Mm» REVISTA DE ISTORIE MILITARĂ Publicația este editată de Ministerul Apărării Naționale, prin Institutul pentru Studii Politice de Apărare și Istorie Militară, membru al Consorțiului Academiilor de Apărare și In- stitutelor pentru Studii de Se- curitate din cadrul Partene- riatului pentru Pace, coordo- nator național al Proiectului de Istorie Paralelă: NATO - Tratatul de la Varșovia SUMAR • Dosar: Participarea României la al Doilea Război Balcanic -General-maior (r) dr. MIHAIL E. IONESCU- Un secol de la al Doilea Război Balcanic ............................................. - CONSIANIIN IORDAN - Istoriografia bulgară postcomunistă despre participarea României la cel de-al Doilea Război Balcanic.... -GEORGE UNGUREANU - Diplomația rusă și diferendul teritorial româno-bulgar...................................................... - MIRCEA SOREANU — România și conflictul balcanic (1913). Percepții externe.................................................. - SERGIU IOSIPESCU - Les Albanais, les Aroumains et la Roumanie au temps des guerres balkaniques. Quelques faits et considerations. - PETRE OTU — Mihail Sadoveanu, cu pana și arma la sudul Dunării (1913)....................................................... - ION GIURCĂ — Epidemia de holeră din Bulgaria din anul 1913 - consecințe asupra armatei române ................................ - MARIANMOȘNEAGU — Marina Militară Română în campania anului 1913 ................................................. • Istorie Modernă - ANATOL LEȘCU- Unitățile armatei țariste dislocate în Basarabia în perioada anilor 1812-1828................................................... COLEGIUL DE REDACȚIE ♦ General-maior (r) dr. MIHAIL E. IONESCU, directorul Institu- tului pentru Studii Politice de Apărare și Istorie Militară ♦ Academician DINU C. GIURESCU, Academia Română • Dr. JAN HOFFENAAR, Președintele Comisiei Olandeze de Istorie Militară . Prof. univ. dr. DENNIS DELETANT, London Univer- sity . Colonel (r) dr. PETRE OTU, directorul științific al Institutului pentru Studii Politice de Apărare și Istorie Militară . Prof. univ. dr. MIHAI RETEGAN, Universitatea București . IULIAN FOTA, consilier prezidențial . Dr. SERGIU IOSIPESCU, cc. șt., Institutul pentru Studii Politice de Apărare și Istorie Militară . Prof. univ. dr. ALESANDRU DUȚU, Universitatea „Spiru Haret” • Prof. univ. dr. MARIA GEORGESCU, Universitatea Pitești . Comandor (r) GHEORGHE VARTIC • Istorie Contemporană - ALEXANDRU OȘCA — Negocieri româno-turce pentru semnarea con- vențiilor militare în cadrul Pactului Balcanic...................... - ALIN SAMUȘAN — Armata ca factor politic în URSS. Scurtă incursiune în perioada post-stalinistă (1953-1957) ............................ 104 117 Istorie Recentă - Opinii - ALEXANDRU VOICU — Intervenția militară în Libia. Alianțe de moment ............ 122 Armata română in misiuni internaționale - NICOLAE-IONEL CIUCĂ — O misiune, un batalion, un spirit (I) Aniversări - CERASELA MOLDOVEANU - Aniversări în 2013 • Recenzii, prezentări de carte - Eliezer Palmor, Cor.fesiunile unui diplomat, Institutul European, Iași, 2012 - General-maior (r) dr. MIHAIL E. IONESCU............................. - Calendarul tradițiilor militare 2013, Editura Centrului tehnic-editorial al armatei, 2013 - MIRCEA SOREANU..................................... -Glenn E. Torrey ed., Generalul Henri Berthelot, Memorii și corespondență. 1916-1919, Editura Militară, București, 2012 - ȘERBANL-AVELESCU....... - Ion Giurcă, Maria Georgescu, Statul Major General Român. (1859-1950). Organizare și atribuții funcționale, Editura Militară, București, 2012 - CERASELA MOLDOVEANU................................................. - Adrian Stroia, Marin Ghinoiu, Din elita artileriei, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, București, 2012 - PETRE OTU.............. • Viața științifică - Reuniunea anuală a Grupului de Lucru privind Studierea Conflictelor din cadrul Consorțiului PfP al Academiilor de Apărare și Institutelor pentru Studii de Securitate. Sofia (Bulgaria), 27-31 mai 2013 - CARMEN RÎJNOVEANU.... ♦ Revista este inclusă în baza de date a Consiliului Național al Cercetării Științifice in învățământul Superior, fiind evaluată la categoria „C” ♦ Poziția revistei în lista-catalog a publicațiilor este la numărul 5017 ISSN 1220-5710 135 149 154 157 159 161 163 164 CONTENTS ♦ Dossier: Romania's Participation to the Second Balkan War - Major-general (ret.) dr. MIHAIL E. IONESCU - One Century since the Second Balkan War........... 1 - CONSTANTIN IORDAN - Post-communist Bulgarian Historiography on Romania’s Participation to the Second Balkan War ........................................................................... 4 - GEORGE UNGUREANU - Russian Diplomacy and the Romanian-Bulgarian Territorial Dispute .......... 34 - MIRCEA SOREANU - Romania and the Second Balkan War (1913). Externai Perceptions .............. 47 - SERGIU IOS1PESCU - Albanians, Aromanians and Romania at the time of the Balkan wars. Facts and considerations..................................................................................... 56 - PETRE OTU - Mihail Sadoveanu, with his Pen and his Gun to the South of Danube (1913).......... 70 - ION GIURCĂ - Cholera Outbreak in Bulgaria in 1913 - Consequences over the Romanian Army ...... 75 - MARIANMOȘNEAGU - Romanian Navy in the Campaign of 1913 ....................................... 85 • Modern History - ANATOL LEȘCU - Units of the Tsarist Army Deployed to Bessarabia between 1812 and 1828 ............ 94 • Contemporary History - ALEXANDRU OȘCA - Romanian-Turkish Negotiations for the Signing of the Military Conventions within the Balkan Pact ........................................................................... 104 - ALIN SĂMUȘAN - Army as a Political Factor in USSR. A Brief Incursion in the Post-Stalinist Period (1953-1957) ...................................................................................... 117 ♦ Recent History - Opinions -ALEXANDRU VOICU - Military Intervention in Libya. Makeshift Alliances............................. 122 ♦ Romanian Armed Forces in International Missions - NICOLAE-IONEL CIUCĂ - One Mission, One Battalion, One Spirit (I) ........................... 135 ♦ Anniversaries - CERASELA MOLDOVEANU - Anniversaries in 2013 ................................................. 34$ ♦ Reviews - Eliezer Palmor, Corfesiunile unui diplomat, Institutul European, Iași, 2012 - Major-general (r) dr. MIHAIL E. IONESCU....................................................... - Calendarul tradițiilor militare 2013, Editura Centrului tehnic-editorial al armatei, 2013 - MIRCEA SOREANU ................................................................................ 157 - Glenn E. Torrey ed., Generalul Henri Berthelot, Memorii și corespondență. 1916-1919, Editura Militară, București, 2012 - ȘERBAN PAVELESCU............................................................... - Ion Giurcă, Maria Georgescu, Statul Major General Român. (1859-1950). Organizare și atribuții funcționale, Editura Militară, București, 2012 - CERASELA MOLDOVEANU.............................. 161 - Adrian Stroia, Marin Ghinoiu, Din elita artileriei, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, București, 2012 - PETRE OTU .................................................................. , r ..... 163 ♦ Scientific Life - The Reunion of the “Conflict Studies” Working Group within the Partnership for Peace Consortium of Defense Academies and Security Studies Institutes (May 25-27, 2013, Sofia) - CARMENRÎJNOVEANU . • Responsabil de număr: PETRE OTU • ALEXANDRU VOICU, MIRCEA SOREANU - redactori • ADRIAN PANDEA, coperta, ELENA LEMNARU, tehnoredactare computerizată Adresa redacției: strada Constantin Miile nr. 6, cod 010142, București, sector 1, telefon: 0213157827, telefax: 004021-3137955 www.mapn.ro/diepa/ispaim B 00136/16.09.2013 Dosar: Participarea României la al Doilea Război Balcanic UN SECOL DE LA AL DOILEA RĂZBOI BALCANIC General-maior (r) dr. MIHAIL E. IONESCU Consecventă unei orientări care are deja o tradiție, Revista de Istorie Militară propune cititorilor săi un nou „dosar” El este consa- crat unui eveniment foarte important pentru istoria României și a armatei sale - al Doilea Război Balcanic de la care se împlinește un secol. Centenarul acestui conflict regional, preludiu al „marelui război”, izbucnit la 15/29 iulie 1914, reprezintă, după opinia noastră, o bună oportunitate pentru a evalua conduita statului român în criza balcanică din anii 1912- 1913, consecințele pe termen mediu și lung ale deciziilor adoptate de București, „lecțiile în- vățate” desprinse de elita politică și militară românească etc. „Dosarul” pe care îl propunem, realizat cu aportul unor specialiști în domeniu, încearcă să răspundă unor asemenea obiective, el având un caracter variat. în preambulul lui dorim să facem câteva sublinieri pe marginea eveni- mentelor de acum o sută de ani, care au bul- versat, deopotrivă, regiunea balcanică și scena politică europeană. în primul rând, criza din anii 1912-1913 face parte integrantă din „chestiunea (pro- blema) orientală” aceasta dominând relațiile internaționale în sud-estul continentului euro- pean, începând cu asediul otoman eșuat asupra Vienei din anul 1683. Secolele al XVIII-lea și al XlX-lea au consemnat o suită de confruntări periodice între imperiile otoman, rus și habs- burgic, tendința generală fiind avansul celor două imperii creștine în dauna Porții Otoma- ne, devenită „omul bolnav” al Europei. Acesta a subzistat, grație, în primul rând, sprijinului celor două mari puteri occidentale - Marea Britanie (în special) și Franța -, interesate de menținerea echilibrului de putere pe continen- tul european, inclusiv în partea sa de sud-est. în al doilea rând, la începutul secolului al XX-lea tensiunea a crescut în arealul balcanic, fapt evidențiat de revoluția „junilor turci” de criza bosniacă, ambele în anul 1908, de războiul dintre Imperiul Otoman și Italia (1911-1912). Aceasta este datorată accentuării contradicții- lor dintre marile puteri grupate în cele două co- aliții politico-militare - Puterile Centrale și An- tanta. O mențiune în plus se cuvine conflictului ce opunea Imperiul Austro-Ungar și Imperiul Rus. Primul dintre ele, blocat în centrul și vestul continentului de către Germania, aliata sa, și-a îndreptat atenția spre regiunea balcanică. Aici, a întâlnit opoziția Rusiei, care, înfrântă sur- prinzător în războiul cu Japonia (1904-1905), și-a îndreptat privirile spre Europa. De altfel, Rusia a promovat mai vechile sale proiecte ge- opolitice - panslavismul și panortodoxismul -, reușind, cu diligențe asidue, să aplatizeze contradicțiile între statele din regiune și să cre- eze, în anul 1912, Alianța balcanică. Ulterior, partenerii acestei înjghebări de conjunctură nu au mai ascultat sfatul protectorului, ceea ce l-a determinat pe Serghei Dimitrievici Sazonov să exclame: „l-am scăpat din mână” * Directorul Institutului pentru Studii Politice de Apărare și Istorie Militară. ■ Revista de istorie militară ■------------------------------------------ O a treia subliniere vizează situația Româ- niei în preajma și în timpul crizei balcanice. Ea a evidențiat importanța poziției geopolitice a statului român, Bucureștiul fiind curtat in- tens de marile puteri, dar și de țările mai mici din regiune. Astfel, Austro-Ungaria a semnat o convenție militară cu România (30 noiem- brie 1912), privind eventualitatea unui război împotriva Rusiei. La 25 ianuarie / 5 februarie 1913, a fost reînnoit tratatul româno-austro- ungar, iar la 27 februarie același an, tratatul de alianță româno-german. Cu toate acestea, Austro-Ungaria avea dificultăți să mențină re- lațiile bune cu România, întrucât ea sprijinea Bulgaria, încercând să o detașeze de Imperiul Rus. La rândul ei, Rusia căuta să slăbească le- găturile României cu Tripla Alianță. într-unul dintre primele sale rapoarte, N. Șebeko, noul reprezentant al Rusiei în capitala României regale, constata discrepanțele dintre orienta- rea guvernului și a suveranului spre Puterile Centrale, pe de o parte, și simpatia crescândă a opiniei publice pentru Antantă (de fapt, pentru Franța), pe de altă parte. Tot în încercarea de a detașa România de Puterile Centrale, Serghei D. Sazonov a fost la originea gestului țarului Nicolae al Il-lea de a oferi bastonul de mare- șal al armatei ruse regelui Carol I, prin marele duce Nicolae Mihailovici, care a făcut o vizită la București, la sfârșitul anului 1912. Pretextul a fost împlinirea a 35 de ani de la bătălia de la Plevna, episod fructuos al colaborării militare româno-ruse. O a patra subliniere are în vedere conduita adoptată de România în timpul Primului și ce- lui de-al Doilea Război Balcanic. Deși nu făcea parte din acest areal, Bucureștiul a avut, după 1877-1878, o politică balcanică destul de co- erentă, liderii români urmărind, în principal, două mari obiective: menținerea echilibrului de putere la sudul Dunării și îmbunătățirea situației românilor balcanici. Izbucnirea osti- lităților la sud de Dunăre risca să schimbe ra- portul de forțe, ceea ce a îngrijorat autoritățile de la București. Surprins oarecum de evoluția rapidă a evenimentelor, guvernul condus de Titu Maiorescu în conivență cu regele Carol I a adoptat o poziție de neutralitate condiți- onată, criticată de o parte de spectrului poli- tic românesc, atât din opoziție, reprezentată ---1 2 I------------------------------------ de Partidul Național Liberal, cât și din tabăra conservatoare (gruparea P.P.Carp). Diplomația românească a avertizat statele balcanice și ma- rile puteri că starea de neutralitate va rămâne în vigoare doar atât timp cât nu se va modifi- ca statu-quo-ul balcanic. Dacă acest lucru va avea loc, statul român își rezerva dreptul de a modifica linia sa politică. Acest lucru a prins contur din momentul victoriilor surprinzătoa- re ale aliaților balcanici, fapt ce a determinat schimbarea poziției Bucureștiului. El a solicitat marilor puteri europene să in- tervină la Sofia pentru ca să determine guver- nul bulgar să accepte rectificări de frontieră ale graniției dobrogene. Cum tratativele directe nu au dus la nici un rezultat, problema a fost tranșată de marile puteri prin Protocolul de la Petersburg, semnat la 8 mai 1913. Documentul stipula că orașul Silistra, împreună cu un teri- toriu de 3 km în jur, să revină României, restul frontierei rămânând neschimbat. Evenimentele au evoluat rapid, ajungându-se la războiul dintre dintre partenerii balcanici. Politica de neutralitate condiționată nu mai avea nici o rațiune, așa încât, la 20 iunie/3 iulie 1913, regele Carol I, la propunerea guvernu- lui, a decretat mobilizarea armatei. Intrarea în conflict s-a realizat la 27 iunie / 10 iulie 1913. Guvernul român a explicat pe larg moti- vele intrării României în război, acestea fiind de ordin strategic, respectiv asigurarea unei frontiere în Dobrogea pe linia Turtucaia-Do- brici-Balcic și păstrarea echilibrului la sud de Dunăre, afectat considerabil prin creșterea pu- terii Bulgariei. De asemenea, Bucureștiul avea în vedere îmbunătățirea situației românilor balcanici. Intervenția României a stins conflictul bal- canic, armata bulgară neopunând rezistență armată. Conferința de pace s-a desfășurat la București, în Grand Hotel du Boulevard, pre- ședinte fiind primul ministru român Titu Ma- iorescu. Tratatul de pace a fost semnat la 28 iulie/10 august, reglementările sale fiind ac- ceptate de statele balcanice. Prin acțiunea sa, România a devenit arbitrul situației din Bal- cani, punând capăt crizei declanșate în toam- na anului 1912. Se poate aprecia că, în vara anului 1913, politica balcanică a României a atins apogeul, ea devenind liderul regiunii. Totodată, al Doilea Război Balcanic a realizat -----------■ Revista de istorie militară ■---- o primă și importantă fisură în raporturile cu Tripla Alianță, determinată de faptul că mo- narhia dualistă a susținut puternic Bulgaria, pe care o dorea ca „un tampon viguros contra Rusiei în Balcani”. în al cincilea rând, este vorba de starea armatei române, aceasta fiind chemată să ma- terializeze decizia factorului politic. Dintr-un început precizăm că organismul militar ro- mânesc era la sfârșitul unei lungi perioade de pace, de peste trei decenii. Practic, după parti- ciparea la războiul ruso-otoman din anii 1877- 1878, intrat în conștiința publică drept „război al independenței”, armata nu a mai fost impli- cată intr-un conflict armat. Prezența noastră în cadrul Triplei Alianțe părea suficientă pentru asigurarea securității, mai ales că evenimente- le internaționale nu evidențiau iminența unui război militar, fie el și regional. Prin urmare, armata nu a fost un obiectiv prioritar pentru guvernările care s-au succedat în acest timp, astfel că progresele au fost mai lente. Pe această bază, la declanșarea crizei bal- canice, percepția generală era că România nu avea instrumentul adecvat pentru a-și îndeplini obiectivul propus. N. lorga aprecia că o acțiu- ne militară era dificilă, întrucât „noi nu puteam purta un război, neavând nimic în adevăr gata”. Deși în anii 1912-1913 s-au făcut eforturi consistente, marile lipsuri nu au putut fi reme- diate, astfel că ele au ieșit în evidență în tim- pul campaniei la sudul Dunării. Amalgamarea unităților permanente și nepermanente, in- suficiența armamentului, munițiilor și echi- pamentului, slaba organizarea a serviciilor, inclusiv a celor sanitare, pregătirea modestă a unei părți din corpul ofițeresc etc. sunt numai câteva din caracteristicile acțiunii militare la sudul Dunării. A existat, însă, și un factor care a compen- sat în parte aceste deficiențe și anume avântul zecilor de mii de militari mobilizați pentru această campanie. Ei au răspuns cu însufleți- re ordinelor de mobilizare, deși trecuseră doar șase ani de la răscoalele țărănești, un „adevărat seism” în istoria României. Din păcate, „lecțiile” anului 1913 nu au fost urmate de o analiză serioasă și responsabilă a tuturor aspectelor, iar măsurile întreprinse au fost departe de necesități. O astfel de atitudine a avut repercusiuni grave în campania din anul 1916, care s-a soldat, se știe bine acest lucru, cu o înfrângere militară de proporții. A fost, într-un fel, „darul otrăvit” al victoriei ușoare din vara anului 1913. Iată doar câteva sublinieri pe care am do- rit să le fac în preambulul acestui „dosar”, care sperăm să trezească interesul tuturor celor pa- sionați de istoria militară românească. ■ Revista de istorie militară ■-----------------------------------------------1 3 [■ Dosar: Participarea României la al Doilea Război Balcanic ISTORIOGRAFIA BULGARĂ POSTCOMUNISTĂ DESPRE PARTICIPAREA ROMÂNIEI LA CEL DE AL DOILEA RĂZBOI BALCANIC CONSTANTIN IORDAN Abstract In order to mark 1300 years since the birth cf the Bulgarian state, historians from our nei- ghboringcountry weregiven the assignment to elaborate an academic treatise entitled “History cf Bulgaria”, in 14 volumes. By 1991, seven volumes were published, covering the timespan between antiquity and the year cf 1903 (llinden Uprising). It took nine more years for the ei- ghth volume to be published, which covered the period until the end cf World War I, including, therefore, the Balkan crisis cfl 912-1913. The study below presents the perception cf the Bulga- rian historians on the role played by Romania in this part cf the 20"' century. Keywords: Romania, Bulgaria, Balkan Wars, Silistra, Dobruja, King Carol I, Titu Maiorescu Pentru a marca împlinirea a 1300 de ani de la constituirea statului bulgar (1981), cerceta- rea istorică din țara vecină a primit misiunea începerii elaborării unui tratat academic de Istorie a Bulgariei în 14 volume. Cu o ritmi- citate inegală, până în 1991 - deci într-un de- ceniu - au fost publicate 7 volume, acoperind devenirea istorică din antichitate până în anul 1903, Insurecția din llinden; abia în 2000 a apărut volumul al 8-lea - evoluția până la sfâr- șitul Primului Război Mondial, incluzând deci și criza balcanică din anii 1912-1913. După 1990, în contextul transformărilor profunde din viața societății bulgare, s-a im- pus elaborarea unor lucrări generale care să încerce restabilirea „adevărului istoric” în pro- bleme fundamentale ale devenirii naționale, în consecință, în 1993 a fost publicată Istoria Bulgariei într-un volum masiv1, autorii fiind nume de prestigiu ale istoriografiei bulgare sub regimul comunist. în ansamblu, limbajul auto- rilor diferă sensibil de cel utilizat până în 1990, iar referirile și demersurile privind „interesul național”, inclusiv catastrofa națională din vara anului 1913, sunt mai accentuate, reluându-se teme și teze din istoriografia interbelică. Nu intrăm aici în detalii pentru că nu sunt repre- zentative pentru istoriografia bulgară posteo- munistă, dar ne-au atras atenția capitolele pri- vind criza balcanică din anii 1912-1913, sem- nate de Andrej Pantev, îndeosebi cel intitulat Marșul soartei. Războiul interaliat (1913). * Cercetător științific gr. II, Institutul de Studii Sud Est Europene, București. ■| 4 |---------------------------------------------------■ Revista de istorie militară ■ Am reținut că „intervenția României a decis catastrcfa Bulgariei; armata bulgară se putea descurca numai cu forțele sârbe și elene. Dar cheia echilibrului balcanic a fost involuntar pusă la dispoziția României, care era în același timp în relații de alianță cu Austro-Ungaria și Turcia”-. Cunoscutul istoric bulgar, specia- list de prestigiu în istoria modernă universa- lă, nu știa că între guvernele de la București și Constantinopol nu existau atunci raporturi de alianță. El rămâne însă critic la adresa autorită- ților de la Sofia: „altă fatală eroare a fost presu- punerea diletantă că Turcia și România nu vor interveni"3. Una din consecințele negative ale acestor greșeli a fost, prin urmare, pierderea Dobrogei meridionale consacrată de Tratatul de la București (august 1913)4. O lucrare de pionierat au publicat în anul 1994 cunoscuții istorici Elena Statelova, Ra- doslav Popov (ambii decedați relativ recent) și Vasilka Tankova, toți trei de la Institutul de Studii Istorice din Sofia, Istoria diplomației bulgare, 1879-19133. Interesant ni s-a părut, pentru analiza noas- tră, capitolul final, semnat tot de Elena Statelo- va, De la ascensiune la impas (1908 - 1913), cu deosebire sub-capitolul Posibilități pierdute, referitor la criza balcanică din anii 1912-1913. între altele, autoarea aprecia că după încheie- rea armistițiului cu Turcia (20 noiembrie 1912) exista pentru Bulgaria o amenințare din partea aliaților, Serbia și Grecia, dar și a României, deoarece fiecare stat avea „o tactică proprie”, iar ministrul Bulgariei în Rusia, Șt.S. Bobcev, considera că era necesar „un acord cu Româ- nia"6. O atenție, deloc neglijabilă, este acordată momentului scurtei vizite la București (26 no- iembrie 1912) a lui Stoian Danev, președintele parlamentului bulgar. Obiectivul era studierea revendicărilor României. A fost prilejul de a se întâlni cu regele Carol I, cu premierul Titu Maiorescu, cu ministrul de Interne, Take lo- nescu, și liderul liberalilor, I.I.C. Brătianu. E. Statelova consemna că oaspetele a beneficiat de o primire „amabilă”, dar că nu i s-a ascuns „cererea unei concesii teritoriale până la li- nia Silistra - Baltic în schimbul neutralității României.” Autoarea comenta: „Ca și Grecia, România voia să ciupească ceva cât timp Bul- garia era ocupată cu acțiunile militare". Răs- punsul emisarului bulgar a fost că nu puteau ----■ Revista de istorie militară ■---------- avea loc negocieri în această problemă atâta timp cât războiul nu se încheiase. E. Statelova nu-și ascundea poziția: „în duda faptului că înțelegea situația fără ieșire a țării sale, el nu a manfestat spirit de conciliere și chiar a de- monstrat un optimism ntjust.ficat"3. în drum spre conferința de la Londra, deschisă la 3 de- cembrie 1912, Stoian Danev a făcut escale la Viena și Berlin, unde i s-a recomandat realiza- rea unui acord cu România. A fost momentul în care autoarea a citat un contemporan al lui Danev, ministrul Petăr Abrașev, care a scris în jurnalul său despre „cerșetoria războinică a României”3. în ianuarie 1913, „cercul din ju- rul Bulgariei s-a închis cu pretențiile declara- te deschis de România, însoțite de amenințări privind ocuparea unei părți a Dobrogei". Elena Statelova sublinia că guvernul La împuternicit pe Danev să negocieze la Londra cu trimisul român Take lonescu și concomitent să caute sprijinul diplomației ruse. La o sugestie a lui Serghei Sazonov, șeful diplomației ruse, s-a căzut de acord asupra unor concesii: garanta- rea Dobrogei de nord, dărâmarea fortificațiilor din jurul Silistrei, o modificare a graniței cu cedarea a 3-4 sate către România și garantarea drepturilor școlare și religioase ale kuțovla- hilor din Macedonia. Intervenția diplomației rusești nu a fost suficient de decisivă, pentru a îndemna Bucureștiul să fie satisfăcut de ofer- ta bulgară. Zadarnic premierul Ivan Gheșov a cerut un sprijin și o apărare mai energice. Lui T. Teodorov, trimis special la Petersburg la sfârșitul lui decembrie 1912, i s-a declarat că Bulgaria nu poate conta pe convenția militară din 1902 și trebuia să accepte un sacrificiu mai mare9. Era înregistrat și faptul că, în februarie 1913, exigențele românești au crescut de la li- nia Silistra - Balcic la linia Turtucaia - Balcic, care a eclipsat temporar celelalte probleme, in- diferent de semnalele alarmante ale generalului Hr. Hesapciev, reprezentantul bulgar la Marele Cartier General grec de la Salonic, și ale gene- ralului St. Paprikov de la cartierul general din Skopje. A fost din nou prilejul de a cita din P. Abrașev: „Din jurul acestei blestemate proble- me românești, niciodată nu se va ridica ceața și obscuritatea"10. Cert este că autoarea apreciază că iniția- tivă nu se mai afla în mâinile bulgarilor și că în litigiul dobrogean interveniseră deja Marile | 5 | Puteri. Interesant era faptul că ambele blocuri politico-militare de pe continent erau în mod egal interesate în a nu permite un conflict mili- tar bulgaro-român, care s-ar fi putut transforma într-un război european, deoarece România era aliata Austro-Ungariei, iar Bulgaria era pilonul Ligii balcanice, protejată de Antantă. Prin urma- re, acestea „s-au însărcinat cu un rol de mediere și au exercitat o presiune preliminară asupra Scfiei pentru concesii teritoriale, care să cores- pundă exigențelor românești. Rusia nu a făcut excepție în raport cu celelalte puteri, deoarece spera să rupă Bucureștiul din coaliția adversă. Statele europene și-au apărat interesele pe sea- ma micii Bulgarii. S-a decis ca la Petersburg să se deschidă Cotferința Ambasadorilor care să se ocupe cu rezolvarea problemei dobrogene”11. Elena Statelova nu-și reprima constata- rea că diplomația bulgară a acceptat medierea „concertului european” deoarece înțelegea că nu poate să conteze pe nici un fel de sprijin. Ca- binetul a fost cuprins de dispoziții pesimiste și „toți membrii lui - observa P. Abrașev - păreau împăcați cu pierderea Silistrei”. A fost momen- tul cînd Stojan Danev a fost din nou însărcinat cu dificila misiune de susținere a intereselor bulgare contra „insistențelor românești" și să ceară intervenția lui Sazonov contra pretenți- ilor aliaților. în aceste circumstanțe, la 7 martie 1913 „a lăsat Scfia ci.fundată în griji și s-a în- dreptat spre capitala Rusiei"12. La Petersburg, emisarul bulgar nu a fost admis la ședință și de aceea a fost obligat la întâlniri personale cu reprezentanții străini și politicienii ruși pentru a explica lipsa temeiurilor etnice și politice fa- vorabile exigențelor României: ,Argumentele morale nu au, totuși, valoare, pentru cei care dispun de soarta statelor mici.” De la Sofia, pre- mierul I. Gheșov i-a indicat ministrului bulgar Șt.S. Bobcev să acționeze pe lângă ambasadorii de la Petersburg ca Bulgaria să fie compensată pentru concesiile sale în Dobrogea13. La 26 aprilie 1913, ambasadorii au semnat un protocol, potrivit căruia Bulgaria trebuia să cedeze României orașul Silistra și împrejurimi- le pe o rază de 3 km, să distrugă unele fortifica- ții de la noua graniță din Dobrogea, să acorde autonomie kuțovlahilor pentru școlile și bise- ricile din noile ei câștiguri teritoriale. Noua graniță și corespunzător fortificațiile, supuse distrugerii, vor fi precizate de două comisii | 6 [ mixte bulgaro-române. Decizia Conferinței a fost întâmpinată cu nemulțumire de părțile la care se referea - de Bulgaria, ca „o mare ine- chitate”, și de România, ca un câștig insuficient în comparație cu creșterea teritorială a statelor balcanice. Aplicarea ei a apărut problematică, dar pentru moment aceasta susținea pretenții- le românești. De aceea a ajutat și avertismentul rusesc contra preluării cu forța a teritoriului până la linia Turtucaia-Balcic14. Două zile după semnarea păcii de la Lon- dra, Serbia și Grecia nu numai că s-au înțeles între ele, dar au reușit să atragă și Muntenegru în coaliție și concomitent au negociat în secret cu Bucureștiul și Constantinopolul. în opinia autoarei, cercurile conducătoare românești nu aveau nevoie de invitație, deoarece de mult timp așteptau momentul favorabil. La 5 iunie 1913, ministrul D. Ghica a declarat lui Danev: „în cazul unui război între aliați, România va mobiliza și va intra cu trupele sale, pentru a-și asigura interesele sale." Interesele Bucureștiu- lui erau în Dobrogea15. La 5 iulie, guvernul bulgar a conchis că Bulgaria trebuie să ia în seamă voința Europei. A fost luată decizia de a se propune Români- ei linia Turtucaia-Balcic și să fie trimiși emi- sari la Niș. La 8 iulie, remarca Elena Statelova, Titu Maiorescu a declarat „condescendent" că accepta cedarea teritorială bulgară până la li- nia Turtucaia-Balcic și propunea negocieri de pace la București. Decizia a fost luată la Sofia, la 9 iulie. Delegația bulgară a avut mandat pen- tru un acord separat cu România, căreia deja i-a fost cedată Dobrogea meridională. Bulgaria a trebuit să accepte „dictatul veci- nilor". Prin Tratatul de pace (10 august 1913), România a primit Dobrogea meridională până la linia Turtucaia-Ekrene la Marea Neagră16. Este în mod cert o altă manieră de a scrie istoria celui de al Doilea Război Balcanic, deși persistă expresii din limbajul romantic naționalist. Cu toate că ne previne că lucrarea sa Istoria (681-1996), publicată în 1997, consemnează referințe despre fapte istorice trecute sub tă- cere, Petăr Konstantinov nu aduce noutăți no- tabile, find vorba de o lucrare de vulgarizare, informațiile provenind din stenogramele unor dialoguri publice purtate de autor17. Capitolul Alianța Balcanică și războaiele balcanice îi oferă autorului prilejul să se refere, -----------■ Revista de istorie militară ■--- printre altele, la dezbaterile Conferinței amba- sadorilor de la Petersburg din primăvara anului 1913 privind „pretențiile României la compen- sații teritoriale din partea Bulgariei din cauza neutralității din timpul războiului. Pretenții, care au fost susținute vădit de Rusia, sperând să-și creeze propriul «contrapost» în România, îndepărtând-o treptat de tendința ei de adera- re la Tripla Alianță și, alături de aceasta, ca o reacție la inițiativa de independență a Bulga- riei manfestată deja de decenii”13. De aseme- nea, sunt menționate intervenția României în al Doilea Război Balcanic și negocierile păcii de la București, încheiate cu pierderea de către Bulgaria a Dobrogei de sud. Autorul observă că tratativele „s-au desfășurat în prezența trupe- lor române în Bulgaria de nord. România, care a jucat un rol cheie în bilanțul acestui război, și căreia Bulgaria, în general, nu i-a declarat război, a ajutat la jifuirea roadelor victoriilor bulgare în Primul Război Balcanic”19. în anul 1999, doi istorici profesioniști, deja menționați, Elena Statelova și Stojco Grăncarov, au publicat o Istorie a Bulgariei moderne, 1878-194420. Referindu-se la criza balcanică, autoarea reia multe dintre argumen- tele, demonstrațiile și chiar textele prezente în contribuția sa precedentă din Istoria diploma- ției bulgare, 1879-1913. Astfel, nu trece peste faptul că Stojan Danev, în drum spre Londra, la 26 noiembrie 1912, s-a oprit la București, unde s-a bucurat de o primire amabilă, dar nu i s-a spus despre o cedare teritorială până la linia Silistra-Balcic, în schimbul neutralității româ- nești în Primul Război Balcanic21. Elena Statelova apreciază din nou: „Cercul din jurul Bulgariei s-a închis cu pretențiile ro- mânești declarate deschis, însoțite de amenin- țări de ocupare a unei părți a Dobrogei. Gu- vernul l-a împuternicit pe Danev să negocieze la Londra cu emisarul român Take lonescu și în același timp să caute sprijinul diplomației ruse. La sugestia lui Sazonov, trebuia să fie de acord cu anumite concesii: garantarea Dobro- gei de nord, demolarea fortficațiilor din jurul Silistrei, modficarea graniței cu cedarea a 3-4 sate către România și garantarea drepturilor religioase și școlare ale kuțovlahilor din Mace- donia”. Intervenția diplomației ruse nu a fost suficient de decisivă pentru a determina Bucu- reștiul să fie satisfăcut de oferta bulgărească. în ----■ Revista de istorie militară ■--------------- mod inutil, Ivan Gheșov a cerut o apărare și un sprijin mai energice. Lui Teodor Teodorov, tri- mis special la Petersburg la sfârșitul lui decem- brie 1912, i s-a declarat că Bulgaria nu poate să conteze pe convenția militară din 1902, și trebuie să accepte un sacrificiu mai mare. Contribuția a constat numai în sfaturi privind concesii, pe care nici un guvern bulgar nu ar fi putut să le accepte22. Relativ la premisele tratativelor de la Pe- tersburg, autoarea observă că guvernul bulgar a acceptat medierea „concertului european” de- oarece nu putea să conteze pe niciun alt sprijin. Miniștrii au fost cuprinși de dispoziții pesimiste și „toți - mărturia lui Petăr Abrașev - s-au ară- tat împăcați cu pierderea Silistrei” Danev a fost din nou însărcinat cu dificila misiune de a apăra interesele bulgărești contra exigențelor româ- nești și de a solicita intervenția lui Sazonov con- tra pretențiilor aliaților. La 7 martie a lăsat Sofia îngrijorată și a plecat spre capitala Rusiei23. Despre negocierile de la Petersburg, Elena Statelova afirmă că trimisul bulgar nu a fost admis la ședințe și de aceea a fost obligat la în- tâlniri personale cu reprezentanții străini și oa- menii politici ruși pentru a lămuri lipsa teme- iurilor etnice și politice ale revendicărilor ro- mânești. Argumentele morale nu aveau, totuși, valoare în raport cu cei care comandau soarta statelor mici. De la Sofia, Gheșov l-a instruit pe Șt. S. Bobcev, ministrul în Rusia, să acționeze în rândul ambasadorilor de la Petersburg ca Bul- garia să fie compensată pentru concesiile sale în Dobrogea. în favoarea acestei solicitări bulgare s-a arătat numai ambasadorul austro-ungar, contele D. Thurn, dar președintele Conferin- ței, Sazonov, a obiectat contra examinării unor probleme care priveau împărțirea Macedoniei sau a câștigurilor teritoriale în Tracia. Puterile Antantei s-au grăbit să prevină un nou conflict în Balcani pe seama unei țări învingătoare24. Tot în anul 1999, a apărut ediția a 11-a (pri- ma în 1975) a lucrării semnată de Strasimir Dimitrovși Krăstju Mancev, „Istoria popoarelor balcanice”, volumul al doilea25. Autorii, ambii de la Institutul de Studii Balcanice, tratează peri- oada de după războiul ruso-turc (1877-1878) și Congresul de la Berlin până la sfârșitul Primului Război Mondial. în capitolul al XH-lea, „Alian- ța Balcanică și războaiele balcanice”, Strasimir Dimitrov se referă și la Conferința de la Londra, unde, „în lupta pentru moștenirea turcească s-a implicat și România, care a insistat pentru com- pensații în schimbul extinderii celorlalte țări balcanice, îndeosebi a Bulgariei. (...) Din toate revendicările românești privind compensațiile numai una a găsit susținerea Puterilor, cedarea unui teritoriu în Dobrogea de sud"-6. Autorul menționează că, după declanșarea ostilităților militare, România a emis pretenții asupra Dobrogei meridionale pe linia Turtuca- ia - Balcic, iar guvernul bulgar a refuzat să dis- cute acest subiect. Prin urmare, autoritățile de la București au amenințat cu acțiuni în forță, „contând pe sprijinul aliaților ei”27. în legătură cu Conferința ambasadorilor de la Petersburg, Str. Dimitrov remarcă faptul că aceasta a dis- pus, la 26 aprilie/9 mai 1913, ca României să-i fie cedată Silistra cu o fâșie de 3 km în jurul orașului: „Protocolul semnat a devenit un ar- gument pentru forțele belicoase din Bulgaria că, în ce privește România, lucrurile au fost re- glementate și că ea va rămîne neutră în cazul unui conflict între aliați. Iar Rusia a sperat că după ce a redus la minimum pretențiile româ- nești, Bulgaria va deveni mai concesivă față de aliați”26. în ceea ce privește declanșarea celui de al Doilea Război Balcanic și intervenția Ro- mâniei, autorul pune în lumină faptul că gu- vernul bulgar a ordonat să nu se acționeze cu forță militară contra armatei române și că noul guvern de la Sofia, în frunte cu Vasil Radosla- vov, a declarat că este de acord cu exigențele Bucureștiului vizând concesiuni teritoriale, „numai dacă România va înceta acțiunile mi- litare. Trupele române au continuat acțiunile lor cfensive spre Scfia"29. în anul 2000, a fost publicat volumul al VUI-lea din tratatul academic, proiectat în 14 volume, al Istoriei Bulgariei, 1903-1918. Dezvol- tarea culturală, 1878-1918, la aproape un dece- niu de la apariția celui precedent30. De la înce- put să observăm că pentru realizarea lui a fost necesar un colectiv de 54 de autori, că textele au fost redactate cu mult timp înainte de publicare din moment ce la apariție 19 semnatari deceda- seră. Să spicuim, totuși, câteva afirmații. în perioada analizată de la începutul seco- lului al XX-lea până în 1912, în fața Bulgariei se aflau încă sarcini istorice nerezolvate privind unitatea națională a poporului precum elibe- rarea Macedoniei, Traciei adrianopolitane și 8 Dobrogei (autor Petăr Todorov, universitar de la Veliko Târnovo)31. La 11 februarie 1910, țarul Ferdinand, Al. Malinov și generalul Paprikov au fost întîmpi- nați solemn la Petersburg. în negocierile care au urmat, șeful diplomației ruse, Alexander Izvolski, a propus să fie reînnoită convenția militară din 1902, dar Malinov și Paprikov au declinat oferta, deoarece nu era însoțită de o convenție politică, în care să apară clar scopu- rile alianței și câștigurile teritoriale așteptate. Proiectul pentru convenția politică, elaborat de generalul Paprikov, a inclus în viitoarele granițe ale Bulgariei, Salonicul și Adrianopo- le, care nu intraseră în configurația de la San Stefano, dar trebuiau să compenseze teritori- ile bulgărești luate cu forța prin Tratatul de la Berlin în Pomoravia și Dobrogea. Țarul Nicolae al II-lea a fost de acord numai cu Salonic deoa- rece Adrianopol se afla pe drumul spre Con- stantinopol și Strâmtori. Ferdinand a ținut ca în noua convenție militară să păstreze coman- damentul suprem. Negocierile s-au prelungit și s-a impus continuarea lor la Sofia (Gheorghi Markov)32. Atitudinea României a jucat un rol impor- tant în evoluția relațiilor încordate cu Imperiul Otoman. România era decisă să zădărniceas- că din toate puterile încălcarea stătu quo-ului peninsulei. Ea nu și-a ascuns aspirația de a se extinde în Dobrogea și, la orice consoli- dare a Bulgariei, opunea celebrul „echilibru balcanic"(Gheorghi Markov)33. Petăr Todorov a revenit cu un scurt sub- capitol despre Situația și luptele bulgarilor din Dobrogea de nord, 1903-1912''. în ajunul declanșării crizei balcanice, în august 1912, contra campaniei deschise în presă în favoarea războiului aliaților contra Turciei, s-a afirmat Partidul Radical-Democrat de opoziție. Or- ganul lui, ziarul „Radikal”, a scris că nu pot fi susținuți cei care vorbesc de „război”. în loc de eliberarea Macedoniei și regiunii Adrianopol - afirmă ziarul - „poate să se realizeze cuce- rirea Dobrogei de la România”. Potrivit acele- iași forțe politice, Alianța Balcanică trebuia să servească numai creării „visatei confederații balcanice"(Jono Mitev)35. Despre războaiele balcanice, intervenția României, „catastrcfa națională" au scris Jono Mitev și Stojan Penkov36, mult mai puțin cu- -----------■ Revista de istorie militară ■--- noscuți ca specialiști în această problemă de- cât Gheorghi Markov - asupra contribuțiilor acestuia în domeniu vom reveni căruia i s-au dat alte sarcini de redactare. O lucrare insolită în raport cu cea de mai sus o datorăm lui Rumen Daskalov, care a pu- blicat în anul 2005 două volume masive, inti- tulate Societatea bulgară, 1878-1939. Primul are drept subtitlu Stat. Politică. Economie37. Mențiuni despre problema care ne interesea- ză găsim în capitolul Războaiele, unde autorul apreciază că în cursul celui de al Doilea Război Balcanic, „în pcfida unui potențial propriu et- nic, militar și de altă natură mai mare decât al Serbiei și Greciei, Bulgaria a pierdut în fața for- țelor unite contra lor, la care s-a raliat, în mod neașteptat, și România (și Turcia). Tratatul de pace de la București a luat înapoi majoritatea teritoriilor cucerite de Bulgaria, iar Dobrogea meridională a fost dată României"33. La aproape două decenii de la apariția vo- lumului al treilea, la Veliko Târnovo a fost pu- blicat, în anul 2007, următorul tom din Istoria Dobrogei, acoperind perioada 1878-194439. Subcapitolul intitulat Războaiele balcanice și anexarea Dobrogei de sud de către Româ- nia (1912-1913)' ' este semnat de cunoscuta „românistă” Antonina Kuzmanova, concluzia acesteia fiind că „Tratatul de la București a legalizat prima catastrcfă națională care s-a abătut asupra Bulgariei ca rezultat al celui de al Doilea Război Balcanic. Una dintre cele mai tragice componente ale catastrcfei a fost pier- derea Dobrogei meridionale. Bulgaria a fost obligată să cedeze grânarul său, cu o suprafață de 7 500 kmp. și o populație de cca 300 000 per- soane, între care dominau bulgarii"*1. Intrând în categoria instrumentelor de lu- cru, amintim apariția în 1996 a unei lucrări interesante datorate lui Angel Curakov, Gu- vernele Bulgariei. Partea 1, 1879-1913. Partea a 11-a, 1913-1944*3, ambele apărute în 1996. Structura este următoarea: numărul guvernu- lui, limitele cronologice ale existenței, câteva rânduri despre apartenența politică a membri- lor, numele miniștrilor și funcțiile corespun- zătoare, date biografice despre fiecare minis- tru cu fotografii și o scurtă analiză referitoare la Politica guvernului. Evident că atunci când în istoria modernă a Dobrogei, legată firește de criza balcanică, s-au petrecut evenimente ----■ Revista de istorie militară ■------------- semnificative, acestea au fost înregistrate. Un singur exemplu edificator: la Dobrogea me- ridională din anii 1912-1913 se fac referiri la guvernul 31, 16 martie 1911 - 1 iunie 1913, la guvernul 32, 1 iunie - 4 iulie 191343, la guver- nul 33, 4 iulie - 20 decembrie 191344. Să menționăm că autorul a publicat în anul 2008 o Enciclopedie a guvernelor, parlamen- telor și atentatelor din Bulgaria din perioada 1879 - 2007, cu o structură aproape identică și în condiții grafice de excepție45. O premieră în istoriografia bulgară a fost apariția în 1997 a unei cărți intitulate Cei 100 cei mai ir.fluenți bulgari din istoria noas- tră, semnată de cunoscutul profesor Andrei Pantev și de Borislav Gavrilov46. în clasamen- tul alcătuit de autori figurează, printre alții, țarul Ferdinand I de Saxa Coburg-Gotha, Ivan Ghesov și Vasil Radoslavov, toți trei responsa- bili în grade diferite pentru cele două catastro- fe naționale ale Bulgariei din anii 1913 și 1918 în care a fost implicat și destinul Dobrogei. De asemenea, într-un proiect privind a doua sută de personalități bulgare de prestigiu se află și numele generalului Mihail Savov, autorul or- dinului de atac al trupelor bulgare contra for- țelor aliate sârbe și elene (iunie 1913), decizie care a declanșat al Doilea Război Balcanic, cu bilanț tragic pentru Bulgaria. O lucrare impresionantă atât prin volum, cât și prin problematică, apărută în 1999, este Bulgaria în secolul 20. Almanah*7. Special pentru această lucrare, GALLUP a efectuat, în februarie 1999, un sondaj privitor la atitu- dinea bulgarilor față de secolul XX bulgăresc pe un eșantion de 1.107 subiecți. O întrebare a fost următoarea: „Care sunt cele mai severe îrfrîngeri?"-, 278 (25%) din cei chestionați nu au avut nicio opinie, iar dintre ceilalți, 95 (9%) au răspuns că războaiele, în general, 87 (8%) - Primul Război Mondial, 58 (5%) - Al Doilea Război Mondial, și abia pe locul al optulea - 34 (3%) - războiul interaliat din vara anului 1913, care a consacrat prima catastrofă națională și pierderea Dobrogei meridionale. La întreba- rea: „Care sunt cei mai însemnați bulgari din secolul XX?’, 315 (28%) subiecți au răspuns că nu știu, pe locul întâi s-a aflat Petăr Stojanov, președintele Bulgariei atunci în exercițiu, care a fost indicat de 152 (14%) persoane. Țarul Ferdinand I a fost desemnat de 7 (1%) persoa- ne, situându-se pe locul 264S. Rezultatele son- dajului lasă loc multor speculații. Să semnalăm, totuși, câteva repere intere- sând analiza noastră. Astfel, în partea a 2-a, Statul, Dimităr Tokusev semnează capitolul Guvernele, în care menționează ordinul dat de țarul Ferdinand armatei bulgare din Macedo- nia, din 16/17 iunie 1913 (stil vechi), de a ataca trupele aliate, decizie caracterizată de fostul premier Ivan Gheșov drept „o nebunie crimi- nală" (prestăpnoto bezumie). Chiar dacă ul- terior guvernul a ordonat trupelor să revină pe vechile poziții, „evenimentele au dobândit o turnură tragică”49. în partea a 9-a, Noi și lumea, Dinko Dinkov redactează capitolul referitor la Politica exter- nă. Este deci prilejul unor comentarii atipice pentru istoriografia bulgară, gânduri atingând indirect și tema care ne interesează. Astfel, autorul afirmă: „Experiența din activitatea in- ternațională a mișcării de eliberare națională s-a dovedit insuficientă pentru înțelegerea ten- dințelor din evoluția relațiilor internaționale și pentru o înscriere inteligentă în dficilele com- binații politice. Bulgaria nu a reușit să-și creeze propria sa școală de politică externă și diplomatică, care să găsească decizii la sarcinile concrete ale ba- zei de cercetare aprcfundată a proceselor din familia internațională și să-și cristalizeze pro- priile concepții. Și acestea sunt la baza între- gii construcții din politică. Imaginea realistă despre lumea înconjurătoare este o condiție pentru elaborarea și desfășurarea unei politici constructive. în istoria politicii externe bulgare, știința nu a fost folosită aproape niciodată ca un mijloc pentru o opțiune rațională. Aceasta a fost soarta oamenilor de stat bulgari, prin- tre care au precumpănit totdeauna politicienii diletanți, care au fost sclavii dferitelor mituri din relațiile internaționale. Acceptarea mitolo- gizantă a factorilor în sistemul relațiilor inter- naționale s-a transformat într-o concepție ba- zată pe preamărirea și smerenia fața de forțe, de la care se aștepta protecție"50. în partea a 10-a, Evenimentele, Gheorghi Markov, alături de Krasimira Nikolova, scrie capitolul Războaiele. Probabil că nu l-a citit pe colegul său de mai sus, deoarece referindu- se la Al Doilea Război Balcanic atacă violent poziția României. „Nesatisfăcută «numai» cu ----1 10 I------------------------------------- absorbția Silistrei", România s-a raliat coaliți- ei antibulgare; vecinii Bulgariei „nu au dorit să admită constituirea în inima Balcanilor a unui stat puternic prin fireasca unire nați- onală”. Autorul readuce în discuție faptul că guvernul bulgar „a ordonat să nu se man,feste rezistență în fața invadatorilor români, care se grăbeau spre Șefia pentru a dicta pacea”, iar despre negocierile de pace de la București cre- de că acestea „au subordonat forța dreptului; gazdele Conferinței au amenințat permanent cu o ocupare a Șefiei dacă nu vor fi acceptate condițiile dictate de ele”51. Unele informații utile realizării portretelor unor militanți dobrogeni sau identificării unor circumstanțe pot fi găsite în ampla lucrare en- ciclopedică a lui Taso V. Tasev despre Miniștrii Bulgariei, 1879-199952. Avînd la bază modelul unei lucrări proprii, scrisă în colaborare cu Veska Nikolova apărută în 198353, Milen Kumanov a publicat în 2003, de această dată alături de Kolinka fsova, o En- ciclopedie istorică. Bulgaria54. în această masi- vă lucrare regăsim foarte multe detalii despre evenimente și personalități legate de istoria modernă a Dobrogei. Conform aceluiași plan metodologic și exact în același an (2003), Milen Kumanov, de această dată în colaborare cu Atanas Toskin și Ana Rabadzijska, a semnat lucrarea Al treilea Tarat bulgar, 1879-1946. Enciclopedie istorică. Istorie, economie, instituții, diplomație, partide politice, personalități, presă55. Este exact mo- delul lucrării de mai sus, având aceeași utilita- te, dar numai pentru perioada indicată în titlu. O categorie importantă de publicații este cea a edițiilor de documente. Cea mai importan- tă colecție de surse, publicată după 1990, este, neîndoielnic, Izvoare privind istoria Dobrogei-, primul volum a apărut în anul 1992 și acoperă perioada 1878-191956, al doilea, în 1993, se refe- ră la anii 1919-194157, al treilea, în 2001, relativ la documente bulgărești din anii 1853-187858, iar al patrulea, în 2003, privitor la documen- te străine din aceeași perioadă59. Referindu-ne la volumul I al seriei, continuăm prezentarea documentelor din partea I, 1878 -1919, adică sursele acoperind criza balcanică, de la 10/23 octombrie 1912 la 28 iulie 1913; este vorba de 71 documente, în bună parte edite. Vom stărui asupra celor inedite existente în fonduri bulga- ------------■ Revista de istorie militară ■------ re. Astfel, la 10/23 octombrie 1912, ministrul Bulgariei la București, G. Kalinkov, raporta telegrafic la Sofia că guvernul român dezmin- țea categoric „zvonurile privind o mobilizare română și pretenții românești de compensații în schimbul neutralității”60. într-un alt extras dintr-o telegramă cifrată, expediată de la Bu- curești de G. Kalinkov, la 12 decembrie 1912, diplomatul informa pe șeful său, Ivan Ghesov, despre „propunerea românească de a înce- pe imediat tratative oficiale în problema unei compensații teritoriale în Dobrogea; în caz că Bulgaria nfuză, România va recurge la măsuri mai tficiente”61. Un fragment din Protocolul de la Londra, semnat de Stojan Danev și Nicolae Mișu la 16/29 ianuarie 1913, sintetiza cele două pozi- ții: „delegatul României propune ca frontiera să treacă pe linia Turtucaia - Balcic cu scopul de a se cferi garanții pentru securitatea viitoare; de- legatul Bulgariei propune distrugerea fort fica- țiilor din jurul Silistrei și să se cedeze României două triunghiuri din mijlocul graniței care intră în teritoriul românesc"62. De asemenea, la 28 ia- nuarie 1913, ministrul Bulgariei la Petersburg, St. Bobcev, comunica la Sofia „recomandările lui S. Sazonov ca Bulgaria să cedeze Români- ei un teritoriu pe litoral’’60, iar Ivan Ghesov îi cerea a doua zi subordonatului său „să-l roage pe S. Sazonov să medieze în negocierile bulgaro- române privind Dobrogea”6'0. în aceeași zi, 29 ianuarie 1913, G. Kalinkov revenea cu o preci- zare a premierului român Titu Maiorescu po- trivit căreia „dacă Bulgaria nu cedează Silistra, cabinetul său își va da demisia”66. Un document interesant inedit, datat 18 februarie/3 martie 1913, este Memoriul guver- nului bulgar adresat Cor.ferinței ambasadori- lor de la Petersburg relativ la evoluția litigiului româno - bulgar și rezultatele tratativelor des- fășurate privind frontiera dobrogeană66, care poate fi comparat cu un memorandum din 7/20 martie 1913, redactat în numele bulgari- lor dobrogeni, înmânat ministrului Franței la Sofia, H.A.Panafieu, „cu rugămintea ca Silistra să rămână în frontierele Bulgariei”67. Pe de altă parte, ambasadorul Franței la Petersburg, Th. Delcasse, informa centrala de la Quai d’Orsay, la 11/24 martie 1913, despre „ideea germană ca să se dea Silistra României, iar Salonicul - Bulgariei’’66. în aceeași zi, șeful diplomației -----■ Revista de istorie militară ■--------------- franceze, St. Pichon, îi indica lui Th. Delcasse „să susțină poziția rusească în problema Silis- trei, dar nici să descurajeze o eventuală orien- tare a României spre Antantă"69. La 29 mai 1913, G. Kalinkov raporta despre poziția guvernului român, dispus „să accepte deciziile Corferinței de la Petersburg, dar cu avertismentul că în cazul unui război între ali- ați, România nu va rămâne indferentă”70, iar în aceeași zi, Comitetul orășenesc din Silistra adopta un raport „privind apărarea intereselor cetățenilor silistreni”70. Cert este că de la Paris, ministrul Bulgariei, D. Stanciov, informa (5/18 iunie 1913) pe St. Danev despre prognoza lui Maurice Paleologue, viitorul ambasador în Ru- sia, potrivit căruia, „în cazul unui război, Ro- mânia va ordona mobilizarea în Dobrogea”72. A fost un semnal de alarmă, deoarece, două zile mai târziu, șeful Executivului de la Sofia îl informa pe G. Kalinkov despre „tentativele diplomației bulgare de a-și asigura neutralita- tea României’’73. Acesta din urmă informa la 19 iunie/2 iulie 1913 despre „ultimele pregătiri ale României pentru mobilizare”, încheind cu precizarea: „azi, Maiorescu mi-a dat de înțeles că crede că în ultimul moment critic Bulgaria poate să se pună de acord cu România, numai să nu fie atunci foarte tîrziu”79. România insista pe această idee. La 25 iu- nie/8 iulie 1913, același G. Kalinkov comuni- ca la Sofia „intenția regelui Carol I de a opri mobilizarea, dacă Bulgaria propune concesii teritoriale pe linia Turtucaia - Balcic”76. Exact în aceeași zi, cunoscutul militant pentru drep- turile Bulgariei asupra Dobrogei meridionale, Petăr Gabe, scria guvernului de la Sofia despre „importanța Dobrogei pentru viața economică bulgară și recomanda posibilele concesiuni te- ritoriale după războiul interaliat”76. Urmările sunt cunoscute: atacul trupelor bulgare contra forțelor sârbe și elene, urmat de intrarea arma- tei române în Bulgaria. La 5/18 iulie 1913, noul ministru de Externe bulgar, Nikola Ghenadiev, telegrafia lui Titu Maiorescu, prin intermediul legației Italiei la București, propunând „oprirea acțiunilor militare cu condiția ca Bulgaria să cedeze teritoriul pe linia Turtucaia - Balcic”77. Șeful diplomației bulgare informa, în egală măsură, legațiile Bulgariei din Marile Puteri despre negocierile dintre țarul Ferdinand și regele Carol I privind oprirea invaziei trupelor -----------------------------------------1 11 I--- române, solicitând „să acționeze pe lingă gu- vernul în care sunteți acreditat pentru facilita- rea înțelegerii noastre cu România”™. La 18/31 iulie 1913, suveranul României îi telegrafia de la Corabia omologului său bulgar cu propune- rea satisfacerii exigențelor românești79. Despre negocierile finale ale păcii de la București nu apar informații necunoscute. Pe de altă parte, volumul al II-lea al lucră- rii datorate lui Velicko Gheorghiev și Stajko Trifonov, Istoria bulgarilor, 1878-1944, în do- cumente, apărut în 1996, se referă la anii 1912- 1918. Perioada războaielor®. în partea a doua, Războiul interaliat (al doilea război balcanic) din 1913, capitolul al doilea este intitulat „Facto- rul românesc”. Aici sunt publicate 5 documente, toate edite: pretențiile teritoriale ale României față de Bulgaria, comunicate de premierul fvan Ghesov legației bulgare din Petersburg (Sofia, 30 ianuarie 1913), protocolul privind frontiera meridională din Dobrogea între Bulgaria și Ro- mânia (Sankt Petersburg, 26 aprilie 1913), aver- tismentul României că, în cazul unui război între Bulgaria și aliații ei, ea va interveni (Bu- curești, 29 mai 1913), decizia guvernului bul- gar de a nu opune rezistență trupelor române (Sofia, 27 iunie 1913), telegrama generalului R. Dimitriev privind trecerea graniței bulgare de către armata română (Sofia, 2 iulie 1913)81. O culegere sintetică de texte pentru stu- denți, Tratate internaționale legate de războa- iele pentru unitatea poporului bulgar, 1912 - 1913, a fost publicată de Anastas Totev și Gabriela Vladimirova (două ediții: 1994 și 2000)82, punctul central al ediției constituindu- 1 Tratatul de la București (28 iulie/10 august 1913)83. Pentru a nu mai reveni la capitolul despre lucrările speciale, indicăm aici apreci- erea autorilor față de acest act: „Europa a ri- dicat Tratatul de la București până la rangul unei mari realizări internaționale, iar Romînia - la rangul de pacificator real, umanist, dez- interesat, fără să se ia în considerație că acest pac.ficator a cotropit o parte din cel mai fertil teritoriu bulgar - Dobrogea meridională”®. Am inclus în analiza noastră și categoria jurnale, memorii, aminitiri, note de călătorie, corespondență și presă. Referindu-se direct sau tangențial la tema noastră, acest gen de izvoare oferă multe detalii prețioase, un tablou colorat, nuanțează anumite atitudini. | 12 [ Pentru anii crizei bacanice, o primă mărtu- rie de marcă a fost apariția în 1990 a Amintiri- lor lui Petăr Nejkov, diplomat de carieră, cu mi- siuni la București, Constantinopol, Kiev, Atena și Praga, începând cu anul 190985. în capitala României a fost secretar și prim-secretar de le- gație. Experiența românească a descris-o în ca- pitolul București, 1909-1916. Născut la Brăila, Petăr Nejkov avea multe relații în acest spațiu. El se referă, printre altele, la vizita la București a președintelui parlamentului bulgar, dr. Stojan Danev, în drum spre Londra (noiembrie 1912). Armistițiul fusese încheiat și urma să înceapă Conferința istorică de la Londra. „Românii au acordat înaltului emisar bulgar o recepție ne- obișnuit de ceremonioasă". Regele Carol 1 l-a primit într-o lungă audiență solemnă „și l-a încredințat, pe un ton neverosimil pentru un mândru Hohenzollern, că situația lui va deve- ni foarte dficilă dacă Bulgaria nu este de acord să dea României o nesemnficativă compensa- ție teritorială”®. Urmărind evoluția evenimentelor, auto- rul ajunge la Conferința de la Petersburg din primăvara anului 1913 care a oferit României Silistra și hinterlandul de trei km. Această de- cizie a Marilor Puteri „nu a mulțumit pe ni- meni; în Bulgaria s-a declanșat o luptă dură și cântecul cel mai popular a fost: «Danev minis- tra prodade Silistra! (Ministrul Danev a vândut Silistra)»”87. Decizia Bulgariei din 16/29 iunie 1913 a constituit „momentul convenabil pen- tru intervenția românească”. După hotărârea României de a ataca, Petăr Nejkov a trebuit să plece la Sofia împreună cu fiul lui, care se năs- cuse cu o lună în urmă, și cu soția care venea pentru prima dată în Bulgaria. „Un drum de coșmar care a durat două zile și două nopți”. în scurt timp a fost numit secretar al delegației bulgare la Conferința de pace de la București și a revenit la post. Diplomatul nu oferă mul- te detalii despre negocieri, dar semnalează că România a dorit o frontieră cu Bulgaria până aproape de Varna, „ceea ce s-a întâmplat”®. Memoriile lui Stojan Danev, publicate în anul 1992, reprezintă, firește, o mărturie im- portantă, dată fiind personalitatea autorului89. Născut la Șumen în 1858, a început școala în orașul natal, dar le-a terminat la Praga (1878), fiind susținut financiar de Evloghi Gheorghiev, marele bancher, care a făcut avere în România. -----------■ Revista de istorie militară ■--- în 1876 și-a întrerupt câtva timp studiile pen- tru a participa ca voluntar la războiul sârbo- turc în ceata lui Filip Totju. A urmat dreptul la Ziirich, Leipzig și Heidelberg, obținînd și titlul de doctor (1881), apoi științele politice la Paris (1883). în 1884 era avocat la Sofia, dar și im- plicat activ în viața politică, membru al Parti- dului Liberal, iar din 1897 liderul formațiunii. Din 1899, a devenit șeful Partidului Progre- sist-Liberal. A fost unul dintre reprezentanții de seamă ai curentului rusofil din Bulgaria. A fost deputat în mai multe legislaturi și chiar președinte al Sobraniei, ministru de Externe și de Finanțe în mai multe cabinete, începând din 1901, prim-ministru de trei ori, inclusiv spre sfârșitul crizei balcanice (1 iunie - 4 iulie 1913). A încheiat convenția militară bulgaro-rusă din 1902, a fost delegat la semnarea armistițiului de la Ceataldja din noiembrie 1912, a fost șeful delegației bulgare la semnarea Tratatului de pace de la Londra (mai 1913). Primele informații care ne-au atras atenția au fost rândurile despre oprirea sa la București, în drum spre Conferința de la Londra, dar fără legătură cu aceasta, de la sfârșitul lunii no- iembrie 1912. Scopul era sondarea aspirațiilor României în problema Dobrogei. „Din această cauză, amabilitățile românilor au fost în ordi- nea lucrurilor și eu nu aveam misiunea forma- lă de a purta negocieri, ci numai de a înțelege care sunt, în esență, exigențele lor. Convorbirile au avut un caracter general, fără să se pună punctele pe i"90. Important este, totuși, capitolul al XV-lea, Negocieri cu România (1912-1913). Autorul ne introduce în atmosfera implicării personale în evoluția lor. Astfel, pentru prima dată a luat cunoștință personal cu chestiunea în timpul misiunii sale la Budapesta din octombrie 1912. A fost momentul când ministrul austro-ungar de Externe, contele Leopold Berchtold, și îm- păratul Franz losif, „și mai ales ultimul, au in- sistat să ne înțelegem cu România și să-i facem unele concesii teritoriale în Dobrogea’’. Răspun- sul oaspetelui bulgar a fost „negativ”. A doua oară a fost imediat după încheie- rea armistițiului de la Ceataldja din noiembrie 1912. Deoarece urmau să înceapă negocierile de pace de la Londra, guvernul de la Sofia l-a desemnat prim delegat la Conferință. Premie- rul Ivan Gheșov primise o propunere formală ----■ Revista de istorie militară ■------------- de negocieri cu România. în loc de a răspunde formal, primul-ministru a preferat să-l însărci- neze pe Stoian Danev cu sondarea terenului la București în problema exigențelor României, și „în funcție de posibilități să încerc să contribui la reducerea lor. Nu aveam mandat de a duce tratative formale. în consecință, misiunea mea s-a mărginit la un obișnuit schimb de opinii, în mod formal fără obligații pentru părți”. A avut întâlniri cu premierul Titu Maiorescu, cu Take lonescu - în casa particulară a acestuia a fost găzduit -, cu șeful opoziției, I.I.C. Brătianu, „care alături de rege a fost în Bulgaria în 1902, cu prilejul celei de a 2S-a aniversări a Elibe- rării”. A avut o lungă convorbire cu Carol I. în toate aceste discuții, opinia interlocutorilor a fost că „Bulgaria trebuia să facă unele concesii teritoriale în Dobrogea, din cauza politicii de neutralitate promovată de România, care în acest fel a facilitat victoria Alianței Balcanice”. Tot timpul Danev a răspuns că nu are plenipo- tențe pentru a negocia. în opinia sa, „ca bun bulgar” a fost profund convins că „interesele bine înțelese ale celor două state vecine impun cercurilor lor conducătoare să promoveze o po- litică de sinceră prietenie”. De aceea, el credea că Bulgaria putea să demoleze fortificațiile din jurul Silistrei și să se oblige să nu ridice în viitor „niciun fel de fortificații pe toată frontiera do- brogeană". De asemenea, deoarece era preocu- pat de soarta aromânilor care ar fi ajuns între granițele Bulgariei, a declarat că „nu găsesc pie- dici ca să le recunosc deplina autonomie religi- oasă și școlară, susținută chiar și cu ajutorul României”91. Autorul a fost conștient că decla- rațiile sale nu au mulțumit pe interlocutorii ro- mâni. Un argument a fost o frază din discursul tronului, la care a asistat, din loja premierului, la deschiderea sesiunii parlamentare: „Intere- sele noastre trebuie să fie respectate. România este un factor important în concertul european. La reglementarea definitivă a problemelor ri- dicate de criza balcanică, cuvântul ei va trebui să fie ascultat. Armata e în măsură să răspun- dă la încrederea poporului”9-. La sfârșitul vizitei la București, Stojan Danev trimitea o lungă telegramă țarului Ferdinand și premierului Ivan Gheșov, în care sintetiza rezultatele discuțiilor. Scria de la în- ceput că a prezentat interlocutorilor poziția Bulgariei: „1. Nu avem aspirații la Dobrogea 1ȚP— septentrională; 2. suntem gata să recunoaștem autonomia religioasă și școlară a aromânilor din Macedonia; 3. nu admitem să existe pro- blema unei compensații; 4. este inacceptabil să se vorbească despre o corectare strategică a frontierei” A înțeles de la interlocutori că dărâ- marea punctelor fortificate nu ar fi fost sufici- entă, se aștepta ceva mai mult. în consecință, Take lonescu a fost precis în ceea ce privește o compensație mai largă pentru serviciile aduse de România în cazul unui război al Bulgariei cu Turcia: „1. România să fie satisfăcută în pro- blema Silistrei, care persistă încă din timpul Tratatului de la Berlin; 2. să i se dea o satisfac- ție morală după ce opinia publică, ă tort et ă travers, a fost demult deșteptată să arunce un ochi asupra întregului cadrilater, începînd cu misiunea la București a generalului Ignatiev". Take lonescu a încheiat astfel: „dacă insis- tăm în proiectul nostru, preferabil ar fi să nu facem nicio propunere, deoarece am monta și mai mult opinia publică împotriva noastră. El a adăugat că Brătianu a propus mobilizarea, dar regele a refuzat în speranța că se va obține ceea ce s-a cerut pe cale pașnică”. în esență, St. Danev a înțeles că România aspira să primeas- că satisfacție la viitoarea Conferință de la Lon- dra. Din cuvintele lui Take lonescu a reieșit, în opinia președintelui Sobraniei, că propunerea „a vizat linia Turtucaia-Dobrici-Balcic. Take lonescu, care este cel mai moderat, a exclus Dobrici și s-ar mulțumi cu o linie la nord de acest oraș, totuși, fără a o preciza”93. Autorul a insistat în continuare asupra des- fășurării tratativelor de la Londra. El observa că exigența inițială a delegaților români a avut în vedere trasarea noii linii de graniță „de la Silistra la Baltic, inclusiv acest oraș". Danev a fost împotriva acestei propuneri în fața amba- sadorilor Marilor Puteri. Gata să accepte po- ziția Bulgariei în problema Silistrei a fost am- basadorul german, prințul Lichnowski, care a fost rugat de St. Danev să-l convingă pe Take lonescu să nu insiste asupra Silistrei. Reacția la demers: „lonescu i-a sugerat lui Lichnowski că Silistra putea în ijârșit să rămînă Bulgari- ei, dacăfortficațiile sunt cedate României”. La 3 ianuarie 1913, în prezența lui Nicolae Mișu, ministrul României la Londra, Take lonescu a recunoscut în fața lui Danev că a făcut această concesie, declarând că „românii au fost hipno- | 14 [ tizați de Silistra, dar că el s-a gândit să con- struiască o nouă combinație fără Silistra, în speranța de a primi litoral maritim"9^. Cu toa- te acestea, la 12 ianuarie, în contextul în care la Londra au ajuns știrile despre evenimentele de la Istanbul, N. Mișu, după plecarea lui Take lonescu, a revenit la propunerea inițială privi- toare la linia Silistra-Balcic, iar două zile mai târziu, la 14 ianuarie, același delegat gândea că Danev „a pus cruce acestei propuneri și fără ru- șine în ochi, aș spune, a mutat punctul de ieșire al Dunării la vest de Turtucaia”93. în aceste împrejurări, negocierile bilaterale din capitala Marii Britanii au fost practic suspendate, fapt confirmat și în protocolul semnat la 16/29 ianu- arie 1913 de Danev și Mișu. Autorul amintește că a mai fost o reuniune la Sofia la care părțile au negociat direct problema dobrogeană, dar cu același rezultat negativ. Acesta a fost con- textul în care a fost lansată propunerea șefului diplomației ruse, Serghei Sazonov, ca litigiul româno-bulgar să fie dezbătut de ambasadorii Marilor Puteri de la Petersburg. Din nou, St. Danev a trebuit să apere interesele Bulgariei, în cursul negocierilor a căzut revendicarea României - „un mare cadrilater între vechea frontieră bulgaro-română și linia Turtucaia - Baltic"-, fapt care l-a îndemnat pe autor să no- teze: „Trebuie să se recunoască, a fost un mare succes pentru Bulgaria". Cu toate acestea, la 26 aprilie/9 mai 1913, Conferința amabasadorilor de la Petersburg a decis că Bulgaria trebuia să cedeze României Silistra96. în contextul adâncirii disensiunilor dintre Bulgaria și aliații ei din Liga balcanică, autori- tățile de la Sofia au aflat, pe diverse canale, in- tențiile României în cazul izbucnirii unui con- flict armat. St. Danev face un inventar corect al informațiilor, care coincideau: Bucureștiul se va implica direct și va soluționa „dosarul” do- brogean97. Decizia țarului Ferdinand din 16/29 iunie 1913 a avut urmările cunoscute, consem- nate de memorialist, fără a aduce detalii inte- resante în raport cu alte surse. Un amplu volum de memorii, intitulat£vewz- mentele istorice și militanți din ajunul Eliberării noastre pînă astăzi. Cu note despre viața mea. Auzite, văzute și trăite, datorat lui Petăr Pesev, al doilea om ca importanță în Partidul Liberal (radoslavist) și ministru al Educației Naționale în guvernele Vasil Radoslavov (1913 - 1918), a -------------■ Revista de istorie militară ■-------- fost publicat de două ori, în 1925 și 1929, după ce autorul s-a aflat în închisoare în tot timpul guvernării agrariene și în primul an al regimu- lui Aleksandăr Țankov, ca de altfel toți miniștrii radoslaviști, considerați responsabili pentru „a doua catastrofă națională”, cea din 1918; în 1993 a fost republicat cu un studiu introductiv98. Referindu-se la împrejurările declanșă- rii celui de al Doilea Război Balcanic, autorul își intitulează capitolul Pretențiile României. Invazia trupelor românești. Catastrcfa. Fali- mentul politicii ruscfile. Demisia dr. Danev. Fi- rește, ca adversar politic, la 16 ani de la eveni- ment, Petăr Peșev nu-și ascunde opinia despre vizita lui St. Danev la București de la sfârșitul lunii noiembrie 1912, unde a fost primit cu mari onoruri: „Explicațiile Dlui Danev nu au satiifăcut pe români, care chiar au fost mâh- niți de conduita lui arogantă." Nu omite să menționeze decizia Conferinței ambasadori- lor de la Petersburg privind Silistra (26 aprilie, stil vechi, 1913), declanșarea războiului inte- raliat și Tratatul de pace de la București, „prin care România ne-a luat nu numai Silistra, ci și Turtucaia, Dobrici, Balcic etc.”". în fapt, înregistrăm opiniile unui adversar al politicii rusofile promovate de cabinetul St. Danev, în urma căreia Bulgaria a pierdut în „dosarul” do- brogean. Mărturii prețioase ne-a lăsat Hristofor Hesapciev, în serviciul Bulgariei peste hotare. Amintiri militaro-diplomatice (1899-1914), publicate în anul 1993100. Atașat militar la Belgrad, în 1904-1905 - agent diplomatic în Serbia, între 1905-1911 - agent diplomatic și, după recunoașterea independenței, minis- tru plenipotențiar la București. Când a înce- put războiul balcanic era deja general, trimis ca reprezentant al armatei bulgare la cartierul general al armatei grecești (1912-1913), la Sa- lonic. în 1914 a trecut în rezervă după 35 ani de serviciu. Unul dintre subcapitole este intitulat Acti- vitatea diplomatică a guvernului român în tim- pul războiului balcanic din 1912. El observa, printre altele, că, după declanșarea conflictu- lui, la 5 octombrie 1912, România și-a declarat neutralitatea; în același timp, guvernul român a solicitat medierea guvernului rus pentru o modificare a frontierei dobrogene până la linia Turtucaia-Cavarna. ----■ Revista de istorie militară ■----------- Ministrul de Externe al Rusiei a răspuns ambasadorului austro-ungar că, în cazul unei măriri teritoriale a Bulgariei, România ar trebui să obțină compensații în Dobrogea bulgăreas- că. Serghei Sazonov a dat un răspuns satisfăcă- tor guvernului român și a făcut o propunere la Sofia ca să înceapă negocieri directe între Bul- garia și România în problema compensațiilor. Concomitent cu aceste demersuri diplo- matice, oamenii de stat români au acționat fără odihnă pentru a pregăti condiții favorabile satisfacerii revendicărilor României. într-o în- tâlnire cu ministrul bulgar, își amintește auto- rul, fostul premier Ion Brătianu i-a spus: „Am ifătuit pe rege ca imediat să mobilizeze arma- ta, să dăm Bulgariei un ajutor de 2-3 divizii în schimbul unui acord pentru mod.ficarea frontierei sau să ocupăm frontiera dobrogeană dorită de noi și să așteptăm Marile Puteri să aprobe revendicările noastre, dacă Bulgaria nu va face de bună voie acest lucru. Dar regele nu a fost de acord. Noi cerem nu numai Silistra, ci și Turtucaia până la Cavarna. Acest lucru trebuie să ni se dea, pentru a se evita consecințe negative”101. în acest context, generalul Hesap- ciev a evocat faptul că atunci când la Congresul de la Berlin a fost examinată problema anexării Basarabiei la Rusia în schimbul Dobrogei că- tre România, delegații francezi Waddington și contele Saint Vaillant, dorind să obțină acordul României, au propus delegaților români ane- xarea la România a întregului district Silistra pînă la Ruse. I. C. Brătianu a declinat această propunere, declarând că „această anexare ar fi o mare vulnerabilitate pentru România". Pe de altă parte, într-o notă de subsol referitoare la opinia premierului român, se atrage atenția că, în ianuarie 1913, atunci cînd deputatul V. Arion a dezvoltat în Parlamentul României o interpe- lare privind compensațiile și a insistat pentru anexarea Silistrei, el a adus și următorul motiv: „In 1879, regele i-a scris tatălui său, că noi tre- buie neapărat să ocupăm Silistra, întrucât ea este cheia Dobrogei, și noi nu putem să avem Dobrogea, iar cheia să fie la altcineva"10-. Autorul a prezentat sintetic și Protocolul de la Londra - 16/29 ianuarie 1913 - prin care dr. Danev a propus concesiile maximale din punc- tul de vedere ale guvernului bulgar. Se lua act de declarația privind autonomia religioasă și școlară a românilor macedoneni, iar delegatul --------------------------------------1 15 |-- român a afirmat necesitatea unei modificări a frontierei pînă la linia Turtucaia-Balcic. Dele- gatul bulgar a declarat că a fost surprins de linia trasată pentru modificarea graniței, care inclu- dea și orașele Silistra și Balcic; dar guvernul bul- gar ar fi fost gata să se oblige să demoleze forti- ficațiile din jurul Silistrei și să modifice granița, cedând teritoriile celor două triunghiuri de la țărmul Mării Negre, aproape de Mangalia103. Având în vedere că un conflict cu România devenea de acum foarte probabil, întrucât ro- mânii nemulțumiți începuseră să amenințe cu o ocupare forțată a Silistrei, ministrul Gheșov și-a exprimat ministrului rus de Externe con- vingerea că Rusia se va opune militar, conform art. 3 din convenția ruso-bulgară din 1902, po- trivit căreia Rusia va contribui cu toate forțele proprii la apărarea integrității teritoriului Bul- gariei. Ministrul Sazonov a răspuns că docto- rului Danev i s-a declarat la Petersburg că, mai devreme de trei ani, Rusia nu ar putea să lupte; în acest context, el a declarat că acordul din 1902 nu mai există deja, deoarece și în fața fos- tului ministru Izvolski, și în fața împăratului, țarul Ferdinand a renunțat la convenție, pentru că ar fi fost lacunară, fapt pe care îl știau bine foștii miniștri Malinov și Paprikov104. Convorbirile româno-bulgare au continu- at la Sofia între delegații bulgari, dr. Danev și M. Sarafov, și ministrul Dimitrie Ghica, dar s-au încheiat fără rezultat. „Delegatul român a insistat pentru cedarea Silistrei, și de acolo linia de frontieră pînă la Cavarna. Ministrul Maiorescu a declarat că fără cedarea Silistrei niciun acord nu este posibil. Delegații noștri au respins revendicările ministrului Ghica, care a amenințat cu părăsirea Stfiei”ws. La inițiativa ministrului rus de Externe, s-a ajuns la ideea ca Marile Puteri să contribuie la o reglementare prietenească a litigiului româ- no-bulgar. La propunerea Angliei, la 26 aprilie 1913, la Petersburg, Conferința Ambasadorilor a decis: „Silistra să fie cedată României, Bulga- ria să nu construiască fort.ficații la noua gra- niță de la Dunăre la Marea Neagră și să dea autonomie școlară și religioasă kuțovlahilor macedoneni”10b. în sfârșit, autorul, fiind în funcție la Ate- na, a revenit asupra conflictului balcanic și își amintește că „în acea vreme, guvernul român a început sondajele sale diplomatice în proble- ----1 16 |------------------------------------ ma compensațiilor teritoriale pe seama măririi iminente a statului bulgar. Guvernul rus făcea deja demersuri insistente la Șefia pentru o ra- pidă înțelegere cu România." Având în vedere acest fapt și știind că în timpul lungii sale șe- deri la București se informase temeinic în pro- blema pretențiilor românești în privința com- pensațiilor, premierul Ivan Gheșov l-a întrebat pe Hr. Hesapciev dacă românii s-ar mulțumi numai cu Silistra. Răspunsul a fost negativ și a adăugat: „Dacă guvernul bulgar nu este de acord cu mod.ficarea graniței dobrogene do- rită de România pînă la linia Balcic-Silistra inclusiv, în cazul ieșirii noastre favorabile din război, românii vor recurge imediat la mijloa- ce extreme - mobilizarea armatei, pentru a-și impune exigențele”107. Un nume menționat în paginile precedente este cel al lui Ivan Evstratiev Gheșov, persona- litate politică bulgară de prima mărime la în- ceputul veacului trecut. S-a născut la Plovdiv, în 1849, în familia unui negustor bogat. Printre altele, a fost unul dintre liderii Partidului Nați- onal (Unionist) din Rumelia Orientală până în 1883. în acel an s-a mutat la Sofia. A fost direc- tor al Băncii Naționale (1883-1886) și a con- dus negocierile pentru semnarea Tratatului de pace de la București (1886). în timpul regimu- lui stambolovist (1887-1894), s-a aflat în opozi- ție. Din 1901 a condus Partidul Național, care, după unirea cu Partidul Progresist-Liberal, a devenit Partidul Unificat Național-Progresist (1920). A fost deputat în mai multe legislaturi. A fost ministru în mai multe cabinete, ocu- pând portofoliile următoare: Finanțe, Comerț și Agricultura, Externe și Culte, Construcții Publice, Drumuri și Amenajare, și a fost șef al Executivului în perioada martie 1911 - iunie 1913. A murit în anul 1924108. în anul 1994, a fost publicat la Sofia un vo- lum din „Corespondența personală" a acestui important om politic bulgar109. Ne-am oprit firește la scrisorile din perioada crizei balcani- ce. Astfel, la 12 decembrie 1912, Iv. Gheșov îi scria, printre altele, ministrului Bulgariei la Pe- tersburg, Șefan S. Bobcev, și despre pretențiile României la Dobrogea de sud. îl ruga pe des- tinatar să-i comunice lui Serghei Sazonov că „această problemă ne chinuie strașnic și poate să devină cauza unei catastrcfe ministeriale. Și în mod real, după ce avem în arhivă în- -----------■ Revista de istorie militară ■----- credințările lui Kiderlen-Wăchter (Alfred von Kiderlen-Wăchter, secretar de stat în Ministe- rul german de Externe - C.I.) și ale lui Sverbeev (Serghei Sverbeev, diplomat rus - C.I.), că ro- mânii nu vor voi orașe bulgărești; după ce în comisia pentru răspuns la discursul tronului, șt fii de partid și alți deputați de vază mi-au declarat că în această problemă nu trebuie să cedăm în niciun mod. Vă rog foarte serios să vorbiți în această chestiune cu Sazonov și să-i spuneți că rușii ne-au garantat integritatea te- ritoriului. Să nu uite”110. O altă epistolă, de această dată publicată deja de destinatar încă în 1932, a fost trimisă de pre- mierul Gheșov (12 martie 1913) lui Mihail Mad- jarov, ministrul Bulgariei la Londra, privind mi- siunea lui Stojan Danev la Petersburg; aici sunt evocate în treacăt și pretențiile românești111. Tema era reluată peste aproape o săptămână într-o scrisoare inedită către Ștefan Bobcev. Mesajul era că „va face o impresie teribilă la noi dacă Marile Puteri ne condamnă să dăm ceva înainte de a decide ce vom lua de la Turcia și dacă cedarea noastră către România nu este compensată cu o promisiune, în cazul absenței unei obligații, că va recupera această concesie cu ceva substanțial la vest și la sud-vest"11-. La 29 martie 1913, Gheșov îi scria din nou lui Bobcev despre atitudinea României, îl informa că ministrul bulgar la București, Gheorghi Kalinkov, îi comunicase că „guver- nul român explică prin înduplecarea lui Danev buna turnură pe care a luat-o litigiul nostru cu România. Despre această înduioșare stau do- vadă discursurile pe care acesta le-a pronunțat la Silistra în călătoria sa de la Reni la Ruse. Potrivit lui Danev, silistrenii au început să se împace cu ideea ca orașul lor să fie dat, dar au întrebat numai dacă România va despăgubi pe cei care doresc să emigreze"113. De asemenea, la 18 aprilie 1913, premierul îi scria din nou, foarte confidențial, lui Ștefan Bobcev despre proiectul protocolului prin care Conferința ambasadorilor de la Petersburg voia să rezolve în scurt timp disputa româno- bulgară privind frontiera dobrogeană. Gheșov voia ca în textul definitiv să fie reliefat faptul că sacrificiile „ni le-au impus ei, și nu că noi le-am acceptat de bună voie”114. Un amplu și prețios Jurnal, acoperind anii 1911-1913, a lăsat Petăr Abrașev; a fost publi- ----■ Revista de istorie militară ■------------- cat în 1995115. Este vorba de un important om politic, născut la Kotel în martie 1866. A fost primul care a elaborat teoria dreptului civil din Bulgaria. Membru al Partidului Progresist-Li- beral și deputat în mai multe legislaturi. Con- damnat ca responsabil al primei catastrofe na- ționale, după 1919, a fost amnistiat în 1924. A decedat la Sofia în iunie 1930. A fost ministru al Comerțului și Agriculturii și al Justiției în gu- vernele din anii 1902-1903 și 1911-1913116. Notele sale zilnice se referă îndeosebi la probleme interne, iar în abordarea unor aspec- te ale relațiilor cu România din anul 1913 utili- zează informații din rapoartele lui G. Kalinkov de la București. La 26 martie, Abrașev înregistra rezultatele misiunii lui St. Danev la Petersburg. L-a văzut pe Sazonov de patru ori, în afară de faptul că fusese de două ori la el la dineu, „fapt care nu a ajuns la presă". în problema românească a susținut atât în fața șefului diplomației țariste, cât și a ambasadorilor că „în interesul bunelor relații dintre Bulgaria și România nu trebuie să se dea nimic. Dacă se dă ceva, aceasta tre- buie să fie tăietura cea mai puțin dureroasă. I-a comunicat și lui Sazonov opinia Consiliului de Miniștri că mai bine este să fie sacrficată Silistra, dar numai Silistra. Niciun fel de litoral și niciun fel de unghiuri”117. Trei zile mai târziu era consemnat un dia- log al lui Maiorescu cu Kalinkov, în care primul deplângea faptul că „din partea noastră nu a fost dat încă un semn al dorinței de a trăi prie- tenește cu ei - românii. Românii au fost gata să ne dea toate compensațiile cerute. Mâine vom dezbate ce răspuns să se dea. Danev a irfor- mat că ministrul român la Petersburg, Nano, l-a vizitat când a fost acolo și nu i-a ascuns că România se teme de Bulgaria și de aceea a do- rit să trăiască în pace cu Bulgaria”113. La reuniunea cabinetului din 3 aprilie, a fost dezbătută și problema viitoarelor rapor- turi cu România, deoarece trebuia dat un răs- puns lui Maiorescu, „avansurilor lui ca după decizia corferinței să intrăm în relații priete- nești apropiate și chiar să ajungem la o alian- ță." Premierul și alți miniștri au pledat pentru un răspuns „sificient de liniștitor.” Autorul s-a împotrivit, susținând că trebuia să se răspundă în sensul că „după decizia Corferinței, viitoa- rele noastre raporturi vor depinde de condui- ---------------------------------------1 17 |-- ta României. Nu suntem împotriva cultivării unor relații prietenești cu România, dar nu este natural ca, tocmai atunci când ne-a jefuit, să mergem și să ne arătăm atât de însetați de prietenia și alianța ei. Răspunsul, pregătit de Gheșov, a fost mai mult sau mai puțin îmblân- zit în acest sens”119. La 5 aprilie, Abrașev consemna: „Ieri a fost rezolvat definitiv litigiul româno-bulgar. In unanimitate, potrivit comunicatelor de la Petersburg și Viena, s-a hotărît să se dea Ro- mâniei numai Silistra cu 3 km hinterland. Sunt garantate drepturile celor care rămân sau vor emigra. Decizia nu se anunță cficial. Numai în mod corfidențial va fi ir.formată România. Se va relata după încheierea păcii”120. Disensiunile dintre membrii Ligii Balca- nice au devenit tot mai vizibile. La 19 aprilie, premierul Gheșov comunica de la Berlin că „Serbia, Grecia și România negociază un acord contra Bulgariei. România, chipurile, a fost ne- mulțumită de decizia Corferinței. Vom ver.fica prin Kalinkov. Straniu este că Serbia a încercat să facă o alianță cu România"121. Pe 6 mai, guvernul bulgar a examinat com- plicata și delicata problemă a raporturilor cu România în contextul adâncirii tensiunilor in- teraliate. întrebarea era dacă Sofia putea obține sprijinul Bucureștiului contra aliaților - Serbia și Grecia - în schimbul unor noi concesii te- ritoriale. Era studiat și proiectul unei vizite în Bulgaria a lui Titu Maiorescu sau Take lonescu. Părerile au fost împărțite122. Ideea unui acord bulgaro-român a revenit în dezbateri și pe 14 mai. Kalinkov raportase despre o convorbire cu Maiorescu și lonescu din care a reieșit evident că românii „se vor gră- bi să pună mina pe Silistra". Se avansase deja ideea desemnării unor comisii de delimitare a Silistrei și de determinare a despăgubirilor. „Și aceasta într-un moment când pacea nu era încă încheiată. Faptul este un întreg scandal. Maiorescu este gata să înceapă tratative pen- tru un acord pe cea mai largă bază”123. A doua zi după amiază cabinetul bulgar a decis că baza negocierilor cu România „nu poate în niciun caz să fie constituită din concesiuni teritoriale". Premierul Gheșov a telegrafiat lui Kalinkov să înceapă tratativele. La reuniunea guvernului din 15 iunie, noul premier St. Danev a comunicat o telegramă de ----1 18 I------------------------------------- la Kalinkov potrivit căreia Maiorescu a decla- rat că, în cazul izbucnirii unui război cu Serbia, România „ar mobiliza și ne-ar ataca". Potrivit informațiilor ministrului bulgar la București, „trupele române ar trece Dunărea prin câte- va locuri”. Se spunea că România ar fi adoptat această conduită sfătuită de „prietenii ei”12i. A doua zi, Kalinkov telegrafia că „prietenii" în cauză erau Franța și Rusia125. Ultimele file din jurnal acoperă zilele 20 iunie - 24 iulie și, prin câteva însemnări, zilele de 15, 20, 21, 28, 29 august 1913. Sunt prezentate și condițiile în care România s-a angajat în al Doilea Război Balcanic, fiind evocate sintetic fapte și stări de spirit deja cunoscute126. Din aceeași categorie de surse face parte și lucrarea lui Atanas Șopov, Jurnal, rapoarte di- plomatice și scrisori, publicată în anul 1995127. Născut la Panaghiuriște, în 1855, Atanas Șopov a fost agent comercial la Salonic, numit în apri- lie 1897, iar din ianuarie 1910 consul general în capitala Macedoniei egeene pînă în octombrie 1912. A fost membru al Academiei Bulgare de Științe, cunoscut publicist și traducător. A mu- rit la Sofia în anul 1922. Jurnalul acoperă perioada iulie 1910 - no- iembrie 1914, iar rapoartele diplomatice și scrisorile sunt din anii 1884-1914. Este vorba de documente inedite. în Jurnal găsim unele referiri la criza balcanică (1912-1913). Pe 28 iunie 1913 reținea: „în această noapte a venit știrea că România a ocupat cu trupele sale câ- teva sate din ținutul Dobrici și a înconjurat cu nave militare Rahova; ministrul plenipotenți- ar român (Dimitrie Ghica - C.I.) a plecat în această dimineață. Guvernul român nici până acum nu a spus ce vrea de la Bulgaria; astfel că, în nota prin care a declarat război Bulgariei, era spus că face acest lucru din cauză că Bulga- ria a început războiul cu Serbia fără a respecta angajamentele internaționale și tradițiile, adi- că fără a declara ce urmărește. Guvernul român a refuzat să spună ce do- rește în mod special de la Bulgaria; în negocieri ea numai a întrebat: ce ne va da Bulgaria. Demersul și politica României ne-au trimis în primele secole ale erei noastre, atunci cînd popoarele migratoare, fără niciun fel de motiv și pretext luau țara care le plăcea. Politică fără morală!...."123. Autorul era convins că Rusia și Franța, adi- că Tripla înțelegere, „au privit cu ochi buni ------------■ Revista de istorie militară ■------ mobilizarea românească". Concluzia însem- nărilor din prima parte a acelei zile: „Nu ar fi straniu ca azi-mâine să sosească un ultimatum de la puterile europene, ca războiul să încete- ze între aliați sau ca România să ocupe toate orașele dunărene bulgărești și poate ceva mai mult”129. Și o judecată de valoare: „Acum, când Bulgaria este cu totul izolată, când România i-a declarat război și toate statele europe- ne sunt împotriva ei, când Serbia, Grecia și Muntenegru luptă contra ei și succesele arma- tei bulgare sunt îndoielnice, țarul bulgar se află într-o stare de nervozitate extremă, deoarece a devenit conștient că responsabil pentru această situație a fost el însuși”130. în sfârșit, o ultimă însemnare din 25 iu- lie 1913. La începutul războiului aliat contra Turciei, România a amenințat că va mobi- liza spunând că dorea de la Bulgaria regiu- nea Silistra. Gheorghi Kalinkov, ministru la București din ianuarie 1911, i-a dezvăluit auto- rului că exact în acea perioadă Rusia declarase României că, dacă mobilizează și intervine în războiul balcanic, ea ar putea, de asemenea, să mobilizeze două dintre corpurile sale de arma- tă la frontiera română. „Și astfel, România nu a intervenit în război, dar apoi, după ce s-a făcut pace, ea a redeșteptat problema compensației și a cerut Silistra și împrejurimile, problemă care a fost examinată la cor. ferința de la Petersburg și i s-a dat numai orașul Silistra”131. Alte mărturii interesante despre anul 1913 le datorăm lui Mihail Madjarov, a cărui lucrare, Pregătirea diplomatică a războaielor noastre. Aminitiri, scrisori particulare, telegrame c.fra- te, rapoarte corfidențiale, publicată pentru pri- ma dată în 1932, a beneficiat de o nouă ediție în anul 1998. Textul lui Madjarov a fost păstrat integral, iar editorii nu au făcut comentarii132. în 1911, marcantul militant al Partidului Național a devenit vicepreședinte al Parla- mentului. în anii 1912-1915, a fost ministru la Londra și Petersburg, și, pentru scurt timp, în vara lui 1913, ministru de Interne în cabinetul lui Stojan Danev. Interesant este capitolul Relațiile mele cu reprezentanții statelor balcanice, evident la Londra după încheierea crizei regionale, în care rezervă mai multe rânduri lui Nicolae Mișu. Acesta a fost la Legația bulgară, printre altele, pentru a exprima condoleanțele sale lui ----■ Revista de istorie militară ■------------ M. Madjarov, al cărui fiu fusese ucis în timpul războiului interaliat, dar și pentru „a se opri la teza potrivit căreia dacă nu ar fi fost 16 iunie, Bulgaria nu ar fi intrat în această situație, de a pierde tot ceea ce câștigase suplimentar în război”. La aceste declarații și la ideea că tre- buia căutată „o bază nouă pentru relații bune și prietenești între Bulgaria și România”, gazda a răspuns că „atitudinea patriei sale a întristat întregul popor bulgar și teamă îmi este că nu se poate restabili curând vechea prietenie". Repli- ca lui M. Madjarov l-a determinat pe N. Mișu să adopte „o poziție și mai agresivă", sublini- ind: „Noi am intervenit în războiul interaliat nu atât pentru Dobrici și Turtucaia, cât ca să îndepărtăm un pericol real și direct care pla- na asupra patriei noastre. O Bulgarie pînă la Marea Marmara și Marea Adriatică nu putea să nu se arunce asupra României după câțiva ani și să o izgonească din întreaga Dobroge și în acest fel să ne rupă de litoralul Mării Negre. Problema ieșirii noastre la mare este o proble- mă de viață și de moarte. Pentru noi ea este mult mai importantă decât pentru voi ieșirea la Marea Egee.” Diplomatul bulgar s-a străduit să-l convingă că țara sa nu s-a gândit niciodată în mod serios să blocheze drumul spre mare al vecinilor, deci și al românilor, dar N. Mișu a observat imediat: „Da, dvs. nu ați gândit așa ceva, dar sunt oare puțini bulgari, care și azi consideră Dobrogea drept bulgărească și aș- teaptă numai prilejul să o elibereze”133. Despre al Doilea Război Balcanic avem câ- teva mărturii și în Amintirile lui Aleksandăr Țankov, cunoscut om politic din perioada in- terbelică134. Despre bilanțul crizei balcanice, viitorul premier scria cu amărăciune: „în iu- lie 1913, a fost semnat tratatul de pace de la București. A fost un tratat punitiv. Bulgaria a fost micșorată și izolată. Ea a fost redusă la ni- velul unui stat de rangul al doilea din Balcani, după care era numai Muntenegru”133. De asemenea, el constata: „Cea mai mare pierdere, în ejară de numeroasele sacrficii umane, pe care am suportat-o prin tratatul de la București după războiul balcanic și războiul interaliat, a fost Dobrogea. Dobrogea este o parte din câmpia dunărea- nă, grânarul Bulgariei. Anual din Dobrogea se scoteau 300-400 mii de tone de cereale. Pierde- rea Dobrogei nu a fost numai o lovitură econo- ----------------------------------------1 19 |-- mică, ci și una națională. Locuită de bulgari, ici-colo amestecați cu turci, leagănul statului bulgar, cu câmpiile sale largi și fertile a atras o populație rurală, mai ales din regiunile balca- nice sărace’’336. O lucrare interesantă a publicat în anul 1999 Pașa Kișkilova, Războaiele balcanice în paginile presei bulgare 1912-1913. Culegere de materiale337. Ediția cuprinde 173 extrase din presa bulgară, primul datând din 19 septembrie 1912, ultimul din 19 septembrie 1913, toate fi- ind precedate de o Introducere, în fapt o istorie sintetică a crizei balcanice. Ziarele consultate au fost „Mir”, „Bălgarija” „Narod”, „Narodni Prava”, „Rabotniceski vestnik”, „Narodna Volja”. Nu sunt puține articolele referitoare la relațiile româno-bulgare și problema dobrogeană. Deși evoluțiile din anul 1913 sunt reflectate pe un spațiu restrâns, nu putem ignora memo- riile lui Ivan D. Stanciov, intitulate Diplomat și grădinar, apărute în anul 2000138. Este vorba de membrul unei familii celebre în viața politică și în diplomația Bulgariei moderne. Ivan D. Stanciov s-a născut la 17 decem- brie 1897 la Sankt Petersburg, unde tatăl său, Dimităr, a fost agent diplomatic timp de 10 ani. în anii 1907-1908, a trăit cu familia la Sofia, când tatăl lui era ministru de Externe (1906) și premier (1907). Apoi, între anii 1908-1913, a urmat cursurile unui liceu din Paris. Revenit în țară, în anii 1913-1915 și-a continuat stu- diile secundare la colegiul catolic francez din Plovdiv. în anii 1915-1916 s-a aflat cu familia la Roma, unde tatăl lui era ministru plenipo- tențiar, ulterior fiind mobilizat în flota bulgară, în anii 1917-1918 a urmat și absolvit școala de ofițeri în rezervă de la Knjazevo și a fost tri- mis pe frontul din Macedonia. între anii 1918- 1921, a lucrat ca traducător militar pentru co- mandamentul trupelor aliate de ocupație din Varna și pentru comuna Varna. O referire la problema care ne interesează o găsim în capitolul al III-lea, Războiul balcanic și interaliat (1912-1913), în fapt un comentariu despre Tratatul de pace de la București din au- gust 1913: „în acea vară am pierdut Dobrogea și granița românească trecea deja numai la 20 km de Varna, și nu ca înainte, la cca 200 km la nord. Dar puterea turcească din Europa a fost îrfrântă, iar Bulgaria, chiar și temporar, a primit litoralul egeean la Dedeagaci’’"'. ----1 20 |--------------------------------------- în anul 2002 a fost publicat volumul intitu- lat între politică și putere, conspirații și închi- soare, de dr. Nikola Ghenadiev, cuprinzând file dintr-un jurnal inedit (20 august 1910 - 1 mai 1915), amintiri, texte edite, corespondență și alte documente inedite140. Este vorba de o per- sonalitate politică (născut în 1868 la Bitolia, în Macedonia) având un destin tragic -asasinat la Sofia în octombrie 1923 - fost lider al Par- tidului Național-Liberal, deputat timp de două decenii, excelent orator. La 10 mai 1913, N. Ghenadiev consemna că Gheșov i-a telegrafiat lui Savov să apere Sofia. Acesta a răspuns că nu poate deoarece turcii „vor lua Adrianopolul. Apoi, cu România încă nu s-a terminat’’3'33. Peste o săptămână înregis- tra o audiență la țarul Ferdinand, care „i-a în- jurat pe Danev și pe Gheșov că îi servesc pe ruși și în acest fel au făcut dficilă treaba cu aliații și cu România. S-a căzut de acord că guvernul nu va decide să se despartă iremediabil de po- litica rusească.” Pe de altă parte, Kalinkov a telegrafiat că „regele Carol s-a plâns miniștri- lor englez și austriac de guvernul bulgar care a întâmpinat cu o tăcere disprețuitoare propune- rile României. Aceste propuneri, prezentate în urmă cu 20 de zile prin austrieci, au fost: 1. re- alizarea medierii de la Sankt Petersburg; 2. despăgubirea silistrenilor; 3. pod peste Dunăre; 4. neutralitate binevoitoare; 5. împrumut cât posibil pentru condiții de export. Gheșov încă de atunci, dar și mai târziu, i-a răspuns lui Tarnovski că le acceptă, dar le va semna după pacea cu Turcia, iar Maiorescu a dorit ca acest lucru să fie rezolvat. Carol a spus că acest fapt a făcut dficilă situația guvernului filobulgar Maiorescu, deoarece Șefia tace”li2. Un memorialist foarte valoros pentru is- toria crizei balcanice a fost Simeon Radev. în anul 2003, prin grija fiului său, Traian Radev, au fost reunite sub titlul De la triun-f la tra- gedie cele două volume de mărturii, publicate pentru prima dată în anii 1992 și 1993, și anu- me Conferința de la București și pacea de la București din 1913. Memorii. Prima catastro- fă și, respectiv, Ceea ce am văzut din războiul balcanic3'13. Născut la 19 ianuarie 1879 în oră- șelul Resen din Macedonia, a început școala pe plaiurile natale și și-a continuat studiile la Ohrida și Bitolia. A absolvit celebrul liceu „Ga- latasaray” din Constantinopol în 1898. încă ------------■ Revista de istorie militară ■------ din timpul școlii, a fost atras în mișcarea revo- luționară de însuși Goțe Delcev, celebrul lider macedoneaan, jucând un rol important în Or- ganizația Revoluționară Internă Macedoneană și din regiunea Adrianopol. Cunoscut istoric și publicist, el a îndepli- nit misiuni diplomatice în posturi importante, precum București, Haga, Ankara, Washington, și a fost delegat la Adunarea Generală a Socie- tății Națiunilor de la Geneva. Interesantă pen- tru analiza noastră este partea a doua cărții, cea despre Conferința și Tratatul de la Bucu- rești, prima parte fiind consacrată experienței trăite pe frontul din Macedonia în calitate de corespondent de presă în Primul Război Bal- canic. Prezentând pe membrii delegației bul- gare, autorul nu uită să mărturisească că „este țânțar din Macedonia. Voi mă cunoașteți, sunt jumătate român"114. în continuare, Simeon Radev relatează că, în momentul plecării spre București, planul guvernului bulgar a fost să se realizeze o înțelegere separată cu România „ale cărei exigențe fuseseră deja acceptate, ca să o desfacem de aliații ei". Premierul român Titu Maiorescu a fost de acord cu ideea unei înțelegeri bilaterale, dar după semnarea păcii. După această primă amărăciune, șeful dele- gației bulgare, Dimităr Toncev, a rămas totuși optimist și a telegrafia! la Sofia: „Este neîn- doielnic că România va fi apărătoarea noas- tră energica"''. Memorialistul înregistrează o telegramă sosită din țară de la ministrul de Externe, Nikola Ghenadiev (15/28 iulie 1913): „In fiecare zi se impune (tot mai mult) oprirea acțiunilor militare. Spiritul armatei este jalnic. Locuitorii Dobrogei cedate nu vor să lupte, iar ceilalți încep să abandoneze rândurile numai din cauză că Bulgaria este călcată în picioare de români"146. Autorul evocă, de asemenea, prima lui întâlnire cu Take lonescu, căruia i-a adus o scrisoare din partea lui N. Ghenadiev. Ideea expeditorului, împărtășită și de S. Radev, era că „Bulgaria și România au interese comune, determinate de așezarea lor geografică și de istorie, că neînțelegerea izbucnită între ele a fost provocată de împrejurări pasagere, care nu trebuie să lase urme, că România, care a pri- mit deja concesiile solicitate de ea, acum poate, ajutând Bulgaria în disputele acesteia cu cei- lalți vecini, să pună bazele ferme ale unei pri- ----■ Revista de istorie militară ■----------- etenii între cele două țări, prețioasă nu numai pentru viitorul apropiat, dar și pentru cel mai îndepărtat"147. Memorialistul recunoștea că și Take lonescu „rămăsese de părerea că este în interesul României și în interesul tuturor po- poarelor balcanice, în general, ca Bulgaria să nu fie tratată foarte aspru de către învingătorii ei”143. Un capitol distinct este dedicat Negocieri- lor cu România141, iar raportarea la „dosarul” dobrogean este frecventă. Acordul cu Româ- nia, aprecia autorul, fusese practic realizat înainte de Conferință, deoarece revendicările guvernului de la București au fost acceptate în două rânduri, prima dată de către St. Danev prin intermediul Rusiei, a doua oară de că- tre guvernul Vasil Radoslavov direct, prin N. Ghenadiev. A apărut, totuși, „o surpriză ne- plăcută". întâlnirea dintre cele două delegații a avut loc pe 18/31 iulie seara, la Ministerul de Externe. Alexandru Marghiloman a citit nota lui Ghenadiev din 8/21 iulie prin care era ceda- tă României linia Turtucaia - Balcic. Pe harta pregătită de Institutul Cartografic era trasată însă o frontieră mai la sud de această linie, iar în vest făcea „un salt spre Ruse". Autorul a pro- testat, amenințând cu plecarea la Sofia. Prin demersurile lui Take lonescu, disputa a fost soluționată150. Simeon Radev îi creionează un portret foarte măgulitor suveranului Româ- niei, neezitând să mărturisească: „De la regele Carol am învățat mult și se poate spune că, în calitatea mea de tânăr diplomat, am absolvit școala la el”151. S. Radev a înregistrat și sprijinul acordat Bulgariei de diplomația română pentru a ob- ține Kavalla și ieșirea la Marea Egee poate ca „să uite pierderea Dobrogei’’15-. Nu încheiem prezentarea memoriilor viitorului important diplomat bulgar, fără să ne referim la una din- tre evaluările generale: „Tot timpul Corferinței am fost extrem de atenți cu românii, deoarece tactica noastră a fost de a-i câștiga pe cât posi- bil. Atunci când a fost vorba de drepturile na- ționalităților, noi, care am dat atâtea privilegii kuțovlahilor, nu am cerut de la ei reciprocitate pentru bulgarii din Dobrogea”153. în sfârșit, în 2008 a apărat un volum inti- tulat Amintiri din ani de lupte și victorii, re- unind texte publicate de Iv. Ev. Gheșov între anii 1914-1925154. Primul text care ne-a reținut ------------------------------------------1 21 |--- atenția este Nebunia criminală și ancheta asu- pra ei. Fapteși documente, editat inițial în 1914. Comentând tratatele cu aliații și declanșarea războiului cu Turcia din toamna anului 1912, autorul - în acea vreme premierul Bulgariei - se întreba: „Dar ce veți spune despre Austria și România? vor întreba unii. Dacă militarii noș- tri au acceptat clauzele convenției noastre mi- litare cu Serbia riferitoare la apărarea noastră contra Austriei și României, cauza a fost că lor le era cunoscută convenția din 1900 (corect 1901 - C.I.) dintre cele două state împotriva noastră și înfavoarea României, potrivit căreia, în cazul unei victorii, se ceda întregul cadrila- ter, cu Varna și Ruse”155. Un capitol din această lucrare se referă la Litigiul cu România și cu- prinde și unele documente oficiale ale cabine- tului Gheșov. în context, acesta menționează Protocolul de la Petersburg din 26 aprilie 1913: „Până acolo a fost dusă treaba contra Bulgariei de la San Sttfano încât să dăm României nu- mai o Silistră și pentru aceasta să primim de la Marile Puteri o recunoaștere solemnă a mode- rației noastre, a dispoziției noastre conciliante”. De asemenea, sublinia că România a cerut ne- oficial încă de la 21 octombrie 1912 „Dobrogea bulgărească de la Turtucaia la Baltic”. Cu ace- eași exigență s-au încheiat și primele negocieri de la Londra dintre St. Danev și N. Mișu din 16 ianuarie 1913. A sosit și momentul când Take lonescu „a cerut întreaga Dobroge bulgăreas- că"155. Ulterior a renunțat să revendice toată zona Turtucaia-Balcic. Ivan Ev. Gheșov își sintetizează astfel con- cepția lui: „1 . Politica noastră a fost de a se crea Marea Bulgarie de la San Sttfano nu prin cedarea că- tre România a unei bogate regiuni cu 300.000 de locuitori, ci prin cedarea de către Grecia a Salonicului; 2. Convingerea mea prcfundă era că Româ- nia nu va fi niciodată de acord să lupte alături de noi pentru crearea unei Bulgarii puternice, care într-o zi putea să se îndrepte contra ei pentru a-i lua Dobrogea; 3. Dacă autorii intelectuali ai lui 16 iunie au fost de altă părere și au gândit că putem să creăm Bulgaria Mare cu ajutorul României, ei nu trebuiau să rtfuze să intre în cabinetul Da- nev în urma demisiei mele, nu trebuiau să gră- bească 16 iunie, ci trebuiau în primul rând să | 22 [ încheie alianța cu România ca atunci să atace pe sârbi și pe greci”. Autorul publică o parte din corespon- dența purtată de el cu emisarii săi la Londra, Petersburg, București, Atena și Belgrad de la sfârșitul lunii decembrie 1912 și în primele luni ale anului următor. Un interesant comentariu găsim și în tex- tul intitulat Anul 1913 la noi. Cuvînt înainte la Calendarul Partidului Național pe anul 1914. El se referă la relațiile cu Rusia: „Sub președin- ția ministrului ei de Externe (Serghei Sazonov - C.I.) a fost soluționat în mod strălucit primul nostru litigiu cu România, căreia arbitrajul i-a dat numai orașul Silistra. Dacă naționaliștii noștri, în pcfida conflictului lor cu România din anul 1900 („afacerea” Mihăileanu - C.I.) și a înjurăturilor lor la adresa României din iarna trecută, s-arfi gândit că de această dată trebuie să ne înțelegem direct cu ei și să le dăm întreaga Dobroge bulgărească cu speranța ne- întemeiată că putem să ne despăgubim din altă parte pentru această regiune fertilă și pen- tru ruinarea primelor noastre două orașe din Bulgaria nordică - Varna și Ruse - ei trebuiau să aștepte măcar să facem o asfiel de înțelege- re și apoi să treacă la lovitura nebunească din 16 iunie 1913. După ce au văzut că totul a fost făcut rău de către inițiatorii Ligii Balcanice și ai războiului contra Imperiului Otoman, de ce au îr,făptuit actul de la 16 iunie, acest act care nu are precedent în istorie, care nu are nume în lista crimelor?’157. Referindu-ne la categoria lucrărilor speciale, un nume ilustru din istoriografia bulgară post- comunistă este cel al academicianului Gheorghi Markov, ani mulți director al Institutului de Studii Istorice al Academiei Bulgare de Științe. Din extrem de bogata sa bibliografie, amintim, pentru analiza noastră, monografia Catastrcfa bulgară 191315S, publicată în 1991, continuarea lucrării apărută cu doi ani înainte, Bulgaria în Alianța balcanică împotriva Imperiului Oto- man, 1912-1913159. Firește, chestiunea evolu- ției raporturilor româno-bulgare este prezentă constant în demersul științific al autorului, care folosește poate abuziv un limbaj de jurnalist de senzație, deși nu îi lipsește informația de pri- ma mână, mai puțin din istoriografia română. Astfel, în capitolul I, intitulat Totul sau nimic. Acum ori niciodată, se oprește la „edficarea ------------■ Revista de istorie militară ■----- coaliției antibulgare”. El observă că, în perspec- tiva izbucnirii unui nou război în Balcani, nu exista îndoiala că „România nu va privi fără să participe, ci se va strădui să profite de situație. La 29 mai, premierul litu Maiorescu a confir- mat în fața reprezentantului diplomatic bul- gar, Gheorghi Kalinkov, cele spuse în circulara din 23 mai trimisă miniștrilor plenipotențiari acreditați în capitalele Marilor Puteri: într-o eventuală viitoare agravare a situației din Balcani, România nu ar putea rămâne indi- ferentă. El a precizat că în cazul unui război al Bulgariei cu aliații, România va mobili- za”1^. Pentru clarificări au fost obținute dovezi de la Legația României la Paris, care au confir- mat amenințarea potrivit căreia într-un even- tual război al Bulgariei contra foștilor ei aliați, „interesul României era să meargă cu Serbia și Grecia", fără a fi influențate obligațiile ei față de Puterile Centrale161. Veștile de la Petersburg nu erau diferite. Lui Ștefan Bobcev i se cita un avertisment al regelui Carol: „Dacă va fi război, românii vor ocupa teritorii bulgărești și nu vor permite distrugerea Serbiei de către bulgari". De aceasta dată, observa autorul, „nu se menți- ona numai Dobrogea meridională și se avea în vedere o mult mai extinsă intervenție”162. Gheorghi Markov evocă faptul că, pentru aplicarea deciziei Conferinței ambasadorilor de la Petersburg, la 8 iunie, pe iahtul „Han Krum” s-au întâlnit delegațiile Bulgariei și României, incluzând membrii comisiilor de trasare a rectificărilor de frontieră și de despă- gubire. Conducătorul delegației bulgare a fost generalul Ștefan Paprikov, iar adjunctul său, ministrul plenipotențiar Mihail Sarafov. Re- prezentanții României au lăsat impresia că do- resc să se lucreze în mod accelerat. Dar când, la 10 iunie, delegații bulgari au primit scrisorile de împuternicire, s-a constatat că interlocuto- rii lor erau împuterniciți „numai să negocieze și nu să semneze în mod obligatoriu." Din această cauză, nu au fost schimbate plenipotențele. La București, crede autorul, „se așteptau împreju- rări favorabile ca în loc de Silistra să se rupă întreaga Dobroge meridională. Convorbirile de pe Dunăre au fost începute de partea română pentru a se provoca reacții și a se câștiga vreme până la izbucnirea unui cor.flict dat în pârg în- tre foștii aliați. Maiorescu a repetat că Danev a întârziat și în cazul unui război România ar ----■ Revista de istorie militară ■------------ ocupa teritoriul bulgar până la linia Turtuca- ia-Balcic, după care ar putea să aibă un cu- vânt greu de spus la cor,ferința de pace. Foarte curând cele spuse se vor adeveri”163. Sunt oferi- te și câteva detalii tehnice ale operațiunilor de delimitare și dificultăților care s-au ivit deter- minând întreruperea lor și impunerea deciziei de reluare a lor, la Silistra, spre sfârșitul lunii iunie 1913164. De asemenea, Gheorghi Markov se referă la ezitările premierului Stojan Danev privitoare la aspirațiile reale ale României de extindere teritorială în dauna Bulgariei165. După decizia generalului Savov din noaptea de 16/17 iunie - „nebunia criminală” evo- luția problemei dobrogene s-a precipitat. De pildă, ambasadorul Germaniei la Viena, von Tschirsky, sfătuia diplomația bulgară să realize- ze un grabnic acord cu România, deoarece „fie- care zi pierdută poate să facă situația irepara- bilă". Acordul avea în vedere teritoriile bulgă- rești din Dobrogea166. în același spirit, la Sofia soseau sfaturi din mai multe capitale europene. Pe măsură ce relațiile dintre foștii aliați deve- neau clar unele de adversitate, voci din aceleași capitale subliniau că România „ar putea să cea- ră mai mult decît linia Turtucaia - Baltic în pcfida propriei afirmații că distribuția terito- riilor eliberate ar trebui să fie proporțională cu mărimea actuală a statelor balcanice”167. Cert este, așa cum recunoaște și autorul, că la 20 iunie guvernul român a declarat mobili- zarea generală, și T. Maiorescu i-a comunicat lui G. Kalinkov că „România are mâinile libere, nu are niciun angajament cu Serbia și Grecia, și mobilizarea poate să grăbească suspendarea acțiunilor militare și să salveze pacea". Mi- nistrul plenipotențiar bulgar a descifrat două tendințe în politica externă a României: „una de ocupare a teritoriului până la linia Turtu- caia-Balcic, iar cealaltă în general de război cu Bulgaria. Mediile de decizie de la București au acceptat protocolul de la Petersburg ca pe o tentativă de mediere și nu ca pe una obligatorie de aplicare a unui arbitraj"163. Urmărind atitudinea autorităților de la București, autorul observă că diplomația ro- mână deja nu mai ascundea că „acțiunea are drept obiectiv echilibrul în Balcani" care „nu va permite să fie tulburat". Ministrul G. Kalinkov semnala arestarea unor importante personali- tăți bulgare locale cu câteva zile înainte de pro- ------------------------------------------1 23 I--- clamarea mobilizării generale și concentrarea unor trupe române spre Dobrogea, Sviștov și Vidin. Acest fapt „punea în lumină pregătirea lor de acțiune și în afara frontierelor Dobrogei meridionale”169. în alt registru, Gheorghi Markov constată că pentru factorii de decizie de la Sofia a de- venit clar că Austro-Ungaria nu putea împie- dica mobilizarea din România și nu mai puțin că Rusia nu se va putea opune „invaziei de la nord". Reprezentanții celor două Mari Puteri la București au comunicat colegului lor bulgar, la 22 iunie 1913, că au stabilit, în urma convorbi- rilor cu regele Carol și premierul Maiorescu, existența a două căi de evitare a războiului cu România: „sau să fie întrerupte acțiunile mili- tare cu Serbia și Grecia și să se ajungă la ar- bitraj, sau să se încheie un acord cu România privind noi concesii teritoriale, minimun Turtucaia-Balcic"170. Autorul observă că, „presat din toate părți- le, Danev nu a încetat să a firme că întrucât în- cetarea acțiunilor militare nu depinde de voința Bulgariei, acest fapt nu just fică deloc intenți- ile românilor. Silistra a fost sacr.ficată potrivit voinței Marilor Puteri. Și iar a găsit un pretext de a-și hrăni iluziile că Antanta, în frunte cu Rusia, va examina în mod echitabil relațiile re- ciproce dintre Bulgaria și România’’1''1. La 25 iunie, guvernul bulgar afla că peste două zile urma să înceapă concentrarea trupe- lor române în împrejurimile orașelor Corabia, Turnu Măgurele și Cobadin. Mareșalul Palatu- lui de la Cotroceni, loan Kalinderu, a dat, în numele regelui Carol, un termen de o săptă- mână pentru o înțelegere pe baza liniei Turtu- caia-Balcic. Austro-Ungaria și ulterior Ger- mania s-au pronunțat în sprijinul României din moment ce „Bulgaria nu merge spre un acord prin noi sacrficii în Dobrogea. La Berlin au sosit irformații verficate potrivit cărora guvernul român nu intenționa să negocieze și după patru-cinci zile trupele sale vor înainta în Bulgaria. Recomandarea repetată privind o înțelegere directă nu a fost îndeplinită”17-. Punctând situația limită în care se afla gu- vernul de la Sofia în contextul unei invazii imi- nente de la nord, autorul subliniază că Danev „a trecut în altă extremă" și a apelat „la un stat străin”, Rusia, ca să negocieze în numele Bulga- riei173. Cu toate acestea, la TI iunie, orele 17,30, | 24 [ regele Carol a ordonat invazia în Bulgaria. Gu- vernul de la Sofia a protestat tăios și a apelat la medierea Rusiei pentru încetarea acțiunilor militare, amintind că Marile Puteri au regle- mentat prin Conferința de la Petersburg pro- blema pretențiilor teritoriale ale României „și oricare alte noi pretenții ale României nu pot fi justficate în niciun fel." Motivația Bucureștiu- lui a fost următoarea: „un mandat privitor la restabilirea echilibrului și păcii în Balcani”11*. Gheorghi Markov precizează că „în dimi- neața zilei de 28 iunie, trupele române au in- vadat Dobrogea meridională"-, faptul a creat „iluzia că înaintarea va fi limitată la frontiere- le cunoscutelor pretenții teritoriale”. St. Danev a apelat din nou la Rusia, dar răspunsul lui Sa- zonov a fost că „va face ceea ce este posibil nu- mai pe cale diplomatică”. Concluzia autorului: „aliații Rusiei au manfestat aceeași abținere rece”175. El nu ignoră, evident, poziția guver- nului român, care „a pus trei condiții pentru oprirea invaziei: garanție pentru cedarea teri- toriului până la linia Turtucaia -Dobrici-Bal- cic inclusiv, participare la reglementarea crizei balcanice și o oprire de fado a acțiunilor mi- litare din partea Bulgariei. Către aliați nu a fost transmisă o atare exigență”176. Cert este, potrivit analizei autorului, că prin reprezentantul său la Petersburg, Șt. Bo- bcev, guvernul bulgar afla că, potrivit „încre- dințării date de Maiorescu, indferent de ex- tinderea invaziei, nu va cere mai mult de Tur- tucaia-Balcic, dar pentru moment guvernul rus nu ar fi înclinat la mai mult de Silistra- Caliacra"177. Diplomația țaristă se dovedea mai realistă, prima condiție a opririi inavziei era cedarea teritoriului pînă la linia Turtu- caia-Balcic. Titu Maiorescu declara, totuși, reține G. Markov, că încetarea ofensivei tre- buia „să fie pusă în dependență de încheierea armistițiului cu sârbii și grecii, cu care româ- nii în momentul prezent sunt legați, dacă nu printr-un acord, atunci prin acțiuni militare contra adversarului comun". Guvernul român a întrerupt orice relații cu legația Bulgariei, dar nu a restituit pașapoartele. G. Kalinkov a opinat că trebuie să le ceară și să plece imediat împreună cu întregul personal din subordine. La 1 iulie, St. Danev a ordonat ca protecția in- tereselor bulgare și arhiva să fie încredințate legației ruse178. ------------■ Revista de istorie militară ■---- în perioada imediat următoare, „Sazonov nu a încetat să-și îndrepte atenția spre București în ideea încetării invaziei, dar fără un succes deosebit. Condiția cedării Dobrogei meridio- nale apărea deja ca fiind indisolubil legată de încheierea armistițiului”179. La 2 iulie diminea- ța, armata română a trecut Dunărea și s-a în- dreptat spre Sofia. Guvernul lui St. Danev nu a reușit să oprească ofensiva „cu ajutorul Rusiei și a trebuit să plece”1*0. în acele împrejurări, Sazonov a comunicat lui Maiorescu „acordul Bulgariei de a ceda li- nia Turtucaia-Dobrici-Balcic cu includerea acestor orașe în frontierele României”. Guver- nul român a declarat că nu va ocupa Sofia, dar nici nu va încheia pace separată cu Bulgaria „pentru a nu cfecta pretențiile aliaților lui. Principalul țel al intervenției a fost apărarea echilibrului în Balcani”1*1. La noile insistențe bulgare, T. Maiorescu a respins propunerea de încheiere a unei păci separate. Premierul ro- mân a repetat că trupele române vor continua să înainteze, chiar dacă „încet”, atâta timp cât „nu se recunoaște cficial și în scris cedarea teri- toriilor pe linia Turtucaia-Balcic"1*-. Sub președinția țarului Ferdinand, pe 5 iulie, între orele 13-14,30 a avut loc la palatul regal reuniunea Consiliului de Miniștri, care a adop- tat trei decizii, dintre care prima suna astfel: „Să se propună României linia Turtucaia-Balcic". Autorul consideră că regele Carol a răspuns în aceeași zi cu „o dorință de pace generală, dar trupele sale se apropiau de Șefia corform acordului Statului Major General cu Serbia și Grecia - dacă se impune să dicteze pacea în capitala bulgară”1**. El menționează faptul că guvernul român a recunoscut în mod oficial că „a extins misiunea intervenției sale în război și a înmânat o notă Marilor Puteri în care nu a manfestat nici o recunoștință pentru satisfa- cerea revendicării sale teritoriale până la linia Turtucaia-Dobrici-Balcic. în numele echi- librului balcanic, el a proclamat drept scop suprem nu numai garantarea intereselor ro- mânești, dar și faptul de a contribui alături de Marile Puteri la o pact ficare definitivă și stabilă a Peninsulei Balcanice”1*1. Noul ministru bulgar de Externe, Nikolai Ghenadiev, a indicat că trimiterea neîntîrziată a delegaților la Niș și demersurile vizând o înțe- legere cu România „sunt dovezi ale unei dorințe ----■ Revista de istorie militară ■----------- sincere de pace”. El a rugat Marile Puteri să con- tribuie la o grabnică încetare a focului și pentru prima dată s-a arătat gata să lege armistițiul cu demobilizarea generală. La 9 iulie, Ghenadiev a primit declarația lui Maiorescu potrivit căre- ia „guvernul român consideră drept acceptat și în afara oricărei contestări faptul că Bulgaria cedează teritoriul voit drept nouă graniță și re- cunoaște anexarea la România a orașelor Tur- tucaia, Dobrici, Balcic și a unui anumit număr de kilometri la vest și la sud.” Bulgaria se obliga să dărâme fortificațiile din jurul orașelor Ruse și Șumen, ca și a celor care se găsesc între ele și într-o zonă de 20 km în jurul Balcicului, fără dreptul de a construi altele noi. Ghenadiev a acceptat propunerea lui Maiorescu, și în egală măsură aceea ca negocierile de armistițiu să se desfășoare la Niș, iar cele de pace la București. Gheorghe Markov oferă detalii despre trata- tivele de la Niș și despre optimismul care do- mina inițial spiritul delegaților bulgari față de atitudinea României185. în continuare, se referă la plecarea delegați- ei bulgare la Conferința de pace de la București (13 iulie, orele 10), componența ei, autorul constatând că „în delegație au fost reprezentate atât Palatul, cît și cele trei partide din coaliția liberală de guvernare”. Delegații bulgari erau conștienți că misiunea responsabilă pe care trebuiau să o îndeplinească era „dificilă și tra- gică”. Dobrogea meridională „a fost sacrficată în prealabil pentru a se opri sau măcar limita invazia română în Bulgaria septentrională”1*6. O sarcină de prim rang în fața delegaților bulgari a fost să se ajungă la o înțelegere separa- tă cu România, după ce deja ei îi fusese cedată Dobrogea de sud „pentru a se rupe de aliați și pentru a se opune rezistență cu sprijinul ei exi- gențelor exagerate ale Serbiei și Greciei". Autorul critică sever instrucțiunile date de N. Ghenadiev șefului delegației, ministrul de Finanțe, Dimităr Toncev, deoarece acesta lua „uneori cele dorite drept realitate"1*7. în sfârșit, Gheorghi Markov analizează concret evoluția negocierilor de pace din capitala României în subcapitolul intitulat tezist La București, forța dictează dreptului1**. între altele, se oprește la detaliul că delegații mi- litari români au prezentat o hartă de stat major „cu o granița trasată cu 14 km sub adevărata li- nie Turtucaia - Balcic, cedată de Bulgaria prin nota din 8 iulie", fapt care a provocat obiecțiile -------------------------------------------1 25 |--- generalului Ficev, deoarece modificarea „nu avea niciun fel de justficare strategică"139. Acordul între Bulgaria și România a fost semnat la 22 iulie. Acesta a stabilit frontiera „impusă de gazde” și a obligat Bulgaria să dis- trugă construcțiile fortificate din jurul orașe- lor Șumen și Ruse, de asemenea i-a interzis să construiască altele noi între aceste orașe și în jurul Balcicului. Delegații militari români „au admis numai două mici corecții la nord-vest de Varna și la vest de Dobrici”190. Tratatul de pace a fost semnat „cu cuțitul la beregată”, la 28 iulie 1913. Noua frontieră din- tre Bulgaria și România în Dobrogea începea de la Turtucaia pe Dunăre și ajungea la Ekrene, la Marea Neagră; Bulgaria se obliga să demo- leze fortificațiile menționate mai sus și să nu construiască altele191. în concluzia acestui subcapitol, Gheorghi Markov dezvoltă teza „dictatului de la București", subliniind, printre altele, că „guver- nul român s-a interesat înainte de toate cu câți kilometri își poate mări mai mult ieșirea la Marea Neagră și cum să tramforme Dunărea de Jos într-un râu intern românesc. Cor.ferința de pace de la București a dobândit caracterul unui proces internațional demonstrativ contra Bulgariei cu scopul ca ea să fie condamnată ca niciodată să nu ocupe locul ce i se cuvenea în mijlocul Peninsulei Balcanice"19-. Să menționăm și cărțulia tipărită în 1993 de universitarul Milcio Lalkov, intitulată între ex- taz și defăimare. Bulgaria în timpul războaielor, 1912-1918193, în care autorul reia reperele esen- țiale ale drumului țării sale spre cele două catas- trofe naționale, cu scurte referiri la raporturile cu România din prima jumătate a anului 1913. în anul 1994, Elena Statelova a publicat o prețioasă biografie a cunoscutului om politic Ivan Evstratiev Gheșov, premierul Bulgariei la începutul crizei balcanice din 1912-1913194. Ea observă că, în toamna anului 1912, „Bulgaria era constrânsă și din partea României"199. Pro- blema dobrogeană nu se află în centrul analizei sale privind misiunea lui St. Danev la Con- ferința de la Londra, deși autoarea remarcă: „Cercul din jurul Bulgariei s-a închis odată cu declararea deschisă a pretențiilor românești, însoțite de amenințări de ocupare a unei părți a Dobrogei. De la Petersburg sosesc sugestii să se facă unele concesii Bucureștiului. Gheșov ----1 26 |------------------------------------------ cere în mod inutil un sprijin și o apărare mai energică. Lui Teodor Teodorov, trimis special în capitala rusă la ijârșitul lunii decembrie 1912, i s-a declarat că Bulgaria nu poate să conteze pe convenția militară din 1902, ci tre- buie să se gândească la un sacrficiu mai mare. In februarie 1913, revendicările românești au escaladat pînă la linia Silistra-Balcic, apoi Turtucaia-Balcic"199. în ultimă instanță, diplomația bulgară a ac- ceptat medierea „concertului european” în dis- puta cu România și s-a obișnuit cu ideea „pier- derii Silistrei”197. La 26 aprilie 1913, Conferința ambasadorilor de la Petersburg a decis prin- tr-un protocol că Bulgaria „trebuie să cedeze României orașul Silistra cu împrejurimile pe o rază de 3 km, să distrugă unele fort.ficații de pe noua frontieră din Dobrogea, să dea autonomie școlilor și bisericilor kuțovlahilor din câștigurile sale teritoriale viitoare". Elena Statelova sublini- ază că hotărârea Conferinței a fost întâmpinată cu nemulțumire de Bulgaria, „ca o supremă ne- dreptate”, și de România, „ca un câștig insufici- ent în comparație cu mărirea statelor balcani- ce. Aplicarea ei părea problematică, dar pentru moment satisfăcea pretențiile românești”193. Autoarea reține, în egală măsură, că în iu- lie 1913, în timpul negocierilor de pace de la București, Ivan Gheșov se afla la Viena și că jurnalistul britanic James Bourchier numea „pe bună dreptate" Conferința, „cea mai mare crimă diplomatică a veacului”199. în anul 1995, un politolog, Mincio Semov, a publicat o carte cu un titlu de scenariu ci- nematografic, învingătorul imploră pace. Răz- boaiele balcanice, 1912-1913200, în fapt un film al acestor evenimente. Iată câteva secvențe. La 24 aprilie 1912, la Livadia, pe litoralul rusesc al Mării Negre, țarul Nicolae al Il-lea primea delegația bulgară condusă de preșe- dintele Sobraniei, Stojan Danev. Prezentând substanța discuțiilor, autorul ne îndeamnă să reținem: „împăratul rus nu ne-a promis spri- jin militar. Guvernul rus nu va susține militar Bulgaria contra României. Oamenii de stat bulgari nu ne-au dat niciun fel de temeiuri ca să sperăm că Rusia ne va apăra de România potrivit convenției din 1902 - convenție pe care ei nu au îndeplinit-o și nu era în vigoare”201. La 18 octombrie 1912, la Londra, într-o casă particulară, a avut loc o întâlnire secre- -------------■ Revista de istorie militară ■-------- tă între ministrul Bulgariei, Mihail Madjarov, și ministrul englez de Finanțe, Lloyd George. Printre altele, cel din urmă a fost de acord că „România nu are temeiuri pentru compensa- ție"202. La TI octombrie 1912, de la București, mi- nistrul G. Kalinkov îl înștiința pe premierul Ivan Gheșov că ambasadorul Rusiei la Bucu- rești i-a declarat, după o conversație cu regele Carol I, că „Bulgaria trebuie să declare în prin- cipiu acordul de a da României măcar o rect,fi- care a frontierei, ah fel România va întreprinde măsuri în favoarera propriilor interese înainte de tJârșitul războiului - probabil mobilizarea. S-a ajuns la o amenințare deschisă". Pentru autor a fost prilejul de a face un scurt excurs istoric. Astfel, el reamintește că, la 11 august 1912, Gheșov i-a telegrafiat girantului legați- ei Bulgariei la București, Ikonomov, să încea- pă convorbiri cu ministrul român de Externe asupra condițiilor unui acord între cele două state, „dar în numele său personal (subl. în text - C.I.), și nu în numele guvernului bulgar”. De asemenea, la 6 septembrie 1912, Gheșov i-a trimis o scrisoare lui G. Kalinkov, care se întorsese din concediu. Premierul a luat drept pretext un articol dintr-un ziar românesc, în care se afirma că în Macedonia trăiau 500.000 de români și, dacă România ia de la Bulgaria un teritoriu cu 500.000 bulgari, situația ar fi echi- valentă. Gheșov a transmis să se răspundă că nu se dorește anexarea Macedoniei și a conti- nuat: „Dar în treacăt și pe un ton glumeț, între- bați-l pe Maiorescu ce ar fi răspuns el dacă s-ar fi găsit în cele din urmă vreun bulgar, care să-i facă următoarea propunere: acceptați oare să vă dăm atâția dintre supușii noștri cât luăm noi români din Macedonia, dacă alipim într-o zi acest ținut? Afirmați, totuși, că nu îi faceți o propunere, este interesant numai să știm cum v-ar fi răspuns el la o asemenea întrebare.” Comentariul autorului viza faptul că Gheșov a intrat în negocieri, pe care în prealabil le-a sub- estimat. „Când este vorba de tratative, în care se vor clarfica condițiile unei alianțe, ar trebui folosită o persoană de înaltă răspundere (celpu- țin ministru plenipotențiar) sau un trimis spe- cial, cum a fost cu D. Rizov la Belgrad. Aici s-a folosit girantul provizoriu și de sus i s-a ordonat să acționeze în nume propriu. Acesta este modul de a arăta că nu dorești negocieri serioase”203. ----■ Revista de istorie militară ■------------- Mincio Semov consemnează, în egală mă- sură, că pe 26 noiembrie 1912, la București a avut loc vizita de o zi a dr. Stojan Danev. T. Maiorescu a cerut rectificarea graniței pe linia Silistra-Balcic, dar fără Balcic. A doua zi a ple- cat la Viena. în aceeași zi a sosit la București marele duce Nicolae Mihailovici pentru a în- mâna regelui însemnul de mareșal cu ocazia aniversării cuceririi Plevnei. Danev nu a asistat la ceremonie, au fost prezenți numai generalii bulgari Agura și Draganov. A fost prilejul ca autorul să insiste asupra faptului că „Danev a cferit pretext românilor să creadă că în mod tficial negocierile au început și că poziția bul- gară le dădea temeiul să creadă că vor reuși să ajungă la un rezultat favorabil’209: Nu lipsesc referirile la negocierile bulgaro- române, inclusiv decizia Conferinței ambasa- dorilor de la Petersburg și ecoul lor în presa bulgară205. De asemenea, Mincio Semov menți- onează întâlnirea de la Viena, din 7 iunie 1913, între ministrul Ivan Salabașev și șeful diploma- ției Dublei Monarhii, Leopold von Berchtold. Cel din urmă „a insistat să ne înțelegem mai repede cu România care a dorit să i se cedeze ceva din litoralul Mării Negre, lângă Manga- lia, ca să se convingă că Bulgaria a renunțat la orice dorință de a lua Dobrogea"206. Autorul oferă și alte detalii interesante despre evoluția raporturilor bulgaro-române, inclusiv proble- ma dobrogeană, până la 16 iunie 1913, „nebu- nia criminală"207. în lucrarea sa, deja menționată, Patria mea are dreptate sau nu! Propaganda în politica externă a țărilor balcanice (1821-1923)203, Ivan Ilcev are câteva referiri la perioada războaie- lor din Balcani. Pornind de la premisa că „în ajunul războiului balcanic propaganda orga- nizată în politica externă bulgară practic nu exista”209, autorul evocă și începutul activității în acest domeniu și în problema dobrogeană. Primii militanți au acționat din propria iniția- tivă. Astfel, Petăr Gabe, care a trăit ani de zile în Dobrogea, s-a străduit să informeze opinia publică rusă despre poziția Bulgariei față de exigența României în Dobrogea. De asemenea, Dim. loțov, consulul general la Milano, a apărat pozițiile Sofiei în presa italiană210. După demi- sia cabinetului St. Danev, la începutul lui iulie 1913, atunci când prima catastrofă națională era conturată, în noul guvern condus de Vasil ---------------------------------------1 27 |--- Radoslavov, Nikola Ghenadiev a primit porto- foliul Externelor. Atanas Șopov, deja mențio- nat în calitatea sa de consul general la Salonic, i-a propus un plan detaliat de promovare „a unei campanii de propagandă la dimensiuni continentale”, de aplicarea căreia să se ocupe „o comisie sau un comitet” constituit la Sofia, care să ofere idei și să coordoneze propaganda. Acesta trebuia să fie subordonat Ministerului de Externe și să aibă în componență intelec- tuali, diplomați, oameni politici. Una dintre misiunile programului era „să nu se permită ca opinia publică europeană să uite problema Dobrogei luate pe nedrept”-11. Nu putem ignora nici lucrarea lui Nikolai Vasilev, Triun.furile și catastrcfele diplomației bulgare11-, apărută în 1999. în capitolul Prima catastrcfă, autorul afirmă că „încă și mai ne- verosimilă a fost ignorarea amenințării româ- nești, având în vedere că România a formulat deschis pretențiile. Ca răspuns la aceste pre- tenții, Bulgaria a semnat intr-adevăr straniul acord de la Sankt Petersburg din 26 aprilie 1913, care poate fi definit drept Silistra con- tra nimic! Evident că, la recomandarea rusă, Bulgaria a cedat în fața presiunii românești și a predat unul dintre cele mai frumoase orașe ale sale, fără să obțină în schimb absolut nimic. Nici o oarecare alianță, nici ajutor militar sau economic, nici măcare o promisiune de neutra- litate în cazul unui război intre Bulgaria, pe de o parte, Serbia și Grecia, pe de alta!"113. în ceea ce privește sinteza regretatului Veselin Traikov, Doctrinele naționale ale țărilor balcanice. O privire istorică și contemporană11'1, menționăm că în capitolul România, autorul observă că în anii 1912-1913, în timpul răz- boaielor balcanice, guvernul de la București a urmărit cu atenție evoluția evenimentelor și „a năzuit să le folosească în propriul interes". Așa s-a ajuns și la ocuparea Dobrogei de sud, situ- ație care a dus la „o pagină neagră în relațiile cu Bulgaria", din moment ce statul român a luat „un teritoriu străin din punct de vedere etnic”. Pentru a „legitima" acest fapt, oamenii politici români și unii istorici au început să argumen- teze caracterul românesc al regiunii cu ajutorul unor argumente „istorice” forțate. Autorul recu- noaște însă că prin Tratatul de la București, din 7 mai 1918, „integritatea teritorială și suverani- tatea României au fost afectate. Dobrogea a fost cedată și noua graniță a trecut pe Dunăre”115. ----1 28 |--------------------------------------- Un istoric cu multiple preocupări, dar și om politic de stânga, este Bojidar Dimitrov, autorul lucrării Războaiele pentru unitate na- țională, 1912-1913, 1915-1918, publicată în anul 2001216. Cartea nu are aparat critic și nici bibliografie. Autorul observă că, în ajunul de- clanșării crizei balcanice din 1912-1913, elita politică bulgară a fost confruntată și cu „pre- tențiile românești de compensații teritoriale în eventuala extindere a statelor creștine balcani- ce pe seama teritoriilor macedonene". Motivul era, în opinia Bucureștiului, că în Macedonia trăiau 400.000 români - „vlahi" - pentru care statul român avea responsabilitate. Bojidar Dimitrov apreciază că „potrivit tuturor statisti- cilor în Macedonia nu erau mai mult de 50.000 - 60.000 de vlahi și nu aveau nimic comun cu istoria și dezvoltarea statului român"117. De asemenea, autorul se referă la negocieri- le bilaterale de la Londra (decembrie 1912-ia- nuarie 1913), când România a concretizat compensația - „Dobrogea meridională pe linia Turtucaia-Balcic”113. Atrage, în egală măsură, atenția asupra protocolului de la Petersburg din aprilie 1913, când guvernul bulgar a fost „nevoit" să cedeze Silistra vecinei de la nord drept compensație pentru minoritatea „româ- nească" din Macedonia cu care s-ar fi mărit Bulgaria. Acordul a fost semnat sub presiunea diplomației ruse, „care a limitat pretențiile ro- mânești la întreaga Dobroge de sud numai la Silistra și o fîșie de 3 km în jurul orașului. Lin curat oraș bulgăresc a trecut în mâini româ- nești, dar acest fapt nu a satiifăcut România. Guvernul ei a declarat că nu-și consideră pre- tențiile împlinite”119. în ceea ce privește desfășurarea celui de al Doilea Război Balcanic, autorul nu putea ignora ofensiva armatei române spre sud în Bulgaria declanșată la 26 iunie 1913, „singu- rul țel fiind de a lua compensația" și deciziile Conferinței de pace de la București, conform cărora, printre altele, Bulgaria a cedat Româ- niei „grânarul țării - Dobrogea meridională pe linia Turtucaia - Balcic"110. O contribuție originală, deși puțin legată de tema noastră, o datorăm Rumianei Koneva, cercetătoare la Institutul de Studii Istorice al Academiei Bulgare de Științe, cu frecvente sta- gii de documentare în spațiul german (Leipzig, Mtinchen, Viena) și nu numai. Este vorba de -----------■ Revista de istorie militară ■------ lucrarea Leipzig despre bulgari sau cum poves- tește lllustrirte Zeitung, 1878-1918, apărută în anul 2003221. Firește, este vorba de cunoscutele preocupări din ultimele decenii privind „ima- ginea celuilalt”, în cazul de față, prezența bulga- rilor și problemelor lor în publicația germană. Nu puteau lipsi știrile despre criza balcanică din anii 1912-1913. S-a constatat că interesele României coincideau cu cele ale Serbiei, întru- cât „România nu dorea o Serbie puternică, nici o Bulgarie puternică’’. A fost pus în lumină rolul regelui Carol I în intervenția în al Doilea Răz- boi Balcanic, autoarea apreciind corectitudinea corespondentului german, dar fiind puțin mai nuanțată222. Observăm că Rumiana Koneva reia teza conform căreia în 1913, în Dobrogea de sud, „aproape că nu erau români’’--'1'. Soțul celei de mai sus, Svetlozar Eldărov, a publicat în anul 2004 o monografie în pre- mieră, Ortodoxia la război. Biserica Ortodoxă Bulgară și războaiele Bulgariei, 1877-194512*. Pentru autor, pierderea din 1913 a „grânarului Dobrogei de sud’ a fost o catastrofă națională cu consecințe și în domeniul religios225. în con- text, a reluat problema caracterului Tratatului de la București din vara anului 1913, care „nu este numai inechitabil, dar este și blafemiator al lui Dumnezeu’’--6. Ca si colegul și apoi șeful său, Gheorghi Markov, Jeko Popov a fost consecvent în preo- cupările științifice, publicând în 2008, în regie proprie, lucrarea Dobrogea. Ocupată. Elibe- rată. Luată cu forța. 1913-1918227. în Intro- ducere, autorul observă că anexarea Dobrogei de sud în vara anului 1913 de către România, care elaborase de mult timp un plan strategic privind o extindere teritorială la sud, a dat o lovitură sensibilă statului bulgar și a influențat negativ relațiile dintre cele două state balcanice vecine și condițiile conflictului militar modern în pregătire. „Câștigul ușor a stimulat cercu- rile guvernamentale române să administreze noua provincie prin metode experimentate în Dobrogea de nord, de oprimare a populației locale, prezentate ca democrate și civilizatoa- re. în același timp, comunitatea bulgară do- minantă a condus lupta permanentă pentru eliberare, ajutată de Bulgaria”2211. Recent - 2010 - a apărut la Turtucaia o masivă monografie a orașului, fără egal, în opinia noastră, în spațiul Cadrilateraului, ela- borată de un colectiv de istorici de la Sofia, ----■ Revista de istorie militară ■---------- Veliko Târnovo și din localitate229. Capitolul al II-lea, Turtucaia în perioada războaielor (1912 -1918) a fost semnat de Kosjo Pencikov, universitar de la Veliko Târnovo, coautor pen- tru aceeași perioadă în volumul al IV-lea din Istoria Dobrogei, menționat la capitolul Lucrări generale. Firește, sunt prezente aceleași teze ale istoriografiei bulgare, inclusiv ale autorului, într-o monografie de asemenea amploare, cu o bogată informație și cu detalii de o acribie care îl onorează pe autor. Nu insistăm asupra analizei, deoarece concluziile au fost prezenta- te frecvent în paginile precedente. Semnalăm numai subcapitolul aferent acestei perioade: Turtucaia în timpul războaielor balcanice, 1912 -1913. Concluzia - fără comentarii - pri- vind bilanțul acelei epoci: „După îr.frângerea militară îndurată, Bulgaria a pierdut din nou Dobrogea meridională. Turtucaia din nou, de această dată pentru aproape 21 de ani, va tre- ce sub dominația românească. Orașul, totuși, în istoria lui milenară, a supraviețuit tuturor loviturilor. Va supraviețui și acesteia!”220. în sfârșit, în anul 2011, Iordan Velickov, un jurist, dar și absolvent - 1970 - al Academiei Diplomatice din Moscova, cu specializare în relații internaționale la Londra și fost în misi- uni diplomatice în Iugoslavia, S.U.A. și Canada, ajuns șef al Direcției consulare din Ministerul bulgar de Externe, iar din 1995 profesor de relații internționale la Universitățile din Blagoevgrad și Sofia, a scris o cărțulie, cu titlul Idealuri în- gropate (Cinci greșeli fatale ale lui Ferdinand de Saxa Coburg- Golha1". Atenția acordată intere- sului național decurge poate și din faptul că în calitate de diplomat în SUA în anii 1979 - 1982 și de consul general în Canada, 1986 - 1988, a scris despre cauza națională în presa de acolo sub pseudonimul Pirin Ohridski. Pentru analiza noastră, am reținut capitolul Al patrulea act criminal. Cu concluzia că prin ordinul din 16 iunie 1913 de atacare a aliaților, țarul Ferdinand „a aruncat Bulgaria în război pe patru fronturi - cazfără precedent în istoria mondială". Unul dintre aceste fronturi a fost conflictul cu România și pierderea Dobrogei meridionale232. Nu insistăm asupra contribuțiilor din vo- lume colective și reviste de specialitate233. Vom regăsi multe din numele deja menționate, ace- leași teze și argumente. ------------------------------------------1 29 |---- în loc de concluzii, câteva delimitări: 1. Istoriografia bulgară de după 1989 s-a pre- ocupat din ce în ce mai mult de evenimentele din anii 1912-1913 ca parte integrantă a luptelor pentru unitate națională. 2. Efortul de a valorifica multe izvoare inedite sau de a repune în circulație unele mărturii pu- țin accesibile publicului larg, inclusiv privitoare la raporturile româno-bulgare, este evident. 3. Limbajul este inegal, deși dominante sunt discursurile științifice și conținutul academic. 4. Persistă teza potrivit căreia poziția României în timpul celui de al Doilea Război Balcanic a fost determinată numai de ideea unor câștiguri teritoriale în Dobrogea, fiind condamnate im- perativele „echilibrului balcanic”. 5. Atitudinea guvernului de la București în cel de-al Doilea Război Balcanic este frecvent pusă pe același plan cu cea a Serbiei și a Greciei. 6. în comentariile relative la relațiile româ- no-bulgare din acea perioadă apar uneori alu- zii la drepturile istorice bulgare asupra întregii Dobroge. NOTE 1 Istonja na Bălganja prez pogleda na istoricite Ivan BOZILOV, Vera MUTAFCIEVA, Konstantin KOSEV, Andrej PANTEV, Stojco GRĂNCAROV, Sofia, 1993, p. 759. -Ibidem, p. 512. 3 Ibidem, p. 513. 4 Ibidem, p. 514-515. 5 Elena STATELOVA, Radoslav POPOV, Vasilka TANKOVA, Istonja na bălgarskata diplomacija, 1879-1913 g„ Sofia, 1994, p. 503. 6 Ibidem, p. 455. 7 Ibidem, p. 456. 8 Ibidem, p. 457-458. 9 Ibidem, p. 461. 10 Ibidem, p. 463-464. 11 Ibidem, p. 464. 12 Ibidem. 13 Ibidem, p. 465. 14 Ibidem, p. 466. 15 Ibidem, p. 474. 16 Ibidem, p. 481-482. 17 Istonja na Bălganja, 681-1996. S njakoj pre- mălcavani dosega istoriceski fakti. Materialăt na knigata e iz stenogrami na publicni besedi iznasjani ot Petăr KONSTANTINOV, Sofia, 1997, p. 349. 18 Ibidem, p. 171. 19 Ibidem, p. 174. ----1 30 |------------------------------------- 20 Elena STATELOVA, Stojco GRĂNCAROV, Istonja na Bălganja. T.III Istonja na nova Bălganja, 1878-1944, Sofia, 1999, p. 648. 21 Ibidem, p. 268. 22 Ibidem, p. 271. 23 Ibidem, p. 272. 24 Ibidem, p. 273. 25 Strasimir DIMITROV, Krăstju MANCEV, Istonja na balkanskite narodi. Tom II. Izdanie vtoro, Sofia, 1999, p. 431. 26 Ibidem, p. 340-341. 27 Ibidem, p. 341-342. 28 Ibidem, p. 345. 29 Ibidem, p. 349. 30 Istonja na Bălganja. Tom VIII, Bălganja, 1903-1918. Kulturno razvitie, 1878-1918, Sofia, 2000, p. 555. 31 Ibidem, p. 49. 32 Ibidem, p.110. 33 Ibidem, p. 111. ^Ibidem, p. 155-161. 35 Ibidem, p. 177-178. 36 Ibidem, p. 173-230. 37 Rumen DASKALOV, Bălgarskoto obstestvo, 1878-1939. Tom 1. Dărzava. Politika. Ikonomika, Sofia, 2005, p. 470. 38 Ibidem, p. 189. 39 Antonina KUZMANOVA, Petăr TODOROV, Zeko POPOV, Blagovest NJAGULOV, Kosjo PENCI- KOV, Volodja MILACKOV, Istonja na Dobrudza. Tom 4,1878-1944, Veliko Târnovo, 2007, p. 647. 40 Ibidem, p. 169-78. 41 Ibidem, p. 178. 42 Ange\CURAKOV,PravitelstvatanaBălganja. Castpărva, 1879-1913. Cast vtora, 1913-1944, Sofia, 1996, p. 143-191. 43 Ibidem. Cast părva, 1879-1913, p. 130-139. 44 Ibidem. Cast vtora, 1913 - 1944, p. 5-14. 45 Idem, Enciklopedia na pravitelstvata, narod- nite săbramja i atentatite v Bălganja, Sofia, 2008, p. 583. 46 Andrej PANTEV, Borislav GAVRILOV, 100-te naj-vhjatelni bălgari v nasata istonja. Săs 121 iljus- tracii, Sofia, 1997, p. 328. 47 Bălganja 20 vek. Almanah. Izdatelski proekt i obsta redakcija: Filip PANAJOTOV, Sofia, 1999, p. 1292. 48 Ibidem, p. 1291-1292. 49 Ibidem, p. 163. 50 Ibidem, p. 977. 51 Ibidem, p. 1086-1087. 52„TVT” 53 Veska NIKOLOVA, Milen KUMANOV, Bălganja. Kratăk istoriceski spravocnik, Sofia, 1983, p. 430. ------------■ Revista de istorie militară ■----- 54 Milen KUM AN OV, Kolinka ISOVA, Istoriceska enciklopedija Bălgarija, Sofia, 2003, p. 397. 55 Atanas TOSKIN, Ana RABADZIJSKA, Milen KUMANOV, Treto Bălgarsko Cartsvo, 1879-1946. Istoriceska enciklopedija. Istonja. Ikonomika. Insti- tucii. Diplomacija. Politiceski pârtii. Licnosti. Pecat, Sofia, 2003, p. 419. 56 Izvori za istorijata na Dobrudza, 1878-1919. Toim 1. Săstaviteli: Zeko POPOV, Kosjo PENCI- KOV, Petăr TODOROV, Sofia, 1992, p. 545 (în con- tinuare IIB, 1). 57 Izvori za istorijata na Dobrudza, 1919-1941. Tom 2. Săstaviteli: Petăr TODOROV, Kosjo PENCI- KOV, Marin CUCOV, Stela IZVORSKA, Antonina KUZMANOVA, Sofia, 1993, p. 506. 58 Izvori za istorijata na Dobrudza, 1853-1878. Bălgarski dokumenti. Tom 3. Săstaviteli: Velko TONEV, Neli ZAPRJANOVA-PENEVA, Rumen LIPCEV, Stanka DIMITROVA, Cvetoljub NUSEV. Redaktori: Velko TONEV, Neli ZAPRJANOVA-PE- NEVA. Predgovor: Velko TONEV, Dobrudza, băl- garskoto Văzrazdane i Rusko-turskata vojna prez 1877-1878 g„ p. V-XXIII, Sofia, 2001, p. 436. 59 Izvori za istorijata na Dobrudza, 1853-1878. Cudestranni dokumenti. Tom 4. Săstaviteli: Velko TONEV, Mariana LECEVA, Natasa MIHAJLOVA, Saska ZECEVA. Redaktor: Velko TONEV. Predgo- vor: Velko TONEV, Dobrudza v politikata na gole- mite evropejski dărzavi sled Krimskata vojna (1853 -1856), p. 5-25, Sofia, 2003, 544 p. 60 IIB, 1, p. 175. 61 Ibidem, p. 178. 62 Ibidem, p. 186-187. 63 Ibidem, p. 190. 64 Ibidem. 65 Ibidem, p. 191. 66 Ibidem, p. 196-200. 67 Ibidem, p. 200-202. 68 Ibidem, p. 203. 69 Ibidem, p. 204. 70 Ibidem, p. 208. 71 Ibidem, p. 208-211. 72 Ibidem, p. 212. 73 Ibidem. 74 Ibidem, p. 214. 75 Ibidem, p. 215-216. 76 Ibidem, p. 216-219. 77 Ibidem, p. 223. 78 Ibidem, p. 223-224. 79 Ibidem, p. 228. 80 Velicko GHEORGHIEV, Stajko TRIFONOV, Istonja na Bălgarite, 1878-1944, v dokumenti. Tom II, 1912-1918. Periodătna vojnite, 1912-1918, Sofia, 1996, p. 759. 81 Ibidem, p. 184-186. ----■ Revista de istorie militară ■-------------- 82 Anastas Ju. TOTEV, Gabriela N. VLADIMIROVA, Mezdunarodni dogovori, svărzani s vojnite za obedinenieto na bălgarskija na- rod, 1912-1913. Vtor dopălneno i preraboteno izda- nie, Sofia, 2000, p. 70. 83 Ibidem, p. 4-48. 84 Ibidem, p. 55. 85 Petăr NEJKOV, Spomeni. Predgovor: Petăr DINEKOV, Memoarite na Petăr Nejkov (p. 5-13). Objasnitelni belezki: Antonina KUZMANOVA, So- fia, 1990, p. 502. 86 Ibidem, p. 153. 87 Ibidem, p. 154. 88 Ibidem, p. 155-159. 89 Stojan DANEV, Memoari. Săstavitelstvo i re- dakcija: E. STATELOVA i K. GERGINOV. Introdu- cere: Elena STATELOVA, Dr. Stojan Danev i nego- vite spomeni, p. 5-26. Sofia, 1992, p. 290. 90 Ibidem, p. 173. 91 Ibidem, p. 197-198. 92 Ibidem, p. 198-199. 93 Ibidem, p. 199-200. 94 Ibidem, p. 201-202. 95 Ibidem, p. 202. 96 Ibidem, p. 205-206. 97 Ibidem, p. 207-209. 98 Petăr PEȘEV, Istoriceskite săbitija i dejateli ot navecerieto na Osvobozdenieto ni do dnes, s belezki za zivota mi. Cuto, viajano, prezivjano. Predgovor: Milen KUMANOV. Treto fototipno izdanie. Sofia, 1993, p. 864. 99 Ibidem, p. 417-418. 100 Hristofor HESAPCIEV, Sluzba na Bălgarija v cuzbina. Voennodiplomaticeski spomeni (1899- 1914 g.). Săstavitel: Petăr SVIRACEV. Predgovor i redakcija : Elena STATELOVA, Sofia, 1993, 650 p; cf. Amintirile unui diplomat bulgar în România (1905-1916). Traducere din bulgară, note și postfață de Daniel Cain. Prefață de prof. univ. dr. Elena Sta- telova, București, 2003, p. 264. 101 Ibidem, p. 266. 102 Ibidem, p. 266-267. 103 Ibidem, p. 270. 104 Ibidem, p. 271. 105 Ibidem. 106 Ibidem, p. 271-272. 107 Ibidem, p. 460. 108 Taso V. TASEV, Ministrite na Bălgarija, 1879-1999. Enciklopedicen spravocnik. Predgovor: Georghi Markov, Sofia, 1999, 678 p. (în continuare TVT), p. 118-120. 109 Ivan Evstratiev GESOV, Licna koresponden- cija. Săstaviteli. Radoslav POPOV, Vasilka TANKO- VA. Introducere: Vasilka TANKOVA, Drugijat, ma- Iko poznatijat Ivan Evstratiev Gesov (p. 5-15), Sofia, 1994, p. 317. ----------------------------------------1 31 I--- 110 Ibidem, p. 245. 111 Ibidem, p. 249-250. 112 Ibidem, p. 250-251. 113 Ibidem, p. 253. 114 Ibidem, p. 259-260. 115 Petăr ABRASEV, Dnevnik. Săstavitel: Petăr SVIRACEV. Predgovor i redakcija: Elena STATE- LOVA, Sofia, 1995, p. 414. 116 TVT, p. 21. 117 Petăr ABRASEV, op.cit., p. 246. 118 Ibidem, p. 253. 119 Ibidem, p. 258. 120 Ibidem, p. 261. 121 Ibidem, p. 279. 122 Ibidem, p. 298-299. 123 Ibidem, p. 312. 124 Ibidem, p. 354. 125 Ibidem, p. 356. 126 Ibidem, p. 361 și urm. 127 Atanas ȘOPOV, Dnevnik, diplomaticeski ra- porti i pisma. Predgovor: Uija PASKOV, Sofia, 1995, p. 288. 128 Ibidem, p. 48. 129 Ibidem, p. 49. 130 Ibidem, p. 50. 131 Ibidem, p. 53. 132 Mihail MKD]MlON,Diplomaticeskapodgoto- vka na nășite vojni. Spomeni, castni pisma, s.frovani telegrami i poveritelni dokladi. Predgovor: Anghel DIMITROV, Diplomaticeska podgotovka na nășite vojni iii edin pogled „otvătre” (p. 3-8). Biograficna spravka: Bobi BOBEV (p. 9-10), Sofia, 1998, p. 455. 133 Ibidem, p. 201-202. 134 Aleksandăr CANKOV, Bălganja v burno vreme. Spomeni. Predgovor: Atanas SVILENOV, I „drugata strana” pred săda na istonjata (p. 7-14), Sofia, 1999, p. 101. 133 Ibidem, p. 103. 136 Balkanskite vojni po stranicite na bălgarski- ja pecat, 1912-1913. (Sbornik materiali). Podbrala i sastavila Pasa KISKILOVA. Predgovor: Pasa KISKI- LOVA (p. 5-23), Sofia, 1999, p. 250. 137 Ivan D. STANCOV, Diplomat i grădinar. Memoari, Prevod: Aglika Markova, Sofia, 2000, 387 p., cf. Mari A. FIRKATIAN, Diplomati, mectateli, patrioti. Bălganja i Evropa prez pogleda na seme- jstvo Stancovi. Prevod ot anglijski - Dimana Ilieva, Sofia, 2009, passim. 138 Ibidem, p. 30. 139 Dr. Nikola GHENADIEV, Mezdu politikata i vlastta, zagovorite i zatvora. Podgotovil za pecat Coco Bilijarski, Sofia, 2002, 146 p. 140 Ibidem, p. 17. 141 Ibidem, p. 18. 142 Simeon RADEV, Ot triurr.f kăm tragedi- ja. Tova, koeto vidijah ot Balkanskata vojna i Kor.ferenajata v Bukurest i Bukurestkijat mir ot 1913 g. Memoari. Părvata katastrofa. Redakcija, be- lezki i prilozenija: Trajan Radev, Sofia, 2003, p. 368. 143 Ibidem, p. 169. 144 Ibidem, p. 172. 145 Ibidem, p. 177. 146 Ibidem, p. 187. 147 Ibidem, p. 191-192. 148 Ibidem, p. 202-209. 149 Ibidem, p. 202-204. 150 Ibidem, p. 209. 151 Ibidem, p. 290. 152 Ibidem, p. 314. 153 Ivan Ev. GESOV, Spomeni iz godini na borbi i pobedi. Săstaviteli : Iva Burilkova, Coco Biljarski, Sofia, 2008, p. 391. 154 Ibidem, p. 167. 155 Ibidem, p. 193-194. 156 Ibidem, p. 196-197. 157 Ibidem, p. 242. 158 Gheorghi MARKOV, Bălgarskoto krusenie 1913, Sofia, 1991, p. 236. 159 Idem, Bălganja v Balkanskija Săjuz srestu Osmanskata impenja, 1912-1913, Sofia, 1989, p. 457. 160 Idem, Bălgarskoto... p. 28-29. 161 Ibidem, p. 35. 162 Ibidem, p. 42. 163 Ibidem, p. 50. 164 Ibidem, p. 51. 165 Ibidem, p. 60. 166 Ibidem, p. 67. 167 Ibidem, p. 87. 168 Ibidem, p. 91. 169 Ibidem, p. 97. 170 Ibidem, p. 99. 171 Ibidem, p. 101. 172 Ibidem, p. 112. 173 Ibidem, p. 116-117. 174 Ibidem, p. 118. 175 Ibidem, p. 122. 176 Ibidem, p. 123. 177 Ibidem, p. 128. 178 Ibidem, p. 129. 179 Ibidem, p. 131. 180 Ibidem, p. 133. 181 Ibidem, p. 134. 182 Ibidem, p. 141. 183 Ibidem, p. 145. 184 Ibidem, p. 146. 185 Ibidem, p. 154-157. 186 Ibidem, p. 166. 187 Ibidem, p. 167. 188 Ibidem, p. 180-196. ------------■ Revista de istorie militară ■------- 189 Ibidem, p. 183. 190 Ibidem, p. 188. 191 Ibidem, p. 194. 192 Ibidem, p. 195. 193 Milco LALKOV, Mezdu văztorga i pokrusa- ta. Bălganja po vreme na vojnite, 1912-1918, Sofia, 1993, p. 93. 194 Elena STATELOVA, Ivan Evstratiev Gesov iii trănlivijat păt na săzidanieto, Sofia, 1994, p. 289. 195 Ibidem, p. 221. 196 Ibidem, p. 224. 197 Ibidem, p. 225. 198 Ibidem, p. 226. 199 Ibidem, p. 236. 200 Minco SEMOV, Pobeditelijat prosi mir. Balkanskite vojni, 1912-1913, Sofia, 1995, p. 274. 201 Ibidem, p. 66-67. 202 Ibidem, p. 102-103. 203 Ibidem,p. 109-110. 204 Ibidem, p 126-127. 205 Ibidem, p. 139, 164 -165, 185. 206 Ibidem, p. 230-231. 207 Ibidem, p. 242 și urm. 208 Ivan ILCEV. Rodinata mi - prava iii ne! X'ănsnopoliticeska propaganda na balkanskite strani (1821-1923), Sofia, 1995, p. 593. 209 Ibidem, p. 138. 210 Ibidem, p. 144. 211 Ibidem, p. 147-148. 212 „NV”. 213 Ibidem, p. 54. 214 Veselin TRAJKOV, Nacionalnite doktrini na balkanskite strani. Istoriceski i săvremen pogled, Sofia, 2000, p. 147. 215 Ibidem, p. 42-43. 216 Bozidar DIMITROV, Vojnite na nacionalno obedinenie, 1912-1913, 1915-1918, Sofia, 2001, p. 131. 217 Ibidem, p. 22-23. 218 Ibidem, p. 45. 219 Ibidem, p. 49. 220 Ibidem, p. 61-63. 221 Rumjana KONEVA, Laipzig za bălgarite iii kakvo razkazva „Illustrirte Zeitung”, 1878-1918, Sofia, 2003,156-158. 222 Ibidem,p. 161. 223 Svetlozar ELDĂROV, Pravoslavieto na voj- na. Bălgarskata pravoslavna cărkva i vojnite na Bălganja, 1877-1945, Sofia, 2004, p. 335. 224 Ibidem, p. 122. 225 Ibidem, p. 166. 226 Zeko POPOV, Dobrudza. Okupirana. Osvobodena. Otneta. 1913-1918 g., Kjustendil, 2008, p. 269. 227 Ibidem, p. 3. 228 Petăr TODOROV, Kosjo PENCIKOV, Blagovest NJAGULOV, Volodja MILACKOV, Petăr BOJCEV, Istonja na Tutrakan. Tom 2, 1878-1944. Naucen redaktor: Petăr TODOROV, Tutrakan, 2010, p. 668. 229 Ibidem, p. 230-347. 230 Ibidem, p. 346. 231 Jordan VELICKOV, Pogrebanite ideali. (Pette fatalni greski na Ferdinand Saks Koburg Gotski), Sofia, 2011, p. 120, hărți. 232 Ibidem, p. 63 și urm. 233 Pentru detalii, inclusiv privind biografiile is- toricilor evocați, vezi lucrarea noastră, sub tipar la Editura Academiei, Dobrogea (1878-1940) în istori- ogrnfia bulgară postcomunistă. ■ Revista de istorie militară ■------------------------------------------------1 33 [■ Dosar: Participarea României la al Doilea Război Balcanic DIPLOMAȚIA RUSĂ ȘI DIFERENDUL TERITORIAL ROMÂNO BULGAR GEORGE UNGUREANU * Abstract Following the Treaty cf Berlin (June-July 1878) and the subsequent recognition cf Romania’s full independence and Bulgaria’s autonomy, the relations between the two South-Eastern Euro- pean States were considerably irfluenced by the Russian factor. The demarcation cf the border between independent Romania and autonomous Bulgaria revealed Russian-Bulgarian cffmi- ties, Romanians beingfrustrated with the sinuous line cf the border in Dobruja and especially for not getting Silistra, a city with an important strategic position on the Southern bank cf Danube. The dispute will continue well into the 20th century. Keywords: Romania, Bulgaria, Russia, Dobruja, Silistra, Treaty cf Berlin, Balkans, De la recunoașterea independenței depli- ne a României și a autonomiei Bulgariei de la nord de munții Balcani, în urma Congresului de Pace de la Berlin (iunie-iulie 1878), relațiile între cele două state sud-est europene au fost în mod substanțial influențate de factorul ru- sesc. Delimitarea „pe teren” a frontierei dintre România independentă și Bulgaria autonomă, imediat după încheierea Tratatului de la Ber- lin, a pus în evidență afinitățile ruso-bulgare, românii simțindu-se frustrați de traseul sinuos al graniței din Dobrogea și îndeosebi de ne-ob- ținerea Silistrei1, oraș cu o importantă poziție strategică pe malul drept al Dunării, înainte ca bătrânul fluviu să se ramifice2. Atitudinea Rusiei în această problemă se adăuga altor elemente de ostilitate față de tâ- nărul stat național român (retragerea prea lentă a trupelor de pe teritoriul acestuia, după războiul ruso-româno-turc, reocuparea Basa- rabiei de Sud și regimul dur impus populației băștinașe dintre Prut și Nistru etc.), ceea ce a determinat apropierea României de Germania, Austro-Ungaria și Italia, orientare concretiza- tă prin încheierea Tratatului secret de la Viena, din 30 octombrie 1883, act având un caracter net defensiv3. La începutul secolului XX, pe măsură ce Franța ieșea din izolare, iar problema naționa- lă din Transilvania se acutiza, în România s-a afirmat un curent antantofil, dar care nu avea o componentă filorusă explicită. în Bulgaria, lumea politică și opinia publică erau divizate, vizavi de Rusia, în două tabere sensibil egale: rusofilii și rusofobii. Alternan- ța celor două tabere la guvernare și, implicit, la conducerea politicii externe a Bulgariei, a imprimat relațiilor cu statul român o evoluție sinuoasă, anii 1879-1885, când la putere erau rusofilii, caracterizându-se prin tensiuni și * Lector universitar, Universitatea din Pitești. ■ Revista de istorie militară ■ maximă suspiciune, iar perioada 1887-1894, când la guvernare s-a aflat liderul liberal ruso- fob Ștefan Stambulov, fiind una de consolidare a încrederii între cele două țări4. Lui Stambulov i se atribuie următoarea afirmație, parafrază la Voltaire: „Dacă Dobro- gea românească nu ar exista, ea ar fi trebuit in- ventată, pentru a separa Bulgaria de Rusia”5. Anul 1908 a adus câteva schimbări impor- tante în spațiul sud-est european. La Constan- tinopol, puterea a fost preluată de „Junii Turci”, adepți ai modernizării statului otoman, dar și ai centralizării, ceea ce a inflamat relațiile cu su- pușii ne-turci din Balcani, inclusiv cu albanezii majoritar musulmani. Austro-Ungaria a anexat Bosnia și Herțegovina, la 5 octombrie, dând o grea lovitură Serbiei, nesprijinite eficient de Rusia, iar a doua zi, de conivență cu guvernul de la Viena, la Sofia era declarată independen- ța deplină a Bulgariei6. După 1909, se produce o relansare a relațiilor ruso-bulgare, între cele două state slave ortodoxe fiind încheiată și o Convenție, care prevedea, între altele, sprijini- rea de către marea putere de la răsărit a pre- tențiilor bulgare asupra Dobrogei românești, în cazul unei conflagrații în care țara noastră s-ar fi plasat de partea Puterilor Centrale7. în anul 1911, politicianul rusofil Ivan E. Gheșov a primit șefia guvernului de la Sofia, iar în anul următor, sub auspiciile diplomației rusești, conduse din 1910, de către Serghei Dmietrie- vici Sazonov, se puneau bazele Ligii Balcanice, o coaliție alcătuită din Bulgaria, Grecia, Serbia și Muntenegru. Rusia concepea această coaliție balcanică drept un instrument al politicii sale, o forță de care să se folosească atât contra Imperiului Otoman, cât și a Austro-Ungariei și, eventual, împotriva României, dacă aceasta ar fi con- tinuat să graviteze în orbita Vienei. în ajunul izbucnirii primului război balcanic, România avea un guvern conservator germanofil, con- dus de Titu Maiorescu, dar tendința de creș- tere a influenței franceze în opinia publică era sensibilă8. Șeful diplomației rusești, Sazonov, își fixase printre obiective și ameliorarea re- lațiilor cu România și detașarea acesteia de politica Puterilor Centrale9, în august 1912 fiind învestit un nou ministru la București, în persoana lui Nikolai Șebeko. într-unul dintre primele sale rapoarte, noul reprezentant al Ru- ----■ Revista de istorie militară ■----------- siei țariste în capitala României regale consta- ta faptul că relațiile bilaterale rămâneau reci, punctate cu polemici de presă, dar evidenția și discrepanțele dintre orientarea guvernului și a suveranului spre Puterile Centrale, pe de o parte, și simpatia crescândă a opiniei publice pentru Antantă (de fapt, pentru Franța), pe de altă parte10. în momentul izbucnirii primului război balcanic, Bulgaria avea ca obiectiv câștigarea a cât mai mult teritoriu de la otomani, în parti- cular intrarea trupelor sale în Constantinopol și încoronarea lui Ferdinand cu coroana îm- păraților bizantini, ceea ce nu putea conveni nici Greciei, nici Rusiei11. România avertizase de mult că, în cazul unor schimbări teritoriale în Balcani, recte în eventualitatea unei extin- deri teritoriale a Bulgariei în dauna Imperiului Otoman, avea să pretindă „compensații terito- riale” în Dobrogea de Sud12. Pe parcursul întregii perioade septembrie 1912-septembrie 1913, constanta poziției ru- sești față de evenimentele din Balcani a fost lipsa de disponibilitate pentru o implicare mi- litară directă, susceptibilă de a provoca un răz- boi general, ca urmare a reacțiilor previzibile din partea celorlalte Mari Puteri, adversare sau aliate. Această atitudine ezitantă în esen- ță a fost mascată, mai mult sau mai puțin abil prin gesturi și declarații diplomatice, dar a ieșit la iveală în cel puțin două momente critice: la cumpăna anilor 1912 și 1913, când nu a spriji- nit până la capăt revendicările sârbești privind ieșirea la Adriatica („nu se punea problema să declanșăm un război european, pentru un port sârbesc la Adriatica”, recunoștea Sazonov în memoriile sale)13, și în vara anului 1913, când nu a încercat pe cale militară să-și exprime opo- ziția față de reintrarea turcilor în Adrianopol, fapt care contravenea Tratatului de la Londra, din 17/30 mai 191314. Conform aprecierilor lui Sazonov, confirmate de cercetătorii direcți ai politicii externe austro-ungare, monarhia bi- cefală era singura dintre Marile Puteri europe- ne care era dispusă la declanșarea unui război european, fiind adesea temperată de Germania în elanurile sale anti-sârbești15. Prima fază a celui dintâi război balcanic, desfășurată în lunile octombrie și noiembrie 1912, s-a caracterizat prin victoriile rapide și categorice ale aliaților balcanici împotriva tur- ---------------------------------------1 35 |-- cilor, ceea ce făcea iminente o serie de ample schimbări teritoriale în peninsulă, în favoarea învingătorilor. Evoluția ostilităților produsese o surprinde- re generală, inclusiv pentru Rusia și România. Astfel, posibilitatea ca trupele bulgare să ocupe Constantinopolul, obiectiv cardinal pen- tru expansionismul rus, nu era privită cu sim- patie la Petersburg16. De asemenea, odată cu stăpânirea otomană în Balcani era pe cale să dispară și un alibi al intervențiilor politico-di- plomatice rusești în zonă, anume persecutarea „fraților creștini ortodocși” de către „otomanii păgâni”. Sesizând acest aspect, Nicolae forga scria: „Victoria creștină, cu consecințele sale naturale, închide peninsula poftelor mosco- vite”17. Perspectiva emancipării micilor state creștine din Balcani de sub tutela diplomati- că rusească îl preocupa și pe Sazonov, a cărui exclamație neprotocolară „f-am scăpat din mână!”18 a intrat în anecdotica istoriei. Din motive diferite, și pentru clasa politi- că românească, evenimentele din Balcani erau aducătoare de neliniști. Astfel, iminentele ex- tensii teritoriale ale Bulgariei, Serbiei și Greciei amenințau poziția privilegiată a României în zonă, în timp ce comunitățile macedoromâne deveniseră deja țintele actelor de violență din partea comitagiilor bulgari, a cetnicilor sârbi și a antarților greci19. Guvernul român, excluzând din start o alianță cu Turcia împotriva statelor creștine din Balcani, a hotărât să-și prezinte în fața Europei revendicările teritoriale asupra Dobrogei de Sud. Pentru Marile Puteri se pu- nea acum o nouă problemă, anume cum să fie satisfăcute exigențele românești fără a afecta iremediabil Bulgaria, deoarece ambele blocuri politico-militare (Tripla Alianță și Tripla înțe- legere) doreau să aibă și România și Bulgaria ca aliați, în perspectiva unui război general; după „criza bosniacă” din anii 1908-1909, antago- nismul între Austro-Ungaria și Serbia putea fi considerat drept cel mai greu solubil, dacă nu ireductibil. Diplomația românească a recurs la o ma- nevră diplomatică abilă, cerând atât Austro- Ungariei, cât și Rusiei să intervină la Sofia în vederea inițierii unor demersuri de revizuire a frontierei româno-bulgare în Dobrogea20. în acest fel, era menajat orgoliul Rusiei, de mare putere protectoare a creștinilor balcanici, și ----1 36 |-------------------------------------- erau speculate atât rivalitățile tradiționale ru- so-austriece, cât și divergențele apărute între Sankt- Petersburg și Sofia. Revendicările românești au fost primite cu amabilitate protocolară de Sazonov, care le considera ca mult exagerate și menite să com- plice și mai mult situația explozivă din Balcani, îngreunând eforturile Marilor Puteri de a solu- ționa criza21. Percepții similare s-au înregistrat și în alte capitale europene, inclusiv la Paris22. Ministrul rus la București, Șebeko, interpre- ta gestul României de a solicita implicarea Rusi- ei drept un indiciu clar al distanțării de Austro- Ungaria, îndemnându-1 pe Sazonov să dea curs cererilor românești, în timp ce minstrul rus la Sofia, Nekliudov, și omologul său bulgar de la Petersburg, S. S. Bobcev, solicitau șefului diplo- mației rusești să nu-și asume rolul de mediator, întrucât această asumare ar fi fost percepută la Sofia ca o aprobare tacită a revendicărilor ro- mânești23. în aceste condiții, diplomația rusă a ales o poziție mediană, evitând să se implice di- rect în dispută, dar sugerând guvernanților de la Sofia să ia în calcul unele concesii teritoriale în favoarea României, în sudul Dobrogei24. La TI octombrie/8 noiembrie 1912, Titu Maiorescu îi solicita lui Sazonov să inițieze noi demersuri la Sofia în problema revendicărilor românești25, iar în aceeași zi, șeful guvernului bulgar, Gheșov, comunica la Sankt Petersburg că maximum de concesii din partea Bulgariei însemna: garanții pentru cuțovlahii din Macedonia, asigurări că nu va ataca Dobrogea românească și cedarea a unul sau două punc- te strategice în proximitatea Silistrei26. Două zile mai târziu, la 29 octombrie/11 noiembrie, Sazonov îi ordona lui Nekliudov să ceară lui Gheșov inițierea de tratative directe cu oficialii de la București27. Aflat în vizită la Budapesta, președintele Săbraniei (parlamentul bulgar), Stoian Danev, om politic rusofil, fusese îndem- nat de oficialii austro-ungari (con-tele Berch- told etc.) să facă unele concesii teritoriale Ro- mâniei28. Așa cum observa Alexandru Marghiloman în jurnalul său, la 6/19 noiembrie, între Rusia și Austro-Ungaria se declanșase deja o compe- tiție în sprijinirea ideii de revizuire a frontierei româno-bulgare29, problema-cheie a dimensi- unilor acestei revizuiri fiind lăsată în suspen- sie, spre a nu tăia punțile cu Sofia. -----------■ Revista de istorie militară ■---- încheierea armistițiului de la Ceatalgea a pus capăt primei faze a războiului balcanic, criza re- gională și litigiul româno-bulgar intrând, pentru circa două luni și jumătate, într-o nouă etapă, caracterizată prin contacte directe, dar puțin fructuoase, între oficiali români și bulgari. între 3/16 decembrie 1912 și 16/29 ianuarie 1913, s-au desfășurat, la Londra, negocieri de pace între Liga Balcanică și Imperiul Otoman, cu participarea activă a Marilor Puteri, între care au apărut rapid divergențe privitoare mai ales la problema accesului Serbiei la Adriatica, în condițiile în care trupele sârbești ocupaseră deja portul Dtirres (Durazzo) și alte teritorii locuite de etnici albanezi. Austro-Ungaria și Italia erau însă partizanele creării unui stat al- banez independent, în granițe etnice, Rusia și Franța sprijineau aspirațiile sârbești spre Adri- atica, în timp ce Marea Britanie și Germania s-au situat pe o poziție mediană30. Ideea înfiin- țării unui stat albanez, eventual a unei Albanii Mari sau a unui stat comun albanezo-aromân, era susținută și de România, din rațiuni prag- matice (spre a limita expansionismul sârb, grec și bulgar și a oferi o șansă macedoromânilor) și istorico-sentimentale (fondul etnogenetic pre- roman comun, traco-iliric)31. Eșecul Rusiei în problema accesului Serbiei la Adriatica a avut drept consecință scăderea influenței și a credibilității Imperiului Roma- novilor, atât ipso fado, prin incapacitatea de a ajuta eficient un satelit, cât și în mod indirect: după eșuarea planurilor de împărțire a teri- toriilor albaneze, Serbia și Grecia și-au sporit exigențele teritoriale în Macedonia, ceea ce a condus la ruptura de Bulgaria și, deci, la diso- luția Ligii Balcanice. La cumpăna anilor 1912 și 1913, această alianță se menținea încă soli- dă, iar la București s-a aflat faptul că acordurile militare bulgaro-sârbești din 29 aprilie/12 mai 1912 includeau și clauze defensive referitoare la un eventual atac românesc32. Tratativele directe româno-bulgare au cu- noscut trei secvențe distincte, anume: vizita lui Danev la București (26 noiembrie/9 decembrie 1912), negocierile purtate de același om politic bulgar la Londra, în intervalul 3/16 decembrie 1912-16/29 ianuarie 1913, cu Nicolae Mișu și Take lonescu, precum și discuțiile de la Sofia, din intervalul 26 ianuarie-2 februarie 1913 (stil vechi) dintre ministrul român în Bulgaria, D.I. ----■ Revista de istorie militară ■----------- Ghika, și tandemul Danev-Sarafov (un fost reprezentant al Bulgariei la București). Aces- te contacte directe s-au dovedit infructuoase, deoarece pretențiile teritoriale românești mi- nimale (linia Silistra-Balcic, fără zona Dobrici/ Bazargic) depășeau cu mult ceea ce era consi- derat ca maximum acceptabil la Sofia, anume o rectificare a frontierei în sensul strict al cuvân- tului, dezacord consemnat în protocolul Da- nev-Mișu din 16/29 ianuarie 191333 și nedepă- șit nici după runda de negocieri de la Sofia34. în fața tergiversărilor bulgare, guvernul ro- mân își anunțase, la 25 decembrie 1912/7 ianu- arie 1913, intenția de a trece la ocuparea liniei Turtucaia-Balcic, fără mobilizare sau declarație oficială de război35, sperând în sprijinul Puteri- lor Centrale36.0 altă variantă vehiculată de către diplomații români și susținută cu tărie de Take lonescu, politician antantofil, consta în sprijini- rea de către România a efortului bulgar de război în zona Adrianopolului, în schimbul unor avanta- je teritoriale în Dobrogea de Sud37. Take lonescu dorea să evite în acest fel posibilitatea evocată de unii diplomați și analiști, ca disputa româno- bulgară să fie scânteia unui război european, în care România să se afle de partea Puterilor Cen- trale, iar Bulgaria, în alianță cu Antanta38. La 13/26 ianuarie 1913, ministrul austro- ungar la București, Furstenberg, îi cerea lui Titu Maiorescu să realizeze o înțelegere cu Bulgaria, fie și prin intermediul Rusiei39, obiec- tivul prioritar al dublei monarhii rămânând izolarea Serbiei. în fața atitudinii puțin angaja- te a Vienei, regele Carol I a refuzat, la 29 ianu- arie/11 februarie, ratificarea prelungirii Trata- tului secret bilateral, convenită la 23 ianuarie/5 februarie 191340. Dacă guvernul Maiorescu miza în conti- nuare pe cartea Puterilor Centrale, cabinetul Gheșov era hotărât să joace cartea rusă, cerând arbitrajul Petersburgului, „în fața amenințărilor românești”41, după ce, numai cu câteva zile îna- inte, la finele lui 1912, atât Gheșov, cât și Danev sugeraseră lui Nekliudov că pierderea Silistrei ar antrena căderea guvernului bulgar filorus42. Militarii bulgari concentrați în zona Silis- trei, oraș-simbol al disputei frontaliere româ- no-bulgare, nu se grăbeau să înlăture însem- nele imperiale rusești de pe armament și echi- pament43, ceea ce putea reprezenta și un mesaj transmis românilor. ----------------------------------------1 37 |-- în luna ulterioară vizitei lui Danev la Bu- curești, atitudinea Rusiei față de România a fost una formal curtenitoare, diplomații ruși prezentând vizita respectivă drept un rezultat al demersurilor lor, iar apoi Sazonov expri- mându-și nemulțumirea față de îndărătnicia bulgarilor în tratativele cu omologii români, la 14/27 decembrie și 22 decembrie/4 ianuarie44, în perioada 26-29 noiembrie/ 9-12 decembrie 1912, la numai nouă zile după generalul Con- rad von Hoetzendorf, șeful Marelui Stat Major austro-ungar, marele duce Nikolai Mihailovici Romanov a întreprins o vizită în România, spre a-i înmâna lui Carol I bastonul de feldmareșal al armatei ruse, fără alte rezultate notabile45, în timp ce generalul austriac perfectase cu omo- logul său român, Alexandru Averescu, unele înțelegeri privind cooperarea militară defensi- vă contra Rusiei și a Serbiei46. Amenințarea guvernului român cu ocupa- rea militară a teritoriului sud-dobrogean re- vendicat a fost urmată de o schimbare de ton din partea Rusiei, în fața căreia se prefigura o iminentă dilemă. Astfel, în eventualitatea unei acțiuni militare a României în Bulgaria, chiar fără declarație de război, marea putere slavă ar fi fost pusă în situația de a alege între o neimpli- care umilitoare (alta, după eșecul în problema sârbo-albaneză) și o intervenție cu consecințe imprevizibile. Pentru a evita o asemenea situa- ție dilematică, Rusia a căutat, după 25 decem- brie 1912, uneori cu disperare, să descurajeze România de la orice gest de forță în relația cu Bulgaria. în consecință, la 26 decembrie/ 8 ianuarie, Nikolai Șebeko i-a comunicat lui Titu Maiores- cu faptul că, din punctul de vedere al Rusiei, cele patru propuneri făcute de Stoian Danev în urmă cu exact o lună de zile, care nu includeau decât o rectificare modică de frontieră, erau considerate suficiente pentru un acord româ- no-bulgar47. Noua poziție a Rusiei a fost comu- nicată prompt la Sofia48. în fața tendințelor Ru- siei de a se erija în mediator între România și Bulgaria, la 4/17 ianuarie 1913, Titu Maiorescu declară solemn că țara sa nu a cerut medierea sau garanția vreunei terțe puteri și că nu con- sideră încheiate sau eșuate negocierile directe româno-bulgare49. începerea celei de-a doua faze a primului război balcanic, la 17/30 ianuarie 1913, ca ur- ----1 38 |----------------------------------- mare a preluării puterii la Constantinopol de către gruparea mai radicală a lui Enver-Pașa, a precipitat și eforturile rusești în direcția des- curajării României. Astfel, chiar la data menționată, ministrul rus la București prezintă guvernului român un memorandum din partea guvernului rus, do- cument prin care România era îndemnată să accepte propunerile lui Danev din 26 noiem- brie/9 decembrie 1912, considerate suficiente pentru un compromis rezonabil, iar ideea de sprijinire de către România a ofensivei bulgare la Adrianopol, în schimbul unor concesii terito- riale mai ample, era categoric respinsă de către ruși, în numele bulgarilor, pe motiv de „amor propriu național”50. în realitate, această soluție susținută cu tărie de Take lonescu, dar agreeată și la Berlin51, venea în contradicție nu doar cu orgoliile naționale bulgărești, ci și cu tendința Rusiei de a limita succesele militare ale bulgari- lor în proximitatea Constantinopolului. Arogându-și meritul pentru oferta lui Danev, diplomația rusă avertiza România că guvernul de la Sankt Petersburg nu avea să rămână indiferent la ocuparea vreunei părți a teritoriului bulgar, act susceptibil de a inflama opinia publică slavofilă din Imperiu52. Tonali- tatea amenințătoare folosită de Rusia la adresa României a atras obiecțiile Franței, care, chiar a doua zi, și-a exprimat rezervele față de demer- sul marelui său aliat răsăritean, atrăgând aten- ția asupra riscului de război general53. După demersul francez, tonul diplomației ruse a de- venit mai puțin agresiv, în locul amenințărilor cu o intervenție directă, fiind acum vehiculată aserțiunea că un gest agresiv față de Bulgaria ar priva România, pentru multă vreme, de po- sibilitatea înfăptuirii idealului său național54. Se încerca astfel specularea problemei transil- vănene, trecându-se sub tăcere că idealul nați- onal românesc includea și Basarabia. La 5/18 februarie 1913, Sazonov a reiterat caracterul intolerabil al unei agresiuni românești în Bul- garia, punând însă mai mult accent pe reacția și sentimentele opiniei publice, situația guver- nului fiind definită ca dificilă55. După reizbucnirea ostilităților pe fontul de la Adrianopol, șeful diplomației ruse a evitat să încurajeze intransigența bulgară, așa cum fă- cuse în ultimele trei săptămâni. La sugestia lui Șebeko, în paralel cu avertismentele adresate -----------■ Revista de istorie militară ■-- României, Sazonov a sugerat bulgarilor să facă o concesie suplimentară față de cele anunțate inițial, anume să cedeze și o fâșie de litoral, in- cluzând Cavarna sau Caliacra, pentru a evita pierderea Silistrei56. La 28 ianuarie/10 februa- rie, această sugestie era reluată de ministrul rus de externe, într-o manieră mai moderată, în fața reprezentantului bulgar în capitala rusă, S.S. Bobcev (nu se mai punea problema cedării Caliacrei către România)57. Gheșov insista însă pentru arbitrajul Rusiei, atitudinea sa fiind încurajată nu doar de unele ziare rusești panslaviste, ci și de unii oficiali, inclusiv din diplomație. De exemplu, în timp ce Sazonov îl avertiza pe șeful guvernului bul- gar să nu conteze pe Convențiile ruso-bulgare din 1902 și 19095S, un subaltern al său, Izvolski, ambasadorul la Paris, îi spunea lui Danev, în capitala franceză, că, dimpotrivă, Rusia ar spri- jini Bulgaria chiar în absența oricărei convenții bilaterale59. Luând cunoștință despre revendi- cările teritoriale românești minimale avansate în debutul negocierilor bilaterale de la Sofia (3300 km2), prim-ministrul bulgar solicită o intervenție energică din partea Rusiei, la 30 ianuarie/12 februarie 191360, dar Sazonov îi răspunde că demersul bulgar vine prea târziu și că refuzul de a lua în calcul cedarea Silistrei fusese o greșeală61, comunicând în același timp ministrului român la Petersburg, Constantin Nanu, că Rusia nu se opune aspirațiilor româ- nești la Silistra, dar că revendicarea Balcicului putea duce la un război, dată fiind situarea sa în proximitatea Varnei62. La 5/18 februarie, Titu Maiorescu îi adre- sează regelui Carol I un raport în care, prelu- ând termenii lui Sazonov, se declara convins de faptul că Rusia nu putea admite o „violentare” a Bulgariei de către România, dar considera că putea fi obținut concursul diplomatic al mare- lui vecin răsăritean pentru o extensie teritorială până la o linie ce ar fi unit forturile Silistrei (nu neapărat Silistra însăși) cu localitatea Șabla, de pe litoralul Mării Negre63. într-adevăr, exact în aceeași zi, Sazonov sugera guvernului de la Sofia să facă României concesii teritoriale de amploa- rea celor menționate de Maiorescu (fără Silistra propriu-zisă), iar în caz de eșec, să accepte arbi- trajul Marilor Puteri (nu doar al Rusiei)64. Implicarea Marilor Puteri europene, în sensul colectiv al sintagmei, în problemele te- ----■ Revista de istorie militară ■----------- ritoriale româno-bulgare a început odată cu oferta britanică de mediere comună, din 1/14 februarie 1913, și a luat sfârșit la 26 aprilie/9 mai, același an, odată cu perfectarea Protoco- lului de la Sankt-Petersburg, după Conferința Ambasadorilor, desfășurată în capitala rusă, începând cu 18/31 martie65. în paralel cu această nouă etapă a litigiului româno-bulgar, s-au desfășurat ostilitățile din- tre Liga Balcanică și Imperiul Otoman, con- fruntări încheiate la 2/15 aprilie și urmate de noi tratative la Londra, finalizate la 17/30 mai. Noile evoluții din Balcani au scos tot mai mult în evidență ruptura dintre Bulgaria și aliații săi, ceea ce nemulțumea Rusia și oferea României o marjă de manevră mai substanțială. Atitudinea guvernului român față de divergențele inter-bal- canice este cel mai bine ilustrată de conținutul unui raport al lui Titu Maiorescu, adresat rege- lui, la 6/19 aprilie, după o întrevedere cu minis- trul sârb la București, Milorad Ristic. în finalul documentului, șeful guvernului român scria: „Noi nu putem interveni decât în momentul iz- bucnirii conflictului armat între ele (n.n., Bulga- ria, Serbia și Grecia) și atunci se cuvine să avem mână liberă pentru a impune pacea”66. în cele câteva săptămâni premergătoare Conferinței de la Sankt-Petersburg, ambe- le blocuri politico-militare ale Europei și-au elaborat pozițiile și strategiile diplomatice în vederea soluționării disputei româno-bulgare, factor suplimentar de tensiune într-o regiune foarte agitată. Niciuna dintre alianțe nu era pregătită atunci pentru un război, dar, în per- spectiva viitoarei confruntări, fiecare căuta să cultive relații cu cât mai mulți terți, precum România și Bulgaria. în linii generale, Puterile Centrale spriji- neau revendicările românești, iar Antanta cău- ta să limiteze proporțiile concesiilor teritoriale bulgare67. în luna martie 1913, presa germană și austriacă a găzduit o serie de articole favorabile revendicărilor românești, reiterând uneori ste- reotip argumentația guvernului de la București, centrată pe importanța Silistrei pentru Româ- nia, mai ales din punct de vedere geostrategic, dar și istorico-sentimental și economic; reven- dicările românești erau însă mult mai extinse68. Politicienii bulgari austrofili nu rezonau la poziția Vienei în problema sud-dobrogeană, atacând coaliția rusofilă Gheșov-Danev pentru -------------------------------------1 39 |-- atitudinea „șovăielnică și capitulardă” în fața revendicărilor românești și a pretențiilor de mediere din partea Marilor Puteri. Un punct de vedere similar exprima omul politic an- tantofil Al. Malinov (1867-1938), iar guvernul Gheșov a fost atacat chiar și de către Danev, pentru moderația sa69. Atitudinea rezevată a oficialilor ruși față de ofensiva bulgară de la Adrianopol era de asemenea speculată de opoziția de la Sofia70. Orașul a căzut la 13/26 martie 1913, ceea ce a provocat o explozie de entuziasm, atât în Bulgaria, cât și în rândurile slavofililor din Rusia. Sosiți chiar în acele zile în capitala rusă, Stoian Danev și generalul R. Dimitriev au parte de o primire triumfală, inclusiv de manifestări cu caracter oficial în cadrul Dumei de Stat71. Sazonov pretindea însă delegaților bulgari să accepte cedarea Silistrei și a intrândurilor de la Saragea și Kranovo, în schimbul unor des- păgubiri bănești din partea României, care ar fi trebuit, la rândul său, să renunțe la orice alte revendicări teritoriale față de Bulgaria72. Danev i-a răspuns ministrului rus de externe că Bul- garia avea să accepte doar cedarea Silistrei, fără alte concesii de ordin teritorial73, fapt care îl determina pe Șebeko să declare la București, în prima zi a Conferinței, că eventuala obținere a Silistrei de către România avea să fie meritul Rusiei, nu al Austro-Ungariei74. în săptămânile următoare, cântecul „Danev ministra/Prodava Silistra” (Ministrul Danev vinde Silistra) a de- venit cea mai populară melodie din Bulgaria. în prima ședință din cadrul Conferinței, Sazonov s-a opus însă categoric revendicărilor românești, spunând că Silistra fusese reședința primului episcopat bulgar, că populația orașu- lui era majoritar bulgărească și că pretențiile românești nu aveau niciun fundament juridic, idee reluată și dezvoltată de reprezentantul britanic, George Buchanan75. în cadrul celei de-a doua ședințe, desfășurate la 22 martie/4 aprilie, Th. Delcasse, reprezentantul Franței, propune o soluție de compromis, anume ceda- rea Silistrei, în schimbul unor despăgubiri76. în cadrul celei de-a treia ședințe, din 25 martie/7 aprilie, propunerea lui Delcasse este acceptată de către ceilalți doi reprezentanți ai Antantei, Buchanan și Sazonov, în timp ce de- legații Triplicei încearcă să obțină concesii su- plimentare în favoarea României, ceea ce îl de- ----1 40 |------------------------------------- termină pe șeful diplomației rusești să afirme că regele Carol 1 ar fi declarat că s-ar mulțumi și cu jumătate din Silistra. Finalmente, cei trei reprezentanți ai Antantei au propus un acord în patru puncte, anume: cedarea către România a Silistrei și a unei zone înconjurătoare de trei kilometri, acordarea unor despăgubiri pentru cetățenii bulgari care aveau să părăsească zona cedată, interzicerea construirii de fortificații bulgărești în zona dobrogeană și garantarea drepturilor naționale și culturale pentru ma- cedoromânii intrați sub jurisdicția Bulgariei; la 4/17 aprilie, acest proiect a fost acceptat și de către reprezentanții Triplei Alianțe77, formând esența Protocolului semnat la 26 aprilie/9 mai. Actul perfectat și parafat atunci în capitala Rusiei urma să rămână secret până la înche- ierea păcii între Liga Balcanică și Imperiul Otoman, pentru a nu slăbi poziția guvernului bulgar pe plan intern și în cadrul negocierilor de la Londra. Totuși, Puterile Centrale nu au ținut seamă de aceste recomandări ale Rusiei, ziarele austriece și germane dezvăluind rapid conținutul documentului semnat la Sankt-Pe- tersburg78. între Germania și Austro-Ungaria existau unele deosebiri de vederi privind Bul- garia, considerată la Wilhelmstrasse drept un satelit al Rusiei, iar la Ballplatz, drept o con- trapondere la Serbia; de asemenea, după asasi- narea regelui George 1 (18 martie 1913) și ur- carea pe tronul elen a lui Constantin, căsătorit cu sora Kaiser-vUm, Germania manifesta mai mult interes pentru Grecia79. La 17/30 mai 1913 a fost semnat Tratatul de la Londra, între Liga Balcanică (în ansamblul său) și Imperiul Otoman, problema spinoasă a împărțirii teritoriilor balcanice foste otomane între aliații victorioși rămânând nesoluționa- tă. Crearea Albaniei independente devenea o certitudine, ceea ce punea capăt, cel puțin momentan, aspirațiilor sârbești și grecești în zonele populate de shqipetari, determinând acutizarea disputelor între foștii aliați în pri- vința împărțirii Macedoniei. Relațiile Bulgariei cu Serbia și Grecia se vor deteriora continuu, evoluție culminând cu începutul celui de-al doilea război balcanic, la 16/29 iunie 1913. A doua zi după încheierea Tratatului de la Londra, Ivan E. Gheșov a prezentat demisia guvernului său, formându-se un nou consiliu de miniștri, prezidat de Stoian Danev. Gheșov -----------■ Revista de istorie militară ■--- și-a motivat gestul invocând faptul că înfrân- gerea Turciei, obiectiv național cardinal bulgar, devenise un fapt împlinit, consfințit prin tra- tatul de la Londra80. în realitate, noul guvern moștenea o situație politică destul de incertă, având de gestionat nu atât un succes cât o se- rie de probleme teritoriale cu foștii aliați, dar și cu România81. Deși tot rusofil, Danev se de- osebea de Gheșov prin vehemența tonului în raport cu Sankt Petersburg-ul. în plus, noul șef de guvern purta, cam pe nedrept, stigmatul de vânzător al Silistrei, fiind pus în situația de a manevra între Rusia, care dorea să păstre- ze unitatea Ligii Balcanice, și o parte activă a opiniei publice interne și mai ales a ofițerimii, care dorea tranșarea disputelor cu foștii aliați, inclusiv pe calea armelor. De altfel, la numai două zile după semnarea Tratatului de la Londra, Serbia și Grecia au în- cheiat un acord militar secret îndreptat împotri- va Bulgariei82, dar Sazonov a prevenit Serbia să nu atace prima, așa cum intenționa83, ceea ce nu putea decât să mărească frustrarea sârbilor în raport cu marea Rusie, în timp ce opoziția bul- gară acuza guvernul de obediență față de aceeași mare putere, percepută ca pro-sârbească84. Pentru a se impune în fața sârbilor, Danev a adoptat un ton mai ridicat în raporturile cu Rusia85, ceea ce a iritat guvenul de la Sankt-Pe- tersburg86, deși în memoriile sale, omul politic bulgar consideră că strategia lui era cea adec- vată situației și numai declanșarea războiului, fără știrea sa, la 16/29 iunie 1913, a împiedicat succesul unei asemenea conduite87. Oferta rusă de mediere în disputele inter- balcanice nu a fost primită cu entuziasm de către niciuna dintre părți, însă cele mai catego- rice rezerve și condiționări au venit de la Sofia, ceea ce a făcut ca atitudinea Serbiei și a Greci- ei, puțin entuziastă în sine, să pară, prin com- parație, una cooperantă și flexibilă88. în acest timp, guvernul de la București continua să aș- tepte izbucnirea ostilităților între foștii aliați, Titu Maiorescu declarând public că „trenul României abia acum sosește”89. Implementarea „pe teren” a hotărârilor de la Sankt-Petersburg bătea pasul pe loc, întrucât membrii bulgari ai comisiei mixte de delimitare a frontierei adop- taseră o conduită obstrucționistă, insistând ca distanța de trei kilometri prevăzută în Protocol să fie măsurată din interiorul orașului, nu de la fortificațiile exterioare90. ----■ Revista de istorie militară ■----------- La 5/18 iunie 1913, România a prevenit Bul- garia că, în caz de izbucnire a războiului între statele balcanice, va mobiliza și va trece la ac- țiune; informații despre intențiile României au ajuns la Sofia și indirect, via Sankt-Petersburg și Viena91. încercarea de mediere din partea țarului Nicolae al If-lea a dus la suspendarea acțiunilor românești de mobilizare92. Atitudinea de expectativă a României nu deranja Rusia, întrucât guvernul român nu încuraja astfel niciuna dintre cele două tabe- re balcanice să deschidă ostilitățile și să dea, ipso fado, lovitura de grație Ligii Balcanice și operei diplomatice rusești în zonă. în schimb, Austro-Ungaria, având interese total opuse celor rusești, pleda pentru o înțelegere româ- no-bulgară, cel puțin sub forma unui acord de neutralitate, prin care Bulgaria să-și acopere spatele în perspectiva unui atac asupra Serbi- ei și a Greciei; influența austro-ungară asupra guvernului Danev era însă redusă, iar guvernul român pretindea noi concesii teritoriale93, pe când bulgarii nu se împăcau ușor nici măcar cu pierderea Silistrei. Perpetuarea unei stări de incertitudine la granița româno-bulgară convenea diplomației rusești, care, după Con- ferința de la Sankt-Petersburg, își exprimase transparent „scepticismul” față de o înțelegere separată româno-bulgară94, dorită la Viena. Pentru a tempera avântul războinic al Bul- gariei, diplomații ruși au evocat uneori, în fața interlocutorilor bulgari, spectrul unei in- tervenții românești consecutive eventualului atac al Bulgariei asupra foștilor aliați, situație în care reprezentanții Rusiei avertizau că nu vor interveni95. în paralel, la 12/25 iunie 1913, Sazonov afirma în fața lui Nanu că, în caz de război între foștii aliați, apreciat ca iminent, Rusia nu intenționa să împiedice o intervenție românească; șeful diplomației rusești îl infor- ma pe ministrul român că acest lucru fusese deja comunicat la Sofia96. A doua zi, Șebeko declara la București că „numai amenințarea unei intervenții a României îi va opri pe bul- gari să atace”97. Țelul de căpetenie al diploma- ției rusești rămânea, deci, evitarea unui război bulgaro-sârbo-grec, ceea ce venea în contra- dicție cu scopurile și calculele guvernului ro- mân, aprecieri confirmate de evenimentele de la 16/29 iunie 1913. în zilele imediat următoare atacului bulgar asupra foștilor aliați, diplomația rusă a încer- -------------------------------------1 41 |-- Conferința de pace de la București, 1913 cat în mod precipitat să localizeze și să stingă conflictul a cărui izbucnire fusese așteptată la București. De data aceasta, guvernul Danev era cel mai receptiv interlocutor al Rusiei, încer- când să-și salveze țara de la o catastrofă totală, după oprirea ofensivei și începutul contra-ata- curilor sârbești și grecești (Problema dacă șeful guvernului bulgar a știut de atacul din noaptea de 16-17/29-30 iunie 1913 este și astăzi con- troversată în istoriografia bulgară). La 21 iunie/4 iulie 1913, a doua zi după un consiliu de coroană în care se pronunțase ferm împotriva reorientării politice externe bulgare spre Austro-Ungaria, acuzată de susținerea pretențiilor românești98, Danev, reconfirmat în funcție de către monarh, adresează Rusiei apelul de a interveni la București, pentru a opri mobilizarea românească, decretată în ziua precedentă99. în primele zile de război, când trupele bulgare erau în ofensivă, avertismente- le românești erau persiflate de unii jurnaliști, ofițeri și chiar miniștri din Bulgaria100. Reacția rusească la solicitarea lui Danev a fost una am- bivalență. Pe de o parte, României i s-a trans- mis că nu existau motive întemeiate pentru atacarea Bulgariei101, în timp ce lui Danev i-a fost expediat un mesaj foarte puțin încurajator, în care se spunea că o eventuală intervenție a Rusiei la București nu ar fi făcut decât să întă- rească poziția Bulgariei împotriva Serbiei și a Greciei, prelungind astfel războiul102. La 25 iunie/8 iulie, șeful guvernului bulgar adresează Rusiei rugămintea de a media între foștii aliați balcanici, iar reacția rusă este din nou una polivalentă: Bulgariei i se comunică ----1 42 |------------------------------------- „adevărul crud” că nu poate păstra neutrali- tatea României fără concesii teritoriale103, iar la București este reiterată ferm opinia că un atac asupra Bulgariei este nejustificat104. Tutu- ror beligeranților balcanici li se cere să înce- teze imediat ostilitățile și să trimită delegați la Sankt-Petersburg, în vederea încheierii păcii; Bulgaria acceptă ferm, Serbia își condiționează acceptul de avizul Greciei, iar E. Venizelos, șe- ful guvernului elen, declină oferta rusă105. Odată eșuate încercările rusești de a-i adu- ce la ordine pe foștii aliați balcanici, la 27 iu- nie/ 10 iulie 1913, România a declarat război Bulgariei, invocând necesitatea stingerii rapide a conflictului106, obiectiv agreat atât de către Antantă, cât și de către Triplice, dar pe care diplomația rusă tocmai îl ratase. Punând în prim-planul discursului său de politică externă imperativul restabilirii păcii în Balcani, nu pro- priile revendicări teritoriale, guvernul român dădea dovadă de o mare abilitate, inclusiv în relația cu Imperiul Rus. în fața eforturilor tardive ale bulgarilor de a câștiga neutralitatea României oferind, la sugestia Rusiei, Dobrogea de Sud până la linia Turtucaia-Balcic, guvernul Maiorescu solicită guvernului Danev, la 30 iunie/13 iulie 1913, să înceapă tratative de pace cu toți ceilalți beli- geranți. Astfel, România intenționa nu doar să evite o intervenție rusă, ci și să anuleze orice șansă de organizare a unei conferințe de pace în capitala și sub egida Rusiei107. La 1/14 iulie 1913, Șebeko transmite la București suges- tia Rusiei ca România să facă demersuri și la Belgrad și Atena, în vederea pacificării zonei, ------------■ Revista de istorie militară ■------ însă guvernul român declină această sugestie, invocând caracterul rece al relațiilor româno- sârbești și mai ales româno-elene108. în încercarea de a (re)câștiga influență cel puțin la Belgrad și Atena, guvernul rus, prin vo- cea lui Sazonov, transmite la Sofia o serie de exi- gențe în privința granițelor Bulgariei cu Serbia și Grecia, cu titlul de condiții prealabile pentru o nouă încercare de mediere din partea Rusiei; rezultatul este demisia guvernului Danev, ur- mată de eșecul formării unui cabinet de uniune națională și de învestirea, la 4/17 iulie 1913, a unui guvern filo-austriac, sub conducerea lui V. Radoslavov, cu N. Ghenadiev la externe109. Schimbarea de guvern de la Sofia a antre- nat, foarte rapid, unele nuanțări sensibile ale poziției Rusiei față de litigiul teritorial româ- no-bulgar și acțiunea militară a României pe teritoriul bulgar. în ultimele zile ale guvernării Danev, diplomații ruși își asumau în fața inter- locutorilor români meritul de a-i fi convins pe responsabilii de la Sofia să ofere României con- cesii teritoriale substanțiale și atrăgeau atenția că Rusia nu ar putea admite zdrobirea Bulga- riei, sugerând astfel că trupele românești ar fi trebuit să-și oprească înaintarea, iar guvernul de la București să nu-și sporească exigențele teritoriale110. în primele zile ale guvernului filo- austriac Radoslavov-Ghenadiev-Toncev, Șebeko îi îndemna însă pe oamenii politici români la maximă circumspecție în raporturile cu Bul- garia, sugerând măsuri de precauție în legătură cu granița revendicată111. Profitând de evenimente, Turcia reintră în acțiune și reocupă o parte a teritoriului cedat prin Tratatul de la Londra, inclusiv Adriano- polul. în pofida nemulțumirii Rusiei, reintra- rea Adrianopolului sub jurisdicție otomană va fi sancționată printr-un acord bulgaro-turc complementar Păcii de la București, act bilate- ral semnat la 16/29 septembrie 1913112. în memoriile sale, Sazonov prezintă pe scurt circumstanțele în care țara sa a acceptat propunerea ca negocierile de pace să se desfă- șoare la București. Conform fostului demnitar țarist, Rusia oscila între alegerea Londrei și a Parisului, întrucât era clar că varianta Sankt- Petersburg nu ar fi fost agreată de Puterile Cen- trale, însă cele două capitale occidentale erau situate departe de zona de conflict, ceea ce a determinat guvernul rus să accepte „fără ezita- ----■ Revista de istorie militară ■---------- re” varianta București, propusă de Germania113. Alte surse, citate de E. Helmreich, arată însă că diplomații ruși au propus inițial varianta San- kt-Petersburg, dar au cedat în fața opoziției Pu- terilor Centrale și a îndemnurilor la moderație din partea Franței și a Marii Britanii114. Față de stipulațiile Tratatului de la Bucu- rești (28 iulie/10 august 1913), diplomația rusă a avut unele obiecții, însă acestea se refereau la statutul portului Kavalla, atribuit Greciei, și nu Bulgariei, cum ar fi dorit conducătorii de la Sankt-Petersburg; după consultări cu guvernul de la Paris, guvernul imperial rus a acceptat hotărârile forumului regional al păcii, renun- țând la orice rezerve în privința Kavallei, la 1/14 august 1913115. Felicitările transmise de Sazonov la Bucu- rești, imediat după încheierea Tratatului116, au fost însoțite de unele aserțiuni ale lui Șebeko față de Al. Marghiloman, pe tema unor pretin- se datorii istorice ale României față de Rusia, în cuantum de 1,4 milioane de ruble, datând de pe la jumătatea secolului anterior (!)117. Ati- tudinea presei din Rusia față de actul încheiat în capitala României era departe de a fi uni- formă. Ziarele guvernamentale se exprimau în termeni elogioși, dar cam protocolari, pe când gazetele de orientare panslavistă, precum Reci („Cuvântul”), deplângeau soarta Bulgariei, con- damnând nu numai acțiunile românești, ci și conduita Franței, acuzată de trădare și submi- nare a Rusiei, pe plan politico-diplomatic118. Relațiile ruso-bulgare aveau să cunoască o tendință descendentă în lunile de după înche- ierea celui de-al doilea război balcanic și pier- derea Adrianopolului. în luna octombrie 1913, a devenit publică scrisoarea adresată la 23 iunie/6 iulie regelui Ferdinand I de către liderii liberali V. Radosla- vov, N. Ghenadiev și D. Toncev; în epistolă se cerea abandonarea imediată a politicii filoruse promovate de tandemul Gheșov-Danev și reo- rientarea promptă spre Austro-Ungaria119. Cu prilejul faimoasei sale vizite la Constan- ța, din iunie 1914, țarul Nicolae al II-lea a pri- mit și acceptat comanda onorifică a Regimen- tului 5 Roșiori din Bazargic (Dobrici), iar în discursul său a elogiat acțiunile României din vara anterioară, calificate drept pacificatoare, ceea ce a trezit numeroase comentarii defavo- rabile sau ironice în presa bulgară120. După izbucnirea Primului Război Mondial, Rusia a susținut ideea ca Dobrogea de Sud să fie retrocedată Bulgariei, pentru a o atrage de partea Antantei, însă antagonismele ireducti- bile cu Serbia și Grecia au împins micul stat slav din Balcani în tabăra Puterilor Centrale121. De altfel, nici Rusia nu se afla, la finele confla- grației, alături de învingători, din cauza agita- țiilor revoluționare și a războiului civil din anii 1917-1921. Prin Tratatul de la Neuilly-sur-Seine din TI noiembrie 1919, era restabilită granița româno- bulgară de la 1 august 1914, Cadrilaterul rămâ- nând în componența României122, însă în anul 1940 teritoriul sud-dobrogean va fi recuperat de Bulgaria, într-un context internațional net defavorabil statului român, situație datorată, în primul rând, presiunii și agresivității din partea Uniunii Sovietice123, moștenitoarea Rusiei țaris- te și a ambițiilor sale de expansiune și hegemo- nie în estul și sud-estul bătrânului continent. în concluzie, putem afirma că, pe parcursul fazelor succesive ale crizei balcanice din anii 1912-1913, influența și posibilitățile de ma- nevră ale României în zonă au evoluat invers proporțional cu acelea ale Rusiei, fapt recu- noscut cu menajamente, dar transparent, și de către Titu Maiorescu, în discursul parlamentar din 4/17 decembrie 1913, consacrat conținu- tului așa-numitei Cărți Verzi124. Amploarea succeselor obținute de către Liga Balcanică în toamna anului 1912, tendințele de emancipare ale aliaților balcanici de sub tutela diplomatică rusească, apariția și amplificarea divergențelor inter-balcanice, a sentimentelor de frustrare, dezamăgire și neîncredere față de Rusia, din partea micilor state creștine balcanice, au re- prezentat etape succesive ale diminuării influ- enței acestei puteri în zonă, fapt care a facilitat acțiunile politico-diplomatice și militare ale României. Conduită intrinsecă a Rusiei față de revendicările teritoriale românești, în general rezervată, a evoluat între amabilitatea proto- colară și ostilitatea fățișă, dar lipsa de dispo- nibilitate pentru un eventual război general și alte elemente (sprijinirea constantă a cererilor României de către Puterile Centrale, îndemnu- rile la calm și moderație din partea Franței și a Marii Britanii, disoluția Ligii Balcanice etc.) au determinat guvernul de la Sankt-Petersburg să se ralieze poziției partenerilor din Antantă, ----1 44 |----------------------------------- acceptând treptat solicitările românești (mai întâi, ideea rectificării de frontieră, apoi obți- nerea Silistrei și, finalmente, dobândirea unui teritoriu sud-dobrogean de peste 7.000 de ki- lometri pătrați). NOTE 1 Daniela Bușă, Modeficări politico-teritoriale în sud-estul Europei între Congresul de la Berlin și Pri- mul Război Mondial (1878-1914), București, Editu- ra Paideia, 2003, p. 48-60. 2 George Ungureanu, Problema Cadrilaterului în contextul relațiilor româno-bulgare (1919-1946), Bră- ila, Editura Istros, 2009, p. 71. 3 Istoria politicii externe românești în date (în contiunuare, I.P.E.R.D.}, coord. Ion Calafeteanu, București, Editura Enciclopedică, 2003, p. 191. 4 G. Ungureanu, op. cit., p. 39-40. 5 Hristofor Hesapciev, Amintirile unui fost di- plomat bulgar în România(190S-1910), traducere de Daniel Cain, București, Editura Fundației PRO, 2003, p. 42. 6 Guy Gauthier, Acvile și lei. O istorie a monar- hiilor balcanice între 1817 și 1974, traducere de Lu- dovic Skultety, București, Editura Humanitas, 2004, p. 241-242. 7 Andrew Rossos, Russia and the Balkans. Inter- Balkan rivalries and Russian foreign policy (1908- 1914), Toronto-Buffalo-London, 1981, p. 27-28; D. Bușă, op. cit., p. 246. 8 Vasile Vesa, România și Franța la începutul se- colului XX (1900-1916), Cluj-Napoca, Editura Da- cia, 1975, p. 30-31. 9 S. D. Sazonov, Les anees fatales. Souvenirs, Pa- ris, Payot, 1927, p. 110-123. 10 Anastasie lordache, Criza politică din Româ- nia și războaiele balcanice (1911-1913), București, Editura Paideia, 1998, p. 171-174. 11 Guy Gauthier, op.cit., p. 242. 12 Keith Hitchins, România (1866-1947), tra- ducere de George G. Potra și Delia Răzdolescu, ediția a treia, București, Editura Humanitas, 2004, p. 154-155. 13 S. D. Sazonov, op. cit., p. 89. 14 Vezi irfra, p. 17, nota 112. 15 S.D. Sazonov, op. cit., p. 91; vezi și A.J.P. Taylor, Monarhia habsburgică (1809-1918), traducere de Cornelia Bucur, București, Editura All, p. 183-198, Gheorghe Nicolae Căzan, Șerban Rădulescu-Zoner, România și Tripla Alianță, București, Editura Știin- țifică și Enciclopedică, 1979, p. 326-327, 337. ------------■ Revista de istorie militară ■------ 16 E. Helmreich, The diplomacy cf the Balkan War (1912-1913), Cambridge-London, 1938, p. 200, 307, 371; A. Rossos, op.cit., p. 140, A. lordache, op.cit., p. 175. 17 Gheorghe Zbuchea, România și războaiele balcanice (1912-1913). Pagini de istorie sud-est eu- ropeană, București, Editura Albatros, 1999, p. 101. 18 Ibidem, p. 42. 19 Arhivele Militare Române-Pitești (în continu- are, A.M.R.-P.), fond M.St. M.-Secția a 2-a Irforma- ții, dosar nr.crt. 165, f. 260. 20 Titu Maiorescu, România, războaiele balca- nice și Cadrilaterul, ediție de Stelian Neagoe, Bu- curești, Editura Machiavelli, 1995, p. 35-36. 21 S.D. Sazonov, op.cit., p. 93. 22 Vasile Vesa, op.cit., p. 31-32. 23 A. Rossos, op.cit., p. 140. 24 Documente diplomatice. Evenimentele din Pe- ninsula Balcanică și acțiunea României, septembrie 1912-august 1913 (în continuare, Cartea Verde), București, 1913, doc. 8, p. 5-6. 25 Ibidem, doc. 10, p. 7. 26 A. Rossos, op.cit., p. 139. 27 Gh. N. Căzan, Ș. Rădulescu-Zoner, op. cit., p. 331. 28 Stojan Danev, Memoari, săstavitel: Elena Sta- telova, Sofija, Universitetsko Izdatelstvo „Sv. Kli- ment Ohridski” Voennoizdatelski Kompleks „Sv. Georgi Pobedonosec", 1992, p. 152-153. 29 Alexandru Marghiloman, Note politice, ediție Stelian Neagoe, Voi. I, București, Editura Scripta, 1993, p. 88-89. 30 Barbara Jelavich, Istoria Balcanilor, traduce- re de Eugen Mihai Avădanei, Iași, Editura Institutul European, 2000, voi. II, 1887-1982, p. 95-96. 31 Cartea Verde, passim; T. Maiorescu, op. cit., p. 48, 50 ; Gh. Zbuchea, op. cit., p.29-38, 111-121. 32 A. lordache, op. cit., p. 173. 33 Cartea Verde, doc. 61 bis, p. 44-45 ; Izvori za istonjata na Dobrudza, T. I (1878-1919), săstaviteli: Zeko Popov, Kosjo Pencikov, Petăr Todorov, Sofija, Bălgarska Akademija za Naukite, 1992, părva cast (1878-1913), doc. 176, p. 186-187. 34 Gh. Zbuchea, op.cit. 35 Cartea Verde, doc. 29, p. 22-23. 36 35 de ani de relații româno-italiene (1879- 1914). Documente diplomatice italiene, coord: Ru- dolf Dinu, Ion Bulei, București, Editura Enciclope- dică, 2001, doc. 466-469. 37 Maria (regină a României), Povestea vieții mele, f.l., f.a., p. 423, 429-430. 38 Cartea Verde, doc. 43, p. 31. ----■ Revista de istorie militară ■-------------- 39 T. Maiorescu, op. cit., p. 71. 40 Gh. N. Căzan, Ș. Rădulescu-Zoner, op. cit., p. 334-335. 41 Cartea Verde, doc. 41, p. 28. 42 Pasa Kiskilova, Krizata văv vlastta-1913, Sofi- ja, Izdatelstva Kăsta „Profesor Marin Drinov” 1998, p. 14-15. 43 A.M.R.-P., fondM.St.M.-Secția a 2-a Irforma- ții, dosar nr. crt. 169, f. 495. 44 T. Maiorescu, op.cit., p. 57, 61. I.PE.R.D.,?. 208 46 Gh. N. Căzan, Ș. Rădulescu-Zoner, op. cit., p. 330; K. Hitchins, op. cit., p. 158. 47 Cartea Verde, doc. 32, p. 23. 48 Ivan E. Gesov, Spomeni iz godini na borbi i po- bedi, săstaviteli: Iva Burilkova, Coco (Țoțo) Bilijar- ski, Sofija, Izdatelstva Kăsta „Sineva” 2008, p. 200. 49 Cartea Verde, doc. 44, p. 31. 50 G. A. Dabija, Amintirile unui fost atașat mi- litar român în Bulgaria (1910-1913), București, Tipografia „Universul” 1936, p. 278-279; Izvori za istonjata..., I, părva cast, doc. 177, p. 187-188; A. lordache, op. cit.,p. 203. 51 Al. Marghiloman, op. cit., p. 101, însemnare din 1 februarie 1913. 52 Vezi nota 50. 53 V. Vesa, op. cit., p. 34; Izvori za istonjata..., I, părva cast, doc. 178, p. 189. 54 Al. Marghiloman, op.cit., p. 99-100, însemnare din 19 ianuarie 1913. 55 Cartea Verde, doc. 63, p. 46; Gh. Zbuchea, op. cit., p. 172. 56 A. Rossos, op. cit., p. 147-148. 57 Izvori za istonjata..., I, părva cast, doc. 180, p. 190. 58 H. Hesapciev, op.cit., p. 83-84; G. A. Dabija, op.cit., p. 281. 59 A. Rossos, op. cit., p. 147. 60 Izvori za istonjata..., I, părva cast, doc. 183, p. 191. 61 A. Rossos, op. cit., p. 148. 62 Cartea Verde, doc. 78, p. 54. 63 Ibidem, doc. 86, p. 63. 64 Iv. E. Gesov, op. cit., p. 204. 65 Textul Protocolului de la Sankt-Petersburg, în: Cartea Verde, doc. 131 bis, p. 98-100, Izvori za isto- njata..., I, părva cast, doc. 197, p. 206-207. 66 Cartea Verde, doc. 130, p. 97-98. 67 S.D. Sazonov, op. cit., p. 94, A. Rossos, op.cit., p. 150-151, Gh. N. Căzan, Ș. Rădulescu-Zoner, op.cit., p. 337. 68 A.M.R.-P., fond Ministerul de Război-Cabine- tul Ministrului, dosar nr. crt. 1, f. 7-10; Idem, fond M.St.M.-Secția a 2-a Ir.formații, dosar nr. crt. 169, f. 51-223; vezi și Cartea Verde, doc. 95, p. 68-76. 69 A.M.R.-P., fondM.St.M.-Secția a 2-aItforma- ții, dosar nr. crt. 169, passim, Iv. E. Gheșov, op.cit., p. 193-223, Nikolaj Janakiev, Săpotrivnata srestu rumînskite teritorialnite pretenciiprez 1912-1913g., în Bukurestijat dogovor i sădbata na Juzna Dobru- dza. Naucna Kor.ferencija, Dobrici, 21 sept. 1993, otgovoren redaktor: Antonina Kuzmanova, Dobrici, Istoriceski Muzej, 1994, p. 29 și următoarele. 70 Gh. N. Căzan, Ș. Râdulescu-Zoner, op. cit., p. 328. 71S . Danev, op. cit., p. 150-151; E. Helmreich, op. cit., p. 302. 72 E. Helmreich, op. cit., p. 302. 73 V. Vesa, op. cit., p. 41. 74 T. Maiorescu, op. cit., p. 92. 75 Cartea Verde, doc. 126, p. 95-96 ; 35 de ani de relații româno-italiene (1879-1914)..., doc. 486; A. Rossos, op. cit., p. 151. 76 E. Helmreich, op. cit., p. 305. 77 Ibidem, p. 305-307. 78 Cartea Verde, doc. 133, p. 101, raport al lui C-tin Nanu din 30 aprilie/13 mai 1913. 79 Gh. N. Căzan, Ș. Rădulescu-Zoner, op.cit., p. 337; G. Gauthier, op.cit., p. 113-114. 80 Iv. E. Gesov, op.cit., p. 226. 81 P. Kiskilova, op.cit., p. 58. 82 E. Helmreich, op.cit., p. 347; Plamen Pavlov, Iordan lanev, Daniel Cain, Istoria Bulgariei, Bucu- rești, Editura Corint, 2002, p. 32. 83 S.D. Sazonov, op.cit., p. 102. 84 A se vedea, de exemplu, Vasil Radoslavov, Băl- garija i svetovna kriza, ediție de Milen Kumanov, Sofia, Editura Academiei Bulgare, 1993, p. 45-57. 85 A. Rossos, op.cit., p. 182 86 E. Helmreich, op.cit., p. 357-358. 87 S. Danev, op.cit., p. 224-236. 88 A. Rossos, op.cit., p. 183-190. 89 Cartea Verde, doc 135., p 102-103. ; T. Maio- rescu, op.cit., p.114. 90 Cartea Verde, doc.155, p.l 16-123, doc. 157, p. 124-134, doc. 158, p. 135, doc. 163, p. 137-140. 91 S. Danev, op.cit., p. 207-208, E. Statelova, Ra- doslav Popov, Vasilka Tankova, Istonja na bălgar- skata diplomaaja (1879-1913g), Sofija, Fondacija Otvoreno Obstestvo, 1994, p. 474. 92 A. lordache, op.cit., p. 235-236. 93 E. Helmreich, op.cit, p. 341-342, 345. ----1 46 |---------------------------------------- 94 T. Maiorescu, op.cit., p. 111, 115. 95 A. Rossos, op. cit., p. 187; Gh. Zbuchea, op.cit., p. 195. 96 A. lordache, op.cit., p. 233. 97 T. Maiorescu, op.cit., p. 125. 98 E. Helmreich, op.cit., p. 374-375; Gh. N. Căzan, Ș. Rădulescu-Zoner, op.cit., p. 348. 99 P. Kiskilova, op.cit., p. 47. 100 Cartea Verde, doc. 172, p. 145. 101 E. Helmreich, op.cit., p. 376. 102 P. Kiskilova, op.cit., p. 47. 103 Ibidem, p. 48-50. 104 A. Rossos, op.cit., p. 194. 105 S. D. Sazonov, op.cit., p. 104-105; E. Helmreich, op.cit., p. 381. 106 Cartea Verde, doc. 193, p. 154; I.P.E. R.D., p. 209. 107 E. Helmreich, op.cit., p. 382-383; P. Kiskilova, op.cit., p. 52-53. 108 Gh. Zbuchea, op.cit., p. 266. 109 P. Kiskilova, op.cit., p. 53-59. 110 Cartea Verde, doc. 208, p. 162; Al. Marghilo- man, op.cit., p. 116; Gh. Zbuchea, op.cit., p. 266. 111 Cartea Verde, doc. 215, p. 164; Al. Marghiloman, op.cit., p. 122-123, însemnare din 12/25 iulie 1913. 112 S. D. Sazonov, op.cit., p.106-107; A. Rossos, op.cit., p. 194; Ivan Ilchev, The Rose cf the Balkans. A Short History cf Bulgaria, translated from Bulgarian by Bistra Roushkova, Sofia, „ Colibri” 2005, p. 294. 113 S. D. Sazonov, op.cit., p. 105. 114 E. Helmreich, op.cit., p. 384-385. 115 Cartea Verde, doc. 268-269, p. 191-192, doc. 282, p. 199, V. Vesa, op.cit., p. 46-47. 116 Cartea Verde, doc. 277, p. 196. 117 Al. Marghiloman, op.cit., p. 135-136. 118 Gh. Zbuchea, op.cit., p. 343. 119 E. Helmreich, op.cit., p. 383. 120 A.M.R.-P, fond M.St.M.-Secția a 2-a Infor- mații, dosar nr. crt. 277, f. 215-219. 121 Ema Nastovici, Intens.ficarea tforturilor An- tantei pentru atragerea României și Bulgariei în răz- boi, în 1915, în „Analele Universității din București” 1976, p. 88-90; Simeon Damianov, Le Traitee de Neuilly et ses repercussions sur les relations interba- Ikaniques, în „ Etudes Balkaniques” 16, nr. 2/1980, p. 57-58. n-I.P.E.R.D.,p. 235. 123 G. Ungureanu, op.cit., p. 355-368. 124 T. Maiorescu, op.cit., p. 241 -242 și următoa- rele. ------------■ Revista de istorie militară ■------ Dosar: Participarea României la al Doilea Război Balcanic ROMÂNIA ȘI CONFLICTUL BALCANIC (1913) PERCEPȚII EXTERNE MIRCEA SOREANU * Abstract The consequences cf the peace cf Bucharest were the scfeguarding cfthe balance cf power in the Balkans and an increase in Romania’sprestige, both challenged during the First World War, in addition to Romania’s distancing from Austro-Hungary and the Triple Alliance. Maurice Paleologue, the secretary general cf the French Foreign Ministry and future member cf the French academy, noted: “Romania, considering itse.jfreedfrom the Austrian tutelage, turns her eyes to Transylvania, Bukovina and Banat”. Decply dissati:fied with the strengthening cf the positions cf Romania and Serbia, Austro- Hungary eventually managed to draw on the side cf the Central Powers both Bulgaria and the Ottoman Empire. This new evolution in the South-Eastern Europe towards a balance cf power and a peace favorable to Romania abruptly ended with the events that followed the assassination in Sarajevo cf Archduke Franz Ferdinand cf Austria, in 1914. Keywords: King Carol I, Titu Maiorescu, Stoyan Danev, Tsar Ferdinand, Eleftherios Venizelos, Balkans, Austro-Hungary, Russia Chestiunea Orientală reprezentase, înce- pând cu pacea de la Carlowitz (1699), o „lua- re a pulsului” de către marile puteri a „omului bolnav” al Europei - Imperiul Otoman. Când diagnosticul devenea îngrijorător, atunci ma- rile puteri „luau sânge bolnavului”, sacrificând interesele Sublimei Porți, chiar dacă pozaseră până atunci în protectori ai acesteia. Până în- tr-o zi, când Marea Britanie și Franța au con- siderat că Rusia s-a apropiat în mod periculos de Strâmtori - după marea victorie împotriva lui Napoleon, pentru care Rusiei i se iertaseră multe „păcate” -, nesocotind brutal interese- le celor două mari puteri maritime. De aici va rezulta până la urmă Războiul Crimeii (1853- 1856), care pentru români a avut o importanță capitală, și anume formarea primului stat mo- dern, prin Unirea Principatelor (1859). Pe măsură ce Imperiul Otoman își micșora sfera de dominație în Europa de Sud-Est, iar statele naționale erau recunoscute în acest are- al, influența marilor puteri era și ea în descreș- tere, de multe ori interesele diferitelor puteri anihilându-se reciproc. Dar toate acestea au devenit realitate, cu mai mai pregnanță, abia după pacea de la Berlin (1878). în Peninsula Balcanică, devenită „butoiul cu pulbere” al Europei, ca urmare a gravelor conflicte etnice și politice izbucnite între po- poarele creștine și otomani, anul 1875 a repre- * Cercetător științific gr. II, Institutul pentru Studii Politice de Apărare și Istorie Militară. ■ Revista de istorie militară ■--------------------------------------------------- 47 zentat izbucnirea răscoalei în Herțegovina și apoi în Bosnia. Răsculații au fost sprijiniți de Serbia și Muntenegru, cu voluntari și provizii, în aprilie 1876 a izbucnit răscoala organizată la nord de Dunăre, cu sprijinul statului român, a voluntarilor bulgari conduși de Hristo Botev. La 30 iunie 1876 s-a declanșat războiul dintre Serbia și Muntenegru împotriva Porții Otoma- ne. Răsculații din Bosnia și Herțegovina și-au proclamat unirea cu Serbia și Muntenegru. După negocieri ce au avut loc între parte- nerii „Alianței celor trei împărați”, s-a ajuns la un acord verbal secret între împărații Francisc losif al Austro-Ungariei și Alexandru al II-lea al Rusiei la castelul Reichstadt din Boemia (8 iulie 1876). în cazul înfrângerii otomanilor, Bosnia și majoritatea teritoriului Herțegovi- nei reveneau Austro-Ungariei. Rusia urma, în schimb, să reîncorporeze cele trei județe din sudul Basarabiei ce fuseseră retrocedate Mol- dovei prin Tratatul de pace de la Paris (1856). Drept consecință vor izbucni grave tensiuni între Austro-Ungaria și Serbia, pe de o parte, și între Rusia și România, pe de altă parte. Pentru a contracara imixtiunile marilor pu- teri europene, care își trimiseseră reprezentan- ții la Conferința de la Istanbul (decembrie 1876 - februarie 1877), otomanii au adoptat o con- stituție dorită „liberală” în care România era considerată o simplă „provincie privilegiată” a Imperiului Otoman, ceea ce fost considerată o ofensă gravă nu numai împotriva statului ro- mân, ci a întregii națiuni1. O convenție secretă s-a încheiat la Buda- pesta (15 ianuarie 1877) între Austro-Ungaria și Rusia, prima obținând Bosnia și Herțegovi- na, iar a doua mare putere căpătând acceptul unei neutralități binevoitoare în cazul unui război cu Imperiul Otoman. Protocolul de la Londra (31 martie 1877) a încercat, fără succes, să impună Porții Otoma- ne adaptarea unor reforme în favoarea creș- tinilor balcanici. Astfel, redeschiderea „crizei orientale” va conduce la război. Oficialitățile române aflaseră că, la declan- șarea războiului cu rușii, otomanii intenționau să ocupe Calafatul și să stabilească un cap de pod pe teritoriul României2. Teritoriul româ- nesc era amenințat să devină teatrul unui nou război devastator ruso-otoman. ----1 48 |------------------------------------- Ministrul de Externe român, Mihail Kogăl- niceanu, a semnat, alături de Dmitri Fiodoro- vici Stuart, agent diplomatic și consul general al Rusiei la București, textul convenției româno- ruse. Țarul se obliga să respecte drepturile po- litice ale statului român, să mențină și să apere integritatatea României! Chiar dacă hotărâse să rășluiască cele trei județe basarabene. După declarația de independență din Par- lamentul de la București (9/21 mai 1877) a urmat la 10 mai proclamarea ei de către dom- nitorul Carol I. înfrângerea rușilor la Plevna a avut ca efect cererea de ajutor militar din par- tea marelui duce Nicolae adresată suveranului României - „turcii... ne zdrobesc. Rog... să treci Dunărea cu armata”3. Ca urmare a victoriei ruso-române în a tre- ia bătălie de la Plevna, otomanii au cerut pace, care s-a încheiat la San Stefano (3 martie 1878) fără ca nici România, nici statele balcanice care luaseră parte la război să fie invitate să parti- cipe. România, Serbia și Muntenegru erau recunoscute independente. „Bulgaria Mare” urma să fie ocupată doi ani de trupe rusești, iar comunicațiile acestora urmau a se face prin România și prin porturile de la Marea Neagră. Sudul Basarabiei era din nou ocupat de Rusia. România nu a recunoscut valabilitatea tratatu- lui, iar trupele rusești au ripostat prin ocupa- rea punctelor strategice din țară. Domnitorul Carol și armata intenționau să se retragă înspre Oltenia. Dar marile puteri nu au consimțit la crearea „Bulgariei Mari” și, implicit, la domi- nația Rusiei în Balcanii de Est. Prin tratatul de la Berlin (13 iulie 1878), României i se recunoștea independența, iar Dobrogea și Delta Dunării erau unite statului român. Județele Cahul, Bolgrad și Ismail, re- stituite în 1856 principatului Moldovei, au fost reîncorporate Rusiei. Bosnia și Herțegovina au trecut în administrarea Austro-Ungariei, Ma- rea Britanie a obținut Ciprul, iar în locul „Bul- gariei Mari” dictate de ruși la San Stefano luau naștere două principate: Bulgaria autonomă (la nord de Balcani) și Rumelia, supusă în conti- nuare Porții Otomane. Rusia fusese îndepărta- tă din Balcani în favoarea Austro-Ungariei, în spatele căreia se afla Germania. Intensificarea rivalității în Balcani între Austro-Ungaria și Rusia a reprezentat una dintre cauzele princi- pale ale declanșării Primului Război Mondial. -----------■ Revista de istorie militară ■--- Granița terestră dintre România și Bulga- ria a fost stabilită de la Silistra până la sud de Mangalia, Rusia reușind să impună o extindere a teritoriului bulgar în zona dobrogeană. Re- prezentanții României în Comisia europeană întrunită în 1878 au cerut să le fie cedată Silis- tra, dar delegatul rus s-a opus. Astfel, granița s-a stabilit la 21 km în aval de acest oraș, drept urmare bulgarii beneficiind de puternicul sis- tem de fortificații realizat de otomani pentru apărarea Silistrei4. România, care se considera nedreptățită de politica Rusiei, a căutat sprijin politic și militar la Berlin, și a aderat la Tripla Alianță (30 oc- tombrie /li noiembrie 1883), urmare a trata- tului de alianță încheiat cu Austro-Ungaria, la care a aderat, în aceeași zi, și Germania. Dar primejdia nu plana numai dinspre miază noapte, ci și din partea presei și armatei bulgare, care făceau elogiul „Bulgariei Mari” care trebuia să cuprindă în fruntariile sale Tracia, Macedo- nia și Dobrogea - denumită Bulgaria de Nord5. Relațiile speciale ale Sofiei cu Sankt Pe- tersburgul, propaganda antiromânească pri- vind Dobrogea și întărirea considerabilă a armatei bulgare constituiau tot atâtea motive de îngrijorare pentru autoritățile române. Cu toate acestea, România va recunoaște oficial independența Bulgariei și titlul de țar pe care și-l arogase Ferdinand de Saxa-Coburg-Gotha (8/21 aprilie 1909), chiar în momentul aniver- sării regelui Carol I6. Declanșarea revoluției Junilor Turci7, în iu- lie 1908, a nemulțumit Germania, care avusese relații strânse cu apropiații sultanului Abdul Hamid al II-lea, detronat până la urmă în 27 aprilie 1909, și a fost considerată un moment propice de către baronul Alois Aehrenthal, șeful diplomației austro-ungare. încurajat de cercurile militare și sub influența kaizerului Wilhelm al Germaniei, a trecut la acțiune în Balcani și a încălcat înțelegerea încheiată cu Rusia privind respectarea stătu quo-ului în peninsulă8. Prestigiul ei, fiind încă eclipsat de înfrângerea umilitoare înregistrată în războiul cu Japonia (1905), Rusia a ajuns la un compro- mis cu Austro-Ungaria prin care recunoștea acesteia anexarea Bosniei și Herțegovinei, în schimbul obținerii dreptului flotei militare ru- sești de a traversa Bosforul și Dardanelele, mo- dificându-se astfel regimul Strâmtorilor9. ----■ Revista de istorie militară ■---------- Carol I Aehrenthal a reușit să profite de situația revoluționară de la Istanbul și de pregătirile Bulgariei de a-și declara independența față de Poartă. La 6 octombrie 1908, Austro-Ungaria a anexat provinciile otomane Bosnia și Herțego- vina, primite spre administrare prin tratatul de la Berlin (1878), barând astfel reunirea de către Serbia într-un singur stat a popoarelor slave din Balcanii de Vest. Ca urmare a unui acord încheiat între Bulgaria și Austro-Ungaria, gu- vernanții de la Sofia își declaraseră indepen- dența doar cu o zi înainte (5 octombrie). Aceste decizii au modificat raportul de for- țe în sud-estul Europei, regele Carol I făcân- du-1 răspunzător pe Aehrenthal „de provoca- rea dificultăților care cu greu pot fi depășite”, Imperiul Otoman fiind pus în fața unui fapt împlinit10, iar Serbia având reacții violente față de Austro-Ungaria. Rivalitatea dintre Sankt Petersburg și Viena se poziționa pe un trend foarte periculos, Austro-Ungaria urmărind în continuare „a netezi drumul Bulgariei prin Macedonia la Salonic și a face din Bulgaria mă- rită un tampon viguros contra Rusiei în Bal- cani”11. în ceea ce privește vecinii de la sud de Dunăre, Carol I făcea următoarea remarcă: „cu Bulgaria avem mereu relații încordate de care este vinovat Ferdinand, deoarece crede că din cauza lui procedăm atât de energic și se simte rănit în trufia lui”12. La încordarea în relațiile dintre cei doi suverani se adăuga, pe lângă po- litica austro-ungară de a-i atrage pe bulgari în Țarul Ferdinand I sfera lor de influență, și tratatul din 1902, prin care Rusia se obliga să intervină împotriva ro- mânilor în cazul în care armata lor ar fi între- prins o acțiune la sud de Dunăre. Profitând de frământările politice de la Is- tanbul, Italia a atacat provincia otomană Tri- politania (moderna Libie) și, pe lângă aceasta, a ocupat și Arhipeleagul Dodecanez, care cu- prindea insula Rhodos, de o mare importanță strategică. Imperiul Otoman a cerut pace și a cedat aceste posesiuni Italiei (iulie 1912). De această înfrângere a Porții au profitat statele balcanice, care au considerat că este momentul favorabil pentru a-și îndeplini pre- tențiile teritoriale. Bulgaria și Serbia au format Liga Balcanică (22 februarie/13 martie 1912), la care au aderat Muntenegru și Grecia (16/29 mai 1912). La 29 iunie/12 iulie, între cele patru state s-a semnat o convenție militară ce pre- gătea declanșarea războiului împotriva Porții. La 8 octombrie 1912, acesta a fost în sfârșit declarat de micul stat Muntenegru, urmat de aliatele sale la 18 octombrie. Această alianță a rivalilor - pentru Mace- donia - nu putea rezista, însă în 1912 a luat complet prin surprindere pe otomani, atacați concentric în Balcani, care au putut doar cu greu să-i oprească pe bulgari în apropierea Is- tanbulului, pe linia fortificată de la Ceataldja13. „Tigrii neliniștiți” obțineau victorie după vic- torie, bulgarii cucerind Tracia, grecii ocupând Salonicul, iar sârbii ajungând la Marea Adriati- că. Dar marile puteri și-au considerat interese- le grav atinse, Austro-Ungaria barând marșul sârbilor către mare prin crearea Albaniei, iar bulgarilor nu li se permitea să ocupe Strâmto- rile, nici măcar de către ruși. Bulgarii, cu tena- citatea lor cunoscută, au continuat atacurile la baionetă care până atunci îi puseseră la mare încercare pe otomani, dar la 17 noiembrie asal- tul lor impetuos a fost înecat în sânge de tri- nomul tranșee, sârmă ghimpată și mitraliere14, un fel de avanpremieră a ucigătorului război al tranșeelor din prima conflagrație mondială. Ce umilință pentru țarul Ferdinand, care dorea să intre în capitala otomană călare pe un cal alb! Ca urmare a presiunilor marilor puteri - Rusia și Austro-Ungaria începuseră mobili- zarea trupelor - a fost semnat armistițiul la 3 decembrie și la 17 decembrie 1912 a început Conferința de la Londra, pentru a stabili noua ordine balcanică15. în drumul său spre Londra, primul minis- tru bulgar Stoian Danev a avut o întrevedere la București cu omologul său român Titu Ma- iorescu, care i-a declarat: „Silistra trebuie să dispară dintre noi și să fie a noastră, fiindcă ni se pusese prin dușmănia de atunci (1878) a ru- șilor, tocmai ca un ghimpe în inimă (...) cade Tratatul de la Berlin, trebuie să cadă și fron- tiera impusă de acest tratat”16. Reprezentantul bulgar a refuzat să cedeze Silistra, poziție sus- ținută și în continuare de Sofia, ceea ce va re- prezenta cauza disensiunilor și conflictului ce vor avea loc ulterior între cele două țări17. Cele două mari puteri rivale în Balcani, Austro-Ungaria și Rusia, pentru a o atrage de partea lor, asigurau România în octombrie, re- spectiv noiembrie 1912 că va primi compen- sații teritoriale ca urmare a unor modificări ale granițelor cauzate de războiul de la sud de Dunăre18. Ambasadorul Austro-Ungariei la București, Egon Fiirstenberg, era alarmat de acțiunile diplomației Rusiei și Franței în Ro- mânia, care puseseră în discuție chiar proble- ma Transilvaniei, extrem de sensibilă pentru ----------■ Revista de istorie militară ■-- români19. Pentru austro-ungari era de preferat o „Bulgarie Mare”, iar nu o „Serbie Mare”, iar dacă bulgarii ar fi fost înfrânți se preconiza la 31 mai 1913 o acțiune armată în sprijinul lor și, în ultimă instanță, chiar declanșarea răz- boiului împotriva Rusiei20. La rândul ei, Rusia, ca și celelalte puteri ale Antantei, nu putea să accepte acțiunea militară bulgară de ocupa- re a Istanbulului, fiind gata să declanșeze un conflict militar împotriva bulgarilor - foștii ei protejați. Interesant cum descria Nicolae lorga politica aventuristă a țarului de la Sofia: „Re- gele Ferdinand a fost totdeauna un ambițios peste măsură ce n’a știut ce înseamnă alegerea momentului, chibzuirea împrejurărilor și care orbește s’a aruncat împotriva dușmanului ade- vărat sau închipuit, numai să ajungă moșteni- torul împăratului bizantin la Constantinopol, să se încoroneze la Sofia, să așeze crucea pe care se zicea că o are în bagajul său, deasupra cupolei basilicii lui lustinian”21. Stoian Danev, în drumul său spre Londra, s-a oprit la Viena (octombrie 1912), cerând sprijin împotriva poziției românești, care re- vendica linia Turtucaia-Balcic. Primit călduros de Franz Josef, a fost totuși sfătuit să facă „mici concesii României” pentru „a nu îngreuna po- ziția regelui Carol I”22. Bulgarii au ales pentru Londra politica tergiversării, pregătindu-se în secret pentru o acțiune militară de amploare împotriva aliaților din Liga Balcanică. Orbirea țarului și a cercurilor militare de la Sofia era atât de completă, încât părea că ignoră complet consecința acestei agresiuni: intrarea în război împotriva lor a românilor și otomanilor. Marile puteri învecinate continuau să-și facă jocurile, în încercarea de a menține sau atrage România în sfera lor de influență. Aus- tro-Ungaria urmărea să blocheze ieșirea Serbiei la Adriatică și să spulbere Liga Balcanică. Pen- tru aceasta i-a acordat sprijinul său Bulgariei, care s-a îndepărtat treptat de Rusia. Cu toate acestea, Austro-Ungaria a reușit să semneze o convenție militară cu România (30 noiem- brie 1912), privind eventualitatea unui război împotriva Rusiei23. în fapt, s-a dovedit un act formal, considerat ca atare de însuși semnata- rul lui, Conrad von Hotzendorf, viitorul șef al Marelui Stat Major austro-ungar. La 25 ianua- rie/5 februarie 1913, a fost reînnoit tratatul ro- mâno-austro-ungar, iar la TI februarie tratatul ----■ Revista de istorie militară ■---------- Eleftherios Venizelos de alianță româno-german. Noul ministru de Externe rus, Serghei Sazonov, în încercarea de a încuraja, în folos propriu, realizarea idealului național românesc în Transilvania, i-a oferit bastonul de mareșal regelui Carol I, prin mare- le duce Nicolae Mihailovici, care a făcut o vizi- tă la București, la sfârșitul anului 191224. Decizia guvernului otoman de cedare a Adrianopolului bulgarilor a condus la o lovitu- ră de stat (10 ianuarie 1913). Noul guvern oto- man, în care rolul conducător îl deținea Enver Pașa, a luat hotărârea de a continua războiul. Astfel, lucrările Conferinței de la Londra au fost întrerupte, la 28 ianuarie 1913, iar opera- țiunile militare au fost reluate la 3 februarie. Reprezentantul României, N. Mișu, și cel al Bulgariei, S. Danev semnaseră la 16/29 ianua- rie 1913 Protocolul de la Londra, care oglindea pozițiile lor divergente. Bulgaria se oferea să cedeze României două intrânduri de la mij- locul graniței dobrogene și un triunghi de 5-6 km la Marea Neagră, refuzând pretențiile teri- toriale românești25. Cum tot mai multe voci cereau, la Bucu- rești, o acțiune militară împotriva Bulgariei, Sazonov a amenințat direct România să nu ata- ce un stat creștin aflat în luptă cu musulmanii. La 2 februarie 1913, ministrul român la Paris informa pe primul ministru Titu Maiorescu că Stoian Danev francezii nu doreau o acțiune imediată a Ro- mâniei, care trebuia să aștepte sfârșitul con- flictului bulgaro-otoman26. Nici Germania nu dorea generalizarea conflictului în Balcani. Guvernul englez, susținut de marile puteri, a propus o acțiune de mediere pentru a evita continuarea conflictului militar. La 31 martie 1913 a început conferința ambasadorilor la Sankt Petersburg. La 26 aprilie / 9 mai, a fost semnat un protocol27 care prevedea ca Silistra să revină României, împreună cu un teritoriu de 3km în jurul periferiei orașului. Se acordau drepturi și facilități pentru aromânii28 din Ma- cedonia. Se părea că obiectivul României de a obține o graniță strategică cu Bulgaria fusese, măcar în parte, îndeplinit. Comisiile româno-bulgare care aveau meni- rea de a delimita granițele conform protocolului s-au întrunit la Silistra și Rusciuc, dar bulgarii pretindeau să se măsoare cei 3 km prevăzuți din centrul Silistrei, iar nu de la marginea orașului (protocolul menționa 3 km în jurul localității). Obstrucțiile bulgarilor erau motivate de pregă- tirile lor de război, iar când acesta a reizbucnit, lucrările comisiilor au fost suspendate. Conferința de la Londra, încheiată la 30 mai /10 iunie, a lăsat ca reglementarea problemelor de frontieră în Balcani să fie făcută prin tratate bilaterale, ceea ce va conduce la reizbucnirea conflictului, de data aceasta între foștii aliați, la care va participa și România29. ---1 52 |---------------------------------- Partida militară de la Sofia, sprijinită de însuși țarul Ferdinand și încurajată de Austro- Ungaria, nu voia în fapt să se supună protoco- lului de la Sankt Petersburg și să se retragă din Silistra. Miza pe o victorie fulger și categori- că împotriva Serbiei și Greciei, după care ar fi putut ocupa și Dobrogea românească30. Liderii bulgari erau extrem de nemulțumiți, până la disperare, de faptul că nu putuseră cuceri nici Constantinopolul, nici Salonicul, și doreau să ocupe întreaga Macedonia în detrimentul Greciei31 și al Serbiei. Frustrarea lor teribilă i-a condus la acte necugetate, încercând să pună marile puteri în fața actului împlinit. Rusia, la inițiativa lui Serghei Sazonov, a transmis la So- fia un mesaj amenințător: „Voi lucrați sub in- fluența Austro-Ungariei (...) nu așteptați nimic de la noi și uitați că au existat angajamentele de la 1902 ce ne-au legat până astăzi”32. Pierzând sprijinul Rusiei și sfidând pe toți vecinii, Bulga- ria se îndrepta înspre catastrofă. Cel de-al doilea Război Balcanic a izbucnit în noaptea de 29/30 iunie 1913, când bulgarii au atacat pe sârbi și pe greci prin surprindere, fără declarație de război, pe valea Vardarului și respectiv la Salonic, cu intenția vădită de a crea o breșă între sârbi și greci. Otomanii au profitat de situație și au ocu- pat rapid Lule Burgas, Kirk Kilise și Adriano- polul. României i se oferise posibilitatea de a re- stabili un echilibru al puterii în Balcani, din care să iasă favorizată33. Obiectivele campaniei României în Bul- garia erau limpede expuse de „Le Figaro” din 17 iulie 1913: „garantarea echilibrului balca- nic și admiterea participării sale la tratativele de pace” „Corriere della Serra” comenta la 23 iulie 1913: „întrucât Bulgaria cunoștea situația economică, financiară și militară a României, este de neînchipuit prin ce iluzie extraordina- ră și orbire inexplicabilă a putut să se expună unui război cu toate statele balcanice, plus Ro- mânia, când numai aceasta din urmă, singură, poate să o zdrobească”34. România a declarat război Bulgariei la 27 iunie /10 iulie 1913 și atacul convergent în- dreptat împotriva armatelor țarului Ferdinand a condus la înfrângerea rapidă a acestora. Deși armata română nu a întâmpinat rezistență, ea a a primit ordin să nu intre în Sofia, iar rege- -----------■ Revista de istorie militară ■---- le Carol I a solicitat omologilor săi din Serbia, Grecia și Muntenegru (11/24 iulie 1913) să pună capăt ostilităților în vederea începerii ne- gocierilor pentru încheierea păcii cu Bulgaria. Regele Carol I dorea să fie evitată o „ca- tastrofă internă” a Bulgariei, respectiv izbuc- nirea unei revoluții cu complicități internați- onale, dacă ostilitățile nu încetau. Revoluția a fost doar amânată până în 1918, când țarul Ferdinand a trebuit să abdice35, ca urmare a înfrângerii zdrobitoare suferite la sfârșitul Pri- mului Război Mondial, urmând o perioadă de anarhie și revolte bolșevice în Bulgaria. Interesant este că starea de spirit a ostașilor români aflați la sud de Dunăre era sintentizată de sloganul: „Drumul spre Sofia duce în Tran- silvania”, atitudine ce a avut un mare răsunet în Ardeal și a produs neliniște la Budapesta, Viena și Berlin36. în disperare de cauză, țarul Ferdinand a cerut ajutor împăratului Austro-Ungariei, dar Franz Joseph l-a sfătuit să cedeze imediat con- dițiilor de pace oferite de România37. La 6/19 iulie, Bulgaria și-a dat acceptul ca frontiera cu România să fie pe linia Turtucaia-Balcic. Acceptarea de către combatanții creștini a deschiderii Conferinței de la pace la București a făcut din România principalul arbitru balcanic și a reprezentat, pe planul relațiilor internațio- nale, „o înfrângere clară de către România, atât a Rusiei, cât și a Austro-Ungariei”38. Conferința de pace de la București a înce- put la 17/30 iulie, iar președinția i-a fost oferită primului ministru al României, Titu Maiores- cu. Ceremonia finală a congresului a avut loc la 28 iulie /10 august 1913. Articolul 2 al tratatului de pace se referea la frontiera dintre România și Bulgaria, delimita- tă conform cerințelor românești acceptate de partea bulgară prin protocolul nr. 5 încheiat la 22 iulie. în ceea ce privește drepturile conaționali- lor, spre deosebire de Bulgaria, Serbia și Gre- cia, România a obținut o recunoaștere juridică a drepturilor aromânilor, prin corespondența oficială între Titu Maiorescu și conducătorii delegațiilor balcanice39. Dintre marile puteri, Austro-Ungaria și-a exprimat poziția ostilă față de rezultatul Con- ferinței, sprijinind în continuare Bulgaria și promovând o politică de anulare a păcii de la ----■ Revista de istorie militară ■------------ Titu Maiorescu București40. De aceea mesajul adresat de împă- ratul Franz Joseph lui Carol I era rece și mai curând protocolar, spre deosebire de mesajele de simpatie transmise de împărații Wilhelm al II-lea și Nicolae al II-lea41. Marile puteri europene au acceptat deci- ziile păcii de la București, fără a mai trebui să fie supuse unor negocieri - precum hotărârile luate la San Stefano, care fuseseră modificate de tratatul de la Berlin (1878). înfrângerea militară dureroasă și pierde- rea sprijinului diplomatic din partea Rusiei au făcut ca țarul Ferdinand și decidenții de la Sofia să ajungă cu totul sub influența politicii austro-ungare, în speranța unei revanșe ce i-a determinat ca, în Primul Război Mondial, să se alăture taberei agresoare, a principalilor vinovați de izbucnirea sa. Ostilitatea cu care a fost tratată România de către Bulgaria avea ca motiv primordial pretențiile teritoriale ale So- fiei față de Dobrogea de Nord, parte a statului român modern încă de la 1878, ocuparea de către români a Cadrilaterului nefăcând altceva decât să amplifice această furie naționalistă a vecinilor de la sud de Dunăre. Primul ministru sârb, Nikola Pasici, subli- nia în august 1913, la Belgrad, după întoarce- rea de la București, că „pacea și armonia în Bal- cani sunt asigurate grație eforturilor noastre comune și prin concursul puternic și decisiv al României”. La rândul său, liderul grec Venize- los declara: „Nu vreau să pierd ocazia de a ex- prima recunoștința mea României, cea care a fost pregătită să se alăture cauzei statelor aliate și să le susțină drepturile”42. în presa românească din Austro-Ungaria, ziarul „Românul” din Arad publica articolul „Zile de glorie” semnat de luliu Maniu, mem- bru al Parlamentului de la Budapesta, unul dintre liderii Partidului Național Român. în viziunea autorului, războiul balcanic a dat o nouă viață ideii naționale românești, iar pacea de la București constituia o nouă etapă în com- baterea „orgiei anacronismului istoric menți- nut de maghiari”43. în Rusia, ziarele guvernamentale apreciau pozitiv rolul României în încheierea păcii, în schimb slavofilii erau nemulțumiți de „suzera- nitatea politică a României în Balcani”44. Un ziar maghiar aflat în opoziție față de guvernul fstvan Tisza elogia pe români: „Bucu- reștii sunt acum centrul lumii, iar Maiorescu (...) sufletul, conducătorul, diriguitorul negoci- erilor care sunt chemate a decide direct soarta Balcanilor și, indirect, a Europei”45. în presa franceză a apărut articolul „Les Ro- umains”, prin care se aprecia că românii și-ar fi recâștigat prestigiul și atenția cuvenite, umbrie o vreme de conflictele din Balcani”46. La Roma se considera că România devenise arbitrul Balcanilor, după ce reușise să zădărni- cească nașterea Bulgariei Mari și se exprimase mult mai energic față de intervențiile diploma- tice ale Vienei. „Mâine Austro-Ungaria va avea a se teme din partea românilor”47. însuși Nico- lae forga sublinia această realitate: „Campania română din Bulgaria fusese primul capitol al războiului României în contra Austro-Ungari- ei (...). Idealul național român primise un pu- ternic avânt însuflețitor, realizarea lui intra în domeniul realizabilului, iar scadența lui părea că se apropie”48. Istoriografia bulgară, deplângând „catas- trofa” Bulgariei din 1913, când au fost pierdute cea mai mare parte a Macedoniei, Tracia de Răsărit și Dobrogea de Sud, a înfierat, cum era de așteptat, tratatul de la București49. Secretarul general al Ministerului de Exter- ne francez, viitorul academician Maurice Pa- leologue, de origine română, nota: „România, considerându-se eliberată acum de sub tutela vieneză, începe să-și întoarcă privirile spre Transilvania, Bucovina și Banat”50. ----1 54 |------------------------------------- Baronul Beyens, diplomat belgian, nota că România își făcuse din Bulgaria o dușmană de moarte, care nu aștepta decât prilejul favorabil pentru a-și lua revanșa51. Urmările păcii de la București au fost ga- rantarea echilibrului de putere în Balcani și sporirea prestigiului României, chiar dacă au fost contestate în Primul Război Mondial, la care s-a adăugat îndepărtarea României față de Austro-Ungaria și Tripla Alianță. Extrem de nemulțumită de întărirea poziți- ilor României și Serbiei, Austro-Ungaria va re- uși să atragă de partea Puterilor Centrale atât Bulgaria, cât și Imperiul Otoman. Această nouă evoluție în spațiul sud-est eu- ropean, către un echilibru și o pace favorabilă României, a fost curmată de evenimentele ce au urmat atentatului de la Sarajevo, din 1914. NOTE 1 Documente privind istoria României. Războiul de independență, voi. 1/2, București, 1953, p. 534, 535. 2 Istoria militară a poporului român, voi. IV, Bu- curești, 1987, p. 595. 3 Memoriile regelui Carol I al României (de un martor ocular), voi. X, București, f.a., p. 38, 39. 4 Ion Crânguș, Ion Giurcă, Cedarea și evacua- rea Cadrilaterului în anul 1940, Rm. Vâlcea, 2010, p. 20, 21. 5 Colonel Cantargiev, Geografia militară a Bul- gariei, București, 1905, p. 72. 6 Florica Popescu, România și recunoașterea in- dependenței Bulgariei, în „Revista de Istorie Milita- ră" nr. 1-2 (111-112), 2009, p. 43. 7 Rene Ristelhueber, A History cfthe Balkan Pe- oples, New York, 1971, p. 211 et passim. 8 A. J. P. Taylor, Monarhia habsburgică, 1809- 1918.0 istorie a Imperiului austriac și a Austro-Un- gariei, traducerea Cornelia Bucur, București, 2000, p. 183 et passim. 9 Florica Popescu, op. cit., p. 41. 10 Sorin Cristescu, Carol I. Corespondența per- sonală (1878-1912), București, 2005, p. 453. 11 loan D. Filitti, Politica externă a României și atitudinea ei în corflictul european, București, 1915, p. 9. 12 Sorin Cristescu, Carol I și politica României (1878-1912), București, 2007, p. 224. ------------■ Revista de istorie militară ■------ 13 M. Șiikru Hanioglu, A BricfHistory cfthe Late Ottoman Empire, Princeton University Press, 2008, p. 171. 14 F.-G. Dreyfus, A. Jourcin, P. Thibault, P. Milza, Larousse. Istoria Universală, voi. 3, Evoluția lumii contemporane, traducere Maria Cazanacli și George Anania, București, 2006, p. 281, 282. 15 Rene Ristelhueber, op. cit., p. 222, 223. 16 Titu Maiorescu, România, războaiele balca- nice și Cadrilaterul, ed. Stelian Neagoe, București, 1995, p. 50. 17 Dragomir Silviu-Bertoni, România, Rusia, Austro-Ungaria și războaiele balcanice, în „Studii și articole de istorie” LXXVIII, 2011, p. 68. 18 Documents Diplomatiques. Les evenements de la Peninsule Balkanique. L’action de la Roumanie, Septembre 1912 - Aout 1913, București, 1913, p. 5-8. 19 G. N. Căzan, Șerban Rădulescu-Zoner, Ro- mânia și Tripla Alianță la începutul secolului al XX-lea, 1900-1914, București, 1977, p. 104. 20 Pierre Renouvin, Criza europeană și primul război mondial (1904-1918), voi. I, București, 2008, p. 175. 21 N. lorga, Istoria războiului balcanic, lecții ți- nut la Universitatea din București, București, 1915, p. 103. 22 Cf. Mihai Macuc, România, Balcanii și Euro- pa, voi. 2, București, 2007, p. 43. 23 G. Căzan, S. Rădulescu-Zoner, op. cit., p. 330. 24 Gh. Zbuchea, op. cit., p. 77, 80. 25 Gheorghe Zbuchea, România și războaiele balcanice 1912-1913. Pagini de istorie sud-est euro- peană, București, 1999, p. 166-168. 26 Documents Diplomatiques, p. 48. 27 Ibidem, p. 98-100. 28 Theodor Capidan, Macedoromânii. Etnogra- fie, istorie, limbă, București, 1942. Max Demeter Peyfuss, Chestiunea aromânească. Evoluția ei de la origini până la Pacea de la București (1913) și po- ziția Austro-Ungariei, traducere de Nicolae-Șerban Tanașoca, București, 1994. 29 Cf. Dumitru Preda, România și războaiele bal- canice, în „Magazin Istoric” nr. 8, 1993, p. 49-52. 30 Andrew Rossos, Russia and the Balkans. Inter- Balkan Rivalries and Russian foreign policy (1908- 1914), Toronto, Buffalo, Londra, 1981, p. 190. 31 Cf. A Concise History cf the Balkan Wars. 1912-1913, Athens, 1998. 32 G.A. Dabija, Amintirile unui atașat militar la Scfia, București, 1927, p. 336. 33 Cf. Anastasie lordache, Criza politică din România și războaiele balcanice. 1911-1913, Bucu- rești, 1998. 34 Cf. Mihai Macuc, Caracterul intervenției României la sud de Dunăre la fârșitul celui de-al doilea Război Balcanic (1913), în voi. Anuar. Studii de Securitate, apărare națională și istorie militară, 1998, sub egida Institutului pentru Studii Politice de Apărare și Istorie Militară, București, 1998, p. 201. 35 Cf. Andrei Pippidi, La guerre balkanique de 1913, d'apres des lettres inedites de Charles I", roi de Roumanie, et deux journaux de diplomates, „Revu- es des Etudes Sud-Est Europeennes” XLIII, nr. 1-4, 2005, p. 378. 36 Cf. Gheorghe Zbuchea, op. cit., p. 226. 37 Ibidem, p. 267. 38 Andrew Rossos, op. cit., p. 195-197. 39 Mihai Macuc, op. cit., p. 175-179. 40 Gheorghe Zbuchea, op. cit., p. 295. 41 Nicolae lorga, Comment la Roumanie s’est detachee de la Triplice. D’apres les documents aus- tro-hongrois et des souvenirs personnels, ed. a Il-a, București, 1932, p. 50. 42 Mihai Macuc, op. cit., p. 194. 43 Gheorghe Zbuchea, op. cit., p. 302. 44 Ibidem. 45„Magyarorszag” 7 august 1913. 46 „La Gazette” 9 august 1913. 47 „Corriere de la Serra” 8 august 1913. 48 Cf. Constantin Kirițescu, Istoria războiului pentru întregirea României. 1916-1919 (ed. a 3-a), voi. I, București, 1989, p. 97. 49 Gheorghe Zbuchea, op. cit., p. 343, 344. 50 M. Paleologue, Au Quai d’Orsay ă la veille de la tourmente. Journal. 1913-1914, Paris, 1947, p. 195; Andrei Pippidi, op. cit., p. 381. 51 Andrei Pippidi, op. cit., p. 384. ■ Revista de istorie militară ■-----------------------------------------------1 55 Dosar: Participarea României la al Doilea Război Balcanic LES ALBANAIS, LES AROUMAINS ET LA ROUMANIE AU TEMPS DES GUERRES BALKANIQUES. QUELQUES FAITS ET CONSIDERATIONS SERGIU 1OSIPESCU * ( Abstract The study reminds the statehood evolution in southeastern Europe, hardly irfluenced in the llth-14th centuries by Asian invasions (Petchenegs, Cumans, Mongols) and afterwards by the Ottoman conquests from Gallipoli to central Hungary (1354-1541). From the end cfthe 17“' century this zone was marked by the competition between the Holly Roman-German Empire and Russiafor the Grand Turk heritage. At the end cf the 19"’ century in the western, Adriatic part cf the Ottoman Empire, i.e. vilayets cf Scutari, Jannina, Bitolia, Kossova lived around 1, 750 million inhabitants. According to the more criticai sources,about 250 thousands cfthem were orthodox Aromanians and the rest Albanians. During more than five hundred years cf Ottoman rule on the Adriatic shores occurred an exodus cf Christians (orthodox and Catholics) and an important number cf conversions to Islam, so that at the be- ginning cfthe 2O‘h century 60% cfthe Albanians were Muslims. During thefirst Balkan war (1912) started up the well-known plâns cf Balkanian allies under Russian’s leadership about splitting the area cf Europe- an Turkey in Serbian, Greek and Bulgarian zones. Backed by the Albanian emigrationfrom Romania and with the accord cf Austro-Hungary and Italy, Ismail Qemal bey Vlore and the National Albanian Council declared the sovereignty cfAlbania on November 28th 1912. It was the beginningcfbuilding and develop- ment cf Albanian state. On May 30th, 1913 the London Peace Treaty the Great Powers agreed with the principie cfan independent Albania. The London Cor.ference cfAmbassadors corfirmed the International status cfthe Principality cfAlbania on July 29th, 1913. The Second Balkan Warfinished on August 1 Oth, 1913 by the Treaty cf Bucharest, where the boundaries between Bulgaria, Romania, Serbia, Turkey and Greece were fixed. From the middle cf the 19th century the Romanian Principalities, afterward the Kingdom cf Romania supported the tjforts cfAromanian minority for religious and cultural emancipation into all the Ottoman Empire. The Bucharest Treaty did not contain any prevision for the protection cf theAromanian minority, but the Romanian government hoped to assure a home for this minority in a greater Albania under a prince related to the Royal House cf Romania. Under International pressure the Serbian and Montenegro’s armies lift Albania and at the beginning cf 1914 the International Control Commission tried to rule the territory cf Albania bifare the landing cfthe elected Lutheran prince William cfWied, nephew cfqueen Elisabeth cf Romania. Immediately cfter his instal- lation (April 1914) a battalion cf Romanian volunteers, principally recruitedfrom the Albanian colony in Ro- mania, was sent to endorse theprince’s government in cooperation with theDutch military mission, appointed by the London Peace Corference for the organization cf a local gendarmerie. Their forces supported also by Albanian (Catholics and nfugees from Kossova) were the last defenders cf Prince de Wied regime in the crisis prolonged by the Greeks in Epirus, the Sunnites’uprising in central Albania andfinally the beginning cf World War One. However the Romanian military contribution in Albania in 1914 is nowadays totally forgotten. f^Keywords: Ismail Qemal bey Vlore, William cfWied, Romanian military bataillon in Albania * Docteur es lettres, maître des recherches, Institut pour des Etudes Politiques de Defense et l’Histoire Militaire, Bucarest. ■---[56 ■ Revista de istorie militară ■----- Par une heureuse coîncidence le grand artisan de lAlbanie independante Ismail Qemal bey de Valone (Vlore) fut collegue au Parlement ottoman des Jeunes Turcs en 1908 avec Nicolae Batzaria, un des apotres des Aroumains. La parallele de leurs actions est utile parce que les deux hommes politiques ont represente le mouvement d’emancipation des Albanais et des Aroumains ă la charniere du XIXe - XXe siecle. Ils ont du trouver une issue pour leurs aspirations dans le formida- ble imbriquement ethnique et religieux des Balkans - ou la politique byzantine des de- portations avait ete adoptee et continuee par les Ottomans face aux appetits des petites et grandes puissances. II ont du compter aussi avec l’evolution de l’Empire ottoman secoue par la revolution des Jeunes Turcs, dont la fai- blesse attisait les convoitises des pays voisins et des grandes puissances en quete de domina- tion est-mediterraneene. Quelle fut dans de telles conditions la politique de la Roumanie face ă la question Albanaise? La Roumanie ă la fin du long re- gne du roi Charles Ier (1866-1914) etait-elle devenue une puissance regionale pour pouvoir s’immiscer dans les Balkans ? C’etait aux moins la perspective que Bismarck avait fait miroiter devant le roi et son president du Conseil I. C. Brătianu au moment de l’adhesion roumaine ă la Triple Alliance en 1883. II y avait lă un calcul du grand chancelier d’orienter vers les Balkans la politique roumaine pour lui faire oublier la Transylvanie, et assurer le flanc de son allie austro-hongrois? Paradoxalement, en soute- nant la Bulgarie du tsar Ferdinand I de Saxe- Cobourg, lAutriche-Hongrie s’aliena Charles Tr jusqu’ă provoquer la declaration du roi en 1912 au ministre k.u.k. ă Bucarest, le prince de Fiirstenberg, que cette politique va rompre l’alliance de la Roumanie avec l’Empire des Habsbourg-Lorraine. D’apres les memoires de Nicolae Batzaria - recemment republiees en Roumanie, mais presque inconnues en Europe - l’organisation de la Macedoine, internaționale depuis 1903, engendrait presque l’autonomie de cette pro- vince et les grandes puissances ont pense de la constituer en principaute sous Hussein Hilmi Pasha, le tres capable inspecteur general otto- man de cette province1. On doit souligner l’im- ----■ Revista de istorie militară ■---------- portance de la Macedoine et du mouvement albanais pour l’affirmation du Comite Union et Progres des Jeunes Turcs. Le statut internațio- nal de la Macedoine et le controle des grandes puissances dans cette province de l’Empire ot- toman a permis l’apparition d’une opposition tant militaire que civile ou y ont ete represen- tes egalement les Albanais et les Aroumains. Le professeur Nicolae Batzaria, inspecteur des ecoles roumaines du vilayet de Kossova et de Thessalonique, fut admis de bonne heure dans le comite des Jeunes Turcs et, apres le succes de la revolution de juin-juillet 1908, entra dans le nouveau parlement de Constantinople et aussi dans le gouvernement de la Sublime Porte du sultan Mehmed V. A l’exemple des Aroumains la premiere question soulevee par les Albanais devant le parlement ottoman avait ete l’organisation de l’enseignement național dans la langue materne et, en rej etant l’arabe, avec l’alphabet latin. Mais immediatement apres la revolution des Jeunes Turcs le mouvement albanais qui prit la forme d’une insurrection albanaise fut etouffe par les forces ottomanes du general Sefket Torgut Pasha, repression qui aneantit les derniers liens des Albanais avec la Porte. Le soulevement de 1912 prit une autre tour- nure car l’armee ottomane envoyee contre les Albanais fit defection. La voie vers l’indepen- dance albanaise etait ouverte. * Mais pour comprendre cet aboutissement il faut retracer, meme en la resumant, une his- toire plus longue mais en revanche plus com- prehensive. Car, vers l’au mii, quand l’Europe blanchit de tours des cathedrales, d’apres la belle formule du chroniqueur Raoul Glaber, qu’on peut mettre aux fondations du monde actuel, le Sud-est du continent connaissait encore les siecles des invasions des Petchene- gues et des Coumans et l’epouvantable deluge mongol de 1236-1242. II est assez difficile de croire qu’au milieu du XVIIF siecle, au temps des Lumieres et de l’Encyclopedie, la moitie sud de la principaute roumaine de Moldavie et le nord-est de la Valachie ont ete ravage par un grand raid des Tatars, emportant a leur re- tour en Crimee, des centaines d’esclaves et un riche butin. Et que penser de la decomposition ------------------------------------1 57 |-- La carte d’Albanie, par le comte Fedor Karaczay colonel au service autrichien (1842) de l’administration ottomane dans la seconde moitie du meme XVIIP siecle suite aux guer- res avec l’empire des tsars, qui provoqua dans les Balkans l’apparition de la feodalite tardive des ayans, dont le plus celebre fut, sans doute Mustapha pacha Bairaktar. De la meme trempe etaient les tres puissants pachas Pasvanoglu de Vidin et Aii de Jannina, tous deux en relation avec Napoleon Bonaparte, tous deux domi- nant ou ravageant les Balkans autour de leurs residences. Depuis longtemps dans le Sud-est europeen on a du donc construire et reconstruire toujours apres des invasions et guerres devastatrices. La premiere en date de ces reconstruc- tions fut celle des Principautes Roumains de Valachie (Țara Românească) et de Moldavie apres le reflux mongol, le retrecissement de la Grande Horde, un empire qui s’etendait autrefois des Carpates au Pacifique. Resultante 58 des forces multiples - la mise en fonction des echanges economique par le Danube et par la «route moldave», grâce au role de la Mer Noire plaque tournante du grand commerce entre l’Orient et l’Europe du XIVe-XVe siecles, et de la Croisade catholique - cette reconstruction tres speciale fut assez solide pour durer jusqu’ă l’epoque moderne pour aboutir au Royaume de Roumanie. Mais, ă vrai dire, la Roumanie netait pas un pays balkanique que par la Do- broudja. Au sud du Danube, sur les ruines de l’Em- pire de l’Orient, byzantin, les Bulgares et les Serbes ont essaye, tour ă tour, epuisant leurs forces, d’etablir leurs propres empires. La pe- netration turque dans la presqu’île des Balkans apres 1354 et leur mainmise sur l’Empire by- zantin coupa court ă toutes ces velleites impe- riales et aussi ă la naissance d’un Etat grec au moyen âge. Contrairement aux assertions des ----------■ Revista de istorie militară ■-- Telegrama aus Vien vom 2.August 1913 dix ans st pourront etre renouvoles en cas de be-- Das von der Londoner Botschaftereunion nun- soin. mehr festgelegte Statut Albaniens lautet: Cette commission sera chargee d’slaborer un L’Albanie est constituie en principaute auto- pro Jet d'organisation detallle de toutes les branches de 1‘administration da 1‘Albanie. nome»souveraina et hereditaire par ordre'de pri- Elle presentera aux Puissances dans un delai mogenitur sous garanție des six Puissances.Le de six mois un rapport sur le resultat de ses tra- Prince sera designa par les six Puissances. vâux ainsl que. ses conclusions au sujet de l‘or- Tout lien de suzerainete entre la Turquie et 1‘Albanie est exclu. 1‘Albanie est neutralisee;sa neutralite est ganisation administrative et financiare Le Prince sera nomme dans un delai mois au plus tard. Bn attendant du de paye. six sa designation garanție par les six Puissances. et la formation du Geuvernement național definiții Le controle de 1‘administration civile et des le fonctionnement des autorites indigenes existant finances de 1‘Albanie est confie a une commission ainsi que de la gendțrmerie formeront l’objet du Internationale,composee de delegues des six Puis- sances et d’un delegue ds 1‘Albanie. Les pouvoirs de cette commission dureront controle de la commission Internationale. La securite et 1‘ordre public seront assures par l’organisation Internationale de la gendarmerii Cette organisation sera confiee â des officiers etrangers qui auront le commandeniant superieur et effectif de la gendarmerie. Ces officiers se- ronț choisis dans l’armee de la Suede. La mission des officiers instructeurs etran- gers ne porte pas atteinte ni â 1’uniformite du service ni â l’emploi des officiers,des sousoffi- ciers et des gendarmes indigenes. Les traitements de ces officiers pourront etre assures sur les ressources du pays avec le garanție des Puissances Telegramme de Vienne du 2 Aout 1913 annonțant au roi Charles Ier le statut de l Albanie adopte par la Conference des Ambassadeurs de Londres le 29 Juillet 1913 (Archives Historiques de Roumanie, fonds Maison du Roi, dossier 50/1913, f. 1-2) ■ Revista de istorie militară ■ 59 ottomanisants, l’Empire ottoman, un incessant theâtre des guerres, ne reussit pas, meme ă son apogee sous Suleyman le Magnifique, au XVIe siecle, de se munir des structures solides. La renaissance militaire ottomane au milieu du XVI? siecle finit dans la debâcle de Kahlen- berg preș de Vienne en 1683. De ce moment lă commențait la reconstruction du Royaume d’Hongrie, de la principaute de Transylvanie sous l’egide de la Maison dAutriche, par les methodes du mercantilisme, des physiocrates et des Lumieres. Apres la paix de Passarowitz (1718) les Habsbourgs ont essaye aussi de faire une Serbie autrichienne autour de la grande citadelle danubienne de Belgrade et egalement une province imperiale de la Petite Valachie (Oltenie). Due seulement au genie militaire d’Eugene de Savoie, la victoire dans la guerre de 1716-1718 ne s’est pas prolongee dans la paix et l’Empire ne reussit pas ă se maintenir au delă du Danube et des Carpates. Le fantome de l’ancienne monarchie arpadienne d’Hongrie ne put etre ressuscite faute des moyens et face a une situation geopolitique assez compliquee. Car depuis le commencement du XVIIL siecle la Question d’Orient et de la mer Noire deve- nai une des grandes questions internationales. II faudrait sans doute insister d’avantage sur les causes intrinseques de l’echec des impe- riaux autrichiens en Petite Valachie et surtout en Serbie, echec paradigmatique. Quand par la paix de Belgrade (1739) la Maison dAutriche perdait la Serbie et la Petite Valachie, commențait l’expansion territoriale de la Russie dans les steppes du nord de la mer Noire. En marge de cette nouvelle construction imperiale, les Principautes Roumaines, sous la suzerainete de la Porte ottomane, ont essaye apres la guerre de 1736-1739 une reconstruc- tion moderne presidee par le prince Constantin Mavrocordato di Scarlatti (1730-1769, avec in- terruptions). La piece maîtrise de ses reformes structurelles fut l’abolition du servage (1746, 1748). Mais â cause des incessants guerres en- tre la Russie, alliee des Habsbourgs, avec l’Em- pire ottoman de 1736-1739, 1768-1774, 1787- 1792, les reformes n’ont pas abouti. Le bouleversement provoque par les guer- res revolutionnaires et napoleoniennes a per- mis ă la Russie apres la guerre de 1828-1829 et la paix d Andrinople (septembre 1829) de ----1 60 |------------------------------------- patronner une nouvelle reconstruction des Principautes Roumaines et, conjointement avec lAngleterre, la France et la Baviere, du nouveau royaume de Grece. En ce qui concerne les Principautes, la re- construction sous l’occupation russe de 1828 â 1834 a produit un simulacre de regime constitu- tionnel avec toutes les tares de l’administration et de corruption russes. En plus, on essaya d’in- troduire une noblesse militaire et civile et une dure exploitation du paysan presageant la future transformation des pays en provinces russes. L’experience grecque n’est pas moins inte- ressante: un statut internațional resultant de l’equilibre entre les trois grands - la Russie, lAngleterre, la France - chacun ayant des in- terets dans la Mediterranee orientale; un roi tres jeune, rejeton d’une familie romantique de philhellenes un peu exaltes - les Wittelsbach; un trone soutenu quand meme par un regi- ment bavarois et une equipe allemande, mais aussi par un grand emprunt garanti par lAn- gleterre et la France et jamais rembourse, et, au dessous, le peuple et le pays ravage par dix ans de guerre et les siecles ottomans. Apres un quart de siecle du nouveau regime, le resultat est presente avec beaucoup d’esprit par le pu- bliciste francais Edmond About; dix ans encore la faillite et l’echec politique etait complete: le roi Othon, fut balaye par un complot militaire en 1862 et la Grece fit l’experience d’une nou- velle dynastie, qu’elle chassa d’ailleurs au bout d’un siecle. Depuis la guerre et la revolution, la Megali Idea, la resurrection de l’Empire grec d’Orient hanța les Hellenes. Une grande Bulgarie fut creee ă la paix de San Stefano (fevrier 1878) par la Russie exas- peree de la trop longue resistance ottomane dans la guerre de 1877-1878, avec l’espoir de la transformer dans une province balkanique de l’empire des tzars. Mais quoique neveu du tzar, Alexandre de Battenberg, prince de la petite Bulgarie creee par le Congres de Berlin, dccut ses protecteurs. Car la Bulgarie augmen- tee en 1884 par la Roumelie Orientale, changea du câmp et pour prendre ses distances face au grand frere slave en elisant un prince austro- hongrois, Ferdinand I de Saxe-Cobourg (1887- 1918). Et, dans le meme temps, fixant comme objectif de n’importe quel parti politique, la -----------■ Revista de istorie militară ■----- 0,1 LCU11 dtU-ittujc xlfci ,« oxhvwlulcuiUa au JH.uwsttx«. /des uJ|ooM.i §tuvAfl. tn- Sn-voqeexuiusidiiiat'Lt it J'Lvvudxc jdevxtjwtcviÂiaAJLC .țids^ta_ /CLc cte. .■vevi mint- AouxKc des Xiwevvgvtcujes /A’ afectam. ^ux celte 2evde ^CmJowU- iX tyxMMri- 4X 4wow.e-,T <. ;l: iîItAV Amâ-CL /j^xA^^actwye /O. Uo-k< 1914, Mai 3, Durazzo. Le mbret d Albanie accuse au roi Charles Ier la reception de l’envoye extraordinaire et ministre plenipotentiaire routnain aupres de la Cour princiere albanaise, Mihail N. Burghele (Archives Historiques de Roumanie, fonds Maison du Roi, dossier 34/1914) ■ Revista de istorie militară ■ 61 [ reconstitution de l’Empire bulgare de la pre- miere moitie du XIIP siecle. A la charniere des XIX7XXe siecles, au des- sus de ces trois empires de reve tres partielle- ment superposes par les realites politiques, la situation etait encore plus compliquee. Apres l’experience du Tanzimat des annees 1839- 1876, de la dictature du «Sultan Rouge», l’Em- pire ottoman cherchait sa derniere chance avec les Jeunes Turcs (1908). Mais leur revolution degenera rapidement dans un nationalisme turc incompatible avec l’existence de l’Empire. Pourtant l’ancien regime ottoman du sultan Abdul Hamid et le gouvernement des Jeunes Turcs trouva parmi les nations de l’empire ago- nisant - ă l’exception des Turcs eux-memes - l’attachement de deux peuples, les Albanais et les Aroumains. Pour comprendre cette situa- tion il faut d’abord refaire un tableau geohisto- rique, d’apres la formule braudelienne. Grâce ă Alain Ducellier, nous savons aujourd’hui comment le peuple albanais surgit de la nuit des temps pour occuper sa place sur sa fațade maritime adriatique. On doit ă notre compatriote Nicolae lorga une Breve histoire de lAlbanie et du peuple albanais parue tres ă propos de la Conference de Paix en 1919, qui continue le recit en franțais jusqu’ă la fin du XIXe siecle. A ce moment lă, les pays dAlba- nie etaient une de la pârtie la moins connue de l’Europe et cest le baron autrichien Nopcea, d’origine aroumaine, qui contribua beaucoup ă la connaissance geographique de ces contrees. D’apres les recherches ethnographiques des savants occidentaux et des explorations rou- maines, dans la pârtie ouest de l’Empire otto- man vivaient au debut du XXe siecle environ 1.500.000 Albanais, repandus depuis la fațade maritime entre le lac Scutari (Shkoder) et le golfe dArta (Preveza), diminuant vers l’inte- rieur, au nord dans les sandjaks Novi Pazar, les kazas de Presova, Kumanovo, Uskub, et a l’est et sud-est dans les kazas de Kicevo, Prilep, Monastir, Castoria. Les Albanais avec les Aroumains, les Bulgares mahometans et les Turcs constituaient la majorite dans les ka- zas de Rekani, Dibra, Ohrida, Starovo, Korța et Colonja, et les Albanais et les Aroumains formaient le fond de la population de l’ancien Epire. D’apres la statistique ottomane de 1908, cette region avait une population de presque un demi million d’habitants dont deux cents miile orthodoxes parlant le grec, cinquante miile musulmans, quatre-vingt huit miile or- thodoxes parlant l’albanais, vingt miile ortho- doxes parlant l’aroumain. La question de la nationalite est aujourd’hui influencee par Erich Hobsbawm dont le livre Nations and Naționalism since 1780: Pro- gramme, Myth, Reality (1991) suppose que la langue ne constitue en general un element constitutif de la nationalite. Son analyse souf- fre de sa formation marxiste et d’historien mo- derniste, s’appuyant sur des sources secondai- res, d’une valeur douteuses ou, mieux dire, par des anecdotes des voyageurs etrangers tardifs. Erich Hobsbawm accorde une place reduite â la conscience ethnique en tant que generatrice du nationalisme moderne. Le dementi vient justement de la langue. Ce qui paraît tres interessant c’est la persistance chez les Albanais des assemblees dont le nom - ă cote du mot turc meajilis, plus recent -, etait kuvend, du meme mot romain qui a donne le covenant des Anglo-Saxons. La pratique de ces assemblees etait donc une pârtie de l’organisa- tion naționale medievale des Albanais. On doit ajouter que les Albanais ont choisi pour leur prince Guillaume Ier le titre de mbret qui n’etait autre que le nom de «l’empereur romain» (im- perator/mperator/mbret). Et on peut multi- plier les exemples. Certainement, on ne peut pas nier l’extre- me melange des populations dans les Balkans, et specialement dans l’ouest de la peninsule. II y avait surement dans cette situation le re- sultat des siecles d’administration ottomane, avec des exodes des populations chretiennes, de colonisations et de conversions, mais aussi du grand ascendant exclusiviste de l’eglise et de l’ecole grecque. Dans un pays plutot montagneux, les Alba- nais vivaient encore au debat du XXe siecle, au nord de la riviere de Shkumbi, en fis, phares, ajetas ou clans, occupant des petites regions delimitees par les accidents du relief ou par des vallees. Les clans etaient diriges par une assemblee des chefs de familie dans lesquelles le role principal revenait aux bairaktars (por- te-etendards) de l’epoque ottomane. Parmi les soixante-cinq clans de la montagne les plus importants etaient les Malissori, les Mirdites -----------■ Revista de istorie militară ■---- et les Matja. Au sud, ă la campagne, les fermes, tch.fliqs, groupaient les paysans sur les terres immenses des grands proprietaires, beys des familles de Vlore, Vrioni, Toptani, Verlaci. A part Scutari (35 miile habitants), Berat (quinze miile), Tirana (douze miile), Koritza/Korca (dix miile), Kruja, Durazzo (Durres), Valone, Delvino avaient autour de cinq miile habitants chacun. Outre qu’il y avait deux grands dialectes al- banais - au nord le guegue et le tosque au sud - la population etait catholique au nord avec trois archeveches ă Durazzo, Scutari et Uskub et deux eveques importants - dAlessio (Lezhe) et Antivari; orthodoxe dans le sud, avec les eve- ches de Durazzo, Berat, Konitsa, Paramitia, ou le clerge etait grec; et musulmane au centre et dans les sud. Les musulmans de sud etaient des bektashis, tolerants, mais au centre, les musul- mans etaient des sunnites plus rigoristes. On pourrait admettre que les musulmans albanais, turcs et bulgares formaient environ soixante pour cent de la population, tandis que les catholiques et les orthodoxes se partageaient le quarante pour cent restants. II y avait des ac- tives propagandes religieuses, grecque pour les orthodoxes, italienne et autrichienne pour les catholiques, turque pour les musulmans, qui se disputaient les consciences albanaises. Au Congres de Berlin (1878), Bismarck re- cut les premiers doleances nationales albanai- se avec le verdict: « il n’y a pas de nationalite albanaise»2. Le soulevement albanais de 1878-1881 di- rige par la Ligue de Prizren et son program- me pour obtenir l’autonomie, les vilayets de Scutari, Jannina, Kossova et Bitolia reunis dans un seul vilâyet albanais, părut contredire les paroles du Chancelier d Acier. Des 1897, lAutriche-Hongrie, interessee ă contenir la Serbie, avait propose ă la Russie et ă l’Italie, en cas de collapse ottoman, la creation sur les cotes adriatiques de l’Empire ottoman d’une principaute dAlbanie independante, de Jannina au lac Scutari avec un developpement suffisant ă l’Est. Avec l’Italie, le projet prenait en 1900-1901 la forme d’un accord secret3. D’ailleurs le comte Tittoni, ministre des affai- res etrangeres du royaume italien, declarait en mai 1914 dans le parlement, que la valeur de lAlbanie residait dans ses ports et sa cote ----■ Revista de istorie militară ■----------- maritime dont la maîtrise pourrait assurer la supremație dans lAdriatique : donc une equi- libre devait fonctionner pour eviter un col- lision entre les deux grandes puissances4. En 1902, l’Italie avait insiste aupres de la Ballplatz pour introduire l’accord de 1901 concernant lAlbanie dans le trăite renouvele de la Triple Alliance. En septembre 1903, ă l’occasion de la visite du Kaiser Guillaume II et du chancelier comte de Biilow ă Vienne, dans les discussions avec l’empereur Franțois-Joseph et le comte Goluchowski on envisageait que la meilleure solution pour les Balkans en cas de demem- brement de l’Empire ottoman c’etait, premie- rement, de creer une Albanie independante, puis de partager les restes entre la Grece, la Bulgarie et la Roumanie, maintenant le stătu quo de la Serbie et du Montenegro. L’annee 1906 marqua un changement dans la politique des Balkans provoque par les nouveau dirigeants de la diplomație russe et austro-hongroise: Alexandre Iswolski ă Saint-Petersbourg et le baron d Aehrenthal ă Ballplatz. Le premier voulait pour la Russie les Detroits, le second l’annexion de la Bosnie- Herzegovine et aussi les Communications vers Thessalonique par le chemin de fer de Novi- Pazar. La diplomație de la double monarchie reussit ă duper le ministre russe dans la crise de 1908 et intervint egalement en 1911-1912 pour limiter les pretentions de l’Italie victo- rieuse sur l’Empire ottoman. La guerre italo- ottomane fut l’occasion d’une insurrection ge- nerale des Albanais menaces par les plâns de l’alliance balkanique creee sous les auspices de la Russie. Depuis le debut de la guerre balkanique en 1912 et meme avant pour les territoires voisins de la Macedoine - en crise depuis le commencement du siecle -, les contrees alba- naises et aroumaines vivaient dans l’affolement et l’insecurite la oii le territoire n’avait pas ete completement devaste par les armees des allies balkaniques ou ottomans. Sur ce chapitre on doit faire une entiere confiance au rapport de la Commission, de «Carnegie Endowement for International Peace». Lă ou les armees conque- rantes des allies balkanique s’attendaient ă voir surgir les venerables fantomes de l’antiquite grecque ou de l’empire d’Etienne Doushan, on -------------------------------------1 63 |--- decouvrait seulement des humbles villages ou bourgs des Albanais, des Aroumains, ou meme des Turcs ou Bulgares musulmans. Selon l’en- quete de la Fondation Carnegie, on proceda systematiquement ă la devastation, aux meur- tres, ă la dislocation de la population, «en vue de transformer totalement le caractere ethni- que des regions». Les plâns de partage de la Turquie euro- peenne par les allies balkaniques connus en detail par l’opinion publique au mois d’octo- bre 1912 envisageaient une zone serbe de la frontiere du Montenegro au fleuve Devoli et au lac d’Ochride avec Uskub, une zone grec- que comprenant l’antique Epire, le lac Prespa et Bitolia-Monastir, puis une zone bulgare en Macedoine, laissant seulement autour de Berat et de Valona une toute petite Albanie. Le 28 novembre 1912, parti de Bucarest par Vienne et apres des negociations avec l’Italie le gouvernement grec, Ismail Qemal et le comite național albanais, proclamait ă Valona l’inde- pendance de lAlbanie. L’independance albanaise avait ete preparee par une assemblee convoquee ă Bucarest par Ismail Qemal apres des consulta- tions avec le gouvernement et les hommes po- litiques roumains et, par leurs truchement, avec les ministres de 1 Autriche-Hongrie et d’Italie5. C’etait le debut de la construction de l’Etat albanais moderne. Mais auparavant le nouvel Etat devait subir des preuves difficiles; pour sa construction il fallait attendre l’apres guerre, car l’occupation grecque et serbe, et montenegrine de Scu- tari promettait de durer, les forces albanaises etant insuffisantes pour le controle du terri- toire național. % Pendant la premiere guerre balkanique, lAutriche-Hongrie mobilisa une pârtie de ses forces pour empecher les acquisitions terri- toriales des Etats balkaniques sur les cotes adriatiques. De son cote, l’Entente regardait avec horreur, comme le fruit illegitime de la diplomație autrichienne et italienne, la crea- tion d’un Etat albanais, une «nouvelle petite Turquie»6. Pour calmer les tensions et empecher une guerre europeenne, sir Edouard Grey, minis- tre des Affaires etrangeres du Royaume-Uni, proposa une conference des ambassadeurs â Londres. On parvint ă s’entendre sur le prin- cipe d’un Etat albanais, autonome, voire inde- pendant, dote d’un «reglement organique», en 1914, ete. Le mbret Guillaume Ier dAlbanie et la mbretise Sophie (Collections de Robert Elsie) -| 64 |---------------------------------------------------■ Revista de istorie militară ■- menageant une sortie ă la mer pour la Serbie (17 decembre 1912). Une commission interna- ționale de controle et des officiers suedois pour l’organisation d’une gendarmerie etaient les moyens imagines par la Conference de Londres pour assurer l’existence du nouvel Etat. C’etait recommencer le modele grec de 1831. Par la paix de Londres (30 mai 1913), ă la fin de la premiere guerre balkanique, les grandes puissances ont impose la creation d’une prin- cipaute dAlbanie neutre dont l’organisation fut confiee ă la Conference des Ambassadeurs de la capitale de la Grande Bretagne (17 de- cembre 1912 - juillet 1913). Apres la fin de la deuxieme guerre balkanique et la paix de Bucarest (10 aout 1913) - laquelle fixa tant bien que mal les frontieres entre la Bulgarie, la Serbie, la Turquie, et la Grece pour presqu’ un siecle - la Conference des Ambassadeurs elabora le statut International de lAlbanie (29 juillet 1913). Le fragile equilibre entre les puissances fut l’ceuvre de Sir Edouard Grey, du comte de Mensdorff-Pouilly-Dietrichstein (Autriche-Hongrie), Paul Cambon (France), le prince Lichnowski (Allemagne), le marquis Imperiaeli, le prince de Francavilla (Italie) et du comte Benckendorff (Russie). Sur le papier la construction de l Albanie etait terminee. La philosophie de ce trăite est tres importante pour l’historien mais aussi pour l’annaliste politique actuel. Le statut de l Albanie etait la quintessence de l’experience politique de la di- plomație XIXe siecle concernant la construc- tion etatique, une synthese de la constitution du royaume grec et belge en 1830-1831, des Principautes Unies en 1856-1858. L’ceuvre de la Conference des Ambassadeurs a ete criti- quee de l’interieur par Paul Cambon et, de l’ex- terieur, par le Kaiser lui meme. Le representant de la Republique ă Londres proposait un regime transitoire et progressif avec un haut commissaire et une Commission Internationale de Controle, agents du gouver- nement et l’etude du pays pour lequel la for- mule d’organisation la plus apte etait une de- centralisation de plus pousse. Mais pour la conference, la pierre d’achop- pement s’avera l’etablissement des frontieres du nouvel Etat7.  la grande surprise des am- bassadeurs dAutriche-Hongrie et d’Italie, le representant de l’empire allemand, le prince ----■ Revista de istorie militară ■---------- Lichnowski, ayant l’entiere confiance du Kaiser, ne soutint pas la proposition concernant une grande Albanie. Ses revelations, publiees en 1917, demontrent meme leur peu d’enthou- siasme pour l’existence d’une Albanie inde- pendante. A ce moment, le duc de Montpensier reus- sit ă faire sortir Ismail Qemal, Luigi Guraquqi et Isa Boletin de Valona, bloquee par les Grecs, et de les transporter sur son yacht en Italie, afin d’informer les puissances sur la situation reelle en Albanie. Car, a part quelques Britanniques, dont le chef de file etait Aubrey Herbert8, on ne connaissait presque rien en Occident sur les Albanais. Le projet europeen d’installer un prince etranger sur le trone albanais suscita une vive emotion parmi les princes en quete d’une cou- ronne. Dans la premiere ligne on doit men- tionner Albert Ghyka (1868-1925), de la bran- che Kefal de la familie de Moldavie, dont les origines albanaises tres lointaines et ses appa- ritions dans les comites albanais de l’etranger lui paraissaient suffisantes pour le recomman- der au trone skypetare. Le prince Ghyka etait un pretendant de longue date parce que dans son livre La Macedoine: ses races et son avenir, păru en 1906, le correspondant dans les Balk- ans du «Manchester Guardian», H. N. Brails- ford, le presentait comme «relativement jeune, avec des manieres convenables et avec un pas- se douteux, qui parle un franțais fluent et ne sait un mot d’albanais, et rien sur la geographie du pays; il a ete elu president honoraire d’un des nombreux clubs des emigrants albanais de Bucarest et a l’apogee de son prestige social il a pose dans les hotels europeens comme le chef elu du peuple albanais; il parle de son action future en Albanie et brandit l’etendard de la re- volte»9. Plus corrosif, le baron autrichien d’ori- gine aroumaine Franțois Nopcea, geographe avise des pays albanais et lui-meme candidat au trone de la nouvelle principaute, nepargnait son sarcasme : « Le prince Ghyka [...] avait in- teresse le duc de Montpensier pour ce trone; il lui avait cede son droit, qu’en realite personne n’avait pas reconnu, et il avait commence une campagne pour le duc en echange d’une re- 65 muneration convenable.»10. Pourtant, Albert Ghyka, lie de bonne heure avec Ismail Qemal, presida en 1905 un congres pan-albanais ă Bu- carest et publia l’annee suivante le livre LAlba- nie et la question d’Orient (solution de la ques- tion d’Orient). II s’cffaca pourtant devant son ami Ferdinand d’Orleans, duc de Montpensier (1884-1924), sans la remuneration mentionee par le medisant baron Nopcea. Quoique pre- feree par Ismail Qemal, la candidature du duc, en tant que descendant du roi des Franțais Louis Philippe I“, rencontra l’opposition de la Troisieme Republique. Malheureusement, la commission inter- naționale pour la frontiere albanaise ne finit ses travaux qu’en decembre 1913 ; presque en meme temps, le choix des grandes puissan- ces pour la couronne d Albanie tomberent sur Guillaume de Wied. Ici on doit faire intervenir un temoin de marque - le Kaiser Guillaume II lui meme. Par ses sejours ă Corfou, il fut un des rares connaisseurs des pays d Albanie et en plus il avait lu un livre d’un voyageur autrichien, qu’il recommanda vainement ă son cousin de Wied. D’apres ce voyageur, l’empereur - comparant, non sans clair voyance, les tribus des Albanais avec les clans ecossais - conseilla le prince Guillaume qu’ ” etant donnee la pauvrete des moyens de communication, le souverain du pays devrait passer sa vie ă cheval; il devrait parcourir son territoire, avec sur l’arțon de sa selle, la fameuse ”bourse ă sequins” dont parlaient les recits et les legendes orientales; il devrait, dans tous les villages ou il s’arrete- rait, se concilier immediatement les esprits et les cceurs, en faisant pleuvoir l’argent qu’on at- tendait; enfin, il devrait par tous les moyens, conquerir fortement quelques tribus du pays : ainsi il aurait ă sa disposition une force sur la- quelle il pourrait compter”11. II est assez impro- bable que le Kaiser lui-meme aurait suivis ces conseils. Pourtant en imaginant le prince d Al- banie en “cavalier nomade” parcourant le pays avec un câmp de tentes, avec des compagnons, de preference choisis dans son 3eme regiment prussien d’uhlans de la garde, chevauchant loin des cotes afin d’etre ă distance des canons des navires des puissances pour agir seul et sans contrainte12, l’empereur allemand n’etait pas tout ă fait dans l’erreur. II est assez amusant de constater la similitude des vues du Kaiser et de notre grand historien Nicolae lorga quant ă la bourse bien garnie du nouveau souverain. Mais La nouvelle gendarmerie albanaise (collection Robert Elisie) ] 66 |-----------------------------------------------■ Revista de istorie militară ■ quelques pages plus loin, les vues de l’empereur s’arretaient sur un prince musulman, peut-etre de la dynastie albanaise d’Egypte13. En tout cas il deconseilla fortement ă Guillaume de Wied d’accepter le trone au moins jusqu’ă la regle- mentation de la situation financiere d’un pays si pauvre et ravage par la guerre. En s’appuyant sur des reserves semblables, la Russie acceptait difficilement les resolutions de Londres et surtout l’installation immediate d’un prince, hautement demande par lAutri- che-Hongrie. Le cabinet de Sankt-Petersbourg soutint, paradoxalement, le maintien d’une liaison entre lAlbanie et l’Empire ottoman avec l’espoir cache de pouvoir en cette qualite le faire diviser pour les allies balkaniques. Le choix du prince par la Conference arri- vait tres tard, parce que deja l’anarchie gagnait les territoires assignes au nouvel Etat. D’apres un temoin albanais, «c’est tout a fait evident qu’un sage leader comme Charles de Roumanie aurait pu sauver la situation precaire»14. De son cote, la nouvelle familie princiere declarait ă leur meilleur ami anglais, Aubrey Herbert, sa bonne volonte ă apprendre tout sur leur nou- veau pays et ă voir seulement les parties enso- leillees d’une situation dont les perils ne leurs etaient quand meme inconnus15. % Quoique le pays avait des ressources agri- coles et minerales, l’economie etait ruinee par l’administration ottomane recente et les rava- ges de la guerre. La reconstruction du pays reclamait l’eta- blissement des frontieres, l’evacuation du ter- ritoire, occupe par les armees serbe, montene- grine et grecque, et la securite de la vie. La Commission Internationale de Controle, soutenue par les grandes puissances, obtint la retrăite des armees montenegrine et serbe, prit le gouvernement du pays en janvier 1914, eliminant le cabinet albanais d’Ismail Qemal, soupțonne des liaisons avec la Porte ottomane et les Jeunes Turcs. Un des commissaires, l’al- lemand Nadolny, devoila la grave anarchie du pays et le simulacre d’administration exercee par l’organisme internațional. Quel fut le role de la Roumanie, de son gouvernement et du facteur militaire roumain dans cet essai de reconstruction apres la guer- re, ou plutot pendant la guerre? ----■ Revista de istorie militară ■------------ Depuis le milieu du XIXe siecle, grâce sur- tout ă la renaissance naționale aroumaine, les gouvernements des Principautes Roumains ont soutenu les efforts d’emancipation religieuse et culturelle de ces freres du sud du Danube et specialement du Pinde, de Macedoine. Apres l’entree du royaume independant de Roumanie dans la Triple Alliance en 1883, l Autriche- Hongrie avait encourage cette politique avec l’espoir de faire tourner les yeux des Roumains de la Transylvanie. Quoique l’opinion publi- que roumaine ne tomba jamais dans le piege, le gouvernement de Bucarest avait soutenu le mouvement aroumain, en obtenant de la Porte ottomane pour les Aroumains le droit d’avoir des autorites locales elues et des ecoles roumaines dans les regions peuplees par eux (1905). On fut terriblement decu ă Bucarest pendant la premiere guerre balkanique des ra- vages perpetres par les allies chretiens dans les territoires des Aroumains. On pensa dans ces conditions ă l’importan- ce d’une grande Albanie pour offrir une patrie commune pour au moins un quart de million d Aroumains. La reine Elisabeth de Roumanie pensa pour ce «pays de fees» ă un prince de sa maison, son neveu prefere, Guillaume de Wied, mărie ă une des protegees de Carmen Sylva, Sophie de Schdnburg-Waldenburg, dont une grand-mere etait roumaine, issue des Cantacuzene de Moldavie. Pour le roi Charles Ier, une autre circons- tance finit par le persuader de soutenir le pro- jet de sa reine poetesse. Au 1“ fevrier 1913, le prince heritier Eitel Friedrich, fils du Kaiser Guillaume II, arriva ă Bucarest pour represen- ter son imperial pere au bapteme du prince Mircea, le dernier petit-fils du roi Charles I“. D’apres les memoires recemment publies du general Mihai I. Buttescu, en ce temps instruc- teur militaire du prince Charles - le futur roi Charles II - la veritable mission du Kronprinz - accompagne d’ailleurs par le general Hans Georg Hermann von Plessen, chef du Grand Quartier imperial - etait de transmettre au vieux monarque le message du Kaiser pronant une intervention militaire roumaine pour paci- fier les Balkans afin d’eviter une collision entre les austro-hongrois et les russes16. On avalait aussi dans ce programme la candidature rou- maine au trone albanais. -----------------------------------1 67 I-- Si la Roumanie du gouvernement conser- vateur de Titu Maiorescu reussit â obtenir â Londres, suite aux demarches de Take lonescu ministre des Affaires Etrangeres, l’accord des puissances pour la nomination de son candi- dat, lAutriche-Hongrie exclut avec habilete les militaires roumains de la gendarmerie dAlba- nie. Pour l’organisation de cette gendarmerie, apres le refus de la Suede, le choix tomba sur les Hollandais. Immediatement apres l’arrivee ă Durazzo de la familie regnante, du nouveau «mbret» des «shkipetars» (vautours-albanais) Guillaume de Wied - le 7 marș 1914 - partit de Roumanie un bataillon de volontaires roumains - la plupart de la colonie albanaise qui se preparait, de- puis l’ete de 1913, avec l’accord du gouverne- ment - pour participer â la construction de la principaute adriatique. Sous la commande du capitaine Christescu et du lieutenant Burche, ce bataillon arriva â Durazzo pour constituer jusqu’â la fin du regne du prince Guillaume l’appui de son gouvernement. Dans ses ac- tions, le bataillon roumain avait collabore avec les detachements des Mirdites - catholiques du nord du pays - et des volontaires albanais arrives ou plutot refugies de Kossova, sous le fameux Isa Boletin. Pendant la crise finale du regime princier cause par l’offensive grecque dans l’Epire et la revolte des sunnites du centre du pays, au mois de mai et juin on discuta â Bucarest et â Sinaia la possibilite d’envoyer en Albanie deux regi- ments de volontaires, suffisants pour retablir l’ordre d’apres les estimations assez optimis- tes. Mais le debut de la Grande Guerre mit un terme â ce projet, malgre les derniers cris de detresse et les demandes pour une supreme aide envoyees de Durazzo â Bucarest. De Rou- manie on n’avait pu acheminer pour lAlbanie que les uniformes d’hiver dans l’esperance que la resistance se prolongera. Le bataillon roumain et quelques centaines de volontaires de Kossova ont ete les derniers ă defendre le siege du gouvernement et le ko- nak du prince Guillaume jusqu’â son depart dAlbanie (3 septembre 1914). Immediatement apres, les soldats et les officiers roumains ont consigne leurs armes â la Commission Inter- nationale de Controle, comme seule autorite legale du pays. ----1 68 |---------------------------------- II y a aussi un epilogue a cette action roumaine en Albanie et pour la cause des Aroumains: au debut de la Grande Guerre on eut dans l’armee roumaine â cote d’un afflux des Roumains de Transylvanie, abandonnant les drapeaux autrichienns et hongrois, beau- coup des Aroumains qui n’ont pas voulu servir dans les armees balkaniques17. Cet episode militaire roumain en Albanie a ete completement oublie, englouti dans la ruine du regne du «mbret Wilhelm I». Le destin de la familie princiere - sauf le prince heritier Charles Victor residant en Allemagne - fut lie â jamais â la Roumanie. Apres la Grande Guerre, la princesse Sophie etablie sur les terres tres aimees par elle de ses ancetres maternels â Fântânele (departement de Bacau) mourut prematurement en 1936; feu le mbret d Albanie, le prince Guillaume de Wied, finit ses jours a Predeal, le 18 avril 1945. Leur fille, Mărie Eleonore, mariee Ion Bunea, fut arretee en 1950 et mourut assassinee dans les geoles communistes â Miercurea Ciuc (28 ou 30 septembre 1956)18. Aujourd’hui, un siecle apres le «royaume albanais de six mois» du prince Guillaume, on peut se fier aux sages paroles de quel-qu’un qui se connaît dans le gouvernement du pays - l’eveque orthodoxe Fan Noii: si on doit porter un jugement sur le prince de Wied, on peut lui faire seulement un grand reproche, «de n’avoir pas pu accomplir des miracles». LAlbanie de 1912-1914 fut, sans doute, l’en- jeu des grandes puissances, l’objet de convoiti- ses des pays balkanique voisins, de la revanche des Jeunes Turcs, une de grandes victimes de la guerre dans les Balkans. Selon Aubrey Her- bert «l Albanie avait ete constituee sans egard â l’ethnologie, â la religion et si [...] les necessites economique du nouveau etat seront ignorees aussi, cette creation sera une experience cruelle et sans sens»19 Annexes Le Trăite de Londres, 30 Mai 1913 (articles concernant l Albanie) ‘Article I. There will be from the date of the exchange of the ratifications of the pres- ent treaty, peace and friendship between His -----------■ Revista de istorie militară ■----- Majesty the Emperor of the Ottomans on the one part, and their Majesties the Allied Sovereigns on the other part, as well as be- tween their heirs and successors, their States and respective subjects in perpetuity. Article II. His Majesty the Emperor of the Ottomans cedes to their Majesties the Allied Sovereigns all the territories of his Empire on the continent of Europe to the west of a line drawn from Enos on the Aegaean Sea to Midia on the Black Sea with the exception of Albania. The exact line of the frontier from Enos to Midia will be determined by an International commission. Article III. His Majesty the Emperor of the Ottomans and their Majesties the Allied Sovereigns declare that they remit to His Majesty the Emperor of Germany, His Majesty the Emperor of Austria, the President of the French Republic, His Majesty the King of Great Britain and Ireland, and His Majesty the Emperor of All the Russias the care of settling the delimitation of the frontiers of Albania and all other questions concerning Albania.” NOTE 1 Nicolae Batzaria, Din lumea Islamului. Turcia Junilor Turci, s.L.s.d., p. 156-157. 2 Constantin Chekrezy, Albania Past and Pre- sent, New York, 1919, p. 15 3 La Carta verde. 1914-1915, Roma, 1915, doc. 71. 4 F. Gilbert, Les pays dAlbanie, Paris, 1914, p. 299-300. 5 Ibidem, p. 78, 81. 6 Constantin Chekrezy, p. 84. 7 Voir Ernest Christian Helmreich, The Diplo- macy cf the Balkan Wars 1912-1913, Harvard Uni- versity Press, 1938. 8 Pour le personage voir Albania’s greatest fri- end: Aubrey Herbert and the making cf the modern Albania. Diaries and papers 1904-1923, editee par Bejtullah Destani et Jason Tomes, London-New York, 2011. 9 Henri Noel Brailsford, Macedonia; it’s races and theirfuture, New York, 2009, p. 194. 10 Robert Elsie, The Viennese Școlar who almost became king cf Albania: baron Franz Nopcea and his contribution to the Albanians Studies, dans „East European Quarterly” 33, 3(1999), p. 327-345. 11 Memoires de Guillaume II, Hachette, Paris, 1922, p. 146. '-Ibidem, pp. 146-147. 13 Ibidem, p. 144. 14 Constantin Chekrezy, op. cit., p. 125. 15 Duncan Heaton-Armstrong, The Six Month Kingdon: Albania, 1914, New York, 2005, p. XIV-XV. 16 Mihai I. Buttescu, Vânătorii reginei Elisabeta. Memoriile unui cfiter din garda regala, ed. Coman- dor (r) Gheorghe Vartic, Editura Militară, București, 2012, p. 222-223. 17 Mihai I. Buttescu, op.cit., p. 225. 18 Ibidem, p. XIX-XXI. 19 Aubrey Herbert, op. cit., p. 176. ■ Revista de istorie militară ■ ______________________I gș Dosar: Participarea României la al Doilea Război Balcanic MIHAIL SADOVEANU CU ARMA ȘI PANA LA SUDUL DUNĂRII „...UN MARE FAPT OSTĂȘESC” PETRE OTU * Abstract Mihail Sadoveanu was drcfted into the army on November 4,1901. The young novelist had intermittent, but solid contacts with the Ife in the barracks, something that rtflected into his early writings. Perhaps the most important episode cfhis military career was his participation to the Second Balkan War, when he spent 44 days in Bulgaria. The article below presents his experiences in the war, putting together both his own words and the recollections cf those who have met him. Keywords: Mihail Sadoveanu, Second Balkan War, Bulgaria, Romania, General Constantin Așa caracteriza marele scriitor Mihail Sadoveanu participarea României la cel de-al Doilea Război Balcanic din vara anului 1913. O făcea din postura unui participant direct, aflat în mijlocul ostașilor, nu în calitate de corespondent de război, atașat unui coman- dament de corp de armată sau divizie, unde viața de campanie avea mai puține servituți. La acea dată, Sadoveanu era ofițer de rezervă, comandant de pluton într-o unitate de elită a Armatei Române, ce purta pe blazonul ei în- semnele biruințelor și jertfelor din Războiul de Independență. Este vorba de Regimentul 15 „Războieni” ce își avea bazinul de recrutare în regiunea Neamțului, acolo unde și prozatorul a văzut lumina zilei1. Sadoveanu-ofițer de rezervă Conform reglementările timpului, Mihail Sadoveanu a fost supus ca orice tânăr de vârsta și pregătirea lui, obligațiilor militare. El a fost încorporat, la 4 noiembrie 1901, la Compania jandarmi pedeștri de la Iași2. Deși ar fi dorit să rămână la Fălticeni, el s-a hotărât să se prezin- te. „Mă pregătesc să mă duc la Iași, să îmbrac haina Statului”, își amintește prozatorul. Dar, la biroul de recrutare local a aflat că este lă- sat la vatră pentru noi ordine. Concomitent, este sfătuit să depună actele pentru a rămâne în garnizoanaa Fălticeni, întrucât tinerii cu studii aveau dreptul de a fi repartizați la tru- pe speciale3. A fost, însă, mutat la 1 ianuarie 1902 același an la Regimentul „Suceava nr. 164, care avea dizlocată o subunitate și în Fălticeni. „M-am prezentat la compania mea, evocă scri- itorul începutul său în ale milităriei, în timpul permisiilor de sărbători. Cea mai mare parte a trupei era plecată. Serviciul era suspendat. Cei câțiva soldați vechi, pe care i-am găsit, m-au primit cu o bunătate pentru care și astăzi le sunt recunoscător”5. Le-a devenit prieten, as- cultându-le poveștile lor de acasă, citindu-le scrisorile și scriindu-le, nu de puține ori, mi- sivele către părinți, soții, logodnice, surori și frați. La rândul lor, soldații i-au predat primele lecții de militărie. * Director adjunct, Institutul pentru Studii Politice de Apărare și Istorie Militară. ■] 70 |----------------------------------------------------------■ Revista de istorie militară ■ Este lăsat la vatră, iar în martie 1902, s-a prezentat, din nou, la unitate unde se trezește, după cum arată în lucrarea Anii de ucenicie, “tuns chilug, cu ciubote dintr-o piele de buhai, boc-boc ! pe trotuar - cu capelă, cu baioneta cuțit, cu pușcă, toată ziua fac muștru. M-am pus iar pe învățătură. N-am învățat destul până acuma. Acuma trebuie să învăț lucru mai fru- mos și mai solid; ca să mă fac căprar - don căprar”6. Devine, după câteva săptămâni, sol- dat fruntaș, cu sarcina de a asigura pregătirea recruților „teritoriali”. Fiind în Făticeni, are un program ceva mai lejer, nopțile petrecându-le acasă. La 1 mai 1902 a fost avansat caporal, iar în la 16 noiembrie același an sergent7. Rămâne în cazarmă câteva luni, respectiv până la 27 iunie 1902, când își ia un concediu de 18 zile, iar în luna iulie același an pleacă împre- ună cu toată compania la Târgu Ocna pentru paza celor condamnați pentru delicte grave. Către sfârșitul anului concentrarea a luat sfârșit, dar în anul următor, a fost concentrat din nou, de data aceasta pentru a putea fi avan- sat sublocotenent în rezervă, grad pe care îl obține la 1 ianuarie 19048. Contactul cu lumea militară, cu rigorile disciplinei cazone, obtuzitatea și brutalitatea unor comandanți mai mari sau mai mici, dar și secvențele sale de luminoasă umanitate și- au pus o puternică amprentă asupra creației literare a lui Sadoveanu. Experiența sa de ca- zarmă, pe alocuri traumatizantă, a constituit materia primă pentru o serie de creații cu mare răsunet în epocă, dintre care reținem, cu titlul de exemplu, Amintirile căprarului Gheorghiță, publicate în volum în anul 1906'. Despre acest volum, George Călinescu avea păreri critice, apreciind că amintirile nu au va- loare literară, ci reprezintă o „simplă cronică a vieței de cazarmă [...], veștejind simțul militar, prin care se înțelege «pumnul, palma, ghion- tul, răcnetul, crucea, Dumnezeul, evanghelia». Gradații și căpitanii sînt înfățișați ca niște fiare turbate, gata să ia în mașina de palme pe nevi- novatele sălbăticiuni sătești”10. După obținerea gradului de ofițer de rezer- vă, contactele lui Mihail Sadoveanu cu arma- ta au continuat, el fiind concentrat de câteva ori în Regimentul său, „Suceava” nr. 16. Prima dată în perioada 10 august-8 septembrie 1906, locul de dislocare fiind comuna Șipote. Nota- rea întocmită cu această ocazie, preciza: „Are uniforma completă. Regulamentele le cunoaș- ----■ Revista de istorie militară ■----------- te bine, are o bună voință; la serviciu este inte- ligent, însă fiind supus obezității nu rezistă la servicii. Este un bun officier”11. A doua concentrare a avut loc în perioada 21-29 martie, „pentru răscoale”, după cum pre- cizează documentele militare12. Ultima con- centrare înainte de izbucnirea Primului Răz- boi Mondial a avut o durată de 20 de zile (1-20 mai 1912)13. în caracterizarea făcută pentru anul 1912, comandantul Regimentului nr. 16 aprecia că este „sănătos și rezistent”, cu o „dez- voltare corporală ajunsă aproape de obezitate”. Cu toate acestea „se poate conta că va putea face campanie. Inteligent și cu o judecată foar- te sănătoasă. Cultură generală deosebită”14. Comandantul de brigadă confirma aprecieri- le comandantului de regiment, subliniind că este foarte inteligent și înflăcărează trupa prin modul de a vorbi. își dădea o „osteneala” de a deprinde cunoștințele militare și prin întreaga activitate merita să fie înaintat în grad15. La 10 mai 1913, Sadoveanu a fost avansat la gradul de locotenent în rezervă și mutat în Regimentul 15 „Războieni”, cu această unitate participând la campania din sudul Dunării16. După declanșarea Primului Război Mondial, Mihail Sadoveanu a fost reînscris în vechea sa unitate, Regimentul Suceava” nr. 16, participând la mai multe concentrări în anii neutralității. La declanșarea războiului, Mihail Sadoveanu a fost chemat la București, el lucrând la cenzu- ra militară, condusă de I.G.Duca, ministrul In- strucțiunii și Cultelor în guvernul condus de Ion I. C. Brătianu17, până în preajma bătăliei Bucu- reștilor, prin care se spera salvarea Capitalei18. La sfârșitul anului 1916, Mihail Sadoveanu a fost desemnat de către generalul Constantin Prezan, șeful Marelui Cartier General, să condu- că grupul de scriitori și ziariști care să editeze un ziar militar, ce avea să se numească „România” Din colegiul de redacție au făcut parte, Octavian Goga (prim redactor), C. Gongopol, Ion Minu- lescu, Corneliu Moldovan, N.N. Beldiceanu, P. Locusteanu, George Raneti, C. Bucșan, Virgil Bărbat. Primul număr a apărut la 2 februarie 1917, în plină acțiune de reorganizare a armatei, după campania dezastruoasă din vara și toam- na anului 1917, iar ultimul în martie 1918, după semnarea preliminariile păcii de la Buftea. în toată această perioadă, ziarul, condus de Mihail Sadoveanu, a reprezentat hrana zilnică spirituală a militarilor români de toate gradele, Locotenentul de rezervă Mihail Sadoveanu contribuind la menținerea moralului unei ar- mate care a cunoscut pe rând febra pregătirilor pentru revanșă, bucuria victoriilor îndelung așteptate, dezamăgirea pentru imposibilitatea fructificării roadelor acestora, resemnarea în fața implacabilului mers la istoriei, care a im- pus acceptarea condițiilor inamicului. Activitatea publicistică militară a fost re- cunoscută de autoritățile militare, Mihail Sa- doveanu fiind avansat căpitan în rezervă la 1 aprilie 1917, grad pe care îl va menține până în 1936, când a trecut în retragere pentru limită de vârstă19. El nu a mai putut fi avansat în grad, deoarece nu a efectuat concentrările prevăzute de lege. A fost demobilizat la 31 mai 1918, prin înaltul Decret nr. 781. în perioada interbelică, contactele cu armata au fost cu totul sporadi- ce, singura concentrare fiind cea din octombrie 1921, la Comandamentul Corpului 4 armată. După război a figurat în controalele Regimen- tului 113 infanterie până la 1 august 1923, când a fost mutat la Batalionul 12 vânători munte. în războiul balcanic Din rațiuni pe care documentele consultate până acum nu le dezvăluie, Mihail Sadoveanu a fost mutat, în 1913, din Regimentul nr. 16 „Suceava” în Regimentul 15 „Războieni” par- ticipând cu această unitate la campania din sudul Dunării. Perioada de concentrare a fost de peste două luni, respectiv între 23 iunie și 31 august 1913. Sadoveanu a fost încadrat în Compania a 12-a, comandată de căpitanul Ni- colae Vulovici, el însuși un poet valoros, care va fi primul ofițer al Regimentului care a căzut la datorie în august 1916. Funcția în statul de organizare era „cap pluton”, în această postură fiind și plutonierul major Mocanu20. Practic, locotenentul de rezervă Mihail Sadoveanu era comandant al plutonului 1 din subunitate. Aflat la Piatra Neamț, locul de dizlocare a unității, în plin proces de realizare a mobili- zării, îi scria, lui Garabet Ibrăileanu, la 28 iu- nie 1913: „Iubite prietene, mă aflu cu Reg 15 Războieni, locotenent în compania a XII și sunt sănătos. Lui C.C. Pastia spunei, te rog, că deoarece trebuie să fac o excursie care nu poa- te suferi amânare, cată s-o amânăm altădată pe cea proiectată de noi în Elveția. Salută din parte-mi pe toți amicii noștri de la V.r. [Viața Românească-w.w); astăzi plecăm la Dunăre. O călduroasă strângere de mână lui Stere. Nea- mul Șoimăreștilor, dacă va trebui pentru revis- tă, ți-1 va putea trimite nevastă-mea. Te îmbră- țișez, M. Sadoveanu”21. Aprecierea de serviciu de la sfârșitul cam- paniei, întocmită de comandantul unității, co- lonelul Emil Romanescu, avea cuvinte elogioa- se la adresa activității sale. „Pe timpul mobili- zării, se menționa în document, a contribuit la echiparea oamenilor [...] Servește cu mult zel și activitate. S-a distins prin felul cum știa să ridi- ce moralul trupei și să îmbărbăteze; zi și noap- te se găsea în mijlocul trupei; pentru aceasta a fost propus a fi decorat” Concluzia trasă de colonelul Romanescu a fost „aprecieri peste”. Dacă documentele militare sunt relativ zgârcite cu aprecierile asupra activității lui Mihail Sadoveanu, scriitorul, cu talentu-i cu- noscut, a ținut să fixeze, prin mijloace litera- re impresiile din această campanie. Așa s-au născut însemnările sale, imaginate ca scrisori trimise unui prieten, care au început să fie pu- blicate în ziarul „Universul”, începând cu 20 septembrie 1913. Ele au fost reunite în volum, în anul 1916, sub titlul 44 de zile în Bulgaria1-. -----------■ Revista de istorie militară ■-- Sadoveanu realizează, din mijlocul trupelor, o frescă a acestei companii, prima a armatei ro- mâne după trei decenii și jumătate de la Războ- iul de Independență. Prozatorul nu a fost intere- sat de rațiunile politice, de calculele guvernelor, de planurile imaginate de marile state majore. El s-a aplecat îndeosebi asupra oamenilor, a mi- litarilor obișnuiți, care au înfruntat greutățile marșurilor, arșița verii, neajunsurile de tot felul în ceea ce privește dotarea materială a unităților și asigurarea medicală etc. „Nu s-a vărsat sânge, scrie Sadoveanu, și expediția noastră a avut o în- fățișare destul de prozaică. Totuși, moblizarea în câteva zile a cinci sute de mii de oameni, într-un avânt pe care-1 cunoști, este un lucru vrednic de luare aminte. în două săptămâni avangarda din care făceam parte a urcat pe culmea Balcanilor, la 1500 de metri înălțime, purtând pe brațe tu- nurile deasupra prăpăstiilor”23. Tabloul zugrăvit de pana prozatorului este unul veridic, întrucât subliniază atât păr- țile bune ale campaniei, cât și lipsurile, unele congenitale ale armatei. După opinia ofițerului care luase contact cu viața militară la începutul secolului al XX-lea, campania din 1913 a găsit armata română în „plină fiebere și prefacere”, reformele declanșate nefiind finalizate. Cu toa- te că unitățile active fuseseră amestecate cu cele noi, disciplina în rândul unităților a fost corespunzătoare, departe de tabloul dezastru- os oglindit de zgomotoasele campanii de presă ale unor gazete, însetate de senzațional. Proza- torul a fost impresionat soldații simpli, țăranii în fapt, „oamenii pământului, ai trecutului și ai viitorului”, care s-au “supus suferințelor ca unei fatalități. N-au crâcnit, n-au murmurat, n-au umplut coloanele gazetelor. Acest lucru oribil, războiul, ei îl înțeleg în felul lor; ei simt intuitiv că absurda armată este singura noastră tărie între limbile dușmane care ne înconjoară”24. Ca toți militarii români participanți la acest război ce s-a dovedit atipic în cele din urmă, scriitorul a cunoscut lipsurile de care suferea armată - hrana, îmbrăcămintea și încălțămin- tea, medicamentele, armamentul învechit, etc. Redând sau imaginând un dialog dintre un că- pitan și maior, dar acest lucru nu are importan- ță, faptul este cât se poate de real, primul îi spu- ne că după 19 zile de când a plecat de acasă nu i-a fost dat să vadă un ofițer de intendență25. în atari condiții, notează prozatorul, „ne făceam acuma gospodăria singuri: tăiam vite, rechizi- ----■ Revista de istorie militară ■------------ ționam brânză și legume și puneam pe bulgari să ne coace pînea. Soldații și ofițerii împlineau acest prisos de muncă fără să murmure și dă- deau dovadă de o tărie deosebită și mai ales de o omenie rară; căci fiece dram luat se plătea și casa și cinstea pământenilor erau respectate”26. Cu toate acestea, în unele localități, mili- tarii români constatau ostilitatea surdă a lo- calnicilor și pe acest fond, n-au lipsit anumite incidente. Sadoveanu zugrăvește cu același ta- lent viața și obiceiurile populației bulgare. Pro- blemele cotidiene, mentalitățile erau, în bună măsură, aceleași pe ambele maluri ale Dună- rii; în plus locuitorii de la sud de marele fluviu erau marcați de războiul de până atunci, acesta lăsând urme adânci în gospodăriile localnicilor și rărind numărul bărbaților în special a celor tineri. „La noi, nu-i casă fără mort” i-a spus, oftând, baba Maria din Mahlîta27. în localitatea Etropol, la Regiment a ajuns vestea că Bulgaria a cerut pace, dar pentru Bri- gada 13, din care făcea parte unitatea sa, acest lucru a rămas fără nici un efect, întrucât s-a primit dispoziție să se înainteze spre inima Bal- canilor, ca mijloc de presiune pentru adversar. Au ajuns la Zlatița și la Mircovo, în această ul- timă localitate râmând o săptămână „Cărți de cetit n-aveam; tutunul ne lipsea cu desăvârșire, soldații „duhăneau” frunze uscate din copaci; ca să-mi umplu vremea mai coboram în târgu- șor. Acolo, cîte un automobil venit de la divizie ori de pe la corpul de armată ne mai aducea cîte o gazetă”28. Dar veștile de care Sadoveanu lua cunoștință nu erau foarte bune întrucât iz- bucnise epidemia de holeră care a secerat sute și sute de vieți tineri. Privind, la Golemi-Izvor, un cimitir improvizat, prozatorul scria îndu- rerat: „cruci mărunte și morminte proaspete acopereau un tăpșan; acolo dormeau flăcăii dintr-un regiment de artilerie. Era așa de trist și de singur colțul acela de lume cu cruci străi- ne și morți necunoscuți”! Fanfara cînta departe ușor, după serbarea păcii, și sunetele înăbuși- te treceau rîul și adiau colțul acela al morților noștri”29. După începerea mult așteptatei retrageri, i-a scris prietenului Garabet Ibrăileanu o mi- sivă, prin care îl anunța: „Am fost cu a 13 bri- gadă mixtă pînă la două zile de mers depărta- re de Sofia, cea mai apropiată trupă de capital Bulgariei. Acum am început retragerea și, dacă ---------------------------------------1 73 |--- lucrurile merg normal și fără complicații, ne vedem la deschiderea repetițiilor teatrului, 15 august. Sunt sănătos; mi-i dor de Iași și de pri- eteni. Vă îmbrățișez pe d-ta, pe Stere și pe toți amicii”30. Intențiile scriitorului nu s-au materi- alizat, perioada sub arme prelungindu-se până la sfârșitul lunii august 1913. Din septembrie, Sadoveanu și-a reluat ocupațiile obișnuite, dar contactele cu armata, au continuat, așa cum am precizat mai sus, până la sfârșitul conflagrației mondiale. Participarea la al Doilea Război Balcanic s-a înscris în obligațiile militare ale lui Mihail Sadoveanu și nu a fost un act de voluntariat, așa cum este cazul lui Nicolae lorga, altă mare personalitate născută pe plaiuri moldave, care a lăsat amintiri despre această campanie31. Indiferent de postura în care a participat, Sadoveanu și-a fixat în scris impresiile despre această experiență unică în existența lui de până atunci. Aflate la intersecția dintre literatură și memorialistică, ele reprezintă o mărturie preți- oasă despre campania armatei române la sudul Dunării, un eveniment asupra căruia istoricii au și acum, după o sută de ani, opinii diferite. NOTE 1 Pentru evoluția acestei unități a se vedea Petre Otu, De o vârstă cu independența. De la Regimentul 15 „Războieni” la Brigada 15 mecanizată „Podu în- alt”, Editura Militară, București, 2012. 2 Arhivele Militare Române (în continuare si- gla A.M.R.), fond Memorii bătrâni-căpitani, dosar nr. 738, f. 1. 3 Mihail Sadoveanu, Corespondența debutului, ediție îngrijită de Savin Bratu și Constantin Mitru, Editura Minerva, București, 1977, p. 118. 4 Colonel (r) prof. univ. dr. Gheorghe Nicolescu, Personalități in un,formă, în „Calendarul tradițiilor militare 2011”, Centrul Tehnic Editorial al Armatei, București, 2010, p. 51. 5 Pentru istoria unității a se vedea Petre Otu, De o vârstă cu independența. De la Regimentul 15 „Războieni” la Brigada 15 mecanizată „Podu înalt”, Editura Militară, București, 2012. 6 Mihail Sadoveanu, Corespondența debutului, ediție îngrijită de Savin Bratu și Constantin Mitru, Editura Minerva, București, 1977, p. 120; A se ve- dea și Opere, voi. 16,...., p. 550-551 Pentru această secvență din viața scriitorului a se vedea Mihail Sadoveanu, Cele mai vechi amintiri. Anii de ucenicie (Amintiri, î), antologie și prefață de Ion Bălu, Editu- ra Minerva, București, 1970, p. 262-268. ----1 74 |------------------------------------- 7 A.M.R., fond Memorii bătrâni-căpitani, dosar nr. 738, f. 2. 8 Colonel (r) prof. univ. dr. Gheorghe Nicolescu, op. cit., p. 51. 9 Mihail Sadoveanu, Opere, voi. 3, ediție cri- tică de Cornel Simionescu, note și comentarii de Cornel Simionescu și Fănuș Băileșteanu, Editura Minerva, București, 1986, p. 287-422. Volumul a apărut în 1905, dar anul imprimat pe copertă este 1906 (Mihail Sadoveanu, Amintirile căprarului Gheorghiță, Editura Minerva, București, 1906). 10 G. Călinescu, Istoria literaturii române. De la origini până în prezent, ediția a Il-a revăzută și adă- ugită, ediție și prefață de Al. Piru, Editura Minerva, București, 1982, p. 618. 11 A.M.R., fond Memorii bătrâni-căpitani, dosar nr. 738, f. 5 12 Ibidem, f. 3. 13 Colonel (r) prof. univ. dr. Gheorghe Nicolescu, op. cit., p. 51. 14 A.M.R., fond Memorii bătrâni-căpitani, dosar nr. 738, f.10. 15 Ibidem. 16 Ibidem, f. 4. 17 Pentru activitatea cenzurii a se vedea, între al- tele, I. G.Duca, Memorii, voi. III, Războiul. Partea I (1916-1917), ediție și indice de Stelian Neagoe, Edi- tura Machiavelli, 1994. 18 Dan Mănucă, Pe urmele lui Mihail Sadoveanu, Editura Sport Turism, București, 1982, p. 108. 19 A.M.R., fond Memorii bătrâni-căpitani, dosar nr. 738, f. 6-8. 20 A.M.R., Registrul istoric al Regimentului 15 „Războieni” f. 93. 21 Mihail Sadoveanu, Opere, voi, 21, Editura Mi- nerva, București, 1970, p. 633. A se vedea și Virgia Mușat, Mihail Sadoveanu, povestitor și corespon- dent de război, cuvânt înaintre de Al. Piru, Editura Militară, București, 1978, p. 36. 22 A se vedea textul integral în Mihail Sadoveanu, Opere, voi, 21,..., p. 7-174. 23 Ibidem, p. 10. 24 Ibidem, p.18, 19. 25 Ibidem, f. 24. 26 Ibidem, p. 98. 27 Ibidem, p.86. 28 Ibidem, p. 153. 29 Ibidem, p. 162. 30 Ibidem, p. 633. 31 N. lorga, Acțiunea militară a României. în Bulgaria cu ostașii noștri, ediția a Il-a revăzută și adăugită, Atelierele grafice Socec & Co, societate anonimă, București, 1914. A se vedea și N. lorga, Notele unui istoric cu privire la evenimentele din Balcani, Librăriile Socec & Comp și C. Sfetea, București, 1913. ------------■ Revista de istorie militară ■-------- Dosar: Participarea României la al Doilea Război Balcanic EPIDEMIA DE HOLERĂ DIN BULGARIA DIN ANUL 1913 - CONSECINȚE ASUPRA ARMATEI ROMÂNE ION GIURCĂ * Abstract Preceding World War I, the Balkan Wars were political, diplomatic and military corfrontations in which Romania played an unexpectedly important role, supported and appreciated by the European powers. Initially neutral, Romania, by the summer cf 1913, became increasingly intransigent towards the government in Șefia, who posed as a Balkan power and who sought a territorial expansion as it has been provisioned by the short-lived peace cf San Sttfano (in the spring cf 1878), which expressed the interests cf the Tsarist Empire. The present study reveals the dfificulties encountered by the Romanian army on the front, focusing on the epidemic cf cholera, which in less than one month killed over a thousand Romanian soldiers. \ Keywords: cholera, Romania, Bulgaria, Danube, King Carol I, Prince Ferdinand I Războaiele Balcanice, desfășurate cu in- tensitate diferită pe parcursul a câteva luni în anii 1912 și 1913, au fost confruntări politice, diplomatice și militare care au premers prima conflagrație a secolului al XX-lea, în care Ro- mânia a avut un loc și rol nesperat de impor- tant, susținut și apreciat de către puterile euro- pene, grupate în alianțele politice și militare de pe continent, care aveau să se reconfigureze și să se confrunte începând cu vara anului 1914. Obiectiv neutră în anul 1912, cu atenția concentrată asupra evoluției evenimentelor politice și militare de la sud de Dunăre, dar și asupra poziției și atitudinii puterilor euro- pene, oarecum încurajată de acestea, în vara anului 1913, România a adoptat o atitudine intrasingentă față de guvernul de la Sofia care se erija într-o putere balcanică, care dorea o extindere teritorială așa cum fusese stabili- tă prin efemera pace de la San Stefano, din primăvara anului 1878, care prevedea o con- strucție geopolitică gândită la Petersburg pen- tru interesele Imperiului Țarist. în contextul activității diplomatice din prima jumătate a anului 1913, decizia României din 10 iunie 1913, de a intra în război împotriva Bulgariei, nu era surprinzătoare, era dorită și necesară, pentru a pune capăt unui conflict „ce era un scandal european”1. Intrarea României în război a avut loc într- un context geostrategie favorabil, care previzi- ona o acțiune militară facilă, lipsită de o rezis- tență semnificativă din partea armatei bulgare, în condițiile în care sârbii, muntenegrenii și grecii realizau o superioritate militară și o mo- tivație de a lupta pentru un scop comun. Desfășurarea operațiunilor armatei româ- ne pe frontul din Bulgaria, în partea central- * Col. (r) prof. univ. dr., Universitatea Hyperion din București. -■ Revista de istorie militară ■----------------------------- 75 vestică a spațiului dintre Dunăre și Munții Bal- cani2, cât și în sudul Dobrogei, a fost un marș desfășurat în condițiile existenței pericolului întâlnirii cu inamicul, marcat de confruntări de mică amploare, la nivelul patrulelor de cer- cetare și detașamentelor înaintate, soldate cu respingerea sau predarea trupelor bulgare. Operațiunile desfășurate la sud de Dună- re au fost marcate de dificultățile create de un teatru de acțiuni militare cu o infrastructură deplorabilă, de condițiile meteorologice speci- fice verii în această parte a continentului și, cel mai grav, de contaminarea trupelor române cu vibriomil holeric, care genera o boală contagi- oasă, cu o evoluție rapidă și severă, cu o morta- litate ridicată, de 50-80% în cazurile netratate. în zonele operațiunilor militare din Penin- sula Balcanică, holera a fost „importată” de bulgari de la turci, în timpul bătăliei de la Cea- talgea (4-11 noiembrie 1912), apoi transmisă și trupelor sârbe în confruntările începute în cursul lunii iunie 1913. într-un memoriu din anul 1913 al colo- nelului Henri Cihoski, atașat pe lângă Marele Cartier General sârb, este consemnat că „din primele lupte între sârbi și bulgari a apărut holera în armata sârbă, primele cazuri au iz- bucnit la Istip... La 24 iunie proporțiile pe care le luase holera la Istip, devenise îngrijorătoare. La 25 iunie holera pătrunseseră și în spitalele din Belgrad unde se găseau 38 de ostași bol- navi... Către ijârșitul campaniei, focarul mare al holericilor se găsea la Veles unde, fiind prea mulți, nu li se mai dădea aproape vreo îngri- jire medicală, de spaimă sau de dureri, mulți dintre ei înebuniseră”3. în România despre epidemia de holeră iz- bucnită în Bulgaria erau informații suficiente, mai ales după ce profesorul dr. Ion Cantacu- zino a trimis in anul 1912 o echipă de medici în frunte cu dr. I. lonescu-Mihăești „să stu- dieze epidemia din Bulgaria. Urmările acestei măsuri de prevedere s-au soldat cu culegerea unor date importante din punct de vedere epi- demiologie și microbiologic. S-au adus tulpini de vibrioni holerici și s-au făcut preparative pentru producția rapidă de vaccin antiholeric în cantități mari...”4. Cu toate acestea, măsurile specifice de protecție într-o zonă cu potențial de contami- nare au fost insuficiente sau, mai grav, neres- pectate. ----1 76 |------------------------------------ în privința Serviciului sanitar al armatei, subliniem că Ministerul de Război a între- prins în cursul anului 1913 o serie de măsuri pentru îmbunătățirea organizării și dotării structurilor acestui serviciu cu cele necesa- re asigurării medicale a trupelor. Astfel, prin Decizia ministerială nr. 39/25 ianuarie 1913 a fost stabilită o nouă nomenclatură pentru materialele sanitare, care urma să o înlocuias- că pe cea din 1897, între inventarele prevăzu- te aflându-se Trusa pentru analiza chimică a apei în campanie, Model 1911 și Laboratorul mobil bacteriologic, Model 1912 '. O lună mai târziu, prin Decizia ministerială nr. 94, a fost aprobat un proiect de Instrucțiuni provizorii asupra mersului serviciului militar sanitar în timp de campanie/’, care prevedeau structurile constituite și care trebuiau să acți- oneze în zona operațiunilor, etapelor, la cetăți (aliniamentul Focșani, Nămoloasa, Galați, Ce- tatea Bucureștiului), locuri întărite și marină. în zona operațiunilor trebuiau să acționeze Serviciul sanitar de la corpurile de armată și divizii, care aveau în subordine structuri pro- prii. Conform planului de mobilizare pentru anul 1913 și în acord cu prevederile planului de campanie elaborat și pus în aplicare sub condu- cerea generalului Alexandru Averescu, în zona operațiunilor au fost deplasate, concentrate și au funcționat spitale mobile și ambulanțele din structura corpurilor 1-5 armată și diviziilor din compunerea acestora, ambulanțele diviziilor 1 și 2 cavalerie, 1, 2 și 3 de rezervă, cât și ambu- lanța Comandamentului Etapelor. Spitalele corpurilor de armată de la Craio- va, București, Constanța și Galați au fost pregă- tite pentru preluarea răniților și bolnavilor care urmau a fi evacuați din zona operațiunilor. Ser- viciul sanitar includea și un Serviciu de igienă, destinat „a lua toate măsurile pentru a preveni sau a stinge focarele epidemice atunci când ele se ivesc”7. România dispunea, de asemenea, de o bună școală de bacteriologic, având ca lider pe dr. Ion Cantacuzino, alături de care lucrau specialiști consacrați sau în curs de formare. Prin urmare, exista un cadru instituțional adecvat, o dotare dacă nu cea mai bună era de nivel mediu, care să poată concepe, lucra și asi- gura din punct de vedere medical trupele afla- te în zona de operații, etapelor și interioară. Odată trecute la sud de Dunăre și în Cadrilater, unitățile și marile unități au fost -----------■ Revista de istorie militară ■----- însoțite de către structurile medicale care s-au instalat succesiv în raioanele stabilite, con- form normelor existente la acea dată (Harta). Deși aparent totul părea să decurgă nor- mal, structurile Serviciului sanitar instalân- du-se și exersând acțiuni de evacuare și îngri- jire a răniților, pe întreaga durată a campaniei eforturile personalului sanitar au vizat acor- darea asistenței medicale primare și de urgen- ță, pentru ca ulterior acestea să fie concentra- te asupra combaterii cazurilor izolate și apoi epidemiei de holeră. Primele cazuri de holeră confirmate de către medici au fost raportate la 15 iulie de către comandanții corpurilor 1 și 2 armată, în aceeași zi dispunându-se măsuri sanitare specifice situației, solicitându-se Ministeru- lui de Război „a trimite de urgență spitalul de izolare și mijloacele cerute Direcției Sanitare de către Inspectoratul General și Serviciul Sa- nitar”*. A doua zi, deja se înregistrau primele victime: 16 decese, 64 grav bolnavi și 204 sus- pecți de holeră la Corpul 1 armată și 3 decese, 15 grav bolnavi și 40 de suspecți la Corpul 2 armată. Extinderea epidemiei a fost rapidă, astfel că la 20 iulie 1913, când s-a realizat pri- ma centralizare a datelor pe întreaga armată de operații, se înregistrau 223 decese și 2128 de bolnavi9, situația fiind deja gravă, cu o evo- luție constantă, dar inegală, până la 14 august 1913 (Anexa nr. 1). Cu toate acestea, abia la 23 iulie 1913 Marele Cartier General a trans- mis unităților Ordinul circular nr. 432, sem- nat de către generalul Alexandru Averescu și generalul medic Călinescu care, în sinteză, prevedea: o redistribuire a secțiilor spitalelor mobile și ambulanțelor de corp de armată în interiorul focarelor de holeră, pentru a se evi- ta transportul bolnavilor; în situații extreme, transportul bolnavilor se va executa cu mij- loacele ambulanțelor; se interzicea consumul fructelor și contactul cu populația; izolarea în teren a unităților contaminate; sporirea rați- ei de hrană pentru sanitari, pentru a rezista eforturilor depuse10. Aspectele privind epidemia de holeră sunt mai detaliat prezentate în documentele elabo- rate la nivelul corpurilor de armată și divizii- lor, în special a spitalelor mobile și ambulan- țelor din compunerea acestora. ■ Revista de istorie militară ■ grafic#« AOpwWWW Sergrc/i/Ă// â) zona legenda O <*w*wr** O • . O ■ — â /»*W***A* de Un istoric al activității Ambulanței Cor- pului 3 armată, întocmit după încheierea răz- boiului, arată că abia la 18 iulie 1913 s-a pri- mit ordinul referitor la măsurile de limitare a propagării unei eventuale epidemii de holeră, prin efectuarea curățeniei în raioanele de dis- punere și a unor măsuri speciale referitoare la locurile amenajate a fi utilizate în comun. La 23 iulie a început distribuirea pentru consum a trei porții de ceai pe zi, interzicându-se con- sumul apei, cât și a unor cantități suficiente de săpun pentru igiena personală11. Un raport al Comandantului Corpului 4 armată, din 31 iulie 1913, adresat Principelui Ferdinand, consemnează disfuncționalitățile în privința vaccinării trupelor cu ser antiho- leric. Sosirea cu întârziere de două zile față de data planificată a medicilor dr. Ion Cantacuzi- no și dr. Mihai Ciucă a determinat ca inocula- rea să înceapă la Divizia 8 infanterie în după amiaza zilei de 27 iulie 1913, în loc de 25 iulie, așa cum fusese stabilit. Se aprecia că la nivelul Corpului 4 armată acțiunea se putea finaliza la 2 sau 3 august 1913. Dintr-un Memoriu12 întocmit de către me- dicul șef al Diviziei 1 de rezervă, mai puțin afectată de epidemia de holeră, rezultă că la sosirea marii unități la Vrața orașul era conta- minat de holeră, astfel că unitățile au staționat în afara localităților, fiind luate măsuri de evi- tarea contactului cu populația bulgară. Efectivele diviziei au fost infectate întâm- plător și individual, prin contact cu militari din alte unități. în privința inoculării vaccinu- lui antiholeric, medicul șef al diviziei s-a adre- sat dr. Slătineanu, aflat la Orhania, căruia i-a solicitat serul necesar, care s-a asigurat, dar într-o cantitate insuficientă. S-a remarcat fer- mitatea în acțiunea comandantului Regimen- tului 1 artilerie - colonelul Gârleșteanu, care a trimis la București medicul unității pentru a ri- dica serul necesar, cu care s-a reușit vaccinarea întregului personal, conform procedurii stabi- lite de către dr. Ion Cantacuzino. Totuși, doar jumătate din efectivul diviziei a fost vaccinat, astfel că epidemia a fost eradicată abia până la demobilizare. încheierea Păcii de la București, la 28 iulie 1913, a impus emiterea unui ordin preliminar referitor la evacuarea Bulgariei de Vest. Or- dinul nr. 111, din 29 iulie 1913, a prevăzut, în legătură cu starea și situația sanitară a armatei ----1 78 |--------------------------------------- de operațiuni, că: „Toți bolnavii de holeră vor fi lăsați în următoarele puncte: Orhanie, Vrața, Lucoviț și Cerveniberg. Medicii vor lua deci măsuri de evacuarea lor spre aceste puncte. în ajunul plecării se va face o inspecție sanitară minuțioasă pentru a se alege cei suspectați și evacua la punctele sus arătate. Pe timpul mar- șului până la punctul de trecere se va ține de către medicii respectivi o listă exactă cu toți cei care vor prezenta fenomene de gastro-enterită, cât de ușoare. Ei vorforma un detașament deo- sebit în coada fiecărei unități, iar la punctul de trecere vor fi predați serviciului sanitar de aco- lo pentru afi supuși măsurilor anume ordonate pentru această categorie”13. La 2 august 1913, prin Ordinul de operațiuni nr. 115, s-a stabilit că „pentru corpurile care au fost contaminate s-a hotărât anume o zi de repa- us în ajunul trecerii peste Dunăre, pentru a se face o inspecție sanitară foarte riguroasă și a se alege oamenii suspecți, care vor fi lăsați la punctele sanitare de observație din Nicopole și Șistov. îna- inte de plecare, oamenii suspecți și bolnavi vor fi trimiși la Orhanie, Vrața, Lucoviț și Cerveniberg. Din aceste puncte ei vorfi evacuați pe calea fera- tă spre Nicopole în ziua de 10 august. Cei de la Orhanie și Lucoviț vor fi transportați în ziua de 7 cu trăsurile la Vrața și Cerveniber g': Evacuarea teritoriului Bulgariei, planifica- tă pentru perioada 4-15 august 1913, trebuia să se execute folosindu-se podurile de la Șis- tov - Zimnicea și Nicopole - Turnu Măgure- le, cât și mijloacele fluviale în sectorul Rahova - Bechet. Pentru coordonarea activităților de trecere a Dunării între serviciile de stat major și cele sanitare, au fost detașați la Zimnicea și Turnu Măgurele locotenent-coloneii Nicolae Rujinchi și Buzetescu. în conformitate cu pla- nificarea deplasărilor spre punctele de trecere peste Dunăre, trecerea, transbordarea și trans- portul pe calea fluvială până la Galați, între 7 și 14 august 1913 formațiunile sanitare, cât și bolnavii aflați în îngrijirea acestora, au fost evacuate de pe teritoriul Bulgariei15. La 7 august 1913 au fost organizate și for- mate două trenuri sanitare care au transportat bolnavii pe direcția de cale ferată Plevna - Șis- tov. Primele formațiuni sanitare trecute la nord de Dunăre au fost Spitalul Mobil al Corpului 3 armată și Ambulanța Diviziei 6 infanterie, în ziua de 9 august, urmate, a doua zi, de Spitalul de contagioși al Corpului 1 armată (prin sec- ------------■ Revista de istorie militară ■----- torul Rahova - Bechet), Spitalul Mobil al Cor- pului 3 armată și Coloana sanitară a Diviziei 5 infanterie la Turnu Măgurele, Spitalul Mobil al Corpului 2 armată la Zimnicea. Trecerile la nord de Dunăre au fost reluate la 12 august 1913, astfel că la sfârșitul zilei erau dispuse: la Bechet - Spitalul de Etape, la Zimnicea toa- te efectivele și materialele Spitalului Mobil al Corpului 2 armată și Ambulanța Diviziei 3 in- fanterie. în zilele de 13 și 14 august au fost tre- cute la nord de Dunăre Spitalul Mobil și Am- bulanța Corpului 4 armată, cât și Ambulanța Corpului 1 armată. Toate unitățile erau concentrate în diferi- te raioane de așteptare în vederea îmbarcării și transportului pe calea ferată, în timp ce bolnavii de holeră sau cei suspecți au fost internați în laza- retele de la Bechet, Zimnicea și Turnu Măgurele. Trupele trecute la nord de Dunăre și con- centrate în zona localităților Zimnicea și Turnu Măgurele trebuiau inspectate de către medicul Mezincescu și căpitanul medic Slăti- neanu, singurii în măsură să decidă plecarea unităților spre garnizoanele de reședință. în aceste condiții, în zilele care au urmat, parte din unități au fost oprite în așa numita obser- vație medicală. La 13 august 1913 cei doi medici au hotă- rât oprirea deplasării și dispunerea în zona de observație medicală a Regimentului 3 călărași la Drăgănești, Regimentului 6 roșiori la Sita, Regimentului 7 Prahova la Odaia, a regimen- telor 1 Dolj, 2 Vâlcea și 26 Rovine la Islaz, iar întreaga Divizie 3 infanterie a fost concentrată la nord de Zimnicea. A doua zi, în urma unor controale riguroase, în observație medicală au fost oprite și alte unități (Anexa nr. 2), astfel că în zona punctelor de trecere se înregistra o aglomerare de trupe care genera dificultăți în privința aprovizionării, asigurării condițiilor de igienă personală și colectivă, existând peri- colul contaminării altor forțe și chiar a locali- tăților din zona de concentrare a trupelor. în zilele care au urmat numărul unităților și subunităților ținute în observație medicală s-a diminuat simțitor, astfel că, la 18 august 1913, „Medicul căpitan Slătineanu, însărcinat cu inspectarea sanitară a trupelor oprite în observație la Turnu Măgurele și împrejurimi, raportează că toate trupele oprite care au fost reținute sunt libere de a pleca”16. ----■ Revista de istorie militară ■------------- Măsurile de ordin sanitar adoptate au fost considerate de către generalul Alexandru Ave- rescu ca fiind luate în dezacord cu punctul de vedere al Statului Major General, aspect rezultat cu claritate din Raportul general asu- pra operațiunilor de la decretare mobilizării și până la trecerea Dunării17, semnat de către șe- ful Statului Major General la 23 august 1913. La punctul destinat activității Serviciului sanitar, în legătură cu instituirea măsurii de ob- servare sanitară, se făcea o apreciere care deno- tă un alt punct de vedere al Statului Major Ge- neral: „Cu foarte mare dezordine s-a procedat pe timpul evacuării. Din cauza exagerării stării de lucruri, s-au făcut instalări, atât la Turnu Măgurele, cât și la Zimnicea peste măsură, su- perioare trebuințelor, iar procedurile întrebuin- țate au fost cu desăvârșire nejust.ficate”1&. Planificarea evacuării teritoriului Bulgariei și afluirii trupelor către garnizoanele de reșe- dință a fost realizată în baza celor convenite de către Statul Major General împreună cu dr. Ion Cantacuzino și dr. Victor Babeș, astfel că bol- navii trebuiau separați de celelalte efective și lă- sați în lazaretele din dreapta Dunării. La ajun- gerea în punctele de trecere, pe durata unei zile de repaus trebuia efectuată o ultimă examinare medicală, cei bolnavi urmând a fi separați de unitățile care treceau la nord de fluviu. Serviciul sanitar, prin ordin al Ministeru- lui de Război, „a cerut ca toate trupele să fie oprite după trecerea Dunării spre a fi exami- nate"1'1. Măsura aplicată, apreciată ca un fac- tor perturbator în evacuarea trupelor, avea la bază, la data redactării raportului, rezultatele controalelor medicale. Faptul că 300 de mili- tari, dintre cei examinați, au fost găsiți ca pur- tători ai vibrionului holeric era considerat ca nesemnificativ, ceea ce era o gravă greșeală de evaluare a pericolului în privința reizbucnirii epidemiei. La Statul Major General se consi- dera, post factum, că evacuarea trebuia să se efectueze în conformitate cu cele stabilite cu cei doi renumiți specialiști în domeniul boli- lor infecțioase. Totuși, punctul de vedere al Direcției sani- tare, subordonata Ministerului de Război, s-a impus, iar efectele au fost pozitive din punct de vedere medical. O situație din lazarete, pentru ziua de 18 august 1913, este edifica- toare în acest sens20: ----------------------------------------[j9 Lazaretul Holeră Suspecți Vindecați Morți Rămași Examinați De examinat Turnu Măgurele Lazaret - - 17 1079 1113 Crucea Roșie a Domnilor 6 5 82 - - Crucea Roșie a Domanelor 1 1 21 - - Spitalul Civil 17 1 34 7 2 Bechet 22 - TI - 42 Zimnicea 45 8 ITS - 827 TOTAL 91 15 273 1086 1984 Rezultă că 2257 de oameni erau cu o situație medicală neclarificată, fapt pe care responsa- bilului în privința securității sanitare nu o puteau trece ce vederea. Situația bolnavilor din lazaretele de la nord de Dunăre era destul de gravă și la 20 și 22 au- gust 1913, ultimele zile pentru care Statul Major General a realizat evidențe21: Lazaretul Holerici Suspecți de holeră Vindecați Morți Examinați și externați Rămași Bechet 27 42 - - - - Turnu Măgurele 148 - 32 3 606 113 + 509 Zimnicea 100 - 10 8 46 82 + 872 TOTAL 275 42 42 11 652 1576 Rezultă că la data emiterii ordinului de demobilizare a armatei, 22 august 1913, în lazaretele de pe malul stâng al Dunării erau infectați și suspecți de purtători ai virusului boierie 1576 de militari, aflați în grija structu- rilor medicale subordonate Direcției sanitare din Ministerul de Război. Situația creată ca urmare a epidemiei de holeră a fost un prilej de atac la adresa condu- cerii politice și militare a țării, aspect rezultat dintr-o telegramă pe care Eliza Brătianu i-a transmis-o regelui Carol I la 6 august 1913, în care arăta: „Cu adâncă durere aduc la cu- noștința Majestății Voastre, că zilnic sosesc la Turnu Măgurele transporturi de sutimi (sute n.n.) de convalescenți și holerici, care vin toți 80 nemâncați de 3 zile aici, fără adăpost sufici- ent, fără apă, fără hrană îndestulătoare”--. Reacția regelui Carol I față de sesizarea soției liderului liberal I. I. C. Brătianu a fost promptă, cerând generalului C. Hârjeu să se efectueze o anchetă de către Statul Major Ge- neral al Armatei, pentru a se stabili cu exacti- tate realitatea. Deși inițial generalul A. Averescu numise pe colonelul David Praporgescu să efectueze cercetarea cazului și să întocmească un raport în acest sens, ca urmare a stării de sănătate a acestuia, raportată în scris, misiunea a fost în- credințată colonelului A. Referendaru. Rapor- tul înaintat de către colonelul A. Referendaru, la 9 august 1913, semnala stări de lucruri apre- -----------■ Revista de istorie militară ■---- ciate, în privința situației sanitare din zona Zimnicea, ca grave: trupele au fost trecute în grabă la nord de Dunăre, fără a fi examinate bacteriologic și vaccinate antiholeric; au fost îndrumate mari unități către garnizoanele de reședință cu oameni bolnavi sau suspecți de holeră, în special unități ale Diviziei 8 infante- rie care erau în curs de transport la Dorohoi și Botoșani, existând pericolul transmiterii epi- demiei în Moldova. Față de cele constatate, se propuneau o se- rie de măsuri de intensificare a activității de combatere a epidemiei de holeră și de evitare a răspândirii acesteia pe teritoriul țării: insta- larea unui spital pentru holerici la Zimnicea; concentrarea la Zimnicea, Turnu Măgurele și Corabia a cât mai mulți medici specialiști în boli infecțioase; oprirea deplasării unităților și marilor unități către garnizoanele de reședin- ță, în vederea unui riguros examen medical al efectivelor; vaccinarea întregului personal; izolarea bolnavilor și suspecților de boală; asi- gurarea unei hrăniri corespunzătoare a efec- tivelor ș.a.23. însemnările generalului C. Hârjeu pe ra- portul înaintat pot duce la concluzia că cele constatate se datorau fie neexecutării unor or- dine transmise, fie unor măsuri organizatorice și de execuție a evacuării teritoriului Bulgariei în dezacord cu situația sanitară din cadrul corpurilor 1, 2 și 4 armată, cele mai afectate de epidemie. Referitor la cele constatate și transmise regelui Carol I de către Eliza Brătianu, co- lonelul A. Referendaru arăta în raportul său că, într-adevăr, a fost o situație în ziua de 3 august când, prin sosirea unui număr foarte mare de oameni în lazaretul de la Zimnicea, nu s-a putut asigura pâinea necesară tuturor oamenilor. Referirea că oamenii din lazaret nu mâncaseră de 3 zile nu era reală, fiind vorba doar de faptul că nu se servise hrană caldă24. Documentele vremii confirmă că, la data în- ceperii evacuării, efectivele au primit hrană rece pentru 3 zile, fapt ce a creat nemulțumiri în rândul militarilor. Asupra acestui caz, cât și a altor aspecte privind epidemia de holeră din Bulgaria și cu o mică extindere la nord de Dunăre, generalul C. Hârjeu, în calitatea sa de ministru de război, a înaintat un raport regelui Carol 1, subiectiv ----■ Revista de istorie militară ■----------- prin conținutul său, din care rezulta o dorință de a-și supraevalua meritele în privința era- dicării epidemiei, contracarând diplomatic unele explicații ale generalului A. Averescu. Raportul ministrului de război este excesiv de pozitiv în prezentarea unor fapte. Partea fina- lă a acestuia este edificatoare. Referindu-se la activitățile pentru combaterea epidemiei de holeră, scria laudativ și parcă detașat de soarta celor dispăruți și suferinzi încă: „...nici prevederea nici silința de a preveni întinderea răului, nici mijloacele, nici destoinicia și de- votamentul corpului medical militar și de re- zervă și corpului cfițeresc nu au lipsit. Totul și toți au concurat din răsputeri, cu devotament și abnegație, ca să se scape o armată întrea- gă de grozava primejdie care se abătuse peste ea. Munca lor a fost încununată de izbândă, căci holera nu a putut face decât un neînsem- nat număr de victime, iar celelalte boli care cuprindeau armata au putut fi ținute departe de ea"-5. Orice poate fi acceptat și înțeles în privința modului de abordare și prezentarea situației era cea dată, mai puțin exprimarea în legătură cu numărul victimelor rezultate în urma epidemiei. Dacă peste 1 000 de morți și circa 5 000 de bolnavi de holeră și alte cazuri medicale reprezintă un „neînsemnat număr de victime", atunci poate că se ridică semne de întrebare în legătură cu perceperea tristei realități din armată în acele zile. Se pare că, totuși, regele Carol I a sesizat din rapoartele care i s-au înaintat că adevărul era altul. Este posibil ca tocmai discordanțele în prezentarea situației trupelor evacuate la nord de Dunăre să-l fi determinat ca, în zilele de 15 și 16 august 1913, să execute o inspecție la Zimnicea și Turnu Măgurele26, unde a vizi- tat lazaretele, trupele oprite în observație me- dicală, care suportau cu greu efectele ploilor și lipsurilor de tot felul. Cu acel prilej coman- danții și medicii de unitate și-au exprimat, cu insistență, dorința de a pleca cât mai repede în garnizoanele de reședință, unde, considerau ei, măsurile de igienă puteau fi mai bine apli- cate. Urmările vizitei suveranului au fost evi- dente: căpitanul medic Slătineanu, împuterni- cit cu misiunea de a inspecta starea sanitară a trupelor din zona Turnu Măgurele, și-a dat avizul pentru plecarea trupelor în garnizoane- 81 le de dislocare, iar pe 18 august ministrul de război transmitea că: „Din ordinul M.S. Rege- lui, detașamentele lăsate la Nicopole și Șistov se vor retrage mâine 19 curent pe malul stâng, supunându-se măsurilor sanitare în vigoare, după care se vor trimite în garnizoanele lor”-7. Deși au fost efectuate controale în zonele de observație medicală, pe parcursul deplasă- rii în garnizoanele de reședință și în perioada staționării în raioanele de carantină s-au înre- gistrat îmbolnăviri și chiar decese, raportate în cursul lunii septembrie 1913. Cifrele din statisticile privind numărul morților în perioada campaniei din Bulgaria sunt diferite de la o sursă la alta, având în ve- dere perioada de evaluare și cauza deceselor. Numărul morților la sud de Dunăre, în urma epidemiei de holeră, este prezentat de către generalul Alexandru Averescu a fi de 1087 militari. Sigur, cifra este inexactă, având în vedere discordanțele existente între eviden- țele la nivelul unităților și subunităților și cel al Statului Major General. O cifră avansată în diferite medii de informare, în privința morți- lor în acest război, de 1150 de oameni, pare a fi mai aproape de realitate. Cercetarea în curs de desfășurare, pe baza rapoartelor structuri- lor participante la război, va duce, probabil, la un rezultat diferit, poate și corect, în privința pierderilor armatei în acest război, apreciat a fi unul al medicilor în confruntarea cu epide- mia de holeră din anii 1912-1913, care a afec- tat toate statele participante la conflagrație. NOTE 1 G. A. Dabija, Amintirile unui atașat militar român în Bulgaria (1910-1913), București, 1936, p. 344. 2 Pe larg în G. A. Dabija, Războiul bulgaro-turc din anii 1912-1913, București, 1914; Colonel Geor- ge Garoiescu, Războaiele Balcanice 1912-1913, Edi- tura Centrului de Instrucție al Infanteriei, Sfântu Gheorghe, 1935; Gheorghe Zbuchea, România și războaiele balcanice 1912-1913. Pagini de istorie sud-europeană, Editura Albatros, București, 1999. 3 ANIC, fond Casa Regală, Miscelanee, dosar nr. 202, f. 6-7. 4 Apud, Viața și opera prcfesorului Ion Cantacuzino, www.cantacuzino. ro/ro ?p=18. ^Monitorul Oastei, nr. 5/31 ianuarie 1913, p. 38- 43. 6 Monitorul Oastei, nr. 10/28 februarie 1913, p. 82-92. 7 Ibidem, p. 83. 8 AMR, fond Marele Cartier General, dosar nr. 58/1913, f. 112. 9 Ibidem, dosar nr. 16/1913, f. 152. 10 Ibidem, dosar nr. 45/1913, f. 131. 11 AMR, fond M.C.G., dosar nr. 86, f. 65. 12 Ibidem, dosar nr. 13/1913, f. 6-13. 13 AMR, fond MCG, dosar nr. 55/1913, f. 20. 14 AMR, fond MCG, dosar nr. 58/1913, f. 142. u Ibidem, f. 163-213. 16 Ibidem, f. 180. 17 AMR, fondMCG, dosar nr. 611/1913, f. 1-24. 18 Ibidem, f. 19. 19 Ibidem, f. 20. 20 AMR, fond MCG, dosar nr. 58/1913, f. 199. 21 Ibidem, f. 200, 210. 22 A.N.l.C.., fond Casa Regală, dosar nr. 7/1913, f. 3. 23 Ibidem, f. 6-8. 24 Ibidem, f. 10. 25 Ibidem, f. 28. 26 A.M.R., fond M.C.G., dosar nr. 58/1913, f. 189. 27 Ibidem, f. 194. ] 82 |------------------------------------------------■ Revista de istorie militară ■ Anexa nr. 1 SITUAȚIA MORȚILOR DE HOLERĂ ÎNREGISTRAȚI ÎN PERIOADA 20 IULIE - 14 AUGUST 1913 LUNA ZIUA D. 1 Cv. D. 2 Cv. C. 1 A. C. 2 A. C. 3 A. C. 4 A. C. 5 A. D. 1 Rz. D. 2 Rz. D. 3 Rz. Bg. 33 I. Rz. Colm. Gl. Et. TOTAL OBSERVAȚII IULIE 20 3 13 129 73 1 - - - 1 - 2 1 223 21 4 13 145 84 1 44 - - 1 - 2 1 295 + 72 22 4 15 173 95 1 55 - 1 1 - 2 1 348 + 53 23 4 15 204 117 3 71 - 1 1 - 2 2 420 + 72 24 4 16 216 135 3 82 - 1 3 - 2 2 464 + 44 25 4 19 235 148 6 97 - 1 3 - 2 2 517 + 53 26 5 19 248 162 6 112 - 2 3 - 2 2 562 + 45 27 5 20 254 166 9 170 - 1 3 - 2 2 639 + 77 28 5 20 266 184 11 199 - 1 3 - 2 2 693 + 54 29 5 21 272 194 11 241 - 1 3 - 2 2 752 + 59 30 5 21 278 206 13 278 - 5 3 - 2 2 813 + 61 31 5 21 286 217 13 278 - 5 3 - 2 2 832 + 19 AUGUST 1 5 21 296 222 13 312 - 5 3 - 2 2 881 + 49 2 5 21 298 223 16 312 - 5 3 - 2 2 887 + 6 3 5 22 298 228 16 375 - 5 3 - 11 2 965 + 78 4 6 23 298 230 16 416 - 5 3 - 12 2 1009 + 44 5 6 23 298 230 16 416 - 5 3 - 15 152 1012 + 3 7 8 23 298 230 16 445 - 5 3 - 17 2 1047 + 35 14 9 23 298 236 16 460 - 6 3 - 37 2 1090 + 43 TOTAL 9 23 298 236 16 460 - 6 3 - 37 2 1090 (A.M.R., fond MCG, dosar nr.16, f.135-152) ----■ Revista de istorie militară ■-----------------------------------------------------^83^ Anexa nr. 2 TRUPE OPRITE ÎN OBSERVAȚIE MEDICALĂ PE MALUL STÂNG AL DUNĂRII LA 14 AUGUST 1913 MARI UNITĂȚI UNITĂȚI ȘI SUBUNITĂȚI LOCALITATEA Corpul 1 armată și Divizia 1 rezervă 1 Cp./R. 411. Rz. Segarcea 2 Pl./R. 42 I. Rz. 2 Pl./R. 43 I. Rz. 2 Cp./R. 1 V. R. 11. „Dolj” Corabia R. 2 I. „Vâlcea” Nord Islaz R. 26 I. „Rovine” Nord Islaz Corpul 2 armată Divizia 3 infanterie Nord Zimnicea Regimentul 15 artilerie Nord Năsturelu Regimentul 6 artilerie S.E. Găuriciu Corpul 3 armată Ambulanța Diviziei 3 infanterie N.V. Găujani Regimentul 6 roșiori S.V. Segarcea din Vale I/Regimentul 7 „Prahova” V. Odaia Divizion Coloană Muniții Divizia 5 infanterie Alexandria Corpul 4 armată Divizia 7 infanterie N. Zimnicelele Divizia 8 infanterie S. Bragadiru Serviciile N. Bujoru - Perișoru Divizia 2 cavalerie Regimentul 3 călărași Drăgănești (AMR., fond M.C.G., dosar nr. 45/1913, f. 184) ] 84 [ ■ Revista de istorie militară ■ Dosar: Participarea României la al Doilea Război Balcanic MARINA MILITARĂ ROMÂNĂ ÎN CAMPANIA ANULUI 1913 MARIAN MOȘNEAGU * Abstract The Romanian Navy played a key role during the Second Balkan War,facilitating the trans- portation over the Danube cf tens cf thousands cf troops, vehicles and military equipment, setting up pontoon bridges, treating the wounded and transporting the prisoners. The paper below details the war tfforts cf the Romanian Navy and the impact it had on thefinal outcome cf the war. Keywords: Romanian Navy, Bulgaria, Danube, Sulina, Cernavodă, Fetești, Turnu , Corabia Cu prilejul mobilizării decretate la 23 iu- nie 1913, Marina Militară a chemat sub arme contingentele de completare și rezerviștii de la 1909-1897 inclusiv. Marina Militară a fost implicată în orga- nizarea transportului pe nave a Corpului I Armată la Bechet, pe malul drept al Dunării. Pe fluviu, de la Sulina la Turnu Severin și la mare au fost ocupate și organizate principalele puncte de pază, de sprijin, de transport și de atac. De asemenea, s-a dat sprijinul necesar pontonierilor pentru întinderea podului de la Corabia, supravegherea executării podului, organizarea trecerii trupelor române pe pod și paza permanentă a acestuia, asigurându-se serviciul de siguranță între cele două poduri - regiunea Turnu Măgurele-Corabia și a podului Cernavodă-Fetești1. La Bechet-Rahova transbordarea s-a efec- tuat în decurs de patru zile, în condiții optime și fără incidente2. La Rahova ca și la Nicopole, marinarii companiilor de debarcare de la unitățile mobi- le (monitoare și vedete) au debarcat primii pe teritoriul inamic. La Rahova, compania de de- barcare a ocupat pichetele și cazarmele unde s-a predat o companie de infanterie bulgară. Pe timpul operațiunilor armatei de uscat, Marina Militară a efectuat îmbarcarea pe ba- curi a materialului căilor ferate, locomotive și vagoane și transportarea acestora de la Turnu Măgurele la Samovit, aprovizionarea armatei de uscat și transporturile pe apă. De aseme- nea, marinarii s-au remarcat în organizarea punctului naval Sulina și a regiunii podului Cernavodă-Fetești, transportul de prizonieri bulgari și turci, precum și în executarea diver- selor călătorii, ziua și noaptea, a unor persoane oficiale pe Dunăre. Prin însemnătatea forței sale combative, Marina Militară Română a im- pus inamicului scufundarea forței sale fluviale și dezarmarea navelor maritime într-un port propriu, obținând supremația pe fluviu și po- sibilitatea întreprinderii nestingherite a opera- țiunilor proprii. Noile căpitănii de porturi ocupate de ofițerii de marină români (Silistra, Turtucaia, Nicopole și Samovit) și subordonate nemijlocit Marinei Române au adus, împreună cu cele din porturi- le proprii, servicii notabile Armatei Române. * Comandor dr., Serviciul Istoric al Armatei. ■ Revista de istorie militară ■-------------- | 85 | Remarcabilă a fost și organizarea vasului- spital „Principele Carol” - formațiune sanitară amenajată în premieră națională - care a adus servicii eficiente atât Marinei cât și armatei de uscat. De asemenea, părțile sedentare, Co- mandamentul Marinei Militare, Depozitele Generale și Arsenalul Marinei și-au îndeplinit ireproșabil responsabilitățile specifice. Marina Militară a participat activ și la transbordarea și transportul pe apă a armatei de pe teritoriul Bulgariei, precum și la demon- tarea podurilor militare3. Acțiunile Marinei Militare Române pe timpul campaniei din Bulgaria Activitatea desfășurată și capacitatea de care a dat dovadă Marina Militară Română în timpul acțiunii militare din anul 1913, atât ca structură de comandament cât și ca execuție, au fost remarcabile. Marina a avut ca rol important în primul rând în trecerea peste Dunăre, la Bechet și Rahova, a trupelor de acoperire - Corpul I de Armată, Divizia I de Rezervă și Divizia I de Ca- valerie - și susținerea acestora, în caz de rezis- tență. Transbordarea s-a executat în mod ire- proșabil, sub comanda și supravegherea perso- nală a contraamiralului Sebastian Eustațiu4, în noaptea de 1/2 iulie și a durat patru zile. Operațiunea s-a efectuat cu navele Naviga- ției Fluviale Române (N.F.R.) și ale Serviciului Hidraulic (S.H.). Primul transport s-a executat cu ajutorul remorcherelor „Mihai Viteazul”, „Basarab”, „Alexandru cel Bun”, „Măgurele” și al vaporului „România”. Un detașament de ma- rinari de pe monitoarele „Mihail Kogălnicea- nu” și „Lascăr Catargiu”, debarcat la Rahova, a avut misiunea de a acoperi debarcarea trupe- lor. Astfel s-au transbordat 80.000 de oameni, 47.000 vite și 12.000 vehicule. în acest timp, monitoarele „Catargiu” și „Brătianu” au prote- jat trecerea trupelor5. Operațiile ocupării Rahovei s-au desfășurat astfel: în ziua de 1 iulie 1913, remorcherele N.F.R. „Turnu Măgurele”, „Brâncoveanu” „Alexan- dru cel Bun” S.H. „Cetatea”, avizoul „Româ- nia” și șalupa „Opanez” au plecat din Corabia în amonte, ducând la remorcă 15 șlepuri și cinci ceamuri, fiind escortate de monitoare- le „Catargiu” și „Kogălniceanu” împreună cu vedetele acestora, „Căpitan Romano”, „Maior Giurescu” „Locotenent Călinescu” și „Căpitan Mărăcineanu”. La ora 24.00, întregul convoi a sosit la Raho- va. Remorcherele au dus șlepurile și ceamurile la malul românesc, unde au început imediat să îmbarce trupele Corpului I Armată. Monitoa- rele au ancorat în fața Rahovei. Primind ordin ca în zorii zilei să aibă gata detașamentul de de- barcare, pentru a ocupa malul bulgăresc, aces- ta a plecat de la bord la ora 04.00, când se pu- teau distinge bine de pe nave malurile, locuințe și chiar oamenii din oraș, pentru ca navele să poată interveni cu succes și la timp cu artileria și infanteria, în cazul în care apărarea inamică ar fi deschis focul împotriva trupelor noastre. Monitoarele au virat ancora și, având ca zonă de acțiune primul sector din partea de sus a orașului, iar al doilea sector din partea de jos, au început să se pună în mișcare lent, în amon- te și în aval, pe o distanță de circa 5-600 metri, rămânând continuu paralele cu firul apei și la o distanță de aproximativ de 400 metri de mal. Echipajele erau la posturile de luptă și gata să declanșeze tirul la cel dintâi semnal prin care detașamentul de debarcare ar fi anunțat că tru- pele inamice opun rezistență. Spre mulțumirea generală, însă, bărcile au ajuns la mal fără nicio dificultate, detașamen- tele ocupând pichetele conform ordinului pri- mit. Trupa monitorului „Kogălniceanu” a găsit pichetul pe care trebuia să-l ocupe abandonat; în aceste condiții, a ridicat numaidecât coasta dealului, în direcția cazărmilor de infanterie; pe drum nu au întâlnit decât doi-trei turci, care istoriseau mizeria ce domnește în oraș de când a început războiul balcanic. Cazarma orașului Rahova fiind situată pe un platou înalt, nu se putea vedea nimic în cur- tea sa înainte de a intra înăuntru. Ofițerul și oamenii detașamentului au ră- mas foarte surprinși când, intrând în curte, contrar așteptărilor, au găsit 3-400 de soldați, care-i priveau cu atâta indiferență, parcă ar fi fost de-ai lor. în urma unei scurte convorbiri cu un plutonier, cel mai mare care se găsea acolo și care l-a informat că au ordine să nu opună rezistență și să se predea, ofițerul, șef al detașamentului, a cerut ca toată lumea să iasă din cazărmi și să treacă la front, apoi s-a re- tras împreună cu trupa sa într-un colț în curte. Peste un sfert de oră, cum Corpul 1 Armată în- -----------■ Revista de istorie militară ■-- 1913. îmbarcarea unei locomotive pentru Bulgaria cepuse să debarce, au sosit la cazarmă doi că- pitani de la Statul Major. Imediat a sosit și un căpitan bulgar, comandantul garnizoanei, care a hotărât detaliat modul de predare a cazărmi- lor. Apoi a sosit detașamentul de debarcare al monitorului „Catargiu” care ocupase un pichet din partea de la deal al orașului. întrucât prima măsură care se impunea era schimbarea santinelelor bulgare, în număr de 70, și cum detașamentele de marină nu aveau decât 60 de oameni cu totul, s-a chemat imediat o com- panie de vânători. Astfel, în dimineața zilei de 2 iulie 1913, Rahova era în stăpânire românească. Această valoroasă activitate a Marinei a fost recunoscută de comandantul Corpului I Armată, generalul de divizie Dumitru Cotes- cu, în conținutul Ordinului de Zi nr. 1 din 5 iulie 1913: „Terminându-se transportul Cor- pului I de Armată pe țărmul drept al Dunării, împlinesc o datorie de conștiință, exprimând viile mele mulțumiri Comandamentului Ma- rinei și Serviciului de Navigație, pentru zelul neobosit, priceperea de admirat de care au fă- cut dovadă în aranjarea transporturilor de la un țărm la altul. în istorie nu se găsește un exemplu asemă- nător ca, un obstacol ca Dunărea să fie trecută de un Corp de Armată, o Divizie de Rezervă și una de Cavalerie, în timp de 4 zile, numai cu mijloace de transport improvizate. ---■ Revista de istorie militară ■--------- Cu atât este mai de laudă că în tot acest timp, cu toată graba pusă, nu s-a întâmplat ab- solut niciun accident. Prin această muncă devotată și camarade- rească, Marina noastră a contribuit în mare parte la putința de a înainta la vreme pe teri- toriul inamic. Acest ordin se va aduce la cunoștința tu- turor din Comandamentul meu, iar câte un exemplar se va înainta Comandamentului Ma- rinei și Serviciului de Navigație”. După terminarea trecerii, Marina Militară a continuat să întrețină legătura cu Bechet și Rahova, făcând zilnic transporturi de aprovizi- onare, acesta fiind traseul cel mai sigur, cel de la Corabia fiind întrerupt. Aceste transporturi, care de multe ori ajungeau la 20 pe zi, au durat până pe 7 au- gust, când a început transportul de întoarcere al trupelor, care a durat 4 zile. La acest ultim transport s-au transferat circa 28.000 oameni, 20.000 vite și 3.500 vehicule. Marina a mai avut de îndeplinit următoa- rele misiuni: 1. Recunoașterea, protejarea și aruncarea podului plutitor de la Corabia La întinderea podului de la Corabia, Marina a contribuit dând 1.000 de oameni din rezerva ei. De asemenea, recunoașterea s-a făcut de către navele Marinei, iar ancorajul portierelor -------------------------------------1 87 |-- și întinderea podului s-a făcut atât de navele Marinei, cât și de vasele Serviciului Hidraulic și rechiziționate de Marină. Pentru susține- rea lucrării podului a fost afectat monitorul „Brătianu”, ulterior paza podului efectuându- se numai de către navele militare proprii. 2. Alungarea trupelor de acoperământ de la Nicopole și protejarea podului de pe vase Turnu-Măgurele-Nicopole Originalitatea ideii construirii unui pod pe nave mari i s-a datorat comandorului fon Spi- ropol6, șeful Statului Major al Marinei. Concepția fiind aprobată de comandantul Marinei Militare și de Ministerul de Război, s-a trecut imediat la concentrarea pontoanelor necesare la Galați și Brăila, de unde ulterior au fost remorcate la Turnu Măgurele. Pentru construirea și aruncarea podului au fost utilizați 200 soldați din rezerva Marinei, care mai târziu făceau și manevra portierei de deschidere și închiderea podului. Trupele de acoperire au fost trecute în noaptea de 6 iulie de către vasele rechiziționa- te, iar paza podului a făcut-o aproape tot tim- pul monitorul „Brătianu” cu vedetele sale. 3. Susținerea flancului drept al armatei de ocupație Marina a avut misiunea de a susține pe Dunăre flancul drept al armatei de ocupație a Cadrilaterului. în acest scop, s-a dat ordin monitorului „Lahovari” cu vedetele sale să se pună în comunicație cu armata de ocupație, lucru care s-a și făcut cu începere din ziua de 28 iunie. După ocupare, în portul Silistra și Turtucaia au fost lăsate câte o canonieră pentru Coman- damentul Militar al portului, respectiv pentru a da concursul necesar stabilirii comunicațiilor cu țara. 4. Protejarea pe apă a podului de la Cerna- vodă-Fetești Operațiunea a fost executată de către Ma- rina Militară prin navele Regiunii Dunărea de Jos și Dunărea de Sus. 5. Suplimentar, Marina a concurat la menținerea legăturilor dintre următoare- le puncte: Raduevat-Gruia, Bechet-Rahova, Bechet-Corabia, Corabia-Samovit, Savit- Turnu Măgurele, Turnu Măgurele-Giur- giu, Turtucaia-Oltenița, Silistra-Călărași și Cernavodă-Silistra. Dintre acestea, cele mai importante legă- turi au fost: Bechet-Rahova și Samovit-Turnu Măgurele, pe unde s-au aprovizionat trupele și pe unde a avut loc intrarea holericilor în țară, la care transporturi, personalul de pe nave a dat do- Vasul-spital Principele Carol -■ Revista de istorie militară ■ vadă de un devotament fără seamăn. Prin aju- torul Marinei s-au instalat cinci cabluri tele- grafice, s-au transportat vagoanele noastre în Bulgaria și s-au făcut trei importante capturi de provizii pe Dunăre. Un serviciu de o deosebită importanță s-a adus armatei în regiunea Dunării prin vasul- spital organizat de Serviciul Sanitar al Marinei, cu tot confortul unui spital modern. Grație respectului impus de monitoare, flotila bulgară a fost înecată de bulgari înainte de începerea ostilităților, fapt de o extremă im- portanță, întrucât s-a stăpânit cursul complet al Dunării, asigurându-se astfel succesul desă- vârșit al Armatei de operație. După terminarea ostilităților, o parte dintre nave au fost întrebuințate pentru transporturi de trupe, iar șalupele tip „Vedea” au fost afectate poliției sanitare. După ocuparea Cadrilaterului, simțindu-se nevoia unei legături mai întinse cu țara, Marina Militară a destinat pentru această legătură în porturile Silistra și Turtucaia câte o navă de luptă și un bac. în raport cu mijloacele restrânse de care dispunea, Marina a reușit performanța de a face față numeroaselor cerințe și soluționarea promptă a numeroaselor probleme impuse, datorită atât zelului și activității intensive des- fășurate de personal, cât și inspiratei conduceri a Comandamentului acesteia. Serviciul Sanitar al Marinei în timpul campaniei, Marina Militară com- pletându-și efectivele cu aproape 5.000 de oa- meni, a avut nevoie și de o formațiune sanitară pentru spitalizare. în acest scop, nava de pa- sageri „Principele Carol” a fost transformată în navă-spital militar. La bordul său au fost in- stalate în trei saloane 50 paturi, un salon fiind transformat în sală de operație complet ame- najată iar un altul în farmacie. Pentru situații extreme, pe navă s-au ambarcat 50 de saltele umplute și o sută de tărgi care se puteau aranja pe puntea navei. Nava s-a stabilit la Turnu Măgurele, unde s-au acordat consultații unui număr de 1.600 de soldați din diferite arme, spitalizându-se 155 de soldați. Personalul navei-spital a fost alcătuit din co- lonelul medic Ciomac, medicul șef al Marinei avându-i ca ajutoare pe maiorul medic Costea și căpitanii medici Bogdanovici, Bârzănescu, ----■ Revista de istorie militară ■------------ Oardă și farmacistul șef maiorul Tanovici, pre- cum și un personal sanitar inferior compus din 25 oameni bine instruiți. în 1913, completele din 1897 deveniseră ne- corespunzătoare, medicamentele voluminoase, în special cele vegetale, trebuind a fi înlocuite pentru campanie prin comprimate și fiole. în dotarea de campanie s-au introdus in- strumentar și aparatură moderne, printre care aparatul Potain, termocauterul, platouri cu in- strumente pentru traheostomie, sterilizatorul cu lampă, microscopul, autoclavul, sterilizato- rul cu aer cald, termostatul, ustensile de labo- rator etc. Inventarul farmaciei de campanie conținea peste 100 sortimente cu medicamente și pro- duse biologice diferite. Dotarea unităților și formațiunilor sanitare din Marina Militară în timpul campaniei din 1913 nu a fost numai incompletă ci și veche. Această realitate a oferit personalului medical din Marina Militară un prilej de a-și corecta sistemul de lucru și cel de pregătire. Pentru implicarea și rezultatele deosebite au fost evidențiați prin ordin de zi pe Mari- na Militară medicul șef al Marinei, colonelul dr. Mardiros Ciomac, maiorii dr. Gheorghe Costea și farmacist Mihail Tanovici, care s-a ocupat în mod special de organizarea și insta- larea noilor formațiuni sanitare (nava-spital și 9 șlepuri sanitare), iar pentru transporturile holericilor și îngrijirea lor, sublocotenentul dr. Gheorghe Duca7. Prin adresa Ministerului de Interne (Direc- ția Generală a Serviciului Sanitar) nr. 57093 din 5 noiembrie 1913, adresată Ministerului de Război (Direcția Sanitară), Comandamentul Marinei Militare era atenționat: „Avem onoare a vă face cunoscut că prin Decizia ministerială nr. 56940 din 3 noiembrie a.c. s-au luat urmă- toarele măsuri pentru călătorii și proveniențe- le ce vin din Bulgaria și Serbia și vă rugăm a lua măsuri în ceea ce vă privește. Intrarea în țară a vaselor plutitoare pe mare (de mărfuri și călători) din Bulgaria se va face prin Constanța și Sulina, iar vasele plutitoa- re de pe Dunăre prin porturile Galați, Brăila, Călărași, Giurgiu, Turnu-Măgurele, Corabia și Turnu-Severin. Vasele plutitoare din Serbia (de mărfuri și călători) vor intra prin Turnu-Seve- rin, iar călătorii și mărfurile pe cale de uscat vor trece prin Vârciorova. Toate celelalte porturi și -----------------------------------1 89 |- puncte de trecere din Bulgaria și Serbia în Ro- mânia rămân închise pentru călători și prove- niențele din aceste țări. (Bineînțeles, rămâne în- chisă și frontiera Dobrogei dinspre Bulgaria). Vasele îndemne suspecte și infectate, călă- torii, echipajele și proveniențele de pe aceste vase, sosite din aceste țări, vor fi supuse măsu- rilor prevăzute în Convenția sanitară interna- țională din Paris (1903). Călătorii veniți din cele două țări vor fi su- puși la domiciliul lor la o supraveghere medi- cală de 5 zile, socotite de la sosirea lor. Nu se permite intrarea în țară a cetelor de lucrători. Produsele alimentare de origine animală în stare proaspătă, precum și legumele verzi și fructele proaspete sunt prohibite”8. Lecțiile învățate ale campaniei Cel de-al Doilea Război Balcanic, încheiat la 28 iulie/10 august 1913, prin Tratatul de la București, a reîntregit Dobrogea cu Caliacra, litoralul maritim al României prelungindu-se spre sud până la Ecrene, cuprinzând și porturi- le maritime Caliacra și Balcic. Prin Ordinul de Zi nr. 86 din 24 august 1913, contraamiralul Sebastian Eustațiu, co- mandantul inspector general al Marinei, sub- linia cu mândrie: „Marinari: Ofițeri, subofițeri și soldați, Acum, la demobilizare, arăt prin acest or- din de zi satisfacția și mulțumirea mea întregu- lui personal marinăresc - activ, completași și rezervă - pentru bunele servicii aduse țării în operațiunile ce au revenit Marinei Militare. Cu toți ați alergat la prima chemare pentru a vă face datoria. Marina încă de la încordarea relațiilor și-a trimis unitățile sale bine echipate și complet ar- mate în zonele hotărâte operațiunilor militare. Pe Dunăre, de la Sulina la Severin și la Mare, pe litoralul nostru, au fost ocupate și organiza- te punctele principale de pază, de sprijin, de transport și de atac. Ordinul Comandantului de căpetenie pen- tru Marină Militară prevedea: Trecerea pe vase a unui corp de armată și a unei divizii de cavalerie, la Bechet. Concursul de dat pontonierilor pentru în- tinderea podului militar la Corabia; ocrotirea executării podului și acoperirea trecerii ar- matei pe pod. întinderea podului pe șlepuri la Turnu Măgurele: manevrarea materialului la întinderea și construcția lui. Paza permanentă pe apă a acestui pod. Serviciul de siguranță între cele două po- duri; Regiunea Măgurele-Corabia, paza podu- lui Cernavodă-Fetești și susținerea marșului înaintea trupelor ce vor opera în Regiunea Si- listra-Rusciuc. De toate aceste servicii însemnate v-ați achitat în modul cel mai complet. La Bechet-Rahova, transbordarea s-a făcut în scurtul timp de 4 zile în condițiile cele mai bune, fără cel mai mic accident. Acest greu serviciu s-a executat de locotenent-comando- Construcția podului de la Turnu Măgurele ■ Revista de istorie militară ■ rul Munteanu, comandantul Transporturilor, care a pus toată activitatea și priceperea în efectuarea lui. La Corabia, se cunosc serviciile efective ce au adus cei o mie de marinari rezerviști ai noș- tri, care au fost remarcați și lăudați de însuși inspectorul general al Geniului și de toți câți au avut ocazia de a-i vedea la lucru; iar la Mă- gurele-Nicopole, unde din vreme a fost adunat materialul necesar, s-a întins acel solid și mi- nunat pod admirat și de străini. Trebuie să menționez aici stăruința și ener- gia de toată lauda a șefului Statului Major al Marinei - comandorul Ion Spiropol care, cu toată opunerea și protestele Direcției Căilor de Comunicații, a făcut să se adune din por- turi pontoanele cu schelele lor și șlepurile ce au servit la întinderea acestui pod atât de necesar armatei de operațiuni. întinderea acestui pod s-a făcut, în ceea ce privește partea marină- rească, după indicațiile și sub conducerea șe- fului Statului Major al Marinei; iar podeala s-a așezat de către pontonierii armatei de uscat. La Rahova, ca și la Măgura și Nicopole, ma- rinarii companiilor de debarcare de la unitățile mobile (monitoare și vedete) au pus cei dintâi piciorul pe pământul vrășmașului. La Rahova, compania de debarcare a ocupat pichetele și cazarma unde s-a predat o companie de infan- terie bulgară, iar cunoscutul marinar voluntar Dumitru Negruți, care cu vorba și fapta i-a îmbărbătat pe marinarii noștri, a pus cel dintâi drapelul național, doborând pe cel bulgar. Pe timpul operațiunilor armatei de uscat, Marina a efectuat servicii însemnate de tot felul, precum îmbarcarea pe bacuri a materi- alului Căilor Ferate, locomotive și vagoane și transportarea lor de la Măgurele la Samoviț. Efectuarea grelelor și multiplelor transpor- turi ale etapelor. Aprovizionarea armatei pe râul Vidului, etc. Aceste din urmă două servicii au fost con- duse cu multă chibzuință de către subșeful Statului Major al Marinei căpitan-comandorul Vasile Pantazzi, ajutat de către locotenentul de rezervă Nestor Gheorghe, căpitanul portului Samoviț. Transporturile de holerici și purtători de vibrioni, în care marinarii noștri, bravând ori- ce pericol, erau în mijlocul acestor suferinzi. Se ----■ Revista de istorie militară ■---------- cuvine o mențiune specială medicului locote- nent Duca Gheorghe, care a fost însărcinat cu acest delicat și periculos serviciu și de care s-a achitat în modul cel mai conștiincios și uman. Transporturile de prizonieri bulgari și tur- ci, precum și executarea atâtor călătorii de zi și noapte a persoanelor oficiale în susul și josul Dunării. Organizarea Apărării Punctului Naval Suli- na și a Regiunii podului Cernavodă-Fetești. Prin însemnătatea forței Marinei noastre am impus inamicului scufundarea forței sale fluviale și dezarmarea vaselor lor de la mare într-un port neutru. Astfel de la început am rămas stăpâni pe Dunăre, ceea ce a permis în- treprinderea în liniște a tot soiul de operații. Gruparea forțelor Marinei astfel cum este prevăzut în regulamentul Legii de organizare, a permis ca funcționarea unităților să se facă potrivit necesităților și fiecare unitate, sub co- manda șefilor lor direcți, să execute ordinele ce li se dădeau direct de la Cartierul General al Marinei, prin stațiunile T.F.S. mobile și fixe. Noile căpitănii de porturi ocupate de ofițe- rii de marină - Silistra, Turtucaia, Balcic, Ni- copole, Samovița - au adus împreună cu cele din porturile noastre, puse direct sub ordinele Marinei, servicii însemnate armatei. Semnalez organizarea vasului-spital al Ma- rinei, o nouă formație sanitară necunoscută încă la noi și care, după cum se știe, a adus cele mai bune servicii nu numai Marinei ci și arma- tei de uscat. S-a remarcat admirabila instalație și aprovizionare cu tot felul de instrumente și material farmaceutic, de către toate autoritățile și persoanele oficiale care l-au vizitat, și chiar de M.S. Regele. Se cuvine toată lauda medicu- lui șef al Marinei, colonelul Ciomac, medicului maior Costea și farmacistului maior Tanovici, care s-au ocupat în special de organizarea și instalarea acestei noi formațiuni sanitare. Părțile sedentare - Comandamentul, De- pozitele Generale și Arsenalul - și-au îndepli- nit cu mult zel însărcinările lor. La întoarcerea armatei de pe pământul Bulgariei, de asemenea ați luat parte activă la transbordarea și transportul ei pe apă și la des- facerea podurilor militare. Iată, pe scurt, întreaga activitate a Marinei Militare în aceste două luni de mobilizare, de concentrare și de operațiuni. -------------------------------------1 91 |-- Dacă la această activitate se adaugă că pe tot acest timp întregul personal al Marinei a fost perfect sănătos, ferit de orice boli, dedu- cem că șefii unităților și serviciul activ al Inten- denței Marinei, pe lângă zelul și priceperea ce au pus în îndeplinirea cu sfințenie a îndatoriri- lor lor, au avut și o deosebită grijă de bunul trai al subalternilor lor. Astăzi, când ne reluăm viața noastră nor- mală - timp de pace - adresez tuturor mul- țumirile mele cele mai vii pentru modul cum fiecare și-a făcut datoria. Mulțumesc în special șefului Statului Ma- jor al Marinei pentru concursul luminat ce mi-a dat în toate împrejurările și pentru de- votamentul și iscusința ce a pus în executarea multiplelor însărcinări ce i s-au dat. Sfătuiesc pe toți să aibă întipărit în minte și în suflet, și să transmită și urmașilor lor, că apărarea țării și a tronului sunt mai presus de orice închipuire. Să fim gata în orice moment să alergăm și să ne jertfim viața pentru ele, fără șovăire, fără gând de răsplată. Numai ambițiosul face binele în mod zgo- motos, ca să pună în vedere persoana sa și să fie lăudat. Omul de onoare își îndeplinește datoria în mod tăcut, puțin zgomotos, lui îi este de ajuns mulțumirea de el însuși. Așa să fiți și voi”9. Analizând desfășurarea evenimentelor pe timpul celor două războaie balcanice, locote- nent-colonelul C. Șerbescu, comandantul Re- gimentului 51 Infanterie, constată referitor la importanța operațiunilor navale în legătură cu operațiunile de uscat: „Campaniile din Balcani 1912-1913 ne-au demonstrat până la eviden- ță că o flotă, pentru o țară scăldată de râuri puternice și mări, constituie complementul in- dispensabil al armatei de uscat și că interesele vitale ale acestei țări stau în puterea și gradul de preparațiune pentru război atât a forțelor de uscat cât și a celor navale. Ca un corolar al acestor constatări, Turcia caută acum să-și constituie o flotă puternică, sub tutelă engleză și cea germană. Grecia, la rândul ei, caută să-și completeze actuala flo- tă, făcând apel la geniul naval francez; iar noi, românii, am pus la cale crearea unei escadre la Marea Neagră, în șantierele italiene, împinși fiind chiar de opinia publică a cărei subscripție ----1 92 |-------------------------------------- contribuie în chip înălțător și demn la dezvol- tarea viitoare a forțelor noastre navale. Era și timpul ca România să se afirme ca for- ță în Orient nu numai pe uscat dar și pe apă”10. NOTE 1 Participarea României la cel de-Al Doilea Război Balcanic s-a bucurat de o bogată reflecta- re în istoriografia românească, printre lucrările de referință numărându-se „Impresiuni și apreci- eri din timpul acțiunii militare în Bulgaria. 22 iu- nie-20 august 1913” de prof. dr. Dimitrie Gerota, Atelierele Grafice Socec & Co, București, 1913, I. Irimescu-Cândești, „Pe drumurile Cadrilaterului. Impresii și note cu o prefață de C. Banu, fotografii de I. Voinescu” Institutul de Editură și Arte Grafice „Flacăra” București, 1913, „1913. Amintiri și învă- țăminte” publicate de locotenent-colonelul Mi- hail Schina în „Revista Armatei” Institutul de Arte Grafice „Tipografia Românească” București, 1914, „Observațiuni și învățăminte culese din războaiele balcanice (1912-1913) din punct de vedere politic, strategic și tactic. Diverse pentru ofițerii activi și de rezervă din toate armele” cu 11 crochiuiri în culori afară din text, publicate de locotenent-colonelul C. Șerbescu, comandantul Regimentului 51 Infanterie, Tipografia „Buciumul Român” Spiridon Gheorghiu, Galați, 1914, „Câteva povețe despre conducerea răz- boiului. Problema strategică din 1913” de generalul Alexandru larca, Imprimeria Al. Gheorghiu, S-sor Dimitrie Bălănescu, Buzău, 1914, „Conferință asu- pra evenimentelor din 1912-1913” ținută de genera- lul Al. Hiottu, Institutul de Arte Grafice „Tipografia Românească” București, 1913, „Acțiunea militară a României în 1913. podul militar improvizat între Turnu Măgurele și Nicopole” de locotenentul de rezervă inginer Constantin D. Bușilă din Batalionul de pontonieri, extras din „Buletinul Societății Poli- tehnice” Anul XXX, nr. 4, București, 1914, „Istoricul campaniei militare din anul 1913” publicată în 1914 de Corvin M. Petrescu, „Războaiele balcanice 1912- 13 și Campania Română din Bulgaria” de locotenen- tul George G. Garoescu, „Tipografia Românească” 1915, „Discuțiuni asupra războaielor din Balcani 1912-1913. Studiu alcătuit după programul anali- tic al Școlii Superioare de Război în anul 1926” de generalul Virgil Economu din Brigada de Vânători, profesor și director al Cursului de Istorie militară la Școala Superioară de Război și maiorul Gheorghe Gheorghiu din Școala de Război. 2 Utilizând calea ferată și șoselele, Corpul I ar- mată, Divizia 1 rezervă și Divizia 1 cavalerie au fost aduse la Bechet. Divizia a 2-a cavalerie și Corpurile II, IV și III armată au fost aduse la Corabia. Apud ■ Revista de istorie militară ■-------- general Al. larca, „Câteva povețe despre conducerea războiului. Problema strategică din 1913”, Imprime- ria Al. Georgescu, Buzău, 1914, p. 54. 3 Comandor dr. Marian Moșneagu, „Forțele Na- vale” în „Enciclopedia Armatei României” Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, București, 2009, p. 343-344. 4 Contraamiralul Sebastian Eustațiu (n. 1 de- cembrie 1856, București - m. 1943) a activat în Corpul Flotilei (15 iulie 1879-1 august 1886), co- mandant al șalupei „Smârdan” (1883), ofițer secund pe bricul „Mircea” (8 aprilie-14 octombrie 1886), comandant al canonierei „Grivița” (14 octombrie 1886-1 mai 1888), comandant al bricului „Mircea” (1 mai-1 octombrie 1888), director al Școlii Copiilor de Marină (1 octombrie 1888-15 mai 1889), coman- dant al Companiei Vaselor pe crucișătorul „Elisabe- ta" în cadrul Depozitului Flotilei (15 mai 1889-16 aprilie 1890), comandant al yachtului regal „Ștefan cel Mare” (16 aprilie 1890-1 martie 1892), căpitan de port clasa I la Căpitănia portului Constanța din cadrul Inspectoratului Porturilor (17 aprilie 1892- 1895), respectiv al portului Brăila (1895-1896), secund pe crucișătorul „Elisabeta” (1 aprilie 1898- 1899), șef de stat-major la comandamentul Flotilei (15 octombrie 1900-1 aprilie 1901), director al Ar- senalului Marinei (16 aprilie 1904-1 ianuarie 1908), comandant al Diviziei de Dunăre (1 ianuarie 1908- 1 aprilie 1909) și comandant al Marinei Militare (1 aprilie 1909-8 ianuarie 1917). La 1 aprilie 1898 a preluat comanda crucișătorului „Elisabeta”, fiind comandant ad interim al Diviziei de Mare. La 1 oc- tombrie 1899 a revenit ca șef de stat-major la Co- mandamentul Marinei, iar la 1 aprilie 1901 a preluat comanda Diviziei de Mare. De la 1 aprilie 1910 a îndeplinit prin cumul și funcția de director superior în Ministerul de Război, iar de la 1 aprilie 1911 pe cea de inspector general al Marinei. Sub conducerea sa fermă, Marina a dat în 1913 un concurs valoros armatei. Faptul că în timpul campaniei din 1913 si- guranța pe mare nu a putut fi garantată, singurele noastre nave maritime, „Elisabeta” și „Mircea", fiind retrase la Sulina, l-a determinat să întreprindă o se- rie de măsuri pentru dotarea Marinei Militare cu noi nave de luptă: astfel, în 1914 au fost comandate pa- tru distrugătoare în Italia și un submarin în Franța, nave care însă n-au mai putut fi aduse în țară până la declanșarea Primului Război Mondial. în primul an de război 1916-1917 a condus Comandamentul Marinei, cu sediul la Galați. La 9 iunie 1917 a fost numit director superior în cadrul Direcției Marinei din Ministerul de Război. Marian Moșneagu, „Dic- ționarul marinarilor români” Editura Militară, Bucu- rești, 2007, p. 168-171. ----■ Revista de istorie militară ■---------------- 5 Pentru detalii, vezi pe larg, Corvin M. Petres- cu, „Istoricul campaniei militare din anul 1913” Ti- pografia „Jockey Club” Ion C. Văcărescu, București, 1914. 6 Contraamiralul Ion Spiropol (n. 1 mai 1864, București - m. ?) a activat în Corpul Flotilei (1882), la Arsenalul Flotilei (1889 și 1890), Depozitul Flotilei (16 iunie 1890), comandantul canonierei „Bistrița” din Inspectoratul Navigației și Porturilor (16 iunie 1890-1891), Divizia formată la Sulina care între 1 august și 1 septembrie 1891 a executat un program de instrucție pe Dunăre, comandantul secund al bricului „Mircea” în cadrul Inspectoratului Naviga- ției și Porturilor și la Diviziunea Echipajelor Flotilei, comandant al portului Constanța (1896), căpitan de port clasa I la Galați (16 iunie 1895) și comandant al Apărării Submarine (1897). La 1 aprilie 1898 a fost numit comandant al recent înființatei Divizii de Du- năre iar la 1 octombrie 1898 comandant secund al crucișătorului „Elisabeta” La 1 aprilie 1899 a revenit în cadrul Inspectoratului Navigației și Porturilor, în calitate de căpitan de port clasa I la Brăila, iar la 1 aprilie 1900 a preluat funcția de comandant secund al crucișătorului „Elisabeta” în iulie 1900 a revenit pe funcția de căpitan de port la Brăila, la 1 aprilie 1902 preluând comanda crucișătorului „Elisabeta” în aprilie 1905 a fost mutat în cadrul Depozitului Echipajelor. în primăvara anului 1907 a fost numit comandantul monitorului „I.C. Brătianu" iar în 1909 a fost numit director al Arsenalului Marinei din Galați. La începutul campaniei din 1916 a fost numit șef de stat-major în cadrul Comandamentu- lui Marinei Militare. Fiind numit comandant al flo- tei de transport puse în serviciul armatei ruse, a fost detașat ulterior pe lângă amiralul rus Vessolkin din Delta Dunării. în 1917 a primit misiunea să supra- vegheze evacuarea navelor la Odessa și mai târziu la Kerson. în vara anului 1918 a fost desemnat co- mandant al Diviziei de Dunăre, în aprilie 1919 fiind trecut în rezervă. Marian Moșneagu, „Dicționarul marinarilor români” Editura Militară, București, 2007, p. 444-445. 7 Comandor dr. Marian Moșneagu, „Serviciul Medical al Marinei Militare”, în „Marina Română", Anul XXIII, nr. 2(159)/ianuarie-martie 2013, p. 55. 8 Arhivele Militare Române (în continuare se va cita A.M.R.), Fond Inspectoratul General al Mari- nei, dosar nr. 9, f. 212. 9 A.M.R., Fond Inspectoratul General al Mari- nei, dosar nr. crt. 9, f. 450-453. 10 Locotenent-colonel C. Șerbescu, „Observați- uni și învățăminte culese din războaiele balcanice (1912-1913) din punct de vedere politic, strategic și tactic. Diverse, cu 11 crochiuri în culori afară din text, pentru ofițeri activi și de rezervă din toa- te armele” Tipografia „Buciumul Român” Spiridon Gheorghiu, Galați, 1914, p. 71. ------------------------------------------1 93 |--- Istorie Modernă UNITĂȚILE ARMATEI ȚARISTE DISLOCATE ÎN BASARABIA ÎN PERIOADA ANILOR 1812'1828 ANATOL LEȘCU * Abstract The article below attempts to present the role played by the tsarist army in the history cf Bessarabia between 1812 and 1828, a period in which the latter enjoyed a relative autonomy within the Tsarist Empire. Based on vast documentary evidence, presented in premiere to the Romanian historiography, the precise mapping cf the units deployed in Bessarabia, their tffec- tives and the Services peiformed by the local population can now be determined. At the same time, it is worth mentioning that, immediately cfter annexation, Bessarabia became the main logistics base cf the tsarist army for the operațional theatre in the Balkans, a role which itful- filled during the entire 19th century. Keywords: Military operations, Cossack, colonel, settlemen, campaign, cuirasier, direction, disposition, dragon, escadron, expantion, emplacement, war, reconnaissance, regiment, fort.fi- cation, strategy, flag, trench, the theatre cf war, gun, ulan, military unit Odată cu anexarea Basarabiei, au fost dis- locate și unitățile militare menite să întărească prezența autorităților țariste în regiune. Până când Europa a fost cuprinsă de războaiele na- poleoniene, prezența militară rusă în ținut era una foarte mică, practic neobservată, grosul armatei fiind îndreptată împotriva lui Napo- leon care, în iunie 1812, a invadat Rusia, iar din ianuarie 1813 a participat în campania din Europa terminată abia în anul 1815, după în- frângerea de la Waterloo. în pofida lipsei acutei în efectiv, când toate unitățile și rezervele erau îndreptate spre teatrul european de operațiuni militare, autoritățile țariste depuneau eforturi considerabile în vederea întăririi contingentu- lui său militar, destul de limitat în faza sa ini- țială, de pe teritoriul Pruto-Nistrean. Situația critică din vara anului 1812 l-a determinat pe Alexandru I să transfere Armata Dunăreană a amiralului P. Ciceagov din Principatele Dună- rene în Volânia (Ucraina). în luna septembrie anului 1812, din unitățile armatei regulate în Basarabia au rămas numai subunități de rezer- vă și instrucție. în total, aici au fost staționate 8 batalioane de infanterie care au fost dislocate în: Akkerman (Cetatea Albă) și Chilia - batalio- nul regimentului laroslavl de infanterie, Ismail - batalioanele regimentelor Crimeea și Neișlot de infanterie cât și batalionul regimentului 39 vânători, Hotin - batalioanele regimentelor Arhanghelogorodsk, Vîborg, Kamciatka de infanterie, Tighina - batalionul regimentului Kursk de infanterie. Toate aceste batalioane alcătuiau garnizoanele cetăților de dispunere1. Ținând cont de faptul că un batalion de infante- rie din perioada respectivă număra în rândurile ’ Conferențiar univ. dr., Academia Militară a Forțelor Armate ale Republicii Moldova. j 94 |---------------------------------------------------■ Revista de istorie militară ■ sale în jur de 700 de ostași, reiese că în Basa- rabia erau staționați în jur de 6000 de militari (ostași de rând și ofițeri) ai armatei regulate. Pe lângă unități ale armatei regulate care constituiau garnizoanele cetăților și erau an- trenate în desfășurarea serviciul de gardă și instruirea tinerilor recruți pentru regimentele de linia I aflate la război, în ținut erau dislo- cate unități ale cavaleriei neregulate de cazaci care supravegheau noua frontiera de stat de-a lungul Prutului și a Deltei Dunării, îndeplinind practic obligațiunea serviciului de grăniceri. Regimentul nr. 1 de cazaci, comandant (asaul) I. Timanov, și nr. 2, comandant (asaul) Greben- șcicov, reprezentau oastea cazacilor din Oren- burg și numărau în rândurile sale înjur de 1000 de cazaci2. Totodată, în fortăreața Tighinei era dislocată o echipă a regimentului cazacilor de pe Don sub comanda lui horunjii Avernov3. Noua administrație regională reprezenta- tă de către guvernatorul civil Scarlat Sturdza avea stringentă nevoie de detașamentele pro- prii, care puteau exercita și unele funcții po- lițienești. Astfel de misiuni erau îndeplinite în Rusia de către trupele locale, sau sedentare, așa numitele detașamente de invalizi, alcătuite din invalizi de război. Sarcina principală a acestor unități era menținerea ordinii interne în cetăți și împrejurimi, exercitarea serviciului de gardă la arestul de garnizoană, escortarea arestaților, ele fiind brațul armat al autorităților publice locale4. în anul 1812, în Basarabia este atestat un singur detașament de acest gen și anume compania de invalizi nr. 38 din Ismail, cu efec- tiv redus. Totodată, Chișinăul, nefiind o cetate, nu avea dreptul să dispună de un astfel de de- tașament, din care cauză se impunea necesi- tatea formării unei unități speciale cu atribuții similare celor ale detașamentelor de invalizi. Pentru rezolvarea problemei apărute, guver- natorul civil al Basarabiei, Scarlat Sturdza, se adresează pe data de 26 noiembrie 1812 guver- natorului militar, generalul-maior Harting, cu cererea de a lăsa sub conducerea autorităților locale compania de stat major evacuată din Bu- curești5. La 20 mărie 1813, Scarlat Sturdza, ne- primind niciun răspuns din partea generalului Harting, se adresează cu cererea de a fi oprite în ținut companiile de stat major evacuate din București și lași direct feldmareșalului M. Ku- tuzov. Cererea a fost examinată și acceptată de către de către Alexandru I6. Ambele companii au fost transferate în Chișinău. Fosta companie de stat major din București, sub comanda po- rucicului (locotenent-major) Dmitriev, numă- ra în rândurile sale 1 ofițer inferior, 5 sergenți (untar-ofițeri), 2 muzicanți, 2 angajați civili și 76 ostași de rând7. Efectiv redus avea și fosta companie de stat major din lași sub comanda ștab-căpitanului (căpitan) Puch. La 5 octom- brie 1812, ea număra în rândurile sale 4 ofițeri inferiori, 3 sergenți, 2 toboșari, 2 angajați civili, 10 ostași călăreți și 28 ostași pedeștri8. Forțele militare insuficiente de care dispu- nea Scarlat Sturdza l-au obligat pe acesta să oprească în Chișinău și detașamentul croat al maiorului Nicolae Vucetici în număr de 22 de persoane, sosit în Basarabia la 21 septembrie Cetatea Tighina ■ Revista de istorie militară ■------------------ 95 1812, și să-l angajeze în serviciul local pentru patrularea în teritoriu și prinderea criminali- lor9. Așadar, în anii 1812-1813, în Basarabia erau dislocate unități militare de diferite tipuri ale armatei țariste, în număr total de aproxi- mativ 7100 de oameni. Războiul în plină desfășurare contra lui Napoleon necesita noi întăriri. La 11 iulie 1813, pentru completarea armatei aflate în Europa cu unități noi, a fost formată divizia 28 de infanterie din comasarea batalioanelor de rezervă staționate în Basarabia10. Divizia era compusă din regimentele de vânători nr. 52, 53, 55, 56, 57 și nr. 4 de infanterie marină, dintre care numai regimentele nr. 53, 55, 56 și 57 erau dislocate în Basarabia. Aflarea lor pe pământul moldav era de scurta durată, deoarece în aprilie 1814 ele toate au fost distribuite altor mari unități pentru completarea efectivului pierdut, iar divizia 28 infanterie desființată, transferând numărul său fostei diviziei 3 infanterie11. Lipsind regiunea de trupele regulate, cu ex- cepția micilor garnizoane din cetăți, autorități- le țariste s-au confruntat cu problema păstrării securității ținutului cucerit. Forțele militare disponibile reprezentate de către unitățile lo- cale erau puține la număr și prost organizate. Dispersarea lor organizatorică, ca și lipsa unei conduceri unice, necesita luarea unor măsuri urgente care aveau ca scop centralizarea tutu- ror subunităților într-un organism unic și co- erent, capabil să facă față situației create. Așa- dar, conform hotărârii imperatorului Alexan- dru I din 10 ianuarie 1814, din companiile de stat major aflate în subordinea guvernatorului civil al Basarabiei a fost format batalionul ser- viciului de garnizoană din Chișinău12, compus din 3 companii. Puțin numeroase erau și gar- nizoanele cetăților Hotin, Akkerman (cetatea Albă), Tighina, Ismail și Chilia, compuse din companiile de artilerie nr. 34, 70, 71, 7213. Dacă luăm în considerație și cele două regimente de cazaci din Orenburg aflate în ținut, în perioada anilor 1814-1815 erau dislocate 7 companii în regiune, dintre care 3 de garnizoană și 4 de ar- tilerie și 2 regimente de cazaci, fiecare numeric egal unui batalion de infanterie. Reieșind din statele existente, numărul total al efectivului combatant aflat în Basarabia nu putea depăși cifra de 2000 de oameni, cifra reală fiind mult mai mică. Infrastructura militară includea în sine și unele unități din cadrul sistemului lo- gistic, cum ar fi spitalele militare și depozitele ----1 96 |------------------------------------- alimentare (magazii) din Otaci, Bălți, Chișinău, Reni, Frumoasa (Cahul) și unul de pe malul stâng al Prutului, vizavi de târgul Fălciu14. înfrângerea lui Napoleon și revenirea în patrie în plina glorie a armatei țariste schim- bă radical situația în Basarabia. Devenind din 1812 regiune de tranzit spre Balcani pentru armata țaristă, regiunea este privită de către oficialii militari ca punctul principal de sprijin logistic pentru armatele îndreptate împotri- va Imperiului otoman în cazul unui eventual război. Conform estimărilor ofițerilor Statului Major General, pe timp de război ținutul Pru- to-Nistrean era capabil a găzdui pe teritoriul său depozitele militare ale unei armate întregi, a plasa spitalele militare cu o capacitate totală de câteva mii de paturi, a încartirui 200 000 de soldați, iar pe timp de pace în jur de 120 mii ostași15, ceea ce însemna practic un corp armat cu toate structurile sale aferente. Conform dis- locației generale, în Basarabia aveau să soseas- că unitățile diviziilor 13 și 16 infanterie retrase din Europa. Primele unități au început să apară începând cu luna martie 1815, procesul con- tinuând gradual până la sfârșitul anului 1817. La începutul anului 1818, în Basarabia erau dislocate unitățile Corpului de Infanterie nr. 6, compus din diviziile 13 și 16 infanterie. Divizia 13 infanterie alcătuită din 6 regi- mente staționa atât în Basarabia cât și în Ucrai- na. Basarabia a găzduit regimentele de vână- tori nr. 12 cu sediul statului major în Soroca și nr. 22, comandat de un moldovean, Izbaș, la Hotin. Efectivul regimentului număra în rân- durile sale 6 ofițeri superiori, 53 ofițeri inferi- ori, 242 sergenți, 68 muzicanți, 2580 ostași și 115 efectiv necombatant, în total 3064 de oa- meni. Structura similară de state era în toate regimentele de vânători16. Dacă divizia 13 infanterie era, în cea mai mare parte, dislocată în Ucraina, atunci divizia 16 infanterie, comandată de către generalul- locotenent Kozacikovski, cu toate cele 6 regi- mente ale sale din subordine, era staționată în întregime în Basarabia. Sediul statului major a diviziei se afla la Chișinău. Regimentul Kam- ciatka de infanterie, cu sediul central în ceta- tea Ismail, împreună cu efectivul garnizoanei cetății numărau 9 ofițeri superior, 51 ofițeri inferiori, 224 de sergenți, 72 muzicanți, 2369 ostași de rând și 149 efectiv necombatant17. Regimentul Mingrelia de infanterie, compus numai din 2 batalioane și încartiruit în Chilia, -----------■ Revista de istorie militară ■-- avea în statele sale 3 ofițeri superiori, 29 ofițeri inferiori, 141 sergenți, 46 muzicanți, 1625 os- tași de rând, 74 efectiv necombatant18. Cetatea Tighinei a devenit sediul pentru regimentul Neișlot de infanterie. Acest regiment număra 5 ofițeri superiori, 37 ofițeri inferiori, 233 ser- genți, 65 muzicanți, 2514 trupă și 107 trupă necombatantă19. Regimentul Ohotsk de infan- terie își avea sediul statului major în localitatea Galbenă, efectivul fiind compus din 4 ofițeri superiori, 37 ofițeri inferiori, 207 sergenți, 61 muzicanți, 2365 trupă și 82 efectiv necomba- tant. Regimentele nr. TI și 49 vânători, a căror dislocare nu este clară, nefiind arătată în co- respondența de serviciu, numărau în rândurile sale 5 ofițeri superiori, 36 ofițeri inferiori, 208 sergenți, 13 muzicanți, 2318 trupă, 86 efectiv necombatant și, respectiv, 4 ofițeri superiori, 42 ofițeri inferiori, 226 sergenți, 30 muzicanți, 2310 ostași și 90 efectiv necombatant20. Din cadrul diviziei mai făcea parte brigada 16 ar- tilerie, dislocată pe companii în nordul Basa- rabiei. în luna mai 1818, regimentul Neișlot de infanterie este transferat în orașul Revel (Tal- linn), iar în locul său în Tighina a fost adus re- gimentul Kolîvanov de infanterie compus din 3 batalioane și având în listele nominale 6 ofițeri superiori, 50 ofițeri inferiori, 192 sergenți, 63 muzicanți și 1992 ostași21. Partea componentă a Corpului 6 infanterie era și batalionul nr.6 de geniu aflat la Tighina care număra în rândurile sale 1 ofițer superior, 9 ofițeri inferiori, 14 sergenți și 67 de ostași22. Unitate de structură similară era batalionul nr.7 geniu, care însă aparținea Corpului 7 in- fanterie, dislocat inițial la Hotin, iar din toam- na anului 1818 în Tighina. Trupele neregulate erau reprezentate de către regimentele de cazaci care se schimbau o dată în 4-5 ani și supravegheau frontiera de stat al imperiului. în anii 1816-1818, cele două regimente ale cazacilor din Orenburg au fost întărite cu regimentele cazacilor de pe Don. La nordul Basarabiei, cu cartierul general la Lipcani, era dislocat regimentul cazacilor de pe Don cu dispunerea subunităților în pichete de-a lungul Prutului în vecinătatea satelor Za- lucea, Mărginiți, Corpaci și Obrănești23. Regi- mentul număra în rândurile sale 1 ofițer supe- rior, 17 ofițeri inferiori, 20 sergenți (ureadnici), 1 furier și 533 cazaci24. Mai la sud de acest regi- ment, supravegherea hotarului de pe Prut până la Sculeni era pusă în sarcina regimentului ca- ---■ Revista de istorie militară ■--------- zacilor de pe Don sub comanda colonelului Gorbikov, cu sediul statului major în localita- tea Leova. Regimentul avea în componența sa 1 ofițer superior (comandantul regimentului), 16 ofițeri inferiori, 20 sergenți și 526 cazaci25. La flancul stâng a pozițiilor ocupate de regi- mentul cazacilor colonelului Gorbikov, Prutul era supravegheat de către regimentul cazacilor nr. 2 de Orenburg. Delta Dunării până la Ma- rea Neagră era ținută sub observație de către regimentul cazacilor de pe Don al colonelului Kuteinikov, schimbând în aceasta regiune re- gimentul nr. 1 cazacilor din Orenburg reîntors în patrie. Regimentul era dispersat pe pichete, având sediile sale principale în cetățile Chilia, Akkerman (Cetatea Albă) și Ismail. Regimen- tul avea înscriși în listele nominale 1 ofițer su- perior, 14 ofițeri inferiori, 23 sergenți și 537 de cazaci26. Regimentul nr.8 cazacilor din Ural cu sediul în Chișinău îndeplinea în ținut funcțiile polițienești și număra în rândurile sale 1 ofițer superior, 15 ofițeri inferiori, 12 sergenți și 459 de cazaci27. în total, în provincie erau staționa- te 5 regimente de cazaci cu un efectiv de apro- ximativ 2700 de oameni. Trupele locale, reprezentate de către gar- nizoanele cetăților, subunitățile de gardă, gar- nizoană și de escortă, completau sistemul de- fensiv de apărare instaurat în Basarabia. Gar- nizoana cetății Tighina, sub comanda gene- ralului-maior Zbnevski, era alcătuită din gar- nizoana de artilerie a cetății, detașamentul de ingineri, echipa de invalizi de război și avea în componența sa 1 general, 3 ofițeri superiori, 13 ofițeri inferiori, 13 sergenți și 147 de ostași, în total 177 de persoane28. Locotenentul-colonel Ciceagov, comendantul garnizoanei militare din Chilia, avea în subordinea sa o jumătate de companie de artilerie, detașamentul de artile- rie și o echipă de invalizi de război, numărând în rândurile sale 1 ofițer superior, 5 ofițeri infe- riori, 13 sergenți, 2 muzicanți, 153 ostași și 12 efectiv necombatant29, în total 186 de oameni. Puțin numeroasă era și garnizoana cetății Akkerman (Cetatea Albă), compusă din deta- șamentul de ingineri, o jumătate din compa- nie de artilerie și echipele de transport și in- valizi, compatibilă numeric cu cea din Chilia. Comenduirea fsmailului, fără a lua în calcul regimentele armatei regulate dislocate în for- tăreață, era compusă din garnizoana cetății și echipa de invalizi, numărând în rândurile sale numai câteva zeci de oameni, toate obligațiu- -------------------------------------1 97 |-- nile ce țineau de serviciului de gardă fiind în- deplinite de trupele regulate. A doua ca importanță după Tighina era ce- tatea Hotinului, încredințată conducerii gene- ralului-maior Liders, eroul războaielor napo- leoniene. Pe lângă trupe regulate, garnizoana includea în sine compania de artilerie a cetății și echipa de ingineri care număra 1 general, 2 ofițeri superiori, 9 ofițeri inferiori, 12 sergenți, 2 muzicanți, 166 de soldați și 5 efectiv necom- batant30, în total 197 de oameni. Tot din categoria trupelor locale făcea parte și batalionul de garnizoană din Chișinău. Așa- dar, în perioada 1816-1819, în Basarabia erau dislocate 8 regimente de infanterie, 1 brigadă de artilerie, 5 regimente de cazaci, subunități ale serviciului de gardă, garnizoană, invalizi, depozite, spitale militare, cu un număr total al efectivului de aproximativ 24 619 oameni, fără a lua în calcul numeric brigada de artilerie despre care nu dispunem de date statistice concrete. Ultimii ani ai domniei imperatorului Alexandru I erau marcați de creșterea influ- enței asupra suveranului în domeniul militar a generalului de artilerie Arakceev. Multiplele re- organizări efectuate la toate genurile de armă, rotația permanentă a unităților dintr-o regiune a vastului imperiu în alta, soldată cu enorme cheltuieli de transport, toate acestea aminteau de domnia din timpurile de tristă amintire a părintelui său, țarul Pavel 1. Febra reorganiză- rii nu a ocolit nici unitățile staționate în Basa- rabia. Pe parcursul anilor 1819-1820, efectivul diviziilor 13 și 16 infanterie a fost schimbat cu 80%, procesul reorganizatoric atingând apo- geul odată cu redenumirea în luna mai 1820 a diviziei 13 infanterie în divizia 17 infanterie31. Conform ordinului de bătaie al armatei țariste din mai 1820, divizia 16 infanterie era alcătuită din regimentele de infanterie Selenghinsk, la- kutsk, Ohotsk, Kamceatka și regimentele nr. 31 și 32 vânători. Divizia 17 infanterie era compu- să din regimentele de infanterie Ekaterinburg, Tobolsk, Tomsk, Kolîvanovsk și regimentele nr. 33 și 34 vânătoare32. Situația a rămas ne- schimbată până la moartea țarului Alexandru I din 19 noiembrie 1825. Unitățile erau dislocate uniform pe întreg teritoriu a regiunii în ordinea următoare: Divizia 16 infanterie Regimentul Selenghinsk infanterie - ceta- tea Hotin; ----1 98 |------------------------------------- Regimentul fakutsk infanterie - Hermăn- căuți; Regimentul nr. 31 vânători - Bălți; Regimentul nr. 32 vânători - Telenești. Divizia 17 infanterie Regimentul Ekaterinburg infanterie - Orhei; Regimentul Tobolsk infanterie - Trăușeni; Regimentul nr. 33 vânători - cetatea Ismail; Regimentul nr. 34 vânători - cetatea Akker- man (Cetatea Albă). Brigada 16 artilerie Compania de artilerie nr.l - Soroca; Compania de artilerie ușoară nr. 2 - Cotiujeni; Compania de artilerie ușoară nr. 3 - Vadul Rașcov; Compania de artilerie nr.4 - Otaci. Regimentele cazacilor de pe Don Regimentul cazacilor de pe Don al colone- lului Carpov al 4-lea - Călincăuți; Regimentul cazacilor de pe Don al colone- lului Carpov al 2-lea - Lipcani; Regimentul cazacilor de pe Don al colone- lului Katasanov - Dinuțăni; Regimentul cazacilor de pe Don al colone- lului lanov - Leova; Regimentul cazacilor de pe Don al colone- lului Pozdeev - Frumoasa (Cahul); Regimentul cazacilor de pe Don al colone- lului Carpov al 3-lea - Vâlcov; Regimentul cazacilor de pe Don al colone- lului Novakov - Bujor. Batalioanele de geniu nr. 6,7 - Tighina. Detașamentul de jandarmi - Chișinău33. Stabilitatea atinsă la nivelul de macrostruc- tura nu se răsfrângea și la cel de microstructu- ră. în cadrul diviziei, regimentele își schimbau din an în an locurile de dispunere. Așadar, în vara anului 1821, regimentul nr. 31 vânători avea sediul său în cetatea Ismail, iar în anul 1824 îl găsim deja la Bălți. Inițial, tot în sudul Basarabiei era amplasat și regimentul nr. 32 vâ- nători, acesta fiind transferat către anul 1824 la Telenești. Hotinul, în 1821 gazda a 5 regimente (Selenghinsk, Tobolsk, Ekaterinburg, lakutsk de infanterie și 34 vânători) până în anul 1825 le-a pierdut pe toate în afară unui singur - Se- -----------■ Revista de istorie militară ■-- lenghinsk. Celelalte, după mai multe mutări dintr-un loc în altul, s-au stabilit definitiv în Trău- șeni, Orhei, Hermăncăuți și Akkerman (Cetatea Albă). Numărul total al militarilor aflați în regiune a crescut simțitor datorită întăririi corpului de cazaci suplimentar cu 2 regimente și mărirea efectivului trupelor locale (sedentare), menite să întărească prezență militară rusă la hotarul cu Turcia în ajunul și în timpul mișcării eteriste din Principalele Dunărene și Grecia și revoltei armate lui Tudor Vladimirescu din Țara Românească, în același context geopolitic se înscrie și acordarea fortărețelor Tighina și Ismail gradului 1 după clasamentul importanței strategice a cetăților din imperiu, gradului 2 cetăților Chilia și Hotin și gradului 3 cetății Akkerman (Cetatea Albă)34. Garnizoana Ismail, comandată de către generalul-maior Sanders, pe lângă trupe regulate in- cludea unități neregulate întărite suplimentar cu efectiv, după cum urmează: Unitatea Generali Ofițeri superiori Ofițeri inferiori Sergenți Muzicanți Ostași Efectiv necombatant Garnizoana de artilerie - 2 7 22 3 265 26 Echipa de invalizi - 1 2 5 1 45 - Compania nr. 16 ingineri - - 2 8 1 103 - TOTAL/467 (26)35 - 3 11 35 5 413 26 Pe lângă armamentul personal al efectivului, cetatea dispunea de: tunuri de diferite calibre - 92, mortiere - 22, obuzier - 1, rinocer - 4 (specie de obuzier), în total 119 piese de artilerie. Considerabil a fost întărită către vara anului 1821 și garnizoana cetății Tighina, atât cu trupe regulate, cât și cu unități locale. Garnizoana cetății era alcătuită din: Unitatea Generali Ofițeri superiori Ofițeri inferiori Sergenți Muzicanți Ostași Efectiv necombatant Batalionul nr. 6 geniu - 2 19 67 34 749 91 Batalionul nr. 7 geniu - 2 18 63 34 885 96 Garnizoana de artilerie - 1 5 13 2 135 41 Echipa de ingineri - 3 7 8 - - 24 Compania nr.15 ingineri - - 2 8 1 114 3 Echipa de invalizi - - 1 7 1 61 - TOTAL/ 2242 (255)36 - 8 52 166 72 1944 255 ■ Revista de istorie militară ■-----------------------------------------------1 99 [ Cetatea avea la înarmare arsenalul impresionat de artilerie compus din: tunuri de calibru di- ferit pe afet - 21 bucăți, tunuri de calibru diferit fără afet - 14, tunuri de calibru diferit otomane - 50, rinocere - 12, alte tipuri de tunuri - 71, dar și 89 tunuri nefuncționale, în total 168 piese de artilerie în stare perfectă de luptă37. A fost mărit și numărul efectivului trupelor sedentare din Chilia, care, conform raportului comandantului cetății, locotenentului-colonel Ciceagov, în vara anului 1821, era alcătuit din: Unitatea Generali Ofițeri superiori Ofițeri inferiori Sergenți Muzicanți Ostași Efectiv necombatant Garnizoana de artilerie - - 2 11 1 88 18 Echipa de invalizi - - 2 4 1 47 - TOTAL/156 (18)38 - - 4 15 2 135 18 Artileria era alcătuită din 20 tunuri de fontă de calibru diferit, 34 tunuri turcești de cupru, 48 tunuri de alte tipuri și categorii, în total 102 de guri de foc39. Reorganizările au atins și garnizoana cetății Akkerman (Cetatea Albă). Trupele sedentare de aici au fost completate conform statelor: Unitatea Generali Ofițeri superiori Ofițeri inferiori Sergenți Muzicanți Ostași Efectiv necombatant Garnizoana de artilerie - 1 1 5 - 49 15 Echipa de invalizi - - 4 8 1 47 - TOTAL/115 (15)40 - 1 5 13 1 96 15 O situație similară era și în garnizoana Hotinului. Trupele sedentare erau alcătuite din compania serviciului de garnizoană, echipele de ingineri și invalizi, numărul lor total fiind compatibil cu cel din cetățile Chilia și Akker- man, nedepășind cifra de 150 de oameni41. în concluzie, putem menționa că, în perioa- da anilor 1820-1825, în Basarabia erau dislocate unități militare de diferite tipuri cu un efectiv total de aproximativ 27 579 oameni, fără a ține cont de efectivul brigăzii 16 artilerie și echipele de invalizi din Chișinău și Bălți. Dacă luăm în calcul și unitățile menționate, atunci numărul efectivului ar ajunge la cifra de 28 000 oameni, situația rămânând neschimbată până la înce- perea războiului ruso-turc din 1828-1829. Provincia nou încorporată - Basarabia - juca un rol esențial în planurile strategice de expansiune a dominației țariste în Balcani. Si- ----11001------------------------------------- tuația existentă impunea dislocarea în ținut a celor mai bune trupe de care dispunea Rusia la acel moment. Numai o privire scurtă asupra regimentelor cantonate în regiune ne demon- strează că ele făceau parte din elita armatei ța- riste, cu un bogat palmares istoric și combativ. Destinul Divin a hotărât în așa mod că, pe în- treaga durată a autonomiei Basarabiei (1812- 1828) în cadrul imperiului, provincia se bucura de oficiali militari de rang superior binevoitori fața de populația băștinașă, cu viziuni social- politice iluministe și progresive pentru epoca respectivă. Autoritatea supremă militară în Basarabia, începând cu anul 1812 până în anul 1817, a fost exercitată de generalul-maior ingi- ner Ivan Harting. Persoana controversată din istoriografia română, de origine olandeză, un ofițer curajos, decorat cu cea mai înaltă dis- tincție militară - ordinul Sfântul Gheorghe -----------■ Revista de istorie militară ■-- clasa a 3-a a participat la războiul ruso-turc din 1806-1812. Familiarizat în Principate cu tradițiile și obiceiurile pământului, a deve- nit un filoromân convins, căsătorit cu Elena Sturdza, sora zburdalnică al viitorului domni- tor al Moldovei, Mihail Sturdza42. Caracter di- rect și cazon, nu a înțeles până la moarte sub- tilitățile comportamentul nobilimii locale pe care se baza la începutul carierei sale politice din ținut, coruptă și plină de intrigi. Conflictul iminent cu aceasta nobilime l-a costat foarte scump, el pierzându-și funcția ocupată și de- cedând în anonimat în anul 1831. Rămășițele sale pământești sunt înmormântate la cimiti- rul central din Chișinău de pe strada Armeană, aflându-se în prezent într-o stare deplorabilă. Până în anul 1823, supravegherea militară asupra Basarabiei era exercitată de către guver- natorul general interimar, curatorul coloniș- tilor din sudul Rusiei, generalul de infanterie Ivan Inzov43. După unele surse, fiul nelegitim al țarinei Ecaterina II, generalul I. Inzov, eroul războaielor napoleoniene, cavalerul înaltului ordin Sf. Gheorghe clasa a 3-a, era o persoană binevoitoare și înțeleaptă, în relații amicale cu mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni. în câr- muirea sa se baza întru totul pe guvernatorul civil Constantin Catacazi (1817-1825) și Sfatul Suprem. Decedat în 1845, este înmormântat în cimitirul din Bolgrad. Din cele două armate de câmp existente în Rusia până la războiul ruso-turc din anii 1828- 1829, armata a 2-a se deosebea indiscutabil prin potențialul său intelectual, reprezentat de către corpul de ofițeri, în cea mai mare par- te persoane cu viziuni largi și progresiste. în primul rând, aceasta se referă la comandantul suprem al armatei a 2-a, carismaticul general de infanterie, iar din 1826 feldmareșalul Peter Wittgenstein. Eroul războaielor napoleonie- ne, decorat pentru curajul său ieșit din comun cu ordinele Sf. Gheorghe clasa 4,3,2, apreciat și foarte iubit de întregul efectiv de la ostaș la general pentru caracterul său deschis, vesel și comunicabil. Adept și susținător convins al conceptului elaborat de A. Suvorov, contele P. Wittgenstein a contribuit enorm la promova- rea învățământului elementar în trupele din subordine. Căzut în dizgrație, se retrage în 1829 din serviciul militar activ, se stabilește cu ---■ Revista de istorie militară ■-------- Feldmareșalul Peter Wittgenstein traiul la moșia sa din Camenca din Transnis- tria, unde este și înmormântat în 1843. Din conducerea superioară a armatei a 2-a făcea parte și șeful statului major generalul Pavel Kiseleff. Persoana marcantă nu numai în domeniul militar, ci și în cel politico-admi- nistrativ, promotor a unor reforme sociale în Rusia și în principatele Dunărene, el și-a lăsat numele său înscris în istoria României. Prin- tre cei mai înzestrați cu talentul militar era și comandantul Corpului 6 infanterie dislo- cat în Basarabia, generalul de infanterie Ivan Sabaneev, cavalerul ordinului Sf. Gheorghe clasa a 3-a. Persoane marcante în istoria mili- tară erau și comandanții diviziei 16 infanterie, generalul-locotenent Kiril Kozacikovskii și ge- neralul-maior, contele Mihail Orlov. Trei din cele opt regimente de infante- rie aflate în Basarabia erau decorate de către Alexandru I pentru vitejie manifestată de că- tre efectiv în campaniile purtate împotriva lui Napoleon. Regimentul Ekaterinburg de infan- terie a fost decorat cu drapelul de luptă Sfân- tul Gheorghe pentru campania din anul 1814 din Europa, regimentul nr. 32 vânători cu două trompete de argint pentru campania din 1815 și regimentul nr. 33 vânători tot cu două trom- pete de argint pentru campania din anul 1814. Contaminați de idei liberale pe timpul află- rii sale în Europa, unii din ofițerii armatei țaris- te au înființat o mișcare revoluționară, decem- bristă, având ca scop instaurarea republicii în Rusia. Unul dintre principalele centre ale miș- cării decembriste era armata a 2-a, în special divizia 16 infanterie, comandată de către gene- ralul-maior M. Orlov, membru al organizației secrete. Din organizație mai făcea parte gene- ralul-maior Pavel Pușcin, comandantul brigăzii nr.2 din divizia 16 infanterie, colonelul Andrei Nepenin - comandantul regimentului nr. 32 vânători, ofițerii aceluiași regiment - maiorul vânători Vladimir Raevskii, maiorul Ivan fulin, căpitanul Constantin Ohotnikov. în concluzie, putem menționa că, odată cu anexarea Basarabiei la imperiul țarist, numărul trupelor dislocate în ținut creștea constant cu excepția anilor 1812-1815, când întregul sis- tem militar al Rusiei era implicat în războiul cu Napoleon și în campaniile militare din Europa. Prezența militară rusă în regiune poate fi de- monstrată prin graficul următor: 1812-1813 - 7 100 oameni; 1814-1815 - 2 000 oameni; 1816-1819 - 24 619 oameni; 1820-1824 - 28 000 oameni; 1825-1828 - 34 501 oameni. Totuși, densitatea dispunerii trupelor pe ki- lometru pătrat era încă foarte mică. Raportat la 40000 35000 30000 25000 20000 15000 10000 5000 0 1812- 1814- 1816- 1820- 1825- 1813 1815 1819 1824 1828 suprafața totală a Basarabiei, care era de 44.399 km2, putem constata faptul că densitatea me- die era în anii 1812-1813 de 0,16 ostași pe km2, în 1814-815 - 0,04; 1816-1819 - 0,55, 1820- 1824 - 0,63 și 1825-1828 - 0.8, adică în anii 1812-1813 unui ostaș îi reveneau aproximativ 6 km2 din teritoriul Basarabiei, în 1814-1815 - 22 km2, 1816-1819 - aproximativ 2 km2 și în ---11021------------------------------------ 1820-1824 - 1.6 km2, ca în anii 1825-1828 să se ajungă la situația în care unui militar îi revenea un kilometru pătrat din teritoriul Basarabiei. Cu totul altă era situația dacă facem com- parație între numărul efectivului și numă- rul populației locale, cu excepția coloniștilor care erau scutiți de întreținerea trupelor ruse. Având în vedere că populația Basarabiei în 1812 era de aproximativ 300 000 de oameni44, atunci un militar revenea la 42 de persoane de toate genurile și vârstele, ceea ce era o cifră destul de ridicată. în anii 1814-1815, tensiunea poverii a scăzut până la 150 de persoane la un militar. Numărul trupelor crește în anii 1817- 1819, când populația băștinașă era de aproxi- mativ 419 240 oameni45, când un militar reve- nea la 17 persoane sau la aproximativ 3 familii. Situația devine tensionată în anii 1825-1828, când populația Basarabiei era de aproximativ 409 110 de oameni46, dintre care aproximativ 53 267 de persoane erau coloniști47, moldove- nilor revenind 355 843 de suflete. Numărului acestuia de oameni îi reveneau 34.501 militari, ceea ce însemna un militar la 10 persoane, adi- că un militar la două familii. în pofida faptului că militarii respectivi făceau parte din cele mai bune unități ai armatei ruse, situația creată nu putea să nu trezească unele tensiuni în societa- te, obligată să-i întrețină pe acești oameni din puținul pe care îl aveau. NOTE 1 rioAHoe Co6pa™e 3aKOHOB Poccmmckom Umii epnn, Legea nr. 25420 din 11 iulie 1813, voi. XXXII, S. - Peterburg, 1830, p. 596. 2 B.A. KysneuoB, Boem ta a cAyxda hoakob Openă ypzcKozo u YpaAbCKOzo KasaHbux bouck nocAe OmeHecmseHHOu Boumt 1812 zoda, în „Bccthmk HeAabMHCKOro rocyAapcTBeHnoro yHMBepcMTera” 2009, nr. 12 (150). HcTopnn. BbinycK 31, p. 63. 3 Horunjii era primul grad de ofițer în unitățile de cazaci egal cu cel de podporucic (locotenent). 4 A.