SUMAR REVISTA DE ISTORIE MILITARĂ Publicația este editată de Ministerul Apărării Naționale, prin Institutul pentru Studii Politice de Apărare și Istorie Militară, membru al Consorțiului Academiilor de Apărare și In- stitutelor pentru Studii de Se- curitate din cadrul Partene- riatului pentru Pace, coordo- nator național al Proiectului de Istorie Paralelă: NATO - Tratatul de la Varșovia COLEGIUL DE REDACȚIE GEORGESCU, Pitești ♦ Comandor (r) VARTIC dr. MARIA Universitatea GHEORGHE Istorie militară și lingvistică - CRISTIANMIHAIL - Termeni militari din română cu sensul clasic al etimoanelor lor latine, încadrați panromanic................ 1 Studii pontice și dunărene - ANCA POPESCU - Derbendgii la Dunărea de Jos în a doua jumătate a secolului al XVI-lea. O contribuție............................... - SERGIU IOSIPESCU - Guillaume Le Vasseur senior de Beauplan și hidrografia nord-vestului Mării Negre în secolul al XVII-lea ....... Istorie și arheologie medievală - ALEXANDRUMADGEARU - Românii și armata bizantină...... - PETRE BEȘLIU MUNTEANU - O mică fortificație medievală în hotarul satului Pianul de Sus (județul Alba)................ - ANDREI POGĂCIAȘ - Belgrade 1456 - Christian Triumph against all Odds.................................................... ♦ General-maior (r) dr. MIHAIL E. IONESCU, directorul Institu- tului pentru Studii Politice de Apărare și Istorie Militară ♦ Academician DINU C. GIURESCU, Academia Română ♦ Dr. JAN HOFFENAAR, Președintele Comisiei Olandeze de Istorie Militară ♦ Prof. univ. dr. DENNIS DELETANT, London Univer- sity • Colonel (r) dr. PETRE OTU, directorul științific al Institutului pentru Studii Politice de Apărare și Istorie Militară ♦ Prof. univ. dr. MIHAI RETEGAN, Universitatea București ♦ IULIAN FOTA, consilier prezidențial ♦ Dr. SERGIU IOSIPESCU, cc. șt., Institutul pentru Studii Politice de Apărare și Istorie Militară ♦ Prof. univ. dr. ALESANDRU DUȚU, Universitatea „Spiru Haret” Istorie recentă și geopolitică - SIMONA SOARE - Looking Through the Hourglass of American Declinism....................................................... - SILVIU PETRE - Marina indiană în Marea Mediterană: diplomație militară și sinergie tehnologică................................ - ȘERBANF. CIOCULESCU - Libia sub semnul frământărilor: de la revoltă la război civil și intervenție externă............ - IULIANA-SIMONA ȚUȚUIANU - Etosul teroristului. Mitul califatului islamic și structura mentală leninistă.......................... 12 18 29 35 41 69 80 93 47 Militarii români în teatrele de operațiuni externe - Col. (r) dr. GRIGORE ALEXANDRESCU - Prima operație expediționară românească în Europa contemporană (III).............................. 103 Note de lectură - Neculai Cibin, Răsboiul nostru, Ediția a Il-a completată și adăugită, Editura Grafoanaytis, Ploiești, 2013 - CERASELA MOLDOVEANU............ In Memoriam - Le professeur Herve Coutau-Begarie (22 novembre 1956 - 24fevrier 2012) - EMANUEL ANTOCHE................................. 116 Revista este inclusă în baza de date a Consiliului Național al Cercetării Științifice în învățământul Superior, fiind evaluată la categoria „C” ♦ Poziția revistei în lista-catalog a publicațiilor este la numărul 5017 ISSN 1220-5710 CONTENTS ♦ Military History and Linguistics - CRISTIANM1HA1L - From Romanian Military Terminology - Terms Retaining Their Inițial Latin Meaning..................................................................................... 1 • Pontic and Danube Studies - ANCA POPESCU - The Derbenci of the Lower Danube in the late 16th Century. A Contribution .................................................................................. 12 - SERGIUIOS1PESCU - Guillaume Le Vasseur de Beauplan and the Hydrography of the North-West Black Sea in the 17th Century ................................................................... 18 • Medieval History and Archeology -ALEXANDRUMADGEARU- Vlach military units in the Byzantine army ................................ 29 -PETREBEȘLIUMUNTEANU- A Small Medieval Fortification near Pianul De Sus (Alba County).. 35 - ANDREI POGĂC1AȘ - Belgrade 1456 - Christian Triumph against all Odds......................... 41 ♦ Recent History and Geopolitics - S1MONA SOARE - Looking Through the Hourglass of American Declinism........................ 47 - SILVIU PETRE - Indian Navy in the Mediterranean: Military Diplomacy and Technological Synergy.... 69 - ȘERBAN E CIOCULESCU - Unrest in Libya: from Revolt to Civil War and Foreign Intervention . 80 - IUL1ANA-S1M0NA ȚUTU1ANU - The Ethos of the Terrorist. The Myth of the Islamic Caliphate and the Leninist Mental Structure ................................................................... 93 • Romanian Armed Forces in Foreign Theatres of Operations - Col. (ret.) dr. GRIGORE ALEXANDRESCU - The First Romanian Expeditionary Operation in Contemporary Europe (III) ................................................................................... 103 ♦ Reviews - Neculai Cibin, Răsboiul nostru, Second Edition, Editura Grafoanaytis, Ploiești, 2013 - CERASELA MOLDOVEANU........................................................................... 114 ♦ In Memoriam - Professor Herve Couteau-Begarie (22 November 1956 - 24 February 2012) - EMANUEl. ANTOCHE.............................................................................. 116 • Responsabil de număr: SERGIU IOSIPESCU • ALEXANDRU VOICU, MIRCEA SOREANU - redactori • ADRIAN PANDEA, coperta, ELENA LEMNARU, tehnoredactare computerizată Adresa redacției: strada Constantin Miile nr. 6, cod 010142, București, sector 1, telefon: 0213157827, telefax: 004021-3137955 www.mapn.ro/diepa/ispaim B 00136/26.07.2013 Istorie militară și lingvistica TERMENI MILITARI DIN ROMÂNĂ CU SENSUL CLASIC AL ETIMOANELOR LOR LATINE, ÎNCADRAȚI PANROMANIC CRISTIAN MIHAIL * Abstract In this article, I analyse the Romanian military words with the classic sense cf their Latin etymona (arc, armă, bătaie, fuște, a învinge, luptă, a lupta, măciucă, oaste, săgeată, scuta.s.o., in all 52 words), in correlation with the similary western Neolatin words. These words supplement the category cfspeafic semantic changes in military (Dacian-)Ro- man environment [a (se) (în)cumeta, a împresura, a răpune, rost, sarcină, a supune, țară, a.s.o.] and inherited military classic Latin words (împărat, a junghia, a purcede, român a.s.o.), in all also 52 words presented in my book: Limbajul militar (daco-)roman. Influența sa asupra limbii și istoriei poporului român (1SLA1M, Editura Militară, 2012), in order to illustrate the impor- tance cf the military Latin language spoken in Dacia for the Romanian language and history. Keywords: Romanian military words, Latin etymona, military (Dacian-)Roman environment, inherited military Latin words, spec.fic semantic changes. în cartea intitulată Limbajul militar (daco-) roman. Ir.fluența sa asupra limbii și istoriei poporului român - apărută sub egida Institu- tului pentru Studii Politice de Apărare și Isto- rie Militară la Editura Militară în 2012 - am analizat cu precădere modificările semantice ale cuvintelor latine (uneori, cu corespondențe panromanice, dar cu sensuri nemilitare) care s-au produs în mediile militare roman și daco- român și cuvintele latine moștenite cu sensul lor militar clasic, care au circulat în ambele aceste medii după izolarea romanității daco- dunărene de aceea central-occidentală. Analiza acestor două categorii de cuvinte militare latine continuate doar în limba ro- mână a furnizat importante informații istori- ce - pentru o perioadă deficitară în documen- te, inscripții etc. - privind lupta latinofonilor din Dacia, după retragerea armatei romane în anul 275, împotriva atacurilor triburilor bar- bare (germanice, slave și turanice) și sub ocu- pația acestora, singuri sau alături de armata romană în expedițiile acesteia de recuceriri la nordul Dunării, sub împărații Constantin cel Mare (306-337) și Justinian I cel Mare (527- 565). * Cristian Mihail, doctor inginer și lingvist. -■ Revista de istorie militară ■----------- Alături de aceste două categorii de cuvinte militare specifice limbii române, în Introduce- rea cărții sus-menționate, am prezentat suc- cint și categoria termenilor militari din limba română moșteniți cu sensul clasic al etimoane- lor lor latine, având corespondenți în formele cu aceleași sensuri din limbile romanice occi- dentale. în acest articol, vor fi analizați în detaliu acești termeni militari. Nu am analizat amă- nunțit această categorie lingvistică în cartea mea sus-menționată, deoarece am vrut să nu diminuez impactul pe care îl produc evidenți- erea și analiza celor două categorii de cuvinte militare latine continuate numai în limba ro- mână (adică specifice neolatinității daco-du- nărene), pentru studiul limbii și istoriei popo- rului român. 1. Substantive românești din mediul militar roman și/sau daco-roman cu sensul clasic moștenit având corespondențe (parțial) panromanice 1.1. Dr. arc [ar. arcu, mr. arc(u)\ < lat. arcuș (EWR 113, CDDE 76, REW 618, DA) „arc”. Cuvinte romanice occidentale: it., sp., pg. arco și pv., franceză., arc dar și alb. ark. Derivate: arcar „vânzător de arcuri” arcaș, arcășie, arcășește, arcos, a arcui, arcuș (DER). Neologism: arcadă. Din cuvântul românesc provine rut. arcuș „arcuș”. 1.2. Dr. arete (înv.) „berbec” (ar. arete, areati, pl. areț, cal areate „armăsar” mr. reti, areati, ir. areati) este moștenit din lat. ăries, -eti (EWR 115, CDDE 81, REW645, DA, DER) „berbec” și „berbec de izbire a fortificațiilor” (NDELP etc.), cf. și lat. arietăre „a izbi” și arietătio, -onis „izbire”, ca în formularea acies inter se arietant (L. Annaneus Seneca, 4+65) „oștile se izbesc între ele” (ThLL; Guțu 1983). Al doilea sens a fost uitat în română, căci bar- barii, în estul Europei, nu au ridicat cetăți ale căror ziduri să fie atacate. în spaniolă (mar.) ariete semnifică „navă de război cu pinten”, pintenul sugerând un berbec Pentru sensul „berbec”, formele actuale sunt sp. carnero și morueco și pg. carneiro. De adăugat și formele romanice: vegl. reti, genov. ayow, în Piemont arei și pv. are. ----1 2 I------------------------------------- Derivat: arețar „crescător de berbeci” (DER). 1.3. Dr. armă (ar. armă, ir. ormf) < lat. (pl.) arma, -orum (EWR, 125; DEI, I, p. 291; CDDE, 89; REW, 650; DA; DER) „arme (în principal, defensive)” ca în formulările ver- bale „ad arma!” conclamare (C. lulius Caesar 100+44 î.Chr.) „a chema la luptă/la arme” vo- care ad arma (M. Tullius Cicero 106+43 î.Chr.) „a chema la arme” și arma induere (Titus Livi- us 59 î.Chr. +17) „a se înarma”. Cuvinte romanice occidentale: it., sp., pg. arma, fr. arme (der. armee, care a înlocuit în sec. XVI, v. fr. ost, provenit din lat. pop. hostis „armată”; DEHF, p. 41), dar și alb. arme. Neologisme: armată din it. armata (< lat. cult armata, care a înlocuit v. it. oste începând cu secolele al XlII-lea și al XIV- lea; DEI, voi. I, p. 292) și altele din fr.: armament, armadă, ar- mator, armură, armurier, armurărie, a arma, a înarma, a rearma, a dezarma, armat, înar- mat, dezarmat, armătură, armorial („album de blazoane”). Derivate [inițial, „luptător înarmat”, „paznic înarmat” și târzii, legate de coagularea teritori- ală și organizarea obștiilor (f)sătești romaniza- te]: armaș „responsabil cu ordinea publică” și „executor judecătoresc” ulterior, „comandant de artilerie”, armășoaie „soția armașului”, a armași „a numi ca armaș”, „a exercita această funcție” „a executa o condamnare”, armășel „subaltern al armașului” „jandarm”, „guard”, „călău” pl. armași și armașei, armășie „tortu- ră”, „supliciu”, armășesc (adj.) „relativ la armaș” (DER, DA). 1.4. Dr. (doar în Transilvania) balț, -uri (ar. balțu) „cingătoare”, „curea”, „panglică”, „animal cu gât pătat de alb” < lat. balteus (EWR 181, REW 919, CDDE 130, DA, DER), care avea sensurile: (1) „cingătoare” „curea peste umă- rul stâng, de care se atârna, în dreapta, sabia” (Caesar) și (2) „margine” (C. Plinius Secundus, 23+79) (ThLL, Guțu 1983). Cuvinte romanice occidentale: it. balzo „margine”, cat. balț, sp. balzo „panglică”. Derivate: bălțat„c\x diverse culori (striden- te)” (cf. DER), dar considerat ca provenit direct din lat. balteatus (cf. EWR 181, REW 919, DA, DEX), a bălți, bălțat, îmbălța. 1.5. Dr. bătaie 1) „lovituri repetate” „zgomot la motor” „distanță la aruncare” etc. (DEX); 2) ■ Revista de istorie militară ■------- înv. „bătălie” (mr. bătal’e „pisălog”) < lat. battâlia (forma redusă de la lat. battuăllia) „bătălie” (EWR 194, REW 995, CDDE 147, DA, DER). Cuvinte romanice occidentale: it. battaglia (> dr. recent bătălie), v.lomb. bataia, pv., pg. batalha, fr. bataille, sp. batalla (DER, 729). Derivate: bătăiaș, bătăios, bătă(i)uș (DER). Din română (mr.) provine alb. betaje. 1.6. (Adj.) Dr. crud (ar., mr. crud) < lat. crudus (EWR 417, CDDE 412, REW 2342, DA, DER) „crud” ca în formularea crudi Getae (Publius Ovidus Naso, 43 î.Chr. +17) „geții cei cruzi” Cuvinte romanice occidentale: it., sp. cru- do,friul. krud, pv.,fr„ pg. cru. Derivat: cruzime. Neologism cruditate (< fr.). Din cuvântul românesc provine sas. krud(ich) „crud”. 1.7. Di. fuste (ar.fuște, mr.fușt) „lance” < lat. fustis „par” „ciomag” (EWR 690, REW 3618, CDDE 704, DA, DER), ca în formularea deci- mam quemque cohortis sorte ductos fusti necat (Cornelius Tacitus, a II a jumătate a sec. 1-118) „omoară cu ciomagul câte unul la zece soldați ai cohortei trași la sorți” (ThLL, Guțu 1983). Cuvinte romanice occidentale: it.fusto, log. fuste, pv., cat.fust, fr. fut, pg. fuste. Derivat: fustaș/fuștaș „ infanterist lăncier”. 1.8. Dr. gratie „gratie”, „zăbrea” (ar. grâ- ță) provine din lat. pop. ^gratis (clasic cratis) (EWR 728, CDDE 752, REW 2304, DA, DER) „leasă” (împletitură de nuiele în formă de gră- tar, folosită la garduri, coșuri etc.; DEX), ca în formularea flectunt salignas umbonum crates (P. Vergilius Maro 79+19 î.Chr.) „fac scuturi din împletituri de răchită” și (pl. mii.) „fascine”, (var.) „fașine” (mănunchiuri de nuiele sau de ramuri subțiri, legate din loc în loc, umplute cu piatră sau pământ pentru întărirea terasa- mentelor, digurilor sau a drumurilor în regiuni mlăștinoase; DEX), ca în cratibus atque agge- re paludem explent (C. lulius Caesar, 100+44 î.Chr.) „umplu mlaștina cu fascine și pământ” (IhLL; Guțu 1983). Cuvinte romanice occidentale: it. grata (> sb. grata), lomb. grat, v.pav. grae, friul. grade, sp. grada, pg. grade. Din cuvântul românesc gratie provine rut. grata „zăbrea” (DER). 1.9. Dr. jurământ (ar. giurât, mr. jurămînt) < lat. jiirămentum/iurămentum (EWR 928, CDDE 929, REW 4628, DA, DER) „jurământ”. ----■ Revista de istorie militară ■----------- Cuvinte romanice occidentale: it. giura- mento, log. juramentu, engad. guramaint, friul., cat. jurament, sp., pg. juramento. 1.10. Dr. luptă (ar. luptă, ar., mr. l'itftă sp., pg. nao), sard. nae. Derivat: dr. năier „navigator” „corăbier”. Dubletul rom. navă este împrumut cult târziu din lat. navem. Alte neologisme: naval, nautic, navigator, navigabil. 1.13. Dr. pace < lat. pacem (< pax, păcis) (EWR 1235, CDDE 1297, REW 6317, DER) „pace”, ca în formulările pacem facere (Cicero), „a face pace”, Pax Romana „dominația pacifică romană”/”Imperiul Roman” și (fig.) pax animi (Publius Ovidius Naso 43î.Chr.+17) „liniștea sufletească”. Pax Pacea era o divinitate, și pax! o interjecție: „ajunge!”/„tăcere!” (ThLL, Guțu 1983). Cuvinte romanice occidentale: it. pace, log. bage, friul. pas, engad, pes, otrant. pace, pv. patz, fr. paix (> der. fr. apaiser), cat. pau, sp., pg. paz, dar și alb. pakje, bask bake, breton peoc’h. | 3 [ Derivate și compuse: (îm)păciui, pașnic, (v.) pășnicie, var. (v.) păcinie, (v.) nepace, (v.) pace- făcâtor, (v.) păceluit („pacificat”) (DER). Neologisme: pac.fie, a pac.fica, pacficator, pacfism. Cuvântul de origine latină pace a fost uitat la aromâni, deoarece aceștia nu aveau cu cine să facă pace, nefiind expuși, în regiunea Mun- ților Pindului, invaziilor seculare ale triburilor barbare (germanice, slave și turanice), cu care s-au confruntat latinofonii carpato-dunăreni. Ar. pace semnifică „piftie de picior de porc” provenind din tc. patcha „picior de oaie, vițel sau vită” (DDA). 1.14. Dr. pradă (ar. prada) < lat. praeda „pradă” (EWR 1367, CDDE 1436, REW 6614), ca în formularea praedam agere /facere (Titus Livius) „a lua pradă de război”. Cuvinte romanice occidentale: it. preda, pv„ sp. presa, fr.proie, cat., pg. prea. Derivat: prădalnic. Din cuvântul românesc provine rut. prejda „pradă”. 1.15. Dr. (v) prădăciune (ar. pridăciune) < lat. praedatio, -onem „pradă” (EWR 1368, CDDE 1437, REW 6616). 1.16. Dr. prădător < lat. praedător, -oris (EWR 1369, CDDE 1438, REW 6617) „prădă- tor” ca în formularea: exercitus praedător so- ciis (Caius Sallustius Crispus, sec. 1 î.Chr.) „ar- mată prădătoare a aliaților”, „care trăiește din prădarea aliaților” (ThLL, Guțu 1983). Cuvinte romanice occidentale: it. predato- re și pv. prezador (DEI, NDELP). 1.17. Dr. săgeată (ar. sădzeată, ir. șetă) < lat. sagitta (EWR 1495; REW 7508; DA ș.a.) „săgeată” (și fig.). Cuvinte romanice occidentale: it. saetta, log. saita, engad. sekta „fulger”, pv., sp. saeta, v. fr. sa(i)ete, cat. sageta, pg. setta. Derivate: (înv.) săgetaș „arcaș”, săgețică și săgețea „plante/flori” (DER). 1.18. Dr. săgetarlsăgitar (1) „meșter de săgeți” (2) (înv.) „săgetător”, (3) (rar) „țintaș” < lat. sagittarius (1) „arcaș pedestru din arma- ta romană” și lat. sagitarius eques (Cornelius Tacitus a doua jumătate a sec. 1-^118) „arcaș roman călare”, (2) „meșter de săgeți” (Digesta lustiniani) și (3) „constelația” (Cicero) (ThLL, Guțu 1983). în DA (Tom XIII, p.1542) dr. să- getat' este considerat ca fiind derivat din dr. să- geată + suf. ar. | 4 [ Forme romanice precum: sp. saetero, sagitario, sagita, fr. sagittaire ș.a. sunt cul- tisme (DCELC voi. IV p 116 și, respectiv, DEHF, p 683). 1.19. Dr. săgetat (ar. sădzitât, DDA) (1) „a trage cu săgeata”, „săgetare”, „săgetătură” („răni- re”), (2) „lovit de săgeată”, (fig.) „atins de boală” „junghi”, „în formă de săgeată” < lat. sagittătus „săgetat” „străpuns de săgeată” (Guțu 1983). în DA (XIII, p.1542), dr. săgetat este considerat ca fiind derivat din a săgeta. 1.20. Dr. scut < lat. scutum (EWR 1568, REW 7759) „scut”. Cuvinte romanice occidentale: log. iscku- du, pv., cat. escut, fr. ecu, sp., pg. escudo, dar și alb. skjut. Derivate: a scuti, scutar „scut oval din pie- le” și „scutier”, var. scutaș, scuteală, scutelnic („care nu plătește tribut”), scutire, scutitor „protector” (DER). Dr. scutier este un neologism, împrumutat din limba franceză, de la ecuyer ( bg. spetează), spătos, a (se) speti. Din it. spada provine neo- logismul rom. spadasin. ------------■ Revista de istorie militară ■------- Dr. spate „spinare” este o modificare se- mantică (metaforică) de mediu militar (daco-) roman a lat. pl. spathae, prin care spatele unui soldat voinic a fost comparat cu două săbii late alăturate, având ca linie centrală șira spinării. Această metaforă a fost prezentată în cartea Limbajul militar (daco-)roman. Ir,fluența sa asupra limbii și istoriei poporului român. (Edi- tura Militară, 2012). 1.23. Dr. tufă (ar. tufă, mr. tufcă) „tufiș”, „arbust” der.fr. routej, sp., pg. romper. Derivate: rupt(ă), ruptură (ar. aruptură). 2.14. Dr. a săgeta, a săgeți „acțiunea de a săgeta și rezultatele ei” (și fig.) (ar. sădzitedzu, sădzitâre, mr. sădzitedz) < lat. sagittăre „a să- geta” (EWR 1496; REW 7509; DER; DA ș.a.) „a trimite săgeți” „a străpunge cu săgeți”. Cuvinte romanice occidentale: it. saettare, obw. sită, ladin. site (REW 7509, DEI). Derivate: săgetător, (înv.) săgetaș „arcaș” „care săgetează”, săgetare „acțiunea de a săgeta și rezultatele ei”, săgetătură „tragere cu săgeata” „lo- vitură de săgeată” (fig.) „durere” săgetos (înv., rar) „săgetător”, (DER; DA, XIII, p. 1542 și 1547). 2.15. Dr. a sparge „a sparge” și (v.) „a risi- pi” [ar. (a)spargu, mr. sparg(iri), ir. sporg] < lat. spargere „a risipi” „a împrăștia” (EWR 1614, REW 8120, DER) ca în următoarele formulări verbale: classis tempestate sparse (Titus Livius, 59 î.Chr. 4-17) „flota risipită de furtună” și spargere exercitam per provincias (Cornelius Tacitus, a doua jumătate a sec. Dl 18) „a dispersa armata prin/pe provincii” (ThLL, Guțu 1983). ------------■ Revista de istorie militară ■----- Cuvinte romanice occidentale: it. spargere, v.fr. espardre, wallon spor, pv. esparzer, cat., pg. espargir, v.sp. esparzer, sp. esparcir. Derivate: spărgător, spargere, spărtură (DER). Cuvinte romanice occidentale: it. tagliare, vegl. tal’nor, pv., pg. talhar, fr. tailler, cat. tal- lar, sp. ta jar. Derivate: tăiat, tăietor, tăietoare, tăietură, tăieței, tăios, tăiș (DER). 2.16. Dr. a ucide [ar. țid(ere) „a lovi” mr. uțid „a lovi”, ir. ucidu „a ucide”] < lat. occidere „a ucide” (EWR 1734, DER), ca în formulările verbale: qui eodem bello occiderunt (Caesar) „care au fost uciși în același război”, occiditfer- ro (Vergilius) „a fost ucis de sabie” și occidere copias hostium (Cicero) „a ucide/măcelări tru- pele dușmane” Cuvinte romanice occidentale: it. uccidere, pv., cat. aucire, v.fr. occire. Derivate: ucigaș, ucigător, ucigătură. Compus: pruncucidere (DER). 3. Cuvinte românești continuate din mediul militar (daco-)roman comune cu cele din mediul agro-pastoral latin și care au corespondențe (parțial) panromanice cu sens clasic 3.1. Dr. armăsar, (reg.) harmăsar<.]at. armessărius<țequus) admissărius „armăsar” (EWR 126, CDDE 93, REW 177, DA, DER). Lat. admissura semnifica „montă” „(admitere pentru) împreunare”. Cuvinte romanice occidentale: it., log. ammessaro, sard. ammesardzu, dar și alb. harmesuar. Din cuvântul românesc harmăsar provine rut. harmasar. 3.2. Dr. cal, (ar., mr. cal, ir. co) < lat. cabal- lus „cal de poveri”, „cal castrat”, „gloabă” „mâr- țoagă” (EWR 252, CDDE 209, REW 1440, DA, DER). Acest cuvânt cu circulație populară a înlocuit clasicul/„aristocratul” equus (cf. equus phaleratus „cal de paradă”, Guțu 1983). Cuvinte romanice occidentale: it. cavallo, pv. cavalh, fr. cheval, cat. cavall, sp. caballo, pg. cavallo, dar și alb. kalj. Lat. pop. caballus a dezvoltat o fami- lie de cuvinte în dauna lat. equus, precum cabăllicăre „a călări”, incabăllicăre „a încăleca”, -----■ Revista de istorie militară ■----------- discabăllicăre „a descăleca”, caballari(u)s „că- lare”, caballericius „călăreț”. Derivate din dr. cal: căluș, călușel, călușei, călușar (> bg. călușar), călușeresc, călușereas- că, călușerește, călușerie (DER). 3.3. Dr. a încăleca [ar. (i)ncalic, mr. anca- lic\ < lat. pop. incabăllicăre „a încăleca” (EWR 805, CDDE 213, REW 1439, DA, DER). Cuvinte romanice occidentale din lat. cabăllicăre „a călări”: it. cavalcare, pv., cat., pg. cavalgar, fr. chevaucher, sp. cabalgar, dar și alb. (n)galjikon. Derivat: încălecat. Lat. pop. incabăllicăre a înlocuit formulări literare, precum in equum ascendere (M. Tul- lius Cicero 106+43 î.Chr.) „a încăleca” (ThLL, Guțu 1983). 3.4. Dr. a descăleca, (var.) descălicare (ar., mr. discalic) < lat. pop. discabăllicăre „a des- căleca” (EWR 805, CDDE 214, REW 1439, DER). Cuvinte romanice occidentale: v.fr. ache- vauchier, din care provine it. accavalciare. Derivate: descălicător, descălecat. Lat. pop. discabăllicăre a înlocuit formulări literare, precum ex equo descendere (Cicero) „a descăleca”. 3.5. Dr. călare (s., adj. și adv.) [ar. căla- riu, (n)călar, mr. (an)călar, ir. călor)] < lat. caballari(u)s, -em „călăreț” (EWR 253, CDDE 210, REW 1470, DER). Substantive romanice occidentale din lat. caballari(u)s, -em „călăreț”: it. cavagliere, pv. cavalier, fr. chevalier, sp. caballero, pg. ca- valleiro, dar și alb. kaljuar. Derivate de la dr. călare: călărași, călă- resc, călărește, a călări, călărie, călărit, călărie (DER). 3.6. Dr. călăreț, -eață provine din lat. caballericius (CDDE, 212; DA; DEX). 3.7. Dr. căpăstru (ar. căpestru, căprestu-, mr., ir. căpestru) < lat. capistrum „căpăstru” (EWR 272, CDDE 243, REW 1631, DA, DER). Cuvinte romanice occidentale: it. capestro, pv., cat. cabestre, v.fr. chevoistre, fr. chevetre, sp. cabestro, pg. cabesto. Din cuvântul românesc provine rut. kapes- tra. 3.8. Dr. frâu, frâne-, pl. frâie, frânuri (ar. frănu, fărnu, mr. fron) grata, măciucă>macug, (h)armăsar>harmasar, căpăstru>kapestra, pradă>prejda, a prăda>prejdowaty, a jura> (s.) zuraty „notabil”; - bulgară: mâciucă>macuk, tifa>tufa, a jura > zsurăl „a huli”; - sârbo-croată și slovenă: măciucă>macu- ga; - polonă: mâciucă>macsuga', - maghiară: măciucă>macsuka, matyuka și dim. (din secure) securicoszekerce-, - dialectul german săsesc: crud>krud (ich). Aceste situații sunt similare fenomenului lingvistic prezentat în cartea sus menționată, în cadrul căruia, cuvinte militare ale barbari- lor învingători/cuceritori ai Europei au trecut în limbile romanice - eliminând cuvintele mi- litare latine - astfel: slave, în estul Imperiului Roman (în română) și germanice, în vestul Imperiului Roman (în limbile neolatine occi- dentale), cf: dr. război< si. razboj „ucidere” și it., sp., pg. guerra, fr. guerre ș.axfranc. werra (fiind eliminați termenii clasici militari latini, precum bellum, în acest caz) și alte multe ca- zuri prezentate în capitolul Introducere (la pag. 29) din cartea Limbajul militar (daco-)roman. Irfluența sa asupra limbii și istoriei poporului român. în mod asemănător, în conflictele arma- te din Evul Mediu, populația latinofonă de la nordul Dunării de Jos, care a deținut superio- ritatea militară (respingând cu succes agresiu- nile și, astfel, dăinuind) a transmis termeni de mediu militar din limba sa în acelea ale agreso- rilor respinși/învinși. Și cum pentru înrădăcinarea unor cuvinte într-o limbă, acestea trebuie să fie utilizate în mod repetat de un grup masiv de vorbitori, ca- tegoria acestor termeni militari atestă (ceea ce este probat și istoric) continuitatea medievală a latinofonilor din fosta Dacie, prin lupte crân- cene, îndelungate și purtate în masă - chiar cu folosirea unor arme improvizate/ale disperării, precum măciuca pentru salvgardarea țării/ pământului de baștină și, implicit, a ființei lor etnice, care însumează cultura populară, idio- mul latin și tradiția militară daco-romană. ----1 10 I---------------------------------- *** Nota bene Publicarea acestui articol îmi prilejuiește remedierea unor nemeritate omisiuni în suita mulțumirilor dedicate - în preambulul cărții mele Limbajul militar (daco-)roman. Irfluența sa asupra limbii și istoriei poporului român - unor personalități culturale care au contribuit la apariția cărții sus-menționate. în acest sens, prezint profundele mele sentimente de gratitudine prof. dr. Romulus Todoran, redactor-șef adjunct al revistei Aca- demiei Române DACOROMANIA - pentru extraordinara deschidere în publicarea arti- colelor care au stat la baza cărții mele - pre- cum și acad. prof. dr. Marius Sala, care m-a îndrumat către această revistă cluj ană, înainte de anul 1989, cu articolele mele prea orientate spre... Roma. Cuvinte cheie: (daco-)roman = daco-roman + roman; dialect dacoromân = româna nord dună- reană; dialect aromân = româna balcanică din re- giunea Munții Pindului. Abrevieri abl. = (cazul) ablativ adj. = adjectiv adv. = adverb alb. = albanez ar. = aromân bg. = bulgar cat. = catalan cf. = conform cr. = croat der. = derivat dial. = dialectal dim. = diminutiv dr. = dacoromân engad. = engadin fig. = figurat fr. = francez franc. = francic --------■ Revista de istorie militară ■ frecv. = frecvent friul. = friulan germ. = germanic genov. = genovez ir. = istroromân ist. = istoric(ă) it. = italian înv. = învechit ladin. = ladinian lat. = latin(esc) log. = logudorez (Sardinia) lomb. = lombard mar. = marinăresc mii. = militar mr. = meglenoromân napol. = napolitan ngr. = neogrec obw. = Obwald (Elveția) pav. = din Pavia pg. = portughez pl. = plural pol. = polonez pop. = popular pv. = provensal rom. = românesc rut = rutean s. = substantiv sard. = sardinian sas. = săsesc sb. = sârb sl. = slav slov. = sloven sp.= spaniol suf. = sufix tc. = turc ung. = ungar (maghiar) v. = vechi var. = variantă vegl. = vegliot Abrevieri bibliografice DA = Academia Română, Dicționarul lim- bii române, București, 1913-2010. CDDE = L-A. Candrea, Ov. Densusianu, Dicționarul etimologic al limbii române. Ele- mentele latine (A-Putea), București, 1907 - 1914. DCELC = J. Corominas, Diccionario criti- co etimologica de la lengua castellana, Berna, 1954 -1957. DDA = Tache Papahagi, Dicționarul dialec- tului aromân, general și etimologic, Academia RSR, București, 1974. DEI = C. Battisti, G. Alessio, Dizionario etimologica italiano, Florența, 1950 - 1957. DEHF = J. Dubois, H. Mitterand, A.Dauzat, Dictionnaire etymologique et historique du franțais, Larousse, Paris, 1994. DEL = A. Ernout, A. Meillet, Dictionnaire etymologique de la langue latine. Histoire des mots, Paris, 1960. DER = Al. Cioranescu, Diccionario etimo- logica rumano. Universidad de la Laguna, Te- nerife, 1958- 1966. DEX = Dicționarul explicativ al limbii ro- mâne, București, 1975. EWR = S. Pușcariu, Etymologisches Wor- terbuch der rumănischen Sprache, Heidelberg, 1905. Guțu 1983 = G. Guțu, Dicționar latin-ro- mân, Editura științifică și enciclopedică, Bucu- rești, 1983. NDELP = R. Fontinha, Novo diccionario etimologica de la lingua portughesa, Porto, f.a. REW = W. Meyer-Liibke, Romanisches ety- mologisches Worterbuch. Ediția a IlI-a, Heidel- berg, 1935. ThLL = Thesaurus Linguae Latinae, Lei- pzig, 1900 și urm. Nota autorului Semnele puse pe o vocală latină, de exemplu: ă, e, î, arată că acea vocală este lungă; vocalele care nu poartă aceste semne sunt vocale scurte. (G. Guțu, Dicționar latin-român, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1983, pag. 9). ----■ Revista de istorie militară ■-----------------------------------------------------1 11 |--- Studii pontice și dunărene DERBENDGII LA DUNĂREA DE JOS ÎN A DOUA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XVILEA. O CONTRIBUȚIE* ANCA POPESCU •• Abstract The derbenci, alongside the martolos, the voynuks and the filorici were instituțional lega- cies cf the pre-Ottoman period. Sofar, the available documentary evidencefor the Dobruaja area points to derbenci stations at Prislava (today Nufărul/llgani), on the Danubian arm Sf Gheorghe, at Karaharmanlik (today Vadu), atEster, and atKarasu (today Medgidia). The Ottoman document analysed in the present study - an imperial order (hiikum) addres- sed to the kadi cf Silistria on 31 December 1576 - reveals the existence cf a ffth derbenci village’, near the the Byzantine citadel Păcuiul lui Soare. The village (Bogaz), upstream cf Si- listria and Ostrov on the Danube, was in charge cf maintenance and dtfence cf a bridge which carried traffic to the right bank cf the Danube. Implicitly, it also supervised the Danubian ford which provided access from Câmpia Română to Dobruaja, a ford which had been fort.fied in the Byzantine period. The existence cf this derbenci station explains why a number cf sites around the citadel Păcuiul lui Soare are still called Dervent’ today. \^Keywords: derbendci, Galița, Gârlița, Dervent, Danube, Ottoman Dobruaja, Păcuiul lui Soare, încheiam o mică contribuție anterioară asupra organizării militare teritoriale de tip derbend de la Dunărea maritimă, atestată în porunci sultanale otomane, cu exprimarea unei așteptări legitime: „Fără a avea deocam- dată alte precizări asupra altor amplasări de posturi de derbendgii (derbendci) la Dunărea dobrogeană (era vorba de satele «derbend» de la Karaharman și Prislava/Nufărul), nu se poa- te să nu aducem în discuție locul numit Der- vent. Păstrarea denumirii de Dervent sugerea- ză existența unui post de control fluvial din epoca otomană”1. Așteptarea este împlinită, într-adevăr, de un alt document otoman inedit, pe care-1 adău- găm celorlalte care au permis conturarea aces- tui tip de slujbă - de pază și de întreținere a că- ilor de comunicație - pe segmentul Dunării de Jos, în cuprinsul sangeacului (sancak) Silistra. Este vorba de o poruncă sultanală, cu 11 ani posterioară celor două care revelaseră această organizare pe brațele Dunării, anume pe brațul Karaharman și pe brațul Sf. Gheorghe2. Emis la 31 decembrie 1576 și adresat cadi- ului Silistrei, documentul face cunoscut un sat de tip derbend numit Bogaz așezat pe malul * Studiul prezent reprezintă o parte din cercetarea din cadrul proiectului „Valorificarea identităților culturale în procesele globale” cofinanțat de Uniunea Europeană și Guvernul României din Fondul Social European, prin Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013, contractul de finanțare nr. POSDRU/89/1.5/S/59758. ** Anca Popescu este doctor în istorie, cercetător științific principal la Institutul de istorie „Nicolae lorga” al Academiei Române. ----1 12 |----------------------------------------------■ Revista de istorie militară ■------- Dunării3. Locuitorii acestui sat erau creștini (în numele lor vorbesc doi zimmi\ Ivan/Ioan și Stan (?). în calitatea lor de derbendgii, săte- nii din Bogaz aveau un statut fiscal particular în raport cu contribuabilii obișnuiți (raiaua): cuantumul taxei creștinilor pentru practicarea agriculturii (ispence) era de numai 12 accele anual, în loc de 25 cât se plătea de obicei; în afară de această obligație, trebuiau să mai li- vreze câte o chilă (tc. kde) de grâu și o chilă de orz. Achitând aceste redevențe și taxe, dar mai făcând și un serviciu de utilitate publică, sătenii erau scutiți de impozitele extraordi- nare (cavanz-i divâniye) și de cele cutumiare (tekâLf-i oifiye). Serviciul pe care-1 făceau sta- tului otoman era acela de a păzi și, la nevoie, de a repara, un pod (kopru) aflat pe un canal (bogaz) cunoscut sub numele de Galițe. Acest pod era avariat când se produceau revărsările Dunării. Nerespectându-li-se statutul fiscal de derbendgii5 de către autoritățile locale, săte- nii din Bogaz au făcut o plângere, prin cei doi purtători de cuvânt ai lor. Sultanul le-a răspuns prin porunca adresată autorității locale, cadi- ul Silistrei, cerând verificarea situației de fapt cu cea de drept, cuprinsă în registrul regiunii unde satul figura cu acest statut de „derbend’'. în cazul în care nu existau neconcordanțe, adică slujba era prestată conform obligațiilor asumate, și nici nu exista un alt ordin care să fi modificat acest statut, se cerea imperios res- pectarea celor stipulate în registrul regiunii și în poruncile ilustre emise de înalta Poartă. Derbendgiii, ca și martalogii (martolos) și voynuk-ii și filorici-u. reprezintă moșteniri in- stituționale din epoca preotomană. Recruta- rea lor se făcea din rândul populației creștine. Satele-derbend erau posturi de pază amplasate la locuri de trecere, defilee montane dar și la vaduri, pe cursul apelor6. în Dobrogea sunt do- cumentate până acum amplasamentele de der- bendgii de la Prislava (azi Nufărul/Ugani, la un vad fortificat din perioada romană și bizantină, pe brațul Sf. Gheorghe, lângă ceatalul Tulcei)7, Karaharmanhk (azi Vadu)8, Ester, în regiunea Histria-Târgușor9 și Karasu (azi Medgidia). Satul-derbend Bogaz despre care e vorba în acest document se afla în vecinătatea Silistrei (mai exact în cazaua omonimă), pe malul Du- nării, lângă un pod. Acesta era frecvent stricat de revărsările fluviului. Se înțelege din context că podul era așezat peste un canal (bogaz), un „gâtlej” prin care prisosul de ape ale fluviului, ----■ Revista de istorie militară ■---------- din perioada inundațiilor, se revărsa în lacul „rezervor” („boaz” din tc. bogaz care are și acest sens anatomic de „gâtlej”). în românește se spune și „gârlă” derivat din slavul „gorlo” cu aceleași sensuri, anatomic și hidrologic („gât” și „canal”)10. Cuvântul bogaz a luat și sensul derivat, topografic, de „culoar”, „strâmtoare” „gura unui fluviu” Cu alte cuvinte, „boazul” „gârla” erau, în cazul nostru, canalul prin care Dunărea comunica cu limanul ei fluviatil. Ul- tima accepție menționată pentru cuvântul bogaz („culoar, strâmtoare”), se apropie până la suprapunere cu cel al cuvântului derbend cu înțelesul cunoscut de „defileu”, „trecere” (dar și „poartă păzită”). Satul-trecătoare Bogaz era, în documentul din 31 decembrie 1576, din punct de vedere fiscal (dar și topografic) un „der- bend” Sau un „dervent”, întrucât forma popu- lară a cuvântului „derbend” este „dervent” și ea trădează o prelucrare grecească (transforma- rea lui „b” în „v”) a termenului persan11. Gâr- la peste care trecea podul se numea, conform aceluiași document, Galița (Galițe). Toponimele Bogaz și Gârlița, apar în a doua jumătate a secolului al XVII-lea în districtul (nahiya) Dobrogea, ținând de cazaua Silistra12. Pentru secolul al XVI-lea este cunoscut un sat Gârlița, la 1530, în această caza13. Toponimele Gârlița, Galița și Dervent desemnează și în prezent sate și locuri în preaj ma Ostrovului (jud. Constanța), în vecinătatea Silistrei. Descrierea topografică a binecunoscutului căpitan Marin lonescu-Dobrogianul, la începutul secolului XX, înfățișează astfel detaliile terenului în această regiune: pe șoseaua Constanța-Ostrov, drumul apucă, de la Canlia, „printre lacul Gârlița și Dunăre”, trece gârla Dervent peste un pod de piatră care are 32 de m. lungime și 8 m lățime, construit în 190014. Lacul Gârlița, format din revărsările Dunării, este despărțit de fluviu printr-o limbă de pământ de 300 m și înaltă de 2,5 m. El comunică cu Dunărea prin gârla Dervent de 2,5 km15. Pe malul lacului Gârlița se află (pe timpul Căpitanului lonescu) două sate: Gârlița, pe țărmul estic al lacului și la debușeul văii Gârlița; Galița, la 3 km mai la nord, tot pe malul estic16. Gârla Dervent debușează în Dunăre în fața Insulei Păcuiul lui Soare17. Astăzi, pe malul Dunării, vis-ă-vis de insula Păcuiul lui Soare, se află dealul Dervent. Acest loc a fost socotit din vechime o poziție strate- gică ideală pentru controlarea unui străvechi vad de trecere dinspre Câmpia Bărăganului -------------------------------------1 13 |-- ■ Revista de istorie militară ■ spre Dobrogea din împrejurimile Silistrei și ale Ostrovului. înălțimea de la Dervent a găzduit în secolul al Xl-lea și o fortificație de piatră, pandantul cetății din insula Păcuiului18. Paza podului peste gârla (bogaz) Galița (Galișe) este desemnată în documentul oto- man cu verbul h.fz etmek, același folosit într- un alt document pentru a arăta obligația locu- itorilor satului Ester, de asemenea szOderbend, de a păzi „drumul Kiliei și Akkermanului”19. în documentul pentru satul Bogaz, acțiunea pazei este disociată de cea de „îngrijire”, acesteia din urmă corespunzându-i verbele care desem- nau „reparația și reconstrucția” în cazul altui \oc-derbend, târgul Karasu, locuitorii acestuia prestau și ei o slujbă de îngrijire sau deservi- re a unui pod (slujba de kdpruculuk) ceea ce le aducea de asemene scutirea de impozitele extraordinare (cavanz). Aici însă nu este clar dacă „podăritul” se referea la o activitate pe un pod fix sau mobil. Dar oricum ar fi fost, nefiind specificat statutul de derbend ca explicație a scutirii de taxele extraordinare, se vede că der- bendcilik-u\ implica în primul rând ideea de „apărare”, „pază” și numai subsecvent pe aceea de „îngrijire” Funcția de apărare a satului-c/er- bend este exprimată clar atât în cazul satului Prislava ca și în cel al Karaharmanului20. Sistemul degrevărilor fiscale în schimbul prestării unui anumit serviciu către stat era un sistem practicat frecvent în imperiul otoman și îmbrăca multiple forme. Chiar în cadrul în- deplinirii aceleiași slujbe nu existau formule unice de privilegii fiscale, explicația putând fi dată de cutuma preotomană. Statutul fiscal al derbendgiilor nu cunoaște nici el o formulă unică de privilegii. Cel al satului Bogaz mai e în- tâlnit, de exemplu, la anumite sate din sancak- ul Vidin21. Dar cuantumul de 12 accele al taxei ispence pentru comunitățile de derbendgii este consemnat în legile (kanun) sangeacului Silistra în care se încadra și satul Bogaz22. Redevențele în natură erau de 1 chilă (tc. kile) de grâu și 1 chilă de orz pe an. Chila era o unitate de capacitate pentru cereale care varia după regiune, după epocă dar și după soiul ce- realelor măsurate. Submultiplul chilei era ocaua (tc. vukiye) care echivala cu 1, 2828 kg (pentru gâu)23. Chila de referință (de calcul) era cea de fstanbul și avea 20 de ocale; ea echivala pentru orz cu 22, 25 kg, iar pentru grâu cu 25, 65 kg24. Nu putem preciza care era mărimea chilei da- ---■ Revista de istorie militară ■---------- forate de sătenii din Bogaz. Dar pentru compa- rație, în a doua jumătate a secolului al XVl-lea, în regiunea învecinată Silistrei, se cunosc urmă- toarele chile locale: „chila de Brăila” (supranu- mită «hârdău» ) era egală cu 3 kile de fstanbul25 sau cu 60 de ocale (era așadar egală cu 76, 968 kg. pentru grâu și cu 66, 75 kg. pentru orz); chi- la Cetății Albe (Akkerman) avea 40 de ocale iar chila de Șumla (Șumen) și cea de Târnovo erau tot de 60 de ocale ca și chila de Brăila26. Existența unui sat „derbend" lângă lacul Gârlița, în aval de Ostrov, pentru a îngriji co- municația prin drumul care trecea pe malul drept al Dunării, peste gârla prin care acest lac comunica cu fluviul, și pentru supravegherea implicită a vadului Dunării care permitea acce- sul dinspre Câmpia Română în Dobrogea, este la originea actualelor toponime „Dervent” din această zonă (gârla Dervent, dealul Dervent). SaXxA-derbend Bogaz (echivalent cu slavo-ro- mânescul „Gârla”) reprezintă totdată încă o verigă în lanțul care rămâne să fie revelat prin cercetări viitoare, pentru a putea descrie siste- mul posturilor de pază de tip derbend din epo- ca otomană la Dunărea de Jos, organizare oto- mană și totodată moștenire a unor structuri romano-bizantine și medievale româno-slave. Anexa: Ordin (hilkum) către cadiul Silistrei, 31 decem- brie 1576. Orig.: Bașbakanlik Osmanii Arșivi, MAD 7534 p. 1367. Transliterație27-. Silistre kadisina hukiim yazila ki: hâliyâ ka- zâ-i mezbura tâbic Bogaz nâm kariye ahâlisi ca- nibinden Ivan/Ioan [2] ve fst[an?] nâm zimmi- ler kapuma geliib: „kariyemiz Tuna kenarinda hâli mahuf ve muhatara yerde derbend [3] olmagin Tuna tașub Galișe demekle macruf bogazda vakî olan kbpriiyii harâb etdiikșe, [4] tacmir ve termim ve hifz ve hirâset ediîb yilda on ikișer akșe ispence ve birer kile bugday ve birer kile [5] arpa vermek iîzere defter-i hâkânî- de derbend kayd olunub; ve derbend hizmeti mukâbelesinde [6] cavanz-i divâniye ve tekâ- lif-i brfiyeden ve rusumdan mucâf kayd olunub hizmetimizde kusurumuz yogiken [7] hâliyâ hilâf emr bize cavanz-i divâniye ve tekâlif-i br- fiye teklif olunmasindan ihtiyât etdurduklerin- de, [8] bu bâbda Âsitâne-i Sacadetimden ihrâc olunan muhiirlii sahih ve cedid vilâyet defteri suretine nazar ediib [9] gbresin : mezkiir kariye ahâlisi defter-i hâkânîde derbend kayd olunub, ber mucib-i defter-i vilâyet derbend hizmetin eda' [10] edub, ve derbend-i mezbureda vakî olan koprii harâb oldukca tacmir ve termim etmek iizere yilda on [11] ikișer akce ispence ve birer kile bugday ve bir kile arpalarin veriib hizmetlerinde kusurlan yogise [12] ol takdir- ce, derbend hizmeti mukâbelesinde defter-i hâkânîde cavanz-i divaniye ve tekâlif-i brfiye- den [13] bu vechie mucaf ohgelmișlerse, vilâyet defteri mucibince camel ediib, vilâyet defterine muhâlif mezkiirlara bî-vech [14] nesne teklif etdirmeyesin deyu, sene 980 Zilkacadesinin onuncu giiniinde hukm-i șerif veriliib, hâliyâ, ol [15] hiikmu getiirub tecdid olunmasin taleb eylemegin, imdi buyurdum ki: hukm-i șerifim vardukda sâbika ellerine [16] verilen hukm-i șerif hilâfina hukm-i âhar sâdir olmamiș ise hukm-i sâbik mucibince camel ediib hilâf-i def- ter [17] ve mugâyir-i emir kimesneye mezkur- leri bî’-vech rencide etdirmeyesin, deyu, tahri- ren fî 10 Șevvâl, sene 984. Traducere: Să se scrie cadiului Silistrei o poruncă [pre- cum că] : în prezent, au venit la Poarta Mea zimmi-W. Ivan/Ioan și Stan (?), din partea oa- menilor din satul Bogaz, depinzând de sus-nu- mita caza2S, [și au spus]: «deoarece satul nos- tru este « derbend «[așezat] pe malul Dunării, într-un loc pustiu, sălbatic și periculos, fiind înscris în registrul imperial ca [sat] derbend [cu obligația] de a da pe an câte 1 kile de grâu și 1 kile de orz și câte 12 accele ca ispence, [și] să apere (h.fz) și să repare podul aflat pe canalul (bogaz') cunoscut cu numele Galițe, oridecâte ori [podul] se strică Ia revărsările Dunării, în schimbul slujbei de «derbend» e scutit de dări- le extraordinare (cavariz-i divâniye)^ și de cele cutumiare (tekâl.f-i difiye). în slujba noastră nu e [nici o] lipsă (kusur). [Totuși], în prezent, împotriva ordinului, ni se impun [impozitele] cavanz-i divaniye și tekâlf-i oifiye. [Din acestă cauză], în această problemă, verificând atent [în] copia registrului nou al vi- lâyet-xAm30, cu tugra, [document autentificat], obținut de la Pragul Meu al Fericirii, să vezi: dacă oamenii sus-numitului sat, fiind înscriși în registrul imperial [cu statutul de] derbend, făcând [într-adevăr] slujbă de derbend, con- form registrului vz7«yet-ului, [adică slujba de a] repara, oridecâte ori se strică, podul aflat pe derbend-ui menționat, [și] de a da anual, câte 12 accele ca ispence, și câte o kilă de grâu și o kilă de orz, [și] dacă în slujba lor sunt fără cu- sur, atunci, în schimbul slujbei lor de derbend, în felul în care se obișnuia în registrul imperial, să fie scutiți de taxele extraordinare și de cele cutumiare, făcând slujbă conform registru- lui imperial, [și] să nu îngădui să li se impună acestora nimic, fără motiv, contrar registrului vilâyet-ului, fiind dată o poruncă ilustră la 14 martie 1573 [privind aceste lucruri]. în pre- zent, trimițând acea poruncă a mea, pentru că ai cerut confirmarea ei, am poruncit: la sosirea ilustrei mele porunci, procedându-se după po- runca veche, dacă nu este emisă o altă porun- că contrară poruncii mele ilustre vechi date în mâinile lor, să nu îngădui să se facă nimănui silnicii contrar registrului și împotriva ordinu- lui! Scris la 31 decembrie 1576. NOTE: 1 Anca Popescu, Străjuirea navigației pe Dunăre in epoca otomană: derbendcilik-zd, SMIM, XXVIII, 2010, p. 157-158. 2 Eadem, op. cit., p. 162-165. 3 Bașbakanlik Osmanii Arșivi, MAD 7534, p. 1367. -----------■ Revista de istorie militară ■------ 16 4 Zimmi-n earu supușii otomani nemusulmani al căror statut juridic se baza pe principiul zimma prin care li se acorda acestora protecția (aman) în cadrul statului musulman, M. Zeki Pakalin, Osmanii Tarih Deymleri ve Terimleri Sozlugu (Dicționar istoric de termeni și expresii), Istanbul, 1971, III, p. 663; v. și Viorel Panaite, Pace, război și comerț în Islam, Bu- curești, 1997, p. 106-109. 5 Statutul acesta este databil cu certitudine post 1573, an în care, se spune în document, sătenii ob- ținuseră un ordin imperial (hukiim) care preciza obligațiile și datoriile lor, dar evident era mult mai vechi, fiind înscris în registrul local. 6 V. pentru cazuri similare din sancak-\A Vidin, Ayșe Kayapinar, Le sancak ottoman de Vidin du XV ă la fin du XVF siecle, Istanbul, Isis, 2011, p. 222-235. 7 Dărâmături ale unor fortificații antice și desco- periri de viețuire bizantină sunt notate de episcopul romano-catolic Raymund Netzhammer când ajunge la Prislava, în periplurile sale dobrogene din 1907 și 1918, v. Raymund Netzhammer, Antichități creștine din Dobrogea, ediție îngrijită de Alexandru Barnea, București, 2005, p. 126. 8 Pentru ambele v. Anca Popescu, Străjuirea na- vigației pe Dunăre în epoca otomană. 9 Așezare încă nelocalizată cu certitudine pen- tru secolul al XVI-lea. în secolul al XVII-lea, Evliya Qelebi menționează Esterul-Mare - Ester-i Kebir, ceea ce ar presupune un simetric, Ester-i Sagir - Es- terul Mic, așa cum întâlnim frecvent în toponimia dobrogeană. V. pentru ipoteza unor mutări ale ve- trei satului, între Histria (teza lui Franz Babinger) și Târgușor (demonstrația lui Tudor Mateescu, pentru secolele XVIII-XX), Anca Popescu, Ester au XVF siecle. Nouvelles contributions, în „Revue des Etudes Sud-Est Europeennes” L, 2012, p.191-202. 10 Pentru sensurile cuvântului „bogaz” v. New Re- dhouse Turkish-English Dictionary, Istanbul, 1968; pentru etimologia cuvântului românesc „gârlă" v. DEX. Mulțumesc colegilor Vera Cențova, Penka Danova și Adrian Tertecel pentru lămuririle privind formele și sensurile slave ale termenului. 11 New Redhouse Turkish-English Dictionary, Is- tanbul, 1968. Cuvântul „dervent” e folosit de Dimitrie Bolintineanu intr-un memoriu pentru îmbunătăți- rea vieții aromânilor din imperiul otoman, adresat lui Fuad-pașa, în care propune diferite măsuri (școli românești, biserici, etc), dar și „miliție armată pen- tru garda liniștii publice și derventelor dintre dânșii, în felul grănicerilor și dorobanților noștri” (Dimitrie Bolintineanu, Călătorii, ed. 1968, voi. II, pag. 66). Mulțumesc pentru semnalarea acestui text Domnu- lui Sergiu losipescu. 12 Ruși Stoykov, Selișta v Silistrenskiia sanăjak prez 70-te godini na XVII vek, în “Izvestiia na Naro- diia Muzei Varna” VII, 1971, p. 177-178. V. și Anca Ghiață, Toponimie și geografie istorică în Dobrogea medievală și modernă, în «Memoriile secției de ști- -------■ Revista de istorie militară ■------------- ințe istorice», seria IV, t. V, 1980, p. 52: satul Galița echivalat cu satul Gârlița pentru secolul al XVII-lea. 13 370 numarali muhâsebe-i vilâyet-i Rum-ili dtfteri (937/1530), Ankara, 2002, voi. II, p. 386. 14 Căpitanul M. D. lonescu, Dobrogia în pragul veacului al XX-lea. Geogrcfia matematică, fisică, po- litică, economică și militară, București, 1904, p. 691. 15 Idem, op. cit., p. 155. 16 Ibidem, p. 478. 17 Ibidem, p. 155. 18 Petre Diaconu, Dumitru Vâlceanu, Păcuiul lui Soa- re. Cetatea bizantină, voi. 1, București, 1972, p. 11-12. 19 Anca Popescu, Ester au XVF siecle. Nouvelles contributions, p. 194. 20 Anca Popescu, Străjuirea navigației, p. 163 și 164. 21 Ayșe Kayapinar, Le sancak ottoman de Vidin, p. 187. 22 Ahmed Akgundiiz, Osmanii kanunnameleri ve hukuki tahlilleri, Istanbul,1994, voi VII, p. 715. 23 W. Hinz, Islamische Masse und Gewichte, Le- yde, 1955, p. 24 24 Idem, op. cit, p. 4-47. 25 N. Beldiceanu, C. C. Giurescu, Istoricul ora- șului Brăilei, compte rendu, în REI, 37, 1, 1969, p. 182 ; v. și Anca Popescu, Un centre commerci- al du Bas-Danube ottoman au XVF siecle: Brăila (Bra 'il), în “II Mar Nero” Bucarest-Paris-Rome, III/1997, p. 232. 26 M. Berindei, G. Veinstein, Reglements fisca- ux et fiscalite de la province de Bender-Aqkerman, 1570, «Cahiers du Monde Russe et Sovietique», Pa- ris, 22, 2-3, 1981, p. 303. 27 Transliterarea termenilor turco-otomani în alfabetul turc modern s-a făcut după normele dic- ționarului turc-englez Redhouse, Istanbul, 1968. în traducere și în textul articolului, cuvintele otoma- ne asimilate în limba română (ca de ex. cadiu, caza, schelă, sangeac, etc.) au rămas așa, cu indicarea, la prima apariție în text, între paranteze, a formei oto- mane. Anumite dificultăți paleografice ale acestui text greu lizibil din cauza condițiilor de conserva- re, nu ar fi putut fi depășite fără prețiosul sprijin al Doamnei Dilek Desaive și Domnului Rifat Giinalan cărora le aduc cuvenitele mulțumiri. 28 Caza (tc. kazâ): circumscripție judiciară oto- mană (kâdihkj condusă de un cadiu, Pakalin, Tarih Deymleri, I, («kâdi« ). 29 cAvânz-i divâniyye: redevențe extraordinare, sancționate de Divanul imperial, Pakalin, Tarih De- ymleri, I, 112-114. 30 Termenul vilâyet este folosit aici în sensul ad- ministrativ-teritorial: caza sau sangeac. | 17 [ Studii pontice și dunărene GUILLAUME LE VASSEUR SENIOR DE BEAUPLAN ȘI HIDROGRAFIA NORD-VESTULUI MĂRII NEGRE ÎN SECOLUL AL XVII-LEA* SERGIUIOSIPESCU ** Abstract Cossacks’ navigation in the second hafcf the 16th century and to the middle cf 17h century contributed decisively to the discovery cf the Black Seafor the Occident and this connaissance is due certainly to Guillaume Le Vasseur senior de Beauplan, a French military engineer in service cf the Polish kingsfrom 1630 to 1647. He elaborated three essential maps - Delineatio generalis camporum desertorum vulgo Ukraina (1648), Delineatio specialis et accurata Ukrainae (1650), Nova totius Regni Poloniae (1652), and a book - Description des contrees du Royaume de Pologne (Ro- uen,16Sl), later edited as Description d'Ukranie (1660), dedicated to Jan Kazimir, king cf Poland. Only the 1660,1661 and 1662 editions cf Description d 'Ukranie added to the general map cf Ukraine a file with Crimea. Like the 1673 edition, they contained special maps as De- lineatio Provinciae Turcicae Budziak dicta, Delineatio Provinciae Turcicae ad modum desertae Dziaricrimenda dictae, Borysthenis Fluvii pars ultraliminariis vulgo Zaporoze (unde «Cozacci Zaporoschy dicuntur») ab Insula Chortijca usque ad Pontum Euxinum. Grace to his irformations it ispossible to reconstituie the historical landscape cf the North- North-West shores cf Black Sea, the Cossacks navigation and Ottoman reaction to this severe attempt against the Sublime Porte control over the Pontic basin. Keywords: Guillaume Le Vasseur senior de Beauplan, Black Sea, Cossacks’ navigation, Ukraine Redescoperirea lui Guillaume Le Vasseur de Beauplan se leagă de schimbarea geopoli- tica declanșată în 1989 prin destrămarea sis- temului imperial sovietic și începutul dezan- clavării mării Negre. Apariția Ucrainei ca stat independent a dat inginerului normand in ser- viciul regilor Poloniei în deceniile trei și cinci ale secolului al XVII-lea1 semnificația unui precursor al cunoașterii europene a ținutului nord-pontic dintre Nistru și Don. * Comunicare la sesiunea internațională Pontica, Constanța, 10-12 octombrie 2013. ** Sergiu losipescu este doctor în istorie, șef al sectorului de Istorie Militară din Institutul pentru Studii Politice de Apărare și Istorie Militară. -------1 is |------------------------------------------------------■ Revista de istorie militară ■------- Totuși încă de la începutul secolului trecut trecerea sa prin ținuturi vecine țărilor româ- ne nu a scăpat atenției neobositului bibliograf Alexandru Sădi lonescu (1873-1926) și unele dintre referințele sale despre principatele du- nărene au fost incluse încă din 1980 într-unul dintre volumele prestigioasei colecții Călători străini despre țările române2. Originar din Dieppe, fiu al lui Guillaume Le Vasseur, el însuși matematician, hidrograf, cartograf și pilot, mort către 16433, Guillau- me Le Vasseur senior de Beauplan a trăit în- tre 1595 și 6 decembrie 1673 sau chiar până la 1685, fără să se cunoască încă datele exacte ale începutului și sfârșitului vieții sale. Table des declinaisons du soleil și Principes de la geome- trie militaire, ambele apărute la Rouen în 1662, dovedesc pregătirea sa inginerescă «teoretică», după cum ridicarea unor fortificații și castele - din fericire conservate - îngăduie aprecierea îndemânării practice a arhitectului normand. Un surplus de informații despre Guillaume Le Vasseur de Beauplan s-a adăugat în ultima vreme prin stăruința profesorilor canadieni Andrew B. Pernal și Dennis F. Essar4. Astfel figura pitorescă a inginerului militar francez, geograf și cartograf, s-a conturat mai clar în cadrul istoriei Franței și a Poloniei, a avataru- rilor domniei lui Wladislaw al IV-lea de Vasa (1632-1648) și ale primei jumătăți a celei a Re- gelui Soare, Louis al XlV-lea (1643-1715). Via- ța și cariera lui de Beauplan sunt ilustrative și pentru efectele uneia dintre revoluțiile științi- fice ale veacului al XVII-lea, aceea a trecerii de la întocmirea empirică a hărților la cartografia astronomică, observațiile și ridicările hidro- grafice ale inginerului normand pe țărmuri- le atlantice ale Franței devenind desuete prin aplicarea noilor metode. Totodată el a fost o victimă colaterală a eșecului marelui plan cru- ciat al regelui Poloniei Wladislaw al IV-lea și al declanșării marilor persecuții antihughenote din țara sa. Astfel că posteritatea sa, urmele tangibile ale activității sale s-au păstrat ca prin minune în vestul Ucrainei de astăzi, prin casteleul pro- Bauplan Ukraine ■ Revista de istorie militară ■--------------- 19 iectat și chiar ridicat sub conducerea sa la Pod- horce (azi Pidhirți, la 80 de km de Liov) pentru marele hatman al coroanei poloneze Stanislaw Koniecpolski, și prin cel fortificat bastionar de la Brody, desenat pentru familia Potocki și construit între 1630 și 1635 de arhitectul ita- lian Andrea dellAqua5. Castelele înfățișează arhitectura franceză severă din vremea regelui Louis XIII și vechea manieră de fortificație an- terioară lui Vauban. Dar celebritatea i-a adus-o Description d’Ukranie qui sontplusieurs provinces du royci- ume de Pologne contenues depuis Ies cor.fins de la Moscouie, jusques aux limites de la Transil- vanie, ensemble leurs moeurs, fațons de vivre et de faire la guerre, publicată mai întâi la Rouen în 1650 în câteva exemplare și apoi la 1660, în același oraș, într-un tiraj care s-a răspândit ra- pid în toată Europa interesată de Primul Răz- boi Nordic (1655-1660) și de prelungirile sale polono-moscovite și românești. Lucrarea fusese precedată încă din 1648 de publicarea la Dantzig (Gdansk) a unei hărți ge- nerale (scara 1:452000) și de o suită de altele parțiale, gravate de celebrul Gulielmus Hon- dius (Willem de Hondt)6 care făceau cunoscu- te în Occident, pentru prima dată de o mani- eră amănunțită, sud-estul european și stepele nord-pontice. Recunoașterea și ridicarea în plan a stepe- lor dintre Nistru și Don de căpitanul și ingi- nerul militar francez al regelui Wladislaw al IV-lea de Vasa reflectă și încercarea conștientă a noii dinastii polone de cercetare, control și amenajare a teritoriului palatinatelor de fron- tieră, în final în vederea marelui proiect cruci- at din anii 1644-16477. Eșecul acestui proiect adaugă dealtfel o explicație sfârșitului abrupt al etapei poloneze a carierei lui Guillaume Le Vasseur de Beauplan. Opera geografică, etnografică și cartografi- că a lui Le Vasseur de Beauplan este rodul celor șatesprezece ani de viață (1630-1647) în slujba Coroanei Poloniei și al parcurgerii palatinate- lor frontierei regatului spre marea Neagră. Cunoscător direct al cazacilor de pe Nipru în deceniile trei și cinci ale secolului al XVII-lea, ca unul ce construise numeroase fortificații aici, întemeiase slobozii și coborâse el însuși pragurile fluviului până spre mare, Guillau- me Le Vasseur de Beauplan acorda un rol pri- mordial în modul de luptă navală al cazacilor - șăicilor. Șăicile mari pentru lungile navigații pe mare - șolne - aveau circa 60 de picioare8 lungime, 10-12 lățime și o adâncime de 8-12 picioare (circa două picioare și jumătate pes- caj), cu câte o cârmă la pupa și prova, pentru a evita manevrele de virare, dificile pentru bărci atât de lungi și, mai ales, în clipe de fugă. Erau construite pornind de la o cocă din lemn de salcie sau tei, de 45 de picioare lungime, fără chilă, înălțată apoi cu scânduri de 10-12 picioare lungime și un picior lățime, puse pe clin și bătute în cuie, precum erau făcute băr- cile pentru râuri. O particularitate era brâul, cu diametrul unui butoiaș, făcut dintr-un mă- nunchi de trestii legate cu nuiele de tei sau ci- reș sălbatic, pus de-a lungul întregului bordaj și gudronat. Rostul său era de a menține șăicile la suprafața apei chiar dacă luau apă la bord, ele nefiind puntate. Cu 10-15 perechi de vâsle ele depășeau în viteză navele turcești. Catargul cu o pânză destul de prost croită le servea mai rar pentru navigație, fiind preferată deplasarea cu vâsle. Manevrabilitatea lor era asociată cu marea capacitate de a se face neobservate da- torită provei nu prea înălțate deasupra apei și a catargului demontabil. Un butoi de zece pi- cioare pe patru, bine închis, conținea pesmeții, alte provizii fiind formate din terci de mei, o pastă din carne care se desfăcea cu apă („sala- make”), băuturile fiind interzise. De regulă incursiunile se pregăteau de cinci-șase mii de cazaci reuniți la sece pentru a construi navele. La o șeică lucrau câte șase zeci de oameni și astfel se putea alcătui în două-trei săptămâni o flotilă de 80-100 de ambarcațiuni. Pe fiecare șeică se îmbarcau 50-70 de oameni, fiecare îmbrăcat cu o cămașă, un pantalon, o manta și o bonetă, înarmat cu două puști și o sabie, având și șase livre de praf de pușcă și plumb pentru gloanțe. Fiecare șeică avea la bord de la 4 la 6 falconete, cu ghiulele necesare și o busolă. Expedițiile aveau loc de regulă de la Sfântul loan la începutul lui august. Cobo- rau Niprul spre vărsare, așteptau între trestii la patru leghe în amonte de Ociakov nopțile fără lună spre a se strecura în mare fără să poată fi opriți de galerele turcești ce patrulau la văr- sarea fluviului. „Tabăra în mișcare a cazacilor -----------■ Revista de istorie militară ■--- Proiectul lui de Beauplan pentru castelul din Podhorce Castelul familiei Koniecpolski din Podhorce pe marea Neagră, în stare să înfrunte cele mai bune orașe ale Anatoliei”, se putea deplasa de la estuarul Niprului la țărmul anatolian în 36- 40 de ore. Aici debarcau și, lăsându-și șăicile în grija câtorva oameni, porneau să bată ținutul până la o leghe în interior, întorcându-se rapid cu prada și îmbarcându-se din nou spre o nouă țintă. Navele și galerele turcești erau atacate de ---■ Revista de istorie militară ■---------- flotila căzăcească, de regulă, prin surprindere, după apusul soarelui, jumătate din echipajul șăicilor aruncându-se la abordaj. Era jefuit tot ceea ce putea fi luat, inclusiv tunurile de fontă ce le puteau sluji, apoi navele capturate erau de cele mai multe ori scufundate cu echipajele in- amice. La întoarcere, în cazul când paza gurii Niprului era prea puternică, debarcau într-un golf la 3-4 leghe est de Ociakov și, urcând valea, trăgeau apoi pe uscat bărcile încărcate cu pra- dă, câte 200-300 cazaci la fiecare ambarcațiune, dându-le din nou la apă la trei leghe în amont pe Nipru. La ananghie luau calea mării de Azov, urcau pe Don până la râul Mius și pe acesta în amonte cât le îngăduia adâncimea apei. De pe Mius trăgeau bărcile până la râul Taciavoda, afluent al Samarei, apă ce se vărsa în Nipru la o leghe sub Kudak. Acest drum la mare, lung și anevoios, era folosit uneori și când gura Nipru- lui era păzită de prea puternici inamici și flotila căzăcească era redusă la 20-25 șăici. De bună seamă, surprinse în plină zi de es- cadrele otomane, flotilele de șăici căzăcești nu reușeau, - cu toate rafalele neîncetate ale puș- tilor, alimentate de o parte a echipajului, și ti- rul, mai lent, al falconetelor -, să evite pierderi grele, până la două treimi din ambarcațiuni și jumătate din oameni. Dar chiar și așa prăzile - realii spanioli, țechinii arăbești, covoarele, țesăturile cu aur, bumbacuri, mătăsuri, și câte altele - îndreptățeau sacrificiile și perpetuau raidurile în fiece an9. Tangențial, Levasseur de Beauplan amintea și cele mai obișnuite nume la cazaci - Ivan, Feodor, Demitre, Voitec, Mitică10, ceea ce confirmă ca- racterul compozit al populației din palatinatele sud-estice, de frontieră, ale regatului Poloniei11. % Navigația cazacilor în marea Neagră în a doua jumătate a secolului al XVLlea și până la mijlocul celui de-al XVII-lea a beneficiat de o cuprinzătoare abordare din partea profeso- rului Victor Ostapchuk de la Universitatea din Toronto, care a stabilit fazele dezvoltării acțiunii cazacilor zaoporojeni, de la atacurile la Ociakov și Tana (?), la cele asupra Aqkirma- nului (i.e. Cetatea Albă) și gurilor Dunării, cu unele pătrunderi pe coastele Rumeliei. Aceas- ta l-a îndemnat pe profesorul Ostapchuk să califice pe cazaci drept o „putere pontică”, în măsură chiar să suprime «lacul otoman» după 1614. Subscriind interpretării, domnul Ștefan Andreescu adaugă la explicația acestei perfor- manțe alianța dintre cazaci și tătari din anii 1624-1629, ilustrată cu noi spicuiri din rapoar- te diplomatice recent publicate12. înaintea unei opinii asupra suprimării „la- cul otoman” este firească întrebarea dacă acți- unea cazacilor trebuie judecată ca o forță glo- bală, cu o coerență politică. Răspunsul vine, surprinzător, de la cariera tovarășului francez al cazacilor, arhitectul mi- litar și căpitanul regelui Poloniei, Guillaume Le Vasseur de Beauplan. Căci, după etapa „căză- cească”(1630-1647), el purcede la o noua aven- tură, înrudită prin spiritul ei cu cea precedentă, în Antilele bântuite de flibustieri și bucanieri. Similitudinea de situații nu a scăpat unui bun cunoscător al arhivei Ministerului Afacerilor Externe din vremea lui Napoleon I - Charles- Louis Lesur, autor al unei istorii a cazacilor13. Desigur, oricât de virulente, raidurile navale căzăcești nu au putut suprima „lacul turcesc”, atâta vreme cât Strâmtorile erau în stăpânirea sultanului, dar navigația pe marea Neagră a fost grav perturbată. Frontiera polono-lituaniană nu a fost deplasată în marea Neagră, dar mar- ja libertății de acțiune pe alte fronturi a regilor Ștefan Bâthory și Sigismund al IlI-lea de Vasa a fost evident sporită de acțiunea coordonată sau independentă a cazacilor împotriva oto- manilor sau a Hanatului tătăresc al Crimeei. Incursiunile căzăceaști în bazinul pontic au fost socotite atât de Poartă cât și de Moscovia mai degrabă dăunătoare relațiilor comercia- le și nicidecum o cauză de conflict între cele două state. în perioadele de apogeu a raidurilor căză- cești din primul pătrar al secolului al XVII-lea efectul evident a fost tăierea rutelor comerțului pontic, un adevărat blocaj: „ținea toată marea Neagră închisă” (subl.S.L), conchidea cu bine- cunoscutu-i discernământ Miron Costin14. Fluctuațiile comerțului mării Negre au fost însoțite de variații ale raportului de forțe și o evoluție geopolitică care se impune a fi anali- zată. Nu este cazul aici a discuta evenimente- le din al treilea pătrar al secolului al XVI-lea, când acțiunile în Moldova ale lui Dimitrie Wis- nowiecki și ale altor pretendenți, folosindu-se de cazaci, sugerează mai degrabă tentative de creare a unui stat de substituție. în liniile sale generale, strategia de ripos- tă a Porții a încercat recuperarea controlului asupra culoarului stepei, ridicând sau restau- rând fortificații la vadurile fluviilor nord-pon- tice, și, în primul rând, prin construirea celor două fortărețe Dogan Ghecidi din estuarul de -----------■ Revista de istorie militară ■----- la Ozii15. Drept urmare a incursiunilor de la guri- le Dunării, atestate acum, și a încercărilor de implantare căzăcească în zona deltaică, fortifi- cațiilor amintite li s-a adăugat și castelul de la Qaraharman16. Hotărârea sultanului pare să fi fost posterioară unui nou raid al cazacilor îm- potriva portului omonim, după cum ar rezulta din raportul trimisului Statelor Generale ale Țărilor de Jos, ambasadorul Corneljus Haga (8 august 1626)17. După memoriile vestitului călător otoman Evlja Celebi, sultanul ordonase qapudan pașei Regep să întreprindă o nouă campanie în ma- rea Neagră având ca misiune și construirea unei fortificații la Dunăre. Cu sfatul notabilităților locale, a ayanilor vilaietului, invocându-se nu- mele lui Allah, s-a început ridicarea zidurilor și „fortăreața a fost terminată în trei luni, înainte de căderea iernii, la ea trudind o oaste ca marea și dând ajutor mai multe mii de intendenți și ar- hitecți; castelul a fost prevăzut cu toate provi- ziile necesare, un dizdar și trei sute de luptători drept garnizoană și șapte tunuri balimezze”18. Excepționala importanță acordată de Poar- tă portului Qaraharman se datora, de bună seamă, rolului acestuia în aprovizionarea me- galopolisului de pe malurile Bosforului. Rol pe care îl va evoca doar câțiva ani mai târziu, în 1634, fratele Emmidio Portelli din Ascoli, O.P., călător pe marea Neagră și trăitor o vreme la Caffa19, pentru care, atunci, „per la navigatione poi della Romelia non vi e altro che Cara ar- man” („apoi pentru navigația Rumeliei nu mai este altul ca Cara arman”)20. Din punct de vedere economic, motivația este lesne de înțeles - Qaraharmanul „drena” produsele Dobrogei centrale și nordice, pre- cum și cele din amonte pe Dunăre, dar Evlja Celebi adaugă amănuntul topografic potrivit căruia fortăreața era așezată „acolo unde brațul Dunării se varsă în mare” fiind ridicată „pe ma- lul mării și pe brațul fluviului” și că „de când s-a construit castelul nu se mai văd cazacii nici la această trecătoare și nici în orașul Babadag”21. O evaluare a importanței raidurilor căză- cești în raport cu această strategie rezultă și din mărimea garnizoanelor castelelor de la vaduri. Chiar și o poziție fortificată de talia Azaqului/ Azov nu a dispus în secolul al XVII-lea de o ----■ Revista de istorie militară ■----------- garnizoană prea numeroasă, nici măcar în vreme de război. Ea variat între 1200 și 4000 de luptători, ieniceri, tunari și trupe auxiliare. După registrele stambuliote în 1644, garni- zoana sa era de 1455 oameni, în 1651 de 695, la 1654 avea 104122. La 1636, Caffa avea 328 tunari, Taman 115 luptători, Kerci 102, Man- gup 22, Aqkirman 17, Azov 416, Temreq 128, Ociakov 138, Kilburun/Kinburn 27, Aje/Ace 48; la 1644 Azov avea 1455 ieniceri, Caffa 153 luptători23. Qaraharmanul cu 300 de luptători se număra printre cele mai importante. * Scrierile și hărțile lui Guillaume Le Vas- seur de Beauplan, deși adiacente spațiului româneasc, au o importanță marcată pentru contextul istoric militar din prima jumătate a secolului al XVII-lea și, fapt trecut cu vederea, pentru hidrografia nord-nord-vestică a mării Negre. Hărțile Delineatio generalis camporum de- sertorum vulgo Ukraina (1648), Delineatio spe- cialis etaccurata Llkrainae (1650), Nova totius Regni Poloniae (1652), ca și prima sa carte, Description des contrees du Royaume de Polo- gne (1651), din care ediții mai complete apar mai târziu sub titlul Description d'Ukranie, dedicate regelui Poloniei Jan Cazimir de Vasa (1648-1666), sunt principalele sale contribuții la cunoașterea bazinului nord-pontic. Edițiile din 1660, 1661 și 1662 ale volumașului De- scription d 'Ukranie adaugă hărții «generale» a Ucrainei o porțiune de foaie cuprinzând Cri- meea, care lipsește din ediția de la 1673. Un prim cuvânt despre sensul dat de Beau- plan denumirii de Ucraina, răspândită grație lui în toată Europa după mijlocul secolului al XVII-lea. în dedicația cărții sale către rege- le Jan Cazimir, arhitectul și căpitanul francez scrie despre «cette grande lisierre d’Ukraine, comprise entre la Moscovie et la Transylvanie, que vos predecesseurs vous’ont acquise depuis cinquante ans, dont Ies vastes plaines sont deve- nues autant fertiles qu’elles estoient desertes»24. Sensul este fără tăgadă acela de frontieră, cum îi sugerează dealtfel lui Beauplan și locuțiunea slavonă u kraina. O frontieră care, prin acțiunea de colonizare, unde s-a remarcat normandul nostru, s-a transformat treptat într-o zonă de ------------------------------------1 23 |-- margine cu rol strategic: «ce pays nouvellement conquis est un boulevard inexpugnable contre la puissance des Turcs, et la violence des Tarta- res, et une forte barriere capable d’arrester leurs nuisibles et frequentes courses»25 („acest ținut de curând cucerit este o pavăză de nepătruns împotriva puterii turcilor și a violenței tătarilor și o puternică barieră în stare să oprească rai- durile lor dese și dăunătoare”). Și o precizare prealabilă asupra metodei cartografice a lui de Beauplan. Căpitanul de artilerie și curteanul regelui Wladislaw IV de Vasa nu avusese nici mijloacele și nici timpul spre a face măsurători geodezice în Polonia, astfel că hărțile sale sunt ralizate la estimă, cu busola și prin aprecierea distanțelor parcurse de el însuși pe cal, în căruță și șăici, în mai toate direcțiile26. Cuprinderea completă a cunoștințelor lui Beauplan despre navigația și hidrografia nord- vestului pontic se poate face doar prin cerce- tarea combinată a hărților parțiale, abia în ul- tima vreme întrucâtva accesibile, a cărții sale, și, de bună seamă, a marilor hărți ale Ucrainei și Poloniei. Delineatio Generalis Camporum Desertorum vulgo Ukraina cum aajacentibus provinciis Bono publico erecta per Guilhelmum Le Vasseur de Beauplan S. R. M[aiesta ]tisArhitectum militarem et Capitaneum a fost terminată la 1648 la Dantzig (Gdansk) de cunoscutul gravor cartograf din Țările de Jos Willem Hondt (Hondius)27. Cele câteva hărți parțiale pregătite de Le Vasseur de Beauplan înfățișează nord-vestul și nordul pontic de la sud de Delta Dunării până în Circazia, pe malul oriental al Mării de Azov. Prima dintre acestea este Delineatio Provin- ciae Turcicae Budziak dictae-* al cărui cartuș nu a fost terminat. Despre Bugeac de Beauplan scria că este situat între Cetatea Albă și Chilia, fiind o câmpie cu lungimea de 12 leghe și lăți- mea de 5 la 6 leghe; era refugiul tătarilor (vreo 4-5 mii, dar numărul lor a putut ajunge însă și până la 20000), nesupuși nici hanului și nici sul- tanului, care aveau acolo 80-90 de sălașuri miș- cătoare, casele lor fiind pe două roți, asemeni păstorilor din Franța, ocupându-se cu jefuirea creștinilor și vinderea celor prinși ca sclavi29. Bugeacul se învecina cu Marea Neagră - «Czarne Morze vulgo Pontus Euxinus» - și la vest cu «Moldaviae pars». Țărmul mării cuprins în hartă este de la sud de Delta Du- nării până la «Kuialik fiu. leziero». Pe malul drept al Dunării sunt figurate așezări cu semi- lună «Roson» (Rasova ?), «Obluczica», cu în- semnarea «hune Galacium ab iis trapei solet qui Constantinopoli in Poloniam tendunt», și «Meczet», desigur fundația religioasă maho- medană de la vadul dunărean. Pe malul stâng, tot cu semilună, o așezare nenumită, dar Bra- kilow (Brăila) pe marea hartă, apoi, între Șiret și Prut, «Galac», tot cu semilună și la mijlocul cursului între Prut și despărțirea brațelor Du- nării - «Ren» (Reni). Mai departe, pe brațul nordic este «Schmila» (Șmil/fsmail). Delta lui de Beauplan are patru brațe. La începutul celui de-al doilea este o insulă. Pen- ultimul braț care este desigur Sulina, avea la vărsarea în mare o insulă triunghiulară. Con- statarea este importantă pentru că dovedește păstrarea încă la mijlocul secolului al XVII-lea a celor două guri - Aspera și Sulina portula- nelor italiene din secolul al XlV-lea. în larg, în dreptul acestei duble vărsări a brațului Sulina este figurată o insulă «flanada» (Insula Șerpi- lor). Despre ea Le Vasseur de Beauplan scria: „la două leghe de gura Dunării este o insulă joasă de vreo două leghe de jur împrejur, unde se află și apă dulce, numită de turci fllan Ada, adică insula Șerpilor”30. Brațul nordic al Dunării, pe care erau două insule, are marcat în amonte de vărsare «Kilia Nova port» cu semnul de oraș cu semilună și vis-a-vis, pe celălalt mal «Kilia Stary. Rudera». Reprezentarea cartografică a Chiliilor este ex- De Beauplan, planul castelului fortificat de la Brody ---------■ Revista de istorie militară ■— plicată și de textul lui Beauplan din La descrip- tion d'Ukraine-. „un oraș turcesc, împrejmuit cu totul de ziduri, cu contraescarpă; castelul, mai jos de oraș, pe malul Dunării, fiind la o le- ghe depărtare de gura fluviului; pe malul opus se află vechea Chilie, unde se mai văd încă une- le ruine”31. Ele au o însemnătate cu totul deo- sebită întrucât contribuie la lămurirea enigmei Chilia-Licostomo. Căci, în pofida încercării lui Baiazid al ff-lea de a resuscita, în toamna anu- lui 1484, Licostomo32, ca și în cazul altor cetăți rămase în interiorul Imperiului otoman - Ca- liacra, de pildă33 - și vechiul castel genovez de la Licostomo, chiar refăcut, a fost curând abandonat și, în prima jumătate a secolului al XVII-lea, când de Beauplan își culegea infor- mațiile, din construcția italiană și otomană nu mai rămăsese decât o ruină. Așadar numele dat ruinei castelului Licostomo era Chilia Veche, toponim pentru prima dată atestat la 1648. încă o dată se confirmă extraordinara acui- tate a vederii lui Nicolae forga care descoperea și identifica la Chilia Veche cetatea genoveză34. De la vărsarea brațului Chilia harta înscrie pe țărm un lung liman (Sașie) cu gura îngustă și pe malului drept o așezare cu semilună - «Tatarboar» (Tatarbunar, adică Izvorul Tătă- răsc). Mai departe, între acesta și Nistru sunt reprezentate trei limanuri înguste, asemeni unor fiorduri: «Smilcas [?] Port»(Sagani), «Ali- braim [?] Port »(Alibei), «Alimbeczet [?] Port» (Sabalat/Ahmetbet). Este interesant de consta- tat că în prima jumătate a secolului al XVII-lea toate limanurile fluviatile ale Moldovei pon- tice, acum otomane, erau deschise la mare și porturi pentru șăicile cazacilor în drumul spre deltă și Pontul vestic. Hărțile lui Le Vasseur de Beauplan nu sunt lipsite de erori, poate datorate și gra- vorului. Astfel pe Nistru apar două așezări diferite: «Bender», în amonte de Akqerman și de «Palankew» (Palanca), și, mult mai sus, orașul «Tekin» (Tighina), la sud de care este «Sloboda» (Slobozia Tighinei). Eroarea, ca și altele, este însă corectată în marea hartă a Ucrainei. Castelul de la Brody (fotografie din avion) ■ Revista de istorie militară ■---------------------------------- 25 în acest colț nordic al Bugeacului arhitec- tul normand delimitează un mic ținut de șapte sate, de la «Olesnest» (Olănești) la «Kopan- ka»35, căruia îi pune inscripția «Hic districtus tartaris crimensibus pars». De Beauplan nu se înșeală, acestea sunt cele șapte sate hănești, date de Ieremia vodă Movilă hanului Crimeei la 1595 prin pacea de la Țuțora36. Deși la vest de Bugeac figurau «Moldavie Pars» unde erau și Renii, din 1621 acesta fuse- se rășluit principatului românesc est-carpatic și, împreună cu câteva sate din ocolul Galaților, fu- seseră alipite administrativ sangeacului de Smil (Ismail) și transformate de sultanul Osman al II- lea, după eșecul expediției la Hotin, într-un vaquf al mormântului lui Mahomed de la Mecca37. Pe malul drept al limanului Nistrului este însemnat «Akkierman vulgo Bielogrod Port». La gura limanului se formase un banc triun- ghiular de nisip. în continuare pe țărm, puțin la sud de ieze- rul «Kuialik» (Kuyalnic), lângă semnul conven- țional de ruină era inscripția «Koczubi Rudera et Valis»38. Pe același mal stâng, în amonte de «Dziacrimendae Pars», unde sunt «Campi de- serti», se află «Czarne Rudera», cu semn de ru- ină în «Palatinatus Braclaviensis Pars». Ambele inscripții au o valoare deosebită, ele fiind mărturii ale expansiunii Marelui Du- cat al Lituaniei în interfluviul Nistru-Bug că- tre Marea Neagră la sfârșitul secolului XIV și începutul celui de-al XV-lea. «Czarne Rudera» este Cern din lista orașelor ruse și valahe39,- Cetatea Neagră - Maurocastro, iar «Koczubi Rudera» este Hagibei, portul care, la secole dis- tanță, a precedat Odessa. Semnificativ «Czar- ne Rudera» mai era încă la mijlocul secolului al XVII-lea în palatinatul polon de Braclav. O altă hartă parțială a lui Beauplan De- lineatio Provinciae Turcicae ad modum de- sertae Dziaricrimenda dictae, cu cartușul din dreapta necompletat, înfățișează ținutul Giankermanului, al cetății Ozii/Oceakov și țărmul nordic al Mării Negre de la limanul Nistrului la acela al Niprului și colțul nord- vestic al Crimeei. în amonte, pe malul drept al limanului nistrian, mai este însemnat sa- tul «Korczoweyo». Dincolo de Nistru, «Kara- gono Valis» apare pe țărm înainte de a ajunge la «Koczubi Valis et Rudera». Iezerul «Kuialik» este alimentat de fluviul omonim și de «Kuialik Sucha». De la «Teligol lezero» situat mai la est, ----1 26 |---------------------------------- erau însemnate până la «Boh» (Bug): «Adai- gol Valis» [?], «Aiczankczik Flu[men]» [?] apoi «Berezan Valis». Estuarul Bug-Nipru era străjuit la mare de «Dziacrimenda vulgo Oczakow», și pe ma- lul opus de «Kolburno» (Kinburn). Pe Bug în amonte, pe pământul turcesc se aflau «Czapc- zakly Rudera» și la vărsarea râului omonim pe dreapta Bugului «Chryczkieswcznif?] Rude- ra», pe frontiera cu Polonia. în stânga Bugului, nu departe la sud de vărsarea «Ingulet Wielkzy Flfmen]» (Ingul) era însemnat un turn «Wine- radna Krum». Limanul Nipru-Bug era barat sub Oceakov de un grind. în amonte de vărsa- rea prin două guri a Bugului, pe țărmul drept al Niprului era figurat semnul de ruină cu însem- narea «Bilenowicze Rudera». «Ingulet Mali Fl[men]» (Inhuleț) ce se varsă puțin în amonte în liman, forma frontiera dintre provincia turcă Giankerman și «Palfatinatus] Kyoviensis Pars». în preajmă, lângă un mic râu, afluent pe dreap- ta al Niprului «Tachinka Fl[men]» (Tyakinka) era pus un semn de ruină «Rudera». Aceste numeroase ruine pe cursurile spre mare ale fluviilor sunt dovezile încercărilor medievale polono-lituaniene de a controla țărmul mării. Revenind la mare, la est de Colburno (Kin- burn) se afla «Aquae Salinae» (Sărării) și un pâlc de stejari. în largul Oceakovului și a Kinbur- nului, de Beauplan reprezintă o insulă conside- rabilă ca mărime «Tendera», azi Tenderovskiy, legată însă de coastă cu un perisip. Din marea hartă a Ucrainei se poate adăuga «Or» fortă- reața ce bara îngustul istm Perekop. în sfârșit o ultimă hartă parțială Borysthenis Fluviipars ultraliminariis vulgo Zaporozei unde «Cozacci Zaporoschy dicuntur») ab Insula Chortijca usque ad Pontam Euxinum cuprinde o amănunțită redare a tuturor așezărilor și bazelor navale de pe Nipru ale cazacilor polonezi. Harta are un cartuș «Declaratio» cu semnele convenționale și lămuriri privitoare la itinerariile raidurilor cazacilor și tătarilor. în final se află numele autorilor «G. Le Vasseur de Beauplan Sfacrae], Rfegalis], Mfaiesta] tis. Architectfus]. Militar [is], et Capitfaneus]. Delineavit G. Hondius Sfacrae]. Rfegalis]. M[aiesta]tis. Chalcographus sculpsit. Cum privilegio. Gedani anno MDCLII». în ceea ce privește itinerariile navigației cazacilor pe marea Neagră pe hartă este indi- cat cu litera E «locus ubi Cozacci scaphae suae -----------■ Revista de istorie militară ■---- terram ad Pontum Euxinum deducunt». După indicațiile lui de Beauplan acest traseu pornea din estuarul Niprului peste partea cea mai în- gustă a joasei peninsule Kinburn - la nord-vest de localitatea Holopystanschy de azi - pentru ca șăicile să poată fi trase din nou la apă în gol- ful Tenderei (Tendrivska), aceasta și explicând indicațiile hărților sale privind ancorajele din jurul acestei insule. Din punctul de vedere al istoriei cartogra- fiei și amenajării teritoriului, la capătul acestei rapide treceri în revistă a realizărilor lui Beau- plan se conturează o altă interpretare a mo- mentului primelor ridicări amănunțite în plan. Ele nu se leagă de iluminismul secolului al XVfff-lea40, ci de etapa clasică a monarhiei, pe stări, din secolul al XVff-lea, ca și de evoluția autonomă, precursoare a științei cartografiei. La Kiev Guillume Le Vasseur de Beauplan l-a cunoscut pe marele mitropolit Petru Movi- lă și drumurile sale la cartierul general ce și-l stabilise la Bar, s-au întâlnit de bună seamă la sfârșit cu ale tânărului colegian și nobil al re- gatului Poloniei, românul Miron Costin. Con- tribuțiile celor doi la cunoașterea ținuturilor nord-nord-vest-pontice, a hidrografici lor la mijlocul secolului al XVff-lea, sunt esențiale. NOTE 1 Prezența sa în Polonia se plasează, după datele cunoscute astăzi între 1630 și 1647. 2 Alexandru Sădi lonescu, Bibliografia călători- lor străini în ținuturile românești, București, 1916, p. 159-160; Călători străini despre țările române, ed. Maria Holban, Maria Matilda Alexandrescu- Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, voi. VII, Bu- curești, 1980, p. 515-518 (text și biografie stabilită de M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru). 3 La description d'llkraine de Guillaume Le Vasseur de Beauplan, ed. Andrew B. Pernal, Dennis E Essar, Les Presses de l’Universite d’Ottawa, Ota- wa, 1990, pp. 1, 26. 4 Andrew B. Pernal, Dennis E Essar, op.cit.-, idem, Un texte egare de Le Vasseur de Beauplan: Descrip- tion de la Normandie,” în ‘Annales de Normandie” 53, 4 (Septembre 2003), p. 317-349; idem, Les la- heurs cartographiques de Le Vasseur de Beauplan en France: les cartes de Normandie et de Bretagne, în 'Annales de Normandie” 56, 4 (Octobre 2006), p. 483-502. 5 http://www.swisscastles.ch/vaud/oron/poto- cki_brody, consultat în aprilie 2013. 6 Importanța ei a fost subliniată pentru prima dată de clasicul istoric al cartografiei ruse Veni- ------■ Revista de istorie militară ■----------- iamyn Kordt in Materialy po istorii russkoi karto- gmfii, voi. I-II, Kiev, 1899,1906. V. și Steven Seegel, Mapping Europe’s Borderlands: Russian Cartogra- phy in theAge cfEmpire, Chicago, 2012. 7 Pentru acest proiect cf. Ștefan Andreescu, Ma- tei Basarab, Vasile Lupu și proiectul de cruciadă din anii 1644-1647 în AlLAl, XXI,1984, pp. 145- 168. 8 Le pied ancien de roi, dinaintea reformelor lui Colbert, echivala cu 326,592 mm. 9 Guillaume Le Vasseur Sieur de Beauplan, op.cit., pp. 25, 54-62. Cf. Ștefan Andreescu, Izvoa- re noi cu privire la istoria Mării Negre, București, 2005, pp. 206-208, unde sunt reproduse câteva texte franceze extrase din ediția lucrării lui Le Vasseur de Beauplan datorată cneazului Galițîn la 1861. 10 Guillaume Le Vasseur Sieur de Beauplan, Description de l’Ukraine..., Rouen, 1660, p. 62. 11 Pentru semnificația numelui cazac și evoluția sa v. Mihnea Berindei, Le probleme des «Cosaques» dans la seconde moitie du XV Ie siecle, în «Cahiers du monde russe et sovietique», 13, 3 (1972), pp. 338-367. 12 Ștefan Andreescu, Alte știri despre alianța tătarilor cu cazacii în nordul Mării Negre, în idem, Izvoare noi cu privire la istoria Mării Negre, Bucu- rești, 2005, pp. 135-136. 13 Histoire des Kosaques, voi. I-II, Paris, 1814. 14 Miron Costin, Opere, ed. P.P. Panaitescu, Bu- curești, 1958, p. 63. 15 Sarih iil-Menaroglu Ahmed, Tarih, în Mihail Guboglu, Cronici turcești, voi. II, pp. 549-550. 16 Sergiu losipescu, Portul și castelul Qarahar- man. O contribuție la navigația pontică în secolele XIV-X1X, în Dobrogea 1878-2008. Orizonturi des- chise de mandatul european, Constanța, 2008, pp. 115-124. 17 N. lorga, Studii și documente, voi. XXIII, p. 161 (LXVI). 18 Evlja Celebi, Seyahatname, în Călători străini, voi. VI, ed. Musatfa Aii Mehmet, București, 1976, p. 386. 19 A cărui călătorie a fost relevată mai întâi de A. Berthier-Delagarde, Opisanie Cernogo morij a i Tă- tarii sostavil dominicanec Emiddio PortellidAscoli, prtfekt Kcffy, Tatarii i proci. 1634, în «Zapiski Odesskogo obscestva istorii i drevnostej», 24, 1902, pp. 89-170. O nouă ediție oferită de Ambrosius Es- zer O. P., Die «Beschreibung des Schwarzen Meers und der Tartarei» des Emidio Portelli dAscoli O. P. , în ‘Archivum Fratrum Praedicatorum” XLII, 1972. Trebuie să exprim și aici recunoștința ce da- torez domnului profesor Șerban Papacostea pentru comunicarea studiului lui Ambrosie Eszer. Pentru Portelli cu extrase din relatarea sa vezi Andrei Pip- pidi. Călători italieni în Modova și noi date despre navigația în marea Neagră în secolul XVII, în AIIAI, XXII2,1985, p. 611-621 și Ștefan Andreescu, Izvoa- 1 27 |------------------------------------- re noi cu privire la istoria Mării Negre, București, 2005, pp. 182-184, 188-196. 20 Ambrosius Eszer O. P., op.cit, p. 217. Despre aportul regiunilor ponto-dunărene în aprovisi- onarea Porții vezi un ordin din 1690 al sultanului Siileyman II în care kazaua Babadag și nahyeaua Qaraharman erau înscrise cu 10000 kile stambuli- ote (fiecare de 25,7 kilogrammes) de orz și 3000 kile de făină (Tahsin Gemil, Relațiile țărilor române cu Poarta otomană în documente turcești. 1601-1712, București, 1984, p. 388, 389). 21 Evlja Celebi, op. cit., p. 386, 387. 22 Alan W. Fisher, The Crimean Tatars, Hoover Institution, Stanford University, 1987, p. 169. 23 Ibidem, pp.172-173. 24 La description d'Ukraine, p. 35. 25 Ibidem, pp. 35-36. 26 în 1668 cartograful Franțois de Vivier pre- zenta Academiei regale franceze de științe o hartă a regiunii pariziene ridicată după noua metodă a triangulației, ceea ce, alături de realizările lui Cas- sini și Picard, va face curând desuete metodele Iui de Beauplan, dar nu și datele strânse de el pentru Ucraina (v. Andrew B. Pernal, Dennis F. Essar, Les labeurs cartographiques de Le Vasseur de Beauplan en France: les cartes de Normandie et de Bretagne, pp. 490, n. 48,493-494). 27 în linii mari compunerea hărții fusese termi- nată de Le Vasseur de Beauplan la 1639, privilegiul regal polon fusese obținut la 1645. Un exemplar co- lorat pe care l-am folosit se păstrează în Atlas Van der Hagen de la Koninklijke Bibliotheek din Haga (studiat pe www.geheugenvannederland.nl). O pa- tetică însemnare pe hartă desvăluie istoria lucrării: “Le Graveur au Lecteur. Cher Lecteur j’ai grave a la hate pour la necescite du temps present ceste Char- te Generalle d’Ocranie, Ia Revolte des Cosaques et la mort du Roy mont interdit de commencer par les Provinces et particularitez de ce Pays, telle que lAuteur me les a donne par ordre, te promettant de ce jourdhui de commencer a icelles chartes et particularitez en un point quadruple ( en un point quadruple en grandour de la Generalle ) et ne les point quitter que je ne les ayes finis avec toutes les instructions et raretez qui se trouvent en ses con- trees. Recoit donc Cher lecteur , ce mien petit labeur, en a attendant que Dieu m’aye faict la Grace de fi- nir la grande, ou je m’aseure que ta curiosite sera amplement satissfaitte, Adieu. Cum Privilegio S. R. M[aiestat]is Poloniae et S. R. M[aiestat]is Sculpt: Guilhelmus Hondius fecit. Gedani. 1648” 28 La description d'Ukraine, planșele de după p. 14. 29 Ibidem, p. 30, 50. 30 Ibidem, p. 30. Mărimea insulei este desigur exagerată, leghea normandă, familiară lui Le Vasse- ur de Beauplan, avea 4,445 km. 31 Guillaume Le Vasseur de Beauplan, op.cit., p. 29: Călători străini, VII, p. 516. Includerea sa în acest din urmă volum este anacronică, informațiile sale datând, grosso modo, din perioada 1630-1650. 32 « Poi ando all’impresa de Licostano, et l’hebbe in 5 giorni: non mando alcun di quel luogo a Con- stantinopoli, ma i messe tutti a refar Licostano ve- chio, situă sopra un scogio del Danubio» (Annali Veneti dall’anno 1457 al 1500, del Senatore Dome- nico Malipiero, în „Archivio Storico Italiano” VII1, 1843, p. 135; Nicolae lorga, Chilia și Cetatea Albă, București, 1899, pp. 158, 161). 33 V. relatarea lui Francois de Pavie de Fourque- vaux la S. losipescu, Franțois de Pavie de Fourque- vaux. Călătoria pe Marea Neagră și prin Moldova în 1585-1586, în Românii în istoria universală, t. III3, Izvoare străine pentru istoria românilor, ediție Ștefan Gorovei, Iași, 1988, pp. 31-50. 34 N. lorga, Cele două Chilii, în BCMI, XXII, 1929, pp. 188-191. 35 Satele sunt "Olasnest” (Olănești), "Parkanne" (Purcari), ”Resguiate” (Răscăeți), cu semilune; ”Cz- obercz” (Ciubărciul) cu cruce, ”Telmaza”(Talmaz), ”Lionty”(Leontina), "Kepanka” (Copanca, între 1926 și 19401. Gh. Duca ), toate trei cu semilună. 36 Miron Costin, op.cit., București, 1958, p. 45. 37 Ibidem, p. 85, 214, 217. Pentru soarta lor ul- terioară vezi și Ion Chirtoagă, lârguri și cetăți din sud-estulMoldovei. Secolul al XlV-lea - începutul secolului al XlX-lea, Prut Internațional, [Chișinău], 2004, pp. 233-250. 38 Este vorba de așezarea Hadjibey, sediul după 1363 al unui emir tătar, dintre cei învinși de litua- nieni Ia Snîie Vodî și ulterior un port, Kaczubyeow (Pontus Istrianorum) și - după harta lui de Beau- plan - probabil și o cetate a marelui ducat, în preaj- ma Odessei de azi, funcționale la 1415-1416 când, de aici, porneau navele cu provizii trimise de regele Poloniei pentru Constantinopolul în dificultate din pricina turcilor (v. Joannes Dlugossius, Annales seu Cronicae Incliti Regni Poloniae, Liber undeci- mus.1413-1430, ed. Danuta Turkowska, Giorgi Wy- rozumski, Stanislaus A. Sroka, Christoforo Ozog, Christoforo Pawtowski, Varsaviae, 2000, p. 55. Mențiunea de Levasseur de Beauplan a văii poate explica involuția portului ca urmare a înnisipării. 39 V. Matei Cazacu, Ă propos de l’expansion polo- no-lituanienne au nord de la merNoire au XIV-XV siecles: Czarnigrad la "Cite Noire” de l’embouchure de Dniestr, in Passe turco-tatar, present sovietique, Coli. “Turcica” VI, Louvain-Paris, 1986, pp. 99-122; cf. Mariana Șlapac, Cetatea Alba. Studiu de arhitec- tura medievala militară, Chișinău, 1998, pp. 17-19, unde se atrage atenția și asupra hărții lui de Beau- plan, socotită posterioară cele a lui J. Probst, ceea este, desigur, o scăpare. 40 Idee argumentată de Steven Seegel, op.cit, p. 2. -------------■ Revista de istorie militară ■------ Istorie și arheologie medievala ROMÂNII ȘI ARMATA BIZANTINĂ ALEXANDRU MADGEARU * Abstract Lhessaly was one cf the areas peopled by the Vlachs (south-Danubian Romanians). Like other inhabitants, they were recruited for the Byzantine army garrisoned there (the theme cf Hellas). In 980, the command over a Vlach military unit (tagma) based in Larissa was exerted by Niculitzas I, the strategos cf this theme. The ir,formation comes from the work cf Kekaume- nos, written a century later. A Vlach military unit, possible the same tagma from Larissa, took part at a campaign cf the Byzantine army in Southern Italy in 1025. The Vlachs fought in the battle cf Lebounion against the Pechenegs (29 April 1091). They were recruited from Southern Thrace, which means they belonged to the Megleno-Romanian group. By the same time was attested (by his lead seal) a commander (strategos) cf the Vlachs called George. Some Vlachs gathered intelligence for the Byzantine army (as in 971 at the siege cf Dristra and in 1095 during a Cuman invasion). Other South-Danubian Romanians (from Dobruaja) were recruited to enlaige the regular army in the war cf 1167 against Hungary. On the other hand, there were instances when south-Danubian Romanians with military experience fought against the Byzantine army: the rebellion cf Larissa (1066), the secession cf 1072-1091, the Cuman invasion cf 1095, and finally in 1185, when the Romanians from the Haemus Mountains rebelled together with the Bulgarians (some Vlachs continued tofight for the Byzantine state even cfter 1185). Keywords: Aromanians, Megleno-Romanians, Wallachia, Thessalia, Paradunavon, the ^Byzantine army, Emperor Basil II, Battle cf Lebounion Primele mențiuni ale românilor sud-dună- reni în izvoarele bizantine sunt, nu întâmplă- tor, legate de prezența lor în armată. Fără un stat propriu, vlahii nu aveau cum să fie amintiți în aceste surse decât dacă erau implicați într- un fel sau altul în evenimentele politico-mili- tare din Imperiul Bizantin. Doar printr-o pură întâmplare s-a putut afla că în anul 980 vlahii din thema Hellada erau comandați de un aris- tocrat din Larissa, Niculitzas. Dacă în scrierea compusă un veac mai târziu, Kekaumenos nu ar fi simțit nevoia de a face o digresiune des- pre bunicul protagonistului evenimentelor din 1066, nu ar fi existat nici o informație despre această primă formă de organizare militară a vlahilor din Thessalia în cadrul armatei bi- zantine. Niculitzas I, duce al themei Hellada, primise și funcția de conducător (archon) al * Cercetător științific. Institutul pentru Studii Politice de Apărare și Istorie Militară. -■ Revista de istorie militară ■----------------------------------------------------------- | 29 | lor de la Vasile II1. Titlul de duce este însă un anacronism, deoarece în Taktikon Scorialen- sis (975) comandantul themei Hellada era in- titulat strategos1. Pe vremea lui Kekaumenos, themele nu mai erau conduse de strategi, ci de duci sau katepani, iar tradiția orală din Larissa înregistrase faptul că bunicul lui Niculitzas fu- sese comandantul acestei provincii. Chiar fiind atât de laconică, informația este, după cum arăta George Murnu, un indiciu al existenței unei Vlahii, a unui teritoriu cu un statut particular în thema Helladei. De fapt, izvorul ne spune mai mult, dacă este citit cu atenție. După cum s-a mai remarcat, funcția primită de Niculitzas I în 980 reprezenta comanda asupra unui corp de armată recrutat local dintre vlahi3. El a primit-o în schimbul funcției deținute anterior, de domestikos al exkubiților din thema Hellada, care a fost dată de Vasile II unui nobil german stabilit în imperiu. Exkubiții au fost una dintre cele patru tagmata de cavalerie ale gărzii imperiale create de Constantin V, și care în secolul al X-lea nu mai staționau la Constantinopol, ci erau dislocate în diverse provincii, care necesitau o apărare mai puternică4. Larissa a rămas și în deceniile următoare garnizoana unității de exkubiton. Unul dintre capii revoltei din 1066, Theodor Petastos, era skribon, adică deținea al treilea rang în lanțul de comandă al tagmei exkubiților.5 Niculitzas nu putea fi retrogradat, astfel că noua funcție trebuia să fie de aceeași natură, și anume tot comanda unei tagma. în acea vreme, pe lângă trupele care alcătuiau armata unei theme (stratioți țărani care erau mobilizați când era nevoie), mai existau în unele provincii și forțe permanente, nucleul în jurul căruia se adunau stratioții convocați. Aceste unități erau denumite tot tagmatab. Vlahii comandați de Niculitzas formau probabil o asemenea tagma. Fiindcă vlahii erau o componentă importantă a populației din Thessalia și fiind deprinși cu călăria datorită modului lor de viață, era firesc ca unii dintre ei să fie recrutați în aceste trupe permanente. Asemenea zone unde se concentra populația aromânească au fost baze de recrutare pentru formațiuni militare constituite pe criterii terito- riale și etnice. La sfârșitul domniei sale, Vasile II a încercat să recucerească Sicilia de la arabi, cu o armată care s-a adunat în partea de sud a pe- ninsulei italiene. Armata era compusă din Rus- sorum, Guandalorum, Turcorum, Bulgarorum, ----1 30 |------------------------------------ Vlachorum, Macedonum aliorumque’. Campa- nia nu s-a finalizat pentru că a murit împăra- tul. Evenimentele au avut loc așadar în 1025, nu în 1027, așa cum au transmis în mod eronat Analele de la Bari. Este de observat că armata era formată atât din locuitori ai themelor (bul- gari, macedoneni), cât și din străini din afara imperiului (turcii sunt ungurii8, iar guandalii sunt eventual vikingii). Printre aceștia, româ- nii puteau fi chiar cei din Thessalia, deoarece la Bari a staționat o vreme unitatea de exkubiți9, astfel că nu este exclus ca vlahii să fi venit odată cu aceasta, de la Larissa. Va mai trece o vreme până la menționarea altei trupe compuse din vlahi servind în arma- ta bizantină. Cu câteva luni înainte de bătălia de la Lebounion (29 aprilie 1091), când arma- ta bizantină a repurtat o mare victorie contra pecenegilor, împăratul Alexios I Comnenul i-a ordonat generalului Nikephor Melissenos să recruteze bulgari și vlahi nomazi. El a fost tri- mis la Aenos (Enez, la gura Mariței), astfel că se poate afirma că acei vlahi proveneau din sudul Thraciei, din regiunea megleno-română.10 Ei au participat la bătălia de la Lebounion. în aceeași luptă a luat parte și o tagma de 5000 de mun- teni pe care Ana Comnena i-a denumit Arei- manoi11. Unii istorici au crezut că aceasta ar fi prima atestare a numelui armân,1- dar cuvântul Areimanes apare în textele clasice, bunăoară la Strabo, cu sensul de „plin de furie războinică” adică posedat de zeul Ares. Traducerile română și engleză ale Alexiadei urmează acest sens.13 Prințesa căuta să scoată în evidență educația sa aleasă prin folosirea unor asemenea termeni rari și arhaici. Nu este exclus ca acei viteji să fi fost români, având în vedere că erau munteni, dar din text nu se poate deduce mai mult. Din aceeași perioadă a marii bătălii din 1091 provine o mărturie de altă natură. La Isaccea s-a descoperit sigiliul unui anume Georgios, „strateg al vlahilor”14. Ion Barnea considera că este vorba de generalul Georgios Dekanos care, în anul 1091, fiind suspectat de complot, a fost trimis de împărat în Paradunavon, chipurile pentru a-1 ajuta pe ducele Leon Nikerites. De fapt, comandantul provinciei trebuia să-l supravegheze”15. Chiar dacă identificarea nu poate fi absolut certă, rămâne foarte importantă atestarea funcției de strateg al vlahilor, implicit a unei tagme de vlahi alcătuite pe criterii etnice. în acea perioadă, cuvântul strateg era aplicat comandanților de cetăți, dar continua -----------■ Revista de istorie militară ■--- să fie folosit și cu sensul vechi de „general’! Acești vlahi puteau proveni din Munții Haemus, regiunea de unde peste un secol va izbucni revolta fraților Asănești. Spre această concluzie ne îndreaptă un eveniment petrecut câțiva ani după bătălia de la Lebounion. în anul 1095 s-a produs invazia unui grup cuman care îl sprijinea pe un pretendent, un impostor care se considera Nikephoros Diogenes (fiul împăratului Roman IV). Pătrunși la sud de Haemus, cumanii au fost înfrânți de armata bizantină, dar Alexios I, aflat în tabără la Anchialos, a fost informat că altă hoardă de cumani a trecut Dunărea. Vestea i-a fost dată de un conducător al vlahilor pe care Ana Comnena îl numește Pudilos, dar care se chema Budilă ori Bădilă.16 El era probabil un celnic sau alt gen de șef al vlahilor din zona dintre Dunăre și Haemus,17 care deținea poate chiar și o funcție în armata bizantină. De aici se poate deduce că unii români erau folosiți pentru supravegherea drumurilor și cercetarea inamicului18. Nu ar fi fost prima oară când armata bizan- tină a obținut informații valoroase din punct de vedere tactic folosindu-i pe românii aflați în contact cu inamicul. Pe când se desfășura asediul de la Dorostolon din vara anului 971, la loan Tzimiskes au ajuns vești despre ce a discutat Sviatoslav cu căpeteniile sale. Sfatul pe care l-au ținut rușii era denumit de Leon Diaconul komenton19. Istoricul bizantin credea că acesta este un cuvânt rusesc, dar se înșela. După cum a demonstrat Nikos Oikonomides, Leon Diaconul a luat cuvântul dintr-un raport militar furnizat de spionii care vorbeau româ- nește, limba în care s-a transmis termenul latin (cel din care derivă cuvânt). Același termen ko- menton apare în cronica lui loannes Skylitzes în legătură cu un sfat similar ținut de coman- danții pecenegi în timpul invaziilor din 1048- 1049.20 Pavel Georgiev a încercat să respingă interpretarea lui Oikonomides, susținând că acest cuvânt a fost preluat de ruși de la bulgari, care la rândul lor l-ar fi luat din limba greacă, în care există cuvântul komventon.21 Ideea pare verosimilă la prima vedere, dar ignoră faptul că acest cuvânt dispăruse deja pe vremea când bulgarii l-ar fi putut împrumuta. Tocmai de aceea N. Oikonomides a afirmat transmiterea sa prin limba română. Cea mai importantă contribuție pe care a avut-o o trupă de români la o acțiune a arma- tei bizantine a fost fără îndoială cea din 1167. în cadrul războiului purtat contra Ungariei, ----■ Revista de istorie militară ■----------- împăratul Manuel I Comnenul a conceput o ofensivă pe trei direcții. în timp ce generalul Andronikos Kontostephanos obținea o mare victorie la Zemun (8 iulie 1167), alte două cor- puri de armată comandate de Leon Vatatzes și loannes Dukas au pătruns în Ungaria trecând Carpații. Istoricul loannes Kinnamos sublinia că tocmai această manevră strategică a asigu- rat victoria finală, pentru că ungurii nu mai fu- seseră atacați astfel. Armata lui Leon Vatatzes a trecut probabil prin pasul Oituz, iar cea a lui loannes Dukas pe undeva prin nord, aproa- pe de Halici22. Despre corpul de armată al lui Vatatzes, Kinnamos scria că includea „o mare mulțime de vlahi, despre care se spune că sunt colonii de demult ai celor din Italia” Cuvântul homilos se referă la o trupă neregulată, recru- tată cel mai probabil din Dobrogea de azi, re- giunea de unde a fost lansat atacul23. în acest caz nu avem de a face cu unități de români deja constituite și integrate în armata bizantină, ci cu forțe adunate pentru a completa efectivele insuficiente. Nu știm cât de mare a fost con- tribuția lor la victorie, dar dacă Kinnamos i-a menționat, se poate presupune că ea nu a fost de neglijat. Cel mai probabil, acești români cu- noșteau terenul pe unde s-a desfășurat ofen- siva, care era necunoscut armatei bizantine (a fost singura campanie a armatei bizantine des- fășurată în teritoriile extracarpatice). Ca urmare a victoriei din 1167, Imperiul Bizantin a redobândit hegemonia la Dunăre, după patru decenii de confruntare cu Ungaria, dar această hegemonie nu a mai durat decât până la revolta care va fi declanșată de români și bulgari în toamna anului 1185. Contra arma- tei bizantine, românii s-au manifestat în trei ocazii menționate în izvoare înainte de această revoltă care a condus la crearea unui nou stat. Se poate să fi fost mai multe, bunăoară în tim- pul rebeliunii lui Petru Delian din 1040. Mai întâi, a fost revolta de la Larissa din 1066, unde ei au avut un rol declanșator și predominant într-o mișcare care a evoluat de la o revoltă ur- bană motivată de creșterea dărilor la o acțiune armată de anvergură care a condus la cucerirea unor puncte strategice24. Mai puțin cunoscută este participarea românilor din Paradunavon la mișcarea secesionistă din perioada 1072-1091, dar există un indiciu și în această privință, ofe- rit de un pasaj din cronica lui Mihail Sirianul, patriarhul Antiohiei (1126-1199). Alexios I, la începutul domniei sale, „prin înțelepciunea sa ------------------------------------------1 31 |--- a eliberat orașele [grecilor] de franci, cumani, sârbi și vlahi (Balakaye)”. Editorul sursei și Vic- tor Spinei au demonstrat că Balakaye sunt ro- mânii25. în fine, în timpul atacului cumanilor din 1095, alți români decât cei ai lui Bădilă i-au ajutat pe cumani să străbată trecătorile din Ha- emus.26 Știind bine terenul, ei i-au călăuzit pen- tru a ocoli punctele apărate. în această privință, este interesant de remarcat că un manual de strategie compus de împăratul Vasile II nota că: „Oamenii pe care îi denumim călăuze nu sunt doar oameni care cunosc drumurile, deoarece asta o poate face și ultimul dintre țărani, ci oa- meni care, în afară de cunoașterea drumurilor, sunt în stare să conducă armata prin trecătorile munților”27 Ar fi însă exagerat a afirma că ro- mânii și cumanii au acționat în 1095 ca o coa- liție anti-bizantină așa cum o vor face un secol mai târziu, și că această evoluție a fost stopată atunci fiindcă imperiul era încă puternic.28 în acea perioadă, comunitățile românești nu aveau motive de a se revolta contra statului. Unii din- tre ei luptau în armata bizantină, iar ceea ce s-a întâmplat în 1095 a fost doar un incident. Situația s-a schimbat însă în anii 1180, când conjunctura internațională și o bruscă mărire a dărilor a declanșat revolta românilor și bul- garilor din regiunea Munților Haemus în oc- tombrie 1185. Cu aceasta se deschidea o nouă etapă în istoria raporturilor dintre români și armata bizantină, asupra căreia nu ne vom opri decât pentru a observa că încă din primii ani ai conflictului s-a vădit că măcar unii din- tre rebeli aveau experiență militară. Aceasta nu putea fi dobândită decât în cadrul armatei bizantine, mai cu seamă în legătură cu ace- le fortificații montane menționate de Niketas Choniates în Haemus29. Această experiență militară a fost rezultatul politicii de recrutare aplicate de împărații din dinastia Comnenilor. Reformele introduse de Alexios I au crescut capacitatea de apărare prin sprijinul acordat deținătorilor de domenii denumite pronoia, posesiuni viagere acordate aristocraților care erau obligați să furnizeze militari de pe aceste domenii. Pe termen lung, acordarea de pronoia a stimulat tendințele centrifuge, mai ales după ce a devenit ereditară în 1258, dar în secolul al XH-lea armata de militari profesioniști consti- tuită pe această bază a fost cu adevărat eficien- tă, iar meseria armelor a redevenit interesantă pentru țărani. în aceste împrejurări s-a produs revolta prin care românii și bulgarii au reușit ----1 32 |------------------------------------- să se desprindă de puterea bizantină, profitând de experiența militară acumulată chiar în ca- drul armatei acesteia. Nu toți românii se răzvrătiseră contra pu- terii imperiale. La sfârșitul lunii iunie 1189 participanții la Cruciada a IlI-a conduși de împăratul Frederic I au pătruns în Imperiul Bi- zantin pe la Belgrad, iar la 2 iulie au ajuns la Branicevo. Acolo se afla la comandă un duce (dux de Brandicz). La ordinele împăratului Isa- ac II, acest duce a încercat să împiedice înain- tarea armatei cruciate, dirijând-o pe un drum impracticabil, în loc să le permită marșul pe drumul pietruit. Ajunși în codri deși {silva lon- gissima Bulgarie), cruciații s-au confruntat cu hărțuirile unor cete de greci, români, bulgari și sârbi. Greculos, Bulgares, Seruigios et Flachos semibarbaros in insidiis ponentes, ut ex abditis repentinis incursibus extremos in castris, sed et servientes in gramine seu pabulo equorum col- ligendo progredientes sagittis toxicatis ferirent. Quorum plures, dum comprehenderentur, con- fessi sunt iussu domni sui ducis de Brandiez et principaliter imperatoris Grecorum edicto ad hec se perpetranda coactos („Grecotei, bulgari, sârbi și români pe jumătate barbari efectuau ambuscade, năvălind brusc din ascunzișuri asupra taberelor, iar sergenții care se duceau să adune nutreț pentru cai erau loviți cu să- geți otrăvite. Mai mulți dintre aceștia, care au fost capturați, au mărturisit că au fost siliți să săvârșească acestea la porunca stăpânului lor ducele de Branicevo și îndeosebi din cauza de- ciziei împăratului grecilor”)30. Nu erau simpli tâlhari, ci așa cum a reieșit din interogatoriile celor prinși, ei au fost determinați să atace la ordinele date de ducele de la Branicevo. Frede- ric I a trimis soli la Isaac II cerând explicații, dar acesta i-a primit cu întârziere și apoi i-a luat ostateci. Acei „români semibarbari” care i-au atacat pe cruciați nu trăiau în statul româ- no-bulgar care deja ființa la Tărnovo, ci într-o regiune care a mai rămas pentru scurt timp sub stăpânirea lui Isaac II. După câteva luni, la 2 februarie 1190, când armata cruciată se afla la Adrianopol, ea s-a confruntat cu ostașii vlahi și cumani ai lui Isaac II lângă Arkadiopo- lis (Liileburgaz): Sequenti die impegerant noștri in phalanges conductitii exercitus Constantino- politani imperatoris Blacorum et Cumanorum, cum quibus congressi duce absente in fugam eos inopinatam converterunt, paucis quidem e nostris, pluribus vero hostium captivatis et vix -----------■ Revista de istorie militară ■---- quindecim nostrorum servientium occisis. („în ziua următoare, oamenii noștri au atacat deta- șamentele armatei împăratului de la Constan- tinopol, compusă din vlahi și cumani. Ei s-au luptat cu ei și în mod neașteptat i-au pus pe fugă, în ciuda absenței ducelui (Frederic VI de Suabia). Puțini dintre ai noștri au fost capturați, mai mult dintre dușmani, iar 15 sergenți dintre ai noștri au fost uciși”)31. Așadar, unii români au continuat să lupte în armata bizantină și în primii ani după revolta fraților Petru și Asan. NOTE 1 Kekaumenos, în Fontes Historiae Daco-Roma- nae, voi. III, București, 1975 (FHDR III), p. 45; G. Murnu, Studii istorice privitoare la trecutul româ- nilor de peste Dunăre, București, 1984, p. 71-74; M. Gyoni, Eoeuvre de Kekaumenos, source de l’histoire roumaine, “Revue d’Histoire Comparee” 23, 1945, n.s., tome 3, 1-4, p. 118; P. Lemerle, Prolegomenes ă une edition critique et commentee des “Conseils et Recits de Kekaumenos", ‘Academie Royale de Bel- gique. Classe des Lettres. Memoires. Collection in- 8°, Deuxieme serie” 54,1960,1,45. Pasajul face parte din secțiunea Logos basilikos, care este considerată o operă separată de către ultimul editor (Cecaumeno, Raccomandazioni e consigli di ungalantuomo (Stra- tegikon). Testo critico, traduzione e note di Maria Dora Spadaro, Alexandria, 1998, p. 12-15). 2 N. Oikonomides, Les listes de preseance byzan- tines des IXe et Xe siecles, Paris, 1972, p. 264/265. 3 P. Lemerle, op. cit., p. 88; E. Stănescu, Premi- sele răscoalei Asăneștilor. Lumea românească sud- dunăreană în veacurile X-X1I, în Răscoala și statul Asăneștilor, București, 1989, p. 26. în schimb, G. Murnu, op. cit., p. 72 și M. Gyoni, op. cit., p. 135 au contestat existența ei, fiindcă de regulă unitățile erau constituite pe criterii etnice doar în cazul po- pulațiilor venite din afara imperiului. 4 H. J. Kiihn, Die Byzantinische Armee im 10. und 11. Jahrhundert. Studien zur Organisation der Tagmata, Wien, 1991, p. 93-103; M. Grigoriou- loannidou, Themata et tăgmata. Un probleme de l’institution de themes pendant les Xe et Xle siecles, „Byzantinische Forschungen” Amsterdam, 19,1993, p. 40-41; W. Treadgold, Byzantium and its Army. 284-1081, Stanford, 1995, p. 28,67,79, 83. 5 L. Brehier, Les institutions de lEmpire Byzantin, Paris, 1949, 354; N. Oikonomides, op. cit., p. 330; H. I. Kiihn, op. cit., p. 101-102; W. Treadgold, op. cit., p. 104, 122. ----■ Revista de istorie militară ■------------ 6 M. Grigoriou-Ioannidou, op. cit., p. 36-37. 7 Annales Barenses, în Monumenta Germani- ae Historica, Scriptores in folio, voi. V (Chronica et gesta aevi Salici), Hannovra, 1844, p. 53. M. Gyoni, Vlahi Banjskoi Letopisi (Les Vlaques des Annales de Bari), ‘Acta Antiqua Academiae Scientiarum Hun- garicae” 1,1952,1-2, p. 235-245; E. Stănescu, op. cit., p. 27, 28; W. J. Churchill, The Annales barenses and the Annales Lupi Protospatharii: Criticai Edition and Commentary (A Dissertation submitted in con- formity with the requirements for the Degree cf Doc- tor cf Philosophy), Toronto, 1979, p. 118, 265-266; T. Olajos, La deuxieme attestation de l’ethnonyme Valaque des Roumains dans les sources ecrites, în J. Vereecken, K. Demoen (ed.), La spiritualite de l’univers byzantin dans le verbe et l’image - Hom- mages c jferts ă Edmond Voordeckers ă l’occasion de son emeritat, Turnhout, 1997, p. 236; V. von Falken- hausen, Between Two Empires: Southern Italy in the Reign cfBasil II, în P. Magdalino (ed.), Byzantium in the Year 1000, Leiden, Boston, 2003, p. 150. 8 Este denumirea folosită pentru unguri în di- verse surse bizantine. O unitate de unguri a rămas în Calabria (T. Olajos, Source byzantine inobservee concernant laprotohistoire dupeuple hongrois, în A. Schoors, P. van Deun (ed.), Philohistor. Miscellanea in Honorem Caroli Laga Septuagenarii (Orientalia Lovanensia Analecta, 60), Leuven, 1994, p. 441). 9 C. Holmes, Basil II and the Governance cfEm- pire (976-1025), Oxford, 2005, p. 434. 10 Ana Comnena, Alexiada, trad. M. Marinescu, București, 1977, voi. II, p. 12 (VIII, 3.4); M. Gyoni, Le nom de «Blachoi» dans lAlexiade dAnne Comnene, “Byzantinische Zeitschrift” 44, 1951, 2, p. 241-243, 249-251; I. Vâsâry, Cumans and Tatars: Oriental Military in the Pre-Ottoman Balkans, 1183-1365, Cambridge, 2005, p. 20. 11 Ana Comnena, op. cit., p. 17 (VIII, 5.2). 12 N. lorga, Histoire des Roumains et de la româ- nite orientale, voi. III: Les fondateurs detat, Buca- rest, 1937, p. 88; J. Birkenmeier, The Development cf the Komnenian Army: 1081-1180 (History of War- fare, voi. 5), Leiden, 2002, p. 76. 13 M. Gyoni, Le nom..., p. 251-252. în engleză: The Alexiad. Translated by E. R. A. Sewter, London, 2003, p. 257). 141 . Barnea, Sigilii bizantine din nordul Dobro- gei, in Simpozion de numismatică dedicat împlinirii a patru secole de la prima unire a românilor sub Mihai Voievod Viteazul, Chișinău, 28-30 mai 2000, București, 2001, p. 103-104. ----------------------------------------1 33 I---- 15 Ana Comnena, op. cit., p. 32-33 (VIII, 9.6-7). “Ana Comnena, op. cit., p. 71 (X, 2.6); C. C. Giurescu, Despre Vlahia Asăneștilor, "Lucrările In- stitutului de Geografie al Universității din Cluj", 4, 1931, p. 118; M. Gyoni, La premiere mention his- torique des Vlaques des Monts Balkans, ‘Acta An- tiqua Academiae Scientiarum Hungaricae” 1, 1952, 3-4, p. 502-503; I. Barnea, Șt. Ștefănescu, Din isto- ria Dobrogei, voi. III. Bizantini, români și bulgari la Dunărea de Jos, București, 1971, p. 155; I. Vâsâry, op. cit., p. 21; V. Spinei, The Great Migrations in the East and South East cf Europe from the Ninth to the Thirteenth Century, voi. II. Cumans and Mongols, Amsterdam, 2006, p. 375-376. 17 P. Diaconu, Les Coumans au Bas-Danube aux Xle etXHe siecles, Bucarest, 1978, p. 57. 18 E. Stănescu, op. cit., p. 28; V. Spinei, op. cit., p. 375. 19 The History cfLeo the Deacon: Byzantine Mili- tary Expansion in the Tenth Century. Introduction, translation, and annotations by A. M. Talbot and D. Sullivan, with the assistance of G. T. Dennis and S. McGrath, Washington DC, 2005, p. 194 (IX. 7). 20 N. Oikonomides, Des Valaques au service de Byzance ? A propos de l’utilisation du motkomenton auxXe etXIe siecles, RESEE, 25,1987, 2, p. 187-190. 21 P. Georgiev, Encore sur l’origine du mot KO- MENTON, “Etudes Balkaniques” Sofia, 24, 1988, 2, p. 87-92. 22 loannes Kinnamos, VI. 3 (Deeds cf John and Manuel Comnenus, translated by Charles M. Brand, New York, 1976, p. 195-196); A. Urbansky, Byzan- tium and the Danube frontier. A Study cf the Re- lations between Byzantium, Hungary and the Bal- kans during the period cf the Comneni, New York, 1968, p. 104-106; P. Diaconu, op. cit., p. 102-103; F. Makk, The Arpăds and the Comneni. Political Re- lations between Hungary and Byzantium in the 12 th Century, Budapest, 1989, p. 100-101; I. Cândea, Expediția militară a Bizanțului din 1166 și geneza culoarului Dunăre-Curbura Cai păți lor, Angustia, Sfântu Gheorghe, 4,1999, p. 153-155; P. Stephenson, Byzantium’s Balkan Frontier: A Political Study cf the Northern Balkans, 900-1204, Cambridge, 2000, p. 260-261; J. Birkenmeier, op. cit., p. 119-120. 23 P. Ș. Năsturel, Valaques, Coumans et byzan- tins sous le regne de Manuel Comnene, “Vyzanti- na” 1, 1969, p. 178-184; E. Stănescu, Les "Blachoi” de Kinnamos et Choniates et la presence militaire byzantine au Nord du Danube sous les Comnenes, RESEE, 9, 1971, 3, p. 589; F. Curta, Southeastern -------1 34 |------------------------------------ Europe in the Middle Ages, 500-12S0, Cambridge, 2006, p. 316, 333; R. Kostova, The Lower Danube in the Byzantine Naval Campaigns in the 12th C., „Cultură și civilizație la Dunărea de Jos”, Călărași, 24, 2008, p. 273-274. 24 Am discutat pe larg rebeliunea în A. Mad- gearu, Răscoala aromânilor din Thessalia din anul 1066, „Anuar. Studii de securitate, apărare națională și istorie militară, 1999’) ISPAIM, București, 2000, p. 140-151; Idem, Urban Unrest and Centr.fugal Acti- ons in Thessaly (1066), „Revista de Istorie Socială” 8-9, 2003-2004 (2006), p. 32-41. 25 Chronique de Michel le Syrien, Patriarche Jacobite dAntioche (1166-1199), editee pour la premiere fois et traduite en francais par Jean-Bap- tiste Chabot, voi. III, Paris, 1905, p. 204; V. Spinei, The Romanians and the Turkic Nomads North cf the Danube Delta from the Tenth to the Mid-Thirteenth Century, Leiden, Boston, 2009, p. 119. 26 Ana Comnena, op. cit., p. 72 (X, 3.8); M. Gyoni, La premiere..., p. 496-501. -7 Anonymous Book on Tactics, în Three Byzan- tine Military Treatises, Text, translation, and notes by G. T. Dennis, Washington DC, 1985, p. 290/291; G. Dagron, H. Mihăescu, Le trăite sur la guerille (De velitatione) de l’empereur Nicephore Phocas (963- 969), Paris, 1986, p. 251. 281 . Vâsâry, op. cit., p. 21. 29 Niketas Choniates, Isaac Angelos, I. 4 (FHDR III, p. 254/255). 30 Ansbertus, Historia de expeditione Friderici imperatoris, ed. A. Chroust, în Monumenta Germa- niae Historica. Scriptores Rerum Germanicarum, Nova Series, tomus V, Berlin, 1928, p. 27-28; His- toria peregrinorum, ibidem, p. 132; E. Johnson, The Crusades cf Frederick Barbarossa and Henry VI, în A History cf the Crusades, ed. by K. M. Setton, Ma- dison, London, voi. II, 1969, p. 98; B. Primov, The Third and Fourth Crusades and Bulgaria, „Etudes Historiques”, Sofia, 7 1975, p. 46-47; S. losipescu, Românii și cea de-a treia cruciadă, „Revista Istori- că” serie nouă, 5,1994, 3-4, p. 265; K. Gagova, Cro- nique de la haine (La troisieme Croisade aux Bal- kans), „Bulgarian Historical Review” 26, 1998, 3, p. 121; P. Stephenson, op. cit., p. 294-295; F. Curta, op. cit., p. 371. 31 Ansbertus, op. cit., p. 63; N. lorga, Histoire des roumains et de la românite orientale, Voi. III. Les fondateurs detat, Bucarest, 1937, p. 107; E. Johnson, op. cit., p. 105; S. losipescu, op. cit., p. 268; V. Spinei, op. cit., p. 407. -------------■ Revista de istorie militară ■------- Istorie și arheologie medievală O MICĂ FORTIFICAȚIE MEDIEVALĂ ÎN HOTARUL SATULUI PIANUL DE SUS (JUDEȚUL ALBA)* PETRE BEȘLIU MUNTEANU” Abstract The little fort.fication from Pianul de Sus (dep. Alba) is almost unknown in the historical rcferences. Only in The repertoire cf Alba archaeological sites there is some ir.formation. The village was known for its sui face gold mines. On the hill Cetateaua, near Pianul de Sus, almost on the top, is a little fort.fication with earth rampart. The place was strategically chosen surveying the Mureș Valley. The medieval constructors separated the top cf the hill, the route cf enemies towards south with a ditches and a segment cf an earth wall. It was the simplest medieval fort.fication known in the south cf Transylvania. The fort.fication dated in at the end cf the 14th or in the 15th century. Keywords: Transylvania, Pianul de Sus, medieval fort.fication with earth vallum După cercetarea arheologică a cetăților me- dievale de la limita munților din județul Sibiu,1 interesul studierii fortificațiilor de frontieră din partea central-sudică a Transilvaniei s-a îndreptat spre drumul de plai al Sebeșului, cale de acces tradițională dinspre sudul nesigur al Carpaților spre regiunea dens populată a Văii Mureșului, la rândul ei cale de pătrundere spre inima regatului Ungariei medievale. Alături de Valea Sebeșului străjuită de for- tificațiile de la Căpâlna și Săsciori, exista un drum secundar, al Văii Pianului, vale mărginită de dealuri cu potențial strategic. Ea era locuită în Evul Mediu de comunități de români și de sași, cunoscuți pentru funcția lor de paznici ai hotarelor. Pe dealurile de la nord-est de satul Pianul de Sus, județul Alba, se află un loc numit Cetă- țeaua. Pe botul de deal astfel denumit de săteni se poate ajunge din Pianul de Sus, pe sub releul de telefonie mobilă, deasupra livezilor satului sau de la ieșirea din Pianul de Jos trecând peste locurile de cultură ale sătenilor și apoi peste râul Pian cu direcția spre Dealul Cocoș. (Planșa * Un raport succint despre această săpătura arheologică: Petre Beșliu Munteanu, Pianul de Sus, în Cron- ica Cercetărilor Arheologice din România. Campania 2011, Sibiu, 2010, p. 211-212. " Petre Beșliu Munteanu este doctor în istorie, cercetător principal II la Muzeul Național Brukenthal, custodele colecției de arheologie medievală de la Casa Altemberger. ----■ Revista de istorie militară ■-------------------------------------------------------1 35 |--- a IlI-a). Localizarea fortificației este înșelătoa- re, partea mai înaltă a dealului și nu terasa mai joasă a cetății fiind numită Cetățeaua. Poziția față de Valea Sebeșului asigură însă o mai bună vizibilitate, iar locul este mai ușor de apărat, pantele apropiate fiind abrupte. Drumurile de culme leagă Cetățeaua de Valea Sebeșului spre sud și est. (Planșa a IV-a). Administrativ, locul este la limita teritorială a Pianului de Sus cu orașul Sebeș. Dealurile de la vest de sat au o zestre is- torică relevată de harta josephină. Acolo au existat exploatări de suprafață ale aurului până în secolul al XlX-lea. Tot în regiunea vestică a satului, pe culmea împădurită, este Culmea sau Piscul Cetățelii, care însă nu lasă să se vadă urme de amenajare umană, dovadă că toponi- mele nu indică întotdeauna o anume realitate istorică.(Planșa a Il-a) Săpătura arheologică a fost organizată fără finanțare de către Muzeul Național Brukenthal din Sibiu în parteneriat cu Muzeul Unirii din Alba lulia. Sprijin am avut de la comunitatea satului, mulțumiri datorând în primul rând primarului Marin Petruse. La cercetare arhe- ologică efectuată cu o sponsorizare simbolică și cu participarea unor asistenți din sat a parti- cipat studentul Lucian Muntean din Cluj-Na- poca. Ridicarea topografică a fost efectuată de Ana David, căreia îi mulțumesc și pe această cale. Pianul de Sus, Secțiunea I, vedere de la sud Istoria satului Pianul de Jos este superficial cunoscută. Identificarea tipului de așezare de pe Cetățeaua și cronologia relativă sunt însă corecte.2 Aproape de locul cercetării arheolo- gice, deasupra drumului de hotar al Sebeșului, la cota 236 m, loan Berciu a identificat o pro- babil anterioară cetate de pământ la Pianul de Jos, având dimensiunile de 54 x 30 m3. Pianul de Sus, secțiunea prin val, profilul de sud-est -------------------------------------■ Revista de istorie militară ■ Planșa 1 Amplasamentul fortificațiilor medievale în zona sub montană a părții central-sudice a Transilvaniei: 5. fortificația de la Pianul de Jos hj-ț Planșa 2 Hotarul satului Pianul de Sus (1. Culmea Cetățelii; 2. Exploatarea de aur de suprafață; 3. Instalațiile de spălare a minereului cu aur (după Josephinische Landeskartnahme, p.186) Planșa 3 Hotarul satului Pianul de Sus și drumul de acces spre fortificație în urmă cu 10 ani locul necunoscut în lite- ratura istorică mai veche al Cetățuii a fost vizi- tat de o echipă mixtă de amatori și specialiști din Ungaria care au postat pe internet date de teren utile pentru cei interesați.4 Pe teren se văd cu greu urmele unei fortifi- cații. Botul de deal este marcat la prima vede- re de gropile căutătorilor de comori, cea mai ----■ Revista de istorie militară ■-------------- adâncă afectând solul calcaros. Spre sud, locul a fost separat de culmea Cetățuii printr-un șanț adânc de 3 m și lat de 12,50 m în partea superi- oară. Două terase au fost amenajate la capătul opus. S-a format o suprafață terasată, lungă de 65 m, pe direcția nord-est - sud-vest și lată de 18-22 m . Profilul șanțului sec se vede la sud- est și sud-vest. Un drum forestier înconjoară botul de deal și se continuă spre sud-est. La est, terasa inferioară se termină cu o groapă, rezultat al activității distructive umane. Roca calcaroasă a dealului lasă impresia falsă de folosire a mortarului într-o eventuală construcție cu ziduri. Din analiza unor bucăți de rocă a rezultat un amestec de nisip și var în raport de 1:2, fals interpretat ca liant al unui miez din piatră a valului.5 Pe terasa superioară sunt dificil de diferen- țiat movilele de pământ de eventuale lucrări defensive. Din acest motiv marginea terasei a fost în două rânduri secționată. Botul de deal a fost secționat pe direcția nord-est - sud-vest cu o secțiune lungă de 24 m (Fotografia 1). Ea a intersectat groapa căutătorilor de comori. La nord a fost practicată secțiunea II, de 5 x 1,50 m, iar la est, la marginea terasei, secțiunea III. Cea mai productivă a fost secțiunea IV, de 4 x 1,50 m, prin valul de la sud.(Planșa a V-a) Săpătura arheologică s-a adâncit superficial în straturile de depunere peste solul stâncos. Pă- mântul de pădure brun-maroniu a păstrat în unele sectoare din SI fragmente ceramice pre- istorice (Coțofeni), fragmente de rocă roșieti- că și, rar, fragmente ceramice medievale. Mai multe fragmente ceramice preistorice au apă- rut în capătul de sud al secțiunii I și, în poziție secundară, pe valul așezat în poziția cea mai înaltă a platoului. Planșa 5 Ridicarea topografică a culmii Cetățuii cu valul de pământ și șanțul de apărare Planșa 4 Amplasamentul fortificației de la Pianul de Sus Pentru identificarea tipului de așezare fina- lă și a cronologiei lui atrag atenția două piese: un fragment de oală cu buza lățită (kragen- rand) și un cuțit fragmentar. Cea mai importantă piesă descoperită este o un cuțit de uz comun, fragmentar păstrat pe un lungime de 13,5 cm. Lama este întreagă și are lățimea de 1,2 cm. Pe mânerul cuțitului s-au păstrat 2 găuri pentru nituri. Semnul de meșter incizat în partea de sus a lamei, spre mâner, reprezintă o line încrucișată la capete de alte două linii mai mici.(Planșa a Vl-a, 3) Spre deosebire de cuțitele descoperite la Săliște,6 fierul este de bună calitate, piesa fi- ind puțin degradata. Fără a intra în analiza cuțitelor medievale din Transilvania, atrag atenția că producția lor este opera meșterilor breslași din orașe sau a unor ateliere locale, așa cum sunt piesele des- coperite în cimitirul medieval de Ia Săliște, da- tate cu monede în secolele XV-XVI.7 Ultimele nu au semn de meșter. Semnul de meșter de pe cuțitul de Ia Pianul de Sus este încrustat. Des- pre cel de la Negoiești nu se fac precizări ase- mănătoare. Oricum, descoperirile arheologice de cuțite medievale, mai numeroase dacât cele publicate în sinteza lui AA Rusu, impun relu- area subiectului, folosind metode moderne de investigație.(Planșa a VI-a:4,5) Fragmentul de buză lățită (kragenrand) de vas poate fi sugestiv doar în măsura în care oala a fost folosită în acel Ioc. -----------■ Revista de istorie militară ■----- Puțin relevante sunt observațiile asupra segmentului semicircular de val, înalt de 0,70- 0,90 m, cu lățimea maximă de 3,50 m, care, împreună cu șanțul, proteja locul de eventuali atacatori dinspre sud. Fragmente de rocă loca- lă se văd în toată umplutura valului. Nu există un evident nucleu din piatră. într-un perete al secțiunii prin val se vede negativul unei gropi (de par ?). Ipoteza unei amenajări de tipul pali- sadei nu e confirmată pe peretele opus. (Foto- grafia 2) Datarea valului în perioada medievală este asigurată de cuțitul descoperit în grosimea lui și de poziția stratigrafică: valul a suprapus nivelul preistoric. Un bot de deal amenajat pentru apărare cu un segment de val și șanț nu poate fi în- cadrat în tipologia cunoscută a fortificații- lor din Evul Mediu. Din aceeași categorie de boturi (terase) de dealuri amenajate pentru supraveghere și apărare, refolosite cu un mi- nim de dotări în Evul Mediu fac parte locu- rile fortificate de la Căpâlna, Cugir și Piatra Roșie. Toate amenajările defensive amintite sunt așezate în zona de locuire mai densă a românilor din sudul hotarului transilvănean subcarpatic. (Planșa I) Amenajarea valului format din pământ adus din imediata vecinătate a dus la distruge- rea așezării preistorice din partea înaltă a te- rasei. Urmele ei nu au fost găsite în secțiunea 11 și III, plasate perimetral. Lipsa materialului arheologic medieval în secțiunile perimetrale și răscolirea centrului terasei descurajează vi- itoare cercetări în locul amintit. Datarea amenajării valului de pământ este fericit asigurată de cuțitul fragmentar desco- perit în valul de pământ. Folosirea niturilor pentru prinderea prăselei și singura analogie cunoscută pentru semnul de meșter asigură da- tarea lui și a valului în secolul al XV-lea8 sau cel mai devreme la sfârșitul secolului al XIV-lea.9 Perioada secolului al XV-lea este favorabilă unor construcții defensive modeste în mediile socio-politice mai puțin favorizate cum sunt satele românești atrase în politică de apărarea antiotomană de la mijlocul secolului amintit. Astfel se conturează o categorie de fortificații medievale modeste, unde, nefiresc pentru se- colele XIV-XV, lipsesc zidurile de incintă din ----■ Revista de istorie militară ■------------ piatră , iar protecția terasei prin val nu a fost finalizată: Avrig (val cu miez din zid de pia- tră), Căpâlna, Pianul de Sus, eventual un val modest pe terasa superioară a dealului de la Tălmăcel. NOTE 1 Thomas Năgler, Cetatea feudală de la Tilișca în lumina recentelor cercetări și săpături arheolo- gice, în Sesiunea de Comunicări a Muzeelor de Is- torie, II, 1964, București, 1970, p. 189-195; Thomas Năgler, Die mittelalterliche Burg Tilișca nach ihrer archăologischen Eiforschung, în Forschungen zur Volks - und Landeskunde, 1, 1967, p.77-85; Thomas Năgler, Cetățile feudale de la Orlat și continuitatea românilor în sudul Transilvaniei, în Studii și Co- municări. Muzeul Brukenthal. Arheologie - Istorie, 20, 1977, p. 27-50; Thomas Năgler, Petre Beșliu Munteanu, Fort.ficații medievale la marginea vo- ievodatului Transilvaniei. Cetatea medievală de la Rășinari (jud. Sibiu), în Buletinul Comisiei Monu- mentelor Istorice, IX, 3-4, 1998, p.13-18. Thomas Năgler, Petre Beșliu Munteanu, Die Grenzburg von Reschinar bei Hermanstadt, în Zeitschrft fur Sie- benburgische Landeskunde, 22(93), 1, 1999, p. 3-13; Petre Beșliu Munteanu, Contribuția Universității săsești la consolidarea sistemului de fort.ficații din Dtfileul Oltului, în Tyragetia, 3, 1993, p. 151-157; Petre Beșliu Munteanu, Cetatea medievală de la Sadu, în Buletinul Comisiei Monumentelor Istori- ce, VI, 3-4, 1995, p. 36-44; Petre Beșliu Munteanu, Grenzraum und Grenze in Sudsiebenburgen în Zeit- schrft fur Siebenburgische Landeskunde, 32 (2009), 2, p. 1-12; Petre Beșliu Munteanu, Considerații ge- nerale asupra securității frontierei central-sudice a Transilvaniei (secolele XI1I-XVI), în Transilvania, 3, 2009, p. 75-84; Petre Beșliu Munteanu, Mit și dis- continuitate. Considerații asupra istoriografiei for- tficațiilor din Transilvania, în Comunicări științi- fice, I, 2008, p. 35-48; Thomas Năgler, Petre Beșliu Munteanu, Repertoriul fortificațiilor medievale din piatră aflate în partea central sudică a Transilva- niei (secolele X11I-XVT) în Daniela Marcu, Angel Istrate, Corneliu Gaiu, In memoriam Radu Popa. Temeiuri ale civilizației românești în context euro- pean, Cluj-Napoca, 2005, p. 387-405 (mai departe, Năgler; Beșliu, Repertoriul)-, Petre Beșliu Munteanu, Planul fortficației medievale „Turnu Roșu” de la Boița, în Transilvania, IV, 2003, p. 70-74; Petre Be- șliu Munteanu, Caracterul și evoluția fortficațiilor ---------------------------------1 39 |--- medievale din defileul Oltului (secolele XIV-XVI) în Buletinul Muzeului Militar Central, I, 2003, partea a Il-a, p. 142-151 Petre Beșliu Munteanu, Construi- rea, administrarea și funcționarea fort.ficațiilor din defileul Oltului (secolele XIV - XVI), în Palate, cas- tele și cetăți din Transilvania, Făgăraș, 2000, p. 55- 63; Petre Beșliu Munteanu, Fortficațiile medievale de la Tălmaciu și Turnul Spart. Raport arheologic preliminar, în Buletinul Comisiei Monumentelor Istorice, nr. 1-4,1999, p. 47-59. 2 Repertoriul arheologic al județului Alba, Alba lulia, 1995, p. 145. 3I . Berciu, Descoperiri din epoca feudală timpu- rie în raionul Alba lulia, în Materiale și Cercetări Arheologice, 4, 1957, p. 342-343. 4 WWW varak.hu. 5 Năgler, Beșliu, Repertoriul, p. 393 6 Petre Munteanu Beșliu, Vechi monumente me- dievale din vatra satului Săliște (județul Sibiu) în Revista Muzeelor și monumentelor. Monumente Is- torice și de Artă, XX, 2,1989 p.18, planșa a VH-a, a. 7 Rodica Popovici, Negoiești, un sat din zona Neamț în secolele XV-XVI, în Arheologia Medievală, IV, 2002, p.32 și figura 11,1, p. 45. 8 Daniela Marcu Istrate, Catedrala romano-ca- tolică „Sjântul Mihail” și palatul episcopal din Alba lulia. Cercetări arheologice(2000-2002), Alba lulia, 2008, p.242, p.374, nr. cat. 173,176, 177. Pe nici un cuțit descoperit la Alba lulia nu a fost evidențiat vre-un semn de meșter; Nicolae Constantinescu, Coconi, un sat din câmpia română în epoca lui Mircea cel Bătrân, București, 1972, p. 91-92; p. 329, pl. V:l, 8, 10, ll-13.Cuțitele cu nituri au fost datate în epoca lui Mircea cel Bătrân. Cele de dimensiuni mari (22-25 cm) și vârful ascuțit se pot încadra în categoria celor de luptă. 40 |------------------------------------------------■ Revista de istorie militară ■ Istorie și arheologie medievală BELGRADE 1456 - CHRISTIAN TRIUMPH AGAINST ALL ODDS ANDREI POGĂCIAȘ * Keywords: Belgrade, Pope Calixtus lllrd, John Hunyadi, Giovanni da Capistrano, Meh- med II the Conqueror The great siege and battle of Belgrade occurred in July 1456. The town had been besieged a few times before1, and will be a military target also in the next centuries2. Still, the events of 1456 are perhaps the most notorious. A series of contemporary and also later sources give the modern reader a fairly accurate image on how the events took place. The following recreation of the events is based on Christian and Muslim chronicles3. Among written sources there are Latin, Ottoman and Byzantine writings. One of them is the letter of Pope Calixtus IIIrd, from August 1456, to a Burgundian bishop, where he describes how the valiant John Hunyadi, “the most powerful Athleta Christi”, with a small and poorly equipped army, managed to crush the powerful Ottoman army, who, otherwise, would have conquered the whole of the “Christian Republic”. Ottoman chroniclers Mehmed Neshri and Kemal Pasha-Zade are worth reading for Information about the battle. Neshri4 writes about the bronze statues of the newly- conquered Constantinople, that were melted in order to cast cannons for the Belgrade siege, and presents the unrest in the Ottoman army, due to the interdiction to raid and plunder North of the Danube. It seems, from his chronicle, that the Sultan could not maintain order in the army and especially among the commanders, fact that lead to the eventual defeat. Kemal5 writes his account based on the Information he had got from an eye witness6, and is the first historian to say that Hunyadi was wounded in the battle and died because of that particular arrow wound7. Last but not least, the Byzantine chroniclers Laonikos Chalcocondyles, Critobulos of Imbros and Ducas8 also wrote about the battle; Chalcocondyles is the second historian to mention that John Hunyadi died after the battle because of a wound he got while leading his cavalry against the Ottomans. Commanders John Hunyadi is one of the most remar- kable personalities in European medieval history. He was born around 1385 (or 1400, according to some sources), as son of a * Doctorand al Facultății de Istorie din cadrul Universității Babeș-Bolyai. ■ Revista de istorie militară ■------------------------------------------- nobleman of Wallachian origin, Voicu, his mother being from a Transylvanian noble family. Some say he was actually the bastard son of Hungarian king and German emperor Sigismund. Voicu was made a noble in 1409 and received the domain of Hunedoara, hence the family name Hunyadi. Young John grew up in the antourage of the King, and participated in military campaigns and negotiations. He was soon renowned for his capabilities as wise military commander and fierce warrior. For his Services he began receiving properties, a seat in the Royal Council, and ranks in the administration - governor of Transylvania, captain of Belgrade (1441), General Captain (1444-1446) and then Governor (1446-1453) of Hungary. His anti-Ottoman campaigns alternated between victories and defeats, but the defense of Hungary was always successful. 1443 he began the Long Campaign, south of the Danube, where he defeated all the armies sent by the Sultan both in advance and in retreat, captured Nis, conquered Sofia and vanquished the Sultan himself at Snajm. Two grave defeats follow in his career - Varna 1444 and Kosovo 1448. His last effort, the defence of Belgrade in 1456, culminated in a great Christian victory, although he paid this with his own life, due to a battle wound or because of the plague. He is regarded today as a național hero of both Romania and Hungary. Giovanni da Capistrano was born on 24 June 1386, in the Kingdom of Naples. His father had been a member of the King Louis I of Anjou’s Court. He studied law at the University of Perugia, got married and had a successful professional life. From 1412 to 1416 he served as governor of Perugia, until he decided to become a monk and lead an exemplary life of ascetism. From 1420 onwards he wandered around Germany, Bohemia, Italy, Hungary and Poland, preaching with enthusiasm to huge crowds - as Chalcocondyles writes, “he was extremely skillful in talking for the religion of Christ”9. He also lead diplomatic missions, for Popes Eugene IV and Nicholas V, in Milan, Burgundy, France and Austria, and visited Poland, at the invitation of King Casimir IV Jagiellon. As inquisitor, in Ferrara, Sicily, Poland, Venice, Hungary and Bohemia, he prosecuted and sentenced “heretics” Jews, and | 42 [ especially Hussites. In 1454, Pope Calixtus III sent him to preach the Crusade and gather an army of peasants (and whatever he could find) in order to withstand the Ottoman threat, menacing Belgrade, Vienna, and the whole Christian Europe. His role, before and during the battle of Belgrade, proved crucial, as events show. Giovanni da Capistrano died on October 23rd 1456, of plague, in Ilok, (today in Croația), and was canonized in the 17th century by the Catholic Church. Mehmed II the Conqueror was one of the most important Ottoman sultans ever. His name will forever be linked with the fall of Constantinople, in 1453. Born on the 30* of March 1432, in Edirne, as son of sultan Murad II, Mehmed ascended the throne in 1444, as his father willingly resigned this position. With two short interludes, when his father had to return to the throne, in 1444 and 1446-1451, Mehmed will rule until his death, in 1481. During his time, the Ottomans crushed John Hunyadi and his armies at the battles of Varna (1444) and Kosovo (1448). The great victory of 1453 against Constantinople and the conquest of the city transformed the young sultan into a feared military commander and put him into the ranks of the European monarchs, as prestige and power. His attempt to conquer Belgrade, the key stronghold to Central Europe, failed in 1456, but his conquests continued in the Balkans (Morea, 1460) and Anatolia (Trebizonda, 1461), as well as the final defeat of Uzun Hassan, the Turkic Khan of eastern Anatolia, in 1473. He is partially defeated in Vallachia, by Vlad the Impaler, in 1462 - Vallachia would prove very problematic over the next years, as no loyal ruler towards the Ottomans could be placed on the throne. The attempts to subdue Moldavia also ended in two important defeats - the first one, categorical, in 1475, and the second, lead by the sultan in person, in 1476. Big problems arose from the rebellion of the Albanians, commanded by George Kastrioti Skanderbeg. His attempts to conquer the Italian Peninsula also failed. His rule was a time of cultural development, also because of Christian (Italian) scholars and artists, invited by the sultan to work for him. -----------■ Revista de istorie militară ■---- A cultivated man, speaking a few languages, Mehmed developed the schooling system, and showed an amazing religious tolerance. An able politician, he kept the Orthodox Church in place, with the aim to serve Ottoman aims and especially keep the Orthodox subjects in line. The administration of the state was modernized, codes of laws issued, and the new capital, Constantinople, grew and flourished under the watchful eye of the sultan. Prelude to the battle After the great Ottoman victories at Varna 1444, Kosovo 1448, and Constantinople 1453, the Empire of the sultans seemed invincible and unstoppable. With the Balkans under complete control, Mehmed could dream of conquest in the West. One city and fortress lay between him and Western Europe: Belgrade, the formidable Christian stronghold on the Danube, and major obstacle on the way to Hungary. The Ottomans sent spies towards Belgrade, to gather Information about the area and the movements of Hunyadi and the Serbs. There had been Information that Serbia had asked help from the Hungarians against the Ottomans10. Such an alliance could have been dangerous for the Empire. Kemal actually mentions that the Ottomans started marching towards Belgrade only when they learnt that the Hungarians are marching towards the Danube11... Kritoboulos mentions that the city was well fortified and “sheltered” between the two rivers - the Sava and the Danube. It was naturally defended also by the high banks of the rivers, by the “very fast flow of the water”, which presented “deep waves and whirlpools”. The side towards the inland was “defended by a very tall double wall and by a very deep and swampy ditch and full of water”. The city had a “rather large garrison of warlike Hungarians and all dressed in iron”. On the Hungarian side, John Hunyadi sensed the danger and began preparations since the autumn of 1455. News about the Ottoman preparations began to multiply, such as the one regarding an Ottoman Danube war fleet, moving towards Semendria and Belgrade, and plundering the banks of the ---■ Revista de istorie militară ■----------- Danube in its path12. Hunyadi’s spies were also reporting about the workshops in Macedonia, where cannons were being cast, and various other weapons made; about the Ottoman fleet gathering at Vidin, and about the Ottoman army gathering at Adrianople. As relations with the Hungarian magnates were tense, Hunyadi had to rely almost entirely on his own money and his private army13. After supplying Belgrade with food, equipment and fresh troops, he began arming a flotilla of around 200 small ships, and hiring mercenaries. The core of his army was made up by battle hardened mercenaries, and a few cavalry flags of his loyal nobles14, in total no more than 20.000 able men. The Hungarian magnates feared Hunyadi’s growing power more than they feared the Turksl, and for good reasons - in 1456, Hunyadi owned 28 castles and fortresses, 87 towns, and more than 1000 villages... Panic began to spread among the Balkans and Hungary as the Ottomans began marching towards Belgrade. The Hungarian king fled to Vienna; the Serbian despot George Brancovic took refuge in Transylvania “with his woman and his children and everything he owned”15; Hunyadi gathered his troops at Szeged and prepared to march south. The Hungarian fleet gathered at Salankemen and waited. As chances looked grim, heavenly pro- vidence showed up in the shape of Capistrano and his freshly recruited army of peasant crusaders. Capistrano would prove to be Hunyadi’s most precious ally and a true hand of God. His calls to crusade around Europe, his preaches and efforts proved successful, almost 30.000 peasants rallying by his side. Although poorly or not at all properly equipped, lacking military preparation, experience and discipline, these “troops” had the advantage of a very high moral, being more than eager to fight against the Ottomans - for faith or looting, or both. Thus, it is estimated that Hunyadi’s army at Belgrade numbered between 40.000 and 50.000 men. On the other side, Mehmed’s army num- ered, according to the chronicles, around 150.000 soldiers, and, according to recent research, between 50.000 and 60.000 men. Made up by cavalry and infantry, and the 43 famous Janissaries, Mehmed’s experienced army was one of the best armies in the world at that moment. With strong moral and highly motivated, the Ottomans believed victory is just a matter of time. The army, gathered as usual at Adrianople, passed by Sofia and then crossed the Morava valley. A Venetian source, unconfirmed by any other, reveals that a Serbian army, of around 9.000 men, was routed in the valley of the Morava on the 18th of June. The siege Once in front of Belgrade, the Ottomans set up câmp and prepared the siege. On July 4, Ottoman canons began to pound the walls of the city. The garrison inside, commanded by John Hunyadi’s brother-in-law, Michael Szilagyi, numbered only about 7.000 soldiers, and had just 40 ships. A few thousand civilians who remained in the city could also be of some help. Mehmed organized his army into the three tradițional groups, as follows: on the right flank, the Rumelian16 army with the majority of the cannons; on the left, the Anatolian17 army; in the center, the Janissaries and the command post of the sultan. To avoid any flanking maneuver, two cavalry units18 were disposed as outer flanks, one on the left, towards the Sava, and the sipahis on the right, towards the Danube. The beylerbey of Rumelia, Tadji Karadja, asked the sultan to be allowed to cross the Danube and establish a câmp on the opposite site of the river, in order to block any attempt of relief of the city19. Other commanders opposed to this idea20. Kemal mentions a war council in the Sultan’s tent, where this idea came up, but a few commanders opposed to it21. The fleet, made up by six large galleys and around 50 various ships, was ordered to patrol the Danube and the swamps to the North- west of the city, so it could block any attempt to reinforce and supply the garrison. On July 1422’ John Hunyadi arrived on the northern banks of the river. In front of him lay the besieged city and the ottoman fleet, blocking the Danube from one shore to the other. The Hungarian fleet immediately attacked the Ottoman ships and won the battle. In about five hours, the Hungarians sank three of the big galleys, captured the other three, and 20 other ships23. The rest of the Ottoman fleet withdrew ----1 44 |------------------------------------ far from Belgrade, and never returned to battle. It seems that the Sultan ordered the remaining ships to be burned, so they cannot be captured by the Christians24. The bodies of the Turkish soldiers killed in battle were laid in order in a few ships, and sent down the Danube... Hunyadi sent supplies and reinforcements into the city. The campaign had started well. The first battle The Ottoman siege continued. By the 21st of July, the walls of the city had collapsed in various points. The besieged dug a ditch behind the collapsed wall and erected a palisade25. The sultan ordered a general assault, which started in the evening and continued throughout the night. The attack must have been very powerful, as the Turks managed to enter the city and got to the citadel. A fierce hand-to-hand battle began here, with big losses on both sides. Chalcocondyles States that Hunyadi ordered that the Janissaries should be allowed to enter the city, where they could not fight properly. Hunyadi had prepared for this situation. As the battle was raging, he ordered that flammable material be thrown upon the besiegers. A wall of fire appeared behind the janissaries. Panic installed immediately, and the Hungarians from the garrison began butchering the Ottomans, as other troops were attacking the Turks outside the walls. The losses must have been huge especially on the Ottoman side; the beylerbey of Rumelia, Tadji Karadja, was killed during this battle, by a cannon shot from the fortress26. As the Ottoman chronicler Enveri writes, the Rumelian troops didn’t want to fight anymore, after their commander died27. The Ottoman Kemal-Pasha-Zade writes that there were two unsuccessful Turkish attacks on the town, both repelled by the garrison. The moral of the troops was very low, and a third attack was ordered. The third assault took place after the Christian army28 had entered the city and the citadel29. Critobulus30 writes that the Ottomans attacked with the Sultan in command, and occupied the city, but were driven back by Hunyadi’s counterattack. The Christians pus- hed the Ottomans back to their câmp, from where they were pushed back themselves to the outskirts of Belgrade, by a counterattack -----------■ Revista de istorie militară ■--- led again by the Sultan himself. Mehmed then retreated to his câmp for the remaining of the night. The battle The final battle for Belgrade occurred on the next day, the 22nd of July 1456. No side could claim victory yet. The Turks had been beaten back, but the odds were still unclear. As both commanders ordered their troops to rest, the unexpected happened. Although Hunyadi had given everybody clear orders not to attack, it seems that the peasants under Capistrano’s command began to harass the troops in front of them, perhaps only to get some loot from their câmp. The sipahis intervened, without success. The battle between the peasants and the Turks began. Capistrano tried, unsuccessfully, to calm down his men. According to the legend, he was caught in a wave of thousands of attacking “crusaders”; with no hope of taking them back in the câmp, he reportedly raised his hand, holding a cross, and shouted words of encouragement31. Hunyadi noticed that events were taking place on the field in front of Belgrade. It is not clear whether he tried to stop the fight, or immediately started the preparations for the battle. Either way, some time must have passed until he crossed his army and charged - first he must have exchanged Information with Szilagyi, in the fortress; second, the knights had to be dressed in armour32 and horses prepared; third, the cavalry had to be shipped over the Danube on the other bank33, in front of Belgrade34, where another unit, from the fortress, had to prepare in advance a secure bridgehead. All these actions must have taken a while, perhaps 2-3 hours... The conclusion was that Hunyadi seized the opportunity, crossed the Danube and attacked with his troops. His main aim might have been to annihilate the Ottoman artillery, a huge advantage in a field battle. Taken by surprise, and unprepared, the Ottomans withdrew for a while, while the Janissaries tried to organize the defense in the center. The first Hungarian attack managed to capture the Ottoman artillery, but the Turks counter-attacked. A brutal battle began, with many losses on both sides. The chronicles ----■ Revista de istorie militară ■----------- mention three Christian attacks and Ottoman counter-attacks over a period of a few hours. As the Christians began to gain the upper hand35, the sultan wanted to give his own example. He mounted his horse and ordered a general attack, but was hit by an arrow in the leg, fell off his horse and fainted. The Ottomans began retreating, the majority in disorder, others still holding ground, leaving the câmp, the belongings and the artillery in the hands of the Christians. There was no pursuit of the Ottomans, partially because of the coming night, partially because all stopped to loot the Ottoman câmp. Also, it is very possible that Hunyadi gave the order not to pursuit the enemy. He actually ordered everybody inside the walls and stay alert, fearing a Turkish counter-attack during the night. The attack never came. Under the cover of the night, the Ottomans withdrew far and fast. The sultan woke up only the next day. After hearing the proportions of the disaster - losses in men, material and equipment, the lost commanders -, he wanted to commit suicide by taking poison. He was barely stopped by his Court. After calming down, he took the remains of his army and returned to Constantinople. Effects It is considered that the Christian victory at Belgrade in 1456 saved Europe, or at least slowed down the advance of the Ottomans towards Central Europe for many decades. Hunyadi could finally take his revenge for the defeats at Varna and Kosovo, although he didn’t live long enough to enjoy the victory. He died on the llth of August, in the câmp at Zemun, by plague or because of a wound he had got in the battle - as Chalcocondyles writes ”John himself was wounded and not much later he died. It is also said that he died of the plague.”36 Dlugosz writes about his death with much compassion: “his death was bad not only for Hungary, but also for the whole Christian world, because there was nobody among the Hungarian princes and barons to lead with such enthusiasm the fight against the Turks”. The next time the Ottomans will reach Belgrade will be in 1521, when sultan Suleiman I will also conquer the fortress, after three -------------------------------------1 45 |-- weeks of siege, without any Hungarian army to come to the rescue. The battle of Mohacs was only five years away... During the siege of 1456, Pope Calixtus Illrd had ordered that bells of all churches in Europe should sound at noon, and the Christians to pray for the victory of John Hunyadi against the Great Turk. In many areas, the news of the great victory arrived before the “order” of the Pope, so that the chiming of the bells at noon became the Symbol of celebrating the victory at Belgrade, from 1456 to this day. NOTE 1 In 488, 504, 584 and 603, when it was still called Singidunum; other sieges in 827, 971, 1316, 1382 and 1440. 2 In 1521, 1688, 1690, 1717, 1739, 1789, 1804, 1806. 3 Romanian editions. 4 Cronici turcești privind Țările Române: extrase (1). București 1966, 125. 5 Shemseddin Ahmed bin Suleyman Kemal- Pasha-Zade, known under the shorter names of Ibn Kemal or Kemal-Pasha-Zade, was born in the second half of the 15lh century. He wrote a number of works in different domains, and occupied a series of high offices in the Ottoman administration. Sultan Bajazet II entrusted him with the writing of a History of the Ottoman Empire. 6 Cronici turcești 194. 7 Cronici turcești 197. 8 Ducas only mentions very briefly the events, in a few sentences. DUCAS, Istoria turco-bizantină. București 1963, 420. 9 CHALCOCONDYLES, Expuneri istorice. Bu- curești 1958, 243. 10 Chalcocondyles writes that the Șerb despot had sent gifts to the Sultan. CHALCOCONDYLES 241. 11 Cronici turcești 195. 12 CHALCOCONDYLES 242. 13 After the two defeats from 1444 and 1448, Hunyadi had lost much support. The losses in troops and military material had been huge. Only a few of his most loyal noblemen came to his aid, bringing as many soldiers as they could. The nobles were forming the heavy cavalry, while the infantry was formed mainly of mercenaries with firearms. A certain number of wagons could have been taken, in order to build a fortified câmp. There is no Information regarding the Christian artillery present in the battle, except for the cannons from the fortress. 14 As mentioned above, these were heavy cavalry, very good for breaking enemy lines, but useless if used without the support of light cavalry or infantry. In the campaigns south of the Danube, 1444 and 46 1448, the Wallachians brought the contingent of light cavalry. For the battle of Belgrade, there is no Information regarding such troops. It is maybe one of the reasons why Hunyadi remained with his troops on the northern bank of the Danube. 15 CRITOBUL din Imbros, Din domnia lui Mahomed al ILlea, anii 1451-1467. București 1963, 200. 16 Troops from the European part of the Empire, both infantry and cavalry. 17 Troops from the Asian part of the Empire, both infantry and cavalry. 18 Light cavalry. 19 Eventually, as he tried to cross the river, he couldn’t do it anymore, as units from Hunyadi’s army were already there and blocking the Crossing. 20 Neshri gives the most unusual and irrational explanation for this behavior - the commanders feared that, once Belgrade had fallen, they couldn’t make raids north of the Danube! The same chronicler writes that a few of the commanders simply refused to fight, because they were not allowed to leave the câmp and raid adjacent territories. Few of them might also have committed treason because of this... 21 Cronici turcești 195. 22 CHALCOCONDYLES 242. 23 Kemal writes that, initially, the Ottoman fleet was successful, but was attacked from behind by the Belgrade garrison and their ships. Only then was the river battle lost. 24 CHALCOCONDYLES 242. 25 CRITOBUL 198. 26 Idem 243. 27 Neshri mentions very clearly that the Ottoman troops were not so eager to fight anyway. There were conflicts between the sultan and the commanders. 28 With John Hunyadi. 29 Almost the same Information at Critobulus, without indicating the number of attacks. 30 CRITOBUL 202. It is obvious that he mixes the two battles into one. 31 The exact time of this attack is not known. 32 Preparing a knight for battle, by his servants/ squires took around 45 minutes in the 15th century. The horses also needed to be saddled and prepared. In case the nobles didn’t have time to change their garments from the night battle, the time needed for preparations was considerably shorter. 33 The cavalry couldnțt be taken to the fortress directly, as much debris must have been there, and the cavalry couldn’t form among ruins. 34 Towards the former right Ottoman flank. 35 Kemal writes that at a certain moment, the Christians got very close to the Sultan. A powerful attack of the azaps and akindjis managed to push them back. 36 CHALCOCONDYLES 245. -----------■ Revista de istorie militară ■--- Istorie recenta și geopolitică LOOKING THROUGH THE HOURGLASS OF AMERICAN DECLINISM Dr. SIMONA R. SOARE • Abstract This paper is taking a closer look at the hypothesis cf US decline and investigates closely the aiguments cf the declinist school cf American foreign policy. Keywords: relative power decline, declinist school, rise andfall cfgreat powers, overstret- ch, deep engagement, cffshore balancing, disengagement, retrenchment, rebalancingAmerica’s foreign policy “Without underrating the hardships of our situation, the long tragedy of the unemployed, the grievous burden of taxation, the arduous and painful struggle of those engaged in trade and industry, at any rate we are free from that fear which besets so many less fortunately placed, the fear that things are going to get worse. We owe our freedom from that fear to the fact that we have balanced our budget.”1 “Tonight, thanks to the grit and determination of the American people, there is much progress to report. After a decade of grinding war, our brave men and women in uniform are Corning home. After years of grueling recession, our businesses have created over six million new jobs. We buy more American cars than we have in five years, and less foreign oii than we have in 20. Our housing market is healing, our stock market is rebounding, and consumers, patients, and homeowners enjoy stronger protections than ever before.”2 How well these words describe America at the beginning of the 21st century! Except they belong to different political figures set in different timeframes. The first quote belongs to the British statesman Neville Chamberlain speaking before the House of Commons in 1933 about Britain’s struggle against its own relative power decline. Less than a decade later, World War II swept across the world with crushing brutality. The second quote is from President Barack Obama’s 2013 State cf the Union speech delivered less than a month before this article’s completion. There is always a reasonable limit to the comparison of historical similarities and cer- tainly the United States’ development in the internațional system does not mimic that of the British Empire. Today’s world is far more complex than it was in the early 1900s. Yet the U.S. seems to have been constantly aware of * Simona R. Soare is a scientific researcher with the Institute for Political Studies of Defense and Mili- tary History in Bucharest (IPSDMH) and the editor of the Strategic Monitor Journal published by IPSDMH. She holds a Ph.D. (2011) in Political Sciences - International Relations from the National School of Political Studies and Public Administration in Bucharest (NSPSPA) where she currently teaches International Rela- tions. ■ Revista de istorie militară ■ the burden of a great power’s inescapable de- mise. Even as Washington became the most powerful actor in the internațional system in the aftermath of World War fi and proclaimed its exceptionalism and its liberal manifest des- tiny, the knowledge it would once face relati- ve power decline has always been present in the back of the American statesmen’s mind; the possibility that they, too might one day share the tragic fate of all other great powers has constantly haunted them. fndeed, it seems there are cyclical American fears of relative power decline; during the Cold War there were several episodes of American declinism mar- ked by the fear that the United States was fal- ling behing the Soviet Union: in the late 1950s after the USSR launched the Sputnik; in the 1960s when the American political elite was concerned about the so-called missile gap; in the 1970s, after the Vietnam War as well as in the aftermath of a grueling economic crisis; or in the 1980s when Washington feared it would soon be economically replaced by close ally and economically-booming Japan. Today the U.S. is experiencing perhaps the second most severe recession in its history; this fuels the debate about American power and brings the fears of American relative power decline to the forefront of foreign policy agenda-setting once again. In the mid and late 2000s the United States entered its fifth wave of relative power decline by Josef Joffe’s count.3 There is a truly prolific literature on the rise and fall of great powers in the field of International Relations. The literature on systemic change rests on the transitory character of world leadership and the rise and fall cycles of all great powers. The power transition theory’s foundations, which initially originated with Organski and Kugler in the mid-20th century, are twofold:4 on the one hand, the hegemonie transition theory of Gilpin argues systemic change occurs when a strategic near peer rises in the system and challenges the status quo in order to better provide for its own interests.5 The change in the systemic distribution of power inevitably shifts because of the uneven pattern of the rise and demise of the internațional actors’ relative power. Another version of systemic change is provided by Schweller’s argument that the ---1 48 |---------------------------------- change in the systemic distribution of power occurs as new and revisionist great powers rise in the internațional system and challenge established hegemons in order to maximize their own power andgains. A different version of systemic change is provided by the hegemonie cycles theory. Modelski and Goldstein argue there is an immutable cyclical pattern to the rise and fall of hegemons in the internațional system.6 This particular branch of IR research rests on the assumption that there is a natural and unbreakable development of any great power’s resources. Therefore, the main effort is to identify strong empirical evidence to support the downward trend of the respective state’s relative power. On the other hand, there is Kennedy’s theory of imperial overstretch which builds on the tragic fate of all great powers.7 He argues that great powers inevitably work their way into decline and eventually even demise by seeking to maximize their power; at some point, the costs of maintaining their power possessions outgrow their benefits; consequently, the respective great power becomes imperially overstretched. This is cause for both decline - a relative power downward trend, albeit not necessarily a constant one - or demise - the definite and constant downfall of relative power. Unlike the first type of research on systemic change, Kennedy’s theory is built on the premise that great powers’ demise is not necessarily an unbreakable historical law, but a historical recurrence fed by the wrong grand strategic choices these States tendto make. This is mainly a consequence of the great powers’ tendency to focus on the present rather than see things in historical hindsight. Kennedy’s argument much resembles the arguments put forth by Niall Ferguson or Aaron Friedberg in this respect. A variation of Kennedy’s argument is Taliaferro’s who argues decline might also be caused by the great powers’ being bogged down in periphery conflicts of marginal strategic importance.8 Unlike these authors, Immanuel Wallerstein (see Fig. 1) argues the structure of the system is in constant flux between the center and the semi-periphery and this drives the systemic change in the distribution of power.9 -----------■ Revista de istorie militară ■----- The DECLINE of AMERICAN In the early 2000s a new brand of systemic change in IR theory was developed: the rise cf the rest argument. Zakaria and Kupchan, for instance, argue that great powers experience relative power decline; but this may not necessarily be a result of their own economic or military underperformance or even of their inadequate grand strategic choices; rather, it may be caused by other great powers’ inevitable rise10 in the internațional system to eventually balance against and challenge the established hegemon. This is part of the natural cycle of change in the internațional system and, it would appear, it has nothing to do with America’s exceptionalism. However, the rise of new non-European great powers might just prove that American exceptionalism and American unipolarity are simply passing moments for new great powers will balance against the United States sooner rather than later. Against this solid theoretical background, at the beginning of the 21st century a brand new line of scholarly research was established, a school of thought otherwise known as the declinist school of American foreign policy. This new line of research practically monopolized ---■ Revista de istorie militară ■---------- U.S. foreign policy analysis especially over the past decade. The declinist school refers to the decline of the American power by using a combination of the arguments of the afore- mentioned established IR theories;11 it also refers to alternative grand strategies the United States may choose in order to delay, mitigate, prevent or prepare for its inevitable decline. In particular, the declinists argue the United States, the superpower endowed with plenty of security in the system, is wasting lives and treasure on a forward-leaning, unnecessarily militarized and aggressive hegemonie grand strategy also known as primacy or for liberals in particular, deep engagament. This grand strategy is especially harmful to the narrow American strategic interests which at times find themselves forced to compete with more general American interests such as ensuring the allies’ security - particularly, the European allies’ security; ensuring their access to scarce energy resources such as oii or natural gas from the Middle East; ensuring the spread of democracy worldwide; etc. AII of these tasks represent heavy burdens on the United States federal budget which feed the ballooning deficit and foreign debt with which Washington is struggling nowadays. In other words, America is constantly and unnecessarily prioritizing the allies’ security before its own which is creating a negative spiral of relative power decline. At present, the declinists claim, the costs of maintaining America’s forward-leaning grand strategy far outweigh its benefits and with the onset of the economic crisis may have become prohibitive indeed; they inevitably lead America into a state of overstretch and rush its relative decline. The declinists also argue that empirical evidence does not matter as much as the unbreakable laws of the internațional system, those of the rise and fall of great powers. At the same time, there is a booming criticai literature that emphasizes the solid and enduring bases of American power and offers evidence to support its claim that the United States is in fact not experiencing relative power decline - at least not of the morbid kind. While there is a general acknowledgement that the United States is standing at a turning point in its history and it faces significant economic ----------------------------------1 49 I-- difficulties, critics of the declinist school argue America simply needs “to reconnect with the values and ideals that made the American dream so compelling for so many generations of Americans, as well as for so many millions of people across the globe. (...) That used to be us [the U.S.]. And because that used to be us, it can be again.”12 The American “liberal ascendancy is not over”13 yet. Therefore, “the United States does, in fact, have an opportunity to revise the System - and, moreover, that this opportunity (...) long endure. (...) the United States can push hard and even unilaterally for revisions to the internațional system without sparking counterbalancing, risking the erosion of its ability to cooperate within internațional institutions, jeopardizing the gains of globalization, or undermining the overall legitimacy of its role.”14 But what empirical evidence lies beyond the ongoing theoretical debate on the American relative power decline? What are the declinist school’s main arguments? What is the history of American declinist fears? More importantly, what evidence is offered to support them? The next pages will tackle each of these questions in detail. The purpose of this paper is to review the declinist school literature and underline its main arguments by reference to its historical and contemporary development. 1 refer to historical evidence to investigate the declinist school’s arguments, and their main critics, but it is not my purpose here to refute them. In particular, I argue that historical empirical evidence offers little support for the declinist theses as well as for the critics of declinism albeit for very different reasons. While the declinist school’s arguments seem to be based on a self-fullfilling prophecy especially because the declinist scholars’ reference to empirical evidence is more rethorical than probatory, their counterarguments are difficult to refute presumably because they offer no comparison reference point either. In other words, the declinists argue the costs of maintaning a forward leaning grand strategy are causing American relative power decline because America has become overstretched, but fail to point to quantifiable benefits or costs of the grand strategies they propose ----1 50 |--------------------------------------- because these cannot be accurately estimated in advance. On the other hand, the critics of declinism use empirical evidence to point to the benefits of the current American grand strategy; yet the costs of switching to a more restrained grand strategy are also considered hypothetically, presumably be-cause they cannot be accurately estimated either. Both these approaches offer incomplete empirical evidenciary support for their arguments; the latter are methodologically difficult to test, which is why they set the perfect background for self-fulfilling prophecies. Symbolically, the debate about America’s relative power decline is very much like an hourglass. One gets the feeling the two sides of the hourglass are different and apparently transparent. One knows for sure the sand is running fast, but it simply difficult to teii whether it is running for or against oneself. America’s case of relative power decline today is an hourglass in which it is difficult to teii whether the sand is running in favor of the declinists’ arguments or against them; whether time is running against or in favor of the United States systemic power preponderance. For each side of the hourglass is representative of a different argument: the declinists and their critics. Yet, turn the hourglass and the sand will still be running in the opposite direction, regardless of what that is. The declinist school’s argument that the United States is on a downward economic trend, as a result of natural historical evolutions or overstretch does not seem to be sufficiently supported by economic figures and estimated trends at this point in time. Basically, while it does rightly point to the American economic downturn since the mid-2000s and especially since the economic crisis hit in 2007, the declinist school does not seem to separate this short-term economic fallout from a postulated, but unproved long-term descendant economic trend; it offers little empirical evidence as to why this particular recession of the late 2000s is so different from previous ones as to warrant such a bleak perspective of the American power’s future. Similarly, the declinists emphasize the United States became overextended because of the wars in Iraq and Afghanistan as well as because it disproportionately sub-sidizes -----------■ Revista de istorie militară ■-- the security of its European allies. Yet, the empirical evidence invoked to support this argument is circumstanțial, not causal and conclusive. In part, the declinist school’s allegations seem to be nothing more than rhetoric, a misrepresentation of empirical facts in support of a specific political and strategic preference entertained by the conservative declinists. The ongoing debate within the declinist school is itself caught up in the mirage of American exceptionalism as seen by four enduring American foreign policy traditions: the Wilsonian, the Hamiltonian, the Jeffersonian and the Jacksonian traditions.15 The declinists focus less on decline as a result of the inescapable historical and systemic laws and more on decline as a result of the wrong grand strategic choices the United States made in the past. The reverse argument is, decline could be stalled or even delayed if the United States corrects these wrong historical choices - i.e. deep engagement or extra-regional hegemony - and adopts an apprcpriate grand strategy - that is, selective engagement, disengagement, retrenchment or offshore balancing. Of course, the declinists themselves cannot agree which restrained grand strategy is more appropriate. There is a strong normative aspect to the declinist school of American foreign policy and one gets the distinct feeling it overpowers the historical and empirical arguments it is built on. The article consists of three main parts. The first part reviews the declinist school literature as well as the main criticai arguments to it. In particular, I find there are three underlying layers to the declinist school’s claim the United States is experiencing relative power decline. The second part of this article briefly investigates the history of the argument concerning the American relative power decline. In particular, I find that there is a cyclical developement of American declinism that generally accompanies periods of domestic or internațional shifts in the American grand strategy, whether the latter are driven by internațional crises or not. Finally, I draw my conclusions ar-guing it is still too early to teii whether the United States will emerge out of this fifth wave of relative decline at least if not more powerful that it entered. The empirical ----■ Revista de istorie militară ■------------ evidence I analyze seems to point to the fact that there does not seem to be an objective, long- term downward economic trend in America’s power beyond the immediate negative impact of the Great Recession. Rather, it points to the fact that the global race with other great powers is on in these times of austerity, as president Obama outlined in his caii to Fix-It-Hrst! The Pive Cycles of American Declinism There is a long history behind the 21st century declinist school of American foreign policy. Indeed, there are cycles to the American fears about relative power decline. Since the end of World War II, Washington underwent a decline scare every single decade. Yet the United States has so far managed to successfully overcome every single one of these successive waves of declinism and even to become more powerful that before. Critics of the declinist school, like Brooks, Ikenberry and Wohlforth, argue American decline has been preached many times, but did not actually happened; hence, there is little reason to believe it will happen this particular time around. After all, the United States is simply too big to fail. Surely, the critics of declinism are wrong: just because a phenomenon does not take place when expected or predicted it does not mean it will never occur. Therefore, the argument about America’s relative power decline deserves further historical and empirical scrutiny before dismissing or accepting it. My purpose here is not to refute or confirm the declinist theses, but rather to look at the historical evidence on which they are built. I will first look at the brief history of the declinist arguments’ development. After the Soviet Union launched the Sputnik in 1957, the United States feared it was falling behind in the global competition and would soon experience decline. In the 1960s when the Soviet Union built the first Multiple Independently Targetable Reentry vehicle (MIRV) and managed to place ballistic missiles in Cuba, just off the coast of the United States, Washington again feared it was losing the competition with the communist menace in what was largely known as the missile gap. Indeed, the latter was a serious cause for strategic concern in Washington as the Soviet ------------------------------------1 51 |--- Union was believed to possess more ballistic missiles, morenuclearwarheads, more strategic bombers than the United States. This, the argument went, was undermining America’s power in the global race and was a sign of America’s relative power decline. In the 1970s the United States was seriously concerned about falling behind the Soviet Union in the aftermath of the Vietnam War, fearing the loss of the war would spark a domino effect and would eventually undermine Washington’s security guarantees to other allies. Moreover, domestic reforms such as the social security or healthcare reforms in the mid-1960s caused an economic stirr. Yet, between 1965 and the mid-1990s the American household’s income steadily and constantly increased; the foreign debt diminishedfrom over 120% of GDP to just under 30% of GDP; the federal deficit fell from almost 14% of GDP to just under 2% annually; employment exploded, etc all as a result of the good performance of the American economy. In the late 1970s the United States experienced a period of economic recession of which the Carter administration skillfully managed to emerge in the early 1980s. In the late 1970s and early 1980s there were similar concerns about the growing federal deficit and foreign debt held by the American public. Critics of the Carter and Reagan administrations emphasized the sizable deficit of over 3.5% of GDP as well as the rapid growth of the foreign debt to over 50% of GDP after a decade of keeping it below 35% and at times even below 30% of GDP. The growth of the deficit and the foreign debt was believed to inevitably reduce the power of the United States and even undermine the American power in the competition with the Soviet Union. The Carter administration managed to heal the economic malaise and by 1982 it was morning in America again. And the 1980s were a period of booming economy for the United States; the Reagan administration managed not only to create jobs, but also to re-start the American economic engines by applying a Keynesian- inspired sollution to the economic problems: large federal investments, particularly in the defense industry. Surely, the federal deficit hit levels unseen since World War II and the ---1 52 |---------------------------------- foreign debt held by the public balloned to almost 60% of GDP.16 This was cause enough for concern without adding Japan’s sky- rocketing economic performance to the mix, or the fact that the latter held a significant amount of the American foreign debt and an even larger share of incoming FDI. Economists in the United States feared or even professed that Washington was in relative power decline and that Japan might soon replace the United States as the world’s largest economy. But with the economy working at full-capacity there was no empirical evidence of relative power decline. In the late 1980s the United States emerged out of the Cold War victorious and wealthier than it had entered. More importantly, in 1991 when the Soviet Union dissolved, the United States became the only global superpower, the unipolar state. Its primacy over the system was debated, but not challenged or denied. Though it was the most powerful country in the world, in the early 1990s the United States undertook the task of ensuring the security of other States in the internațional system through the spread of democracy, the maintenance of internațional strategic and economic stability, open markets, the spread of funcțional market economies and free trade, etc. Its policies met with internațional dissent, but rarely did the United States encounter near peer strategic resistance. In the 1990s the Clinton administrations economic and fiscal policies put the United States on a path of unprecedented economic growth path; and its indispensable nation- -----------■ Revista de istorie militară ■----- inspired grand strategy made the United States the center, as well as the top of the internațional System. In the early 2000s the Bush jr. admi- nistration hanged the economic and fiscal policies which economists like Krugman ar- gue it brought about the economic recession America is now struggling to puii itself out of. Krugman claims that had Bush jr. decided to continue the fiscal and economic policies of the Clinton administration, the United States would have managed by 2012 to completely pay off an increasingly burdensome foreign debt by 2012. The incredible irony is 2012 turned out to be the year the foreign debt held by the American public amounted to more than 70% of GDP. At the same time, especially over the past ten years, the United States became increasingly preoccupied with China’s rise to global power status. In particular, in 2010 China replaced the United States as the largest manufacturing market in the world, after it had previously replaced America as the largest car manufacturer and the largest energy consumer in the world. OECD estimates that by 2016 China will have replaced the United States as the world’s largest economy as well, thus officially altering the hierarchy of power in the International System. And the National Intelligence Council’s Global Trends 2030 and the IISS projections predict that all things equal, China will replace the United States as the world’s largest defense spender by the mid- 2030s.17 What does this mean, though, for the fate of the American power and the future of the American world order? Certainly, the previous waves of American declinism decried the tragic fate of all great powers, though American scholars continued to relish in the exceptionalism of American power. Has this exceptionalism run out? All those times before, the United States feared losing the strategic competition, but never did; Washington was never surpassed by the power of a rival near peer since the end of World War I. In less than a decade, the United States is facing something it has never experienced before - being surpassed in economic power by another great power. Does this mean that American decline is not a scholarly phantasm anymore? Under the impact of the wars in Afghanistan ----■ Revista de istorie militară ■----------- and Iraq, of the rapid rise of China and of the negative fallout of the global economic crisis, there seems to be a growing agreement in IR literature on the American relative power decline. Surely, there are at least three different arguments to the declinist school which can be easily traced back to the previous waves of declinism. I will review the declinist arguments next. The Declinist School’s Arguments Scholars of the declinist school of American foreign policy argue the post-World War II grand strategy adopted by the United States is characterized by an extensive forward presence and an extensive global network of security commitments, an excessive engagement to the promotion of democracy, etc. This grand strategy has been extremely detrimental to American power and security, causing the unnecessary loss of both American lives and treasure. This is a consequence of the fact that the grand strategy largely deviates from the narrow American strategic interests and fails to take into consideration America’s truly excepțional geopolitical position in the internațional system which allows it the choice of when and how to engage with the rest of the internațional actors. For all these reasons, the grand strategy pursued by Washington after World War II ended up by eventually diminishing America’s relative power in the system: “Over the last decade (...) the country’s relative power has deteriorated, and policymakers have made dreadful choices concerning which wars to fight and how to fight them. What’s more, the Pentagon has come to depend on continuous infusions of cash simply to retain current force structure - levels of spending that the Great Recession and the United States’ ballooning debt have rendered unsustainable.”18 Not only has America been living beyond its financial means, but its security strategy has become increasingly costly because it has become so overstreched under the pressure of existing security commitments worldwide. The maintenance of the current strategic forward presence, however, has only led to de facto encouraging American allies to cut their defense expenses, to free-ride the American security bandwagon, to allow Washington to strongly subsidize their security while they developed other sectors of their economies, to drag Washington into unnecessary wars, etc. Yet America’s ballooning foreign debt and budget deficit no longer warrant such a grand strategy:19 “The United States should replace its unnecessary, ineffective, and expensive hegemonie quest with a more restrained grand strategy.”20 The harm caused by America’s unnecessarily militarized and forward-leaning hegemonie grand strategy can still be abandoned; it is not too late for Washington to chart a different course and switch to a restrained grand strategy based on the protection of America’s narrow strategic interests by means of a smaller expeditionary force and a smaller forward presence in the internațional system. There is a deep-seated paradox accompan- ying the declinist school’s arguments that has not escaped its critics: as the declinist school became an established line of research in IR literature in the mid-2000s, preaching the inevitable demise of American power, the United States was reaching the zenith of its post-Cold War global power; there was even talk of an American empire.21 There is practically no IR book on American foreign policy that does not recount the sheer size of the yet unrivaled American power! At the beginning of the 21st century the world is still experiencing an unrivaled America: “since the end of the Cold War, the United States has emerged as an unrivaled and unprecedented global superpower. At no other time in modern history has a single state loomed so large over the rest of the world.”22 Paul Kennedy similarly argues ‘A statistician could have a wild time compiling lists of the fields in which the US leads... It seems to me there is no point in the Europeans or Chinese wringing their hands about US predominance, and wishing it would go away. It is as if, among the various inhabitants of the apes and monkeys cage at the London Zoo, one creature had grown bigger and bigger - and bigger - until it became a 5001b gorilla.”23 That is the United States of America, a true Colossus towering over the entire internațional system.24 Indeed, so overwhelming is the American preponderance in the system that ---1 54 |--------------------------------- "the unprecedented concentration of power resources in the United States generally renders inoperative the constraining effects of the systemic properties long central to research in internațional relations.”25 As a consequence, “We currently live in a one superpower world, a circumstance unprecedented in the modern era. No other great power has enjoyed such advantages in material capabilities - military, economic, technological, and geographical. (...) the United States emerged from the 1990s as an unrivaled global power. It became a “unipolar” state.”26 In a nutshell, the United States “is enjoying a preeminence unrivaled by even the greatest empires of the past. From weaponry to entrepreneurship, from Science to technology, from higher education to popular culture, American exercises an unparalleled ascendancy around the globe.”27 Yet the 2000s that were celebrated by some scholars as the zenith of American preponderance were decried by others as the beginning of America’s inevitable decline. Resonating the words of the British statesman Joseph Chamberlain in the speech he delivered during the 1902 Colonial Conference - “The Weary Titan staggers under the too vast orb of its fate” - Timothy Garton Ash argued in 2005 “[t]he United States is now that weary Titan.”28 Consequently, the United States needs to rapidly change its grand strategy to cope with its relative power decline: “The changing distribution of power in the internațional system-specifically, the relative decline of U.S. power and the corresponding rise of new great powers-will render the strategy [of preponderance] untenable. The strategy also is being undermined because the robustness of America’s extended deterrence strategy is eroding rapidly. Over time, the costs and risks of the strategy of preponderance will rise to unacceptably high levels. The time to think about alternative grand strategies is now-before the United States is overtaken by events”29 because ‘America’s unipolar moment is over. It began with the breakup of the Soviet Union in December 1991 and ended with the collapse of Lehman Brothers on September 15, 2008.”30 As new great powers inevitably rise, the United States’ sheer preponderance will compel others to balance against it, which -----------■ Revista de istorie militară ■------ will only rush the American power decline and harm the American security interests. Already there are signs of growing systemic resistance to the United States; these signs usually take the shape of soft balancing or anti- Americanism but they will sooner rather than later turn into hard balancing. And with that, America’s exceptionalism will be yet another thing of the past. By the mid-2000s the concern had shifted from the exuberance of preponderance to the worries about the limits of America’s primacy and preponderant power in the International system.31 An entire brand of reactionary literature criticized the declinist school’s premise that the United States was experiencing relative power decline. Critics, in general, fell into three main categories: those who refuted the American decline and argued the United States was still the unipolar state and would continue to be so for the foreseeable future;32 those that partially agreed with the ascertainment of American relative decline, but contested the degree of decline and its immediate consequences;33 and those that partially agreed with the ascertainment of American decline, but contested the root causes and consequently the type of grand strategic change the United States would need to make.34 These critics are taylored to answer to the layers of the declinist school’s arguments. I will discuss these layers next in greater detail. a) The American decline as a result of inevitable historical and systemic laws As Krugman argues, economic crises and recessions are habitual in the internațional political economy.35 However, without a solid economic foundation, the American power might slowly be eroded. While great powers, like all other States, follow a sinusoidal path of economic development, moving from ascen- dancy to stalling to recession and eventually demise, recessions are not enough to cause a great power’s final decline: “one recession, or even a severe economic crisis, need not mean the beginning of the end for a great power. The United States suffered deep and prolonged economic crises in the 1890s, the 1930s, and the 1970s. In each case, it rebounded in the following decade and actually ended up in a ----■ Revista de istorie militară ■----------- stronger position relative to other powers than before the crisis. The 1910s, the 1940s, and the 1980s were all high points of American global power and influence.”36 However, unlike the preceding waves of American declinism, the current situation begs a detailed scrutiny of the possibility that the American power might actually face, for the first time, bankruptcy.37 Indeed, the U.S. economy is still the largest in the world, but the International Monetary Fund estimates it will be replaced by China by 2017, whereas the OECD estimates China will replace the United States as the world’s largest economy in 2016.38 Just a few years ago, these same estimates were looking at time horizons of over two and a half decades. Consequently, the declinist argument goes, the American power decline is indeed accelerated. The Con- gressional Budget Office’s (CBO) estimates su- ggest the American GDP will see a moderate increase over the next decade, but the federal deficit will only be reduced in the short-term through president Obama’s measures. The structural conditions that feed America’s long- term deficit - aging population, growing social security and healthcare costs, growing defense budgets, etc. - will still be in place in a deca- de or beyond; and while the federal deficit will slowly diminish to an average 3.3% of GDP, the foreign debt held by the American public will most likely endure at 65-70% of GDP for at least the next ten years.39 This particular declinist argument emphasizes two aspects: one of these aspects is the negative fallout of the economic crisis and the deep economic recession experienced by the United States. The economic crisis may have had its immediate consequences, but these are ultimately signs of the inevitable American power decline’s structural causes. In particular, the focus is on the pursuit of a Keynesian solution to coming out of the recession not only in the field of infrastructure investments, but also in terms of social security, healthcare and education policies. Paradoxically, the conservative elite that now relishes in criticizing the American power decline does not seem mindfull of the fact that America has dealt with such high levels of deficit and foreign debt before. If anything, the Reagan years thought the American power -----------------------------------------1 55 |--- elites, and the Republicans in particular, that deficits don’t matter. Yet the republicans are now among the most active critics of Obamacare, the ballonning federal deficit and foreign debt. The second aspect has to do with deficits and this perhaps is the most prominent eco- nomic argument nowadays. The United States reached a deficit ceiling that is no longer sus- tainable. If Washington wants to maintain its lead in global affairs then it better step up its efforts to deal with the federal deficit and the record-high foreign debt held by the American public. By comparison to the first aspect’s Ke- ynesian-inspired solution, this argument emp- hasizes austerity measures as a way of Corning out of the economic recession. The challenge is for the United States to cut down on public spending, to reduce the federal deficit, to cut down on and re-balance the social security, healthcare and education budgets and to re- duce the foreign debt held by the American public. So urgent have these measures become that the United States Congress enacted a law in August 2011 called the Budget Control Act (BCA) which places caps on discretionary (de- fense and non-defense) public expenditure in general as well as on mandatory public spen- ding (sequestration) starting January 1, 2013 if the United States Congress does not com- promise by the end of 2012 on how to alleviate these structural, macroeconomic problems. As in most cases, there is no consensus among IR scholars on which of these two aspects offers a better solution for the consolidation of the American economy. But the proof on both sides of the argument is not solid enough. On the one hand, the Keynesian-liberals, such as Krugman and Stieglitz argue the American economic engine needs to be rekindled with a massive infusion of state capital and large infrastructure in vestment projects. Even scholars such as Friedman and Mastanduno support this view, emphasizing it is unacceptable a superpower like the United States has less than state-of- the-art infrastructure. They compare China’s new airports, bridges, high-speed railways and highways with America’s decaying bridge infrastructure that has not been modernized in over two decades; with America’s decaying ----1 56 |------------------------------------ airport infrastructure such as the old Dulles airport, the largest internațional airport servicingthenation’scapital city; with America’s railways that have yet to be modernized almost a decade into the start of repairment works.40 If there is any urgency that Washington needs to address in re-balancing its economic power, it is certainly that of capital infusions into rebuilding the național criticai transportation infrastructure. Moreover, as the United States stands face to face with the retirement of the ‘baby-boom’ post-World War II generation, the United States needs to rebalance its discretionary and non-discretionary expenses to accommodate larger costs of social security and healthcare benefits for the retired while reducing unemployment and maintaining a healthy and numerous working population to pay for these increasing costs - estimates range in the hundreds of billion of dollars in the next decade.41 And, the argument goes, now is a favorable moment for enacting such policies because the costs of borrowing are very low - with record interest rates close to 0%.42 On the other hand, the debate emphasizes the importance of reducing the federal deficit and the foreign debt held by the public. This is a debate that has regularly spilled over into the political spectrum with scholars arguing the American political elite is now more polarized than ever before. As the United States is hea- ding into the 21st century, the annual federal deficit is counting into the trillions of dollars - $1.3 trillion in 2009 and $1.1 trillion in 2012.43 Even the White House and the Department of Economy acknowledge the United States needs to shave off at least $50 billion on an annual basis for the next decade to reach a sustainable federal deficit of approximately 3.3% of GDP on average. There is an ongoing debate between the liberal and conservative American scholars as to such a policy’s estimated suc-cess. The liberals emphasize tax increases, albeit non-discretionary ones, as a means of raising more money to the federal budget and promoting a more equal income distribution. The conservatives, particularly those associated with the Republican Party oppose any kind of tax increases and profess tax reductions as a means of stimulating de- mand and consumption, while cutting public -----------■ Revista de istorie militară ■---- expenses. In reply, the liberals emphasize cut- ting public expenses will only lead to a spike in unemployment; and a drop in the relatively low, albeit stabile consumption which will only exacerbate the recession’s negative effects.44 Moreover, the liberals tend to emphasize that the republicans artificially overturned the discution from the Reaganite dictum that deficits don’t matter to the power-breaking American deficit while income and wealth are more and more unequally distributed in the American economy. The average American household’s income has not been rising for the last five years and the American economy45 is targeted by social movements such as the 99% Occupy Wall Street. AII in all, though, the Bush-era tax cuts already cost the American federal budget approximately $1.6 trillion, and if maintained, they will reduce the budget by an estimated $3.5 trillion in the next decade. This is, actually, a far larger budgetary problem than the costs of the stimulus package in the aftermath of the Great Recession ($800 billion) and the economic losses ($3.5 tril-lion). And the issue here is not necessarily political, but rethorical: Americans seem to want a powerful state, but are criticai about paying for the allies’ security. However, it would seem they are reluctant not about paying for others’ security, but actually about paying for the basic necessities of a modern, powerful state. The emphasis is on cutting public expense, especially non-discretionary defense expen- diture. Declinist scholars such as Posen and Layne argue the Iraq and Afghanistan wars as well as the costs of maintaing Euro-pean secu- rity are unafordable for the United States. The tragic decisions of the Bush jr. administration hurt the American economy incredibly. Howe- ver, the funny thing is the Bush-era deficits ■ Revista de istorie militară ■ were almost half the size of 2009 federal defi- cit; during the second Bush jr. administration the federal deficit ranged between $120 and $480 million. Federal de-ficits only started to sky-rocket in 2009, when the Obama adminis- tration took over the White House, ranging from $1.3 trillion to $1.1 trillion in 2009-2012. Surely, president Obama did inherit a signifi- cant debt from the Bush administration and his administration had to stimulate the eco- nomy, reform the healthcare system and end two major overseas combat operations in Iraq and Afghanistan. However, defense budgets did not decrease in Obama’s first mandate, but rather increased. During the campaign, president Obama criticized the Bush jr. ad- ministration for requesting too large a budget for ballistic missile defense - nearly $7 billion in 2009; however, once in the White House, the Obama administration requested nearly $1.5 billion in addition to the Bush-era bal- listic missile defense budget.46 Adding up the defense deficits of 2002-2012 does not result in the $1.3 trillion in annual federal deficit; in fact, the defense deficit for the 2002-2012 pe- riod amounts to roughly $1.8 trillion in total - that is, $180 billion annually on average. The American defense budget has been growing larger than the 2012 dollars equivalent of the Cold War era budget; but the average defense budget between 2002-2012 was roughly 4% of GDP, which is far less than the average 7.6% of the Cold era. Therefore, arguing the United States is overstretched because of the wars in Iraq and Afghanistan does not seem to be sup- ported by empirical evidence47 and the eviden- tiary support offered by the declinists is coin- cidental, not causal and probatory. Critics like Brooks and Wohlforth empha- size in their 2008 book, A World Out cf Balance that the basis of American economic power is as solid as ever, despite the economic recession the United States is experiencing; basically, the largest American economic partners and FDI donors are also its closest allies. The United States “has suffered through ten such recessions since the Second World War, sometimes in unfortunate synchronicity with its major European and Japanese trading partners.”48 But this time around, instead of helping the United States bounce back from -------------------------------------1 57 I--- the recession, the allies are even deeper in it. The Eurozone is in recession, the second time in less than two years and the European Union is torn by political turmoil. It would seem the days of 9/11 when the dollar could rest on the Euro for support during a crisis are long gone. To top it all off, the federal authorities have been slow and inadequate in responding to the 2007 economic crisis; the $787 billion stimulus package was severely under-estimated for an economic problem that required at least twice if not three times as much to be solved.49 Moreover, because of the political squirmishes in the United States Congress, the stimulus package was awarded far later than it was actually needed to effectively level the economy and the internațional markets. And certainly, last but not least, the entire world was looking at the United States for political and economic guidence on how to overcome the recession; this, too, came later than actually required. There is a relative consensus that the way to bring the United States economy back to active growth is to re-consolidate and stimulate the healthy and strong middle class. The more economic growth is accelerated, the more the GDP growth rate is stimulated through state capital infusions, the more this will help the American economic power for the United States can now afford to borrow cheap. This will not increase the federal deficit in the short- term, but it will be sustainable because a higher GDP growth rate will mean a lower foreign debt share of the GDP and a larger chance to eventually reduce the deficit and build a solid economy. Any policy Washington decides to promote that fails to address these structural economic problems will make the move from recession to decline that much more likely as the historical laws of economics suggest. And this might severely impact the manner in which the United States will be able to finance its global role in the future. Within less than a decade, the United States has moved down on the list of top global economies. The United States is no longer the lender of last resort, but rather the largest systemic borrower to finance its growing deficit; decreasing domestic consumption is threatening America’s role as a last-resort market in the internațional economy, especially if the trend is not fastly ----1 58 |---------------------------------- reversed; the number of attacks on the dollar as a reserve currency appear to be multiplying; etc. The declinists thus argue that the American economy is now weaker and may be unable to sustain the American global influence for much longer if conditions don’t change rapidly. Unfortunately, American economists like Krugman, Stieglitz and Greenspan do not see any chance for a rapid turn-around of economic conditions. The political deadlock, they claim, is the main cause for this bleak outlook. Yet the United States political elite has always been very polarized; to argue that it is that much more polarized now seems somewhat repetitive, which does not lend much credibility to the argument. Why does this political deadlock carry more structural impact on the economy than previous ones? Indeed, on December 31,2012 the Republicans and the Democrats reached a parțial agreement on the American Taxpayer Relief Act which postponed the BCA and the sequestration for two more months. And on March 1, 2013 when the BCA and sequestration entered into effect, the United States Congress immediately pulled through and passed legislation - public law no. 113-6 - which allevitates the caps of sequestration and the BCA for the 2013 federal budget. And the funny thing is, the law was proposed and supported by a Republican senator; a significant number of Democrats and Republicans voted for it. This seems to suggest the declinists’ argument about the structural rustiness of the American political and party system is not necessarily fully validated by empirical evidence. b) The American decline as a result of the wrong grand strategy choices The most representative layer of the declinist school’s argument has traditionally been the one revolving around the United States’ inadequate grand strategic choices. In particular, this argument revolves around the issue of the American grand strategy. More specifically, what grand strategy the United States should adopt to maximize its chances of maintaining its preeminent position in the internațional system and avoiding the tragic fate of all great powers - decline and, eventually, demise? The debate -----------■ Revista de istorie militară ■--- on the appropriate American grand strategy is carried out between the proponents of basically several types of grand strategies, one which is generally blamed for getting the United States into the situation that it is in now - i.e. deep engagement, hegemony or primacy - and three alternative grand stra- tegies considered as suitable replacements - i.e. selective engagement, disengagement (a variasion of it - isolationism), retrenchment, colective security and offshore balancing.50 All of these strategies seek to postulate the appropriate relationship the United States should build with the rest of the internațional system. However, isolationism is refuted by a majority of IR scholars; collective security is in many ways confused with selective engagement or retrenchment; and primacy is usually confused with hegemony. Therefore, I will only be comparing five types of grand strategies: deep/selective engagement, disengagement/ retrenchment, and offshore balancing. While some strategies appear more conservative than the others, in fact the purpose behind all of them - how to ensure a longer preservation of America’s top position in world affairs - is equally conservative and hegemonie. Differences between these strategies, sensible as they certainly are, represent operațional and tactical, not ideological shifts in the American grand strategy. In particular, the grand strategy of deep engagement which is harshly refuted by the declinists’ emphasis that Washington should continue to remain engaged and maintain its current security commitments. Among the most significant benefits of deep engagement are the political, security and economic ones. More specifically, deep engagement allows the United States thepossibility of leadingthe world and building/maintaining a liberal global order - what Ikenberry calls the liberal leviathan. In the economic field, deep engagement fosters an economic International order favorable to free trade, open internațional markets, the maintenance of the dollar as the internațional reser ve currency, the relatively free movements of people and capital, etc. As it recently became evident, the pursuit of free trade agreements in the Atlantic and the Pacific would be less simple ----■ Revista de istorie militară ■------------ for Washington were it to disengage from the world or retrench from the internațional system. While the estimated benefits of global disengagement would amount to $900 billion over the course of a decade, the benefits of the proposed Transatlantic Free Trade and Investment Agreement are estimated to more than $100 billion annually; pure arithmetics seems to suggest that benefits are higher if the United States follows the second option. But declinists claim this expands the American security interests in Europe while maintaining the European security is already too expensive. Forgoing these burdensome costs will most certainly result in more security for America than continuing this overstretch. However, enjoing more security does not necessarily mean America will continue to maintain its național power relative to other internațional actors for there is no pertinent empirical evidence it will alleviate or delay the decline; nor is there any pertinent evidence engagement hightens counterbalancing againts the U.S. In the political field, deep engagement al- lows the United States to pursue a grand stra- tegy that reflects its most deep-seated liberal, democratic values and principles that con- tinue to be the very essence of the American way of life and to inspire and attract other Sta- tes and peoples around the world. Moreover, in the security field, deep engagement allows the United States’ forward military presence and pervasive alliances to prevent, prepare for, deter, retaliate and prevail over an existing or potențial threat to America’s security and stra- tegic interests;51 they also facilitate America’s “strategic solvency.”52 This translates into an enhanced American global influence which helps Washington get things the way it wants and increases its leverage power in relation to other States. According to Layne, these are the foundations of the Open Door Doctrine which has guided the American hegemonie grand strategy since World War II: “Perhaps the biggest challenge (...) will be to rebuild U.S. authority, respect, and credibility and regain the ready support of its allies and other States. The United States’ strongest characteristics are its moral authority and capacity to command respect and build partnerships and alliances.”53 --------------------------------------1 59 |-- And these can only be maintained through solid deep engagement and liberal institutio- nalism. Even if there are costs attached to this role of liberal leviathan (i.e. counterbalancing), they will not squander American power becau- se other States in the system treasure the public goods the United States produces for them as the unipolar state. Indeed, the United States would be making a great error to pass on this historical opportunity to remake the internați- onal system into a more democratic, prospero- us, open and peaceful one. The rise of China, or any other great power for that matter, sho- uld not concern the United States as much, for even if it will become the world’s second largest economy, Washington will remain the world’s uncontested military superpower. And this is unlikely to change in the foreseeable future.54 By contrast, selective engagement would require that the United States still enact an active, engaged strategy based on forward American presence that underlines six major American interests: defend the United States homeland against attack; maintain a deep peace among the Eurasian allies (which requires the maintenance of two alliances - NATO and the U.S.-Japan alliance); preserve the free access to energy resources (particularly oii); preserve an open internațional economic order; spread democracy, rule or law and the protection of human rights; and avert severe climate change. However, this selective engagement strategy will have to adapt to the profound changes of the austerity era that America is experiencing. In particular, the United States would need to limit its security-military role and all associated expenses, but it could not and should not compromise or reduce its ability to provide collective goods in the internațional system.55 This includes its military power projection capabilities. However, both deep engagement and selective engagement predispose the United States to balancing from other great powers in the internațional system. Surely, the unipolar system may be a unique power configuration from the point of view of the distribution of power; but balancing is still present, be it in the form of political and diplomatic resistance - typically refered to as scft balancing - or anti-American feelings. The declinist argue —noi------------------------------------------- the internațional system has already started to push back against the United States. And Waltz, Posen and Layne argue soon this resistance will inevitably turn into outright hard balancing. With the rise of new great powers such as China, which has a long history of using coercive power in internațional conflicts, as well as the resurgence of other great powers such as the Russian Federation which was willing to use military force in Georgia, hard balancing is no longer a possibility, but a future certainty. Critics of declinism, however, argue most of the post-Cold War realist IR literature is bewildered by the obvious lack of hard balancing against the United States. Brooks, Ikenberry and Wohlforth argue that the declinists’ claim that China, Russia, and other great powers might start to balance against the Unitd States hardly counts as evidence of counterbalancing effort in the internațional system. Possibilities are not empirical evidence. And in fact, systemic resistance is natural and the United States is in a much better possition to make use of it than the rising great powers. Disengagement and retrenchment are similar strategies, though they are not identical. The first calls for a complete withdrawal of American troops and an isolationist policy towards the rest of the internațional system; it argues the American interests would be best served if America stopped spending precious, scarce resources to serve the interests of other States, some of which have become security free-riders. Retrenchment, which is roughly similar to selective engagement or collective security, entails a parțial, selective American disengagement from some security commitments and geographical areas that are not crucial for the strategic or vital American interests alongside avoiding any embroilment in land wars or state-building adventures on the continent in Europe and/or Asia. However, critics such as Ikenberry, Brooks and Wohlforth argue in a 2013 article in International Security that the benefits of these two strategies are difficult to estimate, while their costs are immediately obvious. Under these circumstances, it is virtually impossible to predict whether the estimated benefits of a world in which the United States is disengaging from the internațional system, are in any way larger than those of a world in which America is engaged with the system and governs it relatively well albeit at a considerable cost. Last, but certainly not least, offshore balancing assumes the United States will continue to pursue the național interest of avoiding the rise of a regional hegemon in Europe - as well as a regional hegemon in the Middle East where U.S. oii interests might thus be imperiled. Offshore balancing is a realist grand strategy that assumes there are structural limits to America’s power, the most important of which is the rise of new great powers that will inevitably balance against the United States: “Offshore balancing is pre- dicated on the assumption that attempting to maintain U.S. hegemony is self-defeating because it will provoke other States to combine in opposition to the United States and result in the futile depletion of the United States’ relative power, thereby leaving it worse off than if it accommodated multipolarity. Offshore balancing accepts that the United States cannot prevent the rise of new great powers either within (the EU, Germany, and Japan) or outside (China, a resurgent Russia) its sphere of influence. Offshore balancing would also relieve the United States of its burden of managing the security affairs of turbulent regions such as the Persian Gulf/ Middle East and Southeast Europe.”56 But the United States need not stay engaged and cover the huge costs of a hegemonie grand strategy simply to promote this particular interest. Rather, Washington could rely on the regional balance of power dynamics and retrench to a role of over-the-horizon balancer: ‘An offshore balancing strategy would permit the United States to withdraw its ground forces from Eurasia (including the Middle East) and assume an over-the-horizon military posture. If - and only if - regional power balances crumbled would the United States re-insert its troops into Eurasia.”57 This would entail a radical shift in America’s global role from the global policeman towards the balancer of last resort, from the first line of global security to the defender of last resort, from the governor of the system to the holder of the systemic and regional balance of power. ----■ Revista de istorie militară ■---------- Unlike disengagement which favors brea- king all existing security commitments and full retrenchment of American forward military presence on a global scale, offshore balancing points out disengagement is not suficient and it does not presume the true American strategic interests are misrepresented by the grand strategy Washington pursues. Instead, much like the case of selective engagement or retrenchment, the United States must maintain suficient and adequate air and naval power projection capabilities to ensure a solid and credible deterrent against the potențial rise of a continental hegemon in Eurasia. In a nutshell, offshore balancing calls for limiting the American global military presence "because that presence generates resentment, fuels more terrorism, and threatens [Ame- rican] liberty at home. Finally, offshore balan- cing recognizes that there are limits to U.S. power.”58 And specifically because of the fact that even American preponderant power has its inherent limits, “the paradox of U.S. power will not disappear. (...) the big question confronting U.S. strategists in coming years is how to reduce the risks of U.S. hegemony. To lower the risk, the United States must change its grand strategy.”59 Offshore balancing is the most appropriate grand strategy because unlike hegemony or primacy, it shifts the security burden off American shoulders: “Offshore balancing is a grand strategy based on burden shjting, not burden sharing.”60 And this particular grand strategy might ensure a more enduring American leadership of the internațional system because it might decrease its costs and make American power less disagreeable to the other powers in the system. In general, the declinists argue in favor of limiting America’s engagement abroad by refering to the material limits of American power and American exceptionalism. The implied assumption behind this argument is that limiting America’s expensive and extensive engagement abroad will reduce the federal deficit, the foreign debt and help rebalance the American economy. However, disengagement will also cost a lot of money. Declinists argue the United States will save up to $900 billion ------------------------------------1 61 |--- if it disengages and brings all troops back home, thus alleviating the federal deficit and the public debt because America will no longer need to borrow money to maintain its huge defense budget; however, this argument overlooks the fact that disengaging at a moment like the present would put that much more presure on the short-term federal deficit amounting to $1.1 trillion in 2012. Moreover, there is no real guarantee the saved $900 billion will automatically be deducted from the American deficit and/or public foreign debt, not with the structural problems the U.S. is struggling. If the point is to alleviate the United States’ economic problems in the short- and mid-term, then wouldn’t the costs of disengagement be intuitively more harmful? Also, alleviating the short-term pressures on the American budget will prove of no avail in the mid-term if the costs of America’s selective engagement or „over-the-horizon” balancing posture incurs growing cost for each individual foreign adventure. And these are not costs one can estimate or know in advance, but the critics of declinism presume they are prohibitively high, whereas the declinists presume they are incentively low. In a nutshell, the debate is very tight because neither the declinists, nor the critics bring solid empirical evidence to support their arguments, because neither argument is based on balanced and relatively complete evidenciary support for the harms and blessings of one grand strategy or another. c) The American decline as a result of the rise of the rest The third layer of the declinist argument behind America’s relative power decline is a counterintuitive one: it is not that America’s power is diminishing - indeed, how could it when the United States is still so far ahead militarily and it is still too big to fail? But the systemic power gap has started to close as a re- sult of the rise of other systemic great powers such as China, India, Brazii or of the resurgen- ce of others, such as the Russian Federation. The rise of these global powers might, in the mid- or long-term endanger America’s global leadership position not merely because of the ---1 62 |----------------------------------- intense economic competition, but also be- cause there is a greater chance they may start balancing against the United States to pursue their own narrow strategic interests. This particular layer is the most intimately related to the power transition, hegemonie transition or power shift theoretical back- ground. It basically emphasizes that the United States “confronts a world in transition” from uni- to multipolarity.61 At the same time, the United States is facing a rising aspiring regional hegemon - the People’s Republic of China - which may very well challenge the basis of the American hegemonie world order at some point in the future. Some of the declinist school’s scholars, such as Friedman, Mandelbaum and Friedberg argue the United States is already losing its strategic advantage in its hegemonie competition with China because Washington has become so strategically distracted by secondary interests (e.g. the wars in the Middle East, providing security for the European allies, etc.) that it has so far failed to address this strategic rivalry with China appropriately. As a result, China has been gaining increasing lead on America in economic, technological and even military terms.62 However, the United States needs to pay more attention to this strategic relation with China and to refocus its strategic attention towards Asia - what the White House used to caii the pivot to Asia which has nowadays been rebranded the rebalancing of American foreign policy; the latter sounds much more neutral especially to worried European ears. The United States is no longer just the indispensable nation, but since 2002 it has also become the Pac.fic nation. Such a refocus on Asia should come with the clear realization of the limits of deep engagement in the Pacific. In other words, the United States should definitely avoid being dragged in any kind of conflict and war on the Asian continental mass. American power should be exercised from offshore bases and be built on economic appeal and the projection of naval and air power.63 Essentially, Washington’s strategy in Asia must avoid the errors of its grand strategy and deep involvement in Europe and/or the Middle East. -----------■ Revista de istorie militară ■----- But what are the costs incurred by operating an „over-the-horizon” or restrained grand stra- tegy? What are the economic and strategic costs - or what Kennedy calls the invisible costs - of this restrained grand strategy? What and how does this grand strategy contribute to alleviating the economic problems with which the United States is struggling nowadays? How long would it take for such a grand strategy to alleviate them? And how is this different from or more beneficial than the alternative Solutions offered by the current grand strategy? Similarly, how does one know deep enagement is any better strategically than its more restrained alternatives if the costs and benefits of the latter are impossible to measure? Historical evidence also points to the fact that great powers rarely shift their grand strategies in so radical a fashion as the move from deep engagement to retrenchment or offshore balancing would entail. Is President Obama’s pivot to Asia or rebalancing of its foreign policy between the Atlantic and the Pacific such a radical shift? A few concluding thoughts “I propose a “Fix-It-Firsf program to put people to work as soon as possible on our most urgent repairs, like the nearly 70,000 struc- turally deficient bridges across the country. And to make sure taxpayers don’t shoulder the whole burden, I’m also proposing a Partnership to Rebuild America that attracts private capital to upgrade what our businesses need most: modern ports to move our goods, modern pipelines to withstand a storm, modern schools worthy of our children. Let’s prove that there’s no better place to do business than here in the United States of America, and let’s start right away. We can get this done.”64 ‘As we peer into society’s future we (...) must avoid the impulse to live only for today, plundering, for our own ease and convenience, the precious resources of tomorrow. We cannot mortgage the mate- rial assets of our grandchildren without risking the loss also of their political and spiritual heritage.”65 How relevant are these words in describing the current American economic strategy! Yet they belong to different American political leaders set in very different ----■ Revista de istorie militară ■---------- timeframes. The first quote is from President Obama’s 2013 State cf the Union Address while the latter belongs to President Eisenhower’s Farewell Address in 1961. I started the article with two different historical quotes and I will end it with the same historical comparison to serve as a reminder all historical moments are unique; yet none is so unique as to escape historical comparisons altogether. Similarly, the American experience and fears of relative power decline are not unique in history. President Obama’s 2013 State cf the Union address underlines a double-edged proposal: on the one hand there is a plan - Fix-it-First! - to take the American economy out of recession and rebuild it first among the rest of the global economies now experiencing economic difficulties as well. On the other hand there is a național bi-partisan plan - Partnership to Rebuild America - to reconsolidate America’s economy, one that addresses structural problems, several of which have been repeatedly addressed by the declinist scholars. Could this focus on rebuilding America’s național power basis be Washington first step in the battle against its relative power decline? While the White House outlined in 2013 a balanced grand strategy between the deep engagement’s benefits and the harms pointed out by the declinists, its foreign policy looks more like a compromise between the two approaches rather than a clear choice between them. For instance, declinist scholars such as Layne or Posen demanded that the United States disengage from Europe and shift to an offshore balancing position to prevent the rise of hostile regional hegemons. However, one such potentially hostile regional hegemon is already rising in Asia, i.e. China. Ihe United States is already reducing its forward presence in Europe and shifting a large part of those troops to Asia to balance China.66 At the same time, though, the American grand strategy is now focusing inward in order to rebuild and rebalance the (domestic) sources of American power - from reindustrialization andcreation of newj obs, to rebuilding America’s decaying transportation infrastructure, to rebalancing the distribution of income and re-empowering the middle class, emphasizing high education and research, boosting equality ---------------------------------------1 63 |--- and non-discrimination, etc. In other words, America’s journey of rediscovery has already begun. And it is a race against other great powers in the internațional system and a search for the next model of internațional and domestic political and economic success. But this grand strategy will only do the trick half way assuming it is successful. China, India, Brazii, Russia and other great powers will still be rising. And they might still hard balance against the United States; they might still make decisions amongst themselves, decisions within which the United States will either not be invited, or it will fight a lot harder to be admited into. If the International system moves from unipolarity to bipolarity again, it will be a mistake to believe it is familiar to Washington; a Sino-American bipolarity will be nothing like the Soviet-American bipolarity. And if the system moves towards multipolarity, then it will bea completely new strategic environment for the United States. At this point it is simply too early to teii whether the fifth wave of American relative power decline is supported by empirical evidence or if this will be just a scare as the previous four waves have proved to be as well. Whether America’s future is to be the Weary Policeman or the Systemic Colossus is just too early and too inconclusive to teii. The empirical evidence provided by the declinists as well as by their critics are not complete enough to make this judgement at this point. And the choice between the two schools of thought seems a matter of political or theoretical preference rather than a decision based on clear empirical evidenciary support. In fact, both the declinists and their critics provide insuficient and incomplete empirical evidenciary support. The declinists focus more on the costs of the hegemonie grand strategy while presuming the benefits of a more restrained grand strategy which cannot be measured for comparison. By contrast, the critics of declinism offer plenty of empirical evidenciary support for the benefits of a deep engagement grand strategy and for the huge costs entailed by its even parțial abandonment; but they do not offer any terms of comparison assuming the costs and ----1 64 |------------------------------------ benefits of a restrained grand strategy cannot be calculated precisely. In a sense, the American grand strategic hourglass has been reset by the second Obama administration on February 13, 2013. Whether time is running in favor of America’s relative power preponderance in the internațional system, or against it, time will teii. For at this moment, the sands of America’s grand strategic hourglass do not reveal themselves completely. NOTE 1 Neville Chamberlain, British Chancellor of the Exchequer, Speech in the Hou.se cf Commons, April 25,1933. 2 President Barack Obama, State cf the Union Address, Speech before the U.S. Con-gress, February 12, 2013. 3 Josef Joffe, “Declinism’s Fifth Wave" The American Interest January/February 2012, Online edition. 4 For a comprehensive analysis of power transition theory, in all its forms and variations, see Simona R. Soare, „Tranziția de putere" [Power Transition Theory] in Lucian Dîrdală and Daniel Biro, Introducere în relațiile internaționale. Teme centrale în politica mondială [An Introduction to International Relations: Great Issues in World Affairs] (Iași: Polirom, 2013), fortheoming. 5 Robert Gilpin, War and Change in World Politics (Cambridge: Cambridge University Press, 1981) and Randall L. Schweller, Deadly Imbalances: Tripolarity and Hitler’s Strategy cf World Conquest (New York: Columbia University Press, 1998). 6 George Modelski, Long Cycles in World Politics (Seattle: University of Washington Press, 1987) and Joshua S. Goldstein, Long Cycles: Prosperity and War in the Modern Age (New Haven: Yale University Press, 1988). 7 Paul Kennedy, The Rise and Fall cf GreatPowers: Economic Change and Military Corflict from 1500 to 2000 (New York: Vintage Books, 1987). 8 Jeffrey Taliaferro, Balancing Risks: Great Power Intervention in the Periphery (Ithaca: Corneli University Press, 2004). 9 Immanuel Wallerstein, The Decline cfAmerican Power: The U.S. in a Chaotic World (New York: The New York Press, 2003). ------------■ Revista de istorie militară ■----- 10 Fareed Zakaria, The Post-American World (New York: W.W. Norton, 2008) and Charles A. Kupchan, No One’s World: The West, the Rise cfthe Rest, and the Corning Global Turn (Oxford: Oxford University Press, 2012), 5. 11 The declinist school is very extensive. Among the most representative studies are: Charles Krauthammer, “The Unipolar Moment” Foreign Affairs70:l (1990/1991), 23-33; Christopher Layne, “The Unipolar Illusion: Why New Great Powers Will Rise” International Security 17:4 (1993), 5-49; Kenneth Waltz, “The Emerging Structure of International Politics” International Securityl&:2 (1993), 44-79; Barry R. Posen, “The Case for Restraint,” American Interest, 3:1 (2007), 7-17; Barry R. Posen, “Stability and Change in U.S. Grand Strategy” Orbis 51:4 (2007), 561-567; Walt, Taming American Power, Stephen M. Walt, “In the National Interest: A Grand New Strategy for American Foreign Policy” Boston Review 30:1 (2005); John J. Mearsheimer, “Imperial by Design” National Interest, 111 (2011), 16-34; Eugene Gholz, Daryl G. Press, and Harvey M. Sapolsky, “Come Home, America: The Strategy of Restraint in the Face of Temptation” International Security 21:4 (1997), 5-48; Eugene Gholz and Daryl Press, “Footprints in the Sand” American Interest 5:4 (2010), 59-67; Benjamin H. Friedman, Eugene Gholz, Daryl G. Press, and Harvey Sapolsky, “Restraining Order: For Strategic Modesty” World Affairs, Fall 2009, 84-94; Paul K. MacDonald and Joseph M. Parent, “Graceful Decline? The Surprising Success of Great Power Retrenchment,” International Security 35:4 (2011), 7-44; Christopher A. Preble, Power Problem: How American Military Dominance Makes Us Less Safe, Less Prosperous, and Less Free (Ithaca, N.Y.: Corneli University Press, 2009); Christopher Layne, The Peace cf Illusions: American Grand Strategy from 1940 to the Present (Ithaca, N.Y: Corneli University Press, 2006); Christopher Layne, “From Preponderance to Offshore Balancing: America’s Future Grand Strategy” International Security 22:1 (1997), pp. 86-124; Christopher Layne, “Offshore Balancing Revisited” Washington Quarterly 25:2 (2002), 233-248; Christopher Layne, “Less Is More: Minimal Realism in East Asia” National Interest 43 (1996), 64-77; Benjamin Schwarz and Christopher Layne, ‘A New Grand Strategy” Atlantic Monthly, January 2002, 36-42; Christopher Layne, ‘America’s Middle East Strategy after Iraq: The Moment -------■ Revista de istorie militară ■----------- for Offshore Balancing Has Arrived” Review cf International Studies 35:1 (2009), 5-25; Richard K. Betts, American Force: Dangers, Delusions, and Dilemmas in National Security (New York: Columbia University Press, 2012); Robert A. Pape, Dying to Win: The Strategic Logic cf Suicide Terrorism (New York: Random House, 2005); Robert A. Pape, “Empire Falls” National Interest, No. 99 (2009), 21-34; Robert A. Pape, “It’s the Occupation, Stupid” Foreign Policy, October 18, 2010; Robert A. Pape and James K. Feldman, Cutting the Fuse: The Explosion cf Global Suicide Terrorism and How to Stoplt (Chicago: University of Chicago Press, 2010); Andrew J. Bacevich, American Empire: Realities and Consequences cf U.S. Diplomacy(CAm\mâge: Harvard University Press, 2002); Max Boot, The Savage Wars cf Peace: Small Wars and the Rise cf the American Empire (New York: Basic Books, 2002); Ted Galen Carpenter, Smart Power: Towards a Prudent Foreign Policy for America (Washington, D.C.: CATO Institute, 2008); Ivo H. Daalder and James M. Lindsay, America Unbound: The Bush Revolution in Foreign Policy (Washington, D.C.: Brookings Institution Press, 2003); Michael Desch, Power and Military Iffectiveness: The Fallacy cf Democratic Triumphalism (Baltimore: John Hopkins University Press, 2008); Colin Dueck, Hard Line: The Republican Party and U.S. Foreign Policy since World War II (Princeton: Princeton University Press, 2010); Colin Dueck, Reluctant Crusaders: Power, Culture, and Change in American Grand Strategy (Princeton: Princeton University Press, 2006); Francis Fukuyama, America at the Crossroads: Democracy, Power and Neoconservative Legacy (New Heaven: Yale University Press, 2006); Leslie H. Gelb, Power Rules: How Common Sense Can Rescue American Foreign Policy (New York: Harper Collins, 2009); G. John Ikenberry, Thomas J. Knock, Anne-Marie Slaughter, Tony Smith, The Crisis cf American Foreign Policy: Wilsonianism in the Twenty-First Century (Princeton: Princeton University Press, 2009); Robert Jervis, American Foreign Policy in a New Era (London: Routledge, 2005); Charlmers Johnson, Dismantling the Empire: America’s Last Best Hope (New York: Metropolitan Books, 2010); Charlmers Johnson, The Sorrows cf Empire: Military, Secrecy, and the End cf the Republic (New York: Metropolitan Books, 2004); Robert Kagan, The Return cf History and the End cf Dreams (New York: Alfred A. Knopf, 2008); -----------------------------------[65 Robert Kagan, Dangerous Nation: America’s Place in the World from its Earliest Days to the Dawn cf the Twentieth Century (New York: Alfred A. Knopf, 2006); Melvyn Leffler and Jeffrey Legro, To Lead the World: American Strategy cfter the Bush Doctrine (Oxford: Oxford University Press, 2008); Steven E. Lobell, Norrin Ripsman, Jeffrey W. Taliaferro (eds.), Neoclassical Realism, The State, and Foreign Policy (Cambridge: Cambridge University Press, 2009); Michael Mandelbaum, The Frugal Superpower. America’s Global Leadership in a Cash-StrappedEra (New York: Public Affairs, 2010); Norrin Ripsman and T.V, Paul, Globalization and the National Security State (Oxford: Oxford University Press, 2010); Robert J. Lieber, 'America In Decline? It’s a Matter of Choices, Not Fate” World Affairs 175:3 (2012), 88-96; Robert J. Lieber, The American Era: Power and Strategy for the 21st Century (Cambridge: Cambridge University Press, 2005); David P. Calleo, ‘American Decline Revisited” Survival: Global Politics and Strategy, 52:4 (2010), 215-227; Paul Krugman, The Return cf Depression Economics and the Crisis cf2008 (New York: W.W. Norton, 2009); Joseph E. Stiglitz, Fretfall. America, Free Markets and the Sinking cf the World Economy (New York: W.W. Norton, 2010). 12 Thomas L. Friedman and Michael Man- delbaum, That Used to Be Us: How America Fell Behind in the World It Invented and How Can We Come Back (New York: Farrar, Strauss and Giroux, 2011), 356. 13 G. John Ikenberry, The Liberal Leviathan: The Origins, Crisis, and Tran:formation cf the American World Order (Princeton: Princeton University Press, 2011), 9. 14 Stephen G. Brooks and William C. Wohl- forth, World Outcf Balance: International Relations and the Challenge cf American Pri-macy (Princeton: Princeton University Press, 2008), 217. 15 This argument is developed in great detail in Simona R. Soare, “Pax Americana: Pacea Paradoxurilor și Paradoxurile Păcii” [Pax Americana: The Peace of Paradoxes and the Paradoxes of Peace], Introductory Study to the Romanian translation of Christopher Layne, Peace cf lllusions: American Grand Strategy from 1940 to the present (Iași: Polirom, 2011), 9-51. 16 The Budget and Economic Outlook: Fiscal Years2013 to2023 (Washington D.C.: Congressional Budget Office, 2013), 2 - Table 1; also see The 2012 Long-Term Budget Outlook (Washington D.C.: Congressional Budget Office, 2012), 25 - Figure 1-5. -------1 66 |----------------------------------- 17 The Military Balance 113: 1 (2013), 42 and Long-Term Implications cf the 2013 Future Years Defense Program (Washington D.C.: Congressional Budget Office, 2013). 18 Barry R. Posen, “Puii Back: The Case for a less Activist Foreign Policy” Foreign Affairs, January/ February 2013, Online edition. 19 Layne, “The Almost Triumph of Offshore Balancing,” Online edition. 20 Posen, “Puii Back,” Online edition. 21 A representative analysis is Niall Ferguson, Colossus: The Rise and Fall cfthe American Empire (New York: Penguin Books, 2005). 22 G. John Ikenberry, “Is American Multila- teralism in Decline?” Perspectives on Politics 3 (2003): 533. 23 Paul Kennedy, “The Eagle Has Landed: The New U.S. Global Military Position,” Financial Times, February 1, 2002. 24 Ferguson, Colossus, 3. 25 Brooks and Wohlforth, World Out cf Balance, 3. Also see John G. Ikenberry (ed.), America Unrivaled: The Future cf the Balance cf Power (Ithaca: Corneli University Press, 2002). 26 G. John Ikenberry, Michael Mastanduno and William C. Wohlforth, “Introduction: Unipolarity, State Behavior, and Systemic Consequences” World Politics 61:1 (2009), 1. 27 Henry Kissinger, Does America Need a Foreign Policy? Toward a Diplomacy for the 21st Century (New York: Simon and Schuster, 2001), 17. 28 Timothy Garton Ash, “Stagger On, Weary Titan: The US Is Reeling, Like Imperial Britain after the Boer War -but Don’t Gloat,” The Guardian, August 25, 2005. 29 Layne, “From Preponderance to Off-shore Balancing,” 86-124. 30 Robert J. Art, “Selective Engagement in an Era of Austerity” in Richard Fontaine and Kristin M. Lord (eds.), America’s Path: Grand Strategy for the Next Administration (Center for A New American Security, 2012), 13. 31 Joseph S. Nye, Paradox cf American Power: Why the World’s Only Superpower Can’t Go ItAlone (Oxford: Oxford University Press, 2002); Stephen M. Walt, Taming American Power: The Global Response to U.S. Primacy (New York: W.W. Norton, 2005). 32 Brooks and Wohlforth, World Out cf Balance-, and Stephen G. Brooks, G. John Ikenberry, and William C. Wohlforth, “Don’t Come Home, America: The Case against Retrenchment” International Security, 37:3 (2012/13), 7-51. ------------■ Revista de istorie militară ■------- 33 David P. Calleo, ‘ American Decline Revisited” Survival: Global Politics and Strategy, 51-A (2010), 215-227. Calleo differentiates between morbid and relative power decline; he argues the U.S. is experiencing relative power decline from it can always recover provided it adopts sound, rațional policies. Also see, David P. Calleo, cf Power. America’s Unipolar Fantasy (Cambridge: Cambridge University Press, 2009), 31. Also, see Michael Cox who argues the American relative power decline is exaggerated, especially when the rise of the rest is concerned. See, for instance, Michael Cox, “Power shifts, economic change and the decline of the West?" International relations, 26:4 (2012), 369- 388; Michael Cox, “Power shift and the death of the West?: not yet!” European political Science, 10:3 (2011), 416-424; Robert J. Lieber, The American Era: Power and Strategy for the 21st Century (Cambridge: Cambridge University Press, 2005). 34 See Zakaria, The Post-American World and Kupchan, No One’s World. 35 Paul Krugman, End This Depression Now! (New York: W.W. Norton, 2012). 36 Robert Kagan, “Not Fade Away: The Myth of American Decline” The New Republic, January 11, 2012, http://www.tnr.com/article/politics/maga- zine/99521/americaworld-power-declinism. This point is made quite poignantly by Kennedy, The Rise and Fall cf the Great Powers and Goldstein, Long Cycles. 37 Joffe, “Declinism’s Fifth Wave;” also see Stiglitz, Frecfall. 38 For a different perspective see National Intelligence Council, Global Trends 2030 (Washington D.C.: National Intelligence Council, 2012). ^The Budget and Economic Outlook: Fiscal Years 2013 to 2023 (Washington D.C.: Congressional Budget Office, 2013). 40 Freidman and Mandelbaum, That Used to Be Us,3-W 41 A great analysis of this particular challenge is in Stiglitz, Frecfall, especially part 1. 42 Krugman, End This Depression Now! 43 The Budget and Economic Outlook: Fiscal Years 2013 to 2023 (Washington D.C.: Congressional Budget Office, 2013). 44 Joffe, “Declinism’s Fifth Wave.” 45 “Trends in the Distribution of Household Income between 1979 and 2007” (Washington D.C.: Congressional Budget Office, 2011). ----■ Revista de istorie militară ■--------------- 46 Simona R. Soare, „Planul Obama privind sistemul de apărarea anti-rachetă în Europa. Implicații pentru securitatea națională a României” [Obama’s European Ballistic Missile Defense System. Implications for Romania’s National Security] Strategic Monitor 3-4/2011, 51-61. 47 For a much more comprehensive analysis of the contemporary empirical evidence to measure the American relative power decline and especially for an in-dept analysis of the misrepresentation of declinist arguments co-necrning the American subsidizing European security and NATO see Simona R. Soare, „Washington’s Cri de Coeur in the Battle against Relative Power Decline?” Strategic Monitor 1-2 (2013), forthcoming. 48 Dana H. Allin and Erik Jones, Weary Poli- ceman: American Power in an Age cf Aus-terity, Chapter 4 “The causes and co-nsequences of austerity” Adelphi Series, 52:430-431 (2012), 139. Also see data of the National Bureau for Economic Research (NBER) counting 11 business cycles since 1945. See http://www.nber.org/cycles.html. 49 Krugman, End This Depression Now! and Allin and Jones, Weary Policeman, 146. 50 The concept was coined by Joseph S. Nye jr., “East Asian Security: The Case for Deep Engagement” Foreign Affairs 74:4 (1995), 90-102. However, this type of strategy is also known as hegemony, liberal interventionism, etc. For other alternative strategies see Art, “Selective Engagement in an Era of Austerity” 13-28; Barry R. Posen and Andrew L. Ross, “Competing Visions for Grand Strategy,” International Security 21:3 (1996/97), 5-53; and Art, A Grand Strategy for America-, John J. Mearsheimer, The Tragedy cf Great Power Politics (New York: W.W. Norton, 2001); Christopher Layne, “From Preponderance to Offshore Balancing” 86- 124; Christopher Layne, “The (Almost) Triumph of Offshore Balancing” The National Interest, January 12, 2012. For a different argument, see John G. Ikenberry and Stephen Walt, “Offshore Balancing or International Institutions? The Way Forward for U.S. Foreign Policy” Brown Journal cf WorldAffairs XIV: 1 (2007), 13-23. For a criticai overview see G. John Ikenberry, Liberal Leviathan: The Origins, Crisis, and Tramformation cf the American World Order (Princeton, N.J.: Princeton University Press, 2011); Stephen G. Brooks and William C. Wohlforth, World Out cf Balance: International Relations and the Challenge cf American Primacy (Princeton, N.J.: Princeton University Press, 2008); Robert J. Lieber, Power and Willpower in the American Future: Why the United States Is Not Destined to Decline (New York: Cambridge University Press,2012); and Stanley A. Renshon, National Security in the Obama Administration: Reassessing the Bush Doctrine (New York: Routledge, 2010). 51 G. John Ikenberry, and William C. Wohl- forth, “Don’t Come Home, America: The Case against Retrenchment” International Security, 37:3 (2012/13), 7-51. 52 Fontaine and Lord (eds.), America’s Path: Grand Strategy for the Next Administration, 8. By “strategic solvency” the authors mean “keeping America’s externai commitments in line with the domestic resources available to back them.” 53 G. John Ikenberry and Stephen M. Walt, “Offshore Balancing or International Institutions?” 15. 54 For more details on this particular perspective concerning the United States’ status as systemic military Goliath see Simona R. Soare, “Global Goliath vs. Global Leader: the United States’ Difficult Strategic Choice” Strategic Monitor issue 1-2/2013. 55 Art, “Selective Engagement in the Era of Austerity,” 17. 56 Christopher Layne, “Offshore Balancing Revisited” The Washington Quarterly 25:2 (2002), 245. 57 Christopher Layne, “Who Lost Iraq and Why It Matters: The Case for Offshore Balancing” World Policy Journal 24:3 (2007), 38. 58 Ikenberry and Walt, “Offshore Balancing or International Institutions?” 14, emphasis added. 59 Layne, “Offshore Balancing Revisited,” 245, emphasis added. 60 Ibidem. 61 Fontaine and Lord (eds.), America’s Path: Grand Strategy for the Next Administration, 5. 62 The paradoxal character of this argument is tackled in Simona R. Soare, “The China Factor in U.S. Grand Strategy” Journal cf East European and Asian Studies 3-4 (2012), 295-310. 63 For more details, see Henry Kissinger, On China (New York: Penguin Books, 2011) and Zbigniew Brzezinski, Strategic Vision: America and the Crisis cf Global Power (New York: Basic Books, 2012). 64 President Barack Obama, State cf the Union Address speech before the US Congress, February 12, 2013. 65 President Dwight D. Eisenhower, Farewell Address, January 19,1961. 66 Stephen G. Brooks, G. John Ikenberry, and William C. Wohlforth, “Lean Forward: In Defense of American Engagement” Foreign Ajfairs, January/February 2013. Also see Kyle Haynes, William R. Thompson, Paul K. MacDonald and Joseph M. Parent, “Correspondence: Decline and Retrenchment - Perii or Promise?” International Security 36:4 (2012), 189-203. ] 68 |------------------------------------------------■ Revista de istorie militară ■ Istorie recentă și geopolitică MARINA INDIANĂ ÎN MAREA MEDITERANĂ: DIPLOMAȚIE MILITARĂ ȘI SINERGIE TEHNOLOGICĂ SILVIU PETRE * Abstract In the mold cf the XV' century, Mediterranean Sea has become one cf the centers cf the world once more. Russian, Chinese, Israeli, Turkish and Indian navies join established Western powers in patrolling the widest sea mass separating North from the South. Terrorism, dynam- ics cf MENA during Arab Springand piracy in theAden Gofare all good motivesforfollowing A.fred T. Mahan’s dictum cf controlling the global maritime routes. India, as one cf the aspiring global supeipowers, has made a custom in developing a blue water navy. However, herpresence in the Mediterranean is not only an imitation cf other nati- ons nor a simple game cf prestige. India seeks to establish and deepen naval cooperation with those Mediterranean countries with whom she already has prior technological exchange. Keywords: India, Mediterranean Sea, Israel, Turkey, France, Spain, geopolitics, clusterland Către mijlocul lui iunie 2012, patru nave ale marine indiene se pregăteau să plece la Shanghai (este vorba despre distrugătorul de rachete INS Rana, fregata camuflată INS Shivalik, corveta arată INS Karmukh și nava-rezervor INS Shakti1). Evenimentul vine la câteva zile după întâlnirea de la Organizația pentru Co- operare din Shanghai dintre ministrul de externe indian, M.S.Krishna, și omologul său chinez Jiang Jiechi alături de vice-premierul Li Xeqiang. înainte de a andoca în Shanghai navele indiene au oprit prin diferite porturi din Vietnam, Filipine, Coreea de Sud și Japonia2. Alte patru nave, de data aceasta ale flotei de vest (INS Mumbai, INS Aditya, INS Trishul și INS Gomti) au pornit în sens invers pentru a ajunge în Golful Aden, Marea Roșie și a pă- trunde în Mediterana. Condusă de contra-ami- ralul A.R.Karve, flota indiană a ajuns în portul Haifa din Israel la început de august pentru o vizită de patru zile. Cele două state, India și Is- rael, au sărbătorit 20 de ani relații diplomatice. Alături de cele două convoaie mai sus mențio- nate, alte nave indiene au primit ordin să por- nească spre Maldive, Mauritius și Seychelles. Mult mai aproape de data scrierii rândurilor de față, amiralul Murat E Bilgel, comandantul forțelor navale turcești, a poposit la Mumbai (6-8 noiembrie 2012) într-o vizită de curtoa- zie și schimb de experiență. Bilgel s-a întâlnit cu vice-amiralul Sekhar Sinha cu care a vizitat împreună șantierele navale și nava INS Teg3. * Silviu Petre este doctorand SNSPA, beneficiar al Programului Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013. ----■ Revista de istorie militară ■--------------------------------------------------1 69 ]-- Dat fiind acest itinerariu, ne putem intero- ga asupra rostului itinerariului navelor indie- ne, mai ales in marea Mediterana? Este vorba despre o simplă demonstrație de forță, o pre- lungire a interesului indian în Golful Aden și Marea Roșie sau poate o modalitate prin care India vrea să fie mai aproape de punctele in- candescente ale Primăverii Arabe? Articolul de față va argumenta că itine- rariul marinei indiene se înscrie într-o cheie geopolitică însumând rațiuni deopotrivă teh- nice și geografice. Vom introduce de asemenea termenul de clusterland, similar cu noțiunile consacrate de heartland și rimland. în geopoli- tica tradițională, cea care era fidelă etimologiei numelui său4, termenul de heartland denota o zonă cu geometrie variabilă ce cuprindea mai mult sau mai puțin estul Europei, parte din Rusia europeană până în Siberia. în teoria lui Halford Makinder, controlul Eurasiei depindea de controlul/cucerirea heartlandului. Mai târ- ziu, americanul de origine olandeză Nicholas Spykman introducea noțiunea de rimland= pământul de margine și muta în consecință atenția pe acesta. Pentru Spykman hegemonia americană post 1945 cerea controlul zonelor de margine ale Eurasiei pentru a putea controla Oceanul Planetar și a îngrădi URSS. Program recomandat în scrisoarea cea lungă de către George Kennan în 1946-1947. în timpul Răz- boiului Rece dar nu numai Statele Unite au ur- mărit să aibă atât heartlandul cât și rimlandul în sfera de influență. Plasarea rachetelor Pola- ris în Germania, războaiele din Indochina sau curtarea unor aliați precum Turcia, China ori Pakistan completau aceeași rațiune strategică. Astăzi, când refrenul general al ascensiunii economice asiatice are drept cheiasol puterea Chinei, Statele Unite comasează aici resursele logistice, militare și diplomatice. înțeleg prin clusterland o constelație de puncte de interes cu rol strategic, logistic sau de altă natură ce fixează politica externă a unui anume stat. Un clusterland apare dintr-o ne- voie de ierarhizare a priorităților-> un stat/ armată/marină nu poate controla complet un întreg areal și atunci se mărginește la câteva zone (orașe, forturi, vârfuri montane) ce asigu- ră avantaje. Putem aduce ca exemplu amplasarea scu- tului anti-rachetă în Europa. După cum se știe 70 infrastructura scutului va fi găzduită de cinci națiuni: Spania, Cehia, România, Polonia și Turcia. Elemente ale scutului ar putea fi con- centrate doar pe flancul estic al NATO. însă, din motive de natură politică/diplomatică/ economică, a rămas configurația de mai sus. Spunem în acest caz că țările care vor găzdui elemente ale scutului compun un clusterland pentru decidenții de la Washington. Clusterlandul este asemănător cu noți- unea de regiune geopolitică din gândirea lui Saul Bernand Cohen5. Acesta enumeră trei astfel de regiuni maritime: America de Nord și de Mijloc, Europa maritimă și Maghrebul; Rim-ul Pacific. Spre deosebire de Cohen, no- țiunea propusă de clusterland are un caracter discontinuu și nu cere interesul față de o în- treagă zonă anume, ci doar față de câteva relie- furi strategice, așa cum s-a menționat mai sus. De la statutul de Cenușăreasă la cel de regină a balului? Cu un personal de peste 50.000 de oameni6 și un buget de 24,7 mld$ (pentru următorii cinci ani7), marina indiană este a V-a din lume. Activitatea sa este compartimentată pe patru comandamente: cel Estic cu sediul la Visakha- pattinam, cel Vestic cu sediul la Mumbai, Sudic - Kochi. Din 2001 a fost creat un al IV-lea co- mandament special pentru insulele Andaman și Nicobar. La sfârșitul anilor ’90, poseda peste 100 de nave de luptă, dintre care 15 submarine, 2 portavioane și alte 23 de fregate și distrugă- toare. Ambițiile mari erau circumscrise situ- ației economice generale și achizițiile de noi aparate trebuiau în primul rând să înlocuiască vasele depășite tehnologic. La nivelul lui 2003 existau 140 de nave și submarine, dar exista o cerere de 198 întrucât 80 dintre cele 140 nu mai corespundeau standardelor actuale! în 2012, efectivul este de 134 de nave dintre are 52 nave mari de bătălie, 14 submarine Diesel germane tipul 209/1500 și 10 nave rusești clasa 877EKM Kilo și 13 fregate. 47 de nave au fost comandate sau sunt în construcție (trei dintre cele aflate în construcție vor fi importate, re- stul sunt produse intern)8. La mijlocul anilor 2000 s-a demarat un amplu angajament de dotare cu echipament nou, mai ales de factură franceză și rusească. ----------■ Revista de istorie militară ■- Politica de achiziții nu este lipsită de peripeții, așa după cum indică povestea portavionului Vikramadytia. Cunoscut în timpurile sovieti- ce drept Amiralul Gorshkov, vasul a devenit obiectul unui contract de circa 1,5 mld% între Kremlin și New Delhi în 2004. Partea sud-asi- atică urma să dea banii doar pentru reparații și modernizare și nu pentru livrarea vasului în sine. Partea rusă se obliga să ofere la pachet avioane MIG-29 și elicoptere Ka-28/31. Un nou contract bilateral în 2009 creștea costurile la 2,3 mld$9. Dacă în vara lui 2012 se anunțase că Vikramadytia a ieșit din șantierul naval și a pornit spre mări pentru teste, trei luni mai târ- ziu, în decembrie, când vasul urma să fie predat marinei indiene, o nouă întârziere fixează data livrării în 2013. Deși India poate cere Rusiei daune, până acum nu s-a cerut nicio sumă.10 în vederea obținerii autarhiei tehnice, ma- rina a ordonat în 2008 construcția prin mijloa- ce autohtone a unui portavion, trei distrugă- toare și trei fregate, patru corvete anti-subma- rin, 10 amplasamente propulsate cu jet pentru atacuri rapide, șase nave de recunoaștere și pa- tru nave pentru patrula coastelor. Pentru 2022 se speră că panoplia zeului Varuna va număra: 3 portavioane, 10 distrugătoare (2 tip Delhi; 3 Kolkata 15A și 4 Proiect 15B); 24 de fregate (9 Krivak + 3 Brahmaputra + 3 Shivalik + 7 Pro- ject 17A + 2 Project 17B), 20 de corvete și 34 de submarine dintre care 6 Scorpion, de origi- ne franceză.11 Promisiunea indigenizării s-a apropiat de împlinire odată cu lansarea la apă în august 2012 a primului submarin nuclear construit de India: Arhant (trad: Distrugătorul de dușmani). Macheta a fost dezvăluită în 2009 ca parte a unui proiect mai amplu de construire a cinci submarine nucleare. Arhant are o greutate de 6000 de tone, un echipaj de 95 de oameni, un generator 80 MW și viteza de 44 de km pe oră (24 de noduri). Arhant este echipat cu rachete anti submarin K-15, numite și Sagarika. Saga- rika au fost introduse în 2007 și testate de mai multe ori, inclusiv în 2011. Raza este de 700 km (peste 400 de mile) și pot fi echipate atât cu încărcătura convențională cât și cu focos nu- clear. Odată cu Arhant, India devine una din- tre puținele națiuni ce posedă triada nucleară la ora actuală- adică poate lansa misile atomice din aer, apă și uscat. ----■ Revista de istorie militară ■----------- Spre mări tot mai albastre - programul de modernizare și ambițiile marinei indiene Pentru Bhăratiya Nau Senă - Marina In- diană - dezvoltarea a fost o funcție ce deriva din nevoia prioritizării celorlalte celor două arme: armata și aviația. Cum pericolele cele mai mari ale Indiei veneau din nord-nord-est, de pe uscat, a fost și normal ca marina să fie un pivot mai puțin solicitat. Mai degrabă și-a văzut utilitatea încercată în misiunile ONU din perioada Războiului Rece. Din punct de vedere al dotării tehnice, marina indiană, ca de altfel și restul armelor, a evoluat de la un debușeu pentru echipamentul învechit (sau disponibil) al imperiului britanic către un client cu gusturi diversificate, chiar dacă bazate în principal pe parteneriatul cu Uniunea Sovietică. Slăbiciu- nile marinei indiene s-au văzut mai ales după războaiele cu China (1962) și Pakistan (1965). După 1965, marina a preluat paza insulelor Andaman și Nicobar, până atunci aflate în atri- buția armatei, precizează Gulab Hiranandani, amiral (r) al marinei indiene și unul dintre is- toricii oficiali ai acesteia. Următorul conflict cu Pakistanul, survenit în 1971, a arătat că rivalitatea cu vecinul siamez din nord nu se poartă doar pe terra ferma, ci are o veritabilă dimensiune maritimă. Pe 9 decembrie 1971 un submarin pakistanez cumpărat de la fran- cezi (clasa Daphne) a scufundat unul dintre cele două nave anti-submarin indiene în zona Surasthra. Lecția învățată s-a materializat în- tr-un nou program de achiziții: avioane anti sub marin-sovietice (Tu-142 și 11-38), germane (Dornier), elicoptere anti-submarin britanice (Sea King) și sovietice (Kamovs) alături de noi submarine de origine germană. Scopul viza maturizarea într-o „Marină tridimensională” capabilă să opereze simultan nave de supra- față, submarine și avioane. La sfârșitul anilor 1990, marina indiană apărea ca o forță încă re- dutabilă (a Vil-a din lume), cu un personal de peste 50.000 de oameni și echipament învechit (stau mărturie cele două portavioane britanice Vikrant și Viraat cumpărate în 1957 și 1985 și compatibile cu avioane Harrier și Sea King). Paralel cu achiziția de echipament străin, se derulează alte două procese învecinate: adap- tarea materialului deja în uz la piese de schimb sau echipament străin și indigenizarea - visul cu bătaie lungă al industriei militare indiene vechi cât independența. în acest al doilea as- pect, se poate menționa programul de fregate Leander început în anii ’60. Prima navă la apă a fost Nilgiri pe 23 octombrie 1966, iar a Vl-a și ultima Vindhyagiri, în operații din 1981. Gra- dul de indigenizare a pieselor componente a crescut de la 27% (în cazul primei fregate) la 73% (cea mai recentă). Nevoia unei marine viguroase (civilă și militară), care să asigure Indiei nu numai se- curitatea în proximitatea dar să fie un vector al diplomației militare într-o lume interdepen- dentă, s-a văzut in cel puțin două ocazii: 1973- 1975 și 1987-1991. Primul interval se referă la criza petrolului ce afectează direct securitatea energetică a Indiei / al doilea interval vorbeș- te despre seceta din 1987 și colapsul financiar din 1991. Odată cu anii ’90, deci, New Delhi face primii pași către cooperarea maritimă cu alți actori semnificativi. în prima parte a ani- lor ’90 și apoi în 1996 au loc trei exerciții co- mune navele indo-americane. Din 1996 încep exercițiile Malabar care au sărbătorit în 2012 a XVI-a aniversare. Malabar 2007 a fost unul dintre cele mai mari desfășurări de forțe ma- ritime din istoria regiunii, aducând împreună trei portavioane, 28 vase de suprafață, 150 de avioane și 20.000 de oameni, personal din Statele Unite, India, Japonia, Australia și Sin- gapore. în 2012 exercițiile Malabar au avut loc între 7-16 aprilie în portul Chennai din statul Tamil Nadu, lângă Golful Bengal. Din partea americanilor a participat Grupul de Impact-1 (Carrier Strike Group-1), parte a Task Force 70 din cadrul Flotei a Vil-a. Flota indiană a fost reprezentată de fregata NS Satpura, Distrugă- toarele INS Ranvijay și INS Ranvir - dotate cu rachete, corveta INS Kulish și nava-rezervor INS Shakti, conform publicației The Diplomat apud The Hindu. - Cu al doilea furnizor al său de armament, anume Israelul, relația Indiei a fost aceea a unui limbaj dublu. în anii ’50-’60 non-alianiamentul nehruvianist curta bunele oficii ale lumii arabe și tindea să vadă Israelul ca pe un stat neo-im- perialist ale cărui capricii erau stipendiate de Statele Unite. Cu toate acestea, mai ales odată cu moartea lui Nehru și izbucnirea războiului cu Pakistanul din 1965, între cele două state ------1 72 I-------------------------------- se va cimenta o cooperare militară discretă, ținută departe de ochii publicului indian, mai ales a celui musulman. De abia după 1992 bi- lateralismul Tel Aviv-New Delhi va deveni pu- blic și va căpăta substanță. Venirea la putere a BJP-ului, partid cu agendă anti-musulmană, cooperarea în domeniul strategic se va accele- ra simțitor. Sertarul naval va fi inaugurat în no- iembrie 1995 când două nave clasa Godavari FFG și o corvetă de patrulă vor vizita un port israelian. La sfârșitul anului următor, marina și aviația indiene vor fi cumpărat mai multe piese de tehnologie militară israeliană. Piesa de rezistență a fost radarul multi-modal, Elta, ce poate urmări până la 100 de ținte simultan! Radarul Elta echipează avioanele indiene de patrulă costală Do-228-101. Tot în 1996, India construiește două nave de patrulă tipul Dvora MKII, folosite în interceptarea teroriștilor pa- lestinieni. Dincolo de transferurile și schimburile teh- nologice, staff-urile celor două părți au început să aibă discuții regulate odată cu 2007. în ianu- arie 2010, șeful marinei israeliene, vice-amira- lul Eliezer Marom, a făcut o vizită de trei zile în India pentru a purta discuții legate de proiectul comun al DRDO și IAI și anume sistemul an- ti-balistic Barak-NG (next generation), cu rază de 70 kilometri. Valoarea proiectului se ridica la 2,5 mld.$. în octombrie același an, amiralul- șef al marinei indiene, Verma, înapoiază vizita în Israel unde a purtat convorbiri cu ministrul apărării, Ehud Barak, șeful marelui Stat major, Gabi Ashkenazi, și șeful marinei, Eliezer Ma- rom. Exercițiile comune nu sunt atât de dense/ frecvente precum exercițiile Malabar sau cele cu americane, dar viitorul poate adânci siner- gia navală indo-israeliană. - Cu marina franceză, Bhăratiya Nau Senă are evenimente la comun din 1993. în ultimii ani, duetul celor două state are un rol de prim rang în combaterea pirateriei somaleze din Golful Aden. Din 2001 a fost inaugurat Varu- na - exercițiu de proporții, ajuns în 2012 la a Xl-a aniversare. Poate cel mai amplu exercițiu de până acum s-a desfășurat în 2009 la un exer- cițiu comun în Mediterana, când itinerariul flotilei indiene a circumscris întreaga Europă de Est, oprindu-se în Rusia. în 2010, exercițiul Varuna s-a desfășurat în portul Mumbai la fi- nal de august și a adus împreuna FNS Dupleix ■ Revista de istorie militară ■-------- și fregata INS Brahmaputra și submarinul INS Shankush - ultimele două de fabricație indige- nă. Pentru 2011, flota indiană a fost reprezenta- tă de INS Virat, fregatele indigene Godavari și INS Ganga alături de un submarin clasa Shis- humar - INS Shalki. Franța a trimis Task Force 473 cu baza în Toulon, format din portavionul Charles De Gaulle, distrugătoarele FNS Forbin și FNS Tourville, nava-rezervor FNS Meuse și submarinul nuclear FNS Amethyste. Pentru Varuna 2012, India a trimis distrugătorul de rachete Mumbai, fregatele Trishul și Gomati și tankerul Aditya. Franța a fost reprezentată de fregatele Surcouf și Montcalm, corvetul Com- mandant Birot și nava de comandă Var. Pentru a sărbători Anul Indiei la St. Tropez, distrugătorul Mumbai și fregata Surcouf au andocat împreună între zilele 20 și 21 iulie. Mai târziu, vizita a fost întoarsă de distrugătorul francez de submarine Dupleix, care a andocat la Mumbai între 25-30 octombrie. Pe nivelul cooperării navale indo- franceze, anul s-a terminat cu vizita amiralului Bernard Rogel în India, în decembrie. - Cu Spania, cealaltă putere regională la- tină atlanto-mediteraneană, India întreține relații comerciale dublate de cooperare în in- dustria de apărare. Deși Spania face parte din concernul Euro-Fighter, care a pierdut licita- ția în fața modelului Rafale, comerțul militar nu s-a oprit pentru cele două state. în urma unei vizite făcute la New Delhi de către regele Juan Carlos și compania sa, s-a semnat un me- morandum de înțelegere în vederea vânzării submarinului S-80 marinei indiene în cadrul programului India-75. De menționat că firma Navantia, veche de 300 de ani, este parte a consorțiumului Scorpene India alături de fir- ma franceză DCSN. Navantia mai are legături strânse cu Lockheed Martin și deci mișcarea indienilor nu face decât să urmărească acele state ale căror tehnologii sunt compatibile cu cele ale SUA. Memorandumul a fost semnat de către ministrul indian al apărării, K.Antony, și omologul său iberic, Pedro Morenes Eulate. - în cadrul Primăverii Arabe, diplomația in- diană nu a fost deosebit de activă. New Delhi- ul a fost absorbit propriilor sale probleme. Dar nu înseamnă că reacțiile sau poziționările față de evenimentele din MENA au lipsit cu desă- ------■ Revista de istorie militară ■--------- vârșire. Mai ales că mii de conaționali muncesc în țări precum Bahrein sau Libia. La începutul lui martie 2011, când războiul civil a început în Jamahirie, au fost trimise două nave ale ma- rinei indiene: INSA Jalashwa (fostă USS Tren- ton), a treia navă că mărime și INS Mysore. La începutul lui iulie 2012, navele din flota de vest ale marinei indiene au părăsit Djibouti îndreptându-se spre Alexandria, unde ofițerii indieni s-au întâlnit cu omologii lor egipteni. A fost primul exercițiu comun de după schim- barea regimului. - Ca subiect ca reflecție pentru narcisismul micilor diferențe, relațiile turco-indiene pot fi un bun exemplu. Ambele sunt democrații la- ice, pro-americane, cu populație musulmană însemnată și cu aspirații regionale. Cu toate acestea, Ankara și New Delhi nu au vibrat din- colo de glacisul unor relații diplomatice vagi, în parte lucrurile se explică pentru afinitatea Turciei pentru Pakistan. Tandemul dintre An- kara și Islamabad a avut drept resort viziunea neo-otomanistă a rezolvării războiului afgan și extinderea în Asia Centrală. Pakistanul, la rân- dul său, intuiește posibilitatea de a juca rolul de balansoar între Asia Mică și China. Dacă India a venit mai mult spre Turcia sau invers ar fi greu de spus. Cert este că globalizarea le aduce mai aproape și cere fiecăreia dintre ele să formule- ze o abordare pentru cealaltă. Politețea începe să se transforme în politică de cooperare prin 2003 și aceasta mai mult via efortul american de combatere a terorismului. Atunci ministrul indian de externe Yashwant Sinha s-a întâlnit cu președintele turc de atunci, Ahmet Necdet Sezer, și cu premierul Recep Tayep Erdogan. în februarie 2010, președintele turc Abdullah Gul a fost însoțit de numeroși miniștri de re- sort șî oameni de afaceri într-o vizită la New Delhi. Un an mai târziu, vice-președintele in- dian, Hamid Ansari, a întors vizita la Ankara în octombrie 2011. Cele două state au stabilit să se susțină la ONU în viitorul apropiat. La sfâr- șitul lui ianuarie 2013, Consiliul Indian pentru Chestiuni Globale (Indian Council of World Affairs - ICWA) a semnat un acord de înțele- gere cu Centrul Turcesc pentru Studii Strategi- ce Asiatice (Turkish Asian Centre for Strategic Studies-TASAM). -------------------------------------1 73 |--- Toate aceste contacte la nivelul diploma- tico-economico-academice nu au rămas fără reverberație la capitolul cooperare navală. în- cepând cu 2010-2011, staff-urile militare ale celor două națiuni și-au întețit relațiile. Mai ales că noua doctrină navală turcească, apro- ximând un cvasi tout les azimuts, a demarat Operațiunea Barbarosa: Scutul Egena prin care navele sale vor patrula Marea Meditera- nă, Golful Aden și Oceanul Indian. Șeful forțe- lor aeriene, mareșalul Pradeep Vasant Naik, a cunoscut apele Bosforului într-o vizită din 18- 21 aprilie 2010. Comandantul Forțelor Navale turcești, amiralul Esref Yugur Yigit, a vizitat la rândul său India în decembrie același an. Ami- ralul Nirmal Verma, șeful marinei indiene ,a fost în Turcia între 13-16 iunie 2011. în iulie 2011, forțele navale indo-turce au efectuat un exercițiu la comun lângă coastele Mumbaiu- lui. Protagoniștii au fost TCG (Turkish Repu- blic Ship) Barbaros, fregatele TCG Gelibolu și TCG Gemlik alături de nava de aprovizionare TCG YBK Gungor. De partea cealaltă avem INS Mumbai, INSA Betwa, INSA Brahmapu- tra și submarinul Shishukmar. După cum s-a spus și mai sus, la sfârșitul lui 2012, amiralul Murat Bilgel, șeful forțelor navale turcești, a efectuat o vizită de două zile în India unde s-a întâlnit cu vice-amiralul Sekhar Sinha, respon- sabil de comandamentul vestic. Cei doi au dis- cutat probleme de securitate comune. Rațiuni comerciale versus rațiuni militare Peisajul interdependenței complexe oferă ubicuități, ironii și paradoxuri inedite celui care privește sistemul internațional westpha- lic. Vedem cum două sau mai multe state se pot angaja în relații economice intense în ciuda faptului că sunt rivale. Ironiile și paradoxurile însoțesc și relațiile exterioare ale Indiei unde harta parteneriatelor comerciale nu se supra- pune peste cea a parteneriatelor strategice. Conform CIA Factbook, partenerii comerciali ai Indiei la nivelul anului 2011 erau: - la export: UAE 12.7%, SUA 10.8%, China 6.2%, Singapore 5.3%, Hong Kong 4.1% - la import: China 11.9%, UAE 7.7%, Elve- ția 6.8%, Arabia Saudiă 6.1%, US 4.9% ------1 74 |------------------------------- Un articol mai vechi, din 2009, enumera cei zece parteneri comerciali ai Indiei, China având primul loc, iar Statele Unite cel secund: Primii zece parteneri comerciali 2006-2007 Țară Volum comercial (milioane de rupii) Balanța comercială SUA 138474 32263 China 116538 -41479 Emiratele Arabe Unite 93620 15270 Arabia Saudită 72273 -48850 Singapore 52302 2622 Germania 52154 -16140 Marea Britanie 44311 6532 Belgia 34463 -3020 Japonia 33748 -7841 Coreea de Sud 33126 -10368 Primii zece parteneri comerciali 2007-2008 Țară Volum comercial (milioane de rupii) Balanța comercială SUA 168013 -1237 China 152713 -65519 Emiratele Arabe Unite 117148 8682 Arabia Saudită 93033 -63188 Singapore 62344 -3020 Germania 60335 -19137 Marea Britanie 46909 7026 Japonia 40973 -9942 Hong Kong 36252 14518 Coreea de Sud 35789 -12826 ■ Revista de istorie militară ■ Primii zece parteneri comerciali 2008-2009 (Apr.-Feb.)* Țară Volum comercial (milioane de rupii) Balanța comercială China 1,63,202 -92,676 SUA 1,55,353 12,254 Emiratele Arabe Unite 1,52,668 -1,934 Arabia Saudită 1,05,602 -64,303 Germania 67,602 -19,497 Singapore 63,280 2,934 Marea Britanie 50,144 524 Hong Kong 50,129 1,772 Belgia 41,552 -5,294 Olanda 33,099 19,049 în schimb, cartografia parteneriatelor mi- litare/ importurilor de echipament militar de către New Delhi se găsește la un simplu click pe Google: SUA, Rusia, Israel, Franța, Suedia (majoritatea anterior listate). Numai dacă ne uităm la cele patru nave menționate la începutul articolului - INS Mumbai, INS Aditya, INS Trishul și INS Gom- ti -, vom găsi o bună parte din lista furnizori- lor tocmai enumerați. INS Trishul este o frega- tă de construcție rusească clasa Talwar. Alături de ea se mai găsesc câteva surate: INS Trishul (trident) și INS Tabar (topor). Lor se vor ală- tura alte trei nave din categoria Talwar pe care guvernul din New Delhi le-a comandat în 2006 printr-un contract de 1,6 mld$: INS Teg, INS Tarkash și INS Trikand. Cea din urmă, INS Tarkash, a fost dată în primire Indiei; Teg va fi livrată în aprilie 2013, iar Trikand în iunie 2013. Fregatele sunt dotate, printre altele, cu rachete Brahmos - expresie a sinergie! indo- ruse la capitolul balistic. Tot de factură ruseas- că este și INS Aditya. Gomti este echipată cu sisteme anti-rachetă Barak (deocamdată sin- gura din cele patru nave care au vizitat portul Haifa). Aparatura electronică israeliană este însă o prezență pe multe dintre amplasamen- tele navale indiene. Sistemul Barak-8 cu rol anti-balistic este o creație joint venture indo- israeliană și va fi instalat într-o formă completă pe INS Kochi. Radarul IAI Elta EL/M-224839. INS Vikramadytia, anterior menționat, va fi echipat tot cu avioane rusești, de aceea guver- nul indian a comandat în 2009 28 de MIG-uri 29 ce vor opera pe portavion.40 Omniprezența ca ideologie? într-o lume interdependentă, omnipre- zența devine o ideologie în sine. A fi la locul potrivit, în momentul potrivit, pentru a masa forțele potrivite rezumă catehismul succesului între jucătorii mari și mici. Știm că: - Strategia este planificarea dezirabilită- ții (ceea ce dorim; modul cum formulăm inte- resul național); - Logistica este planificarea posibilități- lor (evaluarea lucidă a liniilor de comunicare, teritoriului, moralului, resurselor minerale, alimentare etc); - Tactica este planificarea probabilită- ților (stabilirea efectivelor in bătălie, mutarea efectivelor pentru a rezolva o problema sau alta etc.). Dacă cele trei paliere sunt separabile în ri- valitățile de pe uscat, mai ales în timp de pace, nu același lucru se poate spune despre rivalita- tea maritimă. Aici asigurarea logisticii se con- fundă cu tactica și strategia.41 Prezentul articol a încercat să arate că exer- cițiile marinei indiene în Marea Mediterană din ultimele luni se concentrează pe acele state cu care New Delhi are parteneriate militare pro- funde.42 Decidenții indieni par deciși să obțină sinergia operaționalizând componente rusești, * India’s Trading Partners, India’s Trading Partners, Ministry of Commerce& Industry, July 27, 2009, http://pib.nic.in/newsite/erelease.aspx?relid=51058. Sriram Vadlamani, Top 10 trading partners of India, Asia’s Correspondent, Aug 07, 2009, http://asian- correspondent.com/186/top-10-trading-partners-of-jndia/. ■ Revista de istorie militară ■ 75 franceze, britanice și israeliene pentru navele Bhăratiya Nau Senă (dar este valabil și pentru celelalte forțe armate). O diversificare limitată a furnizorilor pare să fie abordare bună, evi- tând atât bazarea excesivă pe un singur stat cât și extrema cealaltă: risipirea banilor pe prea multe produse care să nu mai poată fi armoni- zate. însă diavolul stă în detalii și ține de elitele indiene să vadă claritatea acelor detalii. P.S.: Articolul a încercat să schițeze un po- sibil model de comportament în Marea Medi- terană. Prezența indiană navală poate fi văzută ca un test de turnesol care descoperă un focar intens al interacțiunilor în diplomația militară. Cooperarea tehnologică indo-rusă sau indo- israeliană sau vânzările de submarine germa- ne către Israel și Egipt43 arată cât de mult s-au apropiat relațiile Nord-Sud. Ne putem întreba, de asemenea, în ce măsură complexul milita- ro-indusrial european se folosește de țările MENA sau de cele est-mediteraneene ca piețe de export sau dumping. Putem de asemenea reflecta cum terorismul, imigrația ilegală și in- teresele națiunile regionale ori superputerilor vor afecta stabilitatea Mediteranei. Nota bene: articolul de față a apărut pe site- ul Centrului de Studii Est-Europene și Asiatice într-o versiune anterioară: "Omniprezența ca ideologie: Ce caută marina indiană în Marea Mediterană?”15 decembrie 2012, http://www.cseea.ro/publicatii/view/briif- analysis/omiprezen355a-ca-ideologie-ce-ca- ut259-marina-indian259-in-marea-medite- ran259. NOTE 1 After China Indian Warhips to be Deployed in Horn of Africa, Red Sea and Western Mediter- ranean, Defence Now, June 14, 2012, http://www. defencenow.com/news/729/after-china-indian- warships-to-be-deployed-in-horn-of-africa-red- sea-and-western-mediterranean.html. 2 Indian Navy Ships to Dock in China as Both Nations Decide to Address maritime Security Issu- es, Defence Now, June 8, 2012, http://www.defen- cenow.com/news/718/indian-navy-ships-to-dock- in-china-as-both-nations-decide-to-address-mari- time-security-issues.html. 3 The Commander Of Turkish Navy Is In In- dia, 10 NOV 2012, HTTP://TURKISHNAVY.NET/ TAG/INDIAN-NAVY/. ----1 76 |----------------------------------- Turkish Naval Forces Commander on official visit: Admirai E Murat Bilgel, Commander of the Turkish Naval Forces is visiting India from 04 to 08 Nov 12, http://indiannavy.nic.in/news-events/tur- kish-naval-forces-commander-official-visit. 4 Mă refer aici Ia confuzia ce domnește în utili- zarea noțiunii de geopolitică. în ultimul timp, și mai ales în spațiul românesc, aceasta tinde să devină o metaforă cu denotații atât de largi încât nu mai în- seamnă nimic precis, crede Șerban Filip Cioculescu - "Geopolitica, deși are un statut foarte contestat și nu este recunoscută ca disciplină științifică, a tins să devină o conceptuală în care s-au în- ghesuit discipline variate: studiile de securitate și strategice, istoria, sociologia antropologia și desigur rudimente de TRI.” Șerban Filip Cioculescu, O dez- voltare „inhibată” a teoriei Relațiilor Internaționale în România?Ipoteza rivalității cu geopolitica pp.19- 47 în Ruxandra Ivan (coord), Direcții principale în studiul relațiilor internaționale în România, Institu- tul European, 2007, p. 49. O părere diferită față de Cioculescu este aceea a Olgăi Kachina. Pentru Kachina marginalizarea geo- grafiei din curicula școlară americană va avea con- secințe negative pe viitor. De aceea pledează pentru menținerea geografiei în cadrul unei abordări inter- disciplinare geopolitice care să arate influența din- tre mediu, cultură și politică. Olga A. Kachina, California State University East Bay, Teaching A Geographical Component. In World History Curriculum, Contemporary Issues In Education Research -Volume 4, Number 12, December 2011 - Confuzia este parțial explicabilă și justificabilă prin păcatul originar al disciplinei ce atribuia geo- politicii fie rolul de studiu al luptei pentru putere și resurse între marile puteri fie acela de studiu al de- pendenței istoriei de geografiei. Vezi Leonhard van Efferinck, The Definition of Geopolitics, January 2009, http://www.exploringgeopolitics.org/Publica- tion_Efferink_van_Leonhardt_The_Definition_of_ Geopolitics_CIassicial_French_Critical.html. Vezi și L. Kristof, The Origin and Evolution of Geopolitics The Journal cfCorflictResolution, Mar- ch, 1960, voI.IV în Silviu Costache, German School of Geopolitics. Evolution, Ideas, Prospects, Revista Română de Geografie Politică, Nr.XIII, No.2, No- vember 2011, pp.264-276, esp.264 Sintetizând definiția clasică, bazată pe factori geografici-materiali și cea critică, axată pe discurs, Colin Flint numește prin geopolitică: 1) practica controlului și rivalității asupra teritoriului; 2) un discurs care clasifică teritorii și mase de oameni. Colin Flint, Introduction in Geopolitics, Routledge, New York, 2006, p. 13. ------------■ Revista de istorie militară ■------- 5 Saul Bernard Cohen, Geopolitics cf World Sys- tem, Rowman & Littlefield, Maryland, 2003, p. 40. 6 Alte surse dau 96.000 de oameni. Mrityunjoy Mazumdar, Indian Navy Force Structure Develop- ment Is Driven by Blue Water Maritime Strategy, Defence Media Network, June 1, 2012, http://www. defensemedianetwork.com/stories/indian-navy- force-structure-development-is-driven-by-blue- water-maritime-strategy/e Strategy. 7 în 2011 Marina a primit 15% dintr-un buget de 30,6 mld.$ în 2012, la un buget de 40,44 mld$ (o creștere de 17,63% față de anul precedent) marina a primit 20%. Laxman K Behera, India’s Defence Bud- get 2011-12, IDSA Comment, March 7, 2011. Laxman K Behera India’s Defence Budget 2012- 13, IDSA Comment, March 20, 2012. Bindiya Thomas, Indian Navy Draws Up A Ne- arly $20 Billion Procurement Plan, Defence Net, Dec 7, 2012, http://www.defenseworld.net/go/de- fensenews.jsp?id. 8 Mrityunjoy Mazumdar, Indian Navy Force Structure Development Is Driven by Blue Water Maritime Strategy, op.cit. 9 Vezi și Radu-Alexandu Cucută, Admirai Gor- shkov is on sale again!, CSEEA, Brief Analysis, Apri- lie 22, 2009, http://www.cseea.ro/publicatii/view/ brief-analysis/east-european-and-asian-security-3. 10 INS Vikramaditya: Waiting for Gorshkov..., Indian Defence Daily, Oct 11, 2012, http://www.de- fenseindustrydaily.com/ins-vikramaditya-may-hit- delay-cost-increases-03283/. Defence Ministry Set delivery Deadline for Vi- kramadytia, Naval-Today, Nov. 28, 2012, http:// navaltoday.com/2012/ll/28/defense-ministry-set- delivery-deadline-for-ins-vikramaditya/. 11 http: / / www.globalsecurity.org/military/wor- Id/india/in-navy-development.htm. 12 - Gulshan Luthra, Indian Navy accelerates Nuclear Submarine programme. India Strategic, Publishes: January 2011, http://www.indiastrategic. in/topstories861 .htm. - India’s nuclear submarine set for sea trials. China Daily, August 8, 2012, http://www.chinadaily. com.cn/cndy/2012-08/08/content_15651080.htm. - India’s first nuclear submarine set for sea tri- als, The Hindustan Times, August 08, 2012, http:// www.hindustantimes.com/India-news/NewDelhi/ india-s-first-nuclear-submarine-set-for-sea-trials/ Articlel-910129.aspx. - Dean Nelson, India to launch its first home- built nuclear submarine, The Telegraph, 09 Aug 2012, http://www.telegraph.co.uk/news/worldnews -------■ Revista de istorie militară ■----------- /asia/india/9464590/India-to-launch-its-first-ho- me-built-nuclear-submarine.html. - Shane A. Mason, From Dyad to Triad: What India’s Nuclear Developments Mean for Pakistan, James Martin Center for Nonproliferation Studies (CNS), 22 AUGUST 2012, HTTP://WMDJUNCTI- ON.COM/120822_INDIA_PAKISTAN_NUCLE- AR.HTM. 13 India To Test Submarine Based K-15 Ballis- tic Missile, India Defence, February 8, 2008, http:// www.india-defence.com/reports-4974. DRDO to Conduct Tests for Interceptor Missi- le, Sagarika K-15 Missile, India Defence, January, 31, 2011, http://www.india-defence.com/reports-4974. 14 Vice Admirai Gulab Hiranandani, Indian Navy (Retired) THE INDIAN END OF THE TELE- SCOPE. India and Its Navy, Naval War College Review, Spring 2002, Voi. LV, No. 2, pp. 61-72, p.67-68. 15 Clarence Earl Carter, Commander, USN, The Indian Navy: A Military Power at a Political Cross- roads, A Research Report Submitted To the Faculty In Fulfillment of the Curriculum Requirement, Ma- xwell Air Force Base, Alabama, 1 April 1996, p.10. Vikrant a fost scos din uz în 1997. Vezi: Admirai Arun Prakash, India’s Quest for an Indigenous Air- craft Carrier,RUSI Defence System, Summer 2006, pp.50-52, p.50. 16 Primul experiment de acest fel are loc în 1976 când tunul de 200 mm de pe un vas rusesc este montat pe un submarin de fabricație britani- că. G. M. Hiranandani, Transition to Guardianship: Indian Navy 1991-2000, Lancer Publishers, New Delhi,2009/ 2012, p.xxiv. 17 Ibidem, p. 20. 18 Walter Ladwig, India Sets Sail for Leadership, The Wall Street Journal, June 9 2010, http://online. wsj.com/article/SB10001424052748703302604575 295773533377334.html#articleTabs%3Darticle. 19 Zachary Keck, India’s Navy Good U.S. Option, The Diplomat, April 10, 2012, http://thediplomat. com/flashpoints-blog/2012/04/10/indias-navy-go- od-u-s-option/. 20 Dov S. Zakheim, The United States Navy and Israeli Navy. Background, current issues, scenarios, and prospects, CNA Strategic Studies, February 2012, pp.40-41. 21 Efraim Inbar and Alvite Singh Ningthoujam, Indo-Israeli Defense Cooperation in the Twenty- First Century, The Begin-Sadat Center for Strategic Studies Bar-Ilan University, January 2012, p. 12. 1 77 |---------------------------------- 22 Israel and India to further cement Military ties, Defence Talk, TacStrat, December 23, 2011, http:// tacstrat.com/content/index.php/2011/12/23/israel- and-india-to-further-cement-military-ties/. 23 Angana Guha Roy, Indian Navy’s Anti Piracy Operations, Voice of India, 2012, http://voiceof.in- dia.com/in-focus/indian-navys-anti-piracy-opera- tions/538. 24 G. M. Hiranandani, Transition to Guardi- anship: Indian Navy 1991-2000, op.cit., p. 7. Dr. Vijay Sakhuja, India, France Strategic Part- nership: Nuclear and Maritime Cooperation, Soci- ety for Study of Peace and Conflict, May 28, 2009, http://www.sspconline.org/opinion/IndiaFranceS- trategicPartnership_VijaySakhuja_280509. Indian Navy exercises with French and Ro- yal Navies, Brahmand.com, Aug 04, 2009, http:// brahmand.com/news/Indian-Navy-exercises-with- French-and-Royal-Navies/1833/l/ll.htmI. IDR News NetWork, Indo-French bilateral Na- val Exercise ‘VARUNA 10’ gets underway with two aircraft carriers and two submarines, Indian Defen- ce Review, 06 Jan , 2011, htlp://www.indiandtfence- review.com/news/indo-french-bilateral-naval-exer- cise-varuna-10-gets-underway-with-two-aircraft- carriers-and-two-submarines/. An Indian Summer on the French Riviera. The “Varuna” naval exercise in Toulon and the Year of India in Saint Tropez, French Embassy in New Delhi, 22.08.2012, http://ambcfrance-in.org/New- article,10450. 25 Varuna 2012 - naval maneuvers with India, Asian Defence, JULY 20, 2012, http://www.asian- defence.com/2012/07/varuna-2012-naval-maneu- vers-with-india.html#.UMJdY-TG9iO. French Navy warship FS Dupleix calls at Mum- bai Port (25-30 October 2012), Consulate General of France in Bengalore, posted 26.10. 2012, http:// ambafrance-in.org/French-Navy-warship-FS-Du- pleix,10624. 26 Cmde Rânjit B Rai (Retd), Indian Navy’s se- cond Submarine Line will witness strong competiti- on India Strategic, May 2011, http://www.indiastra- tegic.in/topstoriesl019.htm. Special Correspondent, India, Spain ink agree- ment on defence cooperation, The Hindu, October 27, 2012, http://www.thehindu.com/news/national/ india-spain-ink-agreement-on-defence-cooperati- on/article4034433.ece. Torge Garcia-Monedero, We Believe That Navantia’s S-80 Submarine, Which is at the Final Stages of Construction for the Spanish Navy, Co- -----1 78 |------------------------------------- uld be a Good Reference for P-75I, December 2012, http://www.forceindia.net/Interview_Navantia. aspx. 27 Sunanda K. Datta-Ray, Between frien-ds and foes-It is in India’s interest to forge a coherent West Asia policy, The Telegraph, March 5, 2011, http:// www.telegraphindia.com/1110305/jsp/opinion/sto- ry_13666780.jsp. Rajeswari Pillai Rajagopalan, India’s Libya Shame Will Haunt It, The Diplomat, April 06, 2012,http:// thediplomat.com/2012/04/06/india%E2%80%99s- libya-shame-will-haunt-it/. 28 Sandeep Roy, Why Are Indian Warships Hea- ding Towards Libya?, New Media America, March 8,2011, http://newamericamedia.org/2011/03/why- are-indian-warships-heading-towards-libya.php. Richard Fontaine & Daniel Twining, India’s Arab Spring Opportunity, The Diplomat, August 24, 2011, http://thediplomat.com/2011/08/24/ india%E2%80%99s-arab-spring-opportunity/. Indian Navy deploys ships to evacuate Indian from Lybia, Indian Navy Press Release, 26 Aug 2011, http://indiannavy.nic.in/press-release/indian-navy- deploys-ships-evacuate-indians-libya. 29 Indian and Egyptian Navy to Conduct Debut Military Drill, Indian Defence Now, July 05, 2012, http://www.defencenow.com/news/761/indian- and-egyptian-navy-to-conduct-debut-military- drill.html. 1. 30 Jean-Christophe Peuch, Terror ties: Turkey and Pakistan join forces, Times of Asia, Jan 22, 2004, http://www.atimes.com/atimes/South_Asia/ FA22DfO6.html. Evolving Pragmatism in Indo “Evolving Prag- matism in Indo—Turkish Relations: From Cold War to Post - Cold War -Period", Turkish Yearbook of International Relations/Milletlerarasi Munasebetler Turk. Yilligi, Number xxxviii, 2007, pp. 129-145, http:// dergiler.ankara.edu. tr/dergiler/44/ 680/8653.paf. Saurav Jha, Turkey-Pakistan Ties: India’s Loss is China’s Gain, World Politics Review, 14 Jan 2011, http://www.worldpoliticsreview.com/articles/7569/ turkey-pakistan-ties-indias-loss-is-chinas-gain. 31 K Gajendra Singh, India and Turkey redisco- ver each other, Asia Times, Aug 13, 2003, http:// www.atimes.com/atimes/South_Asia/EH13Df06. html. After Pak-induced snub, Turkey tries to make up to India, Time of India, Feb 10, 2010, http:// articles.timesofindia.indiatimes.eom/2010-02-10/ india/28146234_l_turkish-government-joint-de- claration-convention-on-international-terrorism. ------------■ Revista de istorie militară ■----- Mehmet Ozkan, Can the Rise of ‘New’ Turkey. Lead to a ‘New’ Era in IndiaTurkey Relations?, IDSA Issue Brief, 20 september 2010, http://www.idsa.in/ system/files/IBIndiaTurkeyRelations.pdf. 32 Selcuk Colakoglu, Turkey-India Relations in the Framework of Ankara’s New South Asian Stra- tegy, The Journal of Turkish Weekly, 6 August 2012, http://www.turkishweekly.net/columnist/3649/tur- key-india-relations-in-the-framework-of-ankara- 39-s-new-south-asian-strategy.html. 33 Press Release on First ICWA-TASAM Dia- logue on India-Turkey Relations, India Council of World Affairs, January 22, 2013, http://www.icwa. in/pdfs/Pressrelease22012013.pdf. 34 Akin Unver Turkish Naval Buildup in the Eas- tern Mediterranean, Foreign Policy, September 6th, 2011, http://foreignpolicyblogs.com/2011/09/06/tur- kish-naval-buildup-in-the-eastern-mediterranean/. 35 Saurabh Joshi, India to hold naval drills with Turkey, Stratpost, July 6, 2011, http://www.strat- post.com/india-to-hold-naval-drills-with-turkey. 36 The Commander Of Turkish Navy Is In India. Bosforus Naval News, 10 November 2010, http://turkishnavy.net/2012/11/10/ the-comman- der-of-turkish-navy-is-in-india/. 37 Indian Navy to receive second Talwar-class warship, Naval-Technology, 9 November 2012, http://www.naval-technology.com/news/newsindi- an-navy-receive-second-talwar-class-warship. 38 Russia Delivers Second Stealth Friga- te To Indian Navy, Defence World, Nov 9, 2012, http://www.defenseworld.net/go/dtfensenews. jsp?showid=lS2&id=78S7&h=Russia%20Deli- vers°/o20Second%o20Stealth%>20Frigate%o20Indi- an%20Navy. Rachetele de croazieră Brahmos sunt proiectile cu două stadii capabile să atingă o viteză de 3 Mach, posedă o rază de 290 km și o altitudine de 15 km. încărcătura este convențională și are o greutate de 200-300 kilograme. Prima navă indiană echipată cu proiectile Brahmos a fost INS Rajput în 2005. Vezi pagina web a firmei Brahmos.http://www.brahmos. com/content. 39 Indian Navy Warships Conclude Israeli Vi- sit. Indian Defence Update, August 7, 2012, http:// dtfense-update.com/20120807_indian-navy- war- sh ips-conclude-israeli-visi t. h tml. 40 Cmde Rânjit B Rai (Retd) & Gulshan R Lu- thra. India Strategic, Indian Navy Power Packed for a Strong National, December 2009, http://www.in- diastrategic.in/topstories454.htm. 41 în acest sens vezi și Nicholas Spykman: "It exercises supreme authority over a particular secti- on cf the globe and itsactivities are directly depen- dent on the physical characteristics cf its territorial base.Indeed, its existence as a state is so intimately connected with the undisputed possession cfa speci- al piece cfland that any encroachment on that terri- tory by another state threatens its very Ife. Security must, thenfore, be understood in terms cf the inte- grity cfcontrol over the land. Furthermore, the physical characteristics cf the territory willirfluence directly the manner in which that security is maintained because power isdeter- mined to a great extent by geography and natural resources. When dealing with the problem cf safety and independence, the nation has to act on the basis cf the strength it can mobilize, either within its own territory or through its allies andprotectors”. Nicho- las John Spykman, Helen R. Nicholl, The Geography of Peace, Institute of International Studies, Harco- urt Brace and Company, 1944, p.4. 42 Despre diplomația militară indiană vezi și: Arvind Dutta, Role of India’s Defence Cooperation Initiatives in Meeting the Foreign Policy Goals, Jour- nal cf Defence Studies, Voi 3. No 3. July 2009, http:// www.idsa.in/system/files/jds_3_3_adutta.pdf. 43 Ahmed Eleiba, Egypt-Germany submarine deal on track despite Israeli objections: Sources, Ahram Online, 27 Sep 2012, http://english.ahram. org.eg/NewsContent/l/64/54048/Egypt/Politics-/ EgyptGermany-submarine-deal-on-track-despite- Israe.aspx. ■ Revista de istorie militară ■-----------------------------------------------1~79 Istorie recentă și geopolitică LIBIA SUB SEMNUL FRĂMÂNTĂRILOR: DE LA REVOLTĂ LA RĂZBOI CIVIL ȘI INTERVENȚIE EXTERNĂ Dr. ȘERBAN E CIOCULESCU * Abstract After more than 40 years cf dictatorial rule by colonel Muammar Gaddcfi, a huge rebellion started at the beginning cf 2011 in the Eastern Libyan city cf Ben Ghazi which quickly turned into a full fledged civil war. Both the dictator and the rebels began to commit collective murders and to wage a war cf annihilation. Eventually, NATO countries decided to allow a military intervention cf the Alliance based on UN Security Council resolution 1973 and this military campaign greatly helped the rebels to achieve the victory and eliminate the state’s leader and the regime. The situation is still d.fficult because some militias created during the war do not want to disarm, the state has fragile institutions and there is a historical and cultural identity cleavage between the East (Cyrenaica) and the West (Tripolitania) which could lead to the breaking up cf this country. The new government must adopt a modern constitution, guarantee human rights, disarm militias, prevent the spreadingcf the extremist branch cf Islam and even accept a federalist pattern in order to mitigate the separatist tendencies. Keywords: Libya, revolution, war, state, separatism, extremism, rtform Libia: istorie și geografie Libia este un stat nord-african, de religie islamică sunnită, populat de o multitudine de triburi arabe, berbere dar și de populații no- madice tuarege, și cu un influx masiv de afri- cani negri veniți din vecinătatea sudică. Ca suprafață are 1.759.540 km pătrați, ocupând al șaptesprezecelea loc în lume, dar este populat de numai 5.600.000 de locuitori.1 Beneficiază de o largă deschidere la Marea Mediterana în Nord, dar are parte și de deșert în centru și Sud, zone care au o populație rară și dispersa- tă. Mari cantități de petrol și gaze se găsesc în zona de coastă, fapt ce a făcut ca Libia să fie foarte atractivă pentru investitorii occidentali dar și pentru cei chinezi și ruși. Mai mult decât lunga perioadă de dominație otomană, trecutul colonial italian (1911-1943) și-a lăsat amprenta asupra coeziunii identitare a poporului libian, existând o fractură între Cirenaica și Tripolita- nia, pe axa Est-Vest. Libia și-a dobândit inde- pendența de stat în anul 1951 dar a rămas tot o entitate politică fragilă și cu deficit identitar. * Dr. Șerban F. Cioculescu este cercetător științific gradul III în cadrul Institutului pentru Studii Politice de Apărare și Istorie Militară din București și lector invitat la Facultatea de Științe Politice a Universității București. Este specializat în studii de securitate și teorii ale relațiilor internaționale. ----1 80 |---------------------------------------------------------■ Revista de istorie militară ■-------- Liderul-dictator Muammar Gaddafi a dom- nit mai bine de patruzeci de ani, folosind coer- ciția (uneori în forme extreme), dar și o ideo- logie de tip socialist și numeroase stimulente date comunităților locale fidele, provenite din resursele foarte bogate în petrol ale acestui stat. Prin tehnica divide et impera a împiedicat cu succes coalizarea triburilor contra puterii sale discreționare. Venind la putere în anul 1969 printr-o lovitură de stat, el a răsturnat echili- brul de putere internă, defavorizând triburile din Cirenaica, în favoarea celor din Tripolita- nia și din centrul țării. Dictatorul a susținut, de pildă în anii de dinaintea căderii sale, mișcările islamice de tip sufit, spre a se opune salafismu- lui, curent extremist sunnit pe care considera că state precum Arabia Saudită îl susțin finan- ciar. Anterior, el combătuse sufismul deoarece îl vedea ca pe un simbol al monarhiei abolite.2 Se știe că regele Idris (Muhammad fdris bin Muhammad al-Mahdi as-Senussi) fusese con- ducătorul frăției sufite Sanusi, grup care avu- sese un rol esențial în lupta de eliberare contra italienilor. Astfel încît Jamahiria Arabă Libiană avea toate șansele să se perpetueze fără pro- bleme grave, condusă în viitor de unul dintre numeroșii fii și nepoți ai dictatorului. Aceștia controlau serviciile secrete și corpurile de elită ale armatei, iar scleroza de care erau cuprinse toate instituțiile statului și societatea civilă pă- rea că poate fi depășită prin forță, mită, frică și relații personale. Chiar dacă, spre deosebire de regimurile totalitare comuniste din Europa de Est, libienii de rând aveau voie să facă afaceri, să câștige bani și să călătorească, în schimb nu aveau nici un fel de drepturi politice și nu erau protejați în fața abuzurilor. Cartea Verde, documentul oficial numărul unu, afirma că poporul libian conduce țara prin intermediul colonelului Gaddafi, ceea ce era o pură ficțiu- ne ! în afară de arabi, populația este formată și din diverse tipuri de berberi: Amazigh, Tu- areg, și Toubou, aceștia fiind adesea nomazi și circulând în Sahel fără a fi foarte deranjați de frontiere. Regimul dictatorial adesea i-a perse- cutat și le-a impus restricții. De asemenea, mai existau grupuri de mercenari africani (negri) dar și tuaregi aduși de dictator din Ciad, Niger sau Mali spre a servi ca forță para-militară în caz de nevoie. ----■ Revista de istorie militară ■----------- De la revoltă stradală la război civil Mai existaseră anterior revolte locale, ge- nerate de islamiști sau de separatiștii din Ben- ghazi dar ele fuseseră suprimate fără mari probleme de regimul de la Tripoli. Cu toate acestea, izbucnirea revoltei la începutul anu- lui 2011 avea să ducă finalemnte la înlăturarea liderului tiranic, a familiei sale și a Jamahiriei ca regim politic. în mod simbolic, steagul ver- de al regimului a fost dat jos și înlocuit cu cel regal, chiar de când a început rebeliunea. însă consider că fără intervenția militară externă, războiul civil s-ar fi cronicizat, urmând mode- lul sirian actual. în februarie 2011, mulțimi de oameni au protestat în Benghazi contra ares- tării avocatului pentru drepturile omului Fa- thi Terbil. Urmarea este cunoscută: s-au creat grupuri de insurgenți, dotați la început doar cu armament ușor preluat din dotarea militarilor capturați sau dezertori, acești rebeli atacând unitățile militare și clădirile oficiale. în lunile de război civil din anul 2011 Libia devenise ra- pid un stat “eșuat”, foarte asemănător Somaliei prin existența unei multitudini de miliții locale rebele. Tinerii rebeli nu cunoșteau alt model politic la care să se raporteze în afara regatului și astfel au revalorizat însemnele oficiale (mai ales steagurile) ale vechiului regat al lui Idris, singurul rege al Libiei, ce a domnit între 1951 și 1969. Trebuie spus în mod clar și deschis că, pe tot parcursul războiului civil, opoziția libiană era formată din diverse grupuri insurgente, miliții, triburi, coagulate prin religie, prin legă- turi de sânge sau prin apartenența la anumite regiuni, singurul liant fiind ura față de regimul dictatorial și dorința de a îl schimba.3 Nu exista la început o conducere centralizată, un comi- tet de coordonare sau un personaj carismatic de la care să fi pornit revolta, fapt ce diferenți- ază războiul civil libian de cel spaniol, de pildă, în care generalul Francisco Franco a coagulat de la început opoziția contra socialiștilor.4 în Libia, revolta inițială s-a transformat în revo- luție și apoi într-un război civil care a arătat fragmentarea extremă a societății și utilizarea doar a puterii hard de către dictator, în lipsa culturii dialogului politic de conciliere.5 Observatorii avizați ai situației au atras atenția asupra faptului că acești opozanți nu -----------------------------------------1 81 |--- erau neapărat adepți ai democrației și nici nu era sigur că vor aduce libertatea și statul de drept în locul tiraniei, dar au fost singura al- ternativă spre a nu lăsa doar forțele militare ale NATO să lupte contra regimului de la Tripoli și după aceea să impună cu forța un regim de tranziție precum au făcut americanii și britani- cii în Irak în anul 2003. în mod ironic, masele au răsturnat „statul maselor” (sensul etimologic al Jamahyriei) iar liderul suprem a sfârșit prin a fi torturat, umilit și împușcat de rebeli, amintind involuntar de soarta tragică a altor dictatori pecum Benito Mussolini. în acest fel, Consiliul Național de Tranziție a preluat treptat puterea și a organi- zat guvernul, pregătind alegeri libere. Nu pu- tem ști cum va evolua Libia în viitor, dacă va fi o democrație și un stat puternic sau dacă mili- țiile vor împărți puterea pașnic ori prin luptă, însă această evoluție către democrație, așadar pozitivă în general, nu ar fi fost posibilă fără intervenția armată a NATO, scenariul cel mai probabil fiind continuarea sângerosului război civil și eventual împărțirea țării în două sau mai multe părți. Poate că numirea unui monarh cu putere simbolică unificatoare ar putea eventual să reducă aceste tensiuni centrifuge, în paralel cu un model de guvernare federalist. în 2011, înainte să înceapă protestele din Benghazi, în luna februarie, Gaddafi era un li- der care „făcuse pace” cu Occidentul. Renun- țase la programul WMD, predase teroriștii libieni ce au comis atentatul de la Lockerbie, oferise contracte petroliere generoase Italiei, Franței, Turciei, așadar nu mai era un „nefrec- ventabil” precum Saddam Hussein în 2003. Chiar și SUA renunțaseră să mai includă Libia pe lista statelor sponsori ai terorismului mon- dial. în mai 2010, Libia fusese desemnată să conducă timp de trei ani Consiliul Drepturilor Omului al ONU, spre iritarea multor state de- mocratice și a ONG-urilor umanitare. Orașul Benghazi, situat în estul țării, era cunoscut de regimul dictatorial ca fiind o zonă în care se mai încercaseră acte de rebeliune, mereu înăbușite în sânge. Monarhul Idris con- dusese țara din acest oraș și oricum se știe că Administrația Militară Britanică din Cirenaica recompensase în acest fel tribul Senussi pentru sprijinul dat în războiul mondial la alungarea forțelor italo-germane din zonă. Idris a deve- nit apoi și «emirul» Tripolitaniei și al regiunii Fezzan, unificând Libia. însă a continuat să se bazeze în special pe loialitatea populației din Cirenaica. La început Libia a fost un regat or- ganizat federal dar din 1963 a devenit stat cen- tralizat, prin revizuirea Constituției din 1951. Pe 1 septembrie 1969, regele bătrân și bolnav, aflat la tratament în străinătate, a fost înlăturat prin lovitura de stat a tinerilor ofițeri conduși ■ Revista de istorie militară ■ de Muammar Gaddafi, cu toate că morarhul pregătise succesiunea la tron în favoarea fra- telui său Hasan al Senussi. în acest fel a fost proclamată republica. Venit pe un val de entuziasm popular, noul regim avea să se transforme într-o dictatură extrem de dură. Acest lucru explică severitatea revoltei din 2011. Desigur, revolte existaseră și în alte locuri, anterior. De pildă în 1993 a exis- tat o rebeliune organizată de tribul Warfalla, care prin tradiție era considerat favorabil dic- tatorului. în pofida trimiterii armatei și a unor grupuri paramilitare loiale lui Gaddafi, în pri- măvara anului 2011 insurgenții s-au organizat și au început să facă rost de armamente, de asemenea și-au mărit rândurile cu numeroși dezertori, atacând cu predilecție unitățile mili- tare și clădirile oficiale. în acest fel au făcut rost rapid de muniție și arme, chiar înainte să încea- pă și țările occidentale să le livreze armamente. Replica foarte violentă a regimului a generat escaladarea ostilităților, fiind cunoscut faptul că și rebelii au comis numeroase atrocități, spre a se răzbuna pe populațiile care îl susțineau pe dictator sau spre a demoraliza trupele acestu- ia. Zvonurile, dar și dovezile privind activitatea mercenarilor negri și tuaregi folosiți de regim, au produs o dorință de răzbunare din partea rebelilor, care a luat uneori forma masacrelor comise aleatoriu contra unor simpli imigranți cu pielea nagră sau a unor tuaregi care nu aveau nici o implicare în violențe. Sute sau mii de pri- zonieri au fost ținuți în condiții grele, torturați, bătuți, unii fiind dați dispăruți de atunci. De cealaltă parte, odată izbucnite violen- țele, tiranul a ordonat armatei (de fapt acelei părți care îi rămăsese loială) precum și merce- narilor să reprime prin orice mijloace revolta, așa cum de altfel mai procedase și în trecut. A fost un calcul eronat, după cum s-a văzut. Fo- losirea armamentelor grele pe străzile libiene, contra civililor, a determinat ONU să voteze două rezoluții prin care autoriza instituirea unei zone de interdicție aeriană (no fly zone), a unui embargo naval și aerian pe armamente și să proclame necesitatea protejării civililor. Prin Rezoluția 1973 din martie 2011, Consiliul de Securitate al ONU practic se poate spune că ----■ Revista de istorie militară ■------------ autoriza recursul la forță contra regimului Ga- ddafi, spre a apăra populația civilă de abuzurile grave comise de guvern. Implicarea NATO: de ce și cum? Misiunea occidentală din Libia nu a fost una fără precedent, existând și evenimente din secolele precedente care demonstrează că se- curitatea europeană și euroarlantică nu poate fi separată de bazinul Mediteranei: în 1801, marina militară a SUA a inițiat un război lo- calizat cu pirații berberi ce acționau în numele Pașei din Tripoli, deoarece acesta crescuse ta- xele “de protecție”, iar în 1805, americanii au obținut o scutire generală de la taxare. în 2011, NATO a intervenit militar în Libia la fel cum o făcuse pentru Kosovo în 1999, dar de data aceasta cu acordul C.S. al ONU. Rezo- luția 1973 a fost interpretată de liderii aliați ca fiind permisiunea de a recurge la forță contra autorităților guvernamentale libiene, acuzate că folosesc practici genocidare contra proprii- lor civili. Desigur, China și Rusia se abținuseră la votarea rezoluției, ceea ce semnifica acordul lor tacit, dar ulterior s-au declarat iritate de fap- tul că NATO a procedat la schimbarea de re- gim prin forță, considerând acest lucru o inter- pretare abuzivă a rezoluției. însă zarurile erau aruncate, campania NATO nu se putea solda cu jumătăți de măsură, mai ales că Muammar Gaddafi amenințase Occidentul cu groaznice represalii pentru susținerea rebelilor. Se bănu- ia că va urma o campanie de atacuri teroriste, deoarece liderul libian cu siguranță controla elemente teroriste „în adormire” („conserve”, în limbajul serviciilor de informații) pe teritoriul european. NATO ca atare nu a afirmat dorința de eli- minare a dictatorului libian, nici de cucerire a teritoriul statului nord-african, ci doar voința de a diminua serios capacitatea combativă a trupelor libiene guvernamentale, spre a inten- sifica protecția civililor amenințați de acestea. Bombardamentele au fost de tip open-ended și la fel ca și în Kosovo s-a pornit de la ideea că astfel dictatorul va fi constrâns să oprească masacrele, să negocieze cu opoziția tranziția la -----------------------------------1 83 |-- democrație a țării. Cunoscătorii regiunii și-au dat seama rapid că longevivul colonel aflat în fruntea statului nu dorea să transfere opoziției nici un fel de putere iar aceasta, odată ajutată militar din afară, nu mai avea motive să do- rească un compromis cu regimul. Și dictato- rul dar și opozanții săi au știut deja din martie 2011 că poartă un război de anihilare, de aceea acceptarea unui compromis nu mai putea fi o strategie viabilă. Represaliile sângeroase comi- se atât de forțele armate guvernamentale cât și de rebeli, au făcut imposibilă negocierea unei înțelegeri, cu toate că, cel puțin la început, o parte dintre statele membre NATO ar fi dorit un asemenea compromis prin care liderul de la Tripoli să accepte să împartă puterea cu opo- zanții moderați. Foarte repede, state precum Franța (prima) și Marea Britanie aveau să recunoscă Consiliul Național de Tranziție (CNT) ca fiind guvernul legitim al Libiei, fapt ce a accelerat dezertarea multor militari, trecerea de partea rebelilor a numeroși oficiali de rang mic și mediu și redu- cerea drastică a sprijinului populației pentru Gaddafi. Desigur, dictatorul își baza puterea pe triburile loiale, începând cu propriul său trib, al Gaddafa, aliat cu triburile al-Magariha și al-Warfalla.6 Rebelii făceau parte din tribu- rile din zona estică (Cirenaica), prin tradiție filo-monarhiste și în orice caz ostile regimului Gaddafi. De altfel, nu întîmplător dictatorul mutase capitala la Tripoli, în dauna mai cele- brului oraș portuar Ben Ghazi, socotit nesigur. Se știe că populațiile din Estul Libiei, din Ci- renaica, au veleități separatiste, acceptând mai dificil să rămână în același stat cu Tripolitania (Vestul Libiei). Cirenaica a fost și baza istorică a monarhiei Sanussi care a condus Libia până la lovitura de stat gaddafistă. încă din Anichi- tate, Cirenaica a fost controlată de fenicieni iar Tripolitania de greci, apoi aceasta din urmă a fost sub stăpânirea Cartaginei, până ce puterea Imperiului Roman a cuprins tot bazinul Medi- teranei. Perioada dominației italiene a întărit sentimentele identitare deosebite, iar epoca Gaddafi a cunoscut o permanentizare a do- rințelor separatiste manifestate de majoritatea triburilor din Cirenaica, cu toate că represiu- nea dură contra opozanților i-a obligat să ac- ---1 84 |---------------------------------- ționeze cu prudență. Cele două mari regiuni sunt diferențiate și lingvistic, cultural, precum și prin bariera naturală a deșertului, dar riva- litatea pentru controlul exclusiv al rezervelor de hidrocarburi a întărit fără îndoială tendința de separare. Conștient că majoritatea comitetelor revo- luționare create după 1969 spre a asigura ordi- nea internă și a crea solidarități supra-tribale deveniseră corupte și ineficiente, Gaddafi avea să organizeze în 1993 așa-numitele Comitete Populare de Conducere, care se bazau de fapt pe negocieri permanente cu triburile favorabi- le regimului.7 Analiză retrospectivă și «lecții învățate» Așadar, ce se poate constata acum la aproa- pe un an și jumătate de la încetarea operațiu- nilor militare contra forțelor guvernamentale libiene? în primul rând, NATO a recurs la filo- sofia umanitară a responsabilității de a proteja (R2P) și a desfășurat o misiune out cfarea pen- tru protejarea civililor. Evident, Libia nu a ata- cat vreun stat NATO, așadar se excludea din start invocarea articolului V din Tratatul de la Washington. Ar mai trebui spus și că NATO a intervenit în dauna Uniunii Africane sau a Li- gii Arabe, care ar fi fost poate mai îndrituite din punct de vedere geografic și cultural să o facă, deoarece acestea au dat dovadă de para- lizie decizională, de lentoare și ineficiență. în plus, Liga Arabă nici nu are forțe militare iar Uniunea Africană deși dispune de așa-numita African Standby Force destinată unor inter- venții în situații de criză și conflict pe conti- nentul negru, nu a putut genera în timp util un consens politic și un angajament de forțe care să îi permită o acțiune în numele ONU.8 Se știe că unele state membre ale Uniunii Africa- ne susțineau regimul libian al lui Gaddafi, așa încât nu ar fi existat coeziune și front comun, chiar dacă unele state africane ar fi dorit să se prevaleze de rezoluțiile CS al ONU spre a in- terveni în scop umanitar. însă implicarea NATO a polarizat națiuni- le din Africa și Orientul Mijlociu, unele văzând în aceasta un act imperialist, neocolonial în ------------■ Revista de istorie militară ■----- natura sa. Dacă Liga Arabă a condamnat Libia pentru violarea drepturilor omului și a suspen- dat-o de la lucrări, în schimb Uniunea Africană nu a fost sub niciun fel de acord cu Rezoluția 1973 și cu intervenția NATO, denunțând-o în mod repetat. Desigur, revoluționarii arabi dar și state precum Qatar, au avut o imagine pozitivă, ul- timul cooperând la efortul militar occidental. De altfel, majorității statelor NATO i s-a ală- turat și Grupul de Contact pentru Libia (LCG) format din peste 40 de state și câteva organiza- ții internaționale. Pe ansamblu a fost un succes al NATO, dar au ieșit în evidență și unele surse de vulnerabi- litate internă într-o Alianță unde SUA contri- buie cu peste 70% la bugetul comun și deține grosul armamentelor performante. De aseme- nea s-a dovedit că solidaritatea aliată avea une- le limite clare și că SUA nu mai au un interes în a participa la intervenții în Africa, considerând această arie ca fiind în domeniul rezervat euro- penilor dar și organizațiilor de securitate afri- cane. NATO a beneficiat și de sprijinul unor state arabe cum e Qatarul, care a oferit avioane militare și fonduri. NATO a reușit în câteva luni, prin lovituri aeriene și instructori trimiși în teren să îi ajute pe rebeli să facă față asaltului forțelor armate regulate, să nimicească la sol mijloacele mili- tare fixe dar și mobile ale armatei libiene și ale forțelor de securitate. în acest fel rebelii, care în martie 2011 se aflau în retragere precipita- tă, alungați de forțele loialiste, au revenit și au reușit în august să cucerească capitala iar în octombrie să îl ucidă pe dictator. Rebelii aflați la sol au oferit informații valoroase comandan- ților aliați privind pozițiile militare ale armatei libiene și infrastructurile critice, de asemenea spre a evita bombardarea accidentală de către avioanele NATO a unor concentrări rebele. HUMINT-ul a funcționat în mod satisfăcător iar relațiile personale dintre militarii occiden- tali și liderii rebeli libieni s-au consolidat. Așadar NATO a nimicit forțele convenți- onale, de tip sovietic, ale unui stat de putere mică spre mijlocie, prin comparație mult mai slab decât Irakul în 1991. La fel ca și în Afga- nistan în 2001-2002, forțele occidentale au fost ----■ Revista de istorie militară ■------------- ajutate la sol de rebeli organizați paramilitar care au combătut ca infanteriști trupele regi- mului. Astfel, forțele CNT seamănă cu cele ale Alianței Nordului din Afganistan, păstrând proporțiile. Chiar și rănirea și capturarea lui Gaddafi sunt atribuit unui raid al NATO care ar fi spulberat coloana de vehicule militare cu care acesta dorea să fugă spre sud. De remarcat unele disensiuni existente în cadrul NATO referitoare la Operation Un.fied Protector și pe care mass media le-a reflectat adesea. Astfel, Germania s-a abținut de la vo- tul în cadrul ONU pentru rezoluția 1973 și nu a trimis forțe spre a aplica embargoul și no fly zone. Germanii nu au acceptat nici măcar să îndeplinească atribuții militare nelegate direct de atacarea țintelor, precum operarea unor avi- one AWACS și în plus, spre uimirea tuturor, au retras cei peste 600 de militari ce participau la alte misiuni în Mediterana sub steagul NATO, de pildă la Active Endeavor'. Turcia, care se opusese vehement campaniei americane din Irak în 2003 și nu permisese utilizarea spațiu- lui său aerian pentru atacarea vecinului arab, a fost reticentă și de data aceasta, refuzînd inițial să își dea girul pentru acțiunea NATO. Ulterior s-a lăsat convinsă, negociind relațiile cu forțele de opoziție și participând la campania NATO. Un stat non-membru, Suedia, a trimis opt avioane Grippen contribuind la misiunea de apărare a zonei de interdicție aeriană, în timp ce Germania, vechi aliat, se abținea complet, cu toate că în sondaje peste 60% din germani considerau oportună eliminarea regimului dic- tatorial din Tripoli. De altfel, sloganul „never again genocide” a nuanțat clasicul „never again war” în conștiința colectivă germană, mai ales după episodul Kosovo din 1999. Nu toate statele membre au dorit „debar- carea” lui Gaddafi și a regimului său, de pildă Italia și Turcia dorind la început un acord între dictator și opoziție spre a democratiza parțial regimul politic libian. Chiar și SUA au ezitat între februarie și martie 2011 în privința unei soluții militare, dar s-au decis după ce dicta- torul libian a amenințat cu moartea populația civilă din orașul Benghazi. Deoarece după primele bombardamente, americanii s-au retras discret lăsând inițiativa ------------------------------------1 85 |-- europenilor, Franța și Marea Britanie au dus greul ostilităților. Franța a apărut ca statul cel mai determinat să elimine regimul Gaddafi, recunoscînd prima rebelii ca nou guvern. De altfe, Franța sub conducerea președintelui Ni- colas Sarkozy a dovedit mai multă determinare în a sprijini eforturile euroatlantice de securi- tate, mai ales că în 2009 Parisul a luat decizia istorică de a se reîntoarce în cadrul structurilor militare de comandă ale NATO. Structuri din care se retrăsese în anii ’60, din voința fostului lider De Gaulle, suspicios față de hegemonia americană. în același timp, guvernul american deși a oferit un mic sprijin militar și logistic pentru operația aliată, i-a îndemnat pe aliații euro- peni să gestioneze cât mai bine situația. Forțele americane au participat la loviturile aeriene doar la începutul campaniei NATO. Secretarul de stat Hillary Clinton a afirmat că Rezoluția 1973 a C.S. al ONU permite înarmarea rebe- lilor libieni în mod legal, fără a încălca embar- goul impus anterior Libiei. Dar nu toți liderii statelor aliate au fost mulțumiți de acest plan, unii temându-se că armele ar putea ajunge pe mâna unor rețele teroriste sau criminale, ali- mentând jihadismul în nordul Africii. De asemenea, efortul financiar și logistic solicitat de campania militară nu a fost împăr- țit echitabil între națiunile membre ale Alian- ței Nord-Atlantice. Franța și Marea Britanie au plătit mai mult decât, să zicem, România și Bulgaria, și riscurile la care și-au supus perso- nalul militar a fost mai mare. Au existat și state NATO care au ales pasivitatea, necontribuind cu nimic la efortul de luptă. Desigur, dorința de a interveni a NATO ar fi fost mult mai mică în lipsa asumării leader- ship-ului operativ de către Paris și Londra. De asemenea, proximitatea geografică a Libiei a sporit riscul unor valuri masive de imigranți către Sudul Europei, generate de războiul civil. La fel ca și în Kosovo, NATO a ales lovitu- rile aeriene, nedorind angajarea la sol a unor trupe aliate, ceea ce ar fi sporit riscurile de de- cese din rândul trupelor aliate ori ar fi putut conduce la existența unor prizonieri occiden- tali deținuți de regimul lui Gaddafi. Criza economică globală a afectat serios bugetele dedicate apărării în statele membre ----1 86 |------------------------------------- NATO, doar cinci aliați având alocate peste 5% din PIB. Bugetele militare ale aliaților europeni mai reprezintă în 2012 doar 34% din bugetul militar al SUA, după cum ne spune Francois Heisbourg. Faptul că SUA și-a retras avioanele din ca- dul operației Unfied Protector, după doar câ- teva zile de la începerea acesteia, a pus din nou în evidență vulnerabilitatea europenilor. Ame- ricanii sunt cei care, în operații NATO, oferă practic armele care distrug apărarea inamică (spre exemplu, rachete care lovesc sistemele de apărare antiaeriană), de asemenea au un cvasi-monopol privind dronele, sistemele de comunicație și intelligence.9 Decizia SUA de a își reorienta strategic forțele spre Asia-Pacific este cât se poate de clară. Pentru prima oară în istorie, SUA au refuzat să își asume conduce- rea unei operații de crisis management. în ia- nuarie 2012, secretarul Apărării, Leon Panetta, anunța că va fi redus bugetul apărării cu peste 400 miliarde USD în zece ani și vor fi retrași încă 7000 de militari americani din Europa. Strategia lui Obama în Libia a fost denumită leadfrom behind. Operațiunea NATO din Libia a fost de- sigur un success politico-militar, dar a pus în evidență polarizarea comunității internaționa- le și lipsa unui punct de vedere unitar privind doctrina R2P. De asemenea, la nivelul NATO există mai multe culturi strategice și viziuni naționale diferite. Dacă în Franța, Sarkozy s-a bazat pe un electorat mai asertiv în politica externă, preocupat de recâștigarea măreției de altă dată, de prestigiul național, în Germania, Angela Merkel și aliatul său principal, Guido Westerwelle, au trebuit să mulțumească un electorat mai degrabă pacifist, temător de in- tervenții directe în alte zone geografice și obse- dat de măsurile de austeritate financiară. în plus, Uniunea Europeană nu a acționat, lăsând NATO să se desfășoare dar pierzând o parte din relevanța Politicii de Securitate și Apărare Comună, redefinită prin Tratatul de la Lisabona din 2007. Scenarii privind viitorul Libiei în timp ce în Afganistan NATO a dus o campanie lungă și cu multe victime militare, -----------■ Revista de istorie militară ■----- pregătindu-se să lase țara din 2014 pe mâna unui guvern corupt și slab, în Libia succesul pare să fi fost mai tangibil, prin victoria miliți- ilor anti-Gaddafi care majoritar afișează o po- ziție pro-occidentală. Desigur, viitorul Libiei este incert, țara putând deveni o a doua Soma- lie mai degrabă decât un al doilea Afganistan, dacă guvernul de tranziție nu își îndeplinește obiectivele, începând cu cel de dezarmare a milițiilor și convertire a lor în partide politice legale, și de stopare a proliferării traficului cu arme mici.10 Dar NATO și, probabil, UE vor susține procesul de reconstrucție post-conflict din Libia, democratizarea și formarea statului de drept. Desigur, în măsura consensului inter- aliat și a bugetelor de austeritate existente. La Summitul NATO de la Chicago din mai 2012, șefii de stat și de guvern au declarat des- pre Libia: Last year, through the UN-mandated Ope- ration Un.fied Protector (OUP), and with the support cf the League cf Arab States, our Alli- ance played a crucial role in protecting the ci- vilian population in Libya and in helping save thousands cf lives. We commend the Libyan pe- ople for the progress achieved to date on their path towards building a new, free, democra- tic Libya that fully respects human rights and fundamentalfreedoms, and encourage them to build on that progress. Our succesiful operation in Libya showed once more that the Alliance can quickly and ijfectively conduct complex operations in sup- port cf the broader internațional communi- ty. We have also learned a number cf impor- tant lessons which we are incorporating into our plâns and policies. With OUP, NATO set new standards cf consultation and practicai cooperation with partner countries who contri- buted to our operation, as well as with other internațional and regional organizations. In this context, we recognize the value cf the Libya Contact Group.11 Mesajul este clar și precis: NATO și-a făcut datoria față de civilii din Libia, doctrina R2P face deja parte din doctrina aliaților și mulți strategi se întreabă dacă în Siria nu va urma tot o intervenție internațională, mai ales dacă Rusia și China și-ar da acceptul în Consiliul de Securitate al ONU. Desigur, intervenția ar fi ----■ Revista de istorie militară ■---------- mult mai dificilă în plan politic deoarece Siria e susținută nu doar de Moscova și Beijing ci și de Teheran și de grupurile șiite din statele arabe, fapt ce ar duce la destabilizarea întregii regiuni a Golfului. în vara anului 2012, alegerile din Libia au fost câștigate nu de islamiști ci de formațiunea premierului Jibril, așadar se cunoaște o tendin- ță de ancorare a Libiei într-un model mai apro- piat de democrațiile europene decât de Iran sau monarhiile Golfului. Consiliul Național de Tranziție a cedat puterea în august noului parlament rezultat din alegeri libere și în ge- neral corecte iar actualmente premier este Aii Zeidan, politician liberal și jurist specializat în drepturile omului. Se spune că a jucat un rol major în a convinge Franța să susțină militar grupările ce luptau contra dictaturii. Din păcate, mediul politic a rămas unul extrem de instabil iar extremiștii islamici do- mină sectoare masive ale străzii în orașele li- biene. Astfel, înfuriați de un filmuleț postat pe internet și care lua în derâdere figura profetu- lui Mahomed, pe 11 septembrie 2012, sute de libieni au atacat Consulatul american din Ben- ghazi, iar fumul rezultat din incendierea clădi- rii l-a ucis pe ambasadorul Chris Stevens. De asemenea, au decedat și alți trei membri ame- ricani ai misiunii, loviți de schije de mortieră. Stevens era un veteran al diplomației, servind mai multă vreme ca trimis în Libia și fiind res- pectat de rebelii anti-Gaddafi pentru sprijinul dat luptei lor de eliberare.12 Ceilalți erau vete- rani ai Navy SEALS și serveau ca gărzi de corp ale diplomaților. Se pare că o miliție islamistă libiană a pregătit din timp atacul, ascunzând în apropiere arme de asalt și punând la punct pla- nul agresiunii. Ultima dată când un ambasador american a fost ucis în misiune a fost în anul 1979. Grupul radical Ansar al Sharia se opune prezenței elementelor occidentale în Libia și formei de regim politic de tip democratic. De asemenea, activează și Al Qaeda în Magrebul Islamic (AQIM), ai cărei mujahedini (luptători în numele lui Allah) au trecut adesea granițele și în Mali, Niger sau Algeria. Ca reacție, mii de li- bieni au defilat pe 21-22 septembrie prin orașul Ben Ghazi cerând demantelarea milițiilor, ceea ce a determinat guvernul ales democratic să so- licite milițiilor să se auto-desființeze. Cu toate ---------------------------------------1 87 |--- acestea, este îngrijorător că populația libiană, în majoritatea ei, nu manifestă o dorință prea vizibilă de sprijin din partea UE și NATO, din contră, existând un sprijin substanțial pentru unele grupări salafiste și pentru miliții tribale. Autoritățile americane au considerat in- cidentul nefericit din Benghazi ca fiind atac terorist, existând dovezi privind planificarea acestuia, în plus fiind vorba și de o dată sim- bolică: 11 septembrie, așadar unsprezece ani după celebrele atentate comise pe teritoriul american.13 Filmul „Inocența musulmanilor”, care a produs furie în rândul a mii de musul- mani din întreaga lume, e posibil să fi fost doar un pretext pentru un atac pregătit minuțios din timp. Grupări salafiste din Libia și Egipt au manipulat o parte a populației, determinând- o să acționeze agresiv. Totuși, o mare parte a populațiilor arabe pare opusă extremismului religios și favorabilă continuării democratiză- rii. Un efect colateral negativ este acela că după atacul terorist din Ben Ghazi, SUA au retras din Libia zeci de agenți operativi CIA care adunau intelligence referitor la grupări extremiste lo- cale și la locațiile unde se află numeroase arme mici, muniție sustrasă de rebeli din depozitele armatei înainte și după căderea dictatorului, de asemenea stocurile foarte importante de arme chimice pe care forțele guvernamentale au mari dificultăți în a le păzi eficient.14 Evident, forțe speciale americane împreună cu agenți libieni îi caută pe autorii atacului de la amba- sadă, o parte fiind deja reținuți de autoritățile libiene. Uciderea cetățenilor americani în Li- bia a declanșat un scandal de proporții în po- litica internă americană, diverși congresmani republicani solicitând informații și puncte de vedere din partea secretarului de stat Hilary Clinton, de asemenea lansând acuzații. Pe scena politică libiană, deși milițiile nu mai poartă campanii militare de anvergură, au loc totuși sporadic lupte pentru controlul unor teritorii, încleștări purtate fie de miliții între ele, fie contra forțelor militare guvernamenta- le. De asemenea se înregistreaă asasinate co- mise contra unor politicieni și militari de rang înalt, pe lângă numeroase răpiri. Experții în studii de securitate cunosc fap- tul că Libia a alimentat deja cu personal diver- se mișcări teroriste de tip islamist. Astfel, gru- ----1 88 |----------------------------------- puri de tuaregi fugiți din Libia după căderea dictaturii, au încercat să proclame un stat de sine stătător în Mali. Dar și mai înainte exis- tă exemple grăitoare: doar din orașul Darnah au venit foarte mulți insurgenți în Irak, în anii 2003-2004, de asemenea sute sau mii de libi- eni au urmat stagii de pregătire ca jihadiști în Afganistan în perioada talibanilor. Unii au luptat chiar contra sovieticilor în Afganistan în anii '80, iar alții au fost capturați de forțele SUA și ținuți la Guantanamo.15 Nume precum Abdul-Hakim al-Hasadi, Sufian bin Qumu, Mosab Benkamaial, Abd al-Wahhab al-Ghayid sau Abdel Hakim Belhaj (liderul sau „emirul” fostului „Grup islamic libian de luptă”) sunt bine-cunoscute atât pentru CIA, cât și pentru majoritatea libienilor, și au fost desigur atent monitorizați de fostele servicii de informații ale regimului dictatorial de la Tripoli. Unul din cei mai cunoscuți militanți și lideri Al Qaeda, originar din Libia, a fost Abu Yahya al-Libi, în- tre timp ucis de forțele americane.16 în Darnah și Benghazi activează un grup extremist numit Ansar al-Sharia, al cărui lider, Sheikh Muham- mad al-Zahawi a „interzis” adepților să parti- cipe la alegeri, pe considerentul că în Coran nu sunt menționate asemenea proceduri iar puterea politică provine direct de la Allah, nu de la popor. Odată cu demantelarea acestor structuri gaddafiste, nivelul de supraveghere a scăzut, însă e adevărat că nu toți acești islamiști conti- nuă să se ocupe cu aceleași activități jihadiste. Unii au intrat în politică și au acceptat logica democratică, alții lucrează în sectorul privat, dar cu toții pot oricând „recidiva”, de aceea vigilența organelor de ordine nu trebuie di- minuată. S-au consemnat și asasinate comise de militanți contra unor oficiali din epoca lui Gaddafi, acte de răzbunare, precum și atentate contra liderilor unor miliții rivale și numeroase răpiri cu motivație financiară. Foarte repede, opozanții ajunseseră să îi numească pe adepții lui Gaddafi tahalob adică „scursuri, gunoaie” iar demonizarea lor permitea simbolic elimi- narea mai facilă. însă cu ocazia alegerilor din 7 iulie pentru Congresul Național General (CNG), rezultate- le partidelor islamiste (salafiste) au fost foarte slabe: partidul Umma al-Wasat a luat doar un -----------■ Revista de istorie militară ■---- loc de parlamentar, iar al-Watan nici unul. Mai grav, unele grupări salafiste armate au atacat și distrus moschei și altare ale sectei sufite în Tripoli, Zliten și Misrata, sporind tensiunea sectară intra-islamică, de asemenea au atacat consulatul tunisian, au pângărit morminte ale soldaților britanici din al Doilea Război Mon- dial de la Tobruk, au plasat o bombă artiza- nală în fața Consulatului SUA din Benghazi și au detonat bombe la sediul Crucii Roșii din același oraș.17 Se pare că responsabilii pentru o mare parte din atacuri sunt grupul auto-in- titulat „Brigăzile Omar Abdul Rahman”, care și-a propus să atace simbolurile creștine, occi- dentale (mai ales americane) și să elimine prin forță ramura sufită a Islamului, dar și Brigada „Rafallah Sahati” din Benghazi. Libienii laici sau chiar cei moderat religioși și conservatori, nu văd cu ochi buni existența unor islamiști înarmați, agresivi, îmbrăcați după moda afga- no-pakistaneză și practicând un islam străin de tradițiile africane vechi. Se pare că unii mi- litanți libieni au început să stabilească celule și în Mali, Niger, și chiar și în Gaza și Siria, adu- când prin contrabandă armament. Este pro- babil să existe și „voluntari” libieni luptând în războiul civil sirian de partea rebelilor sunniți, deoarece mai mulți lideri jihadiști libieni (de pildă cei din grupul „Rafallah Sahati”) au făcut îndemnuri în acest sens.18 învinși în alegeri, unde libienii au preferat politicieni moderați și mai ales tehnocrați, radicalii religioși au mutat lupta în stradă, cu mijloace criminale. Este imperios necesar ca acești indivizi să fie cunoscuți, monitorizați, arestați și la nevoie chiar eliminați fizic, cu sau fără procedură judiciară, pentru beneficiul în- tregii societăți libiene. De asemenea, trebuie cooptați lideri sufiți în aparatul de stat, spre a oferi o versiune mai tolerantă a religiei islami- ce, care să restrângă baza de recrutare a sala- fiștilor. Evenimentele negative din Libia sugerează că nu întotdeauna după căderea unui dictator urmează un regim democratic, din contră, e posibil să apară haosul și violența. Exemplul Irakului după căderea lui Saddam Husein e ilustrativ. Libia e un stat tribal, ca de altfel ma- joritatea celor din Africa și din Orientul Mijlo- ciu, de aceea pacea socială și ordinea nu se pot ----■ Revista de istorie militară ■------------ asigura deocamdată decât prin negociere cu liderii acestor uniuni de triburi. E necesar să se încerce o reconciliere și cu triburile care l-au susținut pe dictator, mai ales cu Al Gaddafa, spre a evita transformarea acestora în bazine de insurgenți. Este necesar ca guvernul libian să facă tot posibilul spre a demantela acele mi- liții care nu acceptă să fie cooptate în rândul forțelor militare și de ordine internă, de ase- menea trebuie să accepte colaborarea cu servi- ciile de informații ale statelor NATO deoarece serviciile de informații libiene, restructurate recent, nu au capacitatea să se achite cores- punzător de sarcini. Odată învins Gaddafi și eliminat regimul său, milițiile care se formaseră spre a lupta contra acestuia au descoperit că nu prea au multe lucruri în comun. Cele din Vest, din zona eliberată ultima, au fost poate și mai agresive decât milițiile din Cirenaica, pornind adevărate vânători spre a captura pe „cei cău- tați” (matloubeen), adică sprijinitori ai fostului regim, profitori ori membri ai unor triburi ri- vale.19 Din această cauză, s-a ajuns la adevărate mini-războaie între grupuri de triburi din ca- uza fricii reciproce și a incertitudinii („dilema securității societale”). De exemplu, rebelii au pedepsit dur faptul că majoritatea populației din Bani Walid susținuse tacit sau explicit regi- mul Gaddafi, arestând și chiar executând mulți rezidenți „suspecți”. Unele miliții apără interese strict locale, chiar separatiste, altele vor să instaureze Isla- mul sau să aducă la guvernare anumite figuri de lideri charismatici. Doar o parte dintre foș- tii rebeli doresc o tranziție spre democrație, cu toate că probabil un sondaj ar arăta că o mare parte din populația libiană dorește acest lucru. Fosta frăție de arme și egalitatea dintre liderii milițiilor, deși benefică în eliminarea dictaturii, trebuie înlocuite de un sistem politic ierarhic, în care autoritățile statului să fie respectate de cetățeni, iar aceștia să se simtă protejați. Statul libian gaddafist, Jamahirya, nu a fost decât pe hârtie un stat al maselor, așadar nu a putut crea instituții viabile și neutre. Noul stat libian tre- buie să genereze asemenea instituții eficiente și corecte, precum și un sistem care să apere legile și să asigure aplicarea lor. O altă preocupare se leagă de situația tua- regilor și a celorlalți berberi. Așa cum eveni- --------------------------------------1 89 |--- mentele din Mali o demonstrează, tuaregii se află într-o stare de spirit revoluționară, unii dorind chiar un stat tuareg în Sahel, alții un Califat islamic. Nu doar Libia ci și Algeria, Mali, Niger ar putea cunoaște noi încercări separatiste, iar Franța și alte state ocidentale nu își pot asuma singure sarcina de a pacifica aceste populații ce se simt nedreptățite. E po- sibil ca Libia să fie nevoită să devină treptat un stat federal, sau oricum unul care să permită o autonomie foarte largă regiunilor (prin pro- cesul de „devoluție”), în acest fel putând evita secesiunea teritorială. Menționam anterior că la început, după independență, Libia avusese o formă de federalism. Liniile de falie Est-Vest (Cirenaica vs Tripolitania) și Nord-Sud (arabi versus berberi) constituie principalele axe de risc geopolitic pentru tânărul stat libian, pe lângă fractura dintre islamiștii salafiți și adepții sufismului. Zonele bogate în petrol și gaze vor avea probabil lideri cu veleități de autonomizare față de Centru. Totuși vreau să trag un semnal de alarmă: cred că dacă li se va permite regiunilor să negocieze direct cu companiile petroliere străine, peste capul guvernului central, aceasta va conduce finalmente către fragmentarea te- ritoriului, deoarece liderii acestor regiuni, fie ei afaceriști sau warlords ori antreprenori identi- tari, vor juca abil cartea independenței, având o bază materială atractivă pentru populații. Există și semnale pozitive. Astfel, Guvernul libian condus de Aii Zeidan a solicitat sprijinul partidelor și al societății civile spre a redacta o constituție care să reflecte transformările produse în țară și să asigure consensul politic intern pentru a garanta tranziția la democrație și stat de drept. Nu e deloc sigur că monarhia sanusidă va fi reinstaurată, deși o parte din rebeli doresc acest lucru. Dar dacă se va crea un consens pentru monarhie, ea trebuie spri- jinită inclusiv de comunitatea internațională. Din păcate, Armata libiană s-a dezintegrat în timpul războiului civil, iar elementele pro-Ga- ddafi au fost epurate sau s-au auto-exclus, ceea ce indică o lipsă de continuitate și o necesitate de a înlocui ceea ce s-a pierdut. NATO dar și Uniunea Africană ar putea ajuta la reconstru- irea unei armate libiene care acum e formată strict din milițiile care au acceptat să se supună ----1 90 |------------------------------------- statului după încetarea războiului. Aceste forțe improvizate trebuie să păzească și frontierele, spre a diminua numărul de combatanți străini tentați de flacăra jihadistă din Libia. Dar mi- lițiilor încă le lipsește coeziunea, spiritul de corp, există o doză prea mare de eclectism și improvizație. Diversele miliții au fost integrate de-a valma în noua armată, ele conțin și ele- mente jihadiste ascunse, de asemenea, unele se supun Ministerului Apărării sau Statului Major General, altele Ministerului de Interne sau unor agenții de securitate, ceea ce sporește riscul ca în viitor să existe conflicte pentru pu- tere și resurse între aceste ministere, lucru ce ar potența aspectul de stat „slab” și semi-eșuat al Libiei. Există miliții deosebit de puternice, cum este cea din Zintan, care a controlat multă vreme chiar aeroportul din Tripoli. De aseme- nea, adesea milițiile ajung să se lupte cu armele în mâini pentru putere și influență. De pildă miliția din Zintan a fost în conflict direct cu Consiliul Militar din Tripoli, și cu liderul aces- tuia, Abdulhakim Belhadj, deoarece rivalizau pentru controlul capitalei. Aceeași miliție, cu baza în Munții Nafusa din Vestul țării, a ajuns să atace apoi un trib învecinat, Mashashiya, considerând că adăpostește în secret responsa- bili ai fostului regim. Noului regim îi vine greu să demanteleze forțat această miliție cunos- cută pentru lupta îndârjită pe care a dus-o cu forțele loiale fostei puteri și pentru „martirii” pe care i-a dat în 2011. Chiar și fostul ministru al Apărării, în cabinetul de tranziție, Osama al-Juwali, este membru al acestui grup armat extrem de ierarhic și de disciplinat.20 Fenomenul loialității tribale se suprapune peste cel al existenței milițiilor bazate la rândul lor pe solidarități regionale sau religioase, fapt ce va face extrem de dificilă formarea unui stat modern sprijinit pe voința cetățenilor. în cazul în care milițiile și triburile vor rămâne la fel de agitate și de dornice să acumuleze putere, dar și cu deficit de securitate în relația reciprocă, s-ar putea dovedi că războiul civil nu a încetat decât temporar. Ar fi scenariul cel mai catas- trofal pentru Libia, pe termen lung. Statistici credibile arată că durata medie a războiului civil a sporit la 15 ani în 1999 față de doar doi ani în 194721, iar existența statelor slabe, a granițelor lungi și poroase, a fluxurilor de imi- -------------■ Revista de istorie militară ■---------- granți și arme, tinde să acționeze în acest sens. De amintit că și în Somalia, războiul civil s-a declanșat după ce președintele-dictator Siad Barre fusese alungat de o revoltă a triburilor din Sud, ale căror miliții au invadat capitala. în lipsa unui element de coagulare, a unui perso- naj carismatic sau a unei tradiții de guvernare, aceste miliții tribale au început să se lupte pen- tru resurse și teritorii. Tot milițiile coalizate, cu acceptul Consiliului Național de Tranziție, au dublat practic instituțiile statului, creând Lib- yan Shield Forces ca un fel de armată a noului guvern și Comitetul Suprem de Securitate care a asumat sarcinile Ministerului de Interne. De fapt CNT nici nu ar fi avut autoritatea să se opună unor asemenea inițiative, fiind depen- dent de cooperarea între miliții dar și de vo- ința liderilor tribali (hukama’). După căderea capitalei Tripoli, în 20 august 2012, milițiile au format alianțe spre a apăra comunitățile locale, dar nu toate recunoșteau CNT și nu se coor- donau obligatoriu cu acesta. Liderii triburilor (wujaha sau ‘a’yan) au negociat adesea acor- durile între miliții, servind ca mediatori între comandanții acestora.22 Scenariul „somalizării” Libiei bântuie min- țile multor decidenți libieni dar și europeni și americani. După cum arată experții în războa- ie civile, societățile tinere, cu diversitate etni- că, cu relief accidentat (muntos de preferință), cu venit pe cap de locuitor relativ scăzut și cu resurse de hidrocarburi sunt mai înclinate să producă asemenea conflicte.23 Libia îndepli- nește o mare parte din aceste trăsături. Revenim acum la implicarea Occidentului în gestionarea crizei din Libia. în ciuda tuturor problemelor generate de insuficiența capabi- lităților, epuizarea parțială a munițiilor după trei-patru luni de campanie militară, lipsa con- sensului strategic între aliați și dependența exa- gerată de un număr mic de aliați (SUA, Fran- ța)24, pe ansamblu acțiunea militară a NATO reprezintă finalmente o operație de tip out cf area încununată cu succes, rezultatul principal fiind sprijinul dat populației libiene doritoare de libertate și democrație. Libia a fost atinsă și ea de Primăvara Arabă, iar ajutorul extern a fost decisiv pentru triumful opoziției față de dictatură. Occidentul nu a intervenit militar în Egipt, Tunisia ori Siria, dar în Libia și-a asu- ----■ Revista de istorie militară ■------------ mat acest risc, plecând de la credința că odată căzută dictatura va veni un regim democratic. Optimismul liberal tipic Occidentului era ali- mentat de entuziasmul față de revoltele arabi- lor contra unor lideri despotici, atribuindu-se acestora mase de oameni imense dorința de a reforma societatea. S-ar putea să fie așa, sau poate că nu. Poate că Primăvara arabă va rămâ- ne în amintire ca o tentativă ratată de a demo- cratiza lumea arabă, soldată cu un succes pe li- nie al islamiștilor și scindarea unor țări oricum neviabile. în orice caz, poporul libian a primit o șansă majoră pe care are acum posibilitatea de a o gestiona în mod rațional și eficient. NOTE 1 Libya - CIA Factbook, https://www.cia.gov/ library/publications/the-world-factbook/geos/ ly.html, accesat pe 10 ianuarie 2013. 2 Carmen Gavrilă, “Libia între Salafism și Su- fism”, http: //dilemaveche.ro/secțiune/societate/ar- ticol/libia-salafism-sufism, 10 ianuarie 2013. 3 George Friedman, “From Gadhafi to Ben- ghazi” Strafor, 18 September 2012, http://www. s tra tfor.com/weekly/gadhafi-benghazi?utm_ source=freelist-f&utm_medium=email&utm_ campaign=20120918&utm_term=gweekly&utm_c ontent=readmore&elq=ld04e4ea572e4610b486c57 c746e7a3c 4 James D. Fearon and David D. Laitin, “Ethni- city, Insurgency, and CivilWar,” American Politi- cal Science, Review, Voi. 97, No. 1 (February 2003), pp. 75-90. 5 O comparație cu România poate fi interesantă, deoarece la noi destule dovezi arată că exista în 1989 o echipă pregătită să preia puterea de la N. Ceaușes- cu, echipa condusă de Ion Iliescu și formată din eșa- lonul doi al Partidului Comunist. în Libia, puterea în stat era și mai personalizată, singura alternativă fiind unul dintre copiii lui Gaddafi sau, mult mai puțin probabil, un grup de generali din armată. însă aceștia nu aveau curajul să organizeze un asemenea complot și nu aveau încredere reciprocă suficientă. Iar armata libiană era foarte slabă, prost antrenată și dotată, fiind doar o anexă a puterii lui Gaddafi. Acesta se baza pe unitățile speciale conduse de fiii săi, mult mai bine antrenate și dotate cu armament. Se poate face o comparație și între cultul pe care unii revoluționari români îl au pentru fostul rege Mihai 1 91 |----------------------------------- I de România și cel pe care tinerii rebeli libieni l-au manifestat față de ex-regele Idris Senoussi, cu toate că acesta din urmă era deja decedat. Steagul monar- hiei libiene avea să fie adoptat oficial de Consiliul Național de Tranziție. în societăți lipsite de repere morale, cum era cea românească în anii ‘90 și cum se arată societatea libiană acum, monarhia devine astfel o ancordă identitară solidă. 6 Frederic Wehrey, “Libya’s Terra Incognita” in Foreign Affairs, February 28, 2011. 7 Idem. 8 Jakkie Cilliers, The African Standby Force. An update on progress, ISS Paper 160 ♦ March 2008, www.isn.ethz.ch. 9 Francois Heisbourg, “The defence of Europe: Towards a new transatlantic division of responsibi- lities”, in Tomas Valasek (editor), All alone? What US retrenchment means for Europe and NATO, www.cer.org.uk, July 2012. 10 Libya: lessones learned, http://www.securi- tydefenceagenda.org/Contentnavigation/Security- Jam/Forums/LibyaLessonslearned/tabid/1357/De- fault.aspx, accesat pe 20 octombrie 2012. 11 Chicago Summit Declaration. Issued by the Heads of State and Government participating in the meeting of the North Atlantic Council in Chicago on 20 May 2012, May 20, 2012, www.nato.int. 12 http://www.nytimes.com/2012/09/13/world/ middleeast/us-envoy-to-libya-is-reported-killed. html?pagewanted=print, 12 September 2012. 13http://worldnews.nbcnews.com/_news/ 2012/09/20/13990720-white-house-libya-consula- te-siege-that-killed-four-was-terrorist-attack?lite, 20 septembrie 2012. 14 “Deadly Libya Attack a Major Blow to CIA Ef- forts” http://www.msnbc.msn.com, 24 September 2012. 15 David D. Kirkpatrick, “Libya Democracy Clashes With Fervor for Jihad” June 23,2012, www.iht.com. 16 Trebuie spus că liderul actual al Al Qaeda, Ay- man al Zawahiri, le-a solicitat de mai multe ori sa- lafiștilor din Libia să comită atacuri spre a răzbuna moartea Șeicului Al Libi. E posibil ca el să fi trimis un militant, numit Abd al-Basit Azuz, spre a stabili un punct de control și comandă în Darnah. 17 Frederic Wehrey, “The Wrath of Libya’s Sa- lafis” September 12, 2012, http://carnegieendow- ment.org/2012/09/12/wrath-of-libya-s-salafis/dta 18 Idem. 19 “DIVIDED WE STAND: LIBYA’S ENDU- RING CONFLICTS”, Middle East/North Africa Report N°130 - 14 September 2012, International Crisis Group, September 2012. 20 Dario Cristiani, „The Zintan Miliția and the Fragmented Libyan State” January 19, 2012, www. jamestown.org 21 James D. Fearon and David D. Laitin, “Eth- nicity, Insurgency, and Civil War” The American Political Science Review, Voi. 97, No. 1 (Feb., 2003), pp. 75-90. Vezi p. 78. Autorii arată că cele mai multe războaie civile au izbucnit în anii ‘90 (31 de conflicte), urmate de anii ‘60 sau ‘70 (19 și 25 con- flicte) iar ca repartiție geografică ei indică ordinea următoare:“sub-Saharan Africa (34) and Asia (33), followed by North Africa/the Middle East (17), La- tin America (15), Eastern Europe and the former Soviet Union (13), and “the West” (2).” (p. 77) 22 “DIVIDED WE STAND: LIBYA’S ENDU- RING CONFLICTS” Middle East/North Africa Report N°130 - 14 September 2012, International Crisis Group, September 2012. 23 Idem, pp. 85-89. 24 Tomas Valasek, “What Libya says about the future of the transatlantic alliance” July 2011, www. cer.org.uk. 92 I------------------------------------------------■ Revista de istorie militară ■ Istorie recentă și geopolitică ETOSUL TERORISTULUI. MITUL CALIFATULUI ISLAMIC ȘI STRUCTURA MENTALĂ LENINISTĂ IULIANA-SIMONA ȚUȚUIANU * Abstract This paper highlights the role cf Islam in global geopolitics and the link between the message origina tingfrom the Koran and the new totalitarian ideology cf Islam expressed through terro- rist acts. Could the Islamic caliphate be seen as apseudo-substitute cf the world communist state, and Osama Bin Laden as a new Lenin? The author identfies the similarities between Al-Qaeda’s Islamist ideology and the Marxist-Leninist ideology, both cf them trying to reject the Western capitalism in an attempt toglorfy the utopian notion cf a global society un.fied through a single system cf belitfs. The old ideologicul corfrontation between East and West, between communism and capi- talism, is reformulated today in terms cf a potențial civilizational corflict cf religious essence between the West and Islam. The terrorist attacks cf September 11, 2001 in the United States have deeply radicalized this perception. Keywords: terrorism, geopolitics, Al-Qaeda, islamist ideology, religion and cor.flict Contextul geopolitic la sfârșitul secolului XX. Religia ca vector geopolitic Fenomenul religios a cunoscut o recrudes- cență la final de secol XX, dintr-o serie de mo- tive complet diferite, dacă ne gândim la revo- luția islamică de inspirație teocratică iraniană, la invazia sovietică din Afganistan și la căderea regimurilor comuniste din Europa Centrală și de Est. De la Tratatul de la Tordesillas1 și Inchi- ziția secolelor XIII-XVIII, până la momentul amintit, interpretările de tip geopolitic au des- considerat factorul religios, în pofida impor- tanței acestuia în definirea ordinii mondiale. Părerile analiștilor politici în privința re- ligiei ca factor geopolitic sunt contradictorii. Exemple de argumente pro și contra acestei idei sunt crearea statului Pakistan, războaie- le irakiano-iranian (1980-1988) și irakiano- kuweitian (1990-1991), conflictele din fosta * Lt.-col. Dr. luliana-Simona Țuțuianu este cercetător științific în domeniul securității internaționale la Institutul pentru Studii Politice de Apărare și Istorie Militară din București (ISPAIM). în anii 2004 și 2005 a activat în cadrul Misiunii Permanente a României la Națiunile Unite, gestionând activitățile organelor subsidiare ale Consiliului de Securitate prezidate de România în acea perioadă: Comitetul 1540 privind neproliferarea armelor de distrugere în masă și Comitetul 1518 privind situația din Irak. în prezent, conduce Biroul Strategii de Apărare din cadrul ISPAIM. ----■ Revista de istorie militară ■----------------------------------------------------1 93 |-- Iugoslavie și cel israeliano-palestinian. în pri- mul caz, faptul identitar a câștigat teren față de cel religios, ceea ce relativează forța fenome- nului religios în politică. Apoi, s-a demonstrat că identitatea religioasă a unor țări (islamul) nu a împiedicat derularea războaielor. Legat de conflictele din ex-Iugoslavia și cel israelia- no-palestinian, majoritatea experților resping atribuirea conceptului de „războaie religioase”, admițând însă ideea că religia poate urma un obiectiv geopolitic. Catolicismul este cel mai concludent exem- plu de religie cu obiectiv geopolitic precis - unitatea lumii prin creștinism. Islamul politic este un fenomen mai complex și mai greu de controlat, înregistrând reculuri și focare emer- gente. Aici se înscrie terorismul de sorginte fundamentalist islamică, iar atacurile din 11 septembrie 2001 din S.U.A. reprezintă cea mai cunoscută formă de manifestare, marcând cele mai fervente reacții din partea comunității in- ternaționale. Sursa fundamentalismului islamic nu este reprezentată de Coran, Sharia sau alte pre- cepte religioase musulmane, ci mai degrabă de ritmul anacronic de dezvoltare a țărilor musulmane, în contextul afirmării economice și politice a Occidentului creștin, și de inter- pretările stării de inferioritate induse de acest fenomen. Modernitatea și progresul tehnolo- gic contemporan reprezintă cauza frustrării civilizației islamice, aflate în declin, din poziția de civilizație dominantă, timp de o mie de ani, într-o civilizație marginalizată de provocările expansioniste ale civilizației occidentale. Este cunoscut faptul că cea mai afectată populație a planetei de pe urma procesului de globali- zare, îndeosebi din lupta pentru resurse, este cea din lumea islamică. Efectele acestui proces - creșterea sărăciei, a gradului de insecuritate, decalajele mari între bogați și săraci, explozia demografică - au determinat îndreptarea spe- ranțelor populației spre religie. Din păcate însă, religia devine un instru- ment folosit cu abilitate și brutalitate pentru legitimarea unor acțiuni. Jocul de interese al organizațiilor și grupărilor fundamentaliste islamice a ajuns, treptat, mai presus decât Co- ranul care aprecia musulmanii drept „cea mai bună comunitate”, al cărei rol era de a propovă- dui binele. Efortul colectiv pentru instaurarea unui stat drept, predestinat de divinitate, apare sintetizat în termenul coranic jihadr, tradus în mod eronat drept “război sfânt” Conotați- ile sunt mai vaste, indicând lupta cu mijloace pașnice, precum predicarea sau educarea și, în plan personal, lupta pentru purificarea sinelui. Politizarea jihadului, prin contopirea în- vățăturilor lui Mahomed cu o ideologie re- voluționară de tip avangardist, are consecințe devastatoare, la început de mileniu trei, asupra ecuației de securitate mondială. Corpusul doc- trinar geopolitic, stabilind un drept de război ofensiv împotriva lumii nemusulmane, induce teamă și confuzie în delimitarea sintagmei “tero- rism islamic” de termenul de “jihad” provocând ------ Prrsent intertMt>