REVISTA DE ISTORIE
MILITARĂ
Publicația este editată de
Ministerul Apărării Naționale,
prin Institutul pentru Studii
Politice de Apărare și Istorie
Militară, membru al Consorțiului
Academiilor de Apărare și In-
stitutelor pentru Studii de Se-
curitate din cadrul Partene-
riatului pentru Pace, coordo-
nator național al Proiectului de
Istorie Paralelă: NATO - Tratatul
de la Varșovia
COLEGIUL DE REDACȚIE
♦ General-maior (r) dr. MIHAIL
E. IONESCU, directorul Institu-
tului pentru Studii Politice de
Apărare și Istorie Militară
• Academician DINU C.
GIURESCU, Academia
Română
• Dr. JAN HOFFENAAR,
Președintele Comisiei Olandeze
de Istorie Militară
• Prof. univ. dr. DENNIS
DELETANT, London Univer-
sity
. Colonel (r) dr. PETRE OTU,
directorul științific al Institutului
pentru Studii Politice de Apărare
și Istorie Militară
. Prof. univ. dr. MIHAI
RETEGAN, Universitatea
București
. IULIAN FOTA, consilier
prezidențial
. Dr. SERGIU IOSIPESCU,
cc. șt., Institutul pentru Studii
Politice de Apărare și Istorie
Militară
. Prof. univ. dr. ALESANDRU
DUȚU, Universitatea „Spiru
Haret”
♦ Prof. univ. dr. MARIA
GEORGESCU, Universitatea
Pitești
. Comandor (r) GHEORGHE
VARTIC
SUMAR
•	Dosar 1914-1918. Primul Război Mondial
-	Pnf.univ.dr. PETRE OTU - Comandamentul Armatei Române în perioa-
da neutralității (1914-1916) .............................. 1
-	Dr. EMANUEL C. ANTOCHE și pnf. dr. MATEI CAZACII - Les pays
du Sud-est europeen dans la Grande Guerre (1915). Trois reportages dAlbert
Londres et les memoires de Gheorghe Jurgea-Negrilești .... 10
-	Dr. ANDREIPOGĂC1AȘ - De la Tsingtao la Falklands - Distrugerea
Escadrei Germane a Asiei Orientale........................ 27
• Istorie antică
-	MARIUS-CR1ST1ANSTREINII - Gladiatori și preoți la gurile Dunării.... 33
-	ALEXANDRU MADGEARU - Confruntarea finală dintre Constantin
cel Mare și Licinius, un moment de răscruce în istoria universală. 39
-	ALINA MUȘAT-STRE1NU - Gentes Barbarae la Dunărea de Jos în
Antichitatea târzie. Conflicte și integrare ...................... 46
• Istorie și arheologie medievală
- SABINA STĂN1LĂ - Medieval Moldavian Castles from the First Half
of the Fourteenth Century to the Second Half of the Sixteenth Century:
Functions, Images, Perceptions.................................... 55
•	Istorie modernă
-GEORGE TEODORESCU - România de lângă noi. Mărturii românești
în Liov........................................................... 69
♦ Al Doilea Război Mondial
- YOSEF GOVR1N - Romania’s Raoul Wallenberg: The Untold Story
of Constantin Karadja ........................................... 75
•	Istorie recentă
- I0ANDRAGOȘ MATEESCU - O istorie zbuciumată: Georgia
după sfârșitul Războiului Rece ................................
♦ Revista este inclusă în baza de date a Consiliului Național al Cercetării Științifice
in învățământul Superior, fiind evaluată la categoria „C”
• Poziția revistei in lista-catalog a publicațiilor este la numărul 5017
ISSN 1220-5710
CONTENTS
♦	Dossier 1914-1918. World War 1
-	PETRE OTU - Romania’s Army Headquarters during the Period of Neutrality (1914-1916). 1
-	EMANUEL C. ANTOCHE and MAPEI CAZACU - The Countries of Southeast Europe during the
Great War (1915). Three Reportages by Albert Londres and the Memoirs of Gheorghe Jurgea-Negrilești....	10
-	ANDREI POGĂC1AȘ - From Tsingtao to the Falklands - The Destruction of the German East Asia
Squadron.................................................................................. 27
♦	Ancient History
-	MARIUS-CRIST1ANSIRE1NU - Gladiators and Priests at the Mouths of the Danube ....... 33
-	ALEXANDRUMADGEARU- Constantine the Great and Licinius on the Cusp of Changing
the Course of History..................................................................... 39
-	ALINA MUȘAT-ST RE1NU - Gentes Barbarae at the Lower Danube during Late Antiquity.
Conflicts and Integration................................................................. 46
♦	Medieval History and Archaeology
-SABINA SIĂN1LĂ - Medieval Moldavian Castles from the First Half of the Fourteenth Century
to the Second Half of the Sixteenth Century: Functions, Images, Perceptions............... 55
•	Modern History
- GEORGE PEODORESCU - Romania Next Door. Romanian Testimonies in Lviv .................. 69
• World War 2
-	YOSEF GOVR1N - Romania’s Raoul Wallenberg: The Untold Story of Constantin Karadja . 75
• Recent History
-	IOANDRAGOȘ MAPEESCU - A Troubled History: Georgia after the Cold War .............. 79
. Responsabili de număr: SERGIU IOSIPESCU, DR. EMANUEL CONSTANTIN ANTOCHE
♦ Alexandru Voicu - redactor
♦	ADRIAN PANDEA - coperta
♦	ELENA LEMNARU - tehnoredactare computerizată
Adresa redacției: strada Constantin Miile nr. 6, cod 010142, București, sector 1,
telefon: 0213157827, telefax: 004021-3137955www.mapn.ro/diepa/ispaim
B 00136/28.10.2015
Dosar 1914-1918. Primul Război Mondial
COMANDAMENTUL ARMATEI ROMÂNE
ÎN PERIOADA NEUTRALITĂȚII (1914-1916)
PETRE OTU *
Abstract
The study analyzes the organization andfunctioning cf the Army Headquarters during the
period 1914-1916, when the Romanian state stayed outcfthe cor,flict. Itpresents the structures
cf the central military administration (the Ministry cfWar, the General Secretariat) together
with those cf strategic and operațional command (the General Stoff, the army commands -
which were to be established during mobilization) and those cf the army coips.
With regard to the relevant department, thefunction was exerted by Ion I.C. Brătianu, who
also was the head cf the government. A greater role was assigned to the General Secretariat, led
by General Dumitru lliescu, a friend cf the prime minister. During the entire period cf neutra-
lity, the Chitf cf the General Stcffwas General Vasile Zottu. The most important role was given
to the General Secretariat cf the Ministry cf War.
Keywords: Ministry cfWar, General Secretariat, General Stc,ff, Ion I.C. Brătianu, Alexandru
Marghiloman, Dumitru lliescu, Vasile Zottu, Alexandru Averescu, Constantin Cristescu
„M.V. va face războiul cu generalii cei ti-
neri”. Așa i-a declarat regelui Ferdinand, la 26
noiembrie/9 decembrie 1915, într-o audiență,
liderul conservator Alexandru Marghiloman1.
Cei doi discutau, între altele, și problema gene-
ralilor și ofițerilor care urmau să încadreze, în
caz de război, marile comandamente.
De la urcarea sa pe tron, regele Ferdinand
a fost preocupat de starea armatei și de atmo-
sfera existentă în rândul trupei și mai ales în
interiorul corpului de generali și ofițeri. Aten-
ția acordată de monarh avea la bază mai multe
rațiuni. în primul rând, în calitate de șef al ar-
matei, el dorea să fie popular în armată, să aibă
autoritatea necesară pentru ca, în caz de in-
tervenție, oriunde s-ar fi produs ea, alături de
Antantă sau de Puterile Centrale, oștirea să se
conformeze ordinului regal. în al doilea rând,
în perspectiva angajării în război, structurile
de comandă și stat major trebuiau să fie înca-
drate cu ofițeri și generali competenți, care să
conducă eficient marile unități pe câmpul de
luptă. în acest scop, imediat după declanșarea
războiului, el a organizat timp de câteva luni
bune, de regulă sâmbătă la prânz, o serie de
întâlniri cu generali și ofițeri. A fost un bun
prilej de a-i cunoaște mai bine, de a evalua
pregătirea, competența și opțiunile lor.
Concluziile desprinse nu au fost prea opti-
miste, regele Ferdinand căpătând convingerea
că o reîmprospătare a corpului de generali era
absolut necesară. A fost, de altfel, una din con-
* Director adjunct. Institutul pentru Studii de Apărare și Istorie Militară.
■ Revista de istorie militară ■---------------------------------------
General de divizie Alexandru Averescu,
comandant al Corpului 1 armată
(1914-1916)
cluziile reieșite și din discuția cu Alexandru
Marghiloman, menționată mai sus. O aseme-
nea soluție era impusă de evoluțiile de până
atunci ale elitei militare românești și de expe-
riența desprinsă din desfășurarea operațiilor
pe diverse teatre de operațiii militare în anii
neutralității României.
Corpul superior de comandă în perioa-
da antebelică. învățămintele campaniei din
1913
în lunga perioadă de pace de după Războ-
iul de independență, armata română a cunos-
cut o serie de prefaceri însemnate care au avut
drept scop să țină pasul cu modificările apărute
pe plan internațional în domeniul construcției
militare, a artei războiului, să-i sporească sta-
rea combativă și eficiența pe câmpul de luptă2.
Practic, se dorea ca Regatul român să posede
un instrument militar credibil, care să contri-
buie la asigurarea securității sale într-un mediu
internațional care a cunoscut multe momente
de tensiune și care au culminat cu războaiele
balcanice din anii 1912-1913 și cu declanșarea
„Marelui Război”.
Multiplele necesități reclamate de moder-
nizarea societății românești, coroborate cu pre-
zența statului român în Tripla Alianță3, au de-
terminat ca progresele să fie modeste, fenomen
conștientizat, de altfel, de către autoritățile po-
litice și elita militară a țării mai ales către sfârși-
tul perioadei. Pe această bază, abia către finalul
primului deceniu al secolului al XX-lea s-au în-
treprins măsuri serioase de reforme, un exem-
plu fiind Legea de organizare a armatei, inițiată
în 1908 de generalul Alexandru Averescu, mi-
nistrul de război în perioada 1907-19094.
Dar, lipsurile acumulate anterior nu au pu-
tut fi eliminate, astfel că în campania din anul
1913, sau războiul româno-bulgar cum a mai
fost denumită expediția militară, acestea au ie-
șit în evidență cu prisosință5.
Unul dintre cele mai importante neajunsuri
a fost lipsa mare de cadre, mai ales a celor sub-
alterni. Au existat numai 3 920 de cadre acti-
ve, restul până la 10.600 fiind ofițeri de rezer-
vă. Ofițerii activi reprezentau, cu alte cuvinte,
doar 36,98% din total.
Dacă Marele Stat Major (Serviciul de stat
major) și comandamentele de corp de armată
și divizii au fost satisfăcător încadrate, la eșa-
loanele inferioare lucrurile erau departe de a
fi în ordine. Brigăzile nu aveau state majore,
companiile regimentelor de infanterie active
dispuneau doar de doi ofițeri subalterni activi,
iar cele de rezervă erau încadrate doar cu ofi-
țeri de aceeași categorie, dar de rezervă. Artile-
ria era, de asemenea, slab încadrată în privința
numărului de ofițeri din statele majore etc.6.
Pe lângă insuficiența cronică a efectivelor
de ofițeri, în special cei subalterni, destinați să
comande plutoane, companii, batalioane, cor-
pul superior de comandă a fost insuficient și
inegal pregătit pentru funcțiile în care a fost
încadrat7. Această constatare o făcuse anterior
și regele Carol I. într-o discuție cu Alexandru
Marghiloman, din 29 decembrie 1912, mo-
narhul găsea „pe divizionarii noștri, afară de
Cotescu și Prezan, foarte slabi”8.
Campania din 1913 a confirmat, cel puțin în
parte, concluzia la care a ajuns monarhul. Unii
generali nu s-au ridicat la nivelul exigențelor
-----------■ Revista de istorie militară ■---
funcțiilor încredințate, astfel că au trebuit să
părăsească serviciul activ9.
Asupra nivelului de competență a corpu-
lui superior de comandă și-a pus amprenta și
modul de organizare a pregătirii lor. Până la
crearea Școlii Superioare de Război în 1889,
ofițerii de stat major erau formați, de regulă, în
străinătate (Germania, Austro-Ungaria, Fran-
ța, Belgia, Italia). De la această dată pregătirea
lor s-a realizat cu preponderență în țară, fără a
se întrerupe contactele cu mediul extern10.
Pornind de aici, dar și de la prezența Româ-
niei în cadrul Triplei Alianțe, a existat o anumi-
tă inconsistență doctrinară în armata română.
Regele Carol 1 a încercat, în timpul lungii sale
domnii, să schimbe modelul francez de organi-
zare militară introdus de domnitorul Alexandru
loan Cuza, cu unul de sorginte germană. Lucrul
acesta era firesc, suveranul având convingerea
absolută că, într-un eventual război, România
va fi alături de Germania, țara sa de origine. Ca
atare, preocuparea pentru întărirea comanda-
mentului a fost modestă, întrucât în caz de beli-
geranță, ofițerii germani ar fi avut un rol major
în conducerea operațiilor, fie prin comanda di-
rectă a unor mari unități și unități, fie prin rolul
de consilieri ai comandanților români11.
Modelul german de organizare și funcțio-
nare nu s-a putut impune definitiv, mulți ofițeri
români, inclusiv de rang înalt, rămânând ata-
șați modelului francez. Acest aspect a ieșit în
evidență la începutul războiului, când s-a pus
problema opțiunii statului român pentru cele
două tabere beligerante. Majoritatea corpului
de comandă s-a pronunțat pentru intrarea în
război alături de Antantă12, ceea ce a reprezen-
tat un motiv suplimentar de amărăciune pen-
tru regele Carol I, care își vedea compromisă,
la sfârșitul domniei, întreaga sa operă.
O altă trăsătură a evoluției elitei milita-
re autohtone până la conflagrația mondială a
fost modul defectuos de avansare la gradele
superioare și mai ales la cel de general. Până
în anul 1905, înaintarea la acest grad, atât de
râvnit, se hotăra de guvern pe baza propune-
rii ministrului de război. Maniera genera mai
întotdeauna discuții, întrucât beneficiarii erau
priviți cu suspiciune, avansarea lor fiind pusă,
cel mai adesea, pe seama influenței „patronilor
politici” sau a diverselor influențe externe și
mai puțin pe seama propriilor merite13.
----■ Revista de istorie militară ■------------
După această dată, modalitatea a fost
schimbată, responsabilitatea fiind transferată
Comitetului inspectorilor generali, condus de
ministrul de resort. în componența lui intrau 19
de persoane: doi subinspectori de armată; șeful
Marelui Stat Major; comandanții celor cinci
corpuri de armată; șeful Statului Major Regal;
guvernatorul „Cetății București”; comandantul
Regiunii fortificate Focșani-Nămoloasa-Galați;
inspectorii generali ai artileriei, geniului, cava-
leriei, marinei, jandarmeriei rurale și al stabi-
limentelor de artilerie, comandantul Corpului
de grăniceri, directorul infanteriei. Până în
1913 mai intraseră în acest comitet și inspec-
torii generali sanitar și administrativ14.
Nici această formulă nu a generat consensul
printre ofițerii de rang înalt, principala observa-
ție fiind aceea că avansarea la gradul de colonel
și general depindea de persoane care nu îl cu-
noșteau pe cel propus. S-a făcut propunerea de
restrângere a numărului de membri, dar până la
intrarea României în război situația nu s-a mo-
dificat.
Un alt aspect privește evoluția în carieră a
diferitelor categorii de ofițeri. La sfârșitul seco-
lului al XlX-lea și începutul secolului al XX-lea,
pe plan internațional a funcționat principiul
potrivit căreia ofițerii din așa numitele arme
tehnice, cum ar fi geniul și artileria, au pregă-
tire științifică superioară față de cei proveniți
din alte arme, cu deosebire infanteria.
O asemenea idee a fost preluată și în armata
română, mulți miniștri de război creând posi-
bilitatea ca ofițerii din celelalte arme, în special
geniu, să poată trece în infanterie. Urmarea a
fost ascensiunea spectaculoasă a ofițerilor din
cele două arme mai sus amintite, ceea ce a creat
nemulțumiri și animozități în rândul corpului
de ofițeri.
Astfel, în 1912, armata română dispunea
de două regimente de geniu, dar existau patru
generali de divizie, nouă generali de brigadă și
14 colonei provenind din arma geniului15. Situ-
ații relativ similare se întâlneau și în artilerie și
chiar în cavalerie, defavorizați fiind ofițerii de
infanterie.
în concluzie, organizarea și încadrarea co-
mandamentului superior al armatei române la
începutul conflagrației mondiale reflecta evo-
luțiile sinuoase, stângăciile și măsurile insufi-
cient fundamentate adoptate în timp de pace.
Dar, situația armatei române din punctul de
vedere al structurării înaltului comandament
nu era singulară în rândul armatelor europene,
în afară de armata germană care era într-ade-
văr un instrument de război, celelalte se con-
fruntau cu aproape aceleași probleme. Ierarhia
din timp de pace se structurează pe principii,
care, de regulă, sunt infirmate de realitățile
câmpului de luptă16.
Organizarea și funcționarea comanda-
mentului superior al armatei în perioada
1914-1916
La declanșarea conflagrației mondiale, or-
ganizarea comandamentului superior al arma-
tei române era cea stabilită în primele luni ale
guvernării liberale17. Ministrul de resort era
Ion I. C. Brătianu, care îndeplinea și funcția de
prim ministru al țării, șefia Marelui Stat Ma-
jor era exercitată de generalul Vasile Zottu, la
origine genist, trecut în rezervă și apoi reac-
tivat, iar secretar general al departamentului
fusese desemnat, în ianuarie 1914, colonelul,
ulterior general, Dumitru lliescu. Accederea
lui Dumitru lliescu în această postură se da-
tora prieteniei cu primul ministru, cei doi fiind
colegi în timpul studiilor din Franța. Fiind om
de încredere al lui Ion I. C. Brătianu, el a deve-
nit persoana cea mai influentă în Ministerul de
Război. Din aceste motive, lliescu a fost con-
testat de corpul ofițeresc, el fiind, în plus, mult
mai tânăr decât majoritatea generalilor activi.
Ministeriatul lui Ion I.C. Brătianu la Război
l-am analizat cu alt prilej, cumulul de funcții
având avantaje evidente, dar și neajunsuri seri-
oase18. Cert este că, după intrarea în conflict, la
15/28 august 1916, formula a fost abandonată,
șefia departamentului de resort fiind preluată de
Vintilă Brătianu, fratele premierului, un om cu o
ridicată capacitate de muncă și de o cinste fără
cusur.
Cum războiul româno-bulgar a evidențiat
serioase lacune în pregătirea cadrelor active și
de rezervă ale armatei române, în cei doi ani
de neutralitate s-au întreprins ample măsuri
de sporire a numărului acestora. Edificatoare
este statistica de mai jos19:
General de brigadă Dumitru lliescu, secretar
general al Ministerului de Război (1914-1916)
General de divizie Vasile Zottu, șef al Marelui
Stat major al Armatei (1914-1916)
---------■ Revista de istorie militară ■ —
Situația ofițerilor activi și de rezervă
la 1 iulie 1914
	Activi	Rezervă	Total
Generali	42	74	116
Ofițeri superiori	869	509	1378
Căpitani	1543	780	2323
Ofițeri subalterni (locotenenți, sublocotenenți)	2436	4849	7285
Total	4890	6212	11102
Situația ofițerilor activi
și de rezervă la 1 iulie 1916
	Activi	Rezervă	Total
Generali	55	90	145
Ofițeri superiori	999	590	1589
Căpitani	1386	830	2216
Ofițeri subalterni (locotenenți, sublocotenenți)	4161	10631	14792
Total	6601	12141	18742
Compararea celor două situații evidențiază
că în răstimp de doi ani de zile, numărul ofițe-
rilor subalterni a crescut spectaculos și aproa-
pe s-a dublat, în timp ce numărul generalilor și
al ofițerilor superiori s-a mărit într-o proporție
relativ mică. Curios este și faptul că numărul
căpitanilor activi a scăzut, iar a celor de re-
zervă a rămas practic constant. Acest lucru se
poate explica prin trecerea acestora în rândul
ofițerilor superiori și prin plecări din serviciul
activ (demisii, treceri în rezervă etc.).
Dacă numărul ofițerilor a crescut, calita-
tea acestora nu s-a îmbunătățit semnificativ,
măsurile luate punând accent pe cantitate. A
sporit numărul tinerilor în școlile pregătitoa-
re de ofițeri activi și de rezervă, durata învă-
țământului în aceste instituții a fost redusă la
un an, elevii continuând pregătirea la corpurile
----■ Revista de istorie militară ■-------------
de trupă încă unul. Au fost relaxate condiții-
le de admitere, în aceste școli fiind primiți ti-
neri care aveau șase, cinci sau patru clase se-
cundare. Medicilor li s-a prelungit activitatea
până la 65 de ani, iar studenții de la medicină
au fost incluși în planurile de mobilizare etc.
Autoritățile au fost obligate să procedeze de o
asemenea manieră, datorită sporirii cadrului
organizatoric al armatei, ceea ce ce a impus în-
cadrarea noilor structuri create prin planul de
mobilizare.
Totuși, nu toate măsurile au fost inspirate.
Desființarea școlilor de subofițeri20 și mai ales
suspendarea cursurilor Școlii Superioare de
Război21 au avut efecte negative asupra nivelu-
lui de pregătire a cadrelor, a corpului superior
de comandă.
Revenind la corpul generalilor, reținem că
în timpul celor doi ani cît a durat neutralita-
tea României, el s-a reînnoit în mare măsură.
Astfel, la 1 iulie 1916, existau, așa cum preci-
zat mai sus, 55 de generali activi, care încadrau
structurile operative. Din aceștia 11 erau ge-
nerali de divizie, iar 44 generali de brigadă22.
Din cei 11 generali de divizie, cinci obținuseră
acest grad în anii 1915 și 191623, iar restul de
șase fuseseră avansați înainte de 191424.
Din cei 44 de generali de brigadă, mai mult
de jumătate, respectiv 23, au fost avansați după
izbucnirea conflagrației mondiale. Printre ei se
aflau nume care se vor afirma puternic în anii
războiului - Constantin lancovescu, Arthur
Văitoianu, loan Drăgălina, Alexandru Lupescu,
Eremia Grigorescu, David Praporgescu,
Gheorghe Mărdărescu, Nicolae Petala, Nicolae
Sinescu ș.a. După cum pe această listă se gă-
seau și alții care vor claca în cursul campanii-
lor - Dumitru Iliescu, Constantin Teodorescu,
Traian Găiseanu, Matei Castriș ș.a.
în perspectiva intrării în război, organiza-
rea comandamentului superior a fost defectu-
oasă. Comandamentele de armate, prevăzute a
se crea la mobilizare, nu s-au constituit pe timp
de pace, fapt care a creat mari dificultăți în
conducerea trupelor în primele săptămâni de
campanie. Totodată, numirea comandanților a
încălcat principiul potrivit căruia trecerea de
la organizarea de pace la cea de război trebuie
să suporte cât mai puține modificări. Coman-
dant al Armatei 1 a fost numit generalul loan
--------------------------------------1 5 I---
Culcer, reactivat în acest scop. Armata a 2-a a
fost preluată de generalul Alexandru Averes-
cu, șef al Marelui Stat Maj or între 1911 -1913 și
comandant al Corpului 1 armată (1914-1916),
dizlocat la Craiova. Armata a 3-a a fost prelu-
ată de generalul Mihail Aslan, iar Armata 4 de
generalul Constantin Prezan. Singurul care a
păstrat sub autoritatea sa trupele comandate în
perioada neutralității a fost generalul Prezan.
Soluția cea mai eficientă ar fi fost ca Averescu
să comande Armata 1, generalul Mihail Aslan
Armata a-2-a, iar loan Culcer Armata 325. în
acest mod, comandanții de armate s-ar fi regă-
sit, în mare parte, în mijlocul propriilor trupe.
Nici la nivelul statelor majore ale armatelor și
corpurilor de armată, organizarea n-a respec-
tat integral principiul enunțat mai sus.
în aprilie 1916, generalul Alexandru larca,
disponibilizat pentru limită de vârstă în aceeași
lună, s-a întâlnit cu generalul Dumitru lliescu,
secretar general al Ministerului de Război,
larca era nemulțumit că ordinea de bătaie nu
se modificase, fiind păstrați în funcție o serie
de comandanți cu rezultate mediocre. lliescu
i-a răspuns să nu aibă nici o grijă, acelora din-
tre comandanți care sunt slabi li se vor da șefi
de stat majori buni. larca a făcut observația că
o astfel de formulă a fost deseori lipsită de efici-
ență, în plus el contestând că în armata română
ar exista suficienți ofițeri de stat major buni26.
La nivelul comandamentelor de armată,
s-a aplicat același principiu ca și în cazul co-
mandanților. La Armata 1, șef de stat major
a fost investit generalul Alexandru Lupescu,
din aparatul Ministerului de Război, la Ar-
mata a 2-a a fost numit generalul Constan-
tin Cristescu, subșef al Marelui Stat major și
unul dintre autorii Planului de camapanie, iar
generalul Gheorghe Mărdărescu, fost șef de
major al Corpului 2 armată, a fost transferat
la Armata 3. Singurul care și-a păstrat funcția
a fost colonelul lacob Zadik, la Armata a 4-a.
Soluția optimă ar fi fost similară celei din cazul
comandanților. Șefii de stat major ai corpurilor
1 și 2 ar fi trebuit să-și urmeze comandanții, iar
la Armata a 3-a trebuia să fie numit Alexandru
Lupescu, dacă se dorea o schimbare.
Și la nivelul corpurilor de armată au existat
situații paradoxale, care se datorau evoluțiiilor
anterioare. Din cei șapte comandanți, cinci pro-
veneau din arma geniului (generalii Dumitru
| 6 [
Cotescu - C.2A; Constantin Tănăsescu - C.3
A; Gheorghe Văleanu - C.5A; loan Rașcu -
C.7A; Constantin Prezan - C.4 A27), iar câte
unul din cavalerie (loan Popovici) și artilerie
(Gheorghe Georgescu). Printre ei nu se afla
nici un infanterist, deși infanteria reprezenta
81% din efectivul armatei române la începutul
campaniei.
Fără a intra în detalii, vom preciza că per-
formanțele cele mai bune în campania din 1916
le-a avut Armata 4, care practic nu a cunoscut
înfrângerea. Una din explicații a fost, fără în-
doială, și continuitatea și sudura echipei din
fruntea sa.
Un alt fenomen întâlnit în anii neutralită-
ții în interiorul corpului superior de comandă
este legătura insuficientă între Ministerul de
Război și Marele Stat Major. Primul era, prac-
tic, condus, așa cum am arătat, de generalul
Dumitru lliescu, generalul Zottu având un rol
subordonat. Acest lucru a fost consemnat de
generalul Radu R. Rosetti, în acel moment șef
al Biroului operații în Marele Stat Major. Șeful
de secție, colonelul fon Rășcanu, viitor general
și ministru de război, lucra cu generalii mai sus
amintiți, care semnau documentele tale quale
fără să le studieze, rareori primind o directivă
de la aceștia28.
Generalul Constantin Christescu, subșef al
Marelui Stat Major, confirma o asemenea stare
de lucruri. La 1/17 februarie 1915, el a avut o
întâlnire cu Alexandru Marghiloman, căruia
i-a destăinuit că între Statul Major și Ministerul
de Război nu era nici o legătură. „Tunurile duse
pe văile Oituzului, Buzău, Prahova și luate de
la Nămoloasa, s-au pus, continua Christescu,
fără știrea Statului-major; ordine din Minister
și date de maiorul Sârbu”29.
Și Alexandru Averescu a asesizat disfunc-
țiile în privința coordonării activității la nivelul
Ministerului de Război și Marelui Stat Major30.
Dar criticile aduse permanent celor două or-
ganisme, așa cum răzbat ele din prea cunos-
cutele Notițe zilnice din război, țin, în cazul lui
Averescu, de animozitatea profundă între el
și Brătianu și de dorința vie a generalului de a
ajunge în fruntea Marelui Stat Major. Fondul
lor corespunde, însă, în cea mai mare parte, re-
alităților epocii.
în concluzie, organizarea și funcționarea
comandamentului Armatei române în perioa-
-----------■ Revista de istorie militară ■----
General de brigadă Constantin Christescu,
subșef al marelui Stat Major
(1914-1916)
da neutralității s-a resimțit de pe urma evoluți-
ilor anterioare, păstrând anumite caracteristici
ale epocii antebelice. în același timp, la nivelul
eșaloanelor superioare s-a produs o masivă re-
structurare a personalului, fără ca aceasta să
se reflecte direct și nemijlocit asupra eficienței
actului de comandă.
Mai trebuie subliniat și faptul că organi-
zarea înaltului comandament la sfârșitul ne-
utralității a contribuit într-o anumită măsu-
ră la insuccesele militare din primele luni de
campaniei. Este, însă, exagerat să se aprecieze
că organizarea și funcționarea defectuoasă a
acestuia ar fi reprezentat singura cauza a eșe-
curilor din campania anului 1916. Motivele lor
sunt, evident, mai complexe și exced cadrul
studiului de față.
NOTE
1	Alexandru Marghiloman, Note politice,
voi. I, 1897-1915, p. 555.
----■ Revista de istorie militară ■---------
Ion I. C. Brătianu, prim ministru și ministru
de Război (1914-1916)
2	Pentru evoluția organismului militar ro-
mânesc în perioada 1878-1912 a se vedea, între
altele, Istoria militară a poporului român, voi.
V, Editura Militară, București, 1988, p. 82-234;
Apărarea națională și parlamentul României,
voi. 1, Editura Militară, București, 1992; Isto-
ria Statului Major General român. Documente
1859-1947, Editura Militară, București, 1994;
Petre Otu, Statul Major General și rtformele
organismului militar 1878-1916, în Statul Ma-
jor General 1859-2004. Istorie și transformare,
Centrul Tehnic Editorial al Armatei, București,
2004, p. 46-64; Petre Otu (coordonator), Refor-
ma militară și societatea în România. (1878-
2008). Relaționări externe și determinări na-
ționale, Editura Militară, București, 2009,
p. 47-94; Ion Giurcă, Maria Georgescu, Statul
Major General Român (1859-1950). Organi-
zare și atribuții funcționale, Editura Militară,
București, 2012, p. 37-100 etc.
3	G. Căzan, S. Rădulescu-Zoner, România
și Tripla Alianță, București, Editura Științifică
	1 7 I----------------------------------
și Enciclopedică, 1979; Documente Diploma-
tice Române, seria I, volumul 11, 1883, volum
realizat de Alin Ciupală, Rudolf Dinu, Antal
Lukâcs, cuvânt înainte de Mihai-Răzvan Un-
gureanu, ministrul Afacerilor Externe, intro-
ducere de Rudolf Dinu, Editura Academiei,
București, 2006.
4	Ministerul de Război, Lege pentru organi-
zarea armatei cu dezbaterile din Cameră și Se-
nat, Tipografia Curții Regale, E Gbbl și fiii, Bu-
curești, 1908; Petre Otu, Mareșalul Alexandru
Averescu. Militarul, omul politic, legenda, Edi-
tura Militară, București, 2005, p. 64-73.
5	Pentru aspectele militare ale participării
României la al Doilea Război Balcanic a se ve-
dea: Prof. dr. Gerota, Impresiuni și păreri din
timpul acțiunei militare în Bulgaria 22 iunie-
20 august 1913, Atelierele grafice SOCEC&Co.,
Societate anonimă, București, 1913; Colonelul
V. Parfeni, Studiu istoric al campaniei româ-
no-bulgare din anul 1913, Tipografia modernă
„Cultura”, Societate colectivă, București, 1914;
Corvin M. Petrescu, Istoricul campaniei mili-
tare din anul 1913, Imprimeria “Jockey Club”,
București, 1914; General V. Economu, maior
Gh. Gheorghiu, Discuțiuni asupra războaielor
din Balcani 1912-1913. Studiu alcătuit după
programmul analitic al Școlii Superioare de
Război în anul 1926, București, 1926; Colo-
nel George G. Garoescu, Războaiele balcanice
1912-1913 și Campania Română din Bulgaria,
ediția a Il-a, Tipografia Centrului de instrucție
al infanteriei, Sfântul Gheorghe, 1935 etc.
6	România în Războiul Mondial (în cont
nuare sigla RRM), voi. 1, Monitorul Oficial și
Imprimeriile Statului, Imprimeria Națională,
București, 1934, p. 31.
7	Pentru starea de spirit și nivelul de pre-
gătire al corpului ofițeresc român a se vedea și
studiul lui Gheorghe Tătărescu, Relele organi-
ce ale armatei noastre, în Gheorghe Tătărescu,
Mărturii pentru istorie, ediție îngrijită de
Sanda Tătărescu-Negroponte, cuvânt înainte
de Nicolae-Șerban Tanașoca, Editura Enciclo-
pedică, București, 1996, p. 1-19.
8	Alexandru Marghiloman, op. cit., p. 138.
9	Dintre aceștia putem menționa pe gene-
ralii Alexandru Mustață și Gheorghe Bogdan.
De asemenea, generalul Ion Culcer a fost tre-
cut în rezervă, dar a fost menținut în activitate
pe baza unor legi speciale.
| 8 [
10	Petre Otu, Pregătirea cfițerilor de stat
major în străinătate (1878-1940), „Gândirea
Militară Românească” nr. 1/2015.
11	I. G. Duca, Memorii, voi. III, Războiul,
Partea 1,(1916-1917), ediție și indice de Stelian
Neagoe, Editura Machiavelli, București, 1994,
p. 36.
12	Petre Otu, Poziții ale cfițerilor români
față de situația și conduita României la înce-
putul „Marelui Război”, comunicare prezenta-
tă la sesiunea științifică: „Românii la începutul
«Marelui Război», București, 25 septembrie
2014.
13	A se vedea, ca exemplu, lucrarea: Gene-
ralul de divizie N. Mihăescu, Amintiri și învă-
țăminte din războiul de întregire a neamului
1916-1919, Editura ziarului „Universul”, Bucu-
rești, 1936, p. 205-211.
14	General Alexandru larca, Memorialul
meu, Librăria și Tipografia Ion Călinescu, Bu-
zău, 1923, p. 179.
15	Ibidem, p. 193-194.
16	A se vedea, Histoire Militaire de la Fran-
ce, 3. De 1871 ă 1940, sous la direction d Andre
Corvisier, Presses Universitaires de France,
Paris, 1992, p. 13-161.
17	Petre Otu, Armata Română la declanșa-
rea Primului Război Mondial, „Revista de Isto-
rie Militară” nr. 1-2/2014.
18	Idem, Echipă nouă, probleme vechi. Mi-
nisteriatul lui Ion I. C. Brătianu la Război
(1914-1916), Comunicare pentru sesiunea ști-
ințifică internațională „Armata Română și Po-
litica Națională” 24 iulie 2015, Pitești.
19	RRM, voi. I, Anexa nr. 4.
20	Radu R. Rosetti, Mărturisiri (1914-1919),
ediție îngrijită, studiu introductiv și note de
Maria Georgescu, Editura Modelism, Bucu-
rești, 1997, p. 57.
21	Detalii în: Istoricul Școlii Superioare de
Război 1889-1939, București, 1939; General lo-
cotenent Mircea Agapie, maior Dănuț-Mircea
Chiriac, maior Ion Emil, maior Constantin
Hlihor, De la Școala Superioară de Război la
Academia de înalte Studii Militare. Coman-
danți, prcfesori, absolvenți (1889-1895), Editu-
ra Academiei de înalte Studii Militare, Bucu-
rești, 1995.
22	Anuarul Armatei Române pe anul 1916
(cuprinzând mutațiile ofițerilor până la 1 iulie
1916 inclusiv), Tipografia „Universala” lancu
lonescu, București, 1916, p. 429-433.
-----------■ Revista de istorie militară ■----
23	în această postură s-au aflat generalii de
brigadă: loan Rașcu (Comandantul Regiunii
Focșani-Nămoloasa - Galați; 10 mai 1915);
Gheorghe Georgescu (Comandantul Corpului
5 armată; 10 mai 1915); Constantin Tănăsescu
(Inspectorul general al geniului; 10 mai 1915);
Constantin Costescu (comandantul Diviziei
6 infanterie; 1 aprilie 1916); loan Popovici (1
aprilie 1916).
24	Generalii Constantin Coandă, sub-
inspector al Subinspectoratului I, Leon
Mavrocordat, șeful Casei Militare Rega-
le, Alexandru Averescu, Dumitru Cotescu,
Constantin Prezan, Mihail Aslan, comandații
corpurilor 1,2,4 și 3 armată.
25	Generalul G. A. Dabija, Armata Română
în Războiul Mondial (1916-1918), cu o pre-
față de general de corp de armată Alexandru
Averescu, voi. 1, Editura I.G. Herz, București,
p. 162.
26	General Alexandru larca, op. cit. p. 178.
După unele informații în armata română ar
fi existat 430 de ofițeri de stat major breve-
tați (Cf. 90 de ani de la intrarea României în
Primul Război Mondial, „Occasional Papers”,
9/2007, p.83).
27	Constantin Prezan și-a păstrat și funcția
de comandant de corp de armată.
28	Radu R. Rosetti, op. cit., p. 53.
29	Alexandru Marghiloman, op. cit., p. 402.
Locotenent-colonelul Grigore Sârbu era șe-
ful de cabinet al generalului Dumitru fliescu.
Radu R. Rosetti are cuvinte de laudă la adresa
competenței și caracterului acestuia și pune
derapajele lui fliescu din primele săptămâni de
campanie pe lipsa lui Sârbu, grav bolnav.
30	Mareșal Alexandru Averescu, Notițe
zilnice din războia 1914-1916 (Neutralitatea)
Ediția l-a, Institutul de Arte Grafice și Editura
„Apollo” București, 1937.
■ Revista de istorie militară ■--------------------------------- 9
Dosar 1914-1918. Primul Război Mondial
LES PAYS DU SUDEST EUROPEEN
DANS LA GRANDE GUERRE (1915).
TROIS REPORTAGES DALBERT LONDRES
ET LES MEMOIRES DE GHEORGHE
JURGEA-NEGRILEȘTI
EMANUEL C. ANTOCHE •
MATEI CAZACU **
Abstract
Afamous and intrepid reporter, AlbertLondres has visited Bucharest, Șefia and Thessaloniki
in July andDecember 1915. His articlespublished in Petit Journal were occasioned by his mission
on the Turkish front. In Romania, hehas observed how the two coalitions are making strenuous
attempts to convince the government to enter the war, on one side or the other. He noted the
sympathy for the Entente and especially for France cf the most part cf the political class and
public opinion, and the payments made by Germany to corrupt politicians or newspapers. In
Bulgaria, the situation was notyet clear. Londres was just to remark that conquest cf the entire
Macedonia was the big issue which will determine how the government in Șefia will act. The
third article describes how the city cf Thessaloniki, the headquarters cf general Sarrail, wasfull
cf German andAustrian spies, whose presence was enabled by the neutrality cf Greece in that
moment.
The other subject cf the study concerns some fragments cf the memories cf Gh. Jurgea-
Negrilești, about the Russian fleet sent to Serbia through Reni and Galați in September 1914.
Prince P. Urusov declared to that occasion that Russia had the intention to occupy the Danube
from Galați to Cernavoda.
Keywords: Bucharest, Șefia, Thessaloniki, World WarI, Gallipoli, 1.1. C. Brătianu, CarolI,
Vasil Radoslavov, Maurice Sarrail
Lors de nos promenades habituelles chez
Ies antiquaires bouquinistes du Quartier Latin
nous avons decouvert, un jour, par hasard, un
recueil d’articles du celebre journaliste franqais
Albert Londres (1884-1932), intitule Si je
t’oublie Constantinople... Ce recueil reunit Ies
reportages ecrits pour le Petit Journal1 sur Ies
fronts de Serbie, des Dardanelles et du Salo-
nique, entre marș 1915 et septembre 1917.
Nous avons choisi de reproduire trois
textes: n° 14: «La vie et Ies etapes de la Rou-
manie. Dans l’attente» (16 juillet 1915); n°
* Doctor în litere, Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales, Paris, Centre d'Etudes turques,
ottomanes, balkaniques et centrasiatiques.
Doctor în litere, Centre National de la Recherche Scientifique, Franța, Centre d'Etudes turques,
ottomanes, balkaniques et centrasiatiques.
----[jO	-----------------------------------■ Revista de istorie militară ■---------
15: «Pourquoi la Bulgarie regarde» (23 juillet
1915); n° 25: «Salonique, nid d’espions» (27
decembre 1915)2. Pareil aux autres reportages
presents dans le volume ils n’ont pas echappe
ă la censure omnipresente, les lignes pointil-
lees netant que les passages supprimes par les
cerberes en uniforme contre lesquels Londres
setait insurge ă maintes reprises. II l’avait fait
notamment dans une serie d’articles rediges
sur les fronts de Lorraine, de Champagne, bel-
ge et italien, d’octobre 1917 jusqu’ă la fin de la
guerre, et rassembles dans un recueil posthu-
me Contre le bourrage de crâne3. Les militaires
lui en voulait ă tel point que son nom figurait
sur une liste noire de l’Etat-major, assorti de
la mention: «Mauvaise tetei». Le Haut com-
mandement avait meme depose une plainte
contre lui pour «insolence» et «insubordinati-
on» aupres de la direction du Petit Journal qui
avait soutenu neanmoins son reporter. Si les
autorites franțaises l’avait dejă mis au pilori,
le roi George V le nomme officier honoraire
de YOrdre de l’empire britannique. Les Anglais
n’ont pas oublie, eux, les Services rendus par le
journaliste ă la cause alliee. Albert Londres eta-
it d’ailleurs absent ă la ceremonie du 20 marș
1920, personne ne sachant ou le joindre4.
II se trouvait sur les traces de Victor Kopp, le
representant c fficiel des Soviets en Allemagne,
un ambassadeur sans ambassade qui vivait ca-
che dans le quartier berlinois de Wilhemsdorff.
Son but final? Obtenir ă tout prix un visa pour
se rendre dans la patrie de Xavenir radieux et
connaître la verite sur le bolchevisme! II a fallu
par la suite rejoindre Copenhague, guetter cinq
jours d’affile devant JHotel du Prince-Frederic,
pour importuner le camarade Litvinov grâce
auquel il reussit d’avoir ses passeports5. II de-
meure en Russie jusqu’au debut du mois de
juin, en sejournant ă Petrograd et Moscou. La
misere de la population le bouleverse ă tel po-
int qu’il ecrit, dans les colonnes CExcelsior, au
sujet de la soupe populaire:
«Entrez lă-dedans dans ces soupes. Cestles
yeux agrandis que nous avons regarde distribu-
er cette manne communiste. De 3 ă 4 heures,
le troupeau humain s’y traîne. Chacun porte
son ecuelle ou une vieille boite de conserves
ou un ex-plat ă la barbe, voire de vraies gamel-
les. Ils tendent cela au comptoir graisseux. La
portion de bouillon immonde, eclaboussant,
tombe comme elle peut dans leurs baquets.
----■ Revista de istorie militară ■------------
XIV
LA VIE ET LES ETAPES DE LA ROUMANIE
Dans l’attente
Bucarest,... juillet.
Bucarest embaume. Quand on passe sous ses
arbres c’est un parfum qui vous penetre et preș de
ses femmes c’en est un autre qui vous croise. La rue
est joyeuse et chatoyante. Les officiers ont de hauts
cols bleu ciel, rose pâle, vert fondant.
Les dames ont sur leur charmante poitrine moins
un corsage qu’une gaze.	r
Les voitures avec leur cocher en robe de velours
font un perpetuei carrousel. C’est la vie.
Dans une jolie rue, devant une jolie maison, une
automobile vient de s’arreter. La rue et la maison
sont celles de M. Bratiano, president du Conseil,
l’automobile celle de M. Pokewsky-Koziel, ministre
de Russie. C’est la deuxieme 1 fois qu’il vient
aujourd’hui. Bientot, deux chevaux amenent un
homme grand et resolu: c’est M. Blondei, ministre
de France, c’est la deuxieme fois aussi qu’il vient.
Dix minutes passent. Une nouvelle auto paraît. Elle
ralentit â l’approche de la maison, puis â quelques
coups de doigt du maître sur le carreau, repart sans
s’etre arretee. M. von dem Busscher ministre d’Al-
lemagne, avait reconnu la voiture de son collegue et
ennerni, le ministre de Russie.
M. Pokewsky et M. Blondei ne tardent pas â
sortir. Le devant de porte de M. Bratiano est libre.
M. von dem Busscher revient. II est suiyi de M. von/
Avidement, ils l’avalent. C’est le dernier de-
gre de la degradation, ce sont des etables pour
hommes. C’est la Troisieme Internationale. A
la quatrieme on marchera a quatre pattes, ă la
cinquieme on aboiera»6.
Londres est le quatrieme journaliste oc-
cidental qui penetre au Q. G. bolchevique de
l’Institut Smolny ă Petrograd apres le Franțais
Ludovic Naudeau7, les Britanniques Arthur
Ransome (Lowr/o?7.D«z7yA/eivs), Morgan Phillips
Price (Manchester Guardian) et lAmericain
John Silas Reed (The Masses)&. Contrairement
a leurs collegues anglo-saxons, les Franțais se
montrent tres critiques ă l’egard du regime en
place. Londres reussit ă interviewer Krassikoff,
le commissaire ă la Justice et Tchitcherine, le
commissaire aux Affaires Etrangeres. Avânt
son depart de Moscou, celui-ci lui deman-
de: «Eh bien Monsieur Londres, vous avez vu
maintenant. Sommes-nous des betes feroces7. -
Non, mais vous etes des betes!»7.
Ses dix-sept articles publies dans les pa-
ges de XExcelsior n’ont pas ete bien accueillis
ă Moscou d’autant que la deception du journa-
liste est immense: mensonge, arbitraire, mili-
tarisme outrancier, famine, oppression, massa-
Dans la Russie
des
SOVIETS.
Albert Londres
eres10. La Tcheka, qui depuis deux ans a le droit
de condamner et d’executer sans en referer aux
tribunaux revolutionnaires, est deja sur ses tra-
ces en enquetant meme ă Paris dans Ies hautes
spheres du pouvoir republicam11. Sa mort, le 16
mai 1932, au large du Djibouti, dans l’incendie
du Georges Philippar, Ie bateau qui le rame-
nait de Chine vers la France, ne semble pas
etrangere aux agissements des Services secrets
sovietiques. Ayant passe plus de quatre mois
ă Shanghai et ă Moukden, en Mandchourie,
pour couvrir Ies evenements lies ă l’agression
militaire japonaise, Londres pense avoir entre-
pris l’enquete de sa vie: il est question de trafic
d’armes, de la drogue, d’immixtion bolche-
vique dans Ies affaires chinoises, tel qu’il en re-
sulte de la reconstitution minutieuse de Pierre
Assouline. L’industriel Alfred Lang-Wilar et
son epouse, presents aussi ă bord du Georges
Philippar, Ies seuls detenteurs des irformati-
ons explosives que Londres emportait avec lui
dans la tombe disparaissaient, quelques jours
plus tard, dans le crash de l’avion qui Ies rapa-
triait, depuis Brindisi, en France12.
II n’y avait pas que la Russie des bolche-
viques ou cette Chine en folie, terre promise
des seigneurs de la guerre, des bandits et des
ranțonneurs sans scrupules: «... Si Lenine a
vu Shanghai il est excusable»13. La France,
elle non plus n’est pas epargnee, notamment
la classe politique, Ies dignitaires, Ies bureau-
crates de tout bord, contre lesquels Londres
pratique un journalisme irritant, engage, radi-
cal: «Notre metier n’estpas de faire plaisir, non
plus de faire du tort, il est de porter la plume
dans la plaie»'\ Au bagne, publie chez Albin
Michel en 1924, represente un requisitoire im-
pitoyable du systeme penitencier en Guyane
(Cayenne, Saint-Laurent-du-Maroni, Ies îles
du Salut)15. La meme annee, dans une serie de
dix-neuf articles, publies dans Le Petit Parisi-
en, il s’en prend aux etablissements disciplinai-
res de l’armee, en Afrique du Nord, Ies bagnes
de la terrible Biribi disseminees partout en Tu-
nisie, au Maroc, en Algerie. Mais ils n’ont rien
ă envier aux prisons bolcheviques meme Ca-
yenne etant «...du sirop ă grenadine â cote »16.
Le scandale eclate, le Ministere de la Guerre
riposte, mais Ies arguments dAlbert Londres
sont infaillibles et sa methode fait meme ecole
parmi ses confreres journalistes17. II y a aussi
Terre debene, deja citee, recit d’un voyage du
Senegal au Congo ou il denonce Ies exces de la
colonisation, et surtout la bonne conscience du
parti colonial. La construction des voies ferrees
ou Ies exploitations forestieres provoquent un
nombre effroyable des morts parmi Ies travai-
lleurs africains, «... Ies negres des negres»™. Au
cours de ce periple, a Niafounke, Londres se
lie d’amitie avec Paul Morand, qui ecrira lui
aussi, un jour, des pages inoubliables sur Bu-
carest. Cette tournee africaine en compagnie
de sa femme Helene lui servait de socle ă son
prochain livre, Paris-Tombouctou, publie chez
Flammarion19.
A lepoque ou Albert Londres emerge sur la
scene du grand reportage, Ies patrons franțais
de la presse n’en continuent pas moins de louer
le professionnalisme et la rigueur avec lesquels
Ies journalistes americains ont l’habitude de
recolter l’information. Mais ils se refusent,
quant ă eux, ă l’utiliser ă letat brut, dans ton-
te sa secheresse sans un traitement approprie.
] 12 |-------------------------------------------------■ Revista de istorie militară ■---
Fernand Xau, l’editorialiste du Journal l’avait
d’ailleurs exprime en ces termes: «Nous som-
mes trop rcffines pour nous contenter d’un re-
portage trop sec...»20. Selon lui, le grand repor-
ter doit meler Ies portraits d’hommes de toutes
conditions ă la description d’evenements de to-
utes sortes et, surtout, briller tant par ses qua-
lites d’ecriture et d’analyse que par sa rapidite
et son ingeniosite ă transmettre Ies articles21.
Voici le style cultive avec aisance par Albert
Londres, la preuve d’un talent litteraire incon-
testable:
«Sa phrase est courte, simple, directe. Su-
jet, verbe, complement: son ideal d’ecriture. La
concision est de regie. II ramasse beaucoup en
peu de mots, comme s’il Ies passait au tamis
pour ne garder que Ies plus charges de coule-
urs et d’emotion, de renseignement et de senti-
ments. Son trăit est acere. Londres a un grand
souci du rythme general, de la composition
d’ensemble, de l’attaque, de la chute, des effets
secondaires, et surtout de l’ellipse. Rien n’est
chez lui ecrit au hasard. Tout est pese...»22.
L’hommage posterieur de ses confreres
journalistes est unanime ă l’image de Francis
Lacassin qui cloture, ainsi, la preface de Si je
t’oublie Constantinople...-.
«On s’est piu ă imaginer ce que serait de-
venu le colonel Philippe Petain si la guerre de
1914 n’avait pas eclate. Sans doute n’aurait-il
ete ni le chef du gouvernement de Vichy ni
meme marechal de France.
La question semble superflue quant â
Albert Londres: meme sans la guerre de 1914,
il etait destine ă devenir Albert Londres»23.
Chaque annee, ă partir de 1933, le prix
Albert Londres couronne en France, le meilleur
reporter de la presse ecrite et, depuis 1985, le
meilleur reportage audiovisuel. Pareil au prix
Pulitzer, decerne aux Etats-Unis, il constitue
une reference de prestige dans Ies metiers du
journalisme, au pays de l’Hexagone24.
*
*
En septembre 1914, Albert Londres est
envoye, en tant que correspondent du Matin,
sur le front de la Marne. Les armees franco-
britanniques viennent juste de stopper la per-
----■ Revista de istorie militară ■------------
cee allemande devant Château- Thierry. Cette
premiere annee du conflit fera l'objet d’une
vingtaine d’articles relatant aussi la course ă
la mer et la bataille de Flandres. Londres est
particulierement impressionne par le courage
de l’armee belge livrant un combat desespere
face aux troupes germaniques qui deferlent
sur le plat pays...25. La description du marty-
re inflige ă la cathedrale de Reims, symbole de
la royaute et de l’identite francaisc, s’ecroulant
sous les obus de l’artillerie allemande (19-
20 septembre) represente son premier scoop
d’envergure qui le consacre parmi ses camara-
des de metier26.
En fevrier 1915, Londres a subitement en-
vie des contrees lointaines, quitter au plus vite
cette France meurtrie par la guerre. Les signes
avant-coureurs d’une attaque des Allies contre
la Turquie le confirment dans son intuition:
c’est aux Dardanelles qu’il faut etre, lâ, ou va se
jouer vraisemblablement le destin du conflit.
Demissionnaire du Matin, il frappe, le meme
jour, ă la porte du Petit parisien de Pichon
Dante
N’AVAIT RIEN VU.
qui l’embauche sur-le-champ pour couvrir
l’expedition des forces franco-britanniques en
Orient27. Le 22 marș 1915, Londres arrive en-
fin ă Tenedos, le Q. G. des journalistes franțais
et britanniques, quatre jours apres 1 echec subi
par la flotte alliee dans la tentative de franchir
en force les Dardanelles (18 marș)28. Jusqu’au
debarquement de forces terrestres a Gallipoli
(25 avril) il a le temps de se rendre a Athenes
pour rencontrer le premier Venizelos, occasi-
on d’y penetrer dans le labyrinthe inextricable
de la politique grecque, et meme de voyager en
Serbie pour rendre visite au vieux roi Pierre Ier
et aux generaux de l’armee qui avait si vaillam-
ment combattu depuis le debut de la guerre29.
De retour â Moudros, Londres accompagne les
compagnies de la Legion et les Senegalais lors
de l’attaque de diversion, sur la cote anatolien-
ne, contre la position de Koum-Kaleh (25-26
avril). Ayant fortifie chaque maison de la bo-
urgade, les Turcs se defendent avec acharne-
ment. On s etripe ă la baîonnette30.
La serie d’articles qui trăite de la bataille
de Gallipoli constitue les temps forts du re-
cueil posthume Si je t’oublie Constantinople...
Malgre cela, Londres n’ignore pas les autres
pays de la region, les allies d’aujourd’hui, ceux
de demain et surtout ceux qui vont basculer
dans le câmp adverse. Au cours du mois de
juillet il entreprend un voyage qui le conduit
d’abord ă Nis (Nich) «... poser quelques ques-
tions embarrassantes au President du Conse-
il, M. Pachitch (Nicolas Pasic). Les Allemands
viennent-ils de lancer une cffensive de charme
sur les Roumains quaussitot il file ă Bucarest
verfier si le fond de l’air est frais. Le jeu des
Bulgares paraît bien enigmatique et il pousse
sa promenade balkanique jusquă Scfia»31.
Arrive dans cette derniere capitale bal-
kanique, Londres ne tarde pas de se rendre ă
levidence que ce jeu n’est pas tellement enig-
matique qu’il paraît. Ses propos sont parfois
acerbes, le ton ironique, car il sent quel câmp
vont choisir finalement les Bulgares. Leur en-
tree en guerre, trois mois plus tard, en octobre,
porte un coup dur ă l’Entente en precipitant la
chute de la Serbie32.
Quel contraste avec Bucarest, viile joye-
use, viile de plaisir, acquise corps et âme ă la
cause de la France. La Roumanie entrait dans
sa deuxieme annee de neutralite decidee par
le Conseil de Couronne du 3 aout 1914. Com-
me cest toujours le cas lors d’une guerre
d’importance, le pays est activement courtise
par les agents des belligerants depuis les mi-
nistres et le corps diplomatique et jusqu’aux
obscurs combattants de l’ombre - espions,
agents d’influence, hommes d’affaires, journa-
listes, militaires, experts de toutes sorte33, etc.
Parmi tous ces agents, les Allemands sont les
plus nombreux ă Bucarest, leur argent, leur
influence, et surtout l’acharnement avec lequel
ils poursuivent leurs objectifs inquietent seri-
eusement Albert Londres. II ne dispose pas
d’autres armes que le persiflage et le sarcasme
afin de mieux demasquer, ă ses compatriotes,
les efforts entrepris par le bloc germanique
pour sauvegarder la neutralite roumaine. Alors
que l’Italie venait d’entrer en guerre contre
lAutriche-Hongrie (mai 1915), la Roumanie
continue de s’enrichir en vendant ses cereales
et son petrole de preference aux uns et aux
autres et surtout aux Puissances Centrales qui
-----------■ Revista de istorie militară ■---
14
avaient ete, depuis plus d’un demi-siecle, ses
principaux partenaires commerciaux34.
A l’ete 1915, Bucarest est pourtant tres
tranquille, il y regne «... un calme absolu, ce
fut la periode la plus paisible de toute la perio-
de de notre neutralite», comme le notait Ion G.
Duca, le ministre des Cultes et de l’Instruction
publique du gouvernement liberal de loan I.
C. (Ionel) Brătianu35. Ce calme, tout relatif, est
mis pourtant ă rude epreuve en juillet-aout par
1’incident Poklewski du nom du ministre russe
Stanislas Poklewski-Koziell qui tente de forcer
la main de Brătianu pour une entree rapide
en guerre aux cotes de l’Entente. Cependant,
rien ne transpire en dehors du cercle restre-
int des plus proches collaborateurs du Presi-
dent roumain du Conseil et la crise est ainsi
evitee36. Jusque lă, la Russie etait la seule Pu-
issance ă avoir condu un trăite secret (le 18
septembre/ler octobre 1914) garantissant ă la
Roumanie, en echange d’une neutralite bien-
veillante, la Transylvanie et tous Ies territoires
ă majorite roumaine dAutriche-Hongrie37. Ces
garanties russes, bien que sans valeur dans la
tete de Sazonov, avaient ete accordees unique-
ment en vue de l’aide que la Russie entendait
apporter ă la Serbie par la voie du Danube.
Les memoires de Gheorghe (Georgică) Jur-
gea-Negrilești (ne en 1904), fils d’un boyard
roumain et d’une mere russe, petit-fils du Con-
seiller d’Etat, Consul general de Russie ă Ga-
lați, Delegue aupres de la Commission euro-
peenne du Danube, Pierre (Piotr) Alexeievich
Kartamischev, parues en 2007 ă Bucarest, ap-
portent des details pittoresques et veridiques
sur ces circonstances38. Meme si les evene-
ments sont vus par un garțonnet de 10-12 ans,
une memoire formidable et un grand talent de
conteur leur conferent toutes les qualites d’un
document sincere et authentique. Reste tres
tot orphelin de pere, Jurgea-Negrilești vivait
ensemble avec sa mere Natacha dans la mai-
son du grand-pere, ă savoir le consulat russe
de Galați. Voici donc l’arrivee, ă l’automne de
1914, de l’amiral Mikhaîl (Micha) Vessiolkin et
de sa joyeuse bande ă Reni, d’ou ils se rendirent
sur l’autre rive du Danube chez le consul russe
de Galați et ou l’enfant put entendre de la bou-
che meme du colosse russe (il etait le fils natu-
rel du tsar Alexandre III, dont il avait herite la
stature imposante et une force herculeenne) le
----■ Revista de istorie militară ■----------
recit de la mission que lui avait confiee, en aout
1914, le tsar Nicolas II:
«...le tsar n'avait ni amis ni favoris. II sup-
portait Raspoutine uniquement parce qu’il
arretait Ies hemorragies du tsarevitch. II par-
donnait tous Ies peches ă Vessiolkin parce qu’il
avait la voix, la stature et Ies gestes d Alexandre
III, son pere, auquel il vouait un veritable culte.
II semble - racontait le commandeur Sabline
qui faisait du canotage avec le tsar - que par-
fois Nicolas II etait emu par l’apparition de
Vessiolkin. II avait l’impression de voir son
pere ressuscite. L’audience chez le tsar nous
a ete racontee ă plusieurs reprises par Vessi-
olkin. Je l’ai retenue, bien qu’ă l’epoque j’etais
assez jeune.
...Micha - m’a dit sa Majeste -, le Tres
Haut a voulu la guerre, et c’est la guerre. Et si
moi, son humble serviteur, ai pris la difense de
la Serbie, c’est toujours par la volonte du Tres
Haut! Mais aujourd’hui, la Serbie passe par
des rudes epreuves et elle crie au secours. J’ai
Albert Londres
Si je f oublie
Constantinople
15
beaucoup prie des nuits entieres jusquă ce que
la pensee de Celui dEn Haut m’est venue. Tu
partiras pour Reni, sur le Danube. Je te nomme
chtfde l’Expedition avec des missions speciales.
Depuis Reni tu vas assurer l’approvisionnement
de la Serbie avec tout ce dont elle a besoin: ar-
mes, munitions, aliments. J’ai corfiance en toi,
Micha ...Tu auras tout ce que tu voudras. A une
seule condition: d’aider la Serbie au plus vite».
Ensuite le tsar s’est leve, m’a embrasse et m’a
beni du signe de la croix. Mon Dieu, par quel-
les epreuves suis-je passe! Combien d’âmes ont
peri sur les bords du Danube!»39.
Et voici les effets de cette nomination:
«On a fait venir ă Reni des remorqueurs
geants armes de canons Schneider, un cadeau
de la France. Le commandeur Strakhovski, un
Russe vieux-croyant, sobre, qui ne buvait que
du lait, partait avec les convois en amont du
Danube. Quand il arrivait devant Cladova, il
devait affronter la flotte autrichienne du Da-
nube. Mais, nous racontait-il, ă laguerre ilfaut
de la chance. Lin tir d’obus bien place a fait sau-
ter en l’air un moniteur autrichien. Le reste s’est
et.fui et j’ai decharge la marchandise en toute
tranquillite... Pour etre objectf, je dois dire que
la marine autrichienne est tres prudente.
...L’Expedition speciale a fonctionne si
bien, que le tsar est venu en personne feliciter
Vessiolkin. Si la lune avait atterri ă Reni, les
gens n’auraient pas ete plus etonnes, nous rela-
tait le commandeur.
...Les convois de Cladova etaient etudies
par les Allemands. Plus serieux que les Au-
trichiens, ils ont compris que le prestige des
Puissances Centrales etait en jeu. Quelques
divisions allemandes sont intervenues et ont
occupe toute la rive serbe du Danube. Par con-
sequent, l’Expedition speciale n’avait plus de
raison d’etre.
...Le prince Pavlik Urusov40, Tzurlik
Maklakov et beaucoup d’autres allaient devo-
ir se rendre sur le front. Horrible perspective!
Mais Vessiolkin veillait au grain. II est alle ă
Petersburg, chez Gricha Raspoutine, chez Ana
Virubova, dans les ministeres, et finalement
le tsar s’est laisse convaincre que l’Expedition
allait agir pour determiner la Roumanie ă en-
trer en guerre. Les fameuses soirees de Capșa
----1 16 |--------------------------------------
et les orgies de l’hotel Scfia de Galați rentrai-
ent dans le cadre de cette activite. II faut tenir
compte du fait que la Roumanie cxcrcait sur
le Russe une irresistible fascination. Tout com-
me le Mexique sur lAmerique ă l’epoque de la
prohibition. Une navilca (bouteille de cognac
Naville) coutait 4 lei ă Galați et 30 roubles ă
Odessa. Et le prince Urusov declarait: Ici, c’est
le paradis! La dive bouteille et le jupon!»41.
Des son arrivee ă Galați, Vessiolkin avait
tres clairement affirme a Jurgea-Negrilești que
la viile et sa region allaient etre incorporees
dans l’Empire des tsars apres la guerre: «Apres
la guerre, Galați sera russe et toi, je t’enverrai
ă l’ecole des cadets»42. Voici ce que l’amiral ex-
pliquait au consul russe:
«Piotr Alexeici, disait-il au grand-pere, le
tsar m’a donne main libre. Defaire comme je
l’entends. Uniquement de convaincre les « ro-
manești » d’entrer dans la merde ou nous
nous sommes fourres! Car ensuite, continuait
Vessiolkin toujours plus sincere, ils verront ce
qu’ils verront: Galați et tout le Bas-Danube
sera ă nous. On leur laissera Constanța et la
voie de chemin de fer de Cernavodă. La Com-
mission Danubienne recevra un coup de pied
au derriere et vous, Piotr Alexeici, vous serez
nomme resident imperial â ...Constantinople.
J’en prendrai bien soin. Mais jusqu’alors, voici
ce que j’ai apporte. Pour les «romanești». Ils
aiment beaucoup les cadeaux. Mais qui ne les
aime?43.
...Et c’est ainsi que Vessiolkin olfrit des
cadeaux - des portefeuilles contenant 10.000
lei, donc autant de francs-or, ă Take lonescu
(deux), au pretre Vasile Lucaci et ă Octavian
Goga comme «aide pour les rifugies transyl-
vain», etc.»44.
Reportages d’Albert Londres
La vie et les etapes de la Roumanie
Dans l’attente
Bucarest,... juillet.
Bucarest embaume. Quand on passe sous
ses arbres c’est un parfum qui vous penetre et
preș de ses femmes c’en est un autre qui vous
-----------■ Revista de istorie militară ■-----
croise. La rue est joyeuse et chatoyante. Les
officiers ont de hauts cols bleu ciel, rose pâle,
vert fondant.
Les dames ont sur leur charmante poitrine
moins un corsage qu’une gaze.
Les voitures avec leur cocher en robe de ve-
lours font un perpetuei carrousel. C’est la vie.
Dans une jolie rue, devant une jolie maison,
une automobile vient de s’arreter. La rue et la
maison sont celles de M. Bratiano, president du
Conseil, l’automobile celle deM. Pokewsky-Ko-
ziel, ministre de Russie45. C’est la deuxieme fois
qu’il vient aujourd’hui. Bientot, deux chevaux
amenent un homme grand et resolu: c’est M.
Blondei, ministre de France46, c’est la deuxieme
fois aussi qu’il vient. Dix minutes passent. Une
nouvelle auto paraît. Elle ralentit ă l’approche
de la maison, puis â quelques coups de doigt du
maître sur le carreau, repart sans s’etre arretee.
M. von dem Busscher ministre dAllemagne47,
avait reconnu la voiture de son collegue et en-
nemi, le ministre de Russie.
M. Pokewsky et M. Blondei ne tardent pas
ă sortir. Le devant de porte de M. Bratiano est
libre. M. von dem Busscher revient. II est suivi
de M. von Tchernin, le ministre dAutriche48.
C’est l’arrivee des demolisseurs.
La Roumanie, devant cette guerre des na-
tions, ayant compris que l’heure etait venue
de reunir ă son royaume les provinces de
Bukovine et de Transylvanie, provinces rou-
maines possedees par l Autriche, envisagea son
entree en guerre.
Avec qui collaborerait-elle? Avec lAlliance
ou avec l’Entente? Feu son roi Carol Ierpour deux
motifs, un de naissance, il etait Hohenzollern,
un de contrat, il avait un trăite secret avec
Franțois-Joseph, etait pour lAlliance.
Un prince n’a jamais pu compter sans son
peuple; encore moins aujourd’hui que le peu-
ple est admis ă compter avec le prince.
Le peuple roumain de culture franțaise,
d’un elan spontane et comme si la chose ne
pouvait etre discutee, se rangea du cote de
l’Entente.
Discretement la couronne fit une enquete
chez les officiers... Quatre-vingt-seize pour
cent partageaient l’opinion du peuple.
Pour realiser l’ideal național un seul parti
restait donc ă prendre: lier sa fortune ă celle de
la France, de lAngleterre et de la Russie.
----■ Revista de istorie militară ■-----------
Les Allemands, malgre le langage qu’ils leur
tenaient: «Nous vous donnons la Bukovine, al-
lez prendre la Bessarabie ă la Russie et vous se-
rez une grande nation», s’etant rendu compte
qu’ils ne pourraient armer la Roumanie en leur
faveur, tâcherent de lui prouver qu’un second
parti, meilleur que le premier, restait aussi â
prendre: la neutralite. Le manege d’Italie re-
commence en Roumanie.
Carol Ier meurt. Son neveu le remplace.
L’atmosphere du trone ne change pas.
Cependant le peuple tient des meetings, de-
mande la guerre, les chefs de parti soutiennent
le peuple, la presse libre propage le courant.
Le gouvernement sent qu’il doit se decider
ă agir. Mais il entend ă la fois ne pas deplaire au
roi et plaire au peuple. M. Bratiano va discu-
ter les termes de sa collaboration, avec l’air le
moins empresse de vouloir collaborer. Des cet
instant il prend une figure de sphinx, encore
un sphinx est moins sibyllin: il n’a pas le doigt
sur la bouche.
Le 25 avril il fait connaître que pour prix
de sa collaboration avec l’Entente, la Roumanie
demande pour frontieres:
La rive droite du Pruth, le plateau de Cerno-
vitz49, la moitie de Maromourest50, la Theiss51,
le Danube.
La Russie repond qu’elle accorde:
La rive droite de la Sucheava52, la rive gau-
che du Ceremusal53, frontiere artificielle jusquă
Derretin, et, apres Temesvar54, s’inflechissant ă
l’est.
Preș d’un mois se passe. La Roumanie ne
repond pas. Pendant ce temps, chaque jour le
ministre allemand allait dire ă M. Bratiano:
- Vous offrez cinq cent miile baîonnettes
ă l’Entente. L’Entente vous refuse ce que vous
demandez. Nous, Allemands, nous vous of-
frons ce que vous demandez et contre simple-
ment votre neutralite.
Le 20 mai la Roumanie fait savoir qu’elle
maintient ses pretentions. Le 25 mai, la Russie
cede la rive droite du Swet55 mais refuse Cer-
nowitz et le Banat.
-	Vous voyez! repete M. von dem Busscher
ă M. Bratiano.
Preș d’un nouveau mois se passe encore. La
Russie ă ce moment, subit ses reculs en Gali-
cie. Beau jeu pour les Allemands:
-	Ils reculent et vous refusent!
| 17 [
La Roumanie fait savoir qu’elle maintient
sespretentions
Le soir meme, les journaux de Bucarest an-
noncent la nouvelle ă grand fracas. Pour eux,
c’est definitif. On est d’accord. Le gouverne-
ment va secouer son mystere.
Cependant, M. Bratiano retirant son doi-
gt de ses levres laisse entendre qu’il veut bien
continuer la conversation.
Elle continue.
LAllemagne ne travaille pas seulement la
Roumanie dans le cabinet de M. Bratiano. Un
ministre, pour la colossale Allemagne, ce n’est
pas suffisant. II a beau se demener, il ne peut
etre partout, or il faut que lAllemagne soit
partout, meme dans les water-closets. C’est un
grand Allemand qui est prepose ă ce soin dans
un des grands restaurants de la viile56.
S’ils n’avaient employe ă Bucarest que le-
urs moyens ordinaires: seaux d’or jetes sur des
consciences, achats de journaux57, colportages
de mauvaises nouvelles, intoxication de l’air
par leurs «ya», ce chapitre de leur propagande
deja si connue n’aurait pas merite une ligne de
signalement. Mais tous les chefs-d’ceuvre, de
quelque nationalite qu’ils soient, ont droit ă la
posterite. Nous allons donc rendre hommage ă
celui qu’ils sont venus deballer dans Bucarest.
Les Allemands ne sont pas sans psycho-
logie. Elle est generalement assez grosse, elle
manque de detours, mais est de la psychologie
tout de meme. Ils se sont dit: «Bucarest est une
viile qui aime le plaisir; ainsi qu’on prend les
gens par leur faible, nous allons prendre Buca-
rest par le sien. On va lui donner du plaisir».
Ils ont fait venir dejolies dames de Hongrie,
parce que les femmes de Hongrie sont plus jo-
lies que celles de Berlin. Ils sont commande de
belles caleches, ont fait devaliser tous les rosi-
ers de Valachie et de Moldavie et, prets enfin,
annoncerent ă perdre voix que Bucarest allait
connaître les plus belles batailles de fleurs de
son histoire. On en donna une premiere. II n’y
avait jamais eu autant de fleurs. On n’avait ja-
mais rien vu de si echevele. Generalement ces
fetes se terminaient ă la nuit et ne depassaient
pas la Chaussee, leur bois de Boulogne. Est-ce
qu’au milieu d’une telle ivresse on s’aperțoit
que le jour finit? Est-ce que l’on reconnaît les
barrieres? La fete continua. A onze heures du
soir, on ne se battait plus dans la Chaussee mais
dans la Calea Victoriei, leur boulevard.
----1 18 I------------------------------------
Trois jours apres on en donnait une autre.
Ce fut le meme succes, la meme joie, le meme
delire. Et on en redonna une troisieme, quatre
jours apres et on en donna douze en cinq se-
maines.
- Comment? disait M. von dem Busscher
ă M. Bratiano, vous ne pouvez rien me pro-
mettre parce que vous pretendez que votre
peuple veut la guerre? La guerre ă coups de
fleurs, vous voulez dire?
II fallut que le poete Goga prît sa plume
de lyrique irrite pour que cessât la debauche.
C’etait la premiere fois qu’un poete ecrivait
contre les fleurs58. C’est encore ă lAllemagne
qu’on doit cela.
Allemands dans les rues, dans les restau-
rants, dans les chemins de fer, dans les ascen-
seurs, gros, grands, courts, maigres, avec lu-
nettes, sans lunettes, avec chaînes de montre,
sans chaînes de montre, jeunes, murs, vieux,
maries, celibataires, il y en a autant que des
puces â Moudros59. Et cependant ce n’est pas
eux qui, ă Bucarest, ont encore le dernier mot
de la rue.
Alors que toute la journee ils vont, vien-
nent, serrent des mains, tirent des coups de
chapeaux, donnent des pourboires royaux,
sautent de voitures dans des trams, des cafes
dans des pâtisseries et font: ya, ya, ya, avec
plus de serieux que les canards font coin, coin,
coin, le soir, ă neuf heures et demie, la foule de
Bucarest, leur montant sur les pieds, va dans
un vaste cinema en plein air. Ce n’est pas seu-
lement pour y siffler les Boches. On ne dit plus
«Je vais au cinema», mais: «Je vais s ffler les
Boches». C’est parce qu a dix heures une petite
actrice francaisc, tout habillee de rose, pleine
de talent, avec un eventail ferme dans les mai-
ns, vient chanter devant l’ecran.
Quand elle apparaît, le public accouru, re-
connaissant deja du plaisir qu’elle va lui don-
ner, l’applaudit.
Elle lui raconte que le ministre des Affai-
res etrangeres lui a fait des confidences60. Que
reellement c’est un monsieur qui ne comprend
rien â la situation. Les Roumains peuvent s’en
rapporter ă elle.
Et les Roumains croulent de rires.
Elle revient. Elle leur dit:« C’est comme votre
president du Conseil, en voilâ encore un type\».
------------■ Revista de istorie militară ■----
Est-il pour les Allemands
On n’sait pas.
Aime-t-il les Musulmans
On n’sait pas.
Veut-il la Transylvanie
Veut-il la Bessarabie
On n’sait pas.
Et elle s’en va avec un air de dire: «Est-il,
Dieu possible, d’avoir un numero pareil pour
president du Conseil»\
Le public la rappelle. II veut encore
l’entendre. II y a plus de quinze cents person-
nes. Elle leur crie:
Si tu veux la Transylvanie,
Faut te l’ver, il n’est plus trop tot,
Roumain, c’est moi qui te Idiș,
Ell’viendra pas sur un plateau.
Une nuee dAHemands toute la journee se
decarcassent â catechiser Bucarest, par l’or ou
la parole. II suffit, le soir venu, pour balayer le-
urs microbes, d’un leger eventail fran
Pourquoi la Bulgarie regarde
Scfia... Juillet 1915
Pour comprendre les dispositions de la Bul-
garie, il faut d’abord connaître son caractere
et les raisons qui ont fait tel ce caractere. Ne
pas rattacher l’attitude presente des Bulgares
ă l’etat profond de leur esprit serait autant les
trahir dans le jugement que l’on peut porter
sur eux que se mal disposer ă les juger.
Travailleurs, opiniâtres, tenaces, ayant
pendant des siecles, dans leur viile et leurs ha-
meaux, subi le minaret, voilă trente-huit ans
seulement que, grâce au sang russe verse pour
leur cause, cessant d’etre perdus dans l’empire
ottoman, ils commencerent ă vivre une vie na-
ționale61.
Tren te ans plus tard, en 1908, leur prince
ayant pris la couronne, ils se sentirent encore
plus reunis62. Ils comprirent qu’ils formaient
un bloc deja puissant et qu’ils pouvaient se per-
mettre de laisser percer leurs aspirations. Leur
capitale qui n’etait il y a dix ans qu’un grand
village, vit des rues, des maisons, des jardins,
se tracer, se monter, se planter. Ils respiraient.
Leur poitrine s’elargissait si bien que parfois,
----■ Revista de istorie militară ■-------------
les uns contre les autres, pour se donner de
l’air, ils regardaient ă gauche la mer Noire, en
bas la mer Egee. Une poussee et ils pourraient
les atteindre. Ils persisterent dans leur labe-
ur. Etant prets, ils attaquerent. La poussee se
produisit. Ce ne fut d’abord que victoires pour
eux et leurs allies. Leur reve meme n’avait ja-
mais ete jusqu’aux limites qu’ils atteignaient.
Ils allaient realiser plus que leur espoir. D’un
coup, pour des raisons qui ne dependirent ni
de l’heroîsme de leur armee, ni de leur delabre-
ment, par un revers du sort, par la necessite de
combattre leurs allies tout croula.
Ils se debattirent, lutterent, en appelerent
aux grands puissances. Les grandes puissan-
ces ne prirent pas leur defense. Ils appelerent
encore. II ne pouvait pas se faire qu’apres avo-
ir tout entrevu il ne leur restât plus rien! Ils
appelerent. Aucune reponse ne vint pour eux.
Comme des assieges s’enferment dans leurs
murs pour mieux resister, ils rentrerent dans
leur defaite, ils jurerent que pour eux rien au
monde n’existerait plus tant qu’ils n’en seraient
pas sortis63.
La guerre eclata. L’Europe fut en feu.
La Bulgarie regarda au-dessus de son mur.
C’etait elle, uniquement elle, qu’elle essaya-
it d’entrevoir dans ce tremblement. Ecoeuree,
aigrie, ne croyant plus a rien, plus aux pro-
messes, plus aux amities, elle calculait ses
chances. L’Europe: elle s’en fichait! la victoire
de l Allemagne: elle s’en fichait! la victoire de la
France: elle s’en fichait! que la Russie, sa mere,
fut blessee, elle irait jusqua s’en ficher! Ce qu’il
lui fallait, c’etait la Macedoine.
Celui qui sera le plus fort ou qui pourra la
lui donner, celui-lâ sera son allie. Si c’est la Chi-
ne, si c’est la Patagonie, elle sera avec la Chine
et la Patagonie. Quand on a subi ce qu’elle a
subi, que depuis deux ans on ne vit que dans
un but, que l’occasion se presente peut-etre
de le toucher, on ne fait pas de sentiment. La
transformation de l’Europe, la place morale ă
prendre, le triomphe des races, tout cela n’a
pas d’importance: La Ma-ce-doi-ne.
La Bulgarie, cuirassee, prete, fourbie, at-
tendit donc. En novembre, une occasion se
presenta pour elle d’occuper la Macedoine. Les
Serbes repousses par les Autrichiens etaient ă
bout. Sans munitions. Pour fouler la terre con-
-------------------------------------1 19 |---
voitee, les Bulgares n’auraient pas eu besoin
d’enfoncer les portes, tout etait libre et ouvert,
ils n’avaient qu’ă s’y installer. Mais ce qu’ils ve-
ulent, ce n’est pas seulement occuper la Mace-
doine, c’est etre certains de la conserver. Or,
savaient-ils qui serait victorieux de l’Entente
ou de lAlliance? Marcher contre les Serbes,
c’etait devenir l’ennemi de l’Entente. Leur sa-
gesse l’emporta sur leur deșir. Fremissants, ils
resterent neutres. La France, depuis les eve-
nements balkaniques de 1913 a perdu son au-
reole en Bulgarie. La Bulgarie jugeant sa cause
seule juste se demanda pourquoi la France, la
grande justiciere du monde, n’avait pas pris sa
defense. II s’ensuivit un sentiment populaire de
desaffection et l’appel au pouvoir d’hommes ă
tendances germanophiles. L’Entente, par con-
sequent, en ce mois de novembre, considera la
neutralite de la Bulgarie comme un succes64.
Dans les Balkans, le theâtre occidental de la
guerre ne passionne pas. Leurs regards etaient
tournes uniquement vers ce qui se passait au-
tour d’eux et en Russie. La Bulgarie regardait
la Grece et la Roumanie. La Grece regardait la
Bulgarie. La Roumanie, l’ceil sur la Russie, par
les autres se laissait regarder.
Les premiers bateaux allies apparurent
alors devant les Dardanelles. Les Balkans, quo-
ique nullement endormis, eurent un sursaut.
On venait de leur marcher sur les pieds.
La Grece, par les yeux de son grand cito-
yen, entrevoyant lumineusement ses destinees,
tout enflammee, se levait deja pour nous ac-
compagner chez les Turcs. La Bulgarie, aux
ecoutes, se sentit remuee. Elle entendait que
Venizelos, pour participer ă la fete de Con-
stantinople, s’appretait ă lui ceder un morceau
de la belle Macedoine. Cette fete etait donc si
belle qu’elle meritât d’avance un sacrifice? Im-
patiente du gain qu’elle pourrait en retirer, elle
eut, ă cet instant, l’idee d’y prendre part. D’y
prendre part meme avant la Grece pour etre
la premiere. Mais bientot tout s’eteignit, car la
Grece avait un roi65.
Calmee - la peur de la Bulgarie avait ete
de se faire devancer - elle retrouva sa serenite.
Elle pouvait encore attendre.
Les operations dans les Dardanelles ayant
rencontre des difficultes ne se menaient pas
aussi rapidement qu’on l’aurait pu croire.
Chaque jour la Bulgarie sentait combien cela
----1 20 |----------------------------------
lui donnait d’importance. De ce cote de la gu-
erre, par sa situation sur la carte, c’etait elle
maintenant qui pouvait donner ă l’Entente
l’appui le plus efficace, le coup le plus direct ă
lAlliance.
Les circonstances la plațaient sur un piede-
stal au carrefour des deux parties de l’Europe.
En effet, les deux parties de l’Europe se
rencontrerent chez elle. Chacune, l’une ă droi-
te, l’autre ă gauche, venait lui apporter des pre-
sents sur un plateau d’argent. II y a deux ans,
pensa-t-elle, les grandes puissances me deda-
ignaient, on parlait meme de me supprimer,
aujourd’hui ce sont elles qui viennent s’asseoir
preș de moi pour m’offrir et me demander des
choses.
Rengorgee elle ecouta.
LAllemagne lui disait:
«Je vous accorde tout ce que vous desirez;
en echange je ne vous demande meme pas de
prendre les armes contre les Allies. Je sais que
le soldat bulgare ne pourrait pas tirer sur le
soldat russe, laissez-moi le passage. Fin juillet
l’armee Mackensen sera libre. Nous tomberons
sur la Serbie. Deux semaines, et elle n’existera
plus. A ce moment, permettez-nous de rejoin-
dre les Turcs ă travers votre territoire».
-	Bien! repondit la Bulgarie.
L’Entente lui disait:
« Dans les deux cas vous devez etre avec
nous. Meme si, par impossible (et ce ne sera
pas), lAllemagne l’emportait, son interet, surto-
ut la comprehension qu’elle en a, l’empecherait,
malgre ses assurances, de faciliter le developpe-
ment d’une autre race. Vainqueurs avec nous
qui le serons...».
-	Bien! repondit la Bulgarie.
La Bulgarie est un pays de paysans. Com-
me eux, âpre au gain - et le gain aujourd’hui
consistait en des provinces -. Frappee de sa
nouvelle fortune, elle se dit: «Puisque, du coup,
sans discussion, on m’cffre tant, c’est que jepuis
obtenir davantage. Les troupes alliees mettront
encore des mois â venir ă bout des Dardanelles.
La Roumanie est au mutisme, la Grece en rele-
vailles, j’ai le temps».
-	J’ai le temps, repete M. Radoslavoff, le
president du Conseil66.
M. Radoslavoff est un homme courtois et
madre. Ayant beaucoup frequente les Turcs, il
en a garde cette politesse d’esprit qui va jusqu’ă
-----------■ Revista de istorie militară ■---
vous cacher la verite plutot que de vous dire
une chose desagreable. Ne vous provoquant
jamais, il est difficile de lutter avec lui. «Puis,
proclame-t-il, moi, je suis un paysan»'. laissant
entendre par lă qu’il en a la ruse et la finesse.
- Tres bien, lui renvoyait un jour un diplo-
mate, puisque vous etes un paysan, prenons
un exemple de paysan: vous venez au marche
avec un poulet. C’est le debut du marche. Vous
en vouliez vingt sous, on vous en donne vingt
sous, mais vous reflechissez. Vous vous dites:
j’ai le temps, j’en trouverai surement un plus
haut prix. Et la fin du marche arrive. On a
achete du veau ă la place du poulet, votre pou-
let vous reste dans les mains.
- Quand le poulet est bien gras, repondit
M. Radoslavoff, il trouve toujours acquereur.
Pour l’instant, les Bulgares en sont lă.........
................................................Cependant, l’unite politique de
leur race ayant ete dechiree ă la minute ou elle
allait s’accomplir, c’est en vue seule de la re-
constituer qu’ils sont en armes. Rien ne pesera
devant ce but. De lAlliance, de l’Entente, ils ne
sont exactement surs d’aucune. On leur fait
des promesses: mefiants, ce ne sont plus des
promesses, ce sont des gages qu’ils veulent.
Pour croire, ils demandent ă toucher. Ce genre
de diplomație, direz-vous, est un peu primitif.
C’est le leur. A tout prendre, pensent-ils, dans
l’incertitude ou nous sommes, rester intacts
nous paraît encore le meilleur. Quand tout le
monde sera epuise, nous serons forts.
Ce sont des materialistes.
Salonique, nid d’espions
Salonique, decembre.
Salonique est un acces de fievre, et si les vil-
les avaient un cceur, de tous les cceurs des villes
c’est celui de Salonique qui battrait le plus fort.
A chaque pas que l’on fait sur son quai et dans
ses rues, on sent que l’on heurte de l’emotion,
de la crainte, de l’angoisse, de l’espoir, de la
peur, de l’espionnage et de l’affolement.
Vous marchez tranquillement, quelqu’ un
vous abat sa main sur votre bras et vous dit:
«Les cfficiers de marine qui etaient en viile
viennent detre rappeles en toute hâte sur leurs
bateaux». On repond: «Bon, tres bien»'. Mais
le quelqu’un n’est pas satisfait et vous a glisse
dans l’oreille: «J’en conclus que c’est cette nuit
que la flotte va bombarder». Vous tachez de
----■ Revista de istorie militară ■-------------
vous perdre dans la foule et de courir ă vos
affaires. Mais si vous avez eu le malheur de
jeter seulement votre pardessus sur vos epau-
les on vous attrape par la manche et l’on vous
dit: « Vous savez qu’un sous-marin grec vient de
rentrer dans le go fe, trois torpilleurs franțais
l’ont arrete et ont l’oeil sur lui, s’il bouge d’un
metre ils le coulent». «Bon, tres bien»'. dit-on;
mais la personne qui tient encore votre man-
che insiste: «Ce sera l’incident qui declenchera
tout». Vous vous glissez de nouveau dans la
foule, cette fois on vous court apres et un ami
vous dit: «Viens»'. On demande: «Ou donc»? 11
repond: « Tu verras», et il vous conduit dans la
salle ă manger d’un hotel. En vous montrant le
general anglais la cuiller ă la main, il nous dit:
«Regarde». On regarde et on demande: «Qu’a-
t-il donc de special»? On vous repond: «Tu ne
vois pas la tete qu’il a?».
Et on vous explique: «11 s’asseyait pour
commencer son dîner, il etait tranquille comme
d'habitude quand un marin anglais est arrive
porteur d’un pli. 11 l’ouvrit et tout en le lisant
changea defigure; depuis, contre son ordinaire,
il mange nerveusement et se depeche».
Puisque le bonheur vous a conduit dans
une salle ă manger vous en profitez pour vous
asseoir devant une table. Vous pensez ainsi
avoir une demi-heure de serenite, vous avez
trouve un camarade de Paris, vous vous dites:
on va causer des boulevards. Vous n’en etes pas
au potage qu’une de vos connaissances ouvre
la porte et s’ecrie tout bas: «Ales er.fants, je
vous cherchais». On lui repond: «Vas-y»'. II y
va: «Des patrouilles de sous-cfficiers sans arme
parcourent la viile et font rentrer immediate-
ment au câmp tous les soldats permissionna-
ires qu’ils rencontrent. 11 se prepare de grands
evenements pour cette nuit, on va veiller l’arme
au pied». La connaissance reprend aussitot:
«Ce n’est pas tout», et elle continue: «Le gros
de la flotte vient de recevoir l’ordre de quitter
Malte sur l’heure et d’accourir ici». Heureuse-
ment que vous etes a table, que vous avez une
fourchette et un couteau dans les mains et que
vous pouvez un moment noyer dans le bruit de
la porcelaine l’avalanche de ces nouvelles. Ce
n’est, helas ! que pour un moment.
Vous entrez dans un restaurant que vo-
yez-vous? Le consul de Bulgarie et un officier
francais mangeant en tete-ă-tete sur une petite
----------------------------------------1 21 |---
table. Pourquoi? Parce que l’officier franțais n’a
trouve qu’une seule place de libre, ă la table il
y avait deja un monsieur qu’il ne connaissait
pas, il a demande au monsieur: «Cette place
est-elle libre?». Le monsieur a repondu «oui»,
et les voilă qui se font des politesses ă se passer
les plats.
Vous allez ă notre câmp d’aviation. Quelle
est la personne qui, le nez en l’air, contemple
avec tant d’amour les oiseaux ne en France?
C’est M. le consul general dAllemagne. Notre
aviateur ne peut tout de meme pas demolir son
appareil pour lui descendre dessus.
Vous faites quelques pas sur le port. Voilă
des troupes qui arrivent. Quel est ce monsie-
ur qui essuie son binocle pour mieux regarder,
quel est cet admirateur passionne des armees
franțaises et anglaises qui ne rate pas un seul
debarquement? C’est M. le consul general
dAutriche.
Puis il y a aussi M. le consul general de
Turquie. M. le consul general de Turquie fait
les tramways.
Maintenant observez autour de vous. Un
groupe d’officiers franțais ou anglais marche
en causant, et derriere vous voyez un suiveur
en civil qui, par le plus pur hasard, a le meme
pas que les officiers. Accompagnez les officiers,
ils vont s’asseoir autour dune table; le suiveur
s’assoit ă la table ă cote. Sans le faire expres il se
penche parfois si preș d’eux que c’est tout juste
si par megarde il ne boit pas dans leur verre.
Si les espions etaient de ces amorces que les
enfants sement sur les trottoirs, ă chaque pas
on en ferait eclater un.
Et savez-vous ce que c’est que cette viile ou
l’on rencontre ă chaque tournant les represen-
tants officiels de lAllemagne, de lAutriche, de
la Bulgarie, de la Turquie, ou l’on est assis dans
le train ă cote de l’agent du Kaiser, ou, quand
vous avez une cigarette non allumee ă la bo-
uche, un Autrichien inconnu vient vous offrir
du feu, ou quand vous marchez sur le pied d’un
passant vous entendez un juron en bulgare?
Cette viile c’est la base des armees franco-an-
glaises d’Orient!
Nous autres, nous ne savons sans doute pas
exactement combien nous avons d’hommes,
nous comptons en chiffre ronds, soit cent mii-
le, cent vingt-cinq miile, cent cinquante miile.
Mais eux, si c’est cent miile dix, ils le savent.
----1 22 I-----------------------------------
Ils savent le nombre des arrivants; ils comp-
tent nos malades et ils calculent chaque jour. Si
vous voulez avoir la statistique de notre armee,
demandez-la-leur.
Et les journaux! Non! jamais on n’a vu ța!
A toute heure vous entendez brailler: le Nou-
veau Siecle, le Courrier de Salonique. Ce sont
des journaux allemands rediges en franțais.
Ils ont des nouvelles sensationnelles: Pourquoi
lAllemagne sera victorieuse. Lechec des Al-
liees. LItalie n’est pas si bete. Les Franțais en
deroute. Et l’on crie ța sous le nez de l’armee
franțaise et on offre ces numeros ă des officiers
franțais, et des officiers franțais, qui ne savent
pas encore, donnent devant tout le monde un
sou pour les posseder.
Nous avons envoye des cuirasses, des ca-
nons, des soldats, des avions, mais nous avons
oublie les balais. Envoyez d’urgence les balais.
II n’y a qu’une chose au milieu de cette viile
tourbillonnante, paradoxale, sournoise et peut-
etre bientot sanglante, il n’y a qu’une chose qui
nous remette l’esprit en place, c’est lorsque le
soir, vers sept heures, sur le quai, vous voyez
passer une automobile eclairee, et que dans
cette automobile vous reconnaissez un hom-
me dont le regard devant les evenements les
plus sombres est toujours droit, limpide et pu-
issant. Cet homme c’est un general, ce general
c’est Sarrail67.
*
* %
Lorsqu’au debut d’octobre 1915, le general
Sarrail quitte la France pour prendre le com-
mandement du câmp retranche de Salonique,
Georges Clemenceau le met en garde: «N’y al-
lez pas!... C’est un guet-apens qu’on vous tend!
C’est une folie que cette Croisade! Elle n’a qu’un
partisan: Castelnau. C’est lui qui vous joue ce
tour-lă!»68.
Le dernier reportage de Albert Londres
est revelateur sur l’atmosphere qui regnait
dans cette viile ă l’arrivee du general en chef.
L’espionnite qui se propageait comme une ma-
ladie contagieuse, parmi les bataillons franțais
ou britanniques, certains ă peine rescapes des
tranchees de Gallipoli, est une realite qu’il faut
prendre bien en consideration. Elle trahit aussi
l’incapacite du commandement allie ă pren-
------------■ Revista de istorie militară ■-----
dre 1’ inițiative sur ce theâtre d’operations,
sauver l’armee serbe de la debâcle provoquee
par l’intervention bulgare ou meme lancer
une offensive pour alleger le front roumain,
nouvellement cree en aout 1916. Ce sont les
troupes bulgares qui, le 17 aout, passent â
l’attaque, en s’emparant, apres trois jours de
combat, de Seres et de Demi-Hissar. Donnons
aussi raison â Brătianu qui declarait, durant
ces jours cruciaux pour la destinee de la Rou-
manie, au commandant Thompson futur lord
Carrington, l’attache militaire britannique ă
Bucarest: «J’aurais du m’engager ă ne declarer
la guerre ă TAutriche que lorsque les troupes
du general Sarrail auraient franchi la frontiere
grecque. Comme homme d’Etat, je reconnais
avoir commis une grande faute: ă mes militai-
res de la reparer»69.
Une mention speciale au sujet des dernieres
negociations avec l’Entente en juillet (suivies
de la signature du trăite d’alliance du 4 aout
1916 dans la maison de Vintilă Bratianu), cir-
constances decrites en detail par Ion G. Duca70,
nous plonge dans le monde des diplomates an-
glais qui fetaient cet evenement quelques jours
plus tard, donc en juillet, avec le consul russe
de Galați. Gheorghe Jurgea-Negrilești est notre
seul et unique temoin de ces conversations:
«II y a eu ensuite le fameux dejeuner avec
Pitz et le major Thompson. Ce dernier l’attache
de la Grande-Bretagne et l’amant de Marthe
Bibesco71. On y a discute des choses qui me
semblaient epouvantables.
-	La Roumanie ne resistera pas plus de trois
mois, nous expliquait le futur lord Cardington,
c’est-ă-dire Thompson. C’est archi-si.ffisant
pour tramformer «la chambre ă provisions» de
lAllemagne et sa derniere source de petrole en
un monceau de ruines.
-	Quelle horreur! s’est exclame ma mere.
-	Natacha, voyons! a essaye de la calmer
grand-pere.
-	Je suis tout ăfait d’accord avec madame!
Lorsque je suis sorti de chez Brătianu, je me
sentais comme un mafaiteur qui avait commis
un cambriolage. Mais c’est la politique. Notre
guerre economique en Roumanie n’a pas donne
les resultats escomptes. Lichiardopol de Brăi-
la, apres nous avoir vendu son stock de farine,
s’est empresse de le revendre aux Allemands7-.
Et en ce moment les transporteurs sont entre
-------■ Revista de istorie militară ■---------
les mains de l’ennemi. Mais il y a autre chose,
beaucoup plus grave. Pratiquement, toute la
guerre sous-marine des Allemands fonctionne
grâce au petrole roumain, tout comme les esca-
drilles allemandes de Doger Bank. Et un autre
probleme sepose, continua Thompson avec son
air froid et flegmatique. Nous n’aimerions pas
que notre alliee tombe comme un cadeau entre
les mains de l’ennemi.
-	«Tu nechapperaspoint ă ce que tu redo-
utes», dit le Roumain. C’est ainsi que les silos
de Pitz, avec des biens achetes par la Couron-
ne dAngleterre, sont devenues la capture de
Mackensen.
-	Le ble ne briile pas, a constate Pitz. En
revanche, les sondes de la vallee de la Praho-
va ont ete completement detruites et enfin de
compte les Allemands n’auront plus de petrole
roumain.
-	Quels bons allies a trouve Brătianu'. s’est
exclamee ma grand-mere qui avait du talent
pour les gaffes. D’une part lAngleterre, avec
l’incendie total, et d’autrepart la Russie, qui...
-	Mais voyons, Liuba... a essaye de l’arreter
grand-pere.
-	Et alors? a continue grand-mere, qui ne
se laissait pas facilement demonter. J’ai voulu
dire qu’il vaut mieux avoir des ennemis que de
tels amis!
Thompson a commence ă rire.
-	En tout cas, la Roumanie a en madame
un allie fidele, et pour vous tranquilliser je dois
vous dire qu’aujourd’hui, comme autrtfois par
ailleurs, nos plâns ou ceux de la Russie ne se
realiseront pas. Mais pas parce qu’ils serai-
ent absurdes ou irrealisables, mais parce que
l’histoire nous enseigne que le sort des plâns po-
litiques est de rater, tout «geniaux» qu’ils soient
- et Thompson prononța «geniaux» avec un
mepris visible. Et dans Bucarest inconstant et
optimiste, je vois toutes les premisses d’une gi-
gantesque catastrophe militaire. J’avoue ne pas
comprendre les militaires roumains. Lorsqu’on
discute avec eux, on voit qu’ils ne sont pas
betes. Mais leurs plâns militaires sont si aber-
rants, que Ton a l’impression qu’ils ne connais-
sent pas la carte de leur propre pays. Comment
le general lliescu, le Chtf de l’Etat-major, ou
n’importe quel autre, peut croire que la Rou-
manie puisse resister sur un front cinqfois plus
long que celui de la France? Ah, si les Bulgares
	1 23 I-------------------------------
etaient neutres... Mais la Roumanie a eu besoin
du Quadrilatere...
...Vis-ă-vis de ma grand-mere, Thompson
s’est senti comme le pecheur qui voit d’enfuir
le poisson qui venait tout juste de mordre ă son
hamețon. La bourde lui etait passee sous le nez,
sans pouvoir la deguster. Tres finement, sur
un ton de parfaite politesse, il a esquisse une
derniere tentative:
-	Sans connaître les intentions du Cabinet
de Sankt Petersbourg, je comprends patfaite-
ment que la Russie ne peut prendre en consi-
deration les interets de certaines «inventions
geographiques» temporaires (il faisait allusion
ă la Bulgarie et ă la Roumanie).
Personne n’a repondu, et par cette derniere
appreciation le maj or m’est devenu antipathique.
Au meme moment le majordome Inovici nous
a invite au salon pour prendre le cafe»73.
NOTE
1	Quotidien parisien dont le directeur etait
Stephen Pichon, ami fidele de Georges Clemenceau,
Ministre des Affaires etrangeres dans plusieurs ca-
binets de la Troisieme Republique (oct. 1906 - juillet
1909; juillet 1909 - fev. 1911; marș - dec. 1913; nov.
1917 - janv. 1920), un des negociateurs du trăite de
Versailles (28 juin 1919).
2	A. Londres, Si je t’oublie Constantinople..., (ed.
Fr. Lacassin), collection «Grands Reporters, (Dix -
dix huit) 10/18», Union Generale d’Editions, Paris,
1985, pp. 79-84, 85-90,163-166.
3	Publie aux editions Arlea, Paris, 2008.
4	P. Assouline, Albert Londres. Vie et mort d’un
grand reporter, 1884-1932, Paris, Balland, 1989, p. 151.
Le meme auteur avait preface le volume reunissant
les CEuvres completes dAlbert Londres, publies aux
Ed. Arlea, Paris, 2007.
5	Assouline, Albert Londres, pp. 155-159.
6	Excelsior, mai 1920, apud ibid., p. 160.
7	Present en Russie sovietique lors de revoluti-
on bolchevique. Les questions qu’il pose, lors d’une
interview, ă Lenine, lui valent un sejour inoubli-
able dans les prisons du regime: En prison sous la
terreur russe, Paris, Hachette, 1920 (couronne par
lAcademie franțaise); Les dessous du chaos russe,
Paris, Hachette, 1920 (couronne par lAcademie
franțaise).
8	Auteur du celebre ouvrage Teen Days that
Shook the World, (Dix jours qui ebranlerent le mon-
de), ed. franțaise, Paris, Ed. Sociales, 1974.
| 24 [
9	Ed. Helsey, preface aux Histoires des grands
chemins, Paris, Albin Michel, 1932, p. 11.
10	Republies dans le recueil posthume Dans la
Russie des soviets, Paris, Ed. Arlea, 2008.
11	Assouline, op. cit., p. 176-177.
12	Ibid., pp. 454-465, ainsi que l’enquete en-
treprise par B. Cahier, Albert Londres, Terminus
Gardafui, Paris, Arlea, 2012.
13	Excelsior du 3 juin 1922, apud, Assouline, op.
cit., p. 207, article repris dans La Chine en folie, Pa-
ris, Albin Michel, 1925. Une pârtie des ces repor-
tages ont ete reedites dans Mourir pour Shanghai,
«Grands Reporters», (Dix - dix huit) 10/18», Paris,
1984. Une autre edition de La Chine en folie chez
Arlea, Paris, 2011.
14	A. Londres dans lAvant-propos ă Terre debene
(la trăite des noirs), Paris, Albin Michel, 1929, apud
Assouline, op. cit., p. 389. Seconde edition, collec-
tion «Grands Reporters», (Dix - dix huit) 10/18»,
Paris, 1984. Une nouvelle edition chez Arlea, Paris,
2008.
15	Derniere edition chez Arlea, Paris, 2008.
Lorsqu’en 1937 un decret-loi mit fin ă ces etabli-
ssements de la honte, une de principales causes
evoquees etait l’ouvrage dAlbert Londres, ainsi que
la portee qu’il a eu au sein de l’opinion publique.
Ses enquetes ainsi que sa renommee incontestable
obligent les autorites ă reagir et parfois meme ă
reformer, voir le chapitre de Assouline, op. cit.,
pp. 244-273.
16	Ibid., p. 310.
17	A. Londres, Dante n’avait rien vu (Biribi),
Paris, Albin Michel, 1924, 2e edition collection
«Grands Reporters», (Dix - dix huit) 10/18», Paris,
1975. Nouvelle edition chez Arlea, Paris, 2010.
18	Le Petit Parisien du 17 octobre 1928, apud
Assouline, op. cit., 383.
19	Ibid., pp. 381-383. Sur ce voyage en Afrique,
voir aussi D. Folleas, Albert Londres en terre debene,
Paris, Arlea, 2009.
20	M. Palmer, Des petits journaux aux grandes
agences, Paris, Aubier, 1983, apud Assouline, op. cit.,
p. 58.
21	Ibid., loc. cit.
22	Ibid., p. 282. Voir aussi les propos de Charles
Laurent redacteur en chef du Matin dans les annees
vingt: «Albert Londres ecrivait comme il marcha-
it: tout droit devant lui», apud ibid., p. 281, et de
Elie-Joseph Bois, le patron d Albert Londres au Petit
Parisien: «11 avait moins le souci de l’exactitude que
celui de la verite», ibid., loc.cit.
23	Lacassin, «Preface pour effacer la chute de
Byzance», op. cit.,p. 13-14.
-------------■ Revista de istorie militară ■-------
24	Ce prix a ete institue une annee apres la dispa-
rition du journaliste par sa fille Florise Londres. Voir
notamment, Grands reportages, les 40 prix Albert
Londres (1946-1986), Paris, Arlea, 1986. Sur Albert
Londres on pourra consulter egalement avec pro-
fit : Florise Londres, Mon pere, Paris, Albin Michel,
1934, reedite chez Rocher/Serpent ă Plumes, 2000;
P. Mousset, Albert Londres, l’aventure du grand re-
portage, Paris, Grasset, 1972.
25	Articles rassembles dans le recueil intitule La
grande guerre, Paris, Arlea, 2010.
26	Publie dans Le Matin du 21 septembre 1914.
27	Lacassin, op. cit., pp. 8-9; Assouline, op. cit.,
p. 74-75.
28	Ibid., p. 80. Une excellente reconstitution des
operations de la flotte alliee avec des cartes et des
schemas chez A. Banks, A Military Atlas cfthe First
World War, 4e ed., Leo Cooper, 2001, pp. 115-117.
29	Assouline, op. cit., pp. 82-84.
30	Ibid., p. 85. Sur les combats de Gallipoli, il
existe une tres vaste bibliographie. Voir notamment
le recit de lecrivain britannique Compton Macken-
zie (1883-1972) qui prit part aux operations militai-
res dans l’entourage du general Hamilton, Gallipoli
Memories, Cassel, 1929. Nous renvoyons aussi aux
schemas tactiques et strategiques de A. Banks, op.
cit., pp. 118-129, l’analyse de B. Liddell Hart, His-
tory cf the First World War, Pan Books, 1972, pp.
157-182, ainsi que les etudes suivantes : A. Goutard,
«La campagne des Dardanelles (1915)», Revue In-
ternationale dHistoire Militaire, n° 35, Paris, 1976,
pp. 121-161; P. Hart, Gallipoli, Oxford Univ. Press,
2011; P. Chasseaud, P. Doyle, Grasping Gallipoli,
Terrain, Maps and Failure at the Dardanelles. 1915,
Spellmount, 2015.
31	Assouline, op. cit., p. 86-87.
32	P. Renouvin, La crise europeenne et la Grande
Guerre (1904-1918), Paris, Felix Alean, 1934,
pp. 280-286; Ema Nastovici, «Tratativele dintre
Bulgaria și Puterile Centrale din septembrie 1915 și
implicațiile lor în relațiile cu România», dans Ana-
lele Universității din București, serie Histoire, t. 22,
n° 2, pp. 81-94; R. C. Hali, Bulgaria’s Road to the
First World War, Columbia Univ. Press, 1996; J.-N.
Grandhomme, Le General Berthelot et l’action de la
France en Roumanie et en Russie meridionale (1916-
1918). Genese. Aspects diplomatiques, militaires
et culturels avec leurs incidences. Prolongements
et perspectives, Château de Vincennes, 1999, chap.
«La genese de l’intervention bulgare», pp. 44-48,
ainsi que l’analyse assez recente de R. F. Hamilton
et de H. H. Herwig, Decisions for War, 1914-1917,
Cambridge Univ. Press, 2005, pp. 170-174.
33	Sur la neutralite roumaine voir en general
les travaux de C. Kirițescu, Istoria războiului pen-
tru întregirea României (1916-1919), (II? ed., C.
-------■ Revista de istorie militară ■------------
Kirițescu, M. N. Popa, L. Popa), t. I, Bucarest, Edi-
tura Științifică și Enciclopedică, 1989, pp. 111-229;
Constantin Nuțu, România în anii neutralității, Bu-
carest, Editura Științifică, 1972; Elisa Campus, Din
politica externă a României 1913-1947, București,
Editura Științifică, 1980, pp. 45-74; loan Bulei, Arcul
așteptării: 1914,1915,1916, Bucarest, Editura Emi-
nescu, 1981.
34	C. Kirițescu, op. cit., pp. 138-140, 146-148,
160-163 ; M. Bibiri-Sturia, Creșterea ir.fluenței ger-
mane în România, Bucarest, 1915; idem, Germania
în România. Eri -Azi -Mâine, Bucarest, 1916; J.-N.
Grandhomme, op. cit., chap. «Des promesses aux
pressions», pp. 59-63 avec une riche bibliographie;
Gh. N. Cazan, Șerban Rădulescu-Zoner, România și
Tripla Alianță, Bucarest, Editura Științifică și Enci-
clopedică, 1979; Ema Nastovici, România și Puterile
Centrale în anii 1914-1916, Bucarest, Editura Poli-
tică, 1979.
351	. G. Duca, Amintiri politice, 1.1, Munich, Ion
Dumitru Verlag, 1981, pp. 179-180.
36	Ibid., chap. 13, «Incidentul Poklewski», pp. 174-
177; loan Bulei, «Un episode de l’histoire diploma-
tique de la Premiere Guerre mondiale: ['incident
Poklevski», in La Presence franțaise en Roumanie
pendant la Guerre 1914-1918, Cluj, 1997, pp. 11-17.
371	. G. Duca, op. cit., pp. 74-76; C. Kirițescu, op.
cit., pp. 166-169 ; E. Campus, op. cit., p. 49-54; Ana-
stase lordache, «încheierea acordului româno-rus
din 18 septembrie/1 octombrie 1914. însemnătatea
și consecințele sale», Studii.Revista de istorie, n° 1,
1976, pp. 49-62.
38	Gh. Jurgea-Negrilești, Troica amintirilor. Sub
patru regi, 2e edition, Bucarest, Cartea Româneas-
că, 2007.
39	Traduction integrale en franțais des fragments
cites par Matei Cazacu.
40	Officier de dragons ă cheval, il etait, nous dit le
memorialiste, «proprietaire de 300.000 hectares en
Ukraine. (Grâce ă lui j’ai vu le premier Rolls-Royce).
Urusov etait venu avec tout l’apparat digne d’un
Urusov. Grâce au pouvoir magique de l’argent, il
avait restaure une magnfque maison. 11 avait un
cuisinier tatar, un valet franțais et la fameuse Es-
mee, devenue plus tard lepouse du ministre Grigore
Gafencu», op. cit., p. 65-66.
41	Ibid., pp. 76-78 et 155-157; cf, aussi Al.
Marghiloman, Note politice, t. I, Bucarest, 1927,
p. 548.
42	Gh. Jurgea-Negrilești, op. cit., p. 65-66.
43	Ibid., pp. 78-79. Voir aussi les considerations
de Ionele Georges, epoux de la sceur de la grand-
mere, fille du baron Nolde, fraîchement revenu
du front, qui deplorait le gâchis que l’entree de
la Roumanie dans la guerre allait entraîner, ibid.,
pp. 152-3.
------------------------------------------1 25 |---
44	Ibid., pp. 81-83. Pour ces deux derniers, c’etait
lors des elections legislatives de l’hiver 1915 quand
Vasile Lucaci avait pose sa candidature ă Galați, <f,
I. G. Duca, op. cit., pp. 204-206. Pour le sauvetage du
general Kaledine evade de la captivite autrichienne
et refugie ă Bucarest, par ce meme patriote transyl-
vain, voir Jurgea-Negrilești, op. cit., p. 83.
45	Stanislas Poklewski-Koziell, voir texte supra.
46	Camille Blondei (1854-1935), ambassadeur
ă Bucarest du 7 mai 1907 au 13 mai 1916 cf., I. G.
Duca, op. cit., pp. 158-159, 242.
47	Hilmar Freiherr von dem Bussche-Haddenha-
usen (1867-1939) cf. ibid., p. 64.
48	Ottokar von Czernin (1872-1932), cf. ibid.,
pp. 64-65. Nous ne pouvons pas confirmer le fait
que Londres avait guette lui-meme la maison de C. I.
Brătianu ou il s’agit d’une figure de style utilisee pour
entrer dans le vif du sujet. De toute maniere la Con-
vention d’alliance avec les puissances de l’Entente
a ete signee le 17 aout 1917 ă 11 heures du matin
au domicile de Vintilă Brătianu (aujourd’hui Strada
Aurel Vlaicu) pour eviter la presence deventuels
espions ou journalistes qui auraient flaire ce mo-
ment tant attendu par les chancelleries des puissan-
ces europeennes. Voir les details pittoresques dans
les memoires de I. G. Duca, op. cit., pp. 257-260.
49	La viile de Cernowitz, voir texte infra,
Cernăuți.
50	La region de Maramureș.
51	La riviere de Tisza.
52	La viile de Suceava.
53	La riviere de Ceremuș (en polonais Czeremosz)
affluent de Ia riviere de Prout.
54	La viile de Timișoara.
55	La riviere de Șiret.
56	Vraisemblablement, le restaurant «Capșa».
57	I. G. Duca, op. cit., p. 164. Une liste des jo-
urnaux chez J.-N. Grandhomme, op. cit., p. 61. De
meme la vente du journal «Minerva» racontee par
C. Kirițescu, op. cit., p. 139.
58	Sur l’activite journalistique de Goga durant la
periode de la neutralite cf. ibid., p. 143.
59	N’oublions pas que Londres revenait du front
de Gallipoli. Selon les sources cites par J.-N. Grand-
homme, loc. cit., en marș 1915, il y avait ă peu preș
20.000 citoyens allemands presents dans la capitale
roumaine.
60	Emanoil /Mihăiescu/ Porumbaru (1845-1921),
Ministre des Affaires Etrangeres (4 janvier 1914-8
decembre 1916), membre du Parti National-Liberal,
grand-pere maternei de l’historien Vlad Georgescu.
61	Suite au trăite internațional de Berlin (13 ju-
illet 1878) qui mit fin ă la guerre russo-turque de
1877-1878, la Bulgarie devient une principaute au-
tonome sous suzerainete ottomane.
62	Lors de l’assemblee du 5 octobre 1908 ă
Veliko Tărnovo, Ferdinand 1“ de Saxe-Cobourg et
26
Gotha, elu prince de Bulgarie en 1887, proclame
I’independance du pays et prend le titre de «tsar
des Bulgares». La Bulgarie devient un royaume in-
dependant.
63	Defaite de la Bulgarie durant la Deuxieme
Guerre balkanique (16 juin - 18 juillet 1913) qui
deboucha sur Ie trăite de Bucarest (10 aout 1913).
Voir le dossier publie recemment sur ce sujet «Par-
ticiparea României la al Doilea Război Balcanic»,
Revista de Istorie Militară, n° 3-4 (137-138), Buca-
rest, ISPAIM, 2013, pp. 1-93, avec sources et bibli-
ographie.
64	N. Nikov, «Les relations franco-bulgares
(1913-1915)», Etudes balkaniques, t. X, Sofia, 1974,
pp. 281-291.
65	Le roi des Hellenes, Constantin 1“ (1913-1917;
1920-1921), beau-frere de l’empereur Guillaume II.
Voir ă son sujet Ia biographie de E. Driault, Le roi
Constantin, Versailles, 1930 avec le compte-rendu
de Nicolae lorga dans la Revue Historique du sud-est
Europeen, t. VII, n° 7-9,1930, pp. 149-151.
66	Vasil Hristov Radoslavov (1854-1929), presi-
dent du Conseil des ministres ă deux reprises: 28
aout 1886 - 10 juillet 1887; 17 juillet 1913 -21 juin
1918. II engagea Ia Bulgarie dans Ia guerre du cote
des Puissances Centrales.
67	Maurice-Paul-Emmanuel Sarrail (1856-1929),
figure parmi les meilleurs generaux franțais de la
Grande Guerre. Londres lui vouait un veritable cul-
te, conscient de lenorme travail que le general avait
entrepris pour ameliorer Ie sort des soldats allies, li-
vres ă eux-memes au câmp retranche de Salonique.
Voir notamment ses memoires, Mon commande-
ment en Orient (1916-1918), Paris, Flammarion,
1920, reeditees et commentees par Remy Porte, ed.,
SOTECA, 2012.
68	P. Allard, EOreille fendue, Paris, 1933, apud,
J.-N. Grandhomme, op. cit., p. 82.
69	Cite d’apres Ibid., pp. 116-117. Voir aus-
si Ie chap. «Letablissement du câmp retranche de
Salonique», pp. 82-84 avec source et bibliographie.
70	Voir n. 48, supra. Sur la decision roumaine
voir aussi les propos de Hamilton-Herwig, op. cit.,
pp. 174-178.
71	Qui ecrivit plus tard sa biographie, Le destin
de Lord Thomson cf Cardington, suivi de Smaranda
par le brigadier general Lord Thomson cf Cardin-
gton, prefacee par James Ramsay Mac Donald, Paris,
Flammarion, 1932.
72	Sur l’achat preventif des recoltes de cerea-
les par les Anglais et par les Allemands en 1915-
16, voir toujours le savoureux temoignage de Gh.
Jurgea-Negrilești, op. cit., p. 88 et suiv.
73	Ibid., pp. 158-161.
------------■ Revista de istorie militară ■-----
Dosar 1914-1918. Primul Război Mondial
DE LA TSINGTAO LA FALKLANDS
- DISTRUGEREA ESCADREI GERMANE
A ASIEI ORIENTALE
ANDREI POGĂCIAȘ •
Abstract
The German fleet was a new weapon at the start cf World War One, and was mainly created
to support the German colonies in Africa and the Pac fie. While the main body cf thefleet was
stationed in Germany, the Pac fie waters were navigated by the Ostasiengeschwader, the East
Asia Squadron, under the command cfVice-Admiral Von Spee. While trying to destroy as many
British and enemy ships as possible and return to home waters, the squadron was completely
destroyed at the battle cjf the Falklands Islands by British unchallenged naval superiorily.
Keywords: Ostasiengeschwader, World War I, tactics, naval battle, von Spee, Falklands
Primul Război Mondial este cunoscut mai ales pentru Frontul de Vest, unde luptele s-au dat
timp de patru ani în tranșeele care se întindeau din Elveția la Marea Mânecii. Frontul de Est a
fost mult mai mobil, dar a fost în mare parte dat uitării de istoriogrcfie, la fel ca micile dar sân-
geroasele fronturi otomane.
Cursa înarmărilor navale înainte
de 1914
Și mai obscur este războiul naval din anii
1914-1918, mai ales cel dus flota germană,
proaspăt construită la insistențele împăratu-
lui Wilhelm al II-lea, secondat de unii dintre
comandanții imperiali. în primul rând, dorea
să-și protejeze noile colonii, care aveau nea-
părată nevoie de existența unei flote de răz-
boi puternice. Momentul era propice, Marea
Britanie fiind mai mult interesată de Franța1,
inamicul ei occidental tradițional, stat care re-
prezenta un real pericol colonial în Africa, și se
înțelegea foarte bine cu Rusia, un alt potențial
imens pericol pentru posesiunile asiatice ale
Londrei. Germania nu era privită ca o posibilă
forță navală, demnă de a răsturna întâietatea
GrandFleet pe oceanele lumii.
Astfel, britanicii au început, în 1889, un
program de construire de noi nave, urmând
teoria că flota britanică trebuie să fie în stare
să se confrunte concomitent cu următoarele
două flote din lume, alipite2!
Observând intențiile britanice, Franța a
demarat și ea construcția de nave moderne,
în anul următor. Peste încă un an, ca urmare a
încheierii alianței franco-ruse, cele două părți
au început să facă schimb de experiență nava-
lă, circulând chiar zvonuri că rușii vor primi
voie să folosească o bază navală de la Bizerta,
în Tunisia3. Aceasta a generat automat alarmă
la Londra și Berlin deopotrivă4.
* Doctor al Facultății de Istorie din cadrul Universității Babeș-Bolyai.
■ Revista de istorie militară ■------------------------------------
27
După înfrângerea din 1871 în fața Ger-
maniei, Franța se orientase spre Africa, unde
intențiile sale coloniale se loveau de cele brita-
nice. Flota franceză era foarte modernă, fran-
cezii aplicând primii, chiar înaintea britanici-
lor, toate inovațiile tehnice de ultimă oră5. în
fața alianței franco-ruse, Londra avea opțiunea
de a se alia cu Germania, opțiune nevalorifica-
tă însă din varii motive.
Strategia navală germană s-a bazat pe „te-
oria riscului” emisă de amiralul von Tirpitz.
Fără a numi expres Marea Britanie, dar înțele-
gându-se că despre ea este vorba, teoria spunea
că inamicul Germaniei va avea întotdeauna o
flotă mai numeroasă, dar răspândită în toată
lumea, astfel că flota germană va trebui să fie
doar atât de puternică încât să poată lupta cu
succes împotriva navelor inamice din Europa.
Chiar dacă germanii nu ar fi câștigat, trebuiau
să provoace daune inacceptabile flotei inamice,
de lungă durată6.
Pentru a atinge acest țel, și pentru a nu irita
Reichstag7-^]. și Londra, Tirpitz s-a pronunțat
pentru construcția a 60 de noi nave în următo-
rii 20 de ani. Un imbold a fost și Războiul Bu-
rilor, din Africa de Sud, unde diplomația ger-
mană a intervenit pe căi neoficiale, sprijinind
intențiile de independență din zonă. Britanicii
au aflat și au început să controleze toate navele
comerciale germane care navigau înspre por-
turile Africii de Sud, o umilință greu de îndurat
de către germani8. Wilhelm al ff-lea a anunțat
imediat că flota va fi la fel de puternică pre-
cum armata de uscat. Reichstag-ul începea și
el să fie convins. Astfel, prima lege germană a
flotei, din 1898, prevedea construirea a 19 cu-
irasate, care vor fi înlocuite după 25 de ani. A
doua Lege a Flotei, din anul următor, a hotărât
construirea unui număr dublu de cuirasate, 14
crucișătoare mari și 38 crucișătoare mici9.
Lucrarea lui Alfred Thayer Mahan, The
Irfluence cf Seapower upon History, a influen-
țat major cursa înarmărilor navale, având un
efect profund mai ales asupra lui Wilhelm al
Il-lea10. în articolul său din anul 1904 din Ma-
rine-Rundschau, împăratul se pronunța pen-
tru construirea unor crucișătoare foarte bine
înarmate, dotate cu artilerie puternică, tocmai
din cauza inferiorității numerice în fața inami-
cilor. Noile crucișătoare avute în vedere trebu-
iau să adopte caracteristicile cuirasatelor, mai
----1 28 |----------------------------------------
ales rapiditatea11. Amiralul Alfred von Tirpitz
a propus construirea de cuirasate pentru flota
germană, fiind blindate, mai mari decât cruci-
șătoarele și distrugătoarele și având tunuri de
calibru mai mare12. Germanii nu uitaseră că,
în 1870, flota franceză bombardase coasta ger-
mană fără vreo opoziție.
Observând intențiile germane, Marea Bri-
tanie a început să își întărească flota domestică
prin aducerea de nave din Asia și Mediterană,
fapt posibil datorită demersurilor diplomatice
încheiate cu succes în aceste zone. Amiralul
Sir John Fisher, numit în 1904 Prim Lord al
Amiralității, a început imediat reforma navală,
casând numeroase nave vechi și inutilizabile,
și demarând un nou program de construire de
nave, fiind responsabil de planificarea și con-
struirea navei Dreadnought, în 1906, care va
revoluționa concepțiile militare navale din acel
moment13. Fisher voia nave rapide, care să în-
vingă inamicul prin viteză și putere de foc, pe
când Tirpitz voia nave puternice, care să sufere
daune, dar să poată lupta în continuare14.
în același an, programul naval german s-a
oprit, trecându-se imediat la proiectarea de
nave de tip dreadnought. în 10 ani, Germania
a construit a doua flotă ca mărime din lume,
pornind aproape de la zero, industria germană
având capacitatea de a construi 8 dreadnou-
ght-vM pe an! Imediat, Austro-Ungaria și Italia
au demarat și ele programe de construcții de
astfel de nave15.
în ciuda încercărilor germane, tot Marea
Britanie avea avantajul numeric în 1914 - 21
cuirasate față de 15 germane, 9 crucișătoare
față de 5, 40 de cuirasate pre-Dreadnought,
față de 22.
Primele lupte
Luptele navale au început în oceanele Pa-
cific și Atlantic, unde acționau și nave comer-
ciale înarmate, care vânau navele comerciale
ale aliaților. Au rămas celebre navele Karlsru-
he, Kaiser Wilhelm der Grosse, Cap Trafalgar,
PrinzEitel Friedrich, Kronprinz Wilhelm, pen-
tru raidurile încununate cu succes.
Englezii aveau nevoie de o victorie navală
decisivă, care să liniștească navele germane,
și să restabilească rutele comerciale16. Marele
avantaj al britanicilor a fost capturarea unor co-
duri navale germane de către ruși, de pe o navă
-----------■ Revista de istorie militară ■---
germană din Marea Neagră, și transmiterea
acestora autorităților de la Londra. Odată inter-
ceptate, mesajele germane dezvăluiau imediat
britanicilor orice mișcare a flotelor inamice.
Flota germană era concentrată în apele te-
ritoriale, în afară de câteva care operau în lume
- în Caraibe, crucișătorul ușor Dresden-, în es-
tul Africii, Kdnigsberg; la Tsingtao, „perla” flotei
germane, Escadra Asiei de Est17, formată din
cuirasatele moderne Scharnhorst și Gneisenau,
plus crucișătoarele Leipzig, Niirnberg, Emden,
escadră comandată de amiralul von Spee18.
Marea Britanie avea câteva baze/escadre în
lume - în China, un cuirasat și patru crucișă-
toare; în India, un cuirasat și două crucișătoa-
re; la Capul Bunei Speranțe, trei crucișătoare.
Acestora li se alăturau flotele australiană și
neozeelandeză - un crucișător și șapte cruci-
șătoare ușoare, și nave aliate - 2 crucișătoare
franceze, 2 crucișătoare rusești și flota japone-
ză. Teoretic, aceste flote ar fi trebuit să spulbe-
re flota germană din Asia, dar aliații trebuiau
întâi să localizeze navele lui von Spee, mai ales
că ordinele inițiale au fost de a proteja trans-
porturile de trupe aliate înspre Africa Germa-
nă de Est, trupele ANZAC înspre Europa, tru-
pele australiene înspre Noua Guinee, trupele
neozeelandeze înspre Samoa19.
Ordinele navelor germane erau de a ataca
navele comerciale aliate, mai ales cele brita-
nice, să țină la distanță flotele străine de apele
teritoriale ale Reich-ului și coloniilor, și, dacă e
posibil, să distrugă flota britanică din Pacific20.
în iunie 1914, la Tsingtao, Maximilian von
Spee21 a pornit într-un voiaj planificat spre po-
sesiunile germane din Pacific, cu întoarcere pe
20 septembrie. Pornit pe 20 iunie, von Spee a
primit un avertisment de conflict de la Berlin
pe 7 iulie, când se afla la Truk, și a navigat est,
înspre Ponape/Pohnpei. Știind că în cazul unui
conflict va fi vânat de flotele aliate, von Spee
a ordonat tuturor navelor germane, inclusiv
navei Dresden, din Caraibe, să vină la întâlni-
re în Pacific. Pe data de 1 august, la Ponape, a
venit și înștiințarea de la Berlin privind starea
de război, navele făcând pregătiri temeinicie
pentru angajamentele navale ce vor urma. în
11 august, întreaga flotă s-a adunat la insulele
Pagan, urmând a se lua o decizie privind calea
de urmat. Era clar că nu putea să se întoarcă
la Tsingtao sau să navigheze spre Africa de
----■ Revista de istorie militară ■-------------
Est Germană, nici să atace porturile australi-
ene, bine înarmate, pregătite încă din secolul
trecut să facă față cu succes unei încercări de
invazie rusești. Singura cale era să navigheze
spre America de Sud, unde putea intercepta
convoaie comerciale aliate, putea face aprovi-
zionarea din porturile statelor neutre, ocolind
apoi sudul continentului pe la Capul Horn spre
Atlantic, unde putea din nou să cauzeze daune
flotelor aliate și să încerce, eventual, să se în-
toarcă în Germania.
Decizia a fost comunicată căpitanilor de
sub comanda sa, în data de 13 august. Căpi-
tanul Karl von Miiller22, de pe Emden, a cerut
doar ca nava sa să rămână în Pacific, urmând a
cauza distrugeri navelor aliate și a crea confu-
zie cu privire la localizarea flotei germane. Von
Spee a fost de acord. în aceeași seară, flota a ri-
dicat ancora și a pornit spre Insulele Marshall.
Emden și-a îndeplinit misiunea, atacând
numeroase ținte, printre care portul Madras,
unde bombardează rafinăriile de pe țărm, mi-
lioane de tone de petrol arzând incontrolabil;
în octombrie, deghizată în navă britanică, a
pătruns în portul Penang, scufundând cruci-
șătorul rus Zhemchug și distrugătorul francez
Mousquet-, în 9 noiembrie, în timp ce încerca
să trimită trupe pe uscat în insulele Cocos pen-
tru a distruge o stație radio britanică, Emden
a fost atacat de crucișătorul HMS Sydney, net
superior ca armament. Emden s-a luptat eroic,
dar a lovit un recif, aici sfârșindu-se epopeea
sa războinică23.
Von Spee a ajuns la 19 august la Eniwetok,
unde britanicii distruseseră stațiile radio, ast-
fel încât nava Niirnberg a fost trimisă în Ha-
waii pentru a comunica Berlinului că flota se
îndreaptă spre Chile. în 7 septembrie, la insula
Christmas, Niirnberg și celelalte nave scăpa-
te de la Tsingtao s-au alipit flotei. în 22 sep-
tembrie, von Spee a atacat portul Papeete, în
Tahiti, scufundând 2 nave și avariind grav por-
tul și orașul. Nu s-a apropiat de port și nu a tri-
mis trupe pe uscat, temându-se de minele na-
vale franceze. Atacul a avut rolul de a dezvălui,
măcar pentru moment, poziția flotei germane.
De aici, von Spee s-a îndreptat spre insulele
Marquesas, apoi Insula Paștelui24.
La începutul lunii octombrie, Dresden a
transmis un mesaj prin care raporta lui von
Spee că a intrat în Pacific, dar este urmărită de
---------------------------------------1 29 |--
2 nave britanice. Dresden a primit ordin să vină
la Insula Paștelui. Mesajul a fost interceptat de
britanici, care au început să se pregătească de
confruntare. Faptul că von Spee se îndrepta spre
America de Sud putea însemna că vrea să treacă
în Atlantic, ceea ce era deja un real pericol.
în 14 octombrie, la Insula Paștelui a ajuns
și Leipzig, cu cărbuni de la San Francisco și cu
știri despre război. Guvernatorul Insulei Paș-
telui, un englez, fără radio pe insulă, habar nu
avea că lumea se află în război, și i-a aprovizio-
nat pe germani cu tot ce le-a trebuit25.
Pe 18 octombrie, după alimentarea cu căr-
buni, flota a ridicat ancora spre Valparaiso.Von
Spee primise mână liberă de la Berlin, atâta
timp cât producea cât mai multe pierderi ina-
micului, cât mai multă vreme.
Bătălia de la Coronei
Dinspre Capul Horn venea o escadră bri-
tanică, complet inadecvată pentru o confrun-
tare cu Scharnhorst și Gneisenau. Navele de
sub comanda contraamiralului Christopher
Cradock26 erau însă vechi și echipajele lipsi-
te de experiență, fiind din Rezervă și Paza de
Coastă27. Pornită din apele teritoriale britani-
ce, flota trebuia, în viziunea Amiralității, să își
stabilească baza în Insulele Falklands și să cau-
te flota lui von Spee, până la Valparaiso, și să o
distrugă, laolaltă cu orice alte nave comerciale
germane ar fi întâlnit. Cradock a trimis 3 nave
în căutarea lui Dresden, despre care aflase că
naviga prin strâmtoarea Magellan, nave ajunse
în 15 octombrie la Valparaiso, ancorând ală-
turi de pacheboturi germane, care au transmis
imediat informația. Cradock stătea în expecta-
tivă la Stanley, existând pericolul ca el să intre
în Pacific, iar von Spee în Atlantic. Totodată,
germanii ar fi putut să treacă în Caraibe prin
canalul Panama, deținut de SUA, stat neutru,
care a anunțat că trei nave militare pot trece în
același timp prin canal. Sătul de ordinele lon-
doneze, Cradock a pornit de la Stanley înspre
Strâmtoarea Magellan în 22 octombrie28.
Misiunea sa a eșuat însă în mod tragic, nave-
le sale neputând face față tunurilor de pe navele
germane și manevrelor executate de von Spee.
în după-amiaza zilei de 1 noiembrie, cele două
flote s-au întâlnit, germanii29 poziționându-se
între escadra britanică30 și țărm, pentru ca malul
întunecat să ascundă siluetele navelor, în timp
---1 30 |-----------------------------------
ce luna lumina bine navele britanice. Folosind
viteza și tirul precis - o salvă la 20 de secunde
- germanii au distrus în aproximativ o oră nava
lui Cradock, Good Hope, care s-a scufundat cu
toți cei 919 membri ai echipajului, după care
au scufundat și crucișătorul Monmouth, la ora
21.00, cu toți cei 735 marinari la bord31. Germa-
nii au suferit pierderi și daune minime.
Bătălia din largul Insulelor Falklands
Știind că britanicii vor căuta să-și ia re-
vanșa, von Spee a intrat în Atlantic, hotărât
să încerce o lovitură de importanță strategică:
distrugerea depozitelor de cărbuni și a stației
radio de la Stanley, capitala Insulelor Falklands.
Totodată, muniția nu era îndeajuns, mai ales
pentru tunurile de calibru mare, iar depozitele
se aflau în Germania. Șansele escadrei germa-
ne de a ajunge acasă erau extrem de reduse, iar
von Spee știa aceasta. O victorie la Stanley ar fi
oprit flota britanică de a controla Atlanticul de
Sud, aceasta fiind singura bază navală de unde
navele care operau în zonă se puteau aprovizio-
na cu cărbuni. între timp, Berlinul îi transmise-
se că întreaga flotă germană îi va ieși în întâm-
pinare în larg, dacă va veni înspre Germania.
După mai bine de trei săptămâni de așteptare
inutilă și inexplicabilă, escadra germană a por-
nit înspre Capul Horn, trecând cu greu prin
furtunile de aici32. Dacă nu ar fi așteptat atât,
von Spee ar fi găsit portul Stanley gol, iar istoria
Ostasiengeschwader ar fi fost cu siguranță alta.
Planul lui von Spee era de a observa portul și
de a efectua operațiuni de deminare, dacă aces-
ta era gol. Urma un desant și distrugerea depo-
zitelor și stației radio. Apoi, întreaga escadră ar
fi navigat spre casă. Doar von Schbnberg, căpi-
tanul lui Nurnberg, a fost de acord cu planul...
Britanicii, în stare de șoc după înfrânge-
rea de la Coronei, au trimis mai multe nave33
spre Falklands, sub comanda vice-amiralu-
lui Sturdee34. Acestea au ajuns în Insulele
Falklands in dimineața de 7 decembrie, și au
început imediat aprovizionarea cu cărbuni și
pregătirea pentru confruntarea cu von Spee,
chiar dacă nu se știa exact unde e acesta. în sea-
ra aceleiași zile au ajuns și informațiile despre
carbonierele germane văzute pe coasta estică
a Americii de Sud, în zona Montevideo-Rio de
la Plata. Escadra germană trebuia deci să fie
aproape. Sturdee a fixat plecarea escadrei de la
-----------■ Revista de istorie militară ■----
Stanley pentru a doua zi seara, înspre Strâm-
toarea Magellan, în căutarea lui von Spee, cu
cât mai multe provizii la bord35.
în data de 8 decembrie, dimineața devreme,
în timp ce navele, ancorate în două locații la oa-
recare distanță unele de altele, erau în pregătiri,
unele chiar în reparații, observatorii de pe țăr-
mul opus au dat alarma, după ce au văzut două
coloane de fum la sud-vest. O singură navă bri-
tanică era gata de luptă și putea să iasă în larg.
Abia după o jumătate de oră, la 08.15, Sturdee a
dat ordinele de ieșire în larg, indiferent de starea
navelor. O scurtă perioadă de haos s-a instalat,
în timp ce carbonierele intrau în port, și navele
de război manevrau spre ieșire. în mod normal,
le-ar fi trebuit o oră să fie pregătite, dar inami-
cul era deja la aproximativ 8 mile/15 kilometri
- cele două nave care trebuiau să atace portul,
și 20 mile/35 kilometri - von Spee cu restul na-
velor. Sturdee a trimis imediat mesaj Londrei
că escadra germană atacă baza, provocând stu-
poare și panică în birourile Amiralității36.
Gneisenau și Numberg se pregăteau să ur-
meze planul de desant și bombardament, când
au observat mult prea mult fum acolo unde era
portul. Pentru a ajunge în raza vizuală a celor
din Stanley, germanii ar fi trebuit să ocoleas-
că o parte a insulei, acolo unde însă îi aștep-
ta Canopus, trasă pe mal, care a deschis focul
asupra navelor germane la 09.2037. Von Spee
fusese anunțat că nave britanice sunt în port,
dar încă nu știa cu ce are de-a face, sperând
că se va lupta cu nave vechi, pe care le putea
scufunda ușor, ca la Coronei.
în jurul orei 30.00, escadra britanică a ieșit
în larg. Navele, având artilerie de calibru mai
mare și cu bătaie mai lungă decât cele germa-
ne, primiseră ordine clare: luptă în formație
dacă inamicul păstrează formația, în caz con-
trar, vânătoarea individuală.
La 12.47, crucișătoarele Invincible și Ir,fle-
xible au deschis focul asupra lui Leipzig. Von
Spee putea încă să se retragă, dându-și seama
că nu prea are șanse reale împotriva escadrei
britanice, dar ar fi însemnat că o sacrifică pe
Leipzig®. Bazându-se pe noroc, la 13.20 a dat
ordinul de atac, transmițând totodată crucișă-
toarelor ușoare care-1 însoțeau că sunt libere
să se salveze. Glasgow, Kent și Cornwall au in-
trat imediat în urmărirea lor. Cu toate că fumul
din coșurile navelor britanice sufla înspre ger-
----■ Revista de istorie militară ■-----------
mani, blocând astfel aproape complet vizibili-
tatea tunarilor, von Spee nu a reușit să lovească
decisiv. Abia după ora 15.00, ajungând la circa
9000 de metri depărtare, artileria a lovit în plin
în ambele tabere, daunele fiind mai mari pe na-
vele germane, cele britanice având blindaj mai
gros. Sturdee știa că trebuie să câștige rapid
bătălia, navele sale neavând destul cărbune la
bord pentru o urmărire de lungă durată.
Nava amiral Scharnhorst a fost prima care
s-a scufundat. La 16.17, după ce i-a transmis
lui Gneisenau să fugă, nava s-a întors pe o par-
te și a mers la fund cu toți cei 860 de marinari,
inclusiv von Spee și unul dintre fiii săi.
La 17.50, Gneisenau a fost sabordat, doar
176 de membri ai echipajului fiind salvați de
britanici, printre ei nefiind nici căpitanul navei,
nici locotenentul Heinrich von Spee, al doilea
fiu al vice-amiralului.
între timp, două carboniere germane fusese-
ră scufundate de britanici, la fel rwă. Leipzig, care
a luptat eroic, dar fără șanse, împotriva navelor
Glasgow și Cornwall. Nurnbeig a fost scufundată
de Kent, după o luptă cruntă, doar 12 supravie-
țuitori fiind salvați de britanici, din care 6 au mu-
rit ulterior din cauza rănilor și hipotermiei.
Dresden, singura navă scăpată de la Fa-
Iklands, a reintrat în Pacific, unde a fost scu-
fundată în martie 1915, de Kent și Glasgow,
în bătălia de la Mas A Tierra, în insulele Juan
Fernandez39.
Epilog
Cu toate că britanicii cunoșteau codurile
navale germane, înfrângerea ar fi putut fi evita-
tă, și probabil von Spee ar fi ajuns cu toate na-
vele în porturile germane, dacă, după Coronei,
nu ar fi rămas în Pacific timp de mai bine de
trei săptămâni. O întâlnire cu escadra britanică
ar fi putut fi evitată, iar soarta navelor lui von
Spee ar fi fost, cu siguranță, schimbată. în mod
ciudat, crucișătorul german purtând numele
lui von Spee a fost sabordat în apropiere de In-
sulele Falklands, în fața portului Montevideo,
în 1939, pentru a nu fi capturat de britanici.
Astfel a luat sfârșit aventura navală germa-
nă în primul Război Mondial. în afară de Bă-
tălia Jutlandei, din 1916, încheiată indecis în
fața britanicilor, marina germană nu va avea
confruntări decisive de-a lungul războiului și
nu își va părăsi porturile sau apele teritoriale,
---------------------------------------1 31 |---
rămânând în istorie mai mult pentru revoltele
de tip bolșevic din 1918.
Bibliografie:
Bernard Ireland - War at Sea 1914-45,
London, Cassell, 2008.
Gary Staff - German Battlecruisers 1914-
18, Oxford, Osprey Publishing, 2006.
Gary Staff - German Battleships 1914-18,
(1), Oxford, Osprey Publishing, 2010.
Michael Mc Nally - Coronei and Falklands
1914. Duel in the South Atlantic, Oxford, Os-
prey Publishing, 2012.
Victoria Carolan - WW1 at Sea, Harpen-
den, Pocket Essentials, 2007.
NOTE
1	Bernard Ireland - War at Sea 1914-45,
p. 22.
2	Idem, p.23.
3	Ibidem.
4	Idem, p. 24.
5	Victoria Carolan - WW1 at Sea, p. 14.
6	Bernard Ireland - War at Sea 1914-45, p. 29.
7	Parlamentul german s-a lăsat greu convins să
voteze bugete pentru construirea unei flote de răz-
boi.
8	Bernard Ireland - War at Sea 1914-45, p. 30.
9	Gary Staff - German Battleships 1914-18, (1),
p. 6.
10	Victoria Carolan - WW1 at Sea, p. 17.
11	Gary Staff - German Battlecruisers 1914-18,
p. 3.
12	Michael Mc Nally - Coronei and Falklands
1914, p. 6.
13	Bernard Ireland - War at Sea 1914-45, p. 31.
14	Michael Mc Nally - Coronei and Falklands
1914, p. 7.
15	Victoria Carolan - WW1 at Sea, p. 20.
16	Mici confruntări navale au avut Ioc în 1914 în
Marea Nordului, de ex. Ia Heligoland.
17	Ostasiengeschwader, numită și ”Die Geschwa-
der'/Escadra.
18	Michael Mc Nally - Coronei and Falklands
1914, p. 9.
19	Idem, p. 11.
20	Idem, p. 12.
21	Maximilian Reichsgraf von Spee, născut în
Copenhaga în 1861, a intrat în Marină în 1878, ser-
vind în coloniile din Africa Occidentală. Ajunge Șef
de Stat Major al flotei Balticii în 1908, contra-amiral
în 1910, vice-amiral și comandant al escadrei Asiei
de Est!Ostasiengeschwader în 1912. Moare la 8 de-
cembrie 1914, în timpul bătăliei din largul Insulelor
Falklands.
22	Karl Friedrich Max von Miiller, născut în
1873, a intrat în Marină în 1891, servind multă vre-
me drept comandant de canonieră în Africa de Est
Germană, unde a contractat malarie. Reintrat în
serviciu activ în 1913, este numit în același an căpi-
tan al crucișătorului Emden, din flota de la Tsingtao,
de unde ridică ancora de urgență la 31 iulie 1914,
aflând de situația iminentă de război. Face raiduri în
Oceanul Indian, având 14 capturi navale, până când
nava sa este atacată și eșuează pe un recif. Și-a petre-
cut prizonieratul în Malta, apoi Marea Britanie, fiind
repatriat în Germania în 1918, unde moare în 1923.
23	Michael Mc Nally - Coronei and Falklands
1914, p. 19.
24	Idem, p. 20.
25	Ibidem.
26	Contra-amiralul Sir Christopher George
Francis Maurice Cradock, născut în 1862, a intrat în
Marină în 1875, servind în apele teritoriale, Marea
Mediterană și China. Este numit în 1912 comandant
al flotei britanice din Bermude. Moare în bătălia de
la Coronei, în 1 noiembrie 1914.
27	Abia după dezastrul de la Coronei, Londra va
trimite înspre Atlanticul de Sud crucișătoare de ulti-
mă generație și alte nave capabile de luptă reală.
28	Michael Mc Nally - Coronei and Falklands
1914, p. 30.
29	Navele Scharnhorst, Gneisenau, Niirnberg,
Leipzig, Dresden.
30	Navele Good Hope, Monmouth, Glasgow,
Otranto. Nava Canopus nu a ajuns în timp util pen-
tru bătălie.
31	Germanii au cerut navei să se predea. Mon-
mouth, grav avariată și arzând aproape complet,
a inversat motoarele și a încercat să lovească nava
Niirnberg. Aceasta a tras cu toate tunurile, scufun-
dând nava britanică.
32	Michael Mc Nally - Coronei and Falklands
1914, p. 63.
33	Invincible, Inflexible, Carnarvon, Cornwall,
Kent, Canopus, Bristol, Glasgow, navele civile înar-
mate Orama și Macedonia.
34	Sir Frederick Doveton Sturdee, născut în 1859,
a servit în Marină in 1871, în apele teritoriale, India,
M. Mediterană, Australia și birourile Amiralității,
ajungând șef de Stat Major al flotei din Mediterană,
ulterior a Canalului Mânecii. Moare în 1925.
35	Michael Mc Nally - Coronei and Falklands
1914, p. 69.
36	Idem, p. 71.
37	Idem, p. 72.
38	Idem, p. 75.
39	Idem, p. 86.
------------■ Revista de istorie militară ■------
Istorie antica
GLADIATORI ȘI PREOȚI
LA GURILE DUNĂRII*
MARIUS-CRISTIAN STREINU**
Abstract
Gladiator combats arrive in the Lower Danube area by means cf the imperial cult that even-
tually replaced the cult cf Rome. The particular type cf entertainment represented, on one side,
a tool for prompting the process cf Romanization by emphasizing the might and magn.ficence
cf Rome and, on the other side, played the role cf distracting the people from day to day issues
and hardships. The gladiatorial phenomenon penetrates our area just when it had arrived at
its peak, in the 2nd century A.D. Clear evidence cfgladiator combats and their direct connection
to the imperial cult are found only in the city cfTomis where six gladiators are attested due to
the discovery cf theirfunerary monuments. Due to the same type cf discoveries, in the same city
are also known 3 pontarchs who had organized such combats. One imfutable argument for the
importance cf presenting gladiator combats is given by the discovery cf the remains cf an am-
phitheater, today under the Ibis Hotel (jud.Constanta). The end cf this type cf entertainment is
due to the wide spread cf Christianity, hypothesis sustained by the building cf a basilica in the
aforementioned amphitheater in order to consecrate the ground.
Keywords: Danube mouths, gladiators, Tomis, Roman Empire
Luptele de gladiatori sunt atestate pentru
prima dată în lumea romană la Roma, în seco-
lul al IlI-lea a.Chr., mai exact în anul 264 chiar
în ajunul primului război punic. La acea dată,
Marcus și Decimus lunius Pera, cel din urmă
fusese consul în anul 266 a.Chr., au prezentat
cu ocazia funeraliilor tatălui lor lunius Brutus
Pera trei perechi de gladiatori care s-au luptat
până la moarte în Forum Boarium1. Așadar,
luptele de gladiatori au avut inițial un caracter
funerar pierzându-și acest aspect mult mai târ-
ziu, abia în timpul împăratului Augustus care a
centralizat organizarea, desfășurarea, ordinea
și disciplina acestui spectacol sub autoritatea
imperială.
Odată cu expansiunea teritorială a Impe-
riului Roman spre est, pătrund în provinciile
noi cucerite obiceiurile, modul de viață și de
* Aceast articol a beneficiat de suport financiar prin proiectul „Rute de excelență academică în cercetarea
doctorală și post-doctorală-READ, contract nr. POSDRU/159/1.5/S/137926, proiect cofinanțat din Fondul
Social European prin Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013"
** Doctorand Universitatea București.
■ ■ Revista de istorie militară ■ —
33
divertisment specific romane. în spațiul estic
grecesc luptele de gladiatori pătrund timid și
relativ târziu, exact în momentul culminant al
gladiaturii, în secolul al II-lea p.Chr. Această
pătrundere și dispersie a luptelor de gladiatori
în estul grecesc, și aici se cuvine să introducem
și teritoriul Dobrogei de azi dat fiind faptul că
acesta a fost „guvernat” de civilizația greacă
încă din secolul al Vll-lea a.Chr.2, s-a datorat
celebrării cultului imperial, substitutul cultu-
lui Romei; motiv pentru care trecerea la cultul
imperial a fost lină și îmbrățișată fără echivoc
de populația grecească.
în teritoriul stăpânit de romani, de la gu-
rile Dunării până în sudul României, mărginit
la vest de Dunăre și la est de Marea Neagră,
cunoscut astăzi ca Dobrogea, luptele de gladi-
atori sunt atestate într-un singur oraș, Tomis.
Nu trebuie să uităm că Tomis este un oraș gre-
cesc care nu și-a pierdut acest caracter nici sub
stăpânirea romană. Luptele de gladiatori de aici
sunt legate de celebrarea cultului imperial, si-
tuație indicată de trei inscripții ce menționează
pontarhi. Una dintre ele se găsește pe o bază
ridicată de Sfatul și Poporul metropolei în cin-
stea lui Aurelius Priscinus fsidorus, pontarh și
mare preot, datată 212-235 p.Chr., care în tim-
pul magistraturii a organizat lupte de gladia-
tori și fiare timp de șase zile3:
AYd0qi Tuxqr / kqtq to âo^dVTd Tq
KpdTIOTq pOUĂn / Kdi TCP ĂdpnpOTdTW 6qpQ)
TfK /
ĂdpnpoTdTqq pqTponoĂEax; TopEtoc; /
AupqĂiov flpEKJKiov ’laîScopov /
tov novrâpxqv Kdi âp^dVTd Tqv / npcoTqv
âpxqv dyvâx; Kdi âpEpnTwt;/
Kdi âpxiEpaaâpEvov, tqv 6i' onĂcov / Kdi
KuvriYEoiwv tpiĂoSo^ax; tpiĂOTEipidv /
EtpE^nq npEptbv E^ pî) SldĂiriOVTd / Kdi
Tqv apxiEpeiav, ouvPiov dUToij, / OuĂnidv
MdTpCOVdV, /
nâaqq TEipqt; Kdi âpETqq xâpiv, / tov Kdi
PoUĂEUTqV Kdi TWV npiPTEUO VTCOV /
tqc; ĂdpnpoTdTqq QĂdouidt; Nrâc; /
nâĂEOx; Kdi ÂVTindTpiSoc;.4
O a doua dedicație ridicată de Sfatul și
Poporul metropolei Tomis este dedicată lui
Aurelius Priscius Annianus, pontarh și mare
preot, datată 212-235 p.Chr., care în această
calitate a dat lupte de gladiatori și fiare5:
—I 34 |------------------------------------
ĂYd9n Tuxrr / KdTd to So^dVTd Tfj
KpdTIOTq / PoUĂfj Kdi TW ĂdpnpOTOTO) 6qpti)
Tqc; Ăap- /
npoTdTiK pqTponoĂEax; Kdi / o tou
Eucovupou flovTou Topscot; tov /
nOVTdpXnV Aup(qĂIOV) npEÎOKIOV /
AwiOVOV / âp^OVTO TOU KOIVOU TWV 'EĂĂqVWV
Kdi Tqc; pqTpo-/ noĂEax; Tqv d dpxqv dYvâx;
Kdi dpxiepaod- / pevov, Tqv 5i' onĂwv Kdi
KUvqYEoicov evSo^ox; /
tpiĂOTEipiov pq SidĂmovTd, âĂĂâ Kdi
0OUĂEU- / Tqv Kdi TCOV npWTEUOVTCOV OĂdPiaq
neo^ n6- /
ăeox;, Kdi Tqv âpxiEpEiov, aupPiov outou,
/ ’IouĂiov AnoĂouorqv / nâaqt; TEipqg
xâpiv.6
Cea de-a treia inscripție se găsește pe piatra
funerară a unui alt pontarh tomitan, anonim
de data aceasta, originar din Neapolis din Siria,
datată 101-200 p.Chr., care la rândul lui a dat
lupte de gladiatori și care, după părerea lui V.
Bottez, a avut o familia gladiatoria care i-a și
pus inscripția7:
XnEÎpdTO psv Zupiqq pE Ne<q>- / noĂiq
Eupudyuid / nĂEiovo 6' du noTpqq /
EOTE(pdv[u)o]E Topsug, / q p' oăăwv
pEponcov / nĂEOV eîoi6e Koopq0EVTd /
XPUOEÎok; OTEQdvoiq / noptpupoioic; te
nsnĂoic / Aic; Yâp Enovrâpxqod /
Kdi ApdltiX; O0ĂO ETEĂEOO, / Tpiq TEĂEOdq
âpxqv / Kdi noĂi{v} oux ufJpiadc /
TdUTd 6' ândVTd âvaoq / tp06va) nĂqYEÎq
VEpEOq0, / dĂĂd 0ECOV PoUĂdîq EX0p (?) /
ipuxai pEpâpdVTd[i]. / ApEOOt; â0ĂqTqpEt;
oî Epoi / oTdâioiai âopEVTEq /
pvqpqv Kâv 0dVdTW / touto QEpouai
YEpdq.8
Părerea domnului V. Bottez o împărtășesc
cu convingere, fiindu-mi cunoscute cazurile
altor mari preoți de cult imperial deținători de
familia gladiatoria, cum este cazul pontarhu-
lui Marcus lulianus și soția sa, Sesstulia Cyrille
din Amisus, care au avut o famila gladiatoria
în spectacolul pe care l-au organizat cândva în
anii 209, 2109. Munera fiind nelipsită de la ce-
remoniile legate de cultul imperial, din motive
ce țin de aspectul economic și de disponibilita-
tea gladiatorilor, marii preoți dețineau familia
gladiatoria. Aceste familia puteau fi vândute
mai departe de către preoții care își terminase-
ră sacerdoția, celor care le urmau în funcție10.
-----------■ Revista de istorie militară ■---
Documentele de la Tomis confirmă încă o
dată părerea generală a cercetătorilor că luptele
de gladiatori și animale sălbatice sunt strâns le-
gate de cultul imperial11. Aristocrații, ca urmare
a accederii lor în cel mai înalt punct al ierarhiei
municipale, funcția de pontarh și de mare preot
al cultului imperial, ofereau tot ceea ce era mai
bun în lumea spectacolelor, lupte de gladiatori
și animale sălbatice; toate acestea pentru a-și
arăta devotamentul față de împărat12.
Pentru desfășurarea unor astfel de eve-
nimente era necesar un spațiu special, am-
fiteatrul. Aceastră structură impresionantă,
chiar și la dimensiuni reduse, prinsă în centrul
complexului cult imperial, proiecta structura
societății romane și servea ca amintire perpe-
tuă a hegemoniei Imperiului13.
Pe teritorul Dobrogei, care făcea parte din
provincia Moesia Inferior, se cunoaște până în
momentul de față un singur edificiu de acest
gen, la Tomis. Aici, la finele anilor ’80, în tim-
pul lucrărilor pentru construirea hotelului
Partidului Comunist Român (PCR), astăzi ho-
tel Ibis, în perimetrul dintre străzile Mircea cel
Bătrân, Ecaterina Varga, Negru Vodă și Dragoș
Vodă, a ieșit la iveală acest amfiteatru14. Peste
edificiu, ca și la Marcianopolis, se afla o basili-
că creștină. Zidul elipsoidal indică o arenă cu
diametrul mare de 55-60 m și diametrul mic de
30-35 m; în timp ce pe spătarul unei banchete
se păstrează o inscripție ce menționează un
nume fragmentar, în mod cert numele ocupan-
tului15. Existența unui amfiteatru este atestat și
de un număr de trei descoperite aici, apărând
sub denumirea de stadion16.
în ceea ce privește motivul construcției
unei basilici peste un amfiteatru, acesta a fost
determinată, cel mai probabil, de memoria
primilor martiri creștini, un argument în acest
sens este menționarea amfiteatrului de la Mar-
cianopolis în viața martirilor Maximus, Theo-
dotus și Asclepiodata17.
Un munus avea trei părți principale.
Dimineața avea loc venationes, la mijlocul zi-
lei damnatio ad bestias-, iar după amiaza se
desfășura momentul principal al zilei, luptele
de gladiatori18. Acestea din urmă de obicei se
desfășurau între doi luptători de armaturi dife-
rite și nivel de luptă asemănător19.
în teritoriul cercetat în acest articol, sunt
identificate un număr de trei armaturi mențio-
----■ Revista de istorie militară ■-------------
nate în inscripții, venatores, retiarius, provoca-
tor și două dintre reliefuri, secutor și scissor.
Stelele funerare, pe lângă mențiunea ar-
maturii, ne vorbesc despre cei din spatele uni-
formelor și mânuitorilor de arme, gladiatorii.
Informațiile despre aceștia sunt unice prin
prisma experienței, personalității și statutului
fiecărui personaj în parte. în felul acesta aflăm
din epitaful lui Skirtos Dakesis, descoperit la
Tomis, că acesta era retiarius și a dobândit șase
victorii, dar cel mai important este mențiunea
faptului că era EĂEU0epo<;20:
XKipToc; AdKnoit; / eăeu0(epo<;) napptov /
e^, napâ poîp- / av ânEĂQtbv, / KEÎp- /
ai, 3' ev Topsi, tov / Tâtpov oTkov exco- /
v Epp(wa0ai) upât; Euxopai.21
în opinia mea acesta nu este singurul libert
care a luptat în Moesia Inferior. La Palazu,
lângă Constanța, a fost descoperită piatra de
mormânt a unui venatores, pe numele său din
arenă Attalos, mort în urma luptei cu un bivol
sălbatic22:
’ÂTTaĂot; EV0â6' eyw KEÎpai, napo- / 3eîtq,
Kuvnyot;, | noĂĂouc; [ev] /
oraQioic; nĂf^at; Poac;, i[<; tp0i]- / psvouc;
6e | qĂu0ov [âvaxopE]- /
[vo]c;.Pouv âypiov, 6c; pe k[qtekto]23.
Faptul că de obicei venatores făceau parte
din rândul oamenilor liberi,24 dar și relieful
inscripției care înfățișează două personaje,
unul masculin și unul feminin în straie speci-
fice perioadei secolelor 11-111 p.Chr., confirmă
cele spuse de mine mai sus.
Un monument funerar, indiferent de mă-
rime, presupunea cheltuirea unei sume consi-
derabile de bani. Gladiatorii, a căror memorie
s-a păstrat peste secole, trebuiau să fi dispus de
astfel de lichidități sau, după caz, unii dintre ei
erau înmormântați și li se ridica un monument
de cărte colegii de breaslă sau de către antre-
prenor25. Două astfel de monumente se găsesc
la Tomis, unde Argutos, retiarius, învingător
de șase ori în luptă, a fost înmormântat de un
anume Orestes care era fie un coleg de breaslă,
fie antreprenorul acestuia26:
ÂpYOUTOt; ev033e eyw / keîpe pqTiâpioc;
vei(kwv) / 0onTE 3e pe OpEornc;.
pvEiac; xâpiv xaîps / napoSEÎTa.27
în schimb, lui Amarantos, stela îi este ridi-
cată de un anume Sophon și înmormântat de
--------------------------------------1 35 |--
Ophellius Longus28:
Apâpavrov 0av6v- / xa Ttbv Ev Qpcbwv |
pâ- / xatț E0m|/E ’0<|>Eăăk; Aov-
Yoq pvEiaq xâpiv I ouv eotit. / oev
Euypatpov 0Tr)ĂĂr]v / Zotpcov | xaîp£
napoSEÎ- / to.29
Din păcate, armatura din care face parte
nu este menționată. în opinia noastră, primul
personaj este un coleg de breaslă, în timp ce al
doilea este antreprenorul său, lanista.
Alte monumente funerare scot în evidență
calitățile sau mai degrabă caracteristicile lup-
tătorilor. în acest sens aflăm din epitaful lui
Agroicos descoperit la Tomis, provocator, că
era stângaci30:
ĂypoÎKov nuypn npo|3oi<âropa
XEtpETEpOnXov / rOv pEyav Ev araSioiț pstKpOț
EKpm|/£ râ<|> oț.31
Acest aspect nu este menționat la întâm-
plare, mâna stângă fiind în antichitate aducă-
toare de izbândă32.
însă nu toate monumentele funerare ne
oferă informații ca cele de mai sus, ajungând
până la noi doar numele și armatura. Aici se
încadrează monumentul funerar fragmentar
care înfățișează un gladiator secutor, de la To-
mis, din numele căruia se păstrează doar trei
litere DIO, posibil Diojdoros?].33
Faptul că luptele de gladiatori erau popula-
re la gurile Dunării nu poate fi contestat având
în vedere cele prezentate mai sus, iar descope-
rirea mai multor artefacte de tipul opaițelor,
vaselor terra sigillata și obiectelor din bronz
cu reprezentări de gladiatori, vin să sprijine
această afirmație. Opaițe ce prezintă pe discuri
reliefuri cu gladiatori au fost descoperite la
Bărboși34 și Histria35. Din categoria obiectelor
de bronz a fost descoperită la Callatis o statu-
etă de bronz ce reprezintă un luptător de tip
retiarius36.
După cum se poate observa, atât edifici-
ile, cât și monumentele legate de gladiatură
au fost descoperite fie în orașele fondate de
greci, fie în castre, continuând astfel tradiția
grecească de organizare a jocurilor publice.
Cetățenii bogați ai acestor orașe care acced în
funcții importante, în acest caz cea de mare
preot, oferă populației lupte de gladiatori și
fiare. Pentru desfășurarea acestor spectaco-
le era nevoie de locuri special amenajate sau
modificate care să aibe în vedere atât mări-
----1 36 |-------------------------------------
mea optimă a suprafeței de luptă, numărul de
locuri destinate spectatorilor proporționale
cu numărul populației orașului și a teritoriu-
lui ce-i aparținea cât și menținerea siguranței
asistenței în timpul spectacolelor. Mai mult,
în aceste edificii era un fapt comun ca unele
bănci să fie inscripționate cu numele oficiali-
lor, familiilor influente sau breslelor, cărora le
revenea dreptul de a avea locuri speciale37. în
ceea ce privește „actorii” amfiteatrelor, aceștia,
chiar dacă nu avem referiri în privința vârstei
și numărului de lupte, doar numărul de victo-
rii, sunt cu siguranță profesioniști. în secolele
II-III p.Chr., încadrare cronologică din care fac
parte toate materialele și edificiile referitoare
la gladiatură din întreg orientul grec, șansele
de supraviețuire a luptătorilor sunt foarte mici,
sugerând că audiența devine mai sofisticată, cu
cerințe bine definite în ceea ce privește lupte-
le de gladiatori făcând ca missio să devină un
obiectiv greu de realizat38.
Toate elemente care fac referire la luptele
de gladiatori din acest spațiu extrem al Impe-
riului sunt datate ca aparținând intervalului
secolului al ff-lea p.Chr. - finele secolului al
fll-lea p.Chr. După divizarea Moesiei în Supe-
rior și Inferior în anul 86 p.Chr. și dobândirea
statutului de civitates stipendiariae a cetăților
grecești, acestea din urmă își extind piețele,
cresc investițiile în afacerile locale, ajung mulți
emigranți atrași de oportunitățile în ceea ce
privește deschiderea și menținerea unei afaceri
de succes, precum și accederea în aristocrația
locală și a clasei conducătoare39. Această
situație face să circule intens ideile și tot ceea
ce era la modă, inclusiv luptele de gladiatori.
Ceea ce a dus la finalul munera gladiatoria în
teritoriile estice ale Imperiului a fost pătrun-
derea creștinismului și convertirea populației
la această religie.
Bibliografie
Cassius Dio Cassius Dio, Istoria romană.
Voi. II. Traducere și note de A. Piatkowski,
Cluj, 1977.
Suetonius Suetonius, Viețile celor doispre-
zece Cezari, traducere David Popescu și C. V.
Georoc, București, 2005.
IDR III/2 Inscripțiile Daciei romane, Vo-
lumul III: Dacia Superior, 2, Ulpia Traiana
-----------■ Revista de istorie militară ■-----
Dacica (Sarmizegetusa), Editor I. I. Rusu în
colaborare cu loan Piso și Volker Wollmann,
București, 1980.
ISM III. Stoian, Inscriptiones Scythiae Mi-
noris Graecae et Latinae. II. Tomis et territo-
rium, București, 1987.
Bottez 2009 Valentin Bottez, Cultul im-
perial în provincia Moesia Inferior (sec. LIII
p.Chr.), București, 2009.
Bouley 1994 Elisabeth Bouley, “La gladia-
ture et la venation en Mesie Inferieure et en
Dacie ă partir du regne de Trajan”, în Dialogue
d’histoire ancienne, 20/1, 1994, 29-53.
Bowersock 2000 Glen W. Bowersock,
Selected paper on Late Antiquity, Bari, 2000.
Carter 2004 Michael Carter, „Archiere-
is and Asiarchs: A gladiatorial perspective”,
în Greek, Roman and Byzantine Studies, 44,
2004, 41-68.
Conrad 2004 Sven Conrad, Die grabstelen
aus Moesia Irferior. Untersuchungen zur Chro-
nologie, Typologie und Ikonogrcfie, Leipzig,
2004.
Dragomir 1984 Ion T. Dragomir, „Vesti-
gii milenare inedite din patrimoniul Muze-
ului Județean de Istorie Galați. Colecția Dr.
Alexandru Nestor-Măcellariu” Peuce, IX,
1984, 157-185.
Futrell 2006 Alison Futrell, The roman ga-
mes: a sourcebook, Oxford, 2006.
Gerov 1980 Boris Gerov, „Marcianopo-
lis im Lichte der historischen Angaben und
der archăologischen, epigraphischen und nu-
mismatischen Materialien und Forschungen”.
în Beitrăge zur Geschichte der Rbmanischen
provinzen Moesien und Thrakien. Gesammel-
te Aufsătze, Amsterdam, 1980, 289-312.
Irimia 1966 Mihai Irimia, Bronzuri figu-
rate, Muzeul regional de arheologie Dobrogea,
Constanța, 1966.
Lungu 2000 Vasilica Lungu, „Pratiques
funeraires et formes d’organisation sociale
dans la necropole de la cite grecque d’Orgame”,
în Tombes tumulaires de lÂge du Fer dans le
Sud-Est de l’Europe. Actes du IP Colloque In-
ternational dArcheologie Funeraire, Tulcea,
2000.
Minchev 2 011 Alexander Min-chev, „Gre-
ek tradition and roman taste: Continuity and
----■ Revista de istorie militară ■-----------
change in Odessos/Odessus (3rd c.Bc. - 3rd c.
Ad.)” în Early Roman Thrace. New evidence
from Bulgaria, Ed. By Ian P. Haynes, Portsmo-
uth, 2011,15-39.
Petolescu Constantin C. Petolescu, Dacia.
Un mileniu de istorie, București, 2010.
Rădulescu 1991 Adrian Rădulescu,
“Recherches archeologiques recentes dans
le perimetre de la cite de Tomis”, în Etudes
Byzantines et post-Byzantines, II, București,
1991, p. 23-45
Robert 1940 , Louis Robert, Les gladiate-
urs dans 1‘Orient grec, Paris, 1940.
Stoian 1962 I. Stoian, Tomitana. Con-
tribuții epigrcfice la istoria cetății Tomis,
București, 1962.
Suceveanu 1967 Alexandru Suceveanu,
„Depozitul de statuete romane de teracotă de
la Histria”, în Studii și Cercetări de Istorie Ve-
che, 2, Tomul 18, 1967, 243-268.
Ștefan 1948 Gh. Ștefan, „Noi monumente
epigrafice relative la gladiatorii din Tomis”, Bu-
letinul Științific, 1/1, 1948, 28-45.
Teyssier, Lopez 2005, Eric Teyssier et
Brice Lopez, Gladiateurs des sources ă
l’experementation, Paris, 2005.
Vagalinski 2002, Lyudmil Vagalinski, „Are-
nas of Roman Thrace, in the Roman and Late
Roman city”. în The International Conference
(Veliko Turnovo 26-30, July 2000), Sofia, 2002,
279-289.
Viile 1981 Georges Viile, La gladiature en
Occident des origins ă la mort de Domitian,
Rome, 1981.
Sursă electronică:
epigraphy.packhum.orghttp://epigraphy.
packhum.org/inscriptions/main
NOTE
1 Teyssier, Lopez 2005, 14.
2 Lungu 2000,110; Petolescu 2010,16, nota 7.
3 ISM II, 96 (62); Carter 1999, 299, nr. 8; Bottez
2009, 118.
4 # PH173195, http://epigraphy. packhum org/
inscriptions/main?url = gis%3Fregion%3D5,10.
04.2015.
5 Bottez 2009, 118.
6 # PH173196, http://epigraphy.packhum.org/
inscriptions/main?url=gis%3Fregion%3D5,10.04.
-------------------------------------1 37 |--
2015.
7 Stoian 1962,162; ISMII, 188 (24); Bottez 2009,
119.
8 # PH173288, http://epigraphy.packhum.org/
inscriptions/main?url=gis%3Fregion%3D5,10.04.
2015.
9 Robert 1940,130, nr. 78.
10 Carter 2004, 44; Futrell 2006,149.
11 Robert 1940, 270; Bouley 1994,36; Bowersock
2000, 46; Bottez 2009, 187-189.
12 Viile 1981,208.
13 Futrell 2006, 52.
14 Țin să îi mulțumesc domnului Prof. Univ. dr.
Alexandru Barnea pentru că mi-a atras atenția asu-
pra acestui edificiu și pentru informațiile furnizate
referitor la această descopeire.
15 Rădulescu 1991, 35-36; Bottez 2009, 200.
16 Stoian 1962, 162-163.
17 Gerov 1980,292-293; Vagalinski 2002, 280.
18 Teyssier, Lopez 2005, 17; Futrell 2006, 84.
19 Teyssier, Lopez 2005, 17; Futrell 2006, 94.
20 Robert 1940, 105; Stoian 1962, 199; Conrad
2004, 166.
21 # PH173444, http://epigraphy.packhum.org/
inscriptions/main?url=gis%3Fregion%3D5,10.04.
2015.
22 ISM II, 340.
23 # PH17344. http://epigraphy.packhum.org/
inscriptions/main?url=gis%3Fregion%3D5,10.04.
2015.
24 Stoian 1962, 201, nota 5.
25 Futrell 2006, 143.
•““Robert 1940,105-106; Stoian 1962, 201, nota 6.
27 # PH173443, http://epigraphy.packhum.org/
inscriptions/main?url=gis%3Fregion%3D5,10.04.
2015.
28 Stoian 1962, 200-201, nota 6.
29 # PH173442, http://epigraphy.packhum.org/
inscriptions/main?url=gis%3Fregion%3D5,10.04.
2015.
30 ISM II, 288
31 # PH173388, http://epigraphy.packhum.org/
inscriptions/main?url=gis%3Fregion%3D5,10.04.
2015.
32 Cassius Dio, 73, 19; Robert 1940, 70; Stoian
1962, 199, nota 8.
33 Ștefan 1948, 35; Stoian 1962, 200.
34 Dragomir 1987,169.
35 Suceveanu 1967, 248.
36 Irimia 1966, 39.
37 Suetonius, Augustus, 44; IDR III/2, 61-62;
Bottez 2009, 200.
38 Futrell 2006, 144.
39Minchev 2011, 24.
] 38 |------------------------------------------------■ Revista de istorie militară ■
Istorie antica
CONFRUNTAREA FINALĂ DINTRE
CONSTANTIN CEL MARE ȘI LICINIUS
- UN MOMENT DE RĂSCRUCE
ÎN ISTORIA UNIVERSALĂ
ALEXANDRU MADGEARU *
Abstract
Thefight between Constantine and Licinius to establish a unique rulership over the
empire began in 316, being accompanied by d fferent attitudes toward Christianity
(Licinius started a new series cf persecutions). The agreement between the two
emperors concluded in 317 lasted only fiveyears. In 322, Constantine campaigned in
a region ascribed to Licinius (Thracian diocese). He was the inițiator cf the cor.flict cf
324 (heprepared afield army and a fleet to conquer the European provinces ruled by
Licinius). This final corfrontation had two stages. In thefirst one, Constantine won a
battle at Adrianople despite his enemy’s superiority the superiority cfthe enemy. The
remainingforces cfLicinius found shelter in Byzantion. In the second stage, the troops
landed at Chrysopolis gained thefinal victory. Licinius abandoned the power.
The war cf324 was important for the world history because a victory cf Licinius
would have resulted in the continuation c f the persecution; the citizens cfthe empire
would have had tofollow the monotheistic religion cf the Sun, prtferred by Licinius.
The Council cf Nicaea would not have been summoned f Constantine had been
dtfeated. Another consequence was the foundation cf Constantinople. A new capital
was not something that Licinius would have wished, because he insisted on preserving
the Roman tradition. In this countei factual history, the empire would have had ruled
only by Rome.
Keywords: Constantine the Great, Licinius, Adrianople, Constantinople,
Chrysopolis, Christianity
* Cercetător științific gr. I, Institutul pentru Studii Politice de Apărare și Istorie Militară.
■ Revista de istorie militară ■------------------------------------------------
39
în luptele pentru putere desfășurate în
imperiu după moartea lui Galerius, acela
dintre tetrarhi care a deținut de fado poziția
predominantă între anii 308-3111, atitudinea
față de creștini a avut în permanență un rol
nu doar important, ci și decisiv. Pe când
augustii Constantin și Licinius erau aliați
și stabileau la Mediolanum aplicarea în tot
imperiul a măsurilor de toleranță față de
creștini care fuseseră decise de Galerius prin
edictul de la Serdica din aprilie 311, rivalul
lor, augustus Maximinus Daza, a declanșat un
război civil (el avea reședința la Nicomedia și
se proclamase prim augustus imediat după
moartea lui Galerius). Armatele comandate
de Maximinus Daza au plecat din Syria, au
traversat provinciile din Asia Mică și au ajuns
la Byzantion, orașul de origine greacă situat pe
malul Bosphorului. Ofensiva a continuat apoi
în Thracia. La 30 aprilie 313, în apropiere de
Tzirallum (Qorlu) s-a dat bătălia decisivă, în
care armata lui Licinius cu efective de 30.000
de oameni a obținut victoria (Maximinus Daza
a fugit și apoi s-a sinucis). Confruntarea dintre
cei doi augusti a pus în evidență eșecul ideii
de conducere colectivă a imperiului. Ceea ce
este relevant pentru discuția care urmează
este faptul că ambii conducători au apelat
la religie pentru a întări moralul soldaților.
Maximinus Daza a jurat lui Jupiter că va
nimici până și numele de creștin. în schimb,
Licinius le-a ordonat militarilor să spună un fel
de rugăciune adresată divinității supreme, pe
care ar fi primit-o de la un înger cu o noapte
înainte2.
în anii următori, Licinius s-a manifestat
ca un protector al creștinilor, acționând chiar
pentru judecarea unora dintre cei care fuseseră
responsabili de persecutarea lor înainte de
3133. Situația s-a schimbat atunci când a
intervenit rivalitatea dintre el și Constantin,
fiecare dintre aceștia urmărind acapararea
puterii unice în imperiu. Un prim conflict între
armatele comandate de Licinius și Constantin a
intervenit în 316, în Pannonia și apoi în Thracia
(datarea în 314 a fost contestată în studiile mai
noi, pe baza analizei emisiunilor monetare)4.
Deoarece Constantin era deja partizanul
creștinilor, deși el însuși încă nu se botezase,
Licinius a transpus ostilitatea față de acesta în
plan religios, devenind noul persecutor. Spre
----1 40 |------------------------------------
deosebire de Maximinus Daza, care a fost
un fanatic păgân, Licinius a adoptat această
atitudine nu din convingere, ci pentru a lovi în
cei pe care îi protej a rivalul său politic. începând
din 320, el a pornit o politică sistematică de
îndepărtare a creștinilor din aparatul de stat,
fiind reintrodusă obligativitatea jurămintelor
față de zei prestate de către funcționari. în
teritoriul controlat de el (provinciile asiatice
și partea de est a Peninsulei Balcanice) unii
creștini au suferit chiar moartea martirică.
Totuși, persecuția lui Licinius nu a avut
anvergura și violența celei din anii 305-3115.
Ostilitatea dintre Constantin și Licinius a
ajuns la apogeu în 322, când s-a produs violarea
acordului de împărțire a teritoriului imperiului
care fusese stabilit în martie 317 (Constantin
a purtat o campanie contra goților în dioceza
Thracia)6. Se pare că Licinius a fost acuzat
de Constantin că nu a fost capabil să asigure
securitatea frontierei7. Acest fapt a condus și
la declanșarea celui de-al doilea război dintre
Constantin și Licinius, cel care va fi analizat
în cele ce urmează. Informațiile despre el sunt
destul de sumare. Există de fapt doar trei izvoare
care au transmis relatări despre desfășurarea
războiului din 324: o biografie contemporană
a lui Constantin8, Viața lui Constantin scrisă
la scurt timp după evenimente de episcopul
Eusebius de Caesarea,9 precum și istoria lui
Zosimos, scrisă la sfârșitul secolului al V-lea10.
Informațiile din sursele târzii (cronica lui
Symeon Magister din secolul al X-lea11 și istoria
lui loannes Zonaras din secolul al XH-lea12)
sunt doar preluări (Zonaras a folosit o lucrare
pierdută despre epoca lui Constantin)13. în
plus, se pune problema veridicității surselor.
Eusebius a fost un fel de propagandist al lui
Constantin cel Mare, iar cealaltă biografie este
și ea părtinitoare. Pe de altă parte, istoria lui
Zosimos este scrisă cu mai multă obiectivitate,
dar este destul de târzie față de evenimente, și
nu se știe ce surse a folosit.
în acea perioadă, armata romană dispunea
de un efectiv de circa 650.000 de oameni
(estimarea maximă, bazată pe informații mai
târzii)14. La confruntarea dintre Constantin
și Licinius au participat aproape jumătate
din aceste forțe, inclusiv unele care fuseseră
retrase de la frontiera dunăreană. în istoria lui
Zosimos sunt menționate efective de 120.000
-----------■ Revista de istorie militară ■-----
de militari pedeștri și 10.000 de cavaleri în
armata lui Constantin și de 150.000 de pedeștri
și 15.000 de cavaleri în armata lui Licinius15.
Armata lui Constantin, care rămăsese la
Ihessalonic după confruntarea cu goții din
anul 323, era de fapt o armată de ocupație și
agresoare, căci se afla în partea de imperiu
care îi aparținea de drept lui Licinius (fapt
trecut sub tăcere de Eusebius). La fel ca în 316,
Constantin a inițiat conflictul pentru a se reveni
la o conducere unică a imperiului, dar Licinius
avea și el aceeași ambiție. Eusebius scria, după
ce a prezentat zdrobirea lui Licinius, că „toate
provinciile aflate sub stăpânire romană s-au
unit întreolaltă (...). Iar Constantin (...) a luat în
stăpânire și Răsăritul, refăcând sub el vechea
unitate a statului roman”16.
Teatrul de război din vara anului 324 a
fost aproximativ același ca în 313, atunci
când Licinius l-a atacat pe Maximinus
Daza. Relatarea cea mai precisă este cea a
lui Zosimos, completată în unele detalii de
biografia anonimă. în prima etapă, armata
lui Constantin a mărșăluit pe Via Egnatia de
la Ihessalonic până pe valea râului Hebrus
(Marița), în apropiere de Adrianopol, unde se
instalase armata lui Licinius. Acesta organi-
zase un dispozitiv pe o lungime de 200 de
stadii (37 km) între versantul unui munte și
râul Tonzos (Tundza). După o incursiune
care a provocat dezordine, un corp de armată
de 800 de cavaleri și 5000 de pedestrași care
stăteau ascunși în păduri au lovit un flanc al
dispozitivului lui Licinius. A urmat atacul
frontal al restului forțelor lui Constantin, care
au trecut râul. Au fost uciși 34.000 de militari
(Constantin a fost și el rănit). Trupele pe
care le mai avea Licinius au fost nevoite să se
retragă la 3 iulie 324 (Eusebius menționează
și trecerea unora de partea lui Constantin).
Rămășițele armatei lui Licinius au ajuns la
Byzantion. Această poziție a fost asediată pe
uscat și pe mare de forțele lui Constantin.
Licinius a subestimat posibilitatea atacului pe
mare și s-a concentrat asupra apărării terestre
a orașului. Ceea ce distinge conflictul din 324
este desfășurarea de operațiuni combinate
terestre și navale, având drept scop controlul
zonei din jurul strâmtorilor de la nord și
sud de Propontida (Bosphor și Dardanele).
Flota lui Constantin a fost constituită în mod
----■ Revista de istorie militară ■-----------
special în acest scop, după ce a fost amenajat
un mare port la Ihessalonic, ca bază pentru
ea. Flota era comandată de fiul său caesar-
ul Crispus, fiind compusă din 200 de vase
de luptă de tip triaconter (cu 30 de vâslași
dispuși pe o singură punte) și din 200 de nave
de transport. Efectivul este apreciat la 10.000
de marinari. Flota lui Licinius comandată de
Amandus număra 350 de trireme (vase cu
trei punți de vâslași), adunate în grabă din
mai multe provincii maritime (cu un efectiv
apreciat la 54.000 de oameni). Aceasta a fost
una dintre ultimele atestări ale triremelor în
lupte navale. Confruntarea pe mare a avut
loc în zona peninsulei Callipolis (Gallipoli),
iar victoria a aparținut navelor mai puține,
dar mai ușor manevrabile ale lui Constantin.
Cele mai multe dintre navele lui Licinius au
fost distruse sau capturate (au rămas doar opt,
cu care Amandus a fugit la Byzantion). După
aceea, flota comandată de Crispus a avansat
spre Byzantion17.
Prin obținerea controlului asupra Propon-
tidei, Constantin i-a tăiat lui Licinius posi-
bilitatea de a mai aduce în Europa alte trupe din
provinciile orientale. De asemenea, Licinius
nu a mai avut cum să suplimenteze garnizoana
de la Byzantion. A urmat a doua etapă terestră
a confruntării, începută prin asediul acestei
cetăți, executat cu ajutorul unor turnuri de
lemn mobile, a berbecilor și al catapultelor.
Incinta nu a fost penetrată, dar Licinius a
preferat să abandoneze orașul Byzantion, și
cu forțele rămase s-a retras pe malul asiatic, la
Chalcedon, cu speranța că va mai putea obține
noi trupe din provinciile asiatice. Acestea
nu au mai venit. A încercat chiar blocarea
debarcării forțelor inamice prin ocuparea unei
poziții la Lampsakos (Lapseki), unde l-a trimis
pe comandantul Martinianus, numit atunci în
demnitatea de caesar. Debarcarea s-a produs
însă în alt loc, la circa 37 km de Chalcedon, în
punctul denumit Hieron Akron (Promontoriul
sacru), lângă Chrysopolis (Uskiidar). Forțele
lui Constantin au ocupat imediat poziții pe
colinele de lângă mal. Licinius a chemat trupele
de la Lampsakos pentru a angaja lupta, în ziua
de 18 septembrie 324. Licinius a beneficiat
de ajutorul unei oști de goți comandați de
Alica. La alianța lui Licinius cu goții face
aluzie și Eusebius în prezentarea celui din
| 41 [
urmă conflict („nepregetând să se alieze cu
barbarii”), iar lordanes a transmis informația
eronată că goții au luptat de partea lui
Constantin și că l-au ucis pe Licinius. Armata
lui Constantin a obținut victoria, folosindu-se
și de avantajele terenului (ocupase colinele).
Zosimos afirmă că din 130.000 de oameni,
doar 30.000 au scăpat. Conform biografiei
anonime a lui Constantin, au fost uciși 25.000
dintre soldații lui Licinius, iar restul au fost
puși pe fugă, iar orașul Chalcedon a capitulat.
Eusebius, poate exagerând spre a evidenția
meritele lui Constantin, scria că acesta „intr-
un singur iureș a spulberat întreaga oaste a
potrivnicilor”, iar biografia anonimă menționa
că supraviețuitorii s-au predat atunci când a
apărut flota lui Constantin18.
Există o inscripție descoperită în Scythia
Minor, la Ulmetum (Pantelimonul de Sus,
jud. Constanța), cenotaful unui subofițer din
garda imperială Valerius Victorinus, care a
murit in proelio Roamnorum (sic!) Calcedonia
contra aversarios19. El provenea din teritoriul
subordonat lui Licinius, și s-a remarcat că
în concepția familiei decedatului, veritabilii
romani erau supușii lui Licinius, adică aceia
care se opuneau noii religii creștine, care era
privită de păgâni ca o amenințare pentru
securitatea imperiului20.
După victoria decisivă a lui Constantin,
Licinius a fugit la Nicomedia (capitala părții
orientale a imperiului), iar după câteva zile
a renunțat la putere. Licinius a fost executat
în 325 la Thessalonic, după o tentativă de
rebeliune, pentru care ar fi încercat să obțină
din nou sprijinul goților21.
Războiul civil dintre Constantin și Licinius
din 324 a avut o importanță mai mare decât s-ar
putea crede la prima vedere, tocmai din cauza
opțiunilor religioase divergente ale celor doi
rivali. Cineva a denumit războiul o „cruciadă”22.
La scurt timp după victorie, Constantin a
adresat patru mesaje populației din provinciile
orientale, reproduse în biografia lui Eusebius,
în care se proclamă angajamentul său față de
creștinism și se anunță sfârșitul persecuției
organizate de Licinius, a cărui „tiranie” era
asociată cu reluarea violențelor anti-creștine.
Pacificarea imperiului reprezenta și restabilirea
libertății Bisericii și a proprietăților confiscate.
Victoria contra lui Licinius era expres atribuită
| 42 [
grației divine, Constantin considerându-se
el însuși primul împărat creștin23. Prin aceste
mesaje se puneau bazele politicii de protecție
imperială asupra Bisericii, care s-a concretizat
imediat după aceea prin convocarea unei
adunări a episcopilor din imperiu, a căror
misiune era de a decide o doctrină unitară
și unanim acceptată de toți creștinii. Pentru
Constantin, unitatea politică a imperiului
trebuia să se îmbine și cu unitatea Bisericii.
Așa s-a ajuns la organizarea primului conciliu
ecumenic, desfășurat la Niceea, între 20 mai
și 25 iulie 325. Din dezbaterile conciliului a
rezultat prima formă a simbolului credinței
(Crezul), după ce a fost respinsă erezia ariană24.
Nu este aici locul unei expuneri pe larg a celor
petrecute la Conciliul de la Niceea, dar este de
reținut ideea că doctrina adoptată acolo este
fundamentul creștinătății răsăritene și apusene
deopotrivă. Este unul dintre momentele fonda-
toare ale culturii europene, iar convocarea sa,
care a implicat sprijinul logistic al statului, s-a
făcut la inițiativa, interesată politic desigur, a
lui Constantin, care a și prezidat deschiderea
lucrărilor.
După cum scria Eusebius, Licinius a ținut
un discurs militarilor în care spunea că „a
sosit, așadar, clipa care va lămuri cine anume se
înșală; clipa care va hotărî între zeii venerați de
noi, și aceia cărora li se închină împotrivitorii
noștri”.25 Chiar dacă poate că aceste vorbe nu
au fost spuse de Licinius în preziua bătăliei
de la Adrianopol, ideea confruntării dintre
creștinism și păgânismul tradițional roman
este reală. în 324 s-a jucat soarta Bisericii.
Licinius ar fi avut șansa să obțină victoria în
bătălia de lângă Adrianopol, deoarece forțele
de care dispunea erau superioare. Constantin
a reușit să obțină victoria doar prin efectul
surprizei și printr-o manevră eficientă care
a compensat inferioritatea numerică. Tot
așa, flota numeroasă a lui Licinius ar fi putut
menține controlul asupra Strâmtorilor, dar s-a
lovit de eficiacitatea ambarcațiunilor mai mici
comandate de Crispus. După ce a dobândit
inițiativa strategică în urma celor două victorii
terestre și navale, Constantin nu mai putea fi
oprit. Licinius a a avut însă inițial aceleași șanse,
sau poate chiar mai mari, de a ieși învingător în
confruntarea de lângă Adrianopol.
----------■ Revista de istorie militară ■---
Dacă ne-am imagina un triumf al lui
Licinius asupra lui Constantin, posibil în
împrejurările date, este de la sine înțeles că
un conciliu ecumenic nu s-ar fi întrunit decât
atunci când un alt împărat, mai favorabil
creștinilor, i-ar fi luat locul lui Licinius. De
fapt, situația creștinătății ar fi fost cu mult
mai gravă, deoarece o eventuală victorie a
lui Licinius ar fi dus la reluarea cu mai multă
intensitate a persecuțiilor, precum și la o politică
sistematică de impunere a cultului Soarelui.
Acest monoteism solar a fost preconizat mai
întâi de Aurelian (270-275), care a încercat
astfel impunerea unei religii de stat, în consens
cu tendința generală de evoluție spre un
monoteism păgân ca alternativă la creștinism,
ca un element de unificare și de restabilire a
autorității imperiale. Cu rădăcini atât în cultul
sirian al lui Sol Invictus, cât și în religia lui
Mithras, monoteismul solar al lui Aurelian nu
se identifica cu nici una dintre aceste religii, el
fiind o legitimare religioasă a întăririi puterii
imperiale și a autoritarismului. Cultul soarelui
ca divinitate supremă (Sol Invictus) a fost
menținut până în epoca lui Constantin cel
Mare, care a continuat venerarea lui Sol Invictus
până la convertirea sa la creștinism (Soarele ca
divinitate apare pe monede până în 325)26.
Licinius era și el adeptul cultului monoteist
al Soarelui văzut ca divinitate supremă, și
a ordonat militarilor din subordinea sa să
practice în mod obligatoriu acest cult. Aceasta
se știe dintr-o faimoasă inscripție din anul
323 descoperită la Salsovia (Mahmudia): un
altar al divinității solare. Inscripția precizează
că toți militarii din unitatea dislocată acolo
trebuie să venereze pe Sfântul Soare în
fiecare zi de 18 noiembrie: Dei sancti solis/
simulacrum consecr(atum)/die XIV kal(endis)
Decemb(ribus)/debet singulis annis/iusso sacro
dd(ominorum) nn(ostrorum)/ Licini Aug(usti)
etLicini Caes(aris)/ture cereis et prcfu/sionibus
eodem die/a praep(ositis) et vexillat(ionibus)/
in cast(ris) Salsoviensib(us)/agentibus exorari./
Val(erius) Romulus v(ir) p(eV'ectissimus) dux/
secutus iussionem/describsit („Chipul sfântului
Zeu Soare, consacrat la 18 noiembrie, trebuie
să fie închinat în fiecare an, după porunca sacră
a stăpânilor noștri Licinius Augustul și Licinius
Cezarul, cu tămâie, lumini și libații, în aceeași
zi, de către comandanții și detașamentele
----■ Revista de istorie militară ■-------------
staționate în castrul de la Salsovia. Valerius
Romulus, bărbat de rang ecvestru și duce,
urmând porunca, a pus să se transcrie”.27
Este clar că dacă Licinius ar fi ajuns unic
împărat, toată armata ar fi trebuit să se supună
acestei decizii, iar cultul Soarelui ar fi devenit
oficial în tot imperiul, ca monoteism oficial
de stat. în acest caz, este greu de apreciat care
ar fi fost evoluția creștinismului în Imperiul
Roman, supus persecuțiilor și concurat de altă
religie monoteistă sprijinită de puterea laică.
Iată de ce se poate considera că înfrângerea
lui Licinius a fost un moment de răscruce al
istoriei universale.
Nu doar evoluția Bisericii ar fi luat alt curs.
Prima măsură luată de Constantin după victoria
de la Chrysopolis a fost demantelarea cetății
Byzantion, ca pedeapsă pentru sprijinirea
lui Licinius. Constantin a plănuit imediat
după aceea fondarea unei noi capitale, iar în
noiembrie 324 s-a decis pentru Byzantion,
deoarece a sesizat caracterul excepțional al
poziției, între două continente și între două
mări. „A doua Romă” a fost inaugurată la 11
mai 330, fiind denumită Constantinopolis28.
Este de prisos să mai discutăm aici care a fost
rolul noii capitale în istoria universală. Oare ea
ar mai fi existat dacă ar fi învins Licinius ? Fiind
un adept al menținerii tradițiilor romane, este
mai puțin probabil ca el să fi dorit fondarea unei
noi Rome în același loc ales de Constantin, sau
în altă parte. Pentru Constantin, considerentele
strategice și economice au fost asociate
susținerii pe care el o acorda creștinismului.
Noua Romă care a primit numele său urma
să fie capitala unui imperiu unitar, dar creștin,
adică înnoit. Licinius nu ar fi avut nevoie de
o nouă capitală, creată din temelii, ci ar fi
guvernat de la Roma dacă ar fi reușit să devină
el unic împărat. Idealul de unificare urmărit
de Constantin era și al lui, dar fără creștinism.
Licinius s-ar fi prezentat, ca și Maxentius29,
ca un restaurator al Urbei romane. în acest
exercițiu de istorie contrafactuală, strâmtorile
Bosphor și Dardanele și-ar fi menținut
importanța conferită de poziția lor de placă
turnantă între Europa și Asia, dar fără ca
orașul Byzantion să ajungă centrul puterii
imperiale. O lume mediteraneeană sub o
conducere unică, de la Roma, ar fi devenit în
mod inevitabil tot creștină, după un timp, dar
----------------------------------------1 43 |---
într-o alcătuire diferită de cea determinată de
mutarea capitalei în Orient.
NOTE
1	A. Madgearu, Împăratul Galerius, Târgoviște,
2012, p. 72-85.
2	Lactantius, Despre moartea persecutorilor. Tra-
ducere de C. Bejan. Studiu introductiv, tabel crono-
logic, note explicative și anexe de D. Mîrșanu, Iași,
2011, p. 142-157 (cap. 45-49); I. Barnea, O. Iliescu,
Constantin cel Mare, București, 1982, p. 37-38; D.
Potter, The RomanEmpire atBay.AD 180-395, Lon-
don, 2004, p. 366; C. Matson Odahl, Constantine
and the Christian Empire, London, New York, 2004,
p. 104-105; N. Lenski, The Reign cf Constantine, în
N. Lenski (ed), The Cambridge Companion to the
Age cf Constantine, Cambridge, 2006, p. 72-73; B.
Bleckmann, Okzident gegen Orient - Die Kămpfe
zwischen Konstantin und Licinius, în K. Ehling, G.
Weber (hrsg.), Konstantin der Grosse: zwischen Sol
und Christus, Darmstadt, Mainz, 2011, p. 90; T. D.
Barnes, Constantine. Dynasty, Religion and Power
in the Later Roman Empire, Oxford, 2014, p. 97.
3	R. Esteban Moreno, La politica religiosa y la
legislacion sobre los cultos tradicionales del empera-
dor Licinio (306-324), Polis. Revista de ideas y for-
mas poli'ticas de la Antigiiedad Clasica, Universidad
de Alcalâ, 20, 2009, p. 174-187.
4	A. Chastagnol, Quelques mises au point au-
tour de l’empereur Licinius, în G. Bonamente, F.
Fusco (ed.), Costantino il Grande: dall’antichită
all’umanesimo. Colloquio sul cristianesimo nel
mondo antico (Macerata, 18-20 dicembre 1990),
Macerata, 1992, I, p. 314-316; C. Matson Odahl,
Constantine..., p. 144-146; N. Lenski, The Reign...,
p. 74; B. Bleckmann, Okzident..., p. 91; M. Mirko-
vic, Co-regency: Constantine and Licinius and the
political division cf the Balkans, Zbornik Radova
Vizantoloskog Instituta, Belgrad, 49, 2012, p. 8-10;
T. D. Barnes, Constantine..., p. 100-104; R. Bratoz,
Costantino tra ILtalia nordorientale e TUlirico (313-
326), Antichită Altoadriatiche, Trieste, 78, 2014,
p. 102-116.
5	M. Besnier, Eempire romain de l’avenement
des Severes au Concile de Nicee (Histoire Ancien-
ne, Troisieme Pârtie. Histoire Romaine, tome IV,
premiere pârtie). Paris, 1937, p. 374; I. Barnea, O.
Iliescu, Constantin..., p. 43; N. Lenski, The Reign...,
p. 75; R. Esteban Moreno, La politica religiosa...,
p. 188-194; T. D. Barnes, Constantine..., p. 105.
6	Despre acest război contra goților, vezi A.
Madgearu, Istoria militară a Daciei post-romane,
275-614, Târgoviște, 2011, p. 43-44.
7	D. Potter, The Roman..., p. 379.
-----1 44 |----------------------------------------
8	Excerpta Valesiana. Recensuit J. Moreau. Edi-
tionem correctiorem curavit V. Velkow, Leipzig,
1968, p. 7-8 (cap. 23-30).
9	Eusebiu de Cezareea, Scrieri. Partea a doua.
Viața lui Constantin cel Mare, trad. R. Alexandres-
cu, studiu introductiv E. Popescu (Părinți și scriitori
bisericești, 14), București, 1991, p. 93-101 (II, 1-19).
10	Zosimos, Historia Nova. Texte etabli et tra-
duit par F. Paschoud, tome I, Paris, 1971, p. 93-101
(II. 22-26, 28).
11	Symeonis Magistri et Logothetae Chronicon
recensuit S. Wahlgren (Corpus Fontium Historiae
Byzantinae. Series Berolinensis, XLIV/1), Berlin,
New York, 2006, p. 107 (88, 2-3).
12	The History cf Zonaras: from Alexander Se-
verus to the death cf Theodosius the Great, trans-
lation by Th. Banchich, E. Lane; introduction and
commentary by Th. Banchich, New York, 2009, p.
148-150 (XIII, 1).
13	B. Bleckmann, Die Chronik der Johannes Zo-
naras und eine Pagane Quelle zur Geschichte Kon-
stantins, Historia. Zeitschrift fiir Alte Geschichte,
Wiesbaden, 40, 1991, 3, p. 343-365.
14	W. Treadgold, Byzantium and its Army. 284-
1081, Stanford, 1995, p. 45-54.
15	Zosimos, II, 22 (p. 94).
16	Eusebius, Viața..., II, 19. 1 (p. 101).
17	Excerpta..., 23-26 (p. 7); Eusebius, Viața..., II,
10 (p. 97); Zosimos, II, 22-24 (p. 93-97); W. Tread-
gold, Byzantium..., p. 52-53; N. Lenski, The Reign...,
p. 75; C. Matson Odahl, Constantine..., p. 154-157;
D. Potter, The Roman..., p. 379; B. Bleckmann, Okzi-
dent..., p. 92-93; M. Pitassi, The Roman Navy. Ships,
men & watfare 350 BC - AD 475, Barnsley, 2012,
p. 40; T. D. Barnes, Constantine..., p. 105-106.
18	Excerpta..., 27 (p. 7-8); Eusebius, Viața..., II,
15-17 (p. 99-100); Zosimos, II, 25-26 (p. 97-99); lor-
danes. Getica, în Gh. Popa-Lisseanu, Izvoarele Isto-
riei Românilor, voi. XIV, București, 1939, p. 41, 108
(XXL 111); I. Barnea, O. Iliescu, Constantin..., p. 44;
N. Lenski, The Reign..., p. 75-76; C. Matson Odahl,
Constantine..., p. 157-159; D. Potter, The Roman...,
p. 379-380; B. Bleckmann, Okzident..., p. 93.
19	Em. Popescu, Inscripțiile grecești și latine din
secolele IV-X11I descoperite în România, București,
1976, p. 214-216 (nr. 206); M. Zahariade, Scythia
Minor. A History cf a Later Roman Province (284-
681), Amsterdam, 2006, p. 24.
20	M. P. Speidel, A Horse Guardsman in the War
between Licinius and Constantine, Chiron. Mittei-
lungen der Kommission fiir Alte Geschichte und
Epigraphik des Deutschen Archăologischen Institu-
ts, Miinchen, 25,1995, p. 83-87.
21	Zosimos, II, 26, 28 (p. 99, 101); N. Lenski,
The Reign..., p. 76; C. Matson Odahl, Constanti-
	■ Revista de istorie militară ■--------------
ne..., p. 160; D. Potter, The Roman..., p. 380; B. Bleck-
mann, Okzident..., p. 93.
22	C. Matson Odahl, Constantine..., p. 155.
23	Ch. Pietri, Constantin en 324. Propagande et
theologie imperiales d’apres les documents de la Vita
Constantini, în Crise et redressement dans les pro-
vinces europeennes de TEmpire Romain (milieu du
llle-milieu du IVe siecle ap. J.C.). Ades du Colloque
du Strasbourg (decembre 1981) edites par E. Frezo-
uls, Strasbourg, 1983, p. 63-90.
24	Din vasta literatură dedicată subiectului, men-
ționez doar studiul lui M. J. Edwards, Thefirst Coun-
cil cfNicaea, în M. Mitchell, M. Frances Young (ed.),
Cambridge History cf Christianity, voi. 1. Origins to
Constantine, Cambridge, 2006, p. 552-567, deoare-
ce oferă o perspectivă cât se poate de cuprinzătoare
și precisă asupra sa.
25	Eusebius, Viața..., II, 5. 3 (p. 95).
26	A. Alfbldi, The Conversion cf Constantine and
Pagan Rome, Oxford, 1948, p. 55-59; G. H. Halsber-
ghe, The Cult cf Sol lnvictus, Leiden, 1972, p. 130-
152; M. Alfoldi Radnoti, Die Sol-Comes Miinze vom
Jahre 325, în Mullus. Festschrft Theodor Klauser,
ed. A. Hermann, A. Stuibe, Miinster, 1964, p. 10-16;
C. Salles, Le culte de Sol lnvictus “Soleil invaincu",
în Y. Le Bohec (coord.), EEmpire Romain de la mort
de Commode au Concile de Nicee (192-325), Paris,
1997, p. 291-293; E. Cizek, LEmpereur Aurelien et
son temps, Paris, 2004, p. 175-188; J. Wienand, Ein
Abschied in Gold - Konstantin und Sol lnvictus, în
K. Ehling, G. Weber (hrsg.), Konstantin der Grosse...,
p. 53-63.
27	Em. Popescu, Inscripțiile..., p. 283-285 (nr.
271); M. Zahariade, Scythia..., p. 23; F. Topoleanu,
D. Bogdan, I. Hayes, Salsovia: chronological land-
marks, Peuce, SN, 10, 2012, p. 104-105.
28	G. Dagron, Naissance d’une capitale: Con-
stantinople et ses institutions de 330 â 451, Paris,
1984, p. 25-47; S. Calderone, Costantinopoli: la
“seconda Roma”, în Storia di Roma. 111: L’etâ tar-
doantica. 1, Crisi e traiformazioni, volume curato
da A. Carandini, L. Cracco Ruggini, A. Giardina,
Torino, 1993, p. 723-749; C. La Rocca, La fonda-
zione di Costantinopoli, în G. Bonamente, F. Fusco
(ed.), Costantino..., II, p. 553-584; C. Matson Odahl,
Constantine..., p. 205-218.
29	Maxentius s-a intitulat conservator urbis și a
profitat de faptul că fiul său se numea Romulus pen-
tru a se a asocia simbolic cu fondatorul Cetății Eter-
ne. Vezi R. Donciu, împăratul Maxențiu și victoria
creștinismului, Filipeștii de Târg, 2007, p. 100-103;
H. Ziemssen, Das Rom des Maxentius. Stădtebau und
Herrscherbild zu Beginn des 4. ]h. n.Chr. Dissertation
zur Erlangung der Wilrde des Doktors der Philosophie
des Fachbereichs Kulturgeschichte und Kulturkunde
der Universităt Hambutg, Hamburg, 2011.
■ Revista de istorie militară ■------------------------------------------------1 45 [
Istorie antică
GENTES BARBARAE LA DUNĂREA
DE JOS ÎN ANTICHITATEA TÂRZIE
CONFLICTE ȘI INTEGRARE
Dr. ALINA MUȘAT-STREINU *
Abstract
The Late Antiquity is a period characterised by intense tfforts by the Roman empire
to cope with the growing number cf barbarian invaders seeking to raid or settle within its
borders. This was a time cf tramformation, both cf military strategy and cf mentality. The
barbarian tribes approaching the borders cf the empire clashed with the Roman forces, only
to later demand integration and evenfight alongside them.The lower Danube area wasprone
to such incursions which led to military interventions as well as attemps to accomodate the
newcomers by d.fferent means, either as soldiers and/or as agricultural laborers, evidence
cfboth can be found in ancient literary texts as well as epigraphic monuments. This paper
attemps to present the clashes betweend the romans and the barbarian tribes as well as the
moments cf stability and the manner in which these people were integrated in the roman
imperial system.
Keywords: Barbarian peoples, Lower Danube, Late Antiquity, Ihrace, Moesia
La începutul seolului al IV-lea, împăratul
Diocletian inițiază o nouă organizare a
imperiului, în 12 dioceze împărțite la rândul
lor și ele în aproape 100 de provincii. în
acest context se desparte teritoriul Dobrogei
de Moesia Inferior și devine o provincie
independentă numită Scythia, aparținând
diocezei Thraciei împreună cu provinciile
Europa, Thracia, Haemimontus, Rhodopa
și Moesia Secunda. Granița de sud a noii
provincii pornea de la Gerania (Ekrene,
Bulgaria), mergând pe linia cetăților
Dionysopolis și Odessos, se îndrepta spre
nord pe lângă Zaldapa, spre vest de Tropaeum
Traiani și se oprea la Dunăre. Capitala a fost
stabilită la Tomis, puterea administrativă
a fost încredințată unui guvernator numit
praeses, iar comanda militară unui dux - vir
pefestissimus'.
Pentru că linia Dunării se dovedise sensibilă
la atacurile barbare, Dioclețian a acordat o
atenție sporită sistemului defensiv al noii
provincii și a creat două legiuni speciale: legio
I lovia, numită după cognomenul său, și legio
II Herculea, după cognomenul lui Maximian.
Conform sursei Itinerarium Antonini, prima
legiune avea sediul la Troesmis, iar cea de-a doua
laNoviodunum, pe cândinNotitia Dignitatum,
* Muzeul Național de Istorie a României.
■ Revista de istorie militară ■
prima apare cu sediul la Noviodunum și cea
de-a doua la Troesmis2. Necesitatea unei
reorganizări militare s-a observat și în timpul
luptelor purtate de împăratul Dioclețian și
cezarul Galerius cu carpii, goții, bastarnii și
sarmații de la nordul Dunării de Jos. Eutropius
notează că împărații Dioclețian și Galeriu au
supus pe carpi și bastarni și au învins sarmații,
stabilind pe granițe numeroși prizonieri
din aceste neamuri3, Galeriu fiind numit
de șase ori Catpicus Maximus4. Urmărind
istoria militară a Scythiei putem observa
dinamica mișcărilor de trupe pe teritoriul său,
importante din punctul de vedere al numărului
de persoane (soldați și auxiliari) care intră pe
acest teritoriu, originii acestora, dar mai ales
putem identifica diferitele populații care trăiau
aici sau care au traversat sau locuit temporar
în provincie. Informații despre mișcarea
personalului militar se pot extrage și din
descoperirile de artefacte. Spre exemplu, o
gemma abraxea, datată la finalul secolului al
Ilf-lea sau începutul secolului al fV-lea, a fost
descoperită la Dinogeția, aparținând probail
unui soldat roman sosit în Scythia din mediul
creștin, din Siria sau Egipt5.
Odată cu ascensiunea împăratului
Constantin, Imperiul este împărțit în patru
prefecturi: Orientul, fllyricum, Italia și Galia.
Scythia, făcând parte din dioceza Thracia,
a fost integrată în prefectura Orientului,
împăratul Constantiu al ff-lea a păstrat
organizarea militară precedentă, introducând
doar două unități noi, ce îi poartă numele:
milites primi Constantiniani la Noviodunum și
milites quinti Constantiniani la Salsovia. Grija
pentru fortificații și menținerea lor se observă
și din inscripția, datată între anii 337-340,
descoperită la Carcaliu, în teritoriul Troesmis-
ului. Această inscripție menționează goții
tâlhari (latrunculi), așezați în estul Munteniei,
care atacau provincia pentru a o prăda, motiv
pentru care s-a ridicat această nouă fortăreață.
Inscripția mai oferă o informație prețioasă,
numele comandantului militar al provinciei
- Sappo, dux limitis Scylhnae, cel care a
construit și fortăreața. Faptul că un personaj
de origine gotă a ajuns într-o poziție atât de
înaltă în cadrul administrației romane arată
prezența și participarea popoarelor barbare în
viața provinciei, dar și slăbiciunea defensivei
----■ Revista de istorie militară ■-----------
din moment ce aceștia se puteau oricând alia
cu neamurile lor împotriva imperiului7. Tot
împăratul Constanțiu al ff-lea este cel care
a refăcut zidul de incintă de la Capidava,
acesta reprezentând o a treia fază, după anul
337, și a construit așezarea întărită de lângă
Tomis, Constantiniana8. Pentru zona atașată
provinciei Moesia Secunda, limes-\i\ era apărat
de Legio XI Claudia cu sediul la Durostorum
unde se mai afla și unitatea de milites quarti
Novenses.
O inscripție din anul 369 atestă existența
lui Flavius Stercorius în funcția de dux, care
a supravegheat reconstrucția a fundamentis a
unui burgus de către milites Primani comandați
de tribunul Marcianus și de unitățile auxiliare
conduse de prepozitul Ursicinus9. Ammianus
Marcellinus ne spune, fără a menționa nume,
că în timpul domniei împăratului Valens,
ducii din Scythia și Moesia Secunda trimiteau
rapoarte (relationes ducum) împăratului despre
o posibilă invazie a goților10. în corespondența
sa, Vasile cel Mare menționează un anume
lunius Soranus ca dux Scythiae, cu rangul de vir
clarissimus, care a ajutat victimele persecuției
ariene inițiate de căpetenia gotă Athanaric și
recuperarea rămășițelor martirilor, printre
care și cele ale preotului Sava gotul, pe care
le-a trimis la Caesarea11. Tot referitor la
poporul got, cunoaștem episcopi din zona
Mării Negre care au participat la Niceea în
anul 325, Cadmus din Bosfor și Theophilus
de Gothia12. Tot Ammianus menționează,
pentru anul 377, pe dux Maximus în legătură
cu abuzurile comise de autoritățile romane
împotriva goților așezați de împăratul Valens
în Imperiu. în iarna anilor 384/5 sau 385/8,
cete de barbari, probabil goți, trec Dunărea și
jefuiesc cetatea Halmyris, după care se retrag.
La începutul anului 386 un număr mare de
ostrogoți și alte popoare din stepa rusească,
conduși de Odotheus și fugind de huni, au
cerut azil în Imperiu. Aceștia au fost înfrânți în
bătălia navală de la Noviodunum de către flota
condusă de magister militum Promotus. însuși
împăratul Theodosius vine în provincie, după
care își sărbătorește un triumf la Roma13, iar
prizonierii luați sunt colonizați în Asia Mică,
restabilind situația de la Dunăre. Scriitorul
antic Zosimos este cel care ne relatează că în
timpul împăratului Theodosius, comandatul
| 47 [
garnizoanei locale din Tomis, Gerontios,
s-a revoltat împotriva barbarilor așezați de
împărat în fața cetății, goții fiind aliați numai
cu numele, având o atitudine dușmănoasă față
de populația locală și reprezentând un pericol.
Gerontios, a fost acuzat de însușirea darurilor
imperiale către barbari, deși comandatul se
recomandase prin vitejie în luptele anterioare
împotriva goților pe care acum era obligat sa
îi tolereze14.
Conform unei inscripții din anul 369,
descoperită la Cius, aflăm că acest castru a
fost reconstruit de împăratul Valens, după
înfrângerea conducătorului got Athanaric15 și
ar fi fost restaurat sau chiar refăcut în întregime
monumentul de la Adamclisi16.
După plecarea vizigoților conduși de
Alaric, la începutul secolului al V-lea, la nord
de Dunăre apare pericolul hun, orașe întregi
fiind distruse. Odată cu pacea încheiată în anul
434, se pare că fortăreața Carsium aparținea
hunilor17. O altă informație o avem din opera
lui Priscus, din care aflăm că un hun pe nume
Valips s-a stabilit la Noviodunum, unde a fost
asediat de trupele imperiale18. După noul tratat
din anul 449, hunii părăsesc sudul Dunării și
renunță să mai pretindă restituirea transfugilor,
iar romanii promit să nu mai primească
refugiați huni19. După moartea lui Attila, hunii
sunt înfrânți de o coaliție de gepizi, iar cei
care au supraviețuit s-au refugiat la nord de
Dunărea inferioară, o parte intrând în serviciul
Imperiului Roman, o parte întorcându-se
în stepele din nordul Mării Negre. Dintre
neamurile hunice - scirii, sadagarii și alanii -
au fost așezați de împăratul Marcian în Scythia
și Moesia Secunda, ca foederați. Hunii rămași
la nord de Dunăre își continuă atacurile în
dioceza Traciei în timpul domniei împăratului
Leon I (457-474), până când au fost învinși
de trupele romane conduse de Anagastes -
magister militum per Ihracias10. La fel ca și
până acum, comunități hune au primit dreptul
de a se așeza în Imperiu, printre care și scirii,
sadagarii și alanii conduși de Candax au
primit pământ în Scythia și Moesia Secunda,
iar hunii conduși de Hernac și sarmații au
fost plasați în nordul Scythiei21. Pacea nu s-a
instaurat în zonă după cum se observă din
textul legii emise de împăratul Zeno în anul
480 care prevedea un singur episcopat în
Scythia motivat de nesfârșitele invazii barbare
și sărăcirii populației.
în timpul împăratului lustinian (527-
565), Imperiul ajunge într-o nouă perioadă
de prosperitate, fiind marcată de opere de
restaurare, dar și de expediții militare menite
a asigura granițele. în lista cetăților refăcute
menționate de Procopius se află și câteva
nume de origine tracă și getică, fapt ce arată
o continuitate a locuirii și populației indigene
pre-romane: Adina, Residina, Bassidavam
Diniscarta, Padisara, Zisnudava, Scaidava,
Muridava, Tsasclis, Itzes, Zaldapa. Pentru
siguranța frontierelor, în anul 537 are loc o
nouă reorganizare. împăratul lustinian emite
Lex ut Bonus prin care se crea o nouă unitate
administrativă, questura lustiniani exercitus,
cu capitala la Odessos, formată din provinciile
Scythia și Moesia Secunda, separate de dioceza
Thraciei și Insulele Ciclade, Caria și Cipru22,
în timpul aceluiași împărat, hunii au inițiat o
nouă invazie în Scythia și Moesia Secunda,
ajungând în Thracia. Au fost opriți de armata
scythică a lui Baduaraios și de cea moesică în
frunte cu Iustin, acesta din urmă murind în
luptă și înlocuit cu Constantiolus.
După o perioadă de liniște, în anul 544
anții au invadat din nou Thracia și bulgarii
Ulyricum. împăratul lustinian îi așează pe anți
la stânga Dunării ca federați. Slavii pătrund și
ei în Dobrogea, prin Bărăgan și Moldova. La
Aegyssus s-a descoperit o inscripție funerară
pentru un anume Ratoslavus, existând și
varianta feminină a numelui, atestând astfel
prezența slavilor în cetate23. Din secolul al
Vl-lea se cunoaște o inscripție, descoperită
la Carum Portus (Cap Șabla), ce menționează
un mercenar barbar pe nume Bagatur, fiul
lui Bagainos, de o origine incertă, fie hun, fie
avar, fie bulgar24. împăratul lustinian inițiază
și o reformă militară ce prevedea ca trupe
de milites limitanei să fie plasate la frontiere,
formate din soldați-muncitori ce apărau și
lucrau pământurile unde deveniseră coloni. Pe
lângă aceștia au fost aduse și unități degentiles
formate din coloni barbari cu aceleași obligații
militare și agricole, aflate sub comanda ducelui
provinciei-6.
în anul 545, preocupat de conflictele din
Persia, împăratul oferă anților posibilitatea
de a se așeza la Turris, construită în timpul
------------■ Revista de istorie militară ■-----
împăratului Traian, aflată probabil în localitatea
Bărboși, dar aceștia s-au aliat cu kutrigii și
au atacat Scythia și Moesia, înaintând spre
fllyricum26.
în anul 561 ajung la Dunăre și avarii conduși
de Baian, care cer permisiunea de a se așeza
în Scythia, dar lustinian le-a oferit Pannonia,
ofertă refuzată de avarii care amenințau că vor
cuceri teritoriile pe care le doresc. în anul 562,
comandantul trupelor din provincie, Bonus, a
fost desemnat cu apărarea granițelor împotriva
avarilor27.
Un moment bine documentat în antichitate
este asediul Tomis-ului de către armata
avarilor. Acest grup, împreună cu slavii și
bulgarii, inițiază raiduri în zona Balcanilor la
sfîrșitul secolului al Vl-lea, raiduri ce nu se
opresc nici după ce romanii cad de accord să
le plătească un tribut în schimbul păcii. în anul
597 începe Campania de represalii condusă
de magister militum Priscus, cu scopul clar
de fortifica limes-ul balcanic pornind de la
Singidunum. Armata avară se deplasează spre
Tomis cu intenția de a captura orașul, punct
cheie al defensive romane în provincia Scythia.
Cele două armate nu s-au luptat direct, avarii
așteptând ca orașul să se predea când va
rămâne fără provizii, iar romanii așteptau
întăriri. Anul următor, avarii vin cu o propunere
neașteptată: un armistițiu pe durata celor 5 zile
de sărbători pascale, acceptat de romani. în
cea de-a șasea zi, conducătorul avar renunță la
asediu când află de sosirea unui corp de armată
roman, condus de generalul Comentiolus și
se angajează în luptă cu acesta. Armata lui
Comentiolus este aproape distrusă, acesta
fiind obligat să se întoarcă la Constantinopol
unde este însărcinat de împărat să strâgă noi
forțe cu care să revină în defensivă. împăratul
decide să înceapă negocierile cu avarii, două
condiții fiind impuse: tributul plătit de romani
să crească, iar nouă graniță stabilită de-a lungul
Dunării să nu fie încălcată de nici o parte, cu
excepția cazului în care ar începe un război cu
slavii28.
Atunci când discutăm despre „barbari”
sau popoare și grupuri entice, trebuie să
reținem că acestea sunt în primul rând
denumiri generice pentru oamenii care nu
erau romani. De fapt, când discutăm despre
aceștia, sosirea și așezarea lor în Imperiu,
----■ Revista de istorie militară ■----------
ne referim la conglomerate multi-entice.
„Barbarii” secolelor 1V-V1 erau grupuri legate
de o tradiție comună, dar după cum s-a văzut
în sursele antice, pentru majoritatea romanilor
din acea perioadă, toți barbarii erau la fel, chiar
dacă noi, ca istorici, diferențiem aceste grupuri,
Când spunem la fel, ne referim la faptul că sunt
descriși destul de asemănător și nu credem
că pentru majoritatea autorilor antici conta
că un barbar era de origine vandal și altul
ostrogot. Poate doar hunii să fi creat o altă
imagine, mult mai înfricoșătoare. Ca dovadă a
acestei percepții generalizate, numeroși autori
antici îi numesc „sciți” pe goții din mai multe
grupuri. Pliniu chiar scria că De acum înainte
toți se numesc Sciți, indiferent de câte grupuri
dferite sunt pe malurile Pontului29. Poate că
este și mai importantă lipsa surselor antice
în care „barbarii” explicau cum se vedeau ei
pe sine, forțând cercetătorii să lucreze doar
cu materiale unidirecționate, știm doar cum
îi vedeau romanii. Poate că este de înțeles
tendința de generalizare a multor autori antici
din moment ce putem presupune că nici ei
nu au avut acces în interiorul acestor grupuri
și avem prea puține informații referitoare
la valorile care mențineau coeziunea și
solidaritatea grupului, la elemente precum
sistemul de credințe, fie religioase sau sociale,
istoria sau legile după care se guvernau.
Eunapius din Sardis, autor contemporan cu
Ammianus, chiar dacă nu face nici o deosebire
între grupurile de goți sau între goți și sciți,
menționează însă preocuparea împăratului
Iulian fața de aceștia și de pericolul pe care îl
reprezentau la Dunărea de Jos30. Un alt autor
antic care face referire la pericolul got este
Libanios, și el contemporan cu Ammianus, și
una din sursele folosite de Zosimos pentru a
sa Historia Nova, dar în același timp se arată
și surprins de loialitatea acestora din timpul
campaniei împăratului Constantius împotriva
perșilor31. Un alt autor antic, episcopul
Eusebiu din Caesarea, în lucrarea Despre viața
Sfântului Constantin, a scris despre victoriile
de la nordul Dunării repurtate de împărat
asupra goților, pe care îi confundă cu sciții,
meționând și foedus-u\. din anul 33232. O altă
„atribuire” etnică îi aparține lui losephus care
susține că sarmații erau tot sciți33.
Sozomenos a scris o Istorie Bisericească
în care oferă detalii despre așezarea goților
la Dunăre după ce Ulfila îi cere împăratului
Valens ca poporul său să fie primit în Imperiu34.
Și lordanes scrie despre momentul primirii
goților în Imperiu menționând că aceasta era
condiționată de creștinare de către predicatorii
arieni trimiși de împăratul Valens35. Despre
acest moment aflăm mai multe detalii din
lucrarealuiPhilostorgios.în/storzaBzserzcească
relatează că Urtilas/Ulfila a fost numit episcop
în țara geților de către împăratul Constantin36,
iar referitor la confuzia des întâlnită dintre geți
și goți, notează că acesta era unul dintre sciții
de dincolo de Istru, pe care cei vechi îi numeau
geți, iar cei de acum îi numesc goți.
Denumirea de Gothia apare prima dată
pe o inscripție a lui Aurelius Gaius din timpul
primei tetrarhii37, apoi pe monedele emise
de împăratul Constantin în anii 327 - 332 la
Augusta Treverorum pentru a comemora
victoriile împăratului38. Denumirea de Ripa
Gothica apare pentru prima dată legată de
evenimentele din anul 335 în Anonymus Valesii
(VI, 35). Următoarele mențiuni se referă la
evenimente după anul 370 și persecuția lui
Athanaric împotriva creștinilor39 și momentul
trecerii goților în Ihracia în anul 37640.
Interacțiunile goților cu romanii sunt pentru
prima dată documentate în Historia Augusta,
din care aflăm că goții, numiți geți, au fost
cuceriți de împăratul Caracalla în drumul său
spre est41. în anul 258 atacă și jefuiesc His-
tria, dar trebuie luată în considerare ipoteza
că existau contacte între această populație
și histrieni42. Goții devin și ei sciți odată cu
mutarea lor masiva în jurul mării în secolul
al III-lea43. în timpul uneia dintre invaziile
secolului al III-lea, când a fost atacat și Tomisul,
printre aliații goților se numărau, herulii și
boranii44.
O mare parte dintre triburile care creaseră
probleme imperiului în epoca timpurie, iar în
secolul al IV-lea deja se așezaseră și duceau o
viață relativ pașnică. Ammianus face referire
la o parte dintre acestea, cu mențiunea că
o rebeliune a sclavilor, foarte numeroși, i-a
gonit pe sarmați45. Același lucru se pare că
s-a întâmplat din nou, de data aceasta fugind
de goții conduși de Athanaric46. în secolul al
IV-lea, o parte a acestor sarmați au ajuns să fie
----1 50 |--------------------------------------
cunoscuți sub numele de limigantes, oameni de
frontiere, Sarmatas servos47. Aceștia ceruseră
să fie primiți pe teritoriul roman fiind dispuși
să se supună fără condiții puterii romane48,
ceea ce s-a și întâmplat, fiind apoi răspândiți
în zonele de frontieră. Sarmații liberi mai
sunt menționați o singură dată de Ammianus
când au invadat Moesia în anul 37449. Treptat,
organizarea sarmaților s-a dezintegrat și nu
mai puteau reprezenta un pericol pentru
romani. Alanii sunt și ei menționați de
Ammianus (31.2.17; 31.2.12-15; 31.2.23,25), iar
într-un anumit pasaj se referă la ei ca extentas
Scythiae solitudines Halani inhabitantA.
Cea mai notabilă acțiune militară a lor a fost
participarea la bătălia de la Hadrianopol,
participare ce a decis finalul confruntării.
Costobocii au fost descriși ca făcând parte din
grupul mai mare al geto-dacilor51, dar Pliniu
îi descrie ca fiind sarmați (NH, 6.19). Istoria
carpilor pare sa fie o continuă mișcare spre sud,
fie benevolă, fie sub presiunea altor triburi52.
Se pare că aceștia au fost relocați în Pannonia53
și dispersați și în alte zone ale Imperiului54
unde probabil și-au întemeiat așezări ca în
cazul vicus Catporum din Dobrogea sau au
fost asimilați. La începutul secolului al IV-lea
carpii încă mai creau probleme pentru că atât
împăratul Galeriu, cât și împăratul Constantin
au fost proclamați Catpicus, primul chiar de
șase ori55. Hunii intră în istorie începând cu
secolul al IV-lea, când părăsesc Asia și devin
stereotipul poporului nomad războinic ce luptă
fie împotriva, fie cu Imperiul Roman împotriva
altor triburi barbare.
Un exemplu al atitudinii ambivalențe a
romanilor față de barbari se regăsește în rela-
tările despre revolta lui Vitalian. loan din
Antiohia îl descrie pe uzurpator ca pe un tiran,
iar armata sa ca fiind formată din barbari, în timp
ce Ammianus relatează că armata era formată
din romani56. Tot de la loan din Antiohia aflăm
că numărul celor care s-au revoltat ajungea la
50.000 de soldați și țărani57. Dintr-o altă sursă,
cronica lui Malalas, aflăm că în rândurile celor
revoltați se aflau goți, huni și sciți58, iar dintr-o
a treia sursă, cronica lui Theophanes, aflăm că
mai participaseră și bulgari59.
Atitudinea reconciliantă și orientată spre
integrare se observă nu numai din tonul
anumitor texte, ci mai ales din anumite eve-
------------■ Revista de istorie militară ■-----
nimente. Germanus, nepotul împăratului
lustinian s-a căsătorit cu Matasuntha, de
origine gotă, iar Acsum, finul împăratului,
de origine hună sau bulgară, a fost numit
magister militum per Illyricum60. Tot de la
Procopius aflăm despre entuziasmul populației
constantinopolitane față de generalul armean
Artabanes61. Mai mult chiar, se pare că în
Constantinopol în secolul al Vf-lea s-a adoptat
o modă vestimentară inspirată de cea hunică,
inclusiv portul pantalonilor, interzis în secolul
al V-lea62. Un alt exemplu, mai aproape de zona
noastră, este Gainas, originar din zona Dunării.
El devine în anul 394 comes rei militaris al
armatei trimise împotriva lui Eugenius, apoi
ajunge magister militum. Mai mult chiar,
Gainas își aduce compatrioții în armata romană
cu grade de praepositi și tribuni63.
Barbarii puteau accede în rândurile armatei
romane pornind de la un tratat de tip foedus,
aceștia fiind numiți foederati. Dar mai apar
și alte două denominări, de laeti și gentiles.
Laeti erau urmașii imigranților dedici, care
fuseseră cuceriți și acceptați în imperiu
pentru a lucra pământurile agricole în baza
contractului de colonat și care erau obligați să
presteze serviciul miliar în cazul în care li s-ar
fi cerut. Când erau înregimentați, răspundeau
ordinelor unui magister pedium praesentalis,
fiind recunoscuți după originea etnică. Gentiles
posedau aceleași drepturi și obligații ca laeti,
iar termenul de foederati includea și aceste
două categorii, ca semnificând persoane de
origine neromană care participă la campanile
militare romane în schimbul unei remunerații.
La începutul secolului V sunt menționate în
Notitia Dignitatum 110 regimente auxiliare cu
nume desemnând grupurile de barbari care le
formau64.
Există mai multe ipoteze referitoare la
statului persoanelor din aceste grupuri care
au beneficiat de recepția, primirea în imperiu.
Două surse antice menționează că aceștia
ar fi fost repartizați în unitățile de auxiliari65
sau au devenit foederați66, deși, fără îndoială,
nu toți membrii acestor grupuri entice au
fost orientați către activități militare. Când
vorbim despre armata romană și răspândirea
și diversitatea celor incorporați, trebuie atins
și subiectul comunicării. în mod cert legiunile
----■ Revista de istorie militară ■-------------
eru însoțite sau li se atribuia un translator
în momentul când pătrundeau într-un nou
teritoriu sau luau contact cu o nouă popoulație.
Date interesante în acest sens au fost obținute
în cazul provinciei Hispania, unde un număr
de 174 de traducători au fost atestați, dintre
care 50 au prestat acest serviciu și armatei
romane. Pentru perioada secolelor 1-111 sunt
atestați 3 astfel de intepreți în Pannonia, unul
în Moesia Superior și un altul în Germania67.
Merită menționată în acest context inscripția
descoperită la Brigetio în care este mneționat
un inter prez Dacorum din legio I Adiutrix Pia
Fideli^3. Prezența unor astfel de personaje era
evident esențială, dar se poate ușor presupune
că în momentul în care un individ de origine
barbară era incoporat în armata romană, acesta
era învățat și încurajat să utilizeze limba latină.
Din cauza asimilării rapide a persoanelor de
origine neromană, este dificil uneori sa le
depistăm epigrafic, dar există totuși exemple ce
confirmă tendința de romanizare. Este vorba de
o inscripție funerară a unui arcaș, Terentius, cu
un nume roman dat de către un tată de origine
barbară, Gaione (IGLR 30). Din opera lui
lordanes aflăm că în Scythia și Moesia Inferior
s-au mai așezat și Skyri, Sadagari și un grup de
alani. (lordanes, 266 Scyri vero et Sadagari et
certi Alanorum cum duce sou nomin Candac
Scyhtiam minorem iiferioremque Moesiam
acceperunt). Alte două exemple al diversității
etnice le reprezintă numele unui Dicebalus
care apare într-o inscripție din secolul al IV-lea
descoperită în apropierea orașului Babadag69, și
într-o altă inscripție de la Durostorum, aceasta
din urmă menționând comandantul legiunii XI
Claudia, soția sa Faustina și copiii lor Dicebalus,
Seiciperis, Mamoutzis, Macaria și Matidia70.
Un alt exemplu este cel al prințesei Gaatha,
creștină, care a călătorit în întreg Imperiul după
care s-a întors la poporul ei stabilit la nord de
Dunăre și condus de fiul ei Arimir71.
Bineînțeles că se puteau încheia acorduri
cu diferite condiții, nu întotdeauna urmând
modelele folosite anterior, ci se puteau adapta
în funcție de condițiile existente. Urmărind
textul lui Ammianus găsim descrierea mo-
mentului când Constantius le cere „sciților”
ajutor în anul 360, fie contra cost, fie ca o
favoare, ceea ce arată că această contribuție
--------------------------------------1 51 I--
militară era negociată de fiecare dată și nu
devenise o obligație așa cum ar presupune un
foedus7'2. Cât despre statutul acestora, rămâne
o serie de întrebări pentru că nu este specificat
ce fel de foedus a fost, unul care presupunea
doar supunerea față de Imperiu sau unul care
a urmat unei deditio. Mai mult chiar, dacă s-ar
crede că acest tratat presupunea egalitatea
juridică a goților, atunci de ce Eusebius și
Libanius vorbesc despre sclavia goților73? Indi-
ferent de natura tratatelor, se pare că romanii
au continuat să ofere cadouri, uneori numite
tribut, popoarelor barbare, această practică
ajungând să devină o practică normală a
diplomației romane. Barbarii continuau să
primească aceste cadouri, chiar dacă erau
învinși pe câmpul de luptă. Explicația este una
cât de poate de simplă și urmează două direcții,
în primul rând, interesul primar al Imperiului
nu era perpetuarea conflictelor armate, chiar
dacă armata sa era superioară, ci păstrarea
păcii. în al doilea rând, aceste cadouri/tribut
reprezentau și o legitimare pentru conducătorii
barbari, dar și o motivație pentru a-și menține
populația sub control74. Acest tip de diplomație
poate explica și de ce barbarii au fost primiți în
Imperiu și au primit pământ, pentru că odată
posesori de terenuri, ar crește și interesul lor
de a menține pacea.
Mai mult chiar, diplomația adoptatată de
romani poate fi rezumată prin sintagma de
client management75, pentru prima dată utilizată
de Peter Heather referindu-se la integrarea
regatelor barbare în sistemul imperial. Astfel,
autoritățile romane iși transformau în clienți
toate triburile supuse sau aliate prin diferite
tipuri de contracte ce prevedeau serviciul
militar, plata unui tribut din partea romanilor,
în contextul în care politica militară romană
a fost una prioritar defensivă și orientată spre
stabilitate în această perioadă, dar și dreptul de a
stăpâni pământ pentru a-1 lucra oferit barbarilor.
Aceste tipuri de relații erau întărite diplomatic
prin darurile și onorurile oferite căpeteniilor
barbare prin care acestea se recunoșteau vasale
imperiului, dar prin intermediul cărora își
demonstrau și supremația și legitimitatea prin
comparație cu alte triburi subordonate sau încă
independente.
----1 52 |-----------------------------------
Bibliografie
AE - LAnee epigraphique, «Revue des
publications epigraphiques relatives ă lAnti-
quite romaine», 1951.
FHDR II - Fontes Historiae Daco-Roma-
nae, Editura Academiei RSR, București, 1970.
Acta SS - Acta Sanctorum, Collegit loan-
nes Bollandus. Editio nova curante loanne
Carmandet, Paris, Bruxelles, Roma 1845-
1959.
Agath. Hist - Agathias The Histories,
Corpus Fontium Historiae Byzantinae, ed. De
Gruyter, Berlin, New York, 1975.
Amm. Marc. - Ammianus Marcellinus-
Rerum gestarum liber, trad. Prof. David
Popescu, Editura Științifică, București, 1982.
Claud. VI Cos. Hon. - Claudian, De sexto
Consulatu Honorii Augusti, a Loeb Classical
Library editum MCMXXII.
Eusebius Vit. Const. - Eusebiu Caesariens,
Vita Constantini, în Nicene and Post-Nicene
Fathers, Second Series,Vol. l.Edited by Philip
Schaff and Henry Wace, 1980 http://www.
newadvent.org/fathers/25024.htm.
Eutropius - Eutropius, Breviarum Historiae
Romanae, http://www.thelatinlibrary.com eu-
tropius.html.
Evagr.Schol./Vzst. Eccl. - Evagrius, The ecc
lesiastical history cf Evagrius in six books,
Samuel Bagster and Sons, London, 1846 http://
www.tertullian.org/fathers/evagrius_0_intro.
htm.
HA - Scriptores Historiae Augustae, trad.
D. Popescu, Ct. Drăgulescu, întreprinderea
Poligrafică Cluj, 1971.
HydatiusC/îrow. - Hydatii Episcopi Chroni-
con, http://www.thelatinlibrary.com/hy datiu-
schronicon.html.
losephus B.I. - losephus, de Bello ludaico,
în The works cf Flavius Josephus, W. Whiston,
1985, http://www.perseus.tifts.edu/hopper/tex
t?doc=Perseus%3Atext%3A1999.01.0148%3A
book%3Dl %3Awhiston+chapter%3Dpr. %3Aw
histon+section%3Dl.
lordanes - lordanes, Getica, trad. D.
Popescu, Fundația Gândirea, București, 2001.
Libanius Or. - Libanius Selected Orations,
vol.I-II, Loeb Classical Library 452, trad. A.E
Norman, Harvard, 1977.
Malalas Chron. - The Chronicle cf John
Malalas, trad. E. Jeffreys, M. Jeffreys R. Scott,
Melbourne, 1986.
-----------■ Revista de istorie militară ■---
Marc.Comes. Chron. -Marcellinus Comes,
Chronicon, Th. Mommsen Chronica Minora
II, 1894 http://www.thelatinlibrary.com/
marcellinus.html.
Orosius Hist.ad.pag - Orosius Historia
adversus paganus https://sites.google.com/site/
demontortoise2000/orosius_book7.
Pliniu NH - Pliny’s Natural History. In
Thirty-seven books, University of California,
Berkeley, 1847.
Philostorgios Hist. Eccl. - Epitome cf the
Ecclesiastical history cf Philostorgios compiled
by Photius, Patriarch cf Constantinople, trans.
E. Walfort, 1855 http://www.tertullian.org/
fathers/philostorgius.htm.
Proc. Wars - Procopius, History cf
the Wars, trad, H. B. Dewig, http://onlinebooks.library.upenn.edu/webbin/book/
lookupname?key=Procopius.
Proc. Anec. - Procopius, Anecdota, trad.
Richard Atwater, New York, 1927, http://
onlinebooks.library.upenn.edu/webbin/book/
lookupname?key=Procopius.
Socrat. Hist. Eccl — Socrates Scholasticus
Church History, trad. A.C. Zenos. în Nicene
and Post-Nicene Fathers, Second Series, Voi. 2
, Buffalo, NY, Christian Literature Publishing
Co., 1890 http://www.newadvent.org,fathers
Z2601.htm.
Sozomen, HE - Sozomen Historia eccle
siasica/Church History, trad. Chester D.
Hartranft, în Nicene and Post-Nicene Fathers,
Second Series, Voi. 2 , Buffalo, NY, Christian
Literature Publishing Co., 1890 http:Z/www.
newadvent.org,fathersZ2602.htm.
Zos. Hist - Zosimus Nea Historia, Green
and Chaplin, London,1814, http:Z/www.tertu-
llian.org,fathers/zosimus01_bookl.htm.
Theodoret, Hist.eccl - Theodoret Historia
ecclesiastica/Ecclesiastical History, trad.
Blomfield Jackson, în Nicene and Post-Nicene
Fathers, Second Series, Voi. 3, Buffalo, NY,
Christian Literature Publishing Co., 1892
http://www.newadvent.org,fathersZ2702.htm
Sym. - TheophylactiSimmocattaeHistoriae,
ed. C.de Boor, Lipsiae, 1887.
Baratta 2012 - Giulia Baratta, “I soldati
interpreti nell’esercito romano”, Le metier
de soldat dans le monde romain-Actes du
cinquieme Congres de Lyon (23025 septembre
2010), ed. C. Wolf, Lyon, 2012.
----■ Revista de istorie militară ■-----------
Barnea, lliescu 1982 - I. Barnea, Oc.
lliescu, Constantin cel Mare, București, 1982.
Batty 2007 R. - Batty, Rome and the
Nomads. The pontic-danubian realm in
Antiquity, Oxford, 2007.
Greatrex 2000 - G. Greatrex, ‘‘Roman
identity in the sixth century”, Ethnicity and
culture in late antiquity, ed. S. Mitchell, G.
Greatrex, Duckworth and the Classical Press
of Wales, 2000.
Heather, Matthews 1991 - P. Heather, J. F.
Matthews, The Goths in the Fourth Century,
Liverpool University Presss, 1991.
Quiroga 2008- Jorge Lopez Quiroga
Gentes Barbarae. Los Barbaros entre el mito y
el realidad, Universitad de Murcia, 2008 (Ed.
2011).
Heather 1997 - P.J. Heather, „Foedera and
Foederati in the fourth century”, Kingdoms cf
the empire. The integration cf barbarians in
LateAntiquity, ed. W. Pohl, The tran:formation
cf the Roman World Series, ed. I.Wood, Bill,
1997, p. 57-74.
Heather 2001 - P. Heather, ‘‘The late Roman
art of Client management: Imperial defense in
the fourth century West”, The Tran:formation
cf Frontiers: From Late Antiquity to the
Carolingians, (eds.) W. Pohl, I. Wood, H.
Reimitz, Leiden, 2001, 15-68.
Scorpan 1973 - C. Scorpan,L« continuite
de la population et des traditions Getes dans
les conditions de la Romanisation de la Scythia
Minor, Pontica 6, 1973, p. 209-228.
Ștefan 1967 - Gh. Ștefan Dinogețial, Editura
Academiei Republicii Socialiste România,
București, 1967.
Petolescu 2000 - C. Petolescu, Dacia și
Imperiul Roman, Ed. Universitas, București,
2000.
Vulpe, Barnea 1968 - R. Vulpe, I. Barnea,
Din istoria Dobrogei -Romanii la Dunărea de
Jos, Ed. Academiei RSR, București, 1968.
Wiotte-Franz 2001	- C. Wiotte-
Franz “Hermeneus und Intepres. Zum
Dolmetscherwesen in der Antike”, Saarbrucker
Studien zur Archaologie undeAlten Geshichte,
16, Saarbrucken, 2001.
Zahariade 1988 - M.Zahariade Moesia
Secunda, Scythia și Notitia Dignitatum,
Editura Academiei, București, 1988.
Zahariade 2005 - M. Zahariade, Scytia
Minor. A history cf a later roman province,
248-681, Amsterdam, 2005.
NOTE
'Vulpe, Barnea 1968, 370-371.
2	Vulpe, Barnea 1968, 371-372.
3Eutropius IX, 24,2.
4Eutropius VIII, 17,3.
5	Ștefan 1967, 419; Vulpe, Barnea 1968, 381.
6IGLR238; PLRE I 803.
7	Vulpe, Barnea 1968, 390.
8	Vulpe, Barnea 1968, 391.
9	Stercorius: IGLR 233; PLRE I 853.
10	Amm. Marc 28, 3, 8, p. 82.
11	Acta SS, II, 2; PLRE I, 848; Zahariade 1988, 44,
82.
12	Sozom., HE, 4, 16.
13	Claud., De quarto cons. Hon. Aug. Paneg, 623-
633; Oros., Adv. Pag., VII, 34, 9; Zos. Hist., IV 35,
38-39; Marc. Comes, Chron., 386,1; Hydat., Chron.,
385; Zahariade 2005, 44.
“Zosim., IV, 40.
15	Vulpe 1938, 311; CIL III, 7494.
16	Vulpe 1938,311.
17	Theod., Hist.eccl., N, 31.
18	Priscus apud Vulpe, Barnea 1968, 407.
19	Vulpe, Barnea 1968, 407.
20	Priscus, 37,38 apud Vulpe, Barnea 1968, 408.
21	Zahariade 2005, 205.
22	Zahariade 2005, 51.
23	Vulpe 1938,334.
24	Vulpe 1938, 339.
25	Vulpe 1938, 328.
26	Proc., De Bell. Goth., III, 14. 7; Zahariade
2005, 52.
27	Evagr. SchoL, Hist. Eccl., V, 1; Agath., Hist., IV,
22; Zahariade 2005, 53.
28	Sym. VII.1-7, VIL 12.2-4, V11.14.1-12,VII.15.5,
8-14, VII.15.11-14.
29Plinius,NW4, 80.
30	Eunap., Istoria după Dexip, frag. 22, tom. I;
apwdFHDR, II 1970, 239.
31	Liban., Cuvântare pentru împărații Constanțiu
și Constans, LIX, 89 spud FHDRII, 239.
32	Eusebios, Vita Constantini, IV, 5,1.
33	losephus, B. L, 7.
34	Sozom., VI, 37, 8 apud FHDR II, 223.
35	lordanes, 130.
36	Philostorgios, Istoria Bisericească, II, 5.
37	Petolescu 2000, 340.
38	Petolescu 2000, 340; Barnea, Iliescu 1982,
138.
39	Epiphanios, Despre schisma audinilor,
15, 5 apud FHDR II, 175; Augustin, Cetatea lui
Dumnezeu, 18,52 apud FHDR II, 215.
40	Amm. Marc., XXX, 8.
41	HA Caracalla, 10.6.
42	Batty 2007, 386.
43	Batty 2007, 390.
44	I Batty 2007, 391; Heather, Matthews 1991,
2-3, 8.
45	Amm. Marc., 17.12.18.
46	Amm. Marc., 31.4.12.
47	Amm. Marc., 17.13.1.
48	Amm. Marc., 17.12.11.
49	Amm. Marc., 29.6.15-16.
50	Amm. Marc., 31.2.13.
51	Russu 1958, 306.
52	Batty 2007, 377.
53	Amm. Marc., 28.1.5.
54Oros., Adv.pag., 7.25.12.
55	Batty 2007, 378.
56	Greatrex 2000, 272.
57	loan din Antiohia apud. Greatrex 2000,
272-3.
58	MalaL, Chron., XVI.
59	Theoph. Conf., Chron., I.
60	Procopius, Wars, VII.39.8-9.
61	Procopius, Wars, VII.31.8-9.
62	Procopius, Anecd., 7.10.
63	Zosim., V, 21, 6; Socrate, VI, 6; Sozom., VIII,
4, 1.
64	Quiroga 2008, 72.
65	Amm.Marc. XXXI.4.1.
66	Paul.Oros. Hist. arv. pag. VII.33.9.
67	Wiotte-Franz, 2001; G. Baratta, 2012, 480-
481.
68	AE 1951, 103.
69	Vulpe, Barnea, 1968, 397.
70	Vulpe 1938, 190; Scorpan 1973, 145.
71	Martires gothorum ecclesiae, FHR II, 727.
72	Heather 1997, 60.
73	Eusebius, Vita Constantini., 4, 5; Libanius,
Or., 49, 89.
74	Heather 1997, 70-71.
75	Heather 2001,15-68.
] 54 |------------------------------------------------■ Revista de istorie militară ■
Istorie și arheologie medievala
MEDIEVAL MOLDAVIAN CASTLES FROM
THE FIRST HALF OF THE FOURTEENTH
CENTURY TO THE SECOND HALF OF THE
SIXTEENTH CENTURY: FUNCTIONS,
IMAGES, PERCEPTIONS
SABINA STĂNILĂ *
Abstract
The purpose cf this work is to identfy common patterns or features in the construction
cf the medieval castles cf Moldavia in the fourteenth andffteenth centuries. The medieval
castles known to have existed on Moldavia’s territory at that time are Hotin, Soroca, Orheiul
Vechi, Tighina, Cetatea Albă, Chilia, Roman, Cetatea Neamțului, Suceava, Șcheia, Țețina
and Hmielov. Due to issues related to (re)sources at the time cf commencing this study, the
castles cf Țețina and Hmielov could not be examined.
This £ffort is meant to reveal the functions, images, perccptions and sign.fications attributed
to these castles (which have become cultural objects) both by their contem poraries and subsequent
beholders. Starting from the military and commercial functions, medieval Moldavian castles
acquired and constructed the dwellingfunction whereas the cultural one was assigned to them
much later, when they became museums which are now partcf the cultural patrimony. Placed in
the touristic circuit, they are now re-discovering a new commercialfunctionsfor themselves.
As an example, the castle groundplan has been taken into consideration as such a pattern
to be able to distinguish the type or origin cf the castles in question. The analysis cf this pattern
evinces the prevalence cf the rectangular plan with towers at the corners. This type cf ground-
plan is present at Cetatea Sucevei, Cetatea Neamțului, Cetatea Albă, Orheiul Vechi, Roman
(with the latter research is still insuficient in this respect though). Deviationsfrom this build-
ing rule are Hotin whose groundplan is irregular and Soroca which has a circular plan. There
is no irformation about the groundplans cf Tighina and Chilia castles. The rectangular type
with towers (in particular circular or semi-circular towers) was borrowed with various ir.flu-
ences (predominantly Byzantine and Oriental ir,fluences but taken over and filtered through
a European model that must also have been infashion in Western and Central Europe in the
fourteenth andffteenth centuries) but leaving enough room to local originality as well. Such an
element cf originality is thefact that although the rectangulargroundplan was conceived as one
dedicated to castles located in low lands (plains) suchgroundplan was implemented in Molda-
vian various high lands which were politically, militarily and commercially strategic sites.
This study also sheds light on the existence cf a systematic programme cf building medi-
eval Moldavian castles mainly determined by the political context. This programme basically
comprises two stages: thefirst stage (commencement cf the programme) - during the reigns cf
Petru I Mușat and Alexander the Good and the second one (reirforcement and consolidation)
- during the reigns cf Stcphen the Great and Petru Rareș.
Keywords: medieval castles, Moldavia, Hotin, Soroca, Orheiul Vechi, Tighina, Cetatea Albă,
Chilia, Roman, Cetatea Neamțului, Suceava, Șcheia, Țețina, Hmielov, rectangulargroundplan,
towers, functions, images, sign.ficance, cultural object, Petru I Mușat, Alexander the Good,
Ștcphen the Great, Petru Rareș	V
* Profesor, Colegiul Național „Mihai Eminescu” București.
■ ■ Revista de istorie militară ■------------------------------------------------------1 55 [■
Introduction
The present study was my MA thesis de-
fended at the Medieval Studies Department
of the Central European University in June
2003,1 and words are but too poor to express
my gratefulness to the University and the
Open Society Foundation. It was intended
to follow one of the lines traced by Jacques Le
Goff in his chapter “Warriors and Conquering
Bourgeois: the Image of the City in Twelfth-
Century French Literature” of The Medieval
Imagination,2 that is to be concerned with “im-
age.” But I wanted it to be a translation into
the Romanian space of medieval castles. Sev-
eral problems emerged. Firstly, when dealing
with Romanian castles, one is confronted with
three different identities due to the fact that
present-day Romania was formed as a result of
the union of three principalities: Transylvania,
Moldavia, and Wallachia. Their specific his-
torical contexts gave rise to different features
of Romanian medieval castles. Secondly, the
literature of Romanian castles consists mainly
of folklore (legends and tales) that cannot be
dated. One is not able to deal with problems
of image, representation and perception of
castles by relying on such sources. For all these
reasons a shift from the originally intended
topic was necessary, which led to a historical
study of Moldavian castles. The idea remained
the same, that of image and perception. But
the destination had to be reached in a different
way by choosing a different approach.
Image implies perception: our perception
in an attempt to reflect or reconstruct the me-
dieval perception of Moldavian castles. The
following questions will be addressed: How
can we view the Moldavian castles? How were
they perceived? What were their images?
What still raised problems was the selec-
tion of the castles and the scarcity of sources.
Castles that still have ruins were selected for
my sample. They are better documented than
those that were completely destroyed.
The problem of primary sources for castles
is a painful one in Romanian historiography.
The tradițional written sources are confined to:
one homage; a few economic privileges; some
charters in which castellans, castles or their
counties are mentioned; a grant whereby three
castles are entrusted to a Polish dignitary; and
----1 56 |-----------------------------------
other charters (donations) in which the castel-
lans are mentioned as witnesses. The seven-
teenth century Chronicle of Grigore Ureche3
barely mentions seven castles, assigning to
them a Genoese origin. A single page is de-
voted to castles in Miron Costin’s seventeenth
century Chronicle, where he acknowledges
that few things were known about the castles
of Moldavia.4 Foreign travellers’ accounts give
evidence of the perception of castles, but they
are scanty. Other sources are archaeological
reports, photographs and ground plâns avail-
able in the secondary literature.
Secondary literature falls into two catego-
ries: a varied internațional literature and a re-
gional one consisting of monographs or other
writings on Moldavian castles. The interna-
țional literature provided the necessary docu-
mentation with respect to general archaeologi-
cal Information on castles, functions, percep-
tions, landscape history, and castle politics. I
will enumerate some internațional works that
shaped the main ideas of my research. John
Steane wrote important studies5 dealing with
the issue of perception and castle building pro-
grammes. David Austin’s article6 on Barnard
castle laid an emphasis on functionality within
a medieval castle. Michael Aston dealt with
landscape history.7 Steane, Austin, and Aston
relied on archaeology as the foundation of their
studies. The Austrians Otto Brunner8 and Her-
wig Ebner9 were concerned with issues related
to castle politics and the relationship between
castle building and territorial control and con-
solidation of a ruling family. Erik Fiigedi10 fo-
cused on the relationship between castle and
society, therefore indirectly with perception,
while Imre Holl dealt with castle types. The
collected work Secular Medieval Architecture
in the Balkans11 made an attempt to synthesise
the common features of fortifications in the
Balkans, also projecting them against a thor-
oughly defined political background. The book
also aims at moving secular architecture out of
the shadow of religious architecture, which has
been dealt with predominantly in the region.
The regional literature can also be divided
in two because historical Moldavia is now two
distinct territories: Romanian Moldavia and
the Republic of Moldavia. The castles situated
on the River Dniester are now in the territory
------------■ Revista de istorie militară ■-------
of the latter, consequently one has to deal with
the problem of accessibility to the primary
sources and secondary literature (part of which
is written in Russian).
Two general studies have been made on
Moldavian castles: 1) Lucian Chițescu’s doc-
toral thesis12 first provided the historical con-
text against which the Moldavian fortifications
were listed and gave a chronological account;
2) Gh. Anghel’s article13 gives a thorough analy-
sis of the Moldavian defence System during the
reign of Stephen the Great (1457-1504). More
recently, researchers such as Denis Căprăroiu
and Laurențiu Rădvan indirectly dealt with
some Moldavian castles in their studies dedi-
cated to medieval towns in Romania/the Ro-
manian principalities.14
The purpose of this study is to uncover
patterns that will lead to identifying the im-
ages and perceptions of medieval Moldavian
castles, that is, to see their common features
and to establish possible differences in terms
of: location, builders and building stages, plan,
type, and functions.15 By using a standardised
framework, I resorted to a structuralist16 anal-
ysis which enabled the Identification of some
systematic properties of castles. Thus medi-
eval Moldavian castles can be viewed as a de-
composable units and the features that I chose
to take into consideration (I am fully aware
that they are not all) are the parameters men-
tioned above. On a parallel level, the implicit
assumption of this study is that a castle can be
regarded as a text having a grammar (that is, a
structure) and a vocabulary (that is, meaning-
ful elements to fiii the structure). Therefore,
like a text, a castle can be deconstructed and
reconstructed. The chosen methodology basi-
cally relies on comparison.
In order to tackle the issue of multi-func-
tionality, and further, those of image and per-
ception, I will start from D. J. Cathcart King’s
tentative definition of the castle: “Typically, a
castle is a fortified habitation.”17 His definition
is apparently restrictive. Nevertheless, it en-
compasses all facets of castles, because habita-
tion means a place of living. Living, in its turn,
is a complex term: the place of living can be a
residence but also the place where one makes
a living by commercial, administrative or even
judicial activity. The residence, with added de-
----■ Revista de istorie militară ■-----------------
grees of comfort, can turn into a representa-
tion of the owner’s power or prestige. I hope I
will be able to show that Moldavian castles had
all these aspects which can be grouped within
the general concept of “multi-functionality.”
The main research questions of this study
are: was a certain location preferred for castles?
What particular features in the location made
the “perfect” castle site from the fourteenth to
the sixteenth century in Moldavia? What are
the similarities and differences with respect to
plan and type? What is the type of Moldavian
castle and to what purpose is it used? How do
functions reiate to ground plâns and building
stages? Is there a connection between build-
ers-building and stages-functions? How does
this affect the image of castles? What was
added, when and to what purpose? Were new
functions added together with new walls?
The Study Sample
Written sources and archaeological research
have revealed the existence of the following
castles on the territory of historical Moldavia:18
Hotin, Soroca, Orheiul Vechi, Tighina, Cetatea
Albă, Chilia, Roman, Cetatea Neamțului, Su-
ceava, Șcheia, Țețina and Hmielov (see either
of the maps19 in the appendix).
The objects of concern here are only those
castles that can demonstrate to the visitor or to
the researcher visible proof of their existence,
that is, ruins. My choice is based on the fact
that castles that still stand have benefited from
research, therefore they are well-documented.
Contrary to a lot of western European exam-
ples of castles that do not have ruins but can
still be researched on the basis of charters or
other written sources, the Moldavian castles
are hardly mentioned in the documents of the
time. One can find monographs on Hotin and
Cetatea Albă; Suceava and Cetatea Neamțului
are well documented. Țețina, however, or Ro-
man are not known to have benefited from any
study.20 Therefore, I took the risk of an incom-
plete list of the Moldavian castles that existed
in the time spân surveyed and excluded from
my detailed analysis Orheiul Vechi, Chilia,
Roman, Țețina, and Hmielov. I will deal with
Șcheia only to the extent to which it is instru-
mental to making a case out of Suceava.
-------------------------------------1 57 |--
Archaeological excavations only uncovered
traces of a rectangular castle with four round
towers at the corners at Orheiul Vechi. The
castle was situated on a promontory on the
River Răut, fifteen kilometres east of the pres-
ent day town bearing the same name, between
Trebujeni and Butuceni villages. The remains
of the stone buildings were at first attributed
to the reign of Stephen the Great (1457-1504),
but irrefutable archaeological findings from
1996-2001 proved that the origin of Orheiul
Vechi citadel is prior to Alexander the Good
or Stephen the Great.21 The archaeological re-
search conducted at Orheiul Vechi by the re-
puted archaeologist Gheorghe Postică, whose
findings were gathered in a book,22 revealed
the existence of a medieval town at Orheiul
Vechi and confirmed the rectangular plan of
the stone citadel.23 He also points out the pe-
culiarity of the town-castle during the reign of
Stephen the Great in terms of the uniqueness
of its siting and functions.24 As his predeces-
sors, he cannot help but notice that Orhei Cas-
tle seems to be the joint effort of nature and
civilisation as its building combines architec-
tural elements formed by nature and architec-
tural components crafted by man.25
Only some scattered remains of the for-
mer castle of Chilia can be seen at present.26
'I hore is no mention whatsoever of the plan of
the castle. It was situated on an island in Chilia
channel and linked, if not identified, with the
old Greek castrum of Licostomo (the Mouth
of the Wolf );27 according to the chronicle, eight
hundred masons helped by seventeen thou-
sand workers built it in less than a month: from
June 22 to July 16,147928. Interestingly enough,
Cetatea Albă has also been subject to debate as
regards its alternative names.29
Roman disappeared without a trace.30
However, archaeological work at Gîdinți, near
Roman, on the bank of the Șiret river, showed
that the castle discovered here is the only one
entirely built during the reign of Stephen the
Great in two stages: 1466 and 1483. Cetatea
Nouă de la Roman, as it was called, had semi-
circular bastions and a rectangular outer bai-
ley.31
Only remains of the foundation can be seen
at Șcheia. They are those of what was intended
as a rectangular castle.32
The fragment of a wall, the foundations of
a tower and a stone stairway are the testimony
of the existence of Țețina.33 A certain amount
of data is available for the castles mentioned
above, but this is not enough for a standardised
analysis.
A number of historians like L. Rădvan, D.
Căprăroiu and architects like T.V Poncea wrote
important books in which they proposed vari-
ous typologies of the medieval towns in the Ro-
manian Principalities. They stress the fact that
the genesis of urbanism in the Romanian Prin-
cipalities was influenced by economic and so-
cio-political factors. Căprăroiu emphasises the
impact of the political factor in the creation/
formation/foundation of the medieval town in
the area outside the Carpathians. Therefore,
since the current article is confined to a certain
word limit on account of its intended publica-
tion, I find myself compelled to leave out such
criteria as siting/location, builders and build-
ing stages, trade routes as these aspects are al-
ready so well researched and only refer to the
medieval Moldavian castles in terms of their
type/shape and functions.
Patterns of Building Functions,
Meanings, and Images
The possibility of identifying a “character”
of Moldavian castles for the period from the
second half of the fourteenth century, through
the fifteenth and the first half of the sixteenth
century is related to the mosaic of images re-
sulting from comparing the castles from the
point of view of the already mentioned crite-
ria: location, plan, origin of type, builders and
periods of building, and functions.
Of all these criteria analysed in my MA the-
sis, I chose to include only the (origin of) type
in this article, as an example of my approach
to late Moldavian castles. The reason behind
this choice is that the other criteria have more
or less been extensively dealt with whether di-
rectly or indirectly by both historical and ar-
chitectural studies.
Type and origin
As results from the analysis above, the me-
dieval Moldavian castles were rectangular34
and the propensity for building rectangular
fortifications in Moldavia was noticed by A.
-----------■ Revista de istorie militară ■----
Andronic in the fortifications discovered at
Corlăteni35 whose earthworks date back to the
early Middle Ages. This fact evinces a conti-
nuity in the building the medieval Moldavian
fortification System: the building programme
of rectangular castles began prior to Petru
I Mușat, continued with Petru I Mușat and
Alexander the Great, and was essentially rein-
forced and maintained by Stephen the Great
and Petru Rareș.36
Viewed from the outside,37 the origin of the
medieval Moldavian type of castle seems to be
a controversial issue in Romanian historiogra-
phy. As with other disputable issues, chrono-
logical layers of opinions have to be examined
before reaching a conclusion. The first trend
emerged in the 1960s, with Virgil Vătășianu as
the leader. He launched the long-cited idea of
Polish-Baltic influence, evinced in his opinion
by the regular rectangular (square) four-tow-
er plâns of Suceava, Cetatea Neamțului and
Șcheia.38 This idea, resulting merely from a
formal architectural analysis, came to be sup-
ported by archaeologists as well.
Gh. Diaconu and N. Constantinescu39 stat-
ed that in fourteenth century Moldavia there
must have been a school of builders whose
ideas have come down to us through the plâns
and the techniques of building. The plan was
old but the technique was new. The plan was
originally designed for the plains and its start-
ing point has to be sought in the Danubian
and north Pontic space; it may have been ty-
pologically associated with Roman-Byzantine
fortifications. Constantinescu40 does not have
a clear-cut conclusion; he vacillates in attribut-
ing the influence either to the Southern regions
of the Balkan-Danube area or to the northern
regions of Europe. These pioneering studies
referred to three of the Moldavian castles.
Gh. Anghel’s article from 197841 made a
thorough and wide-ranging analysis. For the
first time in the literature, he emphasised the
originality of the medieval Moldavian castles
which consists in: 1) creating a unitary defence
System of fortifications in southeast Europe;
2) thickening the walls of precincts and tow-
ers (their thickness was doubled or tripled); 3)
developing a tendency to hide stone construc-
tions with earthworks; 4) establishing techni-
cal innovations, for instance Cetatea Albă42
----■ Revista de istorie militară ■-------------
has a parapet in the escarpment of the ditch;
between the parapet and the curtain there is
a platform on which cannons could be placed.
AII these point to a gap between the castles
built before the reign of Stephen the Great
and those built during his reign or afterwards
and to a difference from the fortified System of
Transylvania, Hungary and Poland of that time
with respect to conception, tactics, planimetry
and components.
According to Gh. Anghel, inferring Byzan-
tine influence can only be justified by the fact
that some of the Moldavian castles have circu-
lar and semi-circular towers. Byzantine castles
were built everywhere in the empire from the
sixth to the tenth century, using mostly rect-
angular plâns with circular, semi-circular and
horse-shoe-shaped towers. These elements
were taken over by Crusaders in the twelfth
and thirteenth centuries who combined them
with the European experience when building
such castles as Coucy, Chateau Gaillard, Bou-
logne, Morisson, Pierrefonds in France, and
Rhunddlan Castle, Harlech Castle, Caernar-
fon Castle, Conway, Beaumaris and so on in
England. However, Anghel points out, circular
and semi-circular towers can also be seen in
Europe in the military architecture from the
twelfth to the fifteenth century. Practically,
there were no longer Byzantine fortifications
starting with the twelfth century and especial-
ly after the crusade of 1204, when Byzantium
ceased to be a military force and therefore to
exert any influence in the domain of fortifica-
tions. As Anghel shows, the Byzantine world
was confronted with a new phenomenon: the
thirteenth century saw the formation of small
Frankish kingdoms on the Byzantine posses-
sions, continental Greece, Morea, the Aegean
Sea and Cyprus; in the fourteenth century
Genoa and Venice replaced these kingdoms.
The result was that the old Byzantine castles
were rebuilt and reshaped in a European man-
ner. A new style of fortification was created,
that with circular, semi-circular and horse-
shoe-shaped towers, which became dominant
in the second half of the fourteenth century
and spread all over Europe in the second half
of the fifteenth century. Anghel believes the
fortifications of Stephen the Great are part
of the same tendency, although the architects
that were employed did not come directly
------------------------------------1 59 |--
from the south or north. Despite all these new
elements revealed by Anghel, there is no clear-
cut conclusion as to the influence affecting the
Moldavian type of castle. The only conclusion
that can be drawn is the fact that the Byzan-
tine or the Polish-Northern influences taken
individually cannot stand due to insuficient
evidence. What Anghel brings new to illumi-
nate the whole issue is the presence of Italian
elements43 in the context: architectural ele-
ments of late Gothic and Renaissance origin at
Suceava and Cetatea Albă; an Italian architect,
Provana, being mentioned as the alleged archi-
tect of Chilia; the tombstone of an Italian ar-
chitect at Suceava; Stephen’s connections with
the Genoese castles on the Black Sea coast;
Italian financiers, physicians, and scholars in
the voievode’s company.
Gh. Postică also emphasises the oriental
origin of certain architectural elements at Or-
heiul Vechi. The small full towers at the cor-
ners were called guldasta in the oriental tradi-
tion. In addition to that, the masonry signals
the presence of oriental influence. The chro-
nology and dating of Orheiul Vechi indicates
that it was built during the domination of the
Golden Horde, from 1366 to 1369.44
Regardless of any such influence, what was
made certain by archaeological work at Suceava
and Neamț is that these castles were built by lo-
cal craftsmen who were very much aware of the
building techniques and processes used at the
time throughout Europe. Such evidence ruled
out any postulation of a German influence, a
hypothesis also proven by the lack of resem-
blance of the medieval Moldavian castles with
the castles alleged to have been built by the
Teutonic order on the territory of Romania.45
In 1984, Imre Holl46 remarked that three
of the castles in the Moldavian group, namely
Șcheia, Suceava-Cetatea de Scaun, and Cetatea
Neamțului, belonged to the ancient castellum
type group of Byzantine origin. Only Cetatea
Neamțului evinces some traces of Central Eu-
ropean influence (the Anjou model) such as
the interior towers. General work in art his-
tory by Cristian Moisescu47 asserts a north-
ern influence indeed, but filtered through one
coming from the south: the regular rectan-
gular four-tower type of fortification can be
found in Byzantine-Arabian fortifications, but
----1 60 |-----------------------------------
its origin seems to be fourth to sixth century
Byzantine architecture. It was taken over by
the Crusaders and transposed to France, Eng-
land and Germany during the thirteenth and
fourteenth centuries, especially by the Teuton-
ic Order. They also spread it into some of the
countries in the north of Europe, from where
it exerted a heavy influence on the Moldavian
fortifications from the fourteenth to the six-
teenth century.
The solution that Imre Holl (indirectly)
and Cristian Moisescu propose with respect to
influences that Crusaders brought back from
the East, and that the Moldavians must have
borrowed such elements via Poland or the
Baltic countries, is counter-argued by Ken-
nedy, citing Fossier: ‘As Fossier recognised,
the Crusaders brought back from the east new
methods of attacking castles, not new theories
of military architecture.”48 It is known that new
methods of attack trigger innovations in the
military techniques. Therefore the castles the
Crusaders built after having returned home
must have used some of the architectural Solu-
tions acquired in the East. Nevertheless, Ken-
nedy does not believe in pure imitation:
The Crusaders could draw on a number
of different styles of military architecture but
how important these borrowings were is more
problematic. Ihere is a model suggesting that,
in cultural matters, people only borrow from
others what they are on the verge of invent-
ing themselves. If there were borrowings of
military technology it was because the Franks
could appreciate that such devices were useful
and served their immediate purposes. fhere is
no question of slavish imitation but of adap-
tation of particular designs whose utility was
apparent. At the same time, we should never
underestimate the pragmatism and inventive-
ness of castle builders.49
The last hypothesis, put forth by Holl and
Moisescu, seems to be more comprehensive,
integrative, or “globalising.” Gh. Anghel uses
the word “eclectic.” An approach that tries to
account for the regular rectangular four-tower
plâns of the Moldavian castles by one single
influence or by applying a disjunctive sentence
(it may be one influence or it may be another)
seems simplistic. Nevertheless, the eclectic
approach has its drawback as well; it ignores
-----------■ Revista de istorie militară ■-----
the originality of the Moldavian castles, which
were indeed no parrot-fashion imitation. Rath-
er this type of plan must have been fashionable
throughout Europe starting with the twelfth
century, and the Moldavian voievodes were no
exception when initiating their building plâns.
To synthetise, the building programme of
regular rectangular castles initiated by Petru I
Mușat in the second half of the fourteenth cen-
tury with Suceava (Șcheia and thereafter Ce-
tatea de Scaun), and Cetatea Neamțului, was
continued by Alexander the Good in the first
half of the fifteenth century. He is attributed
with the building of Tighina and, more recent-
ly of Cetatea Albă. There is no Information as
to the ground plan of Tighina.50 Cetatea Albă
is described as an imposing rectangular castle
with four square towers at its corners, situated
in the northern part of the fortification system
of the city which lies near the Dniester port.51
It could not have been built earlier than the last
decades of the fourteenth century52 and it was
included within the frontiers of Moldavia dur-
ing the reign of Petru I Mușat (13767-1391?).53
Hotin, with its irregular plan, also attributed
to Alexander the Good, and Soroca, which has
a round ground plan, do not fit into this analy-
sis. If one were to fully accept Șlapac’s dating
of the central fort at Cetatea Albă, the result
is that four regular rectangular castles were
built in half a century or so by two voievodes
belonging to the same dynastic line. Șcheia
reinforces this programmatic castle politics.54
More recent archaeological work uncovered
the rectangular plan in two other castles: Or-
heiul Vechi55 and Costești (however, the latter
is mere earthwork, not a stone castle, and its
dating is uncertain).56
Another element suggests the idea of pro-
grammatic ideology: location. The fact that ef-
forts were made to reconcile a type of castle
characteristic to plains to steep promontories
or hilltops by means of a building technique
that proved to be successful shows how much
the Moldavian voievodes wanted to promote
a certain image of their rulership and power
through the physical image of the castles they
built, which have comparable areas: 1,000 to
1,500 sq. m.
----■ Revista de istorie militară ■------------
To answer the question why the Moldavian
voievodes chose to stick to this plan is already
the domain of speculation, since there are no
explicit or implicit written or other kind of
sources that could shed a ray of light on this
matter. If one assumes that this type of castle
was, at that time, taken to be the image or the
representation of the castle par excellence,
then the reason for choosing it must have been
prestige. If one accepts the solution proposed
by Imre Holl and Cristian Moisescu with re-
spect to castle type, namely a Polish, and possi-
bly a Northern-Baltic influence, plus the Cen-
tral-European elements posited by Gh. Anghel
(possibly coming from Hungary through Tran-
sylvania), the following hypothesis can be pos-
tulated: Moldavian castles were seen as pres-
tige representations, as they seem to have been
built as a replica of the Polish and Hungarian
castles. This could make sense in the political
context of the age57 if one remembers that both
Poland and Hungary tried to gain Moldavia in
their sphere of influence - the dispute over the
access to the Black Sea commerce which yield-
ed substanțial income. Moldavia’s resistance to
both powers manifested, among other things,
in building castles. Not any kind of castles,
because the best fighting strategy is to fight
against your opponent using its own type of
arms. It can therefore be suggested that Mol-
davian voievodes might have taken as model,
to a certain extent, the Polish and Hungarian
castles. The Moldavian castles would then as-
sert the centralised power the Mușat dynasty
strove to impose and perpetuate. Neverthe-
less, other influences (Byzantine, Italian) were
filtered and infused into the model.
After mentioning the fact that the Molda-
vian chroniclers clearly stated the idea that the
medieval Moldavian castles had been built by
any other than local Romanians, Adrian An-
drei Rusu insists that this idea should be kept
and modulated. His “modulation” is that the
craftsmen employed to build the castles be-
long to the German ethnicity, they were “for-
eign local craftsmen,” a phrase which he ex-
plains as craftsmen born or raised in Moldavia
but speaking a language other than Romanian.
This contribution goes hand in hand with the
hypothesis expressed by M.D. Matei who used
-------------------------------------1 61 |--
the phrase “specialised craftsmen of German
origin” as early as 1989.5S A.A. Rusu also stress-
es the fact that ideas circulate and that it is yet
necessary to uncover the connections whereby
ideas and models were transferred.59 However,
more relevant and interesting are his consider-
ations gathered in a chapter dedicated to ‘Eth-
nic origins and fortifications.’60 He indirectly
raises the question of the relation between
ethnic identity and the type of material culture
built by a certain ethnicity. He asserts that.
On the other hand, since many people
considered the Saxons - rightfully to a great
extent - to be the most “agile” creators of ma-
terial culture, their castles should be seen as a
barometer measuring the achievements of the
co-inhabiting ethnic groups.61
Referring to the type and style of castle
building, Kennedy produced a commonsensi-
cal statement: ‘A different landscape also pro-
duced different styles of castle building.”62 In
the fourteenth century and later, in fifteenth-
century Moldavia, a certain kind of landscape
(namely hilltops) appears to have been intently
sought and one style of building was used, in-
geniously adapted both to the ground plan and
to the nature of the terrain. It is the so-called
“building in steps” style which allows the build-
er to use a regular rectangular ground plan on
heights without levelling or regularising the ir-
regularity of the hilltop. This solution is known
to have been applied at Scheia,63 Suceava and
Cetatea Neamțului.64
It should be noted that most of the asser-
tions in Romanian historiography with regard
to the typology of Moldavian castles rely heav-
ily on only three of them: Șcheia, Suceava-Ce-
tatea de Scaun, and Cetatea Neamțului. This
can be as well considered as a question of per-
ception: these three castles were viewed as the
core or the prototypical image of the Molda-
vian medieval castles.
Functions
Starting from King’s definition mentioned
in the Introduction, two functions seem to be
essential for a castle, namely the military and
the residential ones: “Typically, a castle is a for-
tified habitation,”65 Like any other funcțional
object, the castle develops through time by ac-
cumulating new functions.
The strengthening of fortifications over
time suggests a strengthening of the military
function. This is also paralleled by accom-
modating other functions within the castles,
which can be perceived in the dynamic of
building and rebuilding. As the addition of a
curtain wall and bastions, or the thickening of
a wall was meant to respond to the advances of
military techniques, especially of artillery, the
interior space in the central fort was divided
and given new contours so as to keep up with
new views on comfort and fashion. Here is the
description of the typical Mușatin castle by
Matei and Emandi:66
Along the curtains, on their inner part,
above large cellars, there were two-storey
storerooms, workshops for arms, and the sol-
diers’ rooms, all of them situated mostly on
the groundfloor; above, there were terraces for
guards patrol. Along the other sides of the inner
precinct, there were the voievode’s apartment
and guest rooms. Such a castle also included a
long armoury hali, a banquet hali and a council
hali, as well as the chapel, that was linked with
the voievode’s apartment, the rooms of the gar-
rison, the servants’ rooms, the children’s rooms
and so on. In order to look like this, the old cas-
tles were transformed by Stephen the Great.
One can infer from this passage that be-
ginning with the reign of Stephen the Great a
major shift in the functionality of Moldavian
castles had occurred. They were transformed
to better fit the need for comfort. Adding up
to comfort and decoration also speaks about
a need for representation and prestige: the
voievode needed to make public his power
by displaying it under this form. Not only
comfort and decorations signal the prestige
function, but also the shape of the castle: this
started in Moldavia with Petru 1 Mușat’s im-
plementing the regular rectangular four-tower
type and ended with Petru Rareș’ building the
perfectly round and, therefore unique in the
country, castle of Soroca. And castles did not
only represent the power and prestige of each
individual voievode, but also of the continuity
of the dynastic line. Their way of being built
signals not only “the presentation of the seif”67,
but also the membership to a certain group (or
family in our case).68
-----------■ Revista de istorie militară ■-----
Just like the other factors that have been
taken into consideration so far, the functions
of the Moldavian castles varied through time.
Change over time brought about change and
development in the (multi)functionality of the
Moldavian castles. From almost purely mili-
tary objects - Șcheia - whose guards resided in
the towers because there were no buildings in-
side the rectangular fort,69 castles like Cetatea
de Scaun (Suceava) evolved to palaces. These
examples illustrate the development in one
castle, because Șcheia and Cetatea de Scaun
can be regarded as interfaces of the same iden-
tity - the castle protecting the capital city of
Suceava. Șcheia is perhaps a good example
in point for the pioneering of medieval castle
building in Moldavia. Hotin, Tighina, Soroca
came to incorporate a customs house due to
their location on the border. At Hotin, as it can
be seen from the ground plan, the customs,
otherwise separated from the central fort by a
brook, was incorporated in the castle when the
curtain wall was built. It added and emphasised
the commercial function to the castle. For this
incorporation to take place, the location of the
castle was essential.
Functions ascribe meaning to the built en-
vironment and meaning is the image projected
by the onlooker. According to Rapoport
meaning also gains in importance when it
is realised that the concept of ‘function,’ goes
far beyond purely instrumental or manifest
functions. When latent aspects of functions
are considered, it is quickly realised that mean-
ing is central to an understanding of how envi-
ronments work.70
This statement goes hand in hand with pos-
tulating core/inherent/denotative and latent/
additional/connotative functions of a castle.
The core functions of a castle are the mili-
tary and the residential ones. The commercial
function raises some problems since all Mol-
davian castles surveyed seem to have been in-
tently built along trade routes and near market
towns (or settlements of an urban type that
had a definite commercial orientation). Con-
sequently the Moldavian castles might have
been perceived as essential to the security and
maintenance of trade routes, and perhaps the
commercial function could be regarded as in-
----■ Revista de istorie militară ■----------
herent in this case. The connotative functions
which all the surveyed castles seem to have
had are probably the administrative and pres-
tige representation. King pleads for an image
of the castle as a purely funcțional object71 and
he argues strongly against the prestige func-
tion as the only function a castle had.72 And
this is where he is wrong, because nobody
seems to support this idea. Rather the prestige
representation function comes to complete the
corollary of functions that one usually expects
a castle to have. On the basis of all these func-
tions that Moldavian castles may be assumed
to have had, one can re-construct (again a
rebuilding stage) their image as perceived by
contemporaries: far from being merely func-
țional objects with a clear-cut military and
residential destination, they were placed in
a socio-economic context and employed for
prestige representation purposes.
Tadhg O’Keeffe speaks about a meaning of
the castle:
We might ask how deeply can we penetrate
the world of the Middle Ages by standing in
front of a castle and allowing it to be our guide.
The building will always be silent, but if it com-
municates ideas to us bout itself, about its erst-
while inhabitants, or about the world for which
it was built, it does so because its physical form
is seen as constituting a system of signs into
which we, though our own experiences and in-
terpretations of the world, are capable of read-
ing ‘meaning’ (Eco, 1986).73
He States that the dominant meaning of a
castle is power-related which is visible in the
“architectural signage of the castle” and intui-
tively recognizable in certain features of the
castle: the manipulation of natural resources
which intimidates us, the imitation of the
natural landscape (e.g. a high wall or tower
imitates a cliff).74 He further on explores the
relationship between architectural signs and
their readers, and since castles are architec-
tural signs, their ‘meanings’ are intricate sets
of ideas about the individual and the collective,
and about the worlds in which both belong or
of which both have experience. Secondly, the
individuals and collectives mentioned here are
not just those who lived at the time the build-
ings were constructed but include all those
---------------------------------------1 63 I--
who engage with the architecture at some in-
tellectual level, including modern spectators:
‘meaning,’ after all, is not fixed at the time of
construction but, as the poststructuralists re-
mind us (see Leach, 1997: 283-390, especially
283-4, for a useful overview), is multifarious
both synchronically and diachronically. As
a simple illustration of this it might be noted
how certain castles have been selected for
conservation and presentation to the modern
public. These castles in State care are gener-
ally those which are regarded as ‘important’
in the present, possibly for reasons of history
but possibly also because other comparable
examples are not so spectacular or well-pre-
served. This is not to question the legitimacy
of preserving certain buildings at the expense
of others, but to argue that the castles which
enjoy this level of protection are those which
possess the sorts of ‘meaning’ which are valued
most today in this heritage-conscious environ-
ment, and that what they ‘mean’ to us is not
necessarily what they meant to any spectator
in the middle ages— (Figure 3). In other words,
the ‘meaning’ of the architecture can and does
change.75
Again, like King, O’Keeffe is wrong simply
because his vision about the representational
function of the castle seems to be one-sided.
While King considers the castle to be a pre-
dominantly funcțional object, O’Keeffe argues
in favour of the substantially representational
function of the castle. As with castles every-
where the Moldavian castles in question can
be ascribed both functionality and representa-
tion, whether simultaneously or not because
time is a criticai factor in their perception.
More recently, following trends all over the
world, the Moldavian castles have become part
of cultural landscapes which are exploited eco-
nomically by means of cultural tourism. There-
fore, one could say that they have regained an
economic function. At the same time, they
appear to have retrieved the representation
function, as now they stand for the values of
an entire nation.
Conclusions
What 1 have tried to do in this study was a
search for functions, images, and perceptions
----1 64 |-----------------------------------
of late medieval Moldavian castles by contem-
porary people. 1 meant to distance this work
from the tradițional chronological story-like
descriptions used so far in Romanian literature
by introducing a standard. 1 am fully aware
that such a standard can sometimes be rigid
and not quite a workable formula for some of
the castles that are less well researched.
What 1 found is firstly an aspect that has
only been slightly touched upon in Romanian
historiography, namely castles from the point
of view of landscape history. The relationship
between Moldavian castles and their location
has been noted and was correlated with the
building technique. Not all Moldavian castles
were built on a promontory, hill or height; So-
roca and Tighina do not follow this rule. In any
case, their regular rectangular (square) plâns
are not in accordance with this aspect and his-
torians agree that an irregular plan to follow
the roughness of the topography would have
been far more suitable. Soroca is not an ex-
ample in point, being circular, and neither is
Hotin, of irregular plan. What we have here is
a constant effort to reconcile a type of castle
characteristic to plain with steep promontories
or hilltops by means of the building technique.
In addition, the sizes of the castles are com-
parable. direse facts speak about how much
the Moldavian voievodes wanted to promote
a certain image of their rulership through the
physical presence of castles. For the Romanian
principalities did not promote that phenom-
enon called by medievalists “castellation” - the
building of castles by noblemen to represent
and enhance their power.76
There are other natural factors in the lo-
cation, such as water and an adjoining settle-
ment that the castle depended upon. More-
over, in some cases (see the castles situated on
the River Dniester), water seems to have had a
defensive potențial. Most studies point out the
importance of a pre-existing settlement near
the castles in question, but none has made it
clear that these settlements were all market
towns. This comes to reinforce the connota-
tive commercial function that castles had. The
fact that all the Moldavian castles surveyed in
this research were situated on trade routes was
already a commonplace in Romanian histori-
ography.
-----------■ Revista de istorie militară ■----
Yet another commonplace was constituted
by the discussions of their type. Three main-
stream orientations were noticed: 1) a Polish-
Baltic influence 2) a Byzantine influence, and
3) a Byzantine influence filtered through the
Central European experience. What the is-
sue is here is rather the fact that the regular
rectangular four-tower type was in fashion
in Europe during the twelfth and thirteenth
centuries, and that the Moldavian rulers were
consistent in using it. Their consistency, cor-
related with the fact that the voievode was the
sole proprietor77 of all the castles, plus the fact
that the building programme was initiated and
perpetuated by one ruling family - the Mușat
dynasty - inevitably leads toward one conclu-
sion: this castle type performed the function
of prestige representation, in the sense that it
represented the voivode’s power. They were
viewed (and acted as) as insignia of power.
Moreover, the building programme of castles
was reinforced by building churches and mon-
asteries (some monasteries are fortified) which
gave rise to an architectural style.
An understanding of the Moldavian pattern
of castle building emerged from this study. ft
consists in the fact that a programme seems to
have been initiated, promoted, and carried out
by voievodes of one ruling house. This is part
of the larger European framework wherein a
dynasty concentrated on castle building as a
means of consolidating both its internai and
externai power. What was peculiar to medi-
eval Moldavia, and in this sense the Moldavian
castles do not resemble their European coun-
terparts, is the fact that all of them (although it
is true that they are not many) belonged to the
voievode. The idea of a systematic programme
or policy was supported by the following ar-
guments: a certain location, incorporating an
elevation and water as natural components,
and a commercial settlement as part of a trade
route, seems to have been preferred by voi-
evodes belonging to one dynasty. A certain
castle type (regular rectangular square four-
tower) was selected and employed rather con-
sistently. There were stages in the programme
(two salient ones and another two which were
less important), a fact emphasised later on by
Alexandru Madgearu as well;78 during these
stages new functions were added to castles:
----■ Revista de istorie militară ■----------
they started mainly as fortified habitations,
then the habitation turned into a residence,
then the residence was provided with comfort,
richness, and decorations and became an im-
age of the voievodes’ power and prestige.
A comparably relevant point for the image
and perception of late medieval Moldavian
castles is the travellers’ accounts. Although
quite few, they are indicative of the fact that
foreigners from the west identified Moldavian
castles as such, that is the western and east-
ern images of the castle overlapped in their
“imaginaire.” What did not match the west-
ern standards was the number of Moldavian
castles, as they were few, and the character of
the nearby settlements, whose building were
wooden ones.
The elevation, the nearby market town,
water source, and trade route, the regular rect-
angular (square) four-tower type, the fact that
castles were built to consolidate and represent
a dynasty from the end of the fourteenth cen-
tury until the beginning of the fifteenth, all
these are particulars of the late medieval Mol-
davian castles and, in our understanding, re-
construct an image and perception other than
the ones we were used to. They make one pos-
tulate the existence of a “castle civilisation” in
medieval Moldavia if not in quantitative terms
(their reduced number) at least with respect
to quality.
NOTE
1	Part of my MA thesis was published in Analele
Asociației Naționale a Tinerilor Istorici din Mol-
dova: Anuar Istoric, 5, 2004. The current article is
simply an update of my thesis with works published
subsequent to June 2003.
2	Jacques Le Goff, The Medieval Imagination.
Tr. Arthur Goldhammer, Chicago, The University
of Chicago Press, 1988. - The intention grew out
of my previous study written as a diploma paper
“The Multicultural Identity of the English Medieval
Castle,” defended at the University of Bucharest,
Faculty of Foreign Languages, English-French spe-
cialization, 1998.
3	Grigore Ureche, Letopisețul Tării Moldovei,
București, Editura Academiei R.P.R., 1958, 71.
4	Miron Costin, Cronica polonă, in Opere, ed. P.
P. Panaitescu, București, Editura Academiei R.P.R.,
1958, 205.
---------------------------------------1 65 |---
5	John Steane, The Archaeology cf Medieval Eng-
land and Wales, Athens: The University of Georgia
Press, 1984 (henceforth Steane, Medieval England
and Wales)-, The Archaeology cf Medieval English
Monarchy, London, B. T. Batsford, 1993 (hence-
forth Steane, English Monarchy)-, The Archaeology
cf Power, Charleston, Tempus Publishing Ltd, 2001
(henceforth Steane, Power).
6	David Austin, “Private and Public: An Archae-
ological Consideration of Things,” in Die Vie fait
der Dinge. Neue Wege zur Analyse mittelalterlicher
Sachkultur, ed. Helmut Hundsbichler et al, Vienna,
Verlag der Osterreichischen Akademie der Wissen-
schaften, 1998,163-206.
7	Michael Aston, Interpreting the Landscape.
Landscape Archaeology and Local History, London,
Routledge, 1997, 91 (henceforth: Aston, Landscape
Archaeology).
8	Otto Brunner, Land and Lordship: Structures
cf Governance in Medieval Austria, tr. Howard
Kaminsky and James Van Horn Melton, Philadel-
phia: University of Pennsylvania Press, 1992.
9	Herwig Ebner, “Die Burgenpolitik und ihre Be-
deutung fur die Geschichte des Mittelalters,” Car-
inthia I, 164, 1974 (henceforth: Ebner, “Burgenpoli-
tik”), 33-51.
10	Erik Fiigedi, Castle and Society in Medieval
Hungary (1000-1437), Budapest, Akademiai Kiado,
1986.
11	Secular Medieval Architecture in the Balkans,
ed. Slobodan Curcic and Evanghelia Hadjitrypho-
nos, Thessaloniki, AIMOS, 1997.
12	L. Chițescu, Fortficațiile Moldovei în secolele
XIV-XVI - cetăți voievodale și fort,ficații orășenești
- Rezumatul tezei de doctorat, București, Academia
de Științe Sociale și Politice a R.S.R., 1970 (hence-
forth Chițescu, Fortficații).
13	Gh. Anghel, „Cetățile medievale ale Moldovei
din timpul lui Ștefan cel Mare” Apulum, 16, 1978,
(henceforth Anghel, „Cetățile medievale”), 239-259.
14	See Denis Căprăroiu, Orașul medieval
în spațiul românesc extracarpatic (sec. X-XIV),
Târgoviște, Cetatea de Scaun, 2014 (henceforth
Căprăroiu, Orașul medieval). See also Laurențiu
Rădvan, Orașele din Țările române în evul mediu,
Iași, Editura Universității Alexandru loan Cuza,
2011 (henceforth Rădvan, Orașele).
15	The current article is an adapted version of
the second chapter of my MA thesis defended at
the Central European University (Department of
Medieval Studies) in June 2003. The thesis was en-
titled “Late Medieval Moldavian Castles: Functions,
Images, Perceptions.” I decided to give up the word
“late” due to its relativism: terms such as “early me-
dieval” and “late medieval” vary from East to West
and are constant subject of debate.
66
16	Although the structuralist approach is nowa-
days regarded as outdated because of the method-
ological and theoretical problems it raises, there is
nevertheless an important advantage that it offers: it
highlights the systematic properties of phenomena.
“In a nutshell, structural analysis does not explain; at
best, it helps to clarify what needs to be explained.”
See Dan Sperber, Explaining Culture. A Naturalis-
tic Approach, Oxford, Blackwell Publishers, 1996
(henceforth Sperber, Explaining Culture), 47.
17	See D. J. Cathcart King, The Castle in Eng-
land and Wales: An Interpretative History, London,
Routledge, 1988 (henceforth King, Castle), 1.
18	Following the map, they have been listed
clockwise, from the north to the east, south and
west.
19	In 2003 I had drawn two maps of historical
Moldavia in order to render the historical context
and changes that occurred from the end of the four-
teenth century to the beginning of the fifteenth cen-
tury which are however not included in this article
due to space limitations.
20	Exceptions are, to some extent, Șcheia and Or-
heiul Vechi where archaeological research was done
and the results were published. Orheiul Vechi is
mentioned as a settlement founded by the Mongols,
therefore a town of the Mongol type, in Căprăroiu,
Orașul medieval, 136-137; Șcheia is postulated
to have been an earlier rectangular, rudimentary
version, a „failed experiment” of Suceava by the
same author, and the hypothesis is supported with
both documentary and archaelogical arguments
(Căprăroiu, Orașul medieval), 260.
21	Gheorghe Postică, „Cetatea Orheiului în
strategia lui Ștefan cel Mare” Tyragetia, Serie Nouă,
2007, voi. I [XVI], 2 (2007) (henceforth Postică, „Ce-
tatea Orheiului"), 11.
22	Gheorghe Postică, Orheiul Vechi. Cercetări
arheologice 1996-2001, Iași, Editura Universității
Alexandru loan Cuza, 2006 (henceforth Postică,
Orheiul Vechi).
23	Postică, Orheiul Vechi, 11, 41.
24	Postică, „Cetatea Orheiului,” 9.
25	On the north, east and south sides, Orheiul
Vechi was protected by water and abrupt Răut
banks. Ibid.
26	Grigore lonescu, Istoria arhitecturii în
România, voi. 1, București, 1963, 208.
27	There has been an ongoing controversy in the
Romanian historiography as to whether Chilia is Li-
costomo or not. Historians such as Octavian lliescu
and his followers support the existence of two forti-
fications: there is no identity Chilia=Licostomo. See
Octavian lliescu, “De Nouveau sur Kilia et Licosto-
mo” Revue Roumaine dHistoire 33, 1994, 159-167.
	■ Revista de istorie militară ■--------------
On the contrary, Petre Diaconu proves with lots of
arguments that in fact Chilia is Licostomo. See Petre
Diaconu, “Kilia et Licostomo ou Kilia=Licostomo?”
Revue Roumaine dHistoire, 35, 1986, 301-307.
28	Căprăroiu classifies Chilia as a Genovese town
and differs from the view that it would have been
one and the same with Licostomo, agreeing with Șt.
Andreescu whom he quotes. See also Șt. Andreescu,
O cetate disputată: Chilia în prima jumătate a seco-
lului al XV-lea, in Din istoria Mării Negre (Genovezi,
români și tătari în spațiul pontic în secoleleXIV-
XVII), București, Editura Enciclopedică, 2001, 35.
29	Raluca Verussi-Iosipescu wrote a compre-
hensive study of the documents in which Cetatea
Albă is mentioned as either Maurocastrum or As-
prokastron and their variations. See Raluca Verussi-
Iosipescu, “Cetatea Albă Cetatea Neagră” Revista de
istorie militară, 3-4, 2012,18-23.
30	Chițescu, Fort,ficații, 16.
31	Alexandru Andronic, “Fortificațiile mediev-
ale din Moldova” Memoria Antiquitatis, 2, 1970
(henceforth Andronic, “Fortificațiile”), 414.
32	Căprăroiu, Orașul medieval, 260.
33	Anghel, “Cetățile medievale” 239-259.
34	Or variants of the rectangular type of fortifica-
tion, according to Alexandru Madgearu, “Sistemul
de fortificații al Moldovei în epoca lui Ștefan cel
Mare (1457-1504)” Revista de istorie militară,
3, 2004, (henceforth Madgearu, “Sistemul de
fortificații” 9-16.
35	Andronic, “Fortificațiile” 404-416.
36	As pointed out in the sub-chapter ‘Build-
ers and building stages’ of my MA thesis available
at https://www.academia.edu/4362593/Late_Me-
dieval_Moldavian_Castles or http://www.scribd.
com/doc/101505081/Medieval-Moldavian-Castles-
Sabina-Stanila#scribd.
371	come from the domain of philology.
38	Virgil Vătășianu, Istoria artei feudale în Țările
române, voi. 1, București, Editura Academiei RPR,
1959 (henceforth Vătășianu, Istoria artei}, 293-307.
39	Gh. Diaconu, N. Constantinescu, Cetatea
Șcheia, București, Editura Academiei RPR, 1960
(henceforth Diaconu and Constantinescu, Șcheia),
106-117.
40	N. Constantinescu, “Date noi în legătură cu
Cetatea Neamțului” Studii si cercetări de istorie
veche, 1, 1960 (henceforth Constantinescu, “Date”),
13.
41	Anghel, “Cetățile Moldovei” 239-259.
42	Its fortifications were extended during the
reign of Stephen the Great, the enlarge castle being
able to host a garrison of 2000 soldiers. See Vitalie
Josanu, “Statutul politico-juridic al orașului Cetatea
Albă în cadrul Țării Moldovei” in Anuarul Insti-
-------■ Revista de istorie militară ■--------------
tutului de Cercetări Socio-Umane, Sibiu, 20, 2013,
169-194.
43	An influence also mentioned as early as 1970
in Andronic, “Fortificațiile,” 404-416.
44	Postică, Orheiul Vechi, 54-55.
45	Ibidem.
46	Imre Holl, “Negysaroktornyos szabâlyos vărak
a kozepkorban” (Regular four corner towered for-
tresses in the Middle Ages), Archaeologiai Ertesito,
III (1984), 192-217.
47	Cristian Moisescu, Arta românească veche
voi. 1, Bucharest: Meridiane, 2001, 86.
48	Kennedy, Crusader Castles, 189.
49	Kennedy, Crusader Castles, 20.
50	Tighina is mentioned as early as 1408 as cus-
toms on the Dniester. It used to be a point on the
“Moldavian route” which deviated from the main
route lași-Cetatea Albă. The older fortifications
were probably of wood and only two moats located
near the stone castles built later on by the Otto-
mans. See Rădvan, Orașele, 586.
51	Victor Spinei, “Comerțul și geneza orașelor
din sud-estul Moldovei (secolele XIII-XIV)” in
Universa Valachica. Românii în contextul politic
internațional de la începutul mileniului al ll-lea,
Chișinău, Cartididact, 2006 (henceforth Spinei,
Universa Valachica), 714.
52	Ibidem.
33	Ibidem, 725.
54	Căprăroiu believes that Șcheia must have
been an unsuccessful attempt to implant the regular
rectangular castle which was inadequate to a hilly
area. It was practically demonstrated by archaeo-
logical evidence that its numerous building defi-
ciencies soon turned Șcheia into a place that was
not frequented and therefore its completion was
abandoned. To compensate this failure, as it were,
the entire creating effort focused on Suceava Castle
(Cetatea de Scaun) which benefited from the stra-
tegic maturity and accrued experience of its build-
ers. These are proven by the almost perfect building
Solutions and execution implemented at Cetatea
Neamț. See Căprăroiu, Orașul medieval, 260.
55	Postică, Orheiul Vechi, 11.
56	Spinei, Universa Valachica, 732.
57	This was the situation in the fourteenth cen-
tury and at the beginning of the reign of Stephen
the Great as well. See Șerban Papacostea, “Mol-
dova începuturilor între regii Ungariei și Poloniei”
and “Relațiile internaționale ale Moldovei în vre-
mea lui Ștefan cel Mare” in Evul Mediu Românesc,
București, Corint, 2002, 41-45, 139-178.
58	M.D. Matei quoted by Căprăroiu. See
Căprăroiu, Orașul medieval, 253. See also M.D.
Matei, Civilizație urbană medievală românească.
67
Contribuții (Suceava până la mijlocul secolului al
XVI-lea), București, Editura Academiei Republicii
Socialiste România, 1989, 70-72.
59	Adrian Andrei Rusu, “Mânuirea apei în Ce-
tatea Sucevei” Suceava. Anuarul Muzeului Bucovi-
nei, 41, 2014, 94-95.
60	Adrian Andrei Rusu, Castelarea carpatică:
fort.ficații și cetăți din Transilvania și teritoriile în-
vecinate (secolele XJ1I-XV1), Cluj-Napoca, Editura
Mega, 2005 (henceforth Rusu, Castelarea), 620-622.
61	Rusu, Castelarea, 621.
62	Kennedy, Crusader Castle, 62.
63	Rădvan States that Șcheia was abandoned by
Alexander the Good due to the instability of the ter-
rain on which it had been built. Part of the stone of
which it had been built was later on used at Suceava,
whose restoration works undertaken by Stephen the
Great, made it inexpugnable. See Rădvan, Orașele,
575.
64	Constantinescu, "Date.”
65	King, The Castle, 1.
66	Matei and Emandi, Suceava, 116-117.
67	See Amos Rapoport, The Meaning cf the
Built Environment: A Nonverbal Communication
Approach, Beverly Hills, Sage Publications, 1982
(henceforth Rapoport: The Meaning cfthe Built Envi-
ronment), 15: “In fact, the meaning aspects of the en-
vironment - clothes, furnishings, buildings, gardens,
streets, neighborhoods, and so on - is used in the
presentation of seif, in establishing group identity."
^Ibidem.
69	Matei and Emandi, Suceava, 78.
70	Rapoport, The Meaning cf the Built Environ-
ment, 13.
71	King, The Castle, 4.
72	King, The Castle, 4.
73	Tadhg O’Keeffe, “Concepts of ‘castle’ and the
construction of identity in medieval and post-medi-
eval Ireland”, Irish Geography, 34, 2001,1, 69-88.
74	Ibidem, 73.
75	Ibidem, 75.
76	Madgearu, “Sistemul de fortificații,” 9-16.
77	Ibidem. Alexandru Madgearu emphasizes the
fact that Moldavian castles during the reign of Ste-
phen the Great were managed by pârcălabi - heads
of garrisons with authority to do repairwork on cas-
tles and with authority on the villages surrounding
the castles.
78	Conducting his analysis on a larger scale and
in broader lines, A. Madgearu identifies two broad
stages of castle building in medieval Moldavia. See
Madgearu, “Sistemul de fortificații,” 9-16.
■| 68 |-----------------------------------------------■ Revista de istorie militară ■
Istorie modernă
ROMÂNIA DE LÂNGĂ NOI.
MÂRTURII ROMÂNEȘTI LA LIOV
GEORGE TEODORESCU*
Abstract
Few cities meantso much to the history cf Moldavia and Wallachia like the city cfLviv, now
in present Ukraine. Cften overlooked, it represented am important centre for the two Romanian
Principalities, both commercially and politically. The article below details some cf the most
important episodes that shaped the history cf the two - and the still visible signs cf Romanian
presence.
Keywords: Lviv, Moldavia, Wallachia
în istoria tulbure a principatelor danubie-
ne, un loc aparte îl ocupă orașele occidentale
negustorești din proximitatea acestora. Sibiul,
Brașovul sau Sighișoara erau de o importanță
vitală pentru Moldova și Țara Românească nu
doar prin prisma schimburilor comerciale și cul-
turale pe care acestea le facilitau. Proximitatea
lor de trecătorile Carpaților și regimul special al
acestora în cadrul regatului maghiar le făceau
însă și locuri ideale pentru culegerea de infor-
mații și comploturi de tot soiul pentru voievozii
moldoveni și munteni sau pretendenții la tron.
Un loc aparte însă în această ierarhie l-a ocupat
însă o metropolă azi aproape uitată în memoria
colectivă a istoriei acelor timpuri, printre ulițele
căreia până în ziua de astăzi se păstrează urme
ale prezenței moldovene și valahe.
Liovul, căci despre el este vorba, este un oraș
cu o istorie fascinantă. Azi parte din Ucraina și
centrul unui puternic curent naționalist, de-a
lungul celor aproape 900 de ani ai istoriei sale
a fost stăpânit pe rând de principatul kievean,
regatul Poloniei, imperiul Austro-Ungar, Rzec-
zpospolita interbelică, și Uniunea Sovietică.
Până și numele său, rostit chiar și în ziua de azi
în diverse forme - Lwow, L’viv, L’vov, Liov sau
Lemberg, stă mărturie a influențelor istorice
care i-au dat orașului aerul divers și cosmopo-
lit pe care acesta îl etalează până în prezent.
Importanța Liovului pentru negustorii și
elitele politice din Moldova și Valahia a cres-
cut exponențial începând cu veacul al XVI-a.
Slăbirea regatului ungar în această perioadă
însemna ca un pretendent la tronul princi-
patelor nu se mai putea simți la adapost de
agenții dușmanilor săi în orașele transilvane.
Asasinarea lui Mihnea cel Rău la Sibiu în 1510
a adâncit acest sentiment de nesiguranță, iar
zdrobirea regatului maghiar în 1526 de către
turci la Mohacs și transformarea Ungariei în
pașalâc a lăsat Polonia ca ultima putere crești-
nă din zonă ca loc de refugiu pentru cei ale că-
* Avocat, în prezent Managing Attorney la firma de avocatură Vernon David.
■ Revista de istorie militară ■-----------------------------------------
| 69 |
ror interese ar fi coincis cu vectorul geopolitic
occidental ale acelori timpuri. în acest context,
atenția voievozilor români se îndreaptă asupra
Liovului - metropola vestică cea mai apropiată
de cele două principate (în afara voievodatului
Transilvaniei, deja tributar turcilor și deci ne-
sigur).
Liovul este la 350 de km nord-vest de
Suceava, și curajoșii care se avântă azi pe șo-
selele ucrainiene vor găsi de-a lungul drumului
locuri ale căror ecouri istorice compensează
din plin gropile de pe traseu. Distanța este im-
portantă nu doar pentru a estima viața amor-
tizoarelor, dar pentru a avea o idee a drumului
pe care negustorii polonezi, nemți și moldo-
veni îl făceau între Suceava și Liov. Cum treci
granița cu Ucraina prin vama Șiret, cotești vest
spre Storojineț, moșia nobilului habsburg și
unionistului bucovinean fancu Flondor. La 40
de kilometri de acesta treci prin Sniatyn, oraș
care în perioada interbelică marca granița din-
tre Polonia și România. Astăzi un orășel liniș-
tit, Sniatyn a fost în Septembrie 1939 martorul
unor scene disperate cauzate de exodul masiv
al armatei poloneze și refugiaților civili spre
România în urma ofensivei germano-sovie-
tice spre inima țării (scene surprinse de către
----1 70 |------------------------------------
jurnalistul italian Alceo Valcini în cartea sa,
II Calvario di Varsavia 1939-1945). De acolo
începe Pocuția istorică, teritoriu care a făcut
obiectul unei dispute mocnite moldo-polone
de mai bine de 100 de ani între secolele XV și
XVI. Treci prin Colomeea, capitala proviciei
și locul jurământului de credință dat de Ștefan
cel Mare regelui polon Cazimir al IV-a ca parte
a alianței anti-otomane între cei doi suverani
-jurământ considerat ulterior de către voie-
vodul moldovean ca fiind o greșeală. Lași în
partea dreaptă satul Obertin, scena bătăliei din
1531 dintre Petru Rareș și hatmanul polonez
Jan Tarnowski care a pus punctul final litigiului
asupra Pocuției în defavoarea moldovenilor.
Iar după un drum lung și istovitor către inima
Galiciei, ajungi într-un târziu la Liov.
La prima vedere, nimic nu pare a preves-
ti că acest oraș istoric, cu izul său medieval-
polonez, s-ar putea mândri cu vreo urmă de
istorie românească. Și totuși, personalități din
principatele române - cu precădere din Mol-
dova - au avut o contribuție aparte la istoria,
arhitectura și cultura orașului.
Am vizitat acest oraș cu mare plăcere un
număr de ori, și în rândurile ce urmează voi
încerca să trec în revistă câteva din aceste
-----------■ Revista de istorie militară ■-----
Biserica Valaha
Biserica Sfânta Paraschiva
■ Revista de istorie militară ■
tangențe istorice - cu mențiunea că sunt con-
vins că rămân destule care au scăpat probabil
ochiului meu de istoric deocamdată amator.
I.	Clădirile
Ca urmare a poziționării sale pe falia dintre
lumea catolică și cea ortodoxă și a vremelnicei
stăpâniri austriece, majoritatea populației Lio-
vului este astăzi de confesiune greco-catolică.
înainte de secolul XVIII însă, Liovul era ma-
joritar catolic, cu o însemnată minoritate or-
todoxă formată în general din ruteni (ucraini-
eni), greci, și armeni. Pentru voievozii români,
finanțarea de biserici ortodoxe în marea me-
tropolă poloneză sau înzestrarea acestora cu
icoane prețioase însemna mai mult decât un
mod de a câștiga favoarea regelui polon - era
de asemenea o modalitate eficientă de a se în-
grația influentelor comunității comerciale ale
grecilor și armenilor ortodocși, care la rândul
lor aveau urechea demnitarilor de vază ai re-
gatului. Era așadar, pe lângă unghiul spiritual
al afacerii, și o investiție dictată de un anumit
impuls de realpolitik.
în centrul orașului, la colțul străzilor Pid-
valna și Ruska, se găsește biserica ortodoxă
înălțarea Maicii Domnului. în forma sa actu-
ală, biserica a fost ridicată între 1591 și 1629,
iar printre ctitorii lăcașului s-au numărat și
voievozii moldoveni Ieremia și Simion Movilă
- ambii protejați ai polonezilor. Edificiul însă
se află pe locul unei alte biserici ortodoxe mai
vechi, completată în 1549 și ctitorită de dom-
nitorul moldovean Alexandru Lăpușneanu.
Din acest motiv, o placă pe zidul bisericii o
identifică cu numele folosit în popor până în
ziua de azi: „Voloșka Țerkva”, adică “Biserica
Valahă”1. Moldova este evocată în interiorul
bisericii inclusiv prin simbolul ei - capul de
bour - sculptat în colțurile inferioare ale cu-
polelor edificiului.
Ceva mai la nord de Biserica Valahă, după
Dealul Castelului, se află biserica Sfânta Paras-
chiva, ctitorită în 1645 de alt voievod „polo-
nofil” Vasile Lupu (dealtfel, Vasile Lupu este și
cel care a adus moaștele Sfintei Paraschinei la
Iași în 1641, relicve care azi se află în Catedra-
la Mitropolitană). Este o biserică relativ mică,
însă, ca și în cazul Bisericii Valahe, pe peretele
interior al acesteia se regăsește stema Moldo-
vei. Ctitorul bisericii merită însă o mențiune
aparte, pentru că din păcate pentru el, asoci-
erea cu polonezii i-a adus necazuri și tragedie.
Cu toate că vroia să iși mărite fiica cea mică
- Ruxandra - cu un soț din os domnesc, Vasile
Lupu a fost silit sa i-o dea lui Timuș Hmelnițki
- fiul războinicului cazac Bogdan Hmelnițki,
aflat pe atunci în plină revoltă armată împo-
triva regatului polon - când acesta a invadat
Moldova împreună cu aliații săi tătari pentru
a-și lua în primire mireasa. Un an mai târziu,
însă, noul sau ginere este mort, ucis în asediul
Sucevei după înfrângerea oastei moldo-cazace
de către Matei Basarab la Finta. Vasile Lupu
încearcă să își recapete tronul, dar este închis
de turci și moare la Istanbul, iar domnița Ru-
xandra este ucisă mai târziu la cetatea Neamț
de o bandă de cazaci. Ca ironie cartografică,
biserica ctitorită de Vasile Lupu se află astăzi
pe strada din Liov ce poartă numele cuscrului
său - Bogdan Hmelnițki, răsculatul cazac care
i-a sabotat înrudirea cu o familie nobilă.
II.	Oamenii
Istoria principatelor române nu se întretaie
însă cu cea a Liovului doar prin prisma zes-
-----------■ Revista de istorie militară ■---
trei arhitecturale lăsată orașului. Câteva din-
tre personalitățile de origine româna, al căror
nume este legat de acest oraș, au lăsat în urmă
și o importantă moștenire culturală sau spiri-
tuală. Alții, mai puțin norocoși, au fost prinși
în tăvălugul politic al vremii și și-au găsit sfâr-
șitul în marea metropolă.
De-a lungul anilor, piața principală a
Liovului a servit și ca loc pentru execuții - atât
pentru criminali de drept comun, cât și pen-
tru capete încoronate. Printre aceștia din urmă
s-au aflat și câțiva voievozi moldoveni - majo-
ritatea aventurieri notorii - executați uneori la
cererea turcilor, care în secolul al XVI-lea își
întețiseră presiunea asupra statului polonez pe
fondul slăbiciunii generale a acestuia. Printre
ei se numără de exemplu Ștefan Tomșa (domn
al Moldovei între 1563 și 1564) care, după ce
își ucisese predecesorul, se refugiase în Polo-
nia odată cu pierderea susținerii turcilor în fa-
voarea lui Alexandru Lăpușneanu. Sau lancu
„Sasul” alt caracter colorat, voievod al Moldo-
vei între 1579 și 1582. Fiu ilegitim al lui Pentru
Rareș cu o săsoaică pe care acesta o întâlnise
în timpul asediului eșuat al moldovenilor asu-
pra cetății Brașovului în 1529, lancu Sasul este
o figură curioasă în istoria Moldovei. Nicolae
lorga îl caracterizează enigmatic și laconic ca
„un ciudat lancu-vodă, cum încă n-a mai fost
vreodată în Moldova’” în realitate, acesta afla-
se de secretul nașterii sale și plecase la Istanbul
să-și încerce norocul - de unde s-a întors cu
firmanul sultanului pentru tronul Moldovei. în
urma uneltirilor oponenților săi și a propriilor
afaceri veroase odată ajuns pe tronul Moldo-
vei, după câțiva ani turcii decid măzilirea sa.
lancu le-o ia însă înainte și părăsește Moldova
cu o caravană de care pline de bunuri și bani,
însă este reținut la Liov. După ce i se confis-
că toate bunurile, este executat în septembrie
1582 de polonezi la cererea turcilor.
Cel puțin unul din domnitorii români exe-
cutați în piața mare a orașului însă se bucura
de o reputație locală impecabilă și de o statuie
în centrul Liovului. fvan Pidkova a fost un hat-
man cazac care a profitat de slăbiciunea mili-
tară a Moldovei pentru a-1 alunga pe favoritul
turcilor Petru Șchiopul și a se înscăuna voie-
vod în 1577. A pretins că este fratele lui loan
Vodă cel Cumplit și a încercat să stârnească
o revoltă regională antiotomană susținută de
----■ Revista de istorie militară ■-------------
trupe cazace, însă domnia sa a durat mai puțin
de 2 luni și a fost nevoit să se retragă în fața
inevitabilei invazii turcești. A fost executat la
Liov la insistența sultanului turc și în prezența
ambasadorului Porții în regatul polonez, însă
faima sa de luptător anti-otoman l-a consem-
nat printre „voievozii buni" ai Moldovei și un
erou național atât în Ucraina, cât și în Polonia.
Este cunoscut în România sub numele de Ni-
coară Potcoavă (sau loan al IV-lea Potcoavă3)
și apare în literatura regională atât în romanul
omonim al lui Mihai Sadoveanu, cât și în poe-
zia Ivan Pidkova a bardului național ucrainian
Taras Shevchenko. în Piața fvan Pidkova din
centrul orașului tronează statuia creată în cin-
stea sa: un monument al unui cap imens de
cazac alături de un tun stilizat de epocă, cu o
potcoavă țintuită sub numele său de botez.
O contribuție deosebită la cultura spirituală
ucrainiană o aduce un alt rezident legendar al
Liovului de origine română. Petru Movilă (cu-
noscut în Ucraina ca Petro Mohyla) a fost fiul
lui Simion Movilă (domn al Țării Românești
între 1600 și 1602, și al Moldovei între 1606 și
1607). După moartea tatălui său, tânărul Pe-
tru se stabilește la Liov, unde urmează studiile
teologice la seminarul ortodox din acest oraș.
Ulterior, va studia la Academia Zamostia - uni-
versitatea poloneză de elită din acele vremuri -
completându-și studiile superioare în Franța și
Olanda. A luptat ca ofițer polonez împotriva
turcilor în bătăliile de la Țuțora (1620) și Hotin
(1621), însă chemarea lăuntrică către cele sfin-
te îl determină să se călugărească. Are parte de
o ascensiune fulminantă, și ca arhimandrit și
membru al Dietei poloneze îl convinge în 1632
pe regele Wladyslaw IV Vasa să restabilească
legalitatea Bisericii Ortodoxe Ucrainiene în re-
gatul polonez. în 1633 este uns ca Mitropolit
al Kievului chiar în Biserica Valahă din Liov,
lucru consemnat astăzi printr-o placă memo-
riala pe zidul bisericii. Are un rol crucial în
protecția și reorganizarea Bisericii Ortodoxe
Ucrainiene într-o perioadă în care aceasta era
sub presiune din partea clerului și statului ca-
tolic polonez, iar în 1996 este canonizat de Bi-
serica Ortodoxă Ucrainiană.
Odată cu prima împărțire a Poloniei în
1772, Liovul devine parte a imperiului austriac
și este redenumit Lemberg. Orașul cunoaște o
rapidă dezvoltare, iar prezența română în oraș
se face simțită din acest moment mai degrabă
prin funcționarii imperiali de origine română
(cu precădere ardeleni), ca de exemplu juristul
loan Budai-Deleanu (1760-1820).
Liovul rămâne un oraș fascinant până în
ziua de azi, deopotrivă cosmopolit și istoric.
Rolul acestuia în istoria principatelor române
nu este deloc neglijabil, iar apropierea sa de
granița României îl recomandă ca o destinație
accesibilă și surprinzătoare pentru iubitorii de
istorie.
NOTE
1	Aici „valah" este folosit in sens de „vlah”, care
era denumirea generică pentru români in acea epo-
ca, fie că erau valahi sau moldoveni. în realitate, am-
bele principate românești erau uneori numite „Vala-
hia” de către străini, ceea ce stârnea confuzii. Vezi,
e.g. Michael Bocignboli di Raguza, care scria la 1512
despre Țara Româneasca că „această Valahie este
mărginită dinspre răsărit de cealaltă Valahie care
e numită de Unguri Moldova”, sau mesajul lui Ște-
fan cel Mare către venețieni din mai 1478, în care
se referea la Moldova ca “cealaltă Valahie” (“l’altra
Valachia"). Fiica sa Elena, căsătorită cu Ivan cel Tâ-
năr (fiul țarului rus Ivan al IlI-a), a rămas cunoscută
in Rusia sub numele de „Elena Voloșanca" sau Elena
Valaha.
2	N. lorga, Istoria lui Ștefan Cel Mare pentru
poporul român, Editura pentru Literatura, 1966
(p. 97).
3	“Pidkova" înseamnă “potcoavă" în limba ucrai-
niană.
74 I------------------------------------------------■ Revista de istorie militară ■
Al Doilea Război Mondial
ROMANIA S RAOUL WALLENBERG:
THE UNTOLD STORY OF CONSTANTIN
KARADJA*
YOSEF GOVRIN **
Abstract
The article below is a tribute to Constantin Karaaja, the Romanian diplomat who played
an important role in saving the lives cf thousands cf Jews during World War 2. During his
tenure as consul general cf Romania to Berlin from 1931 to 1941 and, later, as director cf
the Consular Department cf the Romanian Ministry cf Foreign Affairsfrom 1941 to 1944, he
cpposed the racial policies cf Nazi Germany and fascist Romania, thus being at odds with the
verygovernment he represented, and managed toprotecta large number cfjews with Romanian
citizenship from certain death. For his acts cf courage and integrity, he received the title cf
Righteous among the Nations posthumously, at a ceremony held in Berlin in 2005.
Keywords: Constantin Karaaja, Romania, World
\ashem, Righteous among the Nations
War 2, France, Nazi Germany, Yad
Disobeying orders from their ministries, a
handful of foreign diplomats posted in Europe
wrote one of the most inspiring chapters in the
terrible history of the Holocaust. In so doing,
they set an example of courage, dignity, and
humanity for future diplomats. These foreign
service officers saw the horrifying plight of
Jews caught in the Nazi whirlwind and sought
to rescue as they could - even in the face of
the indifference or hostility of their superios.
The best known of these, of course, was Swe-
den’s Raoul Wallenberg, who was later appre-
hended and killed by the Soviets. But others,
such as Dr. Aristides de Sousa Mendes (Portu-
guese Consul General in Bordeaux), Cari Lutz
(Swiss Consul in Budapest), Dr. Feng Shan
Ho (Chinese Consul General in Vienna), Se-
lahattin Ulkiimen (Turkish Consul General in
Rhodes), Chiune Sugihara (Japanese Consul in
Kaunus), and Florian Manoliu (Romanian eco-
nomic counsellor in Bern), acted with similar
heroism. The fact that many of these individu-
als served as consuls was no coincidence. With
the authority to issue visas, consuls often held
the power of life and death over imperilled
Jews.
4 Translated from the Hebrew by Yvette Shumacher.
44 Yosef Govrin was director of the East European Department of Israel’s Ministry of Foreign Affairs (1976-
85); ambassador to Romania (1985-89); deputy director-general of the ministry (1989-93); and ambassador
to Austria, Slovenia, Slovakia, and the UNO in Vienna (1993-95). Since his retirement in 1996, Dr. Govrin has
been a research fellow at the Hebrew University of Jerusalem. He is the author of several books on diplomatic
history, including Israeli-Romanian Relations at the End cf the Ceaușescu Era: As Seen by Israel’s Ambassador
to Romania 1985-1989. His memoirs of surviving the Holocaust in Romania were published as In the Shadow
cf Destruction: Recollections cfTransnistria and the lllegal Immigration to Eretz Israel.
----■ Revista de istorie militară ■----------------------------------------------------------1 75 I---
Since the early 1960s, Yad Vashem, the Ho-
locaust memorial in Jerusalem, has been com-
memorating the deeds of those who rescued
Jews. In recognizing the work of diplomats, it
made clear that the title of Righteous among
the Nations should be conferred upon those
who extended help, whether by issuing visas
or other travel documents, against the instruc-
tions of the governments they represented. In
so doing, they often risked their own careers
and reputations. Some of them actually died
disgraced and in penury. The story of these
men has been chronicled by Mordechai Paldiel,
who for many years served as director of Yad
Vashem’s Department of the Righteous, in the
2007 book Diplomat Heroes cf the Holocaust.
But that story is not complete and Yad Vashem
continues to receive new Information on people
whose deeds have yet to be recognized.
One such case that has recently been
brought to the attention of Yad Vashem is that
of Constantin Karadja (1889-1950)1, a Roma-
nian diplomat who served as consul general of
Romania in Berlin from 1931 to 1941 and later,
as director of the Consular Department of the
Romanian Ministry of Foreign Affairs from
1941 to 1944. Born in Holland to Prince Jean
Karadja Pasha and Mărie Louise Smith of Swe-
den (Princess Mary Karadja), Karadja married
Princess Marcela Elena Caradja of Romania. He
specialized in internațional law and studied in
England. Karadja was also a passionate biblio-
phile and a polyglot. It is said that in addition to
Romanian, he spoke English, French, German,
Swedish, Danish, Norwegian, Latin, and Greek.
Following his marriage, he settled in Romania
and joined the country’s diplomatic service, for
which he had extraordinary qualifications.
Because of his activity to help Jews of Ro-
manian citizenship in Germany, the German
authorities eventually decided to declare Kara-
dja persana non grata. Numerous letters exist
detailing Karadja’s relationship with Ion An-
tonescu, the Fascist dictator of Romania from
1940 to 1944, and then Deputy Prime Minister
and foreign Minister Mihai Antonescu, in which
he warned of the urgent need to take appropri-
ate measures to enable Romanian Jews resid-
ing in Germany to return to Romania. Karadja
displayed courage and fearless-ness in his mes-
sages to those leaders, who initially adopted his
positions but later changed their minds under
----1 76 |---------------------------------------
the influence of German pressure and Nazi
German policies toward the Jews. However,
thanks to the relentless efforts of Karadja, the
Romanian government again changed its mind
in favour of the Jews living in Germany re-
turned to Romania (until July 1942), and from
January to May 1944, approximately 600 Jews
with Romanian citizenship from France and
51,536 from Hungary. In the latter case, this
took place just days before the local Jews were
sent to Auschwitz. Karadja’s efforts were based
on principles of human rights and internațional
law, and he did not flinch from warning both
Ion and Mihai Antonescu that if Romania did
not behave according to these principles, it
would be held accountable after the war.
From 1938 to 1939, Karadja continuously
reported on manifestations of Nazi Germany’s
anti-Semitic policies, including, of course,
Kristallnacht. He diligently informed Bucha-
rest about sanctions against the Jews, and the
policy of expulsion from the German borders.
Among other things, he noted, „If the unfor-
tunate deportee (having Romanian citizen-
ship) is not allowed into Romania or any other
non-European country, he is likely to be im-
prisoned in a concentration câmp, where very
many disappear without a trace” Therefore, he
continued, „The applications of the Jews of Ro-
manian citizenship who wish to return to Ro-
mania must be taken care of without delay, and
be assigned top priority”.
While serving as consul general in Berlin
in 1941, Karadja received a directive from the
Romanian Foreign Ministry to stamp the word
„Jew” on the passports of Jewish Romanians.
He objected to this, and sent a lefter to the Ro-
manian foreign minister on March 24,1941, in
which he demanded that the order be rescind-
ed. He explained his reasoning as follows:
From a humanitarian perspec-
tive, we will further worsen the
situation of the unfortunates [Jews
with Romanian citizenship in Ger-
many] by placing unnecessary ob-
stacles before their exodus, an ad-
ministrative procedure from which
we will drive not benefit. We can be
sure that by the end of the war, the
American and Anglo-Saxon pub-
lic opinion, which even now is not
----------■ Revista de istorie militară ■--
overly positive, will interpret this
procedure as an inhumane provo-
cation and in time will settle ac-
counts with us.
He suggested that the letter „X” be marked
in their passports, the meaning of which would
be known only to the Romanian authorities,
but on no passport should the word „Jew” ap-
pear. Karadja’s suggestion was accepted and
the order was rescinded.
Upon his appointment as director of the
Consular Department of the Romanian Minis-
try of Foreign Affairs, Karadja was able to con-
vey an order on behalf of the Romanian For-
eign Ministry, which was sent on November
11,1941, to the Romanian diplomatic and con-
sular missions in Germany and German-occu-
pied countries, which stated that „all Romanian
citizens abroad should be protected equally,
and reports should be filed on people or prop-
erty subject to discrimination”. This meant that
Romanian missions were to intervene with the
German authorities to provide protection for
Romanian Jewish citizens, whether from de-
portation or the nationalization of their assets,
by granting travel visas bearing the words „Bon
pour se render en Roumanie”.
However, the situation changed for the
worse in August 1942. The Germans claimed
that they had come to an agreement with
Antonescu to cancel the directive, and to treat
the Jewish citizens of Romania like the German
authorities treated local Jews. No reference
was found to this agreement in the German ar-
chive. For his part, Karadja could not reconcile
himself to the cancellation of the instruction
from November 1941. He continued his efforts
to have the new directive, which was supported
by the Romanian foreign minister, revoked, cit-
ing that that agreement had no legal footing.
Only in April 1943 did Karadja manage to
have the edict rescinded, proposing that the
Jews who returned stay temporarily in Roma-
nia until allowed to emigrate to either Palestine
or to other countries beyond Europe. The Ro-
manian foreign minister approved Karadja’s re-
quest to allow Jewish nationals from Germany,
France, Greece, and Italy to return to Romania,
provided that upon reaching the country, they
be relocated temporarily to Transnistria until
----■ Revista de istorie militară ■--------------
they found refuge in other countries outside of
Europe. That condition was abolished by Ion
Antonescu himself, with Karadja’s interven-
tion, but also because of the advance of the So-
viet Army and the seemingly imminent defeat
of Nazi Germany.
Although Nazi Germany was an ally of Fas-
cist Romania, Karadja wrote an angry memo to
the foreign minister of Romania on November
24, 1943 about the German attitude toward
Romanian Jewish nationals, and to Romania
itself, stating that „... internațional law, prin-
ciples of universal morality, and fundamental
human right were not taken into account by
the German authorities and they even denied
our right in implementing a policy of discrimi-
nation against our citizens”. Expressing such
sentiments at that time took great courage.
With the acceleration of the deportation of
the Jews from occupied France to death camps
at Auschwitz, the Vichy authorities allowed
Jews with Romanian citizenship to return to
Romania on condition that it absorbs them.
The Vichy authorities issued an ultimatum,
stating that if they did not get an answer by the
end of December 1943, the Jews would be de-
ported. Thanks to Karadja’s vigorous activity,
and to pressure he exerted on the Romanian
authorities, the foreign minister of Romania
approved the arrival of Jews by train from Paris
via Vienna to Bucharest. In a letter from Kara-
dja to the interior minister of Romania on Feb-
ruary 29, 1944, he informed him that the first
convoy of Jews from France had left by train on
its way to Romania on February 25; the second
train was to leave on March 6, and the third on
March 26. The total number of people moved
was deliberately not mentioned, as Karadja
and the interior minister had tense relations
over the government’s attitude toward Jews
with Romanian citizenship in foreign coun-
tries; however, estimates for the number of
Jews saved range between 600 and 4,000.
With the start of deportations of Hungar-
ian Jews to extermination camps in May 1944,
Karadja again acted vigorously to allow those
Jews who held Romanian citizenship to move
to Romania. The Romanian interior minister
conditioned the transition on the number en-
tering being the same as that of the number of
Jews leaving for Hungary (those who held Hun-
garian citizenship). Karadja objected strongly
and won the approval of the Romanian for-
eign minister on this issue. As a result, more
than 5f,000 were able to escape deportation to
Auschwitz. it is noteworthy that in Karadja's
memorandum to the Romanian foreign minis-
ter on June 30,1944, he stated that if these Jews
in Hungary were not to be allowed to return
to Romania, „they may find their death there
and the future Hungarian authorities will not
miss the opportunity to teii the English and the
Americans that we sent a large number of un-
fortunate Jews to their deaths”.
In October 1944, after the coup that top-
pled Antonescu and brought about a Romanian
volte face, Karadja was relieved of his duties.
However, the new foreign minister, Constantin
Vișoianu, reappointed him shortly thereafter.
On September 1, 1947, with the Communist
takeover of the country, he was dismissed
again, this time permanently. Disgraced, he
died of natural causes on December 29, 1950.
There is no doubt that the intense activ-
ity of Karadja on behalf of Romanian nation-
als of Jewish origin in Germany, France, and
Hungary led to the rescue of many thousands
of people who would have perished were it not
for this efforts. It required extraordinary cour-
age to act as he did through diplomatic means.
Even if Karadja did not necessarily endanger
his life by engaging in these rescue activities,
he certainly put his own career at stake. He is
undoubtedly worthy of the title of Righteous
among the Nations - which was bestowed
upon him posthumously at a ceremony in Ber-
lin in 2005, at which his granddaughter was
present - and of the everlasting gratitude of
the Jewish people. His story should also be a
source of inspiration to future diplomats.
NOTE
1 This article is mainly based on documents con-
tained in Yad Vashem’s Righteous among Nations
File 10472, containing material from the archives
of the Romanian Ministry of Foreign Affairs as well
as on documents from the archives of the United
States Holocaust Memorial Museum.
■| 78 |-----------------------------------------------■ Revista de istorie militară ■
Istorie recentâ
O ISTORIE ZBUCIUMATA:
GEORGIA DUPĂ SFÂRȘITUL
RĂZBOIULUI RECE
IOAN DRAGOȘ MATEESCU
Abstract
This paper will present the modern and contemporary history cf Georgia. We will be con-
centrating on Georgian internațional relations cfter the end cf the Cold War till the present
day. The interest cf Georgia as well cf Russia and the United States are going to be presented.
We are going to analyze and explain the present internațional relations cf Georgia. The papers
is going to analyze also the internai situation cf Georgia (cfter 1991), pointing out the main
features cf Georgian politics and prtferences. The situation cfAbkhazia and South Ossetia will
be presented. We consider that Georgia was situated but also situated itsef between the West
and Russia. The paper is going to explain why and how did this process occur.
Keywords: West, Georgia, Russia, policies, capabilities, interests, power
Scurt istoric
Georgia este un caz reprezentativ din punct
de vedere istorico-geografic. De-a lungul isto-
riei sale (antice, medievale, moderne și con-
temporane) a trecut prin diverse faze atât ca
putere medie de sine stătătoare cât și ca stat/
regiune, state/regiuni aflate sub dominație
străină (greci, romani, turci, persani mongoli,
ruși).1 Istoria modernă și contemporană pare
să stea sub semnul dominației rusești, mai în-
tâi țariste apoi sovietice. Conform lui Nicho-
las V. Riasanovsky în 1586, Georgia a dorit să
fie protejată prin statutul de vasal al Rusiei, în
fața perșilor și otomanilor (deși vasalitatea era
mai mult nominală). Conform aceluiași au-
tor, în 1801 partea răsăriteană a Georgiei s-a
alăturat Rusiei, pentru ca ocupația Rusiei să
se extindă și în vestul țării în perioada 1803-
1810. Riasanovsky consideră că aceasta era cea
mai bună alegere pentru o „țară mică” Pe de
altă parte, pentru această regiune va avea loc
un război între Rusia și Persia (1826-1828), iar
între 1850-1859 întreg Caucazul se va revolta
împotriva Rusiei.2
Capabilitățile Georgiei și analiza lor pot fi
înșelătoare. în ecuația de putere din perioada
celui De-Al Doilea Război Mondial, Georgia
putea fi considerată ca fiind nesemnificativă.
Totuși, participă cu 700.000 de oameni (cifră
uriașă dacă de raportăm la o populație de trei
milioane) și, având în vedere desfășurarea răz-
boiului pe Frontul de Est, cifră semnificativă
(având ca pierderi 300.000 de oameni).3 Pu-
tem spune că, Georgia a avut capacitatea de a
juca un rol important pentru Uniunea Sovie-
tică, însă clar nu avea capacitatea militară de
a se desprinde de Uniunea Sovietică. Trebuie
spus că în perioada modernă și contemporană,
Georgia a fost independentă de două ori - în
* Director-adjunct, Departamentul de Cercetare și Publicații, Muzeul Armatei Austriece.
■ Revista de istorie militară ■---------------------------------------------------
79
perioada menșevică, și după 1991. Dacă anali-
zăm spațiul european din 1939 vom observa că
existau marile puteri - Germania, Franța, Ma-
rea Britanie, Italia care puteau fi independente
față de presiunile exterioare (având o mare ca-
pacitate de a rezista în fața unui atac, puterile
medii (România, Polonia), care aveau un grad
de independență mai redus, și puterile mai mici
(țările baltice). Georgia era deja încorporată în
Uniunea Sovietică și trebuie reținut faptul că
în mod vizibil, deciziile lui Gorbaciov, declinul
Uniunii Sovietice, (și doar indirect presiunea
Occidentală) au dus la ideea de a se pune pro-
blema ieșirii din federația sovietică. Cu alte
cuvinte Georgia a depins clar și substanțial de
deciziile și situația Uniunii Sovietice.
Istoria Georgiei este foarte reprezentati-
vă pentru relațiile internaționale din secolele
XX și XXI. Inițial; în 1918, Georgia își declară
independența, însă va fi ocupată rapid de tru-
pele sovietice. După revoluția bolșevică din oc-
tombrie 1917, pentru scurt timp, va face parte
din Federația Transcaucaziană, ce mai cuprin-
dea Armenia și Azerbaidjan, federație care se
va destrăma repede. Astfel, pe 26 mai 1918,
Georgia va deveni o republică de sine stătătoa-
re condusă de menșevici. Va fi o perioadă ca-
racterizată de reforme sociale. Pe plan extern,
menșevicii georgieni se vor pune sub protecția
germană (Georgia va fi ocupată pentru un timp
de armata germană4), dar vor semna în 1920
un tratat cu RFSR ( Republica Sovietică Fede-
rativă Socialistă Rusă). Efectul acestuia va fi de
scurtă durată, dat fiind faptul că, în februarie
1921, Ordzhonikidze în fruntea Armatei Roșii
cucerește Tbilisi. Va primi ajutor de la bolșevi-
cii locali și va înlătura guvernul.5
Georgia va face parte din Republica Sovie-
tică Transcaucazia, apoi va deveni o republi-
că de sine stătătoare în Uniunea Sovietică. De
remarcat este faptul că, încă dinainte de 1917,
partidul bolșevic era foarte puternic în Geor-
gia, aceasta țară oferind ulterior lideri ai Uniu-
nii Sovietice (Stalin, Șevarnadze).
Extinderea NATO
Situația internă și externă a spațiului geor-
gian de după 1990 este reprezentativă atât pen-
tru această țară cât și pentru spațiul geopolitic
al Europei de Est, și este legată de relațiile Est-
Vest. Din 1991 până în 2008 asistăm la o extin-
----1 80 I----------------------------------
dere NATO de la Vest la Est. Fostul președinte
rus Boris Elțin a oscilat între a se opune ex-
tinderii NATO și a accepta această extindere.6
în final, în 1997 la summit-ul de la Helsinki,
Elțin a acceptat că Rusia nu poate opri expan-
siunea NATO.7 Cum putem să privim această
decizie? în primul rând, după și în timpul des-
trămării Uniunii Sovietice, Rusia a ieșit mult
slăbită (inflație, probleme economice, insta-
bilitate politică, instabilitate socială, dorințele
separatiste ale diverselor regiuni, războiul din
Cecenia). Scena politică era împărțită între
democrați, comuniști, extremiști naționaliști,
în plus corupția și privatizările cel puțin discu-
tabile erau la ordinea zilei. Regimul Elțin, deși
unul dintre cele mai democratice din istoria
Rusiei, avea multe probleme. Cu alte cuvinte,
Rusia era slăbită și vrând nevrând a trebuit să
accepte extinderea NATO. Regimurile lui Pu-
țin au obiectat din ce în ce mai mult față de
extinderea NATO și au refuzat ca NATO să
înainteze. Acest lucru se vede din declarații,
dar și din acțiuni (războiul din Georgia din
20088, Ucraina 2013 - în acest caz Rusia refuza
nu numai apropierea NATO, cât și apropierea
întregului Occident prin Uniunea Europeană).
Putem spune că Rusia s-a schimbat în timpul
lui Puțin și pentru o putere revigorată a Rusiei
jocul european rămâne în zona realistă a pu-
terii, interesului și influenței.9 Cu alte cuvinte,
competiția pentru putere se reia.
După 1990, Georgia nu numai că nu a ieșit
din sfera de influență rusă, dar a depins de
Rusia.
Capabilitățile Georgiei în anii 2000
Din punctul de vedere al capabilităților,
Georgia este o putere mică, având în 2005 un
Produs Intern Brut de 16.1 miliarde dolari.
Economia se bazează pe servicii (57,2%), in-
dustria ocupând 26,8% din economie iar agri-
cultura 16%. La o populație de 4.501.000 de
oameni avem o armată de 11.320 de oameni.
După cum se poate vedea, Georgia nu se
poate compara din punct de vedere al capabi-
lităților cu Rusia (deși același lucru se putea
spune și despre Cecenia)10. în anii 90 și prima
parte a anilor 2000, Georgia pare să fi ales o
cale de mijloc între Rusia și Occident (cale
parțial determinată și de evoluția internă).
------------■ Revista de istorie militară ■-------
Inițial la putere este președintele Zviad Gam-
sakhurdia, acesta având o puternică retorică
naționalistă care mai degrabă dezbină Geor-
gia. La numai câțiva ani, Georgia va accepta
prezența armatelor rusești în Abhazia și Ose-
tia de Sud11, la putere fiind fostul ministru de
externe al Uniunii Sovietice și lider comunist
al Georgiei. Totuși, Georgia devine partener al
NATO și chiar își exprima dorința de adera-
re.12 în privința Abhaziei și Osetiei de Sud, la
începutul anilor 90 situația a fost foarte com-
plicată. Abhazia și Osetia de Sud își declară
independența. Vor începe două războaie între
regiunile separatiste și Georgia. Acordurile
de încetare a focului vor fi semnate în 1992.
Acestor războaie li se adaugă insurgența din
Samegrelo (când din nou Șevarnadze cheamă
în ajutor trupele rusești). Acțiunile respective
au dus la reapropierea de Rusia. Georgia va
adera la Comunitatea Statelor Independente,
iar trupele rusești vor fi prezente pe teritoriul
său (inclusiv la granița cu Turcia).13 Așadar, din
punctul de vedere al securității statului, în anii
90 Georgia a fost dependentă de prezența tru-
pelor rusești.
Un sistem internațional aflat in schimbare
Sistemul internațional, mai ales în anii 2000,
în opinia noastră a trecut de la unipolaritate la
multipolaritate. Astfel, de la și pe lângă State-
le Unite ca singură superputere, avem China,
Uniunea Europeană, Japonia, Rusia (militar și
politic), dar și India, Brazilia. Atacurile de la
11 septembrie au demonstrat anarhia și nesi-
guranța sistemului internațional. Mai recent,
revolta din țările arabe, crimele din Paris, re-
voltele din Marea Britanie și SUA demonstrea-
ză fragilitatea sistemului internațional și intern
(din țările respective). Avem o lume prinsă în-
tre naționalism și internaționalism, între glo-
balizare și statalitate. Legăturile financiare in-
ternaționale și naționale se măresc și asistăm la
un proces de puternică evaziune fiscală în mul-
te țări (chiar membre ale Uniunii Europene)14.
Mai concret putem să ne întrebăm dacă Unga-
ria se îndreaptă către un tip de autoritarism de
dreapta15, și ce se va întâmpla cu Grecia.
Și lista poate continua. Mai mult, în Uniu-
nea Europeană (prima forță economică luată
ca întreg) șomajul atinge cote îngrijorătoare
----■ Revista de istorie militară ■-----------
mai ales în rândul tinerilor16. Argumentăm că
problemele istorice sunt omniprezente în sis-
temul relațiilor internaționale în cadrul tutu-
ror regiunilor (UE, Europa geografică, Extre-
mul Orient, Orientul Apropiat, Africa, Ameri-
ca Latină, chiar Statele Unite). Mai mult, Statul
Islamic reprezintă apariția unui nou tip de stat
foarte sângeros și intolerant ca reprezentant al
islamismului extremist.17 Considerăm că exis-
tă o lume în stare de schimbare. Liderii occi-
dentali, de-a lungul Războiului Rece, s-au axat
clar pe evitarea conciliatorismului, pe ideea că
statului imperialist căruia i se fac concesii va
deveni și mai agresiv.18 însă, în Războiul Rece,
pericolul cel puțin la nivel teoretic era mai clar
- comunismul, mișcările comuniste revoluțio-
nare și chiar comunismul naționalist19 (de tip
Vietnam). Uniunea Sovietică se axa pe lângă
mișcările revoluționare din Asia, Africa, Ame-
rici, și pe păstrarea status quo-ului european
și chiar asiatic.20 China începea perioada de
reconstrucție, de reforme radicale și apoi de
deschidere față de SUA.
Georgia rămâne legată de politica regiona-
lă în primul rând legată de Caucaz, dar și de
Marea Neagra ca întreg. Din punct de vedere
politic, militar și economic nu i se poate opu-
ne într-un război Rusiei. Mai mult ca oricând,
după 1991 Georgia a fost prinsă între Rusia și
NATO - mai ales SUA. Mai mult, considerăm
că Șevarnadze a oscilat între cei doi poli de pu-
tere, dar și de ideologie, aflându-se, dacă pu-
tem spune așa, cu un picior în fiecare luntre. în
fapt Șevarnadze a căutat relații bune cu Rusia
pentru stabilitatea teritorială a Georgiei21, poa-
te chiar și pentru a se menține la putere, dar și
un parteneriat cu SUA, ca viziune pe termen
lung. Putem spune că viziunea lui Șevarnadze
a însemnat ca Georgia să fie un punct de legă-
tura între SUA și Rusia, și să fie oarecum sub
influența amândurora.
Interesul și capacitatea de acțiune
ale Georgiei
Georgia poate fi privită atât din punct de
vedere istoric, cât și geopolitic. Din punct de
vedere geopolitic, avem câteva noțiuni cheie
care ne ajuta să înțelegem situația unei regiuni
,și anume interesele jucătorilor, capacitatea de
acțiune, spațiul disputat.22
Care ar fi interesele Georgiei exprimate
până acum de lideri și de populație?
După cum am văzut, anii 90 au reprezentat
o oscilație între Rusia și Occident. Apropie-
rea față de Rusia a fost de două tipuri. Pe de
o parte, Georgia voia să păstreze sub suvera-
nitatea sa (autoritatea deja o pierduse)23 Ab-
hazia și Osetia de Sud. Ambele regiuni au un
naționalism puternic, istoric, susținut ca și în
cazul Georgiei de o percepție puternică asupra
propriei istorii.24 Printr-un proces logic, Ose-
tia de Sud și Abhazia au intrat sub influență
rusă, iar Rusia are și avea prin ele o pârghie de
control asupra Georgiei. Pentru a-și păstra su-
veranitatea dar și pentru a pacifica cele două
regiuni, liderii georgieni au acceptat prezența
trupelor rusești25. Pe de altă parte, Șevarnadze
făcea parte din vechea și puternica elită politi-
că sovietica. Aceasta parte a trecutului istoric
georgian are o semnificație deosebita. Georgia
a făcut parte din Rusia țaristă timp de o suta de
ani, apoi din Uniunea Sovietică cu o scurtă in-
tercalare reprezentată de perioada menșevică.
Trecutul sovietic si comunist al Georgiei sunt
foarte importante. Pe de alta parte Șevarnadze
a purtat numeroase discuții cu NATO. Cu alte
cuvinte, în timpul lui Șevarnadze, Georgia a
oscilat între puterea regională de care era le-
gată prin trecut și un proiect viitor legat de
Occident. Din acest punct de vedere, politi-
ca lui Saakashvili este o continuare posibilă a
politicii externe a lui Șevarnadze (nu singura
posibilă). De la această oscilație s-a trecut clar
la avansul către NATO și răcirea relațiilor cu
Rusia26. Mărturie stau participarea georgiană
la războiul din Irak, legături militare puternice
cu SUA și Israel.27 Invazia Georgiei a Osetiei de
Sud (invazie pe teritoriul propriului stat) poate
fi interpretată ca pe o încercare de a recupera
de facto aceste teritorii înainte de integrarea
în NATO. însă reacția rusă a fost promptă,
ocupând pentru câteva zile Georgia.28 Georgia
după 2008 pare să fi rămas un stat tampon în-
tre Occident și Rusia. Elita georgiană și chiar
populația își exprimă în continuare dorința de
a intra în NATO. Pe de altă parte, curentul pro
rus și anti NATO pare să devină din ce în ce
mai puternic.29
Interesele Rusiei exprimate în primul rând
de elita politică, dar și de o parte din populație,
sunt complexe. încă din anii 90, Rusia și-a cre-
at pârghii de control prin regiuni disputate
82
(Abhazia, Osetia de Sud, Transnistria), pârghii
de control asupra fostelor state membre ale
URSS (cum pot acționa acestea se poate vedea
în Ucraina). Rusia a vrut dintotdeauna o zonă
de control sau de influență cât mai mare. Acest
lucru se poate vedea prin staționarea trupe-
lor din aceste regiuni, mai recent, prin con-
tactele Rusiei cu spațiul European (Ungaria,
Grecia)30. După 2008, Rusia a recunoscut ime-
diat independența Abhaziei și Osetiei de Sud,
aducându-le și mai mult de facto în sfera ei de
influență. Deocamdată, Rusia pare să accepte
statutul de facto neutru al Georgiei.
Statele Unite nu și-au exprimat clar in-
teresul față de Georgia. Pe de o parte, au fost
semnale că se dorea integrarea ei în NATO. în
primul mandat Saakashvili, Statele Unite au in-
vestit și sprijinit foarte mult armata georgiană.
Nu întâmplător în această perioadă Saakashvili
și-a exprimat dorința de a intra în NATO, iar
trupe americane erau prezente pe teritoriul
Georgiei.31
însă SUA nu au reacționat față de ocupa-
rea militară a Georgiei de către Rusia. Putem
să privim extinderea NATO în cadrul luptei
antiteroriste, dar și în cadrul fortificării Occi-
dentului chiar și în fața Rusiei (cele două părți
având interese și viziuni diferite)32. Pe de altă
parte, și SUA par a accepta la ora actuală statu-
tul neutru al Georgiei.
Uniunea Europeană nu a avut în timpul
războiului din 2008 o poziție unitară. Acest lu-
cru este reprezentativ pentru poziția Uniunii
aflată între colaborare și compromis dar și in-
teres propriu național al diverselor state mem-
bre. în 2008, Germania și Franța păreau să ad-
opte o politică mai conciliatoare față de Rusia,
în timp ce România, Polonia și Țările Baltice
au fost destul de tranșante.33 De altfel, Georgia
depinde de relațiile Est-Vest. Criza georgiană
din 2008 și mai mult criza ucraineană din 2013
ne arată câteva lucruri. în urma încălcării unor
tratate de către Rusia, Occidentul este dispus
să fie mai dur față de această țară (embargo
economic, mobilizare de trupe). însă legătu-
rile de afaceri și mai ales cele energetice sunt
esențiale. Dependența de gazul rusesc poate
fi observată încă din 1981, când se punea pro-
blema construirii unei conducte între URSS și
RFG. Pe atunci, Statele Unite s-au opus, însă
,fără succes.34
------------■ Revista de istorie militară ■------
Spațiul disputat
După cum am arătat în lucrare, Georgia
reprezintă o zonă extrem de importantă de
tranzit de energie. Pierre Emanuel Thomas
considera că Rusia ar dori parțial crearea unui
spațiu pan european, a unei uniuni dintre
Europa și Rusia. Acest deziderat pare să se fi
sfârșit odată cu reacția Rusiei la protestele din
Kiev legate de apropierea dintre Ucraina și
Uniunea Europeană.35 Regiunea este impor-
tantă atât din punctul de vedere al tranzitului
de energie, cât și ca poziție geografică. Georgia
se află la confluența dintre Europa și Asia, din-
tre NATO și Rusia. Tot Pierre Emanuel Tho-
mas consideră că războiul din Georgia arată
trecerea de la unipolaritate la multipolaritatea
sistemului internațional pentru că superpute-
rea americană nu a reacționat în timpul răz-
boiului din Georgia. După războiul din 2008,
Rusia și-a asigurat un acces și mai mare la
Marea Neagră prin Abhazia. Pe de altă parte,
Rusia ar putea să taie ruta energetică, ruta care
leagă Azerbaidjan de UE și NATO ( Baku-Po-
ti-Ceyhan). Zbigniew Brzezinski consideră că
Pentru America principalul scop ar fi influența
în Eurasia.36 însă, având în vedere evenimente-
le din Ucraina, poziția occidentului pare să fie
mai mult defensivă.
Situația politică internă
într-o lucrare anterioară arătam că teoria
presiunilor sistemice poate fi aplicată și forțelor
politice interne. Astfel, tratatul de la Maastricht
și adoptarea lui au constituit un anumit tip
de presiune sistemică pentru forțele politice
britanice (eurosceptice sau proeuropene).37
Pentru Georgia, începutul disoluției URSS-
ului a constituit o presiune sistemică, dar și o
oportunitate. Primul președinte Zviad Gam-
sakhurdia fusese un opozant al Uniunii și s-a
caracterizat prin discursul naționalist. Unii
autori consideră că mai degrabă stilul decât
acțiunile sale erau dictatoriale. Gamsakhurdia
s-a bazat pe o propagandă naționalistă puter-
nică dusă prin presă și prin puternicul grup de
susținători. în afara războaielor cu regiunile
separatiste, se va desfășura un adevărat război
civil în urma căruia Gamsakhurdia probabil a
fost ucis.38 Forțele de moment îl vor chema pe
----■ Revista de istorie militară ■-----------
Șevarnadze. Este adevărat că în timpul guver-
nării sale presa a devenit din ce în ce mai libe-
ră, însă Georgia se va confrunta cu mari pro-
bleme economice, sărăcie, inflație, și politice,
cum ar fi corupția la nivel înalt.39 Guvernarea
începută de Saakashvili va însemna reforme și
un contact mai mare cu UE (deși în perioada
2004-2008 s-a pus serios problema respectării
drepturilor omului40).
Cum poate fi privită politica internă a
Georgiei în relația cu politica externă din pe-
rioada 1991-2012?
în primul rând, naționalismul a apărut și
ca reacție la ocupația sovietică de aproape 70
de ani. Naționalismul era o cale de exprima-
re georgiană pentru dorința de independență,
de afirmare, chiar de suveranitate (politică și
culturală)41. în acest fel ne putem explica pu-
ternicul discurs naționalist istoric urmat de
intelectualitatea georgiană la începutul anilor
90. Tot dorința de afirmare, de emancipare
chiar de autonomie și independență a caracte-
rizat Abhazia și Osetia de Sud. Amândouă au
urmat un puternic discurs naționalist istoric de
emancipare. Gamsakhurdia s-a bazat pe pro-
paganda naționalistă, ajungându-se la războaie
civile. Armata a intervenit și în final l-a sprijinit
pe Șevarnadze să preia puterea. Gamsakhurdia,
prin atitudinea sa, a creat un vacuum de putere
în jurul său, iar structurile de putere georgiene
au optat pentru calea stabilității.42 Pe de altă
parte, războaiele din Abhazia și Osetia dintre
trupele guvernamentale și cele separatiste au
putut să fie oprite numai prin intervenția rusă
și prin continua participare rusă la operațiunile
de peace-keeping.
Pentru toate statele și societățile există pu-
ternice mituri istorice. Nu de puține ori ele sunt
legate de adevăr, dar nu întotdeauna. în parte
pentru a-și consolida naționalismul, în parte
pentru a crea o bază istorică, unii autori georgi-
eni au dus miturile istorice foarte departe, con-
siderând că georgiana este una dintre primele
limbi vorbite.43 Miturile istorico lingvistice nu
lipsesc nici din Abhazia. Astfel, unii autori pun
accentul pe vechimea poporului abhaz.44
Problema Abhaziei și Osetiei de Sud
Există clar o dispută între Georgia și cele
două republici separatiste. După 1991, cele
--------------------------------------1 83 |--
două regiuni își exprimă clar dorința de separa-
re sau de autonomie extinsă, dar care însemna
tot o separare de facto. în fapt, până la războiul
din 2008, cele două erau separate de Georgia,
existând o influență mai mare rusă (de exem-
plu prin acordarea de pașapoarte rusești45). Din
punct de vedere istoric, problema este comple-
xă. De altfel, toate cele trei popoare mai ales
au o istorie statală veche. Primele referințe la
populațiile protogeorgiene sunt încă din Anti-
chitate. Perioada de maximă expansiune a fost
în secolele XI, XII, pentru ca apoi la 1500 Geor-
gia să ceară suzeranitatea rusă.
După cum se poate vedea, istoria Georgiei
este foarte complexă. Rolul istoricului ar fi de-
terminarea echidistantă a populațiilor care au
locuit pe aceste teritorii. Pe de altă parte avem
de-a face cu un fapt istoric recent cert. Abha-
zia si Osetia nu au dorit să facă parte din statul
georgian din anii 90 până în momentul actual.
Din punct de vedere al situației interna-
ționale a Georgiei, avem de-a face cu vechea
confruntare dintre idealism și realism (dintre
legea internațională, și legea celui mai puter-
nic). Din punct de vedere internațional cele
doua regiuni aparțineau Georgiei, însă ele au
refuzat această apartenență, iar Rusia le-a spri-
jinit. La fel de important în anii 90, Georgia a
fost pacificată și prin prezența trupelor rusești.
în perioada postcomunistă a mai existat în
sud vest o altă regiune separatistă, Samagrelo.46
în anii ce au urmat, deși aceasta făcea parte no-
minal din Georgia, a fost condusă separat. Acest
fapt este reprezentativ pentru incapacitatea
Georgiei de a-și exercita influența asupra unor
regiuni și mai ales pentru dorința de autonomie
sau chiar independență a acestor regiuni.
Pe de altă parte, vecinii Georgiei (celelalte
membre ale Republicii Transcaucaziene din
1918) au propriile probleme legate mai ales de
Nagorno-Karabah.47 Realitatea politică, econo-
mică și socială sovietică a acționat ca un liant
(deseori prin forță) vis a vis de zona Caucazu-
lui (și nu numai). Practic, toate aceste conflicte
înghețate au fost moștenite și prin apartenența
la Uniunea Sovietică și prin acțiunile acesteia.
Concluzii
Din fericire, de-a lungul istoriei moderne și
contemporane, Georgia și-a păstrat identitatea
----1 84 I----------------------------------
națională. Mai mult, nivelul educației a cres-
cut.48 în lucrarea Another Frozen Corflict on
the Political Map cf the Black Sea? Georgia and
Russia, afirmam că este vorba de două viziuni
diferite, cea occidentală și cea rusă.49 Ambele
sunt caracterizate de conflicte interne (e adevă-
rat că vorbim de două ordini de mărime diferi-
te). însă putem afirma că Georgia se află în con-
tinuare prinsă între Occident și Rusia. Pe de altă
parte, războiul din 2008 și cel din Ucraina arată
pericolele escaladării unui conflict cu Rusia și
sau cu protejații săi. Din acest punct de vedere,
Georgia a urmat calea prudenței din 2008 până
în ziua de astăzi. Principalele concluzii sunt că
Georgia a fost și este prinsă între Occident și
Rusia atât din punctul de vedere al relațiilor
internaționale, dar și a celor interne din aceas-
tă țară. Pe de altă parte, Georgia a oscilat între
a aceste două entități. Saakashvili a fost clar în
favoare accelerării integrării în NATO, însă atât
puterea regională - Rusia - cât și problema re-
giunilor separatiste și-au spus cuvântul.
NOTE
1	Encyclopaedia Britannica, Medieval Geor-
gia, http://www.britannica.com/EBchecked/
topic/230186/Georgia/44321/Medieval-Georgia,
accesat 25.05.2015, Review by George Huxley of
David Braund, Georgia in Antiquity, A History of
Colchis and Transcaucazian Iberia, 550 BC-AD
562, Hermathena, nr 160, 1996, accesat pe Jstore,
18.05.2015.
2	Nicholas V. Riasanovsky, O Istorie A Rusiei, In-
stitutul European Iași, Iași, pp. 169,323.
3	About Georgia: History after the Rose Revo-
lution, http://www.aboutgeorgia.ge/history/index.
html?page=13, accesat 01.05.2015.
4	Vladimir Volkov, The Elections in Georgia: An
Analysis of Schevardnadze's Victory, 2002, http://
www.wsws.org/en/articles/2000/05/geor-m02.
html, accesat 21.05.2015.
5	Martin MacCauley, Russia Since 1914,
Longman, Londra și New York, p.130.
6	Roger Cohen, Yeltsin Opposes Expansion Cf
NATO In Eastern Europe, 1993, http://www.nyti-
mes.com/1993/10/02/world/yeltsin-opposes-ex-
pansion-of-nato-in-eastern-europe.html, accesat 2.
05.2015.
7	Thomas W. Lippman, Clinton, Yeltsin Agree
on Arms Cuts and NATO, 1997, http://www.wa-
shingtonpost.com/wp-srv/inatl/longterm/summit/
summit.htm, accesat 18.05.2015.
8	A se vedea lucrarea loan Dragoș Mateescu,
Another Frozen Cor,flict On the Political Map cfthe
	■ Revista de istorie militară ■---------
Black Sea? Georgia and Russia., First International
Conference on EU and Black Sea Regions,voi. 1,
Editura Mineo Giovanni, Bagheria, 2012, pp.92-105,
trupele Georgiene atacă Osetia de Sud iar Rusia va
ocupa o parte din Georgia pentru câteva zile. Con-
form EU, Rusia a avut dreptate sa apere Osetia, nu
să ocupe restul Georgiei, Independent International
Fact-Finding Mission on the Conflict in Georgia,
p.5, http://www.ceiig.ch/pdf/IIFFMCG_Volume_I.
pdf, accesat 11.04.2012, pp. 22, 23, 24, Benjamin
Bider, 2009 News Report on Russia-Georgia war,
EU investigators Debunk Saakashvili’s Lies, Spie-
gel Online, http://www.spiegel.de/international/
world/0,1518,652512,00.html, accesat 11.04.2012.
9	Irina Kobrinskaya, 2008, The Black Sea Region
In Russia’s Current Foreign Policy Paradigm, Po-
nars Eurasia Policy Memo No.4, Institute of Wor-
ld Economy and International Relations, Moscow,
December 2008, http://www.ponarseurasia.org/
sites/default/files/policy-memos-pdf/pepm_041.
pdf, p.3, accesat 20.05.2013, A se vedea loan Dragoș
Mateescu, op.cit., pp.92-105; și loan Dragoș Ma-
teescu, The relationship between the United States
and Russia regarding the Black Sea Region, Second
International Conference on EU and Black Sea Re-
gion, 2013, vol.l. Italian Academic Publishing, 2014,
Geopolitica! Perspectives and Development, pp.89-
115.
10	Encyclopedia.com, Georgia, http://www.ency-
clopedia.com/topic/Georgia.aspx, accesat 5.05. 2015.
11	loan Dragoș Mateescu, AnotherFrozen Corflict
on the Political Map cfthe Black Sea? Georgia and
Russia, First International Conference on EU and
Black Sea Regions,Voi. 1, Editura Mineo Giovanni,
Bagheria, 2012, Black Sea: History, Diplomacy, Poli-
cies and Strategies, pp.92-105.
12	Vladimir Volkov, The Elections in Georgia: An
Analysis cf Schevardnadze’s Victory, 2002, http://
www.wsws.org/en/articles/2000/05/geor-m02.
html, accesat 21.05.2015,și NATO, Prague Summit,
21, 22 November 2002, Statement by President cf
Georgia Eduard Schevardnadze at EAPC Summit,
http://www.nato.int/docu/speech/2002/s021122h.
htm, accesat 18.05.2015.
13	Independent International Fact-Finding Mis-
sion on the Conflict in Georgia, p. 5, http://www.
ceiig.ch/pdf/IIFFMCG_Volume_I.pdf, p.13, accesat
1.04.2012.
14	Abdrea Guillot, Greece struggles to address its
tax evasion problem, 2015, http://www.theguardi-
an.com/world/2015/feb/24/greece-collecting-reve-
nue-tax-evasion, accesat 22.05.2015.
15	Gyorgi Peteri, Should We Be Really Be Sur-
prised By Where Victor Orban’s Hungary is Hea-
ding?, Institute for Human Sciences, http://www.
iwm.at/read-listen-watch/transit-online/really-
surprised-viktor-orbans-hungary-heading, accesat
-------■ Revista de istorie militară ■----------
22.05.2015, și Hungary turning Eastwards, Igno-
ring EU Standarts ‘costly’, http://www.euronews.
com/2014/04/03/hungary-turning-eastward-igno-
ring-eu-standards-costly/, accesat 22.05.2015.
16	De exemplu, Trading Economics, Italy, Unem-
ployment Rate, 1983-2015, http://www.tradinge-
conomics.com/italy/unemployment-rate, accesat
18.05.2015.
17	BBC News, Iraq Syria: The Islamic State Mi-
litant Group, http://www.bbc.com/news/world-mi-
ddle-east-24179084, accesat 22.05.2015, Mail On-
line, The Islamic State Killing Fields: Terror group
releases horrfying video showing drive-by shootings,
suicide bombings and dozens cf other victims roun-
ded up and executed, http://www.dailymail.co.uk/
news/article-2709433/The-Islamic-State-Killing-
Fields-Terror-group-releases-horrifying-video -
showing-drive-shootings-suicide-bombings-do-
zens-victims-rounded-executed.html, accesat 22.
05.2015.
18	Hans Morgenthau, Politica între Națiuni,
Lupta pentru putere și lupta pentru pace, Polirom,
București, 2007. p. 109.
19	Anthony Best, Jussi M. Hanhimaki, Josep
A. Maiolo, Kirstern E. Schulze, International His-
tory cf the Twentieth Century, Routledge, Oxon,
2004, pp. 288,300 și History, George Kennan sends
„long telegram” to State Department, http://www.
history.com/this-day-in-history/george-kennan-
sends-long-telegram-to-state-department, accesat
25.05.2015.
20	A se vedea intervențiile militare sovietice din
Ungaria și Cehoslovacia și lipsa reacției SUA, Războ-
iul din Coreea, Acordurile de La Helsinki din 1975.
21	loan Dragoș Mateescu, Another Frozen Con-
flict on the Political Map cfthe Black Sea? Georgia
and Russia, First International Conference on EU
and Black Sea Regions,Voi. 1, Editura Mineo Gio-
vanni, Bagheria, 2012, Black Sea: History, Diplo-
macy, Policies and Strategies, pp.92,93.
22	Constantin Hlihor, Geopolitica și Geostra-
tegia în Analiza Relațiilor Internaționale, Editura
Universității de Apărare „Carol I” București, 2005,
p. 19.
23	loan Dragoș Mateescu, Another Frozen Con-
flict on the Political Map cf the Black Sea? Geor-
gia and Russia, First International Conference on
EU and Black Sea Regions,Voi. 1, Editura Mineo
Giovanni, Bagheria, 2012, Black Sea: History, Diplo-
macy, Policies and Strategies, pp. 92-105.
24	Graham Smith, Vivien Law, Andrew Wilson,
Annette Bohr, Eduard Allworth, Nation-building in
the Post-Soviet Borderlands, The Politics cf Natio-
nal Identities, Routlege, Londra și New York, 2000,
pp.53-65.
25	loan Dragoș Mateescu, Another Frozen Con-
flict on the Political Map cf the Black Sea? Geor-
	—--------------------------------1 85 |---
gia and Russia, First International Conference on
EU and Black Sea Regions,Voi. 1, Editura Mineo
Giovanni, Bagheria, 2012, Black Sea: History, Di-
plomacy, Policies and Strategies, pp.92-105.
26	Independent International Fact-Finding Mis-
sion on the Conflict in Georgia, p.5, http://www.
ceiig.ch/pdf/IIFFMCG_Volume_I.pdf, p.13, accesat
11.05.2012.
27	Peter Wilby, Georgia has won the PR war,
The Guardian, 2008 http://www.guardian.co.uk/
media/2008/aug/18/pressandpublishing. georgia,
accesat 9.04.2012, loan Dragoș Mateescu, Another
Frozen Corflict on the Political Map cf the Black
Sea? Georgia and Russia, First International Con-
ference on EU and Black Sea Regions,Vol. 1, Editura
Mineo Giovanni, Bagheria, 2012, Black Sea: Histo-
ry, Diplomacy, Policies and Strategies, pp.92-105.
28	Ibidem, p.92.
29	Shalva Dzidziguri, Russia-NATO Relations,
High Stakes in Russia, Diplomatic Courier, 2012,
http://www.diplomaticourier.com/newsregions/
eurozone/283-russia-nato-relations- high-sta-
kes-in-georgia, accesat 21.05.2015, Svante I Cor-
neli, Is Georgia Sliping Away, The American In-
terest, 2014, http://www.the-american-interest.
com/2014/ll/13/is-georgia-slipping-away/, accesat
21.05.2015, LeksiKa, Between Ukraine, Georgia:
Moves and Countermove, 2015, http://www.leksi-
ka.org/tacticaIanaIysis/2015/2/5/between-ukrai-
ne-georgia-moves-and-countermoves, accesat 25.
05.2015, DW, NATO still a distant prospect for
Ukraine, Georgia, http://www.dw.de/nato-still-a-
distant-prospect-for-ukraine-georgia/a-17538225,
accesat 25.05.2015.
30	Tim Marcin, Russia Hungary Nuclear Deal:
Puțin says Rtfusal to Energy Agreement will damage
Hungarian Economy, International Business Times,
2015, http://www.ibtimes.com/russia-hungary-nu-
clear-deal-putin-says-refusal-energy-agreement-
would-damage-1908758, accesat 22.05.2015.
31	Independent International Fact-Finding Mis-
sion on the Conflict in Georgia, p. 5, http://www.
ceiig.ch/pdf/IIFFMCG_Volume_I.pdf, pp. 14, 15,
accesat 11.04.2012.
32	Charles-Philippe David and Frederic Ramei,
THE BUSH ADMINISTRATlON’S IMAGE OF
EUROPE:FROM AMBIVALENCE TO RIG1DITY,
The Journal of Peace Studies, http://www.gmu.edu/
programs/icar/ijps/vol8_l/David%20and%20Ra-
mel.htm, accesat 29.05.2015.
33	The Christian Science Monitor Russia-Geor-
gia Conflict, Why Both Sides Have Valid Points, Au-
gust 18, 2008 http://www.csmonitor.com/World/
Europe/2008/0819/pl2s01-woeu.html, accessed on
----1 86 |-------------------------------------
12th April 2012, 4.10 p.m., p. 2, Sergei Markedonov,
2010, Wiki Leaks reopens debate cf Russia-Georgia
War, in Russia Beyond The Headlines apud loan
Dragoș Mateescu, Another Frozen Corflict on the
Political Map cfthe Black Sea? Georgia and Russia,
First International Conference on EU and Black Sea
Regions, Voi. 1, Editura Mineo Giovanni, Bagheria,
2012, Black Sea: History, Diplomacy, Policies and
Strategies, p.97, nota 49.
34	loan Dragoș Mateescu, Marea Britanie în-
tre Uniunea Europeană și Statele Unite, Editura
Universității din București, 2014, pp. 63-67.
35	Pierre Emanuel Thomann, 2008, Russia-Geor-
gia, the multipolar world’s first war, La Revue Ge-
opolitique, Defense naționale et securite collective,
http://www.diploweb.com/Russia-Georgia-the-
multipolar.html accesat 12.04.2012
36	Zbigniew Brzezinski ,1997, The Grande Chess-
board, American Primacy And Its Geostrategic Im-
peratives. Basic Books, New York, p.30.
37	loan Dragoș Mateescu, Marea Britanie în-
tre Uniunea Europeană și Statele Unite, Editura
Universității din București, 2014, p.152.
38	Ghia Nodia, Contested Borders in the Cau-
casus, Political Turmoil in Georgia and the Ethnic
Policies cf Zviad Gamsakhurdia, http://poli.vub.
ac.be/publi/ContBorders/eng/ch0201.htm, accesat
25.05.2015.
39	BBC News, Georgia Country-Overview, http://
www.bbc.com/news/world-europe-17301647, acce-
sat 21.05.2015.
“Human Rights, Georgia, http://www.hrw.org/
europecentral-asia/georgia, accesat 29.05.2015.
41	Graham Smith, Vivien Law, Andrew Wilson,
Annette Bohr, Eduard Allworth, op.cit., pp. 53-65.
42	Ibidem.
43	Ibidem, p.179.
44	Ibidem, pp.53-58.
45	Benjamin Bider, 2009, News Report on Russia-
Georgia war, ELI investigators Debunk Saakashvili’s
Lies, Spiegel Online, http://www.spiegel.de/interna-
tional/world/0,1518,652512,00.html, accesat 11.04.
2012.
46	Kakha Kakhani, Stories cf Samegrelo-Zemo
Svaneti, http://www.oseweb.org/regions/samegrr
lo-zemo-svaneti, accesat 25.05.2015.
47	Graham Smith, op.cit., pp. 50, 51, 52.
48	Ibidem, p.168.
49	loan Dragoș Mateescu, Another Frozen Con-
flict on the Political Map cf the Black Sea? Geor-
gia and Russia, First International Conference on
EU and Black Sea Regions,Voi. 1, Editura Mineo
Giovanni, Bagheria, 2012, Black Sea: History, Di-
plomacy, Policies and Strategies, p.98.
------------■ Revista de istorie militară ■------