SUMAR • Istorie veche -Dr. VASILE MĂRCULEȚ - Politica Imperiului Romano-Bizantin la Dunărea de Jos în a doua jumătate a secolului al IV-lea...... 1 REVISTA DE ISTORIE MILITARĂ • Istorie modernă - CIPRIAN RIGMAN - Aspecte din activitatea preoților militari ai Diecezei Greco-Catolice de Gherla la mijlocul secolului al XlX-lea (1856-1868) ....................................................... 8 Publicația este editată de Ministerul Apărării Naționale, prin Institutul pentru Studii Politice de Apărare și Istorie Militară, membru al Consorțiului Academiilor de Apărare și In- stitutelor pentru Studii de Se- curitate din cadrul Partene- riatului pentru Pace, coordo- nator național al Proiectului de Istorie Paralelă: NATO - Tratatul de la Varșovia • Centenar Primul Război Mondial - RADU ANDREICA, CĂTĂLINHOROTAN, HAJNAL PÂLLUKÂCS, ANAMARIA POP - Regimentul 51 infanterie Cluj.............. - PETRE OTU - Armata Română la declanșarea Primului Război Mondial................................................... ♦ Securitate națională și internațională - ȘERB AN CIOCULESCU - România în NATO, după 10 ani: evoluții, semnificație, perspective..................................................... - ȘERBAN PAVELESCU - NATO, Parteneriatul pentru Pace și România. Un bilanț a două decenii de activitate........................................ - Lt. col. dr. 1UL1ANA-SIMONA ȚUȚUIANU - Intervenția umanitară, simbol al ordinii internaționale postmoderne. Noua față a războiului și religia ca vector geopolitic.......................................................... 18 29 41 56 67 COLEGIUL DE REDACȚIE ♦ Război Rece - CERASELA MOLDOVEANU - Schimbarea liderului de la Moscova (1964) - percepții românești............................ 73 ♦ General-maior (r) dr. MIHAIL E. IONESCU, directorul Institu- tului pentru Studii Politice de Apărare și Istorie Militară ♦ Academician DINU C. GIURESCU, Academia Română ♦ Dr. JAN HOFFENAAR, Președintele Comisiei Olandeze de Istorie Militară ♦ Prof. univ. dr. DENNIS DELETANT, London Univer- sity ♦ Colonel (r) dr. PETRE OTU, directorul științific al Institutului pentru Studii Politice de Apărare și Istorie Militară ♦ Prof. univ. dr. MIHAI RETEGAN, Universitatea București ♦ IULIAN FOTA, consilier prezidențial ♦ Dr. SERGIU IOSIPESCU, cc. șt., Institutul pentru Studii Politice de Apărare și Istorie Militară ♦ Prof. univ. dr. ALESANDRU DUȚU, Universitatea „Spiru Haret” • Istorie universală - DRAGOȘILINCA - Mandatul francez în Siria: între revoltă și emancipare (1920-1946) ................................. - ELIEZER PALMOR - Contribuția evreilor originari din România la nașterea și consolidarea națiunii israeliene ........... • Opinii - General maior (r) dr MIHAIL E. IONESCU - Despre utilitatea cercetării istoriei în armată. Note asupra unui studiu de Floribert Baudet Memorialistică - Gheorghe D. Ghinea, „Campania din Ardeal 1916”. Un jurnal inedit - COSTIN FENEȘAN......................................... ♦ Aniversări - Dr. CRISTINA CONSTANTIN - Muzeul Militar Național „Regele Ferdinand I” la împlinirea a 90 de ani de existență, 1923-2013 . ♦ Asociații de reconstituire istorico-militară - MIRCEA EMILI AN STOICA - Asociația Tradiția Militară ♦ Recenzii, prezentări de cărți - Sergiu losipescu, Alexandru Madgearu, Mircea Soreanu, Marea Neagră. State și frontiere. De la sfârșitul antichității la Pacea de la Paris, Editura Militară, București, 2013 - GHEORGHE VARTIC........................................ - Prof. Teodor Ștefan, Jean-Camille Blondei. O misiune diplomatică în vremuri de grea cumpănă 1907-1916 - Destinul familiei Blondei, Editura PIM, Iași, 2013 - SERGIU IOSIPESCU................................................................. - Prizonieri de război români în Uniunea Sovietică. Documente 1941-1956, Institutul Diplomatic Român, București, 2013 - PETRE OTU........................... Viața științifică - DANIELA ȘIȘCANU - Masa rotundă: România și „Primăvara de la Praga’ 81 92 103 106 121 124 128 131 133 135 GEORGESCU, Pitești ♦ Comandor (r) lVARTIC dr. MARIA Universitatea GHEORGHE ♦ Revista este inclusă în baza de date a Consiliului Național al Cercetării Științifice în învățământul Superior, fiind evaluată la categoria „C” ♦ Poziția revistei în lista-catalog a publicațiilor este la numărul 5017 ISSN 1220-5710 CONTENTS ♦ Ancient History - Dr. VAS1LE MĂRCULEȚ - The Policy of the Roman-Byzantine Empire in the Lower Danube during the Second Half of the 4th Century........................................................................ 1 ♦ Modern History - C1PR1AN RIGMAN - Aspects from the Activity of the Military Priests of Gherla Greek-Catholic Diocese in the Middle of the 19th Century (1856-1868) ............................................................ 8 ♦ First World War Centenary - RADU ANDREICA, CĂTĂLIN HOROT AN, HAJNAL PĂLLUKĂCS, AN AM ARI A POP - 51st Infantry Regiment Cluj .......................................................................... 18 - PETRE OTU - Romanian Army at the Outbreak of World War I........................................... 29 ♦ National and International Security - ȘERBAN CIOCULESCU - Romania in NATO, Ten Years After: Developments, Significance, Perspectives............................................................................... 41 - ȘERBAN PAVELESCU - NATO, the Partnership for Peace and Romania. A Report on the Two Decades of Activity...................................................................................... 56 — Lt. Col. Dr. IUL1ANA-S1MONA ȚUȚU1ANU - Humanitarian Intervention, Symbol of the Postmodern International Order. The New Face of Warfare and Religion as a Geopolitical Vector..................................... 67 ♦ The Cold War - CERASELA MOLDOVEANU - The Change of the Leader in Moscow (1964) - Romanian Perceptions ............ 73 ♦ Universal History - DRAGOȘ1L1NCA - The French Mandate of Syria: Between Revolt and Emancipation (1920-1946) ........... 81 - EL1EZER PALMOR - The Contribution of the Romanian-born Jews to the Creation and Consolidation of the Israeli Nation........................................................................................... 92 ♦ Opinions - Major-general (ret.) Dr. M1HA1L E. IONESCU - About the Usefulness of Historical Research for the Military. Notes on a Study by Floribert Baudet.................................................................... 103 ♦ Memoirs - Gheorghe D. Ghinea, „The Campaign of 1916 in Transylvania”. A Unique Diary - COST IN PENEȘAN.......... 106 ♦ Anniversaries - Dr. CR1ST1NA CONSTANTIN - The National Military Museum “King Ferdinand I” at the 90th Anniversary, 1923-2013 .............................................................................................. 121 ♦ Associations of Historical Reenactment - M1RCEA EMILI AN STOPCA - The Association “Tradiția Militară”.......................................... 124 ♦ Reviews - Sergiu losipescu, Alexandru Madgearu, Mircea Soreanu, Marea Neagră. State și frontiere. De la sjârșitul antichității la Pacea de la Paris, Editura Militară, București, 2013 - GHEORGHE VARTIC.................. 128 - Prof. Teodor Ștefan, Jean-Camille Blondei. O misiune diplomatică în vremuri de grea cumpănă 1907-1916 - Destinul familiei Blondei, Editura PIM, Iași, 2013 - SERGIU IOS1PESCU................................ 131 - Prizonieri de război români în Uniunea Sovietică. Documente 1941-19S6, Institutul Diplomatic Român, București, 2013 - PETRE OTU........................................................................................ 133 ♦ Scientific Life - DANIELA Ș1ȘCANU - Round Table: Romania and the “Prague Spring” ....................................... 135 ♦ Responsabil de număr: PETRE OTU ♦ ALEXANDRU VOICU - redactor ♦ ADRIAN PANDEA - coperta ♦ ELENA LEMNARU - tehnoredactare computerizată Adresa redacției: strada Constantin Miile nr. 6, cod 010142, București, sector 1, telefon: 0213157827, telefax: 004021-3137955www.mapn.ro/diepa/ispaim B 00136/08.09.2014 Istorie Veche POLITICA IMPERIULUI ROMANO BIZANTIN LA DUNĂREA DE JOS ÎN A DOUA JUMĂTATE A SECOLULUI AL IVLEA Dr. VASILE MĂRCULEȚ * ' Abstract A serious overturn cf the power balance in the Lower Danube would produce around the year cf375. The factor determining such an evolution was the Huns’ migration from Central Asia towards Europe. The attempts cf the Visigoth leader, Athanaric, to stop the Huns’from advancing, somewhere between Prut and Dniester, then on the Șiret river, failed. The difeat resulted in the split cf the Visigoths. A part cf them, under the leadership cf Athanaric himsef, retreated in the Caucaland region. A second group, commanded by Fritigern and Alavivus, was given from Emperor Valens the right to settle in the diocese cf Ihrace, in the Marcianopolis region. They were followed by some Ostrogoth groups, commanded by Alatheus and Saphrax, mixed with some groups cf Alans. The abuses cf the Roman-Byzantine local administration caused the outbreak cf a powetful Goth uprising, under theleadership cfFritigern (377). On August 9 however, nearHadrianopolis, the Roman-Byzantine forces commanded by Valens stffered a complete disaster against the barbarians. Almostfouryear would takefor the new augustus cf the Orient, Theodosius I (379- 395), to bring peace to the region and restore the positions cf the Roman-Byzantine Empire in the Lower Danube. The annihilation cf new attempts cf the northern Danube Germanics to settle South cf the river Consolidated the Empire’s positions in the Lower Danubefrontier. Byzantine Empire, Lower Danube, Huns, Visigoths, Theodosius I O gravă răsturnare a raportului de forțe la Dunărea de Jos avea să se producă în jurul anu- lui 375. Factorul care a determinat o asemenea evoluție a fost migrația hunilor din Asia Cen- trală spre Europa. Problema gotă (c.375-378). în înaintarea lor spre vest, hunii au distrus Regatul Ostro- got din nordul Mării Negre, condus de regele Hermanarich (c.370), determinând dislocarea ostrogoților. O parte dintre aceștia s-au supus învingătorilor, iar alta, mai redusă numeric, sub conducerea căpeteniilor Alatheus și Saphrax s-au îndreptat spre Dunărea de Jos1. încercările lui Athanarich de a opri îna- intarea hunilor, undeva între Prut și Nistru, apoi pe Șiret au eșuat. înfrângerea suferită a avut ca urmare scindarea vizigoților. O par- te a acestora, sub conducerea lui Athanarich însuși, s-a retras „în ținutul Caucalandei (ad * Dr. în istorie. Colegiul Tehnic „Mediensis” din Mediaș. - ■ Revista de istorie militară ■------------------ Caucalandensem locum), greu accesibil din cauza munților înalți și a pădurilor dese care-1 înconjurau”2. Localizarea Caucalandei rămâ- ne o problemă deschisă în istoriografie. De-a lungul timpului, a fost propusă, regiunea Mun- ților Buzăului, Țara Loviștei, platoul Bârladu- lui, Munții Banatului, nordul Moldovei sau Transilvania, regiunea cea mai probabilă alea- să de Athanarich ca loc de refugiu3. O a doua grupare, sub conducerea șefilor Frithigern și Alavivus, estimată de unii istorici ai vremii la circa 200.000 de oameni, a obținut din partea autorităților romano-bizantine dreptul de a se stabili, în calitate de dediticii, în dioceza Thra- cia, în „părțile Moesiei”, mai exact în regiunea Marcianopolis-ului4. Acestora li s-au alăturat curând câteva grupări ostrogote, conduse de cei doi duces sau reges, Alatheus și Saphrax, amestecate cu unele cete de alani5. Zonele de trecere ale Dunării nu se cunosc cu exactitate. Noel Lenski consideră că vizigoții au traversat fluviul pe la Durostorum, iar ostrogoții pe la Noviodunum6. în absența unor informații certe cu privire la acest aspect, opinia exprimată de istoricul amintit rămâne doar o ipoteză. Foarte probabil, de evenimentele dramatice ale refugierii în Imperiul Romano-Bizantin se leagă îngroparea unor mari tezaure de siliquae de argint emise între domnia lui Constantius II și prima parte a domniei lui Gratianus (375- 379). Asemenea tezaure au fost descoperite în sudul Olteniei la Sucidava (6.000 de piese), la Caracal (peste 3.000 de piese) și la Zimnicea (peste 400 de piese)7. Mari tezaure de siliquae au fost descoperite la Redea și Sprâcena- ta (jud. Olt, România) și la Drănic (jud. Dolj, România)8. Zonă de descoperire a acestor te- zaure pare a confirma afirmația lui lordanes că trecerea peste Dunăre a vizigoților, sau, cel puțin, a unei părți a acestora, s-a făcut inițial „în Dacia Ripensis”, abia apoi cu „îngăduința împăratului s-au așezat în Moesia și Thracia”9. în perioada invaziei hunilor Imperiul Ro- mano-Bizantin a continuat să păstreze sub con- trolul său capetele pod de pe malul stâng al Du- nării de Jos, din dreapta Oltului, de la Drobeta, Hinova, Bistreț, Desa și Sucidava10. Un frag- ment de inscripție descoperit la Romula, pusă în cinstea împăraților Valentinianus I și Valens confirmă faptul că și aici este posibil să mai fi funcționat o garnizoană romano-bizantină. | 2 [ Conform relatării istoricului Socrates, cali- tățile militare ale vizigoților au cântărit mult în decizia împăratului de a-i accepta în imperiu în calitate de dediticii. Prin colonizarea acestora în sudul Dunării, Valens a avut în vedere atin- gerea unor obiective militare de importanță vitală pentru imperiu, respectiv consolidarea apărării limes-uhii dunărean. Referindu-se la acest aspect, istoricul menționat consemnează că acceptând așezarea vizigoților în provinci- ile riverane Dunării de Jos, împăratul „credea că va dobândi o oaste pregătită și instruită împotriva dușmanilor, deoarece nădăjduia că barbarii vor fi păzitori mai aprigi [ai hotarelor] decât romanii”11. O informație asemănătoare ne transmite Jordanes, care susține că Valens i-a așezat pe vizigoții în provinciile limitrofe Dunării cu scopul de a face din ei, „un zid al imperiului în fața celorlalte popoare”12. Un grup însemnat de vizigoți, condus de regele Arimerius (Arimir), fiul reginei Gaatha, care era creștină, a rămas la în continuare la nord de Dunăre. Cândva, „în timpul domniei lui Valentinianus și Theodosius” respectiv în- tre anii 383 și 392, aceasta a strâns moaștele martirilor din timpul persecuției lui Athanari- ch și le-a dus în Imperiul Romano-Bizantin, se pare la Cyzikos. La revenirea în Gothia, regina creștină avea să fie ucisă de goții păgâni13. Informațiile prezentate permit concluzia că, cel puțin, în primul deceniu și jumătate, care a urmat atacului hunilor, probabil chiar până la începutul secolului al V-lea, în nordul Dună- rii de Jos a continuat să funcționeze, cel puțin, un centru de putere vizigot. Nu este exclus, având în vedere informațiile privind strângerea moaștelor martirilor din timpul persecuției lui Athanarich, ca respectivul centru de putere să se fi constituit chiar în teritoriile stăpânite de fostul rege vizigot. în acest caz, centrul de pute- re condus de Arimerius este continuatorul di- rect al celui condus până în 376 de Athanarich. Nu este exclus ca aceasta să fie Gothia din teri- toriul vechii Dacii, la care face referire istoricul Paulus Orosius la începutul secolului al V-lea14. în ceea ce-i privește pe vizigoții așezați în sudul Dunării, aceștia s-au văzut repede în fața unor dificultăți insurmontabile. Lipsiți de cele necesare traiului, deoarece împăratul le dădu- se alimente doar „pentru un timp limitat”, ei au căzut victimă abuzurilor reprezentanților -----------■ Revista de istorie militară ■-- administrației locale în frunte cu Lupicinus, comes rei militarii Thraciae, și Maximus, dux Moesiae [Secundae], amândoi „între- cându-se în acte nesăbuite”, scrie Ammianus Marcellinus15. Informații înfiorătoare privind cruzimile la care au fost supuși vizigoții sunt de asemenea reflectate în operele lui Eunapius din Sardes, Zosimos sau lordanes16. Abuzurile administrației locale romano-bi- zantine au determinat izbucnirea unei puterni- ce răscoale a vizigoților colonizați în imperiu, cărora li se vor alătura cetele de ostrogoți, dar și unele grupuri de alani alungați de huni pă- trunse la sud de Dunăre (377). Sub conducerea lui Frithigern, barbarii răsculați, cărora li s-au alăturat categoriile defavorizate ale populației locale - mineri, coloni, sclavi și alții - supuse unei fiscalități excesive, au zdrobit slabele îm- potriviri ale forțelor imperiale din Peninsula Balcanică și au devastat întinse regiuni ale di- ecezei Thracia. Au căzut victimă distrugerilor barbare, îndeosebi provinciile Moesia Secinda și Scythia Minor, devenite teatru de război. Victoriile obținute asupra forțelor romano-bi- zantine la Ad Salicem, în Scythia Minor, lângă Marcianopolis, în Moesia Secunda sau pe râul Hebros (Maritza), au scos de sub autoritatea Constantinopolului aceste regiuni17. Valens, aflat în Orient, s-a grăbit să încheie un armistițiu cu Persia pentru a putea reveni de urgență pe frontul din Balcani, unde situ- ația imperiului devenea dramatică. Totodată, el a solicitat sprijinul împăratului din Apus, Gratianus, care, în fruntea unor trupe ușor înarmate a înaintat până la Castra Martis, în Dacia Ripensis, „în apropierea căruia - con- semnează Ammianus Marcellinus -, atacat prin surprindere de alani, a pierdut pe câțiva dintre cei care-1 însoțeau”18. La 9 august, însă, în apropiere de Hadrianopolis, forțele roma- no-bizantine comandate de împărat sufereau un dezastru complet. Legiunile armatei impe- riale au fost pur și simplu spulberate de cava- leria gotă (vizigotă și ostrogotă reunită). însuși împăratul rămânea pe câmpul de luptă; corpul său nu a fost găsit niciodată19. Consecințele grave ale dezastrul armatei im- periale de la Hadrianopolis, depășit doar de cel de la Cannae, după Ammianus Marcellinus20, nu vor întârzia să se vadă. Rămase fără o apă- rare eficientă, provinciile balcanice au fost ----■ Revista de istorie militară ■---------- cumplit devastate de barbari. După victorie, scrie Theophanes Confessor, vizigoții și aliații lor „pustiiră mai multe provincii: Scythia, Mo- esia, Thracia, Macedonia, Achaia și toată Hel- Ida, aproximativ vreo douăzeci de provincii”21. Apărarea /zmes-ului dunărean a fost de aseme- nea grav dezorganizată. Restabilirea autorității Imperiului Ro- mano-Bizantin la Dunărea de Jos. Aproape patru ani îi vor fi necesari noului augustus al Orientului, Theodosius I (379-395) pentru a pacifica regiunea și a restaura pozițiile Im- periului Romano-Bizantin la Dunărea de Jos. Prin folosirea forței și a intrigilor diplomati- ce, autoritățile romano-bizantine au reușit să rupă coeziunea adversarului și să înregistreze primele succese. Generalul Modares, un got intrat în serviciul Constantinopolului, aplică conaționalilor săi câteva înfrângeri usturătoa- re în Thracia (379), determinând o răsturnare a desfășurării conflictului în favoarea imperiului, în consecință, spre sfârșitul anului 379, barba- rii erau aruncați la nord de Munții Haemus22. în a doua jumătate a anului 380 Frithigern dispare și odată cu el se rupe și unitatea de ac- țiune a germanicilor. Situația este imediat spe- culată de diplomația imperială. Unele grupări gote sunt dirijate spre Illyricum. Un foedus, încheiat cu ostrogoții lui Alatheus și Saphrax de către împăratul din Apus, Gratianus (375- 383), venit în sprijinul lui Theodosius, prin care aceștia erau așezați în calitate defoederati în Pannonia, îi scoate pe ostrogoți din tabăra adversarilor imperiului23. Ostrogoții încalcă însă repede tratatul cu împăratul din Apus și înaintează spre nord. Cu forțe sporite, revin pe malul Dunării de Jos, dar încercarea de trece din nou în sudul fluviului este zdrobită de flota imperială comandată de comandantul militar al Thraciei. Cei mai mulți dintre barbari, între care și Alatheus, pier înecați în apele fluviului24. Alte grupări barbare care încearcă să pătrundă în Imperiul Roman de Apus sunt înfrânte de generalii lui Gratianus, Bauto și Ardagastes și silite să revină în Thracia25. Athanarich, care urmărise de departe suc- cesele conaționalilor săi, s-a văzut, în cele din urmă, silit să-și părăsească refugiul din Cauca- land și, împreună cu susținătorii săi, la treacă în sudul Dunării. Referindu-se la trecerea în | 3 [ Imperiul Romano-Bizantin a lui Athanarich, Ammianus Marcellinus susține categoric că aceasta s-a petrecut numai după ce șeful vizigot „fusese alungat din ținuturile natale de o răz- vrătire a celor apropiați ai săi”26. Cea mai mare parte a cetelor lui Frithigern s-a strâns în jurul său recunoscându-1 rege. Dar bătrânul război- nic nu mai era atras de gustul aventurii, așa că va negocia un nou act de deditio cu imperiul, fiind primit cu onoruri la Constantinopol. Cu- rând însă, slăbit de vârstă, el se îmbolnăvește și moare la sfârșitul lunii ianuarie 381. întreaga sa armată, tratată cu multă curtoazie de către Theodosius 1, a intrat în serviciul imperiului, fiind înrolată în armata romano-bizantină27. Un nou foedus era încheiat la 3 octombrie 382 între imperiu și vizigoți, și aceștia obosiți și slăbiți de atâtea lupte. în calitate âefoederati vizigoții erau colonizați în dioceza Thracia, între Munții Balcani și Dunăre, în provincia Moesia Secunda, ocupând, mai ales, zonele depopulate de război. Aceștia își păstrau pro- pria organizare social-politică în schimbul prestării serviciului militar în armata romano- bizantină28. La capătul a șase ani de confrun- tări militare, Peninsula Balcanică era, în sfârșit, pacificată relativ. încheierea păcii cu vizigoții i-a permis lui Theodosius 1 să se ocupe grabnic de cele- late probleme militare, administrative, eco- nomice sau religioase rămase în suspensie în urma îndelungatului conflict cu germanicii, între acestea, refacerea capacității de apărare a Zzmes-ului dunărean era vitală. în consecin- ță, rezolvarea sa a devenit în perioada imediat următoare încheierii păcii cu vizigoții o pri- oritate a împăratului, cu atât mai mult cu cât la Dunărea de Jos se conturau noi amenințări. Fortificațiile distruse au fost refăcute, iar cele existente au fost consolidate. Noi unități mi- litare au fost destinate întăririi garnizoanelor castrelor și castelelor din regiune. Măsurile luate de Theodosius I au asigurat ultima perioadă de apărare eficientă a limes-uiui danubian la sfârșitul secolului al IV-lea. Acestea și-au arătat curând eficiența în condițiile în care atacurile barbare pe linia Dunării de Jos au fost reluate. Conform relatării lui Zosimos, singura de care dispunem de altfel, referitoare la acest eveniment, în cursul anului 381, „Theodosius respinse pe skiri și pe carpodaci, amestecați 4 [ cu huni, și învingându-i în luptă îi sili să trea- că fstrosul și să se întoarcă la locurile lor”29. în măsura în care informația se dovedește veridi- că, ea înregistrează prima incursiune a hunilor la sud de Dunăre. Pe baza ei putem afirma fap- tul că la data respectivă aceștia nu deveniseră încă puterea dominantă în regiune. Numai așa se explică participarea lor la incursiunea sud- dunăreană la remorca altor popoare. Un pericol incomparabil mai mare se va contura în a doua jumătate a anului 386, când o puternică grupare ostrogotă, condusă de regele Odotheus, solicită permisiunea de a se stabili în imperiu. Refuzul din partea autorităților im- periale a fost urmat de o tentativă de forțare a Dunării, cu 3.000 de monoxile, după afirmații- le poetului Claudius Claudianus30. Având încă vie în memorie tragica experiență cu vizigoții, generalul Flavius Promotus, magister militum per Thraciam, în atribuțiile căruia intra și apă- rarea limes-u\ui scythic, îi atrage pe ostrogoți într-o ambuscadă și îi zdrobește la trecerea Dunării. Mulți dintre aceștia s-au înecat în Du- năre sau au fost uciși, „încât fluviul se umplu de cadavre”, scrie Zosimos, iar alții, printre care și Odotheus, au fost făcuți prizonieri și, ulterior, înrolați în armata romano-bizantină31. Localizarea confruntării dintre forțele ro- mano-bizantine și vizigoți nu poate fi preci- zată cu exactitate. Poetul Claudius Claudianus susține că fluviul s-a umplut de cadavre până în apropierea insulei Peuce32, ceea ce ar plasa locul desfășurării bătăliei în zona Deltei Du- nării, greu de admis însă. Mult mai plauzibilă rămâne localizarea acesteia la Noviodunum. Concomitent, generalul Gerontius, proba- bil, dux Scythiae, zdrobea un început de răs- coală a unorfoederati goți, instalați în apropiere de Tomis, în Scythia Minor33. Simultaneitatea răscoalei foederatilor goți din Scythia Minor cu tentativa lui Odotheus de a forța Dunărea și îzmes-ul în zona aceleiași provincii, nu este, considerăm noi, una întâmplătoare. în opinia noastră, cele două grupări barbare au încercat să-și coordoneze acțiunile, acțiune dejucată de intervenția decisă a comandanților romano- bizantini din zonă34. Pentru Zzmes-ului danubian, momentul 378 marchează sfârșitul unei etape a evoluției sale, în condițiile haosului instaurat după dezastrul de la Hadrianopolis, asistăm la distrugerea mai -----------■ Revista de istorie militară ■--- multor fortificații de pe ambele maluri ale Du- nării. Pentru sectorul de limes de pe Dunărea de Jos, asemenea distrugeri s-au înregistrat la Transdrobeta/Pontes, Campsa, Augustae, Oescus, Novae sau Dinogeția, pe malul drept, la Hinova, Bistreț sau Sucidava, pe malul stâng, în unele cazuri perioada de distrugeri a fost ur- mată de una de reconstrucție35. Gravitatea situației de pe Hmes-xA scythic a impus prezența la Dunărea de Jos a împăratu- lui Theodosius I și a fiului său, caesar-ul Ar- cadius, asociat la domnie. Foarte probabil, tot acum au fost ridicate a fundamentis cetățile Valentia, atestată de Codex Theodosianus, de unde la 3 septembrie 386 împăratul emite trei edicte36, și Valentiniana, menționată de Pro- copius din Caesarea, în De Aedfciis37, numite astfel după numele membrilor familie împă- ratului din Apus. Aproape sigur, tot acum, la Thalamonium (Murighiol-Independența, jud. Tulcea, România), pe limes-vâ scythic, a fost dioslocată o unitate militară nou înființată, cuneus equitum Arcadum33. Problema vizigotă apărută în 376 era însă departe de a fi rezolvată definitiv prin foedus- ul din 382. Sub conducerea noului lor rege, Alarich, un adversar declarat al Constantin- opolului, vizigoții așezați la nord de Balcani reiau, în 390-391, ostilitățile împotriva Impe- riului Romano-Bizantin. Provinciile Moesia Secunda și Scythia Minor sunt din nou de- vastate și pentru Constantinopol se prefigura o nouă criză, similară celei din 377-378. Reîn- noirea foedus-ului cu imperiul în 392 nu duce decât temporar la încetarea luptelor, reluate în anii următori. La capătul unor confruntări sângeroase cu forțele imperiale din Peninsula Balcanică, în anul 394, Alarich încheie un nou foedus cu Theodosius I. în virtutea noului tra- tat, 20.000 Aefoederati vizigoți îl vor însoți pe împăratul de la Constantinopol în campania împotriva uzurpatorului din pars Occidentis, Flavius Eugenius39. La moartea lui Theodosius I (395), tronul de la Constantinopol a fost ocupat de fiul său, incapabilul Arcadius (395-408). Regele vizigot Alarich a speculat momentul pentru a denunța foedus-u\ din 394 și a redeschide conflictul cu Imperiul Romano-Bizantin. Cetele sale devas- tează întinse regiuni ale Peninsulei Balcanice, îndeosebi Macedonia și Grecia, amenințând ----■ Revista de istorie militară ■-------- Constantinopolul, nepregătit pentru un asediu (toamna 395). Conform spuselor lui Claudius Caludianus, ca urmare a dezorganizării apără- rii frontierei dunărene, noi contingente de goți ar fi trecut în sudul fluviului alăturându-se co- naționalilor lor40. Succesele înregistrate împotriva barbarilor de generalul Flavius Stilichon, venit în ajutor cu trupe din Occident (396), sunt anulate de politica duplicitară a lui Arcadius, care urmă- rea să-i folosească pe vizigoți împotriva Im- periului Roman de Apus cu care relațiile se tensionaseră41. Pentru a stopa acțiunile barba- rilor și pentru a-i atrage în jocul de interese al Constantinopolului, în 396, Arcadius îi acordă șefului vizigot titlul de magister militum per lllyricum și, în baza unui nou foedus, îi așeză pe vizigoți ca foederati în această dioceză42. Se urmărea prin această măsură, mai ales, dirija- rea vizigoților spre Apus, obiectiv atins, de al- tfel, de diplomația romano-bizantină, odată cu plecarea lui Alarich spre Italia. NOTE 1 Ammianus Marcellinus with an english trans- lation by John C. Rolfe in Three Volumes. The Loeb Classical Library (London: William Heinemann Ltd, Cambridge, Massachusetts: Harvard University Press, 1935-1986), XXXI, 3,1-7. 2 Ammianus, XXXI, 4, 13. 3 Cf. Alexandru Odobescu, Opere, voi. IV: Te- zaurul de la Pietroasa. (București: Editura Acade- miei RSR, 1976), 723-734; Cf. Bogdan Petriceicu Hasdeu, Istoria critică a românilor, edit. Grigore Brâncuși. (București: Universitas-Editura Teora, 1999), 497; Cf. Alexandru D. Xenopol, Istoria ro- mânilor din Dacia Traiană, I: Dacia anteromană, Dacia romană și năvălirile barbare 513 înainte de Hr.-1290, edit. V. Mihăilescu-Bârliba și AL Zub. (București: Editura Științifică și Enciclopedică, 1985), 237,250; Cf. Nicolae lorga, Istoria românilor, voi. II: Oamenii pământului (până la anul 1000), edit. Ion loniță, Virgil Mihăilescu-Brârliba, Vasile Chirică. (București: Editura Enciclopedică, 1992), 54; Cf. Dimitre Onciul, „Teoria Iui Roesler.” în Di- mitre Onciul, Scrieri istorice, voi. I, edit. Aurelian Sacerdoțeanu. (București: Editura Științifică, 1968), 252; Cf. Constantin C. Giurescu, Istoria românilor, I: Din cele mai vechi timpuri până la moartea lui Alexandru cel Bun (1432), edit. Dinu C. Giurescu. | 5 [ (București: Editura ALL, 2007), 173; Cf. Ion I. Nis- tor, „Bizantinii în luptă pentru recucerirea Daciei și Transdanuviei.” Analele Academiei Române. Memo- riile Secțiunii Istorice, s. III, t. XXV, m. 5 (1943), 700; Cf. Gheorghe Popa-Lisseanu, „Continuitatea româ- nilor în Dacia. Dovezi nouă.” Analele Academiei Ro- mâne. Memoriile Secțiunii Istorice, s. III, t. XXIII, 1940-1941 (1941), 171; Cf. Lucien Musset, Invaziile, I: Valurile germanice, traducerea Ecaterina Lung. (București: Corint, 2002), 121;Cf. Noel Lenski, Fa- ilure cfEmpire. Valens and the Roman State in the Fourth Century A.D. (Berkeley, Los Angeles, Lon- don: University of California Press, 2002), 323; Cf. Michael Kulikowski, Rome’s Gothic Wars: from the Third Century to Alaric. (Cambridge: University Press, 2007), 126; Cf. Alexandru Madgearu, „Three problems of Historical Geography: Daphne, Mon- tes Serrorum and Caucaland.” Etudes Balkaniques, 3 (2000), 137-140. 4 lordanes, Romana (De summa temporum vel origine actibusque Gentis Romanorum). în lordanes, Romana et Getica, recensuit Theodorus Mommsen. în Monumenta Germaniae Historica. Auctorum Antiquissimorum, torni V, pars I. (Berolini: Apud Weidmannos, MDCCCLXXXII), XXV; Cf. Lenski, 141-143. 5 Ammianus, XXXI, 5, 2. 6 Lenski, 325, 328. 7 Alexandru Madgearu, Istoria militară a Daciei post-romane 275-376. (Târgoviște: Cetatea de Sca- un, 2008), 78. 8 Ernest Oberlănder-Târnoveanu, „Tranziția de la Antichitate la Evul Mediu timpuriu la marginea imperiului (II). De la prima dispariție a circulației monetare la renașterea ei în zona Porților de Fier ale Dunării (cică 375-565).” Muzeul Național, XIV (2004), 42. 9 lodanes, XXV. 10 Madgearu, Dacia post-romană, 376-614, 16; Dumitru Tudor, „Un fragment epigrafic de la Romu- la-Malva din secolul al IV-lea e.n.” Studii și Cercetări de Istorie Veche și Arheologie, 31 (1980), 1,143-147. 11 Socrates, susnamed Scholasticus, or the Ad- vocate. History cf the Church in seven books, from the accession cf Constantine, A.D. 305, to the 38th Year cf Theodosius II, including a period cf140 Years, translated from the Greek: With some account of the author, and notes selected from Valesius. (Lon- don: Henry G. Bohn, MDCCCLIII), IV, 34, 4. 12 lordanes, XXV. | 6 [ 13 Fontes Historiae Daco-Romanae (Izvoarele is- toriei României), voi. II: Scriptores: 2: Ah anno CCC usque ad annum M (Autori: 2: De la anul 300 până la anul 1000). (București: Editura Academiei Repu- blicii Socialiste România, 1970) 726-727 / Martyres Gothorum Ecclesiae. 14 Pauli Orosii, Historiarum adversum paganos libri septem accedit eiusdem Liber Apologeticus, recensuit et commentario critico instruxit Carolus Zangemeister. Corpus Scriptorum Ecclesiasticorum Latinorum, V. (Vindobona: Apud C. Geroldi filium Bibliopolam Academie, MDCCCLXXXIII), I, 2, 53. 15 Ammianus, XXXI, 4, 8-9. 16 Euvamou Eapdtavou, Icrtoiac; rr/q pera Atymnov veac; SK3orea>q ra Xafopeva. în Dexippi, Eunapii, Petri Patricii, Prisci, Malchi, Menandri, Historiarum quae supersunt, e recensione Imm. Bekkeri et B.G. Niebuhrii C.E Cum versione lati- na per Io. Classenum emendata, accedunt Eclogae Photii Ex Olympiodoro, Candido, Nonnoso et The- ophane, et Procopii Sophistae Panegyricus, graece et latinae, Prisciani Panegyricus, annotationibus Henr. Valesii Labbei et Villoisonis, et indices Clas- seni. Corpus Scriptorum Historiae Byzantinae. (Bonnae: Impensis Ed. Weberi, MDCCCXXIX), 49-50; Zosimi comitis et exadvocati fisei. Historiae, interprete Leunclavio. în Zosimus, ex recognitione Immanuelis Bekkeri. Corpus Scriptorum Historiae Byzantinae. (Bonnae: Impensis Ed. Weberi, MDCC- CXXXVII), IV, 20; lordanes, XXVI. 17 Kulikowski, 132-139; Lenski, 325-337; Vasile Mărculeț, „Bătălia de la Hadrianopolis (9 august 378).” Revista de Istorie Militară, 1-2 (93-94) (2006), 61-64. 18 Ammianus, XXXI, 11, 6. 19 Ammianus, XXXI, 13, 1-19; Cf. Kulikowski, 139-143; Cf. Lenski, 337-341; Cf. Mărculeț, „Bătălia de la Hadrianopolis” 64-67. 20 Ammianus, XXXI, 13, 19. 21 Theophanis, Chronographia, ex recensione loannis Classeni, voi. I. Corpus Scriptorum His- toriae Byzantinae. (Bonnae: Impensis Ed. Weberi, MDCCCXXXIX) a. 5870. 22 Zosimi comitis, IV, 25; Nicolae Bănescu, „Teo- dosie cel Mare.” în Nicolae Bănescu, Chipuri din is- toria Bizanțului, edit. Gheorghe Cronț. (București: Editura Albatros, 1971), 21. 23 lordanes, XXVII. 24 Bănescu, „Teodosie cel Mare” 22. 25 Zosimi comitis, IV, 33. -----------■ Revista de istorie militară ■----- 26 Ammianus, XXVII, 5, 10. 27 lordanes, XXVIII; Socrates, V, 10, 3-4. 28 lordanes, XXVIII; Fb^es, II, 184-185/Synesios; Cf. Georg Ostrogorsky, Geschichte des Byzantinis- chen Staates. Byzantinisches Handbuch. (Miinchen: C.H. Beck’sche Verlaggsbuchhandlung, 1963), 22; Cf. Cf. Bănescu, „Teodosie cel Mare” 23; Cf. Musset, Invaziile, I, p. 121-122; Cf. Kulikovski, 152-153. 29 Zosimi comitis, IV, 34. 30 Claudii Claudiani, Opera omnia, ex editione P. Burmanni Secund! cum notis et interpretatione. In Usum Delphini variis lectionibus notis variorum recensu editionum et codicum et indice locupletis- simo accurante recensita, volumen primam. (Lon- dini: Curante et Imprimante A.J. Volpi, A.M., 1821), 297-298. 31 Zosimi comitis, IV, 35; The Chronicle cf Mar- cellinus. A Translation and Commentary, Brian Croke. Byzantina Australiensia 7. (Sydney: 1995), 3. 32 Claudius Claudianus, 298. 33 Claudius Claudianus, IV, 40. 34 Vasile Mărculeț, Imperiul Romano-Bizantin la Dunăre (312-626). Asociația Istoricilor din Mediaș. (București, 2003), p. 45; Cf. Ion Stoian, Tomitana. Contribuții epigrafice la istoria cetății Tomis. (Bu- curești: Editura Academiei RSR, 1962), 379; Cf. Radu Vulpe și Ion Barnea, Din istoria Dobrogei, voi. II: Romanii la Dunărea de Jos. (București: Edi- tura Academiei RSR, 1968), 403-404; Cf. Adrian Rădulescu and Ion Bitoleanu, A Concise History cf Dobruja. (București: Editura Științifică și Enciclope- dică, 1984), 100. 35 Madgearu, Dacia post-romană, 376-614, 16-17. 36 Theodosii Imperatoris Codex (www.thelatinli- brary.com/theodosius.html), 8. 5. 49; 11.1. 22; 12.1. 113; Cf. Cf. Kulikowski, 116. 37 Procopius, De Aed.ficiis, traducerea Geor- ge Popa-Lisseanu. în George Popa-Lisseanu, edit., Fontes Historiae Daco-Romanorum (Izvoarele isto- riei românilor), voi. XV. (București: „Bucovina" I.E. Torouțiu, 1939), IV, 11; Cf. Lenski, Failure cf Empi- re, 130. 38 Notitia Dignitatum accedunt Notitia Urbis Constantinopolitanae et Laterculi Prouinciarum, edidit Otto Seeck. (Berolini: Apud Weidmannos, MDCCCLXXVI), Or. XXXIX, 18. 39 lordanes XXVIII; Cf. Musset, Invaziile, I, p. 121-122. 40 Claudius Claudianus, 144. 41 Charles Diehl, Istoria Imperiului Bizantin, tra- ducerea Carmen Roșulescu. (Craiova: Editura Sco- rilo, 1999), 25; S.B. Dașkov, Dicționar de împărați bizantini, traducerea Viorica Onofrei și Dan Ono- frei. (București: Editura Enciclopedică, 1999), 32. 42 Edward Gibbon, Istoria declinului și a pră- bușirii Imperiului Roman, voi. II, traducerea Dan Hurmuzescu. (București: Editura Minerva, 1976), 128-130; Nicolae Bănescu, „împăratul Arcadius (395-408).” în Nicolae Bănescu, Chipuri din isto- ria Bizanțului, edit. Gheorghe Cronț. (București: Editura Albatros, 1971), 39-41; Georg Ostrogor- sky, Geschichte des Byzantinischen Staates. Byzan- tinisches Handbuch. (Miinchen: C.H. Beck’sche Verlaggsbuchhandlung, MCMLXIII), 46; Peter Wirth, Grundzuge der Byzantinischen Geschichte. Grundziige 29. (Darmstadt: Wissenschaftliche Bu- chgesellschaft, 1989), 24.74 ■ Revista de istorie militară ■ -------------------------------------1 7 [■ Istorie Moderna ASPECTE DIN ACTIVITATEA PREOȚILOR MILITARI AI DIECEZEI GRECO-CATOLICE DE GHERLA LA MIJLOCUL SECOLULUI AL XIX-LEA (1856-1868) CIPRIAN RIGMAN * Abstract Ihis study aims to analyze the activity cf the military priests or chaplainsfrom Transylvania from the middle cf the 19"' century, based on rather novei documentary sources. Ihis is a subject rarely approached by the Romanian historiography. The instituțional architecture cf the newly created Greek-Catholic Diocese cf Gherla, during the first two decades cf its existence, inclu- ded four types cf priests: appointed priest, administrative priest, chaplain priest, and military priest. The military priests were appointed by the Austrian authorities alongside the regiments, army corps, garrisons, and military hospitals. The archive documents reveal, for the studied period, mainly the activity cf the military priest Vasile Bocșa, participant in the great Italian- Austrian military battle cf Custoza, alongside the Romanian ir.fantry regiment. Through their presence and activity within the Austrian ir.fantry regiments, the military priests cf Gherla Diocese have sign.ficantly contributed to the preservation cf the Romanian identity and religion among the Romanian soldiers serving within the imperial army. Keywords: Greek-Catholic Diocese cf Gherla, military priests, Vasile Bocșa, Battle cf i Custoza, Austrian Empire, Romanian soldiers I. Apariția unei noi Episcopii greco-catolice în a doua jumătate a secolului al XlX-lea, Biserica românească, atât cea greco-catoli- că, cât și cea ortodoxă, reprezenta cel mai puternic element identitar al românilor din Transilvania. Dincolo de rolul său strict reli- gios, Biserica a reprezentat o instituție care a coagulat în jurul său sentimentul național și a contribuit la păstrarea ființei naționale prin intermediul școlii românești, aflată sub di- rectul său patronaj. Vizibile au fost îndeosebi structurile superioare ale Bisericii, mitropolia, * Ciprian Rigman este profesor de istorie la Liceul Teoretic „Liviu Rebreanu” Turda, județul Cluj. Absol- vent al Facultății de Istorie din cadrul Universității Babeș-Bolyai Cluj-Napoca, instituție în cadrul căreia a urmat și studiile masterale, Ciprian Rigman a primit, în 2012, titlul de Doctor în Istorie din partea Institu- tului de Istorie „George Bariț” al Academiei Române, filiala Cluj. ----1 8 |--------------------------------------------------------■ Revista de istorie militară ■-------- episcopiile și capitlurile, dar la nivelul imediat perceptibil au fost deosebit de active structu- rile locale ale forurilor ecleziastice sub forma vicariatelor, protopopiatelor și parohiilor. Mijlocul secolului al XlX-lea aduce impor- tante schimbări în cadrul societății românești din Transilvania sub aspect economic, social, confesional, dar și la nivelul mentalităților co- lective. Schimbările în plan confesional pri- vesc ambele Biserici românești din Transilva- nia: ortodoxă și greco-catolică. Revoluția de la 1848-1849 a deschis calea emancipării politice naționale și drumul către libertatea și autono- mia religioasă a bisericilor românești. Primii care au obținut un statut autonom au fost ro- mânii greco-catolici, favorizați fiind de politica autorităților habsburgice ce viza consolidarea poziției catolicismului, puternic afectată de convulsiile revoluționare din 1848-1849. Con- junctura post-pașoptistă a favorizat împlinirea dorințelor românilor uniți în direcția reînfiin- țării vechii Mitropolii de Alba-Iulia, desființată la finalul păstoririi primului mitropolit greco- catolic, Atanasie Anghel. Prin decretul emis de împăratul Franz-Josef, în 12 decembrie 1850, și prin bula de canonizare a papei Pius al IX-lea „Ecclesiam Christi, ex omni lingua et populo et natione congregatam”, din 6 noiembrie 1853, vechea Episcopie unită a Făgărașului era ridi- cată la rang mitropolitan și se constituiau două noi Episcopii greco-catolice, cea de Gherla, cu 410000 suflete și 634 de parohii, și cea a Lugo- jului, cu 42977 suflete și 90 de parohii1. Cele două noi episcopii sufragane se alăturau celei mai vechi, înființată la Oradea în 1777. în 26 noiembrie 1853 se emite bula pontificală „Ad Apostolicam Sedem” ce consacra înființarea în Transilvania a Eparhiei greco-catolice cu se- diul la Gherla, care urma să se constituie din parohii așezate atât în părțile transilvănene, cât și în cele ungurene, cu tradiții și realități ecle- ziastice diverse, uneori chiar antagonice2. în momentul constituirii sale, Episcopia Gherla a preluat protopopiate de la vechea Episcopie de Făgăraș și de la Episcopia ruteană de Munkacs, care, din punct de vedere administrativ, apar- țineau unor provincii diferite: Transilvania și Ungaria. Apariția noii Episcopii de Gherla a fost o soluție de compromis, pe de o parte pentru că ea răspundea necesității unei admi- nistrații ecleziastice mai eficiente în nordul ----■ Revista de istorie militară ■------------ Transilvaniei și în regiunile din Crișana și pe de altă parte pentru că actul venea în întâmpi- narea dorinței românilor din părțile nord-ves- tice care urmăreau de mult timp ieșirea lor de sub jurisdicția Episcopiei rutene de Munkacs prin înființarea unei Episcopii proprii. în 17 martie 1854 este emis decretul impe- rial care îl desemnează în funcția de episcop al nou înființatei dieceze de Gherla pe fostul canonic de Oradea Mare și protopop al Bar- căului, loan Alexi, hotărâre confirmată de către papalitate prin bula din 16 noiembrie 1854, care validează, de asemenea, numirea lui Alexandru Șterca Șuluțiu ca mitropolit de Făgăraș și Alba-Iulia și a lui Alexandru Dobra ca episcop de Lugoj3. Ceremonia sfințirii no- ilor episcopi de Gherla și Lugoj și a instalării mitropolitului s-a desfășurat la Blaj, în data de 28 octombrie 1855. La 7 septembrie 1856 are loc instalarea episcopului loan Alexi la Gherla în prezența mitropolitului Alexandru Șterca Șuluțiu, a vicarilor, protopopilor și delegaților preoțimii districtuale, a oficialităților și nota- bilităților politice locale și a reprezentanților diverselor ținuturi pe care le încorpora noua dieceză de Gherla. După constituirea diecezei și instalarea primului ei episcop, marele efort se va concentra în direcția organizării admi- nistrative a acesteia. II. Preoții militari ai Episcopiei Gherla la mijlocul secolului al XlX-lea în cadrul structurii instituționale a nou-în- ființatei Dieceze Gherla, pentru primele două decenii ale existenței sale, pot fi întâlnite patru categorii de preoți: preoți titulari, preoți ad- ministratori, preoți capelani sau cooperatori și preoți militari. Actualul studiu își propune, prin apelul la surse inedite, o analiză asupra preoților sau capelanilor militari de la mijlocul secolului al XlX-lea, subiect mai rar abordat în cadrul istoriografiei românești. Preoții militari erau numiți pe lângă regimente, corpuri de armată, garnizoane și spitale militare. Clericii militari, care puteau fi preoți de mir sau călu- gări, erau numiți, în urma unui concurs de do- sare, de către Ordinariatul în a cărui dieceză se găsea regimentul sau corpul militar sau, dacă unitatea militară era răspândită în mai multe dieceze, de către Ordinariatul în a cărui diece- ză se găsea cea mai mare parte a unității milita- re4. în sfera autorității lor, preoții militari erau însărcinați să îndeplinească o serie de atribuții, precum: celebrarea liturghiei pentru soldați, duminica și în sărbători, administrarea sacra- mentelor, supravegherea moralității soldaților și purtarea matricolelor militare5. Preoții mi- litari se bucurau de o serie de drepturi legate nemijlocit de funcția pe care o exercitau: pu- teau interzice lectura cărților considerate no- cive pentru integritatea spirituală și morală a soldaților păstoriți, puteau acorda indulgențe, celebra liturghia și în afara orelor oficiale (cu o oră înainte de răsăritul soarelui și cu o oră după-amiază), puteau servi sub cerul liber, în orice loc decent, pe un altar fără relicve, dar cu antimis, și chiar sub pământ, puteau binecu- vânta vase sacre și veșminte bisericești, recon- cilia biserici și altare, dar nu puteau căsători militari fără acordul parohului locului6. Capelanii militari trebuiau să fie sănătoși, să aibă vârsta de până la 35 de ani, calificarea necesară, să fie pioși, morali și modești. Atâta timp cât serveau în cadrul armatei imperiale austriece, clericii militari erau supuși juris- dicției militare în cauzele civile și testamen- tare, iar în cauzele religioase erau subordonați vicarului apostolic de castre și superiorilor campestri. Salariul îl primeau din casa militară (Kriegskasse), aveau rang militar, locuință în cadrul garnizoanei și se înmormântau cu ono- rurile cuvenite supra-locotenenților7. Cei care se distingeau în împlinirea serviciului divin în timp de conflict militar erau decorați cu cruci de aur sau argint, cu panglică roșie având in- scripția „Pro piis meritis”8. Preoții militari care se evidențiau prin fapte de bravură militară primeau medalia de onoare, întocmai ca și ofi- țerii activi. După un serviciu de 15 ani în cadrul armatei sau mai repede, dacă deveneau neapți, preoții militari primeau din partea statului o remunerație anuală de 100-150 de florini, Epi- scopia având și ea obligația de a contribui la susținerea lor materială. Preoții militari apți, întorși în diecezele lor, se bucurau de întâietate în ocuparea parohiilor vacante. Analiza documentelor de arhivă devoalea- ză, cu precădere, activitatea preotului militar Vasile Bocșa, numit, în anul 1858, în această calitate, de către episcopul loan Alexi, pe lân- gă regimentul de infanterie numărul 62. în 2 ----1 10 I----------------------------------- ianuarie 1861, preotul militar Vasile Bocșa îi scrie episcopului Alexi, din orașul Triest, des- pre acuta lipsă de preoți greco-catolici români la regimentele compuse îndeosebi din soldați de naționalitate română și confesiune greco- catolică: „Eu sunt român și așa cauza română trebue să-mi zacă la animă. Eu, cu înființarea celor 18 nouă regimente am scris llustrității voastre cum că câteva regimente vor fi curat românești și va fi de lipsă un preot rumânesc. Obiectu acesta efaptă: sunt regimente limpede românești, stau de un an, dar de preot nu e nici vorba”. Vasile Bocșa afirmă, în scrisoarea sa, că fiecare regiment beneficia de serviciile spiritu- ale ale unui preot militar romano-catolic, dar, în cazul celor recrutate din cuprinsul Transil- vaniei, acesta avea doar 80-90 de credincioși în cadrul unui regiment, ceilalți soldați fiind români. Drept exemplu, Vasile Bocșa prezintă situația regimentului de infanterie numărul 63, numit și „al regelui Olandei” din regiunea Bol- zano, format aproape în totalitate din soldați români greco-catolici recrutați din Transilva- nia, din zonele Gherla, Mociu, Dej, Năsăud, Bistrița și Lăpuș, în cadrul căruia funcționa un preot maghiar romano-catolic, „care nu știe niciun cuvânt românește, ba zice că limba ro- mână e urâtă și necultă”. Necunoașterea limbii române de către preotul romano-catolic ducea la grave scăderi spirituale în rândul soldaților români: „Acum de curând, fiind în Bozen, (n.n. Bolzano) unde e staționat sus atinsul regiment, văzându-mă feciorii (n.n. soldații) s-au plâns că ei toți sunt români și totuși le predică ungu- rește din care ei nu înțeleg nimica”. Cuprins de un sincer fior național, preotul Vasile Bocșa se revoltă în fața unor asemenea mostre de ne- dreptate, care afectau pacea spirituală a solda- ților români: „Eu sum gata spre toate; sum gata a merge acasă, a mânca în parohia cea mai săracă a diecesei numai mălai, decât a mai vedea aici atâtea nedreptăți, a mai bea venin”. Finalul scrisorii sale se transformă într-un apel fierbinte către episcopul loan Alexi, în speranța rezolvării acestei probleme cu conotații nega- tive atât pentru națiunea română, cât și pentru confesiunea greco-catolică: „Vă rog dară, 11- lustrisime Doamne, lucrați părintește în obiec- tul acesta, căci de nu suntem perduți; dacă la miliție nu există națiunea română, atunci e perdută pentru totdeauna: toată bravura care -----------■ Revista de istorie militară ■--- o fac românii se ascrie ungurilor. Câte st.flete nu au auzit cuvântul lui Dumnezeu de on an încoace în limba sa cea dulce română!”9. La aceeași dată, preotul Vasile Bocșa îl informa pe episcopul loan Alexi despre faptul că, pentru uzul soldaților români, a tradus din limba ger- mană o rugăciune pentru victoria pe câmpul de luptă: „Plini de speranță căutăm la sânta cruce și strigăm: Doamne al ceriului și al pământului, Doamne al oștilor și izvorul tuturor bună- tăților, varsă în animile nostre credință neclătită, fidelitate, și iubire către împărat și patrie, binecuvântă pe bunul nostru împărat, pen- tru care noi a trăi și a muri voim, binecuvântă stegurile nostre pe care noi credință eternă am jurat, binecuvântă Conducătorii noștri și armele noastre, dă mâinilor noastre putere ca învingând in- amicul să fim spre bucuria bunului nostru împărat și onoarea dulcei noastre națiuni române, întru toate amărăciunile, greutățile, și mor- burile nostre ne fii mângăitoriu, stă-ne întru ajutoriu în momentul în care vom să învingem ori vom să murim. Tu Doamne Isuse Christose, fii apărăto- rul și conducătorul oastei celei credincioase a Domnitoarei Case Austriece. Amin”10. în 18 mai 1861, din orașul Mantova, preotul militar Vasile Bocșa scrie o nouă misivă către episcopul loan Alexi în care prezintă o serie de aspecte constatate ca urmare a celebrării litur- ghiei și administrării sacramentului penitenței soldaților români din regimentul numărul 63 infanterie. Principala problemă semnalată era cea referitoare la numărul românilor de con- fesiune greco-catolică din acest regiment, nu- măr care se dovedea a fi în scriptele militare mult mai mic decât arăta realitatea de pe teren. Neconcordanța cifrelor provenea din faptul că tinerii români recrutați din zone precum Sân- georz, Maieru, Feldru, Bistrița sau Beclean, adică din regiuni omogene greco-catolice, nu aveau conștiința apartenenței la confesiunea greco-catolică, de unde și desele erori întâlni- te în registrele de recrutare („Grundbuch”) ale ----■ Revista de istorie militară ■----------- soldaților români. La întrebarea comisiei de înrolare privind apartenența la religia unită sau neunită (ortodoxă), tinerii recruți răspundeau doar că sunt români, lăsând astfel la latitudi- nea scriitorului registrului de recrutare com- pletarea rubricii privind apartenența religioasă a noului soldat. Considerând ignoranța tinerilor recruți în conștientizarea apartenenței lor religioa- se drept o culpă mai cu seamă preoțească ce afecta statutul religiei greco-catolice în cadrul armatei imperiale, preotul Vasile Bocșa solici- tă episcopului loan Alexi să dispună ca preoții uniți să-și învețe mai bine enoriașii ce confe- siune împărtășesc și cărui scaun episcopal îi sunt subordonați: „lllustrisime Domne, ca une- le înscrieri false de acum înainte să se poată delătura, a mea umilită părere ar fi, după ce fundamentul acestei false înscrieri zace într- aceia că feciorii nu știu deschilini că ce sunt uniți sau neuniți, să binevoiți lllustritatea Voastră a impune reverenței preoțimi dieceza- ne ca aceia să-și învețe fiii săi cei st,fletești de ce religie și de care episcopat se țin, ca așa când se vor întreba să știe să spuie, în toată arma- ta e lățită faima cum că românii nu știu de ce religiune sunt, aceasta e o pată pre noi, trebuie să o spălăm și cine o poate spăla? Singură pre- oțimea, împlinindu-și chemarea sa cea înaltă, adică: vestirea Evangheliei lui Christos; pentru ce e preotul în sat dacă fiii săi cei stfletești nu știu ce religiune au?”n. Din filele documentului se desprind simțul datoriei și puternicele sen- timente naționale ale preotului Vasile Bocșa, neobosit în a acorda hrana spirituală soldaților români din nordul Italiei. După ce mărturisise 1300 de soldați din regimentul 63 infanterie, îl mai așteptau spre penitență alți 834 de soldați la Mantova și încă pe atâția la Vilafranca, în cadrul „vestitului regiment rumânesc Kuloz”, înainte de a se întoarce la sediul central al regi- mentului său de la Padova12. în 26 noiembrie 1861, baronul Hector Holzhausen, comandantul regimentului 62 de infanterie, încartiruit la Padova, trimite o scri- soare episcopului gherlean loan Alexi în care îi solicită ca Vasile Bocșa, preot al Diecezei Gher- la și capelan castrens al acelui regiment, încă din anul 1858, „pentru purtarea sa cea morală, dexteritatea și acomodațiunea sa plăcută în- aintea tuturor, așișderea împlinirea dregători- | 11 [ ei sale nu numai la trupele regimentului, ci și la trupele din alte părți cu acuratețe și zel”, să fie decorat cu brâul roșu protopopesc, „ca să aibă vaza recerută înaintea trupelor”13. Urma- re a solicitării colonelului Holzhausen, episco- pul loan Alexi îl va ridica pe Vasile Bocșa la rangul de vice-protopop surogat (suplinitor), acordându-i dreptul de a purta brâul roșu. în 9 ianuarie 1862, Vasile Bocșa trimite episcopului său o emoționantă scrisoare de mulțumire, din care se desprinde vibrantul sentiment național de care era cuprins: „în ziua nașterii Mântu- itorului nostru Isus Christos, mi s-a înmânat prin Illustrissimul Domn colonel și coman- dant al regimentului nostru, Hector baron de Holzhausen, un decret prin care lllustritatea Voastră pregrațioase Domne episcope și pre- îndurate Părinte pre mine de surogat vice-ar- hidiacon a mă denumi v-ați îndurat; bucuria animei mele a fost mare, nu din cauză că pot purta o cingă de altă culoare, ci căci prin aceea mi s-au deschis un câmp mai mare de a pote lu- cra mai mult pentru binele fiilor națiunii mele celei dulci, mi s-a ridicat vaza față cu capelanii de altă corfesiune, care toți portă cingă roșie și în a căror regiment eu în tot anul, cu ocaziunea corfesiunii pascale, trebuie să funcționez”14. Ultima știre despre preotul militar Vasile Bocșa și regimentul său românesc este cuprin- să într-o scrisoare a lui către episcopul loan Vancea, datată 10 noiembrie 1866. Grație aces- tei scrisori putem reconstitui întregul itinerar al regimentului 62 infanterie din frământatul an 1866, atât perioada anterioară bătăliei de la Custozza15 cu trupele italiene, cât și etapele de marș de după această bătălie. Conform afirma- țiilor preotului militar, în 12 mai, regimentul românesc pleacă din Mantova, la începutul lunii iunie se află la Orgiano și Colognia, pen- tru ca apoi să plece spre Verona. în 23 iunie, regimentul ajunge la Santa Lucia, pentru ca în noaptea de 23 spre 24 iunie se se cantoneze pe înălțimile din apropierea localității Custo- zza, în așteptarea ciocnirii armate cu trupele italiene. La ora 7:30 dimineața, regimentul de infanterie românesc intră în luptă, având pier- deri de 300 de soldați. După bătălie, regimentul va rămâne campat în jurul localității Custozza, până în data de 5 iulie, când va începe retragerea, ajungând în 14 ----1 12 |--------------------------------------- iulie în zona localității Pardenone, iar de aici se va îndrepta pe calea ferată spre Viena, unde va sosi la 18 iulie. Regimentul va rămâne în îm- prejurimile capitalei imperiale până la 29 iulie, plecând apoi spre nordul Italiei, pe tronsonul de cale ferată Viena-Innsbruck-Trento. în 11 august, regimentul românesc ajunge în locali- tatea Borgo din regiunea Valsugana, unde va rămâne până în 28 octombrie, momentul rati- ficării păcii cu Italia. La Borgo, în 25 octombrie, preotul militar Vasile Bocșa și un sobor de preoți romano-ca- tolici vor celebra un recviem în onoarea solda- ților imperiali căzuți în bătălia de la Custozza: „în 25 octombrie am ținut în Borgo requiem pentru bravii căzuți la Custozza, liturghia la altarul cel mare am ținut-o io după ritul nos- tru, la șase altare laterale au ținut-o 6 preoți după ritul latin, ritul nostru pe tot locul e cu mult mai plăcut decât cel latin; despre func- țiunea aceasta a ieșit un articol în Gazeta de Trient”. în 28 octombrie, regimentul va pleca din Borgo și călătorind, „parte pedestru, parte cu strada ferată”, va ajunge la Linz, unde își va stabili cartierul general pentru iernat19. Șema- tismul diecezan din anul 1867 ni-1 prezintă pe Vasile Bocșa drept preotul militar al regimen- tului 63 de infanterie, ceea ce ne duce cu gândul la un transfer al său între cele două regimente imperiale de infanterie20. Același șematism îl numără pe capelanul militar și vice-protopo- pul onorar, Vasile Bocșa, în rândul asesorilor consistoriali ai Diecezei Gherla21. Plecând de la exemplul oferit de Vasile Boc- șa, postul de preot militar va fi solicitat și de alți clerici ai Diecezei Gherla. în 7 septembrie 1867, arhivarul episcopal Nicolae Moldovan petiționează episcopului loan Vancea numirea sa în funcția vacantă de capelan militar al regi- mentului imperial numărul 5 de infanterie, nu- mit și „al regelui Bavariei”, în care erau înrolați tineri din comitatele Satu Mare, Maramureș și din Partium (comitatele Zarand, Crasna, Sol- nocul de Mijloc și orașul Zalău), anexat Unga- riei în decembrie 1860: „Curentându-se stațiu- nea de capelan militar, prin circularul nr. 1988, în toată diecesa, încât umilit subscrisul se sim- te a avea o chemare distinsă spre oficiul acesta și totodată speră că cu ajutorul lui Dumnezeu -----------■ Revista de istorie militară ■--- Protagoniști ai Războiului austro-pruso-italian din 1866 Franz Josef I de Habsburg (1848-1916), împărat al Austriei și apoi al Austro-Ungariei16 Wilhelm I de Hohenzollern (1861-1888), al XVII-lea rege al Prusiei și primul împărat al Germaniei17 Victor Emanuel al II-lea de Savoia (1849-1878), rege al Piemontului și întâiul rege al Italiei18 ■ Revista de istorie militară ■ ] 13 Bătălia de la Custozza (24 iunie 1866) reflectată în pictura secolului al XlX-lea Juliusz Kossak, „Generalul Rodakowski în bătălia de la Custozza” (ulei pe pânză, an 1868) Giovanni Fattori, „Bătălia de la Custozza” (ulei pe pânză, an 1880) £ 14J ■ Revista de istorie militară ■ va putea face mai mult pentru binele și onoa- rea Diecesei, cu toată umilința și încrederea fl- ască, se roagă grațios a vă îndura și a-i conferi locul de capelan castrense la înaltul regiment cesaro-regesc al 5-lea de infanterie”. în pofida insistențelor sale, Ordinariatul diecezan nu va aproba candidatura lui Nicolae Moldovan la va- cantul post de capelan militar22. în 11 septem- brie 1867, același post este vizat și de preotul Teodor Nichi din parohia Șerediu, aparținând districtului vicarial Crasna. între argumentele expuse pentru obținerea acestui post, preotul enumeră faptul că a rămas văduv după șase luni de căsnicie, fără niciun moștenitor, ceea ce îngreuna purtarea economiei casnice: „...pâ- nea cea de tote zilele abia sunt în stare a mi-o câștiga, neavând pe nimeni ajutoriu în duce- rea economiei, fără de care un preot sătean nu se poate susține” Preotul solicita acest post de capelan militar și pentru a se afla în mijlocul soldaților din comitatul Crasna, în care era și el născut, pe unii dintre ei cunoscându-i încă din copilărie: „...după atâtea calamități, care în scurt timp trecură peste mine, voi afla repau- sul de mângâiere, aflându-mă între fiii aceluiași comitat, de unde și eu sunt născut și cu care și zilele prunciei mele am petrecut”. Pe baza acestui document decelăm faptul că preoții care solicitau un post de capelan militar aveau obligația de a întocmi un dosar din care nu puteau lipsi diploma de teolog absolut și atestatul de purtare morală eliberat de protopo- pul sau vicarul locului. Dosarele erau apoi verifi- cate atent de către Ordinariatul diecezan, etapă esențială în numirea viitorului capelan militar. De asemenea, candidații trebuiau să vorbească fluent limbile română, maghiară și germană23. Concluzionăm, afirmând că prin prezența și activitatea lor în cadrul regimentelor de infan- terie austriece, preoții militari ai Diecezei Gher- la au contribuit, în mod efectiv, la conservarea identității naționale și a specificului confesional românesc în rândurile armatei imperiale. Tot- odată, preoții militari s-au dovedit a fi un mij- loc eficace de diseminare, în rândul soldaților, a sentimentului de loialitate față de Casa de Habsburg, în vechea tradiție a „mitului bunului împărat” la românii ardeleni, ei fiind promoto- rii unui adevărat „esprit de corps” românesc în cadrul structurilor armate imperiale. ---■ Revista de istorie militară ■---------- Bibliografie Surse inedite și șematisme: Arhivele Naționale ale României, Direcția Ju- dețeană Cluj, Fond Episcopia Greco-Catolică de Gherla Șematismul veneratului cler a nou îr.ființatei dieceze greco-catolice a Gherlei, Tiparul diecezan, Gherla, 1867 Surse edite: Mișcarea națională a românilor din Transilva- nia între 1849-1918. Documente, voi. III (30 iulie 1859-26 februarie 1861), coordonator Simion Rete- gan, Editura Academiei Române, București, 2006 Lucrări generale și speciale: Andrei, Mirela, La Santa Sede e la nomina dei vescovi nella Chiesa Greco-Cattolica romena del- la Transilvania. 11 caso del vescovo loan Vancea di Gherla, în I romeni e la Santa Sede. Miscellanea di studi di storia ecclesiastica, a cura di Ion Cârja, in- troduzione Antonello Biagini, Casa Editrice Scrip- torium, Bucarest-Roma, 2004 Berenger, Jean, Istoria Imperiului Habsburgilor 1273-1918, Editura Teora, București, 2000 Biserica Română Unită-250 de ani de istorie, Ma- drid, 1952, Editura Viața Creștină, Cluj-Napoca, 1998 Bourne, Henry E., A History cf Medieval and Modern Europe, Longmans, Green and Co., New York, London and Bombay, 1905 Cunliffe Owen, Margaret, A Keystone cfEmpire. Francis Joseph cf Austria, Harper & Brothers Publi- shers, New York and London, 1903 Fyffe, C. A., A History cf Modern Europe, voi. III, Cassell & Company, London, Paris, New York & Melbourne, 1889 Holand, Arthur William, The Making cfthe Na- tions: Germany, Adam & Charles Black, London, 1914 Istoria Universală Larousse, voi. III, autori E-G. Dreyfus, A. Jourcin, P. Thibault, P. Milza, traducere de Maria Cazanacli și George Anania, Editura Uni- vers Enciclopedic, București, 2006 Orsi, Pietro, Histoire de lltalie moderne (1750- 1910), Librairie Armând Colin, Paris, 1911 Prunduș, Silvestru Augustin, Plăianu, Clemente, Catolicism și ortodoxie românească. Scurt istoric al Bisericii Române Unite, Casa de Editură Viața Creș- tină, 1994 ----------------------------------------1 15 |--- Rațiu, Ion, Instituțiunile dreptului besericescu (ecleziasticii), Blaj, 1877 Retegan, Simion, Reconstrucția politică a Tran- silvaniei în anii 1861-1863, Presa Universitară Clu- jeană 2004 Sima, Ana Victoria, O episcopie și un ierarh, Presa Universitară Clujeană, 2003 White Mario, Jessie, The Birth cf Modern Italy, T. Fisher Unwin, London, 1909 Zollner, Erich, Istoria Austriei, de la începuturi până în prezent, ediția a VlII-a, voi. II, Editura Enci- clopedică, București, 1997 NOTE 1 Simion Retegan, Reconstrucția politică a Transilvaniei în anii 1861-1863, Presa Universitară Clujeană 2004, p. 23; Silvestru Augustin Prunduș, Clemente Plăianu, Catolicism și ortodoxie româ- nească. Scurt istoric al Bisericii Române Unite, Casa de Editură Viața Creștină, 1994, pp. 140-141; Bise- rica Română Unită-2S0 de ani de istorie, Madrid, 1952, Editura Viața Creștină, Cluj-Napoca, 1998, p. 133. 2 Mirela Andrei, La Santa Sede e la nomina dei vescovi nella Chiesa Greco-Cattolica romena del- la Transilvania. 11 caso del vescovo loan Vancea di Gherla, în I romeni e la Santa Sede. Miscellanea di studi di storia ecclesiastica, a cura di Ion Cârja, in- troduzione Antonello Biagini, Casa Editrice Scrip- torium, Bucarest-Roma, 2004, p. 134. 3 Ana Victoria Sima O episcopie și un ierarh, Presa Universitară Clujeană, 2003, pp. 41-42. 4 Ion Rațiu, Instituțiunile dreptului besericescu (eclesiasticu), Blaj, 1877, p. 372. 5 Ibidem, p. 373. 6 Ibidem. 7 Ibidem. 8 Ibidem. 9 Arhivele Naționale ale României, Direcția Ju- dețeană Cluj, Fond Episcopia Greco-Catolică de Gherla (în continuare ANRCJ-FEG), Act 40/1861, f. 1 r.-v. Actul este publicat în Mișcarea națională a românilor din Transilvania între 1849-1918. Do- cumente, voi. III (30 iulie 1859-26 februarie 1861), coordonator Simion Retegan, Editura Academiei Române, București, 2006, pp. 460-461. 10 Ibidem, f. 9. 11 Ibidem, Act 1018/1861, ff. 1-2 r. 12 Ibidem. 13 Ibidem, Act 2220/1861, f. 2 v. ------1 16 |--------------------------------------- 14 Ibidem, Act 93/1862, f. 1 r.-v. 15 în anul 1866 se declanșează războiul austro- pruso-italian, o nouă etapă în procesul unificării statale germane și italiene, în cadrul căruia Austria se va confrunta cu alianța dintre Prusia și Italia, sprijinită din umbră de Franța împăratului Napo- leon al III-lea Bonaparte. Armata austriacă de pe frontul sudic, numărând 150 000 de oameni și avân- du-1 în frunte pe arhiducele Albert de Habsburg, va învinge trupele italiene superioare numeric (220 000 de soldați), coordonate de generalii Alphonse La Marmora și Enrico Cialdini, în sângeroasa bătă- lie de la Custozza, desfășurată în data de 24 iunie. Dacă pe frontul italian lucrurile mergeau bine pen- tru Austria, nu același lucru se poate afirma pe fron- tul nordic, acolo unde trupele generalului imperial Ludwig von Benedek vor fi învinse în marea bătălie de la Koniggrătz sau Sadowa (azi Hradec Krâlove, în Cehia), în 3 iulie, de către unitățile militare prusace coordonate de generalul Helmuth von Moltke, șeful statului major prusac, și conduse efectiv pe teatrul de război de doi Hohenzollerni de sânge - prințul Frederic-Carol și prințul regal al Prusiei, viitorul Frederic al III-lea -, confruntare militară soldată cu piederi uriașe pentru austrieci, însumând 18 000 de morți și 24 000 de prizonieri. înfrângerea de Ia Koniggrătz a însemnat pierderea războiului de către Austria, în pofida faptului că, la 20 iulie, în fața insu- lei dalmate Lissa, flota austriacă, aflată sub coman- da amiralului Tegenthoff, repurtează o importantă victorie navală împotriva flotilei italiene, condusă de amiralul Persano. în urma tratatului de pace pre- liminar, semnat la Nikolsburg, în 6 august 1866, și a tratatului de pace final de la Praga, din 23 august 1866, ambele mediate de Franța, Austria va fi ex- clusă definitiv din spațiul german și va fi obligată să cedeze regiunea venețiană către Regatul italian. De asemenea, prin prevederile tratatului de Ia Praga lua naștere Confederația Germană de Nord, care grupa, sub dominația directă a Prusiei, toate statele germa- ne de la nord de râul Main, cu precizarea că Prusia anexa efectiv statele Schleswing-Holstein, Hanovra, Hessen-Kassel și Nassau, precum și orașul Frank- furt. (C. A. Fyffe, A History cf Modern Europe, voi. III, Cassell & Company, London, Paris, New York & Melbourne, 1889, pp. 376-380; Henry E. Bourne, A History cf Medieval and Modern Europe, Longmans, Green and Co., New York, London and Bombay, 1905, pp. 437-438; Pietro Orsi, Histoire de l'Italie moderne (1750-1916), Librairie Armând Colin, Pa- ■ Revista de istorie militară ■------------ ris, 1911, pp. 291-294; Erich Zollner, Istoria Austri- ei, de la începuturi până în prezent, ediția a VUI-a, voi. II, Editura Enciclopedică, București, 1997, pp. 506-508; Jean Berenger, Istoria Imperiului Habsbur- gilor 1273-1918, Editura Teora, București, 2000, pp. 443-450; Istoria Universală Larousse, voi. III, autori E-G. Dreyfus, A. Jourcin, P. Thibault, P. Milza, tra- ducere de Maria Cazanacli și George Anania, Editu- ra Univers Enciclopedic, București, 2006, p. 158). 16 Imagine preluată din Margaret Cunliffe Owen, A Keystone cf Empire. Francis Joseph cf Aus- tria, Harper & Brothers Publishers, New York and London, 1903. 17 Imagine preluată din Arthur William Ho- land, The Making cf the Nations: Germany, Adam & Charles Black, London, 1914. 18 Imagine preluată din Jessie White Mario, The Birth cf Modern Italy, T. Fisher Unwin, London, 1909. 19 ANRCJ-FEG, Act 3772/1866, ff. 1-2 r. 20 Șematismul veneratului cler a nou îr.ființatei dieceze greco-catolice a Gherlei, Tiparul diecezan, Gherla, 1867, p. 15 21 Ibidem, p. 8. 22 ANRCJ-FEG , Act 2448/1867, ff. 1-3. 23 Ibidem, Act 2529/1867, ff. 1-2 r. ■ Revista de istorie militară ■-----------------------------------------------1 17 [ Centenar Primul Război Mondial REGIMENTUL 51 INFANTERIE CLUJ RADU ANDREICA, CĂTĂLIN HOROTAN, HAJNAL PĂLLUKÂCS, ANAMARIA POP * Abstract Regarding the Romanian participation to World War I, the Romanian historiography fo- cused mainly on the involvement c/ the Old Kingdom, paying somewhat less attention to the fate cf the Romanians from Transylvania. At that time part cfAustria-Hungary, Transylvania did take part in the corflict, but alongside the Central Powers. Thercfore, it was natural for the Hungarian political and military authorities to be concerned on how the Romanians will res- pond to the „caii cfthe homeland”. Despite this, the Romanian reaction to the mobilization or- ders exceeded the government’s expectations. After enlisting in the Austro-Hungarian army, the Romanians diiplayed loyalty, trust and respect for military regulations and oaths. Thercfore, why did the Transylvanian Romaniansparticipate in a war whose cause was alien to them? The present study attempts to answer this question by focusing on the Slst Irfantry Regiment Cluj, which brought together many cf the Romanians serving in the Austro-Hungarian Army. Keywords: 5lst Irfantry Regiment Cluj, Austria-Hungary, World War I, Romania, Old Kingdom, Transylvania Contextul european Politica europeană, după unificarea Im- periului German (1871), a fost marcată de marea personalitate a cancelarului Otto von Bismarck. Acesta a încercat cu orice preț să protejeze statul nou constituit, să prevină con- stituirea oricărei alianțe îndreptate împotriva Germaniei, să izoleze Franța, pentru ca aceasta să renunțe la planurile sale de revanșă pentru înfrângerea suferită în 1871.1 Prima asemenea alianță, care s-a dovedit un eșec o dată cu izbucnirea Războiului Ruso- Turc din 1877-1878, a fost Alianța celor Trei împărați (1873) din care făcea parte Austro- Ungaria, Rusia și Germania. Pentru Bismark, contradicțiile ruso-austriece ridicau problema unei noi alianțe. El alege calea unei înțelegeri strânse cu Austro-Ungaria, semnând mai întâi Dubla Alianță în anul 1879. Ulterior, în 1882 se constituia Tripla Alianță care reunea Imperiul German, Austro-Ungaria și Italia. în anul 1883 acestei alianțe i se alătura și Regatul României, cu al său suveran filo-german, Carol I.2 Nu întâmplător am prezentat premisele constituirii primei alianțe europene, deoarece rădăcinile Marelui Război se extind până la ea. Intriga acestuia o reprezintă anexarea Bosni- ei și Herțegovinei de către Austro-Ungaria în anul 1908, motiv pentru care Serbia își vede anihilată speranța unificării naționale.3 Criza bosniacă, cum a fost denumită ulterior de is- * Acest articol este rezultatul cercetării a patru studenți ai Facultății de Istorie și Filosofie de la Univer- sitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, în contextul comemorării centenarului izbucnirii Primului Război Mondial. ] 18 [■ ■ Revista de istorie militară ■ torici, va întări resentimentele naționalismului sârb și va determina Rusia să strângă și mai pu- ternic legăturile din cadrul Triplei înțelegeri.4 Dezvoltarea statelor naționale și a patrio- tismului, ca sentiment de masă, făcea ca toate țările să fie mai hotărâte ca niciodată să apere ceea ce ele defineau ca interese naționale, fără să se gândească la costuri sau sacrificii. Așa se ajunge la atentatul de la Sarajevo (28 iunie 1914), în care Franz Ferdinand cade victimă gloanțelor unui student sârb, membru al unei societăți secrete, Gavrilo Pricip.5 Acesta a constituit pretextul pentru izbuc- nirea unui război la început continental, în- trucât în mai puțin de o săptămână (28 iulie- 3 august) s-au angrenat toate puterile europene: Austro-Ungaria, Germania, Franța și Rusia,6 dar care se va transforma într-unul mondial, la 1917, când Statele Unite ale Americii aban- donează politica sa izolaționistă (doctrina Monroe) și se angajează în conflict de partea Antantei.7 Când a încept războiul, Italia și Ro- mânia și-au declarat neutralitatea, iar apoi, în 1915, repectiv în 1916, cele două state au in- trat în război de partea Antantei. Transilvania în Primul Război Mondial în ceea ce privește participarea românilor la Primul Război Mondial, istoriografia româ- nească a abordat doar implicarea vechiului Re- gat, românii din Transilvania nereprezentând un subiect destul de cercetat și valorificat, însă Transilvania, aflându-se în acea perioadă în componența statului dualist austro-ungar, participă la conflict, alături de Puterile Centra- le. Era firească îngrijorarea autorităților poli- tice și militare maghiare în legătură cu modul cum vor răspunde românii la „apelul patriei”. Cu toate acestea, reacția românilor la ordinele de mobilizare a fost peste așteptările guver- nanților.8 După înrolarea în armata austro-un- gară, românii au dovedit loialitate, încredere și respect față de legile militare și jurământul depus.9 Aici se ridică întrebarea de ce au parti- cipat românii transilvăneni la un război a cărui cauză le-a fost străină? Cel mai important argument, mai ales în ceea ce privește atitudinea țărănimii, ar fi con- știința datoriei tradiționale față de „bunul îm- părat” care întruchipa în ochii omului simplu ---■ Revista de istorie militară ■---------- suprema autoritate, după Dumnezeu.10 Alți is- torici sunt de părere că loialismul dinastic s-a oprit în momentul formării regimului dualist, în 1867, întrucât elita românească a simțit că nu se mai putea adresa direct împăratului.11 Acest lucru nu a schimbat însă mentalitatea tradițională unde „drăguțul de împărat” ră- mânea „tatăl bun și grijuliu” al acestora. Aici putem adăuga că armata era singura instituție din cadrul Imperiului Austro-Ungar care nu cataloga națiunea română ca fiind de „mâna a doua”.12 Tratamentul românilor în armată era egal cu al celorlalți: maghiari, austrieci, ger- mani. Convingerea că dincolo de sentimentele lor reale românii trebuie să răspundă la chema- re era împărtășită și de o parte a intelectualilor. Participând la război ca ofițer de rezervă, Sextil Pușcariu scria: „între toate sentimentele ce mă stăpâneau, unul singur domina: sentimentul datoriei. Rațiunea nu avea voie să vorbească”13. Aceeași atitudine o întâlnim și la Petre Nemo- ianu: „între sentimentul național și iubirea față de înaltul tron am ales-o pe cea din urmă”14. Un impact deosebit asupra celor aproape o jumătate de milion de români chemați sub arme în 1914 l-a avut apelul Partidului Nați- onal Român și intervenția episcopatului orto- dox și a celui greco-catolic. Cei doi mitropoliți, ca de altfel și episcopii, au lansat circulare prin care li se cerea să răspundă mobilizării și să dea dovadă de loialitate față de împărat.15 Pentru societatea ardeleană, loială Casei de Viena, asasinarea prințului moștenitor a repre- zentat un bun prilej pentru servirea împăra- tului, iar ostașii români plecați pe front nu se vedeau luptând pentru o cauză care nu le apar- ținea. Entuziasmul primelor săptămâni de răz- boi a fost determinat de convingerea soldaților români că sunt chemați să răzbune asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand de la care aștepta- seră „îmbunătățirea dreaptă a situației lor”.16 După statistica întocmită de „Astra” în ar- mata austro-ungară au fost încorporați un nu- măr de 489.544 de români transilvăneni.17 în intervalul 1 august 1914 - 1 noiembrie 1918 au fost chemați sub arme aproape 1 milion de transilvăneni (români - 52,27%, maghiari - 27,75%, germani - 9,44%, alții - 10,52%), nu- măr care raportat la populația Transilvaniei de 5.598.996 (conform recensământului din 1910) formează procentul celor ce au participat di- ----------------------------------------1 19 |--- rect la operațiunile militare: 16, 5%.18 Aceștia au fost repartizați în douăsprezece regimente de linie: 2 Brașov, 31 Sibiu, 33 Arad, 37 Oradea, 5 Satu-Mare, 43 Caransebeș, 50 Alba lulia, 51 Cluj, 61 Timișoara, 62 Târgu Mureș, 63 Bistrița și 64 Orăștie, și în șase regimente de honvezi: 21 Cluj, 22 Târgu Mureș, 23 Sibiu, 32 Dej, 4 Oradea și 12 Satu Mare.19 înainte de a participa efectiv la război, celor ce s-au înrolat voluntar în armată se pregătea un program de instruire, în cadrul căruia ac- centul cădea pe învățarea mânuirii armelor. De asemenea, aceștia trebuiau să se obișnuiască cu terenul de război, cum să se ascundă în păduri, cum să se apere și cum avea să se desfășoare o bătălie.20 Regimentul 51 Cluj Regimentul de infanterie 51 este cel mai vechi și cel dintâi înființat regiment din Tran- silvania. Bazele lui s-au pus de către Leopold I la data de 31 octombrie 1702, când a semnat actul de înființare a regimentului „Hajdiî” (hai- duc) și l-a plasat sub conducerea colonelului Bagossy Pâl. începând din anul 1714, pentru lărgirea acestui regiment, se vor face recrutări din întreaga Transilvanie.21 înainte de a participa la bătăliile Primului Război Mondial, acesta s-a remarcat în răz- boaiele din timpul Măriei Tereza, în războaiele împotriva turcilor, împotriva Prusiei și în cele împotriva lui Napoleon I. Regimentul 51 a fost botezat cu numele „von Boroevic” după feldmareșalul armatei austro-ungare Svetozar Boroevic von Bojna care s-a remarcat îndeosebi în timpul Primului Război Mondial, atât pe frontul rusesc, coor- donând ofensivele din orașul Przemysl (astăzi Polonia), cât și pe frontul italian unde pregă- tește faimoasa bătălie de la Piave.22 La comanda Regimentului 51 s-a aflat de la debutul războiului colonelul Ludwig von Langendorf. Această unitate este recunoscută, din punct de vedere etnic, drept un regiment româno-maghiar deoarece, în anul 1914, 62% dintre soldații aflați în componența sa erau ro- mâni, 34% erau maghiari, iar restul de 4% re- prezentau celelalte națiuni ale imperiului.23 în perioada dinaintea declanșării Primului Război Mondial membrii Regimentului au fost recrutați îndeosebi din județele Cluj și Sălaj, cartierul general al regimentului s-a stabilit chiar în orașul Cluj unde se făceau și recrută- rile. După izbucnirea războiului, sediul central al Regimentului, împreună cu batalioanele II și III, se află în Târgu Mureș; batalionul IV și ba- talionul suplimentar staționau în Cluj, iar bata- lionul I staționa în Domanovic, Bosnia. în 1 august 1914, echipajul suplimentar al Batalionului I a depus jurământul în Cluj, iar a doua zi a pornit spre Bosnia. Restul batali- oanelor au plecat spre nord și în 12 august, în preajma orașului Jezupol din Galiția, s-a regru- pat Divizia 35 a Corpului XII, din care făcea parte și Regimentul 51, care, împreună cu Re- gimentul 50, forma Brigada 69.24 Regimentul 51 al Armatei Austro-Ungare în Praga ---------------------------------■ Revista de istorie militară ■ Datoria Corpului XII al armatei austro-un- gare era una de apărare și de interceptare a in- amicului, de aceea Regimentul 51 a fost activ pe mai multe fronturi, în funcție de necesitate: întâi pe frontul rusesc, ulterior pe cel italian și, spre finalul războiului, pe câmpul de luptă fran- cez. în funcție de datele de care dispunem până în prezent, în cele ce urmează vom prezenta evoluția Regimentului 51 pe toate cele trei fron- turi: direcțiile urmate de trupele regimentului, principalele bătălii și consecințele lor. Frontul rusesc Botezul de foc al Regimentului 51 l-a re- prezentat prima bătălie de la Liov (Zolociv, în Ucraina de azi) de lângă ZIota-Lipa, din data de 26 august. Divizia 35 a pornit în jurul orei prânzului din poziția de pregătire de lângă Nowosiolka, direcția aripii de nord fiind Du- najow, coloana sudică a diviziei avea direcția Potoczna (la 5 km în direcția sud-est de Du- najow), Regimentul 51 este prezent pe aripa sudică a acestei coloane. Aceștia s-au întâlnit cu trupele rusești pe linia ZIota-Lipa, obiecti- vul de atac al Regimentului 51 era Nestiuki, pe care au reușit să-l ocupe, dar au fost încercuiți și nevoiți să se retragă. în 3 septembrie, Regi- mentul se afla la nord de Liov, pe linia râului Wereszyca, de unde a trebuit să pornească din nou la atac - era necesară reconstruirea podu- rilor distruse în urma retragerii. în 8 septem- brie a început atacul general din linia Weres- zyca. în ziua următoare au reușit să avanseze 6 km (două batalioane din Regimentul 51, aflate sub comanda maiorului Coscaria, au ajuns la marginea estică a pădurii Las Czulowski, aflată la Est de Piaski), iar în următoarele două zile au înaintat circa 10 km, în 10 septembrie ajun- gând la Serdyca, unde a și avut loc o bătălie, în urma căreia, învingător fiind, regimentul a mai avansat 8 km, dar cu prețul unor pierderi masive. O parte a regimentului aflată în Les- niowicze a fost atacată puternic de ruși, pro- vocând retragerea trupelor austro-ungare la Mostki până la orele prânzului. Situația gene- rală nu s-a îmbunătățit până la sfârșitul lunii septembrie, astfel că s-a ordonat retragerea pe linia Carpaților, după râul San. După efectua- rea unor redistribuiri și transferuri, a reînceput înaintarea cu obiectivul de a-i angaja în Galiția pe ruși la începutul lunii octombrie.25 ----■ Revista de istorie militară ■---------- în cadrul acestor atacuri, Regimentul 51 a obținut victorii în bătălia Sambor-Chyrow - Pr- zemysl, însă operațiunile au durat până la sfâr- șitul lunii și și-au spus cuvântul asupra Regi- mentului. A fost nevoie de întăriri, iar în acest sens pe frontul din Galiția a fost trimis batalio- nul IV având în componență 774 persoane.26 La începutul lunii noiembrie 1914, Regi- mentul 51, împreună cu întreaga armată, a pă- răsit Galiția. întâi s-a oprit în Medzilaborce (în Slovacia de azi), iar de aici au fost transportați feroviar în Polonia rusească ajungând într-un final în Lassowitz. Deplasarea armatei a deve- nit necesară datorită trecerii în forță a Vistulei de către ruși din Varșovia în Iwangorod, unde se părea că doreau lansarea unei bătălii decisi- ve - acest atac se dorea a fi contracarat cu un contraatac.27 Regimentul 51 s-a impus pe acest câmp de bătălie în 20 noiembrie, sub comandament german, cu un atac reușit, ocupând Wiklow- ul și capturând 700 prizonieri. După acest succes, trei trupe ale Regimentului 51 au asi- gurat punctele de trecere peste Warta în timp ce restul regimentului a pornit urmărirea în direcție estică. Aici se va înregistra și o înfrân- gere, deoarece au ajuns mai repede decât restul trupelor, a rămas fără acoperire pe lateral și în spate, iar rușii profitând de această slăbiciune l-au atacat cu trei batalioane din spate. Bătălia s-a soldat cu pierderi mari, rămânând active doar șapte trupe, astfel că s-a ordonat retra- gerea artileriei. în data de 25 noiembrie și-au sporit personalul cu 439 militari, fiind trimiși aici batalioanele de rezervă 6 și 7.28 Până în a două parte a lunii decembrie 1914 au avut loc doar acțiuni defensive, dar începând cu a doua jumătate a lunii trupele austro-unga- re împreună cu cele germane au reușit să tra- verseze linia râului Pilica, iar pe 30 decembrie au atacat împreună înălțimea Madziera și cu prețul unor mari pierderi a reușit să avanseze linia de atac cu cca 600 pași. După Anul Nou 1915, frontul a încremenit din cauza bătăliilor grele de iarnă. începând cu februarie 1915 ar- mata a trebuit readusă în Carpați.29 în cadrul bătăliilor de uzură nu s-a pro- dus nimic spectaculos până în 2 mai, odată cu ofensiva care a urmat penetrării în Gorlice.30 în 17 iulie 1915, rușii au ordonat brusc re- tragerea, astfel că s-a decis urmărirea lor. Ur- | 21 [ mărirea s-a oprit în apropierea Vistulei, unde corpului XII al armatei i-a stat în cale Iwango- rod-ul. Pentru atacarea acestuia s-a dezvoltat un plan amănunțit, în care Regimentului 51 i s-a oferit un rol important: atacul, plănuit în trei faze:31 a) prima fază avea să se desfășoare în data de 1 august și trebuia să pătrundă linia mai lar- gă a capului de pod de către trupele aflate la nord de Slowiki Nowe;32 b) în 3 august trebuiau ocupate acele părți ale liniei de fort care erau încă ale rușilor;33 c) a treia fază implica atacul asupra celor două fortificații din beton care aveau scop anti- bombardament care încercuiau Iwangorodul.34 Grupul de înaintare, respectiv Regimentele 50 și 51 trebuia însă, într-o primă fază, să ocu- pe Slowiki Nowe și punctul de altitudine 122, aflat la est de acesta, după care trebuia să dislo- ce pozițiile inamice în direcție sudică.35 în dimineața zilei de 1 august 1915 a înce- put pregătirea artileriei. La ora 9:00 a pornit atacul infanteriei - primul atac asupra punc- tului 122 a avut succes - la ora 15:00, împre- ună cu ajutorul regimentului de infanterie al diviziei de cavalerie 9, Regimentele 51 și 31 au ocupat punctele din pădurea dintre Bakowiec și Slowiki Nowe - spre seară se părea deja că Divizia 35 și-a îndeplinit misiunea. A capturat 2000 prizonieri, 8 arme, 10 mitraliere și a ajuns în posesia multor provizii, din care Regimentul 51 a capturat mai multe sute de prizonieri, 7 arme și 4 mitraliere.36 Batalionul IV al Regimentului 51, în data de 4 august, îndeplinind funcția de detașament de urmărire și recunoaștere, a ajuns până la Vis- tula. întreaga Divizie 35 a traversat în data de 8 august podul construit în grabă și a con- tinuat urmărirea, în ziua de 10 august însă a întâmpinat rezistență puternică în stațiile din- tre Jedlanka-Gozd. Pe tot parcursul zilei s-au purtat bătălii cu rușii, în după-masa aceleiași zile inițiativa de înaintare a batalionului V s-a dovedit a fi un succes, aceștia reușind să atace și să ocupe Jedlanka. Succesul regimentului a adus cu sine o turnură favorabilă pentru trupe- le germane care luptau în apropiere. în după- masa zilei de 12 august au pornit din nou un atac, care a ținut până în zorii celei de-a doua zi, regimentul reușind să se apropie la 800 de pași de stațiile rusești din Poplawy. în urmă- ----1 22 |------------------------------------ toarea zi, Regimentul a reușit să ocupe dealul 168, aflat la nord-est de Krzewice, captura în- registrată a fost de 500 prizonieri, 3 mitraliere și multe articole militare.37 în zorii zilei de 15 august, rușii s-au retras din nou și de data asta au traversat Bugul -ba- talioanele austro-ungare au reușit să se apropie de Klepawecz, aflat pe malul Bugului, dar nu au reușit să continue înaintarea. Traversarea Bugului cu ajutorul bărcilor a avut loc în 19 au- gust, sub protecția focului de artilerie - bătălia s-a încheiat prin retragerea rușilor în Gola în zorii zilei de 21 august, dar aici au opus rezis- tență atacurilor. în noaptea spre 22 august re- gimentul 51a inițiat avansarea către sat, la ora 4 dimineața au reușit să intre în sat, de unde au pornit atacul împotriva unei stații rusești aflat la est, pe care au reușit să o ocupe până în după-masa zilei respective, capturând, îm- preună cu cei din Regimentul 64, în total 800 prizonieri.38 în 7 septembrie 1915, trei batalioane din Regimentul 51 au fost nevoite să execute un atac prin învăluire într-o pădure mlăștinoasă (de menționat că până în acea seară au avansat doar 6 km), după care a trebuit să aștepte până s-a improvizat un drum cu ajutorul buștenilor prin intermediul căruia caii puteau să urmeze detașamentul. în 21 septembrie, Regimentul 51a capturat 100 prizonieri, reușindu-le atacul efectuat printr-o pădure la nord-est de Dere- naja, iar armatele rusești au început retragerea din 23 septembrie, ajungând până în dreptul râului Sczara, înainte de a intra în Baranowic- ze, iar aici s-au oprit.39 în această perioadă, frontul care se întindea de la Marea Nordică până în România s-a rupt în două din cauza terenului mlăștinos, unde era imposibil ca vreo armată să treacă - la sud de mlaștină, în Wolhynia și Galiția, se aflau trupele austro-ungare, iar la nord cele germa- ne (inlcusiv Corpul XII - un an jumătate sub comanda germanilor). în data de 20 octom- brie a început bătălia de la Baranowicze: rușii au atacat divizia 35 cu mare putere și au reușit penetrarea liniei ținute de Regimentul 50, situ- ație primejdioasă pentru restul regimentelor; a doua zi, divizia 35 după o jumătate de oră de foc de artilerie pregătitor, a pornit la atac și a reușit să reocupe întreaga linie de front până la 2:30 după-amiază.40 -----------■ Revista de istorie militară ■---- Referitor la atmosfera de pe frontul galiți- an, unul dintre soldații transilvăneni, Ștefănuț Todor, scrie celor de acasă la data de 3 noiem- brie 1915 că: „ducem o viață tare grea și ți-aș fi trimis cărți mai des dar nu apuc că atâta slujbă avem de nu avem odihnă nici zi nici noapte, și nici mâncare nu căpătăm numai o dată în 24 de ore.”41 Aproximativ simultan cu această dată au început pregătirile pentru iarnă. Divizia 35 a fost înlocuită cu trupe germane și plasată pe o altă secțiune a frontului: 25 octombrie la Mi- nitschi, iar din 5 noiembrie la est de Woront- scha, pe linia Serwec-ului - datorită înaintării victorioase din vara anului trecut cei din Re- gimentul 51 au rămas în fruntea liniei până în iulie 1916.42 în vara anului 1916 la Luck, a pornit ofensi- va Brussilow - atunci și pe frontul Corpului XII au fost atacuri puternice, în 25 iunie, Regimen- tul 51 a avut misiunea de a distruge drumurile prin care inamicii se puteau apropia - care s-a soldat cu distrugerea a trei poduri.43 La începutul lunii iulie în 1916 au fost iniți- ate atacuri rusești și pe linia de front atribuită corpului XII, care se afla în tranșeele de pe lân- gă râul Servecz, de la Koldyczewa până la Ser- vecz, dar în seara zilei de 8 iulie, bătălia de la Baranowicze s-a sfârșit. Regimentul 51 a avut un mare aport la victoria obținută, Corpul XII reușind să mențină linia frontului pe tot par- cursul lunii iulie. Acest itinerariu este confirmat de cores- pondența unui soldat transilvănean încadrat în Regimentul 51. Sfară Augustin scrie frecvent scrisori familiei sale, fapt care ne permite re- constituirea drumului parcurs de regiment. în septembrie 1914, regimentul staționa la Cluj, în luna ianuarie 1915, acesta scria părinților săi că „am mers până la locul unde am fost re- partizat 4 zile și 4 nopți cu trenul și pe jos încă 350 km”, ajungând „undeva în apropierea capi- talei Poloniei”. „Pe câmpul de luptă așa mi-e de bine, nici nu știu dară că sunt în bătălie. Mie mai bine ca și când am fost în Cluj” , scrie celor de acasă despre starea lui în Polonia rusească în luna mai 1915. Dar, tot din cele scrise de el, se ob- servă că în luna august lucrurile se agravează, nemaiavând timp nici a scrie vești celor de aca- să. Regimentul staționa acum lângă Vistula, în ----■ Revista de istorie militară ■---------- Iwangorod: „sunt în Ivangol, în țara rusului și sunt lovit la piciorul stâng în șold de două gloanțe.” O lună mai târziu, scrisorile sale sunt datate la Paradubitr, Barraaken, „în țara cehu- lui” , explicând celor de acasă că se fac deja 8 luni de când a fost „între gloanțe...ca și cum aruncă omul grăunțe când le seamănă”. Sfârși- tul anului 1915 și prima lună a anului 1916 o va petrece la Praga. Pentru anii 1916-1918, arhi- vele nu conțin prea multe detalii, aceasta pen- tru că situația de pe frontul rusesc se va com- plica odată cu intrarea României în război. Frontul italian La sfârșitul lunii mai 1917, Divizia 35 a ajuns să fie trimisă în a X-a bătălie de la Isonzo, care a început în data de 23 mai și s-a terminat la sfârșitul lunii, în data de 28. Aceasta a sur- clasat cele 9 bătălii care au avut loc acolo îna- inte, italienii nu au reușit să avanseze mai mult de 1-2 km, până la Medeazza. S-a luat totuși decizia de a riposta cu un contraatac pentru a-i împinge înapoi. Această misiune le-a fost încredințată trupelor din Corpul XII, din care făcea parte Divizia 35 și, implicit, Regimentul 51. în 4 iunie o trupă de asalt din care făcea parte și Batalionul 111 al Regimentului 51 a re- ușit să recâștige vechile poziții, respectiv linia Jamiano-S. Giovanni-Flondar. Corpul XXII și-a îndeplinit misiunea cu succes, reușind să recâștige poziția de pe linia de front Hermada și să captureze 10 mii de prizonieri din armata italiană. Capacitatea de rezistență a italienilor a fost descrisă de un soldat român astfel: „Trupele (noastre) au înaintat până la râul Isonzo, dis- tanță de 3-4 km. Pierderile suferite de italieni erau de 20-25 000 de oameni, dar au întâmpi- nat o rezistență extraordinar de dârză,[ ...]pă- șind chiar la o contraofensivă. Zile întregi au fost cadavre în Val Valone, pentru a fi înmor- mântate, iar austriecii au pierdut și ei mulți oameni.” în cea de-a Xl-a bătălie de la Isonzo (17-19 august 1917), Regimentului 51 i-a fost încre- dințată o secțiune de 1 km de front în valea de la Brestovica, dar din cauza poziționării nefe- ricite, italienii au reușit să împingă linia la sud de Kostanjevica, prin Selon, până la înălțimea Stara Lokwa, la sud de această poziție, în valea Brestovica de o adâncime de 150 m, italienii au reușit să penetreze linia asigurată de Regimen- tul 51, ajungând aproape de cartierul general al regimentului. Armata italiană a atacat con- tinuu timp de o săptămână, totuși, cu atacurile care au durat până în 25 august, italienii nu au reușit decât o devansare de circa 800 pași a pri- mei linii a inamicului lor. Contraatacul efectu- at în data de 4-5 septembrie în direcția Flondar le-a asigurat o victorie trupelor din care făcea parte și Batalionul VI al Regimentului 51. Un ultim aport important al Regimentului 51 se remarcă în cazul ofensivei de pătrundere în Tolmein (24 octombrie 1917), după această bătălie, Regimentul a fost trecut în rezervă. Pe frontul de vest Divizia 35 a înlocuit pe frontul de vest di- vizia germană de pe înălțimea Combres, la vest de Dompierre. în această perioadă de sfârșit a războiului a avut loc o bătălie importantă pe câmpul de luptă german-francez: bătălia de la St. Mihiel. Misiunea diviziei 35 era de a-și proteja și menține poziția- în pădurea dintre Vaux Ies Palameix și Seuzey, la circa 18 km de Verdun. Atât francezii cât și americanii au în- aintat cu prudență. După această bătălie, regi- mentul a ajuns să intre din nou în rezervă - în data de 1 noiembrie poziția regimentului 51 a fost preluată de trupe germane, și după nu- mai o zi au pornit spre casă. Au ajuns în Cluj în data de 6 decembrie 1917, primind ordin de demobilizare. Batalionul I al Regimentului 51, staționat în Bosnia La data mobilizării parțiale (26 iulie 1914), batalionul era în Domanovica, de aici, în 31 iulie, s-a deplasat în Mostar, unde a fost legat de brigada de munte 1. în data de 5 august a ajuns și batalionul suplimentar trimis din Cluj, în Ilidze. Batalionul Regimentului 51 a trecut bo- tezul de foc încă din data de 15 august 1914, când trebuia să atace muntele Crni Vrh, misiu- ne care a fost îndeplinită cu succes. După ace- ea au urmat multe bătălii sângeroase, din care sunt menționate următoarele: ♦ cea din data de 20 august de pe înălțimile din estul râului Lim, între Priboj și Visegrad; ♦ atacul din data de 8 septembrie împotriva Kosutnja stopara; ♦ atacul din data de 14 septembrie împotri- va Rozanj; ♦ atacul din 20-21 septembrie împotriva Ja- godnja. După campania eșuată din Serbia, batali- onul a ajuns pe câmpul de luptă italian unde au luptat în toate bătăliile Regimentului 51. în primăvara anului 1916 îi găsim luând parte la ofensiva din Tirolul de S, luptând la nord de Brenta. în data de 10 noiembrie 1917 batalio- nul se afla pe poziție între Monte Dorole și As- tico iar în 22 decembrie ia parte în încercarea de recucerire a Mt. di Val Bella. Odată cu reorganizarea din martie 1918, au fost desființate batalioanele independente și, începând din acea dată, Batalionul I al Re- gimentului 51a format, împreună cu Batalioa- nele IV și V ai Regimentului de infanterie 62, Regimentul de infanterie 128. Viața socială „Astra” a realizat în urma războiului o statis- tică a principalelor „pagube” produse populați- ei românești în urma Marelui Război. Dintre acestea notăm că numărul victimelor pe câmpul de luptă a fost de 41 739, iar cei morți în tem- nițe, spitale, în pribegie a fost de 11 275, însă remarcăm și un număr de 29 839 de dispăruți. 90000 80000 70000 60000 50000 40000 30000 20000 10000 0 1914 1915 1916 1917 1918 Fig. 1. Evoluția dezertărilor românilor transilvăneni din rândul armatei austro-ungare Starea generală a armatei din punct de ve- dere al bugetului era precară, lipsurile erau resimțite la toate nivelurile, dar mai ales în ce privește înzestrarea cu arme. Austro-Ungaria a cheltuit pentru armată cel mai puțin comparativ cu celelalte puteri, având un buget militar chiar mai mic decât al Italiei. -----------■ Revista de istorie militară ■----- Anul Numărul dezertărilor 1914 6,700 1915 26,200 1916 38,000 1917 81,800 1918 44,000 De aceea înzestrarea era insuficientă iar serviciile de intendență, cele sanitare sub orice critică. Realitățile frontului au fost surprinse și de către scriitorul ardelean Liviu Rebreanu în al său roman, „Pădurea Spânzuraților”. Dincolo de aspectele de stil literar, perspectiva autoru- lui nu este întru-totul lipsită de adevăr istoric. Problema naționalistă, care se amplifică după intrarea României în război împotriva Puteri- lor Centrale, a reprezentat una din principalele îngrijorări ale autorităților. De acum problema dezertărilor se va acutiza. Un rol aparte în această problemă îl va constitui moartea îm- păratului Franz losif în noiembrie 1916, care va amplifica numărul dezertărilor. Mulți dintre cei care au ales această cale se considerau eli- berați de jurământul pe care-1 depuseseră față de împărat, alții din dorința de a-și salva viața. Se apreciază că, numai în 1915, numărul tinerilor români apți pentru serviciul militar care au trecut Carpații în Regatul României a fost de peste 26 000, adăugându-se alte zeci de mii care au însoțit armata română în 1916, în timpul retragerii din Transilvania. Fenomenul voluntariatului s-a amplificat în săptămânile următoare intrării României în război, din cei aproximativ 120.000 de prizonieri, conform datelor rusești, aproape 40.000 au cerut înro- larea în armata română. Numai în intervalul august-septembrie 1916 autoritățile rusești au ----■ Revista de istorie militară ■------------ primit 3.500 de cereri de încadrare în unitățile speciale care să lupte alături de trupele româ- ne. Astfel, cifra totală a ardelenilor care vor sluji în armata română în anii 1916-1918 se ri- dică la cifra de 100.000. Alarmate de aceste acțiuni, autoritățile au recurs la măsuri de o extremă duritate. Regi- mentele cu o componență majoritar româ- nească au fost redistribuite în scopul îndepăr- tării lor de zonele etnice din care proveneau soldații, majoritatea au ajuns pe frontul itali- an. Curțile marțiale au pronunțat numeroase condamnări nu numai împotriva celor care se împotriveau încorporării în armată sau a de- zertorilor , ci și împotriva românilor acuzați că îndeamnă la nesupunere. Un exemplu concret din cea de-a doua categorie, de victime civile, îl identificăm în cazul lui Andrei Alexandru, un învățător din comuna Ilenbac, care este acuzat de următoarea crimă: „călcarea îndatoririlor sale de serviciu” întrucât acesta ar fi îndemnat, după intrarea României în război, „ca sătenii să nu lupte contra fraților lor de sânge ci să dezerteze în armata românească, iar dacă nici asta nu reușesc să se împuște ei înșiși în mâna stângă ori în piciorul stâng ca să devină neapți de luptă”. De asemenea, au fost ridicate silnic de la domiciliu și trimise dincolo de Syolnok 8 500- 10 000 de persoane, majoritatea la muncă în mine și fabrici. Pe fondul acestor probleme și atitudini sentimentul datoriei față de tron și patrie s-a erodat continuu. La acesta mai adăugăm și de- moralizarea trupelor cauzate de înfrângerile și pierderile umane de pe fronturi, următoarele exemple vor fi grăitoare în acest sens: - Regimentului 51, din efectivul de 4 000 de oameni după primele două luni de război pierde circa 3 400 de oameni). - regimentul 23 honvezi (unde se afla și gl. Tăzlăuanu) din cei 3 500 soldați se mai aflau pe câmpul de luptă 170 până la sfârșitul lunii noiembrie. Pe lângă ororile războiului, soldații români aflați pe front s-au confruntat permanent cu tratamentul umilitor la care îi supuneau ofi- țerii. Spune Nemoianu că din pricina acesto- ra, „între ofițerime și soldați era o adevărată prăpastie și o ură de moarte. Legatul de stâlp, foamea, serviciul permanent de santinelă erau pedepsele cele mai ușoare”. --------------------------------------1 25 |--- Ce se poate observa în atitudinea români- lor după intrarea Statelor Unite în Război? Majoritatea celor înrolați porniseră de la premisă că va fi un război scurt purtat doar îm- potriva Serbiei, principalul inamic al monarhi- ei austro-ungare. Devotamentul românilor în aceste lupte a fost remarcat de la bun început, dacă la acestea adăugăm și loialismul dinastic putem explica entuziasmul soldaților români în primele bătălii. Dar, odată ce acest conflict a luat proporții, a devenit tot mai clar că Im- periul austro-ungar nu putea ieși neștirbit din război. Două evenimente vor întări această credință: intrarea României în război în anul 1916 și implicarea Statelor Unite ale Ame- ricii în anul 1917. „Cu intrarea S.U.A. în răz- boi, soarele nostru strălucește din nou pe cer. Soarta războiului este pecetluită. Chestiune de timp. Eu pot judeca mai bine lucrurile. Hrana este pe sfârșite iar cu muniția stăm prost, ca și cu echipamentul.” Acestea sunt cuvintele de încurajare ale unui colonel al armatei austro- ungare față de un soldat român. Soldatul transilvănean Cristian Găvrilă scrie acasă o scrisoare în care printre salutări și urări de bine inserează următoare idee: „ta- re-mi pare urât aici că nimeni nu vorbește lim- ba română ci numai pe cea nemțească”. Acest pasaj este sugestiv și ne confirmă ceea ce știm deja, că limba de comandă în Armata comu- nă (k.u.k. Armee, Armata imperială și regală) era limba germană. Dar s-a acordat și dreptul de a folosi limba pe care o vorbeau majorita- tea soldaților din regiment. Astfel s-a ajuns ca pentru o scurtă perioadă de timp regimentele din Transilvania și Banat să folosească și lim- ba română. însă comunicarea nu a fost nici în aceste condiții eficientă deoarece ordinele se transmiteau de la om la om prin viu grai, de regulă ordinul dat mergea până la primul sol- dat care nu-1 înțelegea și nu îl putea transmite mai departe. Atmosfera de pe frontul italian, unde au fost mobilizate principalele regimente cu com- ponență românească a fost sugestiv descrisă de Coriolan Bălan, soldat bănățean în Primul Război Mondial: „Soldații trebuiau să petreacă zece-douăsprezece zile într-un șănțuleț cu doi bolovani în față. Mâncarea nu mai sosea regu- lat. Toate drumurile erau bătute de artilerie în momentul când se înnopta. Am recurs la con- ----1 26 |----------------------------------- servele de rezervă pe care le avea fiecare sol- dat. Cel mai mare necaz era că nu aveam apă deloc. Când primeam noaptea câte o sacă de apă o drămuiam cu multă chibzuință. Spălatul strict interzis. Apa nu era suficientă nici pen- tru băut.” Meniul de pe front la începutul războiului era de litru de vin și 1 kg de pâine” iar în ultimul an al războiului criza alimentară a luat proporții. Această stare a lucrurilor o regăsim deseori menționată în corespondența solda- ților, mai jos sunt redate cuvintele soldatului Nicolae Anca, care întărește ideea de mai sus: „pe noi ne ține tare rău, de m-ai vedea nu m-ai cunoaște cât sunt de slab” Epilog Monarhia dualistă austro-ungară a fost, la începutul războiului, una dintre protagonis- tele conflictului; un actor complex, datorită amalgamului de popoare pe care le unea, a că- rui existență a luat sfârșit odată cu încetarea războiului. Transilvania, ca parte integrală a acesteia, nu putea decât să aibă decât un traseu particu- lar în timpul Primului Război Mondial. Popu- lația românească, majoritară în această provin- cie, s-a implicat activ pentru apărarea tronului monarhiei. Loialismul dinastic a determinat înrolarea românilor transilvăneni în armatele Puterilor Centrale. Dar dacă acesta la început fusese un izvor de putere pentru monarhia austro-ungară, după înfrângerile suferite pe front și intrarea României în război, a suferit modificări, iar soldații ardeleni au devenit o forță sesizabilă a Antantei împotriva inamici- lor ei. După 1916, fenomenul voluntariatului a devenit unul extrem de popular în rândul pri- zonierilor ardeleni. Regimentul 51 face parte dintre cele zece regimente cu o componentă românească mai mare de 50%. La acestea se adaugă trei regi- mente exclusiv românești: Regimentul 30, 63 și 64, un regiment româno-german: Regimentul 21 (majoritari români), unul sloveno-român (R 17), și unul sârbo-româno-german (R 301, unde românii reprezentau peste 50%). Am amintit aici doar regimente constituite majo- ritar din români, însă nu trebuie pierduți din vedere nici ardelenii încadrați în restul unită- ----------■ Revista de istorie militară ■-- ților armate. Aceștia merită atenția istoricilor preocupați de spațiul transilvănean în timpul Primului Război Mondial. Studiul de față nu face decât să amintească succint o parte din particularitățile specifice spațiului transilvă- nean în anii războiului și să deschidă calea spre cercetări aprofundate în acest sens. Bibliografie 1. Deseo, Lajos; Ardoi, Gyula, Erdelyi ezredek a Vilăghâboruban, Budapesta, ed. Ardoi irodalmi es konyvkiado vâllalat, 1940 2. Dreyfus, Franșois G., Istoria Universală, volu- mul III, București, Univers Enciclopedic Gold, 2009 3. Leu, Valeriu; Bocșan, Nicolae, Marele Război în memorialistica bănățeană, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujană, 2012 4. Maior, Liviu, Românii în armata habsburgică. Soldați și ofițeri uitați, București, Editura Enciclo- pedică, 2004 5. Mitu, Sorin, Introducere în Istoria Europei Moderne (de la Războiul de Treizeci de Ani la prima conflagrație mondială), Cluj, Editura Accent, 2002 6. Neiberg, Michael S., Warfare & society in Eu- rope: 1898 to the present, Routledge, 2004 7. Nicoară, Toader, Transilvania la începuturile timpurilor moderne (1600-1800). Societate rurală și mentalități colective, Cluj-Napoca, 1997 8. Păcățeanu, Vasile T., Jerfele românilor din Ar- deal, Banat, Crișana, Sătmar și Maramureș aduse în răsboiul modial din anii 1914-1918, în „Transilva- nia” LIV, nr. 1-2, ianuarie-februarie 1923 9. Radosav, Doru, Arătarea împăratului, Cluj- Napoca, Editura Dacia, 2002 10. Rebreanu, Liviu, „Pădurea Spânzuraților” București, editura Jurnalul Național, 2010 11. Revista „Românul”- anul 1914 12. Șerban, loan L, Românii în armata austro- ungară în anii primului război mondial, în „Anna- les Universitatis Apulensis” Series Historica, 2-3 (1998-1999) Sitografie: 1. *** Osterreich-Ungarns bewaffnete Macht 1900 - 1914. Austro-Hungarian Armed Forces 1900-1914 http://www.mlorenz.at/index.htm data accesării: 4 decembrie 2013 2. Verlag Militaria http://www.militaria.at/De- fault.aspx data accesării: 4 decembrie 2013 3. Militarie repliky http://www.militarie-repli- ky.cz/en data accesării: 4 decembrie 2013 4. Austro-Hungarian Land Forces 1848-1918 http://www.austro-hungarian-army.co.uk/ data ac- cesării: 4 decembrie 2013 ----■ Revista de istorie militară ■--------------- NOTE 1 Sorin Mitu, Introducere în Istoria Europei Mo- derne (de la Războiul de Treizeci de Ani la prima corflagrație mondială), Cluj, Editura Accent, 2002, p. 141. 2 Ibidem. 3 Ibidem. 4 Tripla înțelegere, sau Antanta, a fost cea dea doua alianță care marchează Europa la începutul secolului al XX-lea. în 1893 Franța semnează o ali- anță defensivă cu Rusia, iar în 1904 acestora i se va alătura și Anglia. Primul pas al aderării acesteia este tratatul semnat cu Franța, și abia în 1907 cu Rusia. 5 Albert Jorcin, Prolog la secolul nostru(1871- 1918) în Francois G. Dreyfus, Istoria Universală, volumul III, București, Univers Enciclopedic Gold, 2009, pp. 286-288. 6 Ibidem, p.291. 7 Ibidem, pp.333-334. 8 loan I. Șerban, Românii în armata austro-un- gară în anii primului război mondial, în „Annales Universitatis Apulensis”, Series Historica, 2-3 (1998- 1999), pag. 203. 9 Liviu Maior, Românii în armata habsburgică. Soldați și cfițeri uitați, București, Editura Enciclo- pedică, 2004, p. 13. 10 Doru Radosav, Arătarea împăratului, Cluj- Napoca, Editura Dacia, 2002, passim. 11 Toader Nicoară, Transilvania la începuturile timpurilor moderne (1600-1800). Societate rurală și mentalități colective, Cluj-Napoca, 1997, p. 341. 12 Liviu Maior, op.cit., p.7 13 Sextil Pușcariu apud. loan I. Șerban, op.cit., p. 204. 14 Petre Nemoianu apud. loan I. Șerban, op.cit., p. 204. 15 Liviu Maior, op.cit., p.172. 16 Ibidem, p. 175. 17 loan I. Șerban, op.cit., p. 206. 18 Liviu Maior, op.cit., p. 178. 19 loan I. Șerban, op.cit., p.206. 20 Arhivele Naționale Cluj-Napoca, Fond VII Scrisori din Primul Război Mondial, numărul 531, fila 3. 21 Lajos Deseo și Gyula Ardoi (coord.), Erdelyi ezredek a Vilăghâboruban, Budapesta, ed. Ardoi irodalmi es konyvkiado vâllalat, 1940, p. 179. 22 Michael S. Neiberg, Waifare & society in Euro- pe: 1898 to the present, Routledge, 2004, p. 47. 23 *" „k.u.k. Infanterie / Infantry” in Osterrei- ch-Ungarns bewaffnete Macht 1900 -1914. Austro- Hungarian Armed Forces 1900-1914 http://www.mlorenz.at/Bewaffnete_Macht/01_ Infanterie/Ol Infanterie Ol.htm, data accesării: 4 decembrie 2013. ■-----------------------------------------1 27 |---- 24 Ibidem, p. 182. 25 Ibidem, pp. 183-184. 26 Ibidem, p. 184. 27 Ibidem, p. 184. 28 Ibidem, p. 184-185. 29 Ibidem, p. 185. 30 Ibidem. 31 Ibidem, p. 186. 32 Ibidem. 33 Ibidem. 34 Ibidem. 35 Ibidem. 36 Ibidem, pp. 186-187. 37 Ibidem, p. 187. 38 Ibidem, p. 188. 39 Ibidem, pp. 188-189. 40 Ibidem, p. 189. 41 Arhivele Naționale Cluj-Napoca, Fond VII Scrisori din Primul Război Mondial, numărul 533, fila 8. 42 Lajos Deseo și Gyula Ardoi (coord.), op.cit., p. 189. 43 Ibidem, p. 190. 44 Ibidem. 45 Arhivele Naționale Cluj-Napoca, Fond VII Scrisori ale soldaților din Primul Război Mondial, Numărul 531, fila 1. 46 Ibidem, fila 35. 47 Ibidem, fila 54. 48 Ibidem, fila 64. 49 Ibidem, fila 77. 50 Ibidem, fila 99. 51 Ibidem, fila 102. 52 Ibidem, fila 134. 53 Ibidem, fila 149. 54 Lajos Deseo și Gyula Ardoi (coord.), op.cit, p. 191. 55 Coriolan Bălan, Amintiri în Marele Război în memoria bănățeană 1914-1919, Valeriu Leu și Ni- colae Bocșan, Marele Război în memorialistica bă- nățeană, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujană, 2012, p. 205. 56 Lajos Deseo și Gyula Ardoi (coord.), op.cit., pp. 191-193. 57 Ibidem, pp. 194-195. 58 Ibidem, pp. 195-196. 59 Ibidem. 61 Ibidem. 61 T.V. Păcățeanu, Jeifele românilor din Ardeal, Banat, Crișana, Sătmarși Maramureș aduse în răs- boiul modial din anii 1914-1918, în „Transilvania”, LIV, nr. 1-2, ianuarie-februarie 1923, p.32. 62 Ibidem, p. 51. 63 Liviu Maior, op.cit., p. 181. 64 Ibidem. 65 Liviu Rebreanu, Pădurea Spânzuraților, Bu- curești, editura Jurnalul Național, 2010, passim. 66 Liviu Maior, op.cit., p.10. 67 Ibidem, p. 183. 68 loan I. Șerban, op.cit., p. 209. 69 Liviu Maior, op.cit., p. 184. 70 loan I. Șerban, op.cit., p. 209. 71 Ibidem, p. 203. 72 Liviu Maior, op.cit., p. 187. 73 loan. I. Șerban, op.cit., p. 209. 74 Irformațiuni, Pentru trădare de neam în „Ro- mânul”, anul IV, nr.220,14/17 octombrie 1914, p. 4. 75 loan I. Șerban, op.cit., p. 211. 76 Ibidem, p.210. 77 Liviu Maior, op.cit., p.182. 78 Petre Nemoianu apud loan I. Șerban, op.cit., p. 211. 79 Răsboiu. Bilanțul săptămânii în „Românul”, anul IV, numărul 242, 2/5 noiembrie 1914, p. 4. 80 Valeriu Leu și Nicolae Bocșan, op. cit., p. 234. 81 Arhivele Naționale Cluj-Napoca, Fond VII Scrisori din Primul Război Mondial, numărul 527, filai. 82 Valeriu Leu și Nicolae Bocșan, op. cit., p. 37. 84 Ibidem, p.46. 84 Coriolan Bălan apud. Valeriu Leu și Nicolae Bocșan, op.cit., p. 46. 85 Valeriu Leu, Nicolae Bocșan, op.cit. p. 42. 86 Ibidem, p. 246. 87 Arhivele Naționale Cluj-Napoca, Fond VII Scrisori din Primul Război Mondial, numărul 522, fila 9. 88 Liviu Maior, op.cit, p. 179. 89 Ibidem. 28 ------------------------------■ Revista de istorie militară ■ Centenar Primul Război Mondial ARMATA ROMÂNĂ LA DECLANȘAREA PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL PETRE OTU * Abstract On July lS/28, 1914, Austria-Hungary declared war on Serbia following the assassination cf the heir presumptive to the Austro-Hungarian throne, Archduke Franz Ferdinand, by a yo- ung Șerb, Gavrilo Princip. The avalanche c/declarations cf warforced the Romanian state to review its position in the new historical circumstances. On July 21/August 3, 1914, the Crown Council decided that „Romania should take all the measures to protect its borders”. Ihis am- biguous statement wasgiven dfferent interpretation, some considering it to signfy „armed ex- pectative”, others neutrality. What is certain, however, is that, for thefirst two years, Romania stayed out cf the corflict. The study below makes a britf analysis cf the military demarches undertaken by the Romanian authorities in the period spanningfrom the Peace cf Bucharest (July 28/August 10, 1913) to the outbreak cf the „Great War”, including a number cf conside- rations regarding the state cf the Romanian army in order to recreate the pictare cf Romania’s military potențial at the beginning cfhostilities. Keywords: Romania, World War I, Romanian Army, Ion I.C. Brătianu La 15/28 iulie 1914 Austro-Ungaria a de- clarat război Serbiei, ca răspuns la asasinarea prințului moștenitor Franz-Ferdinand de către un tânăr sârb, Gavrilo Princip. Conflictul sâr- bo-austriac nu a putut fi localizat, marile pu- teri europene, grupate în două coaliții - Tripla Alianță (Puterile Centrale) și Tripla înțelegere (Antanta), declarându-și unei alteia război1. S-a pus căpăt, astfel, unei perioade faste din istoria europeană, cunoscută sub numele de „la belle epoque” și s-a inaugurat o alta întinsă pe parcursul întregului veac XX, plină de orori, de confruntări ce au întrecut în violență tot ce cunoscuse istoria omenirii până atunci. Criza din iulie 1914 și apoi cascada decla- rațiilor de război au ridicat problema conduitei statului român în noile circumstanțe istorice. Decizia Consiliului de Coroană de la Sinaia (21 iulie/3 august 1914) a fost aceea ca „România să ia toate măsurile spre a păzi fruntariile țării”. Această formulă ambiguă a fost interpretată di- ferit, unii au considerat că ea semnifică „espec- tativa armată”, iar alții neutralitatea. Cert este că că România s-a situat în afara conflictului2. Hotărârea Consiliului de Coroană avea la bază multiple considerente de natură internă și externă, intens dezbătute de altfel în istorio- grafia română și străină. După opinia noastră, * Director adjunct, Institutul pentru Studii Politice de Apărare și Istorie Militară. ■ Revista de istorie militară ■-------------------------------------------------- | 29 | printre cauzele care au determinat rămânerea țării în afara conflictului european s-a aflat și starea armatei române. Ea se afla la un an de la războiul româno-bulgar, care a reliefat, în pofi- da faptului că au lipsit confruntările, o serie de neajunsuri majore în ceea ce privește structura organizatorică, pregătirea cadrelor și instru- irea trupelor, dotarea cu armament modern, asigurarea materială etc. în cele ce urmează, vom analiza succint mă- surile pe linie militară întreprinse de autorități după pacea de la București (28 iulie/10 august 1913) și până la declanșarea „marelui război” și vom face unele considerații asupra stării arma- tei române pentru a avea tabloul posibilităților militare ale României la începutul ostilităților. Măsuri pentru întărirea forței combative După încheierea păcii de la București, concomitent cu măsurile de aducere în țară a trupelor și de stingere a focarelor epidemiei de holeră, autoritățile au început să analizeze atent învățămintele războiului și să schițeze și măsurile pentru îndreptarea stărilor de lucruri negative din organizarea militară a statului român. Acest lucru a fost înțeles de tot spec- trul politic românesc, de factorii militari. I.G. General Constantin Hârjeu Duca, proeminent lider liberal și participant la campania din sudul Dunării, nota că parti- dul din care făcea parte era convins că „arma- ta trebuia neapărat întărită și înzestrată cu tot ce s-a dovedit a-i lipsi - fiindcă aici e locul să spunem că lipsurile se dovediseră a fi fost atât de serioase încât dacă am fi fost siliți să dăm în Bulgaria adevărate lupte, și dacă acest „război” nu s-ar fi redus numai la o plimbare triumfală, am fi avut surprize serioase”3. Cât privește tabăra guvermanentală ce ges- tionase această criză, ea cunoștea din interior toate problemele din organizarea militară a țării. De aceea, în pofida disputelor din tabăra conservatoare, ce afectau activitatea executi- vului, s-au elaborat programe de redresare. La 11 septembrie 1913, generalul Constantin Hârjeu, ministrul de război nota: „Studiez mă- surile privitoare la completarea organizării ar- matei, servindu-mă de învățămintele prețioase ce am cules până acum”4. La 25 septembrie același an, guvernul, în ședința desfășurată la Peleș, a luat în discuție, între altele, măsurile de apărare a noului teri- toriu încorporat de România, hotărând pre- lungirea căii ferate Medgidia-Cobadin până la Dobrici, repararea drumurilor și completarea rețelei rutiere potrivit necesităților militare5. Perspectiva unui plan coerent de reformare a armatei a căpătat contur și datorită împru- mutului de 250 milioane acordat de un con- sorțiu de bancheri germani, grație eforturilor depuse de guvernul conservator, în primul rând de Alexandru Marghiloman, ministru de finanțe6. Din această sumă ministerul de Răz- boi a primit 60.000 lei. La 15 noiembrie 1913 s-au deschis lucrările corpurilor legiuitoare, iar regele Carol I, în Me- sajul tradițional, a adus cuvinte de mulțumire armatei pentru comportarea ei în lunile iunie- august. „Pentru a doua oară astăzi, spunea su- veranul, după 36 de ani, am adânca mulțumire sufletească de a deschide noua sesiunea a Cor- purilor legiutoare cu aceleași cuvinte de laudă și de recunoștință pentru armată:/.../ Mulțumită prevederii guvernului meu și luminatului dom- niilor voastre concurs, continua regele, armata, pregătită și înzestrată cu cele trebuincioase, a fost pusă în mișcare la momentul nimerit și a trecut iarăși Dunărea, dându-ne puterea de a -----------■ Revista de istorie militară ■-- impune în Balcani pacea mult dorită de Europa întreagă și asigurând, totodată, limitele Dobro- gei prin întinderea lor până la apus de Turtu- caia și la miazăzi de Ecrene. Putem privi acum viitorul cu multă încredere, conchidea Carol, și vom concentra toată munca noastră spre a păstra și întemeia ceea ce am dobândit”7. După ce a luat aprobarea suveranului, în ședința guvernului din 26 noiembrie 1913, mi- nistrul de resort, generalul Constantin Hârjeu, a prezentat programul de întărire a forțelor armate (Anexa nr.l), totalul fondurilor pre- văzute pentru materializarea lui ridicându-se la 506.000.000 lei8. Din păcate, acest proiect ambițios nu s-a materializat într-un proiect de lege, întrucât opoziția liberală din Parlament nu a fost de acord să se deschidă guvernului conservator condus de Titu Maiorescu, în aju- nul plecării lui de la putere, alte credite decât cele anunțate prin Mesajul tronului pentru ex- tinderea rețelei de căi ferate9. La 31 decembrie 1913, guvernul conserva- tor și-a prezentat demisia, acceptată de rege la 3 ianuarie. La 4 ianuarie 1914, Partidul Națio- nal Liberal a preluat puterea, primul ministru fiind Ion I.C. Brătianu, el cumulând și porto- foliul războiului. O săptămână mai târziu, la 11 februarie 1914, Parlamentul a fost dizolvat, iar guvernul, conform prevederilor din epocă, a organizat alegeri. Ele s-au desfășurat în pe- rioada 2-12 februarie, iar la 21 februarie noile corpuri legiutoare și-au deschis lucrările. Pro- blema principală care stătea pe agenda noului Parlament era cea a reformelor (agrară și elec- torală) care a acaparat în totalitate preocupă- rile opiniei publice, generând ample și aprinse dezbateri. Cu toate acestea, Mesajul tronului cerea celor două camere să dea armatei toate cele necesare, „deoarece oastea țării este strâns legată de puterea ei militară”10, iar primul mi- nistru afirma în Senat că armata are nevoie, mai presus de orice, de dragostea noastră sin- ceră și dezinteresată”11. Desigur, aceste decla- rații venite de la cel mai înalte sfere ale autori- tăților publice erau binevenite, dar, în practică, prea multe măsuri nu s-au întreprins. întrucât adoptarea reformelor nu se putea realiza fără modificarea Constituției, Parlamentul a fost di- zolvat și s-au organizat noi alegeri în perioada 18-26 mai. La 5 iunie 1914, s-a deschis sesiunea ----■ Revista de istorie militară ■-------------- Ion I.C. Brătianu noilor camere, ce reprezentau, practic, Consti- tuanta. între alegerile generale s-au suprapus cele locale, astfel că, în decurs de patru luni de zile, electoratul a fost chemat de trei ori la urne. La această situație politică s-a adăugat și modul cum a fost organizată structura superioară de conducere militară. Primul ministru Ion I.C. Brătianu și-a asumat portofoliul ministerului de resort, ceea ce a impietat asupra activității acestuia, întrucât timpul destinat problemelor administrației armatei era evident limitat. Nici la nivelul Marelui Stat Major starea de lucruri nu era complet corespunzătoare. Ge- neralul Alexandru Averescu și-a dat demisia, în noiembrie 1913, pentru a evita ca noul prim ministru al țării, Ion I.C. Brătianu, să îl mute din funcție în interes de serviciu, relațiile ten- sionate dintre cei doi fiind cunoscute de toată lumea12. Ca șef al Marelui Stat Major a fost in- vestit generalul Vasile Zottu, adus din rezervă, contribuția sa în fruntea acestei structuri fiind modestă. în aceste condiții, rolul principal în ad- ministrarea afacerilor militare a revenit lui Dumitru Iliescu, numit, la 10 ianuarie 1914, în funcția de secretar general al Ministerului Apărării Naționale, pe care a exercitat-o până la intrarea României în Primul Război Mondi- al13. Dumitru Iliescu este o personalitate mili- tară controversată, el fiind considerat în epocă „omul de casă al lui Brătianu” După mărturiile sale, prietenia cu membrii familiei Brătianu, cu Ionel Brătianu, în special, durează din anii studenției de la Paris. Șef de promoție la școa- la militară (promoția 1886), Iliescu a dorit să continue studiile militare în Franța la Școala Polititehncă și la Școala de artilerie de la Metz. Pentru aceasta a fost obligat să se prezinte în audiență de plecare ministrului de război care era în acel moment fon C. Brătianu pe post de interimar. Bătrânul Brătianu, printre alte reco- mandări, l-a sfătuit să lege prietenie cu Ionel, fiul său, care era înmatriculat ca student tot la Școala politehnică. Prietenia cu frații Brătianu, aprecia Iliescu, „a fost o camaraderie de școală, iar nu afinitate politică”14. în pofida acestor asigurări, realitatea a fost că în perioada ianuarie 1914 - decembrie 1916, generalul Iliescu a avut cele mai mari respon- sabilități în pregătirea armatei pentru război și în conducerea campaniei din anul 1916, solda- tă cu o gravă înfrângere militară. Noua echipă guvernamentală, într-o bună tradiție autohtonă, a renunțat la planul întoc- mit de general Hârjeu, aceptat de rege și apro- bat de guvernul conservator, deși acesta fusese convenit și cu Vintilă Brătianu, lider de frun- te al liberalilor. în schimb, guvernul liberal a elaborat, în perioada ianuarie-martie 1914, un nou plan de completare, transformare și repa- rare a materialului de război (Anexa nr. 2) Pentru materializarea acestui plan, s-a acordat, în mai 1914, un credit de 107 milioa- ne lei, sumă care a fost împărțită la direcțiile ministerului de resort. Această sumă se adăuga bugetului pentru anul bugetar în curs, care se ridica la 81.600.000 de lei. Guvernul a mai stu- diat acordarea unui credit de 196 milioane lei mai ales pentru achiționarea armamentului și munițiilor necesare, pe o perioadă de cinci ani. Aceste sume, pe lângă că au fost disponibili- zate foarte târziu, nici nu au putut fi cheltuite până la declanșarea războiului, furnizorii tra- diționali ai României dând prioritate propriilor necesități în condițiile creșterii tensiunilor din viața internațională și ale crizei finale. Un mare neajuns al războiului din vara anu- lui 1913 a fost calitatea unităților de rezervă, ----1 32 |------------------------------------ valoarea acestora fiind incomparabil mai scă- zută față de cele active. Prin urmare s-au că- utat soluții pentru remedierea acestui acestei situații. Astfel, prin Decretul nr. 1444, semnat de regele Carol I, la 1 aprilie 1914, s-au înființat câte un comandament teritorial al unităților de rezervă, acestea intrând în compunerea corpu- rilor 1-5. Sediile acestora se aflau la Craiova (1), București (2), Ploiești (3), Iași (4), Con- stanța (5). Prin același decret s-au creat două comandamente de divizie de cavalerie, cu re- ședința la Iași (Divizia 19) și București (Divizia 2), și cinci regimente de artilerie de câmp care depindeau de comandamentele teritoriale 1-5 ale unităților de rezervă15. Totodată, unitățile de infanterie, de rezer- vă, în număr de 40, au fost transformate în re- gimente a trei batalioane, cu o companie cadre și o secție de mitraliere, aceste două structuri constituind nucleul de mobilizare. Regimentele au fost repartizate comandamentelor de arma- tă și comandamentelor teritoriale de rezervă. S-au înființat și cinci regimente de obuzie- re ușoare, câte unul de fiecare corp de armată, prin transformarea divizioanelor existente în regimentele de artilerie16. Termenul pentru ca ele să devină operaționale era stabilit la 1 no- iembrie 1914. Concomitent, printr-un alt decret, nr.1445, tot din 1 aprilie, s-a făcut o nouă repartiție a unităților de artilerie17. Astfel, brigăzile 1 (Târ- goviște), 2 (București), 3 (Bazargic), fiecare cu două regimente, intrau în compunerea Diviziei 1 cavalerie, care avea comandamentul în Capi- tală. Brigăzile 4 roșiori (Tecuci), 5 roșiori (Bâr- lad) și 6 roșiori (Iași), tot cu două regimente fiecare, erau subordonate Diviziei 2 cavalerie cu sediul în Iași. Cele cinci corpuri de arma- tă active aveau în subordine câte o brigadă de călărași, organizate pe două regimente. Patru dintre ele luau ființă la 1 aprilie 1914, iar Briga- da 4, subordonată Corpului 4, urma să se cree- ze la 1 noiembrie 1914. Această măsură a fost prezentată de iniția- tori ca un mare pas înainte în lichidarea discre- panței care exista între unitățile permanente și cele de rezervă, create la mobilizare, dar, în practică, lipsa materialului de război a împie- dicat creșterea valorii lor combative. între măsurile decise până la izbucnirea războiului mondial mai reținem demararea ----------■ Revista de istorie militară ■- studiilor asupra fortificării teritoriului intrat în componența statului român prin pacea de la București, prin care s-a hotărât construirea a două capete de pod la Turtucaia și Silistra. Tot la 1 aprilie 1914 s-au făcut masive îna- intări în rândul corpului ofițeresc, dar această măsură a creat mari nemulțumiri, deoarece, potrivit fostului ministru de război Constan- tin Hârjeu, s-au încălcat prevederile mai mul- tor legi: legea poziției ofițerilor, prin lăsarea în diponibilitate a doi generali (el și generalul Văleanu, fostul secretar general al Ministeru- lui de Război); legea de înaintare; legea solde- lor (se dădea soldă unor generali, care treceau peste efectivul bugetar)18. Critica pornea de la situația sa personală, dar nu este mai puțin ade- vărat că aproape fiecare guvern nou instalat la putere căuta să atragă sprijinul corpului ofițe- resc, una din modalitățile cele mai la îndemână fiind avansările, știut fiind importanța gradului pentru fiecare ofițer sau general. Noua echipă guvernamentală, venită la conducere la înce- putul lunii ianuarie 1914, nu a făcut decât să respecte o cutumă a vieții publice românești. Continuitate și schimbare în planificarea strategică Campania din anul 1913 a modificat cadrul și dimensiunile planificării strategice româ- nești. Până la criza balcanică din anii 1912- 1913, planurile operative ale armatei române luau în calcul perspectiva unui război împo- triva Rusiei și Bulgariei19. Răceala intervenită în relațiile dintre România și dubla monarhie a determinat ca Marele Stat Major să ia stu- diu, de la începutul anului 1914, și ipoteza unui conflict cu Austro-Ungaria. în acest scop s-a recurs la următoarea formulă. S-a format un triunghi, în mijlocul căruia s-a plasat România, laturile sale fiind denumite cu primele litere ale alfabetului „A”, „B”, „C”. Litera „A” viza ipote- zele de război cu Bulgaria, litera „B” avea în vedere monarhia austro-ungară, iar litera „C”, eventualitatea unui război cu Rusia. După încheierea păcii de la București până la declanșarea războiului european, Marele Stat Major a elaborat cinci planuri operati- ve (două spre direcția sud, două spre nord și nord-vest și una spre est). ----■ Revista de istorie militară ■---------- Ipoteza „A” prevedea un război exclusiv în- tre România și vecinul de la sud, determinat de percepția autorităților de la Sofia și a opiniei publice bulgare potrivit căreia înfrângerea în război, dezastrul Bulgariei ar fi fost provocat de intervenția armatei române. în acest caz se prefigura un război agresiv, cu toate forțele de care dispunea statul bulgar. în acest caz, Ma- rele Stat Major român preconiza tot un război ofensiv, care urma să aibă un scop limitat, acela de a nimici, prin una sau mai multe bătălii, for- țele unite ale adversarului și de a ocupa terito- riul limitat la vest de valea mijlocie și inferioară a râului lantra, între Dunăre, Biela și Târnovo, iar la sud de valea superioară a lantrei și valea Kamcicului. După ocuparea acestui teritoriu, trupele române urmau să treacă la apărare. O eventuală ofensivă spre sud ar fi depășit, după opinia planificatorilor militari români, posibi- litățile statului român. Importantă era și pre- cizarea că nu se putea întrevedea, din cauza raportului de forțe nu foarte favorabil Româ- niei, „un război de cucerire întreprins numai de noi contra Bulgariei și care să tindă la dis- trugerea acestui stat și la ocuparea întregului său teritoriu”20. Ipoteza prevedea că gruparea ce opera în Bulgaria era compusă din trei armate. Armata 1 (corpurile 1, 2) urma să fie dispusă călăre pe cursul inferior al râului Argeș, Armata 2 (cor- purile 3, 4, Divizia 11 infanterie) se concen- tra în jurul Silistrei, iar Armata 3 avea zona de dizlocare în Cadrilater și în sudul Dobrogei. în sfârșit, Divizia 12 reprezenta rezerva Marelui Cartier General și se afla la nord de Giurgiu. Forma de război preconizată era angajarea unei bătălii decisive de-a lungul comunicației Rusciuk-Razgrad-Șumla de către Armata 2, acțiunea acesteia fiind sprijinită pe flancuri de celelalte două grupări operative21. Ipoteza „Al” era, în bună măsură, asemă- nătoare cu planul de operații din vara anului 1913, luându-se în considerare războiul între Serbia și Grecia, pe de o parte, și Bulgaria, pe de altă parte. în acest caz, România era obli- gată să intervină. Totuși, era luată în calcul o situație mai favorabilă pentru vecinul de la sud, în sensul în care acesta putea să lase o grupare de forțe (trei divizii) împotriva marilor unități române. Ideea strategică era aceeași. O armată se concentra în regiunea Zimnicea-Corabia cu misiunea de a acțiunea direct spre Sofia, iar o alta din Cadrilater urma să treacă la o ofensivă puternică pentru a atrage trupele bulgare, dis- puse pe aliniamentul Dunării. A treia armată era concentrată în jurul Bucureștiului, cu sar- cina de a sprijini una dintre cele două armate care acționa pe teritoriul bulgar. De asemenea, ea putea acționa și spre nord, în cazul în care ar fi apărut o amenințare din această direcție22. Ipoteza „B” preconiza un război pe două fronturi - cel din nord și nord-vest împotriva Austro-Ungariei și cel de sud contra Bulgari- ei. Premisa pe care s-a întemeiat acest proiect operativ era aceea potrivit căreia Austro-Un- garia era angajată în război cu Rusia și Serbia, iar Bulgaria ne era ostilă, aceasta fiind în con- flict cu Serbia și Grecia. Potrivit acestui scena- riu, pe frontul din Carpați urmau să opereze două armate, iar pe frontul din Cadrilater una. O divizie urma să fie concentrată în jurul Bu- cureștiului, cu misiunea de a interveni împo- triva încercărilor de trecere (forțare) a Dunării de către trupele bulgare23. Varianta Bl lua în calcul neostilitatea Bul- gariei, astfel că pe frontul de nord, nord-vest opera și a treia armată, ce fusese destinată îm- potriva vecinului de la sud. Cele trei armate urmau să traverseze în același timp Carpații. Pentru asigurarea securității Cadrilaterului era destinată Divizia 9 infanterie. Ea putea să ia ia parte la operații, dacă prezența ei în regiunea recent intrată în componența României nu ar fi fost necesară24. Perspectiva unui război cu Austro-Ungaria ridica o problemă foarte dificilă - trecerea tru- pelor la vest și nord de Carpați și aceasta de- oarece adversarul putea să ocupe trecătorile, blocând cu ușurință accesul trupelor române pe propriul teritoriu. Soluția propusă de Sec- ția a 111-a operații, la 3 iunie 1914, însușită și materializată, ulterior, de Marele Stat Major, a fost constituirea unor puternice detașamen- te de acoperire, care să treacă imediat pe te- ritoriul advers și să ocupe ieșirile munților25, în acest fel, se facilita mobilizarea și acțiunile forțelor principale. Din studiile și informații- le Marelui Stat Major rezulta că marile unități austro-ungare aveau instrucțiuni ca, în 12 ore de la declanșarea mobilizării, unitățile militare din garnizoanele apropiate să se deplaseze la frontieră și să ocupe trecătorile. Cele mai apro- 34 piate și importante garnizoane erau Sibiu și Brașov, situate la distanțe mici, respectiv 32 și 20 km de lanțul carpatic. în schimb, garnizoa- nele românești cu efective numeroase, Râmni- cu-Vâlcea și Ploiești, se aflau la o distanță mult mult mai mare - 62 și 88 km. Această situație impunea cu necesitate crearea detașamentelor de acoperire și plasarea lor cât mai apropiată de frontieră. Ipoteza „C” lua în calcul scenariul unei con- fruntări militare cu Rusia și Bulgaria. împotri- va primei urmau să acționeze două armate, iar contra Bulgariei una26. De precizat că ipoteza „C” nu era finalizată la declanșarea conflagrați- ei mondiale, în iulie 1914. Documentul stipula cazul clasic, când cei doi viitori beligeranți, ro- mânii și rușii, treceau, relativ concomitent prin faza mobilizării și apoi a concentrării strategi- ce. Cum rușii se mobilizau într-un timp înde- lungat, România avea din start un avantaj, ma- rile noastre unități putând fi concentrate mai rapid. La începutul lunii august 1914, situația era schimbată. România, prin decizia Consiliului de Coroană din 21 iulie/3 august, a rămas în afara conflictului, iar Rusia mobilizase nu- meroasa sa armată. în aceast context, ipote- za „C” a trebuit amendată, elaborându-se, în răstimp de trei săptămâni, trei varinate: C.l; C.2; C.3. Ele plecau de la situația din acel mo- ment, respectiv prezența trupelor ruse la gra- nița României. Dacă în ipoteza „C” de bază, concentrarea trupelor române era stabilită mai la nord, în regiunea Roman-Iași, în varianta „C.l” concentrarea trupelor a fost retrasă mai la vest, în interiorul Modovei, pe valea Șiretu- lui. O atare măsură a fost motivată de faptul că trupele ruse, aflându-se pe malul Prutului, ar fi putut stânjeni mobilizarea și concentra- rea armatei române. Varianta „C.2” pleca de la premisa că Bulgaria era ostilă Rusiei, ea gravi- tând în orbita Puterilor Centrale. Prin urma- re, trupele destinate a opera pe Frontul de sud erau transferate pe Frontul de est, constituind o a treia armată dispusă pe două linii în spatele celor două armate. în sfârșit, varianta nr. 3, „C.3”, prevedea ac- țiunea conjugată a celor trei armate împotriva Rusiei, ea fiind conformă cu situația din luna august 1914, când armata rusă era deja mobi- lizată27. -----------■ Revista de istorie militară ■--- Se observă că în primele săptămâni de con- flict, Marele Stat Major a rămas, din punct de vedere al proiecțiilor strategice, pe coordona- tele anterioare, războiul cu Rusia fiind apre- ciat ca având un mare grad de probabilitate. La rândul ei, Rusia, cunoscând angajamentele României, a luat în calcul perspectiva intrării acesteia în război de partea Puterilor Centrale, concentrând trupe pe Prut. Conduita Marelui Stat Major avea la bază directivele politice. Deși Consiliul de Coroană a plasat România în afara conflictului, primul ministru fon l.C. Brătianu a luat în calcul, în primele săptămâni, posibilitatea ca România să se alăture alianței din care a făcut parte, ceea ce atrăgea după sine starea de război cu impe- riul Rus. în consecință, el a cerut organului de planificare strategică să studieze ipotezele de război împotriva marelui vecin de la est, care fusese considerat, pe bună dreptate, cel mai mare pericol pentru existența României28. îmbunătățirea relațiilor cu Rusia, concreti- zată în semnarea acordului Sazonov-Diamandy (18 septembrie / 1 octombrie 1914) și moartea regelui Carol 1 (27 septembrie / 10 octombrie 1914) au schimbat situația geopolitică a Ro- mâniei29. în consecință, Marele Stat Major s-a concentrat în următorii doi ani pe studiul ipo- tezelor de război împotriva dublei monarhii. Planificarea strategică românească în peri- oada august 1913 - august 1914 a comportat atât elemente de continuitate (cazul rivalită- ții cu Bulgaria, vecinul de la sud), cât și unele schimbări, dintre care cea mai importantă a fost elaborarea unor proiecte operative împotriva Austro-Ungariei, formal aliată în tot acest răs- timp. Izbucnirea războiului european a schim- bat atât poziția geopolitică a Regatului român, cât și coordonatele planificării strategice. Ro- mânia se afla între cele două tabere beligerante, care își doreau, utilizând argumente dintre cele mai credibile, să o atragă de partea lor. Situa- ția era foarte delicată, iar decizia greu de luat, întrucât ea urma să aibă consecințe extrem de importante pentru viitorul națiunii române. Capacitatea combativă a armatei române la declanșarea conflictului Izbucnirea conflictului european a găsit armata română în plin proces de reorganizare, ----■ Revista de istorie militară ■----------- planurile, programele și inițiativele fiind mate- rializate în mică măsură. Prin urmare, organi- zarea și starea ei combativă nu difereau prea mult de vara anului 1913, când trupele române au fost mobilizate și au trecut Dunărea, deși efectivele au crescut. Planul pentru 1914/1915 fixa cifra de mo- bilizare la peste 630 000 de oameni (ofițeri și trupă), din care 488 000 reprezentau armata de operații, cea ce reprezenta o creștere de 30% față de 1913. Din cifra de 630 000 de oameni, 13 230 erau ofițeri, iar 617 285 trupă. Dacă, în ceea ce privește soldații și gradele inferioare, nu erau probleme, în ceea ce privește ofițerii, numărul lor era de numai 11 102 (Anexa nr.3), deficitul fiind de 2128, mai ales la subalterni, cei care se găseau în fruntea plutoanelor și a companiilor. Aceștia încadrau cinci corpuri de armată, cu 15 divizii, din care 10 active și 5 de rezerve, două divizii de cavalerie și 5 brigăzi de călă- rași. Forța combativă la mobilizare se cifra la 301 batalioane (cu 260 de mitraliere), 99 de es- cadroane cu 22 de mitraliere și 1T1 de baterii dintre care 2 de obuziere grele și 9 de asediu. Asigurarea materială nu era mult diferită față de situația din timpul celui de-al Doilea Război Balcanic, până în lunile mai - august 1914, sosind în țară din Germania și Austria doar 24 mitraliere „Maxim”, 102 806 arme „Manlicher”, model 1893, calibrul 6,5 mm, și 29 535 de carabine „Manlicher”, model 1893, calibrul 6mm. Situația armamentului și muni- țiilor pentru armamentul portativ, la declanșa- rea războiului, este prezentată în Anexa nr. 3. Materialul de artilerie se găsea în aceeași situație ca în timpul celui de-al Doilea Război Balcanic (Anexa nr.4). Nu s-a adus în țară nici un tun sau obuzier, singura îmbunătățire fi- ind dotarea capului de pod Turtucaia, aflat în construcție, cu 12 tunuri de 75 mm, scoase din poziția fortificată Focșani-Nămoloasa-Galați, dezafectarea acesteia continuând și în anii ne- utralității. La izbucnirea conflagrației mondia- le, armata română era lipsită total de artilerie anteriană, deși războiul aerian devenise o re- alitate. România era, practic, lipsită și de o indus- trie de apărare, arsenalul, pirotehnia sau pul- berăria având o capacitate de producție scă- zută. Astfel, arsenalul putea repara, într-o zi, ---------------------------------------1 35 I-- circa 200 de arme și carabine, 25 de chesoane și avea capacitate de a fabrica, tot în același interval de timp, 1000 de focoase de artilerie. Pirotehnia, la rândul ei, putea fabrica, în 24 de ore, 200 000 de gloanțe de infanterie, 60 000 de încărcătoare și 30 000 de cartușe de revol- ver. Această capacitate de producție era, însă, dependentă de aducerea unor materiale din import, ceea ce devenise foarte dificil după izbucnirea ostilităților. Practic, așa cum se aprecia în epocă, industria de război a Româ- niei antebelice se găsea în Germania, Austria și Franța. Cum aceste țări erau deja în conflict, onorarea comenzilor lansate de statul român a fost sistată de furnizorii tradiționali, ei fiind interesați, în primul rând, de asigurea necesită- ților proprii. De exemplu, autoritățile franceze au oprit transportul către România a bateriilor de artilerie grea de 150 mm, produse de uzi- nele Schneider-Creusot, ele fiind direcționale către armata belgiană30. Au intrat în discuție și considerentele politice, fiecare tabără beli- gerantă solicitând aderarea României. Situația echipamentului era ceva mai bună, dar existau pe lângă unele excedente, și deficite la unele categorii (Anexa nr. 5) Concluzii Așa cum am precizat, starea combativă a armatei nu diferea foarte mult de situația existentă în vara anului 1913. După încheierea celui de-al Doilea Război Balcanic s-au între- prins puține măsuri pe linie militară, acest lu- cru având mai multe explicații. în primul rând este vorba de timpul scurt aflat la dispoziție, de numai un an, care nu a îngăduit analiza atentă a experienței campaniei din sudul Dunării și mai ales luarea acelor măsuri care să determi- ne eliminarea neajunsurilor. în al doilea rînd, imediat după încheierea păcii, problemele afe- rente crizei balcanice din anii 1912-1913, cu deosebire cele militare, au trecut pe un plan secund. Partidul Național Liberal a publicat la 8 septembrie 1913 programul său de refor- me în care preconiza renunțarea la sistemul votului censitar și crearea unui colegiu unic, lărgind considerabil dreptul de vot și mai ales realizarea unei largi reforme agrare31. Necesitatea celor două reforme fusese dis- cutată înainte de izbucnirea crizei balcanice, dar războiul româno-bulgar a amânat declan- șarea dezbaterii. După încheierea lui reformele nu mai puteau fi amânate, iar dezbaterea lor a acaparat toată atenția lumii politice și opiniei publice. Pe acest fond, programul de întărire a armatei elaborat de generalul Constantin Hârjeu a rămas literă moartă, deși guvernul își dăduse acordul. A urmat schimbarea de guvern de la înce- putul lunii ianuarie 1914, iar între priorități nu figurau problemele armatei. O recunoaște des- chis același l.G. Duca. „Cele dintâi șase luni, scria memorialistul, au fost consacrate toate pregătirilor Constituantei menite să dea ființă Reformelor pentru realizarea cărora venisem la putere”32. S-a mai adăugat și organizarea defectuoasă a administrației militare centrale, fapt care a întârziat elaborarea planurilor și a proiectelor de modernizare a armatei. Când părea ca situația se stabilizează și existau pre- mise pentru a se trece, în fine, la materializarea inițiativelor pe linie militară, s-a declanșat cri- za dintre Austro-Ungaria și a izbucnit confla- grația europeană. Consiliul de Coroană din 21 iulie / 3 august 1914 a decis ca România să fie în afara conflic- tului și să ia măsuri pentru pentru apărarea granițelor țării. însă, evaluând realist situația, organismul militar românesc răspundea doar în parte acestui deziderat, ceea ce impunea o activitate foarte intensă pentru a-i ridica starea combativă. ] 36 |------------------------------------------------■ Revista de istorie militară ■ Anexa nr. 1 Nr. Crt. Direcții de acțiune Suma preconizată 1 Material sanitar: construcțiuni pentru mobili- zarea serviciului sanitar (depozite regionale); spitale și infirmerii de garnizoană; sanatorii 18.900.000 lei 2 Echipamentul armatei; serviciul subzistențelor și hrana de război pentru patru zile 83.800.000 lei 3 Armament și munițiuni pentru infanterie, ca- valerie, artilerie de câmp și munte, artilerie de poziție și asediu 187.800.000 lei 4 Reorganizarea cetății București și a regiunii F.N.G, fortificațiunile în teritoriul anexat 77.000.000 lei 5 Completarea și mărirea stabilimentelor de fa- bricațiune ale artileriei: arsenalele; fabricile de pulbere; pirotehnia; depozitele de munițiuni și pulberi 22.500.000 lei 6 Construcții: completarea cazărmilor existente; cazărmi noi pentru trupe; cazărmi pentru 40 de regimentele de infanterie rezervă; cazărmi pen- tru trupele de artilerie ce se vor înființa; com- pletarea localurilor școlilor militare. 39.000.000 lei 7 Material tehnic al armatei: parcul armatei; te- legrafia fără fir, biciclete; motociclete; cami- oane, automobile; aeroplane; linii de garaj în garnizoane; material pentru al doilea pod peste Dunăre 10.000.000 lei 8. Marina militară: material pentru trecerea Dunării; vase pentru apărarea Dunării; vase de război pe mare și submarine; telegrafie fără fir; muniții de război; porturi și arsenale pe Dunăre și la mare 67.000.000 lei 9 Total 506.000.000 lei ■ Revista de istorie militară ■-----------------------------------------------1 37 Anexa nr. 2 Planul de completare a materialului de război (1914) Nr Crt. Direcții de acțiune 1 Completarea materialului sanitar, îmbrăcămintei, marelui echipament, harnașamentului, hranei de rezervă (pe trei zile), materialului de geniu, de transmisiuni, binoclurilor, telemetrelor, hărților etc. 2 Completarea armamentului portativ, prin comanda a: - 200.000 de arme; - 134 de mitraliere; - 582 puști mitraliere; - 22.000 carabine; - 85.000 pumnale; - 45.000 pistoale. 3 Completarea materialului de artilerie prin comanda a: - 60 de baterii de câmp, calibru 75 mm; - 26 baterii de munte; - 10 baterii obuziere grele, calibru 150mm; - 15 baterii tunuri grele, calibru 105 mm. 4 Completarea munițiilor prin comanda a: - 100 milioane cartușe pentru armamentul de infanterie; - 124.000 proiectile de artilerie, calibru 75 mm; - 4 000 proiectile artilerie obuzier, calibru 150 mm. 5 Completarea samarelor artileriei de munte, chesoanelor de infanterie și coloanelor de muniție pentru artileria de 75 mm, 105 mm și 150 mmm. 6 Dublarea producției pirotehnie! și pulberăriei și sporirea producției arsenalului.. Anexa nr. 3 Categorii Activi Rezervă Total Generali 42 74 116 Ofițeri superiori 869 509 1378 Căpitani 1543 780 2323 Ofițeri subalterni 2436 4.848 7285 Total 4 890 6212 11 102 ] 38 |------------------------------------------------■ Revista de istorie militară ■ Anexa nr. 4 Situația materialului portativ Arme Carabine Mitraliere Pistoale și revolvere Arma- mente Manlicher, Md 1893, cal. 6,5mm Md., 89, 95, cal. 8 mm Md 79, cal. 11 mm Manlicher Md.1893 cal.6,5 mm Manlicher Md.1870 cal. 11 mm Maxim 425 Diferite modele și calibre Canti- tate 373 936 60 000 142 00 30 507 8724 425 61180 Cartușe de fiecare armă 718 470 125 275 100 48 750 110 Anexa nr. 5 Situația armamentului și munițiilor de artilerie Tun 75 mm Md. 1904 Tun 75 mm Md. 1908 Tun 87 mm Md. 80 Obu- zier 105 mm Tun 63 mm Tun 75 mm Md.1891 Ob. 150 mm Model 1912 Tun 150 mm Pe șasiu Tun 152 mm Md. 1897 Tun 210, md. 188 Mor- tier 210 mm Can- titatea 600 24 24 120 36 36 8 2 4 2 4 Lovituri pentru una piesă 1000 1000 2860 410 630 1100 300 1200 125 110 375 Anexa nr. 6 Situația echipamentu Categorii Mic echipament îmbrăcăminte Mare echipament Cămăși Ismene Mantale Ves- toane Panta- loni Cisme, bocanci Ranițe Corturi Necesar 1.234.000 1.234.000 617.000 617.000 617.000 617.000 485.000 575.000 Existent 1.000.000 1.000.000 650.000 650.000 650.000 650.000 600.000 400.000 Excedent - - 33.000 33.000 33.000 33.000 115.000 - Deficit 234.000 234.000 - - - - - 175.000 ■ Revista de istorie militară ■ 39 — NOTE 1 Din numeroasele lucrări consacrate aces- tei problematici reținem: Hew Strachan, The First World War, volume I, To Arms, University Press, Oxford, 2001, p. 1-102; Philipp Blom, The Vertigo Years. Europe 1900-1914, Basic Books, New York, 2008. 2 Detalii fon Mamina, Consilii de Coroană, Edi- tura Enciclopedică, București, 1997, p. 27-52. 3 LG.Duca, Memorii, volumul I. Neutralitatea. Partea I (1914-1915), ediție și schiță biografică de Stelian Neagoe, Editura Expres, București, 1992, p. 2. 4 Constantin Hârjeu, Studii și critice militare. Din învățămintele răsboaielor din 1913 și 1916- 1918, Editura Librăriei „Stănciulescu” București, 1921, p. 51. 5 Ibidem, p. 52. 6 Alexandru Marghiloman, Note politice 1897- 1924, voi. I, 1897-1915, Editura Institutului de Arte Grafice „Eminescu”, București, 1927, p. 200-201. 7 Cuvântările Regelui Carol I, ediție îngrijită de Constantin C. Giurescu, voi. II (1887-1914), Funda- ția pentru Literatură și Artă „Regele Carol II” Bucu- rești, 1939, p. 413. 8 Constantin Hârjeu, op. cit., p. 53-54. 9 Ibidem, p. 59. 10 Dezbaterile Senatului, nr. 1 din 25 februarie 1914. 11 Dezbaterile Adunării Deputaților, nr. 36 din 7 aprilie 1914, p. 687-692. 12 Pentru relația Averescu - fon I.C. Brătianu a se vedea Petre Otu, Mareșalul Alexandru Averescu. Militarul, omul politic, legenda, Editura Militară, București, 2005. 13 La numirea în această funcție, Dumitru Iliescu era colonel, gradul de general primindu-1 la 14 mar- tie 1914. 14 General D. Iliescu, Documente privitoare la răsboiul pentru întregirea României, Imprimeria Statului, București, 1924, p. 4. 15 „Monitorul Oficial”, nr. 5, 5 aprilie 1914, p. 297. 16 Ibidem. 17 Ibidem, p. 290. 18 Constantin Hârjeu, op. cit., p. 68. 19 General Radu R. Rosetti, Mărturisiri (1914- 1919), ediție îngrijită, studiu introductiv și note de Maria Georgescu, Editura Modelism, București, 1997, p. 50-51. 20 Comisia Română de Istorie Militară, Proiecte și planuri de operații ale Marelui Stat Major Român (până în anul 1916), București, 1992, p. 73. 21 Ibidem, p. 73-81. 22 Arhivele Militare Române (A.M.R.), fond Ma- rele Cartier General, dosar nr. 51, f. 73-77. 23 Ibidem, f. 79-83. 24 Ibidem, f. 25 A.M.R., fond M.St.M. Secția a IlI-a operații, dosar nr. 3244/1914, f. 17-19. Documentul era sem- nat de colonelul Nicolae Petala, șeful secției, și lo- cotenent-colonel Ion Rășcanu, șef de birou, și a fost însușit de generalul Vasile Zottu, șeful Marelui Stat Major. Colonelul Petala va fi avansat la gradul de general și va prelua comanda unei mari unități, șe- fia secției fiind asigurată de colonelul Rășcanu care, după război, va fi ministrul de resort. 26 Comisia Română de Istorie Militară, Proiecte și planuri de operații ale Marelui Stat Major Ro- mân...., p. 82-83. 27 A.M.R., fond Marele Cartier General, dosar nr. 51, f. 84-85. 28 General Radu R. Rosetti, Mărturisiri (1914- 1919),... p. 82. La 16/29 iulie 1914, maiorul Radu R. Rosetti, cumnatul lui fon I.C. Brătianu și șefia Biro- ului operații din Marele Stat Major, i-a transmis o scrisoare primului ministru, prin care îl anunța că i-a transmis generalului Dumitru Iliescu, secretarul general al Ministerului de Război, directivele sale, în același timp, La asigurat pe Brătianu că se lu- crează la ipoteza războiului cu Rusia, iar cea privind Austro-Ungaria este gata. 29 Pentru acordul secret Sazonov-Diamandy, document semnat apoi la București de Poklevski- Koziel și fon I.C. Brătianu, a se vedea, între altele: Prof. univ dr. Petre Otu, Marian Ștefan, Din culisele relațiilor româno-ruse (1914-1916), în „Banca Nați- onală a României în timpul Primului Război Mon- dial” București, 2011, p. 61-70. 30 General D. Iliescu, op. cit. p. 12. 31 „Viitorul” 8 septembrie 1913. Este vorba de scri- soarea deschisă a lui fon I.C. Brătianu, care a bulver- sat clasa politică și opinia publică din Vechiul Regat. 32 LG.Duca, op. cit., p. 15. ■| 40 |-----------------------------------------------■ Revista de istorie militară ■ Securitate națională și internațională ROMÂNIA ÎN NATO, DUPĂ 10 ANI: EVOLUȚII, SEMNIFICAȚIE, PERSPECTIVE ȘERBAN FILIP CIOCULESCU * Abstract Romania is a NATO member since 2004, thus one can say that in ten years, the Romanian diplomacy and the armedforces contributed to enhancing the național, regional and global se- curity under the umbrella cf theNorth-Atlantic Alliance. Aftergetting the membership, Roma- nia continued the military rcform, it tried to increase the defense expenditures and be involved in the military activities cf the organization such as the missions in Kosovo and Afghanistan. The organization cf the North-Atlantic Summit in Bucharest (April 2008) was the highest moment cf visibility for Romania and the best moment to prove that we are able to contribute to the success cf NATO as a global player. Keywords: Romania, NATO, reform, cooperation, missions, security, dtfense în luna mai a anului 2013, mass media in- ternațională dezvăluia știrea că ambasadorul României la NATO, dl. Sorin Ducaru, a câști- gat concursul organizat spre a ocupa funcția de asistent al secretarului general al NATO, având un mandat de trei ani. Ducaru era în acel moment cel mai vechi ambasador la NATO al unui stat membru, fiind considerat „decanul” de vârstă în Consiliul Nord-Atlantic. începând din luna octombrie 2013, acesta coordonează un departament care se ocupă de securitatea energetică, apărarea cibernetică, lupta împo- triva terorismului, politica nucleară a NATO, combaterea proliferării armelor de distrugere în masă, analiza strategică și programul știință pentru pace. Tot în cursul anului 2013 se ve- hiculase și zvonul că ar fi posibil ca un român să ocupe postul de secretar general al NATO, ceea ce ar presupune un sprijin diplomatic consistent din partea majorității statelor aliate. Actualmente, acest scenariu a devenit impo- sibil, după ce s-a anunțat că Jens Stoltenberg din Norvegia va îndeplini această funcție din toamna anului în curs. în acest context, diplomatul român a afir- mat că: „De altfel, candidatura mea vine după un șir de candidaturi de succes reprezentate prin români calificați care deja fac parte din Secretariatul internațional, practic în fieca- re din cele șapte divizii ale NATO. în ultimii doi-trei ani chiar am avut poziții de conducere, cum ar fi directorul adjunct al cabinetului se- cretarului general, colega mea Mirela Maghiar, sau directorul compartimentului pentru afa- * Dr. Șerban E Cioculescu este cercetător științific gradul II în cadrul Institutului pentru Studii Politice de Apărare și Istorie Militară din București și lector invitat la Facultatea de Științe Politice a Universității București. Este specializat în studii de securitate și teorii ale relațiilor internaționale. ■ Revista de istorie militară ■ 41 ceri multilaterale din NATO, Călin Stoica, fost director general în MAE.”1 Se pune întrebarea ce merite are România ca stat membru astfel încât să fie „recompen- sată” de NATO cu poziții atât de înalte. Refe- ritor la valoarea adăugată pe care contribuția României a adus-o la activitățile NATO putem menționa, pe scurt: 1. participarea la misiuni militare de tip out c/area2, clasându-ne între primii nouă contri- butori dintre statele membre; 2. gestionarea noilor riscuri și amenințări: atacurile cibernetice, instalarea scutului anti- rachetă, preocuparea pentru securitatea ener- getică; 3. relațiile cu vecinii din Est și Sud. în 29 martie 2004, România devenea ofici- al membră a Alianței Nord-Atlantice, după ce fusese invitată să adere cu ocazia Summit-ului Consiliului Nord-Atlantic de la Praga, din no- iembrie 2002. Invitația, urmată de doi ani în care tratatul de aderare a fost semnat și ratifi- cat de ceilalți membri, semnifica recunoașterea eforturilor depuse de decidenții politico-mili- tari și de populație în vederea realizării unui grad suficient de compatibilitate în domeniile politic, militar și de securitate . Ca să devină membru al NATO, România a avut de îndeplinit cinci cicluri MAP, demarând acest process în toamna anului 1999, conform direcțiilor trasate de Summit-ul Consiliului Nord-Atlantic (NAC) de la Washington, din aprilie 1999, care afirmase principiul „porților deschise” pentru candidatele la aderare. Ca să adere cu succes, statul român a îndeplinit cri- teriile deja bine-cunoscute din anul 1995, când se publicase Studiul privind extinderea NATO: democratizare, cooperare reală între candida- te, relații de bună-vecinătate, reforma sectoru- lui de securitate și a apărării etc.3 42 Ceremonia arborării oficiale a drapelului României la sediul NATO, 2 aprilie 2004 ■ Revista de istorie militară ■ România se integra într-o Alianță ce exista de 55 de ani și la care aspira încă de la mijlo- cul anilor ’90. Ratarea aderării, la Summitul de la Madrid din vara anului 1997, nu genera- se o tendință de retragere și pesimism, ci, din contră, accelerase eforturile depuse în vederea remedierii deficiențelor în domeniile-cheie solicitate de aliați. Ulterior, începând cu finele anului 2001, participarea la marea coaliție anti- teroristă constituită la solicitarea SUA, la cam- paniile din Afganistan și Irak, a sporit semni- ficativ oportunitățile României de a dovedi că este un contributor net la securitatea spațiului euroatlantic și nu doar un consumator de secu- ritate, așa cum fusese considerată în 1997. Actualmente, NATO consideră România ca fiind un membru valoros, previzibil, apt să contribuie la eforturile comune de gestionare a noilor riscuri asociate globalizării și proliferării amenințărilor asimetrice. Menționăm, de pil- dă, faptul că, la Oradea, MApN a inaugurat în 2010 Centrul de Excelență NATO-HUMINT, spre a contribui la perfecționarea și educarea la standarde aliate a ofițerilor de informații și contra-informații din țările membre ale Alian- ței. Centrul a fost testat cu succes de Comitetul Militar al NATO și se află sub coordonarea Co- mandamentului Strategic Aliat pentru Trans- formare (SACT).4 Anterior, singura unitate HUMINT din România fusese UM 2000 Bu- zău. Culegerea de informații din resursă umană este o activitate esențială pentru succesul unor operații precum cele din Kosovo și Afganistan iar pentru România primirea acestei responsa- bilități din partea conducerii Alianței a avut și rolul de a ajuta la dezvoltarea unei capabilități de nișă.5 Recent, directorul SRI, George Cristi- an Maior, afirma că România este a doua țară contributoare cu informații la unitatea civilă de informații a NATO. Participarea la misiuni „out of area” La momentul aderării României, în primă- vara anului 2004, NATO se afla deja de circa opt luni la comanda operației ISAF din Afga- nistan (după ce inițial s-a aplicat metoda rota- ției la șase luni a comandei între diversele state participante), continua operația KFOR din Ko- sovo, SFOR din Bosnia Herțegovina se apropia de final (decembrie 2004), Active Endeavor, ----■ Revista de istorie militară ■----------- operația din Marea Mediterană, continua, iar mai multe state membre participau la efortul de reconstrucție a Irakului, după eliminarea dictatorului Saddam Hussein și a regimului politic baathist în 2003. România a trimis prin rotație mii de mi- litari în Kosovo, de pildă în 2012 avea 145 de militari, ofițeri de stat major, ofițeri de legătură și elemente de intelligence. începând cu 6 octombrie 2001, România a fost un contributor activ la misiunea Acti- ve Endeavor, de patrulare în Marea Neagră, sub egida NATO. Fregata Regele Ferdinand a participat în octombrie-noiembrie 2005 la mi- siuni în Estul Mediteranei, la fel ca și fregata Regina Maria în septembrie-noiembrie 2006. Pe 30 aprilie, „Regele Ferdinand” a început mi- siunea de patrulare în apele Libiei, în cadrul operației NATO de impunere a unui embar- go maritim, aerian și terestru asupra armelor destinate Libiei.6 Operația, denumită „Unified Protector”, data din 23 martie 2011 și s-a bazat pe Rezoluția 1973 a Consiliului de Securitate al ONU. Autoritățile din România au ținut cont de necesitatea solidarității euroatlantice și de imperativul legalității internaționale, astfel încât o decizie a CSAT a stabilit participarea la embargoul impus Libiei, fiind vorba de dis- ponibilizarea fregatei „Regele Ferdinand” și de adoptarea de către Guvern a Hotărârii nr. 270 din 23 martie 2011, de suplimentare a buge- tului M.Ap.N. pentru anul respectiv cu suma de 19.164.000 lei din fondul de rezervă bugeta- ră. Fregata a patrulat în cadrul acestei misiuni între aprilie și iulie 2011. De asemenea, peste 200 de refugiați libieni au fost primiți și găzdu- iți temporar în Timișoara. România și Slovacia erau singurele state central-est europene care găzduiau centre de urgență ale UNHCR. România a fost un contributor important la ISAF, chiar de la început, trimițând un con- tingent în februarie 2002. Acțiunea s-a bazat în plan legal pe decizia Parlamentului nr. 38 din 21 decembrie 2001, după care, în ianuarie 2002, România a semnat Memorandumul de înțelegere pentru formarea ISAF. S-a început cu un pluton de poliție militară (25 militari) și un avion militar de transport Hercules C 130 (cu echipaj de 14 militari). Din ianuarie 2004, statul român a participat activ la etapele Ele- mentului de Sprijin Național. între iulie-de- -------------------------------------1 43 |-- Militari români în timpul ceremoniei de încheiere a misiunii din Afganistan, 30 iunie 2014 cembrie 2004, Batalionul 281 Infanterie „Vul- turii îndrăzneți” a păzit baza aeriană Kandahar. începând din luna octombrie 2006, ISAF a pre- luat comanda forțelor militare internaționale din Estul Afganistanului, iar România a trimis aproape 2000 de militari spre a contribui la sta- bilizarea statului afgan. Referitor la misiunea ANA (Afghan National Army Training Missi- on), România a fost implicată în Operațional Mentoring and Liaison Team (OMLT) apoi în OMLT în anii 2009-2010. Deteșamentul ANA Training a pornit de la un contingent de 25 militari începând cu iunie 2003, iar în 2008- 2009 avea 49 de militari. între aprilie și august 2006, militari din Forțele aeriene române au preluat conducerea aeroportului internațional Kabul, România fiind națiune conducătoare în operația KAIA, cu un efectiv de 39 de militari. Ulterior, în 2011, România a preluat din nou comanda aeroportului Kabul. Forțe românești, mai bine spus două batalioane de manevră ro- mânești, au păzit circa 150 km din autostrada inelară Highway 1, în perimetrul provinciei Zabul. Se poate estima că România a contribu- it la efortul de combatere și eliminare a taliba- nilor, de asemenea la îndepărtarea cu success a elementelor Al Qaeda din Afganistan, dar și la reconstrucția infrastructurilor critice și la for- marea de legături people to people cu localnicii, de asemenea la activitatea de HUMINT. | 44 [ Creșterea efortului militar național în ca- drul ISAF este vizibilă mai ales din statisticile oferite chiar de NATO: în ianuarie 2007 erau 750 militari, în decembrie 2007 537, în decem- brie 2009 se aflau 900 militari iar în martie 2010 deja 970, așadar procentajul din totalul ISAF a fost de 1,084% in 2010.7 De asemenea, România a acceptat solicitarea unor state alia- te și a participat și la Echipe de Reconstrucție Provincială, de pildă PRT Konduz.8 Armata României a pierdut în misiunile din Afganistan 24 de militari, de asemenea au existat circa o sută de răniți până la finalul anu- lui 2013.9 Menționăm și contribuția la efortul de sta- bilizare și reconstrucție a Irakului, după răz- boiul din 2003 și schimbarea regimului politic. Dacă în timpul campaniei militare propriu-zi- se, România permisese forțelor americane să folosească aeroportul M. Kogălniceanu iar în iunie 2003 Parlamentul României acceptase participarea la Iraqi Stabilization and Recon- struction Force cu circa 675 militari, ulterior s-a decis de către CSAT în octombrie 2004 să fie trimisă o subunitate de 100 de militari în cadrul forțelor care apărau UN Mission în Iraq (UNAMI), ca urmare a unor atacuri comise de insurgenți asupra sediilor și angajaților ONU. La finele anului 2008, contingentul românesc a participat la operația „Iraqi Sunset” de antre- nare și acțiuni umanitare. La începutul anului -----------■ Revista de istorie militară ■--- 2009, MApN a redus contingentul militar nați- onal la 350 militari și s-a angajat să părăsească Irakul, ca și ceilalți aliați ce participau la Iraqi Training, până în iunie 200910. începând cu 23 iulie 2009, doar trei militari români mai parti- cipau la unele activități aferente NATO Trai- ning Mission în Iraq. Estimările arată că, per total, statul român a desfășurat în cadrul ope- rației Iraqi Freedom peste 5200 de militari.11 Estimările oferite de MApN arată că Ro- mânia a desfășurat în misiunile din Balcanii de Vest, Afganistan, Irak și Nordul Africii peste 40.000 de militari. De asemenea, peste 120 de militari au comandat structuri în teatre de operații și peste 800 au făcut parte din struc- turile de comandă ale comandamentelor UE și NATO.12 Cei 40.000 militari experimentați, rodați pe câmpul de luptă, constituie „vârful de lance” al forțelor armate naționale inclusiv în caz de război. De aceea, cred că e vital ca România să continue să contribuie cu forțe la misiuni internaționale chiar și după ce va avea loc retragerea din Afganistan (inclusiv după eventuala misiune ce va continua o vreme și după 2014 în acest stat). Apărarea colectivă Pentru România, stat „de flanc” al NATO, situat așadar aproape de o zonă cu potențial de risc sporit - Rusia și vecinătățile sale (sta- tele membre ale CSI) - aderarea la Alianță a însemnat întâi de toate obținerea garanției aplicării clauzelor articolului V din Tratatul de la Washington (1949), în cazul producerii unei agresiuni. De aceea, apărarea colectivă este elementul cel mai important al prezenței în NATO, iar Bucureștiul caută în permanență asigurări privind menținerea apărării colective ca aspectul central al existenței Alianței. în condițiile în care și Uniunea Europea- nă dispune, odată cu Tratatul de la Lisabona, de o clauză de solidaritate iar UE și NATO au dezvoltat o cooperare aprofundată la nivel politic, militar și de securitate a informațiilor, România este beneficiara acestui dublu sistem de protecție, cu precizarea că NATO rămâne în mod cert sistemul esențial de descurajare și respingere a agresiunilor militare clasice, deoa- rece dispune de mai multe capabilități și de un ----■ Revista de istorie militară ■---------- sistem eficient de interoperabilitate a trupelor. Totuși, pe fondul crizei economice globale demarate în 2008, marea majoritate a țărilor membre ale NATO și-au redus drastic bugetele apărării, ajungând la o medie de 1,6% din PIB pentru statele europene membre NATO (față de 4,1% din PIB media pentru SUA și Canada luate împreună), mult sub necesitățile reale.13 Ministrul Apărării din România, Mircea Dușa, a discutat în noiembrie 2013 cu vicepremierul, cu ministrul Finanțelor și ministrul delegat al Bugetului, în scopul de a mări procentul din PIB alocat apărării de la 1,26% în 2013 la 1,5% în 2014 și 2% (ținta de alocare) în 2016. S-a aprobat un buget de 1,42% din PIB, evident sub necesități, dar cu angajamentul ca în fiecare an să sporească cu 0,3%, astfel încât peste câțiva ani, odată cu finalul așteptat al crizei economi- ce, să se ajungă din nou la cel puțin 2% din PIB, la fel ca până în 2004. Tot în vara-toamna anu- lui 2013, Guvernul a aprobat cumpărarea unei prime tranșe de douăsprezece avioane F 16 (MLU Block 15) second hand, din Portugalia, la prețul de 628 milioane de euro14. Ministrul Apărării a justificat investiția afirmând, în iunie 2013, că zilnic spațiul aerian național este for- țat de aeronave străine, „care nu sunt identifi- cate sau care nu au aprobare de survol”. Aceste avioane de vânătoare, odată achiziționate, vor contribui la efortul colectiv al României de a garanta securitatea pe flancul estic al Alianței. Va spori nivelul de interoperabilitate cu forțele NATO. Nouă piloți și 75 de tehnicieni români vor fi instruiți în Portugalia și în SUA. Până în anul 2015 trebuie modernizată infrastructura spre a fi compatibilă cu noile avioane, ce vor sosi la finele anului 2016 iar în cursul anului 2017 se va realiza capacitatea operațională necesară.15 Anterior, în 2012, CSAT aprobase proiectul „realizarea graduală a capabilității de apărare aeriană” subsumat programului „Avi- on multirol al Forțelor Aeriene”. Reforma Armatei: continuitate și perseverență Perioada 2004-2013 a reprezentat continu- area eforturilor de reformă a organismului mi- litar național, existând o continuitate funcțio- nală cu reformele întreprinse până în 2002.16 Anul 2002 a fost anul invitării României, cu ocazia Summit-ului NATO de la Praga, să ad- ere la Alianța Nord-Atlantică, iar 29 martie 2004 este data când a devenit membru efectiv al Alianței, fapt ce a arătat clar că obiectivele procesului de modernizare și transformare a Armatei României avuseseră succes, pe lângă îndeplinirea criteriilor politice, juridice și stra- tegice cuprinse în Planul de Acțiune pentru Aderare (MAP). Mai ales după anii 2000 și 2001, reforma ar- matei s-a accelerat deoarece episodul Kosovo și atitudinea pro-atlantistă a României cu oca- zia declanșării campaniei antiteroriste globale sporiseră șansele de integrare în NATO, scop în care formarea unor forțe armate eficiente, pro- fesioniste, flexibile și armonizată cu standarde- le NATO devenise o cerință inconturnabilă. în plan militar, țara noastră în 2002 se afla deja în curs de implementare a celui de al trei- lea ciclu MAP, primul fiind elaborat în septem- brie 1999.17 în anul 2001 se trecuse de la Forța Program 2003 (Programme Force 2003) la For- ța Obiectiv 2007 (Goal Force 2007). în aprilie 2002, a fost aprobat în CSAT cadrul pentru de- mararea Forței Obiectiv 2007. După 2004 au fost asumate așa-numitele force goals. Forța proiect 2003 prevedea un plafon ma- ximal de 112.000 militari și 28.000 civili până în anul 2003 (în caz de război se adăugau cei cca. 90.000 rezerviști) iar Forța obiectiv 2007 un plafon de 75.000 militari și 15.000 civili în perspectiva anului 2007, cu un nivel de profe- sionalizare de 90% în ceea ce privește perso- nalul. Forța Program se referea la crearea de forțe echilibrate, bazat pe mobilizare rapidă, grupuri operative întrunite, pe structuri de co- mandă eficiente. Forța obiectiv avea în vedere mai ales reducerea drastică a numărului de mi- litari și civili, restructurarea comandamentelor și profesionalizarea totală a efectivelor. Pe 19 septembrie 2002, Comisia Naționa- lă pentru integrarea României în NATO, or- ganism abilitat prin lege pentru elaborarea și implementarea obiectivelor din PNA a anunțat elaborarea PNA IV. PNA V a însemnat finalul participării cu succes a țării noastre la procesul „Membership Action Plan” (MAP). Procesul elaborării PNA V a fost lansat în cadrul Co- misiei Naționale pentru integrarea României în NATO, din 22 iulie 2003, document înain- tat Alianței în luna septembrie 2003. Până la aderarea efectivă din aprilie 2004, România a implementat și ciclurile patru și cinci ale MAP. Tot în 2002 a fost adoptat de către conducerea Armatei Sistemul de Planificare, Programare, Bugetare și Evaluare (PPBES) după modelul NATO. în 2003 s-au adoptat acte legislative esențiale precum „Legea statutului cadrelor militare” și „Ghidul carierei militare”.18 în anul 2005 a fost adoptată „Strategia de transformare a Armatei României” ce prevedea modernizarea și realizarea interoperabilității forțelor armate în urma parcurgerii a trei eta- pe distincte, axate pe reorganizarea structurii de forțe, pe termenele angajate față de Alianța Nord-Atlantică pentru îndeplinirea cerințelor Obiectivelor Forței și pe necesitățile procesu- lui de dublă integrare în NATO și UE. „Concepția de restructurare și moderni- zare a Forțelor Armate ale României” (FARO 2005/2010) a servit procesului de transforma- re a forțelor armate naționale, mergând de la o etapă inițială de asigurare a capacității defensi- ve credibile și de inițiere a interoperabilității cu standardele NATO până la etapa a doua de fi- nalizare a unor programe majore de înzestrare. Cele 75 de „obiective ale forței” (force goals) au fost implementate în perioada 2005- 2010, conform planificării (Defense Planning Guidance), dintre acestea 39 fiind în stadiul de „implementare deplină”. Dacă în anul 2003 doar 47% din personalul militar era compus din profesioniști, în 2004, peste 60% din forțele armate erau deja formate din profesioniști și se desființaseră 161 struc- turi, din care 25 comandamente, 12 mari uni- tăți și 52 unități militare. Peste 10.600 militari disponibilizați au trecut prin reconversia pro- fesională asistată până în 2003. în același timp, opinia publică a început să accepte riscurile și costurile asociate prezen- ței trupelor române și a elementelor civile în zonele de conflict și cele post-conflictuale, în misiuni de rconstrucție. Tot în anul 2005 semnalăm desființarea, transformarea sau reorganizarea a 145 struc- turi iar pînă în 2007 a încă 92 de structuri mi- litare. Menționăm câteva realizări majore ale re- formei precum desfășurarea cu succes a ma- rilor programe de înzestrare a armatei, un ------------■ Revista de istorie militară ■------ sistem eficient de comunicații digitale pentru conducerea operațiilor, dotarea cu sistemul de comunicații al Armatei STAR 2000, creșterea puterii de foc, continuarea programelor de modernizare și un sistem logistic ameliorat. în ceea ce privește procentul din PIB alo- cat apărării, după 2001 s-a căutat constant ca acesta să fie de cca. 2,2% chiar dacă în ultimii ani cifra a coborât spre 1,2-1,5 %, pe fondul di- ficultăților create de criza economică interna- țională ce a lovit grav și România. Evident, după aderarea la NATO și ulterior integrarea în UE (2007), politica de apărare a țării noastre a evoluat pe aceleași coordonate, așadar în plan extern s-a ameliorat participa- rea la misiunile NATO și respectiv la Politica Europeană de Securitate și Apărare, lansată de UE încă din 1999-2000. Ulterior, România și-a definit contribuția la NATO Response Force și la Grupurile tactice de luptă ale UE, de ase- menea implementând obiectivele din Headline Goal 2010. în anul 2005 a fost adoptată „Strategia de transformare a Armatei României” ce prevede modernizarea și realizarea interoperabilității forțelor armate în urma parcurgerii a trei eta- pe distincte, axate pe reorganizarea structurii de forțe, pe termenele angajate față de Alianța Nord-Atlantică pentru îndeplinirea cerințelor Obiectivelor Forței, și pe necesitățile procesu- lui de dublă integrare în NATO și UE. Vorbim de etapa finalizării restructurărilor de bază, etapa integrării operaționale depline în NATO și Uniunea Europeană și etapa integrării tehni- ce depline în NATO și Uniunea Europeană. Structurile de comandă vor reprezenta până la 4,5%, iar forțele combatante până la 95,5% din totalul trupelor. Actualmente se apli- că obiectivele prevăzute în „Structura de forță a Armatei României 2015” în fapt o revizuire consistentă a Forței Obiectiv 2007. Armata României trebuie să poată participa la întreaga gamă de misiuni ale NATO, la activitățile mili- tare ale UE, la apărarea teritorială și la sprijini- rea autorităților locale și guvernului în caz de necesitate. în anul 2015, se urmărește să existe o armată perfect compatibilă cu standardele NATO, cu grad sporit de plusvaloare pentru operațiile aliate, o forță modulară, flexibilă, mobilă, sustenabilă, rapid dislocabilă în teatre de luptă și foarte capabilă să asigure apărarea ----■ Revista de istorie militară ■-------------- teritoriului și să ofere „sprijinul țării gazdă” (Host Nation Support). Este foarte importan- tă și capacitatea de operare întrunită. Aceste cerințe se regăsesc și în „Strategia de Apărare Națională” din 2010. Odată cu aderarea la UE din 1 ianuarie 2007, România contribuie la obiectivele Agen- ției Europene de Apărare, după ce anterior existase o participare informală la activitățile EDA. De asemenea, cum s-a arătat la Summi- tul NATO de la Chicago, din mai 2012, țara noastră este participant activ la implementa- rea conceptului Smart Defense, fiind gata să cumpere și să opereze în comun cu alte state aliate avioane, elicoptere, blindate și alte echi- pamente și sisteme militare. începând cu 1 ianuarie 2007 s-a renunțat la serviciul militar obligatoriu, iar Forțele Ar- mate Române (FAR) conțin doar profesioniști (așadar pe bază de voluntariat). Spre a se putea continua cu succes reforma Armatei și a se edi- fica o politică de apărare eficientă, este însă ne- voie să se aloce sectorului apărării un procent de cel puțin 2 % din PIB, așadar să se găseas- că resurse bugetare chiar în condiții de criză economică precum cea din 2008-2012, să se aloce mai mulți bani pe cap de locuitor pentru apărare, iar utilizarea Smart Defense și a pro- gramelor Agenției Europene a Apărării poate fi soluția. Armata României trebuie să fie în egală măsură una de protecție teritorială și de proiectare a securității în alte spații. Participa- rea României la proiectul scutului antirachetă al SUA, și a celui complementar al NATO, tre- buie să se reflecte mai clar în strategia militară a țării. Din 2007 datează și adoptarea Strategi- ei de Transformare a Armatei României, do- cument cu rol de doctrină dar și de ghidare a procesului de reformă. în concluzie, reforma și modernizarea ar- matei române au fost procese fundamentale, cu dimensiune socio-economică și strategic- operațională, permițând formarea unor cor- puri militare profesionale, apte să participe la misiuni internaționale în sprijinul păcii și se- curității.19 Războiul ruso-georgian, invazia rusă în Crimeea și „lecțiile” desprinse la București Caucazul de Sud reprezintă continuarea geopolitică logică a zonei Mării Negre, ambele | 47 [ fiind descrise de diplomația de la București ca formând Regiunea extinsă a Mării Negre. în- tre statele din Caucazul de Sud, România are cele mai bune relații cu Georgia și Azerbaidjan, existând o cooperare politică dublată de una economică. Dar Georgia are în plus avantajul de a fi un stat democratic și pro-occidental, care se străduia, în epoca președintelui Miheil Saakașvili, să iasă de sub sfera de influență a Rusiei și a se integra în Vest. Așadar, România este unul dintre statele membre NATO care și-au afirmat adesea sprijinul pentru integrarea euro-atlantică a Georgiei, considerând că an- corarea Caucazului de Sud la spațiul occidental de securitate este o garanție a păcii pe termen lung. Se știe că în vara anului 2008, după toate probabilitățile, președintele Georgiei, Miheil Saakașvili, s-a lăsat atras într-un război contra Rusiei, generat de dorința de a obliga teritoriile secesioniste Osetia de Sud și Abhazia să reintre în componența statului georgian. Intervenția forțelor militare rusești adânc în teritoriul geor- gian s-a soldat destul de rapid cu recunoașterea de către Moscova a celor două republici fan- tomatice ca state independente. Acest lucru a constituit o încălcare gravă a ordinii teritoriale de la Helsinki, garantată de OSCE în anii 70 ai secolului trecut. Deși NATO nu a intervenit în acest conflict, Georgia nefiind stat membru, invadarea unui stat suveran de către puternica și asertiva Federație Rusă a generat o preocu- pare acută a decidenților politico-militari din cadrul NATO pentru asigurarea securității pe flancul estic al Alianței. Cu atât mai mult cu cât Georgia era considerată un viitor stat candidat la aderarea la NATO, după Summitul NAC de la București din luna aprilie a anului 2008, iar analiștii arătau că Moscova va încerca diverse metode de a devia statul georgian de la traiec- toria euroatlantică, folosindu-se de existența conflictelor înghețate și de prezența unor trupe ruse în zonele separatiste. Mai multe voci au- torizate din România au sugerat chiar o contin- gencyplanningîn Regiunea Extinsă a Mării Ne- gre, în condițiile în care trei state NATO sunt riverane (Bulgaria, România și Turcia). Referitor la războiul ruso-georgian și con- secințele sale, președintele României afirma pe 22 august 2008: „în ceea ce privește evaluarea evenimente- lor din Georgia apreciem că acțiunea armatei georgiene a fost pe teritoriul național, chiar ----1 48 |------------------------------------ dacă s-a bazat pe o evaluare eronată a situației din Osetia și din regiune. De asemenea, apre- ciem că reacția părții ruse a depășit simpla nevoie de securizare a prezenței trupelor de menținere a păcii în Osetia de Sud. O conclu- zie a deplasării, care a fost enunțată și în câteva conferințe de presă, este că, în momentul de față, prioritatea este stabilizarea regiunii, sta- bilizarea conflictului din Georgia și punerea în aplicare, în litera și spiritul său, a acordu- lui de încetare a focului între Federația Rusă și Georgia.”20 Recenta invazie rusă în Crimeea (mascată sub forma așa-ziselor forțe de autoapărare, în fapt soldați ruși fără însemne la vedere și foste forțe Berkut desființate de guvernul de la Kiev) a demonstrat agresivitatea acestui stat, con- testarea ordinii internaționale de la Helsinki, violarea dreptului internațional, dar și decizia unor state aliate precum Polonia, țările balti- ce și România de a solicita o planificare mai exactă a apărării teritoriale colective pe flanc, dislocarea de către structurile de comandă ale NATO a unor forțe și echipamente militare semnificative în zona estică de responsabilita- te, spre a împiedica eventuala atacare a unui stat aliat de către Rusia. Așadar, România, ca stat NATO doritor de o continuare a extinderii către Est a Alianței, a criticat deschis acțiunile militare rusești, con- siderate contrare Cartei ONU, și de asemenea contrare ordinii de la Helsinki, prin aceea că Moscova a recunoscut două entități separa- tiste ca state apoi și-a extins ilegal teritoriul național. Dacă în 2008, statul român a evitat să aplice diverse tipuri posibile de sancțiuni- represalii la adresa Rusiei, spre a nu își dete- riora și mai mult relațiile cu puterea eurasi- atică de la Est, în martie 2013, Bucureștiul a fost solidar cu statele din UE și NATO, fiind impuse sancțiuni economice Moscovei. Tre- buie reamintit că după episodul războiului din 2008, timp de câteva luni, NATO a întrerupt majoritatea contactelor diplomatice cu Rusia, continuând doar cooperarea pentru stabiliza- rea Afganistanului, prin accesul oferit de Rusia trupelor aliate pe teritoriul său pentru tranzit. De asemenea, în aprilie 2014, NATO a între- rupt cooperarea militară cu Rusia, pe termen nelimitat. -----------■ Revista de istorie militară ■----- Summitul Consiliului Nord-Atlantic de la București (2008) și Conceptul Strategic (2010) între 2 și 4 aprilie 2008, România a găzduit cel mai însemnat și amplu eveniment de poli- tică externă și totodată cel mai grandios sum- mit al NATO. Au participat reprezentanții a 26 de state membre, 23 de țări partenere, fiind de menționat prezența a 23 de șefi de stat și a 22 de șefi de guverne. Peste 6500 de participanți, civili și militari, reprezentanți ai statelor dar și ai unor organizații internaționale: Secretarul General al ONU, Secretarul General al Con- silului UE, Președintele Comisiei Europene, directorul Băncii Mondiale, precum președin- tele Rusiei Vladimir Puțin, cel afgan Hamid Karzai și înalți oficiali din „statele de contact”, parteneri strategici ai NATO (Australia, Japo- nia, Noua Zeelandă, Iordania).21 Menționăm că Vladimir Puțin a participat la Summitul Consiliului NATO-Rusia, prima dată după ce onorase cu prezența inaugurarea Consiliului în 2002. Cu ocazia Summit-ului, Malta a anun- țat revenirea în PfP. Trebuie spus că România și-a atins majoritatea obiectivelor asumate anterior. Astfel în ceea ce privește extinderea, Croația și Albania au fost invitate să adere la NATO iar Republicii Mecedonia i s-a promis o aderare rapidă din momentul în care își va nor- maliza relațiile cu Grecia. S-a demarat dialogul intensificat cu Bosnia Herțegovina și Munte- negru iar în ceea ce privește Serbia, s-a oferit un Plan de acțiune Individual pentru Partene- riat. A fost recunoscută importanța excepțio- nală a Regiunii Extinse a Mării Negre pentru securitatea euroatlantică. „Reafirmăm importanța continuă a regiu- nii Mării Negre pentru securitatea euro-atlan- tică. în această privință, salutăm progresul în consolidarea responsabilității regionale, prin utilizarea eficientă a inițiativelor și mecanis- melor existente. Alianța va continua să spriji- ne aceste eforturi în mod adecvat, ghidată de prioritățile regionale și pe baza transparenței, complementarității și inclusivității, în scopul dezvoltării dialogului și cooperării între statele Mării Negre și dintre acestea și Alianță.”22 Aliații au declarat că recunosc integritatea teritorială a Moldovei, Georgiei, Azerbaidja- nului și Armeniei. De asemenea, s-a luat an- ----■ Revista de istorie militară ■---------- gajamentul de a dezvolta apărarea antirachetă, cu promisiunea unui scut al NATO comple- mentar cu cel al SUA, și de a crea mecanismele pentru a asigura securitatea energetică.23 Totuși, dorința României și a altor state ali- ate (Polonia, țările baltice) de a se oferi MAP-ul (Membership Action Plan - Planul de Acțiune pentru Aderare) Ucrainei și Georgiei nu s-a concretizat, dar în declarația finală se spune că ambele state vor adera cândva la Alianță. „Salutăm aspirațiile euro-atlantice ale Ucrainei și Georgiei de apartenență la NATO. Am hotărât astăzi că aceste state vor deveni membre ale NATO.”24 Deși România ca stat membru a încurajat în general deschiderea către Rusia și cooptarea ei ca partener de securitate major în zona euro- atlantică, țara noastră a sprijinit în declarația finală constatarea că pentru NATO prezintă o mare importanță Tratatul Forțelor Convenți- onale din Europa (CFE), inclusiv a regimului său de flanc. De aceea, Rusia a fost criticată în mod diplomatic, cu formula clasică „suntem profund îngrijorați”, pentru suspendarea uni- laterală a obligațiilor juridice aferente CFE. Se arăta că nu e normal ca țările NATO să aplice prevederile CFE iar Rusia nu. în cele din urmă se știe că și SUA și alte state NATO au suspen- dat participarea la tratat, din cauza retragerii Rusiei. Statele NATO suspendaseră ratificarea versiunii noi a CFE după ce Moscova nu își ți- nuse promisiunea luată la Summit-ul OSCE de la fstanbul (1999) de a își retrage forțele mi- litare din Moldova și Georgia. De asemenea, România a pus un accent deosebit pe determi- narea Rusiei de a coopera în rezolvarea conflic- telor înghețate din Zona extinsă a Mării Negre și mai ales în a o face să accepte integritatea teritorială a statelor afectate de aceste conflicte separatiste. Din păcate, nu s-a obținut un re- zultat în acest sens. Participanții la summit au avut cuvinte de laudă și la adresa României, ca stat organiza- tor: „Ne exprimăm aprecierea sinceră pentru ospitalitatea călduroasă cu care ne-a primit Guvernul României. Orașul București a fost lo- cația celui mai mare summit NATO desfășurat vreodată, punând în valoare hotărârea Alianței de a coopera îndeaproape cu membrii comu- nității internaționale, precum și contribuția -----------------------------------------1 49 |--- sa unică la promovarea securității și stabilită- ții într-un context strategic aflat în schimbare rapidă.”25 Pe 23 mai 2013, secretarul general al NATO, Anders Fogh Rasmussen, a vizitat România, declarând că țara noastră „is a committed ally and a strong contributor to our operation”. Acesta a avut întâlniri cu șeful statului, premi- erul, ministrul Apărării și cel al Afacerilor Ex- terne. Rasmussen a insistat asupra noțiunii de Smart Defense, solicitând statelor membre să investească mai mult pentru a compensa defi- ciențele în domeniul avioanelor mari de trans- port și a dronelor care colectează „intelligen- ce”. De asemenea, vorbind în aula Universității București, a arătat că România a contribuit masiv la stabilizarea și apropierea de NATO a statelor din Balcanii de Vest și regiunea extinsă a Mării Negre.26 Și cu ocazia Summitului de la Chicago al Consiliului Nord-Atlantic, din anul 2012, Ro- mânia a avut ca scop major continuarea extin- derii spre Est27, apropierea Balcanilor de Vest și a statelor pont-caspice de lumea euroatlan- tică și relații pozitive cu Rusia și Ucraina. De asemenea, România este un mare sprijinitor al scutului antirachetă de care NATO va dispune în câțiva ani, considerând că atât securitatea națională cât și cea a statelor membre din Euro- pa de Est ar fi semnificativ ameliorată. Evident, țara noastră a făcut parte dintre statele membre care nu au acceptat ideea ca Rusia să aibă un anumit drept de veto asupra deciziilor legate de amplasarea și funcționarea scutului antibalis- tic al NATO, deoarece Rusia nu face parte din Alianță. De asemenea, s-a respins la București ideea unui scut comun NATO-Rusia și a „dele- gării” către Rusia a misiunii de a proteja statele est-europene de un eventual atac balistic irani- an sau provenind din Orientul Mijlociu. Anexarea Crimeei de către Rusia a dus la blocarea de către NATO a cooperării civile și militare cu Rusia, pe 1 aprilie 201428, deși ră- mân deschise canale de dialog la nivel de am- basadori. România s-a solidarizat cu celelalte state membre ale Alianței și a cerut Rusiei să respecte integritatea teritorială a Ucrainei. De asemenea, la fel ca Polonia și statele baltice, ar trebui să susținem aducerea de forțe suplimen- tare ale NATO din Vestul Europei către zona de graniță cu Rusia. Deși există un acord NA- ----1 50 |--------------------------------------- TO-Rusia din 1998, în care NATO se angaja să nu aducă în zona de graniță capabilități milita- re semnificative, agresiunea comisă de Rusia și nerespectarea acordului de garantare teritori- ală a Ucrainei din 1994, ar permite de fapt am- plasarea de forțe militare ale NATO la granița Poloniei, a statelor baltice și în spațiul maritim al Mării Negre. Evident, trebuie oferite totuși unele garanții de non-agresiune Rusiei, dar de pe alte poziții, mai ferme, și cu o capacitate de descurajare mult mai mare. Contribuția României la redactarea Con- ceptului strategic al NATO din 2010 a constat în sprijinirea cu fermitate a centralității apără- rii colective în ansamblul dispozitivului aliat, reafirmarea principiului „porților deschise”, sprijinul pentru intensificarea Parteneriatului UE-NATO și NATO-ONU, dar și dezvoltarea de relații pozitive cu Rusia.29 Bucureștiul a mai susținut activ cooperarea în domeniul securi- tății energetice și a securității cibernetice, do- menii non-tradiționale dar foarte importante în ultimii ani pentru NATO. Un alt eveniment care a adus in prim plan România a fost găzduirea celei de-a 57-a sesi- uni anuale a Adunării Parlamentare a NATO la București. Deși AP-NATO nu este propriu-zis o structura oficială a Alianței, ea joacă rolul unui forum în care parlamentarii naționali ai state- lor membre discută pe teme de securitate și apărare și informează ulterior opinia publică din fiecare stat. Au participat circa 350 de par- lamentari din 28 state membre și din statele asociate și observatoare. România dispune de zece locuri, împărțite egal între Senat si Came- ră, precum și de zece supleanți. Discuțiile de la București au fost dominate de dosarele Li- bia, Afganistan, efectele Primăverii arabe, scu- tul antirachetă și implementarea programului Smart Dtfense, prin care aliații să cheltuie banii mai „inteligent” cumpărând împreună echipa- mente militare și folosindu-le chiar în comun. AP-NATO a adoptat rezoluția „Confruntarea cu un climat fiscal dificil: Criza economică, consolidarea fiscală și riscul irelevanței strate- gice a Europei”, prin care cerea statelor mem- bre să nu reducă si mai mult cheltuielile pentru apărare. Secretarul general Rasmussen a făcut atunci următoarea afirmație: „Mă bucură foar- te mult anunțurile făcute de România, Turcia, -----------■ Revista de istorie militară ■---- Polonia și Spania referitoare la găzduirea unor elemente din cadrul apărării antirachetă și sper să auzim și alte astfel de anunțuri în lunile ce urmează, pînă la Summitul de la Chicago”.30 Un NATO global sau regional? De la Kosovo la Libia, de la Primăvara Arabă la insurecția ucraineană Mulți decidenți și analiști strategici din România oscilează între preferința pentru un NATO dedicat strict apărării teritoriale colec- tive, și o alianța care să iși proiecteze securita- tea în alte spații învecinate, spre a elimina sau măcar diminua sursele de risc și amenințare. Din moment ce pentru decidenții de la Bucu- rești, Parteneriatul Strategic cu SUA și aparte- nența la UE sunt pilonii esențiali ce dau robus- tețe inclusiv asocierii în NATO, devine clar că România s-a implicat în operațiile asumate de NATO atât pentru a apăra valori comune cât și pentru credibilitate și imagine. Astfel, după participarea la KFOR și ISAF, România a luat parte și la operațiunea de impunere a embar- goului maritim contra Libiei, find gata să gesti- oneze împreună cu ceilalți aliați efectele feno- menului geopolitic și politic numit „Primăvara arabă”. Revolta unei părți a populațiilor arabo- islamice contra conducătorilor politici corupți a condus adesea la preluarea puterii de către islamiști sau la război civil precum în Libia și Siria. De aceea, NATO trebuie să permită sta- telor membre să gestioneze fluxurile de refu- giați și să combată amenințările asimetrice de tip terorism-crimă organizată. De asemenea, insurecția ucraineană din 2013-2014, efect în- târziat al revoluției „portocalii” din 2004 și al eșecului regimului lanucovici de a se apropia instituțional și economic de UE, se poate solda cu ruperea statului, refugiați, criză umanitară și chiar o intervenție militară a Rusiei. De aceea, România, ca stat vecin al Ucrainei, trebuie să solicite instanțelor de decizie politico-militară din cadrul NATO să realizeze o planificare pe termen scurt și mediu a unei posibile situații conflictuale escaladate la frontiera estică a Ali- anței. Un interes similar are și Polonia, astfel că cele două state pot coopera eficient în acest dosar sensibil. Decidenții politici din România sunt intere- sați de conturarea unui profil strategic al țării, ----■ Revista de istorie militară ■------------ ca membră a Alianței. Astfel, ex-ministrul Afa- cerilor Externe, Teodor Baconschi, a prezentat pe data de 8 octombrie 2011 alocuțiunea „Vi- ziunea României asupra viitorului NATO”, în cadrul celei de-a 57-a sesiuni anuale a Adună- rii Parlamentare a NATO, organizată la Palatul Parlamentului din București. România a anun- țat că sprijină conceptul „smart defense”, im- plicarea Alianței în stabilizarea Balcanilor de Vest, în cooperarea pentru securitate în zona Mării Negre, regiune considerată o punte de legătură către Asia Centrală și Afganistan, pre- cum și la consolidarea parteneriatului cu țările din Caucaz și Asia Centrala, politica porților deschise și stabilirea de relații pozitive cu Ru- sia.31 Referitor la relația cu Rusia, ministrul de Externe făcea următoarele afirmații: „în același timp, sperăm ca Parteneriatul NATO-Rusia să devină un parteneriat strate- gic. Considerăm că acest obiectiv poate fi în- deplinit atunci când principiile care constituie baza relației NATO - Rusia vor fi respectate fără echivoc. România sprijină o abordare realistă, cu pași concreți, adaptați cerințelor cooperării. Considerăm proiectul apărării an- tirachetă nu o provocare ci mai curând o opor- tunitate pentru cooperarea NATO - Rusia, o oportunitate care, utilizată adecvat, ar spori nivelul încrederii între parteneri și ar aduce beneficii securității europene în general.”32 Mai trebuie spus și că România participă la Sistemul de supraveghere terestră al NATO, alături de alte 12 state membre, având o contri- buție de 2% din costul total, reprezentând suma de 25,28 milioane de euro. Sistemul de suprave- ghere terestră al NATO (Allied Ground Surve- illance/AGS) monitorizează suprafața terestră folosind sisteme radar, ce sunt sau vor fi instala- te pe platforme aeriene. La proiect participă cel puțin 13 state NATO: Bulgaria, Cehia, Estonia, Germania, Italia, Letonia, Lituania, Luxem- burg, Norvegia, România, Slovacia, Slovenia și SUA. Acestea contribuie cu peste 1,2 miliarde Euro la achiziționarea sistemului menționat. în ceea ce privește România, aderarea ei la acest la program a fost aprobată prin H.G. nr. 1498 din 2 decembrie 2009, fiind decisă o contribuție a țării noaste de circa 2% din cos- tul global, adica 25.28 milioane Euro, dar suma poate fi plătită eșalonat până în anul 2016. ---------------------------------------1 51 |-- Șefii statelor și de guvern prezenți la summit-ul NATO de la Praga, noiembrie 2002 Anticipăm că la summitul din Țara Galilor al NATO, din luna septembrie a acestui an, vor exista controverse acerbe între statele care susțin întărirea capacității de apărare colecti- vă și desemnarea Rusiei ca potențial adversar (Polonia, statele baltice) și cele care vor să me- najeze Rusia și să evite riscurile de escaladare (Germania, Olanda, Franța, Grecia etc.). De aceea, România trebuie să fie pregătită și să își susțină activ poziția, fiind direct interesată în stăvilirea tendințelor expansioniste ale Rusiei. O apropiere de Polonia devine astfel tot mai indicată. Perspective în martie-aprilie 2004, împreună cu Ro- mânia și celelalte șase state care au aderat în același val - cel mai mare număr de țări ce s-au alăturat în același timp Alianței, după momen- tul fondării din 1949 - NATO ajunsese deja la 26 de membri. Acum, după primirea Albaniei și Croației, sunt deja 28 de state membre. Dintr-un stat care în 1997 fusese refuzat, România a ajuns ca după 16 ani să aibă un asis- tent de secretar general în cadrul NATO și să fie un membru respectat al familiei euroatlan- tice. Care au fost scopurile majore ale Români- ei in 2004? Mai ales stabilitate internă, relevan- ța acțiunii de securitate în colaborare cu aliații, ținerea la respect a Rusiei, prevenirea unor ris- curi transnaționale dar și apartenența la fami- lia occidentală a statelor cu valori comune. Analizând intervalul celor zece ani, consta- tăm că România și-a îndeplinit obiectivele de securitate, fiind parte a unui sistem de apărare colectiv care a descurajat un eventual agresor extern. NATO trebuie să rămână o alianță puter- nică, solidara, iar relația transatlantică la fel de coerentă. România nu trebuie sa ezite să parti- cipe la acele misiuni și operații ale NATO care sporesc plus-valoarea securității euroatlantice și îi aduc o apropiere de polii de putere din ca- drul NATO și un plus de credibilitate. în plus, acest lucru aduce un valoros antrenament tru- pelor românești specializate în activități expe- diționare, mai ales după terminarea ISAF în Afganistan. România are interesul ca frontiera estică a NATO să nu fie exact la granița sa estică, ci și mai la Est. -----------■ Revista de istorie militară ■----- Integrarea Balcanilor de Vest în structurile europene și euro-atlantice reprezintă, de ase- menea, un interes major pentru țara noastra. Se urmărește stingerea vechilor conflicte etno- religioase și geopolitice din zonă, prin dubla integrare. La estul Alianței, România are interesul ca și Republica Moldova, prin evoluție democra- tică și acceptarea valorilor europene, să se in- tegreze în UE și posibil și în NATO, dacă va decide cândva să renunțe la neutralitate. Regiunea Extinsă a Marii Negre rămâne unul dintre pilonii politicii externe a Români- ei, care o susține în relația cu NATO și UE. De asemenea, cooperarea și dialogul NATO-UE sunt considerate aspecte extrem de importante pentru o securitate euroatlantică indivizibilă. Ambele structuri trebuie să se raporteze con- stant la sistemul global de securitate structurat în jurul ONU, cu precizarea că ONU va trebui să treacă printr-o reformă profundă, mai ales la nivelul Consiliului de Securitate. România va susține pe mai departe și pro- cesul de transformare a NATO, spre a genera capacități flexibile, apte să fie desfășurate rapid și să răspundă amenințărilor asimetrice (te- rorism, proliferarea armelor de distrugere în masă etc.). NATO de azi suferă de un anumit dezechi- libru: în timp ce Vestul Europei este bine dotat cu forțe militare și echipamente, inclusiv cu rachete tactive nucleare, Estul suferă de un de- ficit de securitate. Military Balance 2012 arată că în Europa Central-Estică sunt doar 300.000 de trupe aliate, față de 1.500.000 în America de Nord și tot 1.500.000 in Europa de Vest. Din 28 de instalații NATO, inclusiv baze militare, doar cinci sunt situate in Est. Din cele 66.217 trupe americane aflate în Europa, doar 136 se află în Europa Central-Estică.33 Lucrurile trebuie să se schimbe, NATO trebuie să facă față Rusiei pe zona de graniță, cu fermitate, dar pe cât posibil fără a o provoca. Cu toate că miniștrii de ex- terne ai Olandei și Germaniei au declarat pe 2 aprilie că nu ar fi bine să fie aduse noi forțe ar- mate și capabilități în Est34, România și Polonia probabil își vor căuta aliați spre a pune presiu- ne asupra acestor state și a le face să accepte că o asemenea dislocare de forțe spre Est a deve- nit inevitabilă. Argumentul Rusiei că o aseme- nea relocare de forțe aliate ar incălca acordul ----■ Revista de istorie militară ■------------- din anii ’90 prin care aliații promiteau că nu vor face acest lucru, nu mai trebuie interpretat în mod rigid, deoarece Rusia a dovedit că este o putere revizionistă și o sursă de amenințare pentru statele membre NATO din zona estică. Mai trebuie spus că intrarea în NATO a favorizat apoi aderarea României la Uniunea Europeană în anul 2007. O dezvoltare econo- mică relativă se poate observa în țară o dată cu alăturarea la NATO. Călătoriile libere, fără teamă, pe teritoriul Europei, drepturile ega- le cu ale cetățenilor din alte state aliate, sunt tot consecințe ale integrării în Alianța Nord- Atlantică. Prin integrarea în Organizația Tratatului Atlanticului de Nord, România nu a avut decât de câștigat la capitolul securitate pe teritoriul continentului european, a obținut prestigiu, faimă și respect din partea țărilor vecine, dar și din partea membrilor Alianței. în același timp, România a dat dovadă de capacități de apărare colectivă și a reușit să îndeplinească sarcinile care i-au fost încredințate de către NATO, cel mai important pas fiind respectarea obiecti- vului principal al Alianței, și anume apărarea libertății, democrației și menținerea securității colective. Prin acestea, România a obținut și avantajul de a fi protejată de amenințările ve- nite din exterior. „Obiectivul esențial al NATO, așa cum este el enunțat în Tratatul de la Washington și rea- firmat în Declarația de la Londra, este de a apă- ra libertatea și securitatea tuturor membrilor săi prin mijloace politice și militare, conform principiilor Cartei Organizației Națiunilor Unite. Bazându-se pe valorile comune ale de- mocrației, respectul drepturilor omului și sta- tului de drept, Alianța, de la crearea sa, luptă pentru instaurarea în Europa a unei ordini paș- nice, juste și durabile. Acest obiectiv al Alianței va rămâne neschimbat.”35 Apărarea „în grup” este mult mai eficientă și în plan economic decât asigurarea apărării individuale, de aceea aderarea la NATO s-a dovedit un element extrem de util în obținerea unor economii semnificative la bugetul țării. Fiind de zece ani un membru al NATO, Ro- mânia a devenit un stat mai stabil, predictibil, democratic, s-a integrat in „familia” statelor ce respectă valorile euroatlantice, de asemenea a căpătat drept de decizie în Consiliul Nord- ---------------------------------------1 53 |--- Atlantic36, și implicit și de veto, deoarece de- ciziile se iau cu unanimitate în NAC. De ase- menea, a obținut garanții extinse de securitate și și-a „netezit” drumul pentru integrarea în UE. Tot calitatea de membru NATO a permis și atragerea mai multor investiții străine iar in- dustria națională de armament, deși aflată în relativ declin, beneficiază de pe urma coope- rării cu partenerii din NATO și UE. Reforma militară supervizată de forurile NATO a spo- rit semnificativ capacitatea de descurajare la adresa unor agresiuni potențiale, aratând că România e un membru credibil al Alianței. BIBLIOGRAFIE Dungaciu, Dan; Cincă, Sanda, NATO post-Lisa- bona si provocările regionale, Editura Institutul de Știinte Politice și Relații Internaționale, București, 2011 Fodler, Jifl, Mares, Petr, Istoria NATO, traduce- re de Lidia Nasincovâ, Editura Institutul European, Iași, 2005, p. 13, 246 Manualul NATO, Cristian Unteanu (traducă- tor), Editura Nemira, București, 1997, p. 21, 23, 237 NATO: Ce este. Ce va fi. Noua Europă și Secu- ritatea Statelor Mici, Institutul Român de Studii Internaționale, Monitorul Oficial, București, 1996, pp. 45-46 NATO Handbook, NATO Office of Information and Press, Brussels, 2001, p.102 Sur, Daniel, Sinuoasa relație a României cu NATO până la Summit-ul de la Praga, în Studii de securitate, nr. 1/2004, voi. 2, p. 17-18 lonescu, Mihail, (coord.), România-NATO Chro- nology 2004-2007, Ed. Militară, Bucharest, 2008. Vătăman, Dan, Organizații europene și euroat- lantice, Editura Lumina Lex, București, 2008 ROMÂNIA-NATO 1990-2002, Editura Acade- miei de înalte Studii Militare, București, 2002 site-ul oficial al NATO: http://www.nato.int\ - Tratatul de la Washington, aprilie 1949, www. nato.int - The NATO Strategic Concept, Lisbon, 2010, http://www.nato.int/cps/en/natolive/to-pics _82705.htm - Statement of the chiefs of States and gover- nments at the NATO Bucharest Summit, April 2008, http://www.nato.int/cps/en/natolive/offici- al_texts_8443.htm?mode=pressrelease - Manualul NATO, Biroul de informații și pre- să, Bruxelles, 2001 -----1 54 |------------------------------------ NOTE 1 C. Pantazi, Sorin Ducaru, românul cu cea mai înaltă poziție în NATO, TI mai 2013, http://www. hotnews.ro/stiri-esential-14880287-interviu-sorin- ducaru-romanul-cea-mai-inalta-pozitie-nato.htm. 2 Numite și „non-article 5 operations” deoarece nu presupun apărare colectivă pe teritoriul unui stat aliat ci intervenție umanitară sau de reconstrucție, ori antiteroristă, în zone aflate în afara responsabi- lității defensive a NATO, conform Tratatului de la Washington din 1949. 3 Study on NATO Enlargement, http://www. nato.int/cps/en/natolive/official_texts_24733.htm, 3 September 1995. 4 Centrul de aplicații HUMINT Oradea, http:// garnizoanasibiu.org/centrul-de-aplicatii-c-i-hu- mint-oradea/, R. Belciugeanu, accesat pe 14 februa- rie 2014. 5 Ii mulțumesc dlui colonel Gabriel Toma care mi-a semnalat că inclusiv patru funcții de comandă din structurile NATO au fost ocupate de generali sau colonei români. De pildă coloneul Mircea Mân- drescu a fost numit comandant al Centrului întrunit de Analiză și Lecții învățate (JALLC) de la Monsan- to, Portugalia. 6 http://karadeniz-press.ro/kara/70-de-misiuni- executate-de-fregata-regele-ferdinand-in-cadrul- unified-protector/ 7 Visarion Neagoe, Afganistan. Zece ani de război contra terorii, Ed. Militară, București, 2011, p. 153. 8 Visarion Neagoe, Armata României în misiuni internaționale 1991-2009, București: Centrul Teh- nic Editorial al Armatei, 2010. 9 http://www.mapn.ro/eroi/, accesat pe 14 fe- bruarie, 2014. 10 „Coalition Bulletin" Issue 61/June 2009, The Magazine of USCENTCOM’s Coalition Partner Nations, p. 9, http://www.centcom.mil/images mul- ti media/090824cb61.pdf. 11 Carmen Rîjnoveanu, Romanian participation in post corflict/reconstruction missions/operations cfter the end cf the Cold War, in „Changing Secu- rity Paradigms in Romania and South Africa after the Cold War, "Occasional Paper”, No. 16, IPSDMH, Military P.H., Bucharest, 2011, pp. 94-132. 12 Mircea Dușa, ministrul Apărării Naționa- le - interviu cu Valentina Postelnicu, http://www. mediafax.ro/social/dusa-in-2013-a-inceput-aloca- rea-intr-un-mod-mai-sustinut-a-fondurilor-spre- bugetul-mapn-12342224, accesat pe 2 aprilie 2014. 13 Pentru o statistică precisă a cheltuielilor de apă- rare în cadrul NATO vezi http://www.nato.int/nato_ static/assets/pdf/pdf_topics/20140224_140224- ■ Revista de istorie militară ■----------- PR2014-028-Defence-exp.pdf, accesat pe 20 februarie 2014. 14 Pe site-ul Defense Security Cooperation Agen- cy din SUA se vorbește de o sumă de 457 milioane USD pe care România o va plăti pentru avioane și pentru dotarea lor cu echipamente upgradate. Astfel e vorba de: 13 Embedded Global Positioning Syste- ms/Inertial Navigation Systems (EGPS/INS) with GPS Security Devices, Airborne, 3 AN/ALQ-131 Electronic Countermeasure Pods, 30 AIM-120C Advanced Medium Range Air-to-Air Missiles (AMRAAM), 5 AIM-120C Captive Air Training Missiles (CATMs), 60 AIM-9M Sidewinder Missi- les, 4 AIM-9M CATMs, 48 LAU-129 Launchers, 10 GBU-12 Enhanced Guided Bomb Units, 18 AGM- 65H/KB Maverick Missiles, 4 AGM-65 CATMs etc. Vezi http://www.dsca.mil/major-arms-sales/ romania-%E2%80%93-weapons-equipment-and- support-f-16-block-15-mlu-aircraft, accesat pe 22 februarie 2014. 15 http: //www.romanialibera.ro/actualitat eve- niment/video-romania-cumpara-12-avioane-f-16- second-hand-de-la-portugalia-314971.html, acce- sat pe 20 februarie 2014. 16 George Cristian Maior, Transformarea politi- cii de apărare a României. Trei teme de rtflecție stra- tegică, în „Occasional Papers” IPSDMH, 3 (5), 2004. 17 Marian Zulean, Prcfessionalization cf Roma- nian Armed Forces, in „The Challenge of Military Reform in Post-Communist Europe" New York: Palgrave, 2002, p. 123-126. 18 Claudiu Degeratu, Security Sector in Româ- nia, în „Security Sector Reform. Does it Work? - Problems of Civil-Military and Inter-Agency Cooperation in the Security Sector” Sofia: Gene- va Center for the Democratic Control of Armed Forces, 2003. 19 loan Mircea Pașcu, Bătălia pentru NATO. Raport personal (The battle for NATO. Personal report), București: Casa Editorială Proiect, 2007, p. 22-83. 20 Comunicat de presă, 22 august 2008, http:// www.presidency.ro/?_RID = det&tb = date&id =9603&_PRID= 21 Summit-ul NATO de la București, http:// www.mae.ro/node/1574?page=2, accesat pe 10 fe- bruarie 2014. 22 Declarația Summit-ului de la București, 4 aprilie 2008, http://www.summitbucharest.ro/ro/ doc_201.html 23 http://www.summitbucharest.ro/ro/doc_ 201. html, accesat pe 10 februarie 2014. 24 Idem. 25 Idem. 26 Secretary General pays visit to Bucharest for talks with Romanian officials, 24 mai 2013, www. nato.int. 27 http://www.presidency.ro/static/Declaratie% 20 Chicago%20RO%20final.pdf 28 Statement by NATO Foreign Ministers, http:// www.nato.int/cps/en/natolive/news_108501.htm, 1 April 2014. 29 Active Engagement Modern Defense, 19 No- vember 2010, http://www.nato.int/cps/en/natolive/ official_texts_68580.htm?. 30 http://www.ziarulfaclia.ro/lucrarile-ap-a-na- to-de-la-bucuresti-dominate-de-libia-afganistan- primavara-araba-scutul-antiracheta-si-criza-finan- ciara/, 10 octombrie 2011. 31 NATO la București: T. Baconschi, despre viito- rul NATO și smart dtfense, http://www.ziare.com/ teodor-baconschi/ministru-de-externe/nato-Ia-bu- curesti-baconschi-despre-viitorul-nato-si-smart- defense-1125770. 32 Viziunea României asupra viitorului NATO, http://www.mae.ro/node/10581, 8 octombrie 2011. 33 Edward Lucas, Wess Mitchell (coord.), Cen- tral European Security After Crimea: The Case for- Strengthening NATO’s Eastern Defenses, „Center for European Policy Analysis” Report 35, March 25, 2014, pp. 3-5. 34 Russia wants answers to NATO, http://www. thenews.pl/l/10/Artykul/167227,Russia-wants-an- swers-to-NATO-plans-in-eastern-Europe, accesat pe 2 aprilie 2014. 35 Manualul NATO, Biroul de informații și pre- să, Bruxelles, 2001, www.nato.int, p. 237. 36 Dan Vătăman, Organizații europene și euro- atlantice, Editura Lumina Lex, București, 2008, pp. 144-146. ■ Revista de istorie militară ■ -------------------------------------1 55 |. Securitate națională și internațională NATO, PARTENERIATUL PENTRU PACE ȘI ROMÂNIA. UN BILANȚ A DOUĂ DECENII DE ACTIVITATE ȘERBAN LIVIU PAVELESCU * Abstract Two decades ago, the summit cf the North Atlantic Alliance cf 10-11 January 1994 in Brus- sels established the Partnership for Peace programme, in which the participants were enabled to develop an individual relationship with NATO, thus choosing their own prioritiesfor coope- ration and the level and pace c f progress. The paper below recreates the history cf these two de- cades, during which huge changes took place in what used to be theformer Soviet periphery. Keywords: NATO, Partnershipfor Peace, Romania, LISSR, Membership Action Plan Acum două decenii, cu ocazia summit- ului Alianței Nord-Atlantice din 10-11 ianu- arie 1994, se lansa și era semnat Parteneriatul pentru Pace.1 Programul a fost, de la bun înce- put, declarat și conceput a fi, în primul rând, cadrul de edificare și structurare a relațiilor dintre state ce se situaseră în anii Războiului Rece în tabere politico-militare și ideologice opuse, pe de o parte statele Alianței Nord- Atlantice, pe de altă parte, statele fostului bloc comunist și al Tratatului de la Varșovia, dar nu numai atât. în formă și structuri, Par- teneriatul pentru Pace se dorea a reprezenta răspunsul aliaților la provocările noului me- diu de securitate internațional post Război Rece și, în această calitate, era adresat tuturor statelor ce împărtășeau preocupările și valo- rile acestora în domeniul apărării naționale, mediului de securitate și sistemului relațiilor internaționale. Primul stat care a aderat, prin semnarea de către delegații săi a cartei parte- neriatului, la noua structură de colaborare în domeniul spinos al securității internaționale a fost România.2 Cei douăzeci de ani scurși de la această dată aniversară impun un bilanț și o evaluare generală vizând funcționarea și devenirea programului în discuție precum și a experienței particulare românești în cadrul acestui program de colaborare. 1. Un mediu de securitate în plină redefinire Sfârșitul Războiului Rece, destructurarea Pactului de la Varșovia, disoluția Uniunii So- vietice și a statului federal iugoslav au condus la o situație de incertitudine majoră în mediul de securitate și în sistemul relațiilor internați- onale și la un vacuum de putere în zona cen- tral-est europeană, unde evoluțiile mediului de securitate nu mai faceau obiectul controlului exercitat de nici una dintre superputeri.3 Valori sigure și structuri de răspuns la criză rutiniere și de succes au fost puse sub semnul întrebării. * Cercetător științific dr., Institutul pentru Studii Politice de Apărare și Istorie Militară. 56 ■ Revista de istorie militară ■ Riscuri de securitate convenționale4 conside- rate sub control ori extincte s-au afirmat cu putere în regiuni care trăiseră până atunci un număr bun de decenii într-o atmosferă de pace și cooperare. Altele, noi, neconvenționale, au început a-și afirma potențialitatea și a exercita un impact semnificativ în asigurarea securității naționale a statelor și asupra funcționării me- diului de securitate regional și internațional, în această situație de fluiditate și impredicti- bilitate a ecuației de securitate internaționale, confruntate cu amenințări și riscuri de securi- tate mai vechi ori mai noi, covenționale și non- convenținale, statele europene s-au îndreptat către singura structură de securitate capabilă să le ofere răspunsuri sigure la nevoile de secu- ritate născute din restructurarea de proporții a sistemului relațiilor internaționale ce era în curs.5 Opțiunea pentru NATO și presiunile pe care unele dintre statele central-est europene (avem aici în vedere îndeosebi statele Grupului de la Vișegrad) le-au exercitat asupra Alianței Nord-Atlantice pentru a obține integrarea s-au născut nu numai din nevoia satisfacerii unor interese de securitate punctuale, conjunctu- rale. Opțiunea pentru NATO a însemnat, în acele condiții, mai mult decât atât, a însemnat aderarea la și asumarea unui set de valori și condiționalități, a avut semnificația, într-un fel simbolic, reintegrării acestora în familia state- lor democratice din care fuseseră îndepărta- te cu aproape o jumătate de secol în urmă în contextul delimitărilor de sfere de influență și control ce au dominat sistemul tratelor de pace ce au încheiat a doua conflagrație mondială și au pus bazele configurației de putere ce a do- minat ordinea mondială a Războiului Rece.6 Opțiunea pentru NATO însemna, în această din urmă situație evocată, și o garanție solidă că oricare ar fi fost devenirea în continuare a evoluțiilor mediului de securitate și sistemului relațiilor internaționale, legăturile de depen- dență față de fosta supraputere dominantă a estului continentului european, Rusia, nu se mai puteau reface. O astfel de ecuație complexă de securitate, dublată de evoluțiile mai mult decât îngrijoră- toare ale mediului de securitate internațional și regional european, a impus Alianței Nord Atlantice, alături de toate celelalte instituții de securitate ale scenei internaționale, asemeni ----■ Revista de istorie militară ■--------------- UE, ONU ori OSCE, o reconsiderare rapidă a rolului și structurii, a locului său pe scena in- ternațională, a componenței și misiunilor ce îi reveneau. Pașii parcurși au fost unii rapizi, iar intervalul temporal de aproape un deceniu, ce separă primele două concepte strategice post Război Rece ale Alianței Nord-Atlantice, re- spectiv conceptul strategic din 1991 adoptat cu ocazia summit-ului de la Roma și cel din 1999, adoptat cu ocazia summit-ului aniversar de la Washington, consemnează o transformare de proporții a Alianței Nord-Atlantice. Acest interval reprezintă perioada în care Alianța Nord-Atlantică evoluează de la cadrele pre- ponderent militare și extrem de direcționate în desfășurarea forțelor și asigurarea acestora către un statut care face din ea o instituție pre- ponderent de securitate cu o componentă poli- tică cu mult mai dezvoltată și cu o disponibili- tate pentru intervenție și susținerea de operații militare în afara teritoriului statelor membre. Misiunile și rolul Alianței evoluează în conse- cință, de la apărarea comună către menținerea păcii, dezvoltarea cooperării și colaborării, gestiunea mediului de securitate internațional și asigurarea stabilității acestuia, Parteneriatul pentru Pace se inserează în acest peisaj ca un instrument de primă mână în efortul de refor- mă și restructurare a statelor partenere NATO și ca o măsură de răspuns coerentă la o situație fluidă și extrem de dinamică a mediului de se- curitate și sistemului relațiilor internaționale. 2. între lărgirea imediată și perspectiva retrasării unor noi linii de diviziune a con- tinentului european, Parteneriatul pentru Pace ca soluție de structurare și dirijare a efortului de reformă și restructurare a sta- telor post-comuniste Confruntate cu o ecuație de europeană incertă și preocupate de însăși rațiunea de a exista pe viitor a Alianței Nord-Atlantice, sta- tele membre adoptau cu ocazia summit-ului alianței de la Roma din 1991 un nou concept strategic al Alianței. încă tributar anilor Răz- boiului Rece din punctul de vedere al retoricii și viziunilor asupra securității internaționale, noul concept strategic al NATO, laolaltă cu deciziile summitului de la Roma, marca însă și o primă deschidere către restructurarea din te- -----------------------------------1 57 |-- melii a Alianței Nord-Atlantice, proces necesar pentru adaptarea acesteia la noile realități ale mediului de securitate și sistemului relațiilor internaționale post Război Rece. în acest con- text era edificată prima structură de cooperare și dialog cu statele externe Alianței, îndeosebi cu statele fostului Pact de la Varșovia, Consi- liul de Cooperare Nord Atlantic.7 Dinamica evenimentelor de pe scena internațională și, în particular, de pe continentul european, a fost însă una care a depășit cu mult capacitatea de reacție și viteza pe care o programaseră pentru procesul evolutiv declanșat în interiorul Alian- ței de către statele membre. Disoluția violentă a statului iugoslav laolaltă cu evenimentele nu mai puțin violente asociate disoluției statutu- lui sovietic au creat un climat de incertitudine și de insecuritate în care statele foste membre ale structurilor Pactului de la Varșovia, dar nu numai, s-au regăsit într-un glacis geopolitic conturnat de focare de conflict cu potențial destabilizator și de extindere și între două spa- ții cu concepții și nivele de securitate variabile. Pe de o parte, spre Est, alături de conflictua- litatea asimetrică asociată evoluțiilor din spa- țiul ex-sovietic continua să persiste o rezervă a statelor est europene și ex-sovietice față de o posibilă revenire și revendicare de sferă de influență a succesoarei URSS, Federația Rusă. Pe de altă parte, spre Vest, spațiul euroatlantic beneficia de garanții de securitate și o evidentă stabilitate, dar acestea au fost asociate, cel pu- țin în primii ani ai perioadei, cu o postură mai degrabă reactivă decât proactivă în materie de securitate și stabilitate europeană. Rezultanta acestei situații a fost o presiune imediată pen- tru obținerea accederii în Alianța Nord-Atlan- tică, opțiune aproape obligatorie pentru sta- tele central-est europene, date fiind evoluțiile contemporane ale mediului de securitate eu- ropean și prognosticul pe termen scurt și me- diu în acest sens. Prima dintre solicitările de admitere în Alianța Nord-Atlantică aparține Cehoslovaciei, care solicita un aranjament de securitate implicând garanții de securitate și o eventuală aderare în februarie 1991.8 O solici- tare asemănătoare survenea din partea Poloni- ei aproape un an mai târziu, în ianuarie 1992.9 Câteva luni mai târziu, statele grupului de la Vișegrad formulau, la 16 mai 1992, o solicitare oficială comună de admitere în NATO.10 Divi- zată între opinii și demersuri acționale diver- gente, ce acopereau o largă bandă de opțiuni, de la soluția politică a admiterii a statelor gru- pului de la Vișegrad la respingerea considerării oricărei extinderi pentru moment ori crearea unor dinamici de accedere funcție de evoluția mediului de securitate și a balanței riscurilor de securitate pe continentul european, acțiu- nea politică externă a statelor NATO se va co- agula în jurul unui grup de influență condus de Statele Unite ce vor face din extinderea NATO un proces de adaptare a Alianței la noile co- ordonate ale mediului de securitate european, dar și unul de influențare și direcționare a proceselor de reconstrucție societală și eco- nomică în curs în spațiul ex-comuni st.11 Cele două vehicole ale acestui demers sunt consti- tuite de Parteneriatul pentru Pace și Studiul asupra extinderii NATO. Lansat în ianuarie 1994, Parteneriatul pentru Pace reprezenta, în acest context, un răspuns multimodal la pro- blemele ce se ridicau în fața statelor Alianței, în primul rând conferea o cale coerentă și un instrument de control a procesului de integra- re a statelor ex-comuniste în cadrele NATO. Se adaugă acestei prime funcțiuni o a doua ce viza încurajarea și direcționarea în sensul compati- bilității cu standardele NATO a proceselor de reformă a organismului militar și de reconsi- derare a rolului și locului componentei milita- re în organismul societal. Chiar dacă, de la bun început, a fost subliniat faptul că Parteneriatul pentru Pace nu reprezintă în sine o garanție de securitate de valoarea și importanța celei conferite de calitatea de membru cu drepturi și obligații depline a Alianței, cadrele coopera- tive ale Parteneriatului ofereau totuși statelor membre accesul la facilitățile articolului 4 al Tratatului, cele de consultare. Totodată, prin încurajarea și sprijinul cunoașterii și cooperă- rii între state aparținând unor tabere adverse pe parcursul Războiului Rece, prin susținerea proceselor de învățare și pregătire a cadrelor, prin oferirea unui cadrul instituțional pentru structurarea și dezvoltarea acestor relații, Par- teneriatul pentru Pace se dorea și reprezenta un instrument de proiectare de stabilitate și securitate. Cadrele instituționale ale Partene- riatului pentru Pace au fost completate cu cele teoretice ale studiului asupra extinderii NATO dat publicității în septembrie 1995.12 -----------■ Revista de istorie militară ■---- Soldați români în timpul exercițiului Cooperative Osprey, iunie 1998 3. Două decenii de evoluție. Parteneri- atul de Pace ca instituție a Alianței Nord- Atlantice Lansarea în ianuarie 1994 a Parteneriatului pentru Pace cu ocazia summit-ului NATO de la Bruxelles constituia o uriașă răsturnare de situație față de ceea ce părea a întruni consen- sul în cercurile de decizie ale statelor Alianței atlantice și anume o extindere cu o puternică componentă politică care să includă state- le grupului de la Vișegrad.13 Motivațiile unei astfel de decizii erau multiple, de la dimensi- unile forțelor armate până la considerente de management ori istorice. Lobby-ul agresiv și extrem de eficace ale acestor state și al țărilor NATO susținătoare era un factor suplimentar care conducea la această concluzie. Pentru Ro- mânia, ca și pentru celelalte state ale Europei centrale și de est, Parteneriatul pentru Pace reprezenta o soluție de compromis ce dădea întregului proces de viitoare aderare cadre cre- dibile, concrete, precizând condiționalități și termeni clari pentru procesul în discuție. De- cizia în discuție reprezenta, totodată, o ruptu- ră de proporții în politica Alianței Nord Atlan- tice prin raport cu real-politik-ul ce dominase anii anteriori ai Războiului Rece. Concepte și principii, conduite acționale și valori morale se ----■ Revista de istorie militară ■-------------- conjugau într-o decizie ce se dorea a crea unul din instrumentele majore de influențare a pro- ceselor de reformă din statele ex-comuniste. Parteneriatul pentru Pace va reprezenta, toto- dată, unul din cadrele prin care a fost stimulată și condusă, care au contribuit la reconsidera- rea de proporții a rolului și locului NATO în lumea post Război rece, a structurilor, catego- riilor de forțe și misiunilor Alianței. Documentele asociate deciziei creării Par- teneriatului pentru Pace, invitația precum și documentul cadru aduceau o nouă inovație prin raport cu practicile anterioare. Cu excep- ția unui set de principii generale ce includeau transparența în planificarea și bugetarea apă- rării, asigurarea controlului democratic asu- pra forțelor armate, menținerea capacității de a contribui la operațiuni militare ale ONU și CSCE, dezvoltarea de relații militare de coope- rare cu statele Alianței și accederea, pe termen lung, la condiții de interoperabilitate cu aceste state, condițiile funcționării și aderării nu erau impuse dintru început statelor doritoare să ac- ceadă, ci erau lăsate la latitudinea lor. Docu- mentul cadrul care preciza termenii și cadrele colaborării, amploarea acesteia, domeniile și forțele implicate în proces erau prezentate de către statele ce depuneau aplicația pentru inte- grarea în cadrele noii structuri de cooperare. Evoluția Parteneriatului pentru Pace pe parcursul celor două decenii ce ne despart de summit-ul inaugural de la Bruxelles din ianu- arie 1994 a urmărit îndeaproape procesul de transformare structurală și reformă parcurs de Alianța Nord-Atlantică în eforturile sale din anii post Război Rece de adaptare și adresare a mutațiilor suferite de mediul de securitate și sistemul relațiilor internaționale. în analiza acestor evoluții putem afirma că ne regăsim în fața unui proces evolutiv profund conectat ideii de lecții învățate și în continuă adaptare la condițiile specifice repezentate de statele partenere, atât din punctul de vedere al confi- gurației geopolitice și geostrategice a spațiului de securitate în care se situează acestea cât și din acela al proceselor de reformă societală în curs în țările partenere. Asumându-și și rolul de veritabilă anticameră pentru accederea la integrarea deplină în Alianța Nord-Atlantică, Parteneriatul pentru Pace s-a constituit, de asemenea, cel puțin în primele faze ale exis- tenței sale, într-un instrument de direcționare și coordonare ale eforturilor statelor partenere în vederea reformei forțelor armate ale acesto- ra, a regîndirii și așezării pe baze fundamentale noi a rolului, locului și misiunilor ce reveneau forțelor armate în economia asigurării securi- tății naționale și în societate, ea însăși aflată în plin proces de restructurare și reformă14. Prima dintre etapele evolutive ale Parteneri- atului pentru Pace se întinde între summit-urile NATO de la Bruxelles (1994), data lansării pro- gramului, și cel de la Madrid (1997), data anun- țării primului val de aderare la NATO dintre statele ex-comuniste. începuturile anului 1994 sunt timide și includ în general programe și mi- siuni exploratorii destinate a facilita stabilirea de contacte și mai buna cunoaștere între state și forțe armate, așa numitele „Mil-to-Mil” mis- sions. La sfârșitul anului 1994 are loc o primă dezvoltare a programului odată cu inițierea, în decembrie 1994, a programelor PARP (Procesul de Planificare și Analiză a Parteneriatului pen- tru Pace), programe individuale ale statelor par- tenere negociate cu NATO și adoptate în cadrul Parteneriatului pentru Pace.15 PARP se impu- nea în economia funcțională a Parteneriatului pentru Pace drept una dintre componentele sale majore prin raport cu una dintre funcțiu- nile sale fundamentale inițiale, aceea de pregă- tire pentru aderare a statelor membre. Pe baza sa erau identificate, pregătite și evaluate forțele, mijloacele și celelalte facilități puse la dispo- ziție de statele partenere pentru participare la pregătire și misiuni comune cu forțele statelor NATO. Vizând atingerea unor grade interope- rabilitate și cooperare între statele partenere, PARP reprezentau, totodată, principalul cadru al consultanței oferite de specialiștii NATO sta- telor partenere. Anii 1994-1995 reprezintă și perioada în care se configurează, în mare, cadrele funcți- onale, din punctul de vedere al membrilor, ale inițiativei. începând cu aplicația României, pri- mul stat care semnează documentele Partene- riatului pentru Pace la 26 ianuarie 1994, nu mai puțin de 28 de state aderă la program în acest interval. Lista țărilor membre include alături de România, Cehia, Slovacia, Ungaria, Polonia, Bulgaria, Albania, dintre statele est-europene foste comuniste, Macedonia și Slovenia dintre statele spațiului ex-iugoslav, Estonia, Lituania, Letonia, Armenia, Azerbaijan, Belarus, Geor- gia, Kazahstan, Kîrgîzstan, Moldova, Turkme- nistan, Ucraina, Uzbekistan, Rusia, dintre state- le spațiului ex-sovietic, Austria, Finlanda, Irlan- da, Malta, Suedia, dintre statele UE, și Elveția.16 Ulterior adoptării în cadrul adunării amba- sadorilor statelor NATO de la Bruxelles din 21 septembrie 1995 a Studiului asupra extinderii NATO,17 Parteneriatul pentru Pace și instru- mentele sale acționale, între care se distinge PARP, capătă o nouă consistență constituind cadrul de acțiune de preferință în dezvoltarea activității statelor candidate în vederea satisfa- cerii criteriilor de eligibilitate pentru obținerea invitației de integrare în Alianța Nord Atlanti- că. Un prim ciclu PARP se desfășoară pe peri- oada anilor 1995-1997. El avea în cuprinderea sa 20 de obiective de interoperabilitate propu- se statelor partenere spre asumare. Evoluția situației din spațiul ex-iugoslav, în- deosebi aceleia din Bosnia-Herțegovina, pre- cum reconsiderarea treptată a rolului și locului NATO în arhitectura de securitate post Război Rece europeană și nu numai, conduc la întă- rirea și extinderea cuprinderii acordurilor de parteneriat de sub egida Parteneriatului pentru Pace și se vor materializa în participarea unora dintre statele partenere la misiunile de men- ținere a păcii derulate de NATO sub mandat -----------■ Revista de istorie militară ■------ ONU în Bosnia Herțegovina începând cu anii 1995-1996 (misiunile IFOR, ulterior SFOR).18 Deciziile adoptate cu ocazia summit-ului Alianței Nord-Atlantice din 1997 de la Ma- drid19 au condus la restructurarea componenței Parteneriatului pentru Pace, trei dintre statele partenere, respectiv Cehia, Ungaria și Polonia, fiind invitate să integreze structurile NATO, în paralel cu aceasta, experiența acumulată în derularea PARP precum și pe parcursul misiu- nilor comune au condus la o revizuire a struc- turilor acționale ale Parteneriatului în sensul întăririi componentei operaționale a progra- melor derulate sub egida Parteneriatului pen- tru Pace.20 Odată cu aceasta, regândirea rolului Parteneriatului pentru Pace a fost reflectată și în crearea ca structură de coordonare în cadrul acestui program a Consiliului Parteneriatului Nord-Atlantic. Un al doilea ciclu PARP este lansat pentru perioada 1997-1999 și cu extin- dere spre anul 2000. A doua perioadă de evoluție a Parteneria- tului pentru Pace este delimitată de summit- urile Alianței Atlantice de la Madrid (1997) și cel de la Praga (2002). Principalele modificări în structura, rolul și funcțiunile Parteneriatului pentru Pace includ crearea sub egida sa a Cen- trului și Unității de răspuns și coordonare în cazul dezastrelor naturale și, odată cu summit- ul aniversar de la Washington (1999), summit cu ocazia căruia trei dintre statele ex-comu- niste membre ale Parteneriatului sunt accep- tate ca membri cu drepturi depline ai Alianței Atlantice, includerea dialogului și cooperării ca obiective fundamentale de securitate în cadrul noului concept strategic al NATO.21 în acest context este restructurat cadrul funcțional al Parteneriatului pentru Pace în sensul dezvoltă- rii accentuate a componentei sale operaționale. Pentru atingerea acestui deziderat s-a proce- dat la introducerea Conceptului Capabilități- lor Operative, destinat îmbunătățirii abilității statelor Alianței și a celor partenere de a cola- bora în cadrul unor operațiuni de mențienerea păcii și de altă natură sub egida NATO, a unui cadru politico-militar de cooperare, comuni- care și coordonare destinat implicării statelor partenere în consultările politice și în proce- sul decizional referitoare la acțiunile comune și la structurarea, coordonarea și planificarea operațiilor comune și, în cele din urmă, a unui ----■ Revista de istorie militară ■------------ program întărit de educare și instruire destinat sporirii capabilităților operaționale ale statelor partenere. în acest context, o parte dintre state- le partenere participă alături de forțele NATO la misiunea ONU/NATO (UNM1K/KFOR) din Kosovo, desfășurată în baza rezoluției 1244 din 10 iunie 1999 a ONU.22 Punctul de inflexiune următor în istoria Parteneriatului pentru Pace îl constituie anul 2001 și atacurile teroriste din 11 septembrie același an împotriva Statelor Unite. în acest context, statele partenriatului prin deciziile Consiliului Parteneriatului Euro-Atlantic se solidarizează cu statele NATO ce invocă arti- colul 5 al Tratatului Nord-Atlantic și integrea- ză coaliția internațională antiteroristă. O parte a acestora vor participa, de altfel, la operațiu- nile acestei coaliții în Afganistan și Irak, atât ca asociate ale acțiunilor NATO în Afghanistan (ISAF - 2003) ori ca membri ai coaliției forma- te de Statele Unite în Irak.23 Prin deciziile summit-ului Alianței de la Praga (noiembrie 2002) sunt lansate mai multe noi componente ale Parteneriatului pentru Pa- ce24. Unul dintre acestea este proiectul vizând finanațarea operațiunilor de identificare și dis- trugere a minelor antipersonal și altor categorii de muniții și armamente în cadrul eforturilor de recuperare și refacere post conflict desfășu- rate în terțe state. Se adaugă acestuia un plan de acțiune antiteroristă urmând a fi derulat în cadrele programelor de pregătire/instrucție/ planificare ale Parteneriatului pentru Pace și o întărire a cadrelor dialogului politic dintre sta- tele Alianței și cele partenere precum și o mai importantă implicare a ultimelor în procesul de planificare, conducere și evaluare a activi- tăților comune. încheiem lista decizilor sum- mit-ului cu probabil cea mai importantă dintre acestea și anume aceea a lansării programelor de parteneriat individuale destinate a răspun- de nevoilor specifice ale statelor partenere în derularea proceselor lor interne de reformă a statului și societății cu deosebire în domeniilor apărării și securității naționale. Ulterior admiterii, într-un al doilea val de aderare, a încă șapte state partenere în cadrul Alianței Nord-Atlantice (invitația a fost lansată în 2002 cu ocazia summit-ului Alianței Nord Atlantice de a Praga iar integrarea deplină era operată la nivelul anului 2004), reuniunea la ni- ---------------------------------------1 61 |--- vel înalt a șefilor de stat și de guvern a statelor NATO de la Istanbul (iunie 2004)25 consemna o nouă reconsiderare a structurilor funcționa- le ale Parteneriatului pentru Pace. Cu ocazia acestui summit au fost adoptate documente referitoare la crearea unui Plan de Acțiune (PAP) destinat susținerii edificării instituțiilor de apărare și securitate în statele partenere și la adoptarea unui nou concept al capabilităților operaționale destinat întăririi interoperabilită- ții dintre aliați și statele partenere. Deschiderea structurilor Alianței și trans- formările suportate de către mediul de securi- tate internațional sunt reflectate și în accepta- rea ca membri ai Programului Parteneriatului pentru Pace a statelor Balcanilor de Vest, Bos- nia Herțegovina, Muntenegru și Serbia (2006), dar și integrarea ca membri cu drepturi depli- ne ai Alianței a două alte state din regiune, Al- bania și Croația (2009). Ultimul dintre reperele semnificative ale acestui excurs istoric asupra evoluției Parte- neriatului pentru Pace este constituit de către summit Alianței Nord-Atlantice de la Lisabona (noiembrie 2010). Cu această ocazie, odată cu adoptarea unui concept strategic al Alianței, statele NATO au reiterat susținerea Consiliului Parteneriatului Euro-Atlantic și a programului însăși descrise în cadrul Conceptului Strategic ca fiind centrale în atingerea obiectivului Ali- anței de construcție a unui mediu de securitate stabil pe continentul european în totalitatea sa geografică și geopolitică. Totodată, a fost con- venită eficientizarea instrumentelor de lucru ale Parteneriatului pentru Pace în scopul întă- ririi legăturii dintre statele membre ale Alian- ței și cele partenere și al cooptării acestora mai strânse în procesul decizional asupra misiunilor comune și al implicării în toate exercițiile și mi- siunile Alianței precum și restructurarea proce- sului decizional politico-militar în sensul regân- dirii procesului de colaborare dintre statele și comandamentele Alianței și statele partenere. 4. Două decenii de istorie. România și Parteneriatul pentru Pace de la candidatură la integrarea în cadrele Alianței și după Sfârșitul Războiului Rece a modificat de o manieră radicală contextul strategic și mediul de securitate regional din punctul de vedere ----1 62 |------------------------------------- al României.26 Prăbușirea violentă a regimului comunist precum și tulburările politice ce au marcat ieșirea din comunism a României pe parcursul anilor 1989-1990 au contribuit la o înrăutățire și mai mare a unei ecuații stategice și geopolitice îngrijorătoare.27 Confruntat cu un deficit de securitate flagrant și cu vecinătatea a două focare de conflict deschise (Transnistria și spațiul ex-iugoslav), statul român a fost ne- voit să procedeze la o analiză și restructurare în consecință a capabilităților de apărare și a strategiei de securitate națională.28 Date fiind aceste date și dat fiind cursul reformei socie- tale pentru România, singura opțiune viabilă de asigurare a unei stări de securitate și stabi- litate precum și a unei soluții pentru obținerea de rezultate viabile în ceea ce privește tranziția postcomunistă s-a impus a fi integrarea euro- peană și euroatlantică. Departe de a fi o de- cizie conjuncturală motivată de configurația mediului de securitate și a sistemului relațiilor internaționale în contextul post Război Rece, decizia de integrare europeană și euroatlanti- că, înscrisă ca atare ca obiectiv fundamental în Strategia de Securitate Națională, era expresia unei reveniri, a unei împliniri de destin istoric, de apartenență la un context politic și istoric, la o comunitate de valori și norme de condui- tă considerate a fi parte din însuși procesul de evoluție istorică a statului român. Că această viziune era una dominantă în opinia publică și clasa politică românească o arată și faptul că obiectivele integrării europene și euroatlantice au făcut obiectul unor acorduri de coordonare de acțiune politică internă și externă incluzând toate forțele politice ale momentului (Snagov, 1993),29 precum și datele covârșitor pozitive ale tuturor sondajelor de opinie efectuate în Româ- nia vizând susținerea populației pentru obiec- tivele integrării europene și euroatlantice.30 Membră a Consiliului de Cooperare Nord- Atlantic încă de la crearea acestuia (1991), Ro- mânia a militat continuu pentru un proces de extindere a Alianței și de restructurare a aces- teia în directă conexiune cu noile misiuni și ca- racter asumate de aceasta - de furnizor de se- curitate și stabilitate pe continentul european și nu numai. în acest context, dezbaterile asu- pra unei extinderi rapide a Alianței, pe consi- derente politice și cu includerea a doar câtorva state în această procesualitate, au fost conside- ------------■ Revista de istorie militară ■------- rate de către factorii de decizie politico-milita- ră români a fi contrarii noilor roluri și misiuni asumate de Alianță și, în plus, generatoare de diviziuni și tensiuni într-un context politic și de securitate extrem de tensionat ce domina ecuația de securitate și apărare central-est eu- ropeană.31 Aceasta este, de altfel, una dintre explicațiile majore pentru entuziasmul cu care România a salutat inițiativa Parteneriatului pentru Pace lansată cu ocazia summit-ului de la Bruxelles din ianuarie 1994 și faptul că a fost primul stat care a depus, la 26 ianuarie 1994, instrumentele de ratificare pentru accederea la structurile Parteneriatului. Din punctul de vedere românesc, Parteneriatul pentru Pace precum și studiul asupra extinderii NATO dat publicității și adoptat ca document oficial NATO în 1995 au reprezentat răspunsul adec- vat la o situație ce tindea să creeze noi divizi- uni și tensiuni în spațiul central-est european. Crearea unui cadrul coerent și cuantificabil pentru derularea eforturilor de reformă și re- structurare, pentru atingerea obiectivelor de interoperabilitate cu NATO, precum oferirea unor obiective precise de atins în promovarea demersurilor statelor candidate de accedere la NATO reprezentau răspunsul corect capabil să ofere șanse egale și să creeaze premisele trans- formării întregului proces într-un instrument de promovare a cooperării și stabilității pe continentul european. în relația sa cu structurile NATO în cadre- le Parteneriatului pentru Pace, statul român a fost un actor dinamic, interesat în îndeplinirea cerințelor și obiectivelor de interoperabilitate susținute de Alianță. La nivelul anului 1996, atunci când se încheia primul ciclul PARP, Ro- mânia era aproape singurul stat partener care îndeplinise toate categoriile de misiuni Mil-to- Mil și statul care asumase și atinsese cel mai mare număr de obiective de interoperabilita- te.32 Summit-ul de la Madrid consemna ceea ce putea fi considerat, la acea dată, un eșec pen- tru acțiunea politică și militară românească în domeniul integrării euroatlantice. Admiterea doar a statelor grupului de la Vișegrad în pri- mul val de admitere a fost, în pofida tuturor asigurărilor cu privire la continuarea extinderii Alianței, a menținerii politicii „ușilor deschise” și a încheierii, la inițiativa americană, a unui parteneriat strategic între cele două state, pa- ----■ Revista de istorie militară ■-------------- rafat cu ocazia vizitei președintelui Bill Clinton la București, percepută și analizată a fi cel pu- țin un eșec pentru administrația de la Bucu- rești.33 în pofida tuturor acestor circumstanțe, pentru România, atât pentru clasa politică cât și pentru opinia publică nu exista alternativă la NATO în domeniul asigurării securității naționale și acțiunea politică și militară a sta- tului român a fost una în consecință, câmpul principal de acțiune constituindu-1 ciclurile MAP pe care România le-a îndeplinit pe par- cursul anilor 1997-2002. în paralel cu aceste demersuri precum și cu reforma structurilor de securitate și apărare națională pentru atin- gerea obiectivelor de compatibilitate și intero- perabilitate, statul român a adoptat o linie de conduită menită a reliefa faptul că decizia de integrare euroatlantică nu este una de comple- tare, dictată de interese conjuncturale. Dorind a demonstra că nu este și nu intenționează să fie niciodată un simplu „consumator de securi- tate”, ci că vede în integrarea euroatlantică cât și în participarea la Parteneriatul pentru Pace posibilitatea de a furniza securitate, de a con- tribui la stabilizarea și coerentizarea mediului de securitate regional european și internațio- nal, statul român s-a angajat în susținerea unor misiuni și acțiuni ale Alianței Nord Atlantice.34 Astfel, România a participat în această peri- oadă, în calitate de stat partener, la misiunile Alianței Nord Atlantice din Bosnia și Kosovo pentru ca, odată cu septembrie 2001, să devină un participant activ la acțiunile coaliției inter- naționale antiteoriste dar și la acțiunile NATO vizând combaterea terorismului, în Afghanis- tan (1SAF) și Irak. Rezultatele acestor misiuni, dimensiunile efortului uman și material făcut de statul român, laolaltă cu rezultatele proce- sului de restructurare și reformă a sectoarelor de apărare și securitate ale societății românești, toate acestea fiind unanim apreciate și elogiate de statele partenere din cadrul Alianței Nord- Atlantice, au fundamentat decizia politică de la summit-ul de la Praga când România, laolată cu alte șase state partenere, au fost invitate să înceapă negocierile pentru aderare. Finaliza- rea acestor negocieri și depunerea instrumen- telor de ratificare de către oficialii români la Washington în martie 2004 încheiau un ciclu acționai de mai bine de un deceniu dedicat sa- tisfacerii unuia dintre interesele fundamentale ---------------------------------------1 63 |-- ale statului român cuantificat ca atare în toa- te documentele referitoare la strategia de se- curitate națională - integrarea euroatlantică. Departe de a dezarma, România a rămas, deși a schimbat statutul, unul dintre statele preo- cupate și implicate în dezvoltarea și întărirea Parteneriatului pentru Pace atât prin men- ținerea politicii „ușilor deschise” cât și prin sporirea ca importanță și semnificații a acți- unilor din cadrul acestui program și a relației Alianței Nord-Atlantice cu statele partenere. Un exemplu elocvent în acest sens îl constituie summit-ul Alianței Nord Atlantice de la Bucu- rești (2008), dar și susținerea pe care România a avut-o în anii următori pentru programele de parteneriat și posibila integrare în structurile euroatlantice a unor state precum Georgia și a celor din spațiul Balcanilor de Vest. 5. Concluzii la un final deschis Parteneriatul pentru Pace aniversează do- uăzeci de ani de existență. Născut din ceea ce părea a fi o situație instabilă, insolubilă și potențial periculoasă ca o soluție hibridă, de compromis, destinată a mulțumi și nemulțumi în măsură egală pe toți, Parteneriatul pentru Pace, prin forma sa, prin deschiderea și inclu- sivitatea sa, s-a dovedit a fi una dintre cele mai de succes inițiative ale Alianței Nord-Atlanti- ce din anii post Război Rece. Faptul că până și state precum Ucraina ori Federația Rusă au acceptat și s-au alăturat acestei inițiative sub forma unor parteneriate specifice, ce-i drept, spune multe despre succesul acestei inițiative de securitate. Prima și cea mai importantă realizare a sa o considerăm a fi aceea a edificării unui cadru credibil și durabil pentru dialog și cooperare, nu numai la nivelul politico-diplomatic, al în- alților funcționari publici, ai factorilor de deci- zie și comandă a statelor participante, dar mai ales la nivelele mediu și inferior al armatelor și forțelor de securitate din țările participante la program. Cunoașterea, dialogul, schimbul de experiență, lucrul în comun, toate acestea au avut un succes și impact imediat. O statistică pentru primii doi ani de activitate în cadrul Parteneriatului pentru Pace arată derularea a aproape 2.000 de exerciții și schimburi diverse sub egida primului program derulat sub egida programului - ”Mil-to-Mil”.35 ----1 64 |------------------------------------ O altă remarcabilă trăsătură a Parteneriatu- lui pentru Pace este aceea a capacității sale de transformare și răspuns atât la provocările me- diului de securitate și mutațiile graduale pro- duse în structurile, forțele și misiunile Alianței Nord-Atlantice dar mai ales la nevoile statelor partenere de expertiză, de sprijin și instruire, de susținere logistică a propriilor eforturi de reformă și restructurare a forțelor lor armate, dar și a însăși bazei societăților lor. De la un summit la altul, Parteneriatul pentru Pace s-a adaptat și structurat față de aceste coordonate, PARP a devenit MAP, structurile de coordona- re au căpătat consistență iar procesul decizio- nal s-a adaptat și transformat pentru a face din program un veritabil program de cooperare și nu unul de subordonare ori control. Privit din perspectiva istorică a evoluției proceselor de tranziție din statele ex-comu- niste participante la program, Parteneriatul pentru Pace s-a dovedit a fi și un important in- strument la îndemâna Alianței Nord-Atlantice în sensul influențării, direcționării și modelă- rii proceselor de reformă societală în curs în statele în discuție. Promovând principii simple precum transparența cheltuielilor pentru apă- rare, controlul civil asupra armatei, stabilirea pe baze democratice a raporturilor dintre civili și militari, etc., evoluând spre obiective com- plexe legate de modul de structurare și funcți- onare a forțelor armate, managementul resur- selor umane și materiale ale apărării, planifica- rea acesteia, edificarea și dezvoltarea exercițiu- lui analizei strategiei de securitate națională, Parteneriatul pentru Pace a oferit expertiză și resurse pentru conceperea, planificarea și de- rularea procesului de reformă militară și a in- fluențat în mod direct procesualitățile evocate. Alături de rezultanta dorită - interoperabilita- tea cu forțele NATO, Parteneriatul pentru Pace a dobândit, astfel, și o calitate suplimentară de instrument de sprijin al reformei societale din statele ex-comuniste. Totodată, Parteneriatul pentru Pace con- semnează printre realizările majore ce îi revin și implicarea mai adâncă, antrenarea și coope- rarea în marile decizii politice la nivel interna- țional a statelor membre care devin din subiecți actori și jucători cu drepturi depline în contex- tul evoluților și transformărilor sistemului re- lațiilor internaționale. Prin asocierea și prin ca- -----------■ Revista de istorie militară ■---- drul de cooperare pe care-1 oferă, Parteneriatul pentru Pace a contribuit la accederea la un nou statut, de furnizori de securitate al unor state care de multe ori fuseseră prin raport cu mediul de securitate internațional și evoluțiile acestuia consumatori. Participarea unora dintre statele Parteneriatului pentru Pace la misiunile NATO din Bosnia, Kosovo ori Afghanistan, atât în ca- litatea lor de state partenere cât și în aceea de membri ai unor coaliții de voință, este ilustra- rea perfectă a acestei aserțiuni. Avem în vedere aici nu numai participarea directă la operațiuni militare, dar mai ales contribuția la stabilizarea și refacerea statal-instituțională, economică și societală post conflict. în fine, pentru România, Parteneriatul pentru Pace reprezintă, din perspectiva celor două decenii scurse de la aderare, istoria unui succes. Instrument de afirmare și susținere a voinței naționale pentru integrarea euroatlan- tică, parteneriatul pentru Pace a reprezentat, totodată, instrumentul prin care România a reușit să învingă rezerva și izolarea relative pe care evoluțiile politice interne și contextul geo- politic și geostrategic externe i-o impuseseră la începutul perioadei post Război Rece. Asuma- rea conștientă și împlinirea obiectivelor PARP și MAP, conducerea cu determinare a reformei militare și succesul acesteia, participarea la misiuni internaționale sub egida NATO, ONU, OSCE, UE și a unor coaliții internaționale, re- zultatele obținute, toate acestea la un loc au condus la afirmarea României ca un producă- tor de securitate, ca un stat și o societate pe deplin ancorate în câmpul valorilor europene, democratice. Toate acestea s-au materializat, în cele din urmă în atingerea obiectivului fun- damental al integrării euroatlantice în 2008. De aceea, la 20 de ani după data aniversară de 26 ianuarie 1994, aprecierile Ministerului Afa- cerilor Externe român asupra Parteneriatului pentru Pace sunt mai mult decât îndreptățite, reprezentând pe bună dreptate concluzia finală a excursului nostru: „20 de ani după lansarea sa, Parteneriatul pentru Pace continuă a fi ex- presia credinței comune că stabilitatea și secu- ritatea spațiului euroatlantic nu pot fi obținute decât prin cooperare și acțiune comună. Par- teneriatul pentru Pace reprezintă și astăzi un instrument esențial al Alianței în promovarea păcii și securității în spațiul euroatlantic”?6 ----■ Revista de istorie militară ■--------------- NOTE 1 Declarația șefilor de stat și de guvern referitoa- re la Parteneriatul pentru Pace, adoptată cu ocazia summit-ului de la Bruxelles din 10-11 ianuarie 1994, poate fi găsită la http://www.nato.int/cps/en/ nato- live/official_texts_24468.htm?mode=pressrelease;. 2 Știrea semnării de către România a documen- telor aderării la programul Parteneriatului pentru Pace a beneficiat de o largă publicitate în media in- ternațională. Vezi asupra acestui subiect, Sally Jac- obsen, Romania Signs On as NATO Partner, în „The Washington Post” 27 ianuarie 1994; „The New York Times” 27 ianuarie 1994; Romania and Lithuania sign „Partnership for Peace” Agreement with NATO, Agence Europe, 28 January 1994; NATO Cjficial hails signing cf Parnership for Peace Documents, BBC Monitoring Service: Central Europe & Bal- kans, 29 January 1994; etc. 3 Evaluarea modului de structurare și evoluție a mediului de securitate și sistemului relațiilor in- ternaționale în anii imediat ulteriori sfârșitului Răz- boiului Rece reprezintă o problemă ce a cunoscut numeroase analize. Pentru nevoile documentare ale prezentului studiu și în susținerea aserțiunilor noastre facem apel la lucrarea lui Barry Buzan, Po- poarele, statele și teama. O agendă pentru studii de securitate internațională după războiul rece, Editu- ra Cartier, Chișinău, 2000; la aceea a lui Barry Buzan și Ole Waever, Regions and Powers. The Structure cf International Security, Cambridge University Press, Cambridge, 2003; Pentru o privire asupra modului în care a evaluat în acea perioadă mediul de securi- tate european vezi Martin A. Smith, Graham Tim- mins, eds., Uncertain Europe. Building a new Euro- pean security order ?, Routledge, London, 2001. 4 Pentru o evaluare a amenințărilor de securi- tate izvorând din mutațiile induse mediului de se- curitate și sistemului relațiilor internaționale în anii Post Război Rece precum și a acelora izvorând din înseși procesele de restructurare societală și refor- mă suportate de statele post comuniste, vezi Mario Blejer, Marko Skreb, eds., Trasition: the first decade, The MIT Press, Cambridge Massachusetts, London, 2001, p. 3-45; Vezi și Padraic Kenney, The Burdens cf Freedom: Eastern Europe since 1989, Fernwood Publishing, Black Point, Nova Scoția, 2006, passim-, Vezi și analiza comparativă a riscurilor de securitate în evoluția lor din anii post Război Rece propusă de Francois Heisbourg, A New Security Landscape: the End cfthe Post-Cold War Era, în „Asia-Pacific Re- view”, voi. 10, nr. 1, 2003, p. 52-63. 5 Opțiunea în discuție este clar definită în anali- za pe care o propune loan Mircea Pașcu în demersul său asupra eforturilor României de accedere la ca- litatea de membru al Alianței Nord Atlantice. Vezi loan Mircea Pașcu, Bătălia pentru NATO. Raport 1 65 |-------------------------------------- personal, Editura Proiect, București, 2007, p. 17-45 și passim-, Vezi și Teodor Meleșcanu, NATO Enlar- gement and the Security cf Central Europe. Alterna- tives to a single scenario, în „Romanian Journal of International Affairs” voi. III, nr. 2/1997, p. 17-28. 6 Cel puțin în cazul României, această semni- ficație era declarată ca atare în primul exercițiu de transparență a funcționării organismului militar și structurării politicii de securitate și apărare națio- nale pe care-1 constituie Livre Blanc sur la Rouma- nie et I’OIAN, Ministere des Affaires Etrangeres, Bucarest, 1997, p. 11. 7 NATO Handbook, NATO Office for Informati- on and Press, Bruxelles, 2001, p. 40-41; 8 Ronald D. Asmus, Opening NATO’s Door The Alliance Remade Itsef for a New Era, Columbia University Press, New York, 2002, p. 4. 9 Ibidem. 10 Ivo Samson, Assessment cf Visegrad cooperati- on from a security perspective: Is the Visegrad Group Still Vital in the „Zeros” cfthe 21st century?, în Csa- ba Tbro, eds., Visegrad cooperation within NATO and CSDP, V4 Papers, nr. 2, Warsaw, 2011, p. 9-41. 11 Inna Melnykovska, Rainer Schweickert, NATO as an externai Driver cf Instituțional Change in Post-Communist Countries, în „Defence and Pea- ce Economics” voi. 22, nr. 3/2011, p. 279-297. 12 NATO Handbook... Op.cit., p. 63. 13 Ronald Asmus, Op.cit., p. 49; loan Mircea Paș- cu, Op.cit., p. 47-48. 14 General George A. Joulwan, NATO’s military contribution to Partnership for Peace. The progress and the challenge, în „NATO Review” nr. March 1995, p. 3. 15 România-NATO. Cronologie. 1989-2004, Edi- tura Militară București, 2004, p. 105. 16 NATO Partners 2014, http://www.nato.int/ cps/en/natolive/51288.htm, consultat la 20 februa- rie 2014. 17 „Studiul reprezintă un document important al Alianței, stabilind o înțelegere comună a aliați- lor asupra măsurilor care trebuie luate și care stau la baza procesului decizional de primire a noilor membri. Sunt abordate mai multe aspecte ale extin- derii: construirea unei Europe comune și nediviza- te; contribuția Alianței extinse și a altor organizații internaționale (OSCE, UEO, UE) la arhitectura de securitate a noii Europe. Se subliniază necesitatea ca acest proces să fie realizat cu prudență, pentru ca Alianța și securitatea europeană să nu aibă de suferit și sunt specificate criteriile de eligibilitate” România-NATO... Op.cit., p. 117-118. 18 Larry Wentz, Lessonsfrom Bosnia. The 1FOR Experience, National Defense University, Institute for National Strategic Studies, Washington, 1998. 19 Ana Serafim, Adina Tăgârță, Importanța Par- teneriatului pentru Pace în întărirea stabilității și -------1 66 |------------------------------------ securității europene, în România-NATO. Parteneri- at și cooperare, Editura Militară, București, 1999, p. 104-115. 20 David S. Yost, The New NATO and Collective Security, în „Survival” voi. 40, nr. 2, Summer, 1998, p. 135-160. 21 Sir John Goulden, From Partnership for Peace to Full Enlargement, în „RUȘI Journal” February/ March, 1999, p. 25-28. 22 James W. Peterson, An ExpandedNATO Con- fronts Terrorism andlnstability, în „Journal of Slavic Military Studies” voi. 20, nr. 4, 2007, p. 475-497. ^Ibidem. 24 NATO after the Prague Summit, în „Strategic Comments” voi. 8, nr. 10, December 2002, p. 1-2. 25 NATO’s Istanbul Summit, în „Strategic Com- ments” An 10, voi. 5, June, 2004, p. 1-2. 26 Livre Blanc sur la Roumanie et I’OIAN... Op.cit., p. 11. Vezi și loan Mircea Pașcu, Op.cit., p. 14-16. 27 Tom Gallagher, Balkan But Dfferent: Româ- nia and Bulgaria’s Constranting Paths to NATO Membership. 1994-2002, în „Journal of Communist Studies and Transition PoliticsJ voi. 20, nr. 4, De- cember 2004, p. 1-19. 28 Mihail E. lonescu, Etapele reformei armatei în perioada post-Război Rece (1990-2008), în Petre Otu, coord., Reforma militară și societatea în Româ- nia (1878-2008), Editura Militară, București, 2009, p. 307-337. 29 Pentru textele înțelegerilor semnate atunci în- tre forțele politice românești vezi Idem, Romania’s Westernization and NATO Membership. A Histori- cal Approach, Institute for Political Studies of De- fense and Military History, Occasional Papers, no. 3 (1), București, 2002. 30 Florian Popa Micșan, Semnificația sondaje- lor de opinie publică privind integrarea României în NATO, în, România-NATO, voi. I, Preaderarea, Societatea Scriitorilor Militari, București, 2003, p. 351-359. 31 loan Mircea Pașcu, Op.cit., p. 34-46. 32 Ibidem. 33 Tom Gallagher, Furtul unei națiuni. Româ- nia de la comunism încoace, Humanitas, București, 2004, p. 182-186. 34 Laurențiu-Cristian Dumitru, Misiunile mili- tare externe și impactul acestora asupra procesului de transformare al armatei, în Petre Otu, Op.cit., p. 337-361. 35 Istvan Szonyi, The Partnership for Peace as a Process cfAdaptation, în „The Journal of Slavic Mili- tary Studies”, voi. 11, nr. 1, March, 1998, p. 18-39. 36 The 20th anniversary cf the Partnership for Peace; hailed by the Ministry cfForeign Affairs, 308 words, 11 January 2014, 17:41, AGERPRES, consul- tată pe site-ul https://global-factiva.com la data de 12.02.2014. ------------■ Revista de istorie militară ■------- Securitate națională și internațională INTERVENȚIA UMANITARĂ, SIMBOL AL ORDINII INTERNAȚIONALE POSTMODERNE. NOUA FAȚĂ A RĂZBOIULUI ȘI RELIGIA CA VECTOR GEOPOLITIC Lt. Col. Dr. IULIANIA-SIMONA ȚUȚUIANU * Abstract The process cfpost-Westphalian modernity or thepost-Cold War post-modernism are not genuine notions, at least on the conceptual level. The reliability cf the internațional States system required from its very beginning the creation cf systemic management organizations designed to correct the Weslphalian constraints. Given the complexity cf the topic - including the current controversies surrounding contemporary wars and invasions, the creation cf speci- al institutions and organizations, or the theoretical debates on codfying „droit d’ingerence” in public International law - a thorough riflection on a new action philosophy which structures the internațional relations system cfter the Cold War is very valuable. Keywords: post Cold War era, internațional relations, religion Preliminarii. încadrare cronologică și conceptuală a problematicii Anii ce ne despart de sfârșitul Războiului Rece consemnează apariția unor modificări de substanță la nivelul sistemului relațiilor inter- naționale și mediului internațional de securi- tate. Dincolo de aspectul spectacular pe care îl introduc în ecuație sfârșitul Războiului Rece și dispariția ordinii mondiale bipolare asociate acestuia, ce marchează trecerea dintr-o peri- oadă în alta în evoluția sistemului relațiilor in- ternaționale și a mediului internațional de se- curitate, modificările în discuție nu sunt rodul unei rupturi, nu sunt fructul unor transformări de natură revoluționară. Dimpotrivă, la o ana- liză atentă a faptelor, putem afirma cu tărie că ne aflăm în fața unei modificări evolutive amorsate încă de la jumătatea secolului trecut. Carta constitutivă a Societății interbelice a Națiunilor și cea a Națiunilor Unite postbelice pot fi considerate ca prime acte juridice inter- naționale ce statuează nevoia de reformă și de regândire a sistemului relațiilor internaționale, a relațiilor interstatale și a statutului statelor membre ale acestui sistem, așa cum erau ele 4 Simona Țuțuianu Ph.D. is a Senior Researcher with the Romanian Institute for Political Studies of Defense and Military History. She served as diplomat with the Permanent Mission of Romania to the UN in New York and covered the activity of the First Committee to the General Assembly and the two Security Council’s subsidiary bodies that Romania chaired during its non-permanent membership (2004-2005), na- mely the 1540 Committee on non-proliferation ofWMD and the 1518 Committee on Iraq. ----■ Revista de istorie militară ■--------------------------------------------------------1 67 |--- definite în paradigma realistă cu trimitere la tradiția westphalică. Acest prim pas în direcția revizuirii paradigmei guvernând sistemul relați- ilor internaționale are drept componente prin- cipale introducerea unor organisme internațio- nale destinate să gestioneze relațiile interstatale și definirea unor limite clare ale suveranității și independenței statelor membre ale comunității internaționale în relațiile lor cu alte state și cu organismele internaționale existente. Următoarea treaptă evolutivă ce poate fi evi- dențiată o constituie impunerea în sfera relații- lor internaționale a conceptelor de drepturi ale omului și de securitate umană. Cuantificate în texte de drept internațional prin actul final de la Helsinki și prin crearea CSCE, aceste concepte vor cunoaște o creștere treptată în importanță în economia mediului internațional de securi- tate și în funcționarea sistemului relațiilor in- ternaționale în ultima parte a epocii postbelice. în acest context, anul 1989 și evenimente- le asociate acestuia ce marchează finele epocii Războiului Rece reprezintă punctul de referin- ță pentru joncțiunea ce se petrece în modul de structurare și în funcționarea sistemului rela- țiilor internaționale între trei grupări de prin- cipii până atunci disjunse: 1. atributele statelor membre ale comunității internaționale (inde- pendență, suveranitate, integritate); 2. ideea gestionării mediului internațional de securita- te și a relațiilor internaționale de către și prin organisme internaționale având cuprindere universală și atribuții suprastatale; 3. dreptu- rile omului și securitatea umană. Rezultă din această joncțiune un mediu internațional de securitate și un sistem al relațiilor internați- onale care nu se mai structurează funcție de paradigma westphalică și în care principii- le sacrosancte ce o definesc se relativizează. Cheia de boltă a sistemului conceptual west- phalic, suveranitatea națională, se relativizea- ză transformându-se într-o funcție variabilă cu determinanți multipli, unul dintre factorii fundamentali fiind cel al respectării drepturi- lor omului. Ceea ce se pierde la nivelul actori- lor statali în autoritate și vizibilitate pe scena internațională se transferă către celelalte com- ponente ale sistemului relațiilor internaționale - organismele internaționale și ONG-urile. Privită din această perspectivă, modernita- tea în sensul său clasic suferă permutări ce ne permit să vorbim despre cel puțin două perioa- ----1 68 |------------------------------------ de de dezvoltare a sa. Cronologic, aceste etape acoperă perioada secolelor XVIfl-XXf, cu o ierarhizare ce poate varia în funcție de situa- ția geopolitică și geostrategică locală precum și de gradul de dezvoltare economică, socială și politică a popoarelor, statelor și națiunilor în discuție. Diferențele și inegalitățile în dezvol- tare pe care le acuză actorii statali membri ai sistemului relațiilor internaționale, precum și inadecvarea pe care o dezvoltă aceștia față de nivelul general de evoluție al societății umane în ansamblul său, reprezintă factori explicativi și structuratori în discuția noastră față de di- feritele vârste ale modernității deja enunțate, în aceste condiții, distincția pe care o operăm între modernitate și modernitate recentă or reflexivă, or între modernitate și postmoder- nitate sunt valabile în plan teoretic și la nive- lul unei analize generale a evoluției istorice a societății umane. Dincolo de aceste limite, for- mele enunțate de manifestare ale modernității coexistă și interacționează cu o rezultantă mo- dulatoare asupra evoluției și stadiului actual de dezvoltare a mediului internațional de securi- tate și a sistemului relațiilor internaționale. Viziunea ce guvernează prezentul demers asupra distincției existente între modernitate și postmodernitate este aceea oferită de Robert Cooper, cunoscutul analist și consilier de re- lații internaționale al lui Javier Solana. Acesta argumenta în lucrarea intitulată „Destrămarea națiunilor - Haos și ordine în secolul XXI” faptul că Europa a trecut din lumea modernă în cea postmodernă, în care amoralitatea teo- riilor machiavellice privind guvernarea statelor a fost înlocuită de conștiința morală aplicată relațiilor internaționale. Pentru Europa post- westphalică din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, cerințele de stabilitate erau esenția- le, statul reușind să gestioneze conflictele prin ideologii impuse sau structuri democratice adecvate. După sfârșitul secolului XX, ariile constitutive ale conflictelor nu mai țin cont de granițele statelor naționale, iar soluțiile con- sacrate de modernitate nu mai sunt relevante. Noua față a războiului este dificil de înțeles, fi- ind brăzdată de elementele premoderne amin- tite, dintre care, deosebit de sugestiv, mercena- rii atât de contestați de Nicollo Machiavelli în faimoasa sa lucrare „Principele”. Bazele institu- ționalizării conflictelor rămân încă șubrede, iar operațiunile postmoderne umanitare și de re- -----------■ Revista de istorie militară ■--- construcție postconflict contestabile în lumina unor norme de drept internațional depășite. Apusul suveranității westphalice și apa- riția sentimentului solidarității internațio- nale, simbol al postmodernismului Sintagma „securitate umană” se regăsește astăzi în majoritatea strategiilor politice, eco- nomice și militare naționale or internaționale. Arhitectura de securitate post-Război Rece, caracterizată de riscuri asimetrice non-clasi- ce, impune teoretizarea și elaborarea de docu- mente care depășesc rigida securitate a state- lor suverane, axându-se asupra unei interven- ții directe și eficiente, la nivelul indivizilor, în forma securității umane1. Conform paradigmei realiste din relații- le internaționale, acțiunea statelor nu poate fi evaluată în termeni morali, suveranitatea westphalică neputând fi pusă în niciun fel la îndoială. Ca o contrapondere la această viziu- ne, a apărut doctrina „dreptului de a interveni”, conform căreia suveranitatea statului trebuie subordonată unui principiu de extremă urgen- ță - nevoia unei minime protecții a drepturilor omului. Intervențiile umanitare se desfășoară fără a ține cont de frontierele naționale sau dacă o țară a consimțit să respecte o regulă de drept (de exemplu, Declarația Universală a Drepturilor Omului). Dezbaterea asupra doctrinei intervenți- ei umanitare a atins momentul său de apogeu odată cu acțiunile NATO din Kosovo, însă im- plicațiile sale normative sunt mult amplificate în contextul evenimentelor din 11 septembrie 2001. Noile reguli de gestiune a sistemului inter- național sunt reductibile pe fond la contestarea principiului constitutiv al acestuia - suverani- tatea statului pe coordonatele sale westphalice. Dreptul internațional protejează suveranitatea statului, interzicând intervenția în afacerile in- terne ale altor state, prin forță militară sau alte mijloace, însă, în lumina catastrofelor umanita- re ale anilor ’90, de la foamete până la politici sistematice de genocid și epurare etnică, doc- trina statului suveran tinde să se erodeze. Drep- turile fundamentale ale omului au inițiat acest proces de erodare, creând premisele imputabi- lității sale. în noua sa conceptualizare, suverani- tatea implică o dublă responsabilitate: respon- sabilitatea externă de a respecta suveranitatea celorlate state și responsabilitatea internă de a ----■ Revista de istorie militară ■----------- respecta drepturile fundamentale ale propriilor cetățeni. Pe scurt, suveranitatea implică drep- turi, dar și obligații. Richard Haass, fost director al Departamentului Policy Planning (responsa- bil cu proiectarea strategiilor politice în cadrul Departamentului de Stat american) afirma că „suveranitatea ca statut nu acordă guvernelor un cec în alb de a face tot ceea ce doresc în inte- riorul propriilor granițe” întrucât suveranitatea implică și responsabilități2. Statutul suveranită- ții implică a-ți asuma și un set fundamental de obligații atât față de proprii cetățeni, cât și față de comunitatea internațională. Această evoluție din domeniul securității și manifestarea senti- mentului solidarității internaționale, ca simbol al postmodernismului, reprezintă practic pilo- nii intervențiilor umanitare și de reconstrucție postcor.fict. Filozofia „acțiunii preemptive”, dezvoltată prin Doctrina Bush, și cea a „acțiunii preven- tive”, formalizată în Stategia de Securitate a UE din decembrie 2003, încearcă să proiecteze o viziune strategică pliată pe constantele structu- rale ale noului mediu strategic (ADM, terorism internațional, state falimentare), reprezentând de asemenea o actualizare a conceptului clasic de „autoapărare”. în noul context, a te apăra în- seamnă a te implica activ în gestionarea crizelor internaționale „out-of-area” - un fel de strate- gie de containment, de izolare a consecințelor acestor crize ce amenință prin efectul „spill over” întreaga comunitate internațională. Legat de disputele noționale preempție- prevenție, angajamentul preventiv militar con- stituie acel tip de acțiune militară descrisă în doctrina Bush și etichetată drept preempție din rațiuni de marketing diplomatic. Ceea ce contează major este uzul preempției și, respec- tiv, al prevenției pe scena internațională, adică practica legalității, legitimității și a eficienței intervenției. Globalizarea insecurității impune ca democrațiile să acționeze în termeni globali în procesul de articulare a politicii externe și a strategiei naționale de securitate. Tranziția de la un regim al războiului la unul al violenței și uzitarea conceptului pre- modern de „mercenar” sau „soldat profesi- onist” în caracterizarea operațiunilor post- moderne de intervenție umanitară Filozoful francez Frederic Gros argumen- tează în lucrarea sa „Etats de violence” tranziția ----------------------------------------1 69 |--- de la un regim al războiului la unul al violenței. Strategic vorbind, dacă războiul se organiza în funcție de ierarhii și structuri de comenzi sub forma unor acțiuni publice, stările actuale de violență sunt mai curând anarhice și privati- zate, răspunzând unui principiu de fragmen- tare strategică și spațială - conflictele nu mai sunt localizate geografic, iar teatrele de luptă nu sunt fixe și izolate de zonele de nonconflict. Actorii implicați și formele lor de implicare sunt inedite. Dacă războiul se purta cu soldați urmând anumite coduri, violența contempora- nă angajează esențialmente civili, atât ca pro- vocatori ai violenței, cât mai ales ca victime ale acesteia. Ierarhia militară, cu grade și funcții stricte în purtarea conflictului războinic, este umbrită de anonimul extrateritorial, nici civil, nici militar. Ieșirea din anonimat, alta decât cea a soldatului necunoscut, nu se petrece prin sa- crificiul clasic cunoscut, implicat de război, ci de multe ori prin acte extreme de sinucidere. Scurcircuitarea dimensiunii politice și a celei militare se traduce în ceea ce Gros numește „cri- minalizare” „barbarizare” „privatizare” și „dere- gularizare” a conflictelor. Fenomenele de violen- ță împotriva civililor se produc sau sunt dirijate din regiuni scăpând suveranității tradiționale a statelor și normelor juridice naționale și interna- ționale. Absurdul morții sub forma accidentului, atentatului sau catastrofei ordonate este com- pensat de o extremă raționalizare tehnică, sub forma „riscului profesional” aluzie la armele de distrugere în masă teleghidate și la mercenarul sau soldatul profesionist angajat în conflicte al căror risc este calculat rațional și financiar. Depolitizarea produsă prin noile stări de violență este efectul anulării progresive a dis- tincției dintre război și pace. Astăzi, teoretici- enii sunt derutați de apariția unor practici în numele valorilor majore ale politicii moderne, dar cu mijloace și instrumente provenind din arsenalul puterilor postmoderne - puteri trans- naționale, paranaționale sau extranaționale. Funcțiile statului națiune, garant al drepturilor și libertăților cetățenilor, sunt diminuate în noile redimensionări ale puterii, statul servind tot mai adesea drept alibi unor intervenții pre- ventive și reparatorii, și căutând să reducă din daunele produse de jocurile de interese la ni- vel internațional. Exportul de democrație prin trimiterea de soldați în teritorii ocupate este ----1 70 |--------------------------------------- discutabil, iar abuzurile și violențele comise în numele statului obligă din ce în ce mai mult la o redefinire, cu alte instrumente decât cele ale unei tradiții politice tot mai neputincioase, a ceea ce însemnă democrație sau drepturile omului. Intervenția a devenit cuvânt de ordine al relațiilor internaționale, chair dacă de mul- te ori întâmpină rezistență juridică conform dreptului internațional. Spiritul militarist al hitlerismului este exploatat de postmodernism într-o variantă mai voalată. încălcarea drep- tului internațional este scuzată prin invocarea luptei în numele valorilor umane supreme - li- bertatea și democrația. Progresul tehnologic extraordinar din do- meniul militar a produs o mutație majoră în modul de abordare a războiului în perioada postmodernă. Renunțarea la obligativitatea serviciului militar este prezentată ca triumf al libertății, iar datorită faptului că pierderile umane sunt foarte mici, cultul eroilor nu tre- buie acceptat de întreaga societate, ci doar de segmentul care susține activ războiul. Sunt fo- losite tot mai frecvent companii private pentru asigurarea securității zonelor de conflict. Se nasc astfel întrebări de genul: nu cumva firme- le de securitate private s-au apropiat mult prea mult de caracteristicile mercenariatului? Folo- sirea companiilor private în asigurarea securi- tății zonelor de conflict stârnește controverse multiple, din considerente legate de imunita- tea acordată membrilor acestora, care nu pot fi urmăriți sau arestați fără aprobarea expresă a organului din care fac parte (chiar dacă ucid civili fără respectarea regulilor de avertizare) sau rentabilitate, salariile plătite de firmele de pază fiind cu mult mai mari decât cele primite de soldații de profesie. Cu toate acestea, companiile de securitate privată au jucat și continuă să joace un rol im- portant în operațiunile internaționale de ges- tionare a crizelor din Irak, Afghanistan și, mai recent, din Libia. în ianuarie 2013, numărul companiilor ce s-au angajat să respecte un cod internațional de conduită, care le obligă să res- pecte drepturile omului și legislația internați- onală în privința acțiunilor umanitare, a ajuns la 592, iar piața serviciilor militare private este evaluată la peste 100 de miliarde de dolari pe an3. în prezent, în Afganistan sunt înregistrate 52 de societăți private de securitate, afghane și ------------■ Revista de istorie militară ■------ internaționale, acest sector furnizând zeci de mii de locuri de muncă. Mai mult, anul trecut, autoritățile americane au insistat pentru supli- mentarea numărului de mercenari în această țară, invocând rolul decisiv al companiilor pri- vate de securitate în continuarea proiectelor de dezvoltare din Afganistan. în replică, preșe- dintele Hamid Karzai s-a opus vehement aces- tei poziții, pledând pentru desființarea acestor companii apreciate drept sistem de securitate paralel guvernului afgan, generator de corupție în contextual salariilor atractive acordate. în Libia, majoritatea personalului care ac- tivează în acest gen de companii este formată din veterani ai războaielor din Irak și Afganis- tan. Totuși, în pofida instabilității și a existenței milițiilor rebele, comparația cu cele două țări amintite nu este potrivită, etică, având în vede- re că Libia nu mai reprezintă o zonă de conflict, sarcina mercenarilor occidentali fiind aceea de a furniza protecție în medii ostile și violente. Folosiți de greci și de romani încă din anti- chitate, de Alexandru cel Mare, de lorzi feudali și Papalitate, de Napoleon și George Washington, mercenarii se bucură de o istorie tumultuoasă. Ultimul deceniu va rămâne unul de referință pentru mercenari în istoria militară modernă. Au fost folosiți și în numeroase războaie civile, în țări precum Angola, Sierra Leone, Balcani, Papua Noua Guinee. Chiar dacă ideea de mer- cenar pare, la prima vedere, un pic învechită în secolului nostru, forțele de acest fel fac, cel mai adesea, diferența dintre eșec și victorie. Concluzii cu privire la cauzele reale ale războaielor asimetrice contemporane și to- leranța politică în postmodernism. Religia ca vector geopolitic Ideologiile legitimatoare tradiționale - ra- sismul, naționalismul, marxismul și cultura religioasă - în realitate nu s-au epuizat, în post- modernism toleranța politică reprezentând masca unei ideologii totalitare care etichetează în numele așa-zisei libertăți individuale toate aceste ideologii laolaltă. Masca postmodern huntingtoniană a „războiului civilizațiilor” este inoculată întregii societăți printr-o forță medi- atică care, uneori, nu are nimic comun cu mo- ----■ Revista de istorie militară ■------------- raia. Viziunea lui Huntington este tot mai pre- zentă în comunitatea strategică, în pofida fap- tului că mulți decidenți politici încearcă să se distanțeze de ea, afirmând că nu asistăm la un război cu Islamul, ci cu terorismul, apreciat tot mai adesea ca formă de anarhism postmodern sau nouă vulnerabilitate a statului postmodern. Evoluția relațiilor internaționale conduce însă spre concluzia inconfortabilă că actualul con- flict este unul al valorilor, culturii și religiilor. Confruntarea ideologică Est-Vest, între comunism și capitalism, apare reformulată as- tăzi în termenii unui potențial conflict civili- zațional, ce invocă și se structurează în jurul unei profunde componente religioase, între Occident și Islam, cu precizarea că atentatele din 11 septembrie 2001 din Statele Unite au radicalizat profund această percepție. Sursa fundamentalismului islamic nu este reprezen- tată doar de Coran, Sharia sau alte precepte re- ligioase musulmane, ci mai degrabă de ritmul anacronic de dezvoltare a țărilor musulmane, în contextul afirmării economice și politice a Occidentului creștin, și de interpretările stării de inferioritate induse de acest fenomen. Con- form opiniei majorității analiștilor politici, mo- dernitatea și progresul tehnologic contemporan reprezintă cauza frustrării civilizației islamice, aflate în declin, din poziția de civilizație domi- nantă, timp de o mie de ani, într-o civilizație marginalizată de provocările expansioniste ale civilizației occidentale. Este cunoscut fap- tul că cea mai afectată populație a planetei de pe urma procesului de globalizare, îndeosebi din lupta pentru resurse, este cea din lumea islamică. Efectele acestui proces - creșterea sărăciei, a gradului de insecuritate, decalajele mari între bogați și săraci, explozia demogra- fică, au determinat îndreptarea speranțelor populației spre religie. Din păcate însă, reli- gia devine un instrument folosit cu abilitate și brutalitate pentru legitimarea unor acțiuni. Jocul de interese al organizațiilor și grupărilor fundamentaliste islamice a ajuns, treptat, mai presus decât Coranul care aprecia musulma- nii drept „cea mai bună comunitate” al cărei rol era de a propovădui binele. Efortul colectiv pentru instaurarea unui stat drept, predestinat de divinitate, apare sintetizat în termenul co- | 71 | ranic „jihad”, tradus în mod simplificat drept „război sfânt” Conotațiile sunt mult mai vaste, indicând lupta cu mijloace pașnice, precum predicarea sau educarea și, în plan personal, lupta pentru purificarea sinelui. Politizarea jihadului, prin contopirea în- vățăturilor lui Mahomed cu o ideologie revo- luționară de tip avangardist, are consecințe devastatoare la început de mileniu trei, asu- pra ecuației de securitate mondială. Corpusul doctrinar geopolitic, stabilind un drept de război ofensiv împotriva lumii nemusulma- ne, induce teamă și confuzie în delimitarea sintagmei „terorism islamic” de termenul de „jihad”, cu repercusiuni în planurile ideologic și al relațiilor internaționale. Asistăm așadar la afirmarea unei dimen- siuni religioase în „Ciocnirea civilizațiilor” anticipată de Samuel Huntington, pe care, așa cum am mai afirmat, marile puteri par din ce în ce mai preocupate s-o anihileze, în speranța epuizării surselor de conflict. în această per- spectivă, însă, acțiunea principalilor actori ai conflictului este cea care se adresează simp- tomelor și nu cauzelor stării conflictuale, ca- uze care rezidă în diferențele de dezvoltare și inadecvarea prezentă în societățile ce promo- vează religia ca factor legitimator al acțiunii lor politice și militare față de nivelul general de dezvoltare economică, socială sau politică a societății umane în ansamblul ei. Departe de a genera o nevoie de adecvare cu restul socie- tății umane, în acest context, decalajul devine un factor justificativ și legitimator în sine care, cu adăugarea unei dimensiuni religioase, de- vine un fundament pentru refuzul moderni- tății și pentru legitimarea în trecut. Factor de coeziune socială important, religia devine, în acest context, și o importantă frână în dezvol- tarea organică a societății. Toate aceste evoluții au drept consecință o reamalgamare a componentelor religioasă și politică ale societății ce păreau a fi defini- tiv delimitate în siajul revoluției franceze, în ultimul sfert de secol distincția dintre reli- gie și politică fiind tot mai greu de realizat, pe fondul apariției amenințărilor asimetrice non-clasice la adresa securității internaționa- le care reclamă un efort susținut de abordare și contracarare din partea întregii comunități internaționale. ----1 72 I---------------------------------------- Bibliografie Barnett, Victoria J., The Dilemmas cf Hu- manitarian Intervention. http://www.religion- online.org/ showarticle.asp?title=2903; Cooper, Robert, Destrămarea națiunilor - Haos și ordine în secolul XXI, Univers Enciclo- pedic, 2007; Gros, Frederic, Etats de violence, Paris, Gallimard, 2006; Huntington, Samuel P., Ciocnirea civilizați- ilor și refacerea ordinii mondiale, Antet, 1997; Manea, Octavian, Spre o constituționaliza- re a sistemului politic internațional, Sfera Po- liticii nr. 116-117; http://www.sferapoliticii.ro/ sfera/116-117/art 12-manea.html; Mihali, Ciprian, Vivre dangereusement. Vi- olențe și victime în regimurile securitare, Re- vista Idea, artă și societate, nr. 25/2006; Nardin, Terry, The Moral Basis cf Huma- nitarian Intervention. http://www.socsci.uci. edu/gpacs/ research/working_papers/terry_ nardin_humanitarian_intervention.pdf; Vlăsceanu, Lazăr, Modernități multiple. Premise pentru o nouă abordare, Documentar, Școala doctorală de științe politice SNSPA, Bu- curești. NOTE 1 Se consideră că problematica securității umane a fost lansată în 1994, prin Raportul asupra Dezvol- tării Umane elaborat de către Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD), care lansa 7 do- menii ale securității umane: politic, economic, ali- mentar, sănătate, mediu, securitate personală și se- curitate comunitară. Raportul lansa două sensuri ale securității umane, unul îngust (freedom fromfear), care se referă la protecția persoanei umane împo- triva violenței și la evitarea ori rezolvarea pașnică a conflictelor, și unul larg (freedom from want), care are în vedere dezvoltarea umană, prin evitarea sără- ciei, a bolilor, a inegalității și a degradării mediului. 2 Speech by Richard Haass, Director, Defining US Foreign Policy in a Post-Post-Cold War World, US Department of State, 22 April 2002, http://www. state.gov/s/p/rem/09632.htm. 3 Potrivit portalului Swisslnfo. Vezi Sonia Fena- zzi, Private armies enter judicial cross hairs. http:// www.swissinfo.ch/eng/swiss_news/Private_armi- es_enter_judicial_cross_hairs.html?cid=35057486 (accesat la 20 ianuarie 2014). -----------■ Revista de istorie militară ■---- Război Rece SCHIMBAREA LIDERULUI DE LA MOSCOVA (1964) - PERCEPȚII ROMÂNEȘTI CERASELA MOLDOVEANU * Abstract On October 15,1964, Nikita Khruschev was dismissedfrom all the political and state posi- tions he held. The motivation was that he was old and sick and unable to continue working. Romanian authorities did not believe such reasons so they tried tofind out the real motivations behind his removal. The soviet cfficials admitted that it was a high-level plot to eliminate him. The main complaints brought against Khruschev were: personality cult, insulting and hu- miliating his collaborators, unsucces:ful economic and administrative experiments, the failu- res inforeign policy, etc. Even under these circumstances, he has the merit cf beginning the destalinization and re- formation process cf the Soviet state. Keywords: Nikita Khruschev, removal, personality cult, de-Stalinization, Soviet authori- . ties, Political Bureau La Plenara CC al PCUS din data de 12 oc- tombrie 1964, Nikita Hrusciov, liderul de la Moscova, era eliberat din funcțiile de prim- secretar al CC al PCUS, membru al Prezidiului CC (Biroul Politic) și președinte al Consiliului de Miniștri, la „cererea” acestuia. Motivul ofi- cial al retragerii sale, răspândit de toate agenți- ilor de presă, de mass media, era „vârsta înain- tată și înrăutățirea stării sănătății” sale. A fost singurul președinte sovietic, în afară de Mihail Gorbaciov, care a fost înlăturat de la putere ra- pid, printr-o mișcare politică ingenioasă, non- violentă, fără ca URSS să sufere o schimbare drastică de imagine, atât în interiorul blocului comunist cât și în străinătate. Realitatea debarcării lui Hrusciov se află pe alte coordonate, personalitatea sa atipică, de un primitivism nativ, manifestată cu ostenta- ție chiar și la cele mai înalte foruri mondiale, cât și ingerința sa, de cele mai multe ori nefas- tă, în economie și politica internă au condus la crearea unui curent anti hrusciovist care a fost îmbrățișat în unanimitate de mare parte din membrii CC al PCUS. Conducătorul aces- tei „mișcări de frondă” a fost chiar cel pe care Hrusciov îl suținuse în mod constant de când ajunsese în fruntea PCUS, Leonid Brejnev, al doilea om în stat. Dar cine a fost Nikita Hrusciov, prin ce anume s-a distins acesta, rolul său în promova- rea politicii sovietice atât în interiorul țării sale cât și în exterior, multe dintre aceste aspecte la care încercăm să răspundem, motivează în final înlăturarea sa rapidă. Hrusciov s-a născut în Ucraina la 17 aprilie 1894 în satul Kalinovka, dintr-o familie de ță- rani ruși foarte săraci, fără instrucție școlară, dar extrem de religioși. Deși adeseori s-a spe- culat că era analfabet, acesta a absolvit patru clase primare, la 14 ani fiind trimis de tatăl său să muncească ca instalator într-o mină din lo- calitatea Donbas. După evenimentele din Rusia din 1917, aces- ta intră în mișcarea revoluționară bolșevică ca * Cercetător, Institutul pentru Studii Politice de Apărare și Istorie Militară. ■ ■ Revista de istorie militară ■---------------------------------------- ■] 73 [ activist sindical (1918), devenind apoi comisar politic în Războiul civil dintre bolșevici și „ar- mata albilor”. începând din 1926 Hrusciov ocu- pă diverse funcții de partid la Stalino, Harkov si Kiev, ajungând în câțiva ani în vârful piramidei politice din Ucraina. In 1935 deține funcția de șef de partid al regiunii Moscova, după ce în 1934 susținuse epurările sângeroase declanșate de Stalin, semnând personal aprobările pentru arestarea multor persoane nevinovate, contri- buind la ceea ce William Taubman1 numește în cartea sa dedicată biografiei lui Hrusciov, „holocaustul stalinist” Amploarea și cruzimea fenomenului l-au făcut într-un târziu pe Hrus- ciov să reacționeze. „Suflet deschis” - cum îl caracterizează istoricul american -, Hrusciov s-a speriat de asemenea masacre, mai ales că el însuși se făcea vinovat de acele „sacrilegii”2. La izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, pentru a-i controla îndeaproape pe generalii Armatei Roșii, Hrușciov a fost numit de Stalin comisar politic la Kiev, el reușind să supraviețuiască fizic și politic pierderii Har- kov-ului în fața Wehrmacht-ului3. Ulterior, Hrușciov a participat la bătălia de la Stalin- grad, principala sa misiune fiind interogarea prizonierilor naziști și ridicarea moralului tru- pelor sovietice. După război, se întoarce în Ucraina unde rămâne până în 1949, dată la care este chemat la Kremlin ca unul din cei patru secretari ai CC ai PCUS. Moartea subită a lui Stalin, în 1953, care nu și-a desemnat succesorul, a dus la o luptă acerbă pentru putere, la capătul căreia Hrusciov își elimină, pe rând, adversarii poli- tici: pe Lavrenti Beria4, șeful serviciilor secrete, prim vicepremier al URSS și ministru de Inter- ne, care este acuzat de spionaj în favoarea servi- ciilor secrete britanice în urma unui proces de tip stalinist și executat. La șase luni de la moar- tea lui Stalin, Hrusciov devine prim secretar al partidului, iar în februarie 1955 îl înlocuiește pe alt rival al său, pe inginerul Gheorghi Malenkov din funcția de premier cu Nikolai Bulganin, pen- tru ca în 1958 să cumuleze și această funcție. De numele său se leagă multe dintre eveni- mentele istorice care au marcat negativ sau po- zitiv atât evoluția istorică a statelor comuniste cât și cea mondială. Cel care a sintetizat cel mai bine caracteristicile psiho-comportamentale și natura acțiunilor sale a fost tot William Taub- mann, care îl caracteriza astfel: „un om în a că- rui caracter atât de multe contraste erau puter- | 74 [ nic încrustate: atât autentic credincios și realist rece, oportunist și totuși principial în felul său, temător de război și în același timp prea dis- pus să îl riște, cel mai nepretențios om chiar și atunci când deținea putere și glorie dincolo de capacitățile sale, complice la rău profund dar și făcător de mult bine”5. La rândul său, un diplo- mat aristocrat britanic îl considera pe Hrușciov „necioplit, impetuos, vorbăreț și cam irespon- sabil”, descriindu-1 drept „o combinație de țăran dintr-un roman rusesc din secolul al XlX-lea - viclean și bănuitor la adresa stăpânului - și un lider de sindicat britanic de modă veche”6. Nikita Hrusciov a fost, așadar, o personalitate extrem de contradictorie: un aparatcik stalinist care a declanșat procesul ireversibil al destrămă- rii sistemului stalinist, un amestec deconcertant de naivitate și viclenie, de bun-simț tradițional și aroganță doctrinară, de omenie si rigiditate. A fost implicat in tragedia Marii Terori, dar nu în egală măsură cu potentații din anturajul imedi- at al lui Stalin (Molotov, Kaganovici, Malenkov, Vorosilov, Jdanov, Ejov, Beria)7. Toate aceste trăsături comportamentale contradictorii, dublate de lipsa educației și in- strucției timpurii, de o lipsă a formării intelec- tuale pe lângă cea politică a condus la gafele sale monumentale pe tărâm diplomatic și al politicii externe dar și la eșecurile sale în plan intern (administrativ și agricol). Pe toată perioada exercitării puterii sale ca lider necontestat la Kremlin (1953-1964), sunt luate o serie de decizii și de măsuri care potențează pe termen lung evoluția relațiilor internaționale și care au pus, de câteva ori, la grea încercare însăși stabilitatea securității regionale și mondiale - o primă măsură este înființarea în 1955 a Tratatului de la Varșovia, organizație politico-militară, ca o contrapon- dere la NATO, dar și ca un mijloc de subor- donare politico-militară a statelor aflate în sfera de influență sovietică; 1956 - raportul secret din cadrul celui de-al XX-lea Congres al PC al URSS, ce dezvăluie și desființează cultul lui Stalin, prin care se declanșează un amplu proces de destalinizare, și lansează, pe plan extern, principiul doctrinar politic al „coexis- tenței pașnice”; 1956 - reprimarea brutală a revoluției din Ungaria, condusă de Imre Nagy, consecință directă a procesului de destaliniza- re; 1956 - începutul deteriorării relațiilor din- tre URSS și China, după dezvăluirea raportului -----------■ Revista de istorie militară ■---- Nikita Hrusciov și John F. Kennedy, 1961 împotriva lui Stalin; 1958 - retragerea trupelor sovietice din România; 1961- criza Berlinului, înălțarea zidului Berlinului; 1962 - criza rache- telor din Cuba, în care omenirea a fost la un pas de un nou război nuclear; 1963-1964 - ini- țierea și susținerea cunoscutului „plan Valev” bazat pe „diviziunea internațională a muncii”, prin care sovieticii urmăreau să impună țărilor din nordul sistemului socialist un profil axat pe producția industrială, iar țărilor din sud, prin- tre care și România, le-au rezervat doar rolul de furnizor de materii prime și produse agrico- le, plan respins cu argumente de România. Toate evenimentele politice menționate re- prezintă un corolar al voinței și liberului arbi- tru pe care Hrusciov l-a folosit în permanență pentru a menține pe aceleași coordonate, în limitele destalinizării propuse de el, influența politică și ideologică asupra statelor satelit ale URSS, dar și renumele URSS ca putere mondi- ală în concurență cu rivala sa, SUA. Hrușciov este recunoscut și pentru atitudi- nea sa diplomatică insolită, pentru felul groso- lan și lipsit de tact cu care își aborda deseori interlocutorii, mediatizat fiind celebrul episod petrecut la Adunarea Generală a ONU în 1960 când, înfuriat pe un reprezentat al unei țări care critica dominația Moscovei asupra spațiu- lui est-european, Hrușciov a început să bată cu pumnii și apoi cu un pantof în masă. De notori- etate este, de asemenea, afirmația sa publică, la fel de neprotocolară, „Vă vom îngropa!”, rostită în fața ambasadorilor occidentali la Moscova, ----■ Revista de istorie militară ■--------------- la o recepție a ambasadei Poloniei pe 18 no- iembrie 19568, deși aceasta nu se referă la ex- terminarea fizică, provocată de un posibil atac militar, ci la supremația economică a URSS față de aceștia, pe care, în mod utopic, liderul de la Moscova o vedea cât se poate de realizabilă. Hrușciov s-a dovedit la fel de necioplit în atitu- dini și exprimare și față de liderii comuniști din sfera de influență sovietică, netolerând nici cel mai mic gest de emancipare politică sau eco- nomică de sub supremația Moscovei, așa cum a dovedit-o plin de aroganță față de Gheorghe Gheorghiu-Dej la vizitele sale în România sau față de liderii polonezi, pe care i-a amenințat cu pumnul pe aeroport în 19569. De asemenea, în plan intern, insuccesele sale pe plan administrativ și din domeniul agri- culturii, bazate pe planuri grandioase și nerea- liste de revitalizare a acestor domenii se adaugă celor externe, conturând imaginea unui perso- naj ridicol, impulsiv, incoerent și tiranic, greu de înțeles, acumulând o antipatie unanimă în rândul membrilor CC-ului, ce a făcut și mai puternică determinarea acestora de a scăpa de „bufonul” de la Kremlin. Pe fondul acestor nemulțumiri generale are loc ședința Plenarei CC al PCUS unde Hrus- ciov chemat intempestiv din concediu, este răsturnat de la cârma statului și partidului la 15 octombrie 1964. în ultima perioadă acesta era tot mai izolat, datorită stilului său de lucru arogant și impulsiv și al tratamentului intole- rant la care îi supunea pe cei din jurul său, ast- ------------------------------------1 75 |-- fel că toți au fost părtași la planul de destituire. Conform unor mărturii ulterioare ale lui Ser- ghei Hrușciov, fiul lui Nikita Hrușciov, întărite de cele ale lui Piotr Șelest, liderul PC ucrai- nean, planurile complotului s-au țesut încă din primăvara anului 1964.10 Capul conspirației fusese Brejnev, cel care-i datora lui Hrusciov promovarea, alături de Mihail Suslov, Alexan- dr Șelepin, Genadii Voronov, Nikolai Podgor- nîi, și Nikolai fgnatov, toți membri marcanți ai Biroului Politic al PC al URSS. Aceștia s-au asigurat și de neutralitatea serviciilor secrete și armatei, fără de care nu puteau desăvârși lo- vitura de stat plănuită. Hrusciov știa de con- spirație, dar nu a făcut nici-un demers ca s-o împiedice.11 în seara zilei respective, Hrușciov l-a sunat pe Mikoian, „Sunt bătrân și obosit”, a spus. „Lasă-i să aranjeze lucrurile între ei. Eu am făcut lucrul principal. Ar fi putut cineva visa să-i spună lui Stalin că nu mai este potri- vit și să-i sugereze să se retragă? Nici măcar un punct umed nu ar fi rămas în locul în care am fi stat. Acum totul este diferit. Frica a dispărut, și putem discuta ca egali. Asta este contribuția mea. Nu mă voi împotrivi (deciziei de a fi pen- sionat forțat, n.m.)”12. Adevăratele motive care au condus la înlătu- rarea lui Hrusciov, autoritățile de la Moscova au încercat să le escamoteze inclusiv față de liderii Partidelor din țările comuniste și de opinia pu- blică internațională, în principal pentru a nu se expune criticilor și de a nu pune într-o lumină ridicolă întreaga conducere de partid și de stat sovietică, care a permis timp de 9 ani ca a doua mare putere a lumii să fie condusă cu mână for- te de un personaj semianalfabet, iresponsabil și total nepregătit. Consecvenți acestei idei, aceș- tia au precizat încă de la început că deterioarea situației pe care i-o imputau lui Hrusciev nu era mai veche de 2-3 ani, situație complet falsă având în vedere parcursul inconsecvent și devi- erile sale de comportament și de limbaj mani- festate de timpuriu și nu viza, în principal, decât activitatea sa pe plan intern și deteriorarea rela- țiilor cu ceilalți membri ai Biroului Politic. Periodicul italian „Espresso” preluat de Agerpres, la 29 octombrie 1964, publică un „extras sumar” din raportul prezentat de M. Suslov13 distribuit activiștilor de partid din or- ganizațiile de bază ale PC sovietic, care con- stituie principalul document incriminator la adresa lui Hrusciov. Acesta le-a fost remis ----1 76 |---------------------------------------- de către „cercuri bine informate din Berlinul răsăritean”14. în el se afirmă că: „De la un timp, tovarășul Hrusciov a încălcat și violat în repe- tate rânduri principiul conducerii colective și a avut, de asemenea, atitudini tipice ale cultului personalității, atitudini incompatibile cu direc- tivele adoptate la congresele partidului”15. în continuarea documentului au fost aspru criti- cate inițiativele sale personale, fără a consulta forurile importante ale Partidului, deplasările frecvente în străinătate, practicând un adevă- rat turism de stat și acordarea de ajutoare mili- tare sau economice, de distincții și medalii etc., fără acordul și consultarea guvernului sovietic și a Biroului Politic, afirmațiile deseori riscante și impulsive în cadrul unor întâlniri cu delega- ții străine de nivel înalt și nu în ultimul rând eșecurile în reforma organizării Partidului, în administrație, industrie și agricultură. Docu- mentul care cuprindea patru capitole (politica internă, politica externă, raporturi cu celelate partide comuniste, poziții personale) și 29 de puncte acuzatoare la adresa lui Hrusciov este, în final, preluat de toată presa italiană, care a publicat și comentat fragmente din acesta. Problemele cuprinse în cele 29 puncte sunt rezumate în ediția de după amiază ale ziaru- lui „Paese Sera”16, unde, în mod surprinzător, punctele 17, 18 se referă la „înrăutățirea ra- porturilor cu România” datorată insistenței lui Hrusciov de a implementa elemente ale „Pla- nului Valev”, ca „România să se limiteze la rolul de „simplu grădinar al CAER-ului” și exclude- rii României din proiectul conductei de petrol „Drujba”, „privând-o de o piață de desfacere pentru produsele sale petroliere”17. Supus în plină ședință atacurilor virulen- te, reproșându-i-se în plus abateri grave de la construcția comunismului, adică revizionism și reformism, cultivarea cultului personalității, decizii și acțiuni nerealiste, subiectivism, aro- ganță, disprețuirea științei și experienței etc.18, potrivit însemnărilor lui Piotr Șelest, răspunsul lui Nikita Hrușciov ar fi fost: „Mă voi retrage și n-o să opun rezistență. Vă cer iertare încă o dată: dacă am jignit pe cineva, dacă am fost grosolan, se întâmplă fel de fel de lucruri”. Când i s-a refuzat categoric să țină un discurs la „Ple- nara din octombrie”, l-au podidit lacrimile. „Ei bine, sunt gata să fac ce-mi veți cere. Mi-am dat seama și singur că trebuie să mă retrag, pentru ------------■ Revista de istorie militară ■----- că sunt multe probleme de rezolvat, iar la anii mei e greu să le duci pe toate la capăt”19. în aceeași zi, la 15 octombrie 1964, agenția TASS a difuzat știrea retragerii lui Hrusciov. Pentru autoritățile române vestea nu a fost sur- prinzătoare, deși a produs o oarecare emoție și deconcertare. Gheorghe Gheorghiu Dej poar- tă, vizibil emoționat, imediat după debarcarea lui Hrusciov, o convorbire telefonică cu Leonid Brejnev20, care îl anunță personal despre eveni- ment și insistă că motivul retragerii este starea sănătății sale: „L-am întrebat de ce și mi-a spus că din motive de sănătate. Să-l creadă mutu’! Deși am insistat să-mi spună ce i-a determinat la o asemenea măsură, el a ținut-o pe a lui. Să-mi fi spus deschis și cinstit că l-au înlăturat pentru incapacitate, incompetență, că nu mai face față sarcinilor și funcțiilor cu care este învestit»21. A doua zi are loc convorbirea cu ambasa- dorul URSS la București, Ivan Kuzmici Jegalin, la care participă Gheorghiu-Dej, Nicolae Cea- ușescu, Gheorghe Apostol, Chivu Stoica, Le- onte Răutu și Andrei Păcuraru22. Acesta, însăr- cinat de L. Brejnev povestește în detaliu cum a decurs înlăturarea lui Hrusciov și motivația reală a acestui demers colectiv. Indignat, Jega- lin le-a explicat că lucrurile nu puteau să conti- nue în aceeași manieră, că Hrusciov, în ultimii doi-trei ani, a început „să încalce normele le- niniste ale vieții de partid”, avea numai iniția- tive personale, pe ale altora le critica și nu le lua în considerație, mai mult, el „jignea în mod brutal, taxa și eticheta pe membii Prezidiului și Secretariatului”23. Un critic aspru al cultului personalității lui Stalin, Hrusciov comite ace- eași greșeală, astfel că, „în fiecare zi în «Isves- tia» și «Pravda» erau portretele lui, cuvântările lui” motiv de nemulțumire în rîndul membri- lor CC al PCUS. Jegalin a amintit și de ajutorul oferit de ginerele său, Alexei Adjubei, redactor șef la „Isvestia”, în promovarea exagerată a per- sonalității sale în presă, în exacerbarea cultului personalității. Mai mult, Adjubei era trimis cu familia în deplasări în străinătate, erijându-se în ministrul de externe al URSS, preluând in- direct și prerogativele acestuia, fapte imputate de asemenea lui Hrusciov24. Un alt motiv de supărare a fost caracterul greoi, birocratic al reorganizărilor repetate ca și divizarea comitetelor regionale în industriale și agricole. în privința cadrelor acesta recurgea la reorganizări și numiri după bunul plac, moti- ----■ Revista de istorie militară ■-------------- vând că astfel se asigura îmbunătățirea muncii de partid și de stat, le muta dintr-un loc în altul sau pur și simplu le destituia. Indignat, amba- sadorul sovietic afirma: „...i s-a spus că el este mai deștept decât toți. El cunoaște și rachetele, cunoaște industria și energia atomică, și vacile, cât lapte are vaca și așa mai departe. Nu se poa- te așa ceva! Academia Timiriazev a fost lichi- dată, ce dracu ne mai trebuie nouă asta? Nu se poate așa ceva?!”25. încurajat de relatările diplo- matului sovietic, Gheorghiu Dej povestește, de asemenea, cum la o întâlnire avută cu acesta, Hrusciov se exprima într-un mod depreciativ la adresa partidelor comuniste și a mișcării muncitorești, modul cum acestea au câștigat puterea, falsificând alegerile, în țări precum Polonia, Ungaria, România etc. în ce privește divizarea Partidului Comunist pe „profesiuni” în comitetul de partid din industrie și cel din agricultură, Dej își exprima uimirea și nemul- țumirea: „De unde a luat asta? Ce este leninist în asta? Care e cel mai important: comitetul de partid din industrie sau cel din agricultură? Cine și ce să conducă? Cine și care este mai mare? Aceasta umflă aparatul. Un labirint foar- te încurcat de organe și organizații. Cine de ce răspunde? E un haos, un haos. S-au creat con- diții ca toată lumea să fugă de răspundere”26. Sunt criticate și ideile lui Hrușciov privind cultivarea porumbului „în pătrat” și transfor- marea Siberiei în „grânarul” URSS, care s-au soldat cu un răsunător eșec, ducând Uniunea Sovietică într-o gravă criză alimentară. Raftu- rile magazinelor s-au golit, iar pentru aprovizi- onarea populației au fost reintroduse, în 1962, cartele pentru principalele bunuri de consum. Evident, acest fapt a creat o puternică stare de nemulțumire în rândul populației27. Mai multe informații despre cauzele care au dus la eliminarea lui Hrusciov din fruntea statului și Partidului comunist și felul cum a decurs acțiunea au fost aduse la cunoștiință autorităților române cu prilejul vizitei delega- ției române guvernamentală și de partid, con- dusă de fon Gheorghe Maurer la Moscova, în noiembrie 1964, la cea de-a 47-a aniversare a Marii Revoluții Socialiste din Octombrie28. Din compoziția delegației făceau parte Emil Bod- năraș și Paul Niculescu-Mizil. Partea română are întâlniri și poartă discuții cu delegațiile din URSS, China, R.D. Coreană, Cuba despre | 77 [ un subiect de maxim interes, proaspăt încă, al înlăturării de la conducerea statului a lui N. Hrusciov. în mare măsură, oficialii sovietici care au discutat cu membrii delegației române i-au adus aceleași acuze fostului lider sovietic. în drumul de la Ungheni spre Moscova, oficialii moldoveni, Malnikov, secretar ff al CC al PC din RSS Moldovenească, Dgheorghiță, președintele Consiliului de Miniștri al RSS Moldovenești și cel sovietic, E.D. Karpeșcenko, de la Secția Externă a CC al PCUS, au adăugat noi amănunte la episodul legat de Hrusciov. Malnikov a subliniat că schimbările au fost fă- cute respectându-se normele și principiile de- mocratice de conducere, că această schimbare a fost receptată în țară, de populație, „fără nici un fel de complicații, liniștit, că peste tot oamenii au înțeles aceste schimbări”29. în fapt, eșecurile pe plan economic datorate inițiativelor utopice ale fostului lider sovietic au dus la o înrăutățire a nivelului de trai al populației, la o creștere a nemulțumirii generale. în acest context schim- barea lui Hrusciov nu putea produce decât cel mult speranța unei ameliorări pe plan econo- mic, pe care populația o aștepta de ceva timp. în continuare, Melnikov reiterează o parte din principalele cauze care au dus la destitui- rea acestuia. în opinia sa, greșelile lui Hrusciov erau cele din politica internă, nu cea externă: în special după 1961, desele abateri de la practica muncii colective, în care lua hotărâri de unul singur, doar cu o consultare formală a Prezi- diului CC; jignirile pe care le profera la adresa membrilor Prezidiului și chiar a oamenilor de știință ruși, pe Kosâghin numindu-1 „băiețaș” care „nu se pricepe la agricultură”; reducerea nivelului de trai, prin înghețarea salariilor și pensiilor timp de mai mulți ani, în paralel cu creșterea prețurilor, în special la produsele ali- mentare; practica de a se convoca plenare lăr- gite ale Comitetului Central, unde participau 2000-5000 de oameni, adevărate „adunări de paradă” cu scopul nedeclarat de a împiedica discutarea și implicit rezolvarea unor proble- me de fond, divergente, apărute adeseori între membrii Prezidiului și Hrusciov. în final, Mel- nikov recunoaște că înlăturarea din activitate a lui Hrusciov în timpul vieții demonstrează că „anii de luptă împotriva cultului personalită- ții lui Stalin nu sunt zadarnici” „cultul perso- nalității lui Stalin a fost criticat după moartea acestuia, dar cultul personalității lui Hrusciov ----1 78 |------------------------------------- a fost criticat din timpul vieții sale”30, și, ca un paradox al istoriei, această situație reprezin- tă un merit indubital al lui Hrusciov, care, cu efectul unui bumerang, se întoarce de această dată împotriva sa. Din relatările lui Karpeșcenko, delegația română află amănunte referitoare la preli- minariile debarcării liderului de la Kremlin: „Hrusciov a fost chemat în ziua de 12 octom- brie 1964 de la Pițunda (din concediu-n.a.). A sosit la Moscova în jurul orei 13.00. De obicei, când sosea de undeva era întâmpinat de mem- brii Prezidiului Comitetului Central. De data aceasta, a fost întâmpinat de către Semiciast- nâi, șeful Securității. în afara mașinii „Ceaika” cu care a mers Hrusciov, erau două Volgi. în prima Volgă era o echipă de pază alta decît cea a lui Hrusciov și abia în cea de-a doua Volgă era paza lui Hrusciov. Hrusciov era supărat că nu a văzut pe cei din Prezidiul Comitetului Central și a spus că vrea să meargă acasă. Semiciastnâi i-a spus că este așteptat la Prezidiu și l-a dus la Prezidiul Comitetului Central care era deja adunat în ședință și discutase despre problema Hrusciov. Acolo paza personală a lui Hrusciov a fost dezarmată”31. Acesta recunoaște că problema schimbării în conducerea de Partid și a țării era „mai de mult coaptă” și că „în Prezidiul Comitetului Central au fost discuții, ciocniri.” în legătură cu poziția unora dintre membrii din Prezidiu afirmă că A. Mikoian și R. Malinovski erau la curent cu acțiunea de schimbare a lui Hrusciov și au susținut-o, în timp ce V. Mjavanadze a avut o atitudine rezervată. în ce-1 privește pe Kiricenko, acesta a fost scos cu puțin timp îna- inte din Prezidiu din cauza unor afirmații cri- tice referitoare la activitatea lui Hrusciov32. In- stituția armatei, de asemenea, a fost favorabilă schimbării, nemulțumită în principal, susține Karpeșcenko, de acordarea titlului de „Erou al URSS” unor străini, precum liderilor egipteni G.A. Nasser și A.H. Amer. Această situație a fost discutată intens, exprimându-se deschis păreri negative în organizațiile de partid din cadrul academiilor militare33. în privința colaboratorilor apropiați lui Hrusciov, s-a luat măsura îndepărtării acesto- ra în mod pașnic, unii dintre ei chiar preventiv, înainte de excluderea din viața politică a lui Hrusciov, fără a fi supuși unui regim de teroa- re sau să li se însceneze procese politice de tip -----------■ Revista de istorie militară ■----- stalinist, așa cum s-ar fi întâmplat doar cu câți- va ani în urmă. Astfel, A. Adjubei, ginerele lui Hrusciov, a fost exclus din Comitetul Central și de la conducerea ziarului „fzvestia”, ajungând director de muzeu la Kaluga; Harlamov, elimi- nat de la radio și înlocuit cu Mesiațev, adjunct secție la Comitetul Central, cu câteva zile îna- inte de schimbarea lui Hrusciov, pentru a avea radioul în „mâini bune”; Satiukov a fost scos de la „Pravda” și înlocuit cu Egorov, adjunct la Secția Externă a PCUS; Sevcenko a fost pen- sionat, alături de ceilalți consilieri personali ai lui Hrusciov, cu excepția lui Troianovski, mu- tat la Ministerul de Externe”34. întrebat despre direcția pe care intențio- nează să meargă URSS în relațiile cu China, Karpeșcenko mărturisește că PCUS dorește să „scrie o pagină nouă, cu adevărat nouă în re- lațiile cu chinezii” considerând că amestecul PCUS în treburile interne ale PC Chinez „nu a fost just”35, că trebuia ținut seama de specificul din fiecare țară, mai ales de cel din China care reprezintă o altă cultură, o altă civilizație, indi- ferent de ideologia politică care îi unește. Mai mult, situația era motiv de îngrijorare și pentru populația țării, fiind deosebit de tensionată în- tre cele două țări, afirmând că în acest conflict „au fost folosite toate armele, inclusiv înjurătu- rile, au mai rămas doar tunurile”36. Sosiți la Moscova, membrii delegației româ- ne sunt vizitați și de A.I. Mikoian, în dimineața zilei de 7 noiembrie 1964.37 Acesta prezintă o versiune puțin diferită a motivelor eliminării lui Hrusciov, foarte probabil dintr- solidarita- te tovărășească față de acesta, prin care pune accent pe bătrânețea și boala care îi afectaseră profund creierul în ultimii doi-trei ani, având „scleroză la cap” Aceasta era, în opinia sa, ca- uza principală a greșelilor sale: „El era un om energic, trupește sănătos însă începuse să dea semne de sclerozare a creierului: idei îi veneau multe, însă nu le putea duce până la capăt. Da- torită acestei sclerozări, semne de îmbătrânire, el monopoliza priceperea în toate domeniile. Se credea competent în toate și nu se mai sfătu- ia cu nimeni”38. El subliniază, în continuare, că Hrusciov are merite incontestabile și a adus o contribuție importantă în activitatea PCUS, dar recunoaște, în același timp, că acesta avea pros- tul obicei de a-și jigni colegii și colaboratorii, și că cei mai în vârstă din Prezidiu, cum era el îm- preună cu Hrusciov din 1935, puteau manifesta ----■ Revista de istorie militară ■------------ înțelegere - „...mai ne certam, îl mai criticam, îi spuneam când nu eram de accord cu el” Pe cei tineri însă, jignirile îi nemulțumeau, producând o stare de tensiune și încordare în Biroul Politic, în același timp, Hrusciov „primea uneori critica dar de cele mai multe ori îl irita”39. O altă greșeală făcută de Hrusciov, pe care Mikoian o divulgă oaspeților români, a fost in- sistența, din ultimii trei ani, a lui Hrusciov de a desființa Academia de Științe, pentru a da întâ- ietate numai institutelor legate de cercetarea în agricultură, limitând astfel procesul de cercetare în alte domenii. Irită, de asemenea, atașamentul singular al lui Hrusciov față de Trofim Lîsenko, cercetător, specialist în biologie și agronomie, pe care Mikoian îl consideră „un om de știință limitat”40 El le mărturisește în final că, înainte de întrunirea Plenarei din octombrie, a fost ală- turi de Hrusciov la Pițunda, o stațiune de odih- nă din Georgia, iar acesta a afirmat că își dă seama că devenise indezirabil celor din Biroul Politic și se gândea se demisioneze. Toate aceste mărturii conduc la concluzia că înlăturarea lui N. Hrusciov din fruntea Par- tidului și statului sovietic nu a fost un act deli- berat și conștient al acestuia, așa cum a fost di- fuzat în mass-media internațională, ci s-a bazat pe un plan bine pus la punct, atent construit de majoritatea membrilor Biroului Politic al CC al PCUS, cu sprijinul nemijlocit al armatei și serviciilor de securitate sovietice și care, spre deosebire de cel din 195741, a reușit în totali- tate, ușurat chiar de situația intolerabilă creată în ultimii ani de liderul sovietic. Consecință a destalinizării țării și a eliminării politicii de teroare și frică instaurate cândva de Stalin, de- barcarea lui Hrusciov s-a produs în parametrii normalității la care chiar el contribuise odată cu desființarea cultului personalității fostului său mentor. Paradoxal este faptul că, în pofi- da criticării lui Stalin pe această temă, el însuși ajunge să fie înlăturat din același motiv, chiar dacă metodele sale diferă radical de cele ale fostului dictator. De vină au fost atât caracterul și temperamentul său impulsiv, lipsa de edu- cație și formare profesională, cât și amprenta lăsată în subconștientul său de Stalin, pe care l-a admirat și l-a renegat în același timp, chiar dacă, după moartea acestuia, îl detronează și-l înlocuiește cu personalitatea lui Lenin, pe care o revitalizează și o expune ca model ideologic. în pofida greșelilor sale evidente și a măsu- rilor nepotrivite luate în diverse domenii, am- --------------------------------------1 79 |--- prenta lăsată de Hrusciov asupra URSS, dar și a lumii secolului XX, se poate afirma că a fost incontestabilă și profundă, considerat a fi un reformator autentic al statului sovietic. Meri- tul său esențial, susține politologul Vladimir Tismăneanu, a fost acela „de a fi provocat acel dezgheț, grație căruia s-a destrămat un întreg univers construit pe bază de frică universalizată, morbidă duplicitate și patologică suspiciune”42. Este cel care, „prin acțiunile sale în direcția de- stalinizării, a deschis drumul spre reformele gor- bacioviste și decesul final al URSS și al Partidului bolșevic, creat de Lenin în 1903”43. îndepărtat de la conducere, eliminat din viața politică și publică, se retrage împreună cu familia în locuința pe care statul sovietic i-o pune la dispoziție, sub pază, în satul Petrovo- Dalneie din Ucraina, o zonă împădurită, cu vile din lemn, construite pentru nomenclatura din Kiev, pe care o va părăsi doar la moartea sa în 1971, survenită în urma unui atac de cord. La insistențele fiului său, Serghei, își scrie me- moriile, rezultând un text de peste 3500 de pa- gini pe care le expediază în tranșe, pe ascuns, printr-un ziarist colaborator al revistei „Time”, în străinătate. Acestea vor fi publicate după moartea lui, de ziariștii de la „Time” devenind un izvor de cunoaștere și inspirație pentru alți lideri politici din Occident, Bill Clinton fiind unul dintre aceștia. NOTE: 1 Taubman William, Khrushchev. The man, his era, Free Press, London, 2005, pg. 135. 2 Ibidem, pg. 247. 3 Dumitrescu Doru, Manea Mihai, Personaje și personalități ale istoriei. Dicționar Enciclopedic, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2009, pg. 401. 4 în pofida cruzimii sale binecunoscute, el fiind și inițiatorul construcției gulagurilor și susținător di- rect al terorii instaurate de Stalin, după moartea dic- tatorului, Beria, care din martie 1953 era ministru de interne, își schimbă radical poziția, propunând amnistia generală a tuturor prizonierilor politici și nepolitici, condamnă procesul de rusificare promo- vat și susținut de mentorul său, blamează politica sovietică de dominație asupra estului Europei. Tot el propune reabilitarea lui Tito și îndepărtarea co- muniștilor est-europeni care se comportau ca niște tirani, renunțarea la RDG și unificarea Germaniei etc. Prin enunțarea acestor măsuri radicale, el devi- ne pionierul destalinizării blocului comunist, fiind considerat primul reformator anti-stalinist. Deși nu a reușit să-i urmeze la putere lui Stalin, el fiind ------1 80 I------------------------------------ executat în decembrie 1953, în urma unui proces de sorginte stalinistă, unele dintre ideile sale reforma- toare vor fi preluate și puse în practică de Hrusciov. 5 Taubmann William, op.cit., pg. 647. 6 Priestland David, Steagul roșu. O istorie a comu- nismului, Editura Litera, București,, 2012, pg. 407. 7 Vezi Vladimir Tismăneanu, Imprevizibilul Ni- kita Hrusciov, în „Revista 22” Anul XIV (693), 17-23 iunie 2003. 8 Priestland David, op.cit., pg. 415. 9 Ibidem, pg. 416. 10 Mihai Florin, Vești de la Kremlin: pleacă Hruș- ciov, vine Brejnev, în Historia.ro, nedatată. 11 Gaddis John Lewis, Nikita Hrusciov - de la adulație la lepădarea de Stalin, în „Romania Liberă, ro”, 8 iulie 2006. 12 Taubman William, op.cit., pg. 13. 13 Arhivele Naționale ale României (ANR), Fond CC al PCR, Secția Relații Externe, dosar 74/1964, f. 1-4. 14 Ibidem. 15 Idem. 16 ANR,... dosar 74/1964, f. 5-7. 17 Ibidem. 18 Gaddis John Lewis, op.cit. 19 \vanova,GN.,Pensionarii puterii, Editura Poli- rom. Iași, 1998, pg. 83-84. 20 Mihai Florin, apud Paul Sfetcu, 13 ani în anti- camera lui Dej, Editura Fundației Culturale Româ- ne, 2000. 21 Mihai Florin, op.cit. ~ ANR, Fond CC al PCR, Secția Cancelarie, do- sar 64/1964, f. 1-25. 23 Ibidem, f. 2. 24 Ibidem, f. 9. 25 Ibidem, f. 10. 26 Ibidem, f. 11. 27 Veliche, Roxana, Nichita Hrusciov, un lider co- munist temperamental, în Historia.ro, nedatată. 28 ANR, Fond CC al PCR, Secția Cancelarie, do- sar 69/1964, f. 1-146. 29 Ibidem, f. 3. 30 Ibidem, f. 4-6. 31 Ibidem, f. 7. 32 Ibidem, f. 9-10. 33 Ibidem, f. 9. 34 Idem. 35 ANR,... dosar 69/1964, f. 10. 36 Ibidem. 37 Ibidem, f. 14-17. 38 Ibidem, f. 15. 39 Ibidem, f. 16. 40 Idem. 41 La 18 iunie 1957 a avut loc o încercare de în- depărtare a lui Hrusciov, tot în cadrul unei ședințe, dejucată de acesta, la acea vreme beneficiind de spri- jinul majorității comandanților militari din armată. 42 Tismăneanu Vladimir, op.cit. 43 Ibidem. -------------■ Revista de istorie militară ■------ Istorie universala MANDATUL FRANCEZ ÎN SIRIA: ÎNTRE REVOLTĂ ȘI EMANCIPARE (1920-1946) DRAGOȘ ILINCA * Abstract At the end cf World War I, the spoils cf the Middle East went to the victorious Allies, England and France. Through the so-called “Mandate System”, the Alliedpowers took the res- ponsibility for governing theformer Ottoman possessions in the Middle East. The resolute ob- jective was to help the respective nations in creating the conditions for independence. Under these auspices, France ruled Syria and Lebanon between July 1920 and April 1946. From the very beginning, the French administration in Syria was faced with serious challenges cf local population’s resistance in accepting the mandatory policy. In addition to the policy cf per- manent containing cf local opposition, the French rule devoted a particular attention to the administrative reorganisation cf Syria. Ihis became the main feature cf French Mandate in Syria, contributing, in an essential way, to the birth cf Modern Middle East. Keywords: World War I, Middle East, France, Syria, Lebanon, King Faisal cf Syria în dimineața zilei de 19 aprilie 1920, prim- miniștrii Belgiei, Greciei, Franței, Italiei și Ma- rii Britanii se reuneau la Castelul Devachan din mica localitate italiană, San Remo. Sco- pul reuniunii, care avea să intre în istorie sub numele de Conferința de la San Remo, îl viza stabilirea viitorului sistem de administrare a „moștenirii otomane”, rezultată în urma înfrân- gerii Imperiului Otoman în timpul Primului Război Mondial (1914-1918). După aproape o săptămână de negocieri, puterile învingătoare agreau împărțirea teritoriilor fostului Imperiu Otoman prin intermediul unui mecanism de tip tutelă, cunoscut sub numele de sistemul mandatelor1. Deși tributare modului de guver- nare de tip colonial, mandatele se doreau a fi instrumente menite să contribuie la autodeter- minarea popoarelor din Orientul Mijlociu. Din această perspectivă, Marea Britanie își asuma responsabilitatea pentru exercitarea mandatu- lui pentru Palestina și Irak în timp ce Franța prelua atribuțiile similare în ceea ce privește Siria. Conform cadrului juridic aferent manda- telor, asumat2 ulterior de Liga Națiunilor, rolul puterilor mandatare era acela de a pregăti con- dițiile pentru obținerea independenței de către aceste state într-un orizont de timp rezonabil. Promisiuni vs. Interese Deși generoase în intenții, mandatele re- prezentau, însă, o adaptare la realitățile post- belice a clasicei competiții pentru extinderea s Dr. în istorie. Misiunea permanentă a României la NATO. ■ Revista de istorie militară ■--------------------- 81 sferelor de influență ai cărei protagoniști erau, în cazul Orientului Mijlociu, Franța și Marea Britanie. în mod evident, apariția acestei ino- vații instituționale venea în susținerea unor politici dictate de interesele celor două mari puteri europene în acest perimetru geografic. Traiectoria pe care gravitau opțiunile geopoli- tice ale Franței și Marii Britanii fusese stabilită în Acordul Sykes-Picot3, încheiat la 6 mai 1916. Prin intermediul acestuia se realiza, practic, împărțirea zonelor de influență ale celor două mari puteri în fostele posesiuni ale Imperiului Otoman prin transformarea moștenirii otoma- ne într-o confederație în cadrul căreia ambele state vest-europene își împărțeau zonele de interes. Structura noii configurații teritoriale viza crearea a două perimetre de control direct (Franța - sud-estul Anatoliei, litoralul medite- ranean; Marea Britanie - sudul Irakului; malul vestic al Golfului Persic, porturile Haifa și Acra din Palestina). Alături de acestea se stabileau alte două zone aflate sub influența puterilor ali- ate (Franța - nordul Irakului, Siria și Libanul; Marea Britanie - teritoriile de la est de râul Iordan, Negev și perimetrul adiacent Kirkuk). După cum se observă, interesul strategic pe care Marea Britanie îl urmărea în articularea configurației postbelice viza securizarea rute- lor de comunicație cu India, prin intermediul Canalului de Suez. Din această perspectivă, se opta pentru extinderea influenței britanice asupra perimetrului învecinat Peninsulei Sinai asigurând, astfel, controlul extins al zonei adia- cente „malului” drept al Canalului. în acest con- text se înscriu și angajamentele asumate prin Declarația Balfour (2 noiembrie 1917). Prin intermediul acesteia, diplomația britanică își manifesta sprijinul față de crearea în Palestina a unui „Cămin Național pentru poporul evreu.” în susținerea obiectivelor mișcării sioniste4. în mod similar, interesul strategic al Franței era reprezentat de Africa de Nord. Extinderea propriei influențe în Orientul Mijlociu, cu pre- cădere în zona litoralului est-mediteraneean, corespunzând, în linii mari, actualelor state Liban și Siria, reprezenta o modalitate de a răspunde acestei nevoi de ordin strategic. Per- spectiva istorică a relațiilor cu această zonă, incluzând aici fenomenul cruciat având ca epicentru Franța, a favorizat crearea posturii de „protector al catolicilor”5 din Orientul Mij- ----1 82 I------------------------------------- lociu, rol pe care Franța l-a exercitat cu per- suasiune mai ales în secolul XlX-lea. Evoluții semnificative se înregistrează în cea de-a doua jumătate a acestui secol, când diplomația fran- ceză își concentrează eforturile asupra conso- lidării relațiilor cu segmentul maronit din zona Muntelui Liban, perimetru care devine bastio- nul prezenței franceze din Orientul Mijlociu. Suplimentar acestui aspect, prezența Franței în economia Imperiului Otoman, în special pe palierul exporturilor, devine, în această perioa- dă, o realitate consistentă6. Suplimentar aspectelor derivând din ma- nifestarea politicii sferelor de influență, care a marcat din plin perioada dintre cele două răz- boaie mondiale, contextul negocierilor de la San Remo includea și o serie de angajamente asumate punctual de Marea Britanie în ceea ce privește viitorul Orientului Mijlociu. în prim- plan se plasează negocierile derulate între diplomația britanică, prin intermediul admi- nistrației din Egipt, și shariful Hussein bin Aii (1854-1931)7 din Mecca, unul dintre principalii lideri arabi ai momentului. Concretizate în așa- numita „Corespondență Hussein-McMahon”8, tratativele vizau lansarea sub conducerea lide- rului arab a unei Revolte îndreptate împotri- va trupelor otomane din Orientul Mijlociu, în special Peninsula Arabia. Lansarea unei astfel de campanii, în sprijinul flancului drept al în- aintării britanice dinspre Egipt, de-a lungul Peninsulei Sinai, ar fi beneficiat de susținerea Londrei, inclusiv în ceea ce privește crearea la sfârșitul războiului a unui stat arab în Orientul Mijlociu. Fidel angajamentului asumat, la 10 iunie 1916 shariful Hussein proclama începu- tul Revoltei Arabe (1916-1918), a cărei contri- buție9 în economia victoriei aliate pe frontul oriental s-a dovedit a fi semnificativă. Suplimentar rolului de sprijin al acțiuni- lor forțelor britanice, Revolta Arabă a devenit principalul instrument de susținere a progra- mului național arab, centrat pe ideea creării unui stat arab sub conducerea unuia dintre membrii familiei sharifiene. Precedentele aces- tei relații datează din perioada premergătoare izbucnirii conflagrației mondiale, când Faisal, unul dintre fii sharifului Hussein, intră în Par- lamentul otoman ca reprezentant al orașului Jeddah (1913). Câțiva ani mai târziu, în plin război, Faisal devine un apropiat al cercurilor ----------■ Revista de istorie militară ■- naționaliste arabe de la Damasc și, implicit, unul dintre susținătorii10 fervenți ai programu- lui național arab. Lansarea Revoltei Arabe l-a propulsat în postura de lider de facto al acțiu- nilor militare arabe împotriva trupelor otoma- ne. La comanda grupului nordic al contingen- telor arabe, Faisal își consolidează legăturile cu reprezentanții administrației britanice din Orientul Mijlociu căpătând, totodată, profilul unui adevărat lider în cadrul lumii arabe. De numele său încep să se lege speranțele și pro- gramul politic al naționaliștilor arabi care-1 identifică drept principalul candidat pentru postul de lider al unui potențial stat arab. Regatul Arab al Siriei Această opțiune se concretizează la înce- putul lunii octombrie 1918 când forțele arabe conduse de Faisal intră în Damasc. în vederea securizării implementării prevederilor Acordu - lui Sykes-Picot, la 25 septembrie 1918 coman- dantul Forței Expediționare britanice, generalul Edmund Allenby (1861-1936), ordonă lansarea ofensivei asupra Damascului. Contingentele sale reușesc să intre în oraș aproape simultan11 cu forțele arabe conduse de emirul Faisal. Pus în fața realității prezenței arabe, Allenby a op- tat pentru varianta coabitării, conștient fiind de faptul că acest interval va fi unul scurt. Răspunzând așteptărilor naționaliștilor arabi din Damasc, forțele lui Faisal își extind controlul asupra principalelor orașe siriene (Homs, Hama, Alep). în paralel, fiul sharifului din Mecca își consolidează poziția prin pro- clamarea la Damasc, în 5 octombrie 1918, a primului guvern constituțional arab alcătuit în majoritate din apropiați ai lui Faisal proveniți din cercurile naționaliste arabe de la Damasc. Până la sfârșitul anului, prezența lui Faisal în Siria se consolidează beneficiind și de o relati- vă inactivitate a trupelor britanice staționate în același perimetru. începutul anului avea să aducă evoluții semnificative pe frontul diplomatic post-be- lic. îndeplinirea obiectivului privind crearea unui stat arab independent devenea mult mai dificilă în condițiile prevederilor Acordului Sy- kes-Picot, care deveniseră publice ca urmare a publicării de către noile autorități de la Mosco- va rezultate în urma Revoluției din octombrie 1917. Noua realitate cu care Faisal se confrun- ----■ Revista de istorie militară ■------------ ta impunea reajustări ale propriilor demersuri. Faisal încearcă obținerea sprijinului britanic în vederea contrabalansării intereselor franceze, în acest cadru se înscrie și semnarea, la înce- putul lunii septembrie 1919, a unui Acord12 cu liderul sionist, Chaim Weizmann (1874-1952) prin intermediul căruia Faisal accepta crearea unui „Cămin național pentru evrei” în Palestina în condițiile recunoașterii independenței unui stat arab. Pe aceleași coordonate s-au înscris și acțiunile liderului arab în cadrul lucrărilor Conferinței de Pace de la Paris (18 ianuarie 1919), Faisal pledând pentru îndeplinirea obli- gațiilor asumate în timpul războiului pentru recunoașterea independenței arabe. în ciuda persuasiunii de care a dat dovadă, încercarea de a extrage Marea Britanie din angajamentele făcute față de de Franța au eșuat. Dimpotrivă, negocierile franco-britanice se derulează în această perioadă cu intensitate culminând cu întâlnirea din mai 1919 în urma căreia, por- nind de la prevederile Acordului Sykes-Picot, se stabilesc limitele viitoarelor mandate: Ma- rea Britanie - Palestina și Irak; Franța - Siria. Cu toate acestea, impunerea acestei înțele- geri nu s-a putut realiza datorită, în principal, a doi factori. în primul rând se plasa insuficienta prezență militară franceză din Orientul Mijlo- ciu, care nu permitea asumarea de către Franța a unui potențial conflict cu forțele arabe ale lui Faisal. în același timp, Franța se găsea an- grenată în conflict, alături de Marea Britanie, cu mișcarea de revoltă izbucnită în mai 1919, în Anatolia, sub conducerea unui fost ofițer din armata otomană, Mustafa Kemal Atatiirk (1881-1938). Conștient de incapacitatea temporară a Franței de a-și impune prezența în Siria, Faisal apelează la sprijinul SUA, abordare favorizată, în mare măsură, de opțiunile politice afirmate de președintele Woodrow Wilson (1856-1924) vizând dreptul la autodeterminare a popoare- lor din cadrul fostelor imperii13. în paralel, Fai- sal și apropiații săi de la Damasc încearcă să accelereze procesul de creare a viitorului stat arab prin convocarea, la 3 iunie 1919, a primu- lui for legislativ sirian, sub numele de Congre- sul Sirian. Aceste demersuri erau sincronizate cu dezbaterile din cadrul Ligii Națiunilor pri- vind trimiterea unei misiuni de anchetă pentru identificarea opțiunilor populației locale față de introducerea sistemului mandatelor. Deși gândit ca un angajament aliat, Franța și Marea Britanie au declinat participarea în cadrul unei astfel de misiuni, ceea ce a făcut ca aceasta să se deruleze prin intermediul „Comisiei de anchetă King-Crane” cu participare exclusiv americană. La sfârșitul lunii iunie reprezen- tanții comisiei ajung în Siria, unde sunt asal- tați de un val de petiții din partea populației locale. Opiniile exprimate se plasau în susține- rea independenței Siriei în timp ce variantele agreate pentru o potențială exercitare a man- datului erau: Statele Unite ale Americii; Marea Britanie; Franța14. Opțiunile favorabile față de un mandat al Statelor Unite în Siria au gene- rat și abordări politice similare, exprimate prin adoptarea, la 2 iulie 1919, de către Congresul Sirian, a unei rezoluții prin care se reafirma dorința pentru independență, solicitându-se sprijinul și asistența Statelor Unite15. Persuasiunea naționaliștilor arabi de la Damasc și, implicit, a lui Faisal în a obține un angajament din partea Statelor Unite nu a fost încununată de succes în condițiile eșecului în- registrat de președintele Wilson prin neratifi- carea16 Tratatului de la Versailles în Congresul SUA. Din această perspectivă, lui Faisal nu îi mai rămânea decât opțiunea negocierilor di- recte cu Franța care se derulează în intervalul octombrie-decembrie 1919, la Paris. La 6 ianu- arie 1920 se ajunge la un acord prin care exis- tența mandatului era acceptată de partea arabă dar într-o formă redusă la controlul francez în problemele economice, dublat de prezența consilierilor francezi în cadrul administrației. Din perspectiva lui Faisal, era prevăzută recu- noașterea acestuia ca șef al statului, era menți- nut rolul Congresului Sirian ca for legislativ al noului stat. Prezența militară franceză în Siria era posibilă doar la solicitarea șefului statului. De asemenea, acordul dădea câștig de cauză opțiunii de separare a Libanului care devenea entitate distinctă sub mandat francez17. Preve- derile Acordului erau, fără îndoială, destul de permisive pentru a se putea realiza o guverna- re arabă de fado în Siria. Aceeași concluzie se desprinde și în urma unui studiu comparativ cu sistemul mandatului aplicat în Palestina, la nivelul căruia actul de guvernare era exercitat în exclusivitate de autoritățile britanice. în ciuda perspectivelor favorabile pe care Acordul din ianuarie 1920 le deschidea, preve- ---] 84 ------------------------------------- derile sale nu au putut fi aplicate. Cauza princi- pală a fost reprezentată de schimbările politice de la Paris, în speță desemnarea lui Alexandre Millerand (1859-1943) în funcția de premier, politician mult mai înclinat spre susținerea unui profil robust al Franței în configurația ge- opolitică postbelică, inclusiv în ceea ce priveș- te exercitarea mandatului în Siria și Liban. Prin urmare, opțiunea unei mandat în Siria, limitat doar la aspecte de monitorizare-coordonare în plan economic, nu se încadra în viziunea nou- lui cabinet francez. Pus în fața noilor realități, Faisal se vede ne- voit să joace ultima carte de care mai dispunea, anume cea a declarării independenței. Susținut de majoritatea membrilor din Congresul Siri- an, la 27 februarie 1920 reiterează necesitatea dobândirii independenței de către Siria într-o formulă geografică extinsă care ar fi trebuit să includă Palestina și Irak18. în mod evident, prin această strategie Faisal încerca să coalizeze în jurul său forțele naționaliste arabe din Orien- tul Mijlociu asumându-și, în acest scop, obiec- tivele maximaliste ale pan-arabismului, anume unitatea politică a lumii arabe. Sub aceste aus- picii, la 7 martie 1920, Congresul Sirian adoptă rezoluția prin care se proclamă independența Siriei iar Faisal este ales rege al Regatului Arab al Siriei care ar fi inclus Libanul și Palestina. Ceremonia de încoronare se derulează imedi- at după adoptarea proclamației ceea ce atrage protestele guvernului francez condus de Mille- rand ,care refuză să-l recunoasă pe Faisal19. într-o primă etapă reacția Franței a fost una de relativă inerție, căutând să găsească o rezolvare diplomatică pentru blocaj care se in- stituise prin decizia Congresului Sirian. Para- doxal, Marea Britanie se pronunța în favoarea unui activism menit să contribuie la identifica- rea unei soluții definitive pentru Siria. Rațiuni- le atitudinii britanice erau dictate de evoluțiile înregistrate în Irak. Sub impulsul celor petre- cute în Siria, un grup de notabilități irakiene încearcă proclamarea independenței Irakului sub conducerea lui Abdullah bin Hussein, unul dintre frații20 proaspătului rege al Siriei. Toate aceste aspecte au contribuit la acce- lerarea procesului de negociere între puterile europene, culminând cu decizia Conferinței de la San Remo privind împărțirea mandatelor între Franța și Marea Britanie. Impunerea de -----------■ Revista de istorie militară ■-- facto a deciziei în cazul Siriei avea să întârzie, Franța confruntându-se cu un deficit major de forțe în Orientul Mijlociu, cu atât mai mult cu cât trupele britanice fuseseră retrase din Siria încă din noiembrie 1919. în același timp, aten- ția Franței continua să fie reținută în zona de sud a Anatoliei unde trupele sale sunt înfrânte de forțele kemaliste în Bătălia de la Marash (21 ianuarie - 13 februarie 1920). Conștient de faptul că reacția franceză nu va întârzia să se producă, Faisal a trecut încă din primele momente ale prezenței sale în Da- masc la organizarea propriei capacități de apă- rare, un prim demers în acest sens fiind decre- tarea mobilizării generale. în același timp, se produc numeroase incidente atrenând contin- gente arabe (în special luptători proveniți din triburile alawi) împotriva forțelor franceze din Cilicia și Liban, unde acestea se aflau încă din perioada războiului mondial. Din iulie 1920, pe fondul acalmiei de pe frontul conflictului franco-turc din Cilicia, Franța preia inițiativa prin intermediul forțelor staționate în Liban (Armata Levantului) care primește întăriri semnificative dislocate de pe frontul din Ci- licia. Astfel, la 14 iulie 1920, generalul Henry Gourard (1867-1946), comandantul Armatei Levantului, dă un ultimatum prin care îi soli- cita lui Faisal acceptarea existenței mandatu- lui francez în Siria, întărită prin introducerea francului în economia siriană, controlul direct al trupelor franceze asupra infrastructurii fe- roviare și pedepsirea luptătorilor arabi partici- panți la raidurile împotriva forțelor franceze21. în fața ultimatumului, Faisal propune Con- gresului acceptarea condițiilor franceze, de- mers respins, însă, de legislativul sirian, ceea ce-1 determină să procedeze la dizolvarea aces- tuia. în paralel, solicită prelungirea ultimatu- mului, ceea ce generalul Gouraud acceptă, în ciuda presiunilor de la Paris de a accelera în- aintarea trupelor franceze spre Damasc. Din motive tehnice, legate de indisponibilitatea mijloacelor de comunicație, acceptul lui Fai- sal față de ultimatumul francez nu reușește să ajungă la timp, ceea ce îl determină pe Gou- raud să pună în mișcare trupele. în ultimul moment, un emisar al regelui Faisal ajunge la comandamentul francez reușind să comunice răspunsul favorabil al suveranului sirian. Noul ultimatum formulat de Gouraud s-a dovedit, ----■ Revista de istorie militară ■------------ Faisal - regele Siriei (1920) însă, mult mai tranșant, acesta solicitând ocu- parea totală a teritoriului sirian, lucru neac- ceptat de Faisal. în aceste condiții, confrunta- rea dintre cele două tabere devenea inevitabilă, fiind consemnată în trecătoarea Maysalun (23 iulie 1920). După aproape 8 ore de luptă forțele arabe se retrag în dezordine, trupele franceze continuând înaintarea spre Damasc, pe care-I ocupă după un scurt asediu în după-amiaza zilei următoare. Faisal se retrage în apropierea capitalei siriene unde formează un nou guvern alcătuit din elemente naționaliste moderate care este acceptat ca interlocutor de generalul Gouraud. Nu același lucru se întâmplă și cu Faisal, căruia comandantul francez îi solicită să părăsească Siria în regim de urgență. Lipsit de orice sprijin, fostul rege se refugiază în Palesti- na, unde beneficiază de protecția autorităților britanice. De aici va pleca la Londra, unde va rămâne până în august 1921, când, cu sprijinul diplomației britanice, este instalat rege în Irak. Mandatul în mod evident, premisele de la care pornea mandatul francez în Siria erau acelea ale nece- Trupele Armatei de Levant în ajunul Bătăliei de la Maysalun (iulie 1920) sității de a gestiona implicațiile unui climat de instabilitate. Realitatea reacției de ostilitate față de prezența franceză era accentuată de evoluți- ile înregistrate în prima jumătate a anului 1920, pornind de la numeroasele incidente din nor- dul Siriei și până la înlăturarea regelui Faisal. Din această perspectivă, elementul central al politicii franceze l-a reprezentat preocuparea expresă pentru eliminarea focarelor de opo- ziție. Prima măsura adoptată de administrația franceză a vizat divizarea teritoriului aflat sub administrarea mandatului într-o serie de mini- state și unități admnistrative cu grade diferite de relaționare față de puterea mandatară. în realitate, reorganizarea teritorial-administra- tivă a Siriei a reprezentat principalul program pe care administrația franceză a căutat să-l implementeze. Principiul de la care s-a pornit în stabilirea liniilor de demarcație a noilor en- tități a vizat respectarea distribuției etnice, în sensul creării unor entități omogene din acest punct de vedere. Ca modalitate de funcționare, filozofia aplicată în timpul mandatului francez viza acordarea unui grad ridicat de autonomie pentru diferitele entități, dar menținerea unui sistem de control-dependență față de autorita- tea mandatară. Prima etapă a procesului s-a derulat aproa- pe imediat după detronarea lui Faisal prin cre- area, în august 1920, a „Marelui Liban”, entita- te având capitala la Beirut22. Teritoriul alocat acesteia includea, pe lângă regiunile muntoase locuite în majoritate de creștinii maroniți, și litoralul mediteranean încadrat de orașele Sy- don, Tyr, Tripoli. Decizia reprezenta o continu- are „naturală” a politicii promovată de Franța în relație cu acest perimetru geografic și, mai ales, în ceea ce privește populația creștină din zonă. Separarea teritorială răspundea acestor realități fiind împărtășită de întreaga comu- nitate creștină. în contrast, comunitatea mu- sulmană se plasa în favoarea menținerii unei conexiuni teritoriale cu Siria, decizia Franței fiind percepută ca o amenințare la adresa ro- lului și importanței pe care comunitatea mu- sulmană avea să-l joace în cadrul noii entități politico-administrative. într-o notă particulară se plasa atitudinea comunității druze, care se declara împotriva plasării noului stat sub man- dat francez, principala preocupare fiind repre- zentată de potențiale măsuri vizând limitarea prerogativelor de autonomie ale comunităților minoritare. Pentru perimetrul interior al Siriei, opțiu- nea aleasă de Paris a fost aceea a creării unor noi state - Alep, Damasc și Latakia (Jabal al-Druze - corespunzând teritoriului locuit de druzi), plasate sub autoritatea unui guver- nator local, asistat de consilieri franceză. De asemenea, pentru a răspunde atât realităților demografice din zonă, cât și înțelegerilor23 ce au marcat sfârșitul conflictului din Anatolia, Franța a decis menținerea unei entități distinc- te în cadrul Alepului, corespunzând vechiului sanjak al Alexandrettei, locuit în majoritate de populație turcă. Suplimentar acestor deci- zii, în septembrie 1920 este creat un nou stat, alawi, corespunzând geografic perimetrului costalier muntos, locuit în majoritate de popu- lație alawită. Acest sistem s-a menținut până în 1922, când Franța decide să aplice un nou sistem prin crearea unei federații (Federația Revolta Arabă (1925-1926) -■ Revista de istorie militară ■ Siriană) care includea Damasc, Alep și statul alawit. Teritoriul locuit de minoritatea turcă (Alexandretta) continua să beneficieze de au- tonomie administrativă. De asemenea, Federa- ția nu includea statul druz. Cea de-a treia etapă a procesului de reor- ganizare teritorială se derulează între 1924- 1939. în 1924 Federația Siriană se desființează pentru a face loc statului Siria incluzând: Alep, Damasc, Alexandretta, statul alawit și druz. Noi modificări apar în 1939, când teritoriile locuite de alawiți și druzi sunt separate din nou iar cel corespunzător sanjakului Alexan- drettei este cedat Turciei24. Noua configurație politico-administrativă se va menține până la înfrângerea Franței în timpul celui de-al II-lea Război Mondial (iunie 1940). Din punct de vedere administrativ, arhitec- tura instituțională necesară pentru exercitarea mandatului în Siria s-a constituit ca o copie a sistemului utilizat de Franța în Africa de Nord (ex. Algeria). înaltul Comisar francez repre- zenta autoritatea supremă, fiind reprezentan- tul legitim al puterii mandatare. Pentru exer- citarea actului de guvernare, înaltul Comisar avea la dispoziție o rețea de delegați în toate localitățile importante, inclusiv în capitalele statelor create în teritoriul alocat mandatului (pentru perioada existenței acestora). în ace- lași timp, au fost introduse o serie de elemente menite să ateste caracterul francez al manda- tului. Astfel, francul a devenit monedă oficială în Siria și, implicit, baza economiei siriene. De asemenea, limba franceză a devenit obligatorie în sistemul de învățământ, utilizarea acesteia și în cadrul administrației fiind extinsă prin in- termediul diferiților consilieri francezi. Cu toate acestea, nu s-a realizat unifor- mizarea sistemului de guvernanță la nivel lo- cal, situație datorată, în mare măsură, deselor schimbări ale configurației politico-adminis- trative a teritoriului. Pentru exercitarea actului de guvernare, primul înalt Comisar, generalul Gouraud, aduce în Siria un numeros aparat birocratic provenit în majoritate din rândurile administrației franceze din Africa de Nord25. Acesta a fost organizat în cadrul Service de Renseignements și a Contrele Bedouin, ambele structuri având drept responsabilitate princi- pală consilierea aparatului birocratic sirian și monitorizarea acțiunilor triburilor de beduini. ----■ Revista de istorie militară ■------------ Trupele britanice în timpul Campaniei siriano-libaneze (iunie 1941) în susținerea mandatului francez se plasau și trupele dislocate de Franța ale căror efecti- ve se plasau în jurul a 70.000 de militari, prag menținut până în 1924. începând din 1925 și până la sfârșitul mandatului, numărul forțe- lor franceze plasate în Siria nu a mai depășit 15.000, situație generată de constrângerile fi- nanciare cărora Franța trebuia să le facă față, în ciuda unui nivel relativ robust al prezenței militare, Franța nu a reușit să mențină liniștea în granițele mandatului, între 1919-1949 fiind înregistrate nu mai puțin de 13 revolte. Nu se poate vorbi de acțiuni coordonate la nivelul întregului teritoriu ci mai degrabă de acțiuni locale de revoltă izbucnite la nivelul diferitelor comunități ca forme de nesupunere în fața ten- dințelor de centralizare ale autorităților france- ze. Se distinge revolta druzilor, izbucnită în iu- lie 1925 sub conducerea unui lider local, Sultan al-Atrash. Până Ia sfârșitul lunii august întreaga zonă locuită de populația druză este cuprinsă de tulburări care se extind Ia nivelul întregii Fe- derații Siriene, acțiunile lui al-Atrash fiind sus- ținute de naționaliștii arabi din Damasc și Alep, ceea ce schimbă radical caracterul revoltei, transformând-o într-o reală mișcare orientată spre dobândirea independenței. în octombrie 1925, rebelii ocupă regiunea Damascului. în fața acestor evoluții, autoritățile franceze trec la măsuri radicale prin bombardarea masivă a orașului, acțiune soldată cu numeroase victime în rândurile populației civile. Prin măsuri dras- tice francezii reușesc ca până la sfârșitul anului să restabilească situația în cea mai mare parte a teritoriului afectat de revoltă. După încetarea luptelor, atenția franceză s-a deplasat în direcția componentei instituți- onal-politice a autoguvernării siriene, în spiri- tul angajamentelor asumate prin intermediul mandatului. în 1928 se înregistrează o serie de mutații politice semnificative prin crearea, cu aprobarea Franței, a Blocului Național, alianță care va juca un rol esențial pe scena politică siriană. Ca orientare, Blocul se plasa în cadrul curentului naționalist reunind majoritatea segmentelor politice siriene care susțineau in- dependența Siriei, ceea ce îi permite să ocupe majoritatea locurilor în Congresul Sirian alcă- tuit în urma alegerilor din toamna anului 1928. Deschiderea manifestată de autoritățile fran- ceze față de emanciparea vieții politice siriene a continuat prin acceptul acestora față de ela- borarea de către Congres a viitoarei Constitu- ții siriene. în scurt timp de la instalarea noului legislativ, proiectul de Constituție a fost elabo- rat de o comisie dominată de reprezentanții Blocului Național, ceea ce avea să se reflecte în caracterul și prevederile documentului. Uti- lizând această oportunitate, liderii naționaliști sirieni au introdus prevederi clare privind sta- tutul de independență al Siriei într-o formulă reunificată, incluzând Libanul, ceea ce a fost de natură să genereze reacția imediată a Fran- ței, concretizată în dizolvarea noului legisla- tiv. Blocajul politic s-a menținut până în mai 1930, când Franța promulgă Constituția din 1928 într-o formă modificată prin eliminarea prevederilor referitoare la reunificarea Siriei și includerea unor referiri clare la rolul pute- rii mandatare. De asemenea, prin intermediul noului act, Siria devine republică. Generalul de Gaulle și lideri ai comunității druze la sfârșitul celui de-al II-lea Război Mondial. Noul legislativ sirian constituit în urma ale- gerilor din 1931-1932 era dominat din nou de reprezentanții alianței naționaliste a Blocului Național. Pentru a evita noi disensiuni cu pu- terea mandatară, accentul acțiunilor politice siriene s-a plasat asupra încheierii unui Tratat franco-sirian care să ofere perspectivele con- crete privind independența Siriei. Acest obiec- tiv se realizează abia în 1936, după trei ani de negocieri și tulburări interne, culminând cu o grevă generală (ianuarie-martie 1936). Preve- derile Tratatului, ratificat în septembrie 1936, vizau obținerea de către Siria a independenței depline într-un orizont de timp de trei ani. Sub aceste auspicii este ales primul președinte al statului sirian în persoana lui Hashim al-Atassi (1875-1960). Cu toate acestea, izbucnirea celui de-al doilea Război Mondial avea să schimbe radical cursul evenimentelor. în condițiile conflictului mondial, Franța a optat pentru întărirea con- trolului asupra teritoriilor aflate în administra- rea sa. Din această perspectivă, înaltul Comisar francez, Henri Dentz (1940-1941), suspendă Constituția și dizolvă Congresul. Cascada eve- nimentelor defavorabile pentru Franța de pe teatrul de operații european a influențat deci- siv situația din Siria. Astfel, capitularea Franței în iunie 1940 a condus la înlocuirea sistemului mandatului. Siria trece în subordinea Regimu- lui de la Vichy26, care își exercită autoritatea prin intermediul unor delegați. în același timp, comanda trupelor franceze din Siria este pre- luată de Germania și Italia. Situația se menține până la mijlocul anului următor, perioadă în care teritoriul sirian este folosit de trupele ger- mane și italiene pentru diverse acțiuni antibri- tanice în Orientul Mijlociu. Se detașează ope- rațiile de sprijin al regimului irakian condus de Rashid Aii al-Gaylani (1892-1965), simpatizant al Germaniei celui de-al IlI-lea Reich. Acest tip de acțiuni au atras reacția aliată, trupele brita- nice la care s-au adăugat și efective ale Forțelor Franceze Libere (FFL)27 reușesc să ocupe între- gul teritoriu sirian (iunie-iulie 1941). După în- frângerea forțelor fidele Regimului de la Vichy din Siria, administrarea teritoriului este pre- luată de FFL. Generalul de Gaulle28 își asumă ca obiectiv politic obținerea independenței de către Siria și sfârșitul mandatului. Optând pen- tru continuarea politicii de centralizare, noua -----------■ Revista de istorie militară ■---- administrație franceză decide în 1943 înceta- rea sistemului autonom de guvernare a statului druz care este integrat în Siria. Alegerile deru- late în același an dau câștig de cauză forțelor naționaliste reprezentate de Partidul Național, sub conducerea lui Shukri al-Quwwatli (1891- 1967), care este ales președinte al Siriei. La 1 ianuarie 1944, Siria este recunoscută de marile puteri aliate ca republică, urmând ca în perioada imediat următoare să se deruleze retragerea prezenței franceze și, implicit, ob- ținerea independenței. Cu toate acestea, pro- cesul de retragere nu s-a derulat în ritmul spe- rat, fiind însoțit de presiuni franceze privind menținerea prezenței în Siria. în cursul lunii mai 1945 se produc o serie de incidente între forțele siriene și cele franceze care degenerea- ză curând într-un adevărat conflict. Luptele intense atrag atenția statelor aliate învingătoa- re în urma celui de-al Il-lea Război Mondial, preocupate de securizarea liniilor de aprovizi- onare pentru trupele care încă mai luptau în Pacific, împotriva Japoniei. Pentru a se evita extinderea conflictului, Marea Britanie, SUA și URSS decid să intervină. în acest sens, Ber- nard Paget, comandantul forțelor britanice din Orientul Mijlociu, solicită trupelor franceze încetarea focului, solicitare la care acestea se conformează imediat29. Problema Siriei a făcut obiectul discuții- lor aliate derulate pe timpul Conferinței de la Potsdam (17 iulie - 2 august 1945), prilej cu care s-a agreat ca prezența trupelor britanice în acest perimetru să se mențină până la ter- minarea luptelor din Pacific. De asemenea, a fost reafirmată necesitatea obținerii indepen- denței de către Siria. Conferința de la Potsdam a reprezentat ultimul moment diplomatic me- nit să accelereze procesul de retragere a pre- zenței franceze. La 17 aprilie 1946, procesul de retragere a trupelor franceze se finalizează, punându-se, astfel, capăt, mandatului francez în Siria. După o existență tumultoasă, a cărei prin- cipală constantă a fost reprezentată de per- manenta stare conflictuală între autoritățile franceze și diferitele comunități din teritoriul sirian, mandatul se finaliza prin apariția a două ----■ Revista de istorie militară ■---------- noi state pe harta Orientului Mijlociu. Con- form principiilor formulate de Liga Națiunilor vizând autodeterminarea popoarelor ca ori- entare strategică în exercitarea mandatelor în fostele posesiuni otomane, se poate opina fa- vorabil asupra unui bilanț pozitiv. Este dificil de cuantificat, însă, contribuția factorilor ex- terni la acest deznodământ, în condițiile unor evenimente derulate în afara Orientului Mijlo- ciu, dar a căror influență a fost resimțită din plin în această zonă. Pentru mandatul francez, ca și pentru cel britanic din Palestina și Irak, cel de-al Il-lea Război Mondial a reprezentat etapa finală dincolo de care deznodământul fi- nal s-a succedat în afara controlului puterilor mandatare. în mod evident, mandatul francez s-a în- scris în logica de tip colonial ce a continuat să guverneze primele decenii ale secolului XX și ale cărei manifestări s-au regăsit din plin în ca- drul sistemului mandatului. Cu toate acestea, premisele cu care guvernarea franceză a debu- tat au fost total diferite față de celelalte teritorii din Orientului Mijlociu aflate sub mandat bri- tanic. în cazul Siriei au existat o serie de parti- cularități generate, în primul rând, de atitudi- nea negativă la nivelul populației față de intro- ducerea mandatului francez, asociat perceptiv cu sfârșitul primului stat arab modern. Această situație a devenit vizibilă mai ales în ceea ce privește relațiile dintre autoritatea franceză și celelalte comunități din teritoriul sirian. Pe acest palier evoluțiile consemnate atestă rea- litatea unei sincope la nivelul dialogului dintre cele două părți, soldată în primul rând cu nu- meroase victime. Cauzele vizează, în primul rând, lipsa de flexibilitate a autorităților fran- ceze în a-și plia politica de inspirație centralis- tă pe realitățile unor grade diferite de autono- mie existente la nivelul principalelor comuni- tăți. Opțiunea asumată de mandatul francez în a reconfigura politico-administrativ teritoriul mandatului nu a adus beneficiile scontate atât în ceea ce privește asigurarea unui control efi- cient al focarelor de instabilitate, cât și în cea privind dezvoltarea instituțională a statului în sine. în egală măsură, oscilațiile teritorialiste ale mandatului francez nu au ținut cont, neapă- rat, de atitudinea comunităților locale. Această abordare își va dovedi neajunsurile în perioada următoare încheierii mandatelor, contribuind -------------------------------------1 89 |-- la menținerea unor focare de instabilitate și conflict care vor marca situația de securitate a Orientului Mijlociu contemporan. NOTE 1 Sistemul mandatelor reprezenta o formă de administrare de către unele dintre statele învingă- toare a fostelor posesiuni ale Imperiului Otoman și Germaniei. Mandatele erau clasificate în funcție de dezvoltarea politică și economică a teritoriilor respective. Fostele posesiuni otomane in Orientul Mijlociu au intrat în cadrul Mandatelor de clasă A care cuprindea teritoriile considerate a avea un ni- vel de dezvoltare pentru a-și dobândi independența într-un orizont de timp scurt. Mandatele B inclu- deau fostele colonii germane din Africa care au fost împărțite între Franța (Togo și Camerun), Marea Britanie (Tanganica) și Belgia (Rwanda-Urundi). în categoria mandatelor C se înscriau acele zone care urmau să fie guvernate de statele învingătoa- re ca parte integrantă a propriilor teritorii (Africa de Sud-Vest/Africa de Sud; Noua Guinee/Austra- lia; Samoa/Noua Zeelandă; insulele din Pacificul de Sud/Japonia). 2 Deciziile Conferinței de la San Remo au fost incluse în Tratatul de la Sevres (1922). în condițiile refuzului Turciei, prevederile referitoare la mandate vor fi confirmate de Consiliul Ligii Națiunilor (24 iulie 1922) și, ulterior, prin Tratatul de la Laussane (1923) care consfințea de jure disoluția Imperiului Otoman. 3 încheierea Acordului se datorează reprezen- tanților celor două puteri care au negociat textul acestuia, Mark Sykes (1879-1919) - Marea Britanie, Georges Picot (1870-1951) - Franța. Inițial, nego- cierile au inclus și Rusia țaristă. în formula inițială a Acordului, aceasta obținea controlul Constantin- opolelui, Strâmtorile și așa-numitele vilayete arme- nești. în același timp, era prevăzută crearea unui condominium pentru administrarea Ierusalimului. Izbucnirea în Rusia țaristă a Revoluției din octom- brie 1917, urmată de înlăturarea dinastiei Romanov și ieșirea Rusiei din război au anulat clauzele referi- toare la participarea acesteia în cadrul sistemului de împărțire a moștenirii otomane. (Grosek, Edward. Secret Treaties cfHistory, Xlibris Corp., 2004). 4 Unul dintre cele mai importante documen- te pentru istoria Orientului Mijlociu și, mai ales, a conflictului arabo-israelian. Reprezenta prima declarație de sprijin a unei puteri europene față de obiectivul mișcării sioniste vizând identificarea unei soluții teritoriale. Aceasta s-a concretizat printr-o scrisoare semnată de lordul Arthur Balfour (1848- 1930), șeful diplomației britanice din acea vreme, adresată baronului Walter de Rotschild (1868- ------1 9° I------------------------------------- 1937), lider sionist marcant. „... Guvernul Majestății Sale privește în mod favorabil crearea în Palestina a unui Cămin Național pentru poporul evreu și va utiliza toate mijloacele pentru a facilita îndeplini- rea acestui obiectiv fiind de la sine înțeles faptul că acesta nu va prejudicia drepturile civile și religioase ale comunităților non-evreiești existente în Palesti- na sau drepturile și statutul politic de care se bucură evreii în alte state.” (Laquer, Walter; Rubin, Barry. The Israel-Arab Reader: a documentary history cf the Middle East corflict, Penguin Books, New York, 2001; Schneer, Jonathan. The Ba,four Declaration. The Origins cf the Arab-Israeli Corflict, Blooms- bury, Londra, 2010). 5 în 1535, Franța obține privilegii comerciale din partea Imperiului Otoman dublate de garanții în ceea ce privește libertatea religioasă. La mijlocul se- colului al XVIII-lea, diplomația franceză repurtează un nou succes obținând acordul înaltei Porți de a exercita protecția asupra tuturor creștinilor care vizitau Imperiul Otoman. (Philip K.Hiti. History cf Syria, Including Lebanon and Palestine, Macmillan, New York, 1951, p. 672). 6 Khoury, Philip S. Syria and the French Man- date: The Politics cf Arab Naționalism, 1920-1945, Princeton University Press, 1989, p. 50-52. 7 Hussein bin Aii (1852-1931), lider arab din dinastia Hashemită, asociată tradițional cu funcția de sharif al Mecca, preia această funcție în 1908. în iunie 1916, Hussein lansează Revolta Arabă, decla- rându-și, totodată, independența față de Imperiul Otoman. După terminarea Primului Război Mon- dial conduce emiratul Hedjaz, beneficiind de recu- noașterea britanică. în 1924 abdică în favoarea fiu- lui său, Aii, care este detronat de mai vechiul rival al casei Hashemite, Abdul Aziz al-Saud, întemeietorul Arabiei Saudite. 8 Corespondența între shariful Hussein și Hen- ry McMahon, înaltul Comisar britanic din Egipt a inclus un număr de 10 scrisori redactate în perioa- da 1915-1916. Textul integral al acestora în Laquer, Walter; Rubin, Barry. The Israel-Arab Reader: a do- cumentary history cf the Middle East corflict, Pen- guin Books, New York, 2001. 9 Dimensiunea contingentelor arabe angrenate în luptele cu trupele otomane s-a plasat, de facto, în jurul a 5 000 de oameni, alcătuite în marea lor majo- ritate din luptători provenind din triburile de bedu- ini, structurați în cadrul a trei mari entități conduse de fiii sharifului Hussein: Armata de Nord, condusă de emirul Faisal; Armata de Sud, condusă de emirul Aii; Armata de Est, condusă de Abdullah. Sprijinul britanic s-a concretizat atât în plan logistic, cât și prin prezența consilierilor britanici, inclusiv a col. TE. Lawrence (1888-1935) cunoscut sub numele de Lawrence al Arabiei. Suplimentar ocupării unor lo- ■ Revista de istorie militară ■------------- calități de pe malul Mării Roșii, inclusiv Aqaba, ac- țiunile arabe au vizat perturbarea sistemului logistic otoman, în special linia de cale ferată Hedjaz. Pen- tru detalii privind acțiunile forțelor arabe în Mur- phy, David. The Arab Revolt 1916-1918: Lawrence sets Arabia Ablaze, Osprey Publishing, 2008. 10 Asupra acestui aspect s-au dezvoltat o serie de teorii potrivit cărora Faisal ar fi devenit membru al organizației naționaliste arabe Al-Fatat, activă mai cu seamă în perimetrul sirian, ceea ce se va dovedi extrem de util pentru consolidarea propriei prezen- țe în Damasc după sfârșitul războiului (Dawisha, Adeed. Arab Naționalism in the Twentieth Century: From Triumph to Despair, Princeton University Press, Princeton - Oxford, 2003, p. 29). 11 Episodul privind competiția pentru controlul Damascului este unul extrem de controversat. Po- trivit relatărilor lui TE Larence elemente avansate de recunoaștere ale forțelor arabe ar fi intrat în Da- masc încă din 30 septembrie (T.E. Lawrence, Seven Pillars cf Wisdom, Doubleday, Doran&Company, Inc., New York, 1935). Potrivit surselor britanice, în momentul apariției trupelor lui Allenby în Damasc, controlul principalelor clădiri din oraș fusese prelu- at de membrii societății naționaliste arabe Al-Fatat, apropiată emirului Faisal. (Fromkin, David. A Peace to End AII Peace: Creating the Modern Middle East, 1914-1922, Henry Hoit and Company, Inc., New York, 1989). 12 Detalii privind negocierile Weizmann-Faisal în Weizmann, Chaim. Trial and Error, Harper and Brothers Publishers, New York, 1949, p. 232 13 Ambrosius, Lloyd E. The Struggle for Arab In- dependence: Western Diplomacy and the Rise and Fall cfFaysal’s Kingdom in Syria, Beirut, 1960. 14 Spre deosebire de opțiunile exprimate în Li- ban, unde majoritatea se plasa în susținerea Franței. The American Section Inter-Allied Commission on Mandates in Turkey. The King-Crane Commission Report, http://www.ipcri.org/files/kingcrane.html. 15 Pipes, Daniel. Greater Syria. The History cf an Ambition, Oxford University Press, Oxford-New York, 1990, p. 53-54. 16 în noiembrie 1919 Congresul SUA a respins Tratatul de la Versailles, ceea ce a impus semnarea de către SUA a unor Tratate bilaterale cu foștii beli- geranți (august 1921 - Germania, Austria, Ungaria), în mare măsură respingerea Tratatului a însemnat un eșec pentru politica de deschidere internațională promovată de Wilson în contrapondere la curentul izolaționist care a reușit să determine acest dezno- dământ. 17 Tannebaum, Jan Karl. France and the Arab Mi- ddle East, 1914-1920, în Transactions cf the Ameri- -------■ Revista de istorie militară ■----------- can Philosophical Society, vol.68, no.7 (1978) - The Provisional Agreement cf January 6, 1920, în Ap- pendix 2, p. 45. 18 Antonius, George. The Arab Awakening: the Story cfthe Arab National Movement, Philadelphia: J.B. Lippincott Co. 1939, p. 97 19 Andrew, ChristopherM.; Forstner, Kanya, A.S. The Climax cf French Imperial Expansion: 1914- 1924, Stanford University Press, 1981, p. 202-203 20 Ibidem p. 304 21 Zeine, Zeine N. The Struggle for Arab Indepen- dence: Western Diplomacy and the Rise and Fall cf Faysal’s Kingdom in Syria, Beirut, 1960, p. 171 22 în 1926 Libanul devine republică. 23 Războiul franco-turc (mai 1920-octombrie 1921), cunoscut și sub numele de Campania din Ci- licia, a izbucnit pe fondul mișcării de revoltă turce din Anatolia, condusă de Kemal Atatiirk. Pentru de- talii Zeidner, Robert F. The Tricolor Over the Taurus: The Franco-Turkish War for Cilicia, Crucible cfthe National Liberation Movement, Peter Lang Publi- shing Inc., 1996. 24 Ulterior, teritoriul devine Republica Hathay. Acordul a fost negociat timp de doi ani, rațiunile franceze au acut la bază inclusiv rațiuni de ordin strategic vizând menținerea neutralității Turciei în conflictul mondial ce amenința să înceapă. (Khoury, Syria, p. 58-59). 25 Burke, Edmund. A Comparative View cf Fren- ch Native Policy in Marroco and Syria, 1919-1925 în Middle Eastern Studies 9, 2 (1973), p. 175-187 26 Regimul de la Vichy - denumire utilizată pen- tru a desemna teritoriul francez (sud-estul Franței) neocupat de trupele germane în timpul celui de-al II-lea Război Mondial după capitularea Franței (iu- nie 1940). Conducerea acestui teritoriu a fost încre- dințată unui regim condus de mareșalul Philippe Petain. Această formulă administrativă s-a menți- nut până în septembrie 1944. 27 Forțele Franceze Libere (FFL) - simbol al re- zistenței franceze în timpul celui de-al II-lea Război Mondial. Alcătuite din voluntari, unitățile FFL au participat la luptele din teatrele de operații Africa de Nord, Europa, Orientul Mijlociu. 28 Charles Andre Joseph Mărie de Gaulle (1890- 1970), personalitate de prim rang a Franței. După înfrângerea forțelor franceze în cel de-al doilea Răz- boi Mondial, de Gaulle se refugiază la Londra unde devine simbolul rezistenței franceze exercitând și comanda Forțelor Franceze Libere. Vârful carierei politice îl atinge între 1959-1969 când îndeplinește funcția de Președinte al Franței. Această perioadă este cunoscută ca cea de-a V-Republică franceză. 29 Truman, Harry S. Memoirs, Vol.I-Years cf Decision, Doubleday&Company, Inc, Garden City, New York, 1955, p. 242-243. ----------------------------------------1 91 |--- Istorie universala CONTRIBUȚIA EVREILOR ORIGINARI DIN ROMÂNIA LA NAȘTEREA ȘI CONSOLIDAREA NAȚIUNII ISRAELIENE ELIEZER PALMOR * Abstract From a conceptual and historical perspective, the concept cflsraeli nation displays a num- ber cf complex and unique traits, which also translated into an excepțional - or one cf a kind - history. The paper below documents the sign.ficant contribution cf Romanian-born Jews to the creation and consolidation cf what is now the modern State cf Israel. Keywords: Romania, Israel, Romanian-born Jews, Wallachia, Moldova, final solution, Ion Antonescu Analiza termenului de națiune israelia- nă, din punct de vedere conceptual și istoric, va pune în evidență, dincolo de complexita- tea uneori controversială a elementelor care-1 compun, caracteristică unui fenomen unic în genul lui, la fel precum, după aceleași criterii, analiza termenului de popor evreu va scoate la iveală aceeași caracteristică, ceea ce pare fi- resc, dacă se ține seama de interrelația univer- sal admisă între popor și națiune. Nu există un popor a cărui istorie se asea- mănă cu istoria poporului evreu. Există po- poare mai bătrâne - China și India, de exem- plu - dar numai poporul evreu, care apare pe scena istoriei în urmă cu treizeci și opt de secole, când Patriarhul Abraham ascultând Promisiunea Divină a luat toiagul pribegiei și a părăsit țara lui de baștină, îndreptându-se spre regiunile, care șase secole mai târziu vor de- veni patria urmașilor săi, Țara Promisă - Țara lui Israel, numai acest popor a trăit o epopee, sângeroasă și crâncenă, parcă fără sfârșit, care durează până astăzi. De fapt, primul capitol al peregrinărilor evreiești în sine, care se încheie cu întoarcerea urmașilor lui Abraham în Țara Promisă, corespunde cu o epocă fără precedent în ce privește bogăția și semnificația unor va- lori culturale și etice elaborate în acest răstimp. Ne gândim la cele Zece Porunci, de exemplu, și la contextul etic al Vechiului Testament care au lăsat un impact inestimabil în plăsmuirea moralității internaționale, însă, când ne re- ferim la fenomenul de unicitate a destinului evreiesc, nu acesta este episodul care reflectă întreaga sa măsură. Este vorba de alte dimen- siuni istorice, de traiectorii mai ample și mai profunde, de faptul că numai poporul evreu, după ce rezistența lui a fost strivită sub sanda- lele cotropitoare ale legiunilor romane (anul 70 al erei actuale), independența politica a Statu- lui Evreiesc desființată și cei ce au supraviețuit masacrelor târâți în robie și dipersați în mod * Ambasador al Statului Israel. ■ Revista de istorie militară ■ treptat în ținuturile vastului imperiu roman, numai acest popor, în pofida unor persecuții care l-a relegat în zonele marginale ale societă- ții, apoi l-au ferecat în ghetouri, a fost decimat de expedițiile cruciate, prigonit de Inchiziție și, în plin secolul douăzeci, exterminat în masă de barbaria nazistă, acest popor nu numai a supraviețuit, deși martirizat, tuturor încercă- rilor, dar în același timp a reușit să-și mențină vitalitatea, să-și conserve profilul moral și să salveze tezaurul unei culturi a cărei contribu- ție la fecundarea culturii occidentale - nu din întâmplare se vorbește astăzi în Occident de moștenirea iudeo-creștină - rămâne dificil, dacă nu de-a dreptul imposibil de a fi evaluată. Poporul evreu, care a trăit a doua jumătate din istoria lui de patru ori milenară în exil și în dispersiune - nu există țară în Occident sau în Orient unde nu s-au constituit comunități evreiești, a conservat în ciuda circumstanțe- lor neprielnice nu numai memoria unei isto- rii și temeliile credinței strămoșești, comune tuturor, ci și elemente de tradiție și cultură, transmise din generație în generație. Este de remarcat că, în ultimul timp, știința genetică a dat la iveală existența unui cromozom pro- priu numai evreilor, fără deosebire de țara lor de baștină actuală, ceea ce constituie fără doar și poate dovada originii lor comune, infirmând astfel pseudo teoriile după care evreii de astăzi nu ar fi descendenții evreilor din antichitate. în același timp însă, existența în dispersiune cum ar fi fost posibil să fie altfel? - a impregnat tră- sături și tradiții particulare, inclusiv lingvistice, în profilul socio-cultural al grupelor de popu- lații evreiești trăind izolate unele de altele. Recompunerea poporului evreu sau pro- cesul renașterii națiunii israeliene a pornit de la această situație întru totul fără precedent în istoria omenirii, și anume de la situația de frag- mentare, dacă nu chiar de pulverizare a popo- rului care trăia dispersat în toate direcțiile Ro- zei Vânturilor. Celelalte națiuni au luat naștere din situații unde popoarele au avut, cel puțin, unitate de teritoriu și trecut istoric, dacă nu și unitate de religie, tradiții și de moravuri. Pentru a ilustra complexitatea relației din- tre unicitatea condiției de evreu și evreul ca in- divid, iată ce spunea Raymond Aron, coleg de facultate și apoi filozof de renume în întrecere nu întotdeauna colegială cu Jean Paul Sartre în ----■ Revista de istorie militară ■--------- Constantin Daniel Rosenthal studiul „Les Juifs”: „Eu aparțin unei familii de evrei originară din Lorena, (însă) părinții mei nu erau nici credincioși și nici practicanți. Nu am primit deloc o educație religioasă și pot să număr pe degetele mâinii mele de câte ori am fost condus în anii copilăriei la sinagogă. în schimb, am primit o cultură franceză fără ca aceasta să fi fost impregnată în mod vizibil de tradiția evreiască. Ba chiar și mai mult decât atâta, pentru mine religia a fost creștinis- mul, căci ea mi se releva în lecturile filosofilor pe care îi citeam cu pasiune și tot la ea mă refe- ream eu când căutăm să definesc drepturile și exigențele rațiunii. Deci, eu aparțin evreilor pe care Sartre, în eseul lui, îi considera tipici, (adi- că) evrei fiindcă lumea exterioară îi considera fiind evrei, și aceștia asumând iudaismul lor din motive de demnitate și nu fiindcă acesta îl percepeau în mod spontan”. Apoi, în continu- are, precizează: „în pofida celor spuse, se cuvi- ne să facem reflecția următoare. în măsura în care am ieșit din rândurile comunității evreești și mă simt „francez la fel ca și ceilalți francezi”, fără legături care mă atașează de „coreligiona- rii” mei, eu aș putea recuza judecata prin care societatea m-a decretat că fiind evreu. Dacă aș proceda astfel, aș comite o greșeală, căci co- munitatea la care aparțineau bunicii mei se află încă aproape de mine. Care este natura acestei comunități? Această întrebare, firește, poate fi discutată, dar (chiar și înainte de a o discuta) trebuie să recunosc că sunt de „origine evreias- că”, chiar dacă refuz să spun că sunt de „religie evreiască”1. Definirea identității de evreu este mai com- plexă și mai complicată decât elementele rele- vate în eseul marelui filozof evreu care a fost Raymond Aron. La urma urmei, dezbaterile în jurul temei continuă să se desfășoare până as- tăzi, în cercurile religioase dar și laice ale evrei- mii, în Israel și în Diaspora. Noi, însă, fără ca să amplificăm analiza, căci tema expunerii de față este diferită, ne limităm la cele reproduse, pe care le-am invocat drept mărturie a preocupă- rilor pentru a găsi o soluție problemei, la unul dintre cei mai mari gânditori ai secolului XX. Evreii în România au format în trecut una dintre comunitățile Diasporei, importantă în număr și bogată în resurse intelectuale, o co- munitate deși prigonită și adesea decimată, dovedind că posedă vitalitate, forță imagina- tivă și creativă, o comunitate surprinzătoare, unde s-a menținut arzând de-a lungul unei istorii dureroase făclia vie a continuității evre- ești. La lumina acestei făclii s-au înfiripat pla- nuri și acțiuni în aparență himerice, imaginate aici și acum și nicăieri în altă parte și nici odată înainte în istorie, în vederea realizării visului din totdeauna de a redobândi demnitatea de om liber în țara ta proprie. Primii evrei au apărut în Dacia, între seco- lele doi și patru ale erei actuale în capacitatea de legionari romani, dar și negustori. Texte re- dactate în latină și greacă mărturisesc despre această prezență, precum o face o monedă cu efigia lui Bar Kochba, ultimul răzvrătit iudeu împotriva ocupației romane în Țara Sfântă, descoperită în săpături arheologice efectuate în România. După ocupația romană și până spre sfârșitul Evului Mediu se notează prezen- țe evreiești sporadice și individuale. Printre aceștia se află Apostolul Andrei, fratele Sfântului Petru care a propovăduit creș- tinismul la Tomis (Constanța). ----1 94 |-------------------------------------- Peregrinul bine cunoscut în literatura evreiască, Beniamin de la Tudela, care a lăsat posterității o descriere amănunțită a țărilor și ținuturilor cutreierate, se pare că a poposit și în Valachia (între 1159 și 1167). Cu o naivitate terminologică și lingvistică de rigoare, proprie acelei epoci îndepărtate, iată ce a consemnat, într-o ebraică arhaică, în carnetul peregrinări- lor sale despre valahi: „Nația care se numește Valachi...trăiesc în munți, ei sunt ușori la mers ca căprioarele și coboară de acolo pentru a prăda și jefui Țara Grecilor. Și nu există nimeni cine este în stare să se urce la ei, ca să lupte îm- potriva lor și nu există rege care să-i poată ține în frâu și nu sunt țări în cunoașterea religiei creștine și se chiamă între ei cu nume precum numele evreești. Sunt cine cred că ei au fost evrei și privesc pe evrei drept frați, iar când îi întâlnesc îi jefuesc dar nu îi omoară precum omoară pe greci, care nu au nici o religie...”2. Fidelitatea față de adevăr a acestor observa- ții naive nu constitue obiectul analizei noastre, interesul căreia se limitează la consemnarea prezenței evreiești, prin intermediul consem- nărilor lui Beniamin, în Țara Românească (dacă nu cumva este vorba de aromânii, care s-au așezat în munții Greciei și care până as- tăzi se consideră valahi?). Prezența evreiască în provinciile romane, mereu sporadică și individuală, se exprimă în secolele XfV-XV prin negustori care traversea- ză aceste provincii - negustori evrei din Lem- berg chiar primiseră o Scrisoare conferindu-le drepturi comerciale din partea lui Alexandru cel Bun - și, pe de altă parte, prin medici evrei care se îngrijesc de sănătatea lui Ștefan cel Mare; medicul evreu fsac Beg ajunsese la cur- tea Domnitorului Moldovei ca Ambasador din partea regelui persan Uzun-Khassan. Primele comunități evreiești organizate apar: la București (în secolul XVI, formată de către evrei sefarzi expulzați de Regii Catolici din Spania), la lași (1610), Dorohoi (1625) și Piatra Neamț (1677) întemeiate de către evrei care au venit din Galiția și Polonia3. Cei mai mulți, însă, s-au stabilit aici între 1830-1850 și în anii următori, un recensământ oficial din 1899 înregistrând existența a 269 015 evrei în Moldova și Muntenia față de o populație totală de 5 912 520 suflete. ------------■ Revista de istorie militară ■----- Constantin Dobrogeana Gherea Evreii erau negustori, meșteșugari și mici bancheri-cămătari, care împrumutau bani contra dobânzii (accesul la alte meserii pro- ductive, cum ar fi agricultura, fiindu-le inter- zis), dar, deja în secolul XIX, deși privați de dreptul la cetățenie, se impun primele nume mari de evrei în rândurile elitelor intelectuale băștinașe, cum ar fi pictorii Barbu Iscovescu și C.Daniel Rozentahl, fruntași în Revoluția de la 1848, bancherii Jacob Leibl și Davicion Bali, care au participat la finanțarea revoluției, criti- cul Constantin Dobrogeanu-Gherea, moralis- tul popular Cilibi Moise și încă alții. Nu era ușor să fii evreu în Principatele Uni- te. Și nu numai, fiindcă Conferința de Pace de la Berlin (1878) a trebuit să impună acceptarea dreptului la încetățenire a evreilor în schimbul recunoașterii independenței României, condi- ție care a fost formal acceptată, dar aplicarea ei a fost tărăgănată și sabotată în așa fel încât Conferința de Pace de la Paris, la sfârșitul Pri- mului Război Mondial, va trebui să revină și să insiste din nou asupra încetățenirii în masă a ----■ Revista de istorie militară ■----------- evreilor, a tuturor evreilor, inclusiv a acelora din ținuturile alipite Vechiului Regat, obținând de astă dată câștig de cauză. Repet, nu era ușor să fii evreu în România și nu numai din cauza dificultăților de a dobândi cetățenia. Această dificultate conștient întreți- nută a fost reflexul unui antisemitism alimen- tat de prejudecăți religioase seculare și motivat de necesitatea unei diversiuni față de gravă situație economică, unde pături largi ale po- pulației trăiau obscurantizați în mizerie. Deja, reclamația amintită a Conferinței de la Berlin a fost întâmpinată de o violentă campanie an- tisemită de împotrivire, la fel ca și intervenția Conferinței de Pace de la Paris, căreia, la înce- put, i s-a opus însuși șeful Partidului Liberal, Ionel Brătianu. Situația evreilor trăind în România Mare (după recensământul din 1930 numărul lor era de 750 930, reprezentând 4,2% din populația țării) se va agrava simțitor în perioada dintre cele două războaie mondiale: în 1922 violente- le manifestări studențești seamănă teroarea nu numai în Universități, ci și în rândurile popula- ției evreiești în general; în 1927 s-a creat mișca- rea legionară; în ianuarie 1938, guvernul Goga- Cuza, cu acordul Regelui Carol al II-lea, emite un decret-lege prin care toți evreii trebuiau să facă dovadă, cu acte care se obțineau greu și cu un termen legal scurt, că obținerea cetățeniei în 1918-1919 a fost corectă, o măsura având drept consecință, dincolo de transformarea antisemi- tismului în politică de stat, pierderea cetățeniei de către 225 222 evrei, adică de către 36,3 % din populația evreiască totală; la 8 august 1940, sub guvernul Ion Gigurtu, s-a emis Decretul-lege privind statutul juridic al evreilor, având drept consecință practică discriminarea juridică în- tre evrei și românii de sânge. Cu venirea la putere a Mareșalului Ion Antonescu, România devine părtașă la exe- cutarea „soluției finale” naziste, adică a exter- minării în masă a evreilor. Pogromurile de la București și Iași, deportarea în Transnistria a evreilor din sudul Bucovinei, din județele Su- ceava, Dorohoi și Rădăuți și masacrarea direc- tă a evreilor din Basarabia, toate aceste măsuri aplicate din ordinul direct al Mareșalului au provocat circa 200 000 de victime. La ele se adaugă cei 148 000 de evrei din Transilvania ---------------------------------------1 95 |--- Moshe Idei de Nord deportați de către guvernul maghiar și exterminați în lagărele de la Auschwitz- Birkenau. în treacăt fie spus, evreii români care s-au salvat de la exterminare își datorează viața unui complex de împrejurări prielnice și anu- me: dificultăți tehnice în organizarea transpor- tului evreilor care se aflau deja concentrați în centrele județene; presiuni exersate de către unele puteri occidentale, cu reprezentanța la București, precum și Casa Regală și îndeosebi Regina Mamă Elena, dar și Președintele Comu- nităților Evreiești, dr. W. Filderman, fost coleg de liceu al lui Ion Antonescu; și nu în ultimă instanță, calculul Mareșalului, îndeosebi când în 1943 devenise evident că Germania este pe cale de a pierde războiul, după care evreii sal- vați urmau să servească drept „capital politic” în negocierea viitorului Tratat de pace4. Precum am spus, nu era ușor să trăiești ca evreu în România și nu numai să supraviețu- iești în anii prigoanei antonesciene. De la în- ceputurile stabilirii lor în provinciile romane, evreii au fost întâi tolerați, fiindcă aportul lor profesional și, în parte, financiar, a fost necesar și util dezvoltării economei locale, apoi discri- minați și marginalizați, servind prin modul lor de viață diferit și prin slăbiciunea lor ca forță socială drept obiectiv comod al diversiunii po- litice pentru ca, pe parcurs și până la urmă, să fie persecutați și din când în când decimați. Amintim că primul pogrom împotriva evreilor a avut loc la Piatra Neamț, în 1710, al doilea la Roman, în 1714 și al treilea la Galați, în 1797 5. ----1 96 |------------------------------------ Și totuși, în ciuda condițiilor precare de existență a evreimii în Țara Moldovei - sau, probabil, în parte, cel puțin, și din pricina lor - primii pionieri ai reconstruirii bazelor re- nașterii naționale evreiești au ieșit din rându- rile acestei comunități. în 1863 rabinul Yosef Hacohen din Moinești cu familia (în total 6 su- flete), cărora li s-a alăturat rabinul Tzuders (5 suflete), s-au stabilit în Eretz, Israel. Scurt timp după aceea, rabinul Hacohen s-a întors la Moi- nești și a convins 30 de tineri să-l însoțească în vederea stabilirii unei așezări agricole în Gali- leea. în urma lor vor veni evrei din Dobrogea, din Bârlad și din Galați și această grupă va în- temeia, în 1882 - cu un an înainte de congresul presionist al mișcării Khovevei Zion de la Ka- towice și 15 ani înainte de primul Congres Si- onist de la Bazei -, două așezări agricole: Rosh Pina și Zikhron Yaakov6. Pe urmele primilor pionieri vor veni, în mod treptat, de-a lungul anilor, valuri de imi- granți și, în mod deosebit în anii de după cel de-al Doilea Război Mondial, imensa majori- tate a evreilor originari din România, ajungând numărul celor veniți din această țară - între 1919 și 1995 - la un total de 315 062 suflete7. Precizăm că numărul evreilor din România care au supraviețuit Holocaustului a fost de 428 312 suflete, fiind incluși în acest număr supraviețuitorii originari din Transilvania de Nord8. însă, Comunitatea evreilor din Româ- nia numără astăzi nu mai mult de aproximativ 20 000 suflete. ------------■ Revista de istorie militară ■----- Procesul de renaștere națională evreiască a fost înainte de orice altceva fructul aspirației, conservată și cultivată cu sfințenie în tradiția religioasă și culturală a poporului, de a reve- ni, pentru a redeveni o națiune liberă în Patria străbună. La rândul lui, antisemitismul a con- tribuit și el, fără doar și poate, la alimentarea acestei aspirații, în timp ce mișcările de idei liberale care au prezidat la formarea statelor naționale în Europa au fecundat terenul pe care va apărea, spre sfârșitul secolului al XIX- lea, mișcarea sionistă - mișcarea națională a poporului evreu. Mișcarea sionistă a pornit acțiunea de mo- bilizare politică a maselor populare, aruncând punți de structurare organizatorică peste ho- tare între țări adesea în conflict între ele și pes- te diferențe, separând comunitățile trăind în dispersiune ale poporului evreu. Aceasta ano- malie a condiției normale de evreu i-a inspirat scriitorului Jean d’Ormesson o caracterizare oarecum metaforică, precum urmează: „De-a lungul întregii lor istorii și în toate sensuri- le noțiunii, a fi evreu înseamnă o pasiune. O mândrie ce se plătește scump. O onoare și ser- vitudine. O suferință. Un delir. Evreii continuă a fi crucificați și astăzi de către o lume pe care ei o înțeleg, domină și transformă mai bine de- cât oricine altcineva”9. Ținând seama de aceasta specificitate a condiției de evreu și îndeosebi de faptul că su- praviețuirea în dispersiune a generat consecin- țe de diferențiere, în ce privește comunitatea lingvistică și culturală, ba chiar și unele par- ticularități distinctive în istoria individuală a grupurilor dispersate, întrebarea care se pune este cum se va defini în mod apropiat termenul de națiune evreiască? După Marea Enciclopedie “Larousse”, nați- unea este „un ansamblu de ființe umane trăind pe același teritoriu și având o comunitate de origine, de istorie, de moravuri și, adesea, de limbă”10. în percepția unor filosofi francezi, ”se nu- mește națiune ansamblul de indivizi constituit în entitate socială care răspunde la anumite condiții de ordin obiectiv (posedarea unui teri- toriu, a unei unități lingvistice, a independen- ței economice etc.) și de ordin subiectiv sau spiritual (tradiții și istorie comună, conștiința și voința de avea același destin politic)”11, în ----■ Revista de istorie militară ■------------- ceea ce privește esențialul nu se îndepărtează substanțial de termenii definiției anterior cita- tă din „Larousse”, unde, în partea sa explicativ- istorică se precizează că, începând cu secolul al XVIII-lea, „națiunea desemnează ansamblul de cetățeni care, din propriul lor consimță- mânt, doresc să trăiască în comun”. în schimb, „Enciclopedia Americană”, care operează cu elemente similare acelora întâlni- te în definițiile precedente, definește națiunea „drept un agregat de indivizi uniți de anumite legături de ordin politic, rasial, religios, cultu- ral (incluzând limba) și istoric și anume (aceas- ta ultimă legătură însemnând) originea comu- nă, ori cel puțin credința în existența ei.” Apoi, subliniază în continuare, că factorul cel mai important în definirea națiunii este „existența unei voințe comune și anume o hotărâre sufici- ent de puternică de a trăi și lucra împreună”12. Până spre mijlocul secolului al XX-lea, po- porul evreu a fost privat de existența unui teri- toriu comun, precum și de unitate economică ba chiar și de unitatea lingvistică, evreii vor- bind toate limbile țărilor unde s-au încetățenit, în schimb, originea evreilor și religia lor este comună, iar istoria lor, în ce privește esențialul, este identică. Dar, ceea ce rămâne în această privință, cel mai important este faptul că, înce- pând cu ultima decadă a secolului al XlX-lea, evreii au demonstrat, organizându-se politic, că „doresc din propriul lor consimțământ să trăiască împreună”. Cu alte cuvinte, națiunea evreiască în for- mare mobilizează începând cu sfârșitul seco- lului al XlX-lea elementele sale dispersate în Diaspora, devenite conștiente de procesul de regenerare națională și doritoare să participe în el, nu cu scopul de a desăvârși edificarea sa proprie, ci cu acela, întâi de a pune bazele în perioada ce precede recucerirea independen- ței naționale apoi, în continuare, de a desăvârși opera fără precedent a stabilirii și consolidării națiunii israeliene. Spunem „fără precedent”, fiindcă, așa cum s-a semnalat, națiunea isra- eliană nu este produsul unui proces de luare de conștiință promovat de populația unei țări determinate, ci ea s-a format, la origine, din asimilarea unor elemente umane care au venit din cele patru colțuri ale lumii, purtând puter- nice amprente socio-economice și culturale ale mediului de proveniență. Procesul de consoli- -----------------------------------1 97 |-- dare a națiunii israeliene având drept carac- teristică principală integrarea în continuare a sute de mii de imigranți și, desfășurându-se în condiții de ostilitate belică acută din partea ță- rilor vecine, a fost și rămâne și el un fenomen ieșit din comun. Evreii originari din România au îndeplinit un rol de seamă în acest proces de făurire și de consolidare a națiunii israeliene. Dar, înainte de a analiza rolul îndeplinit de evreii originari din România în acest proces, se cuvine să trecem întâi în revista unele date statistice. Astfel, din 1919, primul an când începe în- registrarea datelor de statistică în țara recent încredințată Puterii mandatare britanice și până la 15 mai 1948, data proclamării indepen- denței Statului Israel, au venit în țară 482 857 imigranți, dintre care 41 105, adică 9.6% erau veniți din România. în perioada cuprinsă între 15.5.1948 și anul 1995 au imigrat în Israel 2 519 686 evrei, dintre care 273 957, adică 11%, erau veniți din România. Populația evreiască totală a Statului Istael, în 1995, era de 4 549 500 și nu- mărul total al evreilor veniți din România, de 315.062. Deci, în 1995, aproape 7% (6,92%) din populația totala evreiască a țării era originară din România. Semnificația reală a contribuției cantitative a evreilor din România la construirea temeli- ilor fizice ale națiunii isrraeliene în devenire, dacă ținem seama de greutatea specifică a acestei contribuții, iese la lumină prin faptul că Statul Israel a integrat imigranți veniți din 87 de țări. în ce privește profilul profesional al celor veniți din România, din păcate, nu dispunem de date consemnate decât cu privire la pe- rioadele 1970-1973 și 1974-1983. însă, deși parțiale, datele care urmează prezintă, totuși, mărturii convingătoare cu privire la calitatea emigranților sosiți din România. în anii 1970-1983 au venit din România 28 897 imigranți. Datele statistice reproduse arată că, în medie, jumătate din acești imigranți studii superioare, o medie aproape de ori mai mare decât media de calificare rioară a populației generale a țării. Ceea aveau două supe- ce nu înseamnă că toate valurile de imigranți au pre- zentat aceeași caracteristică a componenței profesionale sau măcar elemente asemănătoa- re. Astfel, este cunoscut faptul că valurile de imigranți care, în anii 1948-1952, au adus din România 127 358 evrei aveau un profil profesi- onal mult inferior, procentajul acelora ce aveau studii superioare ori exersau profesiuni libera- le fiind redus la extrem. Statul Israel este o țară care are menirea de a reconstrui existența națională a poporului evreu. Aceasta înseamnă, între altele, că fiecare evreu, din orice parte a lumii, dacă o dorește, are dreptul natural de a veni pentru a se stabili în Israel, primind, afară de cazul dacă se opune, cetățenia statului chiar la sosirea în țară. Drept urmare, Statul Israel, așa cum am precizat deja, a integrat în primii cincizeci de ani de existen- ță suverană peste două milioane și jumătate de imigranți veniți, cum s-ar spune, din cele patru colțuri ale lumii. Ceea ce înseamnă, de ase- menea, că procesul de integrare al imigranți- lor în structura economică și socială a țării s-a desfășurat urmând traiectorii diferite, acestea fiind determinate de diferențele de nivel în toa- te sensurile - existențial, cultural, profesional și economic - existente între noii veniți. Este evident că un emigrant venit din Europa Oc- cidentală sau Statele Unite a parcurs, în mod obiectiv, procesul de integrare altfel decât unul venit din Etiopia sau din Maroc. Ceea ce a caracterizat procesul de integra- re al imigranților veniți din România și faptul acesta merită să fie subliniat cu tărie a fost în- țelegerea, de la început, că în țara minunilor 1970-1973 1974-1983 Total 100(97,5%) 199(98,8%) Profesiuni științifice și academice 35,1% 38,4% Alte profesiuni liberale 14,6% 16,3% Funcționari și cadre de conducere 19,8% 18,6% Muncitori în industrie, construcții și transporturi 19,7% 18,2% Alte ocupații 8,3% 7,3% ■ Revista de istorie militară ■ 98 minunile nu se repetă cu ușurință, sau deloc, și de aceea secretul înfrângerii greutăților, care sunt inerente, importante și numeroase în pe- rioada de tranziție, se găsește în mobilizarea maximală a resurselor proprii, fizice și intelec- tuale. Evreii originari din România, spre deo- sebire de alte grupări de imigranți, având ca și ei aproximativ aceeași importanță numerică, cum ar fi „imigrația marocană”, nu au profitat de greutățile de tranziție pentru a le capitaliza în mod politic. Spre deosebire de aceștia, evreii „români” nu s’au revoltat și nici măcar nu au protestat împotriva unei politici mai mult sau mai puțin imaginare de discriminare premedi- tată, practicată de către autoritățile însărcinate cu absorbția noilor veniți. Este adevărat că, în orice societate consti- tuită din valuri de imigranți s-a constatat că există tendința de apariție a unor situații de discriminare, sau anumite situații care sunt percepute ca atare numai în mod subiectiv, însă, evreii originari din România au asimilat manifestările acestui fenomen în tăcere, con- sacrându-se mobilizării resurselor de energie de care dispuneau pentru a găsi soluții prag- matice la problemele vitale care se iveau, în sfera carierelor lucrative, aparținând evantaiu- lui complet al activităților profesionale. Așa se explică faptul că foștii imigranți din România se găsesc astăzi pretutindeni, integrați în toate ramurile de activitate economică, științifică, tehnică și artistică a țării, ca ingineri, medici, avocați, profesori de universitate, actori, muzi- cieni și alte profesiuni practice. în schimb, pare bizar, dar a fost remarcat faptul că evreii origi- nari din România s-au îndepărtat de domeniul politicii naționale; prezența lor în conducerile partidelor politice, în Parlamentul și Guverne- le țării a fost și rămâne infimă, dacă nu de-a dreptul inexistentă. în anii de existență inde- pendentă a Statului Israel numai trei persona- lități politice născute în România au funcționat ca miniștri - Itzkhak Ben-Aharon (ministrul Muncii și secretar general al Sindicatelor), Zeev Sherf (ministru de Finanțe și ministrul Industriei și al Comerțului) și Mikha Kharish (secretar general al Partidului Muncii și mi- nistrul Industriei și al Comerțului) - și numai două personalități politice au deținut funcția de miniștri-adjuncți: Itzkhak Korn (finanțe) și Yehouda Shaari (turism). însă, dacă admitem ----■ Revista de istorie militară ■--------------- că Basarabia rămâne un ținut aparținând, ca și nordul Bucovinei, de teritoriul istoric al Româ- niei, vom adăuga în rândul personalităților an- terior enumerate pe Avigdor Libermann (fost ministru pentru probleme de strategie națio- nală și actual ministru de Externe), născut la Chișinău. în acest context, se cuvine, mi se pare, menționat și faptul că una dintre personalită- țile politico-militare de prim rang, Ygal Alon, a avut ascendente „românești”. General înainte de a fi împlinit 30 de ani, Comandantul-Șef al unităților de elită “Palmakh” care au îndeplinit misiuni de luptă hotărâtoare în războiul pentru independența statului, apoi, în viața civilă, mi- nistrul Muncii înainte de a deveni ministru de Externe și vice-Prim Ministru, Ygal Alon a fost nepotul, pe linie maternă, a lui Alter Schwartz din Botoșani, unul dintre membri grupei care a fundat așezarea agricolă, astăzi orașul Rosh Pina. Analiza contribuției evreilor originari din România la constituirea națiunii israeliene va remarca prezența lor impresionantă, atât can- titativ cât și calitativ, în rândurile unităților armate de apărare a Statului Israel. Născut în împrejurări de ostilitate beligerantă - la 15 mai 1948, ziua proclamării independenței, arma- tele statelor arabe înconjurătoare s-au pus în mișcare cu scopul de a anihila statul în născare și de a refula spre Marea Mediterană populația evreiască stabilită pe teritoriul lui. Statul Isra- el s-a văzut în continuare obligat să-și apere dreptul la viață în șase războaie consecutive (1956, 1967, 1969-1970, 1973, 1982, 2006). Prețul de sânge plătit de originarii din Ro- mânia în războiul de independență a fost foar- te înalt: 7% dintre cei căzuți pe câmpurile de onoare au fost tineri și tinere veniți din Româ- nia. (Numărul celor căzuți, până în 1997, pe fronturile tuturor războaielor se ridică la cifra de 1120)13. Dar, se cuvine amintită, de asemenea, pre- zența „românească” în rândurile organizațiilor clandestine, Hagana, Etzel și Lekhi, a căror ac- țiune militară a pregătit fără îndoială terenul pe care s-a edificat independența cucerită ulte- rior - precum și în Brigada Evreiască, unitatea care a luptat sub comanda britanică în rându- rile aliaților împotriva Germaniei naziste, în cel de al Doilea Război Mondial. --------------------------------------1 99 |--- în aceeași ordine de idei se cuvine mențio- nat faptul că fondatorul și animatorul rețelei de spionaj militar NILI, a cărei acțiune între 1915- 1917 fusese dirijată împotriva Puterii Otomane și în favoarea Marei Britanii, a fost inginerul Aharon Aharonson, născut la Bacău și fiul uneia dintre familiile care au întemeiat așezarea agri- colă, astăzi orașul Zikhron Yaakov. Membrii rețelei erau animați de convingerea că Marea Britanie, după înfrângerea Puterii Otomane, va recompensa aportul acestora la victorie prin sprijinirea aspirației lor la redobândirea suve- ranității naționale evreiești. Ceea ce, în treacăt fie spus, s-a dovedit a fi o speranță iluzorie. Perioadei premergătoare războiului de in- dependență îi aparține, de asemenea, capitolul unităților de parașutiști care au fost antrenate în colaborare cu armata britanică în vederea efectuării unor acțiuni de diversiune adânc în interiorul teritoriilor ocupate de naziști, pre- cum și în vederea organizării rezistenței co- munităților evreiești în România și Ungaria - de exemplu - amenințate cu deportarea în lagărele de exterminare. în aceste unități au fost recrutați 14 tineri și o tânără născuți în Ro- mânia, dintre care doi, Aba Berditsev și Peretz Goldstein, au fost uciși în acțiune14. în anii care au urmat după cucerirea independenței,Yona Rozen, Yoel Palgui și Ytzchak Ben Efraim, foști combatanți în aceste unități vor îndeplini mi- siuni diplomatice, iar Shaike Dan, parașutat în România, a fost timp de ani îndelungați per- soana care a negociat, în numele Statului Is- rael, condițiile în care autoritățile române au autorizat emigrarea evreilor și stabilirea lor în Israel. Odată cucerită independența politică, sar- cina primordială a națiunii în devenire, o na- țiune care, așa cum s-a arătat, se construia cu adaosuri de populații venite de pretutindeni și încă în condițiile de ostilitate permanentă din partea țarilor arabe, era, în mod natural, aceea de a asigura securitatea fizică a țării, încredin- țată forțelor Armatei de Apărare a Statului Is- rael. Serviciul militar în rândurile Armatei de Apărare a Statului Israel a însemnat, mai mult decât în orice altă armată din lume, o contri- buție nemijlocită la protejarea și consolidarea națiunii. Ținând seama de amplitudinea sar- cinei de apărare, îndeplinită cu succes, și de prestigiul astfel conferit meseriei armelor, se ---11001----------------------------------- va înțelege motivul pentru care militarii de rezervă dețin, în sistemul democratic isrelian, poziții importante în conducerea politică și economică a țării. Evreii născuți în România, în ce privește meseria armelor, nu constituie o excepție la re- gula generală. Ba chiar dimpotrivă, ei au ajuns, în rândurile forțelor armate, de poliție și de se- curitate, la poziții de comandă în număr mare. Astfel, în unitățile terestre, maritime și de aviație ale forțelor armate au servit 8 generali de divizie și 23 generali de brigadă. Unul din- tre comandanții marinei militare, generalul de divizie Mikhael (Yumi) Barkai, a fost originar din România, la fel ca și unul dintre foștii co- mandanți ai Serviciului de Securitate Interioa- ră (Shabak), generalul Amos Manor. în Statul Major al Armatei, în anii optzeci din secolul trecut, doi generali de divizie, Zeevi (Farkas) și Segev sunt originari din România. De aseme- nea, un alt fost comandant al marinei militare și, după trecerea în rezervă, fost comandant al Serviciului de Securitate Interioară și în conti- nuare deputat în Parlamentul țării și candidat la președinția Partidului Muncii, generalul de divizie Ami Ayalon, este născut în Israel din părinți, Varda Rozenfeld și Itzkhak Ayalon, care au emigrat din Cluj în 1938. Generalul de divizie Beni Peled, fost comandant al aviației militare este strănepotul lui Yosef Weidenfeld, care a emigrat din Moinești în 1882 și s-a sta- bilit la Rosh Pina, iar Ytzchak, tatăl generalului de divizie Herzl Bodinguer, alt comandant al aviației militare, a emigrat în 1933 din Ițcani. Această listă trebuie completată adăugând numărul ofițerilor generali din forțele de po- liție: 10 ofițeri cu grad corespunzător gradu- lui de general de brigadă (“Tat Nitzav”) și 7 corespunzători gradului de general de divizie (“Nitzav”). Generalul de divizie Sandu Mazor, născut la București, a fost comandant-adjunct al Poliției Naționale și ambasador în România. Firește, un număr cu mult mai mare de ori- ginari din România au ajuns ofițeri cu grade inferioare gradului de general. în încheiere la acest capitol, reproducem în continuare episodul relatat de generalul de brigadă Baruch (Pincu) Harel (născut la Târ- gu Neamț), cu titlu de anecdotă, reflectând o situație sui generis, capabilă de a se produce numai pe aceste meleaguri: spre sfârșitul răz- ----------■ Revista de istorie militară ■-- boiului de Yom Kippur (1973), aflându-se în zona kilometrului 101 în Egipt, cum nu avea timp disponibil să cifreze un ordin operațional, l-a redactat în limba română, presupunând că ofițerul căruia era destinat vorbește limba. Dar acest ofițer nu vorbea românește. Atunci, gene- ralul Harel l-a întrebat dacă cineva în anturajul lui vorbește limba lui Coșbuc? După o tăcere de câteva secunde ofițerul a răspuns afirmativ și, în consecință, ordinul respectiv, redactat și transmis în limba română, a fost descifrat și devenit operațional15. Iată cum a „contribuit limba română” la victoria armatei israeliene, în 1973, după tra- versarea canalului de Suez. La fel, în ajun de izbucnirea războiului de șase zile în iunie 1967, după ce serviciile de in- formații ale forțelor armate au interceptat un mesaj indicând data și ora zborului unui avi- on militar egiptean având la bord Statul Major al armatei egiptene, misiunea de a intercepta acest avion a fost încredințată colonelului pilot Yoash Tsidon, originar din România. Comu- nicarea cu pilotul care patrula în așteptarea interceptării avionului inamic s-a făcut tot în limba română. Până la urmă, însă, din conside- rații de ordin strategic, planul de interceptare a avionului egiptean a fost anulat. Fără dar și poate, asigurarea existenței fizi- ce a națiunii în primejdie a fost de o impor- tanță primordială permanentă și contribuția evreilor de origine română, în această privință, covârșitoare. însă, precum s-a semnalat deja, imigranții originari din România au ales calea integrării în toate sectoarele de activitate prag- matică, care formează structurile societății moderne. Deoarece nu dispunem de date statistice ve- rificabile cu privire la numărul de medici, avo- cați, ingineri, tehnicieni, profesori, actori, di- plomați și alte profesiuni de înaltă calificare, în rândurile evreilor originari din România, care au edificat de-a lungul anilor economia, arta și cultura israeliană, nu suntem în măsură de a cuantifica fenomenul și a determina greutatea specifică a acestor contribuții particulare. Din acest motiv, nu suntem în măsură decât să ilustrăm fenomenul și să amintim, astfel, de exemplu, că în industria aeronautică, înființată în 1953 - inginerul Melah Manor fiind printre ctitorii acesteia -, au lucrat la un moment dat ----■ Revista de istorie militară ■-------------- mii de ingineri de origine română, reprezen- tând douăzeci la sută din forța de muncă totală a întreprinderii. în anii nouăzeci din secolul trecut, unul din vice-președinții industriei ae- ronautice, inginerul Ytskhak Ben-Zwi, născut în România, s-a format la Școala Politehnică din București. O situație asemănătoare, deși nu identică în ce privește importanta numerică, a prevalat în industria militară și în mod special în sectoarele de produse chimice și de explozi- ve din această industrie, întemeiate și conduse de ingineri de origine romană. Inginerii Hugo Pri-On, părintele motoarelor de rachete, ser- vind la transportul de sateliți, Uzia Galii, pă- rintele armelor automate “Uzi” și “Galii”, aflate astăzi în serviciul armatelor din numeroase țări, și Dov Raviv, inițiatorul proiectilelor de intercepție a rachetelor “Khetz”, sunt toți de origine română. în serviciul exterior al țării, douăzeci și cinci de diplomați au reprezentat statul în stră- inătate cu rang de ambasador. între aceștia, dr. Meir Rozen și Moshe (Puiu) Arad au repre- zentat țara în postul diplomatic considerat, zilele acestea, ca fiind cel mai important - la Washington. La un moment dat, în anii opt- zeci ai secolului trecut, colegiul de conducere al Ministerului de Externe era compus în mod majoritar de diplomați originari din România. La fel, directorul general al Ministerului de Ex- terne, la sfârșitul anilor nouăzeci din secolul trecut, născut în țară, este fiul ambasadorului Shmuel Ben Tzur, născut la Târgu Mureș. Cu privire la domeniul artelor, vom aminti în teatru actrițele, al căror talent excepțional se bucură de recunoaștere unanimă și anume: Mi- riam Zohar, Lya Koenig, fostă actriță la Teatrul Evreiesc de Stat din București și Geta Munte, fostă actriță la Teatrul Național din Cluj. Compozitorii Sergiu Natră și Dov Zeltser precum și dirijorii Mendi Rodan, Gary Bertini și Sergiu Comissiona au fost animatori de sea- mă a vieții muzicale în Israel, care este intensă și variată, bucurându-se de un recunoscut ni- vel internațional. Mândru Katz, pianist de cla- să mare, a decedat subit la o vârstă tânără. în sfârșit, printre cărturarii de seamă ai țării se disting în mod deosebit profesorul Moshe Idei, specialist în teoria și istoria Kab- balei (mistica religioasă evreiască), profesorul Zwi Yawetz (specialist în istoria antică, Roma --------------------------------------11011--- și Grecia în special), profesorul Yoshua Blau (limba arabă), profesor inginer Ghideon Da- gan (hidrologie) și alții. Dintre scriitorii în limba ebraică amintim pe prozatorul Aharon Apelfeld (supraviețuitor, copil fiind, al lagărelor din Transnistria), poeții Dan Paghis, Shaul Cârmei și K.A.Bertini. Dar, precum am semnalat, această listă a personalităților de seamă în domeniul cultu- rii și științei israeline nu este, nici pe departe, exhaustivă și ea a fost alcătuită doar cu titlu ilustrativ. Israelul este ceea ce este, o țară dezvoltată, implantată în mod corespunzător în realitatea secolului XXI, datorită, într-o măsură apre- ciabilă, aportului adus de talentele, dedicația și efortul creator al celor peste trei sute cinci- zeci de mii de evrei originari din România, care, fără să cunoască chemarea președintelui Kennedy, i s-au conformat întocmai și anume: în loc să se întrebe mereu ce le datorează lor țara, ei au preferat să se întrebe - și să-și în- deplinească, în tăcere și cu dăruire - datoria lor față de țară. în aceasta constă secretul re- ușitei integrării imigrației „române” în realita- tea israeliană și aceasta rămâne contribuția ei majoră la consolidarea existentei naționale a poporului evreu. NOTE 1 Aron, Raymond, Les Ju,fs, în: „De Gaulle, Israel et les Juifs”, Pion, Paris, 1968, pp.136-137. 2 Yoffe, A.B., Mi-Moinesht Le-Eretz Israel (De la Moinești la Eretz Israel),în: „Sh.I.R." I, Tel Aviv, 1992, p. 283. 3 „Sh.I.R” I, Tel Aviv, 1992, pp. TI, 283. 4 Ornea, Z[igu], Problema evreiască,în: „Realita- tea Evreiască” no.104-105 (904-905), 1 oct.-l noem. 1999. 5YoIfe, A.B., Ibidem. 6YoIfe, A.B., Ibidem. 7 Bines, Carol, Din istoria imigrărilor în Israel, Editura Hasefer, București 1998, p. 90. 8 Govrin,Yosef, Moses Rosen, arhitectul propriei sale veșnicii, „Caiet cultural(4)” editat de Realitatea Evreiască, București, p. 25. 9 d’Ormesson, Jean, Histoire du ju.f errant, Gallimard, Paris, 1990, p. 88. 10 Grand Larousse Encyclopedique,VII, Paris, 1963, p. 678. 11 Durozoi, Gerard; Roussel, Andre, Dictionnai- re de Philosophie, Nathan, Paris, 1990, p. 232. 12 The American Encyclopaedia, International Edition, voi. 19, New York 1973, p. 749. 13 „Sh.I.R” volumul Bitakhon (Securitate Națio- nală), Tel Aviv, 1997, p. 17. 14 Ibidem, p. 32-33. 15 „Sh.I.R.” volumul Bitakhon (Securitatea Națio- nală), Tel Aviv 1997, p. 95. ■] 102) ■ Revista de istorie militară ■ Opinii DESPRE UTILITATEA CERCETĂRII ISTORIEI ÎN ARMATĂ. NOTE ASUPRA UNUI STUDIU DE FLORIBERT BAUDET General maior (r) dr. MIHAIL E. IONESCU * Abstract In 2013, the magazine published by the US Air Force, Air and Space Power Journal, in- cluded an article signed by historian Floribert Baudet, prcfessor cf strategy and contemporary military history at the Dutch Military Academy, entitled Some Thoughts on the Utilization of the Past in the Military. Given that this topic is cf great interestfor all military historians, the piece below summarizesfor the readers cf the Review of Military History the content cf the article signed by the Dutch historian. Keywords: Floribert Baudet, military history în revista forțelor aeriene americane Air and Space Power Journal (voi. 4, 2013, 4) s-a publicat un articol al istoricului Floribert Bau- det, profesor de strategie și de istorie militară contemporană la Academia Militară olandeză: Some Thoughts on the Utilization cf the Past in the Military. Subiectul fiind de interes pentru istoricii militari din orice armată a lumii con- temporane, o prezentare a sa pentru cititorii Revistei de istorie militară este binevenită. Autorul și-a propus să cerceteze în ce măsură organismele militare profită de existența în ca- drul lor a unor istorici pregătiți în universitățile civile, membri ai comunității academice, pentru a se raporta la problema trecutului istoric. După cum atrage atenția autorul, există o contradicție între modul critic în care studiază faptele istorice istoricii profesioniști angajați în armată și așteptările acelor factori de decizie din organismele militare care văd în trecut o sursă de învățăminte lipsite de ambiguitate. El menționează cele două concepții asupra capa- cității studierii istoriei de a oferi lecții pentru conducerea operațiunilor militare. Una dintre ele, enunțată în principal de către teoreticianul militar britanic J. F. C. Fuller într-o lucrare pu- blicată în 1926 {The Foundations cf the Science cf War), susține că raportarea obsesivă la tra- diții îi privează pe comandanți de înțelegerea complexității războiului. Această idee a rămas însă minoritară în raport cu cea care consideră că studierea sistematică a campaniilor militare din trecut furnizează în mod sigur învățăminte care duc la obținerea victoriei. Primul teore- tician al acestui punct de vedere este, potrivit autorului, generalul francez de origine elveția- nă Antoine Henri de Jomini (1779-1869), a că- rui operă a fost foarte influentă până la primul război mondial. Autorul observă că revigora- rea interesului pentru dobândirea de lecții din ” Directorul Institutului pentru Studii Politice de Apărare și Istorie Militară. - ■ Revista de istorie militară ■------------------------------------------ ] 103 [■ trecut a intervenit mai ales după războiul din Vietnam și după războaiele israeliano-arabe. O consecință a acestui mod de a aborda trecutul este utilizarea sa ca mijloc de coezi- une în armată (de exemplu, tradițiile reflectate în denumirile onorifice ale unităților militare). Altă consecință, specifică ultimelor decenii, a fost încadrarea organismelor militare cu isto- rici profesioniști, cu misiunea de a cerceta și preda istoria militară. Baudet arată că astfel, istoricii militari formați în mediul academic au introdus altă abordare a trecutului. Prin na- tura profesiei lor, ei sunt pregătiți să evalueze critic faptele: „Tocmai pentru că sunt sensibili la problemele metodologice și pun la îndoială existența principiilor imuabile, acest tip de is- torici produce (re)interpretări care țin cont de faptul că nu putea stabili mereu cu certitudine ceea ce s-a petrecut cu adevărat. Ei sunt ast- fel echipați pentru a ajuta forțele armate în a se pregăti pentru incertitudinile pe care le vor întâlni pe câmpul de luptă”. Aceasta contravine însă ideii atât de răspândite printre teoretici- enii militari, că în linii mari istoria se repetă, deoarece natura umană ar fi imuabilă. Pentru istoricii profesioniști însă, definitorie este toc- mai ideea de schimbare continuă. Spre deosebire de teoreticieni, istoricii pro- fesioniști sunt conștienți că sursele disponibile oferă doar interpretări cu grade diferite de cre- dibilitate. Tocmai prin evidențierea caracteru- lui incert al reconstituirii trecutului, istoricii îi ajută pe militari să gândească în mod critic. Aceasta este adevărata valoare a studierii isto- riei, și nu urmarea unor exemple pe baza că- rora să se constituire modele aplicabile în pre- zent. Baudet atrage atenția și asupra faptului că istoria militară încă mai este domeniul de preocupare al unor autori care nu sunt istorici de formație și care au ca obiectiv glorificarea sau reabilitarea unor evenimente sau persoa- ne, și nu înțelegerea faptelor în contextul lor istoric dat. Una dintre condițiile eficacității cercetării întreprinse de istoricii militari este accesul la totalitatea surselor existente, pentru a recon- stitui pe cât este posibil evenimentele. Doar astfel se pot învăța lecții despre cauzele înfrân- gerilor din trecut: „Dacă forțele armate trebuie 104]-------------------------------------------- să tragă învățăminte din eșecurile catastrofale, disimularea, denaturarea sau minimizarea im- portanței lor nu este cel mai bun mod de a pro- ceda”. Baudet aprofundează această idee, scri- ind că: „Nu este nimic de învățat din relatări denaturate în mod deliberat. Doar un acces pe deplin liber la izvoare (documentare sau vii) însoțit de libertatea de a le examina, de a trage concluzii și de a disemina aceste concluzii, va permite istoricilor militari să efectueze cerce- tări serioase și să deschidă perspective care să contribuie la performanța forțelor armate”. Istoricii din armată trebuie să aibă liber- tatea de a-și alege temele de cercetare și să le poată discuta în mod liber, inclusiv cu colegii lor din afara organismului militar. Există însă constrângerile impuse de păstrarea secretu- lui militar, ori de contradicția dintre rezul- tatele cercetării și ceea ce se poate comunica public de către instituțiile militare. în primul rând, accesul la unele surse poate fi restricți- onat pentru orice fel de cercetare istorică. în al doilea rând, pot exista situații în care unele surse studiate de istoricii militari nu pot fi cer- cetate și de către alți istorici, ceea ce exclude posibilitatea dezbaterilor asupra lor în mediul academic. O limitare gravă a posibilităților de a efectua cercetări istorice este cea dată de securitatea operațiunilor militare aflate în desfășurare. Problema este că autoritățile pot invoca într-un mod discreționar acest motiv al păstrării secretului, iar istoricii nu au cum să conteste decizia respectivă. Autorul mai semnalează și pericolul ca factorii de decizie să considere irelevante anumite teme de cerceta- re propuse de istorici, deși, după cum arată el, „adesea rezultatele neașteptate s-au dovedit a fi cele mai utile”. Existența acestor limite ale cercetării isto- rice în armată impune nevoia de clarifica ceea ce istoricii militari pot oferi sau nu factorilor de decizie, adică de a demonstra în ce constă utilitatea activității lor. Pentru a face conștienți acești factori de decizie de utilitatea istorici- lor militari, Baudet propune formularea unui cod deontologic care să reflecte acele norme profesionale care definesc în general libertatea academică: „Deoarece organismele militare se îngrijesc de imaginea lor, o situație în care ------------■ Revista de istorie militară ■------- calitatea lucrărilor cercetătorilor din serviciul lor este sensibil inferioară exigențelor norme- lor academice poate fi un motiv de neliniște mai mult sau mai puțin profundă, și ar putea da astfel istoricilor un moment de respiro și un spațiu de negociere” Aici intervine și problema poziției istorici- lor militari, ofițeri sau civili, în ierarhia milita- ră, deoarece ei ca istorici pot contesta opiniile angajatorului, dar dacă acesta nu ține seama de rezultatele cercetării, codul deontologic devi- ne inutil. Pe de altă parte, codul deontologic ar oferi angajatorului criterii clare de apreciere a calității rezultatelor muncii de cercetare. Autorul apreciază în final că istoricii mili- tari trebuie să se bazeze pe acele coduri etice pe care le-au adoptat colegii lor din institu- țiile civile, deoarece ele stabilesc standarde academice clare. Neatingerea acestor stan- darde poate compromite prestigiul armatei și poate contribui chiar la eșecul pe câmpul de luptă. ■ Revista de istorie militară ■ 105 Memorialistică GHEORGHE D» GHINEA, „CAMPANIA DIN ARDEAL 1916” UN JURNAL INEDIT COSTIN FENEȘAN * Abstract The journal cf second lieutenant Gheorghe D. Ghinea documents thefirst two months cfter Romania’s entry into World Warlin 1916, during which the 4th Army (North), under the com- mand cf General Constantin Prezan, advanced west cf Eastern Carpathians. The document comprises the thoughts and impressions cf the Romanian cfficer about the general situation cf the country, about the tension from the weeks prior to Romania’s entry into the war, about the morale and actions cfhis unit, about the places and the people he met cfter Crossing the mountains, etc. First andforemost, it is a document which completes the picture cf the first weeks cf the Romanian campaign in WWI. Keywords: Romania, World War 1, Gheorghe D. Ghinea, Romanian 4th Army, Transylvania Documentul inserat mai jos este inedit, iar istoria lui este dintre cele mai neobișnuite. El aparține sublocotenentului rezervist Ghe- orghe D. Ghinea din Regimentul 24 artilerie. Unitatea a fost creată la 1 aprilie 1914, primind drapelul de luptă la 10 mai 19141. în timpul ne- utralității, Regimentul 24 artilerie a fost subor- donat Comandamentului Corpului 4 teritorial și Brigăzii 7 artilerie, sediul său fiind desemnat orașul Botoșani. Sediul real a fost în Roman, unde a funcționat și un divizion, celălalt fiind la Pașcani. Regimentul avea în compunere șase baterii cadre și o secție depozit. La declanșa- rea războiului, Regimentul a fost încadrat în Divizia 14, comandată de generalul Paraschiv Vasilescu. Bateria 3/Divizionul I, din care fă- cea parte și sublocotenentul Ghinea, a fost re- partizată Grupului de acoperire „Bicaz”, care avea misiunea de a pune stăpânire, imediat după declanșarea mobilizării și a războiului, pe trecătoarea cu același nume. Grupul și-a organizat deplasarea pe trei coloane, Bateria 3 fiind plasată în cea din centru, care mai avea în compounere trei batalioane (IV/Regimentul TI infanterie; I și IV/Regimentul 67 infanterie), o companie și o secție de mitralieră. în noaptea de 14/27-15/28 august 1916, coloana a trecut valea Bicazului cu Batalionul 1 din Regimentul 67 în avangardă și două companii în flancgardă, ocupând, în dimineața zilei de 15/28 august, satul Poiana Mărului (Almas Mezo). La trece- rea frontierei au avut loc ciocniri cu grănicerii unguri și o companie din Regimentul 17 hon- venzi, detașamentul luând prizonieri un ofițer și 56 de soldați2. * Dr. în istorie, Arhivele Naționale ale României. ■ Revista de istorie militară ■ Grupul Bicaz a rămas pe poziția cuceri- tă până la 17/30 august 1916, după care și-a restructurat dispozitivul pe două detașamen- te - „locotenent-colonel Gherescu” și „maior Pârvanovici” a înaintat spre vest. Detașamen- tul „maior Pârvanovici”, din care făcea parte și Bateria 3, a ocupat la 28 august/10 septembrie 1916 orașul Toplița, unde a rămas mai mult timp. Evoluția nefavorabilă a situației pe alte seg- mente ale frontului (Turtucaia, Sibiu-Olt, Jiu) a impus, începând cu 27 septembrie/10 octom- brie 1916, retragerea Armatei 4 (de Nord) pe vechiul aliniament de la mijlocul lunii august 19163. Jurnalul sublocotenentului Ghinea se refe- ră la aceste prime două luni de război, în care Armata 4 (de Nord), comandată de generalul Prezan, a înaintat la vest de Carpații Orientali. A fost singura armată, din cele patru câte a avut România, care n-a cunoscut înfrângerea în toamna anului 1916. Sunt notații și impresii ale ofițerului despre situația generală a țării, despre tensiunea săp- tămânilor premergătoare intrării țării în răz- boi, despre starea morală și acțiunile unității și subunității sale, despre locurile și oamenii întâlniți după trecerea munților. Este, în pri- mul rând, un document care redă atmosfera primelor săptămâni de campanie care comple- tează mărturiile de până acum asupra acestei perioade. Informațiile despre autorul jurnalului sunt puține. Din documentele militare știm că sub- locotenentul Ghinea a fost însumat în Regi- mentul 24 artilerie la 25 septembrie 1914, fiind repartizat în Bateria 3 din Divizionul 1, având funcția de șef de secție4. în această calitate a participat la campania din anul 1916. Nu știm care a fost soarta autorului, întrucât jurnalul este neterminat, ultima însemnare fiind ziua de 26 septembrie, despre care, din motive ne- cunoscute, nu a mai notat nimic. A plecat în grabă cu subunitatea sa, bagajele rămânând în mâinele inamicului? A fost luat prizonier? A fost ucis în luptă? întrebări la care, în stadiul actual al investigației, nu se poate răspunde. Jurnalul se găsește în Arhivele Naționale Is- torice Centrale București, Colecția Mierefilme Ungaria, rola 356, c. 191-219. Fondul în care se păstrează documentul este Magyar Orszagos ----■ Revista de istorie militară ■----------- Leveltar (Arhiva Națională Maghiară) din Bu- dapesta: P.1575; Szâdeczky Kardoss csalad le- veltâre (Arhiva familiei Szâdeczky Kardoss), Erdelyre vonatkozo iratok (1800-1916) (Do- cumente referitoare la Ardeal (1800-1916), f. 18-32. Documentul a fost tradus în limba ma- ghiară ( Colecția Mierefilme Ungaria, rola 356, c.175-190). Pe ultima filă a traducerii dactilo- grafiate în limba maghiară se află o însemna- re manuscrisă a lui Szâdeczky Kardoss Lajos: „Futâs es naplo elhagyâs vagy el fogatâs alkal- mâval kezrekeriiles. Sz L.” (Ajuns în mâinele mele cu ocazia fugii și a abandonării jurnalului sau a luării în prizonierat. Sy.L.) Jurnalul a fost depistat de Costin Feneșan, căruia îi aparțin și explicațiile de mai sus în limbile maghiară și română. îngrijirea docu- mentului și notele infrapaginale sunt realizate de Petre Otu, Lumința Drăghia asigurând pro- cesarea textului. Reproducerea textului s-a făcut integral, fără omisiuni și adăugiri. Am păstrat particu- laritățile stilistice și lingvistice ale autorului, intervențiile noastre fiind marcate prin [...] Regimentul 24 Artilerie Campania din Ardeal 1916 Gheorghe G. Ghinea, 1 iulie 1916 Sunt concentrat pe 45 zile. Mă prezint la se- diul Biroului de Mobilizare, la Roman, de unde mi se dă destinație și ordin spre a mă prezenta la Pașcani, unde se afla așezată Bateria a IILa, din care făceam eu parte și unde se mai aflau Bateriile I, II și IV. Se făcuse schimbarea comandantului Regi- mentului. în locul d-lui It.colonel V. Robescu5 fusese numit dl. colonel Gheorghian6, om foar- te blajin și judicios, și eram foarte încântați că vom avea un șef așa de bun. Peste câteva zile însă aud vestea, că dl. colonel Gheorghian e mutat la un regfiment] de obuziere, în Bucu- rești, iar în locul D-Sale va fi permutat dl. colo- nel Sachelaride din Gorj7. Dl. maior N. Sofronescu8, comandantul Di- vizionului din Pașcani, era mereu ocupat pe la ------------------------------------11071--- Roman, cu luarea în primire a Regimentului. Se auzea [u] zvonuri, că vor fi deplasări de tru- pe, concentrări multe. Dl. căpitan Galin9, comandantul Bateriei, mă primește foarte bucuros și în mod foarte prietenesc și își exprimă speranța, că va găsi în mine un bun subaltern. Atitudinea întreagă a D-Sale îmi inspiră multă simpatie și atracție. E o fire foarte delicată, ceea ce am constatat și cu ocazia concentrărei mele la satul Fundoaea din jud. Suceava, unde am îndurat împreună plăcerile și mai ales necazurile lucrătorilor de tranșee, bordee și grajduri, și cu care ocazie s-a doborât multă pădure și din partea noastră. Stăteam mai toată ziua, și astfel câteva zile fără multe ocupație, adeseori discutând de toate cu camaradul foarte prietenos subit. Grig[ore] iliescu, ce se afla și cu soția în Pașcani, și mai ales cu prietenul învățător din com[una] Vlădeni, satul Borșa (jud. lași), Corlat, și care acum se afla ca conducător al Federalei Băn- cilor Populare din Iași. Cam pe la 15 iulie, un ordin secret duce pe comandanții de baterii și al divizionului să recunoască poziții pe valea Bicazului. Se ivesc zvonuri, că divizionul o să fie mutat într-acolo, pe la Peatra sau Hangu. Se urmăresc hărțile și păreri arată că ar fi mai bine însă să fim la Peatra. Pe la 28 iulie, un alt ordin pleacă din [spre] divizionul din Pașcani la Ro- man, unde se spunea, că se va echipa complect și va porni iarăși în 3 zile. La Roman, pe vechiul parc, bateriile își ocupă aceleași locuri. Ambele divizioane se întrunesc aci. Se începe într-ade- văr echiparea bateriilor ca de război, chemarea telegrafică a schimbașilor și echiparea oame- nilor. Se vorbește că poimâine plecăm. Gândul îmi zboară și neliniștit încerc să capăt o permi- sie, care mă duce pentru 36 ore. Dar n-am nici impresia, nici frigurile războiului. De 2 ani de zile mi s-au discordat nervii. îmi iau de acasă ultimele lucruri de echipa- re, ordonanța ce servea acasă și ultimul rămas bun, însă ca oricare altul, căci nu-1 credeam. Joi, 5 august 1916 E poruncă ca Divizionul I să pornească. Unde? Se zvonea, că Corpul IV e menit să ope- reze în Dobrogea. Deci vom merge în Cadrila- ter. Aceasta e cert, spuneau unii ofițeri de samă la masa [de la] popotă. Păreri de rău, că vom trece iar prin locuri sărăcăcioase și depărtate. ----11081------------------------------------ Mi-am făcut ultimele echipări din oraș, după ce primisem solda pe iulie, în sumă de 384,35 lei. E o criză de mărunțiș în tot orașul, de ne- închipuit. La gazda mea din Roman (Toader Cazacu, str. Ion Agarici No. 24) las șeaua mea și un chipiu nou. Am venit târziu din oraș, am împachetat până în noapte și am trimes lăzile la baterie. După 2 ceasuri de somn, sunt tre- zit, achit gazdei plata și merg în parc. Am uitat să amintesc că, devreme, pe la 5 p.m„ se pre- zintă la regiment dl. noul colonel Sachelaride, și pentru a ne cunoaște înainte de plecare ne cheamă în cabinet. Ne ia în primire pe fiecare și ne face observațiuni nu tocmai măgulitoa- re. N-am ieșit încântați deloc de prima vizită. Dar, pe la 12 noaptea, mă prezint în parc. Foia- lă, alergături de cai și oameni, strigăte în toate părțile. Comand[antul] bat[eriei], dl. Căp[itan] Galin, încă nu sosise. Dl. subit. Constantinescu se afla în concediu medical. Eu, ca subit, eram comand[antul] secției 1. Dl. subit. Vătășanu Titul era comand[antul] secției 11, plutonie- rul Trifescu comand[antul] Trenului de luptă compus din 6 chesoane și carul de baterie, iar plutonierul Ceauș N. era șeful Trenului regi- mentar și însărcinat cu aprovizionarea. De cu ziua, ne luasem fiecare în primire serviciul, oamenii cu efectele de război echi- pați, materialul cu muniții, harnașamentul, caii, totul în regulă, numai efectele oamenilor, în special rufele, erau răle, chiar rupte ... ca de război. Eram șef cu grijă și cu răspundere pe baza proceselor-verbale. Deci prin noapte îmi caut secția și dau ordine. Mi se raporează, că lipsesc 2 evrei servanți: Aizic Idei și Herșcu Moise și călărețul Bălăucă P. Peste jumătate de ceas vine și dl. căpitan. Se ordonă înhămarea ... Fo- ială multă. Se raportează, că 2 cai au scăpat și aleargă pe câmp... întuneric... iapa lui Burcă Anton, cercetaș, nu sufere șeaua și trântește pe jos ... călărețul..., jidanii n-au venit. Dl. căpitan țipă ... Plutonierul Ceauș încă n-a venit, furie- rul Cobzaru nu... Dl. Căpitan trimite 2 călăreți să-i aducă oricum ar fi. Eu alerg de la unii la alții, să-i grăbesc. Mi se spune c-au venit cei 2 evre ... necăjit cum eram, uzez pentru prima dată de cravașă, fără multă socoteală ... în fine, se comandă încălecarea. încep a se ivi zorile. Aerul e curat și răcoros. Facem o in- specție sumară și fiecare raportăm comandan- -----------■ Revista de istorie militară ■---- tului de prezența și regula secției respective. Se comandă plecarea și bateria noastră se încolo- nează pe șosea cea din urmă. Au urmat drumul 3 zile, trecând prin Bălță- tești la Tg. Neamț. Cucoanele de la băi și boerii în halaturi se iveau pe la ferestre, treziți de uru- itul tunurilor pe șosea. Era pe la ora 7 a.m. Urcând pe deal, se vede în stânga spre apus, într-o poziție frumoasă la poalele munților, mănăstirea Văratec de măicuțe, iar mai depar- te și în fund, printre munți, ascunsă de vedere, mănăstirea Agapia, tot de călugărițe. De pe înălțimea dealului spre nord se zărește orășelul Tg. Neamț, iar ceva mai spre apus, foarte vizibil pe un vârf de stâncă, zidurile de piatră a fostei „Cetatea Neamțului” și cari mereu străjuiește împrejurimea până intrăm în oraș. Ajungem pe la ora 10 a.m. și poposim făcând parcul în marginea târgului, între Humulești, vestitul sat al lui Creangă și Tg. Neamț. Mulțimea de localnici curioși se adună să vadă tunurile, care deja au venit pentru prima dată pe aici. Aici întâlnesc pe subit. Dumitraș- cu Gh. din Reg. 54, consăteanul meu, fac cu- noștință d-rei învățătoare Câmpeanu, a d-nei și d-lui învățător P. Ghiorghiasa, unde venise în gazdă d-nele învățătoare Tamida și Stoleru, precum și cumnatul lor, sculptorul Gheorghi- ță, ce l-am avut coleg de școală la „V. Lupu”. Le arăt tunurile și reamintim seara din trecut ... Stăm aici 5 zile. Orașul cu totul jidănit; are însă o poziție foarte frumoasă, climaterică și cu poștalioane deja la Pașcani și la Peatra, mer- gând și la mănăstiri. Am vizitat într-una din zile cetatea Neam- țului, ce se află cam la vreo 5 km de centrul târgului spre apus, pe un pisc de munte. Șirul de case se prelungește mai departe, iar căra- rea bătută de multe picioare urcă pe multe po- teci la cetate. Obositor, dar frumos. Ce ziduri groase... și numai de piatră. Așezați în blocuri ... tencuiala e pietrificată și ea... Singuri pereții rămași, dar parcă s-au încăpățânat a rezista cu totul vitregiei vremurilor. în fața cetății 4 stâlpi groși de piatră parcă ar însemna locul turnului și porților de la intrare. Forța cetății dreptun- ghiulare, lungă cam de 80 m și largă cam de 30 m, având pe la colțuri turnuri pătrate și prevă- zute cu mici ferestre, pe unde se observă de- parte. La intrarea cetății un fel de sală, probabil locul de adunare și consfătuire a domnitorului cu pârcălabii și ceilalți boieri. După tăria zi- durilor, înălțimea la care e zidit și depărtările ce domină, precum și greutatea prea mare de a fi atins de inamici, poate fi considerat ca un adevărat locaș și de adăpost, precum și de apă- rare pentru vulturii Moldovei de pe vremuri. Nu știu cum, dar parcă mi se pare că umbra lui Ștefan reiese dintre ziduri deșteptate de strănepoții ce-i tulbură somnul și parcă le dă binecuvântarea lui în avântul ce-1 vor lua ca un al doilea rând de vulturi spre vechiul dușman, urmașii pintenați a lui Matiaș Corvin, cari au uitat de pățania de la Baia la 1467. Eu parcă mă simt mai mândru, mai ușor, mai curajos și cu o dorință ascunsă de a dovedi că suntem vrednici urmași ai celor duși. Simt valuri de furnicări prin vine și parcă-mi răsare înainte imagina încremenită a lui Ștefan călare, cu buzduganul întins spre Carpați, dușmanul viclean lăsat ca moștenire. într-acolo s-alergăm, în ce zi, oare? Și, fi-vor nepoții mai norocoși? Vor răzbuna părinții? Le vor înfăptui dorința? Și răspunsul vine firesc: „Nici nu se poate altfel” Se ordonă plecarea. Bateriile I și II vor por- ni spre Hangu, a IlI-a spre Bicaz. La 6 ore dimi- neața, bateria noastră înșirată pe șosea ... defi- lând din nou pe sub cetatea de piatră ... Figura marelui erou deasupra cetății încremenită de veacuri cu mâna întinsă ... da, într-acolo mer- gem ... cu toată hotărârea ... și apoi dispare ca luată de vârtej. Trecem din nou prin fața Văratecului, prin Bălțătești urcăm câteva dealuri și dăm la drum drept. Calul meu, nervos la uruitul tunurilor, de abea îl țin... tot ar vrea s-o ia înainte. Stru- nindu-1, cade cu picioarele dindărăt în șanț și se rostogolește cu totul, dându-mă alături. Niciun accident, numai că mi s-a îndoit sabia. Seara poposim în Peatra, după ce am mers toa- tă ziua. Pe șesul de lângă Bistrița facem parcul. E frumos. Caii s-adapă în apa râului, limpede și repede. Se văd plute. întâlnim întâea dată acest faimos râu și tot întâiea dată văd orașul cu poziția lui originală. De jur împrejur, încu- rajat numai de munți ce se ridică brusc ca mar- ginișul unei străchini, acoperiți cu brazi ... se văd în oraș coșuri multe de fabrici, în special de cherestele. E oraș industrial. Situația orașu- lui și poziția seamănă mult cu a Brașovului, pe care l-am vizitat în 1904. Seara iau masa și odihnesc la institutorul Butnaru și agronomul Șc[olii] Normale din Peatra. Bicaz, sâmbătă, 13 august 1916 Peste noapte aud că a sosit și Divizionul al 11-lea din Roman, cu destinație spre Prisecani. Pornim la 7 dimineața. Trecem printr-un lung și admirabil defi- leu până la Braz[i], unde ajungem pe la ora 11 ore a.m. Aici se lărgește puțin valea pentru a ----1 no I----------------------------------- face loc așezămintelor construite frumos ale Domeniilor Coroanei și altor societăți parti- culare. Aici parcă e un adevărat orășel. Facem parcul pe o vale, în curtea fabricei d-lui Defour, pe malul Bistriței. Luăm dejunul cum putem, facem o baie în apa limpede a râului, iar pe la 4 p.m. plec după cantonament pentru ofițeri. Unele erau ocupate de ofițerii batalionului I din Regimentul] TI Infanterie, care primise- ră ordin de plecare, iar în locul lor veniseră ca lăcustele ofițerii Regimentului] 67 și ocupase toate camerele. Ajunsesem să disputăm 2 ca- mere și chiar ne certam. Ne trezisem cu 2 cea- suri mai târziu. în fine, d-lui căpitan i se oferă o cameră la fabrica d-lui Defout, iar eu și dl. subit. Vătășanu găsim azil, un pat și o canapea, la d-na Chihaea, bine mobilat, chiar luxos. Pe la ora 9 p.m., flămânzi, ne grăbim, aprovizio- nați cu puțină brânză, și ordonanța trimeasă s-aducă o pâine să mâncăm în tihnă la gazdă. Dar abia intrăm și dăm peste un domn, ce ne este înainte: - „Bună seara, domnilor ... Chihaea ... și poftim puțin în salon ... - Bună seara, domnule Chihaea, subit.... și subit. ..., dar vă mulțumim ... vă rog să nu vă deranjați... - Nici de loc ... cred că nu vă culcați de pe acum. Iată și dl. inginer ...” Nu putem refuza prea mult cu toată foa- mea ce o simțeam, și intrăm. Facem cunoștință d-lui inginer lonescu, militar caporal, și a d-rei Chihaea. Ne așezăm împrejurul mesei din mij- loc. Odaia, bine mobilată, într-un colț pianul ...Dl. Chihaea începe conversația, fără multă rezervă, despre originea lui armeană, prăvălia lui sus pe munte, la graniță, afaceri pe care de- ocamdată le-a părăsit și face pe râiosu în Bicaz, pe la Brăila etc. Ne face impresia unui negustor ridicat, îmbogățit în afaceri... - „D-ră, dar servește cu un pahar de apă pe domnii...” Noi ne-am uitat cu înțeles unul la altul, zâmbind puțin. Acuma apă ne trebuia ... Ne servește bomboane cu apă ... Vine vorba de pian. Dl. subit. Vătășanu, tot privind la d-ra, spune că știe să cânte, dar nu e dispus acuma... Mâine se poate. Cu toată insis- tența, au renunțat. în fine, după un ceas și jumătate ne cerem voie să ne retragem, ceea ce ni se acordă cam -----------■ Revista de istorie militară ■------- cu greutate. Paturile erau făcute. Soldatul adu- sese o pâine tare..., scârțâia cuțitul, dar mi s-a părut destul de bună. Ne potolim foamea cu ceva brânză și cașcaval. Am avut 2 feluri. Am dormit foarte bine: eu pe pat, dl. subit. Vătășa- nu pe canapea, ca mâine să facem invers. Bicaz, duminică 14 august 1916 Pe la 7 ore a.m. suntem în parc. Auzim că Reg[imentul] 67 a plecat de cu noaptea, iar ca- merele lor au rămas libere. Și dacă ne putem întinde, de ce să n-o facem? Cer voie d-lui că- pitan să ocupăm camerele cele mai elegante părăsite de ei. îmi dă voie și mut îndată bagajul meu la M-me Popovici, o cameră elegantă... însă, pe la ora 9 a.m., sunt anunțat să ies călare. Merg cu dl. căpitan în recunoaștere. închipui ceva aprovizionare: cașcaval, slănină, pâine. Luăm și 4 oameni după noi. Luăm drumul în direcția graniței: valea Breazului. Ne oprim în marginea satului Neagra, ultimul sat român. Descălicăm în dosul unei case și dl. căpitan șoptește cu un căpitan infanterist, ce se găsea acolo cu compania, în preajma cârciumii ce n- avea nimic de vânzare. - „Uite, cel de colo e deal unguresc. Trebu- ie să ne adăpostim de vedere și caii. Era cam la 4-5 km în fața noastră un deal fără pădure, spre apus. îmi treceau furnicături prin corp, începusem și chiar ne apropiasem de granița inamicului. Din șosea se vedeau spre nord stâncile goale, pietroase, dominante și nepăsătoare ale Ceahlăului. Parcă îmi reprezentau simbolul bărbăției și disprețului de moarte. „Trebuie să facem recunoaștere pe muntele Chisirig și vârful Verde, unde trebuie să urcăm eventual bateria în caz de atac”. Această recunoaștere în apropierea graniței îmi dădea de gândit. Găsim o călăuză călare, „Niculai Țăpuc” care ne va conduce pe munte. Apucăm spre nord, pe valea pârâului Neagra, pe drum de care din cale afară de bolovănos și cu podulețe șubrede. După 3 km de vale, apu- căm coasta spre apus, să ridicăm pe muntele Curmătura din vale. Drum nu se cunoaște, ci numai se presupune coasta foarte repede pe sub copaci. Caii s-aruncă galop, alunecând asudați. Ne dăm jos, fiind prea greu de urmat călări. - „Dar cum vor sui tunurile pe aici? Pro- babil că, legându-le cu conovețe și trăgând cu mâinile... ---■ Revista de istorie militară ■----------- - Ba nu, vor împinge oamenii.. Trebuie să ne dea o companie de infanterie ajutor”. După vreo 2 ceasuri ajungem aproape de un vârf, obosiți și bucuroși că am suit. - „Așa-i că am ajuns? Cum te cheamă, măi? - Neculai Țăpuc, dar mai avem până acolo și suntem pe dealul Curmătura din vale. - Și după el ce vine? - După el vine Curmătura din deal, apoi dealul Chisirig și apoi Vârful Verde. - Dar, e aproape până acolo? - E mai departe și mai greu de suit ca până atunci. - Ia ascultă, măi... cum te cheamă... Cum ai zis că te cheamă? - Niculai Țăpuc. - Măi, Țăpuc! Să nu te joci. Bagă-ți mințile în cap ... dacă știi ceva, să nu ne înfunzi undeva pe aici, că te dau pe mâna jandarmilor... sau nu știi nimic, și atunci spune! - Vai de mine, dacă sunt crescut aici... Uite, colea am cosit eu fânul... Și iarna, câte drumuri nu fac pe aici. - Du-ne, dar, pe dealul Chisirig! - Apoi acolo vreau să vă duc”. E ora 12 din zi. Obosiți, flămânzi... însetați nu, căci am luat apă în bidoane, de jos din vale, dar îi facem economie. Ajungem, în sfârșit, pe vârful Curmăturei. în față, spre miazăzi se vede minunat dealu- rile austriace... locul de frontieră. Dealurile Ticușul, Fundului, fvanoș etc. Bicazul ungu- resc, dar acesta e mic față de cele ungurești și trebuie să urcăm mai sus pe Vârful Verde, care încă și acesta e mai jos decât muntele Caprei al lor, din față. - „Eu vă duc și acolo, dar nu se poate ri- dica cu tunul, căci nici noi nu putem umbla cu căruțele pe acolo. E tare greu. Nu se poate merge. - Și de aici până acolo e mult de mers. Avem cel care se vede, dealul Chisirig, și apoi Vârful Verde...” S-a făcut aproape de 2 p.m. Foamea e în to- iul ei, iar la ora 5 p.m. trebuie să se facă rapor- tul celor văzute. Ne retragem mai îndărăt mai îndărăt și dăm peste stâna lui Ilie Ciobotaru, unde ne ospătează cu un caș proaspăt, minunat de dulce. Și cu ce mai avem în traistă oaspătăm bine pe iarbă. Noroc mare că un ciobănel știa și de izvorul cu apă. Ceahlăul se vede minunat, parcă ne priveș- te cu mândrie, că e imposibil s-ajungem la el cu toată sforțarea. Scoborâm înapoi pe alt drum, dar destul de rău și aceasta. Din vale, dealurile par și mai ridicate. Spre nord, încremenitul Ceahlău, cu capul de piatră, îi urmează spre sud Văratecul, vârful Negrei Mari, Gruiul ascuțit ca un fes turcesc, chiar în fața noastră, după care urmează spre sud dea- lul Dubasa. Despre miazăzi peretele muntos e format de dealurile Obcina Ticuș, Floarei, Dohotariile etc., întretăiate de mici pârâiașe. Mai în fund este în relief Smida Floarei, lipsit de pădure. Ungurii par având tranșee pe platoul Harmințaș de pe poalele dealului Caprei. Ne întoarcem spre dealul și satul Hamzoaea, din- spre Bicaz. Aici dl. căpitan, pe la ora 4 14, îmi dă ordin să recunosc valea Secul, ce se întinde din valea Bicaz spre miazăzi, unde e înșirat și satul Secu, foarte răsleț. Pornesc cu călăuza pe acest drum și mai bolovănos, stricat, accidentat, cu poduri slabe și altele stricate, iar pe alăturea mergând mica cale ferată de pădure. Satul, lung, casele înșirate câte una, sărăcăcioase. De mirare cum trăiesc moșnegii în aceste adăpos- turi și dacă se mai numără și ei printre locuito- rii birnici ai țărei. Călăuza însă îi făcea atenți: - „Bade Năiță, să vii mâine cu iapa la râchâezație”[rechiziție]. Călăuza era și jurat al satului. Mi-a părut tare curios că pe ferestrele aces- tor cocioabe de sihaștri se îngrijesc să aibă ghi- veciuri cu flori, și încă de pe prispele lor dără- pănate se ivesc atâția militari, ce au găsit adă- post. După multă alergare și oboseală și mai multă, omorând calul prin atâtea petroase se- mănate cu nemiluita și drumul așa de nepriel- nic, mă reîntorc pe la 6 14 seara, cu convingerea deplină, că pe această vale e imposibil de dus tunurile, decât doar transportate în vagonete. La întoarcere, mai toată valea e plină de soldați ce terminase masa și se adunau chemați la adunare. Erau câteva companii cu ofițerii lor în față. Ce o fi însemnând asta? Poate că o fi făcând apelul oamenilor? Dar tot nu-mi vine a crede, căci parcă așteaptă ceva ... E ora 7 seara. Când să ies din gura acestei văi ca să dau în cea principală a Bicazului, foiala e și mai mare. Câte ----1 U21--------------------------------------- o companie se înșira în pădure. Mai de o parte, dl. maior lonescu10, comandantul batalionului, cu câțiva ofițeri, îmi face semn să mă duc la el. Descalec, m-apropii și mă recomand. - „De unde vii Dumneata? - Am făcut o recunoaștere pe valea Secu- lui, domnule maior. - Dar unde e bateria Dumitale? - Bateria noastră e la Bicaz. - Păi cum, că eu am înștiințarea, că la ora 7 seara am sub comanda mea o baterie din Reg. 24 Artilerie și voi găsi-o la intrarea văii Secului, adică uite colo, căci la ora 9 astă seară trebuie să trecem granița”. Un fior îmi trece prin corp și simt ceva neobișnuit că se petrece în mine. Salut și mă întorc să încalec. Mă întâlnesc cu colegul și camaradul Ciocan Matei, care îmi spune și el, că diseară s-aude că trecem granița... și că noi, ce facem? încalec repede și o iau la goană spre Bicaz, la baterie ... Șoseaua plină de căruți în- cărcate zdravăn. Caii se opinteau. înjurături și bice le curgeau pe spate din belșug. în fiecare căsuță parcă vedeam bateria și m-așteptam să mă întâlnesc cu ea pe drum. Aproape s-a înop- tat când am intrat în Bicaz și am găsit bateria tot la locul ei. Nu știam ce să cred. Dl. căpitan îmi iese înainte: - „Domnule Ghinea, descalecă. îmi pare rău că te-am mai trimis. Trebuie să fii foarte obosit, flămând... - Nu, domnule căpitan, mi-a trecut totul. - Atunci să-ți spun o veste... - Știu, domnule căpitan, am aflat totul în drum și m-am așteptat să mă întâlnesc cu ba- teria. - Ei, nu. Am ordin de la dl. colonel Gherăscu11, să plecăm la ora 1 noaptea. Plec să mă aprovizionez cu ceva. în sat mișună militarii ca furnicele. De abia găsesc ceva cașcaval și în altă parte salam; pâine de- loc. Vreau să mă odihnesc puțin. E ora 10, și la gazdă închis. Noroc că bagajul rămăsese afară. Pun soldatul să-l ridice și-l duce la baterie, iar eu cer găzduire tot la d-na Chihaea, unde mă și culc pentru un ceas. Mă trezesc pe la 11 14, mă îmbrac repede și ea. Pe drum, strigăte și con- versație vioaie. Două umbre ce mă întâlnesc, mă opresc: - „Știți ceva?” Fiori calzi îmi trec prin corp. -----------■ Revista de istorie militară ■----- - „S-a decretat mobilizarea”. O așteptam și parcă nu credeam. Stau o cli- pă, iar în apropiere sunetele clopotelor mă duc la realitate. Sosesc repede la baterie. Foială și zor de înhămare .... Peste 3 sferturi de ceas tu- nurile cu călăreții voioși urcă panta în strigăte de ura!, făcându-și semnul crucei. - „Să veniți sănătoși, cu bine!” se aud stri- găte ascuțite de la mulțimea adunată la fabrica d-lui Defour. 15 august 1916 Și am plecat Bateria a 111-a la război. Mer- geam în noapte cântând, părând a fi liniștiți, pe când sufletul ni era frământat de grijile necu- noscute ale războiului și curiozitatea de a ve- dea în adevăr războiul. Ne mai oprim pe drum, iar pornim, cu grijă să nu dăm greș, și către ziuă ne găsim în satul Neagra din vecinătatea graniței. Aveam ordin de a ne sui cu tunurile pe dealul Curmătura, pe care l-am recunoscut ziua și când ne gân- deam la imposibilitatea aproape de urcat ni se zburlea părul pe cap, dar suntem la război și toate trebuie să fie posibile. în fruntea bateriei apucăm pe valea Neagra și încercăm a urca la deal, fiecare tun cu câte 6 cai și un conovăț în- tins, de care trăgeau câte 20 oameni. Și când se opinteau din greu, adeseori, cădeau în nas din cauza izbiturei cailor. Și cât mai este până sus! N-am urcat decât vreo 30 m. Dar, iată, spre norocul nostru vine ordin să ne întoarcem și să continuăm drumul. Scobo- râtul tot cu atâta greutate, mai mult cu mâinile, încet... Ne înapoiem și, după un popas de vreo 3 ceasuri, în apropierea graniței, pornim. Tre- cem prin rampa spartă a frontierei. Localul de vamă plin de militari, geamuri sparte, mobile aruncate. Se vede c-a fost ceva tărăboi. De prin case ies, cu mic cu mare, privesc pe la porți, ies la drum, ne întâmpină cu cruci moșnegii: „Bine ați venit!” șoptesc femeile și ne privesc cu bucurie și lacrimi le scaldă obrajii. - Dar unguri sunt pe aici? - Nu, sunt fugiți! Toplița, sâmbătă, 10 septembrie 1916 Azi am urcat la tranșee cu dl. căpitan. Am ales locurile tuturor trăsurilor, am continuat cu lucrările platformelor. S-a început și aran- jarea observatoarelor. Am luat masa în bătaia soarelui: supă cu carne, cartofi prăjiți și un pui fript, udat cu un bidon de vin, încheiat cu 4 pere bune. Vizitez tranșeele celorlalte baterii, care fac adevărate grădinării cu brazde prinse cu ce- puri. Pe la 6 p.m. cobor. în oraș, ceilalți ofițeri se văd în grup îndreptându-se spre Divizie12. Mă iau după ei și ne oprim într-o curte, unde se aflu vreo 70 prizonieri. Ce surpriză! Sunt ti- neri de 19-20 ani sau de 40 ani; cei mai mulți români și vreo câțiva unguri. Au fost prinși de vreo 8 soldați de-ai noștri. Cu ce mândrie ne povestesc acești eroi aventura lor războinică și cum au scăpat ca prin minune de focul uci- gător al mitralierelor inamice, adăpostindu-se dimpreună cu prizonierii pe după colțuri de stâncă. Ceva strașnic și cu sacrificiu, demne de Români. Toplița, duminică, 11 septembrie 1916 Rămân în parc cu ceilalți domni ofițeri. La tranșee pleacă numai dl. subit. Vătășanu. De dimineață facem instrucție cu ochitorii. Ziua a fost, toată ziua, soare frumos. Pe la 2 p.m. un aeroplan străin s-a plimbat în voie pe deasupra noastră. Seara, la masă, o surpriză: primesc 2 cărți poștale, una de la frate-meu loan și alta de la Marioara mea. M-a bucurat mult citindu- le, căci mi-au scris vești bune, de liniște, și că mi-au primit scrisorile. în schimb seara scriu și eu 5 cărți poștale: lui Nicu, Costică, frate-meu loan și 2 dragei mele soții. Am dormit bine, numai că aproape despre ziuă un foșnet de șo- bolan sau șoarece m-a speriat. Toplița, luni, 12 septembrie 1916 Fusese svon că plecăm, dar n-am plecat. Dl. Subit. Constantinescu cu dl. căpitan merg la tranșee. Eu rămân în parc și fac exerciții de ochire. Pe la 10 a.m. un nou aeroplan trece spre apus. Sbârnâitul lui atrage toate privirile, încercăm a trage cu tunul, dar n-avem aranjată posiția. Bateria I urcă tunul pe o muche de deal și în scurt isbucnește o lovitură. Se sparge jos. Tunarii noștri se laudă că, păcat de ei, căci n-au avut tunul aranjat. Ochitorul Stroinca mai ales are multă ambiție de a trage el. La masă avem răcituri și cartofi cu carne. După masă mergem mai mulți să vizităm un isvor cu instalații și cabine de bae, cu un ba- zin în mijloc, apă căldicică și foarte limpede. Facem o bae bună. Vizităm clădirile rămase pustii, geamuri sparte, mobilele aruncate, răs- turnate, sticlării pe jos. Camarazii se distrează mai spărgând geamuri. Instalația se află cam la 1 km de oraș: un parc admirabil, alei bine aranjate, plantații de brazi. E frumos. în fund un bufet cu 2 etaje și odăi de dormit. Canapele spintecate. E o zi cu soare și călduroasă, cum rar a fost. Intrăm prin oraș. La intrare, 2 poduri de fer sparte și altele de lemn, aranjate de ai noștri. Peste unul, aranjat peste Mureș, trece calea ferată. Toate casele de pe împrejur cu olanele acoperișului și geamurile spare. Efectele ex- ploziei de la poduri. Orașul geme de militari pedeștri, călări, căruțe, automobile; numai uniforme militare. Localnicii unde or fi? Sunt luați de unguri cu baioneta de la spate și duși... ----|H4|------------------------------------- Unde și unde câte o familie răsleață culege po- rumbiștea și o duce în casă. Pe grilaje, întinse rufele soldaților la soare. în fiecare curte, casă, balcon apar cai, soldați, militari și numai mili- tari. Câte o femeie țărancă, cu catrința sumesă în brâu și cămașa de pânză albă, ce culege în porumbiște alături de un copil sau moșneag provoacă întoarcerea capului militarilor, și cei cari mai au răgaz îi dau târcoale de intră în vor- bă. Ce sunteți: români sau maghiari?... Apune soarele. Aerul se răcește brusc. Câte un cal ce scapă de legătoare zburdă pe șesul Mureșului, în preajma celorlalți. Nu s-a văzut niciunul care să ia fuga în lume. La casa unde mă aflu eu, este bunișoară. Odăile goa- le, prin curte mindire, paturi, rufe, cârpe, ca- napea schiloadă, mașinării agricole, o batoză cu o mică locomobilă lângă o grămăjoară de secară, un mic atelier de fierărie cu scule îm- prăștiate, lemne de foc aranjate sub șură, fân în podul grajdului - gospodăria vreunui ungur sau neamț ferar. Acum și bucătăria lui servește de grajd cailor noștri. Casele, în genere, făcute din lemne de brad (bârne) încheiate la cape- te, iar acoperișul de draniță sau olane. Pereții, lipiți pe dinăuntru, tencuiți și văruiți. Casele bogate sunt zidite frumos și solid, de piatră și cărămidă. După o mică distracție cu gramofonul, ple- căm la masă. Aproape de finele ei, un camarad dă alarma, că se vede pe geam un foc mare. Ofițerii ies pe rând, îndreptându-se spre foc. E cam depărtișor, iar flăcările se ridicau sus și re- flectau în noaptea neagră o luminăție roșiatică pe coaste. Toți comandanții și ofițerii din apro- piere, înspăimântați c-o fi de la ei. Spre foc, mulțime de coloane de căruțe cu aproviziona- rea și muniții; caii foarte numeroși. Am ajuns; cam 2 km. Două case mari de lemn, alăturate, ardeau groaznic. Căldura se răspândea mult, apă puțină, cofe nu erau, pompe nu. Militări- mea se învârtea fără nici o ispravă. Se spune de ofițerii aflători, că în aceste grajduri se aflau cai și hamuri de la o coloană de obuziere din tre- nul regimentar. Lt. Teodorescu, șeful coloanei, raportează d-lui colonel că a avut acolo 18 cai, din care și-a putut scoate 2 cai, și pe care i-a cuprins flăcările. Focul a continuat până la fine, cu toate că pe lângă militărime cu ceva cofe de apă, ce stropeau casele vecine, se învârtea dl. Colonel Sachelaride, lt. Iliescu, pretorul Divi- ------------■ Revista de istorie militară ■------- ziei, cu o ceată de jandarmi și alte multe galoa- ne mai mici. Aci întâlnesc și pe subit. Corlat, venit la Toplița cu o coloană de muniții și care urma să se întoarcă la partea sedentară. Ne-am reîntors la culcare, lăsând focul să urmeze ce începuse numai. Toplița, (Marosheviz), marți, 13 septem- brie 1916 La 7 % a.m., după ceai, plec la tranșee, pe dealul Fătăciune. Sergentul Pușcașu cu oame- nii (22) lucrează de zor la tranșeele respective. Bateria are menirea să bată platoul din dreapta Topliței (Dealul Văei) și valea Călimenelului Limpede. în față se văd frumos dealurile Că- limănel și Tarnița, mai la dreapta Runcul, în fund muntele Călimanul, cel mai înfățișător și adeseori dimineața își arată creasta albă. Pes- te el se ivește un colț din mărețul Petrosul, pe unde se spune că inamicii rezistă. Divizionul III, care a plecat din ajun, a urcat pe poziții. Din zori de zi au început dese bu- buituri de tun și a căror proiectile se zăreau ca stele scântâietoare pe dealurile din față în spar- gerea lor. Bubuiturile au continuat cam până la amiază. Mă scobor jos pentru masă, unde dl. Căpitan mă veștește, că s-a trimis ordin ca oamenii să scoboare jos. După masă ne îndreptăm iarăși spre baie cu domnii subit. Constantinescu și Bătășanu în docărașul bateriei. în bazin, apă limpede, căldișoară; ajunge la piept. Fundul bazinului, de scânduri puțin distanțate. Este despărțit în două, menite pentru bărbați și dame, ce n- aveau voie poate a privi decât prin câteva gă- uri de cioturi ale peretelui. Acum sunt ambele pentru militari și fără bilete. Se vede că această instalație era a unui bogătaș, ce făcea baie în familie. O despărțitură are cam 22 m lungime și 12 m lățime, cu cabine împrejur și scări de lăsat în apă. Este așa de limpede, încât întreg corpul se vede în apă, ca de marmură. Ceilalți camarazi fac sărituri cu capul în jos sau jocuri prin apă. Apa izvorăște căldișoară și se prime- nește mereu. Este o splendoare această baie cu tot așezământul și parcul de prinprejur. Ne întoarcem și ne distrăm până seara cu gramofonul, iar ceilalți și cu jocul de cărți. La masa de amiază, camaradul subit. Mavromati ne-a comunicat că răniții noștri sunt cam de 900, din care cei mai mulți de la Turtucaea13, iar prizonierii făcuți numai de armata de nord- ----■ Revista de istorie militară ■---------- vest de 6800 inși. Ne-a întristat una și bucurat alta. Toplița, miercuri, 14 septembrie 1916 Astăzi dimineață mi-am schimbat ordonan- ța. în locul lui Badragan P„ care este prea moale și-mi pierde lucruri, am luat pe soldjatul] Cior- nei (corn. Păinești, jud. Suceava). Ziua a trecut fără însemnătate. După amiază am făcut baiea la bazin. La întoarcerea primesc o carte poșta- lă de la d-na Galin, prin care mă roagă despre informații asupra fiului D-Sale, dl. Căpitan Ga- lin. I-am comunicat cu plăcere, că este foarte bine și, pe cât îmi va fi posibil, voi avea și eu o deosebită grijă în caz de accident. Azi ni s-a servit mâncare de post. Este Ziua Crucei. Seara am văzut 2 automobile pline cu răniți. Lupte mari sunt pe muntele Petrosul, că din o companie au rămas comandantul și vreo 45 oameni, că generalul a fost mereu pe front, că trenul blindat nu este capturat, iar până la ieși- rea din defileu mai sunt vreo 10 km și că Rușii, la Dorna, merg, înaintează moale și prost, iar ofensiva urmează însă foarte greu. în astă seară ne reamintim cu plăcere, că acum o lună (14 august) am trecut granița. Toplița (Marosheviz), joi, 15 septembrie 1916 Activitatea obișnuită. Noutăți: cam la 5-6 km de Borsec a căzut un aeroplan inamic prin- tr-un defect al motorului; observatorul: ofițer român losif, decorat cu „Virtutea Militară”; a căzut mort împreună cu pilotul. Am văzut me- daliile și portretul unei dame găsite la ei. După întoarcerea de la baie am asistat pu- țin la interogarea celor 150 prizonieri inamici (italieni, slavoni, unguri). Seara ni s-a împărțit un ordin secret relativ la modul de acțiune al trupelor. Se aude că a căzut Sas-Reghen și Sibiul. Ni se comunică, că o escadrilă de aeroplane a bombardat Bucureș- tiul, lovind un sanator și un azil, omorând vreo 60 de oameni. Toplița (Marosheviz), vineri, 16 septem- brie 1916 Stăm tot pe loc. Ni s-a plătit solda și am pri- mit pe august 384,35 lei și pe septembrie 174,38 lei, căci restul de 208 lei până la complectarea 115 sumei de 382,35 este destinată a se plăti soției în țară. începând deci cu septembrie, solda mi se va plăti în modul stabilit. Din aceștia am tri- mis acasă 500 lei prin mandat poștal. Este o zi frumoasă, cald, puțin noros. Am făcut o baie în Mureș și am stat puțin la soare. Apoi am continuat a scrie mai departe în regis- tru impresiile războinice. Seara, mi-a dat ordin să iau conducerea po- potei pe o săptămână. Toplița (Marosheviz), sâmbătă, 17 sep- tembrie 1916 Sunt gata pe la ora 8 a.m. și soldatul de la popotă vine să-i dau alimente pentru pregătit. Ce să-i dau, când n-am nici de unele? Carne nu-i, brânză nu, făină nu, unt, ouă nici vorbă. După multă alergătură, închipui cartofi înde- ajuns, ceva brânză, grăsime, câteva ouă și înj- ghebez felul I borș de cartofi și al Il-lea budin- că de cartofi cu brânză, plus cartofi fierți, iar seara, brânză cu mămăliguță, supă de pasere cu rasol. Bucătar am pe soldatul Prodan, iar la servit între alții am pe soldatul Stuparu, bru- net, gras și foarte harnic. Astă seară primesc o telegramă de la Mărioara, că n-a primit banii și să cercetez. Și de la trimiterea lor a trecut vreo 17 zile. Toplița (Marosheviz), duminică, 18 sep- tembrie 1916 O zi deosebit de frumoasă și călduroasă. Nori împrăștiați la orizont își sprijină poale- le pe crestele dealurilor. Ogoarele galbene de porumb așteaptă pe culegătorii ce nu mai vin. Numai zarzavaturile de prin grădini și stoguri- le de fân sunt bine întrebuințate și cu folos de acei pe care poate nici nu i-au visat sămănăto- rii. Soldații aproape permanent fierb cartofi în căldări line și fac tocană cu verdețuri și păs- tăi proaspete. Prin curți și prin apropiere stau aruncate ca niște cadavre adormite pe veci mo- bile sfărmate, scaune numai cu câte un picior, bucăți din mese și dulapuri, canapele numai cu somiere și câte 2 picioare, bucăți de pânzeturi și stofe cusute, petice de mătăsuri colorate, ră- mășițe și dantelării amestecate în neregulă cu fân, paie, lemne sau gunoaie, alături de blănuri zdrențuite, cutii fără fund, pene și pălării de damă rupte ... în prăvălii, de la intrare ți se ri- dică părul măciucă: hârtii în pachete, plicuri și ----11161------------------------------------ cartoane aruncate în neregulă pe sub cutii de prafuri de vopsele răsturnate, cuie împrăștiate și sticlărie, geamuri, oglinzi sfărâmate, cleiuri și cutii de vopsele și lacuri sparte și curse, săl- tarele, cutiile, lăzile răsturnate, tejghelile între- gi la locul lor cu saltarele scoase, mirosuri de ulei, de terebentină, gaz, iodoform, parfum, o combinație imperceptibilă. O priveliște de cu- lori de tot felul ale solidelor și lichidelor curse, alături de mirosurile emanate din toate aceste lucruri, dau o înfățișare acestor odăi mai mult decât sălbatecă, păgânească. Deasupra aces- tor hârburi, încă nedesfăcute, se văd pachete, sticlării de lampă sau pahare și, amestecate cu ele, tablouri de persoane, aruncate de pe pe- reți, probabil stăpânii magazinului, spintecate pe jumătate și căzute în o poziție așa ca parcă rânjind, privesc cu un surâs diabolic la această dezordine de avere - munca vieții lor, împrăș- tiată în mod sălbatic. în altele, după câte o ușă sau în coturi invi- zibile, câte o fustă, bluză sau șorț, atârnate în cui pe perete sau corsetul cu dantele și pălării cu penaj sub cutii sfărmate pe dușumea. Cine- va intră cu greutate printre aceste hârburi și sfărâmături, călcând peste atâtea sticlării, stre- curându-se cu băgare de seamă printre atâtea cioarece, iar la ieșire se vede pătat pe haină sau cu alt semn dovada trecerei lui prin asemenea locuri. Iar pe la porți, câte un câine rămas se uită jalnic în lungul drumului și așteaptă în zadar să se gudure la cineva cunoscut, căci nu mai vine. Se spune că jafurile și sălbăticiile sunt făcute de ei, la plecare. Și alți prizonieri se aduc de pe front între santinele, dar ei sunt bucuroși c-au scăpat, se întind la adăpost după masă și unii dorm, alții discută, iar alții învârtesc cărțile. Vorbim cu ei în voie ca prieteni. Și nouă ne pare bine că, cu ei, avem mai puțini inamici. Toplița (Marosheviz), luni, 19 septem- brie 1916 Ziua petrecută liniștit. Nimic deosebit. Toplița (Marosheviz), marți, 20 septem- brie 1916 Dimineața instrucție. Vremea cam rece. O veste nouă: se spune că pe frontul de sud trupele bulgaro-nemțești ar fi încercat a tre- -----------■ Revista de istorie militară ■---- ce Dunărea pe la Corabia, însă ai noștri, sub comanda generalului Averescu, au trecut între Turtucaia și Rusciuc, luându-i pe la spate14. De pe front sosesc vreo 500 prizonieri. Se vorbește cu multă însuflețire de o încercare a bulgarilor de o tăiere a comunicațiilor dintre aliații ger- manilor, un eventual armistițiu și o probabilă pace în timpul acestei ierni. Cu ce bucurie se discută aceste chestiuni între ofițeri. Pe la 5 p.m. o întrunire a ofițerilor, unde s-au citit niște instrucțiuni practice de la Ma- rele Comandament și s-au discutat chestiuni relative la tragerile bateriilor în legătură cu a infanteriștilor. Toplița, miercuri, 21 septembrie 1916 Dimineața facem un marș până la ora 11 a.m. Zi noroasă și friguroasă. Noaptea se vede c-a plouat. Efectul sunt bălțile ce se văd, iar culmile dealurilor sunt albe de fulgii de zăpa- dă. Pe drumul cam noroios ne întâlnim cu un nesfârșit șir de căruțe de aprovizionare, iar pe un cal răzleț o roată, adică un colac de roată, în gâtul calului sprijinită de un soldat. După amiază instrucție la tunuri. Seara primesc o carte poștală de la drăguța mea. îmi comunică că a primit 12 în total și că unele i-a provocat râsul, făcându-i impresia că nu samăn a fi în război. Cu puține excepții, în special felul dis- tracției, se poate spune că nu suntem, căci de mai bine de 3 săptămâni stau pe loc. Seara ni se citesc mai multe ordine și comunicări. Toplița, joi, 22 septembrie 1916 Noaptea am dormit bine pe o canapea lu- xoasă, ce mi-a adus-o soldatul de la fabrică. Este prevăzută cu spătar mare și bine îmbră- cată. De aș avea asemenea pat unde vom mai merge! Dimineața ceață, iar mai târziu devine un soare splendid pe un cer albastru, presărat cu grupuri de nord. Pe culmi se vede zăpadă, iar pomii și arborii și-au colorat deja frunza într-un galben roșiatic, răspândindu-se pe jos într-un covor înfoiat. Cele rămase se clatină în suflarea vântului și numai ele dovedesc trece- rea vântului nebunatic, pe când acele bradului rămân ca încremenite, mute, verzi, nu spun ni- mic. Fumuri rotogoale se ridică de pe la casele unde acum domnesc soldații și dispun ca foștii stăpâni, iar de alături sfârâitul fripturilor și mi- rosul bucatelor de la popotă îmi aduce o poftă ----■ Revista de istorie militară ■---------- nebună, pe care voi domili-o cam peste vreun ceas. Avem la pregătit borș de pasăre, ghiveci cu carne de vită, ceva fripturică cu smântână și compot de mere. Vrei și tu ceva din acestea, cititorule? Mergi la război și mănânci adeseori friptură sau vine vremea să te faci friptură la inamic. Cine știe dacă noi sau unii din noi nu vor păți așa ceva? în oraș se văd ridicate mai sus vârful și tur- nurile castelului și bisericelor, și parcă privesc jalnic împrejurimile pustii ale gospodarilor duși, și totodată amestecat în privirea lor ceva mândrie la vederea ostașilor, noii veniți, care vor răzbuna nedreptățile de veacuri și vor pe- cetlui cu sângele lor noile așezări temeinice, firești. O!, ce vis frumos avem de îndeplinit! Pentru el, cu jalea în piept s-au stins toți voini- cii acestui scump pământ, căzuți departe, duși din urmă ca pe vite să lupte pentru proprii lor vrăjmași. Și s-au stins, întorcându-și capul spre căminul părăsit și implorând pentru ultima dată ajutorul fraților de peste hotare. Dar, iată că după multă așteptare mocnită, ce părea ne- sfârșită, se ivește clipa grozavă. Ce este, se cu- tremură văzduhul? Este sfârșitul ultimelor su- flări rămase de pe urma baionetelor jandarmi- lor ce au băgat groaza și-n copiii de fașe. Tresar și morții din gropile lor, se ridică răniții ca vin- decați. Turbează de furie maghiarul încrutând ochii în sânge, ca taurul înjunghiat. Trosnesc toți munții din jur în jur, aplecându-și brazii în semn de închinăciune. Este clipa cea grozavă pentru unii, este mântuitoare pentru alții. își fac cruci moșnegii, ies toată suflarea afară, se suie pe casă să vadă ce n-au mai văzut. Munții se zguduie lăsând poteci, pădurile se desfac și pe culmi apar ca niște feți frumoși de pe alte lumi ostașii României, cu baionetele strălucind în soare, ca odinioară gonacii lui Dragoș sau arcașii lui Ștefan, iar taurul maghiar zăpăcit o pornește nălucă la vale, întețit de săgețile vâ- nătorilor zoriți. - Bună dimineața, zic moșnegii făcându-și cruce... - Bine ați venit la noi, șoptesc nevestele cu iile înflorate, cu copii în brațe, iar fetele surâză- toare, cu catrințele sumese în brâu, ne aruncă covor de flori în cale... Iar noi, călări pe caii mântuirii lor, parcă zburăm pe sus, nu mai umblăm pe jos, ne îm- bată acest primit și acest marș triumfător, pri- ----------------------------------------11171--- vind mereu peste culmi spre apus, spre Tissa. O! ce vis frumos! Ce timpuri de măreție! Câți n-ar vrea și cât n-ar da să retrăiască aceas- tă clipă orbitoare de strălucirea luceafărului mântuitor, ca apoi să moară liniștiți, cu sufletul împăcat. Ce noroc pe noi, că ne-a fost dat să înfăptuim noi acest vis al marilor noștri muce- nici! Visat-a Dragoș, că i se vor întoarce odată gonacii, ca să-și mântuie urmașii de năvălito- rii lui Atila? Tresaltă umbra lui Ștefan la Baia, se urcă pe culmile cetății Neamțului, privește peste Carpați, își binecuvântează nepoții ce-1 răzbună contra viclenilor ce l-au înșelat și pă- răsit la Valea Racovei și Valea Albă. Din sân- gele vărsat atunci au răsărit acești eroi, moș- tenind ura neîmpăcată a voievodului Ștefan contra prigonitorilor lui Arpad care, în culmea îngâmfărei lui, s-a așezat pe culmea cea mai înaltă a Brașovului, pentru ca astăzi să-i sară țăndările în aer, căci și-a complectat de mult stagiul, și să plece de unde a venit sau pămân- tul se va desface să-i înghită pe vecie. Toplița, vineri, 23 septembrie 1916 Vreme ploioasă. Facem teorie cu oamenii în podul unui grajd, despre datoria ostașului în război. Pe la mijlocul convorbirei, când expune- rea ajunsese mai interesantă, se întrerupe prin venirea primei vești neplăcute: trupele Diviziei se retrag îndărăt, deci pregătire de plecare. Și toată ziua căruți [le] au cărat bagaje de la poștă, divizie și aprovizionare îndărăt spre Borsec. O parte de tunari sunt puși la întocmit drumul pentru retragerea bateriilor de pe eventua- lele poziții ce se vor ocupa pe dealul Fătăciu- ne. Stăm toată ziua într-o continuă enervare. Drumul este împănat de căruțe de tot felul, automobile etc. O deprimare morală se vede pe fețele tuturor. Se discută cu mult pesimism asupra mersului războiului. Pe la gospodării răzleți ce au mai rămas, pe la vetre se văd căru- țele încărcate cu boarfe, ieșite în drum, cu co- pii amestecați printre ele, uitându-se cu ochii lor mari, neștiutori și nevinovați. Nenorocitul moșneag sau femeia cu ochii împăienjeniți se uită la gospodăria rămasă aproape întreagă și nu se îndură să plece. în căruță nu mai încap. Mai găsi-vom oare ceea ce lăsăm? Și ochii le curg în lacrimi în neștire. Stau, se aduncă mai mulți, privesc zăpăciți, se răped la poartă să în- trebe pe domnul ofițer ce trece: - Mă rog, nu vă fie cu supărare, domnule, iȚș]------------------------------------- cu toată graba, ne rugăm de o întrebare: „Noi ce facem, plecăm undeva?” - Păi de ce să plecați? - Apoi, dacă vin ungurii înapoi, ne dezbra- că pe toți. Acu de noi ca de noi, da-i păcat de copichiii ăștia. - Apoi, duceți-vă cu primarul vostru la domnul general, la Divizie, și întrebați și să vă dea ajutor. - Dar ne-a luat căruțele acolo, să care bo- clucuri și suntem împrăștiați cu toții. Și rămân iar dedelușiți, cu ochii rătăciți, apucând în neștire. Și nu se îngrijește nimeni de acești sărmani nenorociți... Noaptea se lasă rece și se întinde pe tot cu- prinsul. Ce lume este în odaia caldă, în sufra- gerie, unde intrăm, alături de bucătărie. Ce ar fi o pornire, noaptea? Și căruțele lor au rămas în drum, cu copiii mici înfrigurați. Toplița, sâmbătă, 24 septembrie 1916 De cu seară ne-am pomenit cu trupele Reg. 67 și un batalion din 27, că se întorc de pe front retrași... 2 ofițeri din 27. Mă nimeresc la popo- tă, unde-i servesc cu lapte acru, mâncare nouă pentru ei. Aveau câștigate pozițiuni minunate în defileul spre Deda, pe care le-au părăsit cu mult regret. Ne povestesc din pățaniile lor și cum am stat în preajma inamicului la 30 m o noapte întreagă, în dosul fagilor. Ne-am des- părțit pe la ora 11 noaptea și au rămas să doar- mă în sufrageria noastră. Dimineața veste frumoasă, îmbucurătoare: Divizia a 8-a, care mâncase trânteală, s-a refă- cut peste noapte și a câștigat o lovitură asupra inamicului. Curajul a revenit pe fețele tuturor. Conversații vesele. Pe la 9 % a.m., trupele plea- că să-și reocupe pozițiile părăsite. Regimentul nostru rămâne în aceeași situație. Se spune, că Divizia a 8-a cu o mișcare dibace, profitând și de greșelile inamicului, ar fi prins 2000 prizo- nieri prusaci. Vestea nu se poate mai bună. Mă duc până la Divizie, unde găsesc și un jurnal, „Adevărul” din ziua de 23 cr., în care comunicatul de pe fronturi este îmbucurător. După amiază fac în liniște o baie la bazin. Trec pe lângă podul de cale ferată, ce mai fumegă încă, ars după ce fusese refăcut de ai noștri cu ocazia temerei de retragere. Drumul este bari- cada aproape de căruțe cu aproviziuni, de că- ruțele locatarilor, cu tolice, cu vaci și porci mâ- ------------■ Revista de istorie militară ■----- nate dinapoi, aduse îndărăt de unde căutase să se refugieze spre Borsec. Pe drum întâlnesc pe caporalul Pintilie lordache, ce-mi povestește o scenă petrecută în seara mobilizărei între șeful de post Costișanu din Cârlomănești și familia frate-meu lordache. Toplița, duminică, 25 septembrie 1916 Serviciul suspendat. Ziua cam ploioasă. Fac baie în bazin; apa căldișoară, ca de obicei. Di- vizionul al Il-lea pleacă pe la 1 p.m. reocupând pozițiile pe Călimanul. Servanții noștri sunt duși să dreagă drumul la pozițiile de retragere de pe Fătăciuni. Primesc pe neașteptate o carte poștală de la soția mea, în care-mi comunică primirea primului mandat și bucuria ce o sim- te când factorul îi întinde ceva, l-am răspuns, exprimându-și plăcerea ce-i pricinuesc cu scri- sorile mele. Toplița, luni, 26 septembrie 1916 Vreme ploioasă. Facem teorie cu oame- nii despre rostul războiului nostru. Ascultă cu atenție. Vreme trece în liniște. Pe dealuri- le vecine s-aud strașnice bubuituri de tunuri. Acestea ne amintesc mereu că suntem în plin război. Spre seară fac iarăși o baie la bazin. Toplița, marți, TI septembrie 1916 [Arhiva Națională Maghiară (Magyar Ors- zâgos Leveltar) Budapesta, P. 1575: Szădeczky Kardoss csalăd leveltâra. Erdelyre vonatko- zo iratok (1500-1916); Arhivele Naționale Is- torice Centrale București, Colecția Microfil- me Ungaria, rola 356, c. 191-219.] NOTE 1 Prin înaltul Decret nr. 1444 din 1 aprilie 1914, semnat de regele Carol I, s-au format, între ele, cinci comandamente teritoriale, care au intrat în compu- nerea celor cinci corpuri de armată. Concomitent s-au creat, alături de alte unități și formațiuni, și cinci regimente de câmp (regimentele 21,22,23,24, 25). Ele erau au intrat în subordinea comandamen- telor teritoriale nou create. Prin același act normativ s-au creat și 40 de regimente de infanterie, ele pro- venind din unitățile active (Cf. „Monitorul Oficial” Nr. 5/5 aprilie 1914, p. 297). 2------România în Războiul Mondial 1916-1919 (în ----■ Revista de istorie militară ■----- continuare sigla RRM), volumul I, Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului, Imprimeria Națională, Bu- curești, 1934, p. 187. 3 Pentru detalii despre această operație a se ve- dea, între altele, General G.A.Dabija, Armata Ro- mână în Răsboiul Mondial (1916-1918), volumul II, Editura I.G.Hertz, București, 193.., p. 318-327; Petre Otu, Mareșalul Constantin PrezanVocația datoriei, Editura Militară, București, 2008. 4 Anuarul Armatei Române pe anul 1916, Tipo- grafia „Universala’-Iancu lonescu, București, 1916, p. 378. 5 Valeriu Robescu s-a născut la 12 decembrie 1865, a intrat în Școala militară Ia 1 iulie 1886, pe care a absolvit-o doi ani mai târziu, la 1 aprilie 1888. S-a specializat în arma artilerie în cadrul căreia a avut o carieră normală: locotenent - 8 aprilie 1892; căpitan - 1 octombrie 1896; maior - 28 noiembrie 1908; locotenent-colonel - 1 aprilie 1913. La de- clanșarea războiului mondial comanda Regimentul 13 artilerie. 6 loan Gheorghian s-a născut la 28 mai 1872. A intrat în Școala militară la 18 ani, absolvind-o la 15 iulie 1892, cu gradul de sublocotenent. Cariera mi- litară: locotenent - 10 iulie 1895; căpitan - 10 mai 1901; maior - 10 mai 1909; locotenent-colonel - 1 aprilie 1914; colonel - 1 aprilie 1916. A comandant, anterior, Regimentul 4 artilerie grăniceri. 7 Emil Sachelaride s-a născut la 15 octombrie 1860. A devenit sublocotenent la 1 iulie 1884, după absolvirea Școlii militare. Cariera militară: locote- nent-8 aprilie 1888; căpitan - 8 aprilie 1893; maior - 10 mai 1902; locotenent-colonel - 8 aprilie 1912; colonel - 1 mai 1915. 8 Nicolae Sofronescu s-a născut la 6 septembrie 1869 și obținut gradul de sublocotenent la 16 iulie 1890. A fost avansat locotenent la 1 ianuarie 1894, căpitan la 10 mai 1899 și maior la 1 octombrie 1913. La 1 noiembrie 1914 a fost mutat comandant de di- vizion în Regimentul 24 artilerie. 9 Darwin Galin născut la 22 mai 1886. A ur- mat școala militară de artilerie și geniu în perioada 1905-1907, obținând tresele de sublocotenent la 1 iulie 1907. A fost avansat locotenent la 1 iulie 1910 și căpitan la 1 aprilie 1916. 10 Ștefan G. lonescu, născut 17 februarie 1874 a fost avansat sublocotenent la 1 iulie 1896, după absolvirea școlii militare (1894-1896). A urmat o carieră normală obținând gradul de locotenent la 7 aprilie 1900, cel de căpitan la 10 mai 1908, iar cel de maior la 1 noiembrie 1914. 11 Anton Lebiez Gherescu. S-a născut la 1 oc- tombrie 1863 și a fost încorporat ca soldat la 1 oc- tombrie 1881. După trei ani a fost admis la școala militară, pe care a absolvit-o la 16 iulie 1886. Cariera militară: locotenent - 10 mai 1891; căpitan - 1 fe- 1119|------------------------------------- bruarie 1897; maior - 10 mai 1907; locotenent-co- lonel - 1 octombrie 1913. La 1 aprilie 1914 a fost numit ajutor al comandantulkui Regimentului 67 infanterie. 12 Este vorba de Divizia 14 infanterie, comanda- tă de generalul Paraschiv Vasilescu. 13 Bătălia de la Turtucaia (18 august/1 sep- tembrie-24 august/6 septembrie) este prima mare confruntare de pe segmentul sudic al frontului ro- mânesc, după intrarea României în Primul Război Mondial (15/28 august 1916). Trupele române (Di- vizia 17 infanterie întărită cu unele unități) au sufe- rit o grea înfrîngere, ceea ce s-a repercutat asupra întregii armatei române și a societății românești în ansamblu. înfrângerea era, scria I.G. Duca, „așa de răsunătoare, încât nu numai că anula toate succe- sele - netăgăduitele succese de la nord - dar arunca de la început un fel de val de discredit asupra între- gii noastre intrări în acțiune" (I. G. Duca, Memorii, vol.3, ediție și indice de Stelian Neagoe, București, 1994, p. 23). 14 Este vorba de manevra de la Flămânda (18 septembrie/1 octombrie - 22 septembrie/5 octom- brie 1916), decisă de Consiliul de război de la Periș (2/15 septembrie 1916). Generalul Alexandru Ave- rescu a conceput un plan de operații ingenios care a prevăzut executarea unei lovituri frontale de către Armata de Dobrogea, concomitent cu o amplă ma- nevră de învăluire peste Dunăre, organizată în sec- torul în sectorul Oltenița-Giurgiu, în dreptul locali- tății Flămânda. De aici și numele acestei mari bătălii - „manevra (operația) de la Flămânda” Deși a început promițător, confruntarea s-a soldat cu un eșec, ea fi- ind oprită de Marele Cartier general Român. ■] 1201-----------------------------------------------■ Revista de istorie militară ■ Aniversari MUZEUL MILITAR NAȚIONAL „REGELE FERDINAND I” LA ÎMPLINIREA A 90 DE ANI DE EXISTENȚĂ 1923'2013 Dr. CRISTINA CONSTANTIN * Instituție de prestigiu în peisajul cultural românesc, Muzeul Militar Național „Regele Ferdinand I” a împlinit la 18 decembrie 2013 venerabila vârstă de 90 de ani. Cu acest prilej au fost organizate la sediul său o serie de manifestări care au debutat cu un cuvânt adresat participanților de comandor conferențiar universitar doctor Olimpiu Ma- nuel Glodarenco, directorul Muzeului Militar Național „Regele Ferdinand I” Au urmat apoi intonarea Imnului Național de către fanfara militară, oficierea unui Te Deum de către un sobor de preoți și prezentarea gărzii a grupuri- lor de reconstituire istorică din cadrul Asocia- țiilor „6 Dorobanți” și „Tradiția militară”. în continuare s-a desfășurat sesiunea de comunicări științifice „90 de ani în slujba isto- riografiei și muzeografiei militare 1923-2013”, organizată pe trei secțiuni, la care au partici- pat reprezentanți ai unor instituții importante din toata țara: Institutul de Turcologie și Studii Central Asiatice al Universității „Babeș-Bo- lyai” din Cluj-Napoca, Facultatea de Istorie a Universității București, Universitatea Națio- nală de Apărare „Carol I” Institutul de Studii Politice de Apărare și Istorie Militară, Centrul de Studii Euroatlantice București, Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan”, Muzeul Național de Istorie a României, Muzeul Marinei Româ- ne, Muzeul Banatului din Timișoara, Muze- ul Național de Istorie și Arheologie Prahova, Complexul Muzeal „Iulian Antonescu” Bacău, Biblioteca Națională a României, Universitatea de Arte București, Universitatea de Arte Iași, Muzeul Bucovinei Suceava, Muzeul Unirii Iași, Complexul Muzeal „Curtea Domnească” Târ- goviște, Muzeul de Istorie și Arheologie Con- stanța, Muzeul de Istorie al Municipiului Bu- curești, Muzeul Național al Satului „Dimitrie Guști” Complexul Muzeal A.S.T.R.A. Sibiu, Facultatea de Istorie și Științe Politice - Uni- versitatea „Ovidius” din Constanța, Universi- tatea „Hyperion”, Institutul pentru Cercetarea Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc și Biblioteca Sfântului Sinod. în deschiderea acestei sesiuni, au rostit alocuțiuni o serie de personalități care au evi- dențiat rolul muzeului militar în prezentarea și păstrarea mărturiilor de istorie militară a po- porului român: dl. academician Dan Berindei, vicepreședintele Academiei Române, care a fă- cut o emoționantă paralelă între vârsta muzeu- lui și cea a domniei sale, tot 90 de ani, spunând că este o vârstă onorabilă care obligă la un bilanț, dorind mulți ani înainte muzeului, dl. gl. (r) Marin Dragnea, președintele Asociației Naționale a Veteranilor de Război, dl. dr. Virgil Nițulescu, președintele Comitetului Național Român I.C.O.M., dl. gl. (r) Mihail E. lonescu, directorul Institutului de Studii Politice pentru Apărare și Istorie Militară, dl. Dumitru Codin Munteanu, secretar general al Ministerului * Dr. în istorie, șef secție Muzeul Militar Național „Regele Ferdinand I” ■ Revista de istorie militară ■--------------------------------------------------1121 [■ Aspecte de la desfășurarea manifestărilor prilejuite de împlinirea a 90 de la înființarea Muzeului Militar Național „Regele Ferdinand I” ■ Revista de istorie militară ■ - ‘București - cu prilejul aniversării a 90 de ani de la înființare, in semn de înalti apreciere pentru contribuția avuti la cercetarea, conservarea și valorificarea eițpozițiotuii __2___Ar 8- nr____.. V"______ qM. 999/3 Brevetul Ordinului „Meritul Cultural” în grad de „Mare Ofițer” conferit Muzeului Militar Național „Regele Ferdinand I” Apărării Naționale și col. ing. Ion Stoica, locți- itorul Comandamentului Logistic întrunit. De asemenea, dl comandor conf. univ. dr. Olimpiu Manuel Glodarenco, directorul Mu- zeului Militar Național „Regele Ferdinand I”, în calitate de gazdă, a prezentat mesajul dom- nului academician Ionel Haiduc, președintele Academiei Române, adresat la ceas aniversar, în care a amintit rolul important pe care l-au avut reprezentanți de seamă ai acestui înalt for de cultură și știință al țării în organizarea și dezvoltarea Muzeului Militar Național: Nico- lae lorga, Vasile Pârvan, Alexandru Tzigara-Sa- murcaș și nu în ultimul rând, Radu R. Rosetti. Au mai participat la aceste activități: dl. col. (r) Petre Otu, președintele Comisiei Române de Istorie Militară, prof. univ. dr. Adrian Silvan lonescu și prof. Carol Konig, membri ai Comi- siei Naționale a Muzeelor și Colecțiilor din ca- drul Ministerului Culturii, d-na Adina Rențea, directorul Muzeului Național Cotroceni, s.a. Totodată, trebuie menționat faptul că au mai fost prezenți și reprezentanți ai unor pu- ----■ Revista de istorie militară ■--------- blicații de specialitate și ai mass-media: „Ma- gazin Istoric”, „Gândirea militară românească” „Observatorul militar” Radio România Actua- lități, TVR - Ora Armatei, etc. Tot în cadrul acestor manifestări a fost vernisată expoziția „90 de ani de muzeografie militară” care a trecut în revistă principalele momente din activitatea muzeului de-a lungul timpului, evidențiind rolul fondatorului său, regele Ferdinand I, precum și al membrilor fa- miliei regale, al unor personalități importante din viața culturală, politică și militară, care și- au legat numele de cel al muzeului prin donații și sprijin în ceea ce privește îmbogățirea patri- moniului său. în semn de apreciere a activității desfășu- rate de Muzeul Militar Național „Regele Fer- dinand I” și având în vedere împlinirea a 90 de ani de la înființarea sa, președintele României, Traian Băsescu, a conferit Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Mare Cfițer, categoria „Promovarea culturii”, la propunerea ministru- lui Apărării Naționale, Mircea Dușa. Cu experiența celor 90 de ani de existență și exemplul activității desfășurate în cadrul aces- tei instituții de oameni de cultură remarcabili, muzeul militar aduce și astăzi mai aproape de elevi, de tineri, de cei pasionați de trecutul nos- tru militar, istoria militară a poporului român prin intermediul bogatului său patrimoniu. Ordinul „Meritul Cultural” în grad de „Mare Ofițer” conferit Muzeului Militar Național „Regele Ferdinand I” Asociații de reconstituire istorico-militarâ ASOCIAȚIA TRADIȚIA MILITARĂ MIRCEA EMILIAN STOICA * Asociația TRADIȚIA MILITARĂ (ATM) face parte din cel mai vechi nucleu de reconsti- tuire istorico-militară a secolelor XIX-XX din România, este prima organizație de profil în- scrisă oficial, și reprezintă țara la Uniunea Eu- ropeană a Asociațiilor Istorico-Militare. Pre- ședintele de Onoare al ATM este Academician Dinu C. Giurescu, iar Consultant Militar este Col.Dr. Vasile Popa - fost Director al Muzeului Militar Național. ATM a participat la nenumă- rate manifestări specifice, începând din anul 20041, în patrie, dar și în 9 țări străine: Franța, Italia, Germania, Austria, Cehia, Ungaria, Bul- garia, Ucraina și Rusia. Statutul juridic a fost obținut în martie 2007 și actuala denumire a fost adoptată în anul 2008. ATM este singura organizație de profil care participă anual la pa- rada militară de Ziua Națională de la Arcul de Triumf, începând de la 1 Decembrie 2009. Scopul ATM este acela de a da viață isto- riei militare a României, de a o retrăi în primă persoană și de a o reda publicului, în semn de omagiu pentru generațiile precedente, care prin priceperea, eforturile și sacrificiul lor au făurit o țară și i-au asigurat un viitor. ATM dorește să reprezinte o punte între trecut și prezent, între militari și civili, între români și străini. Principalele obiective ale ATM sunt: ♦ promovarea tradițiilor militare românești și omagierea eroilor României prin participa- rea în echipament de epocă la defilări, gărzi de onoare, ceremonii festive sau de comemorare, demonstrații de mânuiri de arme, exerciții tac- tice, prin reconstituiri de bătălii și prin îngriji- rea de monumente și morminte ale eroilor; ♦ educarea publicului, și în special a tinerei generații, în spiritul respectului față de tradiții- le militare românești, de cunoaștere a momen- telor importante ale istoriei naționale și uni- versale, al respectului față de militari, chiar și a celor ai altor armate, care și-au servit corect patria în momente dramatice ale istoriei; ♦ instruirea propriilor membri, cu scopul de a putea întruchipa în mod credibil milita- rul român din trecut, de a forma caractere, de a promova și cultiva valori și principii în con- cordanță cu deviza ATM: Onoare și Tradiție, Seriozitate și Efort, Camaraderie și Respect; de a imprima atitudini și deprinderi compatibile cu principiul congruenței între cuget, vorbă și faptă; de a crea disponibilitatea spre o discipli- nă liber consimțită, pe bază de regulamente, proceduri și norme; ♦ stimularea cercetării în domeniul istoriei militare și salvgardarea patrimoniului material și imaterial istorico-militar (documente, uni- forme, decorații, echipament, armament, teh- nică, lucrări de artă, construcții și situri istori- co-militare, dar și limbaj specific, deprinderi, cutume, metode, procedee și proceduri); ♦ dezvoltarea colaborării cu organizații si- milare din străinătate și reprezentarea cu onoa- re în lume a tradițiilor militare românești; Membrii asociației sunt civili cu inimi de militari, ce provin din cele mai diferite dome- nii de activitate: tehnică, medicină, arhitectu- ră, istorie, justiție, etc. ATM evoluează în uniforme de epocă ri- guros conforme celor originale, în baza unei minuțioase consultări a arhivelor. Tot echipa- mentul și replicile de armament au fost procu- * Președinte, Asociația Tradiția Militară (www.traditia-militara.ro). ■] 1241-------------------------------------------------------■ Revista de istorie militară ■ Reconstituire Regimentul 1 Infanterie rate pe cheltuială proprie. O parte din echipa- ment este formată din piese autentice. Instrucția consitutie un element central al activității; ATM face aproape săptămânal stagii de instrucție militară, de front și tacti- că, conform regulamentelor și uzanțelor din timpul epocilor evocate, după 7 regulamente diferite, așa încât evoluțiie sale să constituie o reprezentare fidelă a istoriei militare. La activitățile asociației, desfășurate atât în țară cât și în străinătate, ATM cooperează, în baza unor Protocoale de Colaborare perma- nente, cu Muzeului Militar Național, cu Ofi- ciul Național pentru Cultul Eroilor, cu Statul Major General, cu Jandarmeria Română, cu Asociația Națională a Colecționarilor de Arme, cu Asociația Națională a Armurierilor din Ro- mânia, cu Asociația Națională a Veteranilor de Război, iar în mod frecvent cu structuri ale armatei, cu Primăria Municipiului București, cu muzee militare și de istorie, cu asociații de rezerviști, cu autorități locale și centrale din țară, cu grupuri istorico-militare similare din România și din străinătate - cu care s-au sta- bilit relații amicale și de colaborare, urmărind promovarea acelorași nobile valori. ATM cultivă tradițiile a 10 prestigioase unități românești: Regimentul 2 Vânători Gar- dă „Regina Elisabeta”, Batalionul 1 Vânători de Munte, Regimentul 1 Grăniceri Gardă, Batali- onul 4 Parașutiști, Batalionul de Gardă Regală, ----■ Revista de istorie militară ■------------ Regimentul de Infanterie Marină, Regimentul 4 Dorobanți „Argeș” Regimentul IV Linie 21 Infanterie „Ilfov”, Compania de Pompieri Mi- litari București din 1848, Regimentul 2 Gră- niceresc Valah Năsăud din prima jumătate a secolului XIX. Sunt acoperite 7 epoci istorice distincte, de după anul 1806. Majoritatea evenimentelor la care participă ATM cuprind o combinație a mai multe tipuri de activități: demonstrații de reconstituire is- torico-militara, ceremonii, parade, marșuri comemorative, întreținerea unor monumente sau situri istorice, reconstituiri de bătălii. Cele mai notabile evenimente din palmare- sul ATM sunt: - participarea anuală la Parada Militară de la Arcul de Triumf din București de Ziua Națională, 1 Decembrie, la care toți membrii grupului vibrează de emoție; aceasta este ur- mată de cele mai multe ori de demonstrații de reconstituire istorico-militara în diferite locuri ale Capitalei: la Muzeul Național al Satului „Dimitrie Guști”, la Arcul de Triumf, în Centrul Vechi, etc. Cu aceste ocazii sunt arătate și ex- plicate publicului diferitele uniforme, accesorii de echipament și armament, drapelul de lup- tă, mânuiri de armă, ceremonialul depunerii Jurământului Militar, rugăciunea, schimbarea santinelelor, exerciții tactice, precum scrima cu arma. Uneori se închide Ziua Reîntregirii cu o retragere cu torțe, alături de Regimentul 30 Gardă „Mihai Viteazul”. Reconstituire Plevna 1877 - Marșul Comemorativ „Crucea Eroilor”, organizat anual de către ATM, în amintirea in- trării României în primul război mondial, la TI august 1916, începând din anul 2009. Membrilor Asociației Tradiția Militară, purtători a diferite ținute de epocă românești (infanterie, vânători de munte, grăniceri, ae- rostație), s-au alăturat și membrii altor asoci- ații de reconstituire istorico-militară, precum Deutsches Freikorps, în uniforme germane din perioadă, asociațiile Foldvâry Kâroly, k.u.k Festunsgartillerie Regiment Nr. 2 (Polonia), Stadtgarde Briinn (Cehia) și „Regimentul 28 Infanterie Regală Honved” (Ungaria) în uni- forme austro-ungare, „Brigade de Savoye” (Franța) și Asociația „Traditsia” (Bulgaria) în uniforme bulgărești. Au participat și Cerceta- șii României, în amintirea rolului jucat de către Cercetași în Marele Război. Evenimentul cuprinde un marș montan, pe la Babele, Omu (vechea frontieră) și Crucea Eroilor, ceremonii militare, la monumentul de Reconstituire Crucea Eroilor 1918 ------------------------------■ Revista de istorie militară ■------- pe Caraiman, la statuia „Ultimă Grenadă”, din Bușteni, la cimitirul militar internațional din Sinaia, demonstrații de reconstituire istorico- militara, inclusiv la Castelul Peleș, și reconsti- tuiri de bătălii, cu efecte pirotehnice. Ceremo- nia militară de la Crucea Eroilor se încheie cu desfășurarea unui drapel tricolor lung de 30 de metri. - ceremonia, desfășurată împreună cu Re- gimentul 30 Gardă „Mihai Viteazul” de depu- nere la Mormântul Ostașului Necunoscut a unor urne cu pământ, aduse de către ATM din locurile unde militarii români și-au vărsat sân- gele pentru țară. - reconstituirea participării trupelor româ- ne la Războiul de Independență (1877-1878), la Plevna (Bulgaria), în fiecare an, începând din 2007. - reconstituirea unor moment dramatice ale participării românilor la al doilea război mondial, în spațiul ex-sovietic, la Odesa și Se- vastopol (Ucraina) și la Stalingrad (Volgograd - Federația Rusă), dar și în Ungaria, Cehia și Italia. - participarea anuală la Ziua Drapelului și Ziua Imnului, la Ziua Armatei, la jubileele di- feritelor categorii de forțe sau mări unități ale armatei române, precum și la Noaptea Muze- elor și la Zilele Muzeului Militar Național „Re- gele Ferdinand I”. ATM nu glorifică războiul, ci îndrumă spre învățarea lecțiilor istoriei. Armele pe care le poartă membrii ATM apără doar de uitare, de pierderea identității și a memoriei. împrospă- tarea memoriei, omagierea înaintașilor și păs- trarea tradițiilor sunt esențiale pentru a face pasul de la statutul de populație la cel de na- țiune, pentru înțelegerea prezentului și pentru construirea viitorului. ATM ajută la transmite- rea flăcării memoriei din generație în genera- ție, ca să lumineze calea spre viitor. Eroii din trecut, indiferent de armata în care au luptat, s-au sacrificat cu gândul la ge- nerațiile ce aveau să le urmeze - acestea au da- toria să trăiască cu gândul la ei. Cei vii închid ochii celor morți, dar, uneori, cei morți deschid ochii celor vii. NOTE 1 http://www.traditia-militara.ro/forum/YaBB. pl? board=2 ■ Revista de istorie militară ■-----------------------------------------------1127 [■ Recenzii/ prezentări de cărți DIN NOU DESPRE REGIUNEA MĂRII NEGRE rMTimUlUXTlr. HlDtKtir.11 tl pirrousMUTAM Sergiu Mixm IOSIPF.SCU MADGEARU SOREANU MAREA NEAGRĂ STATE ȘI FRONTIERE l>e k Pieptul AmWhHAp» U Falca 4c Ia PtfU {Ili56) dilirfj