REVISTA DE ISTORIE MILITARĂ Publicația este editată de Ministerul Apărării Naționale, prin Institutul pentru Studii Politice de Apărare și Istorie Militară, membru al Consorțiului Academiilor de Apărare și In- stitutelor pentru Studii de Se- curitate din cadrul Partene- riatului pentru Pace, coordo- nator național al Proiectului de Istorie Paralelă: NATO - Tratatul de la Varșovia COLEGIUL DE REDACȚIE ♦ General-maior (r) dr. MIHAIL E. IONESCU, directorul Institu- tului pentru Studii Politice de Apărare și Istorie Militară ♦ Academician DINU C. GIURESCU, Academia Română • Dr. JAN HOFFENAAR, Președintele Comisiei Olandeze de Istorie Militară • Prof. univ. dr. DENNIS DELETANT, London Univer- sity • Colonel (r) dr. PETRE OTU, directorul științific al Institutului pentru Studii Politice de Apărare și Istorie Militară • Prof. univ. dr. MIHAI RETEGAN, Universitatea București • IULIAN FOTA, consilier prezidențial . Dr. SERGIU IOSIPESCU, cc. șt., Institutul pentru Studii Politice de Apărare și Istorie Militară . Prof. univ. dr. ALESANDRU DUȚU, Universitatea „Spiru Haret” • Prof. univ. dr. MARIA GEORGESCU, Universitatea Pitești ♦ Comandor (r) GHEORGHE A’ARTIC SUMAR • Istorie medievală - ALEXANDRU MADGEARU - Migrația ungurilor în Europa ........... 1 • Centenar Primul Război Mondial - ȘERBANFAVELESCU - Memoria și istoriografia primului război mondial în anii interbelici. Un inventar al tematicilor de dezbatere și al istorio- grafiei dedicate subiectului ................................. 9 - ANDREI POGĂC1AȘ - The Battles of the Masurian Lakes - Victory and Stalemate on the Eastern Front 1914-1915................. 19 - VASILE POPA - Generalul Gheorghe Dabija - Pregătirea diplomatică a Războiului României. Anul 1915............................. 28 ♦ Istorie militară contemporană - CARMEN RÂJNOVEANU, DANIELA Ș1ȘCANU - The Evolution of Romanian Military Psyche during the Wars of 20,h and 21st Centuries. 45 • Relații internaționale - ȘERBAN CIOCULESCU - Originile crizei ruso-ucrainene: de la Rusia kieveană la insurecția din Donbas ........................... 60 ♦ Tradiții ale armelor -VALER1U CREȚU - Scurt istoric al armei căi ferate și transporturi militare .................................................... 78 ♦ Viața științifică - Din activitatea științifică a Institutului pentru Studii Politice de Apărare și Istorie Militară - DANIELA Ș1ȘCANU - Conferința anuală a Grupului de Lucru privind Studierea Conflictelor (CSWG) cu tema: „The Warrior’s Ethos, the National Psyche and Soldiery” Atena, 27-30 aprilie 2015........................ 87 » Revista este inclusă în baza de date a Consiliului Național al Cercetării Științifice în învățământul Superior, fiind evaluată la categoria „C” • Poziția revistei în lista-catalog a publicațiilor este la numărul 5017 ISSN 1220-5710 CONTENTS ♦ Medieval History - ALEXANDRU MADGEARU - The Hungarian Migration to Europe................................. 1 ♦ First World War Centenary - ȘERBANLAVELESCU - The Memory and Historiography of World War 1 during the Interwar Period. An Inventory of the Topics of Debate and of the Historiography Dedicated to this Subject...... 9 - ANDREIPOGĂC1AȘ - The Battles of the Masurian Lakes - Victory and Stalemate on the Eastern Front 1914-1915 ............................................................................. 19 - Col. (r) dr. VAS1LE POPA - The Diplomatic Preparations for Romania’s Entry into War. . 28 • Contemporary Military History - CARMEN RĂJNOVEANU, DANIELA ȘIȘCANU - The Evolution of Romanian Military Psyche during the Wars of 20th and 21st Centuries................................................... 45 • International Relations - ȘERBAN CIOCULESCU - The Origins of the Russian-Ukrainian Crisis: from Kievan Rus’ to the Insurrection from Donbass.................................................................... 60 • Military Traditions - \ALERIU CREȚU - Brief History of the Railway and Military Transport Service .......... 78 • From the Activity of the Institute for Political Studies of Defence and Military History - DANIELA ȘIȘCANU - The Annual Conference of the Conflict Studies Working Group (CSWG) on “The Warrior’s Ethos, the National Psyche and Soldiery” Athens, April 27-30, 2015 ........... 87 ♦ Responsabili de număr: PETRE OTU • VOICU ALEXANDRU - redactor ♦ ADRIAN PANDEA - coperta ♦ ELENA LEMNARU - tehnoredactare computerizată Adresa redacției: strada Constantin Miile nr. 6, cod 010142, București, sector 1, telefon: 0213157827, telefax: 004021-3137955www.mapn.ro/diepa/ispaim B 00136/00.01.2016 Istorie medievala MIGRAȚIA UNGURILOR ÎN EUROPA ALEXANDRU MADGEARU * Abstract From their homeland in the Southern Ural area, the Finno-Ugric Mogyers moved on the territory cf present-day republics cf Tatarstan and Bashkortostan (6,h-7h centuries), and next in Khazaria, where they mixed with a Turkic people, the Onogurs (they give the name cf the new population). In 830, the Hungarians arrived in Levedia (between Don and Bug or Dnie- pr), becoming the vanguard cf the Khazar army (20.000 horsemen). They had a supreme ruler called kende and a military commander calledgyla. The Hungarians launched attacks toward the Danube in 837 or 838 at the request cf Bulgaria, and in 862 and 863 at the request cf the Byzantine Empire, against the Frankish Empire. Other invasions in Central Europe are attes- ted in 881, 892 and 894. In 889, they were expelled by the Pechenegs from Levedia to Atelkuz (between Dniepr and Danube). They were then ruled by Arpad and Kursan. The Byzantine emperor Leo VI asked their help in the war against Bulgaria in 895. In these circumstances, the Bulgarian tsar Symeon summoned the Pechenegs tofight against the Hungarians, who were expelledfrom Atelkuz. They moved to a region already known by them, Pannonia. Keywords: migrations, Hungarians, Byzantine Empire, Bulgaria, Khazaria, Frankish Em- pire, Levedia, Atelkuz, Arpad, Symeon, Leo VI Studiile lingvistice comparative au stabilit că limba maghiară aparține grupului fino-ugric din familia uralică. Patria primitivă a popula- țiilor uralice din mileniile VI-IV î.d.Hr. a fost identificată în taigaua dintre cursul inferior și mijlociu al acestui fluviu și Munții Urali. în mi- leniul III î.d.Hr. au început migrațiile spre vest (Marea Baltică) și est (Siberia centrală). Sepa- rarea grupului ugric din cadrul familiei uralice s-a produs pe la sfârșitul acestui mileniu, când încălzirea climei a permis practicarea agricul- turii în sudul Siberiei occidentale. în mileniul următor, extinderea stepei spre nord a stimu- lat apariția nomadismului (calul fusese deja domesticit la mijlocul mileniului II î.d.Hr.). O parte a ugrilor a ajuns în bazinul râului Tobol, situat la nord de Munții Mugodjar și la est de partea de sud a Munților Urali. în izolarea față de alte grupuri etnice creată acolo, acești ugri și-au dat un nou nume, mogyer (magyar, maj- gar), adică „om care vorbește”. Acolo, mogyerii au practicat și o agricultură primitivă, dar păs- toritul nomad a rămas principala îndeletnicire. S-a produs și o anumită stratificare socială1. Mogyerii au migrat apoi spre sud-vest, pe te- ritoriul actualelor republici autonome Tatar- stan și Bașkortostan, probabil în secolele VI- VII. Unii dintre ei au rămas acolo, numărân- du-se printre înaintașii bașkirilor actuali2. în Bașkiria se afla acea Hungaria Magna pe care * Cercetător științific gr. I, Institutul pentru Studii Politice de Apărare și Istorie Militară. ■ Revista de istorie militară ■------------------------------------------------ a descoperit-o călugărul lulianus în călătoria sa din 1236. Populația, care a păstrat numele de mozar, vorbea o limbă similară cu a ungu- rilor din Ungaria.3 Din Bașkiria, o parte dintre mogyeri s-au deplasat în bazinul Kubanului, în apropiere de Caucazul de nord, adică într-un teritoriu care făcea parte din khaganatul kha- zar. Khazarii au fost o populație din familia tiircică a cărei expansiune începuse după mij- locul secolului al Vl-lea, din zona de la nord de Caucaz. Khaganatul hazar a cuprins în pe- rioada sa de maximă expansiune din secolul al IX-lea un teritoriu care se întindea între bazi- nul inferior al fluviului Volga și Nipru, inclusiv Peninsula Crimeea, cuprinzând populații de origini diverse (tiircice, fino-ugrice, iraniene, slave, caucaziene). Inițial războinici nomazi, khazarii au evoluat către o economie bazată în principal pe comerțul de tranzit între lumea islamică, Bizanț și Europa de Est. Capitala era pe Volga, la Itil. Khaganatul a creat stabilitate în stepele nord-pontice și a intrat în alianță cu Prikhodniuk Oleg M., Curilova L. N., The Korobcino Find (Ukraine) and some Problems of the Hungarian Ethnogenesis, în Acta Archaeologica ASH, 53, 2002, 1-3, p. 189: Descoperiri din mormântul maghiar de la Korobcino (sabie, fragment de teacă, scăriță de șa, vas de ceramică) Imperiul Bizantin, având ca inamici comuni pe arabii care pătrunseseră spre Caucaz4. în timpul prezenței mogyerilor în Khazaria s-a produs și amestecul cu onogurii, de la care provine numele ungur. Onogurii sau onogun- durii, o etnie de origine tiircică din grupul ogu- rilor, veniseră din Asia Centrală în urma unei noi deplasări în lanț a nomazilor, care a început în Sogdiana în jurul anului 460. Ei sunt atestați începând din 463 la nord de Caucaz. Numele lor se traduce prin „zece triburi” Ei sunt de fapt aceiași cu proto-bulgarii, al căror nume derivă din cuvântul turcie bulga, care se poate tradu- ce prin „cei care provoacă dezordine” Numele onogur stă la baza numelui Ungri, Ungroi sau Ungari, cu care au fost cunoscuți de către eu- ropeni toți cei care au făcut parte din această confederație de triburi, fiind apoi extins și asu- pra vorbitorilor limbii ugro-finice, mogyeriP. Numele onogurilor sau onogundurilor a fost păstrat în maghiară sub forma nândor, aplicat bulgarilor (de exemplu, Belgradul este denumit Nândoifehervâr, „Cetatea Albă a bulgarilor”, pentru că a fost deținut de Bulgaria înainte de cucerirea bizantină din 1018)6. Prin contactele cu acești vecini onoguri au intrat în limba mo- gyorilor primele elemente tiircice7. în secolul al VH-lea, regiunea dintre Kuban și Marea de Azov se numea Onogoria, după mărturia geo- grafului anonim din Ravenna (originalul grec al acestei opere din secolul al IX-lea se datează pe la sfârșitul secolului al VH-lea): Item iuxta Mare Pontico ponitur patria que dicitur Ono- goria, quam subtilius Livanius phylosophus vi- cinam paludis Meotide sumitatis esse decernit. Geograful a menționat într-un paragraf anteri- or și Chazaria, prin care trec mai multe râuri, dintre care cel mai mare era Cuphis (Kuban). Așadar, el a dispus de informații din perioada de început a statului khazar, înainte de extin- derea acestuia spre vest8. în jurul anului 830, ungurii s-au deplasat din Bașkiria la nord de Marea de Azov, în teri- toriul denumit Levedia în opera lui Constantin VII Porfirogenetul.9 Cunoscut sub numele la- tin (dat de istorici) De Administrando Imperio, acest text este un manual de politică externă compilat de împărat pentru fiul său Roman, în anii 948-952. Având caracter de secret de stat, valoarea sa este foarte ridicată. A fost compus în cea mai mare parte din materiale care fuse- ------------■ Revista de istorie militară ■----- seră adunate anterior, pentru uzul împăratului Leon VI, în jurul anului 900. între acestea se numărau și cele despre spațiul pontic, cu ex- cepția celor referitoare la ruși. Introducerea informațiilor despre relațiile rușilor cu vecinii a fost făcută de Constantin, în anul 952. Rezul- tatul final a fost un text redactat destul de ne- glijent, în grabă, dar care este important pen- tru că pune în evidență modificările în politica externă impuse de ascensiunea rușilor10. Capi- tolele 1-13 prezintă relațiile dintre pecenegi, ruși, khazari și unguri (denumiți Tourkoi}. Alt grup de capitole (37-40) oferă detalii supli- mentare despre pecenegi și unguri. Această secțiune, care cuprinde și material referitor la evenimente din secolul al IX-lea, este cea care ne interesează (se bazează pe informații primi- te de la ungurii din vremea redactării sale). în capitolul 38 este prezentată originea ungurilor. Autorul arată că ungurii au trăit odinioară lân- gă Khazaria, în teritoriul denumit Levedia. Ca repere geografice sunt date râurile Chidmas și Chingilus. Acestea au fost identificate cu doi afluenți ai Bugului, Kodîma și respectiv Ingul.11 Levedia era o regiune inclusă în Khazaria, situ- ată între fluviile Don și Bug sau Nipru12. Regi- unea a primit numele după cel al conducătoru- lui, iar acest nume era cu certitudine de origine maghiară Numele consemnat de Constantin Porfirogenetul a supraviețuit în onomastica maghiară (Lewedi, atestat în 1138)13. Apărarea contra ungurilor pătrunși în Khazaria a impus ridicarea fortificației Sarkel („Casa Albă”), în regiunea Rostov pe Don, în- tr-o poziție care controla accesul spre Marea de Azov. Cetatea a fost construită în 839 de către meșterii bizantini solicitați de khazari. împă- ratul Theophil (829-842) l-a trimis pe ofițerul Petronas, care a coordonat acțiunea de ridica- re a unei fortificații de tip bizantin. Geograful persan Ibn Rusta din secolul al X-lea afirma că pentru a se apăra de acei Majghari care trăiau între Volga (Atil) și Don (Duba), khazarii au ri- dicat fortificații (în regiune au fost identificate arheologic 12 fortificații databile în acea peri- oadă). Cele mai multe din informațiile lui Ibn Rusta despre unguri provin din opera pierdută a lui al-Gaihăni, care a trăit în Persia în prima jumătate a secolului al X-lea: Kitâb al-masălik wa-l-mamâlik (“Cartea itinerariilor și împă- rățiilor”). La rândul său, al-Gaihăni s-a bazat ----■ Revista de istorie militară ■---------------- pe o sursă din secolul al IX-lea, pierdută și ea. Din fragmentele păstrate la diverși autori, între care și Ibn Rusta, orientalistul Istvăn Zimonyi a reconstituit capitolul despre unguri din ope- ra lui al-Gaihăni. în cazul pasajului despre apă- rarea khazarilor în fața ungurilor, Ibn Rusta a folosit altă sursă, relatarea lui al-Jarmi, care a trăit ca prizonier la Constantinopol chiar în timpul împăratului Theophil14. în primii ani după pătrunderea în Levedia ungurii reprezentaseră un pericol pentru statul khazar, dar ei au devenit ulterior o componen- tă a acestei confederații, fiind folosiți ca avan- gardă a armatei. Sursa arabă pe care s-a bazat Constantin Porfirogenetul conținea o greșeală de copiere în pasajul despre conviețuirea „tur- cilor” (ungurii) cu khazarii. Cuvintele „trei ani” au fost considerate de regulă o eroare, pentru că ar fi greu de admis ca această conviețuire să fi durat așa de puțin. Soluția a fost oferită de orientalistul George Bata, care a constatat că într-un text arab, acele cuvinte pot fi ușor confundate cu expresia „avangarda unei arma- te” De aceea, el a reconstituit astfel pasajul din capitolul 38: „Ei au trăit împreună cu khazarii ca avangardă a armatei, și au luptat în alianță cu khazarii în toate războaiele lor”. Pe de altă parte, numele de Savartoi dat unei ramuri a acelorași războinici unguri este explicat prin arabul suwara, „călăreț”15. Poziția de avangardă a călăreților maghiari în armata khazară a fost menționată și de al-Gaihăni (în pasajul păstrat de Ibn Rusta), care preciza că șeful acestor Majghari dispunea de 20.000 de călăreți. Unii istorici apreciază că numărul total al populați- ei ar fi fost de până la 500.000, considerându-se că doar o familie din cinci ar fi fost luptătoare, și că o familie ar fi avut în medie cinci membri. Există însă și alte estimări, care coboară la cir- ca 100.000 numărul total al ungurilor aflați în Levedia. Problema rămâne deschisă. Ungurii apărau părțile de nord ale khaganatului khazar. Regele lor purta titlul de kende (kundu), și avea în subordine pe comandantul militar intitulat gyla (gyula). Această dualitate a puterii a apă- rut sub influența khazarilor.16 La scurt timp după ce au ajuns în Levedia, ungurii au fost implicați într-un conflict în apropiere de Dunărea de Jos. Prizonierii bizan- tini care fuseseră deportați de Bulgaria în anul 813 într-un teritoriu de la nord de Dunăre au | 3 [ cerut ajutorul împăratului Theophil (printre ei se afla și viitorul împărat Vasile I, întemeieto- rul dinastiei macedonene). Pentru a respinge armata trimisă de acesta cu o flotă, în anul 837 sau 838, bulgarii i-au chemat pe războinicii unguri, care pe atunci erau încă dușmani ai khazarilor, aliații imperiului. în sursă (cronica lui Leon Grammatikos), acești războinici apar cu trei nume: Oungroi, Hunnoi, dar și Tourkoi. După două lupte, macedonenii au reușit să-i alunge pe cei care intenționau să-i jefuiască.17 în opera lui al-Gaihâni se mai menționează și că ungurii ajungeau până la Dunăre (Duna), dincolo de care se aflau bulgarii (n.n.d.r, adică nandor)l&. în misiunea diplomatico-religioasă pe care a întreprins-o în Khazaria în 861, Sfântul Chirii (Constantin) i-a întâlnit undeva în Crimeea pe unguri, care continuau să facă parte din confe- derația condusă de khazari. Cea mai importan- tă consecință a misiunii sfântului Chirii a fost transformarea ungurilor în aliați ai imperiului Bizantin contra rușilor (care în 860 atacaseră Constantinopolul). întrucât pe atunci Imperiul Bizantin era în relații ostile cu Imperiul Franc, trimisul împăratului Mihail III i-a îndemnat pe unguri să declanșeze un raid de pradă în teri- toriile răsăritene ale acestuia. Acest atac din anul 862 a fost înregistrat de analele mănăstirii Saint Bertin: hostes antea illis populis inexper- ti, qui Ungri vocantur. Lupta s-a dat undeva în Austria de azi. în 863 a urmat un nou atac, care a fost consemnat în analele mănăstirii Sankt- Gallen: gens Hunnorum christianitatis nomen aggressa est.19 Ungurii instalați în Levedia au fost menționați în scrierea anonimă din seco- lul al IX-lea Descripția civitatum et regionum ad septentrionalem plagam Danubii, cunos- cută și sub denumirea de „geograful bavarez”, în această enumerare de populații din Europa centrală și de est apar și Ungare (de asemenea și khazarii: Caziri). Conform celor mai noi cercetări, textul a fost compus în jurul anului 870 de către Grimoald, abate la Sankt-Gallen și cancelar al regelui Ludovic Germanicul. Informațiile despre bulgari, khazari și unguri ar fi fost furnizate de Sfântul Methodiu, care se afla atunci la Reichenau20. De asemenea, în versiunea veche engleză a istoriei lui Orosius se consemna prezența unei populații denumi- te Hungerre, care înainte se numiseră bastarni | 4 [ (Basterne, nu hie mon haet Hungerre). Bastar- nii au fost un neam germanic care a locuit în Moldova până în secolul al III-lea d.Hr.21 Din Levedia, ungurii au continuat să efec- tueze raiduri de pradă spre vest. în 881, celălalt apostol al slavilor, Sfântul Methodiu, pe când mergea din Moravia spre Imperiul Bizantin s-a întâlnit undeva la Dunăre cu un „rege al ungu- rilor”, care era probabil chiar Levedias. Infor- mația provine din versiunea extinsă a relatării despre viața acestui sfânt, redactată în Moravia pe la sfârșitul secolului al IX-lea. Tot în anul 881 s-a înregistrat un atac al ungurilor în zona Vienei, la care au luat parte și kavarii (Cowari)22. Kavarii au fost un grup turcie care se răzvrătise contra khazarilor, în jurul anului 870. Ei s-au aliat cu ungurii atunci când și aceștia s-au des- prins de khazari, devenind avangarda acestora, tot așa cum ungurii fuseseră avangarda khaza- rilor.23 Mechthild Schulze-Dbrrlamm a propus existența unei faze databile între 862 sau 881 și 896 pentru obiectele specifice ungurilor și ka- varilor, descoperite în bazinul superior al Tisei, dar și în zona dintre Budapesta și Bratislava. Acestea ar semnala rămânerea unora dintre acești atacatori în mai multe locuri din Pan- nonia după raidurile efectuate începând din 86224. în 881, ungurii au acționat în serviciul lui Svatopluk I, regele Moraviei Mari, aflat în conflict cu francii. în alte situații, ungurii au acționat contra moravienilor, precum în 892. După doi ani însă, ungurii au fost convinși de noul rege al Moraviei Mojmir II (894-circa 901) să atace posesiunile france din Panno- nia, și au făcut prăpăd. Analele Abației Fulda au consemnat că acești Ungari au ucis bărbații și femeile în vârstă, iar pe cele tinere le-au ră- pit pentru a-și satisface poftele. Ei erau așadar mercenari pe care îi putea folosi oricine, fapt care poate fi constatat încă din 838. Valoarea lor militară era dată de rapiditatea cu care se desfășurau atacurile și de armele eficiente de care dispuneau (arcuri și săbii)25. în 889, conform datei consemnate în cro- nica abatelui Regino din Prum, scrisă în jurul anului 908, ungurii au fost alungați de pece- negi din Levedia. Astfel, ei s-au desprins din confederația khazară și au pătruns în regiu- nea denumită Atelkuz. Numele acesta a fost transmis de Constantin Porfirogenetul, care a menționat și râurile de acolo, de la est la vest: -----------■ Revista de istorie militară ■-- Varouch, Kouvou, Troullos, Broutos, Sere- tos26. Pentru ultimele două nume echivalen- ța este clară (Prutul și Șiretul). Cei mai mulți cercetători identifică râurile Varouch cu Ni- prul, Kouvou cu Bugul, iar Troullos cu Nistrul (denumit și mai târziu Turla, numele fiind de origine tiircică)27. Așadar, Atelkuzul se întin- dea între Nipru și Dunărea Maritimă. Numele consemnat de Constantin Porfirogenetul redă forma maghiară Etelkdz, care înseamnă „între râuri”28. între timp, în stepă se declanșase o nouă re- acție în lanț, în 893, după ce emirul Ismail bin Ahmad din Transoxiana (azi, în Uzbekistan) i-a atacat pe turcii din regiune. Aceștia i-au atacat pe oguzi (uzi), care la rândul lor s-au îndreptat contra pecenegilor. De aceea, mai mulți istorici au afirmat că nu în 889, ci abia în 894 s-a produs acel atac al pecenegilor care a determinat deplasarea ungurilor din Levedia în Atelkuz29. Nu numai că nu există motive de a contesta corectitudinea anului menționat de Regino, dar este puțin probabil ca efectele acestei mișcări în lanț să fi fost atât de rapide, în 894, ungurii se aflau de câțiva ani în apropi- ere de Dunăre, căci doar așa se explică intensi- ficarea atacurilor în Europa Centrală, precum și implicarea lor în conflictul dintre Bulgaria și Imperiul Bizantin. Este de reținut și faptul că informațiile consemnate de Regino proveneau din Imperiul Bizantin, adică dintr-o sursă pier- dută pe care a rezumat-o (forma Pecinaci este de origine greacă)30. Atunci când au pătruns în Atelkuz, ungu- rii aveau un nou conducător militar, Arpad. Levedias refuzase să devină supusul khaganu- lui khazar. Reprezentanții acestuia au găsit pe alt șef ungur dispus să accepte această situație: Arpad, fiul lui Almos (Almoutz). Persistă însă controversa dacă Arpad a devenit kende saugj- ula. în a doua variantă, Almos ar fi rămas șeful suprem, după care titlul de kende a fost preluat de Kursan, care era ori un fiu al lui Levedias, ori un frate al lui Arpad. Oricum, aceste chesti- uni sunt mai puțin relevante pentru problema migrației ungurilor31. Sfârșitul scurtei prezențe a ungurilor în Atelkuz a fost consecința implicării lor în răz- boiul bizantino-bulgar care a început în 894. După ce țarul Simeon (893-927) a cucerit por- turile Mesembria și Anchialos (care fuseseră recuperate de Imperiul Bizantin în 863), împă- ratul Leon VI (886-912) a lansat în 895 o con- traofensivă care a constat într-un atac terestru în sudul Bulgariei combinat cu trimiterea unei flote la Dunăre. Pentru a completa efectivele transportate cu această flotă, au fost contactați ungurii din Atelkuz, care erau conduși de Kur- Traseul migrației ungurilor după Tiirk Attila, The new ar- chaeological resear- ch design for early Hungarian history, Hungarian Archa- eology. E-Journal, 2012, Summer (www.hungarianar- chaeology.hu), p. 2 ■ Revista de istorie militară ■ san și Arpad. Este posibil ca ungurii să fi atacat deja teritoriile dominate de Bulgaria la nord de Dunăre, cu ocazia invaziei în Pannonia din anul anterior. Fiind pe atunci aliați ai Moravi- ei Mari, ungurii loveau un inamic al acesteia. Deoarece forțele bulgare fuseseră concentrate în sud pentru a lupta contra armatei bizantine, războinicii unguri, după ce au fost trecuți pes- te Dunăre cu navele bizantine, au putut prăda în voie o parte din Bulgaria cel puțin până la Preslav, obținând două sau trei victorii majore {Analele de la Fulda au consemnat uciderea a 20.000 de călăreți bulgari). în mai multe locuri din nord-estul Bulgariei s-au descoperit săbii specific maghiare care pot proveni din această campanie. Simeon a fost nevoit să se refugie- ze în cetatea Dorostolon și să negocieze pacea prin intermediul comandantului flotei bizan- tine Niketas Skleros, cel care anterior îi con- tactase pe unguri. în continuare, țarul a pus la cale revanșa contra ungurilor, în cooperare cu pecenegii, care au pătruns în Atelkuz și i-au obligat de unguri să fugă de acolo, în primăva- ra anului 896, eventual la sfârșitul anului 895. Pecenegii au acționat probabil la îndemnul khazarilor, care erau deranjați de manifestări- le de independență ale ungurilor, și au distrus sălașele ungurilor din Atelkuz, pe când cea mai mare parte a luptătorilor se afla încă în Bulgaria32. Afirmația lui Regino că ungurii ar fi plecat din cauza insuficienței spațiului necesar pentru a-i hrăni (habundant vero tanta multitudine populorum, ut eos genitale solum non si.ffi.ciat alere) este inspirată dintr-un pasaj din „Istoria longobarzilor” a lui Paul Diaconul, fiind așa- dar lipsită de valoare.33 în legătură cu cuceri- rea Atelkuz-ului de către pecenegi, există și un izvor neglijat de cei mai mulți cercetători, dar care din păcate este prea vag pentru a permite o concluzie clară. Descriind invazia pecenegi- lor din iarna 1046-1047 produsă peste Dună- re, mitropolitul de Euchaita loan Mauropous afirma despre acești nomazi că „prin jaf și-au dobândit și țara pe care o locuiau până acum, izgonind dintr-însa pe cei ce sălășluiseră mai înainte acolo și care erau mai slabi; față de aceș- tia din urmă stăpânitorii noștri din vechime nu și-au precupețit grija {pragmateia}”. Doar Mircea Dogaru a observat că acei locuitori an- teriori mai slabi ar putea fi românii trăitori în ----1 6 |----------------------------------- Moldova34. Alungarea lor de către pecenegi ar reprezenta retragerea spre zonele mai înalte. Prin plecarea din Atelkuz, se deschidea un nou capitol în istoria ungurilor, care și-au aflat patria finală în Pannonia, după ce o parte din- tre ei au pierit în luptele cu bulgarii și pece- negii. în vestul Atelkuzului, adică în teritoriul populat și de români, singura mărturie arheo- logică posibil maghiară este mormântul de la Frumușica (raionul Florești, Republica Moldo- va). Celelalte morminte izolate care le-au fost atribuite sunt de fapt pecenege35. fdeea descin- derii ceangăilor din Moldova din ungurii ră- mași în Atelkuz este cu totul fantezistă.36 NOTE 1 D. Sinor, The Outlines cf Hungarian Prehisto- ry, Cahiers d’histoire mondiale, Neuchâtel, 4, 1958, 3, p. 514-524; I. Fodor, In search cf a new home- land: the prehistory cf the Hungarian people and the conquest, Budapest, 1982, p. 1-194; P. Golden, An Introduction to the history cf the Turkic peo- ples. Ethnogenesis and state-formation in medieval and early modern Eurasia and the Middle East, Wiesbaden, 1992, p. 259-261; G. Kristo, Hungarian History in the 9th Century, Szeged, 1996, p. 24-33, 57-58; A. Rona-Tas, Hungarians and Europe in the Early Middle Ages. An Introduction to Early Hunga- rian History, Budapest, 1999, p. 174-177, 271-275, 294-308; V. Spinei, The Great Migrations in the East and South East cf Europe from theNinth to the Thir- teenth Century. I. Hungarians, Pechenegs and Uzes; II. Cumans and Mongols, Amsterdam, 2006, p. 19- 24, 29-30. 2 E. A. Khalikova, A. H. Khalikov, Altungarn an derKama und im Ural (Das Grabeifeld von Bolschie Țigani), Budapest, 1981; G. Kristo, Hungarian..., p. 51-53; V. Spinei, The Great..., p. 52-53. 3 D. Sinor, The Outlines..., p. 532-536; I. Vâsăry, The Hungarians or Mozars and the Mescers/Mizers cfthe Middle Volga region, Archivum Eurasiae Me- dii Aevi, 1, 1975, p. 237-275; I. Fodor, In Search..., p. 195-201, 264-271; V. Spinei, The Great..., p. 24, 53-56. 4 A. Bartha, Hungarian Society in the 9“ and lOth Centuries, Budapest, 1975, p. 9-21; P. Golden, An Introduction..., p. 233-243; The World cf the Khazars. NewPerspectives. SelectedPapersfrom the Jerusalem 1999 International Khazar Colloquium, ed. by P. B. Golden, H. Ben-Shammai, A. Ronâ-Tas, Leiden, 2007. -----------■ Revista de istorie militară ■---- 5 I. Boba, Nomads, Northmen and Slavs. Eas- tern Europe in the Ninth Century, The Hague 1967, p. 75-101; G. Kristo, Hungarian..., p. 58-65; A. Rona-Tas, Hungarians..., p. 209-212, 283-285; V. Spinei, The Great..., p. 16-17. 6 L. Benko, Zur Geschichte des Ungartums vor dem Landnahme im Zusammenhang mit Leved und Etelkoz, Acta Linguistica Academiae Scientiarum Hungaricae, 34, 1984, 3-4, p. 191-193. 7 A. Bartha, Hungarian..., p. 49-52; P. Golden, An Introduction..., p. 244-245; G. Kristo, Hungarian..., p. 44-50; V. Spinei, The Great..., p. 20-21. 8 J. Schnetz, Itineraria Romana. Voi. II. Raven- natis Anonymi Cosmographia et Guidonis Geo- graphica, Leipzig, 1940, p. 44, 45 (IV. 1, 2). Pentru Geograful din Ravenna vezi: F. Staab, Geograph von Ravenna, în Reallexikon der germanischen Alter- tumskunde begriindet von Johannes Hoops, voi. 11 (Gemeinde-Geto-dakische Kultut), Berlin-New York, 1998, p. 102-109. 9 Constantin Porfirogenetul, Carte de învățătu- ră pentru fiul său Romanos, traducere de V. Grecu, București, 1971, 58 (cap. 38). 10 J. Howard-Johnston, The De Administrando Imperio: a re-examination cf the text and a re-eva- luation cf its evidence about the Rus, în Les Centres proto-urbains russes entre Scandinavie, Byzance et Orient, ed. par M. Kazanski, A. Nercessian, C. Zuckerman, Paris, 2000, p. 301-336. 11 L. Benko, Zur Geschichte..., p. 158-168; Idem, Le sedi degli Ungari nel secolo nono, în Popoli del- te Steppe: Unni, Avari, Ungari (Settimane di Studio del Centro Italiano di Studi sullAlto Medioevo, 35, 1987), Spoleto, 1988, p. 287-291; G. Kristo, Hunga- rian..., p. 97-106; C. Zuckerman, Les Hongrois au pays de Lebedia: Une nouvelle puissance aux corfins de Byzance et de la Khazarie ca. 836-889, în K. Tsik- nakis (ed.), Byzantium at War (9th-12th c.), Athens, 1997, p. 58. 12 G. Vernadsky, M. Ferdinandy, Studien zur ungarischen Friihgeschichte: I. Lebedia; II, Almos, Miinchen, 1957, 14-17; G. Kristo, Hungarian..., p. 107-111; C. Zuckerman, Les Hongrois..., p. 56- 57; V. Spinei, The Great..., p. 58. 13 L Benko, Le sedi..., p. 286; G. Kristo, Hunga- rian..., p. 112. 14 Constantin Porfirogenetul, p. 63 (cap. 42); I. Boba, Nomads..., p. 70-74, 89-90; A. Bartha, Hun- garian..., p. 13-14, 61-62; G. Kristo, Hungarian..., p. 16-17; C. Zuckerman, Les Hongrois..., p. 51, 52, 55, 58-60; I. Zimonyi, Muslimische Quellen uber die Ungarn vor der Landnahme: das ungarische Kapitel der Gaihăm-Tradition, Herne, 2006, p. 19-49, 244- 247. 15 G. Bata, The Turks who were called Sabartoi Asphaloi, Journal of Turkish Studies, 20, 1996, p. 180-187. ----■ Revista de istorie militară ■--------------- 16 A. Bartha, Hungarian..., p. 57,110; I. Fodor, In search..., p. 235-236; P. Golden, An Introduction..., p. 262; G. Kristo, Hungarian..., p. 42, 136, 171-173; A. Rona-Tas, Hungarians..., p. 342-343; I. Zimonyi, Muslimische..., p. 80-94, 267; V. Spinei, The Great..., p. 60, 79. 17 Leon Grammatikos, Chronographia, ex recog- nitione I. Bekkeri, Bonn, 1842, p. 232 (Fontes His- toriae Daco-Romanae, II, București, 1970, p. 650- 653); I. Boba, Nomads..., p. 78-79; C. Zuckerman, Les Hongrois..., p. 53; V. Spinei, The Great..., p. 58, 64; G. Kristo, Hungarian..., p. 15, 127. 181 . Zimonyi, Muslimische..., p. 174-195. Identi- ficarea acelor n.n.d.r cu românii este eronată (a fost susținută de A. Decei, Asupra unui pasagiu din ge- ograful persan Gardizi (a.1050), în Fraților Alexan- dru și Ion I. Lăpedatu, la împlinirea vârstei de 60 de ani, București, 1936, p. 877-900; Gh. I. Brătianu, O enigmă și un miracol istoric: poporul român, ed. de S. Brezeanu, București, 1988, p. 109-113; M. Doga- ru. Izvoare narative și documentare despre impactul românilor cu maghiarii (c. 890-896), în Armată și societate în spațiul românesc. Epoca veche și mile- niul migrațiilor, coord. M. Dogaru, București, 1998, p. 172-174; I. A. Pop, Românii și maghiarii în secole- le 1X-XIV. Geneza statului medieval în Transilvania, Cluj-Napoca 1996, p. 95). S-a presupus, fără argu- mente, că n.n.d.r. ar fi fost numele unui conducător al românilor. 19 Annales Bertiniani, recensuit G. Waitz {Mo- numenta Germaniae Historica. Scriptores Rerum Germanicarum in usum scholarum, 5), Hannovra, 1883, p. 60 (a. 862); Annales Sangallenses maiores, în Monumenta Germaniae Historica. Scriptores in folio, I, ed. G. H. Pertz, Hannovra, 1826, 76 (a. 863); L. Benko, Le sedi..., p. 305; G. Kristo, Hungarian..., p. 132-133; V. Spinei, The Great..., p. 69-70. 20 I. Boba, Nomads..., p. 80; C. Cihodaru, Note critice la unele studii asupra “geognfului bavarez", Studii, 23, 1970, 6, p. 1122, 1130; M. Betti, La De- scriptio civitatum et regionum ad septentrionalem plagam Danubii. Lo spazio oltre il “limes" nel IX se- colo, Melanges de l’Ecole franțaise de Rome. Moyen Âge, 125, 2013, 1, p. 13-14. 21 King Afred’s Orosius, ed. H. Sweet (Early English Text Society, Original Series, 79), London, 1883, p. 206; A. Decei, Relații româno-orientale. Culegere de studii, redactor M. D. Popa, București. 1978, 59; M. Eggers, Der geographische Einschub in der altenglischen Bearbeitung der “Kosmographie” des Orosius und der europăische Osten, Eurasian Studies Yearbook. International Journal of Nort- hern Eurasia, 79, 2007, p. 24. 22 Annales ex Annalibus luvavensibus antiquis excerpti, ed. H. Breslau, în Monumenta Germaniae | 7 [ Historica. Scriptores in folio, XXX/2, Leipzig, 1934, p. 742 (a. 881); L. Benko, Le sedi..., p. 305; G. Kristo, Hungarian..., p. 175; C. Zuckerman, Les Hongrois..., p. 63; V. Spinei, The Great..., p. 70. 23 Constantin Porfirogenetul, p. 60 (cap. 39); I. Fodor, In Search..., p. 238-239; G. Kristo, Hunga- rian..., p. 149-151; C. Zuckerman, Les Hongrois..., p. 62-63; I. Zimonyi, Muslimische..., p. 42; V. Spinei, The Great..., p. 60, 70, 72. 24 M. Schulze-Ddrrlamm, Untersuchungen zur Herkurft der Ungarn und zum Beginn ihrer Land- nahme im Karpatenbecken, Jahrbuch des Romisch- Germanisches Zentralmuseums Mainz, 35, 1988, 2, p. 439-446. 25 Annales Fuldenses sive Annales Regni Fran- corum Orientalis (...) recognovit F. Kurze (Mo- numenta Germaniae Historica. Scriptores Rerum Germanicarum in usum scholarum, 7), Hannovra, 1891, p. 121 (a. 892), 125 (a. 894); Regino, Chro- nicon, ed. F. Kurze (Monumenta Germaniae His- torica. Scriptores Rerum Germanicarum in usum scholarum, 50), Hannovra, 1890, p. 143 (a. 894); G. Kristo, Hungarian..., p. 176-178; I. Zimonyi, Musli- mische..., p. 42; V. Spinei, The Great..., p. 72. 26 Regino, p. 132 (a. 889); Constantin Porfiroge- netul, p. 60 (cap. 38). 27 L. Benko, Le sedi..., p. 304; C. Zuckerman, Les Hongrois..., p. 56; A. R6na-Tas, Hungarians..., p. 217, 322; V. Spinei, The Romanians and the Turkic No- mads North cf the Danube Delta from the Tenth to the Mid-Thirteenth Century, Leiden, Boston, 2009, p. 64-65. 28 D. Sinor, The Outlines..., p. 526; A. Bartha, Hungarian..., p. 79-81; G. Kristo, Hungarian..., p. 154-157 (care datează mutarea în Atelkuz pe la 860); F. Makk, Etelkdz et la Mesopotamie de l’Occident, în K. Bibok, I. Ferincz, M. Kocsis (ed.), Cirill es Metod peldăjăt kdvetve ...Tanulmânyok H. Toth Imre 70. szuletesnapja tiszteletere, Szeged, 2002, p. 273-281; V. Spinei, The Great..., p. 62; V. Spinei, The Romanians..., p. 64. 29 G. Gyorffy, Sur la question de letablissement des Petchenegues en Europe, Acta Orientalia Aca- demiae Scientiarum Hungaricae, 25, 1972, 1-3, p. 284-287; I. Fodor, In Search..., p. 280; L. Benko, Zur Geschichte..., p. 173-178; G. Kristo, Hungari- an..., p. 182. 30 C. A. Macartney, The Magyars in the Ninth Century, Cambridge, 1968, p. 70. 31 Constantin Porfirogenetul 1971, p. 59-60 (cap. 38); Faptele ungurilor de secretarul anonim al regelui Bela (Izvoarele Istoriei Românilor, ed. Gh. Popa-Lisseanu, I), București, 1934, p. 27-29, 76- 78 (cap. V-VII); A. Bartha, Hungarian..., p. 64; G. Kristo, Hungarian..., p. 159-167, 201-203; C. Zuck- erman, Les Hongrois..., p. 64-65; A. R6na-Tas, Hun- garians..., p. 330, 344-345. 32 Leon Grammatikos, p. 267 (FHDR II, p. 652/653); The Taktika cf Leo VI. Text, Translation and Commentary by G. T. Dennis, Washington DC, 2010, p. 452/453 (cap. 18. 40); Theophanes Continuatus, ex recognitione I. Bekkeri, Bonn, 1838, p. 358-359 (FHDR II, 672/673); Symeon Magister, Chronicon, recensuit S. Wahlgren, Berlin, New York, 2006, p. 276-277 (cap. 133); Constantin Porfi- rogenetul, p. 61, 89 (cap. 40, 51); Annales Fuldenses, p. 126 (a. 895), 129-130 (a. 896); Jean Skylitzes, His- toire des empereurs de Byzance, traduction francaise par B. Flusin, Paris, 2003, p. 148-150 (Leon VI, 12, 14); G. Kristo, Hungarian..., p. 182-189; A. Rona- Tas, Hungarians..., p. 334-335; J. D. Howard-John- ston, Byzantium, Bulgaria and the Peoples cfUkrai- ne in the 890s, Materialy po arkheologiji, istoriji, i etnografiji Taorii, Simferopol, 7, 2000, p. 345-356; V. Spinei, The Great..., p. 73-74; V. Yotov, A note on the “Hungarian sabers” cf medieval Bulgaria, în F. Curta (ed.), The Other Europe in the Middle Ages. Avars, Bulgars, Khazars and Cumans, Leiden, Bos- ton, 2008, p. 327-338. 33 Regino, p. 132 (a. 889); G. Kristo, La conquete hongroise (realite et tradition), în S. Cernus, K. Ko- rompay (ed.), Les Hongrois et lEurope: conquete et integration (Colloque, juin 1997, organise par l’Universite de Szeged, JATE; Paris 111-Sorbonne nou- velle, C1EH; l Institut hongrois de Paris), Paris, 1999, p. 138-139. 34 loan de Euchaita, Cuvântare de ziua pomeni- rii marelui purtător de biruință, în Fontes Historiae Daco-Romanae, voi. III, București, 1975, p. 4/5; M. Dogaru, Izvoare..., p. 166. 35 I. Fodor, Zur Problematik der Ankurft der Ungarn im Karpatenbecken und ihrerfortlaufenden Besiedlung, în Interaktionen des mitteleuropăischen Slawen und anderen Ethnika im 6.-10. Jahrhundert. Symposium Nove Vozokany 3.-7. Oktober 1983, Ni- tra, 1984, p. 100-102; I. Bona, Transylvania in the Period cf the Hungarian Conquest and Foundation cf a State, în History cf Transylvania, Voi. I: From the Beginnings to 1606, ed. by L. Makkai, A. Mocsy, Boulder 2001, 277; V. Spinei, The Romanians..., p. 68. 36 A fost criticată de V. Spinei, The Great..., p. 76; V. Spinei, The Romanians..., p. 71; C. Bâlint, A con- tribution to research on ethnicity: a view from and on the east, în W. Pohl, M. Mehofer (ed.), Archae- ology cf Identity - Archăologie der Identităt, Wien 2010, p. 181. ] 8 |-------------------------------------------------■ Revista de istorie militară ■ Centenar Primul Război Mondial MEMORIA ȘI ISTORIOGRAFIA PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL ÎN ANII INTERBELICI. UN INVENTAR AL TEMATICILOR DE DEZBATERE ȘI AL ISTORIOGRAFIEI DEDICATE SUBIECTULUI Dr. ȘERBAN PAVELESCU * Abstract Keywords:................................................................ O sută de ani după prima conflagrație mon- dială, memoria și moștenirea acestui prim răz- boi al epocii industriale și punct de început al „scurtului” secol al XX-lea1 sunt încă o parte a cotidianului nostru și se constituie, o tempora, încă în subiecte de analiză și dezbatere cu eco- uri și implicații pentru timpurile prezente. Dacă în spațiul occidental, de departe cel care acuză cel mai pregnant moștenirea pri- mului război mondial, sau a „marelui” război, ca să preluăm apelativul consacrat în istorio- grafia și societatea franceză2 și nu numai, dez- baterea actuală, asemeni celor care au succe- dat-o în timp, în contexte aniversare ori nu, se prezintă drept un subiect pe deplin consacrat și cu determinări și dezvoltări clare3, în spa- țiul est european, cazul românesc este unul de referință, lucrurile sunt departe de a fi atât de bine conturate. Fractura memorială pe care o antrenează epoca comunistă, mutațiile și mo- tivațiile politice și ideologice ce încadrează și, nu de puține ori, deformează procesul memo- rial și cel al producției istoriografice au influ- ențat, pe de o parte, mai înainte menționatele * Cercetător științific gr. II, Institutul pentru Studii Politice de Apărare și Istorie Militară. ■ Revista de istorie militară ■------------------------------------------------- itemuri și, pe de altă parte au produs un deficit de material documentar semnificativ. O analiză comparativă a respectivelor pu- blicații și însemnări, a resurselor documenta- re disponibile ne pune la dispoziție o imagine fragmentară cu o evidentă supra expunere a unor elemente cheie ce au rămas perene pre- tându-se la interpretări și reinterpretrări suc- cesive. Clasicele „Mărăști, Mărășești, Oituz” din istoria participării armatei române la pri- mul război mondial sunt cel mai îndreptățit exemplu ce poate fi citat în context.4 Susținând în continuare această cheie interpretativă pu- tem observa fluctuații și evidente acoperiri documentare inegale pentru evenimente che- ie ale istoriei românești în anii primului răz- boi mondial a căror acoperire documentară și mai ales memorială și istoriografică fluctuea- ză funcție de criterii de referință ideologice și politice. Exemplele în cauză cele mai flagrante sunt cele ale campaniilor armatei române în apărarea României Mari, din 1918 în Basarabia și din anii 1918-1920 din Ungaria. Dincolo de aceste prime constatări intro- ductive pot fi aduse în dezbatere ca argumente ilustrând modul oarecum atipic de reflectare a experienței războiului în memoria și istoriogra- fia românească o altă serie de resorturi explica- tive ce țin de cultura și civilizația românească a epocii, de modul în care știința de carte, habi- tudinile și moravurile societale încurajează sau comportamente de natură a genera consem- nări, documente reflectând epoca și timpurile războiului.5 Analfabetismul, proporția covâr- șitoare a elementului rural în rândul trupelor, atitudinea acestora față de război, de viață și moarte, toate acestea modifică parametrii po- sibilei analize istorice până acolo încât putem spune că, din punct de vedere documentar, sus- ținerea unui demers vizând reflectarea vieții pe front, moravurile, elementele de viață cotidiană din timp de război sunt cu mult mai dificile6. Dacă adăugăm acestor elemente constitutive inițiale și pierderile memoriale, prin distrugere voită și prin refuzul amintirii, pe care le gene- rează epoca comunistă, tabloul rezultant este cu atât mai grăitor. în ceea ce privește acest ultim palier al resurselor documentare posi- bile referitoare la prima conflagrație mondială se cuvine să insistăm asupra acestei „amnezii” deliberate care afectează cel mai pregnant stu- ----1 10 I-------------------------------------- diile care se referă la arii ce depășesc cadrele clasice ale istorografiei subiectului care se con- centrează pe subiecte politice și militare și care tratează fenomenul în discuție și evenimentele asociate la scară mare, din punctul de vedere al nivelului cel mai înalt al deciziei politice și mili- tare. în acest context este aproape imposibil de dezvoltat studii istorice asemănătoare celor ale istoriografiei occidentale ce utilizează amplul material documentar păstrat în cadrul famili- ilor combatanților ori asociat acestora și care urmăresc moravuri, impactul războiului asupra societății, viața cotidiană pe front și în spatele acestuia, ocupația, etc. Iconografia războiului are mult de suferit din aceeași cauză, distruge- rea deliberată a imaginilor atestând participarea la război a unor membri ai familiei, atestare de natură să aducă prejudicii celor în cauză dar și familiilor lor conjugându-se cu o slabă operă de recuperare/achiziție/prezervare de imagini do- cumentare de epocă din partea unor organisme ale statului având atribuții în păstrarea memo- riei societale precum arhivele ori muzeele. în acest cadru documentar și memorial, amintirea primului război mondial, reflectarea sa în opinia publică și în istoriografia perioadei comportă multiple teme și paliere de evoluție. O primă constatare care se impune este aceea că, pentru autoritățile României Mari a anilor de debut al perioadei interbelice, datoria de memorie și reflectarea primului război mon- dial și a participării românești la conflagrație a reprezentat de la bun început o miză deosebi- tă în ceea ce a fost procesul de construcție și „inventare”7 a națiunii și societății românești. Confruntate cu sarcina unificării și consolidării statului național-unitar, a creării cadrelor func- ționale administrativ-teritoriale, economice și politice ale ființării acestuia, autoritățile de la București aleg calea editării, reconstrucției memoriale a națiunii. Componente ale acestei politici ce îndrumă și construiește o versiu- ne alternativă a istoriei și memoriei primului război mondial și a participării românești la conflagrație sunt politica școlară8, îndeosebi în ceea ce privește manualele și programa școlară de istorie națională, dar și aceea a discursului oficial, aceea de creare și întipărire în conștiin- ța publică a unor „locuri ale memoriei” compa- tibile cu ceea ce se dorea fi imaginea unică a is- ------------■ Revista de istorie militară ■------ Ilustrată de propagandă, 1917 (sursă foto: Arhivele Naționale) toriei contemporane și nu numai a națiunii ro- mâne. Un război dificil punctat, cu numeroase înfrângeri și nenumărate pierderi și privațiuni îndurate de către populația civilă, încununat de o pace câștigată printr-un concurs de circum- stanțe incredibile sunt reorganizate memorial în jurul unui discurs memorial oficial ce esca- motează, fie și parțial, dezastre precum cel de Turtucaia ori trădări precum aceea a colonelui Sturza pentru a se preocupa de reflectarea in extenso a unor epopei eroice precum bătăliile din toamna anului 1916 de apărare a culoaru- lui Rucăr-Bran (Mateiaș, Dragoslavele), luptele defensive de la Oituz și Mărășești, ofensiva de la Mărăști, etc. Polemici precum aceea indusă în dezbaterea publică de către viitorul mare- șal Averescu asupra „răspunderilor” sunt înă- bușite și evacuate pe cât se poate de rapid din dezbaterea publică9. Acuze și campanii publi- ce împotriva colaboraționiștilor și profitorilor ocupației cunosc aceeași soartă, iar modul în care Marghiloman este exonerat de mare parte din răspunderea ce îi revenea pentru condu- cerea cabinetului germanofil colaboraționist cu trupele de ocupație în prima parte a anu- lui 191810 este exemplar pentru modul în care imaginea, memoria publică a ceea ce era deja „Războiul de reîntregire națională” este cură- țată de umbre și dubii pentru a introduce unul dintre simbolurile de forță ale politicii de unifi- care și creare a unei identități naționale comu- ne - armata română, armata tuturor românilor din toate provinciile componente ale Români- ei Mari care a luptat pe câmpurile de bătălie ale primei conflagrații mondiale propriul său AțEZAMANTUL cultural ion c. brătianu Colonel ALEXANDRU L LUPAȘCU „RĂSPUNDERILE" D-LU1 GENERAL AVERESCU ACȚIUNEA POLITICĂ Șl MILITARĂ A ROMÂNIEI ÎN 1919 IN LUMINA COR SPONDENJU DIPLOMATICE A LUI JN I. C. BRĂTIANU CK GHEORGHE I. BRĂTIANU BUCUREȘTI 1910 ,.C1 TEA ROMANEASCA". BUCUREȘTI 19 3 9 ■ Revista de istorie militară ■ Monumentul din Drobeta-Turnu Severin ridicat în cinstea eroilor căzuți în primul război mondial (1916 - 1918). Monumentul a fost inaugurat la 4 iunie 1933 și ridicat din inițiativa primarului Virgil Netta. Opera a fost realizată de arhitectul State Balosin, de sculptorul Teodor Burcă și de pietrarul Carol Umberto (sursă foto: Arhivele Naționale)” război, războiul de reîntregire națională. Sim- bolul de forță în discuție este completat de o atentă politică memorială dirijată și finanțată de o manieră indirectă de rememorare, de im- plantare prin simboluri forță în spațiul public a acestei imagini unice asupra conflagrației. „Cultul eroilor”11, Asociația văduvelor de răz- boi, asociații ale combatanților, comitete de inițiativă locală creează în piatră și marmură, în bronz și oțel memoriale ale punctelor no- dale ale bătăliilor pentru înfăptuirea României Mari. Mateiaș, Târgu Ocna, Soveja, Mărăști, Mărășești se înscriu în această epopee eroică ce glorifică cu titlul de erou pe toți cei morți pe câmpul de luptă pentru România Mare. Pre- luat de pe filieră occidentală12, foarte curând se înscrie în panteonul iconografiei eroice a războiului și eroul necunoscut ales și glorificat după o ceremonie și cu un protocol ceremoni- al emoționante și care este menit a deveni un simbol de forță a unității naționale13. Modul în care s-a gestionat, alături de această identitate simbolică și aceea cronologic-comemorativă asociată acestuia - sărbătorirea zilei eroilor neamului de înălțare, sărbătoare religioasă or- todoxă cu conotații deosebite în contextul dat și dată a a cărei alegere a provocat dispute și discuții nesfârșite în epocă - introduce în dez- baterea memorială și un al doilea element ales ca parte a construcției identitar-naționale în „Inauguarea mausoleului de la Mărășești, 18 septembrie 1938 (sursă foto: Arhivele Naționale) _________________________________________________■ Revista de istorie militară ■ 12 Defilarea veteranilor din Primul Război Mondial - județele Vaslui și Giurgiu, 1940 (sursă foto: Arhivele Naționale) discuție - Biserica/Bisericile naționale - Orto- doxă și Greco-Catolică14. în același context și purtând aceleași valen- țe ale construcției identitar-statale se situează și problematica sărbătoririi datelor memori- ale semnificative ale României întregite. 10 mai, 27 martie, 28 noiembrie, 1 decembrie15. Ritualica sărbătoririi, supravegherea și chiar impunerea unor elemente cheie în derularea sărbătoririlor, în discursurile rostite în orga- nizarea propriu-zisă a sărbătorii, toate acestea la un loc arată cum autoritățile politice înțeleg să instrumentalizeze și să utilizeze ca elemen- te ale construcției identitare aceste „locuri ale memoriei” cu puternic impact emoțional în opinia publică a vremurilor. Cel de-al doilea palier al demersului nostru - istoriografia perioadei interbelice dedicată problematicii primului război mondial com- portă, laolaltă cu diversele genuri literare care se preocupă la rândul lor de intervalul cronolo- gic-istoric în discuție, de la memorialistică de toate tipurile la operă de ficțiune, caracteristici și tematici de interes ce se înscriu în curente- le general europene. Drama, trauma, impactul ----■ Revista de istorie militară ■------------- carnagiului, lipsa de rost și dilemele morale ce apar și se dezvoltă în contextul războiului, mai ales a acestui tip de război, primul al epocii industriale, sunt reflectate și dau naștere unor opere în consecință. Exemplele sunt relativ nu- meroase. Avem în vedere în acest context ope- re literare precum acelea aparținând lui Liviu Rebreanu16, Cezar Petrescu17, Camil Petrescu18 etc. Același lucru se regăsește și în memoria- listica civilă și militară. Opere precum cele ale lui Constantin Bacalbașa19, memorii precum acelea ale Reginei Maria20, ale lui Constantin Argetoianu21 ori I.G. Duca22, ori aparținând unor unor personaje cu mult mai puțin cunos- cute precum George Cornea23, It.col. Sterea Costescu24, căpitanul A. Locusteanu25 etc. Dincolo însă de conexiunea, consonanța cu problematica și tematica de interes general eu- ropeană, peisajul istoriografie și cel memorial românesc sunt dominate de imperativele pro- gramului de construcție identitar-națională. Un prim palier este acela al istoriilor războiului scrise cu temă și cheie dintre care cel mai cele- bru exemplu este constituit de către demersul aparținând lui Constantin Kirițescu26. Reper de neocolit în anii interbelici și chiar după, is- COLLECTION DE M&MO1RES. &TUDES ET DOCUMENTS POUR SERVIR A L'HISTOIRE DE LA GUERRE MONDIALE CONSTANTIN C. GIURESCU Profesor la Univenilalea din Bucurejii CONSTANTIN KIRITZESCO LA ROUMANIE ANS LA GUERRE MONDIALE 1916-1919 TRADUIT DU ROUMAIN PAR L. BARRAL PREFACE DE M. ANDRE TARDIEU ISTORIA ROMÂNILOR I DIN CELE MAI VECHI TIMPURI PÂNĂ LA MOARTEA LUI ALEXANDRU CEL BUN (U32) Cu 140 de firi ti 1n text »1 7Mrti alura din leii EDIȚIA A TREIA REVĂZUTĂ Șl ADĂOGIT A A cec vingLneuf croquis toria lui Kirițescu a Războiului de reîntregire națională este o imagine clară și o încarnare în litera demersului istoric a programului na- țional. Istoria evenimențială, reinterpretarea in integrum a istoriei participării României la CARTEA SATULUI |8 _ • ISTORIA UNIRII ROMÂNILOR TE I. L U P A $ CU n «EPRODtfCERE tK CULORI DUPĂ O PÂKZA DE D. STOICA ȘI CU MULTE ALTE CHIPURI Șl VEDERI ® FUNDAȚIA CULTURALĂ REGALĂ «PRINCIPELE CARQL* STRADA LATINĂ. S — BCCVRUSTI HWtWlM * BUCUREȘTI FUNDAȚIA PENTRU LITERATURA ȘI ARTA „REGELE CAROL II în», Bslevartul Laur Ceiargl, 39 __________________________19 3 8___________________ primul război mondial, impunerea unei ima- gini oarecum separată în obiective și derulare a războiului românesc ce se regăsesc în lucrarea mai sus menționată se constituie în enunțarea clară și explicită a programului de construcție identitară în domeniul istoriografie. Opere precum cele ale C.C. Giurescu27 ori Nicolae lorga28 ce prezintă și interpretează în aceeași cheie națională istoria românilor se înscriu în aceeași cheie interpetativă. Completează ta- bloul și îl ilustrează perfect în sensul celor mai sus prezentate o lucrare precum aceea dedica- tă istoriei unirii românilor aparținând istoricu- lui loan Lupaș29. O a doua direcție este aceea a consideră- rii și tratării istoriei războiului din perspectiva lecțiilor învățate. Istoria participării României la primul război mondial publicată de Servi- ciul Istoric al Armatei pe parcursul deceniilor trei și patru ale secolului XX reprezintă un exemplu ilustrativ pentru această direcție de interpretare și analiză a primului război mon- dial30. Articole, memorii, publicații de jurnale de operații și de însemnări de pe front com- pletează acest real efort de înțelegere, analiză ------------■ Revista de istorie militară ■-------- critică și implementare a experienței războiu- lui în realitatea instrucției și activității militare de zi cu zi. Contribuții publicate precum cele ale lui mareșalului Alexandru Averescu31, co- lonelului Alexandru Dabija32, generalului Radu Scărișoreanu33, ori rămase în manuscris pre- cum aceea a generalului Constantin Prezan,34 se înscriu în siajul și completează demersul monumental al Serviciului Istoric al Armatei Române mai sus menționat. La finele acestui excurs prin memoria și is- toriografia primului război mondial în anii in- terbelici în România o primă concluzie care se impune este aceea a instrumentării și utilizării memoriei de o manieră creativă în scopuri de construcție identitar-statală bine definite. în amplu proces de unificare politică și adminis- trativă a statului român și de consolidare a uni- tății național-statale proaspăt dobândite istoria și memoria trecutului, cu atât mai mult isto- ria recentă a unui eveniment ce marcase deja mentalul colectiv și societatea românească în ansamblul său reprezenta un instrument de lucru de prim ordin. Edificarea unei mitologii naționale asociate, instrumentarea memoriei, crearea unui suport material acestui demers reprezintă principalele componente ale proce- sului în discuție. Reflectarea experienței războ- iului este, în acest context, una parțială, axată pe acele componente ale sale ce slujesc cauzei construției identitare. Fără a fi negate celelalte componente ale întregului pe care-1 reprezintă experiența conflictului în societatea româneas- că sunt estompate și indexate în contexte se- cundare puțin vizitate ale ansamblului. De ace- ea avem de-a face cu o supraexpunere a unor dintre componentele istoriei recente precum acțiunea politică și diplomatică ori campaniile din anii 1916-1917 și 1918-1919 cu o relegare într-un plan secund a unor experiențe puțin importante ori contradictorii prin raport cu mesajul dominant impus. Avem aici în vedere experiența războiului din punctul de vedere al românilor din provinciile aflate sub dominație străină (și aici există o ierarhizare, experiența transilvănenilor, bănățenilor și bucovineni- lor din Imperiul dualist este cu mult mai bine prezentată și documentată decât aceea a ba- sarabenilor din imperiul țarist), ori episoade precum acela al trădării colonelului Sturza, al ----■ Revista de istorie militară ■-------------- colaboraționiștilor sub ocupația dușmană ori cel al celebrelor „răspunderi” ale lui Averescu. Din perspectiva lecțiilor învățate, direcționa- rea impusă efortului istoriografie lasă puțin loc analizei unor dezastre militare precum Turtucaia, fără însă a le estompa întru totul. De notat însă că reflectarea experienței războiului și direcțiile principale de rememorare istorică a evenimentelor nu diferă cu nimic de experi- ența europeană, fiind sincrone cu modul de co- agulare și dezvoltare a istoriografiei și memo- riei războiului pe continentul european. Ceea ce face diferența în final din punctul de vedere al observatorului contemporan este stoparea bruscă și disjungerea de cadrul general-euro- pean pe care o impune instaurarea regimului comunist din România. Stopat prematur, pro- cesul de sedimentare și de coagulare a istoriei și memoriei primului război mondial în Româ- nia anilor interbelici și ai celui de-al doilea răz- boi mondial lasă în urmă o operă neterminată, o schiță a ceea ce urma să fie. NOTE 1 Pentru a prelua o reflecție asupra temporalită- ții istorice ce diferă de cea strict cronologică cu refe- rire la „scurtul” secol al XX-lea care se întinde între anii 1914-1989. Vezi Rene Remond, Privire asupra secolului, Nemira, București, 2008. 2 Pentru un exemplu de dezbatere inventariind tematicile de interes și evoluțiile în discuție în ca- zul Franței vezi Pascal Blanchard, Isabelle Veyrat- Masson, dir., Les Guerres de memoires. La France et son histoire, La Decouverte, Paris, 2008 3 în acest context facem apel la monumentala lucrare coordonată de Pierre Nora, dir., Les lieux de memoire, 3 voi, Quarto-Gallimard, Paris, 1997. 4 Vezi pentru această aserțiune ca exemple lu- crările Gheorghe Stoean, ed., România în primul război mondial: contribuții bibliografice, Editura Militară, București, 1975; Victor Atanasiu, România în primul război mondial, Editura Militară, Bucu- rești, 1979. Chiar și în monumentala sinteză, Româ- nia în anii primului război mondial, 2 voi., Editura Militară, București, 1987, în pofida unei masive re- structurări a proporțiilor acordate în cadrul mate- rialului diferitelor etape ale participării României la primul război mondial în contextul recuperării memoriale masive pe care regimul o deschisese asu- pra capitolului pe care-1 reprezintă în istoria româ- nească prima conflagrație mondială, este evidentă ----------------------------------1 15 |--- o insistență pe anul 1917 și pe bătăliile în discuție cu o subreprezentare a campaniilor din Basarabia și Transilvania și Ungaria. 5 în acest context țin să fac referință la o lucrare de doctorat aproape unică ca tematică și preocupări în istoriografia românească contemporană dedica- tă subiectului. Vezi Bianca Mărmureanu, Viața de front la 1917 nflectată în scrierile cu caracter me- morialistic și în corespondența privată a combatan- ților din armata română, Teză de Doctorat susținu- tă la Iași în cadrul Universității din Iași, Facultatea de Istorie în anul 2010, coordonator științific prof. univ.dr. Gheorghe Cliveti. 6 Asupra specificității obiectului de studiu și dificultăților documentării și susținerii analizei de specialitate vezi Maria Bucur, Heroes and Victims. Remembering War in Twentieth-Century Romania, Indiana University Press, Bloomington, 2009. 7 Termenul este utilizat în sensul dat acestuia în contrucției național-statale de Benedict Anderson în lucrarea sa de referință Eimaginaire național. Reflexions sur l’origine et l’essor du nationalisme, La Decouverte, Paris, 2002. 8 Asupra politicii manualelor școlare de istorie și a utilizării acestora în impunerea unor teme de in- teres în dezbaterea publică vezi Cătălina Mihalache, Didactica apartenenței: istorii de uz școlar în Româ- nia secolului XX, Institutul European, Iași, 2012. 9 Dezbaterea publică a fost inițiată de către ma- reșal într-o lucrare care a făcut carieră în epocă și s-a constituit în platforma politică pentru sine și partidul politic pe care-1 lansează în anii imediat următori sfârșitului primului război mondial - Par- tidul Poporului. Vezi, Alexandru Averescu, Răspun- derile, Editura Albatros, București 1999. Vezi, de asemenea, pentru conjunctura și dinamica polemi- cii răspunderilor în primii ani interbelici, Petre Otu, Mareșalul Alexandru Averescu, militarul, omul po- litic, legenda, Editura Militară București, 2009. 10 într-o ședință celebră a Parlamentului Româ- niei, Ionel Brătianu intervine în apărarea mult huli- tului Alexandru Marghiloman arătând că asumarea rolului de șef al guvernului României de către acesta în împrejurările tragice ale sfârșitului anului 1917 și păcii de la București s-a făcut la solicitarea sa și cu aprobarea regelui Ferdinand pentru a ușura situația României rămasă singură în fața Puterilor Centrale pe frontul de Est odată cu revoluția bolșevică și ieși- rea Rusiei din război. Pentru o consemnare a acestui episod vezi Gheorghe I., Brătianu, Acțiunea politică și militară a României în 1919 în lumina corespon- denței diplomatice a lui Ion I.C. Brătianu, Editura Corint, București 2001. 11 La 12 septembrie 1919 era creată, prin decre- tul-lege nr. 4106, „Societatea Mormintelor Eroilor -------1 16 |-------------------------------------- Căzuți în Război” care, în iunie 1926, devenea So- cietatea „Cultul Eroilor”. Activitatea sa pe parcur- sul anilor interbelici și ai celui de-al doilea război mondial până la desființarea sa în 1948 a însumat amenjarea a 118 cimitire de onoare ale eroilor, 3.000 de opere comemorative de război, 84 de cripte, 13 mausolee, 508 troițe, amenajarea a peste 500.000 de morminte de război. Brătianu. Valeria Bălescu, Eroul necunoscut. Istorie trecută și recentă, Editura Militară, București, 2005. 12 Impactul emoțional al morții anonime din tranșeele primul război mondial și numărul enorm al victimelor acestui prim conflict al epocii industri- ale purtat cu mijloacele de distrugere puse la dispo- ziția armatelor de către aceasta a născut nevoia de omagiere în efigie a celor morți în război, de fixare a sacrificiului lor într-un simbol recognoscibil și ac- ceptabil pentru toți aceia, atât de mulți, cărora vici- situdinile războiului le răpiseră posibilitatea de pu- tea măcar avea, în schimbul jertfei de sânge a celor iubiți a unui loc în care să poată să îi jelească. Ideea eroului necunoscut a fost enunțată public încă din timpul războiului. Pentru Franța, prima dintre ini- țiative aparține președintelui filialei din Rennes a asociației „Souvenir francais” asociație creată în 1887 cu scopul declarat al comemorării morților din războiul fraco-prusac din 1870-1871. Ea este enun- țată de acesta într-un discurs din 20 noiembrie 1915 susținut în cimitirul militar din localitate. în cazul britanic ea este atribuită pastorului David Railton și ea este menționată ca atare într-o corespondență a acestuia cu Decanul Abației Westminster datând din 1920. în noiembrie 1920, urmând un ceremoni- al asemănător, trupurile a doi soldați, unul britanic și unul francez, au fost selectate dintre trupurile mai multor soldați necunoscuți morți pe câmpurile de luptă ale primului război mondial și reînhumate cu onoruri naționale ca simboluri ale sacrificiului su- prem al ostașilor morți pentru țările lor în bătăliile primului război mondial. Trupul eroului necunos- cut francez se odihnește sub Arcul de Triumf din Paris iar cel al eroului necunoscut britanic în Abația Westminster, locul de înhumare a familiei regale britanice. Pentru mai multe detalii asupra istoriei adoptării ideii eroului necunoscut, ceremonialului și cultului creat în jurul său ca exprimare materi- ală a sacrificiului suprem pentru țară și neam vezi Jean-Francois Jagielski, Le soldat inconnu, invention etposterite d’un symbole, Imago, Paris, 2005. Pentru cazul românesc vezi Valeria Bălescu, Op.cit. 13 Pentru datele cronologice și circumstanțele adoptării în România a cultului eroului necunos- cut vezi Dan Gheorghe, Simbolul României Mari. ■ Revista de istorie militară ■------------- Povestea din spatele Eroului Necunoscut, în „Româ- nia liberă” 28 noiembrie 2013, http://www.romanialibera.ro/special/documentare/simbolul-romani- ei-mari-povestea-din-spatele-eroului-necunoscut- 319203. Un istoric al eroului necunoscut cu datele istorice esențiale ale istoricului său se găsește și pe site-ul Oficiului Național „Cultul Eroilor” http:// www.once.ro/mormantul_ostasului_necunoscut. php. 14 Pentru disputa care a opus cele două bise- rici și reprezentanții altor culte asupra modului în care un simbol național „ziua eroilor” a fost asoci- ată unei sărbători religioase ortodoxe cu profunde semnificații: „înălțarea Domnului” și asupra protes- telor reprezentanții celorlalte culte vizând „însuși- rea” de către Biserica Ortodoxă a sărbătorii în sine vezi Bianca Mărmureanu, Viața pe front la 1917 nflectată în scrierile cu carcter memorialistic și în corespondența privată a combatanților din armata română. Teză de doctorat susținută în cadrul Facul- tății de Istorie, Universitatea din Iași în 2010. Vezi, de asemenea, Constantin Schifrineț, Biserica noas- tră și cultele minoritare: Marea discuție parlamen- tară în jurul legii cultelor, Albatros, București, 2000. Pentru o parte a documentelor relevante vezi Dana Zecheru, eds.. Memoria Arhivelor. Primele trei de- cenii de la făurirea României Mari, Editura Eurocar- patica, Sfântu Gheorghe, 2013. 15 Ibidem. 16 Liviu Rebreanu, Pădurea Spânzuraților, Car- tea Românească, București, 1922. Unul dintre cele mai cunoscute romane românești dedicate experi- enței războiului. Tradus în mai multe limbi de circu- lație internațională și transpus într-un film care va câștiga premiul pentru regia lui Liviu Ciulei la Festi- valul Internațional de Film de la Cannes (1965). 17 Cezar Petrescu, întunecare, voi. I-II, Scrisul Românesc, Craiova, 1927-1928. 18 Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, București, 1930. 19 Constantin Bacalbașa, Capitala sub ocupația dușmanului. 1916-1918, Brăila, Alcalay & Calafe- teanu, 1921. 20 Maria, Regina României, Jurnal de Război. 1916-1918, voi. I-III, Humanitas, București, 2014. 21 Memoriile lui Constatin Argetoianu reprezin- tă unul dintre exemplele ilustrative pentru resursele primului război mondial ce nu cunosc intrarea în circulație decât după căderea regimului comunist. Redactate în timpul vieții, ele acoperă perioada 1871-1935. Ele sunt completate de o serie de însem- nări zilnice ce merg până în 1944. Arestat și mort în -------■ Revista de istorie militară ■------------- închisoare, autorului acestui vast excurs memoria- listic i-au fost confiscate în întregime documentele și biblioteca. în cazul său, norocul a făcut ca ele să fie considerate un material util de documentare și propagandă fiind conservate în Arhiva Institutului de Studii Istorice și Social-Politice de pe lângă CC al PCR. Volumele ce acoperă perioada primului răz- boi mondial sunt: Constantin Argetoianu, Memorii. Pentru cei de mâine: amintiri din vremea celor de ieri, voi. 1-2 {Părțile I-IV. 1871-1916), 3-4 {Partea a V-a. 1916-1918), 5 {Partea a V-a și Anexe documen- tare. 1916-1918), Editura Machiavelli, București, 2008, respectiv 1995 pentru voi. 5. 22 Prima ediție a memoriilor lui I. G. Duca a apă- rut în 1981: I.G. Duca, Amintiri politice, voi. I-III, John Dumitru Verlag, Munchen 1981. în România, editorul acestora, Stelian Neagoe, le-a publicat în mai multe edituri. Voi. I, în 1992, la Editura Expres, voi. 2, în 1993, la Editura Helicon, voi. 3-4, în 1994, la Editura Machiavelli. 23 George Cornea, Sin-fonia morții, Cartea Ro- mânească, București, 1920. 24 Lt.col. Sterea Costescu, Din carnetul unui că- pitan, Tipografia învățătorul Român, Focșani, 1927, 25 Cpt. A. Locusteanu, Sub aripa morții. însem- nări fugare din războiul de întregire, Tipografia In- stitutului de Arte Grafice „Ardealul” Cluj, 1923. 26 Constantin Kirițescu, Istoria Războiului pen- tru întregirea României 1916-1919, Institutul de Arte Grafice „România Nouă” București, 1922-1924. Prima reeditare postbelică aparține editurii Militare și datează din 1989. 27 Primul volum al Tratatului de istorie al lui C.C. Giurescu apare în 1935 la Editura Fundațiilor Rega- le. Proiectat în mai multe volume, Tratatul reușește să acopere, în intervalul unui deceniu (1935-1946), istoria României din cel mai vechi timpuri și până în 1821. Instaurarea regimului comunist curmă apari- ția volumelor următoare dedicate epocilor modernă și contemporană. După o perioadă de interdicție ce corespunde perioadei întemnițării și reprimării au- torului, tratatul este, odată cu anii '60, încă o dată scos din fondul „special” al bibliotecilor, fiind per- mis accesul publicului larg la el. Nici o altă ediție precum nici un alt volum continuând narațiunea oprită la nivelul anului 1821 nu sunt publicate pe parcursul întregii perioade comuniste. Prima ediție postcomunistă a tratatului datează din 2007, fiind publicată sub îngrijirea lui Dinu C. Giurescu la edi- tura All. Deși nu se încadrează în istoriografia pro- priu-zis dedicată perioadei primului război mondi- al, am citat acest tratat în contextul dat alături de | 17 [ opera similară aparținând lu Nicolae lorga pentru ilustrarea cheii interpretative a istorie naționale care este comună ambelor abordări istoriografice atât de diferite în metodă și școală analitică. 28 Nicolae lorga, Istoria românilor, voi. 1-10, București, 1936-1939. Monografia în zece volume a lui Nicolae lorga reușește, spre deosebire de cea a lui C.C. Giurescu, să acopere în integralitate is- toria românilor din cele mai vechi timpuri și până la contemporaneitatea autorului. Soarta volumelor lui lorga este asemănătoare celei a operei lui C.C. Giurescu. Spre deosebire de lucrarea mai sus invo- cată, tratatul de istorie a românilor a Lui Nicolae lorga cunoaște o reeditare în anii epocii comuniste, început în 1988 la editura Științifică și Enciclopedi- că, proiectul va fi finalizat abia în 2010. 29 loan Lupaș, Istoria Unirii Românilor Fundația Culturală Regală „Principele Carol” București, 1937. 30 Serviciul Istoric al Armatei Române, România în Războiul Mondial, voi. I-IV, Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului, București, 1934-1946. Date fiind dimensiunile sarcinii asumate și nivelul de de- taliu acoperit, demersul nu reușește, până la stopa- rea sa de schimbarea de regim politic în România, decât să acopere parțial anul 1916. 31 Alexandru Averescu, Op.cit. 32 Col. A. Dabija, Armata română în războiul mondial (1916-1918), Tipografia „Lupta” N. Stroilă, București, 1936. 33 Gl. Radu Scărișoreanu, Fragmente din războ- iul 1916-198. Istorisiri documentare, Tipografia Ca- valeriei, Sibiu, 1932. 34 Publicate abia după 1989. Vezi Ion Pavelescu, Adrian Pandea, Eftimie Ardeleanu, Proba focului: ultima treaptă spre Marea Unire, Globus, Bucu- rești, 1991. ] 18 |------------------------------------------------■ Revista de istorie militară ■ Centenar Primul Război Mondial THE BATTLES OF THE MASURIAN LAKES - VICTORY AND STALEMATE ON THE EASTERN FRONT 1914-1915 ANDREI POGĂCIAȘ* Abstract In late autumn cftheyear 1914 and thespring cf thefollowingyear, the Germans tried to dtfeat the Russian armies in and around Eastern Prussia, while also having to heavily support the Austro-Hungarian armies in Galicia. The aim was to knock Russia out cf the war and in- flict very heavy casualties on its armies. The battles cf Tannenberg and especially the battles cf the Masurian lakes liberated Eastern Prussia from Russian troops, but also showed that the Tsarist armies cannot be dtfeated so easily. Keywords: Masurian Lakes, Hindenburg, East Prussia, Eastern Front, World War I The most famous battles of the eastern Front in World War 1 are Tannenberg and the Masurian Lakes. The battle of Tannenberg, in late August 1914, was a great victory in mili- tary and also propaganda terms, a whole Rus- sian army being routed by the Germans1. The Russian threat to Prussia and Ger- many was not removed, other troops were in the area and had to be routed also, so the command of the 8. Armee decided to continue to attack the Russians2. On august 31st, the 8. Armee received the order to liberate the whole of Prussia from Russian occupation, and, on September 3rd, Hindenburg gave the march- ing order. If the situation permitted, the army would then attack towards Warsaw. First of all, the Germans knew they had to crush the Rus- sians and inflict as many casualties as possible, in order to break their morale. Reinforcements from the West arrived just in time to take part in the fights, although their role would have been more decisive on the Western Front, as many historians claim3. The armies The Germans had available 18 Fi infantry divisions, out of which 9 active and 4 reserve, plus Landwehr and Ersatztruppen and 2 caval- ry divisions. Thus, German troops were almost % reserve troops and Landwehr, and were also tired from marching and fighting. The Russians had in Poland few troops - an infantry brigade, a cavalry division and border troops. For the German, there was no danger of an attack from the south. From the destroyed 2nd Army, scattered troops from the infantry brigades and three cavalry divisions were withdrawing south- wards, towards the fortified Narew-line, un- able to withstand, in case of emergency, any German attack. On the other hand, the lst Army, com- manded by Rennenkampf, comprised 11 Fi in- * Doctor al facultății de istorie din cadrul universității babeș-bolyai. ■ Revista de istorie militară ■----------------------------------- 19 Paul von Hindenburg fantry divisions and 5 14 cavalry divisions and was a worthy opponent, especially due to its advantage in cavalry numbers. Also, the Rus- sians were expecting reinforcements, and the Germans feared that they would have to face around 20 infantry divisions if they wasted time. In fact, reinforcements only contributed to 14 infantry divisions in total. After the battle of Tannenberg, the lst Rus- sian Army had withdrawn north of the Masur- ian lakes, at a four days march distance, in a very good strategic position, with its flanks protected by natural surroundings, making a direct enemy assault suicidal4. The First Battle of the Masurian Lakes Preparations Stavka had Information that the Germans will attack Warsaw, so there was no need to re- inforce the troops in East Prussia. Rennenkampf had already divided his army into two parts, exposing himself to the dan- ger of being defeated one corps at a time. The Germans, with a very strong moral, were ea- ger to destroy Rennenkampf as they had done with Samsonov at Tannenberg. The 8. Armee turned north and started marching5. ■ Revista de istorie militară ■ Military Operations on the Eastern Front(1914) The Germans were also pressed by the Aus- trians, in order to relieve the pressure on the KuK forces in Galicia, but an attack in Poland was impossible while Rennenkampf’s army was intact, and with the available forces at disposal. The Russian right flank on the Deime Valley in the north, and the left north of Angerburg/ Wșgorzewo, resting on Lake Mauer. The gap between the lst Army and the rest of the 2nd Army was to be filled by a newly created Xth Army, made of the Finnish XXII Corps, 111 Siberian Corps, I Turkestan Corps and II Caucasian Corps, and commanded by general Vasili Pflug. General Hans von der Goltz, commanding few troops, stationed at Soldau/ Dzialdowo, was ordered to advance towards Mlawa, while the rest of the army turned and faced Rennen- kampf’s troops. Lacking accurate Information, the Russian commander remained north of the Masurian lakes, guessing the Germans would retreat towards Konigsberg. The German command divided the army into three main groups - the first would be in charge of attacking the Russian right flank, who was the strongest; Mackensen’s troops would face the Russian center, starting from Lotzen/Gizycko; Francois’ troops would attack the weaker Russian left flank at Lyck/Elk, hop- ing that this flank would collapse and put the Germans into an advantageous position6. The campaign Goltz attacked first, on September 3rd, to- wards Mlawa, with mainly Landwehr and Re- serve troops, taking the town on the next day, with its vital railway line coming from Warsaw. The rest of the army moved forwards the next day, in difficult terrain, among small lakes and patches of woodland and marshes, hav- ing to cross rivers on foot through the water, because bridges had been destroyed by the Landwehr at the beginning of hostilities, in or- der to slow down any Russian offensive. Nev- ertheless, the rugged and forested terrain also offered protection from Russian scouts and patrols. Engineers began repairing bridges, the town of Nikolainen/Mikolajki was occu- pied on the 6th and Johannisburg/Pisz the next day, where the first clashes with the Russians began7. ---■ Revista de istorie militară ■-------- In the meantime, the Germans mounted a strong attack against the Russian northern flank, trying to cause them casualties and also to prevent them from sending aid to other parts of the front. Russian defenders were very well dug in, repelled all attacks and made counter-attacks. This lead to a decrease in German morale, as German soldiers were keen to attack and lost memento when withdrawing. On the oth- er hand, the Russians were excellent defenders, holding ground like no other army. On the 7th, Francois, after interrogating Finnish prisoners in Johannisburg, attacked towards Bialla/Biala Piska, taking the town af- ter a short skirmish. Several hundred prisoners were taken (many had been preoccupied more with plundering the town than defending it) and eight artillery pieces. A unit marched on Arys/Orzysz, where skirmishes with the Rus- sians occurred until nightfall, when Francois ordered a pause for the night. Hostilities would resume next morning. Early on the morning of September 8th, Francois’ troops, lst Infantry Division, who had previously trained in the exact area of Arys, started the advance towards the Russians, us- ing trees and bushes as cover. With the help of other troops coming from the west - the 2nd Infantry Division -, the Russians were quickly overwhelmed, leaving several hundred dead and wounded on the spot and around 1000 prisoners. Most important of all, the Germans found again a series of Russian documents giv- ing away Information of vital strategic impor- tance. Somewhere in the area Francois expect- ed to eventually run into III Siberian Corps, its whereabouts still unknown8. The lst Infantry Division was ordered to march northeast towards Ranten/Ranty, to- wards Rennekamp’s left flank, and ran into the Russian lst Cavalry Division, commanded by Vasili Gurko, who was marching southeast. Despite inițial orders, Gurko decided to try and halt the German advance, although he knew his cavalry was no match for the Ger- man infantry. He carefully chose patches of woodland between lakes, easily to defend by small units, and waited for infantry reinforce- ments. | 21 [ His action, although noble, did eventually little on the whole, to prevent the German ad- vance. Towards him and Rennenkampf’s left flank, other German troops were also on the move - two cavalry divisions (lst and 8th) and Mackensen’s XVII Corps. By the evening of September 9th, Mackensen’s forces had taken Kruglanken/Kruklanki, after heavy fighting. Finally, Rennenkampf’s left flank was seriously threatened, and reinforcements sent to that position would have arrived too late. Although the rest of his line was holding without prob- lems, the Russian commander gave the order to retreat to the east9. At Lyck, outnumbered, the Germans man- aged to hold positions and inflict heavy casu- alties on the Finnish XXII Corps, completely inexperienced. Although under constant artil- lery bombardment, the Germans prepared an attack for the morning of September llth, but the Russian commander, general von Brincken, ordered his troops to withdraw. His decision was known to Francois, as a dispatch announc- ing his defeat and withdrawal was captured by German scouts. Francois immediately ordered a full advance of his forces, with the lst and Erich Ludendorff 2nd Infantry Divisions flanked through Marg- grabowa/Olecko by a Reserve division. His ad- vance was very rapid, as the Russians had with- drawn in a hurry. On the way, the Germans found Russian camps, intact, with whole piles of weapons and ammunition, baggage wagons and food rations, artillery pieces, tents, even food on the tables. Mackensen noticed that a few Russian officers he had seen shot appeared to have been killed by their own troops10... Aerial reconnaissance proved without doubt that the Russians were in full retreat, leaving dugouts and fortified positions in a hurry. On the 10th, Ludendorff, wanting to rout the enemy, immediately ordered a rapid pur- suit towards the east, and also to try and catch Rennenkampf’s units while marching and cap- ture or destroy them. The plan was immediately brought to a halt, as news arrived that general Aliev’s IV Corps had just attacked the German center. Hindenburg and Ludendorff gave orders for the forces in the south to outflank Aliev’s unit as quickly as possible. The new order was re- ceived by Francois at Goldap/Goidap, during the final fights against the Russian resistance pocket, at noon on September 11. Francois turned his troops towards the new menace, but, a few hours later, it had become clear that the attack had only been a decoy, in order to make the Germans rearrange their lines. The Russians began to withdraw east in a hurry, while the Germans had lost inițiative and were no longer in the position to pursuit and rout their enemy. The next day, several German and Russian units found themselves marching together to- wards the east, and bitter fights ensued close to the border11. A few German units reached the border first, only to be attacked from behind by Rus- sian units. The rain made roads almost unus- able, and Russian troops left everything be- hind, in an attempt to get lighter and escape - vehicles, weapons, wagons, medical supplies, even uniforms. Thousands of prisoners were made, and the quantity of captured ammuni- tion and other effects was huge. Grand Duke Nikolai visited general Zhilinski’s headquarters in Bialystok, was not pleased with the explanations received regard- ----------■ Revista de istorie militară ■- ing the use of available troops and replaced the commander with general Nikolai Ruzsky, former commander of the 3rd Army in Galicia. The Grand Duke also ordered that the 5th Army be moved north of Warsaw, for defensive pur- poses, given the fact that the armies defeated in East Prussia were in no position to be ready for war any time soon. The Germans continued to pursue and engage retreating Russian troops towards the frontier, killing and especially taking many prisoners. On September 14th, East Prussia had been fully liberated, some German units even Crossing over the border12. The Russians had lost over 125.000 soldiers - dead and wounded and around 30.000 prisoners. The Germans had lost “only” 40.000 dead and wounded. Nevertheless, victory was not actually complete. Almost all of the Russian lst Army was complete and probably recovering itself far from the border, continuously threatening East Prussia. Also, an attack towards Warsaw was futile, as German troops were exhausted and in few numbers, while, from the south, the Austro-Hungarians were being crushed in Galicia and in no position to press towards Warsaw from the south. They were actually withdrawing, rising concerns in Berlin that the Russians could take Krakow and attack Silesia. Quickly, on September 15*, the 9th Army was created in Silesia, from units who had fought in East Prussia, commanded by Hindenburg, with Erich von Ludendorff chief of stafP3. Several German units crossed the border to the east while pursuing the Russians. They occupied towns such as Augustovo and Su- valki, plundering military deposits. The ques- tion was how deep into Russian territory to penetrate, as the steppe was unending and the Russians were now fighting on their own land. A maximum distance of 50 kilometers was es- tablished, and a decoy attack was made against the powerful fortress of Osowiec, south of the Prussian border, on the road to Bialystok, on the 21st of September. The fortress was a mod- ern one, very well defended, and the Germans needed heavy guns in order to besiege it. The siege began on September 26, with an infantry assault two days later. German infantry was re- pelled with heavy losses, a counterattack was ----■ Revista de istorie militară ■----------- mounted and Russian gunners managed to hit German artillery positions, forcing them to withdraw14. German advance towards the Niemen be- gan to be slowed down by the autumnal rains and muddy terrain, while trains could not be used, because of the Russian railway, wider than the European one. Also, two other pow- erful fortresses, at Kovno and Grodno, stood in the way of the advance, with no possibility of avoiding or besieging them. Attempts to cross the Niemen were halted on the 25th and 27th of September by Russian artillery, and the German supply line was also at its maximum capacity. At the end of September, general Thaddeus von Sievers replaced Pflug as commander of the Xth Army, ordering assaults on the Ger- man forces. The first was against the Germans besieging Osowiec, who were pushed back, followed by an attack on the Augustovo-Suval- ki line. After a few days of fighting, the Germans began to withdraw from here also. Concerned with the offensive, the Russians had not built defenses in East Prussia, and the Russians were once more in control of Lyck and a part of the south-east of the province by the middle of October. Finally, the Rus- sians were once again halted by the trenches between Lyck and Wirballen, after very heavy fighting of both infantry and artillery and huge losses on both sides15. Between the two battles, heavy fighting oc- curred in Galicia and on the Polish front, espe- cially around Warsaw16. The Second Battle of the Masurian Lakes During winter, the Germans had to secure their newly acquired possessions and positions. Lines of communication were strengthened and Cracow was even more fortified, as a first defense line in front of Silesia. The German command also planned a new offensive in the area of the Masurian Lakes, in order to drive the Russians even more backwards, while the right flank of the whole eastern line was still in Austro-Hungarian hands, although with much German control over it. -------------------------------------1 23 |-- 1915 began with the first gas attack of the war at Bolimow, the wind blowing the gas back to the German trenches. Because it was freez- ing cold, the gas froze and was useless any- way. Continuing Russian attacks in the Prus- sian area were halted with huge losses from the Russians, who managed to see no way to either win or at least minimize losses17. The German command, although having its troops stretched all over the Eastern Front, because they needed also to assist the Austro-Hungar- ians, decided to attack again and finally liber- ate Prussia. Apart from a military victory, this liberation would also contribute to German moral both in the army and at home. The German plan was simple - the Xth Army commanded by Eichhorn and the VIII Army commanded by Below were to attack in a pincer movement, catch the Russian X Army and destroy it. Both sides had more than 150.000 soldiers each, the Russians well over 200.00018 - 52 Russian infantry and 14 cavalry divisions stood in front of 37 1/2 German in- fantry and 7 Vi cavalry19. The orders, right before the beginning of the operations, were: the 8th Army will attack on February 7th, with the right flank towards Johannisburg, and the 10th Army on the 8th, with the left flank towards or beyond Memel. All forces were to take part in the attack. The only reserves were the units of heavy artillery, who should join the fight later, when besieging fortified places. The strategy consisted in the outflanking of the Russian right wing on the direction Tilsit/ Sovetska -Wylkowyszki/Vilkaviskis, by the 10th German Army, while Landwehr divisions and the left flank of the 10th Army would attack the Russian center; the right flank of the 8th Army would attack on the direction Arys-Johannis- burg and to the south20. Defense towards the north against pos- sible enemy incursions would be left to the 10th Army. Other troops would defend against the troops in Kovno/Kaunas fortress and others would guard the Southern border, especially since the Germans had intercepted Russian uncoded messages talking about the creation of a new army, the 12th, north of Warsaw. Suc- cess in the planned operation to fully liberate East Prussia was dependent of securing the Southern and northern flanks21. ----1 24 |---------------------------------- The 9th army, under Mackensen’s com- mand, would attack again Warsaw. This attack was actually a decoy, but the Russians thought it is the main German attack and responded accordingly. Rumours had been spread by Ger- man agents that the city will be captured until the 27* of January, the Kaiser’s birthday22. The campaign The march began on February 6, with a con- stant and rapid advance towards the enemy. For a few days there had been a powerful snowstorm, all roads were covered in snow and ice, temperatures were low and the wind harsh. Communication and transports were directly affected23. The 8th Army hoped to find no resistance on the border. Russian air reconnaissance was completely missing and the border area was lightly defended, so the Germans tried to ad- vance, although, because of the snow, vehicles got stuck and supplies remained behind. Also, the vital Crossing of river Pisseck/Pisa could not be made, which hindered the offensive plan. Only one reserve division managed to cross the river in the middle of the German line and advanced towards the nearest village. An- other bridge was thrown over the river during the night. To the south, German units encoun- tered stiff resistance while attempting to cross. Still, small units managed to cross the river on the ice, and the whole division was on the east shore by noon, pushing the Russians back and capturing 500 prisoners and 5 cannons24. The rest of the army eventually managed to cross, secure the available heights and beat back a counter-attack from Kolno. Johannis- burg had also fallen without many problems to the Germans, who took 2.600 prisoners and eight cannons. Bialla, plundered and partially destroyed, was occupied immediately after. On the 8th, the order came to shell enemy positions, but Russian artillery responded in the same way. For now, there was no sign the enemy was getting weaker, although it hadn’t made any important attempt to halt the Ger- man advance. The 10th Army received the Information that it will encounter heavy resistance, as the Russians had a whole infantry division in the area and fortified positions. The weather also ----------■ Revista de istorie militară ■-- affected transport and supplies, and sledges had to be used instead of vehicles. Neverthe- less, the army was ready and in position on the 7th, as planned. The first days of the attack did not go as the Germans wanted, also because the Rus- sians met the enemy with artillery fire. Rus- sian trenches were also well defended, so the Germans had to withdraw before evening fell. Fighting occurred all over the length of the frontline. On the 10th of February, air reconnaissance transmitted that long Russian columns were marching away from the combat zone, includ- ing trains and vehicles. The G ermans advanced, captured weapons, ammunition and all sort of supplies, took prisoners and saw how the en- emy is retreating without even fighting back, except for a few sporadic skirmishes, some won with important losses on the German side. These victories proved to boost the mo- rale of the troops, and, although lacking food, the marches continued even at night25. On the 9th, units from the Southern front began an outflanking manoeuver, with the 2nd Infantry Division, the only one apt to contin- ue, from Johannisburg towards Ruhden/Ruda, in the north, with other units guarding their flanks. The Germans defeated all resistance in front of them and continued the steady ad- vance towards the east, even if hit by another powerful snowstorm on the 1 lth. On the 13th, the Russians evacuated their defensive positions near Baitkowen/Bajtkowo. The same day, a Russian counter-attack at Gra- jewo put the offensive in danger and troops were rushed in to stop a rout. Heavy fighting occurred around this town and around Raj- grod and Lyck. Meanwhile, the 10th Army “enjoyed” warm- er weather, as it started to rain. On February 12th, marches occurred without incidents, but fights soon started, with the Germans also at- tacking the supply chain of the Russians and capturing livestock and various other food supplies. By the next day, over 10.000 prisoners had already been taken, and Information gath- ered from many of them allowed the Germans to push forward, after finding out that their enemy was slowly withdrawing. Air reconnais- ----■ Revista de istorie militară ■---------- sance, enjoying nice weather, reported that small groups from the Russian army are with- drawing in disorder towards Olița/Alytus and Kowno. fntercepted radio messages proved that the Russian command was still in Suwalki, but preparing to move to Augustow. Also, ra- dio messages told about the moving and po- sitions of Russian troops. A second message, intercepted hours later, said the command is moving to Grodno26. On the 14th, melting snow caused prob- lems to the marching troops, especially delays when moving goods from sledges to transport vehicles. fntercepted radio messages proved that the Russian command didn’t know where some units were, or where the commanders of several army corps were. It seemed the Rus- sian situation was chaotic. Also, it meant that many Russian commanders might still be in Augustow, close to the border. In the morn- ing of the 14th, general von Eichhorn gave the order to pursue the three Russian army corps stretching on the Augustow-Suwalki road. Or- ders were given to each unit to block a certain part of the roads in the area. If the Russians put resistance around Suwalki, the vanguard of the 10th Army should fight back27. Already on the 14th, a few German divisions had reached the Suwalki-Sejny road, although the artillery still needed one day to reach the area and cover the troops if necessary. General von Eichhorn decided to attack and capture both Suwalki and Augustow, so he arranged his troops accordingly. On the 15th began the first attempt to sur- round and besiege Augustow. By evening of February 14, important dispatches from air reconnaissance spoke about large numbers of Russian troops retreating towards Augustow. Part of the 10th German Army was fighting at Suwalki, and part was already marching on Au- gustow from Sejny. General von Below imme- diately ordered several infantry units and the 4th Cavalry Division to attack Augustow. Other troops were sent to help in the fight at Suwalki, and others were withdrawn behind the lines to rest. In order to protect the Southern flank, an attack against the Russians in Grajewo had to be made28. Already on the 15th, strong resistance was encountered around Suwalki, from the Rus- sian rearguards and various units still present. The next morning, support troops arrived at the spot found Suwalki empty (except for its eastern part), while resistance continued a few kilometers south from the town. These troops also withdrew using the cover of the night, but Germans managed to surround many retreat- ing enemy troops. Further intercepted messages spoke of to- tal Russian chaos and lack of Information re- garding the whereabouts of their own troops. Still, a full scale operation could not be made anymore, as the roads were difficult to use, the troops were exhausted from marches, cold and fighting, so the German command ordered on the 15* that a short pursuit be made29. But the attack on Augustow had to go on, so more troops were sent in the area. All at- tempts to clear the town and the surroundings were futile, Russian defenders putting up a fierce resistance. Finally, an attack from the north, by a Landwehr division, crushed the resistance in the area, took about 3.000 prisoners and mate- riei and occupied Augustow on the early morn- ing of the 17th, where more than 5.000 Russian soldiers surrendered, with much equipment and supplies. Heavier fighting occurred around Suwalki, where the Russians managed to break through the German lines. The Germans managed to close the break and occupied Suwalki, after the Russians withdrew from it on the morning of February 15*. The pursuit was made difficult by the fact that the Russians destroyed bridg- es30 in their retreat. After the 18*, fights around Lomza be- gan, where the Russians had sent Caucasian and Guard troops that, alongside other units, were in two armies, the lst and the 12*, with the headquarters at Jablonna, just north of Warsaw. Heavy fighting also occurred around Grodno, with Russians retreating through for- ests, burning bridges and making their pursuit really difficult. On the 19*, very heavy fighting occurred in the forests north of Lips, over by the 22nd, leading to the destruction of a large part of the Russian 19th Army. Until the 22nd, the Germans had captured 92.000 prisoners, out of which 9 generals, al- ----1 26 |------------------------------------ most 300 cannons, over 170 machine guns and many supplies, which was indeed vital, since German supply chain could hardly keep up with the rapid advance. Still, these victories were paid by the Germans with very serious losses. The 10th Army continued the advance to- wards Grodno from the 22nd and repelled all Russian counter-attacks for two hellish days, until the 24th. Fights went on with changing odds and heavy losses on both sides, as the Rus- sians kept counter-attacking. On the 26th, the Germans found themselves in defensive posi- tions all along the front line, with the danger of being overrun in some areas31. Thus, after receiving Information about the unlucky situ- ation, the German commanders sent an order to all troops, saying that all offensive should be stopped and troops should just defend their positions32. The 8"' Army The commanders of the 8th army received orders on the 13th of February to take the for- tresses at Lomza and Osowiec. On the 16*, general von Scholtz chased the enemy away from Kolno, and prepared to attack Osowiec. The fights began violently and continued from 18 to 22 February, with the Russians putting up a fierce resistance. Reinforcements of heavy in- fantry and heavy artillery were sent in the area, and the Germans finally managed to push the enemy back33. From the 25* to the 27*, the artillery de- stroyed much of the fortress at Osowiec, but the Russians didn’t capitulate. In fact, the hills around the town were heavily defended and with many troops. Defensive positions were immediately taken. The Gallwitz Army Group On February 7*, general von Gallwitz had received orders to cover the offensive of the 8* and 10* armies on the Southern border of East Prussia. His attack was initially successful and it led to the battle of Przasnysz, between 17 and 24 February. Although the enemy put up a fierce resistance, the Germans managed to push him back, until the 22nd and 23rd, when reinforcements from the south and east se- cured the Russian positions and made any German advance impossible with the available resources34. -----------■ Revista de istorie militară ■--- Przasnysz was surrounded and the Ger- mans took it by storm, making over 12.000 prisoners and a huge capture of equipment, cannons, machine guns and ammunition. A feeling of uncertainty began on the 25th, as reports poured in, from air reconnaissance also, speaking about large Russian forces con- verging on the city. Von Gallwitz knew he stood no chance in front of a massive Russian attack, and, after the danger of being outflanked and even surrounded became clear, ordered a full retreat towards the border, on the 27th. The re- treat was in order, without the enemy in pur- suit. Perhaps the Russians had no idea the Ger- mans were retreating, or simply couldn’t send troops with this mission35. The second battle of the Masurian Lakes was over. Conclusions The two battles of the Masurian lakes, and especially the second one, managed to liber- ate Eastern Prussia from Russian occupation and even allow German troops to push into the Russian Empire. The Russians had suffered huge losses in men, weapons and equipment, but managed to hold off the German advance. The Germans were also exhausted after a very difficult campaign, more difficult because of the winter conditions then actual combat. At the end of the campaign, the Germans, also having suffered losses, waited for new orders and prepared for a further advance into the huge territory of their eastern enemy, in order to knock it out of the war. Bibliography Der Weltkrieg 1914-1918, voi. 2, Die Befreiung Ostpreufiens, Reichsarchiv (ed.), Potsdam, 1925. Der Weltkrieg 1914-1918, voi 7, Die Operation- en des Jahres 1915; [1], Die Ereignisse im Winter und Friihjahr, Reichsarchiv (ed.), Potsdam, 1931. Michael S Neiberg, David Jordan - The Eastern Front 1914-1920. From Tannenberg to the Russo- Polish War, Amber Books, London, 2008. Norman Stone - The Eastern Front 1914-1917, Penguin Books, London, 1998. Prit Buttar - Collision of Empires. The War on the Eastern Front in 1914, Osprey Publishing, Ox- ford, 2014. ----■ Revista de istorie militară ■----------- NOTE 1 For a description of the battle, see Andrei Pogăciaș - Tannenberg 1914: Prima victorie germană a Primului Război Mondial, in Historia, August 2014. 2 Michael S Neiberg, David Jordan - The Eastern Front 1914-1920. From Tannenberg to the Russo- Polish War, p. 43. 3 Der Weltkrieg 1914-1918, voi. 2, Die Befreiung Ostpreufiens, p. 268. 4 Idem, pp. 269-270. 5 Michael S Neiberg, David Jordan - The Eastern Front 1914-1920. From Tannenberg to the Russo- Polish War, p. 44. 6 Prit Buttar - Collision of Empires. The War on the Eastern Front in 1914, p. 229. 7 Idem, p. 230. 8 Idem, p. 232. 9 Idem, p. 234. 10 Idem, p. 235. 11 Idem, p. 236. '-Idem, p. 238. 13 Idem, p. 239. 14 Idem, p. 240. 15 Idem, p. 242. 16 For a description of the battles, see Andrei Pogăciaș - Imperiile contraatacă: Frontul de Est în toamna anului 1914, in Historia, November 2014. 17 Norman Stone - The Eastern Front 1914- 1917, p. 112. 18 Norman Stone - The Eastern Front 1914- 1917, p. 116. 19 Der Weltkrieg 1914-1918, voi 7, Die Opera- tionen des Jahres 1915; [1]. Die Ereignisse im Win- ter und Friihjahr, p. 177. 20 Idem, p. 172. 21 Idem, p. 173. 22 Michael S Neiberg, David Jordan - The East- ern Front 1914-1920. From Tannenberg to the Rus- so-Polish War, p. 70. 23 Der Weltkrieg 1914-1918, voi. 7, Die Opera- tionen des Jahres 1915; [1]. Die Ereignisse im Win- ter und Friihjahr, p. 178. 24 Idem, p. 180. 25 Idem, p. 192. 26 Idem, p. 211. 27 Idem, p. 212. 28 Idem, p. 215. 29 Idem, p. 219. 30 Idem, p. 221. 31 Idem, p. 239. Idem, p. 242. 33 Idem, p. 244. 34 Idem, p. 253. ''Idem, p. 255. ----------------------------------------1 27 |-- Centenar Primul Război Mondial GENERALUL GHEORGHE DABIJA - PREGĂTIREA DIPLOMATICĂ A RĂZBOIULUI ROMÂNIEI. ANUL 1915* Col. (r) dr. VASILE POPA ** Abstract The study below traces back the Lfe and activity cf General Gheorghe Dabija, an important figure in the military operations undertaken by Romania during World War 1. While details about his early lfe are scarce, this cannot be said about his military career, which fulminated during the Great War. The present article focuses on the year cf 1915, namely the on period before Romania’s entry into the war. Keywords: Gheorghe Dabija, Carol I, Ferdinand, Alexandru Averescu, Constantin Prezan, Romania, Bulgaria în fondurile Bibliotecii Academiei Româ- ne se găsește un manuscris valoros aparținând generalului Gheorghe Dabija, unul dintre cei mai importanți teoreticieni și istorici militari români din prima jumătate a secolului al XX- lea. El se referă la pregătirea diplomatică a războiului României, început, precum se știe, la 15/28 august 1916. Prezentăm, în cele ce urmează, câteva extrase din lucrare, aferente anului 1915, unul foarte greu pentru România, datorită evoluțiilor de pe teatrele de acțiuni militare și presiunilor celor două tabere belige- rante. întrucât personalitatea generalului Da- bija este puțin cunoscută publicul de azi, am prezentat și o succintă biografie a acestuia. Gheorghe Dabija - cariera militară Gheorghe Dabija s-a născut la 20 septem- brie 1872 la Iași, fiind singurul fiu al familiei Alexandru și Natalia Dabija. Despre originea, profesia, preocupările sau averea părinților, ca și despre copilăria și adolescența lui Gh. Dabi- ja, am identificat destul de puține date. Chiar în propriile reflecții memorialistice, autorul este zgârcit cu astfel de informații. Tatăl său avea un ascendent în familia Eus- tațiu Dabija, care ajunsese să domnească în Moldova. Era prin urmare de viță boierească autohtonă, lucru cu care se mândrea. Ținea chiar să precizeze că „....în familia noastră nu * în mare măsură, datele sunt cuprinse în volumul Amintiri din cariera militară 1893-1920. Oameni, tipuri, obiceiuri, moravuri și obiceiuri de altădată, rămas în manuscris, încredințat spre păstrare Bibliotecii Academiei Române, unde se găsește înregistrat sub cota A-1710. De asemenea, a fost consultat memoriul original al ofițerului, păstrat la Centrul de Studii și Păstrare a Arhivelor Militare și Istorice, pus la dispoziție cu solicitudine de Serviciul Istoric al Armatei (se va cita, AMR, fond Memorii bătrâni, crt. 27 - memoriul original). ” Colonel (r) dr, cadru didactic asociat al Universității București. ----1 28 |---------------------------------------------------------■ Revista de istorie militară ■-------- este sânge de fanariot plăcintar sau covrigar, venit din Fanar, ca apoi să ajungă boier și să facă în fiecare moment caz mare de boieria lui.”1 Cu referire la starea și statutul la care ajunsese, Alexandru Dabija subliniază: „Familia noastră s-a ridicat prin ea însăși din talpa țării prin munca și cinstea membrilor ei.......Originea și succesiunea familiei noastre nu trebuie cău- tate nici în țări străine, nici în lifte străine”.2 în siajul celor spuse de părintele său, Dabija ține să consemneze că a fost educat „pentru a fi un bun român”, această aserțiune fiind repetată în mai multe împrejurări. A trăit la lași, în casa părinților, unde aveau loc întâlniri și convorbiri ale unor avocați, magistrați, medici, profesori, ingineri, într-un mediu intelectual deci, într-o perioadă când și viața urbei era plină de evenimente culturale sau mondene, la care participa cu plăcere. Tatălui i-a plăcut să călătorească și să vizi- teze muzee, expoziții, să audieze concerte ale unor mari artiști și a vizitat, însoțit de fiul său, țări precum Italia, Franța, Anglia, Spania, Ger- mania, Belgia, Austria. Tânărul Dabija va re- cunoaște de altfel că dragostea față de muzică, sensibilitatea față de frumos, dorința de a des- coperi locuri noi i-au fost inoculate de tatăl său în toate astfel de ocazii. Tot moștenire dinspre tată și rod al preocupărilor acestuia pentru cultura copilului par să fie stilul explicit, literar, organizat, metoda de expunere, calități pe care le va dobândi de mic și le va cultiva pe parcur- sul școlii, și care-i vor servi în întreaga carieră a armelor sau în cea de scriitor militar. A absolvit cursurile Școlii de Infanterie din București 1891-1893 cu gradul de sublocote- nent, fiind ultima promoție (a 36-a) de „ofițeri cu armele unite” (absolvenții puteau fi de orice armă, numărul acestora fiind stabilit în limite- le locurilor și garnizoanelor disponibile). Pro- moția a avut în total 98 de ofițeri, mulți dintre aceștia ajungând să ocupe funcții importante în perioada următoare.3 Și-a ales arma infante- riei solicitând să fie repartizat la B 4 Vânători din Iași, unde se va prezenta la 1 august 1893. Primele impresii nu sunt dintre cele mai bune; în opinia tânărului ofițer, deficiențele erau majore atât în privința comportamentu- lui cadrelor, al nivelului de pregătire, cât mai ales al relaționării acestora cu trupa. Abuzurile erau la ordinea zilei și foarte puțini dintre co- ----■ Revista de istorie militară ■----------- mandanți păreau să facă ceva pentru elimina- rea spiritului cazon și a vexațiunilor la care era supusă trupa. Calitatea instrucției în arma pe care o ale- sese era, deasemenea, îndoielnică, încadrată în tipare depășite de progresele pe care le va con- stata curând în armatele altor țări. Doar ne- sfârșitele exerciții de „sbârnâiala armei, bătaia talpei, ordinea strânsă”, marșurile lungi, fără scop și lipsite de momente tactice nu puteau conduce la rezultate mulțumitoare. Experiența îi va dovedi în curând că nive- lul de pregătire al corpului de cadre și calitatea acestuia sunt elementele care pot juca un rol hotărâtor în modernizarea armatei, la toate ni- velurile sale organizatorice și, spre acest obiec- tiv, își va îndrepta toată atenția. Chiar din această perioadă de început a carierei apare nevoia de a scrie, iar prima broșură, intitulată „Patrulele de infanterie”, este editată în 1895 cu sprijinul maiorului Leon Mavrocordat, care preluase comanda batalionului și pentru care are considerații deosebite.4 Seriozitatea, calmul, spiritul pedagogic și capacitățile sale organizatorice îl vor aduce în curând în atenția șefilor ierarhici, cărora le va câștiga încrederea și cu care va avea o colabo- rare fructuoasă. Deși tânăr și fără experiență în munca cu oamenii, va fi desemnat să con- ducă „școala de carte” a batalionului, întrucât cea mai mare parte a trupei era neștiutoare de carte. Reflexiile sale asupra acestei stări de fapt sunt deosebit de pertinente, ceea ce denotă o fire analitică și un puternic spirit critic la adre- sa celor care nu-și făcuseră pe deplin treba. „Dacă preoții și învățătorii de la sate - spu- ne Dabija - ar fi lucrat mai cu tragere de inimă, cu spirit românesc, dacă activitatea pe care ar fi trebuit să o consacre bisericii și școlii nu ar fi fost îndreptate spre alte scopuri, atunci desigur că analfabetismul nu ar fi alcătuit o problemă grea de rezolvat.”5 în octombrie 1895, portofoliul războiului în cabinetul condus de Dimitrie Sturdza este preluat de generalul C. Budișteanu, în manda- tul căruia apare scandalul în chestiunea armei Mannlicher, model 1892, introdusă în armata română în timpul ministeriatului lui Jacques Lahovary (21 februarie 1891-21 februarie 1894)6. Era considerată o armă proastă, din ca- --------------------------------------1 29 |--- uza numărului mare de incidente de tragere, o armă „care se sparge în mâna soldaților” după cum apreciau opozanții. Amploarea scandalului, ajuns în parlament, l-a determinat pe regele Carol I să numească o comisie care să lămurească lucrurile. Alcătuită din 6 ofițeri, între care și locotenentul Dabija, aceasta se va deplasa în vara anului 1896 la Bruck an der Leitha, unde funcționa Școala de tragere a infanteriei austriece, una dintre cele mai renumite școli pentru instrucția de spe- cialitate a armei. în compania și sub asistența unor specialiști ai școlii - cpt Rephan, profesor la Școala de trageri și maistrul armurier Win- claș, inventatorul încărcătorului cu cinci car- tușe - s-au executat numeroase trageri pentru a se constata dacă arma funcționeză cu mul- te rateuri, cum acuzau adversarii ministrului Lahovary. Concluzia: arma era foarte bună și avea nevoie doar de o piedică de siguranță și de verificarea înălțătorului pentru distanțe mici. Acuzațiile generalului Budișteanu fiind fără temei, au atras demisia, acestuia, iar probleme- le tehnice semnalate au fost rezolvate fără difi- cultăți deosebite.7 Pe timpul misiunii membrii comisiei au ur- mat și cursurile de tragere ale infanteriei aus- triece, care aveau drept scop „formarea unor buni instructori de tragere, buni ochitori și perfecți conducători ai focului plutonului și companiei în lupta ofensivă și defensivă.” O dispută la vârfurile armatei, pe chesti- uni de ordin tehnic, expresie a adversităților având conotații politice, a însemnat pentru tânărul locotenent Gh. Dabija (fusese avansat la 01.04.1896) o excelentă ocazie de a cunoaș- te experiența austriacă în domeniul tragerilor de infanterie, care vor completa profilul său de ofițer infanterist. De altfel, la întoarcere va scrie și publica 3 articole despre Școala de tragere a infanteriei de la Bruck și despre organizarea câmpurilor de tragere, în reviste de profil, considerând aceasta ca pe o îndatorire morală față de ca- marazii săi. După ce în 1896 este respins „pe moti- ve medicale”8, în anul următor va fi admis la Școala Superioară de Război, la comanda căre- ia ajunsese It. colonelul Leon Mavrocordat, pe care o va absolvi în același an. Are cuvinte frumoase la adresa celor mai mulți dintre profesorii întâlniți aici: cpt. C. Cristescu la tactică generală, cpt Exarcu la tac- tica artileriei, general M Boteanu la fortificații, col Aronovici la comunicații, It col Mavrocor- dat la cursul de stat major. Este perioada în care apetența pentru studiul istoriei militare crește, asta și pentru relația specială pe care o avea cu titularul acestei discipline, It. col. D Antonescu, care - spune Dabija - i-ar fi pro- pus să-l lase în locul său la catedră la momen- tul pensionării. Elogii deosebite aduce instituției înseși. „Școala Superioară de Război - apreciază Da- bija - a răspândit cultura militară superioară în armată prin faptul că a dezvoltat gustul citi- tului, a cărților de cultură militară, a aplicații- lor pe hartă, a rezolvării problemelor tactice și strategice; Ofițerii dobândeau o bună îndemâ- nare de a se opri la principii direct și a elimina detalii inutile.” Conform reglementărilor vremii, după ab- solvirea Școlii Superioare de Război va face stagii de stat major la Divizia 3 din C 4 Armată, la MStM, la R 10 Art (stagiul de un an în altă armă pentru absolvenții Școlii Superioare de Război), și din nou la MStM. Absolvirea Școlii Superioare de Război îl va ajuta mai apoi să îndeplinească funcții deosebit de importante de-a lungul carierei: profesor la Școala de trageri a infanteriei și la Școala de Ofițeri de Infanterie, atașat militar ------------■ Revista de istorie militară ■------ în Bulgaria și Serbia (1910-1913), șef Secție Operații la Armata 3 și Armata 2 în campania din 1916-1917, precum și alte servicii la trupă: comandant de companie în Batalioanele 6 și 9 Vânători, Comandantul Batalionului 2 Vână- tori „Regina Elisabeta”, comandantul Regimen- tului 6 Mihai Viteazul, Comandantul Brigăzii 16 Infanterie (pe timpul acțiunilor de la Cașin), Comandantul Diviziei 6 Infanterie (pe timpul operațiunilor de la Trotuș), Comandantul Bri- găzii 18 Infanterie în Basarabia și comandantul Diviziei 2 Vânători pe frontul Tisei. Experiența de pe timpul stagiului la struc- tura de stat major a Diviziei 3 i-a prilejuit o relație deosebit de utilă din punct de vede- re profesional cu generali și ofițeri pe care îi apreciază ca fiind bine pregătiți - general larca Leonida, colonel Pavlo Alexandru, maior Gh. Burghelea -, cărora le va păstra mult respect și o frumoasă amintire. Profilul profesional se va completa cu o ex- periență unică, dobândită pe timpul stagiului în armata austriacă, la Regimentul 7 Infanterie Graf von Kevenhiiller din garnizoana Graz, în perioada 1901-1903.9 Cunoscând „binișor” limba germană, a pu- tut asimila repede regulamentele infanteriei austriece. Dornic de cunoaștere și consecvent, s-a implicat cu multă seriozitate în instruirea subordonaților și a avut rezultate meritorii la comanda plutonului și companiei încredința- te, aprecierile șefilor ierarhici austrieci fiind pe măsura eforturilor și preocupărilor sale. Față de alți ofițeri români care făcuseră astfel de stagii înaintea sa, căpitanul Dabija (avansat la acest grad la 28 noiembrie 1902) a beneficiat de rezultatele „reformei ” pe care o făcuse generalul Hbtzendorf în instrucția infanteriei începând cu anul 1895. Pregătirea de paradă fusese abandonată în favoarea unei instrucții aplicate, executată sistematic, prin metode practic-aplicative, cu debarasarea de excesivele explicații teoretice. Acolo a văzut un program de instruire pe săptămâni, zile și ore, metode pedagogice, stabilirea obiectivelor la care trebuia ajuns, analiza rezultatelor in- specțiilor etc, metode și criterii care trebuiau preluate și în instruirea infanteriei române, în cadrul căreia - cum singur constatase - era nevoie de schimbări majore. ----■ Revista de istorie militară ■------------ în paralel cu activitățile militare a audiat și cursuri ținute de profesori renumiți ai univer- sității din Graz - îi amintește cu multă con- siderație pe prof filolog Hugo Schuhard, limbi romanice, prof Antonio Ive, limbi romanice - dialectul istro român - ceea ce evidențiază profilul unui om studios, preocupat de cunoaș- tere, de îmbogățirea culturii generale, deosebit de importante pentru activitatea de scriitor militar, pasiune și profesie în egală măsură. Pe lângă numeroasele cunoștințe și de- prinderi practice de comandă, unul din marile câștiguri ale acestui stagiu îl reprezintă setul de 730 de clișee fotografice făcute la îndemnul căpitanului Schuller (comandantul companiei din care făcea parte plutonul pe care Dabija l-a comandat timp de 13 luni). Toate fazele in- strucției cu arma au fost fotografiate, diapozi- tivele realizate fiind aduse în țară și proiectate pe timpul unor expuneri în fața cadrelor și tru- pei. Era și acesta un element de noutate între metodele de pregătire, care va ajunge, spune autorul, „în toată armata română”. După revenirea în țară la 10 septembrie 1903, se prezintă la Corpul 4 Armată al gene- ralului larca, de unde plecase, și va primi de la acesta „toată libertatea de acțiune în instrucția companiei”. La inspecția făcută la sfârșitul pe- rioadei 1 de instrucție (16 săptămâni) rezulta- tul avea să fie „perfect”. în baza ÎD 885/13.03.1904, este înființat un nou batalion de vânători (B 9 V), alături de cele 8 existente deja în organica armatei româ- ne. Trebuia să fie batalionul model pentru in- strucția și educația trupei, pe unde trebuiau să treacă toți ofițerii instructori. Rezultatele obți- nute până acum reprezentau o carte de vizită frumoasă care-1 recomanda pentru o funcție în cadrul acestui batalion, unde va fi mutat de altfel începând cu 15 martie 1904 și numit co- mandant de companie. Sub influența ideilor și a învățămintelor aduse de ofițerii care făceau stagii în armatele străine, regele Carol I, dăduse încă din 1902, prin ordin de zi, comandanților de unități „res- ponsabilitatea de formare a inferiorilor, adică în general șefilor de corp din orice armă și, în special comandanților de companie, libertatea în alegerea mijloacelor pentru instrucția și edu- carea teoretică și practică a trupei ce stă sub comanda lor”. Era acesta cadrul organizatoric ---------------------------------------1 31 I--- care-i va oferi căpitanului Dabija posibilitatea de a-și folosi întreaga experiență acumulată până atunci în țară, dar mai ales în străinătate. Rezultatele obținute au fost remarcabile, ofi- țerul fiind îndemnat de comandantul batalio- nului, It col Cocorescu, să scrie o carte depre instrucția companiei, care a și apărut în același an la editura Gbbl sub titlul „Instrucția practică a companiei de infanterie” și care avea să facă epocă, fiind recomandantă de comandanții de regimente tuturor ofițerilor instructori.10 Despre modul în care a obținut rezultate- le apreciate de toți avea să consemneze: „Am folosit o pedagogie proprie foarte simplă, am vorbit puțin, în schimb am arătat cu răbdare de atâtea ori de câte ori a fost nevoie până ce ofițerul, instructorul sau soldatul a executat perfect ceea ce voiam eu”....” Instructorii care fac pe nervoșii, care strigă, înjură și bruschează pe soldat, nu dobândesc nimic; eu nu am per- mis instructorilor să se apropie mai mult de 3 pași de soldat pentru că știam ce se întâmplă [...........................] Această omenie mi-a atras totodată dragostea și stima subalternilor mei”. îmbunătățirea sensibilă a nivelului instruc- ției realizată la Batalionul 9 Vânători prin me- todele noi promovate prin grija căpitanului Da- bija, care au avut susținerea șefilor ierarhici, a condus la concluzia că instrucția infanteriei se poate face în doi ani și că timpul de serviciu se poate reduce de la 3 la 2 ani, această experiență fiind generalizată apoi în întreaga armată. în perioada 1905-1906 va lucra în statul major al Diviziei 3 Infanterie dispusă la Târ- goviște, comandată de generalul C Cică (șef de stat major maiorul G. Gheorghiu), cu care va avea o bună colaborare. în anul 1906 la nivelul conducerii armatei s-a pus problema înființării unei școli de tra- gere a infanteriei. Pentru buna organizare a acestei școli au fost selectați 3 ofițeri: căpitanii Gh Dabija și Gh Mărdărescu și locotenentul Alexandru Pestrițu, care vor fi trimiși pentru un stagii de câte 3 săptămâni la Școlile de tra- gere ale infanteriei de la Spandau (Germania) și Bruck an der Leitha (Austria). Compania lui Mărdărescu nu i-a plăcut din cauza felului de a fi al acestuia (nu făcuse stagiu la trupă, era îmfumurat, plin de sufici- ență, se mândrea cu lucrurile făcute de alții, nu știa limba germană deși făcuse stagii în Austria ----1 32 |------------------------------------- etc). în această perioadă avea să se nască între cei doi un soi de adversitate, care nu va înceta până la sfârșitul carierei. La 3 martie 1906 s-au prezentat la școala din Spandau, unde, pe parcursul a 3 săptămâni, au făcut exclusiv pregătire practică, după care s-au prezentat la Școala de trageri de la Bruck (Dabija o mai frecventase în 1896), unde o pe- rioadă de alte 3 săptămâni au urmat ședințe de specializare. în România, școala de trageri a infanteriei urma să funcționeze la Dadilov (sediul taberei regionale a C4A), regulamentul acesteia fiind aprobat prin Decretul 3667/28.10.1906. Di- rector a fost numit mr Mărdărescu, iar căpi- tanul Dabija director executiv, ajutat fiind de It. Pestrițu. Diferențele dintre cei doi directori se vor manifesta inclusiv în metodele folosite în pregătirea cursanților; în timp ce Mărdă- rescu (care nu era inteligent, dar avea o bună memorie și învăța totul pe de rost - după cum spune Dabija -) abuza de teorie, încercând să transmită multe informații, ceea ce conferea ședințelor sale un caracter anost, plictisitor, neatractiv, Dabija a recurs la metodele practi- ce, care s-au dovedit mult mai atractive și utile pentru cursanți. în octombrie 1907 a fost mutat în Marele Stat Major, la secția Instrucție, fiind selectat pentru această funcție de generalul Grigore Crăiniceanu (care conducea MStM din 01.05 1907), fiind și un cunoscut și apreciat scriitor militar.11 Prima sarcină a fost de a pregăti împreună un regulament de manevră și luptă care să fie însoțit de un studiu comparativ, așa cum era văzută această chestiune în armatele română, franceză, austriacă, germană, italiană, engleză, rusă și japoneză. Desigur regulamentul a ne- cesitat eforturi deosebite. Cu toate acestea, în 28 februarie 1908 proiectul era terminat, fiind supus Comitetului de stat major, care a făcut observații și a adus unele completări. După prelucrarea propunerilor, la 15 mai 1908 ge- neralul Crăiniceanu a aprobat raportul de pre- zentare a lucrării. Prin Î.D. 3344/10 noiembrie 1909, Regu- lamentul de manevră și de luptă al Infanteriei a fost introdus în serviciul armatei. Contribu- ția lui Dabija va fi răsplătită cu decorația Bene Merenti clasa a-ll-a acordată de regele Carol ------------■ Revista de istorie militară ■------ I prin înaltul Decret nr. 455/191012, dar îi va atrage și invidia unora dintre șefi. Asta se va vedea în curând, cu ocazia examenului pentru înaintarea la gradul de maior, în august 1908. Ministrul de război, orgoliosul general Ave- rescu, care nu participase la elaborarea regu- lamentului amintit și nu era de acord cu unele dintre prevederile acestuia (preferându-1 pe cel vechi), va numi în comisia de examinare pe colonelul Pătrașcu, directorul Infanteriei, „pentru a-1 trânti.” Salvarea lui Dabija a venit din partea celorlalți doi examinatori: generalul Cică și principele Ferdinand, care au fost pen- tru acordarea noului grad.13 După un an de stagiu în arma artilerie (oc- tombrie 1908 - octombrie 1909)14, revine la MSt M și, în scurt timp, generalul Crăinicea- nu, desemnat ministru de război începând cu 2 noiembrie 1909 în cabinetul Ion I. C. Brătianu, îl va numi șef de cabinet. Avea să lucreze o scurtă perioadă într-o companie selectă - ge- neralul Hârjeu - aghiotant, generalul Boteanu, secretar general al ministerului -, de la care va avea multe de învățat in chestiuni de adminis- trație militară. însărcinarea dată de ministrul Crăiniceanu de a citi toate lucrările înaintate de structuri- le subordonate, înainte de a i le prezenta, va însemna un important beneficiu pentru cultu- ra militară a șefului de cabinet, în sensul cu- noașterii tuturor legilor, regulamentelor, dis- pozițiunilor, în legătură cu ceea ce era, sau se preconiza a fi, nivelul armatei. în plus, va cu- noaște mulți oameni politici de toate culorile, ceea ce-1 va ajuta să înțeleagă mai bine decât alți ofițeri unele dintre dedesubturile politicii interne românești15 sau internaționale, într-o vreme când turbulențele din spațiul european se intensificau continuu. Din ordinul expres al regelui Carol I, la 10 mai 1910 Dabija va fi înaintat la gradul de maior și, contrar voinței sale și a ministrului Crăiniceanu, va fi trimis atașat militar în Bul- garia. Plecarea la post a fost precedată de o se- rioasă activitate de documentare, fiind studia- tă întreaga corespondență a predecesorilor săi, precum și lucrări despre Bulgaria, pe care le-a solicitat unor librării din Germania și Austria. Deosebit de interesante sunt precizările pe care i le face însuși suveranul român în legătură cu conținutul activității sale și cu modul în care ----■ Revista de istorie militară ■----------- Ion LC. Brătianu avea să transmită informațiile în țară. „Toate rapoartele - stabilește regele - le veți face la MStM16; Mi le veți înainta și mie prin domnul general Mavrocordat17. în afară de aceasta și independent de rapoartele cu caracter politic, pe care le primesc prin Ministerul de Externe, dv personal vă veți introduce în așa măsură ca peste 6 luni să-mi faceți personal mie și ra- poarte politice, care în nici un caz nu se vor inspira din rapoartele domnului ministru de la Sofia. Vreau să le studiez prin comparațiune. Mai târziu vă voi da poate și un cifru.”18 Cu eforturi și consecvență va reuși să învețe în scurt timp limba bulgară, să citească presă și lucrări editate în această limbă și, prin bune relații cu corpul diplomatic și atașații militari acreditați la Sofia, să cunoască situația armatei bulgare, despre care va raporta la București19. în legătură, de exemplu, cu manevrele arma- tei bulgare din septembrie 1910, concluzia sa era că: „Infanteria este bună, cavaleria este slabă, ar- tileria mediocră și comandamentul nepregătit.”20 Nu peste mult timp, în ianuarie 1911, trimite re- gelui un „Studiu asupra armatei bulgare” lucrare de sinteză, de mare cuprindere (236 de pagini, 10 anexe), o adevărată oglindă a ceea ce era ar- mata bulgară la momentul respectiv, deosebit de utilă decidenților de la București. De altfel, întreaga activitate și experiență dobândită pe timpul celor 3 ani cât a lucrat ca diplomat militar va face obiectul unei lucrări foarte interesante - „Amintirile unui atașat militar român în Bulgaria” apărută la Editura Universul, în anul 1936. La 22 mai 1913, regele aprobă prin D R 4075, numirea maiorului Dabija ca secretar al celor două comisii care lucrau pentru deli- mitarea hotarului în jurul Silistrei și a zonei în care Bulgaria nu putea realiza lucrări de fortifi- cații. Câteva zile mai târziu primește o misiune secretă în Germania - respectiv transmiterea unor scrisori împăratului Wilhelm al II-lea și generalului von Moltke, șeful Marelui Stat Ma- jor german, despre care nu face nici un fel de dezvăluiri, nici măcar ministrului român din capitala germană, Al. Beldiman. întors din Bulgaria, va fi numit în Direcția Infanteriei din Ministerul de Război (1913- 1914), unde va avea o bună colaborare cu ge- neralul Aslan, directorul general și cu It colo- nelul Gr Berindei, director. La 15 martie 1914, regele Carol I aprobă avansarea și numirea lui Dabija la comanda Batalionului 2 Vânători „Regina Elisabeta”. Ini- țial, din lipsa unor informații asupra activită- ții pe care o desfășurase în Bulgaria, generalul Averescu l-a șters de pe lista celor propozabili la avansare. Lucrurile se vor lămuri în curând, Averescu motivându-și gestul prin faptul că șeful secției îl dezinformase. Cerându-i date despre armata bulgară, acesta nu le-a oferit, motivând că Dabija nu trimisese astfel de in- formații. Intervenția regelui și explicațiile date de Dabija vor lămuri problema, avansarea la gradul de locotenent colonel fiind pe deplin justificată de rezultatele muncii în Bulgaria. Explicații suplimentare între cei doi vor apă- rea, în septembrie 1917, când Dabija va ajunge să lucreze în comandamentul Armatei 2 româ- ne sub comanda generalului Averescu. Batalionul 2 Vânători era un batalion corp aparte, destinat să asigure protecția familiei regale. Specificul acestei misiuni va oferi It col Dabija o experiență cu totul inedită, care nu putea fi dobândită în nici o altă funcție. Diplomat, conștiincios, respectuos la adre- sa suveranului și a familiei regale, educat și cult, va fi deseori un confident și om de încredere al regelui Carol I. în preajma acestuia va avea ocazia de a în- tâlni personaje deosebite - Țarul Nicolae al | 34 [ II-lea, prințul Friederich Wilhelm, marele duce Nicolae Mihailovici, oameni politici din frun- tea statului - și va participa la întruniri oficiale prilejuite de diferite evenimente, despre care ne va lăsa însemnări interesante și inedite. După o vară petrecută la Sinaia în preajma familiei regale, la 26 octombrie 1914 se întoar- ce cu întreaga unitate la București. Chemat la Secretariatul General al Mi- nisterului de Război primește sarcina ca îm- preună cu Ion Panaitescu, directorul general al Serviciului de Siguranță a Statului și mr. Eraclie Nicoleanu, șeful Secției Informații din M.St.M., să pună pe picioare un serviciu de contraspionaj, așa cum ceruse noul suveran Ferdinand I. Necesitatea unui astfel de serviciu era im- pusă de înmulțirea evidentă a spionilor stră- ini semnalați în România, în condițiile în care războiul începuse, iar statul român nu avea o structură de contraspionaj nici măcar la nive- lul ministerului de externe. La Siguranța Generală a Statului va ac- tiva până la 14 august 1916, în paralel asigu- rând și comanda Batalionului 2 Vânători și, de asemenea, comanda Regimentului 6 Mihai Viteazul.21 La mijlocul lunii august, când s-a produs și intrarea României în război, Dabija va fi nu- mit subșef de stat major și șef al secției opera- ții la Armata 3 comandată de generalul Aslan, având ca șef de stat major pe generalul Măr- dărescu, față de care, așa cum am menționat, avea puternice resentimente, încă din perioada de început a carierei militare.22 în legătură cu planul de operații al armatei române, cunoscuta „ipoteza Z”, părerile sale sunt deosebit de critice, mergând până la apre- cierea conform căreia căderea Turtucaiei s- a produs din cauza deficiențelor acestui plan, semnalate la timp de altfel de generalul Aslan. Față de acestea, generalul Iliescu „a devenit nervos”, va ignora propunerile comandantului Armatei 3, dar va reține observațiile acestuia ca pe un afront personal. Numai față de infle- xibilitatea șefului MCG (în acord cu regele), generalul Aslan răspunde: „Bine, am înțeles. Voi aplica proiectul de operații tale quale. Mă degajez de cele ce prevăd că se vor întâmpla pe dreapta Dunării și dacă va fi să cad, am conștiința că am făcut totul ca să înlăturăm -----------■ Revista de istorie militară ■----- un dezastru.”23 Nici atunci și nici mai târziu în scrierile sale, Dabija nu a fost de acord cu lu- area comenzii generalului Aslan, după Turtu- caia, apreciind că acesta nu era responsabilul pentru cele petrecute ci, doar un „țap ispăși- tor” Pe acest motiv va cere să fie mutat de la Armata 3, „unde o fi.” Prin „grija”generalului lliescu va fi trecut la Armata a 2-a, dar tot în tandem cu Mărdărescu, exact pe aceleași funcții pe care ambii le ocu- paseră la Armata 3. O nouă perioadă petrecu- tă alături de „indezirabilul” Mărdărescu care, apreciază Dabija, va face destule greșeli în în- deplinirea responsabilităților, unele din necu- noașterea situației, altele din neglijența care-1 caracteriza.24 La reluarea comenzii Armatei 2 de către generalul Averescu (septembrie 1916) se ivește prilejul pentru colonelul Dabija de a avea o discuție pe deplin lămuritoare asupra opoziției generalului în legătură cu avansarea la gradul de It. colonel la excepțional, așa cum propusese regele Carol I. A aflat atunci, cu su- biect și predicat, că vinovat de ștergerea lui de pe tabelul propozabililor era colonelul Strati- lescu. Cerându-i-se date despre armata bulga- ră, acesta spunea că nu le poate oferi pentru că atașatul militar din Bulgaria, recte maiorul Da- bija, nu trimisese astfel de date. în urma expli- cațiilor primite se poate constata, și Dabija re- cunoaște asta, o reevaluare a atitudinii sale față de generalul Averescu, căruia, de acum înainte, îi va acorda credit în toate disputele care vor apărea la nivelul de sus al ierarhiei militare și politice și pe care-1 va portretiza în cel mai fru- mos chip.25 „Aș putea afirma - spune Dabija - că am devenit chiar amici, dar amici așa cum se poate face în armată, între doi ofițeri de gra- de diferite, când unul este superior și celălalt inferior. Amiciția generalului Averescu față de mine era de bunăvoință, iar amiciția mea față de generalul Averescu era de devotament și așa va rămâne până ce generalul Averescu a închis ochii, iar eu l-am transportat în criptele de la Mărăști, așezându-1 în sarcofagul ce stă străjuit de ofițerii și soldații ce au murit în glorioasa bătălie de la Mărăști, condusă de el”. Numirea generalului Prezan la șefia Ma- relui Cartier General în decembrie 1916 este considerată o decizie eronată. Considerat pe deplin vinovat de pierderea Bătăliei pentru Bu- curești („fusese rău concepută, rău organizată, ----■ Revista de istorie militară ■------------- slab condusă în mod mecanic și convențional, fără o articulație între cele două armate - Ar- mata 1 și Grupul Apărării Dunării - ce se pre- zentau ca două aripi fără cap de susținere, deci fără posibilitatea de acord și de ansamblu”), generalul Prezan nu merita această funcție, pentru care cel mai potrivit șef era considerat generalul Averescu. în ordinea de bătaie a armatei stabilită la 01 ianuarie 1917, este mutat la comanda Bri- găzii 3 din Divizia 2 Infanterie (Cl/Al), aflată în refacere în zona Iași. Ravagiile epidemiei de holeră sunt cutremurătoare, mutarea la aceas- tă mare unitate fiind considerată o pedeapsă venită din partea MCG condus de generalul Prezan, ajutat de maiorul Ion Antonescu, șeful operațiilor, cu care era în dispută. Cere muta- rea la Armata 2 pe front. în urma intervenției principelui Carol va primi comanda Brigăzii 16 infanterie (februarie 1917), pe care o va or- ganiza și instrui în bune condiții și în fruntea căreia va participa la bătălia de la Mărăști, „do- bândind un frumos rezultat”. Prin ÎD 1405/1.12.1917 va fi înaintat la gra- dul de general de brigadă26 și va primi coman- da Diviziei 6 infanterie începând cu data de 4 februarie 1918, ocazie cu care va fi și decorat cu „Coroana României cu spade și panglică de Virtute Militară în grad de comandor”. în cu- rând însă vor începe tratativele de pace, pre- liminariile păcii fiind semnate la Buftea la 18 martie 1918, iar tratatul de pace propriu-zis la București la 7 mai 1918. Prin ÎD 1240/20.05 1918, trece de la co- manda Diviziei 6, pe care o comandase pro- vizoriu, la comanda Brigăzii 18 infanterie din Divizia 9, al cărei cartier general se afla la Bălți, în Basarabia, fiind mutat apoi la Chișinău. Din 28 octombrie 1918 va fi numit la co- manda Diviziei 2 vânători (în zona Brăila) nou înființată, odată cu remobilizarea armatei ro- mâne (10 noiembrie 1918), cu destinația de a acționa în Ardeal. Nu este scopul acestui material de a pre- zenta campania armatei române din 1919, dar se poate face aprecierea că Divizia 2 vânători comandată de generalul Dabija a participat cu succes la acțiunile pentru eliberarea Ardealului și apoi la cele de pe teritoriul Ungariei. Cu toa- te acestea, acum pe final de război, rivalitățile dintre Dabija și superiorii săi din Marele Car- --------------------------------------1 35 I-- tier General (generalul Prezan, It.colonelul Ion Antonescu) și în special din Comandamentul Trupelor din Transilvania (generalul Mărdă- rescu) se amplifică. în foaia calificativă pentru perioada 23.06- 27.07.1919, generalul Mărdărescu consemnea- ză: „Generalul Dabija este un ofițer cu cunoș- tințe profesionale, dar greu de condus. Este de mirat că la vârsta și gradul său nu-și dă seama unde trebuie să înceteze inițiativa sa, spre a nu încălca atribuțiile și drepturile superiorilor săi.”27 în fapt, generalul Dabija era acuzat că „în timpul ofensivei contra maghiarilor, s-a făcut în repetate rânduri culpabil de nesocotirea de ordine operative”, la care se adăuga „o toleranță condamnabilă față de trupele din subordine”. Pentru aceste abateri, generalul Mărdărescu îi va ridica comanda provizorie a diviziei, cerând la MCG ca să fie încă ținut sub ordine, deoare- ce n-are pregătirea necesară pentru comanda unei divizii.”28 Acuzațiile sunt exagerate, de vreme ce re- zultatul anchetelor comisiilor numite de mi- nistrul de război pentru stabilirea celor întâm- plate scoate în evidență faptul că măsurile în plan operativ luate de generalul Dabija au fost corecte și, la fel, și cele privind administrarea problemelor diviziei. Nemulțumit de modul în care se desfășurau totuși aceste anchete și mai ales de tergiversa- rea comunicării rezultatelor (acuzat de acestea era generalul Mărdărescu), generalul Dabija își va prezenta demisia din armată, care-i va fi acceptată, în cele din urmă, de rege, la 1 iulie 1920 (ÎD 2899/10.07.1920)29. Un ofițer cu o activitate militară merituoasă în toate funcțiile de pe traiectul său profesional, receptiv la tot ce însemna progres și promotor al înnoirilor în armata română, demn de toată confiența, așa cum semnala unul dintre șefii săi direcți, devotat țării și regelui, generalul Dabija se vedea „decapitat” fără a ști „de ce”. A plecat din Armată nemulțumit, poate chiar nedreptățit, după 27 de ani petrecuți la comanda unor subunități, unități și mari uni- tăți, în cazarmă sau pe câmpurile de luptă, convins de justețea cauzei naționale românești și de faptul că tăria armatei stă în calitatea ri- dicată, deopotrivă, a corpului de cadre și a trupei. 36 A rămas credincios acestor convingeri și cu toate resentimentele față de unele personaje ajunse în cele mai înalte funcții din conduce- rea armatei, își va continua pasiunea sa pen- tru scris, realizând o operă de referință, care îmbogățește substanțial istoriografia militară românească. Pregătirea diplomatică a Războiului României. Anul 1915 La 3 ianuarie 1915 contele Tisza adresează generalului Conrad v. Hbtzendorf, șeful statu- lui major, o lungă scrisoare, din care dau par- tea privitoare la România: „Chestiunea Italiei și a României va intra în curând într-un stadiu acut. întreaga noastră acțiune politică trebuie să se concentreze asupra acestei probleme. Un lucru este cert: trebuie să zădărnicim în orice caz un atac simultan din partea Italiei și Ro- mâniei. Trebuie să găsim un acord cu Italia, iar față de România să luăm o atitudine de așa natură ca să-i treacă pofta de a intra în război împotriva noastră. Dacă primejdia italiană va fi înlăturată, vom putea ține în loc România.” {Biblioteca Academiei Române, fond Manus- crise. A. 1709, p. 138) Contele Czernin telegrafiază la 10 mai 1915 contelui Tisza, primul ministru la Budapesta: „Pe deplin conștient de răspunderea mea, am datoria să vă atrag atenția că situația de aici este critică și dacă vom continua politica noas- tră de până acum, trebuie să ne așteptăm că în- țelegerea va câștiga și România, ca și Italia”. Contele Tisza răspunde telegrafic chiar în aceeași zi, imediat: „Voi chibzui conștiincios asupra telegramei tale. Am convingerea perso- nală că trebuie să facem concesiuni în Bucovi- na, dacă din partea oamenilor de răspundere din România s-ar emite această idee, în cadrul unor propuneri serioase.” Se constată din aceste două telegrame: - Că, Czernin vedea că nu mai merge cu politica de până acum; aceasta se referea nea- părat la întreaga atitudine a contelui Tisza; - Vede și Tisza că trebuie să ajungă la un acord cu România, făcându-i concesii, dar unde să-i ofere? Din Ungaria? Nu, Doamne fe- rește, de aici nu ar fi putut oferi decât Ardealul ■ Revista de istorie militară ■--------- și Banatul, ambele românești; la aceasta ungu- rul Tisza nu se putea gândi și atunci el se gân- dește la Bucovina moldovenească, care fusese ruptă la 1775 de Austria și alipită ei. (Ibidem, p. 142) (.....) Brătianu îl pune pe ministrul de inter- ne Vasile Morțun să țină legătura cu contele Czernin, căruia îi vorbise de Banat. Czernin a telegrafiat aceasta contelui Tisza, care la 19 mai răspunde: „Am văzut cu surprindere că Morțun ți-a vorbit despre Banat. Nădăjduiesc că ai făcut cele necesare ca să-i scoți din cap această idee nebună. Românii trebuie să înțe- leagă că năzuințele teritoriale - în ce privește propriul nostru teritoriu - se pot îndrepta ex- clusiv numai asupra Bucovinei”. Neapărat, contele Tisza în șovinismul lui, nu voia să cedeze României, nimic din Unga- ria. Ce Banat? Nici o idee, Banatul e unguresc, își zice contele Tisza; să dăm ceva din Bucovi- na care este austriacă. Bietul Banat românesc! Biata Bucovină românească! Pe spatele vostru jongla contele Tisza. (.....) La 26 mai 1915 contele Czernin scrie con- telui Tisza: „Iubite amice. îți trimit alăturat in- strucțiunile lui Burian în chestiunea concesiu- nilor. Vei vedea că am fost însărcinat să-l fac cu orice preț pe Brătianu să vorbească. în sfârșit am reușit. Primul ministru român mi-a răs- puns: Pentru moment cooperarea este impo- sibilă. Dacă se va întâmpla mai târziu, atunci se va face numai în schimbul unor concesiuni teritoriale în Bucovina și în Ungaria.” Contele Tisza svâcnește, i se sburlește pă- rul de pe cap și din barbă și îi răspunde ime- diat contelui Czernin: „Dacă dintr-o dată s-a ivit primejdia ca România să pretindă ceva și din teritoriul Ungariei, am impresia că tu, cu prilejul conversației tale cu Morțun, nu ai in- sistat îndeajuns asupra desăvârșitei absurdități a unor astfel de pretenții, ca să pui frâu obrăz- niciei lor”. (Ibidem, p.144) (.....) La 17 iunie 1915 contele Tisza scrie o lungă scrisoare contelui Czernin: „în urma invitației guvernului german, l-am vizitat la Berlin la 4 iunie în vederea unor explicațiuni amănunțite. ----■ Revista de istorie militară ■------------ Ottokar Czernin Am fost silit să rezist unui bombardament sis- tematic din partea celei mai grele artilerii ger- mane. Cancelarul a arătat că interesele vitale ale Puterilor Centrale pretind ca România să fie determinată la o neutralitate binevoitoare. în acest scop Germania ar oferi României credite ieftine, pe când Austro-Ungaria ar urma să-i cedeze cele 3 județe în sudul Bucovinei și să fa- cem ceva pentru românii din Austro-Ungaria. în ce privește Ungaria, conducătorii politi- cii germane au fost absolut de acord că nu poa- te fi vorba de cedarea unor teritorii maghiare și nici despre autonomia Ardealului. Cancelarul a vorbit despre o serie întreagă de revendicări românești,.....lista de bucate se compunea, afară de punctele cunoscute ție, încă dintr-un portofoliu ministerial pe seama românilor și dintr-o universitate românească. Pe acestea două din urmă am fost nevoit să le suprim; pe cel dintîiu, fiindcă era o idee absurdă, care nu ar folosi românilor și ar schimba întreaga si- tuație a sistemului de guvernământ maghiar, iar universitatea, fiindcă ar fi o monstruozitate culturală. Cred că după ultimul refuz a lui Brătianu, singura și cea mai justă tactică după noi ar fi să-i tratăm pe români prietenește, dar cu o oarecare indiferență, dându-le să înțeleagă că este în interesul lor să se grăbească, dacă nu vor să vie prea târziu. Oare n-ar fi sosit mo- mentul să sugerezi reginei Maria ca să se arate acum ca mare domnitoare atrăgând România într-o acțiune victorioasă, în stil mare, înainte de a ajunge între două scaune la pământ ?” (Ibidem, p.146) (......) La 13/26 august 1916 Contele Czernin tele- grafiază baronului Burian: „Domnul Brătianu, cu care am vorbit încă îndelung în timpul nop- ții mi-a declarat în modul cel mai hotărât că el vrea, poate și va rămâne neutru. Consiliul de Coroană de mâine îmi va proba că el spune adevărul. Mi-a spus că Consiliul de Coroană a fost chemat contra voinței sale arătând că Titu Maiorescu îl constrânge la aceasta. Președin- tele consiliului de miniștri iarăși mi-a spus că România de sub conducerea sa va face numai atunci război, dacă va fi atacată, ceea ce bă- nuiește că o va face cu siguranță Bulgaria. Se înmulțesc semnalele că și MS Regele e hotărât pentru război.” Cuprinsul acestei ultime telegrame nu este adevărat. în această zi și pe timpul serii, Brătianu nu a voit să se întâlnească cu conte- le Czernin. Târziu în noapte contele Czernin i-a cerut lui Brătianu telefonic o imediată convorbire. Brătianu, care se întorsese de la Palatul regal, unde avusese convorbiri cu re- gele Ferdinand și cu regina Maria, l-a primit; la stăruințele contelui Czernin, i-a spus: „S-a convocat Consiliul de Coroană mâine, până atunci nu pot da nici o relațiune. Mâine, îndată după Consiliu vă voi comunica”. Atât și nimic mai mult, restul este invenția contelui Czernin. La 16 august 1916, contele Czernin împre- ună cu toți membrii legației austro-ungare, pă- răsesc România. Ce-o fi fost în sufletul lui, mai cu seamă că avea și presimțirea că patria lui este pierdută, este lesne de înțeles. în tot cazul, el și-a făcut datoria față de țara lui. La 8 de- cembrie 1916 a fost numit ministru de exter- ne în locul lui Burian; în 1917 și 1918 contele Czernin iarăși și-a ridicat capul jignind adânc ----1 38 |----------------------------------- pe regele Ferdinand, lucru pe care poporul ro- mân nu trebuie să-l uite, nici să-l ierte, absolut niciodată. (Ibidem, p.173) TRATATIVELE DIPLOMATICE CU BULGARIA La 21 iulie 1914 ora 5 p.m. are loc la Sinaia Consiliul de Coroană. De dimineață Radeff (ministrul bulgar la București - nn) primește de la Radoslavoff (primul ministru bulgar - nn) următoarea telegramă: „Comunicați lui I.I.C. Brătianu: 1) Bulgaria vrea să știe de ce natură va fi ne- utralitatea României; 2) Dacă Brătianu vă întreabă dacă este ade- vărată telegrama lui Franz Josef sau dacă este adevărat că vom ataca România în caz că ea va merge cu Rusia, spuneți-i că nu știți de tele- grama lui Franz Josef, dar că gândiți că orice amenințare, ori de unde ar veni, a integrității noastre teritoriale, ne va sili să ne apărăm cum vom putea; 3) Bulgaria dorește ca în criza aceasta să fie alături de România, să meargă cu ea mână în mână și să se înțeleagă mai dinainte cu Româ- nia asupra diverselor hotărâri și demersuri; 4) în aceste comunicări, puteți mai degrabă să îndulciți forma, decât s-o îndârjiți.” 5) Se deduce din această telegramă: 1) Că Bulgaria era foarte nerăbdătoare și nu avea nici măcar răbdarea să aștepte rezultatul Consiliu- lui de Coroană de la Sinaia; 2) Ea voia să prindă pe Brătianu cu o idee, sau măcar cu un cuvânt, din care să se deducă de ce parte este România; 3) Se constată că la Sofia se primise deja o „telegramă de la Franz Josef” în care se vorbea „de a ataca România, în caz că ea va merge cu Rusia”. Radoslavoff vrea să acopere aceste gânduri făcând o diver- siune, prin aceea că susține că, dacă România ar merge cu Rusia, aceasta ar fi „o amenința- re a integrității sale teritoriale”, silind-o „să se apere cum va putea”, dar aceasta însemna că va ataca România; 4) Punctul 3 al telegramei de mai sus este o capcană ce se încerca a se în- tinde lui Brătianu, doar acesta va spune ceva, din care s-ar deduce gândul său; 5) Punctul 4 arată o lipsă de încredere în Radeff; se vede că Radoslavoff se temea ca nu cumva Radeff, ■ Revista de istorie militară ■------- prin comunicarea ce trebuia să facă, va îndârji lucrurile; de aceea el încearcă să-i tempereze avântul de fost comitagiu. Tot în aceeași zi, înainte ca Radeff să fi avut timpul de a face lui Brătianu comunicarea de mai sus, primește de la Radoslavoff o altă te- legramă: „Dacă Consiliul de Coroană român e pentru neutralitate, să nu mai facă comunica- rea.” Radeff tace, nu mai comunică nimic lui Brătianu, dar nu se poate opri de a comunica telegrama de mai sus contelui Czernin. Se vede însă câtă nesiguranță era în spiritul lui Rados- lavoff: la 17 iulie dă lui Radeff o telegramă, iar la 19 iulie o retrage; la 21 iulie dă o altă tele- gramă lui Radeff, dar tot în aceeași zi o retrage. Aceasta dă la iveală o lipsă de concepție și tră- dează o nesiguranță. La 23 iulie 1914 Savinski, ministrul pleni- potențiar al Rusiei la Sofia, primește de la Sa- zonov o „notă” cu dispoziția de a o prezenta personal regelui Ferdinand, ceea ce Savinski și face în aceeași zi. Iată nota: „Lumea întreagă trăiește acum un moment hotărâtor, în care poate că atitudinea Bulga- riei va soluționa pentru totdeauna relațiunile Serghei D. Sazonov ■ Revista de istorie militară ■ Rusiei față de aceasta. Conducătorilor politi- cii Bulgariei, li se prezintă posibilitatea ușoară de a împrăștia toate neînțelegerile, de a stabili cu noi forțe legăturile Bulgariei cu Rusia și a ieși din încercarea de față, apropiindu-se de realizarea idealurilor sale naționale. Dar pen- tru acest scop trebuie o conlucrare cinstită cu Rusia. De la această conlucrare, Bulgaria poate avea avantaje reale; dar dacă în loc de aceasta, ea începe să provoace tulburări în Macedonia, și ar avea gânduri rele, atunci, având în vedere intrarea în război a Rusiei, o astfel de purtare a Bulgariei, va fi socotită de noi drept un act dușmănos împotriva Rusiei și ea va săpa pen- tru totdeauna între cele două state o prăpastie adâncă. Responsabilitatea personală va apăsa pe conducătorii Bulgariei pentru politica ce o vor urma și noi voim a crede că amintindu- și de legăturile cele mai luminoaseale istoriei sale, Bulgaria nu va trăda și va declara în mod hotărât că va păși în tratative cu Rusia, pentru coordonarea intereselor ambelor state”. (Ibidem, p. 184) La 26 iulie 1914 Radoslavoff răspunde lui Slavinski la nota din 23 iulie: „în momentul în care cel mai strașnic război este pe cale de a se dezlănțui în Europa, guvernul bulgar nu se gândește la realizarea idealului național și nici la o mărire teritorială. El este îngrijorat de siguranța statului și este preocupat numai de mijloacele ce va trebui să le folosească spre a împiedica nenorocirile războiului de la nefe- ricita noastră țară. Toate statele balcanice din jur, fără nici o excepție, și-au mobilizat trupe- le. Situația aceasta cuprinde în sine începutul complicațiunilor și o amenințare pentru patria noastră poate apărea în orice moment, la orice punct al hotarelor noastre. Membrii guvernu- lui bulgar știu prea bine că în virtutea Constitu- ției, ei sunt personal răspunzători de acțiunea lor, ei sunt de asemenea conștienți de răspun- derea morală pe care și-o asumă, conducând în aceste momente politica țării. Această răs- pundere morală este dealtfel atât de grea, că nu rămâne loc pentru griji personale și de guvern. Guvernul bulgar își reamintește și recunoaște faptul că Bulgaria își datorează existența sa trupelor eliberatoare ale Rusiei. Aceasta este de acord cu dorința guvernului imperial de a nu produce tulburări în Macedonia și de a face tot ce atârnă de aceasta, spre a nu lăsa orga- nizarea de bande înarmate în Bulgaria, ca și trecerea lor pe teritoriul sârb. Se înțelege de la sine, că guvernul nu-și poate lua nici o răspun- dere pentru dezordinele ce eventual ar izbucni în Macedonia și ai căror autori ar fi cetățeni sârbi, pasibili de tribunalele sârbești.” (Ibidem, p.190) (......) Radeff stătea într-o continuă legătură cu contele Czernin; acesta-1 sfătuiește să ceară o nouă audiență la regele Carol 1 în scop de a-1 în- treba dacă este adevărat că România ar fi sem- nat un tratat cu Rusia. Această știre o primise contele Czernin de la Sofia, și anume de la con- tele Tarnowski. în adevăr, la 26 septembrie 1914 Radeff este primit în audiență de regele Carol 1. îl întreabă dacă este adevărat că s-ar fi semnat un tratat cu Rusia pentru intrarea României în Tripla înțelegere, lată telegrama lui Radeff: „Regele Carol a dezmințit categoric acest zvon. Un astfel de tratat, spune El, nu s-ar fi putut încheia fără autorizația Mea, iar o astfel de autorizație, Eu nu am dat-o și nu o voi da ni- mănui.” Radeff observă: „Regele rostind aceste cuvinte, fața sa a trădat o ușoară, dar vizibilă tulburare.” Probabil că regele Carol I, nobilul și gentel- menul rege, a putut să fie tulburat, căci afirma în acel moment, 26 septembrie, în interesul superior al țării lui dragi, un lucru care nu co- respundea realității. El dăduse acordul iscălirii acordului cu Rusia la 18 septembrie; aceasta o știa numai el și Brătianu, cu care se înțelesese asupra păstrării acestui secret. A doua zi după această audiență regele Carol 1 a închis defini- tiv ochii. (Ibidem, p. 201) (........) La 21 octombrie 1914, Turcia a intrat în război alături de Puterile Centrale, aceasta da- torită faptului că Rusia nu a primit propunerea Turciei de a încheia o alianță împotriva Pute- rilor Centrale, cum și germano-filismului lui Enver Pașa. în tot cazul intrarea Turciei în război ală- turi de Puterile Centrale, prin închiderea strâmtorilor, izola Rusia de Puterile Occiden- tale, îi răpea putința aducerii repezi a materia- lului de război, de care avea foarte mare nevoie pentru înarmarea imensului material omenesc ce avea. Aprovizionarea prin Arhanghelsk era grea din cauza mării ce este înghețată câteva luni pe an: asemenea aprovizionarea prin Wla- divostok era foarte grea, din cauza lungimii de 10.000 km a căii ferate. Dacă Turcia ar fi mers cu înțelegerea, atunci strâmtorile ar fi rămas deschise, Constantino- polele rămânea în mâinile aliaților, Bulgaria nu ar mai fi intrat alături cu Puterile Centrale, Italia și România ar fi intrat mai repede în răz- boi; în asemenea caz războiul s-ar fi sfârșit mai repede și nici Rusia nu ar fi fost distrusă prin revoluție. Pentru aceste motive, înțelegerea a în- cercat, după 3 noiembrie 1914, să deschidă Dardanelele. încercarea nu a fost serioasă, de abia la 3 februarie 1915 o flotă anglo-franceză, compusă din 18 unități a încercat forțarea, dar în zadar, căci turcii având un răgaz de 3 luni și jumătate, se întăriseră bine. La 21 octombrie 1914, Radoslavoff face cunoscut legațiilor bulgare din străinătate că: „Bulgaria rămâne într-o strictă neutralitate”. Aceasta era doar un fel de a vorbi. în schimb Radeff spunea ministrului Franței la București și raporta lui Radoslavoff, că a adus indirect la cunoștința lui Brătianu că: „Guvernul bulgar nu a avut până acum nici un motiv spre a se ocupa de atitudinea ce ar trebui să aibă în caz că România ar intra în război.” Ministrul Radoslavoff a aprobat această declarație, dând lui Radeff telegrama: „Să nu faceți declarații de neutralitate.” în aceeași zi Radeff, fără să fi avut vre-o convorbire cu Brătianu, telegrafiază lui Ra- doslavoff că Brătianu i-ar fi făcut următoarea declarație: „Deși la începutul războiului, Ro- mânia a dat adeziunea sa Bulgariei să intre în Macedonia, de care Bulgaria nu a vrut să se fo- losească, acum, dacă Bulgaria va porni în ser- viciul Germaniei și Austro-Ungariei, România se va declara împotriva ei.” fdeea cuprinsă în această telegramă nu era a lui Brătianu, ea fusese inventată pe de-a- ntregul de Radeff, care, potrivit instrucțiunilor primite de la Comitetul macedonean, trebuia ca să lucreze astfel ca să întrețină la Sofia o atmosferă dușmănoasă la adresa României. O telegramă ca cea de mai sus, prin care pune în gura lui Brătianu o amenințare la adresa Bul- ------------■ Revista de istorie militară ■----- gariei, corespundea în totul ideilor urmărite de Comitetul macedonean și de Radoslavoff. Prin toate declarațiile făcute de Brătianu, el căuta nu numai să liniștească Bulgaria, ci chiar căuta o apropiere de dânsa (a se vedea decla- rațiile sale de la 23 iulie, 25 iulie, 28 iulie, 1 au- gust, 19 septembrie 1914), și nu el ar fi venit acum să amenințe Bulgaria; cel mult ar fi putut spune ceva ca să mai țină Bulgaria liniștită, iar nu s-o mai ațâțe. Ca probă este faptul că, deși înțelegerea insista pe lângă Brătianu ca să ame- nințe cu război Bulgaria, dacă aceasta va inter- veni cu armele împotriva Serbiei sau Greciei, Brătianu a refuzat, spunând: „România dorește să păstreze cu Bulgaria bune relațiuni.”.. (Ibidem, p. 208.) (......) La 8 noiembrie 1914, Rizoff, ministrul Bul- gariei la Roma, dă o telegramă lui Radoslavoff: „Am reușit să conving pe ambasadorii Germa- niei, Austro-Ungariei și Turciei, de a telegrafia imediat spre a fi ocupată imediat regiunea de Nord-Est a Serbiei, spre a ni se deschide nouă și Turciei drumul direct dinspre Austro-Unga- ria, ca să separe România de Serbia și să izoleze astfel România de orice cale maritimă”. Se constată din această telegramă că înțele- gerea între Bulgaria cu Germania, Austro-Un- garia și Turcia era principial perfectă, altfel Ri- zoff nu ar fi comunicat ambasadorilor acestor puteri, ceea ce le-a comunicat. Din telegramă se mai vede ce mai voia Rizoff și guvernul bul- gar, de a ocupa o parte din Serbia și de a reduce România la o singură posibilitate de aprovizi- onare, anume aceea prin Bulgaria, care odată realizată, Bulgaria nu mai dădea voie absolut la nici un tranzit pentru România, sub motiv că ea este în neutralitate, pe care, cu înalta morală ce o are, nu o poate deloc călca!.... (Ibidem, p. 214.) (......) Brătianu vrea să mai încerce de a se asigura dinspre Bulgaria, despre care are știri sigure că este trecută deja în tabăra Puterilor Centrale; el spune aceasta, dar rușii tot nu vor să creadă. Sawinski de la Sofia, nu numai că se lasă înșelat de Radoslavoff, dar atrage în cursă și pe miniș- trii plenipotențiari ai Franței și Angliei. La București, Radeff, ministrul plenipo- tențiar al Bulgariei (fost comitagiu), intriga necontenit pe lângă contele Czernin și v.dem ----■ Revista de istorie militară ■------------ Busche împotriva României. De la aceștia fu- gea repede la Poklewski, îl mințea și pe acesta; Radeff nu se sfia a da tuturor cuvântul de onoa- re. lată o probă: La 28 ianuarie 1915, Radeff comunică, cu telegrama nr.112 lui Madjaroff, ministrul ple- nipotențiar bulgar la Petrograd: „între Româ- nia și Austro-Ungaria a avut loc zilele acestea un incident foarte caracteristic. La întrebarea lui Brătianu, cu privire la scopul concentrării trupelor în Ungaria, Czernin a spus că Româ- nia nu trebuie să aibă nici o bănuială, fiindcă nu numai că se pregătește o nouă invazie în Serbia, dar concomitent cu aceasta se face și o demonstrație împotriva României. O parte din membrii guvernului, în cap cu ministrul de finanțe, luând cunștință de acest răspuns cu două înțelesuri, l-a considerat ca o provocare și au insistat să se cheme imediat sub arme câte- va contingente de rezerviști. Brătianu nu a fost de acord cu această mă- sură, dar a declarat ministrului Germaniei, că situația lui în cabinet poate deveni critică, dacă nu va urma un răspuns satisfăcător din partea Austriei. Von dem Busche a declarat imediat, sub forma cea mai categorică, că această con- centrare este îndreptată numai împotriva state- lor care sunt în război cu Germania și Austria, iar în ceea ce privește România, ea nu trebuie să vadă în aceasta nici o cauză de neliniște. Brătianu a spus că el este mulțumit cu această declarațiune, dar vrea să o audă și de la ministrul Austriei. în același timp el a adău- gat că pentru liniștea opiniei publice și pentru a evita interpelări în parlament, la frontiera Ungariei vor fi trimise câteva contingente din rezervă, probabil trei. După aceasta, Brătianu, fără a fi provocat, a rugat pe ministrul Germaniei să telegrafieze la Berlin, că România nu are intenții să intre în război împotriva Austriei și Germaniei. Aces- ta a mai adăugat guvernului său următoarele: „Brătianu ne va înșela ori pe noi, ori înțelege- rea, dar e mai probabil că va fi înșelată înțele- gerea. Eu am spus colegului meu, că acela care va fi înșelat, va fi Brătianu.” lată pe comitagiul Radeff, transformat nu numai în diplomat intrigant, ci și în oracol. El, împreună cu v. Dem Busche, prevedea că Ro- mânia, respectiv, Brătianu, va înșela înțelege- rea și, respectiv pe Bulgaria. Biata Bulgarie și --------------------------------------1 41 |-- bieții inocenți radeffi și radoslavofi. (Ibidem, p. 229.) (......) Cu toată reaua voință a Bulgariei de a ajunge la un acord cu puterile înțelegerii, acestea, din inițiativa lui Sir Edward Grey, încă tot se mai gândesc ca să mai facă pe lângă Bulgaria o ulti- mă încercare, căci la 21 iulie 1915 miniștrii ple- nipotențiari ai Rusiei, Franței, Angliei și Italiei, remit în aceeași zi la Atena, Niș și Sofia o notă, ca răspuns la cea din 1 iunie a lui Radoslavoff: „Guvernele celor patru puteri aliate, au cercetat cu deosebită grijă nota înmânată de guvernul regal bulgar la 1 iunie. Animați de dorința sinceră de a vedea statornicită în Bal- cani o situație trainică, ele fac următoarea pro- punere Guvernului Bulgariei: Puterile înțele- gerii garantează Bulgariei reîntoarcerea zonei necontestate în Macedonia, obligându-se ca orice mărire teritorială a Serbiei, ca urmare a războiului actual, să fie în dependință deplină de cedarea zonei contestate. Ele cred că aceas- tă declarațiune prezintă pentru Bulgaria o ga- ranție sigură pentru cedarea acestei zone. Cele patru puteri sunt însuflețite de a se da o largă și dreaptă interpretare în ce privește Ca- vala și hinterlandul Cavalei. Ocuparea de înda- tă a Traciei până la linia Enos-Midia. Puterile aliate cred că frontiera ce se oferă azi Bulgariei, sprijinite pe refuzul de a recunoaște orice lăr- gire a actualelor frontiere ale Serbiei sau Grecie - numai dacă acestea din urmă vor ceda terito- riile garantate Bulgariei -, va fi pentru aceasta din urmă o garanție pentru deplina executare a făgăduelii ce i se face prin prezenta notă”. Mai mult ceva, Sawinski, ministrul Rusiei la Sofia, a dat personal lui Radoslavoff copia unei telegrame, ce i-o adresase Sazonov. în ea se spunea că propunerile făcute cu nota din 21 iulie vor fi eventual încă mărite. Grecia și Serbia protestează, Radoslavo- ff rămâne surd, pe dânsul nu-1 impresionea- ză nici telegrama lui Sazonov, din cauză că la Pless, chiar în această zi, șeful Marelui Stat Major german, generalul Falkenhain și colo- nelul Ganceff ajunseseră la un acord relativ la intervenția Bulgariei în război, consecutiv cu o ofensivă germano-austriacă împotriva Serbiei (Tratatele s-au semnat la 24 august 1915). La 25 iulie 1915, Bulgaria primește de la un sindicat de bănci austro-ungare și germane ----1 42 |------------------------------------- un împrumut de 120.000.000 de franci. Aceas- ta este o probă de prietenia Bulgariei cu pu- terile Centrale. în Bulgaria, regele Ferdinand, guvernul și tot poporul bulgar nu mai puteau de bucurie că germanii au bătut pe ruși în Po- lonia. Radoslavoff, desigur, potrivit indicațiilor regelui, spunea cu glas tare: „armata germană a rupt rinichii Rusiei; tot edificiul înțelegerii se va dărâma.” România a atras luare aminte guvernului rus asupra Bulgariei, dar Rusia îi trăgea înainte cu „slavismul”. La 25 iulie (1915-n.n.) România mobilizea- ză zece contingente. (Ibidem, p. 257.) (......) La 8 septembrie 1915, Bulgaria împreună cu regele Ferdinand sunt gata să atace Serbia, în care scop s-a declarat mobilizarea genera- lă a armatei. Serbia, care era gata mobilizată, vrea să preântâmpine acest atac. Statul major sârb, care era la Kraguevaț, face chiar un plan de atac preventiv, care fiind repede executat ar fi reușit la sigur, surprinzând armata bulgară în plină mobilizare, și a cărei capitală este numai la 60 de km de frontieră. Sazonov se opune, în credința că va putea opri pe bulgari. Această părere se sprijinea pe o argumentație foarte slabă și anume că: „Bulgarii au aceeași religie ca și rușii; că Bulgaria este o creațiune rusească; că pentru aceasta s-a vărsat foarte mult sânge rusesc; că ea datorează Rusiei însăși viața ei națională, că în fine pentru aceste pricini, Rusia n-o poate trata ca pe o țară dușmană.” S-a spus lui Sazonov de către Paleologue că: „Acest fel de a aprecia este greșit, căci orice procedură diplomatică nu mai poate avea acum urmare, decât să lase armatei bulgare timpul trebuincios de a-și sfârși în liniște mobilizarea; dacă sârbii sunt opriți de a ataca acum pe bul- gari și dacă nu trag folos din faptul că drumul spre Sofia este liber, peste câteva zile va fi prea târziu, atunci sârbii vor fi pierduți.” Sazonov, din spirit de slavism rău înțeles, răspunde lui Paleologue: „Totuși trebuie să ne- gociem încă cu bulgarii. în același timp trebuie să facem apel la masa poporului bulgar și să-i arătăm ticăloasa crimă pe care este împins s-o facă. I se va adresa un manifest de către țarul Nicolae, în numele slavismului, care desigur că -----------■ Revista de istorie militară ■----- va pricinui un mare efect; noi nu avem dreptul de a nu face această ultimă încercare.” Și Diamandi a susținut pe lângă Sazonov cele spuse de Paleologue. El i-a dat tot felul de argumente serioase din istoria Bulgariei, de la crearea ei ca stat independent (1878)....; dar totul a fost zadarnic. Sazonov îi tot trăgea îna- inte cu „recunoștința Bulgariei”, cu „interesul slavismului” cu „comunitatea religioasă”, încât nici Paleologue, nici Diamandi nu au reușit să convingă pe Sazonov, că-și face o închipuire ce-i va fi fatală. Această hotărâre a Rusiei a fost nenorocită. Bulgaria și-a mobilizat armata și i-a atacat pe sârbi când i-a venit mai bine, fără să țină seama de „slavism” Bulgarii nici nu sunt slavi, decât numai de ocazie, adică numai atunci când au nevoie de sprijinul Rusiei; atunci bătându-se în piept, țipă sus și tare „noi suntem slavi”, altfel se leapădă de slavism ca de ceva necurat. {Ibidem, p. 268-269.) (........) în ziua de 10/23 septembrie 1915, miniștrii Franței, Angliei și Serbiei au o întrevedere cu Brătianu, căruia îi spun că ar fi oportună for- marea de către România cu Grecia a unei ligi defensive împotriva Bulgariei, care văzându-se prinsă între două țări ostile, nu ar mai ataca Serbia. La aceasta Brătianu a răspuns: „Ro- mânia se găsește față de înțelegere în aceeași situație și aceleași simțăminte pe care le avea Bulgaria până acum față de Puterile Centrale. România este convinsă că victoria finală va fi a înțelegerii, cu care este legată moralmente, dar România este hotărâtă de a nu risc norocul bă- tăliilor într-un moment care ar fi rău ales, adi- că a doua zi după dezastrul rusesc din Polonia. A mobiliza acum ar fi ca ea să se expună, sau la umilința primirii unui ultimatum, sau chiar la un atac cu atât mai probabil cu cât, pentru a merge din centrul Europei la Constantino- pole, drumul cel mai scurt este prin teritoriul român, iar nu prin cel sârb. România nu s-ar putea hazarda decât în ziua când aliații vor tri- mite în Balcani o armată de 400.000 oameni.” (Ibidem, p. 270.) (.......) La 17 septembrie 1915 Radoslavoff răspun- de ministrului Ciapracicoff (ministrul bulgar la Belgrad - nn) la telegrama acestuia din 10 septembrie: „Mobilizarea este terminată. Ea ----■ Revista de istorie militară ■------------- are de scop apărarea neutralității noastre ame- nințată de Serbia, care, după rapoartele dvs personale, concentrase de mult timp trupe pe frontiera noastră”. Ciapracicoff, când a primit această telegra- mă, a rămas trăznit. Se crucea și nu credea, pentru că el a văzut imediat că Radoslavoff min- țind cu o sfruntată nerușinare, vrea să arunce răspunderea asupra lui; de aceea Ciapracicoff răspunde în aceeași zi: „Mare este nedumerirea mea, provocată de textul telegramei dvs. Ade- vărul este că Serbia nu a amenințat niciodată neutralitatea noastră. Dimpotrivă, ea s-a temut de noi, ca să n-o atacăm. Când în august noi făceam la frontiera Serbiei manevre, ea a trimis 30.000 de oameni la frontiera noastră, dar cu o asemenea armată nu se poate ataca Bulgaria. în nici una din telegramele mele nu veți găsi nici umbră de teamă despre un atac sâr- besc.Tocmai dimpotrivă, vă raportam cu tele- grama 1320 din 19 august: „Gruparea trupelor pe frontiera noastră se face pentru că sârbii se tem ca nu cumva noi să-i atacăm într-un viitor apropiat sau îndepărtat.” Cu telegrama 1326 din 21 august v-am ra- portat: „Pasici mi-a spus că nu suntem nebuni ca să provocăm sau să atacăm Bulgaria.” Țin a pune punctul pe i, că neutralitatea noastră nu a fost amenințată de Serbia și că pă- rerea mea a fost ca să fim calmi. Motivul mo- bilizării Bulgariei poate fi oricare altul, dar nu amenințarea din partea Serbiei. în aceste tim- puri critice, fiecare trebuie să-și ia răspunde- rea faptelor sale, iar eu nu vreau să-mi atribui faptele altora. Desfid de a se găsi în rapoartele mele decât ceea ce arăt eu în această telegra- mă.” Pe această telegramă Radoslavoff a pus re- zoluția: „Ciapracicoff să fie imediat concediat, în locul lui rămâne secretarul.” Iată adevărul istoric. Regele Ferdinand al Bulgariei a găsit în Radoslavoff omul. Amân- doi au lucrat în cel mai perfect acord împotriva intereselor Bulgariei, dar ei căutau necontenit acoperiri, folosin minciuna și aruncând vina pe alții. Dar s-au găsit și oameni de caracter ca Ciapracicoff și Madjaroff (ministrul bulgar la Petrograd - nn), care nu s-au înclinat în fața regelui și primului său ministru. Istoria veridi- că are menirea de a pune pe fiecare în cadrul care i se cuvine. (Ibidem, p. 272 bis.) ----------------------------------------1 43 |--- NOTE 1 BAR, Fond Msse, A 1710, f. 279-280 2 Ibidem. 3 Doi vor fi miniștri de război ( Ludovic Mirces- cu, Ion Rășcanu), 22 vor ajunge la gradul de general în fruntea unor comandamente superioare Ia pace și război, 16 ofițeri de stat major și 3 importanți scriitori militari (Ștefan Burileanu, Gh Dabija, C. Găvănescu) 4 Absolvent al Școlii de Război din Paris, fost atașat militar Ia Viena, bun comandant și pedagog, cu care va colabora în mai multe ocazii. 5 Biblioteca Academiei Române, fond Msse, A - 1710, p. 37. 6 A mai ocupat această demnitate în perioada 11.04.1899-13.02.1901. 7 Arma a fost dotată în același an cu piedică de siguranță și a devenit Mannlicher Md 1893, iar chestiunea înălțătorului a fost rezolvată în 1903; a rămas în serviciul armatei române chiar și în peri- oada de după Primul Război Mondial. 8 în fapt a fost vorba de o glumă cu substrat la adresa medicului examinator, col. Petrescu Zaharia. 9 La Graz se mai aflau atunci pentru diverse sta- gii de pregătire It Alexandru Hanzu (absolvent al Școlii Superioare de Război din Viena), repartizat la statul major al D6 Infanterie, și cadetul Ion Ilcușu, care făcea serviciul la R2 bosniaci. 10 Lista lucrărilor dedicate instrucției armei pe care o îmbrățișase include peste 10 lucrări și studii dintre care menționez: Practica tragerii infanteriei, Exerciții pregătitoare de tragere, Instrucția practi- că de luptă a companiei și batalionului, Programul general pentru instrucția infanteriei, Regulamen- tul de manevră și luptă al infanteriei, ș.a. Lucrarea „Note asupra exercițiilor de manevră și de luptă ale infanteriei” a fost scrisă împreună cu generalul Gr. Crăiniceanu, șeful MStM, iar o altă lucrare deosebi- tă, „Pregătirea armatei pentru război” care a și fost premiată de Academia Română, împreună cu gene- ralul Hârjeu. 11 Câteva dintre cele mai importante lucrări: Curs de fortificații - 7 volume, Constituirea cetății - 1883, Neutralitatea României la 1887, Utilitatea cetăților - 1889, Volum cu conferințe - 1890, Limba română în armată - 1890, Noul curs al fortificațiilor, 3 volume - 1890-1892, Geografia militară - 1894, Note militare - 1907 ș.a 12 Această decorație se acorda celor care aveau contribuții meritorii în domeniul scrierilor militare. 13 Dedesubturile acestui „aranjament” aveau să capete o oarecare explicație în 1917 pe frontul de la Cașin, când Dabija comanda Brigada 16 Infanterie, în directa subordonare a generalului Pătrașcu, co- mandantul Diviziei 8 Infanterie. întrebat ce a avut cu el la examen, generalul Pătrașcu a răspuns „tempi passati", fără a da detaliile mult așteptate. -----1 44 |--------------------------------------- 14 Va fi repartizat la R 10 Art unde, contrar re- glementărilor, obține cu sprijinul generalului Crăi- niceanu comanda Bateriei 1 Art. 15 De exemplu, dosarele răscoalei din 1907, eve- niment în care I.I.C. Brătianu și generalul Averescu au fost implicați nemijlocit. 16 Aceasta era o obligație decurgând din Instrucțiunile relative la atribuțiile și drepturile atașaților militari elaborate de MStM în 1896. Con- form acestora, atașații militari erau subordonați MStM și aparțineau Biroului de Informații. 17 îndeplinea funcția de șef al Casei Militare Re- gale. 18 BAR; fond Msse, A-1710, f. 228; va primi cifru pentru secretizarea corespondenței în octombrie 1911. 19 Pe timpul mandatului la Sofia a trimis 23 de- materiale informative consistente, plus multe alte note, toate cu un conținut politico militar deosebit de interesant și util. 20 Ibidem, p. 260. 21 A fost comandantul acestei unități în perioada 03.04-14.08. 1916. 22 Detalii asupra relațiilor și aranjamentelor fă- cute la nivelul Marelui Stat Major în perioada pre- mergătoare intrării României în război, așa cum sunt ele percepute de It. colonelul Gh. Dabija, vor fi consemnate într-o lucrare care sperăm să vadă lu- mina tiparului în 2016. 23 BAR, fond Msse, A-1710, p. 483 24 Despre perioada respectivă va vorbi în 1924 cu generalul Falkenhain, care recunoaște că trupele sale ar fi fost în mare dificultate în bătălia Sibiului, dacă A2 și Armata de nord și-ar fi împins o par- te din unități spre vest, așa cum ceruse generalul Crăiniceanu, fără ca MCG să aprobe; Pentru mai multe detalii, vezi A-1710, 489-498. 25 Dabija va ajunge de altfel un averescan con- vins și va susține poziția generalului în toate dispu- tele care au apărut la nivelul conducerii armatei. 26 Fusese avansat colonel la 10 mai 1916, înainte de intrarea României în război. 27 Arhivele Militare Române, fond Memorii bă- trâni, crt 27,Memoriul original, f. 12. 28 Ibidem-, La f. 13 din memoriul original se găsește raportul nr 541/16.07 1919, adresat Marelui Cartier General, care detaliază solicitarea coman- dantului Comandamentului Trupelor de Transilva- nia, gen Mărdărescu și motivează ridicarea comen- zii D2 Vânători. 29 în volumul pe care intenționăm să-l edităm în anul 1916, vom detalia aspectele controversate ale relațiilor de la vârful armatei române, din perioada participării României la „Marele Război” așa cum sunt văzute acestea atât de generalul Gh. Dabija cât și de alte personaje politice și militare importante. ■ Revista de istorie militară ■------------ Istorie militară contemporană THE EVOLUTION OF ROMANIAN MILITARY PSYCHE DURING THE WARS OF 20™ AND 21ST CENTURIES * CARMEN RÂJNOVEANU DANIELA Ș1ȘCANU "• Abstract Due to the geographical location, in the close proximity cf great empires competing for hegemonie ir.fluence, Romania faced enduring pressures and threats cf being invaded, conquered or brought under foreign domination. This created the image cf a country under siege,forced to assure its security and survival byfighting and dtfending itsef againstpotențial aggressors. Therefore, the military ethos was associated with the defensive and peaceful character cf the state that preferred to play as a peace-maker or security seeker. The paperfocuses on the conduct cf the Romanian military during major wars cf the last century showing how and under which conditions the Romanian military psyche nurtured a spee.fie pattern cf evolution. There are two important dimensions that are explored. First, it is the strategic dimension that regards Romania’s efforts to compensate its weakness by building a spec.fic strategic prefile and distinguish itsef as part cf the overall alliance or war cffort. The second dimension regards the military ethos that might explain a possible psychological motivated image cf the military behavior towards potențial allies/enemies. Keywords: Romanian military, military psyche, security, asymmetric alliances, war Romania’s history had its prospects for modernization largely determined by a mix of security strategic vulnerabilities and diplomat- ic and economic opportunities. One can ar- gue that as a small-size country located at the crossroads of hegemonie rivalries and compet- itive interactions, Romania could play only as a playground for the mightier neighbors rather than as a distinct player on the internațional arena. A small state is defined as the weaker part in an asymmetrical relationship whose strategic choices are largely limited and con- strained by the great powers’ tendency to keep exclusivity over the power game and shape the strategic configuration according to their own interests. Within this theoretical framework, the Romanian case needs to be considered in accordance with the important historical de- * The paper was presented at the annual conference of Conflict Studies Working Group of the PfP Consortium of Defense Academies and Security Studies Institutes held in Athens, Greece, between TI and 30 April 2015 ** Researcher, Institute for Political Studies of Defence and Military History. *** Researcher, Institute for Political Studies of Defence and Military History. ----■ Revista de istorie militară ■--------------------------------------------------------1 45 I___ velopments emerged starting from the second half of the 19th century. After modern Romania was established, through the state union of the principalities Moldova and Walachia (24 Janu- ary 1859), Romania experienced major stages of nation and state building that helped her to overcome the small-state mentality in the asymmetrical relationship with the great pow- ers. At the same time, it acknowledged its own limits and constraints and therefore thought to develop mechanisms to compensate the existing asymmetry and offset its military weakness. The paper will be focused on the conduct of the Romanian military during major wars of the last century showing how and under which conditions the Romanian military psyche nur- tured a specific pattern of evolution. There are two important dimensions that will be ex- plored. The first dimension regards the mili- tary ethos that might explain a possible psy- chological motivated image of the military be- havior towards potențial allies/enemies. This serve as an interplay of emotions, motivations, perceptions between the seif and the other, but also as a mechanism to generate solidarity, se- curity and confidence of the nation around a legitimate național project. Secondly, there is the strategic dimension that regards Romania’s efforts to compensate its weakness by building a specific strategic profile and distinguish itself as part of the overall alliance or war effort. 1. The small state syndrome-a theoreti- cal approach At the turn of the 20th century, Romania was a newly independent state struggling to shape its role and project it on the internațion- al stage. As a small size country, located in the clashing zone of the great competitive empires - Tsarist, Habsburg and Ottoman -, Romania was forced to imagine and build a strategic posture so that to overcome its vulnerabili- ties and protect itself against the great powers security dilemmas. The role of small States in the internațional system was subject of various and sometimes overlapping narratives. Most realist/neo-realist theories make two impor- tant assumptions as regards the potențial role that a small country might play and, conse- 46 quently, its ability to maneuver various politi- cal options. The first one emphasizes the role of great powers seen as the only actors having the capability and influence to set the rules of the systemic power configuration. From this perspective, the small States are left with lim- ited options aiming primarily to ensure their survival1. To reach this goal they have to adopt their interests to the interest of nearby great power, to obey the rules of the game and avoid taking actions outside the framework already settled by the powerful ones2. The second as- sumption States that, given the asymmetry of power, the small States are more likely to band- wagon either with threatening powers (when the threatening power is geographically proxi- mate and when alternative great power allies are unavailable) or with an alliance of great powers that might provide them credible se- curity assurances3. Due to the asymmetry in the systemic distribution of power, other pos- sible strategic options - balancing, neutral- ity, accommodation or carrying out regional security schemes - are considered difficult to implement or sustain on long period of time, especially in case of an all-out hegemonie con- frontation. The realist theories were challenged by the ideational approaches that underline the role of elite ideas, identities and prefer- ences in shaping the foreign policy choices of a small state. Within this analytical paradigm, it is not only the externai security environment that influences the strategic decision-making process, but also the identities and strategic culture of relevant political actors (shaped by traditions and their seif perception and also the perception of the others) and their mate- rial interests4. Building on this logic, the threat perception is not only a function of relative power, geographic proximity and offensive military capabilities, but also of the ideological preferences, strategic culture and compatibil- ity of ideas with the other potențial partners in the system. In a general perspective, it is about how we see the others and how the arn- ity/enmity dichotomy can explain the behavior typology in time of strategic turmoil5. Romania sought to compensate its power vulnerability by playing various survival strat- egies during the major wars of the 20th cen- tury and finding compromises between the -----------■ Revista de istorie militară ■--- strategic imperatives, național interests and the preferences shared by the political elites. The Romanian leadership was well-aware that in case of a direct hegemonie confrontation among the great surrounding empires, its se- curity depended upon the capacity to build a specific strategic posture as to be able to ne- gotiate a favorable alignment strategy. At the same time, the Romanian political elite under- stood that the country’s endurance rest on its ability to forge a specific military profile and build mechanisms to compensate its weakness and strategic vulnerability. fn the Romanian case, it is important to mention that the Romanian elites, leaving for 600 years in the close proximity of great em- pires, had to find ways to survive within a com- plicated strategic setting. Having to deal with a threatening environment, they came to gener- ate self-defending mechanisms and develop a specific strategic culture of survival that was to become an important asset in dealing with asymmetrical situations. 2. National psyche and military ethos The military ethos is deeply embedded within the național psyche. The historical gen- esis, geographical location, and the domestic character of the state are key vectors that stand as the foundation of the Romanian național psyche. Since its creation in the 19th century, the Romanian state was conceived (in the Euro- pean chancelleries but also through Romania’s own strategic culture) as a buffer between the regional hegemonie tendencies and as an out- post of the Western influence in Central and Eastern Europe. The state genesis generated a certain complex of asymmetry and weakness since its creation was merely a result of the de- cision taken by the outside great powers which also assumed the role of național security pro- viders/ guarantors. As a result, the național psyche harbors certain ambivalence towards the outside world alternating between admi- ration and rejection. In a general view it was considered that Romania’s peripheral/margin- al status and its weakness were not a matter of ----■ Revista de istorie militară ■----------- choice but rather a development imposed by the will and egoistic interests of the others. The feeling that we are more objects than subjects of mighty neighbors generated fear, anger and frustration that modeled the general collective perception towards seif and the others, and also generated strategies of survival along the centuries. In this paradigm of analysis, the mil- itary ethos was shaped as a constant struggle for survival against more powerful neighbors and this perceived reality generated a pecu- liar pattern used to compensate the military failures and justify the weakness towards the others. According to the general historical nar- rative, Romania (the three Romanian medieval States) has never been an aggressive state, but a defensive one, with a permanent goal in keep- ing its borders and so, it hasn’t had an evolu- tion focused on expansion. This assumed real- ity featured a certain kind of național character and modeled a specific design of the military ethos largely embedded within the defensive and cautious behavior the state. The Roma- nian philosopher Emil Cioran called it a vital deficit of the Romanian psyche defined as fa- talism, skepticism, self-contempt, humiliation and pessimism. According to Cioran, due to the lack of a heroic ethos, Romania missed the chance to project itself, to be part of those na- tions that moved history forward6. So it was understood that, lacking strength, other quali- ties had to prevail: patience, defensive resis- tance, passivity, compliance or accommoda- tion.7 The agrarian character of the Romanian society - which was highly predominant in the 19th - early 20th centuries - is an important el- ement that might explain the typology of the military spirit. Apart from small, privileged, wealthy (and often non-Romanian) elite, the peasants made up the vast majority of the population, representing more than 80% of the whole country’s inhabitants. This development gave certain characteristic attributes, acknowl- edged especially with the Romanian peasant, described as obedience, discipline, respect for authority, compliance to orders, endurance but also reluctance to fight for their rights. fn order to understand the Romanian mindset, it is revealing the portrait provided | 47 [ by Theodor Rosetti, former Romanian prime- minister, in an attempt to justify Romania’s neutrality decision in the First World War: “ We are a small country. A poor people who just the day bcforeyesterday walked out cfhardship and slavery. Ido not think that is in our capac- ity to do big politics. Now the great ones are clashing. We have no place in their struggles. So, we should stay quiet atfirst, take care cf our needs and our troubles and try to keep what we so hardly acquired.& To overcome the psychological bias of its military ethos, Romania followed a twofold strategy. First, it sought to build a național project to help strengthen its internațional legitimacy and overcome its historical ad- versities. The project of United Romania was shaped as part of the ambitious regional agenda in order to facilitate a greater regional visibility as a means to compensate the power asymmetry and gained more credibility as an internațional actor. The unstated message was that Romania was able to decide upon its own național goals and interests and it’s not only an object to be maneuvered by the more powerful actors in the system. Such a național project was also to be perceived as way to fix a histori- cal injustice and bring back to motherland the territories lost through the arbitrary will of the more powerful systemic players. The second strategy aimed at building a distinct național psyche and military ethos to fit the new ambitious agenda. The goal was to provide the nation with a sense of its ex- ceptionalism built around historical myths and heroic images and to overcome, by using historical examples and experiences, a certain feeling of inequality, fear and anxiety towards the more powerful neighbors/enemies. The past was to become both an inspiration and a motivation that created emotionally power- ful stories and mythic imagery: the Romanian soldier is courageous, fearless in defending his country, able to fight and defeat much pow- erful enemies. Through its sacrifice, the Ro- manian people acted as a protection shield to defend the Western Christianity against the Ottoman Turks (a common myth shared by the Balkan small States). The historical lessons provided a valuable platform to generate in- creased confidence and a winning mentality, | 48 [ to help nation to be aware of its seif esteem not only in the eyes of the others, but more critically, in the proper eyes as well as in the eyes of prospective opponents. 3. Building mechanisms to balance the power asymmetry at strategic level Mentioned above as feasible strategies for a small state, Romania’s strategic options to as- sure its security and survival in times of war were shaped in both forms: neutrality or non- involvement (the lst Balkan war, the begin- ning of the WW1 and WW11) and bandwagon through membership in the alliances with more powerful allies (Central Powers, Entente, Nazi Germany, Tripartite Pact, NATO). There is no less true that during the Second World War and Cold War, the alliance’s allegiance was imposed by the strategic realities and the lack of alternative rather than being an option by itself. Basically, the neutrality was conceived as a transition period so that to allow the leader- ship to identify the most favorable alignments according to its național interests and the stra- tegic conditions. The neutrality could not be preserved on long period of time for two pri- mary reasons. First, it could not provide the deterrent against a possible aggressive move of the surrounding great powers (Belgium’s case in the WW11). Second, the practicai partici- pation in the war efforts was meant to assure more guarantees (and legitimacy as well) that the country will have its interests considered at the end of the war (național unification, restor- ing the territorial integrity). A special case in this analysis is Roma- nia’s participation in the Second Balkan War (1913), the first important conflict of the 20th century in which Romania was militarily in- volved. Romania’s raționale might be viewed as an attempt to overcome its weak status by playing more actively in the regional secu- rity affairs and shaping the events in its sur- roundings. It’s worth mentioning that follow- ing its independence (9 May 1977), Romania launched an ample process of development and modernization and its internai achieve- ments increased its self-confidence and ambi- tions.9 There were also specific strategic con- siderations that need to be considered in the -----------■ Revista de istorie militară ■----- overall decision-making process. Firstly, the need to prevent Bulgaria to acquire a dominant position in the Balkan Peninsula which could have changed the overall balance of regional power. Secondly, Romania’s demand for terri- torial compensation from Bulgaria, namely the Southern part of Dobrogea, that would have allowed Bucharest to strengthen its strategic position and defense potențial. Romania’s involvement in the Second Bal- kan War was facilitated and set up by a series of diplomatic maneuvers that had allowed Bucha- rest to strengthen its strategic posture. Roma- nia was already a member of the Central Pow- ers Alliance, since October f883, which allowed Bucharest to develop close relations with Ger- many. Bucharest also remained on good terms with the Ottoman Empire that was to play an important role in maintaining the regional equi- librium and, particularly important, to deter Russian ambitions towards the Straits. As part of the overall strategic regional game, Russia launched a “charm offensive” towards Romania even by raising the issue of possible territorial concessions that Bucharest claimed in Dobro- gea. The unstated goal was to encourage Roma- nia to intervene in the Balkans to re-establish the balance of power broken by Bulgaria’s re- gional ambitions (with the support of Austro- Hungary), a position shared also by Germany that was interested to avoid a direct clash be- tween Austro-Hungary and Russia. Having pre- viously secured its strategic position through its alliance with Germany and benefiting of Rus- sia’s “tacit” support, Romania decided to launch the war against Bulgaria, joining Greece and Serbia, with the support of Ottoman forces. The Second Balkan War is a revealing example on how the Romanian leadership was able to use the favorable strategic developments and its al- liance arrangements with the big players in the system as to project itself as a key actor in the overall Balkan security geometry. Romania’s alignment during the First World War was conceived as an opportunity to achieve the historical goal of its național unification by bringing the Romanian prov- inces - Transylvania, Bukovina and Bessarabia - back to homeland. This generated a major dilemma: an alliance with Austro-Hungary would have meant the loss of Transylvania and ---■ Revista de istorie militară ■------- Bukovina while an alliance with Russia would have prevented the reunification of Bessara- bia. The compromise was found on 3 August 1914 when Bucharest declared its neutrality in the ongoing conflict. In fact, the neutral- ity was used by Romania to negotiate a better deal with the Entente powers aiming primary at recognizing specific territorial concessions required by Bucharest. Through well articulat- ed diplomatic maneuvers, Romania reached a secret agreement with Russia (18 September/1 October 1914) that recognized, in exchange of Bucharest neutrality, the unification of the territories of Transylvania and Bukovina at the end of the war10. Romania’s decision to align with the Entente powers and entry into the war (15/28 August 1916) was the result of a mix of strategic ratio- nales, perceptions, and popular will. First, Bu- charest calculated its options and reached the conclusion that Transylvania was both a more important and a less challenging strategic tar- get. In fact, Bucharest acknowledged the risk of confronting Russia by taking Bessarabia and, given the past experiences, Russia’s comeback could not be ruled out completely despite the war outcome. Second, the prospects of fight- ing alongside the Austro-Hungarians against the Western powers provoked strong opposi- tion in some political circles and generated a split within the political class. It was a consen- sus that Transylvania must join the homeland after centuries of imperial domination. The public opinion overwhelmingly supported the alliance with the Western powers perceived as country’s natural allies. At political level, join- ing the Western powers was seen also as a way to counterbalance Russia’s ambitions and force it to respect its treaty commitments towards Romania. Thus, the breaking out of the First World War found Romania in a favorable stra- tegic position that allowed it, despite its weak military potențial, to manage complicated dip- lomatic schemes and choose according to its preferences and național interests11. It is no less true that Romania sought to join war at a decisive moment when it could have a major effect on the outcome as to negotiate on more favorable grounds with the great powers and find ways of compensating its weakness and fulfilling its național goals. ------------------------------------1 49 |-- The Second World War brought a com- pletely different strategic equation for Roma- nia. France’s defeat had a decisive impact upon Romania’s strategic thinking. Left without its Western allies and squeezed between Nazi Germany and the Soviet Union, Romania had to identify a survival strategy. Romania’s choice to ally with Germany answered to the strategic need of confronting Soviet Russia which in June 1940 had already occupied the Romanian territories of Bessarabia and Northern Buk- ovina. The fear of Russia and the lack of any available Western alternative pushed Bucha- rest leadership to seek accommodation with Nazi Germany and get into an alliance with the Axis powers. Nevertheless, the alliance with Germany was rather seen as a matter of stra- tegic requirement that could help Romania to regain the lost territories of Bessarabia and Bu- kovina, to protect its territorial integrity (less Transylvania) and provide a shield against the Soviet/Bolshevik threat. The changing military dynamics and the push back of the German army allowed Romania on August 23, 1944 to shift its allegiance and return to its tradițional Western security allies. Bucharest also hoped that the Western powers would be able to play a moderating role against the Soviet aggressive ambitions but the interests of the great players prevailed leaving Romania vulnerable to Rus- sia’s dominating power. The Cold War opened a new security para- digm of the European geopolitical game that strongly impacted over Romania’s strategic posture. As a consequence of the emerging bipolar systemic configuration, Romania was included within the Soviet sphere of influence and this reality settled the limits of its own military behavior. However, within the limits imposed by its membership in the Soviet-led Warsaw Pact, Bucharest leadership sought to find ways to overcome its subordinated status that came to be perceived as a threat to its own security. Therefore, starting by mid-60s, Bu- charest launched a strategy aiming at reducing Moscow’s dominating mechanisms and in- creased its autonomy of action towards the So- viets without putting into discussions its alle- giance to the Communist block. The refusal to accept the Soviet supervision over its defense policy and to comply with Moscow economic policies, the implementation of a național mil- itary doctrine (The War cf the Entire People), the opening up towards the West, were meant in fact to provide a mechanism of reassurance and self-protection and to compensate the asymmetry of power by raising the costs of a possible Soviet military intervention. With the demise of the Warsaw Pact and the dissolution of the USSR, Romania found itself again in a “security vacuum”. The emergences of growing sources of instability (the Yugosla- vian space), Russia’s increased assertiveness in its “near abroad” and its reduced potențial to provide for its security and defense urged Bu- charest to look for viable options to overcome its weakness. Romania’s decision to join the North Atlantic Alliance was not only the result of strategic imperatives. The Western path was perceived as the legitimate option to help the Romanian people fulfill its historical dream of being part of the West, a național aspiration grounded by country’s național identity and historical roots. The decision was fully backed by the public opinion which overwhelmingly supported the Euro-Atlantic integration. Giv- en its complicated history and strategic vul- nerabilities, NATO membership allowed Ro- mania to compensate its weakness, overcome its deep insecurity and guarantee its security and territorial defense. fn other words, NATO membership helped Romania, for the first time in its history, to walk away of its deep security geopolitical dilemmas. 4. Looking for mechanisms to compen- sate the strategic/psychological weakness One can notice a specific pattern of behav- ior that Romania assumed within the succes- sive alliances that it belonged. As a member of an asymmetric alliance, Romania sought to build a specific profile and avoid being per- ceived as the minor and powerless ally whose only responsibility was to comply with the rules established by the other powerful members. Firstly, it was the ambition to consolidate a specific strategic profile by taking military ini- țiative and claming distinct military responsi- bilities on the front line as a way to distinguish itself in the overall war effort and to make vis- ible the state’s sovereignty. Secondly, Roma- nia demanded support from its more power- ful allies which helped it not only restore the fighting or defense capacity but also regain ----■ Revista de istorie militară ■----------- its self-confidence, strengthen their morale, and boost their fighting spirit. The presence of the foreign missions in Romania during war times (French, British, German) or US strate- gic partnership and recently military exercises and NATO troop deployments were meant to provide mechanisms to compensate the exist- ing power disequilibrium and help it striving for its național goals. Searchingfor a distinct prcfile. In WWI, the Romanian army distinguished itself in the battles of Mărăști, Mărășești, and Oituz (July-August 1917), an operation that stopped the German advance towards Moldova (the Northern part of the country). The Romanian military success played an important part in the overall allied effort during the campaign of 1917, and highly increased the prestige of the Romanian army. It is important to mention that the Russian inițial proposition of 1916 to include the Romanian army under the unique command of the Russian General Staff was turned down by the Romanian side. Therefore, the Russian-Romanian front throughout the war was kept under the supreme command of King Ferdinand I, assisted by two distinct Gen- eral Staffs - the Romanian one, led by General Constantin Prezan, and the Russian one, led by General Dmitri Shcherbachev. During the WWII, the Romanian forces deployed on the front had a different sta- tus, being subordinated to the German High Command. The head of state, Marshal Ion Antonescu sought to soften up this perceived weakness by claiming increased responsibili- ties for the Romanian forces. In June 1941, as part of the general German Eastern front, it was created the Army Group General An- tonescu that included the 3rd and 4th Romanian armies and the llth German army, under the direct command of General Antonescu. How- ever, Antonescu’s position was rather nominal since the chain of command remains strongly under German military authority12. One can- not miss the political raționale behind vari- ous military initiatives since they could have increased Romania’s bargaining position and its legitimacy in negotiating the complicated territorial dossiers at the end of the war. In this logic we can also explain Antonescu’s decision to decline the German support and let the Ro- -------------------------------------1 51 |--- Romanian soldiers in the Battle of Mărășești manian troops (the 4th Army) fighting alone in the battle of Odessa (8 August -16 October 1941) that caused more than 70,000 casualties on the Romanian side13. In 1942, the Romanian leadership accepted the German offer to estab- lish the ‘Army Group Antonescu” responsible of covering the Russian Southern front. The new group was to include, under the direct command of the Romanian head of state, two Romanian armies and a German one. The pro- posal has not been implemented due to the opposition of some Romanian officers (afraid that they could not be able to face the Russians alone) and the launching of the counteroffen- sive in Stalingrad (19-20 November 1942). The Cold War period designed a different chain of military command since the armed forces of all Communist countries were sub- ordinated to the Soviet-led Warsaw Pact plan- ning and command authority. This organiza- tional structure was challenged by the Roma- nian side after 1968 (the military intervention in Czechoslovakia - August 1968) when Bu- charest decided to establish a național defense capacity and issued a distinct național military doctrine. As a result, the military units sub- ordinated to the Warsaw Pact (the lst Army and the 4th Army) were duplicated by creat- ing two new armies (the 2nd Army and the 3rd ----1 52 |---------------------------------- Army), both under strict național command. In such a way, the Romanian leadership aimed at preserving a room of maneuver on matters regarding the național defense of the country. It is interesting that, in this case, the goal was not to distinguish itself as part of the military alliance to which it belonged (which remained under the strict Moscow’s control and domi- nation) but to provide for itself a deterrence mechanism against the potențial threat posed by its own alliance. In the post-Cold War period, the Romanian armed forces’ participation in NATO-led op- erations followed a completely different para- digm. Romanian military contribution was a matter of common allied responsibility and answered to Romania’s determination to con- tribute to the general internațional efforts aim- ing at projecting security and stability in and outside the Euro-Atlantic area. As part of the war efforts, the Romanian military sought to compensate its deficiencies in capabilities and lack of resources by assuming broad respon- sibilities and working closely with the other allies. Romania was among the countries that took over the responsibility of coordinating a PRT in Afghanistan, together with the USA, as the main leading nations14. Between April and August 2006 Romania was the lead nation and ------------■ Revista de istorie militară ■------ assumed the command of Kabul International Airport. Romania was the 9th largest contribu- tors to the US-led Iraq War coalition and the last to withdraw completely from Iraq before the UK and the US. The idea was to generate a specific mindset and avoid a possible image about the Romanian military participation not as being “tolerated” for the sake of allied solidarity but perceived as a real asset and a value-added to the general US/NATO military endeavor. Request for allied support. The presence of the allied troops on the Romanian territory was meant to increase the confidence and help the Romanian troops to recover and strength- en their fighting/defense capacity. It was the Romanians asking for the deployment of allied missions which in fact indicated the need to compensate its weakness not only in terms of military capabilities, but also in terms of train- ing and operations/strategic planning. Besides the material factors, the foreign missions in Romania had also a psychological effect as they were perceived as a tool of reducing the power asymmetry between the country and its more powerful enemies and help the Roma- nian military to address the perceived security threats. As happened in the two World Wars (the French, respectively the German mis- sions) and more recently with NATO troops’ deployments, it was a favorable public senti- ment and a general positive welcoming of the allied forces. The impact was also felt at the military level by generating growing confi- dence, even stronger willingness to fight. In the First World War, the Romanian requested the support of the French military mission after a series of military failures of the Roma- nian army in summer-autumn 1916 that cul- minated with the military defeat at Turtucaia (28 August 1916). The Turtucaia episode had a dramatic impact on the military psyche, the Romanian army being forced to abandon part of the country, Bucharest included, and to withdraw to Moldova. The arrival of the French mission led by General Henri Berthelot (1 October 1916)15 helped rebuild the defense capacity, reorganize the armed forces and train them with new and modern military techniques. The French mili- tary presence was also perceived as an impor- tant deterrent to counterbalance the Russian troops deployed on the Romanian territory as part of the common Romanian-Russian front. The impact of the French support was soon to be felt at both psychological and military level, the Romanian troops being able to recover and stop the German offensive in summer 1917. With the French support, the Romanian sol- diers regained their trust and belief that they Romanian and American troops in Afghanistan ■ Revista de istorie militară ■-----------------------------------------------1 53 [■ can achieve victory and gave a boost to the general war efforts. In his Memoirs, General Berthelot reveals the state of mind of the Ro- manian army: “arriving in Romania, I found people rather depressed because of the last military failures...they looked at me as if I was a savior when they should find their strength within themselves. Anyway, I will try to help as much as I can”.16 In the Second World War a similar role was played by the German military mission that was sent to Romania, following the request addressed by Ion Antonescu, on September 19, 194017. The mission primarily goals were to help the Romanian army to strengthen its fighting capacity and modernizes the Roma- nian air force. One cannot miss the strategic and psychological significance since the Ger- man military presence in Romania represent- ed a credible assurance against any possible Soviet aggressive move. During the 2000s, Romania initiated a se- ries of steps in order to acquire additional as- surances and strengthen the value of NATO Art.5. The same tradițional uncertainty might explain Bucharest’s decision to participate in the US anti-missile shield, to demand contin- gency planning after the Russian-Georgian war (August 2008) and to press for NATO troops deployments on its territory in the context of the Russian-Ukrainian conflict. The need felt by Romania to find additional ways to compensate its military weakness can be better explain through its perceived insecu- rity and historical uncertainty concerning the intentions of the others. The above mentioned examples offer a revealing image on how Ro- mania understood to compensate its weakness seen in its both dimensions: psychological and strategic. The ambition of the military to de- velop a distinct profile within the general war effort served as way to compensate its own perceived weakness in relation with its own allies, while the request for military support was rather motivated by the need to increase its fighting/defense capacity towards externai enemies/threats. 5. The role of perceptions in shaping the military psyche One can notice that the perceived asymme- try of power towards its mightier neighbors, did not translate into a reluctance to fight. The wars of the last century allow us to identify two patterns of behavior. First, when confront- ing similar-size powers, as happened during the Second Balkan War, the Romanian army felt more confidence, even enthusiasm to go to war. Against this background, in the context of Romania’s entry into the Second Balkan War, almost 1 million people applied for joining the army, more than half of the forces required for mobilization. One can not missed the shared belief that the Romanian army was confront- ing a less powerful enemy (the Bulgarian army) and therefore a military success was not dif- ficult to achieve. Second, in case of hegemonie confronta- tions that involved great powers interests, Ro- mania acknowledged its military disadvantage of confronting a superior enemy. This reality did not affect the willingness or ability of the military to fight, but it was rather a strategic decision that considered the power disparity and therefore the likelihood of a military de- feat. An alliance with a great power gave more impetus to the Romanian army to face a more powerful enemy. In searching for allies, the role of percep- tion was a decisive factor that highly influ- enced the strategic decisions. Romania’s natu- ral option was to ally with the Western powers seen as the ultimate guarantors of Romania’s național aspirations. A possible explanation might be found in a psychological model of analysis focused on mutual perceptions and identity formation. Being located in a buffer zone between two competing great powers - Germany and Russia -, Romania had no other alternative than to look towards West and find support to balance the rival hegemonie ten- dencies. Given the geographical location, the Western powers could not possible raise any threat against Romania or harm its territorial security. Moreover, the Western powers, par- ticularly France, supported Romania to achieve its historical goals of unification (1859) and in- dependence (1877) and assisted it on the path of social transformation and modernization. Therefore, the West generated positive feelings in the society that saw its support as an oppor- tunity to overcome its economic and political backwardness and escape from its geopoliti- ca! dilemmas. King Carol I, a former Prussian officer, has attempted a shift in this paradigm by bringing the country closer to Germany, however, his decision to join the Triple En- ----■ Revista de istorie militară ■--------- tente (1883) was kept secret being aware of the possible negative reactions. The close contacts established in the military realm were also an important factor that highly influenced the ty- pology of perceptions towards the West. This was obvious in the number of the Romanian officers sent for studying in the Western mili- tary schools. Especially in the inter-war peri- od, most of the officers selected to be trained in foreign institutions, were sent to France and Italy18. Despite King Carol I’s attempts to adopt the German military model, the French model remained highly influential throughout the 19th and early 20th centuries. It’s worth mentioning that the training exchange military programs were also to act as a mechanism of compensat- ing the weakness by “importing” expertise and enhancing the confidence building relations with the Western armies. Despite the positive perceptions towards the Western military, one cannot miss a certain sense of dissatisfaction noticed in some par- ticular cases at the level of Romanian military leadership. The arrival of the French Mission to Romania was seen by some Romanian offi- cers as a challenge to their own authority, rais- ing feelings of discontent and frustration. The relation between General Berthelot, the chief of the French mission, and General Averescu, the commander of the 2nd Army (Chief of Ro- manian General Staff between 1911-1913), is particularly relevant19. The reaction of General Averescu reflects a specific typology of behav- ior which speaks about an inferiority complex translated into an attitude of defiance. Averes- cu perceived the French mission rather as an outside interference in the Romanian military affairs and he resented the idea of being told what to do. In this regard, in several occasions, Averescu questioned General Berthelot’s mili- tary skills and decisional abilities and claimed that he was not committed enough to Roma- nia’s național interests, being rather concerned about protecting France’s strategic goals in Romania20. Despite Averescu’s personal dis- content with what he saw as being a patron- izing behavior, the French military was treated with sympathy and admiration21. Moreover, Berthelot encouraged his team to established relations based on mutual respect, fairness and to avoid actions that could hurt the Romanian ------------------------------------------1 55 I--- military pride. The French General acknowl- edged that “the Romanian people possess, to the highest degree, the essential qualities of a soldier, those which are the gist of elite armies: bravery, a sense of discipline, energy, in short, strong patriotism.” He, nevertheless, com- plained about the military skills, weakness and lack of organizational capacity of some of the high ranked officers.22 The perceptions towards the Russians fell in a different paradigm of analysis. The close proximity to Russia marked Romania’s history in the last two centuries - Russia has occupied Romanian territories, participated in the parti- tion of the country repeatedly and constantly tried to interfere in its foreign and domestic affairs. As a result, the Romanians developed a kind of perception typology shaped by re- luctance, suspicion and distrust as regards the potențial Russian intentions. fn this logic, the alliance with other great powers (Entente powers, Germany, USA/NATO) was also to play an important role in moderating Russia’s perceived tradițional assertiveness and balanc- ing the existed asymmetry of power that put Romania in a strategic disadvantage towards the Russian/Soviet army. Therefore, the character of the Romanian- Russian military relations featured a certain kind of duplicity and mistrust even when the two armies were members of the same alli- ance. During the WWI, the two armies devel- oped close military cooperation but, however, the Romanian military leadership remained aware of Russia’s likely duplicitous behavior that could turn against the country’s inter- ests once the war was over. The report sent by the Russian diplomat Polivanov in November 1916 seems to confirm Romania’s concerns: “Romania’s defeat shall not displeased Russia since Romania was able to block our way to Constantinople”23. A similar view was shared by the officers of the Belgium mission in Ro- mania: “Russians tardiness in war was delib- erate...They never intended to save Romania, but would rather prefer it invaded, in order to claim afterwards access to Constantinople, in exchange of its liberation”24. Nevertheless, the military collaboration was not seriously hampered by the existing mutual suspicion, despite some tense episodes ----1 56 |------------------------------------ that emerged in the context of gradual disinte- gration of the Russian army under the impact of the Bolshevik revolution. Regardless of the perceived power asymmetry, the Romanian army did not hesitate to intervene in Decem- ber 1917, at Socola, to disarm 3000 Russian troops whose destabilizing actions were con- sidered as a potențial threat against the mili- tary and political stability of the country. It is true that the decision was backed by the other allies, including General Shcherbachev, and the Russian troops were collapsing so that the mission by itself was not considered a difficult task25. In a general perspective, despite the huge gap of military potențial, the military did not lack the courage of going to war against Russia. It was the political leadership that remained reluctant to engage the country alone in a di- rect confrontation with the Russian/Soviet army. Ihis became obvious in June 1940 when Romania, being strategically isolated, avoided the resistance against the more powerful So- viet armies and left Bessarabia and Bukovina without a single shot being fired. The politi- cal decision was not determined by the lack of military willingness to confront a much pow- erful enemy, but it was rather imposed by tac- tical reasons since it was acknowledged that, given the asymmetry of power, trying to stop the Soviets would turn into a dramatic defeat. Nevertheless, once Romania allied with Ger- many, the Romanian army has engaged with- out hesitation in the German offensive against the Soviets (Barbarossa Plan, June 1941) and the Romanian soldiers have been highly val- ued for their ability and courage to fight. At the same time, the threat of Bolshevism acted as a catalyst of național solidarity, even by generat- ing increased military fervor against the Soviet forces26. Nevertheless, one can notice that the Ro- manian conduct during the WWI and WWII showed a kind of reluctance to fight against or to engage in a cooperative military partnership with Russia/Soviet Union without having the support of the third party. During the Cold War the mistrust turned into defiance as a way to dissuade the Russian assertive potențial. Germany was less perceived as the natural ally but the German army was valued for its -----------■ Revista de istorie militară ■---- skills, military discipline and correctness. Dur- ing the WWII, alongside the German army, the Romanian militaries distinguished themselves as reliable partners and war allies. The mili- tary psyche nurtured a kind of confidence that having the German military support would increase the chances of recovering the lost ter- ritories from Soviet Union and would provide an assurance mechanism in case of Russian ag- gressive response. The Germans shared posi- tive views regarding the Romanian military as some testimonies of the German officers indicate. After the liberation of the northern part of Moldova, General Eugen von Schobert, Commander of the llth German Army, ex- pressed his “full gratitude” for the manner in which the Third Romanian Army had fought and congratulated the Romanian Command on 7 July 1941. General Hans Speidel, a former Wehrmacht general and later Chief of NATO Staff mentioned also the Romanians among the most reliable fighters: “Give them some de- cent officers and they are the best soldiers you can have.”27 A similar perception was shared by the former Commander of Crete, General Heinrich Kreipe: “They [the Romanians] were fearless during attacks and if they had to de- fend a position, they were like guard dogs! Sometimes they would hold positions until their last breath.” Even Colonel General Franz Halder, the chief of the German Army General Staff confessed pleasant surprise at the inițial performance of the Romanians.28 The failure of the Romanian army to defend the front at Stalingrad generated a tense situation between the two armies, the Romanians being blamed and made responsible for the military defeat29. The Romanian military leadership answered to the German accusations by urging the Ger- man high officers to show respect to the Ro- manian army. Antonescu even wrote a letter to Hitler addressing the German unfriendly and ungrateful behavior and the latter ordered the German military to restore the war camarade- rie with the Romanian army. The historical and military experiences that the Romanian army shared with various allies/ enemies show how the typology of percep- tions could influence decisions and behavior during war times. The Western powers were traditionally perceived as trustworthy allies ----■ Revista de istorie militară ■------------- and therefore the Western troops were seen with admiration and confidence. The percep- tions towards the German and Russian/Soviet armies had rather an ambivalent character since during the major wars of the 20th century the Romanians had to alternate between fight- ing against or building war partnership with them. Yet, the military/war cooperation was rather perceived as a strategic necessity than as natural choice. Conclusions Romanian military psyche sharpens a sense of vulnerability deeply embedded within the național collective mentality. It bore the im- print of country’s trouble history and geopo- litical posture. Due to the geographical loca- tion, in the close proximity of great empires competing for hegemonie influence, Romania faced with enduring pressures and threats of being invaded, conquered or brought under foreign domination. This created the image of a country under siege, forced to assure its se- curity and survival by fighting and defending itself against potențial aggressors. Therefore, the military ethos was associated with the de- fensive and peaceful character of the state that preferred to play as a peace-maker or security seeker. The Romanian military did not develop aggressive instincts, aiming at occupying or conquering other territories, and sought to avoid provoking or irritating the strong. In such way one can understand why the deci- sion taken by General Antonescu in July 1941 to join the German offensive beyond the Dni- ester river, and afterwards to send a large expe- ditionary corps deep into the Russian territory as part of the German campaign, met strong internai resistance and little military enthusi- asm. According to the people belief, the Ro- manian war stopped at Dniester river when the goal of liberating Bessarabia was reached. Beyond this border, the Romanians did not see the raționale of continuing the war and enter- ing into the quarrels of the big ones. Romania understood that given the power asymmetry, its only available option to deter the ambitions of the surrounding great pow- ers was to search for alliances with powerful partners. In choosing its military alliances, Ro- mania followed two major goals: to strengthen its defense potențial and to deter the aggres- sive intentions of the others. So, its alliance membership answered to the same defensive pattern of behavior. The allied support played also a significant psychological effect that gen- erated increased confidence and raised fight- ing spirit within the army. Fighting alongside much powerful allies was perceived as an im- portant asset that not only helped the country to compensate its military weakness but also to enhance its prestige and strategic profile. As part of various alliances that it belonged, the Romanian military sought to distinguish it- self by assuming broad responsibilities within the overall war efforts. The accomplishments of the Romanian military were to be used as well to minimize its power deficit and com- pensate its perceived weakness. The Romanian military psyche during the major wars of the last century remained highly marked by the country’s perceived insecurity and strategic vulnerability. A major shift was generated once Romania became a member of North-Atlantic Alliance (2004). NATO mem- bership helped Romania to escape from its deep security uncertainties, to walk out of its historical security vacuum and connect itself to the most powerful system of security and defense guarantees. NOTES 1 As regards the externai constraints that influ- ence the political choices of a small country see Jack Snyder, Myth cf empire: domestic politics and internațional ambitions, (Ithaca, New York: Corneli University Press, 1991); Robert Jervis, “Cooperation under the security dilemma”, in World Politics 30 (1978): 167-214; Arnold Wolfers, Discord and Col- laboration: Essays on International Politics (Balti- more: The Johns Hopkins University Press, 1962); Kenneth Waltz, Theory cf International Politics (Addison-Wesley Publishing Company, 1979); John J. Mearsheimer, The Tragedy of Great Power Politics (New York: Norton, 2001). 2 Jan Willem Honig, Myths that keep small States going. Internaționalist idealism in the Netherlands in Cyril Buffet and Beatrice Heuser, Haunted by History. Myths in internațional relations, (Berghahn Books, 1998), 16. 3 Stephen Walt, The origins cf alliances (Ithaca New York: Corneli University Press, 1987), 21-33; see ------1 58 |---------------------------------- also Joshua B. Spero, Bridging the European Divide: Middle Power Politics and Regional Security Dilem- mas ( Rowman&Littlefield Publishers, 2004), 21-22. 4 See Andrew Moravscik, “Taking prefer- ences seriously: a liberal theory of internațional politics” in International Organizations 51, No. 4 (Autumn 1997): 513-553; Judith Goldstein, Robert O. Keohane (eds), Ideas and foreign policy: belitfs, institutions and political change (Ithaca, New York: Corneli University Press, 1993). 5 See Barry Buzan, Popoarele, statele si teama (Peoples, States andfears) (București: Cartier, 2000) 6 Emil Cioran, Schinbarea la fata a României, (Tramfiguration cf Romania), (București: Hu- manitas, 1990); Vasile Dem. Zamfirescu, Nevroza Balcanica (București: Editura Trei, 2012), 41-48. 7 Dumitru Draghicescu, Din psihologia poporu- lui roman (From the Romanian people's psychology. An introduction) (București: Librăria Leon Alcalay, 1907), 448-450; Constantin Radulescu-Motru, Psi- hologia poporului roman (The psychology cfthe Ro- manian people) (București: Paideia, 1999). 8 Ion Mamina, Consilii de Coroana (Crown Councils) (București: Enciclopedica, 1997), 41. 9 In the words of Richard Haal “The Romanians regarded themselves as the ‘gendarmes of the Bal- kans’ and wanted to insure that they would remain the single strongest power in the region", Richard C.Hall, The Balkan Wars 1912-1913, Prelude to the First World War (London and New York: Routledge, 2000), 77-78. 10 Ion M. Oprea, Romania si Imperiul rus, 1900- 1924, (Romania and the Russian Empire), voi I, (București: Albatros, Bucurști, 1998), 73; Anastasie lordache, Viata politica in Romania 1910-1914 (Po- litical lfe in Romania 1910-1914) (București: Știin- țifica, 1972), 329. 11 France was especially interested and pressed Romania to get into the war. The goal was to revive the military offensive of the allied Russian-Roma- nian front so that to soften up the German military pressures over the Western front and release troops from the Western front for use in the East. 12 Andreas Hillgruber, Hitler, Regele Carol și Mareșalul Antonescu. Relațiile germano-române 1938-1944. (București: Humanitas, 1994), 170. 13 Ibid., 175. 14 Provincial Reconstruction Team (PRT) were developed as part of NATO International Security Assistance Force in Afghanistan. The PRT led by Romania and US operated in Qalat, Zabol, within the Regional Command South. 15 Constantin I. Stan, Generalul Henri M. Berthe- lot si romanii (București: Paideia, 2008), 9; General Henry Berthelot, Memorii și Corespondență 1916 - 1918. (București: Militară, 2012), 81. ------------■ Revista de istorie militară ■----- 16 Ibid., 19. 17 Richard L. Dinardo, “The German Mili- tary Mission to Romania,1940-1941” ]FQ/issue 69, 2nd quarter 2013: 92 http://ndupress.ndu.edu/ Portals/68/Documents/jfq/jfq-69/JFQ-69_92-98_ DiNardo.pdf (accessed on April 5, 2015). 18 Between 1889-1914, 19 Romanian officers have graduated from military schools in Torino (8), Bruxelles (4), Paris (3), Berlin (3) and Vienna (1). During the interwar period, 57 officers have gradu- ated from military schools in Paris and Torino (49 in Paris, 8 in Torino). Until 1940, there were 97 officers trained abroad. Until 1908, most of them performed military service in Austro-Hungarian, German and Belgian armies (67). After 1908, it was decided to send two officers, every year, to serve in Bulgaria and Russian Empire, see detailed Informa- tion in Petre Otu, „Pregătirea ofițerilor de stat major în străinătate, 1878-1940” (“The training of Gene- ral Staff Officers abroad, 1878-1940”), în Gândirea Militară Românească, no. 1 (2015): 33. 19 Petre Otu, Mareșal Alexandru Averescu. Mili- tarul, omul politic, legenda {Marshall Alexandru Averescu. Military, politician, legend) (București: Militară, 2005), 172-176. 20 Constantin I. Stan, Generalul Henri M. Berthelot, 55; Valeriu Florin Dobrinescu and Horia Dumitrescu, Ion Antonescu și războiul de reîntregire a neamului (Focșani: Pallas, 2006), 47. 21 The chief of Romanian General Staff, Gen- eral Constantin Prezan, pointed out the crucial role played the French mission in Romania, especially by General Berthelot who, according the Prezan, “con- sidered Romania as his own motherland and made sacrifices in order to serve its interests”., Constan- tin I. Stan, Generalul Henri M. Berthelot și românii (București: Paideia, 2008), 110. 22 General Henry Berthelot, Memorii și Cores- pondență 1916-1918, 34. 23 Ion M. Oprea, România și Imperiul rus, 111. 24 Ibid. 25 Nevertheless, Romania sought to avoid pos- sible negative reactions from the Russians, therefore the Romanian High Command issued an order stat- ing that: “these actions did not target the former ally [Russia] but aimed at protecting the population” Petre Otu, Mareșalul Constantin Prezan. Vocația datoriei, (București: Militară, 2008), 214. 26 Constantin Rădulescu-Motru, Etnicul româ- nesc. Naționalismul (București: Albatros, 1996), 92. 27 Romanian Soldier, http://www.itc-cluj.ro/cul- tura/Romanian Soldier.htm, accessed on April 5, 2015. 28 Richard L. Dinardo, “The German Military Mission”: 96. 29 Mihail Vasile-Ozunu, Petre Otu, îrfrânți și uitați. Românii în bătălia de la Stalingrad. (București: Ion Cristoiu, 1999), 237. ■ Revista de istorie militară ■ _____________________________________ 59 Relații internaționale ORIGINILE CRIZEI RUSOUCRAINENE: DE LA RUSIA KIEVEANĂ LA INSURECȚIA DIN DONBAS ȘERBAN CIOCULESCU * Abstract The Ukrainian and Russian nations were united in a common ancient state, during the MiddleAge, the so-called Rus. They shared the ethnic Slavianess and Orthodox religion. Later, the Monghol invasion and in the following centuries, the rivalry between Poland and Russiafor geopolitically controlling the Ukrainain territories, brought to the splitering cf the Ukrainian homeland between these externai powers and the rivalry between Orthodox and Catholic elitesfor controling thepeople’s hearts and minds. After the Cold War, the new Ukrainian state, politicaly and military weak, with corupt elites, oscilated between the acceptance cf Russian sphere cf interest and the will cf the progressist segments cf the society to integrate within the Western Europe, via EU and NATO. The big crisis began when the Ukrainian government decided not to sign the agreement with the European Union back in thefall cf 2013. This was not just a trade agreement, but also a political agreement that committed Ukraine to adhere to certain European values and principles. Then, the crisis moved very quickly and ended in regime change. Russia ilegally took Crimea from Ukraine and got involved in the Donbass ethnic corflict because Russia’s president U Puțin and his closed circle see the Ukrainians and their lands and being part cf the “Russian worid”. Keywords: Ukraine, naționalism, identity, war, regional, irredentism, Russia, invasion Un stat clivat etnic și religios Nu mai departe de trei sau patru ani de zile, Ucraina era un stat ca oricare altul: avea con- trolul deplin asupra teritoriului și populației sale, cu toate că aceasta prezenta un caracter divers, atât în plan etnic cât și religios, nimeni nu îi contesta suveranitatea sprijinind rebeli înarmați și nici un șef de stat al unei țări ve- cine nu îi spunea cu cinism că nu există o na- țiune ucraineană ca atare ci e doar o ramură a unei alte națiuni, mai veche si mai „nobilă”. A doua țară din Europa ca suprafață (603,550 km2 față de 551,500 km2 Franța metropolitană dar sub zona europeană a Rusiei ca suprafață), formând un fel de cordon între Rusia și Europa de Est, Ucraina se învecinează cu șapte state: Belarus, Ungaria, Moldova, Polonia, România, Rusia și Slovacia. Populația acestui stat, în vara anului 2014 era formată din 44,291 milioane locuitori, dintre care 77,8% ucraineni, 17,3% • Cercetător științific gr. II, Institutul pentru Studii de Apărare și Istorie Militară. ] 60 [■ ■ Revista de istorie militară ■ ruși, 0,6% belaruși, 0,8% români și moldoveni, restul fiind tătari, bulgari, unguri, polonezi, gă- găuzi, evrei etc.1 La finele anului 2013 și începutul anului 2014 s-au succedat evenimentele pe care le cunoaștem faptic dar ale căror resorturi pro- funde ar putea să ne scape cunoașterii actua- le, chiar dacă nu suntem defel captivii teoriei conspirației. în cele din urmă, Ucraina a rămas fără peninsula Crimeea și a pierdut de facto și controlul asupra unei jumătăți din provin- cial răsăriteană Donbas, pierzând circa 6000 de persoane în conflictul din Donbas plus cel puțin un milion de refugiați, dintre care mulți sunt interni. Deși la nivel oficial, politic și juri- dic, nu există o stare de război între Ucraina și Rusia - în fond ambii actori internaționali nu ar avea nici un interes să oficializeze această si- tuație - în realitate, Rusia alimentează un ciu- dat „război civil” în Ucraina de Est, sprijinind masiv forțele de gherilă ale separatiștilor ruso- foni care urmăresc secesiunea acestei regiuni. Am folosit expresia război civil în lipsă de altceva mai bun: de fapt fără sprijin rusesc ar fi fost probabil o simplă insurecție iar statul ucrainean ar fi gestionat cumva situația. De asemenea, nu toată populația de etnie rusă sau cea rusofonă dorește separarea de Ucraina și chiar alipirea la Rusia. Mulți vor doar drepturi politice, sociale și economice mai largi, prin descentralizare-devoluție sau federalizare. în momentul scrierii acestui text (iulie 2015), în ciuda aparentei funcționări a acordului de la Minsk II, pe frontul din Donbas mor aproape zilnic soldați ruși și ucraineni, așadar de facto Rusia se află în război cu Ucraina, indiferent că nu recunoaște acest lucru. Suntem obișnuiți să descriem o forță de gherilă, sau de „partizani”, ce luptă contra pu- terii militare a unui stat, prin elemental său de improvizație, prin puținătatea dotărilor tehni- ce, suplinită cu succes prin tactici de camuflare a combatanților în sânul populației civile și de atac prin surprindere. în general teoreticienii războiului de insurgență (forthgeneration war- fare), de la Mao și Giap la Galula și Kilcullen au arătat că gherila nu trebuie neapărat să învingă pe câmpul de luptă forța armata a statului ad- versar, ceea ce ar fi extrem de greu, având în minte disparitatea numerică și de dotare teh- nică față de armata regulată.2 Este suficient să ----■ Revista de istorie militară ■------------ nu fie înfrântă decisiv și să reziste până când moralul trupelor regulate se erodează iar po- pulația civilă devine nemulțumită de durata și pierderile inerente războilui de uzură.3 De ase- menea, gherila are nevoie adesea și de un stat vecin, non-beligerant, care să îi ofere o zonă de protecție, antrenament și concentrare a forței.4 Așa cum Statul Islamic se forma inițial în Irak și se pregătea să ia cu asalt nordul Siriei, la fel milițiile din Donețk și Luhansk au primit aju- tor și refugiu, la nevoie, din și în Rusia. însă în Ucraina, gherila rusofonilor separa- tiști nu are nimic în comun cu felul de a lupta al milițiilor etnice și religioase din Siria, Libia, Mali, Irak și alte zone de război civil acut. Rusia a dotat aceste forțe paramilitare cu armament greu - tancuri, tunuri, blindate, sisteme anti- aeriene complexe. E adevărat că și Statul Isla- mic posedă tancuri și mașini de luptă de fabri- cație americană, dar le-a capturat de la armata irakiană, profitând de degringolada acesteia, fenomen asociat cu conflictul sectar dintre sunniți și șiiți, în contextual in care guvernul predominant șiit a comis abuzuri față de mi- noritatea sunnită. Or Kievul nu a discriminat defel minoritatea rusofonă într-un mod simi- lar, ca să existe o justificare pentru o revoltă ar- mată. în schimb, luptele din Donbas și replica hotărâtă a armatei ucrainene au produs multe victime în rândul civililor, iar o parte dintre ei acuză mai ales Ucraina pentru bombardarea unor zone locuite. Se știe că forța de gherila speculează ostilitatea civililor rusofoni față de guvern și contribuie la acest fenomen, de aceea guvernul trebuie să protejeze populația civilă și să lovescă „chirurgical” doar în rebeli.5 Ceea ce e adesea imposibil, mai ales cu o armată încă nemodernizată și cu servicii de informa- ții nu prea competente. în plus, rebelii din Est au mai mare nevoie de sprijinul Rusiei decât al populației locale, în numele căreia pretind că acționează! în orice caz, nu e de mirare că separatiștii instruiți și înarmați de Moscova - conduși incognito inclusiv de generali ruși - au învins pe alocuri clar forțele ucrainene, obli- gându-le să se retragă din zone strategice, cum ar fi aeroportul Donețk, pentru apărarea căru- ia s-au depus eforturi susținute timp de luni de zile de către Kiev. Rusia nu recunoaște sub nici o formă că are militari și experți în luptă pe teritoriul ucrai- -------------------------------------1 61 I--- nean, dar aproape zilnic sunt uciși sau captu- rați militari ruși de către cei ucraineni, anche- tați, arătați la posturi de televiziune credibile. Prizonieri de care Moscova se dezice rapid, prezentându-i ca voluntari, dezertori, oameni aflați în timpul liber, nicidecum trimiși acolo în misiune. Ceea ce îi expune pericolului de a nu beneficia de statutul de prizonier de război ci de acela de terorist, pedepsibil cu o condamnare penală pe viață. însă pe mormintele decedaților ruși apar subit coroane de flori monumentale, cu mențiunea morții eroice, spre binele țării, în timp ce familiilor li se interzice să vorbeas- că cu presa pe tema aceasta. Ca să ocupe și să anexeze Crimea, guvernul rus a invocat „doc- trina Medvedev” afirmând că etnicii ruși sunt amenințați și persecutați de Ucraina, cu toate că peninsula pontică era o republică autonomă iar rusofonii aveau drepturi recunoscute.6 Rusia se luptă cu Ucraina și pentru controlul energetic, pentru că Ucraina depinde masiv de importurile de hidrocarburi și in același timp se interpune teritorial intre Rusia și Occident. Marile conducte ce duc gaz natural dinspre Rusia spre UE trec în general prin Ucraina, de aceea în mai multe rânduri Moscova a între- rupt livrările, spre a pedepsi Ucraina, pentru pretense furturi din conducte. Gazprom e cel mai mare producător mondial de gaze natu- rale, compania-mamut asigură cam o treime din necesarul de gaze naturale al Europei, iar aproximativ jumătate din aceste livrări tranzi- tează prin Ucraina. în 2006, 2009 și mai recent în iulie 2015, Gazprom a întreupt livrările, tri- mițând un semnal și către UE, să nu încerce să sprijine forțe ce se opun controlului rusesc asupra vecinătăților.7 Rusia cere plata anticipa- tă a livrărilor de gaz, critică țări precum Slo- vacia ori Polonia, care oferă gaze Kievului în sistem „flux inversat” iar Kievul și Moscova nu s-au mai înțeles asupra prețurilor și graficului de rambursare a datoriilor eneregtice ucraine- ne. De fapt, rușii vor să construiască mai mul- te conducte care să ocolească Ucraina și să o izoleze. Una dintre ele va avantaja Turcia, care aspiră să devină “hub” energetic, dar și Grecia, țări-client ale Rusiei, spre deosebire de Ucraina „rebelă”. Nu știu cum vor descrie istoricii viitorului acest episod dramatic al relațiilor ruso-ucrai- nene, modificarea prin forță a granițelor prin ----1 62 |------------------------------------- anexarea Crimeei și formarea probabilă a unui nou focar de conflict înghețat, ori luarea în derâdere a idei naționale ucrainene de către unii politicieni ruși, într-o bună tradiție im- perială veliki-rusă. Deocamdată, aflați în focul evenimentelor, nu avem acces nici la totalita- tea informației relevante și nici nu avem acea necesară distanță critică necesară obiectivării analizei istorice. Evenimentul cotidian, șocul, încărcătura emoțională, chiar partizanatul și evident doze mari de manipulare venite din- spre actorii implicați ne țin captivii surselor mass media și comunicatelor oficiale ale celor implicați direct sau indirect în conflict. Ceea ce știm de fapt cu siguranță este că Ucraina post-sovietică a fost o țară cu două aspirații diferite: un stat al ucrainenilor nați- onaliști, dornici să își marcheze specificul et- nico-lingvistic și unul al rusofonilor și rușilor care nu concepeau o desprindere a țării lor de sub orbita Moscovei. Prinse între aceste două tendințe opuse, minoritățile etnice (bulgari, români, „moldoveni”8, polonezi, unguri, tătari etc.) se străduiesc să își păstreze specificul și să îți vadă recunoscute aspirațiile legitime legate de cultură și economie, colaborând pe rând cu ambele tabere dar temându-se de regulă mai abitir de excelesele naționaliștilor ucraineni decât de opacitatea pro-moscoviților. S-a vor- bit adesea inclusiv de „cele două Ucraine”, iar politologul american Samuel Huntington a dat încă de acum douăzeci de ani Ucraina ca exemplu de stat scindat pe o mare linie de fa- lie între civilizia occidentală bazată de crești- nismul catolic ori protestant și cea răsăriteană bazată pe credința ortodoxă.9 Este interesant rezultatul recensământului populației din anul 2001, ocazie cu care limba ucraineana a fost catalogata limbă materna de 67,5% dintre ce- tățeni, iar limba rusă - de 29,6%. Unii experți spuncă dacă însă folosim conceptul de “limbă uzuală” (vorbită in familie) ar rezulta că limba ucraineana era preferată de numai 39,7% din cetățeni în comunicarea de zi cu zi, iar cea rusă de 42,5%. Conform cifrelor seci, 67% din po- pulație ar avea ucraineana ca limba materna si doar 30% limba rusă. Se poate afirma că există o situație de relativă paritate între vorbitorii de ucraineană si cei de rusă (circa 40-45% fieca- re), iar un procent de 10-20% din populație ar fi membri ai minorităților, care vorbesc cotidi- -----------■ Revista de istorie militară ■---- an limba maternă dar și ucraineana sau rusa în situații „oficiale”. Națiunea ucraineană are o problemă seri- oasă de identitate colectivă și sentimentul că statul pe care îl ocupă e fragil și artificial cum- va. Teritoriul Ucrainei a intrat în compunerea imperiului rus în secolul al-XVII-lea după ce cu secole înainte existase un stat medieval, Ru- sia Kieveană (mai bine spus statul „Rus”’), din care se revendică atât rușii cât și ucrainenii ori bielorușii. în timp ce propaganda rusă insistă pe unitatea cultural-lingvistică a acestor etnii, cea ucraineană insistă oe diferențe identitare specifice.10 Națiunea ucraineană s-a desprins greu, convulsiv, din magma comună est-slavă, fiind evidente și traumele conștiinței colective, ge- nerate de cucerirea și desființarea entităților ucrainene proto-naționale și naționale de către regatul Poloniei, apoi de către Imperiul Țarist și URSS. în imaginarul colectiv ucrainean, po- lonezul și rusul sunt, fiecare pe rând sau prin contrast, opresorul, cuceritorul, respectiv salvatorul și binefăcătorul. Situația seamănă cumva cu cea a basarabenilor, dintre care o jumătate consideră că România în 1918 a „eli- berat” Moldova, cealaltă jumătate că a „ocu- pat-o”. Limba ucraineană este asemănătoare cu limba rusă, dar are elemente lexicale comune și cu cea polonă. Desigur că acum ucrainenii naționaliști depun eforturi să demonstreze di- ferențele lingvistice față de limba rusă, la fel cum se întâmplă și în alte domenii culturale. Guvernul de la Kiev a interzis cam toate pos- turile de televiziune în limba rusă, considerate elemente de propagandă ale unei țări ostile și limitează treptat și alte forme de scft power ale Moscovei. Cele două Ucraine Privind retrospectiv, o parte din Ucraina a privit către Vest și a adoptat religia occiden- tală tradițională (greco-catolică), sub influen- ța Marelui Ducat al Lituaniei și apoi a Com- monwealth-ului polonez. Este interesant că un grup etnic deosebit, cazacii, a luptat pe rând contra dominației ruse și apoi a celei polone. La mijlocul secolului al-XVILlea, hatmanul cazac a provocat o revoltă majoră contra rega- tului polonez, însă succesul acțiunii s-a soldat cu înglobarea acestui teritoriu în Rusia țaristă. ----■ Revista de istorie militară ■-------------- Tragismul situației rezultă din opțiunea dra- matică a cazacilor de a se apăra de o Polonie hegemonică chemând în ajutor o Rusie la fel de hrăpăreață dar cu potențial de putere mult mai mare. Istoricul Răzvan Teodorescu subliniează faptul că între ruși și ucraineni sunt diferențe notabile, în ciuda slavității răsăritene comu- ne și a mixajului istoric.11 Ucrainenii, timp de un mileniu, au privit spre Bosfor, nu spre Scandinavia, precum statul rus. în 1448 bise- rica ortodoxă rusă se proclama autocefală, în timp ce biserica ucraineană rămânea legată de Constantinopole (apoi de fstanbul). Ulterior, prinții ucraineni au depins de Polonia, inami- cul istoric al Rusiei imperiale și au avut legături spirituale și cu Moldova prin faimosul ierarh român Petru Movilă, cărturar de os domnesc. Alipită Rusiei în 1654, Ucraina a rămas cultu- ral atașată de Vest și de o ortodoxie latină de inspirație “moviliană”, așadar un melanj de Oc- cident și de Bizanț filtrat prin otomanism. R. Teodorescu trage concluzia că Ucraina rămâne cu privirile spre spațiul germano-polon, prin intermediul Moldovei și României, cu toate că Rusia o vede ca pe o „anticameră”!12 Eveni- mentele din 2014-2015 au împins și mai mult elitele politice ucrainene din mainstream către Marea Britanie, Polonia, Germania și SUA, în căutare de sprijin în fața agresiunii ruse. Ghinionul istoric al ucrainenilor este că ei au aparținut politic de diverse entități statale, până la finalul celui de-al Doilea Război Mon- dial. Și că teritoriul republicii lor a fost decu- pat geopolitic nu de ei ci de Rusia și ulterior URSS. Imperiul tutelar a încropit căminul unei națiuni înrudite cu cea rusă, alegând teritorii și formând un stat ca element de „buffer” (tam- pon) contra invaziilor străine. Chiar și înainte de Primul Război Mondial, circa 80% din ucraineni se găseau sub stăpânire rusă și 20% sub cea austro-ungară, urmând ca în interbelic Polonia să beneficieze de o parte dintre teritoriile fostului imperiu austro-ungar, la fel ca și România și Cehoslovacia, iar URSS să preia zona central-estică formând Republica Socialistă Sovietică Ucraină13. Ucraina și-a că- utat independența ca stat între 1917-1922, însă a obținut doar succese temporare. în primă in- stanță a beneficiat de dorința Germaniei wil- helmiene de a impinge Rusia inamică spre Est -----------------------------------1 63 |-- și a avea acces la grânele din bazinul Niprului, obținând un fel de statalitate, chiar dacă sub control german strict. Retragerea forțelor ger- mane în 1918 ar fi trebuit să permită procla- marea și susținerea unui stat independent ua- crainean, însă Armata Roșie i-a pus capăt, prin forță, după ce a lichidat armatele albe în războ- iul civil14. Moscova a privit Ucraina mai ales ca pe un imens hambar, unde putea produce, sto- ca grâne spre a le vinde apoi în exterior, în sco- pul industrializării accelerate a URSS, dincolo de valoarea de “bv,ffer” contra unei posibile noi invazii occidentale. La 28 ianuarie 1918, Ucrai- na se proclama independentă sub numele de Republica Populară Ucraineană și cotrola doar nouă gubernii. Foarte repede a apărut o repu- blică comunistă ucraineană, ce a ocupat estul și centrul, alungând guvernul naționalist din Kiev spre Vest. Și a existat și un stat ucraiean trans-carpatic, Republica Populară Ucraineană de Vest, care controla Galiția de Est, Bucovina și Transcarpatia. Acest stat a revendicat teri- torii de la România, Cehoslovacia și Polonia dar fără succes, alimentând o vreme un război de gherilă pe granițele acestor țări. Polonia incorporase Volinia și Galiția, România luase Bucovina iar Cehoslovacia alipise Transcarpa- tia. Armând Goșu afirmă că între 1918 și 1922 au existat 12 războaie "pentru Ucraina”, impli- cate fiind Polonia, URSS, trupele generalului alb Wranghel, gherile ucrainene naționaliste și comuniste etc. în decembrie 1922, URSS se înstăpânea pe Ucraina estică și centrală, nepu- tând însă recupera ceea ce luaseră Polonia, Ce- hoslovacia și România de la defunctul Imperiu Austro-Ungar, însă nerenunțând de facto ni- ciodată la aceste teritorii, chiar dacă unele nu aparținuseră niciodată Rusiei țariste... între 1932-1933, foametea dar și represiu- nea statală au ucis cam șase milioane de ucrai- neni, sub ochiul nemilos al liderilor sovietici, neimpresionți de dramele umanitare, fie ele și colective. Holodomor-ul, crima prin înfo- metare, a ajuns un reper istoric fundamental al naționaliștilor ucraineni, un prilej de a acu- za națiunea rusă de a fi conspirat contra celei ucrainene. Cu toate că Stalin era georgian nu rus, iar în conducerea URSS se aflau și destui ucraineni, mulți ucraineni văd URSS ca find de fapt o altă forma a Rusiei imperiale. Poliția po- litică sovietică a exterminate elitele naționale ----1 64 |----------------------------------------- ucrainene, intelectualii, burghezii, țăranii în- stăriți, blocând o vreme emergența unui sen- timent național ce ar fi dăunat coeziunii sovie- tice ca atare. Guvernele succesive ale Ucrainei, de după independența din 1991, au căutat să gestioneze așa cum au putut situația delicată a unui stat multi-etnic, multi-religios, cu instituții fragile și o economie deloc avansată, sugrumată de corupția galopantă și de puterea exorbitantă a ologarhilor. Aceștia din urmă au făcut și au desfăcut guverne, fiind indispensabili liderilor politici deoare controlau oamenii și bogățiile din regiuni-cheie. Dat fiind că foarte mulți ucrainei vorbesc limba rusă și sunt de religie ortodoxă, mai ales în centrul și estul țării, și având Rusia ca vecin direct și sursa majoră de gaze naturale (circa 75% din necesar), Kievul a încercat să balan- seze eficient și inteligent între tendința de a rămâne în aria de interes politic, economic și cultural a Rusiei respectiv tendința de a se apropia de Occident. Tendința de balansare a fost întreruptă mai întâi de „revoluția colorată” (oranj) din 2004, când ex-președintele Victor luscenco a învins in alegeri pe o platformă pro- occidentală și de separare față de Rusia. Opoziția față de Rusia încă din anii ‘90 s-a coagulat o opoziție in- ternă față de Rusia și tot ceea ce provine din această țară, efect al resentimentelor față de dominația politică, economică și culturală a Moscovei asupra poporului „frate” ucrainean timp de trei secole și jumătate. Ucrainenii din Vest, vorbitori ai limbii naționale și majoritari de rit greco-catolic, s-au folosit de istorie spre a demonstra că intrarea Ucrainei în componența imperiului țarist a fost un accident nefast, cu urmări grave în toate registrele. Ca reacție la agitația naționaliștilor din Vest, tabăra ruso- filă a mizat pe faptul că mulți ucraineni estici vorbesc limba rusă ca idiom matern, sunt or- todocși și invocă cu nostalgie trecutul sovietic. Nu e de mirare că până în primăvara anului 2015 numeroase statui ale lui Lenin tronau în orașele ucrainene, inclusiv în Kiev. Ulterior, militanții naționaliști au purces la demolarea acestora, prin forță, cu acordul tacit și apoi explicit al guvernului. Simbol al bolșevismului utopic devenit tiranie sângeroasă, Lenin a fost -----------■ Revista de istorie militară ■----- desigur etnic rus - cu toate că familia sa a avut probabil și origini ciuvașe și calmuce ori kir- ghize - dar și internaționalist. A te identifica cu acesta comportă o citire în cheie pozitivă a trecutului sovietic, unul în care, să recunoaș- tem, elementul național ucrainean a fost domi- nat strivitor de puterea Rusiei. Desigur că Partidul Comunist sovietic a avut și lideri ucraineni puternici, evident că Nikita Hrușciov e cel care în anii ‘50 a „cedat” Crimea către RSS Ucraina deși aceasta fusese anexată de Rusia țaristă de la Imperiul Oto- man cu secole în urmă. La fel de adevărat e că la cererea expresă a lui fosif Stalin, colegul și urmașul și mai brutal al lui Lenin la conduce- rea URSS, Ucraina primise un loc separat în Adunarea Generală a ONU încă de la fonda- rea organizației, sporind astfel puterea de vot a taberei comuniste în cea mai mare organizație internațională. Dar acest privilegiu nu a ser- viti poporului ucrainean ci conduceri de stat a URSS. în orice caz, ucrainenii naționaliști își aduc aminte cu resentimente profunde de „Holodomor” anume înfometarea populației din „grânarul” URSS pentru ca cerealele pro- duse în cernoziomul ucrainean să fie exportate și URSS să se poată industrializa rapid, prin planuri cincinale.15 Au trecut de atunci peste optzeci de ani, în noiembrie 2006 Rada supre- mă ucraineană a votat un decret prin care Ho- lodomorul era definit direct ca act de genocid, dar memoria colectivă nu a obliterat defel eve- nimentul - urmașii celor câteva milioane de ucraineni decedați atunci16 nu pot uita și nici ierta atât de ușor. Guvernul rus nu își ascun- de iritarea și neagă faptul că elementul etnic ucrainean ar fi fost cel vizat de politica de înfo- metare. Ucrainenii în general nu cred în expli- cațiile Moscovei că toată populația din vestul fertil al URSS a suferit, fără vreo legătură cu et- nia, ci cred în teoria conspiraționistă că Stalin și apropiații săi au vrut să distrugă, să slăbească la maxim poporul ucrainean, care se opusese activ colectivizării pământurilor și ideologiei bolșevice. Acest popor care, în două rânduri, a privit cu simpatie prezența trupelor germane de ocupație: în 1917-1918 și 1941-1942. La rândul lor, mulți ruși le reproșează con- stant ucrainenilor ajutorul dat ocupanților germani, pretinsa lipsă de loialitate față de Rusia țaristă și apoi URSS, uitând că națiunea ----■ Revista de istorie militară ■------------- ucraineană nu a fost consultată în nici un fel, democratic, în ansamblul ei, privind „adera- rea” sau alipirea la Rusia/URSS. Stepan Bandera înainte ca Puțin să acuze în 2014-2015 eli- tele politice de la Kiev că s-au aliat de facto cu SUA contra intereselor rusești, înainte chiar ca Stalin să acuze de trădare poporul ucrainean, pentru sprijinul moral și militar dat ocupantu- lui german între 1941 și 1944 și pentru rezis- tența forțelor lui Stepan Bandera - arestat și dus în lagăre, apoi sprijinit de germani contra URSS - la resovietizare, spre finalul războiu- lui, au existat și alte episoade similare semnifi- cative ce etastă falia identitară ruso-ucrainea- nă. în faimoasa bătălie de la Poltava din 1709, hatmanul cazac Mazepa a ales să sprijine tabă- ra suedeză, împotriva țarului Petru cel Mare. Monarhul Carol XII al Suediei promisese in- dependență pentru teritoriul ucrainean, iar cazacii lui Mazepa i-ai fost aliați loiali. Țarul Petru a trimis două mesaje-manifest către po- porul ucrainean, cerând loialitate și denunțând alegerea lui Mazepa, de asemenea acuzându-1 că vrea să treacă „micul pământ rusesc” (Utile Russia land) din nou sub stăpânire polonă și să anuleze credința ortodoxă în favoarea celei catolice-uniate. După înfrângerea suedezo-ca- zacă, Mazepa a reușit și el să fugă în Imperiul Otoman, numele lui fiind echivalat cu trăda- rea de țară de către mitologia politică rusă, se- cole de-a rândul, fiind de asemenea „afurisit” de clerul ortodox rusesc. Pentru naționaliștii ucraineni, Mazepa este evident un erou. Ca și germanii în anii ‘40 ai secolului trecut, suedezii presați de armatele ruse și decimați de iarna geroasă au atacat și distrus orașe din Ucraina (Gorodnya, Krasnokutsk, Kolomak, Murafa), generând în spatele liniilor apariția unei gherile anti-suedeze, în condițiile în care deja mulți comandanți cazaci dezertau sau se alăturau rușilor din teamă. Totuși Hatmanul Gordienko s-a alăturat suedezilor cu un con- tingent de circa 8000 de cazaci în aprilie 1709, fără să poată influența decisiv soarta războiu- lui.17 La fel ca și Hitler două secole mai târziu, Carol XII, monarhul suedez, a trimis trupe să înăbușe rezistența locală, slăbind coerența frontului anti-rus și fiind înfrânt decisiv la Pol- tava în 1709. Rușii i-au pedepsit pe ucraineni pentru acest episod, mai ales că „rebeliunea Bulavin” a cazacilor s-a petrecut exact când Viacheslav Lipynsky suedezii trecuseă Vistula și înaintau spre Mos- cova, prin sud, prin teritoriile Ucrainei de as- tăzi.18 Dacă mulți ruși îi consideră pe ucraineni ca rude necredincioase, cu două fețe, la rândul lor ucrainenii îi văd pe ruși ca pe niște frați mai mari care le-au impus cu forța modele cultura- le și politice non-ucrainene. Cat despre Stepan Bandera, el a fondat Armata Ucraieană Insurgență, în 1943, cau- zând pierderi semnificative trupelor sovietice cu care a luptat. Bandera a condus facțiunea cea mai radicală a Organizației Naționaliștilor Ucraineni (OUN). Avea să fie asasinat de KGB in 1959, la Miinchen, dar ideile sale despre o revoluție națională a țărănimii ucrainene au fost redescoperite după 1991. O altă viziune asupra unei renașteri naționale bazată pe inte- ligentsia, pe burghezia luminată, i-a aparținut lui Viacheslav Lipynsky (1882-1931), istoric rafinat, intelectual de origine poloneză. Acesta propunea ca opoziția față de Rusia să ia forma unei „solidarități intre elementele democratice ale diferitelor grupuri naționale din imperiu”, așadar un front comun contra autocrației re- trograde și mai apoi a totalitarismului comu- nist.19 De asemenea, naționaliștii ucraineni se revendică și de la Dmytro Dontsov (1883- 1973), scriitor și jurnalist naționalist, care a servit inițial ca oficial in guvernul revoluționar al Hatmanului cazac Skoropadsky și ulterior împreună cu Lipynsky, a fondat Partidul Agra- rian Democratic Ucrainean. Radicalizându-se în exilul elvețian și apoi polonez, românesc, ceh și canadian, el cerea aparția unui om nou, cu „credința arzătoare și inimă de piatră”, un naționalism revoluționar care să elimine ele- mentele nocive ruse, poloneze și austriece din sufletele ucrainenilor. El și Lipinsky, așadar un cazac și un polonez la origine, au fost probabil sursa de inspirație majoră a mișcărilor națio- naliste radicale din Ucraina post-independen- ța din 1991. însă formațiuni radicale actuale precum Sectorul de Dreapta și Svoboda s-au inspirat masiv și din structura și ideologia unor grupări de extremă dreapta din Germania, Olanda, Polonia etc. Viziunea rusă despre Ucraina și ucraineni - cum citesc rușii istoria comună în opinia acestor ruși, Ucraina are o „dato- rie” istorică față de Rusia imperială, atât cea ța- -----------■ Revista de istorie militară ■---- ristă cât și comunistă. Teritoriile ucrainene din Sud (inclusiv Crimea) provin de la Imperiul Otoman, cele din Vest de la Polonia, Slovacia și România, dar Rusia ar fi fost cea „generoa- să” dând aceste teritorii Ucrainei. Donbas-ul a fost și el „oferit” Ucrainei de către conducerea URSS, în pofida existenței unei populații pre- dominant rusești, continuă argumentul. Știm din diverse speech-uri și relatări de conversații private sau publice că Vladimir Puțin și unii dintre apropiații săi nici nu cred că ar exista un popor ucrainean separat de cel rus20, iar dorința unei părți a populației ucrainene de a muta Ucraina pe orbita Occidentului e văzută ca o trădare ignobilă și o anomalie geopoliti- că, economică și culturală. „întotdeauna am crezut și continuu sa o fac și astăzi în pofida a toate - ucrainenii și rușii sunt un singur po- por (narod), au aceeași etnicitate, cu o istorie, o cultură și o limbă comune” a afirmat în mod repetat V. Puțin.21 Cu alte cuvinte, spun rușii afiliați taberei pro-Kremlin, dacă nu dorea să fie parte din lumea geopolitică a Rusiei, Ucrai- na nici nu se forma și nici nu primea acele te- ritorii, totul fiind un fel de „dar” al fraților mai mari, rușii, protectorii „naturali” al tinerei na- țiuni ucrainene. Ucraina e parte „naturala” din Russkiy Mir, lumea rusă, nimeni din afara nu are dreptul sa incerce sa o desprindă de acolo - aceasta este viziunea multor ruși. Dar cum s-a ajuns oare la această confuzie a identităților, la amestecul ruso-ucrainean, la aceste „ghem” de resentimente și frustrări reciproce, de „dragos- te forțată” și respingere „vinovată”? Trebuie să ne întoarcem așadar în timp, la originile comune ale popoarelor rus și ucrai- nean. Slavii din Est ocupați de varegii ducelui Rurik au constituit Rusia Kieveană (mai co- rect statul Rus’ - denumirea dată lor înșile de varegi) în secolul al nouălea, stat ce a înflorit între secolele al-X-lea și al-XIII-lea, până la marea invazie mongolă. Cuprindea majorita- tea Ucrainei, Belarusului de azi și Nord-Vestul Rusiei iar vikingul Rurik s-a instalat la Novgo- rod fondând o dinastie măreață. în anul 879, succesorul lui Rurik, Oleg a cucerit Kievul, în fruntea cetelor varege (sau vikinge). Astfel s-a fondat statul Rus’22, Oleg unind slavii de Est și eliberându-i de suzeranitatea kazarilor. Apo- geul Rusiei kievene a fost între anii 1019- 1054 când Yaroslav cel înțelept a condus cu pricepe- ----■ Revista de istorie militară ■----------- Dmytro Dontsov re entitatea respectivă. Armând Goșu ne spune că în realitate statul medieval “se numea Rus’ și desemna un conglomerat etnic, din care mai târziu s-au format trei popoare, ucrainean, rus și bielorus.”23 Statul acesta a fost creștinat sub influența Bizanțului, în rit ortodox. In secolul al-XII-lea, pe fondul conflictelor interne și invaziilor cumane, s-a desprins te- ritoriul numit Halici-Volînia24 care a gravitat spre Lituania, Polonia și regatul ungar. Novgo- rod, Halici, Vladimir-Suzdal și Kiev și-au ur- mat separate destinele politice. în 1169, Kievul a fost cucerit și prădat de trupele lui Andrei Bogolubsky, prințul din Suzdal și marele cneaz de Vladimir, și nu se refăcuse complet când invazia mongolă a distrus sfectiv și baza ma- terială a acestui mic stat în 1237-1240. Așadar amestecul slavo-viking și Rusia Kieveană sunt la baza existenței popoarelor rus, ucrainean și bielorus.25 Prințul Vladimir Cel mare creștina- se pe urmașii varegilor și slavilor estici în 989, alegând ortodoxia creștină în dauna catolicis- mului și a islamului, opțiune ce va influența profound destinul geopolitic al regiunii. Până în 1240 când mongolii rad Kievul de pe hartă existase micul stat al lui Danylo din Halici, prinț care intuind pericolul mongol în- cercase să se alieze cu polonii și ungurii spre a realiza un front comun. Mai la nord, Andrei Bogoliubski, mare cneaz de Vladimir-Suzdal, avea să fie și el înfrânt de invadatorii stepelor astfel că Bătu Han a distrus Vladimir-ul în 1238. Cei doi prinți nu apucaseră să realizeze unirea nici în fața acestui pericol existențial su- prem. Prințul Danylo s-a prezentat la curtea lui Bătu Han din Sarai (1246), i s-a supus ca vasal iar Galiția și Volinia au avut parte de puțină in- teracțiune cu jugul mongol, din cauza poziției lor geografice și a pădurilor dese. Tot Danylo i-a solicitat Papei Inocențiu IV să organizeze o cruciadă anti-mongolă, a încercat fără success să recucerească Kievul de la mongoli, după ce în 1253 fusese încoronat ca rege de trimisul papal. Din acel moment, religia catolică avea drum deschis în Ucraina de Vest. Mongolii, asiatici animiști care destul de re- pede s-au convertit majoritar la Islamul sunnit, au controlat teritoriile Rusiei europene și Ucrai- nei de azi, doar Galiția și apoi Podolia, fiind ocupate în anii 1340-1360 de regatul Poloniei. A fost începutul dezintegrării, deoarece Trans- carpatia a intrat în stăpânirea regatului maghiar iar Kiev și Volînia au fost incorporate de Marele Ducat al Lituaniei.26 O anumită reunire de facto a avut loc în 1385 când Polonia și Lituania s-au asociat prin Uniunea de la Krevo, fiind un pas pozitiv această stăpânire feudală occidentală prin comparația cu soarta vecinilor ruși, rămași încă cel puțin un secol sub jug mongol. Vladi- mir-ul, aflat sub suzeranitate mongolă, avea să se dezintegreze în micile state Moscova, Tver, Pereslavl, Rostov, laroslavl, Uglich, Belojersk, Kostroma, Nijny, Noogorod, Starodub și Yu- riev-Polsky. Finalmente Moscova avea să suc- ceadă Vladimirului ca centru de putere în jurul căruia s-a format statul rus medieval. Dar declinul statului Kievean avea să îl adu- că în sfera hegemonică a Marelui Ducat al Litu- aniei și apoi al Uniunii Polono-Lituaniene, ceea ce a marcat catolicizarea elitelor și treptat și a maselor, în ceea ce e azi Ucraina de Vest. Polo- nia (o vreme alături de Lituania) și Rusia și-au disputat cu armele controlul asupra Ucrainei vestice, între secolele al XVII-lea și XX, cu ex- cepția finalului de secol XVIII când Polonia a fost împărțită între marile puteri Rusia, Prusia și Austro-Ungaria, dispărând ca centru de pu- tere pentru mai bine de un secol. Cazacii, popor cu origini incerte (poate un amestec de slavi, turci, tătari și alte populații de stepă) și destin de războinici apărători ai “granițelor”, au servit ca precursori ai naționa- liștilor ucraineni de azi, luptând cu Polonia dar păstrând, o parte din ei, distanța față de Rusia. Au fost utili Imperiului Țarist în luptele con- tra turcilor, tătarilor și a altor populații asiatice dar și în raidurile de gherilă din timpul invazi- ei conduse de Napoleon I pe teritoriul rusesc. Acum o parte dintre cazacii ruși sprijină cam- pania separatiștilor din Donbas, dar e vorba de cazaci rusizați și îndoctrinați de statul rus. Cert este că Hatmanatul cazac creat de fai- mosul Bogdan Hmielnitsky la mijlocul secolul al al-XVII-lea avea să fie absorbit de Imperiul Rus: hatmanul Kmelnistsky a luat decizia de mare risc de a se alia în 1654 cu Moscova con- tra polono-lituanienilor, astfel că majoritatea Ucrainei de azi (la est de Kiev și fluvial Nipru) a fost incorporată în Rusia în a doua jumătate a secolului al-XVIII-lea, după ce asaltul suedez a fost stăvilit la Poltava. Interesant, observă unii experți, Kmelnitsky e văzut ca erou și părinte fondator al națiunii ucrainene de către ucrai- neni și ca erou unificator al Rusiei și Ucrainei de către ruși!27 în schimb un alt mare hatman, Mazepa, rămâne un element de divizare pro- fundă între ucraineni și ruși. Vestul Ucrainei de azi a rămas în aria de control a regatului polonez și ulterior, prin dis- pariția acestuia, teritoriile respective au reve- nit Imperiului Habsburgic și apoi Austro-Un- gar. De aceea, moștenirea culturală occidentală este atât de vie și modelează identitatea ucrai- neană într-un mod atât de clar. Și Rusia și Polonia, în zonele pe care le- au controlat, au căutat să deznaționalizeze elemental ucrainean și să schimbe religia. în 1831, din repulsie față de revoluția poloneză, ----■ Revista de istorie militară ■------------- Rusia începea să anihileze administrativ paro- hiile greco-catolice - în 1839 are loc un sinod la Poloțk unde se decide dizolvarea bisericii greco-catolice din Rusia iar toate bunurile de patrimoniu au fost preluatre samavolnic de biserica ortodoxă. Se estimează numărul con- vertiților forțați la șapte milioane. în Polonia, anterior, regele Sigismund III Waza, sub in- fluența contra-reformei, începuse persecuțiile asupra rutenilor ortodocși iar in 1595 Uniunea de la Brest a obligat clerul ucrainean să accepte unirea cu Roma, apărând astfel Biserica Greco- catolică ucraineană. Se producea în acest mod ruptura față de Patriarhia de la Constantino- pol a clerului rutean. Dar o parte din populația ruteană a rămas ortodoxă, apărând tensiuni intra-confesionale. Mai apoi, Imperiul Austri- ac a contribuit la apariția unei brughezii nați- onaliste rutene, scăzând și ponderea clerului polonez în biserica unită. în acest fel, Viena spera să contrabalanseze posibilitatea refacerii unui stat polonez in zonă, ajutând emergența unor elite ucrainene naționale pe care spera să le atragă prin avantaje economice. După Primul Război Mondial, proaspăt re- făcuta Polonie a atacat la Est armatele ruse (so- vietice), aflate în debandadă, și a pus stăpânire pe Ucraina de Vest și vestul Belarusului, apoi, cu sprijin francez, a rezistat tentativei Armatei Roșii de a cuceri Varșovia în 1920, totul până în septembrie 1939 când Germania nazistă și URSS au pus în aplicare clauzele secrete ale Pactului Ribentropp-Molotov și au desființat din nou Polonia timp de șase ani. Statul polon post-belic a renunțat oficial la a revendica te- ritorii ruse sau ucrainene, după cum nici Ger- mania nu revendică defel teritoriile “oferite” de Stalin Poloniei, în “compensație” pentru rap- tul teritorial sovietic! Rușii le transmit ucrai- nenilor mesajul că vecinii, cu excepția Rusiei, le-au vrut răul și i-au asuprit, dar ucrainenii naționaliști consideră că și Rusia a profitat și a acaparat teritorii ucrainene, fiind poate și mai abuzivă decât Polonia ori Imperiul Austro-Un- gar. In fond, Marea Britanie și Franța au pornit războiul contra lui Hitler in septembrie 1939 ca să apere Polonia, însă după război nu i-au putut asigura granițele anterioare, deoarece URSS nu putea fi „convinsă” decât prin alt răz- boi să renunțe la vestul Poloniei. 69 Așadar ce trebuie să reținem? Mongoli, polonezi, lituanieni, suedezi, unguri, români, slovaci au contribuit la separarea ucrainenilor de ruși și la forjarea unei identități naționale care în egală măsură a combătut “asuprirea” austro-ungară și polonă, precum și pe cea rusă ori sovietică. Să nu uităm că în anii interbelici, Stepan Bandera a fost arestat de autoritățile poloneze pentru activități naționaliste soldate cu moartea unui ministru, înainte de a deveni dușman public al sovieticilor. Independență și statalitate: cei cinci președinți succesivi și strategiile de gestionare a “celor două” Ucraine Chiar și denumirea de Ucraina a fost alea- să de imperiul rus spre a desemna granița, marginea imperială, periferia fortificată, zona tampon contra invaziilor - inițial era un sub- stantiv comun de tipul "the Ukraine”28. Cu toate acestea, sub ocârmuirea rusească avea să se dezvolte și sentimental național ucrainean. Școlile, biserica, tiparul au contribuit la acest lucru. Naționalismul ucrainean s-a format atât impotriva elementului rusesc hegemonie cât și alături de acesta, împrumutând unele elemen- te, respingându-le pe altele. Rezistența armată a naționaliștilor și anar- hiștilor ucraineni de tip Petliura și Bandera contra sovieticilor a dat un impuls in plus sen- timentului național. Dar și rezistența contra polonezilor a contat, desigur. Problema e că mulți ruși consideră națiu- nea ucraineană ca parte organică a unei mari patrii rusești, etnică, religioasă și spirituală. Elitele conducătoare de la Moscova, în frunte cu Vladimir Puțin, au privit fenomenul Euro- Maidanului ca pe o trădare a intereselor pe ter- men lung ale poporului rus, din care consideră că și ucrainenii fac parte. Mai mult, s-au temut de o conspirație a Occidentului în sprijinul “fasciștilor” de la Kiev, ceea ce le permitea să pareze cumva acuzațiile de agresiune militară contra statului ucrainean și violare a Cartei de la Helsinki din 1975. Naționaliștii ucraineni au fost desemnați drept “fasciști” la fel cum erau numiți și adepții lui Stepan Bandera in anii ‘40 ai secolului trecut sau armata generalului rus Vlasov, care a sprijinit Germania nazistă. ■ NOVORROSIYA o "Nueva Rusia" — Frontera de la actual Ucrania kassy msk Kirovgn Donel MOLDAVIA iostov del Don Zona durante decadas denominada zona salvaje o zona de frontera, despobfadas practicamente por serios campos de batalla . Cătălină II en 1764 establece la Gobernat^- de Novorossiya / Novorossia -----------------• Revista de istorie militară ■ Reacția geopolitică a administrației Puțin a fost să "dezgroape” din trecutul istoric un con- cept geopolitic de secol XVIII, anume Novo- rossia, Noua Rusie. împărăteasa Caterina cea Mare crease această provincie ce se întindea de la Mariupol, pe coasta Mării Azov până în Transnistria, la Vest, luând teritorii litorale Imperiului Otoman. Acum, Puțin și ideologii săi agită cu plăcere conceptul vechi de trei se- cole, sugerând chiar o dispariție a Ucrainei ca stat. în acest sens, aluziile făcute de unii poli- ticieni ruși precum Jirinovschi privind posibi- la împărțire a Ucrainei între Rusia, Polonia și România, sunt fără echivoc. Decât să aibă ca vecină o Ucraină pro-occidentală, stat UE și chiar NATO, mai bine doar un mic stat ucrai- nean vestic, cu vecini “occidentali” revizioniști, și o Rusie mărită nu doar cu Crimeea ci și cu Donbas, eventual și litoralul Mării Azov. Ucraina, ca stat independent după 1991, a pendulat constant între apropierea de Rusia și apropierea de Occident. In decembrie 1991, țara devenea efectiv independentă cu un refe- rendum care a dat 90% voturi pentru ruperea de URSS, asta în condițiile in care etnicii ucrai- neni erau doar 73% din populație iar vorbitori de limba ucraineană doar 43%. Guvernul a adoptat o lege a cetățeniei care acorda automat cetățenie ucraineană tuturor rezidenților legali pe teritoriul acestui stat. Clasa politică a nou- lui stat s-a confruntat cu necesitatea de a găsi un concens minimal între trei centre de putere divergente: Ucraina de vest cu majoritate gre- co-catolică și ucraineanofonă, Donbasul pro- letar și rusofon și Kievul dominat de urmașii foștilor comuniști, și de oligarhi. Primul președinte ucrainean, Leonid Kra- vchuk provenea din nomenclatura sovietică, fiind președinte al Sovietului Suprem al RSS Ucraina, el s-a bazat pe naționaliștii moderați și pe adepții trecerii graduale la economia de piață, a acceptat ca țara sa intre in CSI spre a avea relații bune cu Rusia și a încercat să con- struiasă un compomis intre “cele două Ucraine”, vestul simbolizat de Galicia naționalist-agrară și Estul reprezentat de Donbasul rusofon și in- dustrializat. I se opunea mai ales naționalistul Vyacheslav Chornovi, din partea organizației radicale Rukh, care dorea o rupere totală de Rusia, neaderarea la CSI și nici la pactul de securitate colectivă de la Tașkent (CSTO). De ----■ Revista de istorie militară ■----------- asemenea, milita pentru privatizare rapidă și dereglementare a economiei, iar in politica de securitate se opunea ideii ca Ucraina să își cedeze armele nucleare Rusiei, contra garanții teritoriale - ceea ce avea să se realizeze in 1994 prin memorandumul de la Budpesta. Donbass-ul a fost dominat inițial de re- prezentanții sindicatelor muncitorești și de politicienii rusofoni, apoi treptat oligarhii din ramura oțelului și cărbunelui au devenit elita conducătoare a regiunii, ei fiind cei care spri- jineau sau nu candidații la președinție. Gali- ția și parțial Bucovina au devenit simbolurile Ucrainei naționaliste, care detesta tot ce pro- venea din Rusia (inclusive limba) și dorea, în cazul in care totuși Rusia ajungea să controleze geopolitic Ucraina să se separe și să își conti- nue existența statlă sub denumirea de Ucraina. Devenise evident încă de la începutul anilor 90 că existau la nivelul mitologiilor politice două Ucraine, cu punți de dialog limitate între ele.29 Cu dificultate dar și cu tact și răbdare, Kravciuk a reușit să mențină naționalismul din Vest la cote tolerabile și să gestioneze echilibrat situa- ția din Crimea, unde etnicii ruși deja se agitau și militau pentru autonomie. S-a confruntat cu problema acordului cu Rusia privind staționa- rea flotei ruse in Sevastopol și împărțirea flotei sovietice din Marea Neagră precum și a ba- zelor și echipamentelor militare ale defunctei URSS aflate pe teritoriul ucrainean. Mai ales certurile oprivind împărțirea flotei sovietice au învenita climatul politic din Ucraina și au favo- rizat forțele naționaliste. Ucraina a intrat in CSI ca membru asoci- at mai mult spre a “calma” temerile Rusiei și a beneficia de gaze și petrol mai ieftine, țara fiind în mare măsură dependentă de importu- rile rusești. O situația dramatică s-a înregistrat in 1992 când Duma Rusă a votat o declarație in care cedarea Crimeei către RSS Ucraina in anul 1954 era considerată un act ilegal și nul. Kievul a protestat și președintele rus Boris leltsin nu a mai încercat să provoace cedarea Crimeei, cu toate că unele cercuri politice din Rusia se agitau în acest sens și întrețineau și mișcarea separatistă din peninsulă. “Constituția” Cri- meei din 1992 stabilea independența de facto a Crimeei dar Rada supremă a respins-o și în schimb a decis asupra unui statut de republică | 71 [ autonomă. în noiembrie 1995 Crimeea a avut propira constituție care stabiliea competențe în domeniul economic, social și cultural. între timp zeci de mii de urmași ai tătarilor depor- tați abuziv din ordinul lui Stalin s-au întors în peninsulă, generând tensiuni cu etnicii ruși. Tătarii ajunseseră în 2014 să reprezinte 12% din populația locală. în 1993 a fost adoptată o lege ce permitea noului stat ucrainean să participe la structu- rile europene de securitate (UEO, PESC-UE) iar în 1994 prin Memorandumul de la Buda- peste, Ucrainei i s-a garantat de către trei mari puteri, toate membre permanente ale C.S. al ONU (SUA, Marea Britanie, Rusia), că dacă se dezarmează nuclear va avea garantată inde- pendența, suveranitatea și integritatea teritori- ală. Ucraina - care în 1991 avea circa 4000 de arme nucleare (dintre care 1650 arme nucleare strategice inclusiv rachete SS 19s, SS 24s) - a crezut în promisiune și acum regretă, deoare- ce dacă avea arme nucleare e puțin probabil ca Rusia să fi fost atât de nonșalantă în a ocupa teritorii ucrainene. Trebuie notat că în anul 1993, înainte de acest tratat, teoreticianul american neorealist John J. Mearsheimer considera că Ucraina nu poate rezista unei Rusii revisionist-agresive decât dacă are un “deterrent” nuclear în con- dițiile în care intuia corect că SUA nu vor ofe- ri garanții de securitate efective Kievului. De aceea “a presa Ucrina să devină un stat non- nuclear e o greșeală”, Kievul nu dorește să își cedeze toate armele nucleare Rusiei iar “pro- liferarea nucleară uneori promovează pacea”, descurajând agresorii.30 El mai afirma că “un război intre Rusia și Ucraina ar fi un dezastru” deoarece ar aduce Rusia și Germania din nou în coliziune, Ucraina ar fi probabil cucerită, și ar spori competiția pentru securitate în toată Europa.31 Predicția sa centrală, deterioriarea probabilă a relației dintre Moscova și Kiev ur- mată de război prin lipsa descurajării nucleare, s-a împlinit după douăzeci și unu de ani.32 In 1994, un alt politician marcant, Leonid Kucima, câștiga alegerile cu sprijin masiv al rusofonilor din Est dar foarte repede acesta a adoptat cartea naționalistă ucraineană mode- rată și a câștigat alegerile din 1999 cu ajutorul Ucrainei de Vest dar și al Donbasului. A dat personal un exemplu învățând limba ucrainea- 72 nă, așa cum avea să facă și președintele rusofon lanucovici, ales în 2010. Până în 2004, Kucima a guvernat autoritar, într-un sistem corupt, unde oligarhii făceau legea in plan economic, populația sărăcea iar in plan politic opoziția era marginalizată și persecutată. A rămas fai- mos cazul ziaristului de opoziție Georgiy Rus- lanovich Gongadze ucis în anul 2000, se pare de angajați ai Ministerului de Interne, dornici să îi facă pe plac președintelui, deranjat de opi- niile acide ale acestuia.33 Totuși, în anul 2003, avea să fie adoptată Legea privind Principiile Securității Naționale care stabilea că aderarea la UE și NATO e un obiectiv extrem de impor- tant pentru Ucraina. Dar în 2004, Președintele Kuchma a emis un decret prin care erau elimi- nate din legi orice mențiuni cu privire la ade- rarea Ucrainei la NATO, spre a nu antagonize Rusia. Revoluția "portocalie” l-a adus la preșe- dinție pe reformistul Viktor luscenko, în anul 2004, cel în care Europa de Vest și SUA și-au pus mari speranțe. A câștigat cu sprijinul ma- siv al Ucrainei de Vest, combinând o plaformă naționalistă cu una democrat-liberală. Acesta a demarat în fine reformele economice, aju- tat la început de premierul lulia Timoșenko, a promovat agresiv limba ucraineană, l-a de- clarat pe Stepan Bandera erou național - spre stupefacția rusofonilor și rușilor din Est - și de asemenea Holodomorul a fost declarat geno- cid comis de sovietici contra națiunii ucraine- ne, un gest care a înfuriat și mai tare Rusia. lus- cenco nu a reușit să aducă prosperitate popo- rului, nu a combătut așa cum trebuia corupția, s-a bazat și el pe oligarhi iar conflictul cu lulia Timoșenko i-a diminuat bazaelectorală. Deși a susținut Georgia în plan politic în conflic- tul său militar cu Rusia din vara anului 2008, amenințând Moscova că nu va mai permite vaselor militare ruse plecate din Sevastopol să bombardeze orașe georgiene să revină înapoi la bază, oferind pe ascuns arme georgienilor, și-a pierdut creditul și in Occident. “Drama” politică a lui luscenco și a apropiaților săi re- formiști a fost trăită la summit-ul Consiliului Nord-Atlantic al NATO de la București din 2008, în cadrul căruia Ucrainei și Georgiei le-a fost refuzat MAP-ul. în schimb, li s-a promis în declarația finală că rămân candidate la ade- rare.34 Știm acum că Germania și Franța nu au -----------■ Revista de istorie militară ■----- dorit să sporească iritarea Rusiei iar Kievul a realizat că Occidentul e divizat și neunitar strategic, că nu are aliați pe care să se poată baza contra Moscovei. Astfel că în 2010, a urmat un președinte sprijinit clar de Moscova, același lanucovici, care în 2004 fusese învins de luscenko, după acuzațiile de fraudă electorală, soldate cu repe- tarea scrutinului prezidențial. El a câștigat cu un avans de 4% în fața luliei Timoșenko, ex- premier, politician acuzat de acte de corupție și ulterior arestat.35 Ea reprezenta drepta po- litică, naționaliștii și liberalii, în timp ce fos- tul președinte luscenko nu a ajuns in turul al doilea. Trebuie spus că Moscova se implicase activ în ambele campanii, cea din 2004 și 2010, spri- jinind cu fonduri și logistică tabăra Partidului Regiunilor, condus de lanucovici, și cu bază electorală mai ales in estul rusofon, sudul pro- rus (Odesa) și Crimea, unde se aflau două mili- oane de etnici ruși. Noul președinte a susținut drepturile minorităților non-ucrainene, mai ales oferind statut de limbă oficială secundară rusei in zonele unde rusofonii erau concentrați masiv, dar și limbii române in Bucovina. El nu a avut curajul să anuleze legislația privind Ho- lodomorul, dar a retras “medaliile” de erou ale lui Banderas. Președintele și partidul său au scos țara din ecuația aderării la NATO, adoptând un “no block policy” (neutralitate temporară, ne- înscrisă în constituție), dar s-a declarat adept al aderării la UE și a intensificat eforturile in acest sens. De asemenea, ca să obțină gaze na- turale mai ieftine din Rusia (la pachet cu suma de 100 milioaneUSD pe an) a prelungit prin- tr-un decret staționarea flotei ruse din Crimea pentru încă 25 de ani, fiind acuzat de opoziție că a trădat interesul național. Lucru la fel de grav, nu a investit destui bani în reforma ar- matei și cumpărarea de arme moderne, ceea ce explică de de armata ucraineană a fost nepre- gătită pentru confruntarea cu soldații Rusiei. Forțele de ordine internă “Berkut” erau mai bine antrenate și motivate decât forțele arma- te naționale. La fel ca și predecesorii săi, nu a depus eforturi susținute spre a profesionaliza serviciile de informații și a elimina agenții in- filtrați ai Rusiei, fapt ce explică și el pierderea Crimeei fără luptă. ----■ Revista de istorie militară ■----------- în vara și toamna anului fatidic 2013, când se prefigura semnarea acordului de liber schimb cu UE, lanucovici s-a aflat prins între ciocan - Rusia care se opunea clar- și nicovală - ucrainenii adepți ai occidentalizării, aflați in Vest dar și in Kiev și alte mari orașe din Est. După ce a încercat fără succes să convingă Ru- sia și UE că Ucraina poate adera atât la piața comună europeană cât și la Uniunea vamală (ulterior Uniunea Economică Eurasiatică) con- dusă de facto de la Moscova, s-a confruntat cu mari manifestații de stradă, între noiembrie și februarie 2014. A solicitat sume de bani ex- orbitante de la UE, știind că va fi refuzat, și a anunțat că economia țării e aproape de colaps, având așadar nevoie de fonduri pe care doar Rusia i le putea da. După ce forțele de ordine Berkut și bătăușii regimului (titușki) au comis violențe contra manifestanților, soldate cu moți și răniți, a fost forțat să fugă în Rusia in februrie 2014. Noul regim instalat la Kiev avea să fie vali- dat prin alegeri parlamentare și prezidențiale, dar noua conducere nu a fost recunoscută de Rusia de la început. în octombrie 2014, cu o participare la vot de 52,4%, Blocul Poroșenko a obținut cele mai multe locuri in Parlament, adică 132, urmat de Frontul Popular al lui la- țeniuk, cu 82. în mod straniu, radicalii din Sectorul de Dreapta au obținut doar un loc iar cei din Svoboda șase, in timp ce, pentru prima dată după 1991, comuniștii au ratat intrarea în Radă.36 Rezultatele nu indică cu adevărat voin- ța tuturor ucrainenilor, deoarece in mai multe districte din Donețk și Luhansk, dar și in Cri- mea, nu s-a putut vota din cauza conflictului existent. Blocul opoziției, fostul Partid al regi- unilor a ieșit al patrulea cu 8% din voturi, dar e clar că nu a putut conta pe voturile multor ruși și rusofoni, in zonele unde nu s-au desfășurat alegeri, Crimea și Donbas. Evident, Petro Poroșenko și Arseni fațe- niuk, alături de restul clasei politice naționale, nu recunosc pierderea Crimeei și cer Rusiei să nu mai trimită trupe și arme in Donbas. Acum Ucraina a rămas de facto fără circa 4 milioane de etnici ruși, baza fostului Partid al Regiunilor a fost distrusă, iar actuala conducere se reven- dică de la idei de centru (inerent naționaliste, dar mai degrabă un naționalism moderat), în- cercând să se facă acceptată și de elemental rus -----------------------------------------1 73 |--- Poroșenko arată pașapoarte de soldați ruși din Ucraina. Nu există garanția că Rusia nu va încerca să controleze toată Ucraina sau măcar zona numită de strategii ruși pro-Putin “No- vorossia”. Poroșenko, a introdus in iulie 2015 în Rada Supremă proiectul de modificare a con- stitiției, care presupune descentralizarea pu- terii prin menținerea modelului de stat unitar. Astfel, comunitățile urmează să devină prinici- palele unități administrative. Puterea centrală va ceda comunităților nu doar o parte din atri- buții, dar și resurse financiare adecvate. Kievul nu va mai avea dreptul de a numi în funcție guvernatori, iar comisiile executive locale vor trece în subordinea consiliilor locale. Totuși, problemele ce țin de politica externă, apărare, securitatea națională și domnia legii, vor rămâ- ne de competența puterii centrale. Nu s-a pre- văzut instaurarea unui regim special pentru anumite raioane din regiunile Lugansk și Do- nețk, ci doar se afirmă că statutul special va fi stabilit printr-o lege aparte.37 E clar că Ucraina nu acceptă federalizarea cerută de Rusia și de unele cercuri din Occident (politicieni din Ger- mania, grupuri din Parlamentul European etc.) deoarece ar părea un gest de slăbiciune în fața separatiștilor, a interzis posturi de radio și tv in limba rusă ca metodă de a diminua scft power- ul rusesc și se străduie să convingă Moscova | 74 [ să respecte acordul Minsk II, deși separatiștii lansează periodic atacuri spre Mariupol și alte zone strategice. Nu ar face față unui război cla- sic cu Rusia, după cum războiul hibried este și el foarte greu de contracarat. Ucraina a primit câteva sute de instructori americani și va primi probabil și arme de la unele state NATO, dar nu destule și nici prea sophisticate așa încât să devină o forță redutabilă pentru Rusia. Nu pu- tem ști ce se va întâmpla dacă in SUA va ajunge la Casa Albă un președinte republican la finele anului 2016, și dacă acesta va dori să provoace Rusia pe frontal ucrainean. între timp, condu- cătorii Ucrainei sunt tentați să fortifice granița de Est ca să blocheze măcar simbolic incursi- unile Rusiei: în iunie 2014 oligarhul Ihor Kolo- moisky, pe atunci un apropiat al președintelui, a propus ridicarea unui gard de beton armat pe toată granița cu Rusia. Proiectul a fost aprobat cu entuziasm și s-au alocat fonduri, fără a se spune că mai întâi Ucraina trebuie să elimine forțele ruse deja aflate pe teritoriul ei.38 Poro- șenko și lațeniuk trec sub tăcere faptul că în marile orașe din Est, cum ar fi Harkovul, doar 6,9% din populația vede conflictul ca un război intre Ucraina și Rusia în timp ce 38,1% îl văd ca pe o încleștare între SUA și Rusia, blamează ------------■ Revista de istorie militară ■------ Kievul pentru că a „chemat americanii” și în majoritate se pretind neutri.39 In ce o privește, Rusia începe să conteste simbolic spargerea și dispariția URSS, numită de Puțin “cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX” In iulie 2015, procuratura din Rusia a afirmat că a primit o cerere de exami- nare a legalității proclamării independenței statelor baltice. Chiar dacă președintele Puțin s-a dezis de acest gest, totul sugerează că Rusia începe să conteste dispariția URSS și să prese- ze tot mai serios acele foste republici sovietice care manifestă atracție pentru Occident. Concluzii Așadar două mari elemente vor asigura și pe mai departe starea de tensiune extremă din relațiile ruso-ucrainene. în primul rând problemele de identitate națională ale poporu- lui ucrainean și linia de falie identitară dintre Vestul preponderant greco-catolic, naționalist, pro-occidental și Estul rusofon ortodox (Kievul fiind chiar în zona central-nordică, pe fluvial Nipru, cu 80% din populație vorbind cotidian limba rusă dar în majoritate având sentimen- te anti-rusești), dar și atitudinea elitei politice “putiniste” de la Moscova care nu recunoaște de fapt existența națiunii ucrainene, conside- rând-o parte din cea rusă. Rusia pare decisă să ia definitiv teritorii Ucrainei, pedepsind-o pentru dorința elitelor sale actuale de occidentalizare. în consecință, în Ucraina, anti-rusismul capătă aspecte ra- dicale, fiind vorba de o dorință acută de occi- dentalizare, prin aderare la UE și NATO, prin relații speciale cu SUA. Atât Poroșenko cât și lațeniuk călătoresc destul de des in SUA și au stabilit contacte solide atât cu Democrații cât și cu Republicanii. Chiar dacă Poroșenko nu a convins Casa Albă să recunoască Ucraina ca fi- ind "special non-NATO ally”, trimiterea de in- structori militari americani in Galiția și adop- tarea de către comisia de politică externă a Congresului a “Ukraine Freedom Support Act of 2014”40 indică o atenție specială a Americii pentru sprijinirea Ucrainei. Oricum, o Ucraină ciuntită teritorial ar fi una foarte pro-occiden- tală în plan geopolitic, chiar dacă acest lucru nu înseamnă defel că noua Ucraina va adopta realmente pe termen lung marile valori și nor- me occidentale. Nu vor mai fi practic forțe pro- ----■ Revista de istorie militară ■----------- ruse semnificative în viața politică ucraineană, pe termen lung, folosindu-se probabil cenzura și scoaterea în afara legii a forțelor pro-ruse ac- tive și vocale. Pe de altă parte, Rusia lui V. Puțin nu poate renunța brusc la ce a mai rămas din Ucraina, deoarece Kievul e parte din proiectul “lumii ruse” Cneazul Vladimir cel Mare a fost botezat și creștinat in Kiev și de aici s-a răspândit creș- tinisul în Rusia Kieveană de acum mai mult de un mileniu. O cedare masivă din partea Rusiei, recunoașterea dreptului istoric al Ucrainei de a își făuri un destin politic și strategic ca parte a Occidentului ar face ca politicianul sau poli- ticienii ruși care acceptă acest lucru să se com- promită pe plan intern. De aceea, Occidentul și Rusia vor continua să își dispute controlul asupra Ucrainei pentru multă vreme. NOTE 1 https://www.cia.gov/library/publications/the- world-factbook/geos/up.html, accesat pe 7 iulie 2015. 2 David J. Kilcullen, Counterinsurgency, Oxford Univeristy Press, 2010, pp. 1-12. 3 Roger Trinquier, Modern Waifare. A French view cf Counterinsurgency, Praeger Security Inter- national, Westport, Connecticut London, 2006, pp. 45-46 4 Idem, p. 77 5 Kilcullen, op. cit., p. 4. 6 http:/Zwww.globalsecurity.org/military/world/ ukraine/arc.htm, accesat pe 2 iulie 2015. 7 http://www.agerpres.ro/externe/2015/07/01/ gazprom-a-oprit-miercuri-livrarile-de-gaze-catre- ucraina-12-23-45, accesat la 1 iulie 2015. 8 Ucraina a împărțit minoritatea română în două categorii recunoscute oficial: moldovenii și românii, invocând situația similară din Republica Moldova, în fapt este o relicvă a moștenirii politice sovietice. 9 Samuel P. Huntington, „The Clash of Civili- zations” https://www.foreignaffairs.com/articles/ united-states/1993-06-01/clash-civilizations, Sum- mer 1993 Issue, accesat pe 10 iunie 2015. Autorul afirmă că: „The most significant dividing line in Eu- rope, as William Wallace has suggested, may well be the eastern boundary of Western Christianity in the year 1500. This line runs along what are now the boundaries between Finland and Russia and betwe- en the Baltic States and Russia, cuts through Belarus and Ukraine separating the more Catholic western Ukraine from Orthodox eastern Ukraine (subi. ns.), swings westward separating Transylvania from the 1 75 I-------------------------------------- rest of Romania, and then goes through Yugoslavia almost exactly along the line now separating Croația and Slovenia from the rest of Yugoslavia. Ulterior, in volumul Ciocnirea civilizațiilor ți refacerea ordinii mondiale a revenit asupra temei: ‘A civilizational approach, on the other hand, emphasizes the close cultural, personal, and historical links between Rus- sia and Ukraine and the intermingling of Russians and Ukrainians in both countries, and focuses in- stead on the civilizational fault line that divides Ort- hodox eastern Ukraine from Uniate western Ukrai- ne, a central historical fact of long standing which, in keeping with the “realist” concept of States as uni- fied and self-identified entities, Mearsheimer totally ignores. While a statist approach highlights the pos- sibility of a Russian-Ukrainian war, a civilizational approach minimizes that and instead highlights the possibility of Ukraine splitting in half, a separation which cultural factors would lead one to predict mi- ght be more violent than that of Czechoslovakia but far less bloody than that of Yugoslavia." 10 Armând Goșu, „Ucraina: trecut tulbure, viitor incert” revista 22, http://www.revista22.ro/ucraina- trecut-tulbure-viitor-incert-38453.html, accesat pe 25.02.2015. 11 Răzvan Theodorescu, ‘Anticamera Ucraina", in Picătura de istorie, Editura Fundației Culturale Române, București, 2002, pp. 244-246. 12 Serban F. Cioculescu, Viitorul nu ia prizonieri, Ed. Rao, București, 2013. 13 Orest SUBTELNY, Ukraine: A History, Uni- versity of Toronto, Toronto, Buffalo, London, 2009 14 https://www.cia.gov/library/publicationsthe- world-factbook/geos/up.html, accesat pe 22 mai 2015. 15 Holodomor, http://www.holodomorct.orgm dex.html, accesat pe 9 iulie 2015. 16 „By June, at the height of the famine, people in Ukraine are dying at the rate of 30,000 a day, nearly a third of them are children under 10. Between 1932- 34, approximately 4 million deaths are attributed to starvation within the borders of Soviet Ukraine. This does not include deportations, executions, or deaths from ordinary causes.” Holodomorul a avut loc în 1932-1933 dar între 1928-1930 e posibil să fi murit alți 1,5 milioane de ucraineni ce s-au opus colectivizării- idem. 17 Background of the Poltava Battle, http://wel- come-to-poltava.com.ua/read/background_of_the_ poltavabattle. 18 Battle of Poltava, http://www.twcenter.net/ forums/showthread. php?431526-Battle-of- Poltava, 15 iunie 2015. 19 Yaroslav Hrytsak, „Rethinking Ukraine” in Andrew Wilson (ed), What does Ukraine think, www.ecfr.eu, 15 May 2015, pp. 34-35. -----1 76 |-------------------------------------- 20 Alexander J. Motyl, “Deconstructing Puțin on Ukraine", http://www.worldaffairsjournal.org/blog/ alexander-j-motyl/deconstructing-putin-ukrainem, accesat pe 20 septembrie 2015. Conform lui Mo- tyl, Puțin a declarat: “You know, regardless of what happens and where Ukraine goes, we will still meet sometime and somewhere. Why? Because we are one people.” ....“You know, no matter what happens, and wherever Ukraine goes, anyway we shall meet sometime and somewhere. Why? Because we are one nation." (subl. noastră) Also “Puțin explicitly says “people" (narod), and not “nation” (natsia). As an ex-KGB officer well-schooled in Leninist dialec- tics and Stalinist nationality policy, he knows that the Russian and Ukrainian nations cannot consti- tute a nation. But they might constitute a “people," a lower-level, ethno-cultural agglomeration that doesn’t have all the objective characteristics of a nation as defined by Stalin in 1913. Back in Soviet days, Russians, Ukrainians, and all the other nations were supposed to be “drawing together” to form a “new community of people” - the “Soviet people." Motyl continues by saying: “Since the language and culture of the Soviet people were essentially Russi- an, non-Russian dissident critics of Soviet policy ar- gued, not incorrectly, that the Soviet people was just a smokescreen for a policy practiced by the czars— Russification.” According to political analyst Nicu Popescu (Chaillot Paper no. 132, Sept. 2014), in the Russian language this discussion takes the form of a debate on whether to use ‘v Ukraine’ or ‘na Ukrai- ne’ to mean ‘in Ukraine.' ‘V’ is used when referring to all countries in the world (‘v Germanii’/‘in Ger- many ( for example), whereas ‘na’ is used for regions of countries (‘na Dalmem Vostoke7‘in the Far-EastJ ‘na granitse'/‘in the borderlands” (subl. noastră). 21 Citat de Pavel Felgenhauer, „A Defensive Posture and a Feeliong of Threat Prevail in Both Moscow and Brussels” Eurasia Daily Monitor, voi. 12, issue 199, June 25, 2015. 22 Rus sau Rhos erau etnonimele vikingilor (va- regilor) iar rădăcina cuvântului se găsește în numele actual al Rusiei. Poporul rus are la bază elementul slav dominant numeric, cel viking, mongol precum și alte contribuții de mai mică însemnătate - balti- că, germanică etc. 23 A. Goșu, Ucraina: trecut tulbure, viitor in- cert 24 http://politeia.org.ro/magazin-istoric/remi- niscente-istorice-ucraina-rusia-apropieri-si-despar tiri/24924/ 25 G. Vernadsky, Kievan Russia (2d ed. 1973); J. L. Evans, The Kievan Russian Principality (1981). Vezi și Kievan Rus http://www.infoplease.com/encyclo- pedia/history/kievan-rus.html#ixzz3bFdHBpas. ■ Revista de istorie militară ■------------ 26 Orest Subtelny, Ukraine: A History, University of Toronto, Toronto, Buffalo, London, 2009, p. 64. 27 Eugene Chausovsky, Kiev: a Walk through History, Stratfor, May 2015. 28 Cuvântul Ucraina e atestat in anul 1187, cu ocazia morții prințului Glebovitch, conducătorul din Pereyaslavl - se spune in Codexul Hypathian că a fost plâns de “Ucraina” (o nem ze ukraina mnogo postona). Termenul desemna o graniță fortificată dar oriunde in statul Rus, era substantiv comun. Abia in secolele al-16-lea - al-18-lea, Ucraina a de- venit o regiune geogrcfică bine precizată. 29 1991-1994 - President Leonid M. Kravchuk, http://www.globalsecurity.org/military/world/ ukraine/kravchuk.htm, accesat pe 14 mai 2015. 30 John J. Mearsheimer, “The Case for a Ukrai- nian Nuclear Deterrent” Foreign Affairs, Summer 1993, pp. 50-51. 31 Idem, p. 52 32 Recent Mearsheimer a publicat o serie de ar- ticole in care acuză liderii occidentali că au provo- cat inutil Rusia, extinzând NATO spre Est. “Puțin and his compatriots have been thinking and acting according to realist dictates, whereas their Western counterparts have been adhering to liberal ideas about internațional politics” “The result is that the United States and its allies unknowingly provoked a major crisis over Ukraine.” Vezi J.J. Mearsheimer, “Why the Ukraine Crisis Is the West’s Fault” Sep- tember/ October 2014, https://www.foreignaffairs. com/articles/russia-fsu/2014-08-18/why-ukraine- crisis-west-s-fault. 33 In anul 2005, Gongadze a primit post-mortem titlul de Erou al Ucrainei, decernat de către preșe- dintele luscenco. 34 „NATO welcomes Ukraine’s and Georgia’s Eu- ro-Atlantic aspirations for membership in NATO. We agreed today that these countries will become members of NATO....... MAP is the next step for Ukraine and Georgia on their direct way to mem- bership. Today we make clear that we support these countries’ applications for MAP.” See the Bucharest Summit Declaration, http://www.nato.int/cps/en/ natolive/official_texts_8443.htm, accesat pe 5 iunie 2015. 35 în mod ironic trebuie spus că și lanukovici, în tinerețe, a efectuat detenție pentru furt și violență. 36 Steven Pifer, “Ukraine’s Parliamentary Elec- tion: What Happened? What’s Next?”, http://www. brookings.edu/blogs/up-front/posts/2014/10/27- ukraine-parliamentary-election-pifer, October 26, 2014. 37 CaMo6brrHO-o6mnHHbin crpoii, http://www. kommersant.ru/doc/2759105, accesat pe 2 iulie 2015. 38 Tatiana Zhurzhenko, “Ukraine’s Eastern Bor- derlans: the end of ambiguity" in Andrew Wilson (ed.), op. cit., p. 50. 39 Idem, p. 47. 40 http://www.foreign. senate.gov/imo/media- docZMRW14623.pdf, accesat pe 7 iunie 2015. ■ Revista de istorie militară ■ 77 Tradiții ale armelor SCURT ISTORIC AL ARMEI CĂI FERATE ȘI TRANSPORTURI VALERIU CREȚU * Abstract The paper below presents the main steps towards the development cf the Railway and Military Transport Service, from its inception to present. The first such steps can be traced back to the reign cf Alexandru loan Cuza, who advocated the creation cf the “iron road” as early as 1962. The first railway in Romania was inaugurated on October 31, 1969, a dtfining moment that sped up the creation cf the corresponding military service, which, despite all the tramformations it was subjected to throughout time, still endures today. Keywords: Railway and Military Transportation Service, Romania, Alexandru loan Cuza Pentru a înțelege importanța acestei arme și rolul pe care l-a avut în decursul istoriei militare moderne și contemporane, este bine să cităm câteva dintre documentele vremii și personalitățile care au contribuit la atestarea și afirmarea valorii acesteia. în anul 1859, colonelul Alexandru loan Cuza, ales întâiul domnitor al Principatelor Unite Române, a înființat întâiul batalion de geniu și a pus temelia organizării serviciului de geniu al armatei (propunerea aparținea mi- nistrului Lucrărilor Publice, raportul fusese în- tocmit de către Consiliul de Miniștri, înaintat cu nr. 1902 din 31 mai 1859, iar decizia dom- nitorului - DECRET nr. 100 din 28 septembrie 1859 -stipula: „Dl. Ministru Secretar de Stat la Departamentul Lucrărilor Publice, Panait Donici, este numit șef al întâiului batalion al corpului de geniu, cu rang de căpitan"1. Corpul de geniu, alcătuit din ingineri, con- ductori și lucrători, organizații militare, a fost destinat pentru lucări publice, „lucrări ostă- șești”, de interest național, executate și între- ținute de stat, având dublă subordonare: „dis- ciplina și instrucția militară - sub atârnarea ministerului ostășesc, proiectarea, executarea și întreținerea lucrărilor publice - sub atârn- area Departamentului Lucrărilor Publice" (perioada era stabilită, în baza Convenției, 15 aprilie - 15 octombrie/an). Aceste reglementări au creat premisa apa- riției și dezvoltarea în cadrul armei geniu a unor specialități militare, necesare și utile, de interes militar și național, atât pentru armată, cât și pentru societatea civilă, unele din acestea constituindu-se în timp în propriile lor coman- damente de armă (transmisiuni, construcții și cazarmare, căi ferate și transporturi militare • Fost ofițer de stat-major în Comandamentul Armei, vicepreședinte al ACMCFTp. ■] 78 [■ ■ Revista de istorie militară ■ etc.). Ceea ce este semnificativ, ca semn de sim- patie și prețuire a domnitorului pentru arma geniului, a fost participarea sa la festivitatea decernării Drapelului de luptă al Batalionului de Geniu, declarând pentru istoria Armatei Române, frazele devenite celebre: „Steagul este ROMÂNIA, acest pământ bi- necuvântat al patriei, stropit cu sângele stră- moșilor și îmbelșugat cu sudoarea muncitoru- lui, El este familia, cot pul fiecăruia, casa în care s-au născut părinții și unde se vor naște copiii voștri, Steagul este încă simbolul devotamentului credinței, ordinei și disciplinei ce reprezintă oastea, Steagul este totodată trecutul, prezentul și viitorul țării - întreaga istorie a României. într-un cuvânt, steagul reprezintă toate datoriile și virtuțile noastre, care se cuprind în cele două cuvinte săpate pe vulturii români, ONOARE și PATRIE!" (1 septembrie 1863, comandant al B.Ge. - cpt. G. Slătineanu)2. încă din anul 1862, domnitorul Cuza și pri- mul Parlament al României au luat în discuție chestiunea „drumului de fier", una din proble- mele majore ale căilor noastre de comunicare, printre care „să sprijine dezvoltarea economiei naționale, consolidarea unităților politice ale statului și capacității sale de apărare". După șapte ani de eforturi susținute, la 31 octombrie 1869 a fost inaugurată prima cale ferată din România, București-Filaret-Giurgiu, eveni- ment național al vremii, la festivitatea căruia, Dimitrie Ghica, premierul României, afirma: „Gradul de civilizație a unui popor se măsoa- ră prin numărul kilometrilor căilor sale ferate". Acest moment semnificativ a marcat reperul de bază al constituirii rețelei naționale de căi ferate, „nervul principal al vieții economice, suportul material al legăturilor dintre spatele frontului și front, respectiv asigurarea deplasă- rii unui mare număr de trupe și a unor canti- tăți enorme de materiale - unica posibilitate pentru concentrarea forțelor și mijloacelor, în timp scurt, pe teatrele de acțiuni militare”. Aceste considerații și concluzii rezultate, îndeosebi și ca urmare a bilanțului manevrelor militare efectuate în toamna anului 1872, au impus necesitatea transporturilor militare și a ----■ Revista de istorie militară ■------------ asigurării logistice a comunicațiilor, ceea ce de- termina pe guvernanții și specialiștii români ai timpului să constituie în Armata Română niște formațiuni specializate, de căi ferate și trans- porturi, capabile să aibă un rol determinant, destinație concretă și misiuni precise privind satisfacerea acestor cerințe. Deci, punctul de reper al istoriei armei noastre căi ferate și transporturi militare a fost anul 1873, deoa- rece: a) în structura Batalionului de Geniu își fac apariția formațiunile specializate de lucră- tori drum de fier (secții, de tăria unor plutoane sau detașamente), însemnând de fapt primele subunități de căi ferate și transporturi (înalt decret nr. 3531 din 14 iulie 1873); b) a fost aprobat, pentru prima dată în Armata Română, „Regulamentul asupra transportului materialului și personalului militar pe drumul de fier", însemnând de fapt existența și statornicirea relațiilor deja exis- tente dintre organele de transporturi militare ale Statului Major General al Armatei Române și administrația căilor ferate (înalt Decret nr. 1466 din 21 august 1873). Principalele date memorialistice ale ar- mei căi ferate și transporturi Structurile existente în Armata Română în anul 1873, formațiunile de lucrători drum de fier și transporturi militare au primit botezul specialității și activității lor, în timpul pregăti- rii și desfășurării Războiului de Independență a României (1877-1878). Nu întâmplător, șeful Marelui Cartier Ge- neral român - generalul G. Slătineanu, ordo- nase „mărirea t fectivelor acestor formațiuni și trecerea imediată la executarea misiunilor ce le revin”, privind: • întreținerea tuturor liniilor căilor de pătrundere și de rocadă din zona convergen- tă a fluviului Dunărea, construirea unor ram- pe necesare și sporirea numărului de linii de 1400mm în triaje și stațiile c.f. de frontieră; • însoțirea eșaloanelor de transport al materialului și trupelor rusești, pe itinerariile stabilite prin Convenția fnterguvernamentală; • construirea unor linii noi de căi fera- te de campanie, în raport de manevra trupelor operative, ruse și române3; -------------------------------------1 79 |-- • primirea în exploatare proprie a pri- mului tren de intervenție, folosit atât pentru interesele militare, cât și pentru interesele so- cietății civile. Anul 1880 este un eveniment important, cunoscut ca an cu dublă semnificație istorică: constituirea Direcției Generale a Căilor Ferate din România (CFR) și constituirea primei com- panii de căi ferate din Armata Română, astfel: a) construcția, întreținerea și exploatarea căilor ferate erau preluate efectiv de către sta- tul român (răscumpărarea acestora de la foste- le societăți ale acționarilor străini), sub o ad- ministrație unică - CFR (23 aprilie 1880), act de mare curaj la acea vreme, față de celelalte țări din Europa. De atunci datează cunoscutele inițiale CFR și simbolul acestora - „roata îna- ripată” preluată ca semn distinctiv al armei căi ferate și transporturi militare; b) primul director general al CFR - colo- nelul Ștefan Fălcoianu4 - propune constituirea primei companii de căi ferate din Armata Ro- mână (înalt Decret nr. 2550 din 31 octombrie 1880), cu specialitățile: • exploatare căi ferate (MTV), telecomu- nicații și transporturi (împachetarea materi- alului, încărcarea-descărcarea armanentului și tehnicii de luptă, a materialelor de geniu și subzistențe, a trăsurilor etc.); • construcții, întreținere, reparații căi fera- te, telecomunicații și poduri. în concluzie, ziua de 31 octombrie 1880 a marcat actul de naștere alcăilor ferate și trans- porturilor militare, în baza căruia au fost între- prinse unele măsuri foarte importante în acea vreme, ce s-au menținut timp îndelungat, cu influență până în zilele noastre, astfel: Compania de Căi Ferate își capătă autono- mia proprie de acțiune, având dublă subordo- nare: pe linia pregătirii militare - Inspectora- tul Geniului, pe linia pregătirii de specialitate - Direcției Generale a CFR. Primul ei coman- dant era cpt. loan Culcer (devenit general al Armatei Române), iar primul ei punct de co- mandă și poligon de specialitate c.f. a fost Ca- zarma „Cuza” de la Cotroceni (actualul sediu al Inspectoratului Poliției de Frontieră, dispus în Bulevardul Geniului, sector 6 București). în organica sa, Compania de Căi Ferate, prin subunitățile sale specializate, impuse atât nevoilor CFR, cât și celor de transport ale ar- ----1 80 I------------------------------------- matei, a determinat pe guvernanții timpului ca să sporească numărul acestora și dotarea fie- căreia cu propriul lor tren de intervenție (tren de lucru, locomotivă și vagoane), cu toate fa- cilitățile necesare (birouri, cazare, preparatul și servitul hranei, infimerie, baie, magazii de armament, echipament, materiale și tehnică de luptă, ateliere etc.). Astfel, la sfârșitul anului 1880, regăsim două companii de căi ferate, co- mandate de către cpt. Vasile Munteanu și cpt. Andrei Popovici, care au executat misiuni im- portante la timpul lor și ale căror lucrări dăi- nuie până în zilele noastre: construirea liniilor c.f. Câmpina-Doftana și Buda-Slănic; reparația liniilor Barboși-Hanul Conachi (aici are loc experimentarea traverselor metalice după me- toda engleză), Comarnic-Sinaia (distrusă de inundațiile râului Prahova). începând cu anul 1882, Guvernul Români- ei condus de Ion Brătianu, în baza convențiilor stabilite între ministrul de război, general Gh. Angelescu, și ministrul lucrărilor publice, ge- neral N. Dabija, au stabilit următoarele: a) odată cu sporirea numărului de companii c.f. (stabilindu-li-se fiecărea responsabilitățile zonale și dotările cu tehnică de specialitate din străinătate, corespunzător specialităților civile din structura CFR, fiind în măsură să preia, în caz de nevoie, exploatarea și întreținerea lini- ilor ferate corespunzătoare unei secții de căi ferate), „fiecare companie c.f. era detașată 6 luni/an pe liniile ferate ale statului, cu rolul de a asigura din timp de pace și garanta la război transporturile și comunicațiile militare"-, b) constituirea propriilor șantiere de execu- ție, în regie proprie, a construcțiilor necesare transporturilor - embrionul de azi al „Societă- ții de Construcții CF SA București și începerea lucrărilor de construcție a liniilor ferate îngus- te și a liniilor ferate normale de garaj pentru nevoile depozitelor armate și poligoanelor sale de specialitate, inclusiv începerea construcției liniei de centură a Capitalei etc."-, c) selecționarea ofițerilor de geniu, con- sacrați lucrărilor de căi ferate și transporturi, prim trimiterea lor în străinătate (Belgia, Fran- ța, Austria, Rusia) pentru desăvârșirea studii- lor de specialitate; d) extinderea preluării de către unii ofițeri de geniu, „cfițeri cu prestanță și cunoștințe temeinice de topografie, matematică, fizică și ■ Revista de istorie militară ■--------- astronomie, capabili să stabilească relațiile de serviciu și reprezentanții CFR”, pentru execu- ția lucrărilor de construcții căi ferate și poduri, în antrepriză proprie sau în calitate de suban- treprenori - lucrări ce au fost recepționate cu calificative superioare, cadrele fiind felicitate de către reprezentanții statului pentru „înal- tă disciplină, organizare, concepții personale și competență prcfesională"', de asemenea, au fost făcute unele avansări excepționale și pro- movări în diverse funcții de răspundere și con- ducere în armata și societatea civilă; e) selecționarea de militari în termen pen- tru școlile (cursurile) de calificare profesională și autorizare, potrivit regulamentelor și in- strucțiunilor CFR (acari, frânări, manevranți, șefi de tren, impiegați de mișcare și telegrafiști, lăcătuși depou și vagoane, montatori poduri și lemnari piloți, fochiști și mecanici de locomo- tive, revizori și meseriași de cale, șefi de echipă „L” etc.), în urma cărora majoritatea absolven- ților, după terminarea stagiului militar, au de- venit angajați permanenți ai Căilor Ferate Ro- mâne. Mobilizați la locul de muncă în caz de război, acești erau legați sufletește de trupele de căi ferate și transporturi militare; f) specialitățile militare de căi ferate și transporturi devin discipline de învățământ, obligatorii în Școala de Ofițeri de Artilerie și Geniu, precum și la promovarea examenelor de grad și pregătire militară superioară a ofi- țerilor de toate armele, începând cu anul 1889, în actuala Academie de înalte Studii Militare București, azi Universitatea Națională de Apă- rare „Carol I”. Preocupări și unele rezultate confirmate în activitatea trupelor de căi ferate și trans- porturi militare a) în anul 1886 a fost constituit primul or- ganism central de specialitate - comisiunea permanentă mixtă de transporturi de pe lân- gă Statul Major General și s-au numit repre- zentanții acestuia la fiecare secție de mișcare CFR (actualmente, regionalele CFR) pentru coordonarea transporturilor militare pe plan central și teritorial (înalt Decret nr. 2170 din 7 iulie 1886); b) în anul 1887 a fost constituit primul ba- talion de căi ferate din Armata Română (înalt --------■ Revista de istorie militară ■--------- Decret nr. 15 din 18 ianuarie 1887), dislocat în garnizoana Focșani, unitate de sine-stătătoare, ale cărui efective erau identice cu ale unui regi- ment de geniu, „având dreptul de a-și recruta tfectivele sale de pe întreg teritoriul țării”, iar soldatul de căi ferate și transporturi era „su- pus unei duble instruiri: luptători de ir,fanterie pentru a se descurca în caz de încercuire ina- mică și specialist CF și transporturi, capabil să-și execute misiunea pe cont propriu”. Primul comandant B.C.F. a fost maiorul loan Culcer. în organica batalionului de căi ferate apare pentru prima dată specialitatea de distrugeri căi ferate, iar la comanda batalionului a fost numit, ulterior, un împătimit al specialității căi ferate și transporturi militare, cunoscutul ofițer al istoricului trupelor de geniu (1902), maior C. Hârjeu5, care a conceput noi atribute ale trupelor de căi ferate și transporturi, regle- mentate prin regulamente și instrucțiuni pro- prii, astfel: • exploatarea rețelei de căi ferate cuprinse între stațiile de îmbinare (tranziții) și stațiile cap de etape ferate (respectiv zona acțiunilor de luptă privind asigurarea transporturilor de aprovizionare, reîmprospătarea efectivelor și a eventualelor evacuări); • construirea căilor ferate de campanie (li- nii normale și linii înguste), rampe de încărca- re-îmbarcare și decărcare-debarcare; • refacerea terasamentelor de cale ferată și a podurilor, apărări de maluri și restabilirea căilor ferate distruse de inamic care trebuie ex- ploatate; • distrugerea căilor ferate pe care armata le părăsește în retragere; • exploatarea și întreținerea liniilor fera- te ale cetăților și regiunilor întărite, inclusiv a sectoarelor de cale ferată între două orașe principale. c ) ca urmare a concluziilor rezultate din desfășurarea războaielor balcanice (1912- 1913), se impunea necesitatea transformării Batalionului de Căi Ferate în Regimentul de Căi Ferate (1 aprilie 1915); primul regiment de această specialitate din Armata Română a avut comandant pe colonelul Ion Macri6. Punc- tul de comandă a R.CF a fost stabilit în fortul Domnești, având partea sedentară: instruire, pregătire gradați și specialiști, iar la partea activă: șase companii și șapte echipe (plutoa- ne independente) repartizate la instrucția de specialitate în zonele lor de responsabilitate (șantiere de construcții CF, districte de în- trețineri CF, depouri, stații CF, ateliere etc.). La decretarea mobilizării (Decret Regal nr. 2782/14.08.1916), datorită avansării la gradul de general a comandantului R.CF, la comanda regimentului a fost numit colonelul Ion Teo- dorescu, iar efectivele constrituite mobilizate s-au dublat, ajungând la aproximativ 2000 de militari. Acestea s-au deplasat pe subunități cu trenurile de lucru din dotare la executarea misiunilor stabilite prin ordinul Statului Ma- jor General. Inițial, au fost afectate corpurile de armată independente, iar Compania de Căi Ferate înguste, echipele de linii, poduri și tu- nele au fost puse la dispoziția marelui Cartier General al Armatei Române. Ulterior, R.CF i s-au stabilit șase direcții de acțiune: Predeal, Bumbești, Olt-Câineni, Ghimeș-Palanca, Ba- cău și Piatra-Neamț, privind executarea unor construcții noi și rampe, întrețineri, restabiliri, evacuări, distrugerei și exploatarea împreună cu personalul CFR a unor sectoare CF în zona acțiunilor de luptă pentru satisfacerea nevoilor de transport ale frontului, misiuni executate în condiții foarte grele, sub focul și tirul artileri- ei inamice, cadrele și militarii din subordinea acestora dovedin fapte de eroism. Monumen- tul CFR-iștilor eroi din Primul Război Mondial, dispus în fața clădirii Gării de Nord București, și Monumentul „Leul” amintesc eroismul tru- pelor de căi ferate și transporturi militare din Armata Română. Exemplele sunt edificatoare: peste 900m refaceri poduri CF; peste 400km restabiliri CF; peste 800km linii distruse, inclu- siv a lucrărilor de artă; peste 300km construcții linii noi, exploatarea comună a tuturor sectoa- relor CF, acțiunile de intervenție rapidă și de protecție a trenului blindat, inclusiv acțiunile de luptă concretă, atât pe teritoriul național, cât și peste granița României; a) crearea Brigăzii de Căi Ferate, prima mare unitate specializată de căi ferate și trans- porturi militare din Armata Română. După terminarea ostilităților Primului Război Mondial, s-a impus cu stringență resta- bilirea căilor ferate distruse, formarea și dez- voltarea noii rețele CFR a României întregite. La propunerea ministrului lucrărilor publice ----1 82 I--------------------------------------- - Anghel Saligni, ia ființă pe plan central, Co- mandamentul Trupelor de Comunicații (De- cret-Lege nr. 1352 din 16 oct. 1919), la condu- cerea căruia este numit generalul Ion Macri, ce îndeplinea concomitent funcția de director general al Căilor Ferate Române. în compunerea noului comandament creat apar mari unități specializate atât pentru ne- voile armatei, cât și pentru nevoile reparației și dezvoltării căilor de comunicație naționale. Pentru nevoile CFR s-a propus crearea a două brigăzi căi ferate la Cluj și București, dar din lipsă de finanțe ia ființă Brigada de Căi Ferate și Pontonieri, care începând cu anul 1920 rămâ- ne singura mare unitate de căi ferate și trans- porturi din Armata Română, cu cele trei R.CF, a căror istorie și activități vă sunt cunoscute (acestea, printre altele, au avut sarcina pregăti- rii personalului de transporturi militare, cu ex- cepția repartiției cadrelor, atribute ale Statului Major General). Primul comandant al Brigăzii de Căi Ferate a fost generalul Gheorghe Negoiescu, ce cumu- la și funcțiile de președinte al Comisiunii de supraveghere a minelor din Transilvania și de președinte al Comisiei de admitere în învăță- mântul militar. „După primul război mondial, la calea fe- rată, mai mult poate decât alt sector economic, anii ce au urmat au însemnat o perioadă de muncă încordatăpe două fronturi paralele: al reconstrucției și al reunfcării administrative. Alături de constructorii civili ai Direcției Lu- crări Speciale, militarii Brigăzii de Căi Ferate au contribuit la refacerea liniilor și podurilor de cale ferată, iar când s-a putut afirma că această acțiune era aproape încheiată, un al doilea război mondial - mai devastator decât primul - avea să facă noi ravagii...”'7. Subunitățile de căi ferate, în raport cu spe- cializarea lor, au fost împuternicite, prin or- dinele comandanților de regiment sau ale co- mandantului Brigăzii Căi Ferate, pentru con- tinuarea îndeplinirii unor misiuni, în condiții de pace, în baza protocoalelor încheiate cu șe- fii formațiunilor specializate ale Căilor Ferate Române, pentru preluarea unor lucrări în an- trepriză, sub-antrepriză și prestări servicii de specialitate (MTV, tic. etc.). -----------■ Revista de istorie militară ■--- Formațiunile de transporturi militare s-au reorganizat în raport cu cerințele CFR și ale noilor structuri operative ale armatei, redistri- buindu-li-se noi zone teritoriale de responsa- bilitate (birouri regionale, comenduiri de stații etc.), precum și personal de specialitate sau de însoțire a trenurilor cu indicativ militar. Ca urmare a tratatelor odioase, Pactului Ribbentrop-Molotov și a Dictatului de la Vie- na, pe timpul pregătirii războiului, Brigăzii de Căi Ferate și organului central de transporturi militare din MSM le-au revenit sarcini deose- bite și specifice de la o etapă la alta. Pe timpul desfășurării celui de-al Doilea Război Mondial, atât în operația de est, cât și în cea din vest, Brigada de Căi Ferate cu cele 3 Regimente CF organice, Grupul Detașa- mentelor de Lucru și Grupul Detașamentelor de Pază, toate cu efective ce au însumat peste 80 000 de oameni, împreună cu organele de transporturi militare repartizate teritorial, co- respunzător cerințelor frontului, au îndeplinit misiuni deosebite și de mare răspundere pri- vind asigurarea logistică a comunicațiilor și menținerii continuității transporturilor, atât pentru nevoile de război, cât și pentru cele economice și ale populației, fapte apreciate și elogiate la timpul lor de către conducerea sta- tului român, de marii comandanți autohtoni și străini. Cunoaștem, de asemenea, contribuția esențială a Brigăzii de Căi Ferate pe teritoriile Ungariei, Slovaciei, Cehiei și Austriei, pentru efortul de război și victoria finală de la 9 mai 1945, precum și contribuțiile deosebite ale ce- lor doi oameni de seamă ai trupelor de căi fera- te și transporturi militare - Traian Panaitescu, comandant al Grupului Operativ al Bg. CF, și Petruc Adrian, reprezentanul MSM român în Statul Major al Frontului 2 Ucrainean. Constituirea comandamentului unic al armei căi ferate și transporturi militare Comanda Brigăzii de Căi Ferate, în anul 1946 îi este încredințată cunoscutului coman- dant și specialist militar, avansat general, Adri- an Petruc8, care săvârșește cele mai importante acte din istoria trupelor de căi ferate și trans- porturi militare: a) deființarea Regimentelor de Căi Ferate și Pază și constiturea unor unități suple de căi ------■ Revista de istorie militară ■------ ferate, specializate - batalioane de exploatare căi ferate (două), batalioane de construcție căi ferate (două), batalioane de poduri căi fera- te (două), fiecare repartizate teritorial pe noi zone de responsabilitate, corespunzător cerin- țelor regiunilor militare și regionalelor CFR, însă cu asigurare centralizată de tehnică și ma- teriale CF (din depozitul de tehnică și mate- riale CF Chitila), pregătirea gradaților (școala Regimentală Aiud) și specialiștilor căi ferate (Chitila, Aiud, Focșani); b) atragerea în subordine a tuturor orga- nelor și formațiunilor de transporturi militare prin crearea comandamentului unic al armei căi ferate și transporturi militare, în subordi- nea Statului Major General (arme de sine-stă- tătoare, asemănător Comandamentului Trans- misiunilor, cu semnul ei, tradițional, distinctiv: Roata înaripată)-, c) constiturea pentru dată în istoria armei, a învățământului militar propriu - școlile de ofițeri activi și de rezervă căi ferate, atțt pentru nevoile trupelor de căi ferate, cât și pentru cele ale organelor militare de transporturi. Pregă- tirea generală de specialitate a formării noilor cadre a beneficiat de aportul celor mai valoa- roase cadre didactice ale facultăților de profil din municipul București, iar primele promoții de ofițeri (1950, 1951, 1952, 1953, 1955, 1956, 1957 și 1958) au justificat competența lor pro- fesională, indiferent unde au fost încadrați. Trecerea ulterioară a învățământului militar de căi ferate sub coordonarea altor comanda- mente și dilocarea pregătirii trupelor CF în te- ritoriu au diminuat valoarea formării ofițerilor armei căi ferate și transporturi militare; d) conducerii comandamentului Brigăzii CF și comandamentelor batalioanelor CF sub- ordonate, precum și organelor de transport militare centrale și teritoriale li s-au precizat specialitățile militare, la pace și război, precum și sarcinile de mobilizare pentru constituirea (Anexa D) de noi unități și organe de transpor- turi pe timp de război; e) toate cadrele militare de geniu care la ora creării Comandamentului de Căi Ferate și Transporturi Militare erau încadrate pe func- țiile consacrate acestor specialități au trecut în evidența noii arme, impunându-se perfecțio- narea pregătirii profesionale a tuturor cadrelor militare, prin organizarea unor convocări de 1 83 I----------------------------- pregătire inginerească și de stat-major, inclu- siv pregătirea, organizarea și desfășurarea in- strucției tactice de specialitate cu trupe la nivel teritorial și național etc. Ca urmare a politizării armatei și a unor „răutăți”, după câțiva ani de comadament unic de căi ferate și transporturi militare, acesta se subdivide, odată cu crearea Direcției Trans- porturi și Comunicații Militare, al cărei șef a fost numit It.col. Ion Toader, provenit din viața civilă din cadrul personalului Regionalei CFR Timișoara. Direcția nou creată își preia pre- rogativul de comandament de armă și inițial își trece în subordonarea sa comandamentul Brigăzii de Căi Ferate, unitățile sale subordo- nate, școlile militare de pregătire a cadrelor active și de rezervă și depozitul central de materiale și tehnică pentru căi ferate. Ulteri- or, atât comandamentul Brigăzii de Căi ferate, cu batalioanele sale componente, precum și învățământul militar de căi ferate trec în sub- ordinea altor comandamente de armă (Co- mandamentul Serviciilor Forțelor Armate și, ulterior, Comandamentul Trupelor de Geniu). Comandantului Brigăzii de Căi Ferate, deși nu era afectat moral, devenind colaborator și cercetător al unor instituții și reviste de spe- cialitate din țară și străinătate, cu o agendă de lucru foarte încărcată, i s-a impus trecerea sa în rezervă, fără motive întemeiate, numindu- se în locul acestuia locotenent-colonelul Vasila Râncă, provenit din viața civilă, din rândurile personalului Regionalei CFR București. Perfecționarea pregătirii de specialitate a trupelor de căi ferate în cadrul șantierelor naționale și regionale pentru dezvoltarea și modernizarea rețelei de căi ferate La inițiativa comadantului Brigăzii de Căi Ferate - general de trupe tehnice CF, Adrian Petruc, și ca urmare a nevoii dezvoltării și mo- dernizării Căilor Ferate Române, s-a impus ne- cesitatea aprobării de către conducerea guver- nului a detașării Comandamentului Brigăzii de Căi Ferate și a batalionelor sale componente în cadrul structurii organice a Ministerului Transporturilor și Telecomunicațiilor, respec- tiv a Regionalelor CFR și fostelor centrale de construcții CF (director general loan Lup, ac- tualmente Societatea de Construcții „CCCF” ----1 84 |----------------------------------- SA București, președinte ing. Nicoale Con- stantinescu). Sediul Comandamentului Brigă- zii CF a fost mutat în Palatul Administrativ CF (funcția cdt.Bg.CF fiind echivalentă a celei de director general din minister, potrivit cerințe- lor HCM nr. 344/1956). Subunitățile de căi ferate, îndeosebi cele de profil - construcții căi ferate și poduri căi ferate -, au început campania unui program de mare efort - sporirea efectivelor (ajungând la peste 40 000 de oameni) și dispunerea acestora în ta- berele militare, amenajate în raport de cerințe- le beneficiarilor, de regulă în diverse locuri izo- late, concomitent cu instruirea acestora pentru menținerea nivelului de pregătire militară și a sarcinilor de mobilizare în caz de război (Ane- xa nr. 2 - Crearea de noi indicative). Comandanții de subunități, primind ofițeri subordonați proveniți din alte arme, au fost nevoiți să pună accent pe pregătirea gradaților, organizarea minuțioasă a zilelor de program de instrucție, executarea ședințelor de tragere, de aruncare a grenadelor de război și de confec- ționare și aprindere a încărcăturii de exploziv, menținerea antrenamentelor în propriile lor poligoane amenajate, organizarea de concur- suri cu premiere, executarea unor exerciții de alarmare finalizate - de regulă - cu executarea unor ședințe tactice de specialitate, aplicație de comandament pe hartă sau mari aplicații cu trupe, în scopul menținerii ritmului de lucrări pe timp de campanie, corespunzător misiuni- lor ce le reveneau în caz de război. Toate lucrările aveau termen de execuție, impunându-se măsuri speciale pentru depă- șirea zilnică a normei de producție, în condi- țiile regimului prelungit de lucru, al calității lucrărilor și respectării normelor de tehnică a securității muncii, bucurându-se de asigura- rea, prin contract, a cazării și hrănirii trupelor, precum și de repartiția unor locuințe pentru cadre, acordarea unor prime de producții și permise de călătorie pe calea ferată. Totuși, răspunderea unui tânăr ofițer de căi ferate era mare, încredințându-i-se conducerea unor efective de sute de militari, uneori dispuși în mai multe locuri de muncă, iar tânărul co- mandant de companie de la Hunedoara, deta- șat pentru nevoile Combinatului Siderurgic, avea în subordine peste 1 000 de militari (unii dintre aceștia fiind autorizați, executau pe cont propriu atribuțiile profesionale de IDM, meca- nici de locomotivă etc.). ----------■ Revista de istorie militară ■-- în situațiile nou create, ofițerii comandanți de subunități, obligați cu menținerea ordinii și dispciplinei militare, cu asistența permanentă a execuției lucrărilor, la distanțe mari față de garnizoana de reședință și de dispunerea de domiciliu a familiei, s-au descalificat în marea lor majoritate, pierzându-și responsabilitatea conducerii tehnice și a execuției efective a lu- crărilor de specialitate. De asemenea, în această perioadă (1956- 1990), detașarea a avut și unele repercusiuni negative privind dotarea și înzestrarea cu teh- nică de specialitate, ce constituia o problemă „facultativă”, deși se vărsau la bugetul statului sume imense, rezultate din realizările batali- oanelor CF - unități economico-financiare cu gestiune proprie, pierzându-se astfel propria lor dotare, moștenită de la înaintașii Cavale- rilor Roții înaripate, iar comandantul de com- panie nu mai avea drepturile de șef de șanti- er, antreprenor al execuției lucrărilor pe cont propriu. Ca factori pozitivi au fost crearea în cadrul AISM a specialității căi ferate și transporturi militare, iar în cadrul CTG se menținea învă- țământul militar de specialitate pentru ofițeri, maiștri militari și subofițeri, care asigura per- fecționarea periodică a acestora. După Revoluția din Decembrie 1989, deși Brigada de Căi Ferate cu batalioanele sale sub- ordonate au revenit la M.Ap.N. (Brigada prin reorganizare primind denumirea de Brigada de Căi Ferate și Drumuri „Anghel Saligni”, ca urmare a restructurării profunde a structurilor M.Ap.N.), în final au dispărut DTPCM, Bg.CF și batalioanele sale subordonate, rămânând din fostul Comandament de Căi Ferate și Trans- porturi Miliare doar niște formațiuni repre- zentative și cu responsabilități limitate. Bibliografie selectivă: 1. Arhiva M.Ap.N.-M.St.M. dosare 129- 130, 627, 457/107, 672/52, 1732/2, 679/1, 674/52, 224/7, F. 1202. 2. Registrele istorice ale Brigăzii de Căi Fe- rate și ale unităților subordonate (regimente, batalioane) și ale Școlii de Ofițeri Căi Ferate, Buletinul CFR nr. 1/1919. ---■ Revista de istorie militară ■-------- 3. General C.N. Hârjeu, Istoria Armei Ge- niului (constituirea primelor subunități de căi ferate și transporturi militare, Decret nr. 3531 din 14 iulie 1883 și Decret nr. 1466 din 21 au- gust 1883). 4. Colonel Gh. Romanescu, Armata Româ- nă în Războiul de Independență, Editura Mili- tară, București, 1919. 5. Colonel Valeriu Crețu, Istoricul trupe- lor de căi ferate, Editura Militară, București (1979), material folosit pentru monografia apărută la Editura Tehnică în 2 volume „100 de ani construcții de căi ferate pentru transpor- turi” (1982). 6. Col. (r.) Valeriu Crețu, 80 de ani de la cre- area marii unități de Căi Ferate din Trupele de Uscat ale Armatei Române, publicație „Tri- buna Construcțiilor” din 3 dec. 1999, nr. 48. Articolul cuprinde: 1) Apariția și dezvoltarea trupelor de căi ferate și transporturi; 2) Con- stituirea Comandamentului Armei Căi Ferate și Transporturi Militare; 3) detașarea Brigăzii de Căi Ferate la Ministerul Transporturilor (H.C.M. nr. 344/1956). Observație: în anul 1992, din inițiativa unor ofițeri în rezervă și veterani de război, se constitu- ie juridic Asociația Cadrelor Militare de Căi Ferate și Transporturi, al cărei statut a fost completat prin Hotărârea nr. 345/P.J./2002 a judecătoriei sector 1, municipiul București (A.C.M.C.ETp.). Subofițerii, maiștrii militari, ofițerii și gene- ralii în activitate, în rezervă, în retragere sau veterani de război au ales primul consiliu di- rector - potrivit ordonanței guvernamentale și actelor normative în vigoare, iar la 31 mai 2003 a fost publicată lucarea „Cavalerii Roții înaripate”. Insigna Asociației - Moștenirea înaintași- lor, Căi Ferate și Transporturi Militare (format 3,5/2) constă în scutul mijlociu al fostei steme a României Mari (însă fără coroana regală); așezat pe fond alb o acvilă (vultur) - simbolul onoarei și patriei, cu ciocul și ghearele roșii, sprijinindu-se pe sistemul de comunicare și di- rijare ordonată a mijloacelor de transport, iar ------------------------------------1 85 |-- în cioc o cruce de aur - simbolul spiritual al credinței creștine a poporului român și arma- tei sale. Pe pieptul acvilei este redat fidel și în mod tradițional simbolul armei căi ferate și trans- porturi militare - pod susținut pe doi suporți intermediari și capete (refacerea podurilor CF distruse la război prin construirea paleelor și culeelor), dispus pe un fond albastru și roata înaripată dispusă pe un fond roșu. Dedesubtul acestui scut, pe o panglică albă desfășurată în semicerc, ne-am permis să în- scriem cu litere majuscule - ASOCIAȚIA CADRELOR MILITARE DE CĂI FERATE ȘI TRANSPORTURI. Sediul A.C.M.C.F.Tp. se află în municipiul București, sector 1, str. Grigore Cobălcescu, nr. 28, sc. A, parter, camera 1. Filialele asociației: București, Iași, Cluj, Timișoara, Aiud, Focșani, Rm. Vâlcea, Galați, Constanța, Brașov și Craiova. Activitățile asociației se vor desfășura la se- diu, la Cercul Militar Național, la Muzeul Mili- tar Național, la Regionala CFR București sau la una dintre unitățile și formațiunile militare de căi ferate și transporturi (cu aprobarea coman- danților sau șefilor acestora). NOTE 1 Panait Donici - fostul Ministru al Lucrărilor Publice și Comandant al primului B.Ge. din Arma- ta Română, născut pe plaiuri moldovene și școlit în străinătate, diplomat, inginer de drumuri, poduri și căi ferate. După câțiva ani de activitate militară, a solicitat trecerea sa în rezervă, devenind anticarlist. în semn de prețuire și omagiu, ofițerii de geniu i-au ridicat statuia-bust ce se regăsește în sectorul 6 Bu- curești, Bd. luliu Maniu, în fața Facultății de Elec- trotehnică a Universității Politehnice București. 2 G. Slătineanu - om de o mare inteligență și capacitate organizatorică, devenind general, șef al Statului Major General al Armatei Române. 3 Ducele Nicolae, viitorul țar, a felicitat personal trupele de geniu pentru ingenioasele lor lucrări. 4 General Ștefan Fălcoianu - devine șef al Sta- tului Major General, profesor universitar și primul ofițer român membru al Academiei Române. 5 General C.N. Hârjeu, istoricul armei geniu, de- vine profesor universitar, diplomat, ministrul apără- rii și membru al Academiei Române. 6 General Ion Macri - devine comandant de di- vizie în Primul Război Mondial, iar după terminarea acestuia, director general al Căilor Ferate Române. 7 Ing. C. Constantinescu - director general al Societății de Construcții C.C.F. S.A. București, co- laborator al Brigăzii de Căi Ferate. 8 General Adrian Petruc, fiul patriotului bucovi- nean din Comitetul Național pentru revenirea la pa- tria-mamă. Școlit în cadrul fostului Imperiu Habs- burgic, primit în Armata Română, devenit locț.teh. al Bg.CF, participant pe front (operația est - cdt. Dtș.CF cu peste 40 000 de militari, felicitat de orga- nele CFR și de șeful statului român, iar în operația vest, reprezentantul Armatei Române în Statul Ma- jor al Frontului 2 Ucrainean). Este creatorul armei și învățământului militar Căi Ferate și Transporturi Militare. j 86 |------------------------------------------------■ Revista de istorie militară ■ Viata științifica DIN ACTIVITATEA ȘTIINȚIFICĂ A INSTITUTULUI PENTRU STUDII POLITICE DE APĂRARE ȘI ISTORIE MILITARĂ Conferința anuală a Grupului de Lucru privind Studierea Conflictelor (CSWG) cu tema: „The Warrior’s Ethos, the National Psy- che and Soldiery”Atena, 27-30 aprilie 2015 în perioada 27-30 aprilie a.c., la Atena, au avut loc lucrările Conferinței anuale a Gru- pului de Lucru pentru Studierea Conflictelor (CSWG), din cadrul Consorțiului PfP al Aca- demiilor de Apărare și Institutelor pentru Stu- dii de Securitate. Aceasta a fost cea de-a 15 re- uniune anuală a Grupului de Lucru. Conferința s-a desfășurat sub patronajul Ministerului elen al Apărării. Evenimentul a fost organizat de Directoratul de Istorie Mili- tară din cadrul Statului Major General al Ar- matei Elene în cooperare cu Muzeul de Istorie Militară din Viena, Austria. La reuniune au participat reprezentanți din 17 state: Austria, Bulgaria, Cehia, Danemar- ca, Franța, Germania, Grecia, Italia, Japonia, Olanda, România, Serbia, Slovacia, Slovenia, Suedia, Statele Unite și Ungaria. Componența multinațională a forumului a permis o aborda- re multilaterală a tematicii și evenimentelor și a facilitat un schimb deosebit de util de idei și opinii relativ la impactul psihicului național și etosului militar care, de-a lungul istoriei, a de- ----■ Revista de istorie militară ■---------- finit tipologia acțională a statelor în domeniul securității și apărării. La ceremonia de deschidere a lucrărilor conferinței au rostit alocuțiuni vice-ministrul elen al apărării, Kostas Isichos, șeful Directo- ratului de Istorie Militară, generalul de brigadă Nikolaos Delatolas, generalul-maior Alkivia- dis Stefanis, comandant al înaltului Coman- dament al Batalionului 95 al Gărzii Naționale, prof. Evanthis Hatzivassiliou, de la Universita- tea Națională din Atena, și directorul Muzeului de Istorie Militară din Viena, Col. Dr. Chistian Ortner. Vice-ministrul elen al apărării a sub- liniat, în mesajul său, faptul că, la momentul actual, țara sa se află în centrul unui triunghi al instabilității creat de criza din Ucraina, cri- za libiană și Statul Islamic, iar în acest context, este foarte important ca Grecia să rămână un stat stabil și sigur, capabil să contribuie, alături de aliații săi, la procesul de menținere și conso- lidare a securității regionale și internaționale. în cadrul conferinței au fost prezentate 23 de comunicări științifice. Lucrările susținute au abordat o serie de subiecte și tematici de interes care au vizat explorarea și descifrarea resorturilor psihice și emoționale care definesc trăsăturile de caracter și tipologia comporta- mentală a popoarelor în momente de mari tul- burări și încercări strategice și militare. De ase- -----------------------------------------1 87 |--- Parfncrsliip for Pooco Consortium of Dutanso Academiei and Security Studios Insfituics 'Strengf^eomg Democrocies Fnraug/i K’nowledge' 15th Annual Conference Conflict Studies Working Group 4 15th Annual Conference Conflict Studies Working Group Athens, 27'30 April 2015 War Museum HEU.CNK ARM» GENERAL STAFF ARMY HISTORY DIRECTORATE CSWG AUSTRIAN MILITARY MUSEUM mm hgm rt menea, s-au făcut referiri la felul în care esta- blishment-ul politic utilizează istoria militară pentru a justifica acțiuni, pentru a promova vi- ziuni și pentru a crea o anumită stare de spirit, în interiorul societății, folosind, în acest sens, instrumente precum propaganda și manipula- rea. Vorbitorii au efectuat incursiuni în istoria statelor lor pentru a evidenția evenimentele ce au dus la formarea etosului și a psihicului militar național, care a fundamentat, în timp, modelarea unei culturi strategice specifice și, implicit, a unui anumit tipar de comportament pe scena internațională. S-a mai abordat și te- matica genezei miturilor naționale, s-a discutat despre eroi și trădători, influența regimurilor de ocupație asupra culturii militare a fostelor națiuni ocupate și interpretarea istoriei în pro- cesul de instruire și educație militară. Au fost relevate, cu prioritate aspecte ale culturii militare în diferite state, rolul pe care îl are cultura, tradițiille, religia și ideologia unui stat în formarea etosului militar, precum și impactul unor evenimente importante asupra psihicului național și militar. în acest sens s-a evidențiat comunicarea unuia dintre reprezen- tanți Poloniei, Col. Prof. Dariusz Kozerawski, comandant-rector al Universității Naționale de Apărare din Polonia, potrivit căruia, batălia de la Wizna, din septembrie 1939, reprezintă, în mentalul colectiv, un echivalent al luptei de la Termopile - apărătorii polonezi sunt compa- rați cu cei 300 de spartani care s-au sacrificat pentru apărarea patriei. Acest eveniment este și subiectul mai multor manifestări ale culturii populare, destinate în special generației tinere, ----------■ Revista de istorie militară ■- CSWG Atena 1 CSWG Atena ■ Revista de istorie militară ■ rință au subliniat importața istoriei militare pentru educația civică și pentru educarea și formarea personalului militar, subliniind că istoria militară modelează mentalitatea unei națiuni, menține și consolidează identitatea națională. Toate comunicările s-au bucurat de o deosebită atenție, dovadă fiind dezbate- rile care au avut loc atât în cadrul organizat, cât și în afara acestuia. Comunicările pre- zentate în cadrul conferinței vor fi publicate sub egida Consorțiului PfP în perioada ur- mătoare. Reuniunea anuală a CSWG de la Atena a reprezentat un important cadru de discuții privind problematica culturii militare și a rela- țiilor dintre mediul militar și cel civil. S-a sub- liniat relevanța experiențelor istorice și a lecți- ilor învățate, și impactul lor asupra conduitei militare și a politicii de apărare. Partciparea la această conferință a contribuit la sporirea vizibilității activităților cercetătorilor români, precum și la dezvoltarea colaborării dintre Institutul pentru Studii Politice de Apărare și Istorie Militară și instituțiile de cercetare re- DANIELA ȘIȘCANU * Cercetător științific, Institutul pentru Studii Politice de Apărare și Istorie Militară. ] 90 |-------------------------------------------------------------■ Revista de istorie militară ■