valorificarea datelor puse la dispoziție de către Secția Informații, prin atașații militari, agenții de informații sau cu- lese din diferite publicații străine și românești, în funcție de concluziile rezultate, cele trei birouri trebuiau să formuleze și să înainteze propuneri referitoare la: dislocarea unităților în acord cu caracteristicile geografico-militare ale teritoriului național și organizarea adver- sarului; adaptarea planului de mobilizare în raport cu cerințele fiecăruia din cele trei fron- --------------------------------------1 33 |-- turi; stabilirea trupelor de acoperire pe fiecare front; stabilirea tipologiei și locului de realiza- re a fortificațiilor și comunicațiilor. Toate aces- te aspecte prezentate trebuiau avute în vedere la întocmirea ipotezelor de război cu statele vecine, în baza instrucțiunilor speciale referi- toare la întocmirea ipotezelor. Biroul 4, Zonă interioară, avea ca responsa- bilitate dislocarea trupelor din Zona interioa- ră, rezolvarea problemelor în legătură cu orga- nizarea și mobilizarea armatei, rezolvarea pro- blemelor de corespondență și arhivă a Secției operații și supravegherea personalului inferior (secretari, plantoane, curieri, ordonanțe). Biroul 5, arme speciale și servicii, avea ca atribuție specială rezolvarea problemelor în legătură cu: organizarea și mobilizarea acesto- ra (artileria antiaeriană, aviația, artileria grea, care de luptă, artileria de coastă, autoblinda- te, pontonieri, telegrafie fără fir, proiectoa- re, aruncătoare de flăcări, gaze); armament, muniții, materiale de geniu, materiale sanitare, hărți, ș.a.; realizarea evidenței și dislocării la pace a unităților și subunităților, depozitelor de armament, muniții, geniu, sanitar, hărți, ș.a.; formularea propunerilor cu privire la mo- dificarea organizării unităților de arme și ser- vicii, în acord cu cerințele la nivel strategic și tactic, specifice fiecărui teatru de operațiuni; făcea propuneri referitoare la gruparea în de- pozite a materialelor existente și a celor nou intrate în dotare, în conformitate cu prevede- rile ipotezelor de război. Biroul 6, operații pe apă, avea în responsa- bilitate studiul statelor vecine privind: forțele maritime și fluviale, porturile militare și co- merciale, apărarea coastelor, organizarea și dislocarea forțelor maritime și fluviale; evalu- area raportului de forțe în mijloace fluviale și maritime, formularea propunerilor de organi- zare și mobilizare a forțelor maritime și fluvia- le; studiul și elaborarea proiectelor de organi- zare și mobilizare a trupelor de uscat care să fie subordonate nemijlocit Marinei Militare pen- tru apărarea litoralului, barajelor și podurilor; întocmirea proiectelor de operațiuni pentru forțele maritime și navale. în sfârșit, Biroul 7 - subzistență și echipa- ment - trebuia să realizeze: o evidență a resur- selor statelor vecine și ale României; situația depozitelor de alimente și echipament din țară; calculul necesarului de alimente și echipament la mobilizare; studiul organizării, mobilizării și ----1 34 |-------------------------------------- funcționării formațiunilor de subzistență; stu- dii și propuneri în legătură cu modificarea or- ganizării și mobilizării serviciilor subzistență și echipament, în acord cu cerințele fiecărei zone de operații. începând cu 1 aprilie 1922, Marele Stat Major a avut o altă organizare, studiată în cur- sul anului 1921, care a adus unele elemente de noutate atât din punct de vedere al structurii cât și încadrării (Anexa nr. 2). Au fost prevăzu- te două funcții de subșef al Marelui Stat Major, încadrate cu generalii de brigadă Alexandru Gorski și Mihail lonescu, primul subșef al Ma- relui Stat Major având în responsabilitate „toa- te chestiunile relative la pregătirea de război a unităților și a serviciilor oștirii corespunzătoa- re frontului armatei de operații”19, iar cel de al doilea trebuia să coordoneze „toate chestiunile relative la spatele armatei de operații”20. Către sfârșitul anului 1922, conform Deciziei minis- teriale nr. 970 din 21 decembrie, în cadrul Ma- relui Stat Major a fost înființată Comisia supe- rioară de transporturi și comunicații, din care făceau parte șeful Marelui Stat Major, subșefii Marelui Stat Major, șeful Secției 6 transporturi și șeful Secției 7 etape și comunicații. După moartea generalului Constantin Cristescu, la conducerea Marelui Stat Major a fost numit generalul Alexandru Gorski, care a impulsionat activitatea acestei structuri. Prin „Ordinul de zi nr. 34” din 31 mai 1923, a fost stabilită organizarea secțiilor din cadrul Mare- lui Stat Major21, unele birouri fiind scoase din compunerea secțiilor și subordonate nemijlo- cit Diviziunii I. Totodată, a fost reglementat modul de lucru în cadrul acestora: „Marele Stat Major este unul și indivizibil în sub or- dinea șefului Marelui Stat Major; ca urmare, procedeele de a lucra, de a primi și distribui corespondența, de a executa lucrări mai mari, de a clasa documentele în dosare, de a păstra dosarele, trebuie să fie aceleași în toate secțiile, cu posibilitatea ca orice corespondență să poată fi urmărită imediat, de la intrarea ei în Marele Stat Major și până la soluția ce s-a dat acelei corespondențe; de asemenea să se poată constata persoana care a executat lu- crarea, a luat hotărârea, iar predarea și pri- mirea secțiilor, birourilor etc. să se poată face cu iuțeală și ordine, oricând ar fi nevoie, fără mare pierdere de vreme. Astfel de organizare cere cea mai desăvârșită ordine și regulă în funcționarea secțiilor și birourilor, precum și -----------■ Revista de istorie militară ■---- o plasare, aranjare, metodică a tuturor lucră- rilor”22. Schimbări semnificative în organizarea și încadrarea Marelui Stat Major s-au produs la începutul lunii octombrie 1923, odată cu numi- rea în funcția de șef al acestei structuri a gene- ralului de divizie Alexandru Lupescu, care avea o vastă experiență în activitatea de stat major. La 1 octombrie 1923 a intrat în vigoare o nouă Ordinea de bătaie a Marelui Stat Major, care fusese studiată și propusă pentru aprobare încă din anul 1922. Prin ordine succesive, noul șef al Marelui Stat Major a reglementat acti- vitatea diviziunilor și secțiilor, șefilor acestora precizându-li-se că „vor adăuga la ordinele de lucru ce au primit la prima mea inspecție, toate celelalte ordine de lucru ce primesc în urmă, formând astfel un livret al ordinelor de lucru”23. Propunându-și să exercite un control siste- matic asupra activității structurilor subordo- nate, șeful Marelui Stat Major a dispus ca lunar șefii de diviziuni să prezinte stadiul îndeplinirii sarcinilor, prilej cu care „se vor discuta chesti- uni generale ale Marelui Stat Major și chestiu- nile care privesc 2-3 diviziuni și care au nevoie de soluția șefului Marelui Stat Major”24. Un as- pect deosebit prevăzut în ordinele șefului Ma- relui Stat Major era acela că modificarea legi- lor, regulamentelor și instrucțiunilor să se facă cât mai rar și să păstreze, pe cât posibil, modul de funcționare și actele care se întocmeau de către structurile de execuție. Fiecare birou din cadrul Marelui Stat Major trebuia să adune, claseze și să actualizeze date care interesau pregătirea de război a Armatei, necesare pentru cunoașterea în permanență a situației, cât și pentru lucrările șefilor superiori din celelalte birouri. Analiza situației organiza- torice a Marelui Stat Major și a atribuțiunilor di- viziunilor, secțiilor și birourilor a determinat ela- borarea și stabilirea unei noi organizări a acestei structuri (Anexa nr. 3), concretizată în prevede- rile „Ordinului de zi nr. I”25 din ianuarie 1924. în activitatea sa, Șeful Marelui Stat Major era ajutat de către un subșef al Marelui Stat Major și un Cabinet al șefului Marelui Stat Ma- jor. în noua organizare Marele Stat Major avea 4 diviziuni, fiecare condusă de către un gene- ral de brigadă, și 11 secții conduse de către un colonel, cărora li s-au stabilit atribuțiuni clare, într-o detaliere suficientă, pe deplin înțeleasă de către executanți. Preocupările de pregătire profesională a ofițerilor superiori și-au găsit concretizarea în „Ordinul circular nr. 430” din ----■ Revista de istorie militară ■------------- 21 februarie 1924, unde s-a prevăzut organiza- rea unui curs de informații de comandament pentru coloneii combatanți din toate armele26, care urma să se desfășoare la Școala Superi- oară de Război, în două serii, în lunile martie- aprilie și mai-iunie 1924. Consecvent în preocuparea sa pentru îmbunătățirea activității în cadrul Marelui Stat Major, generalul Alexandru Lupescu a dispus elaborarea și a lucrat nemijlocit la un docu- ment intitulat „îndatoriri, drepturi și legături de serviciu între diferitele organe ale Marelui Stat Major”27, transmise structurilor din sub- ordine prin „Ordinul de zi nr. 23” din 22 fe- bruarie 1924. Documentul a prevăzut în detaliu atribu- țiile, responsabilitățile și drepturile subșefului Marelui Stat Major, șefilor de diviziuni și secții, în scopul de a asigura o concepție și execuție unitară a activităților curente și speciale, într-o concluzie și formulare generală, mobi- lizatoare, documentul prevedea: „Activitatea tuturor elementelor constitutive ale Marelui Stat Major trebuie să fie caracterizată printr-o colaborare, coordonare, armonie, unitate și perfectă convergență pentru buna pregătire de război a armatei”28. Privită din perspectiva documentelor elaborate în vederea reglemen- tării activității în cadrul Marelui Stat Major, efortul generalului Alexandru Lupescu și co- laboratorilor săi a fost remarcabil, chiar dacă impunerea unor schimbări de natură organi- zatorică, a metodei și stilului de lucru ar putea fi apreciată ca o practică de negare a activității predecesorilor săi. Structura organizatorică a Marelui Stat Ma- jor a fost modificată în anul f925 din „necesita- tea unei cât mai bune funcționări”29, fiind apro- bată de către ministrul de război la 6 ianuarie, elementele de noutate constând în: desființarea unei funcții de subșef al Marelui Stat Ma- jor, înființarea Diviziunii a Il-a Informații, cu secțiile informații și contrainformații. De altfel la conducerea majorității structurilor din ca- drul Marelui Stat Major au fost numiți generali și ofițeri superiori din alte structuri ale armatei, în condițiile necesității ca toți ofițerii propuși pentru înaintarea în grad să aibă un stagiu la co- manda unităților și marilor unități, corespunză- tor gradului pe care urmau să-l primească. Organizarea Marelui Stat Major la 1 oc- tombrie 1927 (Anexa nr. 4) a fost una profun- -------------------------------------1 35 |-- dă, a vizat reducerea structurilor și implicit a personalului, problema fiind rezolvată prin: desființarea Cabinetului Șefului Marelui Stat Major; comasarea secțiilor organizare și mobi- lizare în Secția organizare-mobilizare; forma- rea Secției instrucție prin unificarea secțiilor 3 instrucție și 9 regulamente; unirea secțiilor 5 informații și 10 contrainformații în Secția 2 informații. Organizarea Marelui Stat Major stabilită la 1 octombrie 1927 a fost una de durată, fără modificări esențiale până în anul 1936. Pentru această perioadă s-a remarcat stabilirea unor noi atribuții subșefilor Marelui Stat Major și elaborarea unui „Memoriu relativ la separa- rea conducerii de administrație, la armata de pace”30. Cerința formulată în document era de separare a conducerii militare de cea adminis- trativă, prin care s-ar fi asigurat constituirea din timp de pace a comandamentului pentru război. Pentru convingerea adresanților, se adu- ceau argumente în legătură cu specificul con- ducerii moderne a armatelor de masă, în care rolul comandamentelor numeroase și bine pregătite este hotărâtor, solicitându-se, într-o formulare diplomatică, autonomia Marelui Stat Major în raport cu Ministerul de Război în privința pregătirii și conducerii armatei. Soluția concretă propusă era constituirea înaltului Comandament din care trebuia să facă parte regele, ajutat de un general și condus efec- tiv de șeful Marelui Stat Major General al Ar- matei. Se propunea, în fond, revenirea la situația din perioada Războiului de întregire, când soluția adoptată și-a dovedit viabilitatea. în fi- nalul Memoriului se propuneau atribuțiile con- ducerii și administrației, ca structuri separate. înaltul Comandament, cu un cabinet mi- litar, trebuia să conceapă, să ordone și să sta- bilească direcția în pregătirea, organizarea și conducerea războiului, realizând coordonarea între administrație și conducere. Statul Major al Armatei urma să pregătească armata pen- tru război, având ca atribut: instrucția armatei pentru război; recrutarea și organizarea arma- tei; pregătirea mobilizării; numirea persona- lului în comandamente până la comandanții de regimente; controlul pregătirii de război; întocmirea planurilor de campanie și a pro- iectelor de operațiuni, ș.a. Ministerul Armatei avea atribut de administrație, care aveau în ----1 36 |------------------------------------ vedere: înzestrarea armatei; bugetul și contabi- litatea lui; producția de război; stabilimentele armatei; domeniile militare; justiția; remonta; întrețineri; statistica nevoilor de război. Pe linia încadrării unor funcții importante în cadrul Marelui Stat Major, evidențiem nu- mirea generalului de brigadă Țenescu Florea ca subșef al acestei structuri, iar la conducerea diviziunilor a generalilor de brigadă Popescu B.D., lonescu Ștefan și llcuș foan. La 12 decembrie 1933, la conducerea Mare- lui Stat Major a fost numit generalul de briga- dă Ion Antonescu, care și-a concentrat efortul activității în direcția redresării și reorganizării armatei într-un context internațional dominat de ascensiunea la putere a forțelor de extremă dreapta în unele state din Europa și amplifica- rea manifestărilor revizioniste, care vizau di- rect și România. Generalului Ion Antonescu i-a succedat la conducerea Marelui Stat Major generalul Nicolae Samsonovici, care, până la 1 februa- rie 1937, și-a reluat programul său în privința îndeplinirii atribuțiilor care, legal, reveneau acestui organism. Perioada celui de-al doilea mandat al generalului Nicolae Samsonovici la conducerea Marelui Stat Major a fost marcată de o amplă implicare, personală și a structu- rii pe care o conducea, în materializarea pre- vederilor convențiilor militare în cadrul Micii înțelegeri, înțelegerii Balcanice și cu Polonia, prilej de manifestare a voinței de impunere a intereselor României și armatei în problemele apărării colective. O nouă reorganizare a Marelui Stat Major a avut loc la 6 mai 1936 când, în acord cu preve- derile „înaltului Decret nr. 502” materializat în „Ordinul de zi nr. 14” a fost înființată cea de a treia funcție de subșef al Marelui Stat Major, fi- ind realizată o nouă ordine în privința coordonă- rii secțiilor și celorlalte structuri din compunere. La 1 aprilie 1937, în perioada când la con- ducerea Marelui Stat Major s-a aflat generalul de corp de armată foan Sichitiu (1 februa- rie - 1 noiembrie 1937), prin „înaltul Decret nr. 3237”, în cadrul Marelui Stat Major a fost înființată Direcția învățământului Militar Su- perior, care a avut ca responsabilitate principa- lă conducerea și coordonarea Școlii Superioare de Război, Cursul Complementar de Stat Ma- jor, Cursul de stat major de Armată, Cursul de Comandament31. -----------■ Revista de istorie militară ■----- în perioada 1 noiembrie 1937 - 1 februarie 1939, la conducerea Marelui Stat Major s-a aflat generalul de divizie lonescu Ștefan, cel care a impulsionat, cu rezultate bune, activitatea de pregătire a armatei și teritoriului pentru război. O realizare meritorie și un document ne- cesar Marelui Stat Major și întregii armate l-a constituit elaborarea unui „Regulament pentru atașații militari aeronautici și navali români în străinătate”32, întocmit de către Secția a Il-a. Regulamentul, al cărui scop și rol era de a determina o bună activitate a atașaților mili- tari și înlăturarea lipsurilor organizatorice și în privința atribuțiilor funcționale, a fost aprobat de către regele Carol al II-lea, prin „înalt De- cret nr. 1116” din 7 martie 1938, și a rămas în vigoare, cu unele modificări, până în anul 1946. în privința atribuțiilor, regulamentul prevedea că atașatul militar făcea parte din misiunea di- plomatică, cu rol de consilier tehnic militar al șefului de misiune, având rol de informare ofi- cială și directă a Marelui Stat Major și reprezen- tare a armatei române în statul unde a fost acre- ditat. Atașatul militar era considerat adjutant onorific al regelui și purta titulatura de „Atașat Militar, Adjutant Onorific al M.S. Regele” Recrutarea atașaților militari se făcea numai din rândul cfițerilor de stat major, de preferință ofițeri care au lucrat în Secția informații din Marele Stat Major, regulamentul prevăzând în detaliu criteriile, condițiile și modul în care se realiza selecția, pregătirea și numirea acesto- ra. Lunar, atașatul militar trebuia să înainteze, prin Secția 2 informații, un buletin informativ pentru Casa Militară regală, Ministerul Apă- rării Naționale și Marele Stat Major, care să cuprindă: situația politică internă, informații asupra armatei și informații diverse. Primăvara anului 1939 a marcat la nivel eu- ropean o agravare a situației în centrul Euro- pei, cu implicație directă asupra securității Ro- mâniei, ca urmare a ocupării Cehoslovaciei de către Germania și a Ucrainei Subcarpatice de către armata maghiară. Percepută la adevărata dimensiune, agravarea situației internaționale a impus accelerarea măsurilor de pregătire a țării pentru război. La 1 februarie 1939 la conducerea Marelui Stat Major a fost numit generalul de divizie adjutant Florea Țenescu, cunoscut teoretici- an militar, cu experiență în activitatea de stat major încă din anii Războiului de întregire, ----■ Revista de istorie militară ■------------- având ca prim subșef al Marelui Stat Major pe generalul Popescu loan. Organizarea dată Marelui Stat Major la 1 aprilie 1939 (Anexa nr. 5) a avut scopul de a simplifica și eficientiza activitatea secțiilor și birourilor, acestea fiind grupate sub conduce- rea celor doi subșefi ale căror responsabilități rămâneau aceleași, stabilite în anii anteriori. La 10 septembrie 1939, în contextul declanșării celui de-al Doilea Război Mondial, s-a pro- dus o nouă grupare a secțiilor în coordonarea subșefilor Marelui Stat Major (Anexa nr. 6), primul subșef având responsabilități asupra așa numitei părți operaționale, care se ocupa nemijlocit de pregătire țării și armatei pen- tru război, în contextul în care o mobilizare parțială a frontului de est era previzibilă. La 19 martie 1940, în baza raportului Mi- nisterului Apărării Naționale, prin înalt Decret nr. 972, regele Carol al II-lea a aprobat reor- ganizarea Marelui Stat Major începând cu 1 aprilie (Anexa nr. 7), care urma să cuprindă: șeful Marelui Stat Major, 3 subșefi ai Marelui Stat Major, 9 secții, Serviciul Administrativ, Secretariatul Consiliului Superior al Apărării Țării cu Serviciul Mobilizării și Organizării Națiunii și Teritoriului pentru timp de război, Detașamentul Trupei Marelui Stat Major și Revista „România Militară”33. Gruparea secțiilor în subordinea celor trei subșefi ai Marelui Stat Major avea în ve- dere constituirea unei diviziuni a organizării, mobilizării și dotării; diviziunii instrucției și învățământului și a diviziunii informațiilor, operațiilor și transporturilor, asigurându-se astfel trecerea în bune condiții a acestei struc- turi la organizarea de război34. în noua organizare a Marelui Stat Major este ușor de sesizat înființarea Secției 7 învățământ Superior, în urma desființării Direcției învăță- mântului Militar Superior, la solicitarea adresa- tă regelui de către ministrul apărării. Evenimentele tragice din iunie 1940, deter- minate de transmiterea notelor ultimative de către guvernul URSS pentru evacuarea Basa- rabiei și a părții de nord a Bucovinei, au găsit Marele Stat Major în structura și încadrarea stabilită la 1 aprilie 1940, în frunte cu generalul Florea Țenescu, care, într-un moment crucial pentru țară, a dovedit că nu era demn pentru funcția pe care o ocupa. în cadrul ședințelor ---------------------------------------1 37 |--- Consiliului de Coroană din 27 iunie 1940, invocând lipsa aliaților și a pregătirii arma- tei pentru război, s-a pronunțat împotriva rezistenței cu forța armelor față de o invazie a forțelor sovietice. Consider că menirea șefului Marelui Stat Major era să ceară ca armata să se bată, să apere ceea ce se realizase în anii 1918 și 1919. Cu siguranță, indiferent de decizia po- litică luată, printr-o asemenea atitudine ar fi salvat cel puțin onoarea armatei. Aceeași atitudine defetistă a manifestat-o și succesorul generalului Florea Țenescu, ge- neralul Gheorghe Mihail, în calitate de vice- președinte al Consiliului de Miniștri în iunie 1940 și de șef al Marelui Stat Major din 26 au- gust, în contextul Dictatului de la Viena, prin care României i s-a impus să cedeze Ungariei partea de nord-vest a țării. în cadrul Consiliului de Coroană din noaptea de 29/30 august 1940 s-a pronunțat pentru „a primi acest arbitraj și a se stăpâni spiritul așa de agresiv al oștirii noastre, în interesul păstrării ființei statului ro- mân”35, stârnind o reacție pe măsură în rândul ofițerilor Armatei 1, aflată în Transilvania. La 6 septembrie 1940 generalul Gheorghe Mihail, ca de altfel și Florea Țenescu, a fost trecut în rezervă și i s-a stabilit domiciliu obli- gatoriu la Sinaia, în funcția de șef al Marelui Stat Major fiind numit generalul de brigadă Alexandru loanițiu, aflat la acea dată la condu- cerea Școlii Superioare de Război. Se încheia astfel o perioadă de 20 de ani, în care generalii și ofițerii superiori încadrați au constituit eminența cenușie a armatei ro- mâne, lucrând intens pentru pregătirea țării și armatei pentru apărarea României întregite, dezmembrată într-un context geopolitic și ge- ostrategic complicat, în care factorii de decizie politică și militară, plecând de la ideea conser- vării potențialului de război al țării pentru o situație favorabilă, au decis cedarea fără luptă a teritoriilor revendicate de către URSS, Unga- ria și Bulgaria. Evenimentele viitoare au demonstrat că ceea ce s-a dorit a fi conservat în 3940, a fost pierdut în anii care au urmat, dovadă fiind pierderile umane înregistrate în perioada 22 iunie 3943 - 32 mai 3945, în timpul unui răz- boi la sfârșitul căruia România a fost conside- rată o țară învinsă, cu toate consecințele care au decurs din această situație. ----1 38 |------------------------------------ NOTE 1 Pe larg, în Marian Chiriac Popescu, Relațiile militare româno-polone în perioada interbelică (1918-1939), Editura Sigma, București, 2003. 2 Politica externă a României, dicționar crono- logic, Editura Militară, București, 3986, p. 377. 3 Ibidem, p. 378. 4 Apud, Gheorghe Zaharia, Constantin Botoran, Politica de apărare națională a României în contex- tul european interbelic, 1919-1939, Editura Milita- ră, București, 3989, p. 233. 5 Monitorul cficial, nr. 334,24 iunie 3924, p. 6973 6 Monitorul Cficial, nr. 369,2 august 3929, p. 6334. 7 Ibidem, p. 6323. 8 Ibidem, p. 6322. 9 Monitorul Cficial, nr. 306,9 mai 3932, pp. 3083 -3086. 10 Monitorul Cficial, nr. 302,4 mai 3932, pp. 2982 -2988. 11 Ibidem, p. 2983. 12 Monitorul Cficial, nr. 332,8 iunie 3932, pp. 3677 -3678. 13 Monitorul Cficial, nr. 94, 25 aprilie 3933, pp. 2900-2906. 14 Ibidem, p. 2903. 15 Monitorul Cficial, nr. 234, 9 octombrie 3933, pp. 5725-5737. 16 AMNR, fond Marele Stat Major, dosar nr. 3043, f. 292. 17 Ibidem, dosar nr. 23, f. 805. 18 Ibidem, dosar nr. 389, f. 6-32. 19 Ibidem, dosar nr. 3043, f. 303. 20 Ibidem. 21 Ibidem, f. 339-322. 22 Ibidem, f. 339. 23 Ibidem, f. 333. 24 Ibidem, f. 334. 25 Ibidem, f. 352-357. 26 Ibidem, f. 357-358. 27 Ibidem, f. 358-364. 28 Ibidem, f. 364. 29 Ibidem, f. 462. 30 Ibidem, dosar nr. 3373, f. 288-298. 31 Istoria Statului Major General, Documente, 1859-1947, Editura Militară, București, 3994, p. 56. 32 Ministerul Apărării Naționale, Marele Stat Major, Secția 4-a, Regulament pentru atașații mi- litari, aeronautici și navali români în străinătate, Tipografia Marelui Stat Major, București, 3938, p. 5. 33 MMNR, fond Miere filme, rola P II 2.58, c. 90. 34 Ibidem, c. 92. 35 Apud, Șefii Statului Major General român (3859-2000), Op.cit., p. 239. ------------■ Revista de istorie militară ■----- ANEXA 1 ■ Revista de istorie militară ■ £ 39 J ANEXA 2 £ 40 J ■ Revista de istorie militară ■ ANEXA 3 ■ Revista de istorie militară ■ £ 41J ANEXA 4 £ 42 J ■ Revista de istorie militară ■ SVXJNV ■ Revista de istorie militară ■-----------------------------------------------^43^ ANEXA 6 £ 44 J ■ Revista de istorie militară ■ ANEXA 7 ■ Revista de istorie militară ■ £ 45 J Dosar - Arhitectura militară a României întregite (1919-1940) ROLUL CONSILIULUI SUPERIOR AL APĂRĂRII ȚĂRII ÎN ARHITECTURA MILITARĂ A ROMÂNIEI ÎNTREGITE Dr. LUMINIȚA GIURGIU * Abstract Starting from the French model, based on the Constitution cf 1923, on March 13, 1924, the„Law on the organization cf the Homeland Dcfence Superior Council” was adopted. It was created in order to establish from peacetime the politico-military line cf the country dcfence, by unfying the cfforts cf the military and civilian institutions. Although its activity was not in accordance with the normative acts that regulate its organization and functioning, as well as with the expectations cf the society, the institution had an important role in preparing the country to participate in a new world corflagration. Keywords: Homeland Dcfence Superior Council, 1924, France, național dcfence, Interna- tional politics. Actul Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, precum și participarea României la prima conflagrație mondială au determinat mutații profunde în concepția politică și în doctrina militară a timpului. Tânărul stat național a fost confruntat, încă de la început, cu grave proble- me create de situația internațională: granițele de la nord, est și sud erau delimitate de state care au ieșit din război cu mari pierderi terito- riale - URSS, Ungaria și Bulgaria -, fapt care explică și prelungirea stării de asediu până în anul 1924. De asemenea, pe Nistru1 și Dună- re erau înregistrate frecvente atacuri ale unor bande de teroriști ce produceau mari pagube populației românești din zonele de proximitate. Pe plan intern, provocările au fost generate de administrarea unui teritoriu cu o suprafață mărită, resurse economice și naturale mai bogate și o populație mai numeroasă, care implicau crearea unui nou cadru legislativ. O provocare pentru factorii de decizie militari și politici a fost regândirea sistemului de apărare a granițelor și a teritoriului, dotarea cu arma- ment și tehnică de luptă, dezvoltarea industri- ei naționale de apărare, integrarea militarilor proveniți din teritoriile unite cu România, pre- cum și instruirea acestora. Modelul ales a fost cel francez2. Plecând de la experiența primei mari conflagrații mondiale, în Franța, au fost reorganizate organele de pre- gătire de război și de conducere a armatelor, fiind înființate Consiliul Superior al Apărării Naționale, Consiliul Superior de Război și In- spectoratul General al Armatei. Sub autoritatea * Comisia Română de Istorie Militară. 46 ■ Revista de istorie militară ■ ultimului intra „întreg organismul armatei ca pregătire din timp de pace” la decretarea mobili- zării el devenind „organul de comandă suprem” Consiliul Superior al Apărării Naționale avea ca atribuții studierea chestiunilor „re- lative la apărarea națională, care cuprinde cooperarea mai multor ministere” Din con- siliu făceau parte: președintele Consiliului de Miniștri - președinte și miniștrii Afacerilor Străine, Finanțelor, de Război, Marinei și cel al Coloniilor - membrii cu vot deliberativ. Pe lângă Consiliul Superior al Apărării Naționale funcționau Comisia de Studii și Secretariatul General Permanent. Comisia de Studii avea ca atribuții să pregătească „materialul necesar Consiliul Superior al Apărării Naționale”. Era alcătuită din „câte un reprezentant din toate ministerele” și din „membrii cu vot delibera- tiv: șeful de Stat Major General; subșeful de Stat Major General. Subșeful de Stat Major este și raportorul comisiei” Secretariatul Ge- neral Permanent avea ca atribuții pregătirea și studierea materialului necesar Consiliului Superior al Apărării Naționale. El era alcătuit „din ofițeri sau funcționari desemnați în acest scop de către miniștrii și subsecretarii de stat interesați, de acord cu subsecretarul de stat pe lângă președintele consiliului, astfel se deleagă de către: ministrul de Finanțe - un inspector financiar; ministrul de Justiție - un membru al Consiliului de Stat sau un magistrat; minis- trul de Război - 6 ofițeri superiori, 1 inginer de geniu maritim; ministrul Lucrărilor Publi- ce - 2 ingineri de poduri și șosele, 1 de mine; ministrul Muncii - 1 funcționar de la statistică și câte 1 funcționar delegat de ministrul de In- terne, ministrul de Comerț, ministrul Industri- ei, ministrul Agriculturii, ministrul Coloniilor, subsecretarul de stat al porturilor, marinei co- merciale și pescuitului - un funcționar sau ad- ministrator al Cercului de Recrutare maritim; subsecretarul general al Aeronauticii și Trans- porturilor Aeriene - un funcționar sau ofițer”3. în România, Constituția, adoptată în anul 1923, prevedea, în Titlul V „Despre puterea armată” articolul 119, obligativitatea tuturor cetățenilor „fără deosebire de origine etnică, de limbă sau religie” de a face parte dintr-un dintre „elementele puterii armate” compusă din „armata activă cu cadrele ei permanente, rezerva ei și milițiile”. De un interes aparte este ----■ Revista de istorie militară ■------------ articolul 122, care prevedea înființarea unui „Consiliu Superior al Apărării Țării, care va îngriji, în mod permanent de măsurile necesa- re pentru organizarea apărării naționale”. Anul 1924 este marcat de apariția a două legi care au permis restructurarea organis- mului militar, conform cerințelor noului stat: Legea organizării Consiliului Superior al Apă- rării Țării din 13 martie4 și Legea relativă la organizarea armatei din 23 iunie5. Pentru prima dată apare, astfel, conceptul de Sistem Militar Național constituit din or- ganisme, organe și instituții de planificare și conducere statală și militară; forțele armate ale țării; formațiuni de pregătire a populației pen- tru apărare și mijloacele economice, adminis- trative și teritoriale și de asigurare logistică. Din acesta făceau parte: Parlamentul, Guvernul, Ministerul de Război, Ministerul de Interne, Ministerul de Externe, Ministerul de Finanțe, Ministerul Aerului și Ministerul Marinei. Mi- nisterul de Război răspundea de pregătirea mi- litară și administrativă a întregii armate, fiind ajutat de Consiliul Superior al Armatei6, Marele Stat Major, trei inspectorate de armată, direcții și servicii. Regele era comandantul suprem al Armatei, în timp de război, putând delega la comandă un general. Intrarea în război se fă- cea prin decret regal, sancționat de corpurile legiuitoare. Prin legea de organizare această structură avea mai mult atribuții de sinteză și, în anumite situații, de coordonare și mai puțin de soluționare a problemelor apărării. Prin Regulament, Consiliul Superior al Apărării Țării stabilea linia generală politico- militară a apărării naționale prin: studierea și emiterea de hotărâri referitoare la problemele apărării naționale; coordonarea eforturilor prin menținerea „echilibrului tuturor nevoilor țării, dând oștirii puterea militară voită”; coordona- rea activității ministerelor cu responsabilități în domeniul apărării naționale; studierea în timp de pace a tuturor problemelor referitoare la apărare și prin identificarea mijloacelor pen- tru asigurarea lor. Consiliul Superior al Apărării Țării era alcă- tuit din: președinte - președintele Consiliului de Miniștri și membri - principele moștenitor (la majorat), miniștrii de Război, de Interne, Exter- ne, Industriei și Comerțului, Comunicațiilor, Lucrărilor Publice, Agriculturii, Sănătății, | 47 [ Finanțe și președintele Consiliului Superior al Oștirii (cu vot consultativ). Cei doisprezece membri ai consiliului erau și membri ai gu- vernului, acesta determinând o suprapunere aproape perfectă cu acesta. De remarcat este prevederea art. 1 din lege, care preciza că „încheierile Consiliului Superi- or al Apărării Țării sunt obligatorii și angajează răspunderea ministrului respectiv, după con- firmarea Consiliului de Miniștri”, demonstrând astfel poziția sa de subordonare față de Guvern. Potrivit art. 3 din legea de organizare, Con- siliul Superior al Apărării Țării se întrunea obligatoriu, de cel puțin două ori pe an, în lu- nile martie și septembrie. Regele putea convo- ca consiliul ori de câte ori aprecia ca necesar, conducând lucrările ședinței respective. în acest caz, legea nu specifica ce se întâmplă cu președintele Consiliului de Miniștri. Din stu- diul prevederilor actelor normative invocate se deduce că acesta era prezent la lucrările consi- liului, fără să exercite președinția acestuia. De remarcat faptul că toate ședințele în plen și cele ale Delegației Permanente au fost conduse de regele Ferdinand I, principele Ni- colae și de regele Carol al fl-lea, care s-au im- plicat direct în luarea celor mai potrivite deci- zii, solicitând chiar expertize suplimentare. Ordinea de zi a ședințelor era, de regulă, următoarea: citirea procesului verbal al ședin- ței precedente și semnarea acestuia; dezbate- rea problemelor aflate la ordinea de zi și întoc- mirea rezumatului ședinței. La lucrări era necesară prezența tuturor membrilor, iar în cazuri excepționale a 2/3 din aceștia. Hotărârile se adoptau prin vot verbal, în ordinea indicată de președinte, cu majorita- te de voturi. Dezbaterea unei probleme se făcea după următorul procedeu: ,,a) citirea chestiunii care face obiectul dezbaterii, în total sau pe părți, de către secretarul consiliului; b) discuția membrilor pe rând în ordinea cererii și acor- dării cuvântului, alternând cei care vorbesc pentru, cu cei care vorbesc contra; c) închide- rea discuțiunii, rezumarea chestiunii de către președinte și votarea”. Hotărârile deveneau obligatorii pentru mi- nisterul respectiv, după sancționarea lor de că- tre Consiliul de Miniștri. Pe lângă Consiliu funcționa permanent Delegația miniștrilor departamentelor inte- ----1 48 |------------------------------------- resate pentru satisfacerea nevoilor armatei, componența acesteia fiind hotărâtă de Consi- liul de Miniștri. Scopul acesteia era de a realiza o legătură eficientă și rapidă între Ministerul de Război și celelalte ministere cu responsabilități în pregătirea națiunii și teritoriului pentru răz- boi. Din păcate, această comisie interministe- rială a funcționat sporadic, neîndeplinindu-și scopul pentru care a fost creată (de exemplu, în anul 1924 s-a întrunit de patru ori și o dată în anul 1934). Problemele ce urmau a fi discutate în șe- dințele plenare erau analizate de Comisia de Studii. Dată fiind importanța acesteia, ca președinte a fost numit șeful Marelui Stat Major, iar ca membri câte un reprezentant ai ministerelor care intrau în compunerea Con- siliului Superior al Apărării Țării, precum și persoane de specialitate numite prin decizie ministerială de către Ministerul de Război. Comisia de Studii era organizată pe pa- tru subdiviziuni: Secția I-a - conducerea răz- boiului; Secția a Il-a - organizarea genera- lă a națiunii în timp de război; Secția a IlI-a - transporturi și comunicații și Secția a IV-a - aprovizionări, fabricațiuni, aeronautica. Fiecare secție avea un președinte numit de președintele Comisiei de Studii și un raportor numit de președintele secției. Este necesar să precizăm că secțiile Comi- siei de Studii nu dublau structurile existente în Ministerul de Război și la Marele Stat Major. Acestea din urmă aveau atribuții numai în ceea ce privește armata, în timp ce subdiviziunile comisiei vizau ansamblul național. Dată fiind componența acesteia - membri din diferite ministere, care erau foarte greu de reunit - comisia nu a fost pe deplin eficientă, marea majoritate a studiilor solicitate fiind ela- borate de specialiștii militari. Secretariatul Permanent, prevăzut la arti- colul 7, funcționa la Marele Stat Major și era condus de un ofițer (general sau colonel) reco- mandat de Consiliul Superior al Oștirii, numit prin decret regal. El era încadrat cu unu-doi ofițeri superiori de stat-major, un registra- tor, un dactilograf și un curier. Principalele sale atribuții erau: să centralizeze lucrările ce urmau să fie supuse deliberării Consiliului Su- perior al Apărării Țării, să le rezume într-un memoriu de ansamblu și să execute, după caz, -----------■ Revista de istorie militară ■----- lucrările anexe (schițe, tabele, grafice etc.); să comunice Comisiei de Studii deciziile consiliu- lui care urmau să fie aprofundate; să transmită, tuturor părților interesate, hotărârile adoptate de consiliu și să urmărească finalizarea lor la termenele stabilite; să redacteze procesele ver- bale ale ședințelor și să întocmească o sinteză în care să fie precizate problemele dezbătute și deciziile adoptate; să-l informeze, periodic, pe șeful Marelui Stat Major asupra stadiului de execuție a lucrărilor repartizate de consiliu spre rezolvare diferitelor ministere și să păstre- ze la Marele Stat Major arhiva creată. Arhiva Consiliului Superior al Apărării Țării, ca și lucrările sale erau considerate strict secrete. Prin Jurnalul Consiliului de Miniștri nr. 887 din 17 mai 1929, de la 1 ianuarie 1931, Secre- tariatul Permanent a primit o nouă organizare: Biroul 1 - Conducerea politică a războiului; Biroul 2 - Organizarea națiunii în timp de război; Biroul 3 - Comunicații și transpor- turi; Biroul 4 - Aprovizionare cu material și fabricațiuni și încadrare: secretar (un general de brigadă sau colonel) și un ajutor (un colonel sau locotenent-colonel de stat-major). De la 1 noiembrie 1932, în organigramă, s-a adăugat Biroul 5 al Dezarmării, cu misi- unea de a pregăti lucrările delegației româ- ne la Conferința de Dezarmare. Acest birou funcționase în cadrul Secției 2 Informații- Contrainformații. La 1 septembrie 1933, Biroul Dezarmării s-a contopit cu Biroul 1 - Conducerea politi- că a războiului, iar de la 1 mai 1934 va intra, din nou, în compunerea Secției 2 Informații - Contrainformații. Pe lângă Secretariatul Permanent au funcționat Comisia de unificare a materiale- lor de război cu Polonia, Comisia de colabo- rare materială cu armatele statelor din Mica înțelegere, precum și Biroul studii al Delegației militare române la Conferința Dezarmării. Secretariatul Permanent a fost abilitat să elaboreze „Planul anual de pregătire a națiunii și teritoriului pentru război” și „Raportul” asu- pra îndeplinirii acestuia. Avizat de președintele Consiliului de Miniștrii, acesta era prezentat regelui la prima sesiune a Consiliului Superior al Apărării Țării. Studiile realizate de această structură vizau următoarele domenii: mobilizarea economi- ----■ Revista de istorie militară ■----------- că; organizarea industriei pentru război; starea comunicațiilor și a podurilor; apărarea antiaeri- ană a stabilimentelor industriale și a teritoriului; zonele militare; mobilizarea pentru lucru; armo- nizarea planurilor de mobilizare cu posibilitățile economiei naționale; înzestrarea armatei cu teh- nică, armament și muniții, precum și colabora- rea cu statele aliate în ceea ce privește înzestra- rea și unificarea materialelor de război. Șefii Secretariatului Consiliului Superi- or al Apărării Țării au fost: colonelul Petre Dumitrescu (1924-1930), generalul loan Negoiescu (1930-1931), colonelul Vasile Atanasiu (1931-1934), colonelul Teodor lonescu (1934), locotenent-colonelul Vasile Mihăiles- cu (1934-1935), locotenent-colonelul loan Sion (1935), generalul Vasile Atanasiu (1935- 1937), colonelul Alexandru loanițiu (1937), colonelul Andrei Nasta (1937-1939), colonelul Ilie lonescu (1939), colonelul Costin lonașcu (1939-1940), colonelul Dumitru Florescu (1940) și colonelul Ion Pândele (1940). Prima reuniune s-a desfășurat la 31 mai 19247, dezbaterile au fost conduse de regele Ferdinand I, la ea participând primul ministru - Ion I.C. Brătianu și miniștrii de Război - ge- neralul de divizie Gheorghe Mărdărescu, Afa- cerilor Străine - Ion Gh. Duca, de Finanțe - Vintilă I.C. Brătianu, Industriei și Comerțului - Tancred Constantinescu, Comunicațiilor - generalul Arthur Văitoianu, Lucrărilor Publi- ce - generalul Traian Moșoiu, Agriculturii - Alexandru Constantinescu și Sănătății Publice și Ocrotirilor Sociale - Nicolae N. Săveanu și din partea Consiliul Superior al Armatei, șeful Marelui Stat Major - generalul Alexandru Lu- pescu, inspectorii de armată - generalii Străti- lescu, Popovici și Nicolae Petala și șeful Casei Militare Regale - generalul Paul Anghelescu. La ordinea de zi au fost „chestiunea dotării la mobilizare” și „nevoile oștirii”8. Până la 31 martie 19279, Consiliul Superior al Apărării Țării nu s-a mai reunit. La cea de-a doua ședință au participat ge- neralul Alexandru Averescu - președintele Consiliului de Miniștri și ministru de Finanțe, generalul Ludovic Mircescu - ministrul de Război, Ion Mitilineu - ministrul Afacerilor Străine, Mihail Berlescu - ministrul Industri- ei și Comerțului, generalul Gheorghe Văleanu - ministrul Comunicațiilor, Constantin --------------------------------------1 49 |-- Meissner - ministrul Lucrărilor Publice, Con- stantin Garofild - ministrul Agriculturii și Domeniilor, loan Lupaș - ministrul Sănătății Publice, Octavian Goga - ministrul de Interne și Consiliul Superior al Oștirii, generalul Ale- xandru Lupescu - șeful Marelui Stat Major, inspectorii generali ai armatei - generalii Po- povici, Gheorghe Mărdărescu, Nicolae Petala și generalul Paul Angelescu - mareșalul pala- tului. Ordinea de zi a analizat „1. Chestiunea terenurilor inundabile din lungul Dunării; 2. Propunerile Marelui Stat Major relative la a) Organizarea de detaliu a Comisiei de Studii și completarea organizării Secretariatului, ast- fel ca să poată îndeplini funcția de organ de lucru al Comisiei de Studii; b) Problemele ce urmează a aproba Consiliul să fie date în stu- diu Comisiei de Studii; 3. Dotarea Armatei cu terenuri de instrucție pentru: corpuri de tru- pe, tabere de instrucție pe C.A.10, centre de instrucție pe Arme, terenuri pentru aviație, poligon de experiență”11. La data de 2 iulie 192912, s-a întrunit Consi- liul Superior al Apărării Țării, sub președinția înaltei Regențe13, ședința fiind condusă de principele Nicolae. La lucrări au participat luliu Maniu - președintele Consiliului de Miniștri, Mihai Po- povici - ministrul de Finanțe, generalul Henri Cihoski - ministrul de Război, Virgil Madgea- ru - ministrul Industriei și Comerțului și ad interim la Comunicații, Pantelimon Halippa - ministrul Lucrărilor Publice, Ion Mihalache - ministrul Agriculturii, Alexandru Vaida Vo- evod - ministrul de Interne și generalii Gheor- ghe Mărdărescu, Nicolae Petala, A. Madgearu, Nicolae Samsonovici și Vasile Rudeanu. La or- dinea de zi a fost „Planul de înzestrare materi- ală a Armatei”14. La 15 iulie 192915, la sediul Ministerului de Război, s-a întrunit, pentru prima dată, Delegația Permanentă a Consiliului Superior al Apărării Țării compusă din Mihai Popo- vici - ministrul Finanțelor, Virgil Madgearu - ministrul Industriei și Comerțului, generalul Henri Cihoski - ministrul de Război și gene- ralul Nicolae Samsonovici - șeful Marelui Stat Major. La ordinea de zi s-a discutat „asupra modalității satisfacerii nevoilor Armatei ex- puse în Consiliul Superior al Apărării Țării, în ședința din 2 iulie 1929”16. ----1 50 |-------------------------------------- La 4 septembrie 192917, la Președinția Con- siliului de Miniștri, a avut loc ședința Delegației Permanente a Consiliului Superior al Apărării Țării compusă din luliu Maniu - primul mi- nistru, generalul Henri Cihoski - ministrul de Război, Virgil Madgearu - ministrul Industri- ei și Comerțului, Mihai Popovici - ministrul Finanțelor și generalul Alexandru Lupescu - șeful Marelui Stat Major. La ordinea de zi a fost înzestrarea Armatei18. La 6 septembrie 192919, la Președinția Con- siliului de Miniștri, a avut loc ședința Delegației Permanente a Consiliului Superior al Apărării Țării compusă din luliu Maniu - primul mi- nistru, generalul Henri Cihoski - ministrul de Război, Virgil Madgearu - ministrul Industri- ei și Comerțului, Mihai Popovici - ministrul Finanțelor și generalul Alexandru Lupescu - șeful Marelui Stat Major. Ședința a fost hotărâ- tă prin conferința de la Președinția Consiliului de Miniștri din 4 septembrie 1929. La ordinea de zi a fost tot înzestrarea Armatei20. Următoarea întrunire a Consiliului Supe- rior al Apărării Țării a avut loc la 26 martie 193021. Ședința s-a desfășurat sub președinția înaltei Regențe și conducerea principe- lui Nicolae. La dezbateri au participat luliu Maniu - primul ministru, Alexandru Vai- da Voievod - ministrul de Interne, generalul Henri Cihoski - ministrul de Război, Pante- limon Halippa - ministrul Lucrărilor Publi- ce, George G. Mironescu - ministrul de Ex- terne, Mihai Popovici - ministrul de Finanțe, Virgil Madgearu - ministrul Industriei și Comerțului, generalii Nicolae Samsonovici - șeful Marelui Stat Major, Paul Angelescu, Gheorghe Mărdărescu, Vasile Rudeanu, Nico- lae Petala - inspectori generali de armată. La ordinea de zi s-a discutat „stadiul măsurilor relative la înzestrare”22. Delegația Permanentă a Consiliului Supe- rior al Apărării Țării și-a reluat lucrările pe 19 decembrie 193023, la sediul Marelui Stat Major, sub președinția regelui Carol al II-lea. La dezbateri au participat principele Nico- lae, George G. Mironescu - primul ministru, Mihai Popovici - ministrul de Finanțe, Ion Mihalache - ministrul de Interne, Virgil Ma- dgearu - ministrul Agriculturii și Domeniilor, Mihail Manoilescu - ministrul Industriei și Comerțului, Ion Răducanu - ministrul Lu- ------------■ Revista de istorie militară ■------ crărilor Publice și Comunicațiilor, generalul Nicolae Condeescu - ministrul Armatei, gene- ralul Nicolae Samsonovici - șeful Marelui Stat Major, generalul Alexandru Gorski - inspec- torul general al Aeronauticii, generalul Ion Papană - inspectorul General Tehnic, genera- lul loan Schmidt - directorul gazelor și vicea- miralul Vasile Scodrea - Inspectorul General al Marinei. Ordinea de zi a cuprins „1. Progra- mul naval maritim; 2. înzestrarea armatei cu mijloacele necesare apărării și atacului chimic; 3. Planul de dezvoltare al rețelei de CF”24. Următoarea întrunire a Consiliului Superi- or al Apărării Țării a avut loc la 22 februarie 193225, la Palatul Regal, sub președinția rege- lui Carol al II-lea. La dezbateri au participat Nicolae lorga - primul ministru, Constantin Argentoianu - ministrul de Finanțe, Victor Vâlcovici - ministrul Lucrărilor Publice și Comunicațiilor, Nicolae Vasilescu-Karpen - ministrul Industriei și Comerțului, dr. Ion Cantacuzino - ministrul Muncii, Sănătății și Ocrotirilor Sociale, generalul Constan- tin Ștefănescu-Amza, ministrul Apărării Naționale, generalii Marcel Olteanu, Alexan- dru Gorski și Gheorghe Mânu - inspectori generali de armată, Nicolae Condeescu - In- spectorul Comandamentului Teritorial, C. Lăzărescu - Inspectorul General al Aeronau- ticii, Florea Țenescu - subșeful Marelui Stat Major și colonelul Victor Atanasiu - secretarul Consiliului Superior al Apărării Țării. La ordi- nea de zi a fost dezbătută „înzestrarea armatei cu material de război” și „chestiuni în legătură cu pregătirea de război care trebuie satisfăcute prin buget sau credite extraordinare”26. O altă întrunire a Consiliului Superior al Apărării Țării s-a desfășurat la 13 decembrie 193227, la Palatul Regal, sub președinția regelui Carol al II-lea. La lucrări au participat: luliu Maniu - președintele Consiliului de Miniștri, Nicolae Titulescu - ministrul de Externe, generalul Nicolae Samsonovici - ministrul Apărării Naționale, Ion Mihalache - minis- trul de Interne, Eduard Mirto - ministrul Lucrărilor Publice și Comunicațiilor, Voicu Nițescu - ministrul Agriculturii și Domeni- ilor, Virgil Madgearu - ministrul de Finanțe, D.R. loanițescu - ministrul Muncii, Sănătății și Ocrotirii Sociale, I. Lugoșeanu - minis- trul Industriei și Comerțului, Radu Irimes- ----■ Revista de istorie militară ■------------ cu - subsecretar de stat al Aerului, generalii Paul Anghelescu, Marcel Olteanu, Alexan- dru Gorski, Gheorghe Mânu, Constantin Ștefănescu-Amza și Nicolae Condeescu - in- spectori de armată, Constantin Lăzărescu - șeful Marelui Stat Major, Constantin Ilasievici - mareșalul Curții Regale și colonelul Victor Atanasiu - secretarul Consiliului Superior al Apărării Țării. La ordinea de zi a fost analiza- tă „Situația materială a Armatei; Materialele de război de procurat în anul 1933; Organi- zarea defensivă a Țării; Instrucția în Armată; întreținerea și starea morală a Armatei; Bu- getul Armatei; Industria de război, de stat și particulară; Comunicații: rețeaua de căi ferate, rețeaua de drumuri, rețeaua telegrafo-telefoni- că; Pregătirea populației: apărarea populației contra gazelor; instrucția preregimentară; servituți ce trebuie impuse construcțiilor pu- blice și particulare pentru apărarea contra bombardamentelor aeriene”28. La sediul Marelui Stat Major, în data de 27 aprilie 193529, a avut loc o nouă ședință a Consi- liului Superior al Apărării Țării sub președinția regelui Carol al II-lea. La lucrări au participat principele Nicolae și Gheorghe Tătărescu - președintele Consiliului de Miniștri și mi- nistrul Armamentului, generalul Paul Anghe- lescu - ministrul Apărării Naționale, Richard Franasovici - ministrul Lucrărilor Publice și Comunicațiilor, Ion Manolescu-Strunga - mi- nistrul Industriei și Comerțului, Vasile P. Sassu - ministrul Agriculturii și Domeniilor, dr. Ion Costinescu - ministrul Sănătății și Ocrotirilor Sociale, dr. Constantin Angelescu, ministrul Instrucțiunii Publice, Ion Inculeț - ministrul de Interne, mareșalul Constantin Prezan, foștii prim-miniștri - Nicolae lorga, generalul Art- hur Văitoianu și Gheorghe Mironescu, Con- siliul Superior al Armatei - generalii Nicolae Samsonovici - șeful Marelui Stat Major, Ale- xandru Gorski, Gheorghe Mânu, Constantin Ștefănescu-Amza, Nicolae Condeescu - in- spectori generali de armată, loan Prodan - co- mandantul Corpului 2 Armată, Virgil Econo- mu - comandantul Corpului 7 Armată, Toma Dumitrescu, comandantul Corpului 4 Armată și Constantin Ilasievici - mareșalul Curții Re- gale. în calitate de specialiști au fost invitați ge- neralul Gheorghe Petrescu - inspectorul gene- ral al Artileriei, contraamiralul loan Bălănescu -------------------------------------1 51 |-- - inspectorul general al Marinei, generalul de escadră loan Stoicescu - comandantul Forțelor Aeriene, Nicolae Caranfil - subsecretar de stat al Aerului și Radu Irimescu - fost subsecretar de stat al Aerului. La ordinea de zi a fost dezbă- tut „Planul de înzestrare al armatei cu materi- ale de război în valoare de circa 29 miliarde lei, realizabil într-o perioadă de 10 ani”30. La 9 martie 193631, la sediul Marelui Stat Major, sub președinția regelui Carol al 11-lea s-a desfășurat o nouă ședință a Consiliului Superior al Apărării Țării, la care au luat par- te Gheorghe Tătărescu - președintele Consi- liului de Miniștri și ministrul Armamentului, generalul Paul Angelescu - ministrul Apărării Naționale, Victor Antonescu - ministrul de Finanțe, dr. Ion Costinescu - ministrul Indus- triei și Comerțului, Richard Franasovici - mi- nistrul Lucrărilor Publice și Comunicațiilor, Vasile P. Sassu - ministrul Agriculturii și Do- meniilor, Ion Inculeț - ministrul de Interne, Ion Nistor - ministrul Muncii, Sănătății și Ocrotirilor Sociale, foștii președinți ai Consi- liului de Miniștri - Nicolae lorga, Gheorghe Mironescu, Alexandru Vaida Voevod, Con- siliul Superior al Armatei - generalii Nicolae Samsonovici - șeful Marelui Stat Major, Ghe- orghe Mânu, Constantin Ștefănescu-Amza, Nicolae Condeescu - inspectori generali de armată, loan Prodan - comandantul Corpu- lui 2 Armată, Virgil Economu - comandantul Corpului 7 Armată, Toma Dumitrescu - co- mandantul Corpului 4 Armată, Constantin Ilasievici - mareșalul Curții Regale, viceami- ralul loan Bălănescu - inspectorul general al Marinei Regale, Alexandru Glatz - secretarul general al Ministerului Apărării Naționale și loan Stoicescu - comandantul Forțelor Ae- riene. în calitate de specialiști au fost invitați Nicolae Caranfil - subsecretar de stat al Ae- rului, inginerul P. Bej an - subsecretar de stat la Ministerul Armamentului, generalul Ghe- orghe Petrescu - inspectorul general Tehnic al Armatei și generalul Vasile Atanasiu - se- cretarul Consiliului Superior al Apărării Țării. La ordinea de zi „Stadiul executării Planului de înzestrare al Armatei”32. în perioada interbelică, pe lângă reorgani- zarea Armatei, în atenția Consiliului Superior al Apărării Țării a stat și modernizarea Poliției, Jandarmeriei și a Siguranței Naționale33. ----1 52 |------------------------------------ între anii 1930 și 1935, constatându-se disfuncționalități în continuarea programelor adoptate, precum și în finanțarea lor, s-a decis lărgirea componenței consiliului, prin invita- rea, cu vot consultativ, a foștilor prim-miniștri, a mareșalilor, inspectorilor generali de armată și, la nevoie, a unor experți unanim recunoscuți. Modul de funcționare a Consiliului Superi- or al Apărării Țării, stabilit prin regulament, a fost amendat pe parcurs. Organismele de lucru - Delegația Miniștrilor, Comisia de Studii și Secretariatul Consiliului, Comisia de unificare a materialelor de război cu Polonia, Comisia de colaborare materială cu armatele statelor din Mica înțelegere, precum și Biroul studii al Delegației militare române la Conferința Dezarmării au fost reorganizate, resubordo- nate sau comasate în funcție de prioritățile momentului. Din cauza imposibilității reunirii specialiștilor civili, de cele mai multe ori, în- tocmirea studiilor solicitate a fost în responsa- bilitatea Marelui Stat Major. Prin deciziile luate la nivelul Consiliului Su- perior al Apărării Țării privind politica internă și internațională, România a fost, mai mult sau mai puțin pregătită, pentru evenimentele care au culminat cu declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial. Doctrina militară românească interbelică a fost una cu valențe strict defensive, orientată pentru consolidarea statului național. Consi- liului Superior al Apărării Țării i-a revenit mi- siunea de a armoniza activitatea ministerelor pentru apărarea națională, de a studia din timp de pace problemele ivite și de a hotărî cele mai bune măsuri pentru remedierea lor. Neajunsu- rile privind funcționarea consiliului, consta- tate pe parcursul desfășurării activității sale, au fost remediate prin acte juridice menite să perfecționeze sistemul de luare a deciziilor și de asigurare a continuității politicii privind apărarea națională. Pentru sporirea eficienței, departamentele guvernamentale au fost reor- ganizate, au fost înființate noi organisme sau au fost redistribuite sarcinile, măsuri care de multe ori au sporit birocrația. Consiliul Superior al Apărării Țării a con- centrat eforturile depuse pentru organizarea națiunii și teritoriului pentru apărare. Planul general, întocmit de către guvern, era realizat cu sprijinul nemijlocit al instituției mai sus menționate. Măsurile adoptate vizau realiza- ------------■ Revista de istorie militară ■------ rea: unei hărți a României Mari; crearea unui sistem defensiv de fortificații și de zone mili- tare; amenajărilor hidrografice și a împăduriri- lor, dezvoltarea sistemului de căi ferate și dru- muri, sistematizarea localităților și realizarea sistemului de apărare antiaeriană a teritoriului. Nu în ultimul rând, Consiliul Superior al Apărării Țării a inițiat măsurile necesare pen- tru dezvoltarea industriei naționale de apăra- re, identificarea resurselor materiale și finan- ciare și pentru formarea personalului calificat. Experiența Primului Război Mondial a impus factorilor de decizie politică luarea unor mă- suri pentru stocarea din timp de pace a unor materiale și resurse necesare desfășurării op- time a operațiilor militare. Hotărârile luate la nivelul Consiliului Superior al Apărării Țării au vizat înființarea și dezvoltarea unor ramuri industriale, redistribuirea lor pe teritoriu și sporirea eficienței în utilizarea materiilor pri- me și materialelor. Dacă la începutul perioadei s-a căutat armonizarea producției de apărare cu cea a statelor aliate, pe măsura agravării situației internaționale, accentul s-a pus pe posibilitățile proprii de susținere materială a operațiilor militare. După anul 1937, a fost realizat un nou plan de dezvoltare a industri- ei raportat la consumul estimat al unui an de război, cu sprijinul nou-înființatului Minister al Armamentului. Deși perioada dintre cele două războaie mondiale a fost una dificilă din punct de vedere politic și economic, guvernele au fost unanime în aprecierea necesității constituirii unui sis- tem defensiv bazat pe acorduri internaționale și pe dezvoltarea unei concepții care să reu- nească la nivel național eforturile civililor și militarilor pentru apărarea statului național. Subfinanțate din cauza crizei economice mon- diale și influențate de orgolii, programele și planurile neduse de cele mai multe ori până la capăt, vor permite României să facă față unor grave provocări „când cercul primejdiilor se strânge în jurul nostru și ne țintuiește în fața unor probleme cum nu au fost altele mai grele, mai chinuitoare în istoria Regatului Român...”34. în perioada interbelică, România a cu- noscut o dezvoltare fără precedent. în fața sa au stat provocările creării mecanismelor de funcționare ale statului național unitar și a de- licatelor probleme de la frontierele sale. încon- jurată de state care au ieșit din război cu mari ----■ Revista de istorie militară ■------------- pierderi teritoriale, țara noastră a trebuit să facă față unor presiuni și pretenții revanșarde. Preocupările pentru înzestrarea armatei și crearea industriei naționale de apărare au cu- noscut o evoluție ascendentă, accentul căzând în a doua parte a perioadei pe crearea de noi industrii, prin valorificarea resurselor indige- ne, înființarea de stabilimente industriale cu sprijinul firmelor care dețineau tehnologiile și de la care importasem materiale și crearea de personal înalt calificat autohton. Datorită cri- zei economice mondiale și a rivalităților politi- ce, planurile de înzestrare au fost subfinanțate. Soluția alternativă găsită a fost de înființare a unor fonduri constituite din vânzarea de tim- bre (Fondul Apărării Naționale, Fondurile Ma- rinei și Aviației etc.). Achiziția de tehnică de luptă și materiale s-a dorit a fi la cel mai înalt nivel accesibil țării noastre. Prin deciziile adoptate, au fost inițiate acte normative care au creat condițiile armonizării intereselor economice de stat și private cu cele ale apărării naționale. Planurile privind ame- najarea teritoriului prin îndiguiri și asanări, împăduriri/despăduriri, fortificații, sistemati- zarea localităților și amplasarea unităților de producție au permis ca, în timpul celei de-a doua conflagrații mondiale, armata să poată desfășura operațiile, limitându-se pagubele ca- uzate teritoriului național. Deciziile Consiliului Superior al Apărării Țării nu au fost întotdeauna aplicate, pentru că prin legea și regulamentul de funcționare, ele deveneau obligatorii după sancționarea lor de către Consiliul de Miniștri. Utilitatea s-a dovedit prin faptul că societatea civilă a luat cunoștință de problemele cu care se confrun- tau departamentele cu responsabilități în zona siguranței naționale. Comenzile ferme date de stat au permis dezvoltarea unor ramuri in- dustriale deficitare, cum ar fi industria grea, construcțiilor de mașini sau cea chimică și far- maceutică. Un alt aspect care a grevat asupra bunei funcționări a fost și nerespectarea termene- lor de desfășurare a ședințelor și a responsa- bilităților fiecărei structuri în parte. Constituția adoptată la 27 februarie 193835 nu a mai conținut nicio referire la continua- rea activității Consiliului Superior al Apărării Țării, statuând „principiul nou al concentrării ---------------------------------------1 53 |--- puterilor în persoana regelui, transformând parlamentul într-un auxiliar legislativ”36. Putem concluziona că noua lege fundamentală a pus capăt activității desfășurate de instituția supusă analizei. Parte din atribuțiile sale au fost prelua- te de Secția Mobilizare și Organizare a Națiunii și Teritoriului din cadrul Marelui Stat Major. Istoricul militar Petre Otu concluziona cu privire la crearea Consiliului Superior al Apă- rării Țării: „în primul rând, compunerea lui se confunda în mare măsură cu guvernul, lipsind doar câțiva miniștri - Instrucțiunea Publică, Culte, Justiție. în al doilea rând, activitatea con- siliului nu a avut o continuitate firească datori- tă deselor remanieri guvernamentale și schim- bări de guvern, fapt care a dus la abandonarea multor proiecte. în al treilea rând, deși armata constituia elementul principal al apărării țării, ea nu era reprezentată în consiliu decât de titu- larul departamentului care putea fi și o persoa- nă civilă. în pofida acestor disfuncționalități [...] a avut un rol pozitiv, el adoptând, cu deo- sebire în deceniul al patrulea, o serie de măsuri pentru întărirea capacității de apărare”37. NOTE 1 în anul 1924, a fost semnat un acord între Ministerele de Externe român și sovietic pentru înființarea unei comisii care urma să acționeze pen- tru prevenirea și aplanarea conflictelor de la Nistru. 2 Președintele Republicii Franceze a promulgat Decretele din 23 ianuarie 1920 relativ la reorganiza- rea Consiliului Superior de Război și al Statului Ma- jor General și din 17 noiembrie 1921 relativ la reor- ganizarea Consiliului Superior al Apărării Naționale. 3 Arhivele Militare Române (în continua- re AMR), Fond Marele Stat Major (în continuare MStM) - Secția I, dosar nr. crt. 682/1920-1924, ff. 67-68. 4 „Monitorul Oficial" nr. 134 din 24 iunie 1924. 5 „Monitorul Oastei" nr. 21 din 12 septembrie 1924. 6 Consiliul Superior al Armatei a fost înființat în iunie 1919 și răspundea de organizarea, pregătirea de luptă și conducerea nemijlocită a organismului militar („Monitorul Oastei” nr. 26 din 26 iunie 1919, Partea regulamentară). 7 A fost întocmit Procesul verbal nr. 1. 8 AMR, Fond MStM - Secretariatul Consiliul Superior al Apărării Țării (în continuare CSAȚ), dosar nr. crt. 6/1924, f. 2. 9 A fost întocmit Procesul verbal nr. 2. 10 Corpuri de armată. 11 AMR, Fond MStM - Secretariatul CSAȚ, do- sar nr. crt. 4/1927, f. 1. ----1 54 |---------------------------------------- 12 A fost întocmit Procesul verbal nr. 3. 13 înalta Regență (20 iulie 1927-8 iunie 1930) a fost instituită în baza art. 83 din Constituție de către Adunarea Națională Constituantă, în urma renunțării la tron a principelui Carol. „Regele, în viață fiind, poate numi o Regență, compusă din trei persoane, care după moartea Regelui, să exercite puterile regale în timpul minorității succesorului Tronului. Această numire se va face cu primirea Reprezentațiunii naționale”. 14 AMR, Fond MStM - Secretariatul CSAȚ, do- sar nr. crt. 4/1929, f. 1. 15 A fost întocmit Procesul verbal nr. 4. 16 AMR, Fond MStM - Secretariatul CSAȚ, do- sar nr. crt. 4/1929, f. 9. 17 A fost întocmit Procesul verbal nr. 5. 18 AMR, Fond MStM - Secretariatul CSAȚ, do- sar nr. crt. 4/1929, f. 12. 19 A fost întocmit Procesul verbal nr. 6. 20 AMR, Fond MStM - Secretariatul CSAȚ, do- sar nr. crt. 4/1929, f. 16. 21 A fost întocmit Procesul verbal nr. 7. 22 AMR, Fond MStM - Secretariatul CSAȚ, do- sar nr. crt. 6 /1930, f. 1. 23 A fost întocmit Procesul verbal nr. 8. 24 AMR, Fond MStM - Secretariatul CSAȚ, do- sar nr. crt. 6 /1930, f. 13. 25 A fost întocmit Procesul verbal nr. 9. 26 AMR, Fond MStM - Secretariatul CSAȚ, do- sar nr. crt. 10/1932, f. 1. 27 A fost întocmit Procesul verbal nr. 10. 28 AMR, Fond MStM - Secretariatul CSAȚ, do- sar nr. crt. 11/1932, f. 1. 29 A fost întocmit Procesul verbal nr. 11. 30 AMR, Fond MStM - Secretariatul CSAȚ, do- sar nr. crt. 7/1935, ff. 1-2. 31 A fost întocmit Procesul verbal nr. 12. 32 AMR, Fond MStM - Secretariatul CSAȚ, do- sar nr. crt. 7/1936, f. 1. 33 în anul 1927, a apărut primul Regulament al activității de ir formații și contrairformații elaborat de Marele Stat Major al Armatei, primul act ce fun- damentează bazele intellience-ului românesc. Doi ani mai târziu, a apărut Legea Poliției, apreciată ca fiind una dintre cele mai moderne legi ale timpului în domeniu. 34 Grigore Gafencu, însemnări politice 1929- 1939, Editura Humanitas, 1991, p. 346. 35 „Monitorul Oficial” nr. 48 din 27 februarie 1938. 36 Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, Editura Albatros, f.L, f.a., p. 628. 37 Dr. Petre Otu, Evoluția nformei de la un răz- boi la altul (1919-1939), în Rtforma militară și soci- etatea în România (1878-2008), București, Editura Militară, 2009, p. 161. ------------■ Revista de istorie militară ■-------- Dosar - Arhitectura militară a României întregite (1919-1940) MARINA DE RĂZBOI A ROMÂNIEI MARI ÎN PERIOADA INTERBELICĂ (1920-1940) MARIAN MO5NEAGU * Abstract Within only two decades (1920-1940), the navy cf Greater Romania underwent a specta- cular growth, becoming a complex, well-balanced and homogenous force. As a result cf the provisions cfsix consecutive programs, the Romanian navy was equipped with six gunboats, four destroyers, three submarines, one mine planter, one submarine tender, four M.A.S. type anti-submarine patrol boats, three torpedo boat destroyers, one trainingship and others. Also, signfcant progress has been made in the field cf naval Communications, fort.fications and fixed dtfences cf the coastline, naval engineering and ir.fantry, naval aviation, arsenal and naval bases. During the same period, the foundations were laidfor a modern naval education, capable to cover the needs cfboth civilian and military navy. Keywords: Romanian Navy, instituțional progresses, military doctrine, naval programs, equipment, naval education La sfârșitul Marelui Război (1914-1920), românii avea toate motivele să savureze anii de pace care vor urma și, desigur, să aspire la dece- nii de prosperitate și înălțare a ființei naționale. Greu încercată dar victorioasă în război, Marina Română avea determinarea și motivația necesare să-și reafirme capacitatea de a apăra hotarele României întregite și, totodată, de a se moderniza, pentru a elimina carențele de care se lovise în campanie - organizarea de- ficitară, relațiile tensionate la vârful ierarhiei, stocurile insuficiente de muniții și materiale de întreținere, sistemul precar de informații, observare și supraveghere navală, pregătirea psihologică aproape inexistentă, lipsa claselor de nave specializate în lupta împotriva mine- lor, antisubmarin și a.a. etc. în aceste condiții, primii ani de pace au constituit pentru Marina de Război o etapă benefică sub aspectul însușirii învățămintelor rezultate de pe frontul maritim și fluvial și al implementării unor noi programe de înzes- trare, precum și a unor concepte moderne de folosire în luptă a diverselor forțe și mijloace, de care avea să beneficieze cu prisosință în ur- mătoarele două decenii. Aceste comandamente erau dictate, prin- tre altele, și de noua configurație a litoralului • Comandor (r) dr., Comisia Română de Istorie Militară. - ■ Revista de istorie militară ■------------------------ | 55 | maritim și fluvial. Prin reunirea Basarabiei cu România și mutarea frontierei de Est pe Nistru, statul român dobândise o nouă cale de trans- port fluvială de mare importanță, rezultată din faptul că Nistrul avea o lungime de navigație de peste 900 de km. Noua situație reclama par- ticiparea la apărare și a unor forțe navale spe- cializate. în acest scop, Marele Cartier General (M.C.G.) a dispus să se constituie Escadrila de Vedete Nistru, formată din vedete, șalupe flu- viale și diferite vapoare. La mare, extinderea spre sud a litoralului, de la gura de Sud a Limanului Nistrului până la Ecrene, pe o lungime de circa 473 km, sa- tisfăcea nevoile de circulație între porturi, dar necesita o abordare integrată a problematicii legate de modernizare, protecție și securitatea navigației maritime. Reforme instituționale și mutații funcționale Prin înaltul Decret nr. 835 din 11 martie 1920, completat cu Decizia Ministerială nr. 317 din 8 aprilie 1921, Marina Militară a pri- mit o nouă structură de organizare. Organul de conducere al Marinei și-a schimbat denu- mirea din Comandamentul Marinei Militare în Inspectoratul Tehnic al Marinei, reședința acestuia fiind stabilită la București. Prin înaltul Decret nr. 302 din 29 ianua- rie 1926, Inspectoratul Tehnic al Marinei și-a schimbat denumirea în Inspectoratul General al Marinei, cu atribuții de organ central de coman- dament, pregătire, dotare și administrație, care, de la această dată, a funcționat și cu statutul de comandament naval, cu sediul la București. La 30 aprilie 1930, prin Legea pentru or- ganizarea Armatei s-a reintrodus denumirea de Comandamentul Marinei, ca organ de sine stătător, abilitat cu exercitarea prerogativelor conducerii Marinei Militare. Potrivit Î.D.R. nr. 1730, cu începere de la 20 mai 1931, denumirea de „Marina Militară” a fost înlocuită cu cea de „Marina de Război”. La 15 iunie 1931, Comandamentul Marinei a fost mutat de la București la Constanța, în localul Școlii Navale, actualul sediu al Muzeu- lui Național al Marinei Române din str. Traian nr. 53. Prin Î.D.R. nr. 4063 din 15 decembrie 1931, denumirea de „Marina de Război” a fost înlocuită cu „Marina Regală”1, iar Comanda- mentul Marinei a devenit Comandamentul Marinei Regale, cu atribuții de comandament și de inspectorat de armă, în structura Minis- terului Apărării Naționale. Prin Î.D.R. nr. 1568 din 7 mai 1931, A.S.R. Principele Nicolae al României, inspector al Armatei de Uscat, Marinei și Aeronauticii, a îndeplinit și funcția de inspector general al Marinei, viceamiralul Vasile Scodrea, inspec- tor general al Marinei fiind numit comandan- tul Marinei, cu sediul la Constanța. Prin Decretul nr. 2620 din 1936, Inspec- toratul General al Marinei s-a transformat în Comandamentul Marinei Regale, subor- donat direct Ministerului Aerului și Marinei (M.A.M.), care a funcționat până la 16 octom- brie 1940, când a fost înlocuit de Subsecretari- atul de Stat al Marinei (S.S.M.). Acesta avea ca organe de conducere superioară de comanda- ment, de pregătire și coordonare Statul Major al Marinei, Comandamentul Marinei Rega- le și Comandamentul Școlilor și centrelor de instrucție ale Marinei. La 20 aprilie 1937, Comandamentul Mari- nei Regale a fost mutat din localul Ministerului Apărării Naționale, în localul propriu, închiriat în Piața Amzei nr. 4 din București. După război, Marina Militară a trecut la o nouă organizare. Astfel, prin Î.D.R. nr. 2256 bis din 15 mai 1920, în anul bugetar 1920-1921 această categorie de forțe era compusă din: - Comandamentul Marinei cu: - Divizia de Dunăre cu Escadra de Dunăre (monitoare și vedete), Apărările regionale, Es- cadrila de șlepuri armate, Șantierul Naval Mo- bil, Depozitele Diviziei de Dunăre, Vasul-spital; - Divizia de Mare cu Diviziunea contrator- piloare, Diviziunea canonierelor dragă-mine, Grupul vedetelor antisubmarine, Escadrila de hidroplane, Depozitele Diviziei de Mare; - Serviciul Transporturilor Marinei; - Serviciul de Pilotaj și Hidrografic; - Punctul Naval Sulina; - Stațiunile T.ES. ale Marinei. Prin Ordinul nr. 14243 din 23 martie 1921, Direcția Marinei din Ministerul de Război fă- cea cunoscut că de la 1 aprilie 1921 Marina cu- prindea 7 unități administrative: Forța Navală Fluvială, Apărarea Fixă Fluvială, Baza Navală Fluvială, Forța Navală Maritimă, Baza Navală Maritimă, Școlile Marinei și Arsenalul Marinei. ----------■ Revista de istorie militară ■-- Prin Decretul nr. 835 din 11 martie 1921, completat cu Decizia Ministerială nr. 317 din 8 aprilie 1921, a fost creat Inspectoratul Teh- nic al Marinei cu reședința la București, care avea în subordine comandamentele Diviziei de Mare și de Dunăre, cu atribuțiile de conduce- re și administrație. Fiecare comandament de divizie avea sub conducerea sa comandamen- te de forțe navale cu atribuții de conducere și Corpul Apărării Fixe, cu atribuții de conducere și administrație. Prin Decretul nr. 302 din 2 ianuarie 1924, a fost înființat Inspectoratul General al Marinei, cu atribuții de organ central de comandament, pregătire, dotare și administrație. Acesta avea autoritatea și drepturile unui inspectorat de ar- mată și dreptul de a participa la dezbaterile Con- siliului Superior al Armatei, cu vot deliberativ, la ședințele în care se discutau probleme legate de organizarea armatei, apărarea țării, înaintarea în grad a ofițerilor din arma respectivă etc. Prin Legea de organizare a ministerelor din 2 august 1929, Marina avea în compunere: In- spectoratul General al Marinei, cu Serviciul de Stat Major și Servicii de Intendență, Sani- tar, Armament și Muniții; Direcția Marinei; Comitetul Consultativ al Marinei; Comanda- mentul Școlilor cu Școlile Militare și Speciale de Ofițeri și Școlile de Specialități; Centrul de Instrucție; Unități Navale, precum și Stabili- mente și Depozite. Prin art. 107 al acestei legi, Inspectoratul General al Marinei avea atribuțiile unui inspec- torat general de armă. Prin Legea relativă la organizarea arma- tei din 13 mai 1930, Marina a fost organizată pe: Comandamente de Divizii cu nave de lup- tă pentru apărarea litoralului, apărarea fixă și baze navale; Comandamentul Naval de Mare, cu nave de luptă însărcinate cu operațiuni în largul mării; Corpuri, respectiv unități de apă- rare fixă, depozite generale ale bazelor, corpu- rile echipajelor, comandamente; Servicii, de- pozite și stabilimente; Școli. Prin Legea organizării armatei din 4 mai 1932, Marina Regală cuprindea: Comanda- mente: Comandamentul General al Marinei, Comandamentul Diviziei de Mare, Coman- damentul Diviziei de Dunăre, Comandamen- tul Forțelor Navale la Mare, Comandamen- tul Școlilor; Trupe, respectiv Baza Navală ---■ Revista de istorie militară ■-------- Maritimă, Baza Navală Fluvială, Apărarea Fixă Maritimă, Apărarea Fixă Fluvială, nave mari- time, nave fluviale; Servicii: Arsenalul Mari- nei, Depozite de armament, muniții, mine și torpile, materiale diverse; Școli: Școala Pre- gătitoare Navală, Școala Specială, Școala Co- piilor de Marină, Școala Elementară, Școala de Brevetați, Școala de Submaiștri, Centrul de Instrucție al Marinei. Legea pentru mod.ficarea organizării și funcționării M.Ap.N. din 8 iunie 1932 stabilea Marinei Militare următoarea structură organi- zatorică: Inspectoratul General al Marinei Re- gale, organ de comandament și administrație cu Inspectorul General al Marinei, Statul Major, Serviciile de Intendență, Armament și Muniții, Sanitar, Direcția Marinei Regale, Comitetul Consultativ al Marinei Regale; Co- mandamentul general al Marinei cu Divizia de Mare și Divizia de Dunăre; Comandamentul Școlilor; Serviciile Marinei cu Arsenalul, De- pozitele de armament, muniții, mine și torpile, Depozitul de materiale consumabile, echipa- ment și sanitar, Serviciul Inventarelor cu de- pozitul său etc. Prin Decretul-Lege nr. 2620 din 14 noiem- brie 1936, la 13 noiembrie 1936 a fost înființat Ministerul Aerului și Marinei, prin contopi- rea Subsecretariatului de Stat al Aerului cu Inspectoratul General al Marinei. Organ au- tonom din punct de vedere al conducerii, pre- gătirii și instruirii trupelor, acesta a început să funcționeze la 13 februarie 1937, fiind sub- ordonat pe plan operativ Marelui Stat Major. Prin „Directivele generale pentru îndrumarea și coordonarea activității Ministerului Apără- rii Naționale” nr. 4723 din 10 septembrie 1940, s-a hotărât desființarea acestui minister. Pen- tru îndeplinirea sarcinilor pe linie de mobiliza- re și de instruire a trupelor, a fost înființat un stat major subordonat direct șefului M.St.M. La 23 octombrie 1939, Comitetul Consul- tativ al Marinei s-a întrunit sub președinția vi- ceamiralului Petre Bărbuneanu, comandantul Marinei Regale pentru a stabili pregătirea ma- terială a Marinei pentru mobilizare. Comite- tul a stabilit măsuri privind navele de reparat, completările de materiale, la nave și urgențe, materialul de artilerie, transport și transmisi- uni, dotarea Arsenalului, Atelierului „Stoices- cu” și a școlilor, cazarmamentul pentru recruți și revederea programului naval. -------------------------------------1 57 |-- Procurarea tuturor materialelor navale și de altă natură stabilite ca necesare în comitet necesitau circa 4 520 550 000 lei. La 16 octombrie 1940 a apărut Decretul Lege nr. 3488 pentru desființarea Ministerului Aeru- lui și Marinei și înființarea Subsecretariatelor de Stat ale Armatei de Uscat, al Aerului și Marinei și al înzestrării și Administrației Armatei. în compunerea organică a S.S.M. intrau Marina Regală și Marina Comercială, cu toate direcțiile speciale și administrațiile comercia- le pendinte (P.C.A., Serviciul Maritim Român, Navigația Fluvială Română, Direcția Marinei Comerciale), cu excepția Direcției Silozurilor re- gionale din Administrația Comercială a P.C.A., care a trecut la Ministerul Lucrărilor Publice. în această perioadă, Marina de Război a fost condusă de viceamiralii Constantin Bălescu (1 iunie 1918 - 1 noiembrie 1920), Constantin Ni- culescu-Rizea (1 noiembrie 1920 - TI octom- brie 1925), Vasile Scodrea (1 noiembrie 1925 - 13 ianuarie 1934), loan Bălănescu (13 ianuarie 1934 - 1 noiembrie 1937) și Petre Bărbuneanu (1 noiembrie 1937 - 9 septembrie 1940)2. Dotarea cu unități navale și tehnică de luptă O nouă campanie de modernizare a par- cului de nave a avut la bază studiul intitulat „Programul Naval al României” efectuat sub îndrumarea Inspectoratului General al Ma- rinei, având ca motto: „A ține căile maritime deschise pentru traficul propriu, a le închide pentru traficul inamic, aceasta este rațiunea de afla flotelor militare”. Noul program a fost dis- cutat și analizat în ședința Comitetului Con- sultativ al Marinei din 18 octombrie 1921. Pe capitole, acesta cuprinde misiunile Marinei militare, considerații generale asupra războ- iului naval, asupra structurii unei marine, pre- cum și considerații generale care au stat la baza întocmirii acestui program de modernizare. în Capitolul V, intitulat „Programul naval al României” sunt examinate și detaliate situația marinei naționale, situația politică, inamicii posibili, alianțele probabile, situația geogra- fică și economică a țării, precum și elemente de hidrografic, climă, coaste maritime, țărmuri fluviale, baze maritime etc. Pus în aplicare pe baza directivelor sta- bilite în ședința Comitetului Consultativ al Marinei Militare din 16 mai 1922, prezidat de A.S.R. Principele Carol, cel de-al patrulea program naval a vizat crearea unui Secretariat General al Marinei, fixarea bazei navale mari- time, selectarea navelor învechite care urmau să fie scoase din serviciu, măsuri referitoare la achiziționarea unui submarin, dezvoltarea hidroaviației3. Canoniera „Căpitan Dumitrescu” ] 58 |-----------------------------------------------■ Revista de istorie militară ■ în anul 1920, în serviciul flotei maritime au intrat distrugătoarele tip „M”, „Mărăști” și „Mărășești”, construite în Șantierele Nava- le din Napoli și canonierele clasa Chiffonne „Ghiculescu”, „Dumitrescu”, „Stihi” și „Lepri”, construite în Franța, contractate anterior Pri- mului Război Mondial. în 1921 echipaje românești au transportat din Italia torpiloarele „Vifor” „Vârtej”, „Vijelia”, „Zmeul”, „Zborul” și „Năluca” din generația construită în 1913-1914, cedate României de Marina austro-ungară în contul despăgubirilor de război, precum și patru vedete antisubma- rin tip „M.A.S.”4 cumpărate din Italia. Navelor Diviziei de Dunăre li s-au adăugat monitoarele „Ardealul”, „Basarabia” și „Bucovi- na”, primite ca despăgubiri de război de la Ma- rina austro-ungară. în acest mod, România devenea țara cu cea mai puternică flotă fluvială din Europa. în anul 1924, Inspectoratul General al Ma- rinei a alcătuit și prezentat, sub forma unui plan de perspectivă cu privire la moderniza- rea parcului de nave militare, cel de-al cin- cilea program naval, intitulat „Compunerea Marinei noastre Militare”. Acesta prevedea, înc final, dotarea acesteia cu trei crucișătoare ușoare, 16 contratorpiloare, 18 submarine, 12 nave antisubmarin, o navă puitoare de mine, un portavion, o navă-școală, 10 hidroavioane și opt vedete rapide. Sumele necesare fiind foarte mari, acest program naval a fost proiectat pe etape. în fi- nal, primul ministru Alexandru Averescu a op- tat pentru procurarea a două contratorpiloare, a unui submarin și a unei nave-bază pentru viitorul submarin. în anul 1929 a fost adoptat al șaselea pro- gram naval al României, refăcut ulterior în două variante - minimală și maximală, în funcție de timp și de resursele financiare ale țării. Acesta prevedea ca Marina Militară să dispună de un grup de două crucișătoare ușoare, două gru- puri de distrugătoare, 12 submarine, 12 nave antisubmarin, 12 șalupe torpiloare și trei esca- drile de aviație de bombardament. Pentru apărarea fixă a litoralului maritim erau vizate o baterie de coastă de 240-280 mm, trei baterii de 152 mm, trei baterii de 75 mm, proiectoare, două stații TFS, posturi de ascul- tare submarină etc. La Dunăre erau considerate necesare șapte vedete fluviale și 1000 de mine, dintre care 200 de baraj și 500 derivante. Monitorul „Bucovina” ■ Revista de istorie militară ■---------------------- 59 Distrugătoarele tip „R” Cu toate că a fost cel mai elaborat program de modernizare de până atunci, acesta nu s-a materializat din motive financiare, cauzate, în special, de perioada de criză a anilor 1929-1933. La 7 septembrie 1930, în dotarea Marinei Regale au intrat distrugătoarele tip „R”, „Rege- le Ferdinand” și „Regina Maria”5, construite la Napoli, iar la 20 iunie 1931 a sosit în țară din Șantierul Naval din Fiume (Italia) nava-bază pentru submarine „Constanța”6. La 27 aprilie 1935, Consiliul Superior al Apărării Țării, întrunit sub președinția regelui Carol al II-lea, a aprobat Planul general de în- zestrare a armatei eșalonat pe 10 ani, în care a fost înglobat și planul inițial care fusese întoc- mit numai pentru dotarea trupelor destinate acoperirii frontierei de vest. Prevederile planu- lui se ridicau la suma de 28 971 957 907 lei din care, pentru acoperirea necesităților Marinei, s-au alocat 1 633 678 569 lei7. în luna aprilie 1936 a fost adoptat al șaptelea program naval care prevedea ca, într-o perioa- dă de nouă ani, să se creeze o forță maritimă puternică și competitivă, precum și o bază na- vală complexă pe lacurile Tașaul și Siutghiol. Pentru materializarea sa, a fost prevăzută achiziționarea din străinătate și construirea în șantierele navale din țară, în trei etape a câte trei ani: 1937-1940, 1940-1943 și 1943-1946, a unor nave de suprafață și submarine. Fondu- rile estimate se cifrau la 290,8 milioane lei aur pentru forțele navale și 11-12 milioane lei aur pentru bazele navale cu dublă utilitate, milita- ră și comercială. în 1936 a început operațiunea de renova- re și modernizare a monitoarelor, încheiată în anul 1940. în anul 1938, cu suma de 114 milioane lei din bugetul statului, la care s-au adăugat 6 milioane lei, strânși prin subscripția publică inițiată de Liga Navală Română, a fost coman- dată Șantierului Naval „Blohm und Voss”, din Hamburg, cea de a doua navă-școală „Mircea”, care a intrat în dotare la 17 mai 1939. Pentru suplimentarea cu noi resurse fi- nanciare a bugetului de apărare al statului, în anul 1938 a fost emis Decretul-lege pentru înființarea Fondului Național al Marinei. La 4 februarie 1939 a fost configurat cel de- al optulea program naval, intitulat „Propuneri asupra pregătirii de război a Departamentu- lui Ministerului Aerului și Marinei în ceea ce privește navele, bazele navale, stabilimentele tehnice - centrele de aprovizionare și punctele de sprijin -, fabricile și uzinele în legătură cu materialul naval, depozitele de materiale, per- sonalul tehnic”, cu o valoare totală de peste 70 milioane de lei. Prin acest nou program naval, -----------■ Revista de istorie militară ■---- Marina Regală urma să fie dotată cu 180 de nave, cu un deplasament total de 70 054 tone și o putere totală de 543 655 C.P.8. Din cauza izbucnirii celui de-al Doilea Răz- boi Mondial, programul a fost diminuat con- siderabil. La 14 iunie 1939 a fost lansat la apă, la Galați, puitorul de mine „Amiral Murgescu”, prima navă de luptă de construcție româneas- că. FOTO 04 - în anul 1940 au sosit din Marea Britanie vedetele torpiloare tip „Vosper” , care au preluat numele torpiloarelor clasate în 1927 - „Vijelia”, „Viforul” și „Viscolul”. La 14 ianuarie 1940, în ședința Comitetului Consultativ al Marinei Regale s-a decis adop- tarea unui program naval de urgență, materi- alizat la sfârșitul anului sub denumirea „Ipo- teza 15”, al nouălea program de înzestrare a Marinei Militare. în urgența întâi urma să fie pus în stare de eficiență materialul existent și continuate construcțiile în curs de execuție. Pentru urgența a doua, se prevedea intra- rea în dotare a noi nave de luptă: un crucișător, ----■ Revista de istorie militară ■----------- trei submarine noi, trei vedete torpiloare, șase vedete antisubmarin, două baterii de ca- libru mare, cinci de calibru mic ș.a., precum și 2000 de mine marine, din care 300 de mine de fund. Acest program a fost revizuit și adaptat la noile exigențe determinate de intrarea Româ- niei în război. Adoptarea armei submarine După eșecul tratativelor demarate la în- ceputul anilor '20 pentru achiziționarea sub- marinului francez „O’Byrne”9, a fost preferat Șantierul Naval Quarnaro din Fiume. Cu toa- te că fusese lansat la apă la 22 iulie 1930, din cauza nerespectării condițiilor de construcție și a termenelor de livrare de către partenerul italian, abia la 9 mai 1936 a fost arborat pavili- onul național la bordul primului submarin din istoria Marinei Române, botezat „Delfinul”. FOTO 05 - Acesta sosea în țară la 27 iunie 1936, sub comanda comandorului Victor Voi- nescu, iar la 15 august 1936, de Ziua Marinei, „Delfinul” a intrat oficial în serviciu, în compu- nerea Diviziei de Mare. Botezul submarinului „Delfinul” 9 mai 1936 Ulterior aveau să intre în serviciul Marinei Regale submarinul minier „Marsuinul”, lansat la apă la 5 mai 1941, și submarinul torpilor „Rechinul”, lansat la apă la 25 mai 1941, ambele nereușind să se ridice la standardele de opera- tivitate preconizate. Apărarea litoralului maritim Prin Ordinul Ministerului de Război nr. 15029 din 24 martie 1921, noua organizare a Marinei cuprindea și Apărarea Fixă Fluvială, respectiv Apărarea Fixă Maritimă care, pe lân- gă serviciul de mine, torpile, stații T.F.S., dis- punea și de tunurile de coastă sau bateriile de coastă ale Marinei10. Apărarea Fixă Fluvială avea în compune- rea sa, pe lângă unitățile amintite, și Grupul Șlepurilor armate, constituit la 17 noiembrie 1920 în Regimentul Artileriei Fluviale11. La 21 decembrie 1920, Bateriile flotante aveau în compunere 8 șlepuri, care aveau la bord fiecare câte un tun de 152,4/45 mm; 4 șlepuri pentru patru tunuri de 120/50 mm și 2 șlepuri a câte 2 tunuri de 101,6 mm, fiecare12. Tunurile Obukov de calibru 152,4 mm fu- seseră capturate în 1918 de la ruși, împreună cu șlepurile la bordul cărora se aflau. Aceste șlepuri armate erau dislocate în por- turile Galați, Brăila dar majoritatea la Sulina, care și în perioada interbelică a continuat să rămână un punct întărit cu unități navale și ar- tileristice ale Marinei. Apărarea Fixă Maritimă cu sediul la Constanța avea de apărat litoralul maritim de la Balcic la Limanul Nistrului, zonă împărțită în sectoare și subsectoare. Sectorul Maritim nr. 1 Sud, care se întindea de la Balcic la Gura Portiței, avea în compu- nerea sa și bateriile de coastă care încep să fie montate începând cu anul 1926. Astfel, în acest an, tunurile de 152,4 mm Armstrong de la distrugătoarele „Mărăști” și „Mărășești” au fost demontate și debarcate, pentru a fi înlocuite cu altele mai moderne, și amplasate în Constanța, punctul numit Tataia, pe platforma și în cazemate betonate, constru- ite de germani în Primul Război Mondial. în această primă baterie de coastă de pe litoral au fost instalate 4 tunuri de 152,4 mm Armstrong și 2 de 76 mm Armstrong. în cazematele betonate ale bateriei „Tataia”, care ulterior va lua numele de „Tudor”, se aflau depozitele de muniții ale Diviziei de Mare, -----------■ Revista de istorie militară ■----- Telemetru de la bateria Tataia calibru 152,4 mm Armstrong, 1927 aprovizionate de cele centrale de la Hinog (Cernavodă), respectiv Țăndărei. La această baterie, între anii 1923-1924, se întreprind lucrări de consolidare a malului litoral în marginea căruia se aflau amplasate, se introduce iluminatul electric, se fac legături telefonice cu Comandamentul Apărării Fixe Maritime, se amplasează două posturi de mi- tralieră A.A. în anul 1935 se construiește, cu mijloace proprii, o centrală de tir și transmisiuni și se introduc sonerii la fiecare din cele patru tunuri de 152,4 mm, putându-se executa, astfel, tra- geri la comandă. în vederea economisirii muniției de mare calibru se montează la tunurile de 152,4 mm țevi de 37 mm, apoi arme de 6,5 mm, pentru trageri de exercițiu, tir redus13. în anul 1927 a fost instalată prima baterie de coastă la Tataia, pentru ca până în 1935, să mai apară și cele de la Agigea, Midia și Viile Noi, dotate cu piese grele de 152 și 120 mm, dezmembrate de pe crucișătorul „Elisabeta” și distrugătoarele tip „M”, și secții mobile antiae- riene cu tunuri de 75 și 76 mm. ---■ Revista de istorie militară ■---------- Pe litoral se întreprind acțiuni pentru mon- tarea altor baterii de coastă în diferite puncte, în funcție de modul de încrucișare a focului artileriei, pentru a cuprinde întregul litoral ro- mânesc, precum și a obiectivelor de apărat. Astfel în punctul Capul Midia, în anul 1929 printr-un înalt Decret se declară de uti- litate publică în interesul apărării naționale o suprafață de 76,058 m.p. a comunei Gargalâc (astăzi Corbu), jud. Constanța14. Pe această suprafață încep lucrările de construcție a amplasamentelor de beton pen- tru două baterii de 152,4 mm Obukov. Pentru apărarea A. A. avea o secție de 20 mm. în anul 1932 încep lucrările pentru am- plasarea unei baterii de 120 mm St. Cha- mond la Agigea, unde abia în anul 1939 se instalează 3 tunuri de 120 mm Armstrong, de la crucișătorul „Elisabeta”, folosite și în fortificațiile de la Turtucaia în anul 1916. Bote- zată „Elisabeta”, această baterie era organizată tot ca un punct fortificat cu șanțuri, postamen- te și depozite betonate. în scopul apărării A. A. și navale a portului și a orașului Constanța, în cartierul Viile Noi, pe locul actualei unități a comandamentului Brigăzii 9 Infanterie, în luna mai 1939 a fost instalată o baterie formată din 4 tunuri, calibru 75 mm Skoda. în același scop, în august 1939, în punctul din apropierea portului și al Școlii de Indus- trie Casnică de pe strada Traian (Monumentul Eroilor) este instalată o baterie de 4 tunuri ca- libru 76 mm A.A. Armstrong15, care fuseseră amplasate în anul 1927 în curtea Școlii Navale, fiind folosite ca artilerie de salut. Pentru apărarea antiaeriană și navală a por- tului, pe lângă bateriile „Brâncoveanu” și „Vul- turul”, în noiembrie 1939, pe digul de la farul roșu al portului Constanța, a fost amplasată bateria „Rareș”, formată din patru tunuri de 66 mm Skoda, iar la hotel „Carol”, Secția „Graur”, formată din două tunuri A. A. de 37 mm16. în cadrul organizării Apărării Fixe Mariti- me, Sectorul Maritim 2 Nord, întins de la Gura Portiței la limanul Nistrului, avea în compune- rea sa Stațiunea Sulina și Stațiunea Liman (Ce- tatea Albă). în aprilie 1939, la Sulina se aflau o Secție de 101,6 mm Obukov, formată din două piese și o Secție de 152 mm plutitoare. O lună mai târziu sunt aduse postamente și trei tunuri de 101,6 mm în vederea montării lor pentru apărarea canalului17. Stațiunea Liman de la Cetatea Albă nu dis- punea de artilerie de coastă, în schimb avea în dotare un post T.F.S., remorchere, depozite de mine și torpile. Pe baza studiului întreprins de Biroul Re- gulamente al Comandamentului Marinei, Secția a 3-a, la 27 februarie 1940 Comitetul Consultativ al Marinei Regale hotărăște, prin- tre altele, înființarea Divizionului de Artilerie de Coastă, cu sediul la Constanța. Măsura era impusă de dezvoltarea pe care o va lua - cu începere din acest an - sistemul de baterii de coastă fixe, mobile și antiaeriene, precum și necesitatea centralizării instrucției artileristice a personalului Marinei. La Dunăre, Secțiile de Artilerie Plutitoare au fost grupate și puse sub ordinele Escadrei de Monitoare, pentru cooperarea și unificarea tragerilor indirecte13. Prin Î.D.R. nr. 635 din 26 martie 1940, Apărările Fixe nefiind adaptate necesităților operative și nici celor de instrucție, au fost desființate, la 1 aprilie 1940, înființându-se Re- gimentul de Geniu Maritim, cu sediul la Brăi- la, Batalionul de Infanterie Marină, cu sediul la Tulcea și Divizionul Artilerie de Coastă, cu sediul la Constanța19. Acesta din urmă avea în subordine Bateria 152 mm Tataia, Secția 76 mm A.A. Tataia, Ba- teria 152 mm Midia, Bateria 120 mm Agigea, Bateria 76 mm A.A. Viile Noi, Bateria 75 mm Școala Navală (Școala de Industrie Casnică); Bateria 66 mm dig far roșu port Constanța, Bateria 152 mm Plutitoare nr. 1 Sulina, Bate- ria 152 mm Plutitoare nr. 2 Galați, Bateria 101 mm Sulina, Bateria Obuziere de 120 mm Tur- nu Severin și Bateria 47 mm Turnu Severin. începuturile Aviației maritime înființat încă din anul 1919, Grupul VI Hidroaviație, prima structură organizatorică a Hidroaviației Române, a devenit operațional la 21 iulie 1920, dată la care în portul Constanța a avut loc zborul primului hidroavion care a consacrat Hidroaviația ca forță distinctă în aviația românească și o categorie specializată indispensabilă Marinei Militare. Inițial, a avut în dotare hidroavioane Bran- demburg W 12 și U.T.Z.I., cu motoare de 220 CP Hiero și Daimler. La 15 august 1928, cu prilejul Zilei Mari- nei Române, regele Mihai I a botezat primele patru hidroavioane „Savoia-Marchetti”, care au intrat în dotarea Grupului de Hidroaviație, for- mat din Escadrila 1 de Zbor, pe malul de Est al lacului Siutghiol, Escadrila 2 Parc și Escadrila 3 Depozit, dislocate la Anadalchioi, unde se afla și comandamentul Grupului20. Ulterior, în dotarea hidroaviației au intrat alte șapte hidroavioane „Savoia-Marchetti” S 59 bis. La 17 iulie 1930, Grupul de Aviație Mariti- mă s-a transformat în Flotila de Hidroaviație, care în toamnă s-a mutat cu administrația și materialul volant la Palazu Mare. Aceasta a fă- cut parte din Escadra de Aviație, subordonată Diviziei 1 Aeriene (1932-1935), Ministerul Ae- rului și Marinei (1936-1940) și Subsecretaria- tul de Stat al Aerului (1940-1944). în același an a sosit pe calea aerului primul hidroavion „Savoia Marchetti” S 62 bis. Prin contractul nr. 294 din 20 mai 1939, Ministerul Aerului și Marinei a comandat -----------■ Revista de istorie militară ■---- Ofițerii Flotilei de Hidroaviație Societății „Cantieri Riuniti del Adriatica” din Montfalcone - Trieste 12 hidroavioane de lup- tă tip CANT Z 501, complet echipate. în preajma celui de-al Doilea Război Mon- dial, Flotila de Hidroaviație avea în compunere hidroavioane de fabricație italiană, 12 aparate Savoia 62 bis, cinci Savoia 55, CANT Z 501 și germane - Heinkel 114, avioane Fleet de legă- tură și Lublin. La 19 aprilie 1940 au sosit din Italia primele două hidroavioane CANT Z 501, din cele 12 comandate. La începutului celui de-al Doilea Război Mondial, Hidroaviația de pe lacul Siutghiol era compusă din Escadrila 101 Hidro Patrulare cu șase aparate Savoia 55 și 62, Escadrila 102 Hidro Informație cu 10 aparate Heinkel 114, Escadrila 16 Observare cu opt aparate I.A.R. 39, retrasă ulterior, după cucerirea Basara- biei, Escadrila 53 cu opt aparate Hurricane, deplasate, periodic, în alte zone, Batalionul 1 Aerostație, cu patru companii și Baza Flotilei de Hidroaviație21. ----■ Revista de istorie militară ■---------- Problema bazelor navale în anul 1937, Direcția Generală a Porturilor și Comunicațiilor pe Apă (P.C.A.) a prezentat Ministerului Aerului și Marinei un memoriu cu privire la amenajarea lacului Tașaul ca bază navală și port comercial. Ca justificare pentru crearea unui nou port militar, în prima parte a memoriului se preciza: „E de notorietate pu- blică că țara noastră exportă mărfuri volumi- noase și cu valoare relativ mică, care neputând suporta costul urcat al transportului pe uscat, sunt obligate a lua calea apei. Cu cât vom avea porturi mai multe și mai bine utilate, econo- mia națională va profita, deoarece produsele noastre vor obține prețuri mai bune”22. La începutul anului 1937, viceamiralul loan Bălănescu a înaintat Ministerului Aerului și Marinei un referat prin care aborda drept pri- oritară problema amenajării lacului Tăbăcărie ca bază navală pentru submarinele proprii. S-a considerat că această soluție este mult mai economicoasă decât precedentele - lacul 65 Tașaul sau Gargalâc (proiectul contraamiralu- lui Henderson sau inginerului Wattier). Ministerul Apărării Naționale a apro- bat acest proiect, din contul special K2 fiind alocați 150 000 000 lei pentru începerea lu- crărilor de amenajare. Acesta prezenta mai multe avantaje: nu necesita crearea de noi linii de comunicații, fiind legat în acea perioadă de orașul Constanța cu cale ferată și șosea; avea pe mal uzină electrică, indispensabilă unei baze pentru submarine; fiind foarte aproape de oraș puteau fi utilizată infrastructura existen- tă - depozitele, atelierele, cazărmile pe care le deținea Marina și, în plus, toate mijloacele de apărare costieră și antiaeriană cu care Marina ar fi dotat această bază puteau servi deopotrivă portului comercial și orașului Constanța. La solicitarea Marinei, Amiralitatea brita- nică a recomandat firma Sir Alexander Gibb & Partners, din care făceau parte două somități în domeniu, respectiv Sir Alexander Gibb, președintele Asociației Britanice a Inginerilor Civili, și Sir Leopold Savile. Primul executase construcția Arsenalului Marinei Britanice de la Rosyth, iar al doilea era cel care elaborase planurile Bazei Navale din Singapore. Conform aprobării Ministerului Aerului și Marinei, la 7 martie 1937 au sosit la București doi ingineri englezi, reprezentanți ai firmei Sir Alexander Gibb & Partners, care s-au deplasat la Constanța pentru documentare. în vederea realizării în regim de urgență a amenajării lacului Tăbăcărie ca bază pentru submarine, Comitetul Consultativ al Marinei a fost de acord să modifice planul de înzestrare și să se renunțe la construirea unui submarin din cele trei contractate, astfel încât cu prețul unui submarin, la care să se adauge suma de 100-150 milioane lei, să se asigure deschiderea și dragarea lacului, precum și apărarea antiae- riană a acestuia. Lucrările au început în luna mai 1938, construcția fiind eșalonată pe trei ani. Suprafața noului port urma să atingă 2 590 ha, mult mai mare decât cea a portului Constanța (74 ha)23. Execuția lucrării era proiectată în trei etape: construcția avanportului, prin ame- najarea digurilor de Nord și de Sud; tăierea istmului și intrarea în lac printr-un canal na- vigabil; construcția cheurilor și realizarea navigabilității pe întreaga suprafață a lacului. ----1 66 |------------------------------------- Concomitent, urma să se realizeze infrastruc- tura portuară, cu clădiri, ateliere, comanda- mente, școli etc. Solemnitatea punerii pietrei de temelie a noului port, care urma să se numească Portul „Carol al II-lea” a avut loc la 15 august 1939, de Ziua Marinei Române. Noua bază navală, a cărei amenajare era estimată la 3,5 miliarde lei, urma să îndeplinească atât funcții militare cât și civile. Portul făcea parte dintr-un sistem de lucrări care urma „să facă posibilă atragerea spre România a curenților comerciali ai Euro- pei și ai Extremului Orient”24. Acest sistem de lucrări includea și con- strucția Canalului „Carol al II-lea” Tașaul - Cernavodă - Dunăre, menit să realizeze co- nexiunea cu rețeaua existentă și proiectată în Europa Centrală, în special de către Germania și realizarea legăturii cu Marea Baltică, prin Brațul Sfântu Gheorghe, respectiv prin râurile Prut, Nistru sau Vistula25. Suprafața bazinului portului comercial, proiectat pentru nave cu un pescaj de 10 metri, urma să fie de 130 ha, la care se adăugau 215 ha platforme portuare. Din păcate, cu cei 400 milioane lei alocați inițial, nu s-a reușit decât procurarea utilajelor, amenajarea carierelor, construirea a 32 km de cale ferată, 12 km de șosea, clădiri pentru personal și amenajarea a 6.062 metri de diguri. într-un studiu referitor la oportunitatea continuării lucrărilor pe lacul Tașaul și progra- mul naval din 4 octombrie 1940, contraamira- lul Alexandru Gheorghiu reevalua prioritățile programului naval în derulare, optând pentru următoarea configurație a flotei de mare: nouă contratorpiloare de 1 200 - 1 400 tone, șase torpiloare de 400-600 tone, 24 (!) submarine de 600 tone, din care un sfert miniere, 30 vedete torpiloare de minim 50 tone, 12 vedete antisub- marin de maxim 50 tone, trei nave portmine, patru dragoare și patru remorchere dragoare. La fluviu, amiralul susținea că „ne apare însă inoportun a mai spori numărul navelor fluviale... de tipul actual”26. Pentru a putea co- opera eficient cu armata de uscat, contraami- ralul Gheorghiu era de părere că aceste nave trebuiau să fie cât mai mici și mai mobile, să fie dotate cu armament monocalibru și să nu aibă mai mult de o turelă binată și să existe și nave identice care să poată fi dotate cu piese ------------■ Revista de istorie militară ■----- cu tragere curbă. Protecția antiaeriană a zonei fluviale trebuia făcută cu nave speciale arma- te cu piese A.A., numărul lor trebuind să fie dublat. Ofițerul opina pentru sporirea conside- rabilă a numărului navelor de recunoaștere și siguranță rapide, protejate și cu armament ușor, Marina dispunând la acea dată doar de o treime din necesar27. Izbucnirea celui de-al Doilea Război Mon- dial și prăbușirea regimului carlist au determi- nat sistarea, în anul 1939, a lucrărilor la siste- mul Tașaul - Gargalâc - Tăbăcărie. Pregătirea cadrelor Marinei Regale Prin rezoluția pusă pe referatul nr. 1052 din 5 mai 1920 al Direcției Marină, în anul 1920 s-a înființat Școala Pregătitoare de Ofițeri de Mari- nă, prin separarea Secției de Marină din Școala de Artilerie, Geniu și Marină din Capitală, care pregătise până atunci ofițerii de marină28. în anul școlar 1920-1921, școala a func- ționat în localul Școlilor de Marină din Cons- tanța, str. Traian nr. 53, cu 23 elevi în anul I, 14 elevi în anul II și 22 elevi ofițeri la Școala Specială. Cursurile predate erau: geometrie descrip- tivă, mine, submarine și torpile, pedagogie și psihologie, trigonometrie, navigație și mane- vre, matelotaj, material de artilerie, balistică și pulberi, legislație și administrație, electricitate și regulamente, gimnastică, scrimă, sporturi, fortificații, topografie, arme portative, organi- zarea armatei, căldări și mașini marine, elec- tricitate, limba rusă, instrucție de infanterie, igienă, desen, calcul integral și diferențial, ge- ometrie analitică, chimie, economie politică, geografie, muzică, limba engleză, algebră, arit- metică, geometrie, fizică, limba română. La Școala Specială se predau teoria na- vei, mine, drept internațional, psihologie și educație militară, electricitate, navigație, is- toria războaielor navale, artilerie, cunoștințe generale despre război, comunicații și legături, navigație submarină, transporturi fluviale, ae- ronautică, căldări marine, administrație mi- litară, limbile rusă, italiană și engleză, calcul integral și diferențial. La 7 iulie 1921 a avut loc solemnitatea înălțării la gradul de sublocotenent de marină a noilor ofițeri. ----■ Revista de istorie militară ■---------- La 1 iunie 1921 s-a înființat Cursul de Irfor- mații pentru căpitani, sub conducerea coman- dorului Corneliu Bucholtzer, comandantul Școlilor iar la 18 septembrie 1921 a fost aprobat, în mod provizoriu, Regulamentul Școlii Navale. La 5 august 1938, prin decizie ministerială, s-a hotărât ca elevii din anul I ai Școlilor Mili- tare de Aviație și Marină să urmeze cursurile în comun la Școala Navală. Tot prin decizie ministerială, la 1 octom- brie 1938 a fost înființată Secția Marinei Co- merciale. în conformitate cu noua eșalonare a învă- țământului, la 1 septembrie 1939, Școala Na- vală cuprindea Școala Pregătitoare de Cfițeri cu durata de 2 ani și Școala de Aplicație, cu durata de un an pentru ambele secții, Punte și Mecanici. La 1 mai 1940 a început să funcționeze cur- sul redus cu 51 elevi T.T.R., care urmau să de- vină ofițeri de rezervă ai Marinei. Prin Î.D.R. nr. 2928 din 29 octombrie 1909, Școala de Aplicație a Sublocotenenților de Ma- rină s-a transformat în Școala Navală Superi- oară de Marină (1909-1922). Durata Școlii Na- vale Superioare era de 1 an, cursurile acesteia putând fi urmate numai de ofițeri de marină cu gradul de locotenent. împreună cu Școala Navală, înființată la Constanța în anul 1920, care a pregătit în mod independent ofițeri de marină, Școala Specia- lă/de Aplicație alcătuia un sistem unitar de pre- gătire pe două trepte: una de formare generală a ofițerului de marină și una de perfecționare a pregătirii sale. Stagiul de 1-2 ani între aceste două for- me de pregătire contribuia la verificarea, prin practica la bordul navelor, a cunoștințelor și deprinderilor însușite în Școala Navală și la crearea unor premise temeinice pentru apro- fundarea acestora. Importanța acordată acestei trepte de învă- țământ militar derivă și din faptul că abso- lvenții puteau înainta în grad fără a mai face alte studii până la gradul de căpitan inclusiv (cei care nu reușeau nu puteau depăși gradul de locotenent), iar clasificarea în promoție la absolvirea Școlii Speciale (de Aplicație) ră- mânea definitivă pentru tot restul carierei de ofițer, ceea ce avea implicații asupra înaintării în gradele următoare. --------------------------------------1 67 I-- Din anul 1922, Școala Specială / de Aplicație a Marinei a funcționat inițial cu durata de 2 ani, cu misiunea principală de specializare a ofițerilor de marină cu gradul de locotenent și sublocotenent. în anul de învățământ 1924-1925, Școala Navală a fost structurată pe trei ani de studii, cu următoarele profiluri: Anul I Curs pregăti- tor, Anul II Curs normal și Anul III Curs de Aplicație. După absolvirea cursului normal, elevii erau avansați la gradul de sublocotenent (aspirant) și urmau, în continuare, Cursul de Aplicație. La acest sistem s-a renunțat în anul 1927, când Școala Pregătitoare s-a despărțit de Școala de Aplicație. Prin Î.D.R. nr. 2213 din 13 mai 1920 a fost înființat Institutul Maritim iar prin Decizia Ministerului de Război nr. 372 din 9 iunie s-a organizat Școala Navală, ambele instituții funcționând în Constanța. Prin Decizia Ministerială nr. 898 din 1921 a fost creată la Sulina Școala de Mecanici și Elec- tricieni, mutată din 1922 la Galați. Prin Î.D.R. nr. 2066 din 1 octombrie 1928, aceasta s-a contopit cu Institutul Maritim, for- mând Școlile de Specialități ale Marinei, care vor funcționa la Constanța. în baza Î.D.R. nr. 3384 din 5 octombrie 1937, aceasta s-a transformat în Școala de Submaiștri Militari de Marină, care pregătea maiștri militari în specialitățile manevrieri-ti- monieri, piloți, hidrografi-meteorologi, tunari, torpilori, mineri, armurieri, artificieri, conta- bili, mecanici, electricieni și radiotelegrafiști29. Prin înaltele decrete nr. 2792 din 5 august 1938 și 3434 din 5 octombrie 1938, art. 5, pe lângă Școala de Submaiștri a luat ființă o Secție de marină comercială fluvială, care avea ca scop formarea personalului de conducere pen- tru navale comerciale fluviale, în specialitățile Punte și Mecanici. Absolvenții acesteia satisfă- ceau serviciul militar și deveneau submaiștri militari clasa a IlI-a de rezervă ai Marinei Re- gale, în specialitățile de piloți și mecanici30. Concluzii între anii 1920 și 1940, Marina Militară Română a acumulat o vastă experiență tactic- operativă, reușind să-și completeze parcul de nave de luptă cu unități navale de suprafață, aeriene și submarine, capabile să îndeplineas- că misiunile specifice pe Dunăre și pe Marea Neagră, atât în timp de pace cât, mai ales, în campania celui de-al Doilea Război Mondial. Ca urmare, în urma declanșării ostilităților, la 21 iunie 1941 Marina Militară dispunea de 39 nave de luptă și era compusă din: Coman- damentul Marinei Militare, căruia i se subor- donau: Divizia de Mare, Divizia de Dunăre, Detașamentul Maritim Sulina și Sectorul Du- nărea de Sus. în compunerea acestor mari unități mai intrau subunități de geniu, transmisiuni, ob- servare, servicii și părțile sedentare ale Regi- mentelor de Infanterie Marină, Geniu Marină și Artilerie de Coastă. Toate forțele operative ale Marinei Militare se subordonau Statului Major al Marinei Mili- tare, cu sediul la București. Efectivele care încadrau marile unități și unitățile Marinei Militare la începutul războ- iului s-au ridicat la 15 113 militari, din care 1 002 ofițeri, 780 maiștri militari, 257 subofițeri și 13 074 gradați și soldați. NOTE 1 Arhivele Militare Naționale Române (în conti- nuare se va cita A.M.N.R.), Fond Divizionul de Dis- trugătoare, dosar nr. crt. 404, f. 15. 2 Comandor dr. Marian Moșneagu, Ștfii Statu- lui Major al Forțelor Navale. Enciclopedie, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, București, 2016, p. 13-17. 3 Vezi, pe larg, Ion lonescu, Politica navală a României între anii 1919 și 1941, Editura Compa- niei Naționale Administrația Porturilor Maritime Constanța, 2002. 4 Cele patru vedete antisubmarin M.A.S. 1, 2, 3 și 4 (prescurtarea denumirii italiene motoscafo an- ti-sommergibile) au sosit în țară două în anul 1921 și celelalte două în 1922. Până în anul 1924 au fă- cut parte, împreună cu cele patru canoniere, din Gruparea de Dragaj. Din 1924, vedetele M.A.S. - 3 și M.A.S. - 4 au intrat în compunerea Grupului Naval de Luptă, împreună cu canonierele „Stihi” „Dumitrescu” și „Lepri” iar M.A.S. - 2, împreu- nă cu canoniera „Ghiculescu”, în Grupul Naval de Instrucție. Din cauza unor deficiențe de construcție și a eficacității lor precare, vedetele tip M.A.S. au fost scoase din dotarea Marinei Militare Române în anul 1927. ------------■ Revista de istorie militară ■------ 5 Vezi, pe larg, căpitan-comandor dr. Marian Moșneagu, Regele și Regina Mării Negre. File din istoricul distrugătoarelor & fregatelor „Regele Ferdinand" și „Regina Maria”, Editura Muntenia, Constanța, 2005. 6 Detalii în căpitan-comandor dr. Marian Moșneagu, Odiseea navei-școală „Constanța”, Edi- tura Muntenia, Constanța, 2004. Fi le din istoria militară a poporului român, voi. IV, Editura Militară, București, 1987, p. 132. 8 Petre George, Ion Bitoleanu, Tradiții navale românești, Editura Militară, București, 1991, p. 229. 9 Comandor Ion lonescu, „Chestiunea achizi- ționării submarinului „O’Byrne” în Anuarul Muze- ului Marinei Române, tom IV/2001, Editura Com- paniei Naționale Administrația Porturilor Maritime Constanța, 2002, p. 217. 10 A.M.N.R., Fond Comandamentul Marinei Mi- litare, dosar nr. crt. 388/1930, f. 20-21. 11 Ibidem, dosar nr. crt. 290/1920-1921, f. 26. 12 Ibidem, dosar nr. crt. 308/1916, f. 160. 13 Jurnalul istoric al Apărării Fixe Maritime, f. 59. 14 A.M.N.R., Fond Apărarea Fixă Maritimă, do- sar nr. crt. 16, f. 193. 15 Jurnalul istoric al Apărării Fixe Maritime, f. 66. 16 A.M.N.R., Fond Comandamentul Marinei Mi- litare, dosar nr. crt. 1453/1941, f. 147. 17 Ibidem, dosar nr. crt. 999, f. 338. Registrul is- toric al Apărării Fixe Maritime, f. 66. 18 Ibidem, dosar nr. crt. 898, f. 45. 19 Ibidem, dosar nr. crt. 1140, f. 1. 20 „Revista Marinei” Anul III, nr. 3, iulie - sep- tembrie 1928, p. 109-111. Marian Moșneagu, Ziua Marinei la români, Editura Companiei Naționale Administrația Porturilor Maritime Constanța, 2002, p. 30. 21 Vezi și „Piloți deasupra mării” în „Marina Ro- mână” nr. 73 (noiembrie 2000), p. 22-23. 22 De-a lungul anilor, au fost analizate mai multe ipoteze de amplasare a unei asemenea baze navale la Mangalia, pe Siutghiol, Techirghiol, lacurile Ra- zelm, cu derivațiile Sinoe și Babadag, la Sulina, pe lacul Tăbăcărie din Constanța, propus și ca bază navală pentru submarine, la Sfântu Gheorghe și Tașaul. Pe lângă faptul că țărmul era stâncos, Man- galia prezenta dezavantajul strategic că era prea aproape de frontiera bulgară. Orientarea Est-Nord a lacului Tașaul, plasarea la 24 km Nord de Constanța și înălțimile înconjurătoare care avantajau apărarea pe uscat și cea antiaeriană, posibilitatea construirii unei rade exterioare portului prin instalarea unui dig derivat pe linia NS de la Capul Midia, au dat câștig de cauză acestuia. 23 Ion Ciupercă, „Problema construirii unei baze navale în România (1919-1939)” în România în fața recunoașterii unității naționale. Repere, Editura Universității „Alexandru loan Cuza” Iași, 1996, p. 89. 24 Marian Moșneagu, Ziua Marinei la români, Editura Companiei Naționale Administrația Portu- rilor Maritime Constanța, 2002, p. 87. 25 Ion Ciupercă, op.cit., p. 90. 26 Ibidem. 27 A.M.N.R., Fond Comandamentul Marinei Mi- litare, dosar nr.crt. 1607, f. 10-11. 28 Până în anul 1932, ofițerii de toate armele erau pregătiți separat în școlile armelor respective (doi ani de cursuri). în anul 1932 s-a înființat Școala Pre- gătitoare de Ofițeri, în scopul unificării instrucției militare de bază a elevilor din toate armele. Durata cursurilor Școlii Pregătitoare de Ofițeri era de un an, după care elevii erau trimiși pentru terminarea instrucției de specialitate la Școlile armelor pentru care candidaseră. Școala Pregătitoare de Ofițeri a funcționat între anii 1932-1938 la București (cu elevii din toate armele), iar în anii 1938-1939 ele- vii de Marină și Aviație au urmat anul pregătitor la Constanța (pe lângă Școala Navală), elevii din ce- lelalte arme rămânând la București. în anul 1939, Școala Pregătitoare de Ofițeri s-a desființat, reve- nindu-se la sistemul de pregătire pe 2 ani în Școlile armelor respective. în anul 1930 a fost trimis pri- mul ofițer de marină la Școala Superioară de Răz- boi - Secția Armatei de Uscat, iar în anul 1932 s-a înființat Secția Marinei din Școala Superioară de Război. 29 A.M.N.R., Fond Comandamentul Marinei Mi- litare, dosar nr.crt. 51/1947, f. 211. 30 Comandor Petrică Pârvu, comandor dr. Mari- an Moșneagu, comandor Dănuț Andone, Monogra- fia Școlii de Aplicație a Forțelor Navale -120 de ani de tradiție în instruirea echipajelor, Editura StudIS, Iași, 2016, p. 30-67. ■ Revista de istorie militară ■------------------------------------------------1 69 Dosar - Arhitectura militară a României întregite (1919-1940) COOPERAREA MILITARĂ INTERBALCANICĂ. JOCUL PERICULOS AL „REZERVELOR” ALEXANDRU PETRICĂ OSCA * Abstract Following World War I, the anti-revisionist States in Eastern Europe increasingly needed to sofeguard their collective security. The solution was, on one hand, to strengthen the existing alliances (the Little Entente was Consolidated through the signing cf the Pact cf Organization, in February 1933), and, on the other hand, to establish new political-military alliances - the Balkan Pact (or the Balkan Entente), signed inAthens on February 9, 1934 - which brought to- gether Yugoslavia, Romania, Greece and Turkey, the States that sought the preserve the status quo in the Balkans. To achieve their goals, the respective alliances had military clauses which ensured the co- operation cf național armies in repelling any possible aggression. These arrangements were included in military conventions and in other documents agreed upon during the annual con- ferences cfthe chitfs cf stcffcf the allied countries. Within the Balkan Pact, two such conven- tions were adopted: the Military Convention in Three (Romania, Turkey and Yugoslavia) and, respectively, the Military Convention in Four (with Greece), signed in late 1936. Military collaboration within the Pact had a rough start because cf the “reservations” each state strongly “dtfended”. Renunciation to these “reservations” became possibly only cfter high-level political talks or on the basis cf mutual concessions. The short time between the con- clusion cf the conventions and the outbreak cf the warfound the Pact unprepared: it dissolved btfore being put to use by the member States that were the tar get cf military aggression. The tramformation cfthe Pact into the Balkan Bloc cfNeutrals also proved an illusory solution. Keywords: Little Entente, Balkan Pact, Romania, Turkey, Yugoslavia, Greece, interwar period Perioada interbelică este supusă - de ceva timp - diverselor evaluări, fiind - pentru mul- te motive - luată ca model, reper/sursă de comparație, inclusiv pentru evoluțiile de astăzi din România și din proximitatea ei. Cum se în- tâmplă adeseori, pe măsură ce ne îndepărtăm în timp de o realitate, avem tendința să trecem peste „fapte neplăcute” și să reținem/promo- văm exclusiv elementele care au marcat pro- gresul societății în perioada respectivă. * Col. (rtr.), prof. univ. dr., vicepreședinte al Comisiei Române de Istorie Militară. ] 70 |-----------------------------------------------------■ Revista de istorie militară ■ După Războiul de Reîntregire societatea românească a răspuns unor provocări inedite și a experimentat soluții dintre cele mai interesan- te pentru consolidarea ei într-un context geo- politic diferit. Marea Unire îi conferea Români- ei statutul de Putere Mijlocie aparținând, con- comitent, Europei Centrale, Europei de Sud-Est - lumii balcanice - și Bazinului Mării Negre. în raport cu cele două curente politice fun- damentale post-război care au împărțit conti- nentul - și lumea, în general - în susținători ai antirevizionismului, respectiv ai revizionis- mului, statul român s-a poziționat în tabăra antirevizionistă; acest fapt a influențat evoluția internă - unde regimul democratic (cu limi- tele lui) căuta să se mențină -, cât, mai ales, relațiile interstatale și acțiunile diplomației românești orientate prioritar defensiv, strădu- indu-se să apere deciziile care au făcut drepta- te poporului român. Atitudinea defensivă din politica externă românească s-a extins și în domeniul politi- co-militar; inițiativele în acest domeniu vizau asigurarea securității și integrității teritoriale ale tânărului stat reîntregit, atât prin măsuri de întărire a puterii militare proprii cât și prin- tr-o politică de alianțe care să pună România la adăpost de orice încercare de revizuire prin forță a tratatelor de pace de la Paris (1919- 1920). Astfel de inițiative au fost determina- te de slăbiciunile și confuzia care au cuprins iluzoriul aranjament de politică de securitate colectivă promis de Societatea Națiunilor, mai ales după abandonarea ei de către „garantul” principal, SUA. De altfel, asocierile între state în scopul asigurării securității lor comune îm- potriva unei posibile agresiuni erau reglemen- tate în Statutul Ligii Națiunilor, cu obligația ca ele să fie făcute publice în esența lor. încă de la începutul perioadei interbelice România a uzat de această oportunitate; ea a semnat o Convenție defensivă cu Polonia (pen- tru respingerea în comun a unei posibile agre- siuni din Est)1, respectiv Convenții separate cu Cehoslovacia și Iugoslavia (pentru respin- gerea unor agresiuni posibile din Vest și Sud, formând așa numita Mică înțelegere. Din 1933 această alianță s-a constituit într-o grupare tri- laterală, bazată pe Pactul de Organizare)2. Evoluțiile din Europa în al doilea deceniu interbelic au obligat toate statele continentu- ----■ Revista de istorie militară ■------------ lui la reconsiderarea rolului lor. Virulența și amploarea curentului revizionist, îndeosebi după preluarea puterii în Germania de către Hitler și după eșecul Conferinței pentru Dez- armare, au creat falii în tabăra antirevizionis- tă. Marile democrații occidentale promovau acum și îndemnau la conciliatorism, încercând să „îmblânzească fiara” prin satisfacerea unor pretenții și prin sacrificii care nu le lezau inte- resele, în favoarea revizioniștilor3. Țările din spațiul estic aveau, dimpotrivă, percepția că orice pretenție revizionistă le viza direct. Din acest motiv, ele rămâneau vigilente și încercau să convingă Occidentul democrat că nu e cazul să se renunțe la măsuri punitive ferme, credibile, împotriva oricărui derapaj și încălcare a obligațiilor asumate la Conferința de Pace de la Paris. Astfel, după 1934, diplomațiile din Est - care percepeau mai clar pericolul reluării confruntărilor - s-au văzut decuplate de la marea politică europeană, iar acțiunile lor au marcat o desincronizare față de tendința împăciuitoristă promovată în special de Marea Britanie și de Franța. Acesta este contextul în care patru state din Balcani - Iugoslavia, Grecia, Turcia și Româ- nia - au convenit să constituie o nouă Alianță politico-militară, semnând, la Atena, Pactul Balcanic din 9 februarie 19344. Actul în sine venea la sfârșitul unui demers de promovare a înțelegerii și încrederii apelând la formatul unor Conferințe balcanice anuale, cu parti- ciparea unor figuri ilustre ale popoarelor din zonă, care subliniau interesele comune ale bal- canicilor dar și limitele și condiționările cola- borării interstatale. Semnarea Pactului Balcanic. De la stânga la dreapta: Demetrios Maximos, Tevfik Rustu Aras, Nicolae Titulescu și Bogoljub Jetvic5 Nu insist pe semnificația aranjamentului politic convenit la Atena, mă opresc doar la modul original în care Pactul și-a asigurat in- strumental militar atât de necesar pentru cre- dibilitatea și stabilitatea lui6. Or, tocmai aici în- registrăm cele mai dificile și ciudate soluții, pe lângă decalajul imens al asumării convențiilor militare față de momentul semnării Pactului politic. Ca o constatare, observăm că în timp ce Convenția militară cu Polonia s-a semnat în aceeași zi cu cea politică (21 martie 1921), convențiile militare cu Cehoslovacia, respec- tiv cu Iugoslavia au urmat după șase luni de la semnarea convențiilor politice bilaterale7. în cazul înțelegerii Balcanice, decalajul devine și mai important: de această dată a fost nevoie de peste doi ani pentru convenirea unui aranja- ment militar și nici atunci n-ar fi fost posibil dacă nu s-ar fi apelat la o „găselniță” în sensul că s-au adoptat două convenții militare (una în Trei - secretă față de Grecia - și una în Patru, la care era parte și Grecia). Din studiul documentelor de arhivă am identificat trei etape în existența componentei militare a Pactului Balcanic, fără ca delimita- rea lor să fie categorică8: prima, de la semnarea Pactului Balcanic până în 1936, când se pun bazele și se constituie structurile alianței; a doua, din 1937 până în 1938, perioadă în care înregistrăm primele acțiuni de colaborare mi- litară; a treia, din 1939 până în 1940, când se constată inutilitatea instrumentelor Pactului și se propune transformarea alianței într-un Bloc balcanic al neutrilor. Abordarea mea se concentrează pe dis- putele dintre aliați din anii 1935-1938, su- prapunându-se, în mare, pe etapa a doua din evoluția Pactului9. Deosebim și în cadrul aces- tei etape o fază în care s-au negociat și semnat cele două convenții militare și, respectiv o pe- rioadă scurtă în care stat-majoriștii au colabo- rat efectiv pentru convenirea ipotezelor opera- tive și au cooperat în domeniul schimbului de informații, de armamente, materiale logistice și resurse umane. Observăm că în timp ce pentru adoptarea convențiilor militare a fost nevoie de 2 ani de negocieri (1934-1936), primele documente de colaborare strict militară au fost convenite, în detaliu, după alți aproape doi ani (1938). Așa încât mult lăudata construcție de securitate co- ----1 72 |------------------------------------ lectivă în spațiul balcanic s-a dovedit total ne- pregătită în proximitatea marilor provocări de pe continent. Mai mult, exersând practici „la modă” în Vest, unele state membre trec, între timp, la politica de concesii față de inamicul vizat de Pact sau față de marile puteri revizio- niste din proximitate. Iugoslavia negociază cu Bulgaria un Tratat de amiciție veșnică10 (fără informarea partenerilor), deschizând ușa aces- teia spre Pactul Balcanic, fără obligația de a respecta status-quo-\A (Acordul de la Salonic între înțelegerea Balcanică și Bulgaria, 1938). Alte gesturi ale Greciei și Iugoslaviei slăbesc și mai puternic unitatea alianței, care pierdea din credibilitate pe măsură ce războiul se apro- pia. De aceea s-a creat percepția că Pactul a fost un simplu element de decor, o construcție art.ficialâ reunind țări cu interese atât de di- ferite încât era greu să ajungă la un obiectiv comun îndrăzneț. Cu atât mai mult cu cât pen- tru scoaterea din cauză a armatei bulgare, de exemplu, ar fi fost suficiente forțele militare ale unui singur stat semnatar al Pactului, de unde rezultă că în viziunea unora dintre actorii sta- tali înțelegerea respectivă se limita la scopuri de ordin politic. Revin la negocierile care au premers înche- ierea unor documente de colaborare militară între aliați pentru a sublinia două aspecte: 1. Deși alianța era una multilaterală, negoci- erile pentru convenții militare s-au desfășurat mai întâi bilateral, inspirate de modelul celor din Mica înțelegere11; 2. în ciuda dificultăților în convenirea unor angajamente operative clare, odată aprobate convențiile, stat-majoriștii aliați s-au lansat în proiecte mărețe, ușor fanteziste, dar sub pre- siunea timpului pentru că războiul se apropia. Exact asupra acestor aranjamente îmi pro- pun să insist, chiar dacă ele s-au dovedit a fi rezultatul unor discuții de strategie și artă operativă. Pentru stat-majoriștii români, cele mai di- ficile și interesate discuții s-au dovedit a fi cu omologii lor turci. Colaborarea militară cu Iugoslavia era, în linii mari, convenită pe baza Convenției mi- litare din 1922 în privința variantelor de co- operare pentru combaterea unei agresiuni bulgare. Totuși, după 1938 iugoslavii foloseau diverse motive pentru a evita discutarea unor ------------■ Revista de istorie militară ■----- noi ipoteze de lucru în baza ei, sfârșind prin a respinge brutal orice propunere româneas- că. Atașatul militar român la Belgrad informa chiar despre anumite gesturi de ostilitate la adresa ofițerilor români care se pregăteau în școlile militare iugoslave. în privința Greciei, care semnase Pactul condiționându-1 de mai multe rezerve, stat- majoriștii români nu insistau decât în chesti- unea valorii forțelor disponibile destinate fon- tului anti-bulgar și a angajamentului de a per- mite utilizarea porturilor sale pentru aducerea de furnituri militare comandate de România și Iugoslavia. Colaborarea militară dintre România și Tur- cia era, însă, extrem de necesară pentru ambe- le state12. Prin cooperarea cu Turcia, România urmărea asigurarea spatelui dispozitivului său militar în cazul unui atac din Vest sau din Ră- sărit, presupunând că pericolul bulgar poate fi anihilat printr-o intervenție masivă din sud-est a armatei turce. Turcia, la rândul ei, urmărea să destine o cantitate minima de forțe pentru frontal anti-bulgar, disponibilizând astfel sufi- ciente resurse pentru apărarea întinselor sale frontiere și, mai ales pentru respingerea unei posibile agresiuni italiene în Mediterana de Est și în vestul Anatoliei. Evident, greul combaterii agresiunii bulgare ar fi revenit - din punctul de vedere al planificatorilor turci - României și aliaților din Pact. în esență, turcii insistau ca în planurile operative aliate armata română să disloce mai mult de jumătate din forțe ei în Dobrogea, de unde să intervină urgent pentru a interzice orice intenție bulgară de a ajunge la Strâmtori. O astfel de viziune nu era lipsi- tă de logică: situația Turciei republicane era precară și cu numeroase nevoi de securitate în urma războiului greco-turc (1919-1922). După Tratatul din 1923, Turcia avea o populație de până la 14 milioane de locuitori, iar forțele sale armate - evident diminuate - aveau responsa- bilitatea apărării unui teritoriu imens. Totuși, negociatorii militari români erau convinși că Turcia depășise perioada critică, așa încât spe- rau că-i vor convinge pe stat-majoriștii turci să-și asume rolul principal în anihilarea unei ipotetice agresiuni bulgare împotriva vecinilor, în felul acesta grosul forțelor române putea fi destinat celorlalte zone de pericol. Turcii, la rândul lor, aveau o percepție op- timistă cu privire la situația României: în fond ----■ Revista de istorie militară ■------------- era statul care a câștigat la Conferința de pace, avea o armată mare care putea foarte ușor să blocheze orice intenție de agresiune a bul- garilor contra Turciei; în felul acesta, grosul forțelor turce ar fi putut fi distribuit în celelalte zone de frontieră amenințate. După modelul negocierilor politice pentru convenirea Pactului, și în cazul convențiilor militare s-au exprimat «rezerve» tehnice, pen- tru eliminarea cărora erau chemați în ajutor factorii politici. Până la urmă rezervele au ră- mas în vigoare, ceea ce a condus la o asimetrie în asumarea de obligații reciproce13. Liderii mi- litari români au fost nevoiți să accepte această situație, considerând că era mai importantă prietenia cu partenerul turc decât prelungirea unor negocieri al căror sfârșit nu se întrevedea. Românii erau încurajați de disponibilitatea arătată de colegii lor turci pe timpul negoci- erii convenției militare bilaterale. într-adevăr, între 4 și 9 iunie 1935 o delegație militară ro- mână, condusă de șeful Secției Operații, colo- nelul Gheorghe Rozin, a discutat la Ankara cu o delegație militară turcă detalii ale proiectatei Convenții militare. Ambele delegații au fost de acord că sursa unui conflict poate veni în pri- mul rând din Bulgaria. S-a considerat necesară și analiza situației conflictuale create printr-un posibil atac din afara Balcanilor - deși o ast- fel de analiză depășea mandatul celor două delegații - și s-au analizat ipotezele de război, coordonarea acțiunilor comune în cazul unei agresiuni din partea unui stat balcanic. Numai că, după doi ani, lucrurile se vedeau altfel. într- un studiu asupra Convenției, Secția 3 Operații din Marele Stat Major român preciza că docu- mentul urma să fie circumscris convențiilor în cadrul Pactului Balcanic semnat recent14, așa încât temele au fost reluate când s-a trecut la pregătirea convențiilor multilaterale15. Turcia a optat și ea pentru o convenție mi- litară comună pentru toți aliații balcanici sau, dacă n-ar fi fost posibil, atunci documentul să fie semnat de Turcia, Iugoslavia și România. Ea aprecia că în situația internațională existentă, pericolul nu putea veni decât din Balcani și considera, în consecință, că statul agresor tre- buia imediat anihilat - indiferent de situația intervenită în alte regiuni - printr-o acțiune concertată între forțele turcești, românești și iugoslave. Fiecare parte ar fi trebuit să contri- --------------------------------------1 73 |--- buie în mod egal cu efective militare, încât să se ajungă la circa 30 de divizii (înjur de 500.000 de oameni) a căror acțiune rapidă să determi- ne scoaterea din luptă a agresorului balcanic în una-două săptămâni. Situația se prezenta astfel încât scoaterea din cauză a Bulgariei apărea ca o problemă secundară atât pentru România, cât și pen- tru Turcia. De altfel, anul 1935 a sporit moti- vele de îngrijorare pentru Turcia în contextul înțelegerilor Laval - Mussolini16, din ianuarie 1935, obligând-o la vigilență sporită în Me- diterana. Pentru medierea disputei, militarii români au considerat utilă o angajare a facto- rului politic, dar intervenția ministrului de ex- terne, Rustii Aras, nu a dus la nici un rezultat, pozițiile rămânând neschimbate17. în avantajul lor, turcii contau pe sprijinul iugoslav, conside- rând că atât Turcia cât și Iugoslavia erau expuse pericolului italian nemijlocit, în timp ce Româ- nia, liberă de această amenințare directă, putea să le asigure spatele frontului, luând pe cont propriu sarcina anihilării agresorului balcanic. Discuțiile între experți, deși anevoioase, n-au depășit cadrul colegial necesar, ceea ce i-a permis lui Gheorghe Rozin să aprecieze că „alianța cu turcii este solidă, guvernul și Mare- le Stat Major par deciși la o colaborare since- ră”18, recomandând să se acorde Turciei spriji- nul politic pentru redobândirea atributelor de suveranitate asupra Strâmtorilor, ca fiind și în interesul României. între 3 și 13 august 1935, la Ankara, au avut loc discuții și cu experții iugoslavi pentru o Convenție militară bilaterală. Discuțiile au avut doar caracter general. Generalul Jifcovic a propus ca o eventuală colaborare militară pentru anihilarea unui agresor balcanic să fie discutată și cu participarea României. Atașatul militar român la Ankara, locotenent colonelul Ion Gheorghe, informa Marele Stat Major că experții sârbi... au aerul de a fi venit la An- kara doar pentru a le spune turcilor acest lu- cru”19. Din acest motiv s-a convenit ca șefii de stat major din România, Turcia și Iugoslavia să se întrunească, în noiembrie 1935 la Belgrad, pentru a stabili cadrul general al cooperării militare20. La 8 noiembrie 1935, Secția 3 Operații făcea un istoric al negocierilor interaliate în această chestiune: | 74 | „ 1. Cu ocazia Conferinței Balcanice, ținută la București în mai anul curent, miniștrii de externe ai României și Turciei, domnii Titu- lescu și Rustii Aras, au convenit: - ca Statele Majore să procedeze la sta- bilirea bazelor unei Convenții militare și să asi- gure colaborarea celor două armate și - lucrările să înceapă prin trimiterea unei delegații a M.St.M. român, care să ia con- tactul, la Ankara, cu M.St.M. turc și să înceapă studiile pregătitoare. O înțelegere similară a existat între guver- nul iugoslav și cel turc (...). M.St.M. iugoslav a întocmit un proiect de Convenție militară între Turcia, România și Iu- goslavia pe care l-a trimis atât M.St.M. turc cât și M.St.M. român /.../. M.St.M. turc, conform angajamentului ce a luat la Ankara, în cursul conferințelor cu delegația română, a întocmit și el un proiect de Convenție militară pe care La trimis M.St.M. român”21. Această suprapunere între intenția de a semna convenții militare bilaterale și decizia ulterioară de a adopta o convenție tripartită, a creat o anumită confuzie. „Rezultă că în prezent există următoa- rele lucrări: a) lucrarea întocmită de delegația M.St.M. român la Ankara; b) două lucrări ale M.St.M. turc. Una întocmită la Ankara și a doua întocmită și tri- misă nouă ulterior; c) Proiectul M.St.M. iugoslav /.../. Rezultă că la conferința de la Belgrad, cu șefii de Stat Major turc și iugoslav pentru încheierea unei Convenții militare între Româ- nia - Turcia - Iugoslavia, se vor analiza aceste trei proiecte”22. într-adevăr, în noiembrie 1935, la Belgrad, s-a parafat o Convenție militară „ajustată”: pentru combaterea agresiunii Bulgare erau suficiente 120 de batalioane, 150 de baterii, 24 de escadroane și 100 de avioane (se renunța la calcularea forțelor în funcție de numărul de divizii pentru că ele aveau o compunere dife- rită de la stat la stat). Efectivele, astfel stabilite, urmau a fi angajate în totalitate de statul care nu era atacat de agresorul balcanic și nu era în război cu un inamic pe alt front. Statul atacat de alt stat balcanic, dacă era angajat și pe alt ----------■ Revista de istorie militară ■----- front, urma să participe la anihilarea agreso- rului balcanic, cu maximum de forțe disponi- bile. Proiectul de Convenție stabilea zonele de concentrare a forțelor mobilizate, obiectivele și direcțiile de acțiune în funcție de ipotezele de război analizate. Intransigența stat-majoriștilor turci, care insistau ca forțele de intervenție românești des- tinate Frontului de Sud să fie concentrate în ma- joritate la Est de Dunăre, în Dobrogea, a creat îngrijorare la București. Generalul Gheorghe Angelescu, ministrul român al apărării, atenționa „... trebuie să fim circumspecți și să căutăm, în special, a ne da seama dacă pretențiile nestră- mutate ale Marelui Stat Major turc, în privința zonei de concentrare a trupelor noastre, nu sunt în legătură cu sugestiile ce le poate primi de la o altă putere prin concentrarea forțelor noastre acolo unde se cere cu insistență”23. E ușor de dedus că ministrul român se referea la U.R.S.S. având în vedere că Turcia avea relații strânse cu această mare putere. în document erau reținute rezervele pe care fiecare delegație le făcea față de conținutul acestuia, urmând ca ele să fie eliminate prin negocieri ulterioare. în această formă proiectul de Convenție a fost parafat la Conferința șefilor de Stat Major din noiembrie 193524, de la Belgrad, dar sem- narea ei s-a amânat, timp în care s-a încercat aplanarea divergențelor româno-turce în plan conceptual. Românii au făcut o rezervă la proiectul de Convenție militară în trei, în legătură cu valoa- rea forțelor pe care Turcia se angaja să le intro- ducă în luptă împotriva unui agresor balcanic: în toate situațiile prevăzute - solicita partea română - Turcia să nu angajeze în luptă mai puțin de 120 de batalioane și 150 de baterii25. La rândul său, Marele Stat Major turc ex- prima rezerva după care: în cazul unei agresi- uni din zona balcanică asupra Turciei, grosul forțelor române sau cel puțin jumătate din ele să se concentreze în Dobrogea. O astfel de re- zervă era greu de acceptat. Turcii motivau că drumul din Dobrogea către Istanbul, pe ma- lul mării, era cel mai scurt, iar legătura între cele două armate s-ar fi realizat mai repede26. Dar riscurile pentru România erau imense: cu forțele principale trecute peste Dunăre, în Dobrogea, ea putea fi victima sigură a Ungariei ----■ Revista de istorie militară ■------------- - care aștepta pregătită în Vest - sau a U.R.S.S., care nu avea nevoie să se pregătească în mod special pentru intervenție împotriva Români- ei. Este ușor de constatat că, în acest fel, forțele concentrate într-un spațiu limitat și blocat de obstacole naturale (Dunărea și Delta) - de fapt grosul tuturor forțelor românești - nu aveau cum să vină în sprijinul celor de pe un eventual front deschis la Est sau la Vest. Experții români erau prudenți mai ales că învățămintele cam- paniei din 1916 erau încă proaspete. București, capitala României, ar fi rămas, de asemenea, fără forțe de apărare suficiente, iar concentra- rea unor efective numeroase, folosind mijloace rudimentare de transport și de trecere peste fluviu, se putea face într-un timp dublu față de cel normal27. Experții români au sesizat impasul și și-au dat seama că situația nu poate fi depășită decât prin intervenția factorului politic. Se încerca temperarea zelului militarilor turci, destul de fixiști în negocieri28. Atașatul militar român la Ankara informa că și experții turci se gândeau să implice factorul politic în deblocarea nego- cierilor: „Domnul ministru al României în Tur- cia a fost rugat să intervină pe lângă guvernul nostru, pentru ca autoritățile competente să pună la punct Convenția ... și să facă pregătiri- le pentru a invita în România ... pe șefii State- lor Majore interesate /.../ Dat fiind că subsem- natul am asistat la discuțiile care au avut loc la Belgrad și cunosc obiecțiunile ce s-au adus acolo privitor la rezervele ce s-au făcut de am- bele părți, comunicarea făcută de domnul Aras m-a surprins oarecum, deoarece delegații turci n-au cerut la Belgrad decât ceea ce se fac că admit acum ca o concesie. în afară de faptul că soluția de jumătate și jumătate din forțe pe am- bele maluri ale Dunării este contrară tuturor principiilor, deoarece se despart astfel forțele în două printr-un obstacol de importanța Du- nării... pentru care delegația noastră n-a ac- ceptat acest punct de vedere al Turciei, - dar acum se încearcă a se prezenta această soluție ca o cedare din partea turcilor, ba chiar cerân- du-se pentru aceasta să se renunțe din partea noastră la rezerva formulată de noi în ceea ce privește forțele ce turcii trebuie să aducă în Tracia în orice situație”29 (...) „Din câte știu eu, punctul nostru de vedere a fost ca turcii să renunțe la cererea ca noi să concentrăm forțele ----------------------------------------1 75 I--- noastre jumătate pe dreapta Dunării și jumă- tate pe stânga acesteia, în care caz am renunța și noi, poate, la cererea formulată ca Turcii să aducă în Tracia minimum 120 de batalioane, oricare ar fi situația. Dar cum se vede din co- municarea domnului Aras, turcii caută să pre- zinte chestiunea tocmai pe dos, adică noi să renunțăm la cererea noastră și în schimb, să o acceptăm pe a lor”30. în ianuarie 1936, Consiliul Suprem de Apă- rare al Turciei aproba rezerva făcută la Belgrad de experții militari turci și explica motivele pentru care condiția pusă armatei române de a se mobiliza în Dobrogea erau de necombă- tut: în situația că armata română ar concentra grosul forțelor la sud de București și la nord de fluviu ar deveni imposibilă o acțiune viguroasă și prin surprindere a armatei române spre Sud, datorită faptului că mai întâi trebuia forțat cur- sul Dunării31. Experții militari români resping și de această dată rezerva ridicată de Turcia. Considerente de natură pur militară - explicau experții români - impuneau ca trupele să fie concentrate într-o zonă centrală față de front. Din această zonă ele puteau fi ușor și rapid di- rijate în funcție de diverse ipoteze de acțiune32. în realitate disputa pe concepte militare avea accente mai degrabă politice. Turcia nu- și lua obligația să intervină în orice ipoteză cu forțe maxim disponibile. Motivele invocate de planificatorii turci se refereau la ritmul lent - din cauza infrastructurii - în care armata turcă se putea concentra și la riscul de a lăsa desco- perită Anatolia în fața Italiei. Substratul politic se observă după ce gu- vernul de la Ankara cerea României să spriji- ne cererea Turciei în problema remilitarizării Strâmtorilor. în situația că se obținea acordul din partea Adunării Ligii Națiunilor în această privință, Turcia sugera că ar putea spori efec- tivele, așa cum pretindea România33. Experții militari români resping și de această dată re- zerva ridicată de Turcia. Considerente de na- tură pur militară - explicau experții români - impuneau ca trupele să fie concentrate într-o zonă centrală față de front. Din această zonă ele puteau fi ușor și rapid dirijate în funcție de diverse ipoteze de acțiune. Conducerea militară și politică a Români- ei studia două variante de soluționare a dis- putei. Ele vizau stabilirea precisă, în cadrul ----1 76 |-------------------------------------- Convenției militare, a numărului minim de forțe turcești de intervenție împotriva agreso- rului balcanic, sub care, în nici un caz, acestea să nu se coboare. Prima soluție avea în vedere ca fiecare din cele două părți să renunțe reciproc la rezerve, după ce România se angaja să concentreze în Dobrogea 50 de batalioane și 80 de baterii în situație de necesitate, iar Turcia, în orice ipote- ză, să destine frontului balcanic 80 de batalioa- ne și 120 de baterii. A doua soluție: să se rezolve disputa prin înscrierea, direct în Convenție, a celor două prevederi. Am arătat în ce context s-a impus accelera- rea negocierilor pentru finalizarea aranjamen- telor militare ale alianței și cât de importantă a fost denunțarea de către Germania a Pactului renan în economia acestei decizii. Din docu- mentele de arhivă rezultă că partenerul balca- nic cel mai conștient de acest imperativ a fost România. Marele Stat Major român a trimis în Tur- cia, imediat după sesiunea Consiliului Perma- nent din mai 1936, o delegație militară condu- să de colonelul Gheorghe Rozin, șeful Secției Operații, pentru a încerca să-i convingă pe partenerii turci să renunțe la rezerva lor față de proiectul de convenție militară. Chiar dacă, la întoarcere, ofițerul a raportat că statul major turc s-a dovedit inflexibil, s-a degajat o soluție: problema se putea rezolva la nivel politic. Pes- te puțin timp, la Conferința de la Montreux, din iunie-iulie 1936, s-a semnat un protocol care rezolva atât rezerva română cât și cea tur- că făcute anterior34. Celălalt motiv de dispută - zonele de con- centrare - s-a stins prin concesia pe care stat- majoriștii români au admis-o la Montreux când au acceptat să concentreze un număr important de forțe în Dobrogea, dar numai în condițiile în care România nu ar fi fost angajată pe alt front și doar atunci când grosul forțelor bulgare ar fi fost angajat împotriva Turciei. Proiectul de convenție militară în trei, ast- fel negociat, cuprindea: a) Condițiile de intervenție contra Bulgari- ei în cazul unei amenințări de război sau a unui atac din partea acesteia, vizând o acțiune ime- diată, desfășurată în comun de aliați pentru a o scoate din luptă în cel mai scurt timp; -----------■ Revista de istorie militară ■---- b) Forțele destinate intervenției, preci- zându-se numărul de mari unități alocate de fiecare stat care dispune liber de întregul său potențial militar. Dacă organismul militar al vreunei puteri se afla angajat pe alte fronturi la data acțiunii militare, ea avea obligația să in- tervină pe teatrul de război balcanic cu maxi- mum de forțe disponibile-, c) în principiu s-au mai discutat: zonele de concentrare ale armatelor aliate, modalitățile de colaborare în timp de pace ale marilor state majore aliate, cooperarea materială, legături și transmisiuni etc35. Calea spre adoptarea unei convenții mili- tare tripartite era deschisă, iar finalizarea se va produce la 6 noiembrie 1936 la București când șefii statelor majore român, iugoslav și cel turc vor semna acest important și îndelung negociat document36. Proiectul menționa că „Ostilitățile, odată începute, nu mai puteau fi întrerupte decât în urma unui acord comun”37. Unii autori constată viziunea diferită asu- pra caracterului alianței pe care statele aliate o aveau în privința înțelegerii Balcanice în preaj- ma întâlnirii de la București a șefilor de stat major turc, român și iugoslav: 1. Opțiunea Turciei, care vedea în alianță un instrument strict zonal, cu posibilități li- mitate la spațiul balcanic; 2. Opțiunea Belgra- dului care era pregătit să evadeze din sistem și căuta să se sustragă cât mai mult de la un an- gajament militar concret chiar și în Balcani; 3. Opțiunea românească prin care instrumentele înțelegerii Balcanice se cuplau la cele ale Micii înțelegeri pentru a crea în zonă sentimentul stabilității, generat și de capacitatea lor de a relaționa cu politica antirevizionistă la nivelul european, chiar dacă liderul - Franța - tocmai căzuse la un prim examen38. Din acest motiv România a fost cea mai interesată în finalizarea procedurilor pentru parafarea Convenției, ea înțelegând cel mai profund consecințele pentru Balcani ale slă- biciunilor și fisurilor provocate în martie 1936 în sistemul securității colective că această Convenție „întărește situația politică a Româ- niei în Balcani și mărește posibilitățile Româ- niei în Europa Centrală prin aceea că îi asigură o libertate mai mare spre Sud”39. Prin adoptarea Convenției, șeful Marelui Stat Major, generalul Samsonovici, evidenția o ----■ Revista de istorie militară ■--------------- altă oportunitate pentru statul român pe plan politico-diplomatic40: o detensionare a situației la granița de Est a României, pe considerentul că între U.R.S.S. și Turcia existau relații reci- proce amicale, ceea ce ar favoriza clarificarea raporturilor dintre România și U.R.S.S. Era, mai degrabă, o speranță, pentru că, în realita- te, vecinul de la Răsărit nu avea nicio intenție să recunoască apartenența Basarabiei la Ro- mânia. Reținem câteva considerații despre con- ținutul Convenției militare în trei. în cele 21 de articole ale sale, convenția stabilea condițiile angajării efortului aliaților împotriva unui inamic (Bulgaria), forțele de intervenție care trebuie să fie egale din partea celor trei aliați (120 de batalioane infanterie, 150 de baterii de artilerie, 24 de escadroane de cavalerie și 100 de avioane) atunci când nici unul dintre partenerii nu este angajat într-un conflict pe alt front41. Pentru situația in care un stat era angajat pe un alt front, el destina frontului balcanic „maximum disponibil” din forțele de care dispunea (o formulă care „sal- va” convenția de la eșec. La prima Conferință a șefilor de stat major s-a ajuns la un acord în această privință). Formula de colaborare interaliată ulte- rioară, la care s-a ajuns la București în no- iembrie 1936, era similară celor din practica Micii înțelegeri și alianței cu Polonia: șefii Statelor Majore Generale, însoțiți de experți, se vor întâlni în Conferințe anuale pentru a operaționaliza cadrul general de colaborare, prin soluții de detaliu. O primă conferință, căreia M.St.M român i-a acordat o atenție specială, s-a desfășurat la Ankara, între 28 octombrie și 4 noiembrie 1937. Delegația care l-a însoțit pe șeful M.St.M a fost formată din cei mai experimentați ofițeri: generalul Dumitru Popescu, colonel Gheorghe Rozin, colonel Ion Bitoleanu, colonel Alexan- dru loanițiu, It. colonel Traian Teodorescu, It.colonel Constantin Lupescu42. Delegațiile au fost conduse de titularii statelor majore re- spective: generalul Papagos, generalul Sichitiu, generalul Nedic și mareșalul Cakmac. Cel mai important document a fost Protocolul nr 1 al Conferinței (separate pentru Convenția în trei, respective în patru), dar generalul Ion Sichi- tiu a fost impresionat de scrisoarea oficială a ---------------------------------------1 77 |--- mareșalului Cakmac prin care responsabilul turc se angaja, în numele guvernului său, că în cazul în care Rusia ar ataca România, în cola- borare cu Bulgaria, armata turcă va interveni în sprijinul României (chiar dacă nu direct îm- potriva Rusiei). în Protocol erau stabilite43:1. forțele maxim disponibile; 2. planul de operații; 3. colaborare materială - cu precizarea că aspectele concrete vor fi definite de o comisie de experți; 4. legă- turi de transmisiuni, problemă lăsată tot în sea- ma unei comisii de experți care să propună un plan de legături între armatele aliate, precum și între comandamentele de căpetenie; 5. ajutor material, muniție și subzistențe. La punctul 5 (diverse) era stabilit că fiecare stat major aliat își va preciza poziția în legătură cu aspectele discutate și va fi în măsură să și-o definitive- ze până la 1 mai 1938, când vor începe să se convoace comisiile de experți44. La Protocolul nr. 1 care completa Convenția militară în patru erau anexate tabele cu deficitul și excedentul în subzistențe pentru fiecare aliat în parte45. Pentru început șefii celor patru state majo- re au examinat condițiile în care să fie aplicată Convenția militară în patru care se limita la un conflict pur balcanic în care „... una din Pute- rile contractante este victima agresiunii Bulga- riei acționând singură, sau Albaniei, acționând singură, sau ambele împreună, sau fiecare din aceste țări împreună cu Ungaria singură sau toate trei împreună”46. în privința noțiunii de forțe maxim dispo- nibile, pentru cazul când una din țările aliate ar fi fost angajată deja pe alt front, valoarea aces- tora trebuia să fie de: Bata- lioane Baterii Esca- droane Avi- oane Pentru Grecia 75 90 16 65 Pentru România 75 90 16 70 Pentru Turcia 120 150 24 100 Pentru Iugoslavia 75 90 16 70 Planul de operații analiza următoarele ipo- teze și variante de acțiune: Ipoteza 1: Bulgaria atacă Grecia cu „grosul forțelor”, în timp ce Grecia este deja în război cu Albania. Atacul putea viza fie Salonicul ----1 78 |-------------------------------------- Schița nr. 1. Ipoteza 1: agresiunea Bulgariei asupra Greciei și Kavala, fie Tracia Occidentală. în această situație armatele aliate urmau să se concentre- ze și să acționeze ca în Schița nr. 1. Prin ipoteza a 2-a: Bulgaria ar ataca cu gro- sul forțelor România, la rândul ei în război cu Ungaria. în această situație acțiunea armatelor aliate prevedea nimicirea forțelor bulgare aflate în apărare la granița cu Turcia, Iugoslavia și Gre- cia și dezvoltarea ofensivei peste Balcani către Sofia și Dunăre, pentru a întoarce dispozitivul trupelor de atac bulgare (Schița nr. 2). în Ipoteza a 3-a: Bulgaria ar ataca Turciei, care nu ar fi fost angajată în război cu nici un alt stat. Schița nr. 2. Ipoteza 2: agresiunea Bulgariei asupra României --------■ Revista de istorie militară ■ - Schița nr. 3. Ipoteza 3: agresiunea Bulgariei asupra Turciei Schița nr. 4. Ipoteza 4: agresiunea Bulgariei împotriva Iugoslaviei în acest caz, ajutorul cel mai important îl puteau da trupele române care ar fi obligat armata bulgară să păstreze forțe importante la Nord de Balcani. Observăm pe schiță că dispo- zitivul românesc este tăiat în două de Dunăre pe traiectul ei de la Sud la Nord. (Schița nr. 3) în fine, în Ipoteza a 4-a, cea mai comple- xă, se presupunea că armata bulgară ar ataca cu „grosul forțelor” Iugoslavia, care era deja în război cu Ungaria sau cu Albania, sau cu ambele state împreună. în această situație partenerii de alianță trebuiau să intervină în ajutorul aliatului agresat, din zone și poziții diferite, cel mai convenabil de către armata greacă și, după trecerea Dunării, de către ar- mata română. Misiunea armatei Turciei consta în a executa o ofensivă amplă, pentru a obliga statul major bulgar să rupă cât mai multe forțe din dispozitivul ofensiv contra Iugoslaviei și să le redispună în apărare la frontiera sud-estică (Schița nr. 4). Planul de operații pentru Convenția în trei fost adoptat, mult mai rapid, într-o sin- gură zi (4 noiembrie 1937). El prevedea că în cazul când unul din cele trei state aliate (Tur- cia, România, Iugoslavia) ar fi fost atacate de Bulgaria, iar statele neatacate de Bulgaria ar fi fost angajate pe alte fronturi, ele trebuiau să intervină în ajutorul aliatului cu următoarele forțe maxim disponibile'. 15 batalioane, 90 ba- terii, 16 escadroane, 70 avioane. ----■ Revista de istorie militară ■------------ Planul de operații prevedea posibilitatea unui atac bulgar separat asupra fiecăruia din statele aliate, iar concentrarea armatelor alia- te și modul lor de acțiune pentru combaterea agresiunii nu diferea esențial de variantele gândite în cadrul Protocolului de la Convenția militară în patru. Prima reuniune importantă a șefilor sta- telor majore aliate s-a încheiat cu rezultate surprinzătoare dacă ne raportăm la îndelun- ga perioadă folosită în adoptarea convențiilor. Contribuția stat-majoriștilor români și iugos- lavi la pregătirea și întocmirea documentelor a însemnat un transfer de experiență de la întâl- nirile profesionale în cadrul Micii înțelegeri47. Punctul V al Protocolului nr. 1 stabilea cum să fie convocate comisiile de experți: în fiecare capitală balcanică aliată pentru câte un domeniu, începând cu întâi mai 1938. Mare- le Stat Major român avea responsabilitatea în domeniul colaborării materiale. Celelalte reu- niuni se desfășurau astfel: în domeniul aviației, la Belgrad; în domeniul navigației maritime și fluviale, la Atena; în domeniul transmisiunilor, la Ankara. începând cu anul 1938, situația în Europa a devenit tensionată în urma acțiunilor Ger- maniei și Italiei ; drept consecință, relațiile interaliate, inclusiv în plan militar, au fost tot mai afectate în special de atitudinea nesigură a Iugoslaviei. Eforturile diplomaților militari români de a revitaliza relațiile cu Iugoslavia pe baza Convenției militare din 1922 s-au sol- dat cu eșec. în această situație, planificatorii români căutau alternative: cooperarea strate- gică turco-română era una dintre ele. într-o Notă după reuniunea de la Atena din februarie 1937, Marele Stat Major român aprecia: „Even- tuala defecțiune a Iugoslaviei într-un conflict balcanic ne impune o mai strânsă apropiere de Turcia. Este mai aproape de noi și deci o cooperare militară, influențarea reciprocă a operațiunilor și libera trecere prin Strâmtori ne impune ca, din punct de vedere militar, să ne putem bizui pe ei”48. Peste câteva luni, ge- neralii Sichitiu (șeful M.St.M) și lacobici, co- lonelul Șteflea și It.col. Cernăianu - un recu- noscut teoretician - au participat la manevrele militare în august 1937 din Turcia, o dovadă de încrederii între cele două armate. România încerca să descifreze mutațiile produse în plan politic în anul 1939 și consecințele pentru Tea- trul de Operațiuni de Sud. îngrijorarea pornea de la intenția britanicilor de a face din Turcia un cap de pod pentru debușeul lor în Balcani. La rândul lor francezii l-au trimis pe generalul Weygand (numit comandat al Frontului Ori- ental) să-i convingă pe turci să se integreze în Front prin conferințe prelungite cu liderii mili- tari. Frontul, însă, n-avea nicio consistență; se limita la acțiuni diplomatice și planuri fante- ziste (intenționa să debarce trupe la Salonic). Generalul francez nu era lămurit dacă Româ- nia ar avea un rol în acest Front, el i-a răspuns atașatului român la Ankara, colonelul Teodo- rescu: „... va să zică, ceea ce îmi cereți dum- neavoastră, pe lângă acțiuni diplomatice, este armament, armament, armament ... Eu merg mai departe și spun: prefer să iau armamentul de la 5-8 divizii franceze pe care frontul meu scurt nu le poate utiliza și să-l dau diviziilor române, iugoslave, turce”49. După declanșarea operațiunilor militare în Polonia și intrarea Marii Britanii și Franței în război, se punea sub semnul întrebării o nouă Conferință a șefilor statelor majore aliate pentru că, după tratatul anglo-franco-turc din octombrie 1939, Turcia renunța la neutralita- te față de confruntările din afara Balcanilor50. Statul Major iugoslav își informa aliații că amână conferința pentru că este „... ocupat cu ----1 80 |-------------------------------------- alte lucrări cerute de situația internațională”51 și preciza că acțiunea „... nu va mai avea loc în acest an”52. Observând rezervele iugoslavilor, respon- sabilii români s-au interesat în ce măsură per- tractările lor au legătură cu Tratatul iugoslavo- bulgar din ianuarie 1937. Cu toate asigurările date de demnitarii belgrădeni, românii nu s-au lăsat convinși. într-un alt studiu asupra evenimentelor din spațiul estic al Europei, (din 11 aprilie 193953), Marele Stat Major român avertiza Ministerul Afacerilor Străine că, după căderea Cehoslova- ciei, nu se mai putea conta pe Convenția mili- tară dintre România și Iugoslavia din 10 ianu- arie 1922 și că se impunea o nouă Convenție bilaterală. Studiul estima comportamentul aliaților într-o anumită situație, formulând în- trebări de genul: „1. în ce măsură se mai poate conta pe Iu- goslavia în cadrul înțelegerii Balcanice: - își va păstra neutralitatea?; - va permite trecerea forțelor italiene în sprijinul Bulgariei?; - s-ar putea alia cu Bulgaria? 2. După prezența Italiei în Albania se mai poate conta pe intervenția Greciei împotriva Bulgariei? 3. Putem conta pe colaborarea cu Turcia contra Bulgariei chiar când este amenințată de Italia? 4. Am putea prevedea cazul dezarmării Bulgariei printr-o acțiune militară preventivă, concentrată și executată împreună cu aliații?”54 Șeful Marelui Stat Major român punea ur- mătoarea rezoluție pe studiu: „Singura parte sigură este legătura fermă cu Turcia”55. Iată cum Pactul Balcanic - ca instrument politic - își devoala neputința, în ciuda reviri- mentului în domeniul colaborării militare: nu era în măsură să garanteze securitatea statelor membre, desființându-se de fado, nu înainte de a încerca o tranziție iluzorie sub sigla Blocul balcanic al neutrilor sau Blocul neutrilor. NOTE 1 Convenția de alianță defensivă între Polonia și Regatul român, 3 martie 1921. Convenția militară s-a semnat în aceeași zi de către generalii Tadeusz Rozwadowski și Constantin Christescu. ------------■ Revista de istorie militară ■---- 214 august 1920, Convenția de alianță defensivă dintre Cehoslovacia și Regatul sârbilor, croaților și slovenilor; 23 aprilie 1921, Convenția de alianță de- fensivă dintre Regatul român și Cehoslovacia, în vi- goare din 27 mai 1921; Convenția de alianță defensi- vă dintre Regatul român și Regatul sârbilor, croaților și slovenilor, 7 iunie 1921. Vezi lucrarea de referință: Milan Vanku, Mica înțelegere și politica externă a Iugoslaviei, București, Editura politică, 1979. 3 Vezi, pe larg, o lucrare de referință: Martin Gilbert și Richard Gott, Conciliatorii, București, Editura Politică, 1966. 4 A rămas de referință monografia Elizei Cam- pus consacrate acestui subiect: înțelegerea Balcani- că, București, Editura Academiei, 1972. 5 Sursă foto: www.titulescu.eu. 6 Convențiile militare multilaterale se funda- mentau pe Pactul Balcanic din 9 februarie 1934 și pe anexele sale. Cele trei articole ale Pactului, ca și preambulul, sugerau și impuneau chiar, constituirea componentei militare a Alianței. 7 Convenția militară dintre Romania si Regatul sârbilor, croaților si slovenilor, semnată la 23 ianu- arie 1922, prevedea la articolul 2 ajutorul reciproc al celor doua țări în ipoteza că una din ele ar fi fost atacată de Bulgaria, iar articolul 3 prevedea spriji- nul reciproc în eventualitatea că unul dintre aliați ar fi fost atacat concomitent de forțele armate ale Bulgariei si Ungariei. Statele care alcătuiau Mica înțelegere au semnat la 14 septembrie 1923, la Pra- ga. Convenția militară în trei, care nu anula explicit documentele bilaterale. 8 Mihai Retegan, în balanța forțelor, București, Editura Semne, 1997, p. 138. 9 Din rațiuni de spațiu mă limitez la Convenția militară în trei: Iugoslavia, Turcia, România. Con- venția militară în patru (semnată de toți aliații din Pact) necesită o altă discuție, care poate face obiec- tul unui alt demers. 10 Semnat la Belgrad, la 24 ianuarie 1937. La a V-a sesiune a Consiliului Permanent al înțelegerii Balcanice de la Atena (15-18 februarie 1937), Milan Stojadinovic, prim-ministru și ministru de Externe iugoslav, și-a informat colegii despre acest tratat, insistând să se consemneze următoarele în Comu- nicatul final: „Consiliul Permanent a luat cunoștință cu satisfacție de încheierea unui Pact de prietenie între Bulgaria și Iugoslavia. El a constatat că Pactul răspunde scopului înțelegerii Balcanice: menținerea și consolidarea păcii în Balcani. în consecință, el consideră că Pactul bulgaro-iugoslav constitu- ie o prețioasă contribuție la stabilirea colaborării prietenești între toate popoarele balcanice” Apud: Nicolae Titulescu, Politica externă a României - 1937, București, Editura Enciclopedică, 1994, p.28. --------■ Revista de istorie militară ■-------------- 11 în context, Turcia și Grecia au parafat și ele o convenție militară la Ankara, la 2 noiembrie 1934. Guvernul turc a informat imediat România despre acest document, iar, la 11 decembrie, ministrul turc de externe a făcut o prezentare amplă a prevederilor acestei „convenții de asistență militară”. 12 lonuț Cojocaru, Rolul și locul înțelegerii Bal- canice în spațiul european. Negocieri. Cooperarea româno-turcă, în volumul omagial dedicat profeso- rului Corneliu Mihail Lungu, „Permanentele Istoriei - Profesorul Corneliu Mihail Lungu la 70 de ani", Târgoviște, Editura Cetatea de Scaun, 2013. 13 Acceptând clauza rusă inclusă de Turcia și, respectiv, rezerva greacă relativă la Italia, România (pentru care Pactul „... rezulta din nevoia de asigu- rare a securității frontului de est...” Mihai Retegan, în balanța forțelor ..., p. 138) nu avea nici un câștig de securitate prin asumarea de obligații în cadrul noii alianțe, nici la frontiera estică (nici nu intra în discuție!), nici la frontiera sudică unde, tehnic, era în vigoare Convenția de alianță defensivă cu Iugos- lavia (și Convenția militară din 1922). în schimb, ea n-a invocat nici o clauză de această natură, angajân- du-se fără rezerve să vină în sprijinul unui aliat vic- timă a agresiunii din spațiul balcanic sau din afara acestui spațiu. 14 AMR, fond 948, Secția 3, dosar nr. 1449, f. 7-52 (Studiul asupra Convenției între Turcia și Ro- mânia, Geneva, 5 iunie 1934). 15 La 5 iunie 1934 s-a încheiat o Convenție în- tre România și Turcia, cu importante prevederi de natură militară. în esență se stabilea că în situația în care una din părți ar fi devenit victima agresiunii unui stat balcanic, aliat sau nu cu o putere extra- balcanică, cealaltă parte să intre în război împotriva agresorului din Balcani. La articolul 2 era prevăzută și posibilitatea de a reacționa coordonat împotriva unui agresor nebalcanic în sensul că partenerul aliat neatacat era obligat să declare război statului agre- sor. Marele Stat Major român a trimis la Ankara pe colonelul Gheorghe Rozin și maiorul Lupescu pen- tru a negocia termenii convenției militare bilaterale. Ofițerii români au văzut, cu această ocazie, cât de inflexibil erau colegii lor turci. 16 A.J.P. Taylor, Originile celui de-al Doilea Răz- boi Mondial, București, Editura Polirom, 1999 p. 74-75. Așa numitul Front de la Stresa care nu privea direct zona de interes turcă. 17 Militarii turci aveau o puternică influență în viața politică de la Ankara și o mare credibilitate, în raport cu oamenii politici. 18 AMR, M.St.M., Secția 3, dosar nr. 1488, f. 148. 19 Ibidem. 20 Ibidem. 21 Ibidem, f. 53. -------------------------------------------1 81 I--- 12 Ibidem, f.52-53. 23 Apud: Mihai Retegan, în balanța forțelor , București, Editura Semne, 1997, p. 144. Autorul ci- tează din fondul 948/RSS 3, dosar nr. 1488, f. 30. 24 Din partea Marelui Stat Major turc a partici- pat primul subșef, generalul Gundiiz, având împu- terniciri limitate. 25 AMR, fond 948, Secția 3, dosar nr. 1608, f. 158. 26 Ibidem. Ibidem. 28 Ibidem. 29 Idem, dosar nr. 43/36, f. 227. 30 Ibidem, f. 227-228. 31 AMR, fond M.St.M., Secția 3, dosar nr. 43/46, f. 227-228. 32 Idem, dosar 41/1935-1937, f. 197. Generalul Samsonovici prezintă suveranului un raport com- plet, luând în calcul situațiile multiple în care Ro- mânia s-ar putea găsi într-un conflict generalizat. 33 Ibidem. 34 Idem, dosar nr. 1608, f. 159. 35 Mihai Retegan, op.cit., p. 143 36 Convenția în trei se găsește în original în: A.M..R., fond M.St.M., Secția 3, dosar nr. 1499, f. 1-12. Convenția a fost semnată de: generalul Nicolae Samsonovici, generalul Miljutin Nedic și mareșalul Fevzi Cakmac. Este singura variantă (dintre foarte multe) în original, cu semnăturile indescifrabile ale șefilor de stat major aliați. 3 7Ibidem, f. 53. 38 Mihai Retegan, op.cit., p. 148. 39 AMR, fond 948, dosar nr.40/1935-1937, f.196. 4011 ianuarie 1936. 41 AMR, fond 948, Secția 3, dosar 1493, f. 167- 230: Darea de seamă înaintată Regelui Carol al II-lea asupra Conferinței din 4-11 noiembrie 1936. 42 Idem, f. 144. 43 Idem, dosar nr. 1549, f. 1-12. 44 Ibidem. 45 Ibidem. 46 Idem, dosar 1536, f. 282. 47 Idem, dosar 1536, f. 313, (Referatul nr. 1349 din noiembrie 1937, semnat general Ștefan lonescu. La referat sunt anexate: Darea de seamă, Protocolul, Scrisoarea-angajament a Șefului Marelui Stat Major turc). 48 Ibidem, dosar nr. 1536, f. 4. 49 Ibidem, f. 371. 50 Ibidem, dosar nr. 1706, f. 391, Nota din 23 oc- tombrie 1939, a Secției 3 Operații pentru șeful Ma- relui Stat Major. 51 Ibidem, dosar nr. 1706, f. 496, Scrisoarea nr. 2477 din 13 noiembrie 1939, semnată de șeful Sta- tului Major General iugoslav. 52 Ibidem. 53 Idem, dosar nr. 1703, f. 27. 'Idem, dosar 1703, f. 28-29. ''Ibidem. ] 82 |------------------------------------------------■ Revista de istorie militară ■ Dosar - Arhitectura militară a României întregite (1919-1940) SISTEMUL ARHIVISTIC MILITAR ROMÂNESC ÎN PERIOADA INTERBELICĂ LUCIAN DRĂGHICI * Abstract In the spring cf 1918, the leadership cf Romanian Army decided to set up a Historical Cffice whose task was to elaborate a large monograph to describe in detail the battles cf the Romanian Army in First World War. Due to the complexity cf this task, in 1920 the cjfice was tramformed into a section, which, in January 1928, became the Historical Service cf the Ro- manian General Sicff. This study describes the activity cf these structures, rangingfrom the d fficulties inherent cf the pioneering period to the remarkable achievements in thefield cf military historiography and archiving in theyears leadingup to World War II. Keywords: Interwar period, Romanian Army, Romanian military archives, Historical Cf- fice, Historical Service cf General Stcff Primul Război Mondial, prin amploarea operațiilor militare desfășurate, prin efective- le umane imense angajate în luptă, precum și prin pierderile umane uriașe înregistrate, i-a determinat pe factorii de decizie politici și mi- litari din principalele țări participante să dis- pună elaborarea unor lucrări de mari dimensi- uni privind participarea armatelor naționale la „Marele Război”. Un precedent în realizarea de către structuri militare specializate a unei vas- te monografii dedicate unui conflict militar fu- sese creat de Marele Stat Major german, care, în anul 1881, a finalizat ultimul volum dedicat războiului franco-prusac din 1870-18711. în România, preocupările pentru scrierea istoriei participării armatei române la Primul Război Mondial au apărut chiar înainte de în- cheierea acestuia. La 24 aprilie/7 mai 1918, România a fost silită, în urma ieșirii Rusiei din război, să sem- neze Tratatul de pace de la București, care, pe lângă cesiunile teritoriale și clauzele economi- ce înrobitoare, prevedea demobilizarea arma- tei și diminuarea semnificativă a efectivelor și dotării acesteia. Chiar și în aceste circumstanțe deosebit de grave, conducerea armatei române nu a neglijat importanța consemnării în cadrul unei lucrări de istorie militară a luptelor duse, începând cu 15/28 august 1916, de armata ro- mână, chiar dacă participarea României la răz- boi se încheiase cu o înfrângere pe care puțini contemporani o considerau vremelnică. * Expert gr. 1, Arhivele Militare Naționale Române. ■ Revista de istorie militară ■-------------- 83 în acest scop, la 1/14 mai 1918, în cadrul procesului de reorganizare a Marelui Stat Ma- jor, prin Ordinul de Zi nr. 36, în cadrul Secției a Il-a a fost înființat Biroul 3 Istoric. Misiunea principală a Biroului era elaborarea „istoricu- lui campaniei din 1916-1918”. Prima sarcină pentru realizarea acestui demers era strânge- rea și ordonarea arhivelor comandamentelor și unităților participante la război. în circumstanțele generate, într-o primă fază, de demobilizarea armatei și trecerea la cadrul de pace, iar, ulterior, de reintrarea României în război, la 28 octombrie/10 no- iembrie 1918, Biroul 3 Istoric a reușit doar în parte să întreprindă măsurile necesare scopu- lui propus. Se profila tot mai clar faptul că cen- tralizarea surselor documentare, în original sau copie, și redactarea unei istorii detaliate a operațiilor militare ale armatei române nu poate fi dusă la bun sfârșit de un simplu birou din cadrul Marelui Stat Major. în primăvara anului 1919, pe baza expe- rienței acumulate, șeful Biroului Istoric, lo- cotenent-colonelul Dumitru Motaș, a inițiat MARELE CARTIER GENERAL SECȚIA lll-a ADJUTANȚURA ORDIN DE ZI No. 36 din 1 Mai 1918— Având în vedere înaltul Decret No.2?^ relativ la începerea de- ( -nobilizărei generale a Armatei, se ordonă: 77 1. Serviciile din Marele Cartier General vor continua a funcționa până cel mai târziu data fixată prin acel înalt Decret pentru terminarea dembilizării. i*™-.- 2. Serviciul de Stat Major din Marele Cartier General va fuziona cu Biurourile respective din Marele Stat Major pe ziua de 1 Mai 1918, după care dată Statmajorul General al Armatei va funcționa după următoarea organizare: a) Secția l-a cuprinzând: Biurouî 1 „Organizare, Biuroul 2 Mobilizare, Biuroul 3 Mobilizarea Industriei prjyate și Autorităților civile, Biuroql 4 .Rechiziții, .------- -----------lecția ll-a Cuprinzând; Biuroul 1 Instrucție, Biuroul 2_Reguiamente, Biuroul 3 Istoric. ~ .. ------~ c) Secția Adjptanturei cuprinzând: Biurour I Adjutantură, Biuroul 2 PersonaE d) Secția I!l-a Operații cuprinzând: Biurpul 1 Operații, Biuroul 2_Ma- rină, Biuroul 3 Cifru. . 1 e) SecțîalV-a cuprinzând: Biuroul 1 Informații, Biur. 2 Conțrp Informații. '• f) Secția V-a cuprinzând: Biuroul l_Mișcare, Biuroul 2 întreținere, Biuroul 3 Tracțiune. ' ~ _ g) Secția VI cuprinzând: Biuroul 1_ Etape, Biuroul 2_Comunicații. I _ Pe ziua de 1- Mai 1918, Biurourile respective din Marele Cartier Ge- neral și Marele Stat Major P..S. se vor contopi și vor funcționa cu per- • sonalu! ce-1 au astăzi, ordinea de bătae definitivă urmând'a se da printr’un ordin de zi ulterior. Din înalt Ordin - Șeful de Stat-Major General General de divizie CHRISTESCU . ' Șeful Secflel III Adjutantul j . , Maior, D. Georgescu Ordinul de zi nr. 36 din 1 mai 1918 ---------------------------■ Revista de istorie militară ■ 84 MM .f M MARELE STA? MA.OR BIUROUL ISTORIC. CREAREA SECȚIEI ISTORICI LA MARELE STAT MAJOR. Bluroal istoric din MnreJs Stat-Msjor având de Întocmit o lucmrs cu totul Independent! de lucrîrlle cel ori a) te secții, cred ol înglobarea lai la una din aaoții nu presintA nici on avantaj,ci dla-otrlvl are dezavantajul de a so trece fi înre- gistra arhiva 31 corespondența acestui bl uros pe la o secție cu caro nu poate nvea nici o coaunitato de lucru. In afart de aeeaatai Pentru a se putea continua lucrurile pregătitoare întoc- șirei romanțului istoric al caapanlel.este nevoie a so dls- ) pune doocaadatA de personalul strict necesar pentru1 a) Clasarea arhivai de rCsbotu.fnsSrclnlndu-se cu aceas- * ti operațiune cel puțin câte un ofițer pentru flecare corp do araatl $1 unul pentru diferite servicii ale araatol. b) Centralitarea răsunetelor istorice ce au început si soseasct de la Divizii precun (1 coordohsrea lor în tîap fi spațiu. * ci Studiaroa diferitelor reolanaticni privitoare la ope- rațiuni. -j d) Redactarea rezusatului istoric al operațicnii or. In acest soop,cred ca este necesar a se da- chiar de acua- o dasvoltare nai aaro Biuroului Istorlc.fntru cât în aondițlunile în care se gtsefte astatl.nu dispune nici sicar de personalul necesar clasare! erhlvelow de CMpanlo.clasare oare nu poate fi făcati de cât dn cfitr* ofițeri care ai pose- de conoftinte si11tare suficiente (absolvenți al Șconlel Supe- rioare de raaboi) sw> ofițeri cari au servit la coaandasente- le de Corp de Araatl,Divizii sau Brlgizi). Cred deci cil la Marele St st-Major trebneste creați o Scoție Istoriod Constituita dupA cuc se arați în tabloul a!B- torat. $ .. . ȘEFUL BIUROULUI ISTORIC __________ș8CTI£Jșțohicj)IJ£2iabm^^__________________ ObservatIoni. Șefe] Secției Colonel................ Binroul 1 (Istoric) Șef de Biurou Lt.Colonel................ Ofițeri în Biuroo 6 Maiori sau..........Câte unu) pentru c&titani. fiecare Corp de Atoatf ți unul pentru servlciili ___ Agatei. Desenatori.....2........................Pentru facerea crochiuri3or ne- cesare. Bloroul g (Arhivi). Șef de Biurou Lt.Colonel seu Maior....Dintre ofițerii Înveliși.centru a putea ri perma- nent la acest biurou. Arhivari.......2 funcționari civili....Un țef ți un aju- tor. Binroul 3 (ReRistrnfcl). Șef de Biurou,.......Maior.................Dintre ofițeri inval Izl pentru a r.1t&nc peraa- nent In acest biutou. Registrator .....1 funcționar civil. Coplsțti (dactilografi) g funcționari Ordonanțe do biurou.....4...'............O'ml 1« mțl» ,1 cate unul la fle- care biurou. ^1^ (‘H- Proiect de înființare a Secției Istoric (11 martie 1919) demersurile necesare pentru înființarea unei secții, care, beneficiind de un personal mai nu- meros și cu pregătire specifică domeniului, ar prelua misiunile biroului și ar avea șanse mai mare de a le duce la îndeplinire2. Aceste demersuri s-au finalizat la 1 aprilie 1920, când a fost înființată Secția a Vl-a Isto- ric a Marelui Stat Major (precursoarea Arhi- velor Militare Naționale Române din prezent). Secția a Vl-a Istoric avea ca principală misi- une elaborarea unei ample lucrări dedicate acțiunilor de luptă ale armatei române în Răz- boiul de întregire a Neamului din 1916-1919. Prima etapă a acestui ambițios proiect consta în adunarea arhivelor operative ale comanda- mentelor, unităților și formațiunilor comba- tante. în acest scop, la 26 iulie 1920, pe lângă Secția a Vl-a Istoric din Marele Stat Major a fost constituit un depozit de arhivă istorică (premergătorul actualului Depozit Central ----■ Revista de istorie militară ■------------ de Arhivă de la Pitești), unde, inițial, au fost adunate și conservate documentele create de structurile Armatei României în timpul Răz- boiului de întregire din 1916-1919. în aminti- rea acestui eveniment, la data de 26 iulie este aniversată Ziua Arhivelor Militare3. Tot în vara anului 1920, la 9 iulie, a fost emis un ordin al Marelui Stat Major prin care comandamentele, marile unități și unitățile participante la Războiul de întregire trebuiau să trimită Secției a Vl-a Istoric, până la 15 sep- tembrie 1920, „toate actele originale, operative sau în legătură cu operațiile, de la 14 august până la încheierea păcii”4. Raportat la volumul mare de muncă necesare identificării, strânge- rii și inventarierii acestor documente, terme- nul de 15 septembrie s-a dovedit nerealist. Or- dine și adrese în acest sens au fost emise perio- dic în anii care au urmat, procesul de adunare a arhivelor dovedindu-se extrem de anevoios5. ---------------------------------1 85 |- Totuși, până în anul 1937, fuseseră adunate 25.558 de dosare, 117 mape de hărți, 2.091 de cărți, 187 de exemplare ale periodicului „Mo- nitorul Oastei” și 11.250 de registre diverse6. în perioada interbelică, structura Marelui Stat Major cu atribuții în domeniul istoriogra- fiei si arhivisticii a purtat mai multe denumiri: Secția a Vl-a Istoric (1921-1922), Secția a VI- Il-a Istoric (1922-1927), Secția a Vil-a Istoric (1927-1928). La 30 ianuarie 1928, secția a fost transformată în Serviciul Istoric al Marelui Stat Major, funcționând sub această denumire până în anul 1949. Principale realizare a perioadei interbe- lice a fost monografia România în Războiul Mondial 1916-1919. Lucrarea, pe care Nicolae lorga o aprecia ca fiind „bine făcută din punct de vedere militar” și prin intermediul căreia se puteau cunoaște „toate mișcările de tru- pe, toate succesele și toate neizbânzile”, a fost structurată în șase volume. Dintre acestea, în perioada 1934-1946, au văzut lumina tiparu- lui primele patru (volumul al III-lea în două tomuri), însoțite, fiecare, de câte un volum de documente. Acestea tratau perioada august - noiembrie 1916, de la intrarea României în război până la Bătălia de pe Neajlov-Argeș. Volumul al V-lea trebuia să cuprindă operațiile militare de la 1 ianuarie 1917 de pe frontul din Moldova până la Pacea de la București din 24 aprilie / 7 mai 1918. Volumul al Vl-lea era des- tinat operațiilor armatei române în Transilva- nia și Ungaria din anii 1918-19197. începând cu anul 1936 au fost întreprinse demersuri pentru realizarea unei lucrări ase- mănătoare, în mai multe volume, dedicate Răz- boiului de independență, dar declanșarea celui de al Doilea Război Mondial a împiedicat ma- terializarea acestui proiect. Pe lângă realizarea lucrării România în răz- boiul mondial 1916-1919, specialiștii Secției/ Serviciului Istoric au elaborat în perioada in- terbelică numeroase studii și documentare solicitate de structuri din cadrul armatei ro- mâne, dar și din administrația civilă, centrală sau locală. Dintre acestea amintim realizarea unui istoric al Marelui Stat Major (o lucrare care totaliza 920 de pagini dactilografiate, care cuprindea perioada 1830-1934), „monografia localului Marelui Stat Major” din strada Știrbei 86 Vodă, istorice ale serviciilor armatei (sanitar, religios, transporturi etc.), tabele centralizate pe arme (infanterie, cavalerie etc.) cu militarii morți în Războiul de întregire, situații cu dis- trugerile, devastările și rechizițiile efectuate de inamic în teritoriul ocupat ș.a. în perioada interbelică, Serviciul Istoric al Marelui Stat Major a condus activitatea arhi- vistică din armata română, serviciul fiind auto- rizat să emită ordine, dispoziții, recomandări și să avizeze proiectele de lege în domeniu. în primii ani interbelici, activitatea arhivis- tică în cadrul Ministerului de Război era coor- donată de Secretariatul General al ministeru- lui. Prin Decizia ministerială nr. 15 din 16 ia- nuarie 1923, se prevedea ca toate dosarele mai vechi de 3 ani ale direcțiilor și serviciilor minis- terului, care nu mai conțineau documente refe- ritoare la lucrări în curs de rezolvare, să fie pre- date la Depozitul de Arhivă al Ministerului de Război. Acesta a fost constituit în cadrul Depo- zitului de Unelte și Materiale de la Mogoșoaia, șeful acestuia fiind, în același timp, și șeful De- pozitului de Arhivă al Ministerului de Război. Dosarele intrate în depozit erau păstrate în magazii, amenajate special, pe o perioadă de 30 de ani, la expirarea căreia erau predate la Arhi- vele Statului. Astfel a luat naștere un al doilea depozit de arhivă militară la nivel central (pri- mul fiind depozitul de arhivă înființat în 1920, administrat de Secția/Serviciul Istoric). Acesta avea în păstrare, încă din anul 1925, un număr de circa 20.000 de dosare8. Ulterior, conducerea activității arhivistice în armată a revenit Serviciului Istoric al Ma- relui Stat Major. în anul 1933, acesta a elaborat „Regulamentul Arhivelor Armatei”, promulgat prin Decretul Regal nr. 1830 din 20 iunie 1933 și publicat la 10 iulie 1933. „Regulamentul Ar- hivelor Armatei” a fost primul act normativ de reglementare a activității arhivistice în Ar- mata României. în regulament erau prevăzute procedurile pentru depozitarea și conservarea arhivelor armatei, precum și normele pentru organizarea și funcționarea Depozitului de Arhivă al Ministerului Apărării Naționale și al Depozitului de Arhivă al Marelui Stat Ma- jor - Serviciul istoric. Totodată, prin acest regulament se prevedea înființarea a șapte de- pozite regionale de arhivă pe lângă cele șapte -----------■ Revista de istorie militară ■----- ministerul apArArii naționale MARELE STAT MAJOR SERVICIUL .ISTORIC* ROMÂNIA In RĂZBOIUL MONDIAL 1916 — 1919 VOLUMUL 11 CAPITOLELE IX—XIX MONITORUL OFICIAL Șl STATULUI IMPRIMERIA NAȚIONALA BUCUREȘTI Volumul al II-lea al monografiei România in războiul mondial 1916-1919, apărut în anul 1936 comandamente teritoriale. Aceste depozite aveau misiunea de a primi și conserva arhiva tuturor structurilor militare aflate pe raza cor- pului teritorial respectiv9. în anul următor, Serviciul Istoric a emis „Regulamentul provizoriu referitor la arhi- vele de război și registrul istoric” promulgat prin Decretul Regal nr. 944 din 2 aprilie 1934. Regulamentul preciza că „documentele nece- sare pentru redactarea istoricului războiului” nu sunt numai cele referitoare la desfășurarea operațiilor militare, ci și cele privind pregătirea politică și cea militară a războiului, precum și documentele referitoare la pregătire și înche- ierea păcii, fiind nominalizate categoriile de documente necesare. Totodată, prin acest re- gulament se stabileau procedurile privind con- stituirea, inventarierea, centralizarea și con- trolul arhivelor create de structurile militare pe timp de război. Se mai prevedea ca la mobi- lizarea armatei să fie înființat, în cadrul Secției Operații din Marele Cartier General, un Birou Istoric, care avea ca atribuții principale redac- tarea jurnalului de operații al Marelui Cartier ---■ Revista de istorie militară ■-------- General și a comunicatelor oficiale, precum și controlul și centralizarea „arhivei de război” în perioada interbelică în cadrul secției/ serviciului au lucrat militari de elită. în primul rând trebuie amintit colonelul (din 28 sep- tembrie 1926, general de brigadă) Laurențiu Bârzotescu, care a condus Secția VI/VIII/VII Istoric în perioada 14 martie 1921 - 13 iunie 1927. Pentru organizarea secției a apelat la atașații militari români din principalele capitale europene pentru a-1 informa asupra organiză- rii instituțiilor similare din țările respective. Totodată a condus o cercetare laborioasă pen- tru identificarea arhivelor străine rămase pe teritoriul României după retragerea trupelor inamice sau aliate. în perioada mandatului său au fost elaborate instrucțiuni pentru metodele de lucru privind identificarea surselor istorice (ordine operative, rapoarte, dări de seamă ș.a.), întocmirea de fișe și sinteze necesare redactării capitolelor monografiei Războiului de întregire, repartizarea lucrărilor, ordonarea materialului etc10. Prin activitatea sa la conducerea Secției Istoric, Laurențiu Bârzotescu a reușit depășirea rwi 9t KATWI aaiisf uiii JU H AS Ut STAT MAXA tttrtlltrM atribuțiilor 1* Stat Major dt titra Șofai Slt- buJus c«ttr«( falrî 1991-1959. f ltli (sfllacaraa amtet țtnanti fhi 1» lafuațaraa H.S,».3tttrali in frtiolpato. .11. Itfltaiaroa A'tatalai Major gen o ral fa 1959 tt orgamrartt St fuioțictarta aaoitat toiMd»ant dt tapatrntt pM ia ta fi ta! arta dta 1 Hal 1965. . Bot pro Corni dt Stat lifer at a tx ți tat Mo Mfilllirtl Stajslot fuior gr*iral il995> ^da« îs rrtafttuțarga M.S.M., fi, Crgantraroa al fsaettaaaraa K.C.G.tt 9.St.H.f.S.tt iHpal Caiputoi fii tag.1916-1 ipr.lpti/. ISTQSIC3L STATULUI UA2QR GEoARAL AL AUATU '. Orgitlrirta, fanat loairți at aal trltatia M.S.M.dtia tmr- rta ft fiilor do rar o fl.ir.lpiiJ pi» a ia 1.1.1995. f«lfl itfi'.itaro pini attdtL f 1959 - 19)5 )•- Alttf Ini. 1. labil ontraltatt oiprtaitad toți ftfil M. St. H. dala fafliniaro plai cat. 2. /lata dtioo]tatrtai a JLSt.X. fatra 1A59-I9H laa/aala. f. Srafloal orgutrartl 9.St.9. tatrr 1959-1995 hainiți, i. lonmto-anua. ăsdactat dt Hatoral Ojittrttcu Al. fdtploaat fn faloografltJ 1 —— « o a qOOOQ 6 cit 6 ■ I.î. Ortoprtfla txtrsialor întărită fa setat titarli, ata aarwjnidtoart aw7al fa tir* a*« terlrti Istoricul Marelui Stat Major (1934) cina met jSLi L’U 4« țață j* rxrvidllor, adj atentară și justiția militară); — Pregătirea și Încheierea păcii. Art. 2. bocumenieie ucmarr privitoare la pregătirea politica a nUboitilHi funt: — ConvențiURilc (poliUw. militare și economice) șl tratatele de alianță cu guvernele țârilor aliate, «au n n* utrulita'e binevoitoare, înain- tea și In timpul campaniei, precum și corespondent» relativă; — Corespondența cu atașații militari români și străini; — Kegtitrelc do intrare ți ieșire, precum șl eondicete șl borderou- rile de expediție; — Telegramele In tranzit și cele primite prin oficiile P. T. T. Art 3. Documentele urnurt privitoare la pregătirea militarA tuni i — Sitiațillc omUngeutilui anual și studiile rMZectivc; — Studiii < usipr* organizării »i mobilizării «ontaudamunteior. uni- tăților și serviul llur armatei; — Situațiile do electiv periodice, cu studiile respective; Sitiațiite de lacadrsre. ca stadiil* respectiva: — OrHnc* de biitde nominală anaală; — Studiile șl dările de seamă referitoare la dotarea $1 completarea materialelor de rlzboiu — Directivele. Instruîțlunlto, dirtte de seatnâ și diferitele sttidil referitoare ta concentrările pentru instrucție (ofițerii și trupa) șl mane- vrele regal*. — >tarile de seamă anuale, privitoare ta pregătl'ea mobilizării, doctrina, ta a?lica’va regui imeni Mor noi apărute, Instrucția trupei, starea morală Șl «tarea sanitară; — Planai de campanie și «tud lle asupra evoluției lui; — Proectele de operați', directivele și Instrucțiunile operative; — Directivele, Instrucțiunile, dar.Ic de seama și diferite studii, ort- vNoire la acoperirea și diiloaarea trupelor pe frouliere, precum ți Iu organizarea defensivă a teritoriului; Mntvzoln informative, privitoare ta siluațlunea politică, militară, economică țl n .ctalt din statele vecine; Rapoartele țl dările de seamă provenite dela atașații militari români; — RegUtrelo de Intrare și Ieșire, condlcete țl borderourilo do expediție; Registru] istoric ol comandamentelor, unităților și serviciilor. Art. 4. [fowmenteh nrniarr privitoare la desfășurarea opera- Hunilor runt: 1 . iKxvmnte referitoare la organ iran z — Registrul pentru ținerea la curent a efectivelor: — Ordinea do bătaie cu oumpunerra și ordinea de bătaie nomi- nală a cjmanitamentelor, unităților țl serviciilor; — Registrul cu mutațiile unităților afectate sau retrase M._ ( cu dats sosirii șl plecării; - Repertorial in care să se arate, pe arme, unitățile asu detașa- mentele 'aparținând organic sau operativ unei M. U.; t Malu l«M „Regulamentul provizoriu referitor la arhivele de război și registrul istoric” (1934) ■ Revista de istorie militară ■----------------------------------- 89 NOTE 1 Colonel dr. Alexandru Osca, maior dr. Florin Șperlea (coordonatori), în slujba muzei Clio. O is- torie a Serviciului Istoric al Marelui Stat Major 1920-19451 Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, București, 2006 (în continuare se va cita în slujba muzei Clio...), p. IX. 2 Arhivele Militare Naționale Române, fond Mi- crofilme, rola P II 1.524, c. 355-356. 3 General-maior Corneliu Postu (coordonator), Ghidul Arhivelor Militare Române - 2020, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, București, 2020 (în continuare se va cita Ghidul Arhivelor Mi- litare...), p. 19. 4 Ibidem, p. 20. 5 în slujba muzei Clio..., p. XII. 6 Marian Moșneagu, Serviciul Istoric al Arma- tei în slujba culturii naționale, Editura Militară, București, 2013, p. 38. 7 în slujba muzei Clio..., p. X. 8 Ghidul Arhivelor Militare..., p. 34. 9 Ibidem, p. 20. 10 în slujba muzei Clio...,p. 14-15. 90 I------------------------------------------------■ Revista de istorie militară ■ Dosar - Arhitectura militară a României întregite (1919-1940) MUZEUL MILITAR NAȚIONAL ÎN PERIOADA INTERBELICĂ - SPAȚIU DE CONVERGENȚĂ A TRADIȚIILOR ARMATEI ROMÂNE CRISTINA CONSTANTIN * Abstract This work reviews the stages cf the creation cf the National Military Museum, a process concluded on December 18, 1923, when King Ferdinand I signed the decree establishing this institution. The objectives pursued by the museum managementfrom the interwar period were identfied and the ones that had in the foreground the rediscovery cf the events, personalities, traditions cf the Romanian army from the entire Romanian space are highlighted. The Nation- al Military Museum was an tffective tool, through which the Romanian authorities strength- ened diplomatic relations with the States that had been allied with it in the World War I and developed new ones with the States that served Romania’s regional interests. Keywords: interwar period, National Military Museum, personalities, cfficial visits Regăsirea teritoriilor românești într-o entitate politică unitară odată cu încheierea Primului Război Mondial a adus în atenția autorităților probleme complexe, care aveau în vedere uniformizarea legislativă și realizarea unui cadru instituțional, social și cultural adec- vat pentru înlăturarea diferitelor discrepanțe existente între provincii. Totodată, pe fon- dul evenimentelor care au reprezentat un fi- nal fericit al acestui război pentru România, exista un entuziasm nedisimulat în privința redescoperii evenimentelor, personalităților, instituțiilor care au avut un rol important în renașterea națiunii române, în regăsirea pro- vinciilor românești într-un singur destin. în acest context, au fost reluate demersuri- le de înființare a unui muzeu militar național care să aducă în atenția publicului faptele de arme și tradițiile armatei române. Primele în- cercări de păstrare și protejare a pieselor cu caracter militar fuseseră întreprinse în timpul domnitorului Alexandru loan Cuza, care, în 1865, a emis un ordin care prevedea păstrarea la Arsenalul armatei a pieselor ieșite din dota- re și care, în perspectiva timpului, puteau pre- zenta interes pentru evocarea trecutului oștirii (drapele, armament, uniforme etc.). în 1893, aceste obiecte au fost expuse în ceea ce s-a numit muzeul artileriei, acest fapt reprezen- tând prima etapă a constituirii unei instituții | 91 | ” Muzeograf dr., Muzeul Militar Național „Regele Ferdinand T. ■ Revista de istorie militară ■--------------------- de profil cu atribuții și colecții specifice, iar în 1906, în urma organizării la București a Marii Expoziții Naționale prilejuite de aniversarea a 40 de domnie a regelui Carol 1, s-a construit în Parcul Carol (fost Libertății) un ansamblu arhitectural menit să găzduiască expozițiile și evenimentele omagiale care urmau să se desfășoare. Cu acest prilej, obiectele cu ca- racter militar s-au constituit într-o expoziție a secțiunii militare1, bucurându-se de mare inte- res în rândul publicului. Un alt pas important în crearea instituției a avut loc la data de 21 aprilie 1914, când într-un raport către rege, Ion I.C. Brătianu, președintele consiliului de miniștri și ministrul de război la acea dată, a argumentat necesita- tea înființării unei secțiuni militare în cadrul muzeului național, preconizat a fi creat în clă- direa unui local la Șoseaua Kisseleff. în document se spunea: „Un neam nu poate avea cunoștință de sine decât dacă își cunoaște trecutul. Acest trecut se cunoaște din documentele lăsate de predecesori, cari se pot clasa în două mari categorii: pe de o parte acele scrise, iar pe de alta obiectele și instru- mentele cari ne înfățișează trecutul și ne fac să pricepem mai bine cele spuse de istoria scri- să”2. De asemenea, în raport se mai arăta că, doar secțiunile de artă nu sunt suficiente pen- tru a prezenta trecutul nostru, ci este necesară și înființarea altor secții: „Printre acestea una din cele ce trebuie a se înființa mai curând este cea militară, pentru că dezvoltarea noastră istorică a fost dominată de viața ostășească și răsboaiele din trecutul nostru în primul rând ne-au făcut ceea ce suntem azi”3. Astfel, prin Decretul nr. 1789/22 aprilie 1914, pe lângă Muzeului Național din Șoseaua Kiseleff urma să se organizeze o secțiune militară, condusă și administrată de un comitet alcătuit din di- rectorul muzeului de artă națională, directorul muzeului național de antichități și un ofițer superior numit prin decizie ministerială4. Din punct de vedere administrativ, această secție militară depindea de ministerul de război. în privința pieselor ce urmau să fie expuse în ca- drul acestei secțiuni, acestea urmau să provină de la muzeul de antichități, muzeul artileriei, din cadrul unor colecții particulare, trofeele luate în 1877-1878 și în expediția din Bulgaria din 1913, fotografii și reproduceri în gips ale ----1 92 |--------------------------------------- cetăților romane și române, fotografii și copii ale pieselor din muzee din Ardeal, Bucovina, Polonia etc., ale steagului românesc aflat la Johaneum-Gerwehr-Galerie din Dresda, fo- tografii de pe steagurile lui Ștefan cel Mare la Muntele Athos și cel al lui Mihnea de la Bel- grad, portrete ale domnitorilor războinici sau copii bune5. Comitetul de conducere și admi- nistrare a secțiunii era format, între alții, din Al. Tzigara-Samurcaș, Vasile Pârvan și mr. Radu Rosetti. Acest comitet a desfășurat o ac- tivitate intensă de a impulsionare donațiilor către muzeu, cea mai importantă din această perioadă fiind cea a lui Alexandru Ch. Teii6. Declanșarea Primului Război Mondial a în- târziat, însă, demersurile de organizare a unui muzeu militar ca instituție de sine stătătoare. Acestea au fost continuate în 1919 de marele istoric Nicolae lorga, care a reluat această idee. La 12 mai 1919, acesta solicita Marelui Cartier General ca armata română să fie reprezentată în expoziția organizată de Liga Culturală prin- tr-o secțiune de expoziție militară. Urmare a acestei solicitări, ministerul de război a numit o comisie din șase ofițeri, președinte fiind col. C. Ștefănescu-Amza, care trebuia să amenaje- ze partea militară a expoziției Ligii Culturale. La 6 iulie 1919, în prezența regelui Ferdinand și a reginei Maria, s-a deschis această expoziție, care s-a bucurat de un mare succes în rândul publicului vizitator. întrucât nu se identificase o clădire care să permită amenajarea unui muzeu militar, Ministerul Agriculturii și Domeniilor a cedat spre folosință armatei, pe timp de trei ani, Pa- latul Artelor, la 8 septembrie 1919. La data de 1 noiembrie a aceluiași an, același minister a cedat armatei și alte două clădiri învecinate (cula și ospătăria comunală), precum și un te- ren de aproximativ 60.000 metri pătrați, pen- tru Muzeul Militar, construirea unui Palat al invalizilor și a unui panteon7. Totodată, prin Decretul nr. 4836 din 15 noiembrie 19198, col. C. Ștefănescu-Amza era numit directorul nou înființatului muzeu. Serviciul istoric al Ma- relui Stat Major a realizat tematica muzeului militar, aceasta fiind supusă aprobării Minis- terului de Război, obiectivul principal declarat fiind ca expunerea să prezinte trecutul militar al întregului teritoriu locuit de români9. în- tre 1920-1923, colectivul numit pentru rea- ----------■ Revista de istorie militară ■- lizarea Muzeul Militar a desfășurat acțiuni pregătitoare (a achiziționat obiecte, a realizat evidența lor, a amenajat spații expoziționale etc.). Au fost preluate de la diferite organis- me și instituții militare (Marele Cartier Ge- neral, Arsenalul Armatei, Pirotehnia Armatei, Direcția Aeronautică, Direcția Marinei, Școala militară de artilerie etc.) piese de artilerie și ac- cesorii de artilerie provenite din capturile din timpul Primului Război mondial și Campaniei din Ungaria. La 20 septembrie 1923 Serviciul Istoric al Marelui Stat Major a propus reorganizarea Muzeul Militar, care trebuia „să îmbrățișeze întreg trecutul militar al națiunii române din tot cuprinsul teritoriului locuit de români, deci Vechiul Regat, precum și din Transilvania, Ba- nat, Crișana, Maramureș, Bucovina și Basara- bia”10. Urmau să se înființeze un muzeu central în București, secțiuni militare în muzeele regi- onale (Sibiu, Cluj, Timișoara, Arad, Cernăuți, Chișinău, Iași, Constanța) și secții în muzeele țărilor aliate. La 18 decembrie 1923 regele Ferdinand I a semnat înaltul Decret nr. 6064 prin care mu- zeul devenea o instituție de sine stătătoare, sub denumirea de Muzeul Militar Național. Con- form articolului 2, scopul acestuia era de „a aduna, clasa, conserva și expune toate obiec- tele pentru cunoașterea istoriei și artei militare la români, îmbrățișând în mod general trecu- tul până la 1830 și amănunțit de la această dată până în prezent”11. De asemenea, urmau să fie înființate secțiuni militare pe lângă muzeele regionale din țară, să fie organizate în muzeele militare din țările aliate secțiuni reprezentând armata română în Primul Război Mondial, precum și organizarea în cadrul acestui muzeu a unor secțiuni dedicate țărilor aliate. Muzeul se afla în subordinea directă a ministerului de război (Marele Stat Major), urmând să se ad- opte un regulament de funcționare a acestuia. în anul 1924, Muzeul Militar Național a fost deschis publicului. Patrimoniul era expus în 17 săli și 8 galerii, ilustrând evoluția în plan mili- tar a poporului român, de la înființarea princi- patelor Țara Românească și Moldova până în 1922. Tot în 1924, prin înaltul Decret nr. 915, erau elaborate primele reglementări cu privire la activitatea muzeului care, cu mici modifi- cări operate în 1925 și completări aduse prin ----■ Revista de istorie militară ■--------- Decretul nr. 1307 din 1928, au reprezentat re- gulamentul de funcționare al acestei instituții militare de cultură până în 1937, când apărea Legea pentru organizarea și funcționarea a Muzeului Militar Național. Conform art.l din această lege semnată de regele Carol al II-lea, muzeul era „o persoană juridică de drept pu- blic ... sub supravegherea și controlul Minis- terului Apărării Naționale prin Marele Stat Major”. Totodată, art. 14 stipula: „Conduce- rea Muzeului Militar Național se face de către un Consiliu de conducere numit prin decret regal, după propunerea Ministrului Apărării Naționale”; președintele acestui consiliu era șeful Serviciului Istoric din Marele Stat Ma- jor. în compunerea sa mai erau: un ofițer ad- jutant al regelui, trei ofițeri generali sau colo- nei în activitate, profesorul de istorie generală de la Școala Superioară de Război, Directorul Muzeului Național de Antichități, Directorul general al arhivelor Statului, un delegat de la Comisia Monumentelor Istorice, profesorul ti- tular de la catedra de Istorie a românilor de la Universitatea București și un avocat al Minis- terului Apărării Naționale. Secretarul consi- liului era directorul muzeului, care îndeplinea atribuțiile administrative și responsabilitățile prevăzute de legea și regulamentul adminis- trativ al armatei pentru un șef de corp. în 1937 îi găsim ca membri de onoare în Consiliul de conducere a muzeului pe Nicolae lorga (profesor de istorie universală la Univer- sitatea din București, la acea dată) și pe genera- lul de divizie C. Ștefănescu-Amza, considerat întemeietorul instituției. Președintele Consi- liului era generalul în rezervă Grigore Costan- dache, iar directorul muzeului era mr. Traian Popa-Lisseanu. Printre membri îi regăsim și pe profesorii universitari Constantin Giurescu și Constantin Moisil. Biblioteca Muzeului a fost înființată în anul 1924, această structură urmând să reunească „toată literatura militară dinainte de 1830, pre- cum și lucrări contemporane”. Din 1925 și până la declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial, în patrimoniul mu- zeului au fost incluse obiecte provenite de la Pirotehnia armatei, Depozitul de armament Târgoviște, Depozitul de armament Sibiu, Muzeul Național de Artă, Muzeul Național de Antichități, dar și din achiziții și donații par- --------------------------------------1 93 |-- Holul de onoare al Muzeului Militar Național în perioada interbelică, vedere de la etaj WHW Holul de onoare al Muzeului Militar Național în perioada interbelică ■ Revista de istorie militară ■ Holul de onoare al Muzeului Militar Național în perioada interbelică Holul de onoare al Muzeului Militar Național în perioada interbelică ■ Revista de istorie militară ■ ticulare. între acestea, un loc special îl aveau donațiile guvernelor statelor cu care Româ- nia fusese aliată în timpul războiului: francez (1927), belgian (1925), italian (1928), brita- nic (1928), cehoslovac (1928), care au pus la dispoziția Muzeului Militar Național o serie de piese din dotarea armatelor țărilor respective. Acestea au avut loc în contextul preconizatei deschideri în cadrul muzeului a unei săli de- dicate aliaților României din Primul Război Mondial. în vederea realizării acestui dezide- rat, conducerea Muzeului Militar Național se adresase unor instituții similare sau conducerii militare din țările Antantei pentru obținerea, prin schimb, a unor ținute ale ostașilor aliați din perioada 1916-1918. în 1926 a fost înființată colecția de obiec- te sanitare care reflectă dezvoltarea serviciu- lui medical românesc, participarea acestuia la campanile militare din 1877-1878, 1913, 1916-1919, îmbogățindu-se prin achiziții dar mai ales prin donații provenind în special de la instituții militare ca: Direcțiile 6 și 19 Sanitare, Spitalul Militar Central, de la instituții civile: Societatea Națională de Cruce Roșie și de la unele personalități medicale. în anul 1927 muzeul s-a reorganizat, extin- zând aria tematică din paleolitic până în anul 1918; centrul de greutate era reprezentat de războiul din 1877-1878, întrucât se împlineau 50 de ani de la obținerea independenței Româ- niei. în 1932 s-a adoptat o nouă formulă or- ganizatorică prezentându-se separat evoluția istorică de secțiunile armelor/specialităților militare (artilerie, marină, aviație, aerostație, armament, sanitare, geniu, fortificații). în 1933 s-a extins activitatea muzeografică militară în plan teritorial; s-au înființat filiale ale Muzeu- lui Militar Național la Mărășești și Craiova și secții militare la muzeele din Arad, Craiova, Constanța, Sibiu, Cluj și Timișoara. în aprilie 1937 apărea și primul număr din Buletinul Muzeului Militar Național, lu- crare care reunea contribuțiile științifice ale unor istorici de seamă precum prof. univ. dr. Constantin Moisil, prof. univ. dr. Constantin C. Giurescu, dr. Anton Velcu, dr. loan Nestor ș.a. Cuvântul înainte era semnat de maiorul Traian Popa-Lisseanu, directorul instituției, iar președintele Consiliului Muzeului, general Grigore Costandache, prezenta un material despre „Concepția modernă a muzeelor” La data de 15 iunie 1938 s-a înregistrat un prim eveniment nefast în viața și activitatea Muze- ul Militar Național, anume un incendiu care a produs pagube serioase la o parte a clădirii și la importante colecții de bunuri culturale: drape- le, uniforme, documente. La 9 noiembrie 1940, în timpul lucrărilor de reparații a avut loc un puternic cutremur, care a afectat structura de rezistență a clădirii și a produs noi pagube. Spre mijlocul anului 1942, când reparațiile erau finalizate, Consiliul de conducere a decis să nu se treacă la amena- jarea expozițiilor „până la clarificarea situației internaționale” România fiind angajată în răz- boi în tabăra Axei, începând cu 22 iunie 1941. La 5 mai 1943, Ministerul Apărării a emis or- dinul de demolare a clădirii Muzeului Militar Național și anexelor sale. Pe locul respectiv, așa cum se angajase mareșalul Ion Antonescu, urma să se construiască Cimitirul Eroilor Nea- mului, care ar fi inclus și clădiri destinate Mu- zeului Militar Național. Personalități de seamă s-au aflat la condu- cerea instituției în perioada interbelică. Astfel, la data de 1 iunie 1924, prin înalt decret nr. 2056/23 iunie 1924 era numit pe timp de trei ani un consiliu de conducere din care făceau parte: general Constantin Ștefănescu-Amza, general Radu Rosetti, Vasile Pârvan, directorul Muzeului Național de Antichități, Ion Ursu, membru corespondent al Academiei Române, Moise Constantin, directorul Arhivelor Sta- tului, Virgil Drăghicescu, secretarul Comisiei Monumentelor Istorice și colonel L. Bârzo- tescu, șeful Serviciului Istoric din Marele Stat Major. Acest consiliu alegea în unanimitate la 28 iunie 1924, ca președinte, pe profesorul uni- versitar și eminentul istoric Vasile Pârvan. Un an mai târziu, după demisia acestuia urmare a angajamentelor pe care le avea în țară și în stră- inătate, la 23 martie 1925, era ales cu majori- tate de voturi noul președinte al consiliului de conducere, generalul Radu R. Rosetti. La data de 2 aprilie 1925, membrii consiliului (general Radu R. Rosetti, general C. Ștefănescu-Amza, general L. Bârzotescu, profesorii Ion Ursu, dr. loan Andrieșescu și dr. Constantin Moisil) vi- zitau muzeul pentru a identifica coordonatele viitoare ale activității acestuia. După revenirea regelui Carol al II-lea, a fost modificat regu- -----------■ Revista de istorie militară ■---- Sală expozițională din perioada interbelică dedicată epocii medievale Sală expozițională din perioada interbelică dedicată armamentului Sală expozițională din perioada interbelică dedicată marinei române ■ Revista de istorie militară ■ Sală expozițională din perioada interbelică dedicată aviației române lamentul de funcționare a muzeului, iar la 13 iulie 193112, prin decret regal, era numit un nou comitet de conducere. Membri onorifici ai consiliului erau Nicolae lorga și generalul de divizie C. Ștefănescu-Amza, iar în locul ge- neralului Radu Rosetti era numit președinte al consiliului generalul Dumitru Motaș. în perioada interbelică s-au desfășurat la Muzeul Militar Național o serie de eveni- mente importante, la care au participat înalte oficialități atât din țară, cât și din străinătate. La 17 mai 1923, de Ziua înălțării Domnului, a avut loc o fastuoasă ceremonie, în cadrul că- reia rămășițele Soldatului Necunoscut au fost așezate într-un mormânt de piatră în fața mu- zeului. La ceremonie au participat regele Ferdi- nand, regina Maria, primul-ministru Ionel Bră- tianu, alte personalități. Cu acest prilej regele Ferdinand și primul ministru Ion I. C. Brătianu au susținut discursuri. în alocuțiunea sa, regele Ferdinand I, referindu-se la rămășițele Solda- tului Necunoscut, care simbolizau sacrificiul celor căzuți în război, arăta: „Iar generațiile viitoare, binecuvântând jertfele noastre, să le aibă de-a pururi drept pildă virtuților, a uitării de sine în fața binelui obștesc și a jertfei depli- ne pentru mărirea și înălțarea neamului”. în discursul său, primul-ministru Ionel Brătianu a spus: „în jurul tău se întinde în lar- gele-i hotare, adevăratul monument al gloriei tale, România Mare întemeiată pe însușirile de viață și de propășire ale neamului și neperitoa- re ca și ele”13. Un alt eveniment a avut loc la 30 mai 1930, când a fost dezvelită o placă comemorativă a ofițerilor căzuți „pe câmpul de onoare în răz- boiul pentru întregirea neamului”, la ceremo- nie participând regele Mihai, membrii înaltei Regențe, regina Elisabeta a Greciei cu princi- pesa Olga, contele Charles de Saint-Aulaire14, generalul Henri Berthelot15 (care, de altfel, au și vizitat muzeul în ziua următoare), membri ai corpului diplomatic din țările aliate cu Ro- -----------■ Revista de istorie militară ■--- mânia în Marele Război, foști membri de gu- vern, generali etc. în alocuțiunea sa, generalul Radu Rosetti arăta că: „împrejurări fericite au făcut ca Muzeul Militar Național și Mormân- tul Ostașului Necunoscut să fie așezate împre- ună, spre a simboliza trecutul nostru de lupte, de suferință, dar și de glorie: Cel Dintâiu cu menirea de a înfățișa desfășurarea vieții mi- litare la Români, Cel de al doilea spre a slăvi devotamentul, suferințele și faptele glorioase, cunoscute și necunoscute, săvârșite de toți acei cari și-au sacrificat viața pentru a duce la îndeplinire întregirea neamului”16, cele două monumente completându-se unul pe celălalt. De asemenea, el a evidențiat faptul că 2528 de ofițeri au murit pentru România în timpul Pri- mului Război Mondial, între care 1 englez, 43 francezi, 1 italian, precum și 239.603 oameni de trupă. Principele Nicolae s-a referit, de aseme- nea, în discursul său, la sacrificiul celor căzuți în război: „Ați pus plăci de marmură scrise, să le arătați țării întregi, pentru ca toți, din toa- te colțurile neamului nostru să vină aici și să vadă sacrificiile mari, pe cari Armata noastră și Țara, căci Țara este Armata și Armata este Țara, le-a făcut pentru a putea întregi neamul, visul nostru de atâtea secole”17. La 6 octombrie 1935, șefii Statelor Majo- re ale țărilor din Mica înțelegere care luaseră parte la manevrele regale române s-au aflat în vizită la muzeu. Tot la Muzeul Militar Natio- nal, la 4 octombrie 1937, a avut loc dezvelirea bustului generalului Henri Berthelot, la mani- festare participând generalii francezi Maurice Gustave Gamelin și F. Deutz, din cadrul Statu- lui Major al armatei franceze. Nume importante figurează în cărțile de onoare ale instituției, menționate cu ocazia vizitelor făcute la muzeu. în acest sens, amin- tim câteva personalități care au fost oaspeți de seamă: la 19 decembrie 1920, regele Ferdinand împreună cu regina Maria (de altfel, aceștia au vizitat de mai multe ori instituția, în diverse ocazii); la 24 februarie 1922, regele Alexandru al Iugoslaviei, însoțit fiind de regele Ferdinand (suveranul din țara vecină avea să revină și în mai 1923); la 23 februarie 1922, Ion I. C. Brătia- nu împreună cu prim-ministrul iugoslav Nikola Pasic18; la 30 decembrie 1923, regele George al Greciei însoțit de principele moștenitor Carol; la 5 martie 1924, regele Mihai; la 25 mai 1923, ---■ Revista de istorie militară ■---------- regina Elena și principii Irina și Cristopher ai Greciei; la 4 noiembrie 1926, mareșalul italian Pietro Badoglio însoțit de generalul Alexandru Averescu19; la 4 iunie 1927, generalul Constan- tin Prezan; la 17 decembrie 1927, regina Elena, principii Olga și Paul ai Serbiei, principesele Irina și Elisabeta ale Greciei și Paul, principe al Greciei și Danemarcei; în 1927, mareșalul Jo- seph Joffre20; la 23 martie 1928 și la 7 noiembrie 1933, regina Maria; la 14 iunie 1928, Vintilă Brătianu, în calitate de prim-ministru; la 2 apri- lie 1929, generalul Henri Cihoski, ministru de război; la 8 octombrie 1929 Henri Berthelot; la 30 ianuarie 1930, regele Mihai însoțit de mama sa, regina Elena; la 1 aprilie 1930, regele Geor- ge al Greciei; la 31 mai 1930, Henri Berthelot, contele de Saint-Aulaire; la 30 iunie 1930, Ni- cola Pasic, prim-ministrul Iugoslaviei, și Vojis- lav Marincovic21, ministrul Afacerilor Străine al Iugoslaviei, însoțit de omologul său român, Gheorghe Mironescu; la 10 decembrie 1931, regele Carol al II-lea; în aprilie 1932, mareșalul Jozef Pilsudski22 al Poloniei; la 23 septembrie 1932, generalul american Douglas Mac Art- hur23, șeful Marelui Stat Major al S.U.A.; la 10 mai 1934, Colonel Jozef Beck, vice-ministru al Afacerilor Străine al Poloniei; la 15 noiembrie 1934, profesorul Gheorghe I. Brătianu; la 16 noiembrie 1935, principii Tomislav și Andrei ai Iugoslaviei; la 1 decembrie 1937, principele Gustav Adolf, moștenitorul tronului Suediei; la 15 iunie 1937, Milan Hodza24, primul ministru cehoslovac; la 3 iulie 1937, generalul Waclaw Stackviecz, șeful Marelui Stat Major al armatei polone25. Acestea reprezintă doar o parte din- tre oficialitățile străine care au vizitat muzeul în perioada dintre cele două războaie mondiale. Prin activitatea sa din perioada interbelică, Muzeul Militar Național a constituit un spațiu cultural în care trecutul istoric și militar al în- tregii națiuni române s-a regăsit prin interme- diul expozițiilor, a obiectelor etalate relevante pentru personalități sau evenimente care au marcat istoria țării, precum și prin ceremoniile desfășurate cu diferite ocazii. Delegațiile oficiale aflate în vizită în Româ- nia la invitația familiei regale, a guvernului sau a ministerului de război aveau în program vizi- tarea acestei instituții. Totodată, prin activități precum realizarea unei săli de expunere dedi- cată aliaților României din perioada Primului Discursul Regelui Ferdinand I în fața clădirii Muzeului Militar Național, cu ocazia ceremoniei de înhumare a rămășițelor Soldatului Necunoscut, 17 mai 1923 Coroana depusă de delegația Marii Britanii la mormântul Soldatului Necunoscut în cadrul ceremoniei de la 17 mai 1923 Mareșalul Joseph Joffre în mijlocul unor oficialități române, în fața Muzeului Militar Național [ 100 ■ Revista de istorie militară ■ Generalul Henri Berthelot, generalul N. Condeescu, ministrul de război, și mr. Traian Popa-Lisseanu, directorul Muzeului Militar Național (1930) Generalul Constantin Prezan în fața Muzeului Militar Național ■ Revista de istorie militară ■--------------------------------------- Război Mondial, muzeul s-a alăturat demer- surilor autorităților române de consolidare a alianțelor realizate cu eforturi diplomatice in- tense, precum și dezvoltării relațiilor cu state importante pentru interesele Românei în zonă, fiind un instrument eficient în acest sens, în contextul conturării unor noi alianțe regionale. NOTE 1 General C.I.Brătianu, Armata română în Ex- poziția generală română în „Revista armatei” an XXIV, nr. 11/1906, p. 949. 2 Monitorul Oastei nr. 19, 30 aprilie 1914, p. 222. 3 Idem, p. 223. 4 Idem, p. 222. 5 Idem, p. 223. 6 Sergiu losipescu, îr ființarea și organizarea Muzeului Militar Național în „Istoricul Muzeului Militar Național 1923-2003” Ed. Total Publishing, București, 2003, p.33. 7 Monitorul Oastei nr. 54/11.12.1919, p. 2140. 8 Biblioteca Muzeului Militar Național, Diverse 1-414, filele 4-5. 9 Idem, filele 16-17. 10 Idem, fila 16. "Monitorul Oastei, Partea regulamentară, nr. 18, 31 decembrie 1923, p. 536. 12 Sergiu losipescu, Constantin Didulescu, Eta- pele evoluției Muzeului Militar Național în „Istori- cul Muzeului Militar Național 1923-2003”, Ed. Total Publishing, București, 2003, p. 55. 13 Biblioteca Muzeului Militar Național, Diverse 1-414, fila 15. 14 Contele Charles de Saint-Aulaire (1866-1954), diplomat francez, reprezentantul Franței în Româ- nia, în timpul Primului Război Mondial. 15 Generalul francez Henri Berthelot (1861- 1931) a fost șeful Misiunii Militare Franceze în Ro- mânia, în timpul Primului Război Mondial. 16 Idem, fila 60. "Idem, fila 62. 18 Nikola Pasic (1845-1926), important lider sârb, primar al Belgradului de două ori, prim-minis- tru al regatului Serbiei de mai multe ori și de trei ori prim-ministru al Regatului Iugoslaviei. A fost principalul negociator al acestui stat la Conferința de Pace de la Paris, după Primul Război Mondial. 19 Anterior, în perioada 9-16 septembrie 1926, generalul Alexandru Averescu efectuase o vizită la Roma, în calitate de prim-ministru, prilej cu care semnase un Pact de amiciție și colaborare cordial între România și Italia. 20 Mareșalul Joseph Joffre (1852-1931) a avut un rol important pentru armata franceză în timpul Pri- mului Război Mondial; a fost apropiat și de Româ- nia, grație generalului Henri Berthelot. 21 Vojislav Marincovic (1876-1935), important politician și diplomat sârb, apropiat al regelui Ale- xandru I. 22 Jozef Pilsudski (1867-1935), mareșal al Poloni- ei; în calitate de lider al acestei țări a avut în vedere, prin politica sa, consolidarea securității în regiune. 23 Generalul american Douglas Mac Arthur, în calitate de șef al Marelui Stat Major al S.U.A. a efectuat o vizită în România în perioada 22-25 sep- tembrie 1932, asistând cu acest prilej la manevrele desfășurate de trupele din Garnizoana București. 24 Milan Hodza, primul-ministru al Cehoslo- vaciei a vizitat România în perioada 15-17 iunie 1937, prilej cu care a exprimat public, alături de autoritățile române, dorința de a păstra un climat destins în regiune, prin colaborarea cu celelalte țări din zonă. 25 Generalul polonez Waclaw Stackviecz, șeful Marelui Stat Major al armatei polone, a efectuat o vizită în România în perioada 3-9 iulie 1937, după ce, în prealabil, regele Carol al II-lea efectuase o vi- zită în Polonia intre 26-30 iunie, când s-a hotărât ridicarea relațiilor dintre cele două țări la nivel de ambasadă. -| 1021-----------------------------------------------■ Revista de istorie militară ■ Dosar - Arhitectura militară a României întregite (1919-1940) MARGINALII LA „CAZUL AVRAMESCU” SERGIU BALANOVICI * Abstract A prominent figure in the Romanian army, General Gheorghe Avramescu entwined his name with the liberation cf Northern Bukovina, in early July 1941, and cf north-western Transylvania, on October 25, 1944, later leading the Romanian 4"' Army in the battlesfor the liberation cf Hungary and Czechoslovakia. On March 2, 1945, while he was on the front in Czechoslovakia leading the Romanian 4"' Army in the Operation “Zvolen - Banska Bystrica”, he was summoned to the headquarters cf the 40"' Army (which included the Romanian 4th Army) led by General Zhmachenko, where he was arrested by the Soviets. The reasonsfor his arrest are not clear to this day, the most common supposition rtferring to his involvement in an anti-Soviet military action, which aimed - in collusion with the Romanian legionaries that sought shelter in Germany, under the command cf Horia Sima - to turn the weapons against Soviet troops with German help and thus to avoid Romania’s fall under Soviet occupation. According to the ir.formation provided by the Soviets 18 years later, in 1963, the General lost his l,fe on March 3,1945, in an air-raid by the German aviation. In thefirst haf cf the 1960s, the Romanian authorities opened an inquiry meant to finally shed some light cf the ‘Avra- mescu case”. This article presents a report prepared by the head cf the Department cf Military Counterintelligence, in which the minister cf the Romanian Armed Forces was irformed on the conclusions cf the inquiry: General Avramescu did not intend to turn weapons against Soviet troops, dospite some pressure to do so, and the “ir.formation provided by the Red Cross cf the USSR that Avramescu Gheorghe died on March 3,1945, in an German air raid, is unsubstan- tiated”, the general being seen alive on March 14, 1945. Keywords: Romania, General Gheorghe Avramescu, Romanian 4thArmy, USSR Generalul Gheorghe Avramescu a fost unul dintre reprezentanții de marcă ai corpu- lui ofițeresc român din prima jumătate a seco- lului trecut. Provenit dintr-o familie modestă din Botoșani, a beneficiat de o educație solidă, fiind absolvent al Liceului „August Treboniu Laurian” din localitatea natală (una dintre cele mai prestigioase instituții de învățământ din Botoșani și din țară, unde au studiat, între alții, Nicolae lorga, Octav Onicescu, Elie Radu, Mihai Ciucă, Dimitrie Negreanu), al Școlii Militare de Ofițeri de Infanterie și Cavalerie ] 103 [ * Dr. în istorie, Șef secție memorialistică, Muzeul de Istorie Botoșani. ■ Revista de istorie militară ■---------------------------------- (specializarea infanterie) și al Școlii Superi- oare de Război din București, fiind, totoda- tă, licențiat al Facultății de Drept din cadrul Universității „Alexandru loan Cuza” din Iași. Cariera sa militară a fost una impresio- nantă. Timp de aproape patru decenii, a fost apreciat doar cu calificative maxime, reușind să parcurgă toate treptele ierarhiei militare, până la gradul de general de armată, cel mai înalt grad militar al vremii, cu excepția celui de mareșal. în timpul Războiului de întregire a României, a participat la luptele din Dobro- gea, la bătălia pentru București, la luptele din Câmpia Română și la bătălia de la Mărășești. în 1940, a resimțit trauma prăbușirii granițelor României întregite, conducându-și exemplar trupele, un an mai târziu, în acțiunile pentru eliberarea nordului Bucovinei și, ulterior, până în Crimeea. După trecerea României de partea Națiunilor Unite, și-a legat numele, în calitate de comandant al Armatei 4 române, de elibe- rarea nord-vestului Transilvaniei, la 25 octom- brie 1944 (dată stabilită ca Ziua Armatei Ro- mâne), dovedind același profesionalism în lup- tele duse pe teritoriul Ungariei, apoi pe cel al Cehoslovaciei. în toate împrejurările, fie că s-a găsit pe Frontul de Est, fie pe cel de Vest, s-a remarcat prin conduita sa plină de umanism, atât în raporturile cu subordonații (fiind gratu- lat de către aceștia cu apelativul „Tătuca”), cât și cu populația civilă. La 2 martie 1945, în timp ce se afla în pri- ma linie pe frontul din Cehoslovacia, condu- când Armata 4 română în Operația „Zvolen - Banska Bystrica”, a fost convocat „urgent” la comandamentul Grupului 40 armate „General Jmacenko” (în cadrul căruia acționa Arma- ta 4), unde, chipurile, urma să se desfășoare o ședință de comandament. Aici a fost ares- tat, împreună cu generalul Nicolae Dragomir, șeful de stat major al Armatei 4. A doua zi, 3 martie 1945, au fost arestate soția și fiica sa, împreună cu personalul de însoțire. Motivele arestării nu sunt limpezi nici în ziua de astăzi, deoarece sovieticii n-au catadicsit să informe- ze autoritățile române, astfel încât arestarea generalului n-a putut fi abordată decât la mo- dul ipotetic. Ipoteza cel mai des vehiculată se referă la implicarea generalului într-o acțiune militară antisovietică, urmărind - de conivență cu legi- onarii refugiați în Germania, conduși de Floria Sima - întoarcerea armelor împotriva armatei sovietice cu ajutorul celei germane. Cu alte Generalul Gheorghe Avramescu în Ardeal (colecția familiei Avramescu) ------------------------------------------■ Revista de istorie militară ■ cuvinte, un „23 august 1944 invers”, prin care să se evite căderea României sub ocupația Uni- unii Sovietice. Istoria este, însă, o disciplină vie, în orice moment fiind posibil să apară noi documente și mărturii, care să întregească datele cunoscu- te sau să arunce alte lumini asupra evenimen- telor și personajelor istorice. Ceea ce nu se știe până în prezent - cel puțin după informațiile pe care le deținem - este faptul că, în prima jumătate a anilor ’60 ai secolului trecut, în contextul distanțării regimului de la București de Moscova și a procesului de desovietizare prin care trecea societatea românească, or- ganele abilitate ale statului român au deschis o anchetă care să ducă la elucidarea „cazului Avramescu”. în Planul de anchetă din 3 iu- nie 1964, întocmit la nivelul Direcției a V-a din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, se menționa: „Cu data de 1 martie 1945 [proba- bil eroare de dactilografiere; corect: 2 martie 1945 - n.n.] generalul Avramescu Gheorghe, care pe atunci deținea funcția de comandant al Armatei a IV-a, a fost arestat de organele sovietice - nu se cunosc motivele - după care dată sus-numitul a dispărut și nu se cunosc motivele reale de dispariție a respectivului. [...] întrucât dispariția fostului general Avramescu Gheorghe pare «foarte misterioasă» și ținând cont că organele noastre dețin unele informații că respectivul ar fi fost exterminat de organele sovietice; Pentru clarificarea suspiciunilor ce planează în cazul respectiv, conform aprobării conducerii Direcției, vor fi audiate persoane ce ne pot relata aspecte din activitatea generalu- lui Avramescu Gheorghe ce a avut-o pe frontul de Vest în cadrul Armatei a IV-a și a împreju- rărilor în care acesta a dispărut”1. Nu intrăm în detalii cu privire la anchetă; acestea sunt prezentate în lucrarea biografică Generalul Gheorghe Avramescu, ediția a 11-a revăzută și adăugită, ce va vedea lumina tipa- rului, sperăm, în cursul acestui an. Până atunci, articolul de față propune cititorilor un docu- ment, credem, interesant pentru subiectul abordat. Este vorba de un raport întocmit în urma anchetei amintite de către colonelul N. Stan, șeful Direcției de Contrainformații Mili- tare, prin care ministrului Forțelor Armate i se aduc la cunoștință concluziile reprezentanților acestei structuri cu privire la sfârșitul genera- lului Avramescu și pretinsa lui intenție de a Generalul Gheorghe Avramescu (colecția familiei Avramescu) ■ Revista de istorie militară ■----------------------------------------------1105 Generalul Gheorghe Avramescu la parada militară de la Brăila (1932) (colecția familiei Avramescu) trece de partea trupelor germane. Raportul are caracter „strict secret”, este datat 26 ianuarie 1965 și este înregistrat sub nr. 00497.031. Iată conținutul său: „Conform ordinului primit de a verifica împrejurările în care fostul general de arma- tă AVRAMESCU GHEORGHE a dispărut pe frontul de Vest, pe când deținea funcția de co- mandant al Armatei a IV-a, s-au stabilit urmă- toarele: în ziua de 2 martie 1945, generalul AVRA- MESCU GHEORGHE, care se afla la Co- mandamentul Armatei a IV-a din localitatea Tisoveț - Cehoslovacia, în baza ordinului te- lefonic primit s-a deplasat la Grupul de armate din localitatea Luceneț2, unde a fost arestat de organele sovietice. în aceeași zi, tot la Comandamentul Gru- pului de armate au mai fost arestați generalul DRAGOMIR NICOLAE - locțiitor al șefului de stat major al Armatei a IV-a, căpitan GLA- VCE SERGIU - translator și locotenentul DO- ROFTEI ALEXANDRU, însoțitor al generalu- lui AVRAMESCU GHEORGHE. ----11°61----------------------------------- în ziua de 3 martie 1945, organele sovietice au mai arestat de la domiciliul lor de pe front pe Adela Avramescu, soție a generalului, și fii- ca lor, FELICIA STURZA AVRAMESCU. ADELA AVRAMESCU, fiind deportată în U.R.S.S., de unde a fost repatriată în ianuarie 1956, încă de când se afla acolo și după veni- rea în țară, a făcut nenumărate cereri către autoritățile sovietice, prin care a solicitat să i se comunice ce anume se cunoaște despre soțul și fiica sa. în urma insistențelor respectivei, Comite- tul Executiv al Crucii Roșii și Semiluna sovie- tică, prin adresa nr. 4523-25 din 25.06.1963, a comunicat Crucii Roșii a R.P.R. că AVRAMES- CU GHEORGHE a decedat la data de 3 martie 1945, în apropiere de orașul lasbereni, în tim- pul unui bombardament al aviației germane și a fost înmormântat în cartierul Soshalom, un cartier al orașului Budapesta, în care sens a trimis și o fotografie ce reprezintă mormântul defunctului. Prin aceeași adresă, s-a comunicat că FE- LICIA STURZA AVRAMESCU [șters în text, ------------■ Revista de istorie militară ■----- probabil „a decedat” - n.n.] la 6 martie 1945 și nu se cunoaște unde este înmormântată. în baza adresei Crucii Roșii sovietice, la data de 26.07.1963, Crucea Roșie a R.P.R., prin adresa nr. 9706, a făcut cunoscut lui [sic!] ADELA AVRAMESCU împrejurările în care soțul și fiica sa au decedat. în scopul verificării celor verificate de Crucea Roșie și Semiluna sovietică, au fost identificați și audiați numiții: general de re- zervă DRAGOMIR NICOLAE, locotfenent] de rezervă DOROFTEI ALEXANDRU și alții, care au fost repatriați în țară în ianuarie 1956. Din declarațiile acestora a rezultat că ge- neralul AVRAMESCU GHEORGHE se afla în viață și la data de 14.03.1945 și, deci, comuni- carea făcută de Crucea Roșie a U.R.S.S., cum că AVRAMESCU GHEORGHE ar fi murit la 3 martie 1945, în urma unui bombardament al aviației germane, nu este întemeiată. Astfel, DOROFTEI ALEXANDRU în declarațiile date a arătat că în perioada 3-14 martie 1945, în timp ce se afla depus sub stare de arest într-un local de pe teritoriul Ungariei, a constatat că în aceeași clădire se află depus și generalul AVRAMESCU GHEORGHE, pe care l-a identificat după mersul lui apăsat și legănat și după tușea seacă caracteristică generalului, pe care uneori o producea intenționat atunci când trecea pe lângă camera în care era reținut. De asemenea, DRAGOMIR NICOLAE a arătat că, în noaptea de 2/3 martie 1945, după arestare, fiind transportat cu mașina într-o localitate necunoscută, a avut prilejul ca, la lumina farurilor mașinii, să-l vadă pe gene- ralul AVRAMESCU GHEORGHE într-o altă mașină, asupra căreia, la un moment dat, s-au tras unele rafale de gloanțe trasoare. După acest eveniment, DRAGOMIR NICOLAE l-a revăzut pe generalul AVRAMESCU în aceeași mașină, atunci când a sosit la locul în care fu- sese depus. în procesul cercetărilor, s-a mai stabilit că generalul AVRAMESCU GHEORGHE a fost arestat de organele sovietice pentru fap- tul că acesta a găzduit la domiciliul său de pe front pe fugarii legionari POP ION, zis ser- gent ȘERBAN CONSTANTIN, și MARCU IUSTIN, zis sublocotenent MARIN, trimiși de HORIA SIMA cu misiunea de a-1 determina pe generalul AVRAMESCU să trădeze patria ----■ Revista de istorie militară ■------------- și, împreună cu familia sa, să treacă de partea trupelor hitleriste. Din declarațiile lui POP ION, MAR- CU IUSTIN și a conducătorului legionar PETRAȘCU NICOLAE, rezultă însă că, deși asupra generalului AVRAMESCU GHEOR- GHE au fost exercitate presiuni din partea soției și fiicei sale pentru a-1 determina să ac- cepte propunerile legionarilor, acesta, în mod intenționat, a tergiversat luarea unei hotărâri și la data de 3 martie 1945 a fost arestat. Faptul că generalul AVRAMESCU GHEORGHE nu a intenționat să treacă la acte de trădare, rezultă și din afirmațiile sale față de conducătorul legionar CHIOREA- NU NISTOR, MARCU IUSTIN, POP ION și DOROFTEI ALEXANDRU, cărora încă din anul 1944 le-a spus că ofensiva armatelor so- vietice nu mai poate fi oprită și că este convins că pentru Germania războiul este pierdut. De asemenea, după evenimentul de la 23 August 1944, la propunerea făcută de soția și fiica sa, de a fugi în Germania, generalul AVRAMESCU GHEORGHE le-a răspuns: Să vă iasă din cap orice prostie. Eu nu-mi pot pă- răsi țara în asemenea vremuri de grea încer- care. Acum țara are nevoie de sprijinul meu. Rămân aici și-mi slujesc cu fidelitate voința poporului, care, acum ca niciodată, are nevoie de priceperea și ajutorul meu. Acest fapt re- zultă din declarația locotenentului de rezervă DOROFTEI ALEXANDRU. Menționăm că trimiterea celor doi legio- nari la generalul AVRAMESCU GHEORGHE cu misiunea arătată mai sus, s-a făcut din inițiativa legionarului ILIE VLAD STURZA, ginerele lui AVRAMESCU GHEORGHE, fugit în Germania imediat după 23 August 1944. POP ION, zis ȘERBAN CONSTANTIN, care la data de 3 martie 1945 se afla găzduit și el la generalul AVRAMESCU GHEORGHE, a fost și el arestat de organele sovietice și con- damnat la 15 ani muncă de lagăr, iar în 1953 fiind repatriat și judecat de organele R.P.R., a fost condamnat la pedeapsa capitală pentru crimă de înaltă trădare, sentință care a fost executată. MARCU IUSTIN nu a suferit nici o con- damnare și nici nu a apărut în proces. în cadrul familiei AVRAMESCU, pe fron- tul de Vest, s-a aflat și sublocotenentul medic ------------------------------------1107|--- ȚEȚULESCU (medic al familiei), care la data de 3 martie 1945 a fost arestat împreună cu ceilalți; renunțând ulterior la cetățenia româ- nă, s-a stabilit cu domiciliul în U.R.S.S. Sunt suspiciuni că acesta ar fi fost agent al organelor sovietice”3. în anul următor, 1966, numele generalu- lui Gheorghe Avramescu va fi amintit pentru prima dată după mai bine de două decenii, în cartea România în războiul antihitlerist. 23 august 1944 - 9 mai 1945, alături de alți comandanți de pe Frontul de Vest, puși până atunci la index. Nu putem încheia fără a aminti că genera- lul Avramescu era conștient de pericolul pe ca- re-1 reprezentau pentru țara noastră tendințele expansioniste ale vecinului de la Răsărit, dar, în același timp, era încredințat că locul țării noastre este alături de marile democrații oc- cidentale: Franța, Marea Britanie și Statele Unite ale Americii, și că lupta până la final ală- turi de Aliați este o condiție esențială pentru supraviețuirea noastră ca popor. Fără îndoia- lă, generalul nutrea convingerea - asemenea majorității oamenilor politici, elitei militare și opiniei publice românești - că România nu va fi abandonată de aliații săi tradiționali. într-o declarație dată în fața anchetatorilor la 1 iulie 1964, Alexandru Doroftei, fostul șef al gărzii lui Avramescu, amintea despre o convorbire purtată cu generalul la începutul anului 1944, în care acesta spunea că „Până-n primăvară, Germania va îngenunchea. [...] în țară, însă, s-a produs un haos economic. Trupele sovie- tice au dezorganizat complet economia țării. Că Uniunea Sovietică, deși vine cu principii mari, bazate pe doctrina marxistă, nu le res- pectă; acest lucru mă îngrijorează mult. Că dacă U.R.S.S. ar aplica întocmai principiile marxiste, hotarele etnice ale țării noastre s-ar mări considerabil. De ce gândiți astfel, die general, l-am întrebat? De ce? mi-a răspuns generalul, ești încă naiv. Și continuă să-mi spună că în momentul când trupele sovietice au trecut Nistrul, Camera Comunelor în Lon- dra a anunțat că armatele sovietice au trecut hotarul de graniță al României, în Basarabia, unde sunt români. Mai târziu, însă, când tru- pele sovietice au trecut Prutul, Molotov a făcut o declarație că au trecut granița României și urmăresc trupele fasciste, lată [cuvânt indesci- frabil - n.n.] lipsă ale legăturii între doctrină și faptă, între fapta pe care o dovedesc rușii care vorbesc altceva, expansiunea panslavismului. Noi, românii, suntem un ciot aici, în Carpați, pe care rușii se străduiesc să ne smulgă. Noi suntem latini, vorbim o limbă cu totul aparte, alt temperament avem. Noi trebuie să ducem lupta în continuare cu aceeași convingere pen- tru afirmarea drepturilor noastre. Noi suntem legați de Franța, Anglia, America și trebuie ca prin jertfa ce o dăm să dovedim omenirii, isto- riei, că suntem un popor cu o tradiție, cu cul- tură și un trecut destul de [cuvânt indescifrabil - n.n.], că noi suntem un popor care a suferit și am învins și ne numim poporul Român”4. Astăzi, generalul Gheorghe Avramescu ocupă locul pe care-1 merită în galeria perso- nalităților noastre militare. NOTE 1 Arhivele Consiliului Național pentru Studie- rea Arhivelor Securității (în continuare: ACNSAS), Fond A (MApN), dosar nr. A 1858, f. 66. 2 Este vorba de Grupul 40 Armate, constituit din Armatele 40 sovietică și 4 română. Grupul era comandat de generalul EE Jmacenko și acționa în cadrul Frontului 2 ucrainean, condus de mareșalul Rodion Malinovski. 3 ACNSAS, Fond A (MApN), dosar nr. A 1858, f. 7-10. 4 Ibidem, dosar nr. A 1856, f. 164,165. ] 1081------------------------------------------------■ Revista de istorie militară ■ Viata științifică » » » ȘEDINȚA BIROULUI DE CONDUCERE AL COMISIEI INTERNATIONALE DE ISTORIE MILITARĂ în ziua de 8 septembrie 2020, au avut loc lucrările noului biroului de conducere al Comisei Internaționale de Istorie Militară (ICMH). Datorită situației impuse de condițiile sanitare, ședința s-a desfășurat Online, prin folosirea platformei Zoom. A fost prima întâlnire a noului forum de conducere rezultat în urma alegerilor care, pentru prima dată în istoria ICMH, s-au desfășurat în baza votului telematic, fiecare comisie națională exprimându-și votul Online. Din partea Comisei Române de Istorie Militară, dr. Carmen Sorina Rîjnoveanu, directorul-împuternicit al ISPAIM, a fost reconfirmată în funcția de membru al biroului ICMH pentru un nou mandat de 5 ani. Bi- roul de conducere al Comisei Internațională de Istorie Militară reprezintă structura centrală de conducere a Comisiei Internaționale de Istorie Militară, având responsabilitatea de a coordona, propune și implementa planul de activități al ICMH. Principala sarcină o reprezintă organizarea congresului anual, care constituie cea mai amplă și prestigioasă activitate la nivel internațional în domeniul cercetării istoriei militare. Alegerile pentru biroul de conducere au loc o dată la 5 ani, fiecare dintre comisiile naționale membre având dreptul la un vot. în prezent, ICMH este formată din 41 de comisii naționale, având o reprezentare globală. Pentru perioada 2020-2025, biroul de conducere va include 10 membri, reprezentând Aus- tria, Brazilia, Marea Britanie, Bulgaria, Camerun, Franța, Germania, Grecia, România, Spania, în funcția de președinte al ICMH a fost reconfirmat profesor Massimo de Leonardis (Italia). Alte două funcții de conducere vor fi deținute de LTC prof. Kris Quanten (funcția de secretar general - Belgia) și prof. Jan Hoffennar (funcția de trezorier - Olanda). în cadrul ședinței biroului de conducere au fost discutate principalele activități planificate pentru perioada următoare, precum și o serie de măsuri care să permită adaptarea ICMH la noile condiții generate de criză pandemică, inclusiv prin mutarea unora dintre activități, precum ședințele biroului de conducere, în mediul online. Principalul punct pe agenda discuțiilor a vizat organizarea viitoarelor Congrese Internaționale de Istorie Militară. în acest sens, a fost reconfirmată decizia anulării Congresului Internațional de Istorie Militară, planificat să se desfășoare în Polonia, la Gdansk, în cursul lunii septembrie 2020, pe fondul epidemiei de coronavirus. Trebuie menționat că decizia suspendării celui de-al 46-lea Congres Internațional de Istorie Militară constituie o situație fără precedent în istoria ICMH, ale cărei congrese s-au desfășurat neîntrerupt din 1973. De asemenea, s-a hotărât ca agenda deja agreată de activități pentru perioada următoare să nu se modifice, așadar, Congresul din Polonia nu va fi replanificat, dar se menține interesul ca în următorii ani să se găsească noi oportunități pentru Comisia Polonă de Istorie Militară pentru a relua demersurile în această direcție. Pentru perioada 2021-2023, planul de activități agreat la nivelul biroului de conducere pre- vede următoarele: ----■ Revista de istorie militară ■ -------------------------------------------------11091--- - în 2021 - cel de-al 47-lea Congres Internațional de Istoria Militară se va desfășura la Atena, în organizarea Comisiei Elene de Istorie Militară din cadrul Statului Major al Armatei Greciei. Activitatea va avea loc în perioada 29 august - 3 septembrie, având ca temă: „Războaiele de independență începând cu sec. al XVIII-lea”; - în 2022 - cel de-al 48-lea Congres Internațional de Istorie Militară se va organiza la Seul, în Coreea de Sud, în organizarea Comisiei Sud-Coreene de Istorie Militară și Ministerului Apă- rării din Coreea de Sud. Activitatea este planificată pentru perioada 28 august - 2 septembrie, având ca temă: „Crize și conflicte în timpul Războiului Rece”; - în 2023 - cel de-al 49-lea Congres Internațional de Istorie Militară va fi găzduit de Turcia prin Comisia Turcă de Istorie Militară și Statul Major al Armatei Turce. Activitatea este propusă pentru perioada 2-8 septembrie, având ca temă „Comandanți, bătălii și strategii care au schimbat cursul istoriei în sec. XIX-XX”. în finalul ședinței, s-a subliniat că, în situația dificilă impusă de pandemia de Covid-19, există posibilitatea ca și alte activități din cadrul ICMH să suporte anumite ajustări în funcție de deci- ziile care vor fi adoptate în cadrul biroului de conducere. Este important de menționat că prezența României ca membru în biroul de conducere al Comi- siei Internaționale de Istorie Militară, pentru încă un mandat de 5 ani, constituie și o recunoaștere a activității Comisiei Române de Istorie Militară care, de-a lungul anilor, a desfășurat o activitate deosebit de bogată, inclusiv prin organizarea a două congrese internaționale, la București, în anii 1980 și 2003, și prin participarea neîntreruptă la toate congresele internaționale de istorie militară începând cu anul 1974, anul înființării Comisiei Române de Istorie Militară. Președintele Comi- siei Române de Istorie Militară este prof. univ. Petre Otu, vice președinte, prof. univ. Alexandru Oșca, funcția de secretar-general fiind deținută de dr. Carmen Sorina Rîjnoveanu. Din Biroul Comisiei mai fac parte comandor (rtr.) Gheorghe Vartic, prof. univ. Maria Georgescu, prof. univ. Dumitru Preda, col. (rtr) dr. Ilie Schipor. Dr. CARMEN SORINA RÎJNOVEANU 9 * Directorul Institutului pentru Studii Politice de Apărare și Istorie Militară. ] 1101-----------------------------------------------------------■ Revista de istorie militară ■ Publicații primite la redacție Constantin Chiper, Omagiu eroilor și veteranilor de război prahoveni, Editura Karta-Graphic, Ploiești, 2020 Omagiu eroilor și veteranilor de război prahoveni, lucrare nou apărută în peisajul edi- torial, la Ploiești, a colonelului (r) Constantin Chiper, evocă personalități militare praho- vene care au adus o contribuție deosebită la lupta și desăvârșirea idealurilor de unitate și independență națională. Volumul debutează cu un argument despre autor și motivația apariției acestei lucrări pre- cum și o prefață succintă, prin care scriitorul, cu modestie, prezintă câteva repere personale, biografice și profesionale. Structurată în principal pe trei mari peri- oade istorice, Războiul de independență al ro- mânilor, Primul și al Doilea Război mondial, autorul aduce în prim plan contribuția armatei și a unităților prahovene, în special, la cele mai importante angajamente politice și militare la care România a luat parte în sec. XIX-XX. Având drept sursă de documentare arhi- vele militare și o bogată experiență didactică, autorul reușește să prezinte, cu maximă acri- bie și claritate experiența de viață militară, de front, prin participarea necondiționată la eve- nimentele istorice menționate, prin spiritul de sacrificiu și abnegația cu care și-au slujit țara și idealurile naționale, a zeci de generali, ofițeri și subofițeri, veterani și eroi din zona praho- veană, mulți dintre ei decorați cu Ordinul de război „Mihai Viteazul”. în calitatea sa de președinte al Asociației Județene Cultul Eroilor „Regina Maria” Pra- hova și vicepreședinte al Asociației Naționale Cultul Eroilor „Regina Maria” era firesc ca autorul, în demersul său, să acorde câteva pa- gini, la final, și evoluției și activității Societății Constantin CHIPER OMAGIU EROILOR SI VETERANILOR DE RĂZBOI PRAHOVENI „Cultul Eroilor”, dovadă incontestabilă a respo- nsabilității și profesionalismului, prin care co- lonelul Constantin Chiper s-a dedicat promo- vării istoriei naționale și cultului pentru eroii neamului. Așadar, pentru cititorul obișnuit, lucrarea re- prezintă o adevărată lecție de istorie, un prețios reper moral și patriotic pentru generațiile tine- re, în ea regăsim pecetea sacrificiului suprem al prahovenilor, alături de cel făcut de întregul nostru popor pentru a-și făuri destinul. CERASELA MOLDOVEANU * * Cercetător științific gr. III, Institutul pentru Studii Politice de Apărare și Istorie Militară. ■ ■ Revista de istorie militară ■------------------------------------------------ 111 Noutăți pentru biblioteca dumneavoastră PENTRU BIBLIOTECA DUMNEAVOASTRĂ (NOUTĂȚI ISTORIOGRAFICE MILITARE) Redacția Revistei de Istorie Militară semnalează următoarele apariții editoriale în anul 2020: • România în Primul Război Mondial. Mărturii contemporane, volumul I (1914-1916) și vo- lumul II (1914-1918), ed. Dumitru Preda, Editura Militară, București, 2020; ■] 112 [■ ■ Revista de istorie militară ■ • Ion Giurcă, Generalul Ernesl Broșteanu. Eliberator al Basarabiei, Editura Militară, București, 2020; • Corneliu Valjan, însemnările din război ale unui good looking boy, postfață de Micaela Gulea, ediție îngrijită, studiu introductiv și note de Adrian Pandea, documentare arhivistică, Iulian Boțoghină, Editura Militară, București, 2020; CORNELIU VALJAN însemnările din război ■ Revista de istorie militară ■ • Contribuția Armatei României și a elitelor la apărarea și recunoașterea internațională a Marii Uniri (1919-1920), coordonatori: Dan Prisăcaru, Petre Otu, Marius lorgulescu, Editura Militară, București, 2020; • Gheorghe A. Dabija, Amintiri din cariera militară (1893-1920). Oameni, tipuri, obiceiuri, moravuri și sisteme de altădată, ediție îngrijită, studiu introductiv, note și indice de Petre Otu și Vasile Popa, Editura Militară, București, 2020; ■ Gheorghe A. Dabija Amintiri din j cariera militară W 1893-1920 W Oameni, tipuri, obiceiuri, moravuri și sisteme de altădată ■] 114 [ ■ Revista de istorie militară ■