SUMAR REVISTA DE ISTORIE MILITARĂ Publicația este editată de Ministerul Apărării Naționale, prin Institutul pentru Studii Politice de Apărare și Istorie Militară, membru al Consorțiului Academiilor de Apărare și In- stitutelor pentru Studii de Se- curitate din cadrul Partene- riatului pentru Pace, coordo- nator național al Proiectului de Istorie Paralelă: NATO - Tratatul de la Varșovia COLEGIUL DE REDACȚIE ♦ General-maior (r) dr. MIHAIL E. IONESCU, directorul Institu- tului pentru Studii Politice de Apărare și Istorie Militară ♦ Academician DINU C. GIURESCU, Academia Română ♦ Dr. JAN HOFFENAAR, Președintele Comisiei Olandeze de Istorie Militară ♦ Prof. univ. dr. DENNIS DELETANT, London Univer- sity ♦ Colonel (r) dr. PETRE OTU, directorul științific al Institutului pentru Studii Politice de Apărare și Istorie Militară ♦ Prof. univ. dr. MIHAI RETEGAN, Universitatea București ♦ IULIAN FOTA, consilier prezidențial ♦ Dr. SERGIU IOSIPESCU, cc. șt., Institutul pentru Studii Politice de Apărare și Istorie Militară ♦ Prof. univ. dr. ALESANDRU DUȚU, Universitatea „Spiru Haret” ♦ Prof. univ. dr. MARIA GEORGESCU, Universitatea Pitești ♦ Comandor (r) GHEORGHE lVARTIC • Istorie antică - ALEXANDRUMADGEARU - Securitatea provinciei Scythia la începutul secolului al IV-lea. în legătură cu data pătimirii sfinților Epictet și Astion de la Halmyris..................................................... • Istorie medievală - ALEKSANDAR UZELAC - Tatars and Serbs at the End of the Thirteenth Century ................................................ - ADRIAN STĂNILĂ - Organizarea politico-militară a Țării Românești în a doua jumătate a secolului al XVI-lea. Domnia lui Petru Cercel. • Istorie modernă - VIORICA-STELUȚA PISICĂ, CRISTIAN CĂLDĂRARU - Monumentul de la Valea Mărului, județul Galați, al generalului Alexander Wasiliewitch Gelhard.................................... - ȘERB AN PAVELESCU - Considerații asupra evoluțiilor doctrinare și instituționale înregistrate de aeronautica militară în perioada interbelică în plan internațional și în România............................... • Studii pontice -MIRCEA SOREANU - Apariția unei noi mari puteri pontice - Rusia. - MARIANSTROIA - Lupta pentru supremație în bazinul caspic și cel al Mării Negre în primele trei decenii ale secolului al XlX-lea . • Istorie contemporană - CERASELA MOLDOVEANU - Elemente favorizante și limitele autono- miei politico-militare ale României. O mărturie din anii ’80........... • Addenda et corrigenda - SERGIU IOSIPESCU - Din nou despre data de zi a bătăliei de la Posada (noiembrie 1330)................................................. • Recenzii și semnalări - Hermann Kulke, Dietmar Rothermund, O istorie a Indiei - SILVIU PETRE............................................... - Glenn E. Torrey, The Romanian Battlefront in World War I - ADRIAN PÂNDE A............................................. - Șerban Pavelescu, Stat și Biserică în reconstrucția politică a societă- ților post-comuniste din Balcani: elemente pentru o sociologie politică a Ortodoxiei - SIMONA SOARE....................................... - Hava Haas, Nicu Haas. Un pionier în antropologie. Descoperitorul unicului schelet de om crucificat - ȘERBAN PAVELESCU........................................... ♦ Revista a fost inclusă în baza de date a Consiliului Național al Cercetării Științifice în învățământul Superior, fiind evaluată la categoria „C” ♦ Poziția revistei în lista-catalog a publicațiilor este la numărul 5017 ISSN 1220-5710 CONTENTS ♦ Ancient History - ALEXANDRUMADGEARU - The Security of the Scythia Province at the Beginning of the 4th Century. Remarks on the Date of the Martyrdom of Saints Epictetus and Astion from Halmyris. 1 ♦ Medieval History - ALEKSANDAR UZELAC - Tatars and Serbs at the End of the Thirteenth Century... 9 - ADRIAN STĂN1LĂ - Political and Military Organization of Wallachia (Țara Românească) during the Second Half of the 16th Century. The Reign of Petru Cercel .................. 21 • Modern History - VIORICA-STELUTA PISICĂ, CRISTIAN CĂLDĂRARU - The Monument from Valea Mărului, Galați County, of General Alexander Wasiliewitch Gelhard................................ 25 - ȘERBAN PAVELESCU - Comments on the Doctrine and Instituțional Developments in Aerial Warfare during the Interwar Period in Romania and Abroad................................. 29 ♦ Pontic Studies - MIRCEA SOREANU - The Birth of a New Major Power at the Black Sea - Russia.. 37 - MARIAN ST ROI A - The Struggle for Supremacy in the Caspian Sea and Black Sea during the First Three Decades of the 19th Century................................................ 52 ♦ Contemporary History - CERASELA MOLDOVEANU - The Political and Military Boundaries of Romanian Autonomy - a Testimony from the 1980s ................................................... 61 ♦ Addenda et corrigenda - SERGIU IOSIPESCU - Addendum Regarding the Date of the Battle of Posada (November 1330) ................................................................. 72 ♦ Reviews - Hermann Kulke, Dietmar Rothermund, O istorie a Indiei - SILVIU PETRE ...... 76 - Glenn E. Torrey, The Romanian Battle front in World War I - ADRIANPANDEA .. 80 - Șerban Pavelescu, Stat și Biserică în reconstrucția politică a societăților post-comuniste din Balcani: elemente pentru o sociologie politică a Ortodoxiei - S1MONA SOARE ............... 81 - Hava Haas, Nicu Haas. Un pioner în antropologie. Descoperitorul unicului schelet de om cruc.ficat - ȘERBANPAVELESCU................................................................ 83 • Responsabil de număr: SERGIU IOSIPESCU ALEXANDRU VOICU, MIRCEA SOREANU - redactori - MARIANA BĂHNĂREANU, culegere computerizată • ADRIAN PANDEA, coperta, ELENA LEMNARU, tehnoredactare computerizată Adresa redacției: strada Constantin Miile nr. 6, cod 010142, București, sector 1, telefon: 0213157827, telefax: 004021-3137955 www.mapn.ro/diepa/ispaim Tiparul executat la Tipografia SEMNE ’94 B 00136/10.04.2012 ISTORIC ANTICĂ SECURITATEA PROVINCIEI SCYTHIA LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL IV-LEA. ÎN LEGĂTURĂ CU DATA PĂTIMIRII SFINȚILOR EPICTET ȘI ASTION DELAHALMYRIS ALEXANDRU MADGEARU Abstract ' The Christians were considered enemies cf the Roman Empire, because it was considered that the security was threatened by their rtfusal to pe)form the required c jferings to the tradi- țional gods, which ensured pax deorum. The security (securitas) cf the Roman people and state depended on this alliance with the gods. The systematic persecution was initiated in the last years cf Dioclețian, after some isolated cases cf conviction due to the opposition to the laws or to the military regulations. Christians were expelled from the army only after the end cf the war against Persia (299). The general persecution started in February 303, the most important consequences had the fourth edict issued in February or March 304. Dioclețian and Galerius ordered that every person in the empire was obliged to make cfferings to the gods, regardless cf their religion. Many Christians were persecuted on the basis cf this edict. In the Danubian provinces, the persecution started in 303 occurred at the same time with a series cf wars against the Sarmats and Carpi. The Christians were convicted because they were considered a dangerfor the security, especially J they were military. Several military martyrs are known at Durostorum, thegarrison cfLegio XI Claudia. They were killed in 303 and 304. In the same years st.jfered the martyrdom many civilian Christiansfrom the Danubian provinces. Two cf them, Epictet and Astion from Halmyris are better known because it was preserved the relation about them, and because the archaeological excavations unearthed their relics. The date cf their martyrdom was set in 290, but the analysis cf the source shows that their trial should be dated after thefourth edict against the Christians. They were convicted because they ir fluenced the citizens to reject the cfferings to the gods, in afortress important for the security cf the frontier. Thenfore, the true year cf their martyrdom is 304. Keywords: Roman Empire, Dioclețian, Galerius, Christians, Durostorum, Halmyris, martyrs * Cercetător științific, Institutul pentru Studii Politice de Apărare și Istorie Militară. -■ Revista de istorie militară ■----------------------------------------------------------------------- Securitatea imperiului roman nu se asigura doar prin prevenirea și combaterea amenință- rilor externe. Nu trebuie să uităm de unde vine acest termen atât de întrebuințat astăzi. Dacă politica reprezintă moștenirea democrației ateniene, în schimb securitatea este una dintre ideile pe care romanii le-au formulat și aplicat pentru prima oară în concepțiile despre pute- rea de stat. Securitas era un concept al ideo- logiei politice romane, invocat de propaganda făcută prin legendele monetare (de exemplu, Securitas Orbis, Securitas Reipublicae, Securi- tas Romanorum) și prin inscripțiile cu caracter oficial. Exista și o zeiță Securitas, reprezentată pe reversul unor monede1. Alt termen frec- vent utilizat de propagandă era tranquillitas, liniștea, stabilitatea. El apare în legendele mo- netare încă din vremea lui Hadrian2. Menține- rea ordinii și stabilității a impus și o atitudine ostilă față de creștini, considerați dușmanii interni ai imperiului, la fel cum barbarii erau dușmanii externi. Deoarece religia romană avea ca scop politic asigurarea protecției zeilor acordate statului și poporului roman (pax de- orum), se cerea pedepsită orice impietate care rupea alianța dintre stat și divinitățile tradiți- onale romane. Refuzând închinarea la acești zei prin efectuarea de sacrificii, creștinii erau implicit dușmani ai statului3, fiind considerați inimicos deorum et hostes religionum publica- răm („dușmani ai zeilor și trădători ai religiei statului”)4. Nerespectarea cultului imperial de către creștini nu a fost decât un aspect al re- fuzului de a face aceste sacrificii; persecuțiile nu au vizat venerarea împăratului, ci a zeilor în general5. în concepția romană, orice negle- gentia în privința respectării cultelor tradițio- nale era pedepsită, și de aceea, pe timpul crizei secolului al III-lea, diversele nenorociri (epi- demii, cutremure, înfrângeri) au fost atribuite pierderii protecției divine, iar favorurile zeilor trebuiau recâștigate prin sacrificii efectuate de către toți cetățenii, indiferent de religia în care credeau. Creștinismul era un obstacol în calea acestei restaurări a protecției divine, deoarece adepții săi refuzau sacrificiile6. Persecuția a devenit o politică de stat siste- matică abia în ultimii ani ai domniei lui Diocle- | 2 [ țian (284-305), fiind consecința finală a atitudi- nii sale conservatoare, care impunea disciplină și respectarea obiceiurilor strămoșești (mos maiorum), dar ea a fost precedată de unele ac- țiuni izolate decise pe plan local. Trebuie sub- liniat că pacea oficială instituită prin edictul de toleranță al lui Gallienus din 260 a rămas în vigoare până la edictul care va fi dat de Dioclețian în 303 I Aceste acțiuni se explicau prin faptul că autoritățile impuneau obligati- vitatea sacrificiilor ocazionate de unele eveni- mente politice. La împlinirea celor zece ani de domnie ai lui Dioclețian, prefectul Egiptului a emis un edict (datat 10 octombrie 293) care ordona ca oricine servea în armată să facă sa- crificii, în caz contrar fiind exclus. în acel mo- ment, Egiptul se afla sub comanda caesarului Galerius, și de aceea este posibil ca edictul să transmită un ordin expres al acestuia. Sacrifi- ciile exprimau adeziunea față de împărat, fiind o legătură între popor, împărat și zei. Refuzul de a sacrifica era o amenințare la adresa secu- rității imperiului, căci îndepărta ajutorul divin acordat împăratului. Astfel, un militar care nu sacrifica era pe cale de consecință un dușman al imperiului, un trădător. Edictul nu-i amin- tea pe creștini, dar numai ei puteau intra sub incidența sa, deoarece ei erau singurii cetățeni care refuzau să îndeplinească sacrificiile8. Cu alte cuvinte, nu apartenența în sine la crești- nism era incriminată, ci refuzul de a îndepli- ni un ritual obligatoriu pentru toți supușii, iar asemenea incidente izolate au făcut să existe martiri și în timpul lui Aurelian și Probus, pre- cum și în epoca lui Dioclețian, dar înainte de marea persecuție care a început în 303. Excluderea creștinilor din armată a fost or- donată înaintea declanșării persecuției genera- lizate. Dioclețian se mâniase că un haruspiciu eșuase pentru că militarii din gardă creștini își făcuseră semnul crucii. Incidentul s-a petrecut la oracolul lui Apollo de la Daphne de lângă Antiochia în anul 299, după încheierea păcii cu Persia. Respingerea datării în 297 sau 298 și stabilirea locului unde s-a efectuat sacrificiul au fost demonstrate de Elizabeth DePalma Dige- ser, care a comparat relatările complementare ale lui Lactantius, Eusebius și Gelasios9. Pentru ----------■ Revista de istorie militară ■- a se respecta religia tradițională, Dioclețian și Galerius au cerut tuturor comandanților să-i oblige pe militari să îndeplinească sacrificii, cei care refuzau fiind excluși din armată10. Dio- clețian se arătase mai tolerant până atunci, dar a cedat instistențelor lui Galerius, care fiind recent victorios în războiul contra Persiei din 297-298, se bucura atunci de un mare presti- giu. Așadar, epurarea creștinilor din armată a fost o inițiativă luată de Galerius11. Prezența creștinilor în garda imperială și în armata de manevră (comitatus) era relativ numeroasă și notorie. Au existat și înainte de marea per- secuție, în timpul lui Dioclețian, unii martiri militari, dar ei au fost condamnați nu pentru apartenența în sine la creștinism, ci pentru că nu s-au supus legilor statului și regulamente- lor militare. Cazul cel mai cunoscut este al lui Maximilianus. în anul 295, el a refuzat să fie recrutat în armată pe motiv că religia sa creș- tină i-ar interzice aceasta. La judecată, guver- natorul provinciei Mauretania Caesariensis i-a respins acest argument, arătând că există creș- tini până și în corpul de elită al armatei, sacer comitatus: in sacro comitatu dominorum nos- trorum Diocletiani et Maximiani Galerii mili- tez christiani sunt et militant11. Așadar, în anul 295 exista un număr destul de mare de creștini în eșalonul cel mai important al armatei ro- mane, iar acest fapt nu intra în contradicție pe moment nici cu sentimentele acestora, dar nici cu atitudinea puterii imperiale. Doar după încheierea războiului cu Per- sia în 299 Dioclețian și Galerius și-au permis să renunțe din motive religioase la unii dintre militari. Pe timpul conflictului, chiar dacă ar fi existat o intenție de epurare, aceasta nu era de dorit, căci ar fi putut reduce în mod conside- rabil efectivele și ar fi afectat chiar și structura de comandă13. Iată un caz semnificativ. Un ofi- țer superior, denumit tribunus sau stratilates, pe nume Andrei, aflat în subordinea ducelui provinciei Syria Euphratensis, era creștin. în campania din 297, atunci când forțele persane superioare numeric au trecut Eufratul, el a in- trat în luptă invocând ajutorul lui Dumnezeu, cerându-le soldaților să facă la fel. Andrei a în- vins, dar a fost denunțat de alți ofițeri invidioși ----■ Revista de istorie militară ■---------------- și a fost raportat lui Galerius. împăratul a decis să fie ținut sub supraveghere, dar Andrei a ple- cat în Cilicia cu acei soldați care se converti- seră la creștinism. Acolo vor fi masacrați la 19 august 305, după ce vor fi emise edictele contra creștinilor. Anul a putut fi stabilit cu precizie, deoarece doar atunci, în perioada persecuției, 19 august a fost duminică, ziua menționată de actul martiric14. Ceea ce deducem de aici este că pe timpul desfășurării războiului, creștinii puteau fi eventual supravegheați, dar nu ex- cluși din armată. Rațiunea militară a prevalat atunci. După epurarea parțială a armatei, a ur- mat persecuția generalizată. Creștinii trebuiau combătuți pentru că din cauza lor se rupsese pax deorum, astfel abătându-se diverse neno- rociri asupra statului roman. Primul edict con- tra creștinilor a fost emis la 23 februarie 303 la Nicomedia. Conform informațiilor transmise de Lactantius și Eusebius, se ordona distruge- rea bisericilor și confiscarea cărților sacre. Prin al doilea edict emis a doua zi, creștinii cu pozi- ții sociale superioare (honestiores) își pierdeau rangurile, iar liberții creștini au fost readuși în sclavie. Totuși, la insistențele lui Dioclețian, acest edict nu prevedea nici pedeapsa cu moar- tea și nici obligația generală de a face sacrificii. Al treilea edict ordona arestarea tuturor con- ducătorilor bisericii. Amnistierea lor era per- misă dacă îndeplineau sacrificiile către zei. A fost emis cu ocazia celebrării celor 20 de ani de domnie ai lui Dioclețian de la 20 noiembrie 303, când s-a dat o amnistie generală. Situația s-a agravat după ce Galerius a dat al patrulea edict, în februarie sau martie 304. Acesta ordo- na ca toată populația să facă sacrificii și ofran- de către zei15. Pe baza acestor edicte, creștinii au fost arestați în special în provinciile orien- tale aflate sub conducerea lui Galerius, cei mai mulți martiri fiind atestați în Palestina și Egipt. Maximinus Daza, care devenise caesar la 1 mai 305, a contribuit și el la persecuție în provincii- le aflate sub controlul său (a emis un al cincilea edict în anul 309)16. Edictele anticreștine din anii 303-309 au avut efecte și în provinciile dunărene aflate sub comanda lui Galerius, de la Sirmium și până la | 3 [ litoralul pontic. Este de observat însă că în pro- vinciile pannonice și în Noricum, creștinismul a fost mai puțin răspândit în armată. Cu excep- ția lui Valerius Ursicinus, tribunus lanciario- rum de la Sirmium, ucis în 303, nu sunt atestați martiri din mediul militar în aceste provincii, spre deosebire de ce se constată în Moesia Se- cunda și Scythia. în acei ani, Galerius se afla chiar în zonă, luptând contra carpilor (reșe- dința sa fiind atunci când la Thessalonic, când la Serdica). începând din vara anului 299, când a revenit în partea europeană a imperiului și până în 306, Galerius a purtat mai multe cam- panii contra barbarilor de la nord de Dunăre. Conflictele nu au fost menționate în izvoarele narative decât în mod foarte sumar, datările fiind însă posibile prin interpretarea inscrip- țiilor care conțin titlurile de Sarmaticus Ma- ximus și Carpicus Maximus. Galerius a primit titlul Sarmaticus Maximus II după un război care se poate data în 299 (primul titlu era cel al lui Dioclețian din 294, preluat și de Gale- rius). Monede emise în anul 300 la Heracleea și Thessalonic poartă inscripția VICTORIA SARMATICA17. Tot în 299, plecând probabil de la Sirmium, Galerius i-a atacat pe marco- mani, triburi germanice care trăiau la nord de Pannonial8. Primul conflict al lui Galerius cu carpii este databil în 301 (prin coroborarea titlurilor de victorii menționate în diverse in- scripții). Următoarea campanie contra carpilor și sarmaților se datează în 302, când Galerius devine Carpicus Maximus II și Sarmaticus Maximus 111. în toamna anului 303, în 304 și 305 sunt atestate alte conflicte cu carpii. Ast- fel, în 305 Galerius ajunsese la al cincilea titlu de Carpicus Maximus, menționat în diploma militară emisă pentru pretorianul Valerius Clemens la 7 ianuarie 306, descoperită la Gra- naione di Campagnatico19. în această stare permanentă de război care a atins punctul culminant în anul 303, era nor- mal ca și creștinii din trupele dislocate la Du- nărea de Jos sub comanda directă a lui Galerius să fi fost supuși în mai mare măsură prigoanei, ei fiind considerați trădători. în schimb, în anii 303-305 a fost liniște în sectorul frontierei aflat | 4 [ în contact cu sarmații, și poate de aceea legi- unile din Pannonia Secunda și Valeria au fost mai puțin vizate de acțiunile anti-creștine. în legiunea XI Claudia de la Durostorum se afla și un soldat creștin, Dasius (numele îl arată a fi de origine illyră20). Fiindcă a refuzat să partici- pe la sărbătoarea Saturnaliilor21, a fost denunțat de camarazii săi și a fost judecat în pretoriu de către guvernatorul provinciei Bassus, fiind deca- pitat la 20 noiembrie 303, deoarece nu s-a supus ordinului de a se închina împăraților (acesta a fost motivul real al condamnării sale). Moaștele sale vor ajunge în final în biserica San Pellegrino de la Ancona22. Alți martiri militari de la Duros- torum au fost Passicrates și Valentinian (uciși la 25 mai 303), precum și Nicandru și Marcianus (la 5 sau 17 iunie 303)23. Este posibil ca martirii Passicrates, Valentio, Marcianus și Nicandru să fie cei depuși în mormântul comun descoperit în 1988, la Silistra, la periferia necropolei roma- ne24. Tot la Durostorum, la 27 mai 303, a suferit moartea martirică și un veteran lulius, care pro- venea tot din legiunea XI Claudia. El a refuzat să sacrifice zeilor și de aceea a fost adus în fața judecății lui Maximus, care urmase la conduce- rea provinciei Moesia Secunda. El îi condamna- se și pe Nicandru și Marcianus. Maximus a în- cercat să-l înduplece pe lulius să abjure credința sa, oferindu-i chiar și bani. A fost condamnat la moarte și decapitat. L-a urmat în moartea martirică și soldatul Hesychius25. De fapt, toate aceste relatări provin dintr-un singur act mar- tiric despre militarii creștini de la Durostorum. Evenimentele s-au petrecut în 303, nu în 304, cum se consideră uneori, deoarece Maximus i-a oferit lui lulius decennalium pecunia, adică premiul oferit militarilor cu ocazia sărbătoririi celor 10 ani de domnie ai lui Galerius26. Dacă in- formațiile sunt corecte, Maximus a fost înlocuit cu Bassus în vara sau toamna anului 303, și este probabil că aceasta s-a petrecut cu ocazia unei inspecții a lui Galerius. La Tropaeum Traiani, în cripta bazilicii A zisă și „forensis”, au fost depuse moaștele mai multor martiri necunoscuți, dar osemintele au fost descoperite răvășite. Studiul antropologic a relevat că au fost înhumate cinci persoane, ------------■ Revista de istorie militară ■------- dintre care una prezintă caracteristici specifi- ce alanilor. Vârstele apropiate, taliile înalte și starea bună de sănătate a oaselor indică origi- nea militară a martirilor, ceea ce arată cu multă probabilitate datarea în cursul persecuției din 303-30427. Nu doar creștinii din armată au fost vizați de aceste acțiuni care, în mentalitatea epocii, asigurau securitatea imperiului. Persecutarea creștinilor civili din provinciile dunărene s-a desfășurat în același timp, în anii 303-304, nu mai devreme. La această concluzie se ajunge prin reexaminarea datării martiriului celor doi sfinți de la Halmyris, Epictet și Astion. Sen- zaționala descoperire din cripta basilicii de la Murighiol efectuată de Mihail Zahariade în 2001 a adus confirmarea definitivă a credi- bilității actului martiric al sfinților Epictet și Astion28, considerat uneori ori fantezist, ori referitor la Almirida din Hispania. Cercetările arheologice și antropologice efectuate asupra osemintelor din cripta de la Murighiol i-o re- stituie categoric29. Pe scurt, textul publicat în Acta Sanctorum în 1721 relatează cum cei doi creștini care se stabiliseră cu mai mult timp în urmă în cetate au fost condamnați atunci când ducele provinciei, Latronianus, a aflat că ei fac prozeliți care din acest motiv refuză să mai îndeplinească sacrificiile cuvenite zeilor. Ziua pătimirii lor este 8 iulie. Ducele (menționat cu acest titlu de dux în izvor) venise la Halmyris în inspecție: „a inspectat timp de trei zile lucră- rile publice și instituțiile împărătești care erau acolo” (et cum per triduum opera publica, et imperialia ministeria, quae ibidem erant, per- vidisset). în lucrări anterioare descoperirii, dar și după aceea, Mihail Zahariade a datat eveni- mentele în anul 290, dar fără a elabora o argu- mentație în acest sens și fără a explica de ce respinge alte datări30. Emilian Popescu a obser- vat că de fapt nu există nici o justificare pentru anul 290 și că este mai probabilă o datare mai târzie31, iar fon Barnea aprecia că martiriul s-a petrecut probabil între anii 290-30032. De ase- menea, datarea în 303 sau 304 este susținută de Rajko Bratoz în repertoriul martirilor din provinciile dunărene33, precum și de Nicolae Dănilă, în „martirologiul daco-roman” alcătu- ----■ Revista de istorie militară ■-------------- it prin colaționarea datelor din martirologiile orientale și occidentale34. După descoperirea moaștelor celor doi sfinți și după mediatizarea ei, datarea în 290 a fost adoptată fără discuții, inclusiv de către Biserică. Datarea în 290 este menționată în Acta Sanctorum, dar în introducerea editorilor bollandiști, nu în izvorul propriu-zis, care nu oferă ca reper cronologic decât domnia lui Dioclețian (temporibus Diocletiani). Nu cunoaștem pe ce bază a fost ales acest an de editorii din 1721, dar considerăm că datarea respectivă nu poate fi preluată necritic, fără a analiza contextul general al evenimentelor, adică marea persecuție din timpul lui Diocleți- an și Galerius, mult mai bine cunoscută acum decât acum trei secole. Nicolae Dănilă a sub- liniat valoarea unei informații din izvor care a fost trecută cu vederea: Epictet și Astion s-au cunoscut pe când Dioclețian deja domnea, iar ei au petrecut împreună 17 ani, ceea ce face imposibilă datarea martiriului în 290 și oferă ca terminus post-quem pentru moartea celor doi anul 301. Personal nu atribuim o valoare prea mare acestei deducții, pentru că nu pu- tem fi siguri de veridicitatea informației. Auto- rul actului martiric se putea înșela asupra mo- mentului când Epictet și Astion s-au cunoscut, și chiar și asupra duratei conviețuirii lor. Singurele cazuri de moarte martirică din timpul lui Dioclețian anterioare anului 303 nu au fost cauzate de apartenența la creștinism ca atare, ci de situații particulare, precum refuzul lui Maximilianus de a fi recrutat. Examinarea informațiilor cunoscute despre martirii din provinciile dunărene și din Illyricum din epoca lui Dioclețian a arătat că toți au pătimit înce- pând din anul 30335. Desigur că acest fapt nu este în sine o dovadă pentru o datare similară și pentru Epictet și Astion, dar este un indiciu care trebuie să ne dea de gândit. Există însă în izvor un pasaj care clarifică momentul în care poate fi plasat martiriul. Motivul pentru care ei au fost condamnați rezultă din text. Vindecă- rile miraculoase săvârșite de Epictet și Astion i-au determinat pe locuitori să nu mai facă sa- crificii zeilor: „sunt niște răufăcători primejdi- oși și vrăjitori, care prin învățăturile lor otrăvi- te îndepărtează pe mulți de la jertfele datorate zeilor” (maltfici sunt et magi, multos per sua venificia averterent jam a sacrficiis deorum)36. Or, acest fapt însemna că, din cauza celor doi, cetățenii din Halmyris încălcau în masă al pa- trulea edict contra creștinilor, dat în primăvara anului 304, care impunea obligativitatea aces- tor sacrificii pentru întreaga populație. Cir- cumstanța agravantă era producerea acestui delict într-o fortificație de frontieră, cu mare importanță pentru sistemul defensiv al provin- ciei (primul port din amonte de gura Dunării), în mintea păgânilor de atunci, nerespectarea ritualului sacrificiilor putea atrage mânia zei- lor, manifestată de exemplu prin victoria bar- barilor asupra trupelor aflate sub comanda lui Latronianus. Considerăm că inscripția din 301-302, care a fost pusă la Halmyris cu ocazia încheierii lu- crărilor de reconstrucție37, este un indiciu cro- nologic pentru inspecția lui Latronianus. Așa- dar, pătimirea celor doi sfinți de la Halmyris se încadrează în șirul de persecuții declanșat la inițiativa lui Galerius în 303, mai întâi în garni- zoana legiunii XI Claudia de la Durostorum, în primăvara anului 303, în condițiile stării de răz- boi existente pe limes. Descoperirea din 2001 a oferit o confirmare arheologică sigură a unei surse hagiografice care multă vreme a fost pri- vită cu scepticism. Spre deosebire de cripta de la Niculițel, unde datarea pătimirii celor două grupuri de martiri rămâne incertă, la Halmyris putem avea siguranța datei de 8 iulie 304 pen- tru martiriul sfinților Epictet și Astion. 1 R. Hartmann, Securitas, în Real-Encyclopădie der classischen Altertumswissenschcft, Zweite Rei- he, voi. II A/l, Stuttgart, 1921, col. 1001-1003. -Panegyricus Constantio Caesari dictus, 3.3 (In Praise cf Later Roman Emperors: The "Panegyrici Latini”, introduction, translation, and historical commentary by C. E. V. Nixon and B. Saylor Rod- gers, Berkeley, Los Angeles, 1995, p. 112, 544); J. Kolendo, Une inscription inconnue de Sexagin- ta Prista et la fort.fication du Bas Danube sous la Tetrarchie, „Eirene. Studia graeca et latina” Praga, 5,1966, p. 154. 3 M. Sordi, "Pax deorum”e libertâ religiosa nella storia di Roma, în La pace nel mondo antica, a cura | 6 [ di M. Sordi (Contributi dell’Istituto di Storia Antica dell’Universită di Milano, XI), Milano, 1985, p. 146- 150; E. DePalma Digeser, Religion, Law and the Ro- man Polity: The Era cfthe Great Persecution, în C. Ando, J. Riipke (ed.), Religion and Law in Classical and Christian Rome, Stuttgart, 2006, p. 68-78. 4 Lactantius, XI, 6 (Despre moartea persecuto- rilor. Ediție bilingvă. Traducere de C. Bejan. Studiu introductiv, tabel cronologic, note explicative și anexe de D. Mîrșanu, Iași, 2011, p. 66-67). 5 F. Miliar, The Imperial Cult and the Persecuti- ons, în W. Den Boer (ed.), Le Culte des souverains dans lEmpire romain (Entretiens sur lAntiquite classique, XIX, Fondation Hardt), Geneve, 1973, p. 145-165. 6 M. Sordi, Pax deorum”..., p. 149-150; S. Willi- ams, Dioclețian and the Roman recovery, London, 1985, p. 174; J. Roldanus, The Church in the Age cf Constantine. The theological challenges, London, New York, 2006, p. 28-29. 7 H. Gregoire, Les persecutions dans lEmpire Romain, Bruxelles (Academie Royale de Belgique. Memoires de la Classe des Lettres. Collection in-8°, Iie serie, tome 56, fasc. 5), 1964, p. 64; M. Sordi, I raportifra il Cristianesimo e l’impero dai Severi a Gallieno, în Arfstieg und Niedergang der Romischen Welt. Geschichte und Kultur Roms im Spiegel derne- ueren Forschung, ed. H. Temporini, W. Haase, voi. II, 23/1, Berlin-New York, 1979 , p. 371-374. 8 R. Bagnall, J. Rives, A Pnfect’s Edict Mentio- ning Sacrflce, „Archiv fur Religionsgeschichte” Miinchen, 2, 2000,1, p. 81-86. 9 E. DePalma Digeser, An Oracle cfApollo atDa- phne and the Great Persecution, „Classical Philolo- gy” 99, 2004, 1, p. 57-77. Pentru datarea în 297 sau 298: A. H. M. Jones, The Later Roman Empire, 284- 602. A Social, Economic and Administrative Survey, Baltimore 1986,1, p. 71; D. Woods, Two Notes on the Great Persecution, „Journal of Theological Studies” New Series, 43, 1992, p. 128-134; B. Leadbetter, Galerius and the Will cf Dioclețian, London, New York, 2008, p. 128-130. 10 Lactantius, X, 1-5 (ed. Bejan, p. 62/63-64/65); H. Delehaye, La persecution dans l’armee sous Dio- cletien, „Bulletin de lAcademie Royale de Belgique, Classe des Lettres et des Sciences Morales et Poli- tiques” 1921, p. 154-156; T. Barnes, Sossianus Hiero- cles and the Antecedents cfthe “Great Persecution”, „Harvard Studies in Classical Philology” '80, 1976, p. 254-256; J. Helgeland, Christians and the Roman Army from Marcus Aurelius to Constantine, în Avfs- tieg undNiedergang..., voi. II, 23/1, Berlin-New York, 1979, p. 789-790; P. Keresztes, From the GreatPerse- cution to the Peace cf Galerius, „Vigiliae christianae” 37,1983,4, p. 380-381; D. Van Berchem, Des soldats chretiens dans la garde imperiale. Observations sur ■ Revista de istorie militară ■-------------- le texte de la Vision de Dorotheos (Papyrus Bodmer XXIX), „Studii clasice” 24,1986, p. 160. 11 H. Delehaye, Lapersecution..., p. 154; P. Keres- ztes, From the GreatPersecution..., p. 381. 12 H. Delehaye, La persecution..., p. 165-166; D. Van Berchem, Des soldats chretiens..., p. 160; H. Elton, Waifare and the military, în N. Lenski, The Cambridge Companion to the Age cf Constantine, Cambridge, 2006, p. 335; B. Leadbetter, Galerius..., p. 128. 13 P. Davies, The origin and purpose cfthe perse- cution cf AD 303, „Journal of Theological Studies" New Series, 40, 1989, 1, p. 93; R. Rees, Diocletian and the Tetrarchy, Edinburgh, 2004, p. 62. 14 Bibliotheca Hagiographica Graeca. Troisieme edition mise ă jour et considerablement augmente par Franțois Halkin, I, Bruxelles, 1957, p. 38; Biblio- theca Sanctorum, I, Roma, 1961, col. 1127-1129; D. Van Berchem, Des soldats chretiens..., p. 161. 15 Eusebius, Historia Ecclesiastica, VIII, 2.4; 6.8-10 (Eusebiu de Cezareea, Scrieri. Partea întâia. Istoria bisericească. Martirii din Palestina, traduce- re, studiu, note și comentarii de T. Bodogae, Bucu- rești, 1987, p. 315, 320); Lactantius, XII-XV (ed. Be- jan, p. 66/67-72/73; H. Gregoire, Les persecutions..., p. 78-80; P. Keresztes, From the Great Persecution..., p. 382-384; S. Williams, Diocletian..., p. 175-176; R. Bagnall, J. Rives, A Prtfect’s Edict..., p. 85; B. Lead- better, Galerius..., p. 132-134. 16 M. Besnier, Idempire romain de l’avenement des Severes au Concile de Nicee, Paris, 1937, p. 318- 333; P. Keresztes, From the Great Persecution..., p. 383-384; S. Corcoran, The empire cfthe Tetrarchs: imperial pronouncements and government, AD 284- 324, Oxford, 1996, p. 179-182,185; R. Bagnall, J. Ri- ves, A Prtfect’s Edict..., p. 85; R. Rees, Diocletian..., p. 62-66. 17 Eutropius, IX, 25.2 (Flavius Eutropius, Brevi- ar de la întemeierea Romei, ediție critică bilingvă, studiu introductiv, traducere, note explicative și co- mentarii de Gh. I. Șerban, Brăila, 1997, p. 216-217); The Roman Imperial Coinage, VI (From Diocletian’s Rtform (A.D. 294) to the death cf Maximinus (A.D. 313), ed. C. H. V. Sutherland, London, 1967, p. 503, 510, 521, 530; A. Mocsy, Pannonia and Upper Mo- esia. A History cf the Middle Danube Provinces cf the Roman Empire, London, 1974, p. 272; T. D. Bar- nes, Imperial Campaigns A.D. 285-311, „Phoenix” 30, 1976, 2, p. 187-188; B. Leadbetter, Galerius..., p. 99; H. Gracanin, The Role cflllyricum in the Tetrar- chic Wars, în Diocletian, Tetrarchy and Diocletian’s Palace on the 1700th Anniversary cf Existence, ed. N. Cambi, J. Belamaric, T. Marasovic, Split, 2009, p. 600. 18 Aurelius Victor, XXXIX, 43 (Sextus Aurelius Victor, Liber de Caesaribus/Carte despre împărați. -------■ Revista de istorie militară ■--------------- Traducere de M. Paraschiv. Ediție bilingvă. Studiu introductiv, note și comentarii, apendice și indice de N. Zugravu, Iași, 2006, p. 176/179); Consularia Con- stantinopolitana, a. 299 (R. W. Burgess, The Chro- nicle cf Hydatius and the Consularia Constantino- politana: Two Contemporary Accounts cf the Final Years cf the Roman Empire, Oxford, 1993, p. 234); A. Arnaldi, La successione dei cognomina devicta- rum gentium e le loro iterazioni nella titolatura dei primi tetrarchi, „Rendiconti dell’Istituto Lombardo di Scienze e Lettere, Classe di letttere" 106,1972, 1, p. 48-49; A. Mocsy, Pannonia..., p. 272; W. Kuhoff, Diokletian und die Epoche der Tetrarchie. Das rd- mische Reich zwischen Krisenbewăltigung und Ne- uafbau (284-313 n. Chr.), Frankfurt am Main, 2001, p. 223-224; B. Leadbetter, Galerius..., p. 100. 19 M. Bizzari, G. Forni, Diploma militare del 306 D.C. rilasciato a un pretoriano di origine italiana, „Athenaeum. Studi periodici di letteratura e storia dellAntichită” 38, 1960, 1-2, p. 7, 17; J. Kolendo, Les guerres contre les Carpes pendant les dernieres annees de la tetrachie, în J. Bibauw (ed.), Homma- ges ă Marcel Renard, voi. II. Histoire. Histoire des religions. Epigraphie (Collection Latomus, 102), Bruxelles, 1969, p. 378-384; A. Arnaldi, La successi- one..., p. 49; N. Gostar, Les titres imperiaux Dacicus Maximus et Carpicus Maximus, în Actes de la Xlle Corference Internationale detudes classiques Eire- ne, Bucarest, 1975, p. 647; T. D. Barnes, Imperial Campaigns...., p. 188-193; B. Leadbetter, Galerius..., p. 99, 101; H. Gracanin, The Role..., p. 600. 20 Pentru acest nume, vezi 1.1. Russu, lllirii. Isto- ria, limba și onomastica. Romanizarea, București, 1969, p. 196-199. 21 Timp de o săptămână, cel ales pentru a-1 în- truchipa pe zeu ca rege al Saturnaliilor se bucura de toate plăcerile, după care era sacrificat, dar acest ritual fusese interzis din epoca lui Hadrian. în ca- zul de față, nu este exclus ca soldații să fi practicat un ritual specific religiei lui Zalmoxis, căci textul grec al actului martiric îl menționează pe Kronos, pe care unii autori antici îl asimilau zeului get. Vezi R. Pillinger, Das Martyrium des Heiligen Dasius (Text, Ubersetzung und Kommentar), „Sitzungsbe- richte der Akademie der Wissenschaften in Wien, Philosophisch-Historische Klasse” Wien, 517,1988, p. 35-38; V. Tăpkova-Zaimova, Who ’s who dans les textes sur saint Dasius ?, în Historiae Diversitas. Festschrft fur Vladimir Iliescu zum 80. Geburtstag am 8. August 2006 von seinem Schulern, Freunden und Kollegen dargebracht, ed. V. Lica, Galați, 2006, p. 148-150. 22 F. Cumont, Les actes de Saint Dasius, AnBoll, 16,1897, p. 5-16; H. Delehaye, Les legendesgrecques des saints militaires, Paris, 1912, p. 265-268; J. Ze- iller, Les origines chretiennes dans les provinces 7 danubiennes de lEmpire Romain, Paris, 1918, p. 110-116; Bibliotheca Hagiographica Graeca..., I, p. 151; Izvoarele istoriei creștinismului românesc. Tra- duceri inedite din latină și greacă de M. Paraschiv, C. Tărnăuceanu, W. Dancă, Iași, 2008, p. 783; R. Constantinescu, Les martyrs de Durostorum, „Re- vue des Etudes Sud-Est Europeennes” 5, 1967, 1-2, p. 10-11; J. Helgeland, Christians..., p. 783-784; Ac- tele martirice. Studiu introductiv, traducere, note și comentarii de I. Rămureanu, București, 1982, p. 241-255; R. Pillinger, Das Martyrium..., p. 5-53; I. Barnea, 1finții martiri "Dasius” de la Durostorum și Axiopolis, „Biserica Ortodoxă Română” 107, 1989, 5-6, p. 146-148; N. Dănilă, Martyrologium Daco-Romanum, București, 2003, p. 59; R. Bratoz, Verzeichnis der Opfer der Christenveifolgung in den Donau- und Balkanprovinzen, în Diokletian und die Tetrarchie. Aspekte einer Zeitenwende, ed. A. Demandt, A. Goltz, H. Schlange-Schoningen, Berlin, New York, 2004, p. 234-235; G. Atanasov, Hristijanskijat Durostorum-Drăstăr (The Christian Durostorum-Drăstăr), Varna, 2007, p. 17-22, 393- 394; M. Cățoi, Le christianisme au Bas-Danube a la veille de la Grande Persecution, în The Christian Mission on the Romanian Territory during the First Centuries cfthe Church. 1600 Years since the Falling Asleep in the Lord cf Saint Theotim I cf Tomis. The Acts cf the International Symposium at the Center for Studies and Historic-Religious Researches cf the European South-East Area ‘Holy Apostle Andrew”, Ovidius University, 27 November, 2007, Constanța, 2009, p. 203. 23 Bibliotheca Hagiographica Latina antiquae et mediae aetatis, I, Bruxelles, 1898-1899, p. 675; Iz- voarele..., p. 653,697,699, 709,731,777, 815; H. De- lehaye, Les legendes..., p. 268-272; J. Zeiller, Les ori- gines..., p. 55-57; R. Constantinescu, Les martyrs..., p. 9; N. Dănilă, Martyrologium..., p. 23, 26, 34, 37, 38, 40; R. Bratoz, Verzeichnis..., p. 234, 236-237; G. Atanasov, Sept martyrs de Dorostol qui ont briile en l’annee 304, în The Christian Mission..., p. 42-44. 24 G. Atanasov, Hristijanskijat..., p. 49-54, 397; G. Atanasov, Sept martyrs..., p. 46-50. 25 Bibliotheca Hagiographica Latina..., I, p. 675- 676; Izvoarele..., p. 653,697-698, 703, 709, 731, 757, 777, 815; H. Delehaye, Les legendes..., p. 268-269; J. Zeiller, Les origines..., p. 56-59; J. Helgeland, Christians..., p. 787-789; N. Dănilă, Passio Sancti Julii Veterani Martyris Durostorensis (BHL 4SSS) (Contribuții la istoria creștinismului daco-roman), „Studia Universitatis Babeș-Bolyai, Series Theolo- gia Graeco-Catholica Varadiensis” 45, 2000, 2, p. 179-193; N. Dănilă, Martyrologium..., p. 35, 39; R. Bratoz, Verzeichnis..., p. 233-234; G. Atanasov, G. Atanasov, Hristijanskijat..., p. 27-29,395; G. Atanasov, Sept martyrs..., p. 39-40. -----1 8 I--------------------------------------------- 26 H. Delehaye, Les legendes..., p. 268-269; J. Hel- geland, Christians..., p. 787; M. Cățoi, Le christianis- me..., p. 206-207. 27 I. Barnea, Bazilica „simpla' (A) de la Tropae- um Traiani, „Pontica” 11,1978, p. 181-187; N. Miri- țoiu, D. Nicolăescu-Plopșor, Analiza antropologică a osemintelor descoperite în cripta bazilicii „simple” (A) de la Tropaeum Traiani, ibidem, p. 189-207; I. Bogdan-Cătăniciu, Cetatea romano-bizantină. Ul- tima schimbare urbană, bazilica A (http://www. cimec.ro/Arheologie/tropaeum /cetrb/basilicaa/in- dex.html); M. Cățoi, Le christianisme..., p. 204. 28 Acta Sanctorum Julii, II, Antverpiae, 1721, p. 538-551; Bibliotheca Hagiographica Latina..., I, p. 386; Izvoarele..., p. 784-793; Em. Popescu, Martiri și tfinți din Dobrogea, „Studii Teologice” 41, 1989, 3, p. 46-54; N. Dănilă, Martyrologium..., p. 44; V. H. Baumann, Sângele martirilor, Constanța, 2004, p. 48-49, 55-58; R. Bratoz, Verzeichnis..., p. 242-243. 29 M. Zahariade, O. Bounegru, Despre începutu- rile creștinismului la Dunărea de Jos: Mariyrium-ul de la Halmyris, în L. Naclad (ed.), Izvoarele creștinis- mului românesc. Constanța, 2003, p. 115-126; Idem, The Basilica Episcopalis and the Martyrs’ Tombfrom Halmyris, în Studia historica et theologica. Omagiu profesorului Emilian Popescu (ed. C. C. Petolescu, T. Teoteoi, A. Gabor), Iași, 2003, p. 157-162; M. Za- hariade, The Halmyris Episcopal Basilica and the Martyrs’ Crypt, „II Mar Nero. Annali di archeologia e storia” Roma-Paris, 5, 2001-2003 (2006), p. 143- 168; Idem, The Episcopal Basilica from Halmyris and the Crypt cfEpictetus and Astion, „Thraco-Da- cica” serie nouă, 1 (24), 2009 (2010), p. 131-150. 30 M. Zahariade, Scythia Minor. A History of a Later Roman Province (284-681), Amsterdam, 2006, p. 22, 41, 50, 94, 106, 139, 203, 238; Idem, A His- torical Commentary to a Hagiographic Text: Pas- sio Epicteti Presbyteri et Astionis Monachi, în The Christian Mission..., p. 90-91; Idem, The Episcopal Basilica..., p. 148. într-o lucrare mai veche (Moesia Secunda, Scythia și Notitia Dignitatum, București, 1988, p. 43) opta pentru anul 293. 31 Em. Popescu, Martiri..., p. 53-54; E. Popescu, Saints Epictete et Astion, martyrs ă Halmyris, în Idem, Christianitas Daco-Romana. Florilegium stu- diorum. București, 1994, p. 99. 321 . Barnea, O. Iliescu, Constantin cel Mare, Bu- curești, 1982, p. 24. 33 R. Bratoz, Verzeichnis..., p. 242-243. 34 N. Dănilă, Martyrologium..., p. 71. 35 R. Bratoz, Verzeichnis..., p. 209-252. 36 Acta Sanctorum..., p. 544; Izvoarele..., p. 788-789. 37 M. Zahariade, The Halmyris Tetrarchie In- scription, „Zeitschrift fur Papyrologie und Epigra- phik” 119,1997, p. 228-236. ------------■ Revista de istorie militară ■-------- ISTORIC MCDICVRLR TATARS AND SERBS AT THE END OF THE THIRTEENTH CENTURY ALEKSANDAR UZELAC * Abstract The last decades cf the Thirteenth century in the South East Europe and Lower Danube basin were marked by the rise cf MongolprinceNogai, “maker cf the khans”. At the height cfhispower, his ir fluence extended south cf Danube, as far to the west as Medieval Serbia. The main topic cfthis article is an analysis cf Serb-Tatarpolitical and military relations, and their assessment, in the context cf Nogai’s expansion in the Balkans and foreign policy cf King Stephen Uros II Milutin (1282-1321). Keywords: Tatars, Serbs, Nogai, Stephen Uros II Milutin, \Stephen Dragutin, X11I-XIV Century, Lower Danube, Branicevo Nogai (c. 1240-1299) is perhaps the most enigmatic and controversial figure in the history of the Golden Horde1. He officially declared himself a Muslim, but his two chief wives were an orthodox Byzantine princess and a Mongol lady converted to Roman Catholicism; he was "maker of the khans” but never sat on the throne of Sarai himself; he was recognized as an em- peror (tsar) among the Eastern and Southern Slavs even before he eventually became defacto, and de jure independent ruler; finally, he fought against the neighboring Christian States - Bul- garia, Byzantium, Hungary and Poland, but his ultimate downfall came as a result of clash with his cousin Tokhta, whom he put on the throne of Sarai in 1291. From an establishment in the Lower Danube region, in the late 1260s - early 1270s 2, until his death in 1299, Nogai’s shadow hung over the medieval Balkans, covering Bulgarian empire, Serbia, and heavily influencing Byzantine fo- reign policy. It is a fact that Serb-Tatar relations of the time are scarcely documented. Even the main source, Vita of Serbian king Stephen Uros II Milutin (1282-1321), written by Archbishop Danilo II around 1324, provides only their parțial and biased image, from one-sided point of view3. However, his report, compared with other sources, provides enough material to outline these relations, as well as their criticai assessment. Prelude: Byzantine-Tatar attack on Serbia First decade of Nogai’s rule in the Lower Danube was characterized with an establish- ment of diplomatic relations with Mamluk * Institute of History, Belgrade. ■ Revista de istorie militară ■ Sultans in Egypt and a political alliance with Byzantium. Around 1273, Nogai took as hiswife Euphrosyne, illegitimate daughter of emperor Michael VIII Paleologus (1258-1282)4. The alliance was beneficial, as Nogai intervened, on behalf of Byzantium, in Bulgaria torn apart by war during the so-called uprising of Ivaylo (1277-1280)5. Relations between Michael VIII and Nogai were at their peak, and Byzantium could rely on Mongol power in order to cope with Thessaly and Serbia, two Balkan allies of Charles of Anjou, pretender to the imperial throne in Constantinople6. Although Michael’s skillful diplomacy thwarted Charles’ plâns, his Balkan allies re- mained a threat on the Western and Northern borders. In the fall of 1282 Stephen Uros II Milutin replaced his older brother Stephen Dragutin on the Serbian throne. The change of government was marked with more aggressive posture of Serbs towards their Southern nei- ghbor; before the end of 1282, Serbian forces occupied northern Macedonia, including the City of Skopje7. In the meantime, Thessaly, which traditionally contested legitimacy and authority of Paleologus dynasty, was perceived as more dangerous opponent on the Byzantine side. Michael VIII therefore sought the help of his son-in-law - Nogai, in order to use the Tatar forces to crush sebastocrator John Angel and “exterminate him and the flower of Thessalian nobility” Nogai promptly answered by sending his 4000 cavalrymen in Thrace. In October 1282, after he greeted his Tatar auxiliaries, and before the campaign even begun, Michael VIII died8. His son Andronicus II (1282-1328), who took the reigns of power on his deathbed, did not see in the Tartars the desirable support. He decided to postpone campaign against Thessaly, and since he was not able to dispatch Nogai’s men empty handed, he ordered them to go against Serbs, “to weaken them and then to return with plunder over the Danube”, as Byzantine historian Nicephoros Gregoras re- ports9. The plan went into effect; Tatar troops, strengthened with Byzantine auxiliaries, were placed under the command of the famous im- ----1 10 I------------------------------------ perial general Michael Tarchaneiotes Glabas10. At the beginning of 1283, joint forces penetrated deep into the Serbian territory, to the cities of Prizren and Lipljan. Not far from Prizren, one Tatar detachment separated from the main body of the army, but suffered a crushing defeat in an attempt to cross the swollen river Drim. Their commander, whom Danilo mentions as HpHOZAaB (“Black-head”), was captured and beheaded11. We can only guess what happened with the rest of the Tatars; it is possible that they managed to return to the lands across the Danube, as Gregoras laconically notes that the plâns of Andronicus were achieved as planned12. At any rate, the military operation of limited scope, conceived by Byzantine emperor, could not prevent further Serbian attacks. In the fall of 1283, Milutin, supported by his brother Dra- gutin, launched a new offensive and the Serbian army penetrated as far as the shores of Aegean Sea and the city of Kavala13. Serbian encroachment into the Danube region In the summer of 1284, on return from the Greek campaign, Milutin visited Bulgarian ca- pital Veliko Tarnovo, and married four year old daughter of emperor George I Terter14. This alli- ance might have been at least partly motivated by the deșire of the Balkan Slavs to consolidate their borders from Nogai’s pressure15. However, it is certain that at the moment, Milutin was still preoccupied with the war against Byzantium. Details of the Serbian - Bulgarian treaty are not known, but it was beyond doubt a political and military alliance; in the autumn of 1284, while leading his third campaign, aimed at establi- shing Serbian control in Western Macedonia, Milutin had Bulgarian troops at his disposal16. Evidently, George I Terter, faced with the Byzantine hostility, Tatar pressure and local separatist tendencies in the country, wanted to establish firm relations with the Serbian king, in order to avoid political isolation. In the meantime, after the death of Juchid khan Mengke-Temur17, and his Byzantine father-in-law, Nogai’s alliance with Byzantium ----------■ Revista de istorie militară ■- effectively ended, and he adopted a more ex- pansionist policy in the region. His first target was Hungary. In 1284-1285, he launched attack over Carpathians together with his cousin Tu- labuga. Despite the fact that „Second Mongol invasion" didn’t achieve any lasting success due to the climate, epidemics and stiff resistance, Nogai was strong enough to turn his attention to the Balkans immediately. Before the end of 1285, one Tatar army entered Bulgaria. George I Terter was forced to accept Nogai’s suzerainty, to send his son Theodore Svetoslav to Nogai’s ordu and to give his second daughter to Cha- ka, son of Nogai. Ten thousand Tatars then encroached from Bulgaria into Thrace. They were defeated by a local strategos of Mesem- vria, but Andronicus II had to take a series of measures to strengthen border defenses. He ordered the transfer of population from villa- ges to fortified places and the removal of the numerous groups Vlachs who lived between Vizya and Constantinople to the coast of Asia Minor, fearing that they may join the nomadic invaders in the future18. New political relations between Nogai and Bulgaria are illustrated by findings of coins, with images of the crescent, star and human bust, rightly interpreted as the symbols of supreme Tatar power19. Moreover, vivid picture of chaos that shook Bulgaria at the time due to frequent Tatar attacks provides an inscription found in the fortress of Shumen: “I George, glancing up and down, said: Lord, for Thy name’s sake, deliver us from the invasion of Tatars”20. After securing his dominant position in Bulgaria, Nogai turned elsewhere. In 1287 he put Tulabuga on the throne of Sarai, and next winter they undertook an expedition against Poland. In the meantime, an important set of events took place, which reshaped the political map of the Danube region and ultimately led to the clash between Serbs and Tatars. Decade and a half back, in 1272, Hungary established its control over former northwestern provinces of the Bulgarian empire, the regions of Branicevo and Kucevo, on the right and left bank of the Great Morava River respectively21. However, Hungarian banate cf Boronch-Ku- ----■ Revista de istorie militară ■------------ chou proved to be short-lived. After 1273, two half-brothers, Dorman (ffbpMaii) and Kudelin, Bulgarian aristocrats of Cuman origin, took over the control of these regions22. They enjoyed support of Sisman, prince of Vidin, who was independent from the Empire of Tarnovo, but under the patronage of Nogai.23 Hungary didn’t give up the claims over its former banate, which led to a bitter conflict with lords of Branicevo. Dorman and Kudelin repeatedly raided Hunga- rian banate cfMacho (which included modern region of Macva on the right bank of Lower Sava River, but also area stretching Southwest of Belgrade)24. Furthermore, few Hungarian attacks on their lands are also recorded. The most serious of these occurred in 1284, under the command of magister George Sovari. Des- pite the fact that King Ladislaus IV issued the diploma to his commander, in gratitude for his successes against "Dorman and Bulgarians” it seems that lords of Branicevo, probably with Sisman’s support, successfully repelled Hunga- rian forces25. After the Mongol invasion in 1285, Hungarian central government was too weak to continue the efforts to submit rebels; therefore, the task fell on the shoulders of their immediate neighbor - Serbian king Dragutin. Following his abdication in the fall of 1282, Dragutin retained the title of the king and Ser- bian lands north of Western Morava River. As a brother-in-law of king Ladislaus IV (1272-1290), in the second half of 1284 he received banate cf Macho, with the city of Belgrade, and the regions of Usora and Soli in the northeastern parts of modern Bosnia26. This way a separate state was formed, headed by the Serbian king, but under the supreme authority of Hungary, which has maintained close relations with its northern and Southern neighbors. There is no Information in the sources regarding Dragutin’s participation in the Hungarian attack on Branicevo, but it is more than a mere possibility. Quite striking is the fact that Dragutin fought together with Milutin against Byzantium in 1282 and 1283, but not in the third campaign in the fall of 1284, and his absence might be explained by his par- ticipation in Sovari’s campaign. Victory of King Milutin over the Tatars, Lithograph of Anastas Jovanovic (1852) The conflict between Dorman and Kudelin on one side, and Dragutin on the other, esca- lated in the following years. Danilo notes that since Dragutin had received Macva, “not much time has passed” when he decided to attack lords of Branicevo. His attempt was no more successful than Sovari’s in 1284 and “since this country [Branicevo] was very fortified, he could not do them any harm, or drive them out from their lands, so he returned to his state”. Shortly after, with the help of Tatar and Cuman mer- cenaries from the left bank of the Danube, who “were paid in gold” Dorman and Kudelin have taken an incursion into Dragutin’s lands and conquered “many parts of his country” In fact, Dragutin was forced to flee from his lands, or as Danilo reports: “King Stephen [Dragutin], seeing himself in such misery and unable to do anything else went to his lovely brother king Stephen Uros [Milutin] ”27. The scale of the ope- rations and force the lords of Branicevo had at their disposal is further illustrated by the fact that Cumans under their command sacked the old ecclesiastical seat of Serbian archbishopric - Monastery of Zică, situated at the territory of Milutin, near the confluence of fbar river and Western Morava28. As Dragutin supported him during the war against Byzantium, Milutin was probably obliged to return the help to his brother during his attack on Branicevo and now he was involved in Dragutin’s conflict against Dorman and Kudelin. During these events Milutin made another political move. Around 1290 he married Hunga- rian princess Elizabeth, sister of king Ladislaus IV, whose other sister Catherine (Katalin) was already married to Dragutin29. The new marria- ge certainly reflects current political affiliations, strikingly visible in all Milutin’s marriage enter- prises, first with a Thessalian princess before 1282, then with the daughter of the Bulgarian emperor in 1284, and finally with the Byzantine princess Simonis in 1299. As Milutin’s priorities shifted, so his alliance with Bulgarian emperor served him no more. The conflict with Byzan- tium entered a new, calmer phase, and in the sources there are no recordings of any operation on a great scale after 1284. Focused now on the imminent threat on his northeastern borders, and possibly via intermediation of his brother, Milutin came in closer contact with Hungary. Still, it seems the relations between the two Balkan courts remained relatively cordial. During 1291, at the time when Serbian military power was engaged in the fight against lords of separatist regions of Bulgarian empire, Branicevo and Vidin, Queen Helen, mother of Milutin and Dragutin, was in correspondence with George -----------■ Revista de istorie militară ■--- Terter and she even intended to visit Tarnovo30. It is unknown whether her visit ever happened, as George Terter was soon forced to abandon the throne, under the Tatar pressure. Dorman and Kudelin managed to defeat Dragutin and to conquer Macva, but they were not able to endure the long struggle against three allied opponents - Hungary and two Serbian kings. Tatar detachment in their service was defeated when Hungarian army crossed Sava River and entered Macva, during the winter of 1291/1292.31 Not long after, probably before the end of the 1292, Milutin and Dragutin gathered their forces and conquered possessions of Dorman and Kudelin, who were forced to flee across the Danube32. Region of Branicevo, as well as neighboring Kucevo, was ceded to Dra- gutin, which was in accordance with Hungarian territorial claims over these territories. As for Milutin, he did not make any territorial gains; in fact, his attitude reveals that his temporary interests lied mainly in keeping northeastern borders of his state safe and secure. Nevertheless, his military support was cru- cial in the defeat of Dorman and Kudelin, and now he became the main target of their ally Sisman. Nomads from the left bank of Danube seem to be the main force the prince of Vidin had at his disposal; according to Danilo: “he gathered thrice-cursed Tatar heretics and his own soldiers”33. His army penetrated to the very center of the Serbian lands, but suffered a heavy defeat at the place called Zdrelo in Rugova Gorge (near modern city Ipek or Pec). Serbian counter-attack ensued and, although Milutin fought without allies (at least Danilo does not mention them), it was crowned with success. Vidin was occupied and Sisman, like lords of Branicevo before him, had to flee across the Da- nube. Ensuing negotiations between them led to the settlement, sealed with twofold marital bonds: first between Sisman and daughter of Serbian high official (zupan) Dragoș, and in the following years, between Sisman’s son Michael and Milutin’s daughter Anne34. The lords of Branicevo and Vidin both relied on the Tatar forces and both, after the ----■ Revista de istorie militară ■---------- defeat, fled to the areas under the Tatar control. However, when Dorman and Kudelin recruited nomadic groups from the region of Oltenia, they had to win their support by “by paying them a lot of gold”; on the other hand, Tatar troops in Sisman’s army weren’t mercenaries. Principality of Vidin, geographically closer to Nogai’s pos- sessions, was under the more powerful Mongol influence than its neighbors to the West. Serbia under the shadow cf Nogai According to Danilo, “those who first attack- ed the state of this pious king [Milutin]”, which would, as we have seen, apply to the lords of Branicevo, instigated Nogai to intervene. But it seems Nogai at first favored the more indirect approach as his Tatars participated in Sisman’s attack on Serbia. Only after the crushing defeat of his protege, Nogai finally decided to per- sonally organize a campaign against Milutin. Danilo informs us how he “began preparations to strike with heathen forces on this pious [Milutin], wanting to seize his lands”. Warned of the upcoming danger, Milutin decided to undertake a brave, but calculated move; he sent his emissaries to Nogai to “say to him soft words of reason and wisdom in order to persuade him to return” They found him “in the lands of his empire where he collected a great force”35, and surprisingly enough, managed to convince him to cancel the intended military action. Instead of the army, Nogai sent to Serbia his messengers and an agreement was made. Although Danilo does not mention how the Serbian emissaries placated Nogai, he indirectly provides impor- tant details of conditions of the agreement between them. He notes that Milutin sent to Nogai “his lovely son Stephen, with the high nobles of Serbian lands, to serve him”36. By making the agreement with Nogai, Serbian king now made another turn in his foreign political orientation; after alliance with Bulgarian empire of Tarnovo, then with Hungary, he now succesfully approached his former formidable enemy. It was an act of ut- most political wisdom, but not an easy decision. -------------------------------------1 13 I-- Milutin evidently decided to officially recognize Nogai’s overlordship. Sending of his son and aristocracy as hostages, and possibly military support, was a usual practice in relations betwe- en principalities of Rus’ and Mongols37, and also in Nogai’s relations with Bulgaria, as evidenced in the example ofTheodore Svetoslav. Likewise, Milutin abandoned his recent conquests. Only in the context of this agreement, his leniency towards prince of Vidin, readiness to return him all his possessions and the marital bond between Sisman and daughter of high ranking Serbian official can be understood. Obviously, accord between Milutin and Sisman was related to the agreement between Serbian king and Nogai; it came simultaneously or as its consequence38. Maybe these new political circumstances also had some weight in Milutin’s decision to drive away his Hungarian wife, and maybe their se- paration was a result of other factors, possibly pressure of the Serbian Orthodox Church. At any rate, in the church of St. Achillius in Arilje, situated on Dragutin’s territory, there is a fresco Portraits of Milutin (on the left), Dragutin and Catherine in the Church of St. Achillius in Arilje, 1296 painted in 1296, portraying two Serbian kings - Dragutin and Milutin, but only the first one with a wife39. Evidently, Elizabeth was no longer Serbian queen at the time. Nonetheless, the results of Serbian spread into Danube region have not altogether disappeared. Regions of Branicevo and Kucevo remained under the rule of Dragutin. After the death of his brother in 1316, Milutin managed to seize these lands and incorporate them into the Serbian state.40 Settlement between the Serbian king and Nogai was just one manifestation of the Tatar expansionist policy in the region. In Bulgaria, an important political shift took place around 1292 which tied the country even more firmly to the Tatar state on Lower Danube. Faced with an increased Tatar pressure, Milutin’s former ally George Terter was forced to leave country. He settled in the vicinity of Hadrianople, but Andronicus II, in fear of Nogai, was reluctant to give him official protection. According to the wishes and with the support of Nogai, throne of Tarnovo was taken by aristocrat Smilets, and Bulgaria was now serving as a base for future attacks on Byzantium41. This event definitely took place before the agreement between Milu- tin and Nogai; it is highly unlikely that Mongol prince would decide to take campaign against Serbia before he secured Bulgaria. Furthermore, Milutin’s attitude could be explained by misfor- tunes of his former ally. Simultaneously, it seems Tatar pressure led to the loss of Hungarian control over the fortress of Turnu-Severin and neighboring areas42. Both banks of the Danube and northern and middle Balkans were now firmly linked to the Nogai’s state. Agreement between Milutin and Nogai is approximately dated between 1292 and 129643. Hungarian-Tatar clashes in Macva took place in the winter of 1291-1292, while the Serbian conquest of Branicevo followed shortly after, probably during 1292. Immediately after, Sisman’s campaign against Serbia and Milutin’s occupation of Vidin took place. Therefore, the agreement between Nogai and the Serbian ruler could not happen before 1293, but not long after -----------■ Revista de istorie militară ■-- 14 this date, at most in 1294, as Danilo clearly States that prince Stephen stayed long time with No- gai: “This his [Milutin’s] son spent a lot of time in the court of unlawful Tatar Emperor Nogai. No one told him to return to his fatherland, but good God, who cares for all of us, returned this young man unharmed to his parent. When, after his departure a little time has passed, the devii, not having to do any harm to that pious [Milutin], wanted to be cheered by their deaths, looking how they mutually devour themselves. He aroused murdering hatred in them; one of a powerful name among those Tatar peoples revolted with all his powers and came upon that wicked Emperor Nogai who himself boasted against the state of this pious king. There was a great war among them, and bloodshed; he killed him [Nogai] with his own weapon and took his throne. Since then, a dissension was among them [Tatars] and they begun to exterminate themselves”44. Serbian Archbishop was obviously well acquainted with the war between Nogai and le- gitimate khan Tokhta (“one of a powerful name among those Tatar peoples”), its outcome and the fact that sons of Nogai continued to resist Tokhta after their father’s death. He also claims that Stephen returned “a little time” before the war in the Black Sea steppes broke out45. Here, we are on solid ground; three Arab sources: Baybars al-Mansuri, al-Nuvayri and al-Makrizi unanimously claim that the war between Nogai and Tokhta begun in 697 AH (19 October 1297 - 8 October 1298)46. Nogai claimed victory in the first battle that took place on the banks of river Aksay, in the basin of Don; al-Makrizi adds that these news reached Egypt during the month of Jumada al-awwal, 697 AH (14 Feb. - 16 Mar, 1298). Since the news had to travel between the Black Sea coast and Egypt for at least a couple of months, it is certain that the battle took place near the end of the previous year47. Hence, Stephen, who left Nogai’s horde “a little time” before the conflict erupted, must have returned to Serbia as early as 1297. Although the date of Stephen’s return is now established, its circumstances are obscu- ----■ Revista de istorie militară ■----------- red4S. Stephen’s stay among the Tatars is brie- fly mentioned in the Old Serbian Chronicles, written in the second half of the XIV century, but these texts draw Information directly upon Danilo’s Vita of Milutin49. On the other hand, in Stephen’s donation to his foundation, the Monastery of Decani in 1330, with autobiogra- phical introduction, there is not a single word on his stay among Tatars, as well as in his later Vita, written by Gregory Tsamblak. Tatar episo- de from the Stephen’s youth has been, possibly intentionally, forgotten in Serbian tradition. Tatar factor and Serb-Byzantine rapprochement The agreement between Milutin and No- gai reflected on relations between Serbia and Byzantium. Nogai managed to place Serbia and Bulgaria in the dependent position, but his relations with Byzantium remained hostile. Enmity against Constantinople mutually con- nected the Serbian ruler and Nogai. George Pachymeres mentions that Andronicus II was pressed by the restless Tochars, who occupied the northern parts, and the Tribals™. Poet Ma- nuel Philes, celebrating his hero Michael Glabas, speaks of his victories over the Tribals and the Scythians, i.e. Serbs and Tartars51. It is supposed that both authors refer to events that occurred in 129752. The conflict between Byzantium and Serbia seems to have intensified a bit earlier. Imperial troops managed to take the important city of Durazzo (modern Durres) on the Adri- atic coast;53 but already in 1296, Durazzo was under the Serbian control54. Unfortunately, lack of precise Information from the sources makes it difficult to determine whether actual Serb-Ta- tar military alliance existed at the time, but it is evident that the two sides were, speaking in modern terms, co-belligerents, warring against their common enemy of Byzantium. In 1291, Nogai overthrew Tulabuga and placed Tokhta, son of Mengke-Temur, on the Juchid throne, believing that his new candidate would be obedient tool in his hands. However, Tokhta soon showed that he did not intend to just sit on the throne, but to actually rule. Du- ring 1293/1294, the legitimate khan restored with force his control over those principalities of RusJ where Nogai’s influence was previously dominant. Rise of the new adversary prompted Nogai to take final and crucial steps towards his independence. In AH 696 (1296/1297), the “ma- ker of the khans” made a final step, officially se- parating from the Juchid ulus, as attested by nu- merous coins minted in Sakchi (modern Isaccea) in Dobrudja and elsewhere, bearing names of Nogai and his son Chaka, with titles of khan and sultan55. Soon, the Tatar influence in the Balkans was shattered, as Nogai was forced to focus all his powers towards the Black sea steppes. Driven by a deșire to defend against inroads of Nogai’s Tatars, the Byzantine emperor open- ly sided with Tokhta. As Euphrosyne was earli- er sent to Nogai, now Andronicus’ illegitimate daughter Mary became the wife of Khan in Sa- rai56. In the meantime, when another Byzantine attempt to regain the lost territory in Macedo- nia came to nothing, in Constantinople it was decided to begin the negotiations with Serbs. Milutin was fast to exploit the opportunity. On the Serbian side, the return of Prince Stephen and Nogai’s engagement in the fight against Tokhta have created favorable conditions for talks. Therefore, it may be said that Milutin’s new political choice was prompted not beca- use of the Tatar pressure, but by the lack of it. During 1298/1299, the Serbian king negotiated peace treaty with Constantinople, the surren- der of Terter’s daughter still held in Serbia to Byzantines, new borderline between the two States which corresponded with previous Ser- bian conquests and his marriage with princess Simonis from the house of Paleologus57. Du- ring his stay at the Serbian court, Byzantine diplomat Theodore Metochites noticed that the envoy of the Bulgarian empress58, who was also present, spread false rumors about the Ta- tar attacks on Byzantium, in order prevent the rapprochement of the two neighbors59. Obvi- ously, the negotiators from both sides were in belief that the appearance of Nogai’s men Sou- th of the Danube would hamper the ongoing talks between Serbia and Constantinople. ----1 16 |-------------------------------------- Analysis of Serbian-Tatar relations, as well as Milutin’s foreign policy during the last two decades of the Thirteenth century, would be incomplete if one does not take into account Metochites’ notes on one his unusual compa- nion60. It was a Șerb, sent by his king to Byzan- tine capital in the late 1298, who followed Metochites during his journey to the court of Serbian king. According to the Byzantine di- plomat, this man previously “visited Paeonians (Hungarians), Myzes (Bulgarians), Scythians (Tatars) and other people beyond the Scythian ice”61. In the domain of his service was to carry out various diplomatic duties. Therefore, the mention of his stay among the Scythians co- uld be related to the Milutin’s mission sent to Nogai and note on his previous travels reflects earlier diplomatic enterprises of the Serbian king, in which the anonymous man was the witness and participant. Epilogue: Alans and Tatars in the Serbian service The decisive battle between Nogai and Tokhta took place in 1299, at the held of Kaganlyk, not far from modern Kremenchug, on the right bank of Dnieper. Nogai lost the battle and was slain by a Russian horseman from Tokhta’s army. There is no need to reiate here the events that fol- lowed his downfall - flight of his son Chaka to Bulgaria together with his brother-in-law The- odore Svetoslav, who eventually killed him in 1301, in order to appease Tokhta and to secure his accession to the throne of Tarnovo62; futile resistance of second Nogai’s son Turai before he eventually lost his head as well63; how last living member of Nogai’s lineage, his grandson Kara-Kishek, was granted refuge in the Princi- pality of Vidin, where he entered the service of Sisman64; misfortunes of numerous groups of Nogai’s subjects, Alans and Tatars, who, with their properties and families, fled to Byzan- tium, Bulgaria and Hungary65. Nogai’s men were to make one final appea- rance in Serbian lands. The country was then torn apart by bitter internai conflict. The rela- tions between Milutin and Dragutin worsened after Milutin’s marriage with Simonis. Soon, Milutin challenged the conditions of his ac- cession to the throne, according to which he should be inherited by descendants of Dragu- tin, and war broke out between them66. Faced with the mass desertion of his nobles, who joined the opposing side, Milutin found him- self in an unenviable situation, but he received unexpected help. According to anonymous continuator of Danilo, it came “by God’s gra- ce” One group of Alans and Tatars, formerly employed in Byzantine service, after the crus- hing defeat at the hands of Catalans, roamed in Greek Macedonia. Their attacks on the Ser- bian monastery of Hilandar on Mount Athos occurred sometime between 1307 and 1310. After that they entered Serbia with Milutin’s approval and were employed in his service67. Continuator of Danilo States that “in that year [1310] of his [Milutin’s] distress many armies [i.e. detachments] of the Tatar, Turkish and Yas [Alan] people came and surrendered to him. And with them he crushed the violence of tho- se who led the fight against him, and he en- ded all well with God’s help68” Although short, these words reveal decisive factor that secured victory for Milutin in the most precarious mo- ment of his reign - the same nomads on the horseback who were the most constant and pervasive menace to his foreign policy plâns in the previous decades. Traces of the Tatar presence in Serbia re- mained in the place names. Among these are TamapuH and Eazamup, two limits69 of the villages Tmava and Zeravina respectively, re- corded in the donation of Milutin’s grandson, emperor Stephen Dusan, to the monastery of Holy Archangels in Prizren between 1348 and 135070. HozaeBipi (“Nogai’s men”), probably a populated place near Prizren, is recorded in the donation of Milutin’s son Stephen to the monastery of Hilandar in 132771; and even to- day, southeast of the city of Veles in modern Republic of Macedonia, there exists another village HozaeBmi12, which preserves in its name the memory of the Tatar military activi- ties in Medieval Serbian lands. ----■ Revista de istorie militară ■----------- 1 Only one small monograph has been publi- shed on Nogai and his career: H.I4. BeceAOBCKMM, XaH'b U3b meMHUKOBb 3oAomou opdbi - Hozau u ezo epeMfi, neTporpaAb 1922. Of recent general litera- ture see: E.FI. MbicbKOB, noAumiMecKax Mcmopurt SoAomoă opdbi (1236-1313 zz.), BoArorpaA 2000, pp. 112-140; K).B. CeAesneB, “Horaii — noAKOBOAeu m noAMTMK 3oaotom OpAbi (ncTopMnecKMM nopiper)” Hobuk 3 (2000), pp. 67-77; P.K). FIoneKaeB, Lțapbi OpdbtHCKue, CaHKT-lleTep6ypr 2010, pp. 47-71. (=FIoHeKaeB, Lțapbi OpdbtHCKue)-, A.A. riopcriH, “IdcTOHHMKOBaa 6asa no enoxe reMHMKa Horaa” BecmHUK apxeoAoeuu, anmponoAozuu u 3mHozpacf>uu 1 (2010), pp. 209-215. 2 Exact date of Nogai’s establishment in the region is unknown. On this see data provided by the Persian encyclopaedist Rashid al-Din Hamadani and Byzan- tine historian George Pachymeres: PaiiiMA aA-AMH> C6opHUK Aemonuceu, II, edd. K).n. BepxoBCKniî - B.I4. ElaHKparoB - 14.11. FleTpymeBCKMM, MocKBa - AeHMHrpaA, 1960, p. 83; B.E. TnsenrayseH, C6opHUK MamepuaAOB, omHocruquxcfi k ucmopuu 3oAomou Opdbi.r. II: IdsBAeneHna ms nepcMACKMxcoHMHeHMM, coâpaHHbie B. E TnseHraysenoM u o6pa6oTaHHbie A. A. PoMacKeBnneM n C. A. Boamhmm, MocKBa - AeHMHrpaA 1941, p. 69; Georges Pachymeres, Rela- tions Historiques, edd. A. Failler - V. Laurent, II, Pa- ris 1984, pp. 444-445. (=Pach./Failler). Itmay be said with certainty that Nogai didn’t participate in the Bulgarian-Tatar attack on Thrace in 1264/1265, as it was often supposed, see A.A. FIopcnH, “FIoAMTMKa 3oaotom OpAbi b Boctohhom m IO>khom EBpone b 50x-70x roAax XIII BeKa", 3oAomoopdbtHCKaH IJuBUAUBaqufi 3 (2010) 157-159; cf. FI. llaBAOB - E BAaAMMwpoB, 3Aamnama opda u BbAzapume, CoM« 2009, p. 94. 3 ApxwenncKon AaHMAO M APy™> IKueomu KpaA>esa u apxuenucKona cpncKUX, ed. Tj- AaHMnMh, 3arpe6 1866, pp. 102-161. (Repr. by Variorum re- prints, London 1972. In further text Danilo) 4 Pach./Failler, II, pp. 446-449; I. Vasary, Cumans and Tatars — OrientalMilitary in the Pre-Ottoman Balkans 118S-1365, Cambridge 2005, p. 79. 5 Vasary, op.cit., pp. 79-84; llaBAOB - BAa AMMnpoB, op.cit., pp. 102-105. On events in Bulgaria in 1277-1280 see also: 14. AnApeeB, “BbcraHMeTO Ha I4Bai”iAO - MBCAeABaHMa m npoâAeMn” TpydoBe na BeAUKombpHOBCKUfi ynuBepcumem 17 (1980) 9-27; A- PaAeBa, “HsaMAO cpergy I4b3h Acen III m Feopru I Teprep - cnopbT 3a npaBO na mctmhckmh nap", McmopunecKU npezAed 3-4 (2009), pp. 3-19. 6 On relations between Balkan States and Char- les of Anjou see B. OepjaHHMh, TecaAuja y XIII u XIV BeKy, BeorpaA 1974, pp. 110-122; 14. AHApeeB, “OTHomeHMH MC'/KAy Bb Ara pna m HeanoAMTaHCKOTo KpaACTBO npe3 BTopara noAOBMHa Ha XIII bck” | 17 | McmopmecKU npezAed 4 (1978) pp. 72-73; M. AHTOHOBuh, “Cp6nja m Anoncxa yHnja - Heycneo noKymaj npn6An>KaBaH>a” Metjynapodnu naymu cumhocuoh - 950 zoduna od BcaukozpacKOAa (1054) u800 zoduna od nada Lțapuzpada y pyKe Kpcmauta (1204), ed. P. HonoBnh, BeorpaA 2005, pp. 118-120. 7 Danilo, pp. 108-109. 6 Nicephori Gregorae Byzantina Historia, I, ed. L. Schopen, Bonn 1829, pp. 149-154 (=Gregoras); Pach./Failler, II, pp. 658-667. 9 Gregoras, I, p. 159; cf. Pach/Failler, III, p. 18-21. 10 According to Danilo, in addition to Tatars, Turkish and Western mercenaries also participated in the Byzantine attack on Serbia, Danilo, p. 110. n Danilo, p. 112. There is opinion that the name of the Tatar commander is a corrupted variant of the name of Byzantine general Michael Glabas, L. Ma- vromatis, La Fondation de lEmpire Serbe. Le kraij Milutin, Thessaloniki 1978, p. 32. However, ’LpnozAaB is nothing else then a mere translation of the Turkish Karabaș, 'a servant’, see Vasary, op.cit., p. 102; cf. B. Ctohhob, Mcmopun na usynaBanemo na Codex Cumanicus, KyMano-nenenerKKU anmpo nonuMU b B'bAzapux npes XV bbk, Cocjma 2000, p. 255. 12 Gregoras, I, p. 159; cf. A. Laiou, Constantino- ple and the Latins - The foreign policy cfAndronicus 11(1282-1328), Cambridge MA 1972, p. 30. 13 Danilo, pp. 112-114. 14 T HpeMOuiHMK, JdcmopucKU cnoMeHUiiu dyGpo Bawoz apxuBa, 111/1: KanueAapucKU u HomapucKU cnucu 1278-1301, BeorpaA 1932, pp. 122, 136-137. On the age of Bulgarian princess see: 14. Bojkmaob, (PaMUAunma na AceneBuu, Co<|)ua 1994, p. 258. On Milutin’s visit to Tarnovo, C. Mmiinh, “CpncKO- 6yrapcKM oahocm na Kpajy 13. BeKa" 36opHUK padosa BusanmoAoiuKoz uncmumyma 46 (2009), pp. 334-335. 15 B. Mouimh, “BaAKancKaTa AwnAOMa™ja n AnHacrMqKnTe 6paKOBn na KpaAOT MnAyTMH” CnoMeHuipi sa cpednosemBua u nonosama ucmo puja na MaKedonuja, II, CKonje 1977, p. 176. 16 Danilo, p. 114. Presence of Bulgarian auxili- aries in Milutin’s campaign against Byzantium in the fall of 1284 went completely unnoticed, see A. YseAag, “HajaMHMMKe boJckc KpaA>a Cretina ypoina II MnAyTHHa’’, BcjHoucmopujcKU ZAacnuK 2 (2011) (in prinț, =yseAan, HajaMnunKe BojcKe). 17 There is a dicrepancy in the sources about the time of death of khan Mengke-Temur. The year of 1282 seems as most probable, see Mmcbkob, op.cit., pp. 110-111. 18 Pach./Failler, III, p. 92-93, 120-123, 290-291. see also loannis Dlugossii Annales seu Cronicae in- cliti regni Poloniae, lib. VII-VIII, ed. D. Turkowska et al, Warszava 1975, p. 238. and Russian Gustinskaya letopis sub anno 6792 (1284), in LIoAnoe CoGpanue pyccKux Aemonuceit, II, CaHKTnerepâypr 1843, p. 346, where Hungarian and Balkan campaigns of -------1 18 I------------------------------------- Nogai are considered as parts of the same military enteprise; cf. BeceAOBCKniî, op.cit., p. 30. 19 T. FepacriMOB, „Monern na Feoprn Teprep c noAyMeceiț, SBesAa m 6k>ct Ha hob6k“, MsBecmun na apxeoAOZunecKUfi uncmumym 28 (1965), pp. 25-30. 20 O. KpoHinanHep - K. HonKOHCTaHTMHOB, CTapoâtArapcKM HaAnMcn/Altbulgarische Inschrif- ten, II, Wien 1997, p. 131. 21 Medieval Kucevo (Kuchou) is not correspon- ding with modern region of the same name in Eastern Serbia. It was often supposed so, but analysis of Fifte- enth Century Ottoman censuses showed beyond do- ubt that medieval Kucevo stretched from the left bank of Great Morava river towards West, to the moun- tain of Kosmaj, southeast of Belgrade, A. Kpcrnh, “KyneBO m >KeAe3HMK y CBeTAy ocMaHCKnx Ae, BuduHCKomo KHHWecmBo) 23 HnKOB b, BuduHCKomo KHnxecmBO, pp. 47-50. 24 On the medieval region of Macva (Sirmia ulterior, Macho, Manea) see M. Anmih, CpncKe seMA>e y cpedtbeM BeKy, BeorpaA 1978, pp. 272-285. (=AnHnh, CpncKe seMA>e) 25 G. Fejer, Codex diplomaticus Hungariae eccle- siasticus ac civilis,X!3, Buda 1830, p. 276; Documen- ta Romaniae Historica, Relații între Jările Române, I, ed. S. Pascu et al.. București 1977, p. 31; on the date of this camapign see Vasary, op. cit., pp. 106-107. 26 AnHuh, CpncKe 3eMA>e, pp. 123-147. 27 Danilo, p. 115. 28 A.y3eAair,„KojecnaAno>KMHy?“,5p«HM‘/eBCKM ZAacHUK 6 (2008), pp. 1-13. 29 The long-held view is that this marriage was concluded around 1282. However, see E. Malamut, “Les reines de Milutin", Byzantinische Zeitschr.ft 93/2 (2000), pp. 495-499. 30 A. Theiner, Vetera monumenta historica Hun- gariam sacram illustrantia, Roma 1859, pp. 375- 377; cf. I. Dujcev, “II francescanismo in Bulgaria nei secoli XIII e XIV” Medioevo Bizantino-Slavo, I, Roma 1965, pp. 403-404. 31 Precise dating is based upon the text in a do- nation of Hungarian king Andreas III (1290-1301) where it is stated that this battle took place in the winter time, during the second year of his reign: I. Szentpetery, Az Ârpâd-hâzi kirălyok okleveleinek kritikai jegyzeke/Regesta regum știr pis Arpadianae critico diplomatica, II/l, Budapest, 1943, p. 125; cf. Ș. Papacostea, Between the Crusade and the Mongol Empire - Romanians in the 13th Century, Cluj-Na- poca 1998, p. 223, n. 134; P. Jackson, The Mongols and the West (1221-1410), Harlow 2005, pp. 205- 206, 226, n. 73. There is another document issued by Andreas III, related to this battle - donation to ■ Revista de istorie militară ■---------- certain Hugrin, who was leading king’s army, but without the exact chronology of the event, T. Smici- klas. Codex Diplomaticus Regni Croatiae, Sclavo- niae et Dalmatiae, VII, Zagreb 1909, pp. 309-310. Also in Hmkobb, BuduHCKomo KHftJKecmso, pp. 118- 119. Familiar only with the second document, Bul- garian scholar P. Nikov supposed that these events took place in 1290, while further Serbian conquest of Branicevo happened one year later, Hmkobb, BuduHCKomo KHftwecmBO, pp. 60-62. This is a long- held view. However, since the Tatars in the service Dorman and Kudelin still held Macva in the winter of 1291/2, joint campaign of Milutin and Dragutin, and their conquest of Branicevo, could not have happened before 1292. 32 Danilo, p. 116. 33 Danilo, p. 117. 3i Danilo, pp. 117-119. 33 Danilo, pp. 120-122 36 Danilo, p. 122. 37 M-A- TIoAy6oapMHOBa, PyccKue Modu b 3oao mou opde, MocKBa 1978, pp 8-22. 38 cf. X. KoAapoB, E'bAzapo-c'tpdcKume omnoiu enufi npu TepmepoBUu, EBArapna b CBera or ApeBHOC Tra ao Hainn ahh, I, Cocina, 1979, pp. 218-220. 39 A- BojBOAnh, Sudno CAUKapcmBO upKise Cse moz AxuAuja y Apujby, BeorpaA 2005, pp. 167-171; cf. M. flypKOBnh, PIpuHițeae U3 Kyhe HeMatbuTia, BeorpaA 19962, p. 48; Lj. Maksimovic, War Simonis Palaiologina diefiir.fte Gemahlin von Konig Milutin?, Geschichte Und Kultur Der Palaiologenzeit - Refera- te des Internationalen Symposions zu Ehren Herbert Hungers, ed. W. Seibt, Wien 1996, pp. 316-317. 40 Aminti, CpncKe seMJbe, p. 98. 41 Pach./Failler, III, pp. 292-293; FI. Hmkobb, “TarapoSBArapcKM OTHomeHna npesB cpeAHMTe BeKOBe cb orAeA kbmb qapyBaneTO na CMMAeqa” PoduuiHUK Ha Co^>uucKun ymiBepcumem 15-16 (1919-1920), pp. 18-23.(=Hmkobb, TamapoS Miza pcKU omHouieHUfi) 42 Papacostea, op cit., pp. 192-193. 43 It was dated in 1296 by ApxMMaHApnr AeoHMA, “Xan Haraii n ero BAnamie na Poccmo m kwkhbix CAaBHH”, Hmenufi b HMnepamopcKOM oâiqecmBe Mcmopuu u bpeBHOcmeu PoccuucKux'b npu MocKOBCKOM'b Vnusepcumeme 3 (1868), pp. 36-37; BeceAOBCKiii, op.cit., p. 42; The year of 1292 was suggested by Hmkobb, TamapoS’bAzapcKU omHouieHun, p. 23; also in idem, BuduHCKomo KHftMtecmBO, p. 83; FIoaeKaeB, op.cit., p 66. In Mcmo puja cpncKoz Hapoda, I, ed. C. HnpKOBnh, BeorpaA 1981, p. 443, Serbian scholar Lj. Maksimovic ca- utiously stated „a little after 1292“; G. Vernadsky, The Mongols and Russia, New Haven 1953, p. 186 „around 1293”. Danilo, p. 122. ----■ Revista de istorie militară ■------------- 45 Despite the fact that Danilo’s testimony is cle- ar enough, long-held view is that Stephen returned only after Nogai’s death in 1299. The error was po- inted out by V. Mosin, who dated Stephen’s return in 1298, Mouimh, op.cit., p. 180. 46 B. E TnseHrayseH, C6opnuK MamepuaAOB, omnocftiiiuxcH k ucmopuu SoAomou Opdbi, t. I: IdsBAeneHMH M3 apaâcKMX mctohhmkob, CaHKT- nerepâypr 1884, pp. 110-111, 158-159, 435-436. (=Tn3eHray3eH, I) 47 TnseHraysen, I, p. 436; Mbicbkob, op.cit., pp. 134-136. 48 Mosin thought that Stephen, during his return, passed over Bulgarian lands and married Theodora, daughter of Bulgarian emperor Smilets, Mouimh, op.cit., pp. 180-181. However, the marriage betwe- en Stephen and Theodora was concluded, but only after the death of Nogay, around 1306-1308, see Danilo, pp. 123-124; X. MaranoB, “Hobm CBeAenna sa poACTBenunn Ha AecnoT Eatmmmp/Aaammmp/" PoduuiHUK na Co^tuăcKUH yHUBepcumem 1 (1987), pp. 110-112; Mmnuh, op.ci t., pp. 338-339. If Stephen’s departure was indeed result of some political combi- nations, circumstances can only be guessed. At any rate, the political background is noticeable in the marriage of another Nogai’s hostage Theodore Sve- toslav and certain Euphrosyne, the granddaughter of a local influential and wealthy merchant whose god- mother was Nogai’s namesake wife, Pach,/Failler, II, pp. 592/593; A. Failler, “Euphrosyne l’epouse du tsar Theodore Svetoslav” Byzantinische Zeitschr.ft 78 (1985), pp. 92-93; H. HaBAOB, “TeoAop CBerocAaB, Horaii n TBproBeqBT HaHAOAeoH” IdcmopuKO-apx eoAozmecKu uscAedoanun b naMem Ha npo^>. 3p. CmaHW BaKAUHoe, Bcamko Tbphobo 1994, pp. 177- 185; see also testimony of Al-Nuvayri who mentions that “the ruler of the Vlachs” was married with a co- usin of Chaka, TnsenrayseH, I, p. 161. 49 A>. CrojaHOBnh, Cmapu cpncKU podocAoou u Aemonucu, BeorpaA - CpeMCKM KapAOBqn 1927, pp. 78-79, 103, 192-193,199. 50 Pach./Failler, III, pp. 284-285. 51 Manuelis Philae Carmina, II, ed. E. Miller, Pa- ris, 1857, pp. 413-414. 52 Hmkobb, Tamapo6bAzapcKU omHOiueHUtt, pp. 30-31; Mouimh, op.cit., p. 186. 53 Marino Sanudo Torsello, Istoria del regno di Romania in: C. Hopf, Chroniques greco-romanes inedites ou peu connues, Berlin 1873, p. 129. 54 V. Makusev, “Isprave za odnosaj Dubrovnika prema Veneciji”, Starine Jugoslovenske akademije znanosti i ujetnosti 30 (1902) pp. 340-341; on Du- razzo under Serbian rule see A. Ducellier, La fața- de maritime de l Albanie au Moyen Age : Durazzo et Valona du Xle au XVe siecle, Thessaloniki 1981, pp. 327-329. 55 E. Oberlănder-Târnoveanu, “Numismatical contributions to the history of the South-Eastern Europe at the end of the 13th Century” Revue Ro- umaine dHistoire 26 (1987), pp. 245-258; idem, “Byzantino-Tartarica - le monnayage dans la zone des bouches du Danube ă la fin du XlIIe et au com- mencement du XlVe siecle” II Mar Nero: Annali di archeologia e storia, II, Roma 1995-1996, pp. 191- 214. (=Oberlănder-Târnoveanu, Byzantino-tartari- ca) The coins mintedby Nogai are also found in Nort- heastern Bulgaria, see A. AasapoB, HyMUSMamuHuu npoyHBauufi u MamepuaAU, V, Cocjma 2004, pp. 131-143; E AranacoB - H. PycceB, “CpeAHeBeKOBMe boArapcKue n opAbiHCKMe Moneru XIII-XIV b. ms yKpenAeHMH 6ams c. IIo>KapeBO na hmjkhcm Aywae” Acta Musei Varnensis 7/1 (2008), pp. 394-395; A. AasapoB, “HenyâAMKyBaHM A»ynMACKM Monern or 4>OHAa Ha BapHeHCKMM axeoAorMnecKM Myseiî” Acta Musei Varnensis7/1 (2008) pp. 411-412. 56 Pach./Failler, III, pp. 294-295; Vasary, op.cit., pp. 87-88. 57 On this see: Mavromatis, op.cit., pp. 36-53; M. Zivojinovic, La frontiere serbobyzantine dans les premieres decennies du XlVe siecle, BuCâvno iAzapcKama ucmopun npes XIII bbk, Bi>ArapcKO CpeAHeBeKOBMe - B'bArapo-Ci.BeTCKM câopHMK b necT Ha 70-roAMHiHMHara Ha npo. MsaH Ayh'icB, Cona 1980, pp. 78-81. 59 Theodore Metochite Presbeuticos in: Mavro- matis, op.cit., pp. 118. 60 On the interesting personality of Metochites’ companion a couple of articles have been written recently., see P. PaAuh, 143 Lțapuzpada y cpncKe 3eMA>e, BeorpaA 2003, pp. 197-207; A. AranacoB, PaszoAuheHO meAO (pa3MutuA>aH>a o meAecmj TOAOTMH.M y cpedtbeM BeKy), Hmiii m BMsaHTMja - sâopHMK paAOBa, VIII, ed. M. PaKOi|Mja, Hmhi 2010, pp. 507-520. 61 Mavromatis, op.cit., pp. 94-96. 62 Pach./Failler, III, pp. 290-293; TMseHrayseH, I, pp. 117, 161. (Baybars al-Mansuri, al-Nuwayri); FI. llaBAOB, “naTpnapx I4oaKMM III, TarapcKMar xan Haxa m nap TeoAop CBerocAaB” ^yxoBua KyAmypa 6 (1992), pp. 27-33; FI. llaBAOB, “Bma am e TarapMHBT Haxa 6i.ArapcKM nap?” HcmopuuecKO Snoeuie 1-2 (1999), pp. 71-75. 63 TMseHraysen, I, pp 118-119. (Baybars al-Man- suri); BeceAOBCKiM, op. cit., pp. 57-58. 64 TMseHraysen, I, pp. 119,162, 385. (Baybars al- Mansuri, al-Nuwayri, Ibn Khaldun); TI.®. Tlapacxa, 3oAomanopdauo6pa30BaHueMOAdaBCKOzof>eydaAb hozo zocydapcmBa, IOro-BOCTOHHaa EBpona b cpeAHMe Bexa, KMiiiMHeB 1972, p. 184; 11. llaBAOB, -------1 20 |----------------------------------- “MoHroAO-TarapM Ha âtArapcxa BoeHHa CAy»6a b HaHaAoro na XIV bck” BoeHHOucmopunecKu cSopHUKl (1987), pp. 112-120. 65 Pach./Failler, IV, pp. 339-353; A. Pâlotzi-Hor- vâth, Pechenegs, Cumans, lasians - Steppe Peoples in Medieval Hungary, Budapest 1989, pp. 62-67; 9. XoproniM, “ABa eiK>Aa o acax BeHrpnM” AAaubt, Sanadnan Espona u Bu3aHmuH, ed. B.X. Tmchob, BAaAMKaBKas 1992, pp. 130-134; V. Ciocîltan, “Les Alains et le commencement des etats roumains” Studia Asiatica 1 (2000), pp 49-52; A. Alemany, So- urces on the Alans: A Criticai Compilation, Boston- Leiden 2000, pp. 213-218, 302-307; 66 On the conditions of Milutin’s accession to Serbian throne and roots of conflict betwe- en him and Dragutin, see M. AMH“b> “Oahoc KpaA>a MnAyTMHa m APary™Ha” 36opuuK padoBa BusanmoAouiKoz uucmumyma 3 (1955), pp. 47- 58; 14. TjypMh, “Ae>KeBCKM ca6op y ACAy AaHMAa II” ApxuenucKon /\auuAO II u tbezoBO 5o6a - Mehyuapodnu HayHHU CKyn hoboQom 650 zoduua od CMpmu, ed. B. lyypMh, BeorpaA 1991, pp. 169-195; C. MapjaHOBMh-AymaHMh, BAadapcKa udeoAozuja HeMatbuha, BeorpaA 1997, pp. 118-128. 67 The abbot of Hilandar at the time was none other than the future archbishop Danilo. He sup- ported and funded Milutin’s war efforts, by carrying the treasury of the Monastery to Serbia. It is very probable that he also personally intermediated in the hiring of these mercenaries, Danilo, pp. 343- 344; VseAan, HajaMHUHKe BojcKe (in prinț); cf. M. XMBOjMHOBMh, “TKn'rnje apxnenMCKona AaHMAa II msbop sa paTOBaita KaraAaHCKe KOMnaHMje” 36opuuK padoBa BusawnoAouiKOZ uucmumyma 19 (1980), pp. 251-272; Vasary, op.cit., pp. 108-110. 68 Danilo, pp. 358-359. Turks mentioned here are in fact Byzantine renegade Turcopoles, who were allies of Catalan company before they entered Milutin’s service. On them see also Gregoras I, p. 254; Danilo, pp. 143, 354. 69 Serbian term MetjuuK, here translated as Urnit, is technical. It signifies a landmark, either natural (a hillock, tree, pond etc.) or artificial object, which serves as the demarcation point of an area belonging to one village, see „McOhhuh", Ackcukoh cpncKoz cpedtbez seKa, edd. C. TiMpKOBMh - P. Miixa.wiiih, BeorpaA 1999, pp. 391-392 (P. MnxaAiHMh) 70 C. Mu tu 11 h - T. Cy6oTMH-FoAy6oBMh, CBemoapxautjeAOBCKa xpucosyA>a, BeorpaA 2003, pp. 97, 114. 71 A>. CrojaHOBMh, “Crapn cpncKM xpncoByAiM, aKTM, 6MorpaMje, actohmcm, tmhmum, noMeHMițM, sanncM m ap” CnoMeuuK CpncKe KpaA>eBCKe aKadeMuje 3 (1890), p. 25. 72 14. 3aMMOB, 3aceABaue Ha 6bAzapcKume uaamu ua SaAKaucKun noAyocmpoB. npoyuBaue Ha xumeACKume UMeua b 6-bAzapcKama mono humuh, Co<|)Ma, 1967, p. 252. -----------■ Revista de istorie militară ■----- ISTORIC M€DI€VALĂ ORGANIZAREA POLITICO-MILITARĂ A ȚĂRII ROMÂNEȘTI ÎN A DOUA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XVULEA. DOMNIA LUI PETRU CERCEL ADRIAN STĂNILĂ * Abstract Petru Cercel, an enlightened prince, had the unique fate cf being familiar, at least theo- retically, with all the styles and military tactics cf his age, both on land and sea. This reveals thegrand plâns regarding the political and military organization cfWallachia (Țara Româ- nească) that were only partially achieved, given that the two year reign (1583-1585) repre- sented barely the incipient stage cf the policy cf strengthening the authority cf the ruler. Keywords: Țara Românească, Transylvania, Ottoman Empire, Petru Cercel, Franco Sivori Mai mult decât oricărui alt domnitor, lui Petru Cercel, principe umanist și „moștenitor legitim al Țării Românești" (legittimo herede dellaprovincia dellaMagna Valachia)', soarta îi încredințase unica șansă de a cunoaște, cel puțin la nivel teoretic, toate stilurile și tacticile militare ale contemporaneității sale, de la cele teritoriale, la cele maritime. Aceste lucruri ne pun în legătură cu planurile mărețe ce vizau organizarea politico-militară a Țării Româ- nești, parțial realizate, cu toate că cei doi ani de domnie (1583-1585) nu puteau reprezenta decât faza incipientă a unei politici de întărire a autorității sale domnești. în contextul extinderii dominației otomane și al perfecționării pe scară tot mai largă a arme- lor de foc, ridicarea oastei celei mari devenise absolut ineficientă. Pe lângă declinul acesteia, nici steagurile boierești nu mai prezentau vreo relevanță, în condițiile în care în 1597 aces- tea mai puteau reuni doar 500-600 de ostași2, comparativ cu secolul al XV-lea, când grupau câte 1 000 fiecare. Și să nu omitem că mica oas- te a Țării Românești folosea doar arme albe și archebuze, aflându-se într-o vădită inferiorita- te chiar și față de Principatul Transilvaniei sau Moldova. în cadrul acestei oști, rolul cel mai important îi revenea călărimii, care, cu excep- ția faptului că lupta ecvestru, era foarte depar- te de dotarea cavaleriei puterilor învecinate. La nivelul echipamentului defensiv, acesta consta, în cazul boierimii, din cămăși subțiri de zale, acoperite de platoșă și celebrele aripi de vul- tur, coifuri simple din oțel și scuturi după mo- delul maghiar, iar cel ofensiv în sabie sau spa- dă3. Țăranii îmbrăcau simple haine din postav ] 21 [ * Universitatea Pitești. ■ Revista de istorie militară ■ transilvănean, călărind fără o șa propriu-zisă, și folosind scări simple din stejar4, asta în ca- zul în care nu luptau pedestru. Echipamentul ofensiv al acestora consta într-o lance cu două vârfuri, unul drept și ascuțit, celălalt curb, cu care loveau în goana calului, arcuri și săgeți sau ghioagă5. Așadar, având în vedere intențiile Porții de a-și întări dominația în Țara Românească, Pe- tru Cercel acorda o mai mare atenție capacită- ții de luptă a țării, orientându-se spre formarea unei armate de mercenari, recrutați din rândul balcanicilor și transilvănenilor. Franco Sivori aprecia numeric alaiul de înscăunare al dom- nului la 7 000 de oameni, din care mai mult de jumătate trebuie să fi fost boieri, apropiați și creditori ai domnului, iar alți 900 ostași pă- mânteni6. Din rândul mercenarilor, domnul își formase o gardă personală, ce cuprindea, potrivit surselor perioadei, 300 halebardieri și 700 de archebuzieri7, capabilă să îl protejeze cu însuși prețul vieții. în 1585, această gardă era pusă sub comanda directă a italianului Andrea Domonogiani8. Cantonată chiar în interiorul Petru Cercel Curții domnești, aceasta lua parte la toate so- lemnitățile oficiale, asigura buna desfășurare a călătoriilor domnului și protecția solilor străini aflați pe teritoriul țării9. Tot în cadrul armatei de mercenari, pe lângă tradiționalele cete de infanterie și cavalerie, va apărea o nouă armă, artileria. Considerate de occidentali arme ale vi- itorului și extrem de eficiente în situația luptelor defensive10, noul domn, conștient de importanța deținerii armelor de foc, a înființat la Târgoviște o turnătorie de tunuri din bronz, într-o vreme în care Regatul Franței se putea lăuda cu doar 100 de guri de foc11. Din produsele finite ale acestui atelier, ni s-a mai păstrat un singur exemplar, realizat după model venețian. Tunul poartă in- scripția „Făcut de Io Petru Voevod, fiul lui Pă- trașcu Voevod, nepot Radului Voevod”, alături de reprezentarea reliefată a unui soldat cu piciorul tăiat și a unui vultur cu o cruce în cioc12. Un aspect major al organizării politico-mi- litare îl va reprezenta și mutarea, în februarie 1584, a reședinței domnești de la București la Târgoviște, nu doar pentru că aceasta îi com- ferea șansa unei facile retrageri peste munți, în caz de mazilire, ci și în perspectiva organizării unui oraș unde să se poată apăra, dovadă stând faptul că acesta va fi alimentat cu apă adusă „de la un izvor îndepărtat de oraș cu nu mai puțin de patru mile, fiind trecută pe sub pământ prin jgheaburi groase din lemn de brad’’13. Organizată după modelul curților italie- ne, paza Curții domnești de la Târgoviște era efectuată, cel puțin nominal, de curteni și roșii (roșiori), recrutați din rândul micii boierimi de țară. Simplă breaslă cu atribuții administrati- ve în timp de pace, curtenii puteau constitui, în timp de război, o ceată ce era afiliată unui steag14. în timpul lui Petru Cercel se observă o activă participare a curtenilor și slujitorilor în sprijinirea domniei15, cu toate că, pentru nece- sități financiare, domnul „au pus birul Curții foarte mare”16. în practică, paza Curții era una din atribuțiile principale ale gărzii personale a domnului, eficiența acesteia părând a fi făcut inutilă chiar folosirea turnului Chindiei, pe care Sivori nu îl menționează17. Scurta domnie a lui Petru Cercel a oferit și pretextul afirmării corpului militar al curteni- ------------■ Revista de istorie militară ■----- lor, alături de garda personală, nu în cazul unui asediu al Curții domnești, scopul în care erau instruiți, ci în cel al apărării ordinii feudale, prin reprimarea unei revolte boierești ce pare a fi antrenat, la un moment dat, și o parte a populației Bucureștiului18. în mutarea reședin- ței la Târgoviște, gruparea boierească filotur- că și în egală măsură de facțiune Mihnească, în frunte cu un fost mare postelnic, Ghiorma din Pogoniani19, va găsi pretextul organizării unei tentative de îndepărtare a incomodului domn20. Revolta lui Ghiorma pare să fi avut ca aspect subiectiv „necinstirea caselor boierești” de către domn, care avea, cel mai probabil, o aventură cu doamna Caplea21. Conflictul tre- buie sa fi debutat puțin înainte de 8/18 ianuarie 1584, data la care Pătru comisul este înlocuit de un anume Pavel22, și el înlocuit la 27 ianu- arie/6 februarie de Balea din Șuiei23, și culmi- nând cu asedierea și devastarea ctitoriei lui Ghiorma, mănăstirea Caplea, de către forțele fidele domnului24. Manifestând resentimente legate de momentul 157025, după înăbușirea conflictului, Petru Cercel „au tăiat pre Mihă- ilă dvornicul, i Dobromir banul2’' și pe Gonțea paharnicul"27, în ziua de Paște28, din motiv de hiclenie, consacrând totodată Bucureștiul ca reședință concomitentă Târgoviștei. în acea perioadă, principalul dregător cu atribuții militare era marele spătar, în persoa- na lui Dumitru din Cepturi29, înlocuit după 5/15 februarie 1584 de Danciu II din Popești30. Odată cu primirea de către acesta a funcției de mare vornic, după 28 aprilie/8 mai dregătoria va fi preluată de Teodosie Rudeanu31, până la 13/23 ianuarie 1585, când va lăsa locul lui Stai- co II din Bucov32. Alături de marele spătar, pen- tru prima jumătate de an a domniei în cauză, un alt important dregător cu atribuții militare va fi și unchiul domnului, Pătru din Băleni33, acesta îndeplinind funcția de mare logofăt34, împreună cu cea de „căpitan", așa cum apare într-un document din 20/30 noiembrie 158335. La nivelul administrației militare, evidențiem mari vătafi, fiecare având comanda tuturor cor- purilor militare dintr-un județ36. Subordonați acestora erau vătafii de ceată, care conduceau un număr variabil de slujbaș?7. Acești slujbași ----■ Revista de istorie militară ■-------------- (slujitori), recrutați din rândul țăranilor liberi, dar fără pământ, erau organizați administrativ în sate. Având în vedere că în acea perioadă nu au fost conflicte majore, slujitorii erau fie ata- șați administrației fiscale, fie delegați la hotare ca plăieși. Efectuată în concordanță cu încasarea taxe- lor vamale, paza hotarelor, și implicit a schelelor (pasadelor, posadelor), avea ca principal scop oprirea fugii peste munte și a pătrunderii străini- lor ce nu dețineau pașuf6'. Pe linia Dunării, paza se reducea la simpla supravaghere a vadurilor39. în caz de necesitate, mănăstirile se puteau apăra autonom, nu doar prin ridicarea satelor aservite, ci mai ales datorită faptului că uzanțele vremii cereau să fie înarmate încă de la înteme- iere. Și în caz de stingere a unei familii, echipa- mentul militar le era închinat40. Tot mănăstirile erau cele care asigurau oștii, și nu numai, servi- ciul medical, în vremea lui Petru Cercel nefiind menționat un medic, nici măcar la Curte41. O problemă majoră a acestei perioade, asupra căreia se apleacă și Franco Sivori, era starea de dezarmare față de turci: „Oamenii în [bună] parte sunt fără arme, orașele sunt fără ziduri și nu există nicio cetate, toatefiind dărâ- mate de turci, care nu lasă să se mai clădească vreunele, pentru ca țara să nu li se poată împo- trivi’"1'1. Aceleași considerente determinaseră și prezența la Curte a unui corp de 300 de călăreți turci43, care aveau drept scop supravegherea politicii domnului. 1 Al. Ciorănescu, Documente privitoare la isto- ria românilor culese din Arhivele din Simancas, Im- primeria Națională, București, 1940, doc. CLV, pp. 78-79. 2 Tudor Teotoi, Organizarea militară, în Istoria Românilor, Voi. IV, De la universalitatea creștină către Europa “patriilor”, București, Editura Enciclo- pedică, 2001, p. 236. 3 Al. Alexianu, Mode și veșminte din trecut. Cinci secole de istorie costumară românească, voi. I, Edi- tura Meridiane, București, 1971, pp. 127-130; 139. 4 Ibidem, p. 129. 5 Ibidem, pp. 127-141. ----------------------------------------1 23 |--- 6 Vezi Franco Sivori, [Plecarea spre Țara Româ- nească], în Călători străini despre Țările Române, voi. III, Maria Holban (redactor responsabil), M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Editura Științifică, București, 1971, p. 7. 7 Ibidem, p. 15. 8 Al. Alexianu, op. cit., p. 141. 9 Nicolae Stoicescu, Curtenii și slujitorii. Con- tribuție la istoria armatei române, Editura militară. București, 1968, pp.364-365. 10 Petru Demetru Popescu, Basarabii, Editura Albatros, București, 1989, p. 177. 11 Idem, Viețile voievozilor, domnilor și regilor poporului român, Editura Vitruviu, București, 2008, p. 144. 12 Al. Cartojan, Petru Cercel. Viața, domnia și aventurile sale, Editura „Scrisul românesc” Craiova, 1941, p. 153. 13 Franco Sivori, [Plecarea spre Țara Româneas- că], în loc. cit., p. 12. 14 Nicolae Stoicescu, op. cit., p. 218. 15 Ibidem. 16 Istoria Țării Românești de când au descălecat pravoslavnicii creștini (Letopisețul Cantacuzinesc), în Constantin Cantacuzino, Istoria Țării Românești. ediție critică, îngrijită de Mihail Gregorian, Litera, Chișinău, 1998, p. 143. 17 Franco Sivori, op. cit., în loc. cit., pp. 6-13. 18 Petru Demetru Popescu, op. cit., p. 143; Cristi- an Luca, Petru Cercel, un domn umanist în Țara Ro- mânească, Editura Militară, București, 2000. p. 72. 19 N. Stoicescu, Dicționar al marilor dregători din Țara Românească și Moldova (sec. XIV-XV11), Editura enciclopedică română, București, 1971, p. 60. 20 Corneliu Șenchea, Glorii și păcate bucurește- ne, Ideea Europeană, București, 2007, p. 19. 21 Ibidem-, Al. Cartojan, op. cit., p. 148. 22 Documente privind istoria României. Veacul XVI, B. Țara Românească, [în continuare se va cita D.I.R. B.] voi V, (1581-1590), Editura Academiei, București, 1992, doc. 155, pp. 146-148. 23 Ibidem, doc. 156, p. 148. 24 Corneliu Șenchea, op. cit., pp. 19-20. 25 în acel an, sprijinit fiind de unii boieri, Petru Cercel încercase, fără succes, preluarea tronului Țării Românești; vezi Ștefan Andreescu, Istoria Românilor: Cronicari, misionari, ctitori (sec. XV- XVII), Editura Limes, Cluj-Napoca, 2007, p. 35; N. Stoicescu, op. cit., p. 35. 26 La data respectivă, Dobromir din Runcu era fost mare ban, el ieșind din dregătorie la 9 iunie 1582, după 15 ani de exercitare a funcției; vezi N. Stoicescu, op. cit., pp. 51-52. 27 Letopisețul Cantacuzinesc, în loc. cit. p. 143. 28 N. Stoicescu, op. cit., pp. 51-52; 62; 71. 29 D.I.R. B., voi. V, doc. 139; 140; 142; 145-148; 151-153; 155, pp. 133-147, vezi și N. Stoicescu, op. cit., pp. 57-58. 30 D.I.R. B., voi. V, doc. 157, pp. 148-149; doc. 158, pp. 149-150; doc. 163, pp. 152-153; vezi și N. Stoicescu, op. cit., p. 50. 31 D.I.R. B„ voi. V, doc. 164-166; 168-170; 173; 175-177; 183-189, pp. 155-177; vezi și N. Stoicescu, op. cit., pp. 84-86. 32 D.I.R. B., voi. V, doc. 191, p. 179; doc.192, pp. 179-180; doc. 195, p. 182; vezi și N. Stoicescu, op. cit., p. 88. 33 Ibidem, p. 78. 34 D.I.R. B., voi. V, doc. 139, pp. 132-133; doc. 142, p. 135; doc. 146, pp. 138-139; doc. 148, p. 141; doc. 151, pp. 143-144; doc. 153, pp. 145-146. 35 Ibidem, doc. 152, p. 145. 36 Cum în Țara Românească vorbim de 16 jude- țe, am putea presupune existența unui număr egal de mari vătafi. 37 Nicolae Stoicescu, Curtenii și slujitorii. Con- tribuție la istoria armatei române, pp. 233-238. 38 Pașuș (magh. passzus) = recomandare acor- dată unui străin, în scopul rezidenței pe teritoriul Țărilor Române, din partea autorității statale căreia îi aparținea; Ibidem, pp. 310-311. 39 Ibidem, p. 316. 40 Al. Alexianu, op. cit., p. 139. 41 Vezi Franco Sivori, op. cit., în loc. cit., pp. 6-19. 42 Ibidem, p. 16. 43 Ibidem, p. 7. ] 24 |-----------------------------------------------■ Revista de istorie militară ■ ISTORIC MODERNĂ MONUMENTUL DE LA VALEA MĂRULUI, JUDEȚUL GALAȚI, AL GENERALULUI ALEXANDER WASILIEWITCH GELHARD VIORICA-STELUȚA PISICĂ * CRISTIAN CĂLDĂRARU •• Abstract During the Russian-Ottoman war cf 1768-1774, a number cf military operations took place in the area cf Valea Gerului, where the village cf Valea Mărului is also situated, in the Covurlui region. Given the solid evidence that the tsarist army uas stationed here for a long period, we believe that Alexander Wasiliewitch Gelhard uas on cfftcer in the Russian army. The respect he was shown by the very construction cf the monument makes us think that he was a high ranking cfftcer, perhaps even a general.. Keywords: Russia, Moldova, Ottoman Empire, Habsburg Empire, Alexander Suvorov, Alexander Wasiliewitch Gelhard în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, Chestiunea Orientală a devenit un factor de primă importanță și de atunci nu a mai dis- părut din paginile istoriei ale aproape tuturor țărilor europene, până la Primul Război Mon- dial. Chestiunea Orientală se exprima prin ten- dința nestăvilită a două mari puteri, Austria și Rusia, cu dorințe de extindere teritorială pe seama Porții otomane, Principatele dunărene ajungând astfel „între două focuri”. Ambele puteri concurente nu se puteau ciocni direct, dar au obligat Imperiul Otoman să ducă o serie de războaie fie cu Rusia, fie cu Austria, războaie care au ocupat întreaga peri- oadă a secolului al XVIII-lea. Principalul obiectiv urmărit de Franța în anii 1749-1759 în Europa răsăriteană a constat în restabilirea influenței ei exclusive în Polonia, precum și contracararea acțiunilor diplomației ruse și a celei austriece pe continent. Aceste obiective erau realizabile numai dacă se reușea reactivarea politicii otomane în problema poloneză. Ori mijlocul preconizat de diplomația franceză a fost acela al utilizării domnilor din Principatele române, îndeosebi ai Moldovei, care aveau posibilitatea, fie prin relațiile lor la Istanbul, fie ca ambasadori „sui generis” în sistemul diplomatic otoman din Europa, să influențeze deciziile Porții Otoma- ne în problema poloneză. Acesta este contextul în care Franța, mai ales, a manifestat un interes deosebit, ca pe scaunele domnești ale celor două Principate să se afle domni favorabili realizării obiectivelor sale1. * Muzeul de Istorie din Galați. ** Muzeul de Istorie din Galați. ■ Revista de istorie militară ■ La rândul ei, Prusia a sprijinit politica fran- ceză de antrenare a Porții Otomane în rezol- varea problemei poloneze, dar aceasta ar fi însemnat declanșarea războiului cu Rusia. Poarta otomană a evitat, însă, să se angajeze în problema poloneză2. Venirea Ecaterinei a Il-a pe tronul Rusiei a însemnat și reactivarea politicii țariste de expansiune conform țelurilor manifestate de Petru I. Era perioada în care a fost reluat slo- ganul “cruciadei ortodoxe” care ascundea de fapt planurile politice și militare ale Rusiei, de ocupare a Principatelor române3. Imixtiunea oficială a Rusiei în Polonia și posibilitatea de a amenința în mod periculos securitatea granițelor nordice ale Imperiului Otoman au declanșat o stare de neliniște în cercurile conducătoare otomane. Franța și Imperiul Habsburgic au reușit să determine Poarta să declare, la 6 octombrie 1768, război Rusiei4. începea astfel o lungă perioadă de confruntări militare, care aveau să afecteze în mod direct și dramatic statutul juridic al Principatelor române. Declarația de război a fost făcută cu mult timp înainte ca Poarta Otomană să poată înce- pe efectiv operațiunile militare. Rusia a ocupat rapid Moldova, pentru a-i împiedica pe turci să o devasteze și să lipsească astfel trupele ța- riste de o importantă sursă de aprovizionare. Ocuparea de către Rusia a Moldovei și a Țării Românești, în toamna anului 1769, pu- nea sub semnul întrebării echilibrul de forțe existent în Europa, fapt care a declanșat reacția puterilor interesate. Primii care au reacționat au fost austriecii, care-și vedeau amenințate granițele sudice și sud-estice. Ca urmare, au ocupat fâșii de teren la granița cu Moldova și Țara Românească (urmate peste câțiva ani de ocuparea Bucovinei). Generalul Suvorov va pune în practică, în luptele din Principate, strategii și tactici mili- tare noi prin folosirea „coloanelor de mane- vră și de atac concentrate pe direcția loviturii principale, renunțând la formațiunile greoaie sub formă de patrulater, obținând în acest fel o mai mare mobilitate de deplasare”5. Operațiu- nile militare din cadrul acestui conflict au fost urmărite cu atenție de marile puteri europene, prin ambasadorii acreditați la St.Petersburg și Istanbul. Ofensiva generalului Golițân în Moldova, precum și asediul cetății Hotin au fost raportate de către ambasadorul Marii Bri- tanii la St.Petersburg, Charles Cathcart, ajun- gându-se la concluzia că se dorea transforma- rea Hanatului Crimeii într-un „stat-tampon” între Rusia și Imperiul Otoman6. O serie de operațiuni militare ale războiu- lui ruso-otoman din anii 1768-1774 s-au desfă- șurat în zona Văii Gerului, unde este amplasată geografic și comuna Valea Mărului. Comuna Valea Mărului este atestată documentar cu numele Puțeni la data de 4 martie 15337. Era o moșie răzășească în ținutul Covurlui, ocolul Mijlocului. Catagrafia din anul 1774 precizează și ea că satul Puțeni aparținea județului Covurlui și făcea parte din ocolul Mijlocului, alături de Pechea, Oasele, Băleni și alte localități8. Dată fiind temeinicia documentelor care susțin că pe aceste locuri a fost o tabără a ar- matei țariste o perioadă îndelungată, credem că Alexander Wasiliewitch Gelhard a fost ofi- țer în armata rusă. Cinstirea care i se face prin ridicarea acestui monument ne îndreptățește să apreciem că avea grad superior, chiar de general. Decretul Consiliului de Stat nr. 799 din 17 decembrie 1964, privind schimbarea denumi- rii unor localități, publicat în Monitorul Ofi- cial nr. 20 din 18 decembrie 1964, prevede că, începând cu data de 1 ianuarie 1965, comuna Puțeni primește numele de Valea Mărului9. Inițial, monumentul era amplasat în afara localității, la câteva sute de metri, pe vârful unei coline, cunoscută în mentalul colectiv sub numele de „Dealul stâlpului”, stâlpul fiind monumentul. în anul 1959, localitatea s-a extins, pe acest deal s-au atribuit locuri de casă, astfel că mo- numentul se află de atunci în intravilan10. Primele informații documentare despre monumentul gen. Gelhard provin din Dicți- onarul geografie, statistic și istoric al județu- lui Tecuci, a lui Theodor Ciuntu. Dat fiind că această lucrare a fost premiată de Societatea geografică română la 5 martie 1894, în prezen- ța M.S. Regele Carol 1, putem aprecia că prima informație documentară este din acest ultim an11. Dicționarul face următoarea precizare: „în partea de SE a satului Puțeni se află un mo- nument de piatră de formă piramidală, având înălțimea de 2 m, sub care se află rămășițele generalului rus Alexandru Vasilievici, mort la 1770.” O informație identică se află și într-o lu- crare de referință națională a lui George loan Lahovari, Marele dicționar geografic al României.11 Informații prețioase despre monument se află în fișa întocmită în anul 1953 de învăță- torul Toma Irimia. Acțiunea se desfășoară sub patronajul Academiei R.P.R., prin Comisia Ști- ințifică a Muzeelor și Monumentelor Istorice și Artistice și a fost aprobată de Direcțiunea Centrală de Statistică de pe lângă Consiliul de Miniștri din R.P.R. cu nr. 340 din 13.II.195313. Fișele întocmite cu acest prilej au stat la baza întocmirii Listei monumentelor de cultură de ----■ Revista de istorie militară ■-------------- pe teritoriul R.P.R., aprobată prin H.C.M. nr. 661/1955, în care este cuprins și monumentul lui Alexander Wasiliewitch Gelhard la poziția 19314. Următoarea fișă de evidență a fost întoc- mită în anul 1979 de către Oficiul județean al patrimoniului cultural național, Galați, în ca- drul unei campanii naționale de inventariere a monumentelor pentru eroi. Ea cuprinde in- scripția, datarea, (1770), o descriere sumară și dimensiunile. Starea de conservare nu este di- ferită mult de cea din anul 1955. De data aceas- ta, se consemnează că monumentul se află în intravilan, la limita a două proprietăți private. Monumentul este format dintr-un obelisc din blocuri mari de piatră, prinse cu un liant. Este o prismă cu baza pătrată. Se compune din trei părți: soclul, corpul obeliscului și fronto- nul. Soclul are dimensiunile: 1,35 m X 1,35 m X 1,10 m; corpul obeliscului: 0,92 m X 0,92 m X 1,90 m; frontonul: 1,10 m X 1,10 m X 0,60 m. înălțimea totală a monumentului este de 3,60 m. Nu se văd urme de elemente decorative ori că ar fi avut un însemn deasupra. Pe latura de apus se evidențiază o casetă ușor adâncită în care, probabil, a fost o inscripție. Pe latura de răsărit se observă urmele unei inscripții, greu de citit din cauza degradării. Pe toate laturile frontonului sunt decroșuri dreptunghiulare, pe care, probabil, au fost inscripții. Se păstrează în condiții lizibile inscripția de pe latura de vest a frontonului, scrisă în limba germană, care a permis identificarea persoanei pentru care s-a ridicat monumentul: „Alexander Wasiliewitch Gelhard este aici îngropat. Anul MDCCLXX”. Pe latura de răsărit se văd urmele unei in- scripții în limba germană, greu de citit, care poate fi un epitaf ori un poem funerar, având următoarea traducere aproximativă: „Am cu- noscut moartea, Noi nu am suferit” (text des- cifrat și tradus de prof. Carmen Pârlog, pentru care-i mulțumim și pe această cale). Monumentul este întreg, unele blocuri de piatră sunt ciobite, aproape toată suprafața este acoperită cu mușchi; sunt multe zgârie- turi și încercări de a scrie ceva, fără legătură cu obiectivul. în jurul monumentului, de-a lun- gul timpului, au fost înmormântați o serie de militari care au căzut în luptele din acea zonă. | 27 [ Astăzi, întregul spațiu este parcelat, aflându-se în proprietate privată. 1 Istoria Românilor, Academia Română, voi. VI, Editura Enciclopedică, București, 2002, p. 613. 2 Ibidem, p. 614. 3 Daniel Niță-Danielescu, Războaiele dintre ruși și turci, din secolul al XVIII-lea, și implicațiile lor asupra Bisericii Ortodoxe Române din Moldova, Ed. Universității „Alexandru loan Cuza” Iași, Iași, 2009, p. 110-112; Veniamin Ciobanu, Cor federația de la Bar și implicațiile ei pentru Moldova (1768-1771), în Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie, „A.D.Xenopol” Iași, tom.VII, 1970, p.288. 4 Istoria Românilor, ed. cit. p. 615. 5 Gheorghe Bezviconi, Contribuții la istoria re- lațiilor româno-ruse, Ed. Tritonic, București, 2004, p. 180. 6 Paul Cernovodeanu, Ocuparea Principatelor dunărene de către ruși la 1769 în rapoarte diploma- tice britanice, în: „In Honorem. loan Caproșu. Studii de istorie" Ed. Polirom, București, 2002,p. 353-354. 7 Paul Păltănea, Istoria acestor locurit în „Viața liberă” X, nr. 2922, 9 iulie 1999, p. 8, apud. D.J.A.N. Iași, doc.583/206. 8 V. Edroiu, M. Pintilie, A. Pintilie, Gh. P. Ionică, Comuna Valea Mărului. Studiu monografic com- plex. Puțeni și Mândrești, Editura Eurodidact, Cluj- Napoca, 2003, p. 57, apud. G.M. Dăscălescu, O ca- tagrafie necunoscută a ținutului Covurlui din 1774, în: „Revista Arhivelor”, VIII, 1,1965, p. 211. 9 Decretul Consiliului de Stat nr. 799/17decembrie 1964, „Monitorul Oficial” nr. 20/18 decembrie 1964. 10 Informație primită de la primarul comunei Valea Mărului, prof. Virgil Doca, conform arhivei Primăriei. 11 Theodor Ciuntu, Dicționarul geografie, statis- tic și istoric al județului Tecuci, București, Stabili- mentul grafic I. V. Socecu, 1897, p. 168. 12 George loan Lahovari, Marele dicționar geo- grafie al României, voi. V, București, Stabilimentul grafic I.V. Socecu, 1902, p. 147. 13 Muzeul de Istorie Galați, Arhiva științifică, Fișa monumentului din comuna Puțeni, județul Ga- lați, f. 10,12, întocmită în 1953. 14 Lista monumentelor de cultură de pe terito- riul Republicii Populare Române, București, 1955, p. 176. -| 28 |-----------------------------------------------■ Revista de istorie militară ■ ISTORIC MODERNĂ CONSIDERAȚII ASLFPRA EVOLUȚIILOR DOCTRINARE ȘI INSTITUȚIONALE ÎNREGISTRATE DE AERONAUTICA MILITARĂ ÎN PERIOADA INTERBELICĂ ÎN PLAN INTERNAȚIONAL ȘI ÎN RC MÂNIA dr. ȘERBAN PAVELESCU * Abstract The article examines the interdependence existing between the technicalprogress and the debate about the fate, the tactics and the doc '.rines concerning the use in battle cf military aviation. The explosive development witnessed by the military aeronautics during the Great War was followed by an almost exponențial development during the interwar period. The rapports established during this period between the technical progress and the role and the scope cfthe military aviation into the battlefield are complex and depend to a multitude cf factors. The result cf this interaction is a comp lex and sometimes contradictory, in some ca- ses even divergent, development. Fully integraied in the general European and internațional trend, the Romanian Aeronautics faced during the interwar years the same dilemma and problems like the other major actors in thefield. The answer in the Romanian case represents the result cfa complex interaction between a multitude cjfactors, among which we may enu- merate: the technical progress, the budgetary zonstraints, the debate among specialists and technicians about the doctrine, the tactics and the strategy on the use cf the new category cf weapons in the battlefield, the political factor and, last but not least, the corruption cf the decision makers in thefield cf acquisitions cf weapons and supplies. Keywords: aeronautics, tactics and strategy, Romania, interwar period, France, United \States, United Kingdom, Germany, Japan Copil teribil al începutului secolului trecut, aviația a cunoscut o dezvoltare exponențială în contextul primei conflagrații mondiale. De la aparate neînarmate abia suportând greuta- tea pilotului, cu performanțe reduse în ceea ce privește autonomia, altitudinea și anduranța, în mai puțin de 15 ani aviația a evoluat către o armă distinctă în componența oricărei ar- mate moderne cu aparate de zbor specializate, cu capabilități de câteva zeci de ori mai mari decât cele ale epocii de început. Impactul său în economia conflictelor armate, în modul de concepere și purtare a războiului a fost unul pe măsura evoluțiilor cunoscute de tehnica ae- * Cercetător științific, Institutul pentru Studii Po itice de Apărare și Istorie Militară. ■ Revista de istorie militară ■ ronautică. Odată cu introducerea și utilizarea extensivă a aviației pe câmpul de luptă, acesta își schimbă pentru totdeauna configurația de la bidimensional la tridimensional. Bombarda- mentul, observația, vânătoarea, legătura sunt tot atâtea specialități și domenii distincte ale acțiunii armei aeriene după cum se dezvoltă și tehnici și tactici noi destinate contracarării acțiunii și efectelor armei aeriene. Câmpul de luptă se delocalizează iar războiul devine o re- alitatea cotidiană pentru porțiuni întinse ale teritoriului național. în conjuncție cu mitra- liera, cu tancul, cu celelalte evoluții ale tehni- cii și tehnologiei militare, aeronautica induce transformarea caracterului conflictului armat și deschide epoca războiului total, a mobiliză- rii și participării la conflict a întregii națiuni. Cursul urmat în evoluția sa de către aero- nautica militară, dezvoltările impresionante în ceea ce privește rolurile și misiunile ce îi revin pe câmpul de luptă și în economia generală a conflictului armat vor determina un efort con- jugat de analiză și predicție în ceea ce privește evoluția fenomenului militar în contextul re- voluției tehnologice și, în acest context, în ceea ce privește locul și rolul ce îi reveneau aero- nauticii militare în cadrul unui viitor război1. Acest efort a fost dublat de unul vizând înca- drarea instituțională și dezvoltarea doctrinară și tehnologică a noii arme. Dacă, în ceea ce privește potențialul și impactul de proporții pe care noua armă era chemată să îl joace în deru- larea conflictelor militare există o unanimitate de poziții, modul de concepere și dezvoltarea instituțională, rolul și locul ce îi sunt rezerva- te aeronauticii în economia conflictului armat dau naștere la cel puțin două poziții diametral opuse. Pe de o parte se situează opțiunea pen- tru constituirea unei arme a aerului autonomă și pentru o dezvoltare doctrinară în consecință a acesteia cu o importantă opțiune în aceas- tă din urmă situație pentru investigarea con- ceptuală și tehnologică a bombardamentului strategic. Pe de altă parte, avem de-a face cu o opțiune pentru centralism și subordonarea aseronauticii nevoilor imediate ale frontului cu o opțiune pentru dezvoltarea conceptuală a bombardamentului tactic. Căile de dezvoltare și cauzele ce au dat naștere la aceste opțiuni în dezvoltarea aeronauticii militare în plan in- ternațional precum și experiența românească 30 a dezvoltării aeronauticii militare în perioada interbelică din punct de vedere material și in- stituțional-doctrinar reprezintă obiectul de- mersului de față. Atunci când încercăm o definire a evoluției doctrinare a aeronauticii în perioada interbeli- că ori dorim să analizăm bazele conceptuale și doctrinare ale aviației militare contemporane, cele mai importante nume ce apar în discuție sunt cele ale lui Giulio Douhet2, William Mit- chel3 și Hugh Trenchard4. Dacă, în cazul primu- lui, contribuția sa la dezvoltarea aeronauticii militare este doar una conceptual teoretică, în cazul celorlalte două personalități citate avem de-a face și cu o contribuție la structurarea și dezvoltarea instituțională a armei aeronautice. Dincolo de aceste diferențieri, dimensiunea contribuției acestor personalități ale gândirii militare interbelice este una deosebită, lor da- torându-li-se impunerea în dezbaterea publică și configurarea conceptuală a teoriei războiului aerian cu sublinierea rolului preponderent pe care dominarea spațiului aerian și dezvoltarea mijloacelor de lovire strategică a teritoriului inamic îl va avea în derularea oricărui conflict armat. Rațiunile operând nevoia de dezvoltare a unei forțe aeriene de bombardament strate- gic variază în importanță de la un teoretician la altul, ca și obiectivele fundamentale ce re- vin forțelor aeriene. Fie că este vorba de dez- voltarea capacității de lovire și de distrugere a resurselor materiale și umane de susținere a efortului de război inamic (Douhet) ori atacul asupra moralului și voinței de a combate al tru- pei și populației civile inamice (Trenchard) ori dezvoltarea de capabilități de proiecție a forței și de apărare înaintată a teritoriului național (Mitchell), toți acești teoreticieni structurează și conceptualizează o viziune coerentă asupra locului și rolului aeronauticii într-un conflict armat precum și asupra principiilor guvernând încadrarea instituțională și dezvoltarea materi- ală și instrucția personalului. în siajul acestora, perioada interbelică consemnează dezvoltară unor adevărate școli de gândire, de analiză și predicție în domeniul aeronautic în jurul „Școlii Tactice a Corpului Aerian” în Statele Unite5 și a „Colegiului de Stat Major al RAF” de la Andover6. -----------■ Revista de istorie militară ■---- Prin raport cu aceste dezvoltări teoreti- ce ce statuau rolul de maximă importanță pe care aviația era chemată să îl joace într-un vi- itor conflict, evoluțiile înregistrate în dezvol- tarea și evoluția forțelor aeriene militare ale marilor puteri în cursul anilor interbelici pot fi încadrate în două mari categorii funcție de rolul și locul ce este rezervat forței aeriene în economia planificării, asigurării și ducerii con- flictului armat precum și funcție de încadrarea instituțională pe care această forță aeriană o cunoaște în cadrul sistemului militar. începând cu finele primului război mondial și pe tot parcursul anilor ’20, politicile militare americană și britanică se orientează în aceeași direcție: promovarea bombardamentului stra- tegic de mare distanță și constituirea unor for- țe aeriene autonome instituțional și puternice din punct de vedere al efectivelor. Pe aproape întreaga durată a primei conflagrații mondia- le, cea mai mare parte a forțelor aeriene bri- tanice a fost angajată în susținerea tactică a unităților terestre. Ofițerii aflați la cârma Ro- yal Flying Corps - îndeosebi generalii David Henderson și chiar generalul Hugh Trenchard - partajau viziunea ofițerilor armatei de uscat și considerau că exigențele câmpului de bătaie primau asupra bombardamentului strategic7. Totuși, aviația militară britanică era concepută și structurată dintr-o perspectivă cu mult mai ofensivă decât aviația franceză8, fdeea, însă, a creării unei armate a aerului distinctă își regă- sește originea mai degrabă în rândul factorilor de decizie politică decât la cei militari. în apri- lie 1918, cabinetul britanic, extrem de afectat de către pasagera campanie de bombardament a Londrei lansată și susținută de către ger- mani utilizând zeppeline și avioane de bom- bardament greu „Gotha”, trece prin parlament o lege care transformă Royal Flying Corps în Royal Air Force, o armă echivalentă armatei de uscat și marinei9. Oamenii politici precum Lloyd George și Winston Churchill și militari precum mareșalul Jan Smuts voiau astfel să se asigure că Germania va fi sever bombardată pe calea aerului. Bombardarea Londrei a jucat un rol atât de important în constituirea RAF doar pentru că structurile instituționale ale politicii militare a Marii Britanii au permis mobiliza- rea eficace a acesteia de către partizanii unei arme autonome a aerului. în cazul Franței, un ---■ Revista de istorie militară ■--------- eveniment similar, bombardarea Parisului, nu a condus la o soluție similară10- în iunie 1918, generalul Hugh Trenchard, din cadrul nou constituitei RAF, organizează o „forță aeriană independentă”, o forță de bom- bardiere strategice destinată paralizării pro- ducției de război germane. Personalitatea sa va domina anii constitutivi din punct de vedere doctrinar și instituțional ai RAF11. Odată cuce- rit de ideea autonomiei instituționale a armei aeriene, el dezvoltă o viziune grandioasă asu- pra războiului aerian, susținând în special teza dezvoltării, în cadrul armei aeriene, a unei forțe importante de bombardiere strategice cu rază mare de acțiune, capabile, în concepția sa, de a decide singure soarta conflictului armat prin distrugerea moralului și capacităților eco- nomice de susținere a războiului ale inamicu- lui. Prevalența acestei viziuni în cadrul facto- rilor de decizie și planificare ai RAF este atât de mare încât este nevoie de intervenția decisă a factorului politic la nivelul anilor 1936-1937 pentru a impune consacrarea de resurse supli- mentare aviației de vânătoare și apărării anti- aeriene, intervenție consecutivă dezvoltării de noi tehnici și tehnologii în domeniul detecției și supravegherii aeriene, în special a radaru- lui12. Această intervenție reprezintă, de altfel, resursa explicativă pentru deznodământul pe care-1 va cunoaște „bătălia Angliei” și respin- gerea eforturilor de câștigare a supremației aeriene întreprinse în anii 1940-1941 de către Luftwaffe. Niciunul dintre procesele de structurare instituțională a armei aerului nu a fost atât de disputat și tumultuos decât acel al constituirii Forțelor Aeriene a Statelor Unite (USAF). în 1917, un grup de aviatori americani constitu- it de către William Mitchell și dirijat de către Raynald Bolling redactează un plan asupra unei campanii de bombardament strategic al Germaniei ce pune sub semnul întrebării prin- cipiile clasice ale purtării războiului insistând asupra posibilității identificării, selectării și lovirii unor obiective esențiale în susținerea efortului de război inamic și în determinarea înfrângerii acestuia. Chiar dacă, în prima parte a anilor ’20, armata americană este, doctrinar, cu mult mai aproape de ceea ce repezenta în epocă viziunea franceză și germană asupra rolului și locului armei aeriene în cadrul con- -------------------------------------1 31 |-- flictului armat, avem în vedere o prevalență a rolului tactic de suport al forțelor combatante direct angajate pe câmpul de luptă, viziunea mai sus menționată asupra misiunii forței ae- riene și a rolului și locului său în economia conflictului armat se va structura și amplifica dominând dezvoltarea ulterioară a USAF atât pe timpul celei de-a doua conflagrații mondi- ale cât și după aceea13. Obiectivul primordial al războiului, al războiului aerian, devine dis- trugerea moralului inamicului și a voinței sale de a rezista. Campania aeriană este indepen- dentă, obiectivele sale sunt distincte, în fapt de o altă natură decât cele ale forțelor terestre și maritime. Structura teoretică și conceptuală a demersului doctrinar are un grad de precizie și sofisticare fără egal în concepțiile similare ale altor mari puteri ale epocii, la baza sa situ- ându-se o viziune integrată asupra capacității militare a națiunilor și o viziune totalizantă asupra efortului de război14. Interdependența componentelor militare economice, politice, sociale ale națiunilor moderne și echilibrul delicat existent între acestea reprezintă cheia analitică pentru identificarea țintelor efortului războiului aerian și pentru obținerea victoriei în conflict. Un efort de acumulare și analiză de informații din cele mai diverse, economice, po- litice, sociale, este necesar pentru identificarea țintelor și pregătirea operațiilor aeriene. De cealaltă parte a baricadei se situează ca- zuri precum cel german și francez, ori exemple în care dezvoltarea instituțională și doctrinară a armei aeriene este una ce nu favorizează o di- ferențiere clară și distinctă a acesteia în cadrul organismului militar. Organizarea, doctrina de utilizare și evo- luțiile tehnice și tehnologice ale armei aeriene germane au fost îndeaproape încadrate și pu- ternic influențate de către ofițeri de stat ma- jor provenind din rândurile armatei de uscat. Doctrina de utilizare a aviației sublinia că sin- gură cooperarea între cele trei arme permitea obținerea victorie în luptă. Asemeni armatei de uscat, structurată în conformitate cu mode- lul războiului fulger, întreaga armată a aerului germană era structurată, dotată, înzestrată și instruită în conformitate cu această concepție asupra purtării războiului15. Efortul de dotare și înzestrare în integralitatea lui este îndreptat în această direcție, aparate de bombardament ----1 32 |------------------------------------- specializate în bombardamentul în picaj, bom- bardiere cu rază medie (tactică) de acțiune, aviația de vânătoare-bombardament au fost dezvoltate și constituiau majoritatea dotării Luftwaffe la debutul celui de-al doilea război mondial. Misiunile și capacitățile tehnice ale acestora aveau drept obiectiv clar nevoile ope- rative ale armatei de uscat și, în nici un caz, purtarea de operații militare autonome având dimensiuni strategice. Asemeni ansamblului corpului militar ger- man, ofițerii de aviație se lansează și ei în ana- lizarea și structurarea lecțiilor războiului și în dezvoltarea teoretică și doctrinară a unei vizi- uni asupra noilor realități guvenând conflictul militar16. Concluzia principală desprinsă din acest demers de amploare este aceea că puterea aeriană trebuie destinată, în mod prioritar, sus- ținerii operațiilor armatei de uscat. Principale- le misiuni ce revin aviației în acest context sunt cele de recunoaștere și observație, de susținere tactică a unităților terestre, de apărare aeriană, legătură, aprovizionare etc. Bombardamentul strategic este practic inexistent atât în ceea ce privește misiunile fundamentate pentru avia- ție cât și în ceea ce privește resursele dedicate dezvoltării de resurse materiale specifice unor astfel de misiuni. Campaniile specifice derulate pe parcursul anilor 1917-1918 sunt considera- te unanim a fi un eșec, iar utilitatea reală a avi- ației de bombardament este doar una de ordin tactic17. Chiar și cel mai important teoretician al forței aeriene în cadrul Reichwehr-ului, Hel- muth Wilberg, considera că misiunea princi- pală a aviației de bombardament o constituia distrugerea țintelor de pe câmpul de bătălie18. Sunt întreprinse eforturi însemnate pentru dezvoltarea de structuri de comunicații și de dezvoltare a tehnicilor și tacticilor de coordo- nare și cooperare în luptă dintre forțele teres- tre și cele aeriene. în acest context, războiul din Spania se va dovedi un excelent laborator de experimentare a acestora. Binomul tanc- avion, bază fundamentală a blitzkrieg-ului, reprezintă rezultanta fundamentală a acestui mod de concepere a rolului și locului aviației în cadrul organismului militar și în economia conflictului armat. în Franței, dezvoltarea armatei aerului a fost puternic marcată de luptele pentru pute- re și resurse precum și de influența precum- -----------■ Revista de istorie militară ■-- pănitoare a corpului de comandă și stat-major provenind din cadrele armatei de uscat. Soarta aviației militare este împărtășită, în mare mă- sură, și de către celalată componentă tehnică esențială a războiului modern, blindatele. Cu o concepție statică asupra câmpului de luptă și promovând până la saturație ideea unei repe- tări pe front a experienței primei conflagrații mondiale, Statul Major al armatei franceze a procedat la o alocare și subordonare sistemati- că a resurselor disponibile în termeni de avia- ție ori blindate la diferitele eșaloane ale armatei de uscat. Misiunea esențială ce revine aerona- uticii este aceea a observației și recunoașterii și a susținerii efortului pe câmpul de luptă a marilor unități și unităților armatei terestre, singura capabilă să hotărască soarta bătăliei și singura care ocupă și controlează teritoriul in- amic19. în aceste condiții nu numai dezvoltarea structurilor instituționale, dar și cursul urmat de către efortul de dotare și înzestrare al avia- ției va fi unul sinuos, extrem de controversat și disputat. Din această dispută continuă și luptă pentru resurse va rezulta o întârziere în reînar- marea și dotarea cu aparate moderne a aviației franceze precum și experimente hibride ce se vor dovedi inadecvate noilor realități ale răz- boiului modern precum aviația multi-rol (bă- tălie, recunoaștere, bombardament)20. însăși ideea stabilirii unei doctrine, a definirii unor roluri și misiuni distincte pentru forțele aerie- ne este refuzată net, ideea predominantă fiind aceea a unității de comandă și a subordonării nevoilor armatei de uscat a resurselor dispo- nibile pentru susținerea efortului de război, inclusiv al aeronauticii militare21. Constituirea unei arme aeronautice distincte (8 decembrie 1922), aceea a unui Minister al Aerului, dis- tinct de cel de Război și al Marinei (2 octom- brie 1930), stabilirea prin lege (1 aprilie 1933) a principalelor misiuni ale armatei aerului și constituirea acesteia prin efectele unei ale legi (2 iulie 1934) nu vor schimba cu nimic aceste raporturi instituționale ori starea de fapt din domeniul dotării și înzestrării22. Reînarmarea franceză este una tardivă, ea debutează în do- meniul aviației la nivelul anilor 1936-1937 și fragilă în condițiile în care producția industri- ală de profil este una ce suferă de lipsa de mână de lucru calificată și dotările necesare susține- rii producției de masă presupusă de efortul de ---■ Revista de istorie militară ■-------- reînarmare23. Deși valoroasă și sensibil egală inamicului german, aviația franceză, ca și în cazul forțelor blindate, își va vedea minimali- zat și redus la ineficiență efortul de luptă dată fiind dispersia și disoluția forțelor la dispoziție. Pierderile suferite și situația în rapidă evoluție nefavorabilă de pe front vor conduce la utiliza- rea inadecvată și la o și mai mare rată de atriție a efectivelor armatei aerului cu efecte dezastu- oase asupra capacității sale de luptă și de înde- plinire a misiunilor sale. în aceste cadre, evoluția aviației militare ro- mânești în perioada interbelică se înscrie într- o paradigmă ce caută să combine analiza aten- tă a evoluțiilor internaționale ale fenomenului militar în cazul specific al aeronauticii militare cu constrângerile generate de situația concretă autohtonă, lipsa unor capacități de producție locale suficiente pentru asigurarea unei înzes- trări și dotări adecvate a aeronauticii militare, precum și resursele bugetare extrem de reduse avute la dispoziție pentru susținerea unui sec- tor militar marcat de o extrem de rapidă uzură morală și materială a tehnicii din dotare. Cadrele instituționale specifice de funcțio- nare a aeronauticii în perioada interbelică sunt stabilite și restructurate în etape succesive prin legile asupra organizării armatei din 13 iunie 1924, 30 aprilie 1930 și 28 aprilie 1932, precum și prin legile din 1936, respectiv 1938, de con- stituire a ministerului Aerului și Marinei și cel al înzestrării Armatei. Legi specifice precum aceea asupra organizării națiunii și teritoriului pentru timp de război ori aceea pentru apăra- rea antiaeriană activă și pasivă a teritoriului din 3 martie 1939 completează cadrul legislativ în discuție24. Cadrele instituționale de ființare ale aviației militare variază și ele funcție de aceste reglementări legale. Locul Direcției Generale a Aeronauticii, structura de coordonare a avia- ției militare, aerostației și artileriei antiaerie- ne din cadrul Ministerului de Război la finele primului război mondial, este luat, în ianuarie 1924, de către Inspectoratul General al Aero- nauticii și apoi, din 1936, de către Ministerul Aerului și Marinei prin Comandamentul For- țelor Aeriene. Dotarea aviației rămâne pe tot parcursul perioadei interbelice una precară, un efort susținut de reînarmare fiind demarat abia la nivelul anilor 1936-1937 în condițiile în care principalele state furnizoare de echipamente și ---------------------------------------1 33 I--- armamente se găseau ele însele în plin proces de transformare, din punct de vedere al dotării și înzestrării a propriilor armate. Eforturile de creare a unei baze materiale pentru susținerea nevoilor de dotare și înzestrare a aviației mi- litare române din producția internă, eforturi materializate, între altele, în crearea în 1925 a Industriei Aeronautice Române, au avut doar un efect limitat în condițiile în care nu a exis- tat un interes real pentru promovarea acestei producții și pentru dezvoltarea resurselor de proiectare și execuție naționale, fiind prefera- te, din motive venale, practicile comenzilor în străinătate și ale achiziției de patente și produc- ției sub licență25. Deși principalele dezbateri ale epocii asupra războiului aerian și asupra rolului și locului aviației militare într-un viitor conflict armat sunt binecunoscute și parte a dezbaterilor ce au loc în mediul de specialitate interesat26, această dezbatere nu se materiali- zează în dezvoltarea unei doctrine specifice. Mai mult decât atât, la jumătatea perioadei interbelice nu fuseseră dezvoltate nici măcar regulamente specifice de instrucție de mane- vră și luptă pentru uzul militarilor din forțele aeriene. în perioada 1929-1931, spre exemplu, rolul acestor regulamente era îndeplinit de tra- ducerea regulamentelor echivalente în vigoare în armata franceză. Caracterul secret care le este atribuit ori adaptarea lor la realitățile spe- cifice ale misiunilor armatei române este unul mai mult decât discutabil27. Influența franceză și constrângerile economice mai sus invocate au condus la o viziune strict defensivă asupra rolului și locului aeronauticii militare în eco- nomia conflictului armat și la aceea a derulării acțiunilor acesteia în strânsă coordonare cu forțele armatei de uscat. De notat, însă, că ace- eași puținătate a forțelor aeriene la dispoziție s-a constituit și într-un element ce va favoriza centralizarea și alocarea unitară a forțelor aeri- ene, spre deosebire de exemplul francez, unde relativa abundență de resurse a favorizat dis- persia acestora28. O primă constatare ce se impune la finele acestui excurs este aceea că experiența primu- lui război mondial este una relevantă, dar nu uniformă, în structurarea și dezvoltarea in- terbelică a aviației militare. Ca și în cazul al- tor arme ori categorii de arme nou apărute și dezvoltate pe timpul ori spre sfârșitul primei ----1 34 |-------------------------------------- conflagrații mondiale (submarinele, blindate- le), raportarea la factorul de inovație tehnică și la perspectivele pe care aceste breșe tehnolo- gice le induc în dinamica purtării conflictului armate este una variată. Mai mult decât atât, deși dezbaterea teoretică este una internațio- nală, iar schimbul de idei și informații este mai mult sau mai puțin deschis în pofida limitărilor pe care caracterul militar al acestora l-ar fi pu- tut și chiar îl inducea, ceea ce va conta cu ade- vărat în decizia politică și militară de adaptare și integrare a acestor progrese în organismul militar nu va fi, de cele mai multe ori, existența și potențialitatea progreselor tehnologice. De la caz la caz, funcție de cei ce trag concluziile și funcție de echilibrul de putere în interiorul organismului militar și al factorilor de decizie politici, rezultanta procesului de analiză este divergentă și chiar contradictorie. Printre fac- torii cu adevărat importanți pe care îi întâlnim în analiza deciziilor de dezvoltare și a direc- țiilor pe care le urmează aeronautica militară în perioada interbelică din punct de vedere al organicii, dotării și înzestrării, doctrinei de întrebuințare în luptă, rolului și misiunilor ce îi revin, putem enumera competiția pentru re- surse și influență în plan administrativ în ca- drul organismului militar între diferitele arme, servicii și departamente ale ministerelor apă- rării, modul în care este judecată, interioriza- tă și transpusă în organica armatei experiența primului război mondial, capabilitățile tehnice și economice de susținere a noilor categorii de armamente, de fabricare și continuă îmbună- tățire a acestora, capacitatea de susținere bu- getară a costurilor induse de noile categorii de armamente în edificarea, dezvoltarea și mai ales modernizarea continuă necesară pentru obținerea unor rezultate fezabile și atingerea obiectivelor inițial propuse și asumate de asi- gurare a unei acțiuni militare eficace, rolul și influența pe care factorul politic îl joacă, îl de- ține în cadrul organismului militar și în proce- sul de decizie cu privire la dezvoltarea tehnică, doctrinară și strategică a acestuia. Categoriile mai sus descrise funcție de modul de concepere și de aplicare a lecțiilor conflagrației mondiale în practica de zi cu zi și în procesul de modernizare și instituțio- nalizare a aviației militare sunt mai degrabă generice. Puternice componente de doctrină ------------■ Revista de istorie militară ■------ aeriană referitoare la aviația de suport tactic precum și importante părți ale forțelor aerie- ne dedicate acestor misiuni sunt prezente și se dezvoltă în cadrul celor mai fidele adepte ale teoriei bombardamentului strategic. Facto- rul politic, cu multiple motivații, intervine în procesul de structurare și dezvoltare a forțelor aeriene, influențând de o manieră decisivă de multe ori acest proces. Este cazul dezvoltării și modernizării componentei de aviație de vâ- nătoare și radiodetecție în cadrul RAF, dar și cel al demersurilor privind dezvoltarea unui bombardier strategic din Germania anilor ’30, materializată în programul Focke Wulf 200 „Condor”. Domeniu eminamente tehnic și vârf al dezvoltării și modernității societale în anii interbelici, incorporând manoperă și valoare adăugată semnificative, aviația rămâne, de ase- menea, asemeni celorlalte arme tehnice, obiect al unor multiple vulnerabilități în ceea ce pri- vește capacitatea de asigurare a necesarului de producție și mentenanță presupuse de buna funcționare a acestei arme. Pentru statele fără capabilități ori cu capabilități reduse de susți- nere a necesarului de echipamente și servicii, susținerea unei forțe aeriene adecvate prin ra- port cu necesitățile de securitate poate repre- zenta o povară mult prea mare. Ajustările ce intervin în acest caz sunt independente și chiar contrare atât convingerilor cât și evidențelor, dar nu mai puțin reale. Oricât de bine pusă la punct ar fi o doctrină de utilizare a forțelor, lip- sa efectivă a acestora o face inoperantă. Reci- proca este la fel de adevărată, iar modul în care a răspuns misiunilor sale aeronautica france- ză în campania anilor 1939-1940 reprezintă o ilustrare perfectă a acestei aserțiuni. 1 Phillip S. Meilinger, The Historiography cfAir- power: Theory and Doctrine, în „The Journal of Mili- tary History” voi. 64, nr. 2, April 2000, p. 467-501. 2 Cea mai cunoscută lucrare a sa este fără îndo- ială aceea apărută în 1921 - „Stăpânirea aerului”, pe care o cităm în versiunea sa engleză: Giulio Douhet, The Command cfthe Air, Air Force History and Mu- seums Program, Washington, D.C., 1998. 3 Comandant al forțelor aeriene ale corpului ex- pediționar american în Franța, Mitchell reprezintă o figură de marcă a dezbaterii conceptuale asupra ----■ Revista de istorie militară ■------------- războiului aerian și asupra forțelor aeriene ameri- cane și misiunilor operaționale ale acestora. Printre cele mai importante lucrări ale lui cităm William Mitchell, Our Air Force: The Key to National Defen- se, Dutton, New York, 1921; Idem, Winged Defense, Putnam, New York, 1925; Idem, Skyways, Lippin- cott. Philadelphia, 1930. 4 Spre deosebire de celelalte două personalități citate, Trenchard nu s-a remarcat printr-o operă pu- blicistică deosebită, contribuția sa fiind mai degrabă una instituțională. Asupra modului de structurare și a ideilor propagate de către Trenchard, vezi Phillip S. Meilinger, Op.cit., p. 480-483. 5 Peter R. Faber, Interwar US Army Aviation and Air Corps Tactical School: Incubators of American Airpower, în Phillip S. Meilinger, eds., The Paths cf Heaven: The Evolution cf Airpower Theory, Maxwell AFB, Air University Press, 1997. 6 Malcom Smith, „A Matter cf Faith": British Strategic Air Doctrine before 1939, în „Journal of Contemporay History, voi. 15, 1980, p. 423-442. 7 Neville Jones, The Origins cfStrategic Bombing. A Study cf the Development cf British Air Strategy Thought and Practice up to 1918, William Kimber, London, 1973, p. 15-17. 8 John H. Morrow, The Great War in the Air. Military Aviation from 1909 to 1921, Smithsonian Institution Press, Washington, 1993, p. 345. 9 Malcom Smith, Op.cit.. 10 Pascal Vennesson, Les Chevaliers de lAir. Aviation et corflits au XXeme siecle, Presses de Sci- ences Po & Fondation pour les Etudes de Defense, Paris, 1997, p. 189. 11 Phillip S. Meilinger, The Historiography cf Airpower... Op.cit. 12 Alexander Rose, Radar and Air Defence, în „Twentieth Century British History”, voi. 9, nr. 2, 1998, p. 219-245. 13 Robert T. Finney, History cf Air Corps Tacti- cal School, 1920-1940, Center for Air Force History, Washington D.C., 1992, p. 55-78. 14 Mark Clodfelter, Pinpointing Devastation: American Air Campaign Planning be fore Pearl Har- bour, în „The Journal of Military History”, voi. 58, january 1994, p. 84. 15 James S. Corum, The Liftwaffe’s Army Support Doctrine, 1918-1941, în „The Journal of Military History” voi. 59, January 1995, p. 53-76. 16 Ibidem. 17 Pascal Vennesson, Op.cit. -----------------------------------------1 35 |--- 18 James S. Corum, The Roots cf Blitzkrieg. Hans von Seeckt and German Military Riform, Kansas University Press, Lawrence, 1992, p. 145. 19 Pascal Vennesson, Op.cit., p. 85-98. 20 Philippe Garraud, L’action de l’armee de l’air en 1939-1940: facteurs structurels et conjoncturels d’une difaite, în „Guerres mondiales et conflits contemporains” nr. 202-203, 2002, p. 7-31; vezi și Patrick Facon, Aux origines du rearmement aerien francais. Le plan I (1933-1937), în „Aviation Maga- zine International” nr. 747, lerfevrier 1979, p. 88. 21 Un astfel de refuz hotărât îl exprimă spre exem- plu mareșalul Petain în introducerea pe care o face lucrării colonelului Vauthier (Colonel P. Vauthier, La doctrine de guerre du general Douhet, Berger-Le- vrault, Paris, 1935) asupra doctrinei de război a gene- ralului Douhet. Cf Pascal Vennesson, Op.cit., p.173. 22 Andre Corvizier eds., Histoire Militaire de France, voi. 4, Presses Universitaires de France, Pa- ris, 1997. 23 Philippe Garraud, Les contraintes industrielles dans la pr eparation de la guerre de 1939-1940. La modernization inachevee de l’aviation francaise, în „Guerres mondiales et conflits contemporains” nr. 207, 2002, p. 37-59. 24 Istoria Militară a Poporului Român, voi. 6, Evoluția sistemului militar național în anii 1919- 1977, Editura Militară, București, 1989. 25 Mark Axworthy, Cornel Scafeș, Cristian Cră- ciunoiou, ThirdAxis, Fourth Ally. Romanian Armed Forces in the European War. 1941-1945, Arms and Armour, London, 1995, p. 239-282. 26 Petre Otu, Evoluția reformei de la un război la altul (1919-1939) în Petre Otu eds., Reforma milita- ră și societatea în România (1878-2008). Relaționări externe și determinări naționale, Editura Militară, București, 2009, p. 141-173;. 27 Regulament Provizoriu asupra Instrucției de Manevră și Luptă a Aeronauticei, voi. 1-3, Tipografia „Școlilor Militare Aeronautice” București, 1929-1931. 28 Alexander Statiev, Antonescu’s Eagles against Stalin’s Falcons: The Romanian Air Force. 1920- 1941, în „The Journal of Military History”, voi. 66, nr. 4, October 2002, p. 1085-1113. 36 ----------------------------■ Revista de istorie militară ■ STUDII PONTICE APARIȚIA UNEI NOI MARI PUTERI PONTICE - RUSIA MIRCEA SOREANU * K Abstract \ The Grand Duchy cf Moscow had become the Iar gest orthodox power cfter the conquest cf Constantinople by sultan Mehmet II. This is where the ideology cf the ”Third Rome” appeared, Moscow considering itsef, after Rome and Constantinople, the new center cf Christianity, res- ponsible for the redemption cf thefollowers cf orthodoxy, firstfrom the Tatar and thenfrom the Ottoman domination. Ivan 111 (1462-1505) stopped paying tribute to the Tatars (1480) and ex- tended his ir.fluence over the territories cf the former Golden Horde to Kazan and the Crimean Khanate. He married Zoe, one cf the daughters cf Thomas Palaiologos, the last des pot cf Morea, adopting the byzantine court ceremonial. His successor, Ivan IV, then took the title cf Tsar (1547), the Slavic variant cf emperor (Caesar, Kaiser). On October lst, 1653, Zemski Sobor accepted the admission cf Zaporozhian Cossacks under Russian administration. In Rada cf Pereyaslav, the Zaporozhian Cossacks recognized, on Janua- ry 8, 1654, the suzerainty cf the Tsar. Thenfore, a tramformation in the system cf alliances took place to the North cf the Black Sea, thus paving the way to Russian domination. By the switch cf Bohdan Khmelnytskyfrom thePolish side to that cfthe Tsar and thegradual inclusion cfUkraine by Russia, the latter will become a major power that will eventually conquer the Crimean Khanate, a large part cfPoland, while Moldova and Wallachia will become the theatre cf war between the Tsarist and Ottoman armies. The change in the balance cfforces in Eastern Europe, following the battle cfPoltava (1709), and Tsar’s decision to send special agents and missionaries in those provinces cf the Ottoman Empire inhabited by orthodox Christians strained the relations between the Ottoman Empire and Russia. The ultimatum issued by Peter the Great led to the declaration cf war by the Otto- man Empire against Russia. At Stănilești, the Ottomans and Tatars encircled the armies cf the Tsar and those cf Dimitrie Cantemir, the ruler cf Moldova (July 18-21, 1711), the Tsar being forced to seek peace. In 1764, the army cfthe Tsar entered Poland, where it will constituie from now on a factor cf pressure. Stanislaw Poniatowski, a close ally cf the Tsar, was seated on the throne cf Poland (1764-1795). A new era began in the relations between the Ottoman Empire and Russia, the latter, victori- ous in the war against the Porte between 1768 and 1774, gaining the right cf navigation through the Black Sea and the Straits. Keywords: Peter the Great, Dimitrie Cantemir, Catherine II, Russia, Poland, Romanian Principalities, Black Sea, Ottoman Empire " Institutul pentru Studii Politice de Apărare și Istorie Militară. ■ Revista de istorie militară ■--------------------------------- 37 Marele Ducat al Moscovei devenise singu- ra mare putere ortodoxă după cucerirea Con- stantinopolului de către sultanul Mehmed al Il-lea. Aici a apărut ideologia celei de „a treia Rome” Moscova considerându-se, după Roma și Constantinopol, noul centru al creștinismu- lui, răspunzător de mântuirea ortodocșilor, mai întâi de dominația tătară și, mai apoi, de cea otomană1. Ivan al III-lea (1462-1505) a încetat să mai plătească tribut tătarilor (1480) și și-a extins influența asupra teritoriilor fostei Hoarde de Aur până la Kazan și Hanatul Crimeei. El s-a căsătorit cu Zoe, una din fiicele lui Toma Paleolog, ultimul despot al Moreei, preluând ceremonialul de curte bizantin. Urmașul său, Ivan al IV-lea, și-a luat apoi titlul de țar (1547), varianta slavă a împăratului {caesar, kaiser). Ca umare a tulburărilor din Hanatul Cri- meei, cazacii de pe Don - ce se aflau sub oblă- duirea țarului - au ocupat în 1637 cetatea Azov de pe litoralul nordic al Mării Negre. Toate incursiunile otomane pentru a recuceri cetatea s-au soldat cu un eșec. Rusia, pentru ultima oară, a cedat în fața Porții și a accep- tat soluționarea negociată a conflictului, prin intermediul domnului Moldovei, Vasile Lupu. Astfel, în 1642, cazacii au părăsit Azovul. Așa-numita Uniune de la Brest (1596) adu- sese majoritatea populației ortodoxe din Polonia în uniune cu Biserica Romano-Catolică. încu- rajați de misionarii greci, cazacii au devenit apărătorii ortodoxiei. Patriarhul Ierusalimului a învestit, în 1620, în secret, pe mitropolitul or- todox al Kievului și cinci episcopi. Noua ierar- hie ortodoxă nu a fost recunoscută de conduce- rea poloneză, țarul găsind astfel o oportunitate deosebită pentru a interveni în Ucraina. El își aroga de acum poziția de protector al ortodoc- șilor persecutați de Biserica Catolică și de con- ducerea Uniunii polono-lituaniene. Pe de altă parte, nici episcopii uniați nu au fost primiți în senatul polonez (consiliul regal). Pentru mo- ment, disensiunile au fost aplanate atunci când regele Vladislav al IV-lea (1632-1648) a permis alegerea unui mitropolit ortodox al Kievului și a patru episcopi. A fost numit mitropolit Petru Movilă - din familia princiară cu același nume din Moldova -, stareț al Mănăstirii Peșterii din Kiev. Mitropolitul Petru Movilă (1633-1647) a fondat școli pentru educația clerului și a inau- ----1 38 |-------------------------------------- gurat o tiparniță la Kiev care a publicat cărți religioase pentru credincioșii ortodocși2. Afirmarea tot mai puternică a tendințelor expasioniste ale Rusiei către bazinul pontic și dunărean a constituit un semnal de alarmă pentru Hanatul Crimeei, alianța între Rusia și Polonia putând constitui un pericol mortal pentru tătari. în condițiile războiului cu Veneția (1645-1669), Imperiul Otoman a fost nevoit să adopte o atitudine prudentă față de Polonia și Rusia. însă hanul Islam Ghiray (1644-1654) a adoptat o poziție ofensivă, căutând să reaprin- dă antagonismul între Rusia și Polonia. Hanul a repurtat un succes diplomatic când, în 1646, țarul Aleksei Mihailovici a încheiat un tratat de pace și prietenie cu Islam Ghiray3. Regele Poloniei, Vladislav al IV-lea și hat- manul Koniecpolski făceau pregătiri pentru a ataca și cuceri Hanatul Crimeei și chiar partea europeană a Imperiului Otoman, la campania regală aderând cu entuziasm cazacii zaporo- jeni. Dar seimul polonez nu a aprobat declan- șarea războiului cu Poarta, care nu avea sorți de izbândă, fiind doar o aventură născocită de idei utopice de cruciadă. Furioși că nu mai puteau ataca și jefui teri- toriile otomane și ca urmare a contradicțiilor cu republica nobiliară, cazacii, conduși de hat- manul Bogdan Hmelnițki, au ales confruntarea cu polonezii. Hatmanul (atamanul) i-a acuzat pe magnații polonezi că i-au vândut pe țărani ca robi evreilor - care cumpăraseră privilegiile de colectare a dărilor și de arendare a moșiilor. Astfel că la începutul răscoalei cazacilor au că- zut victime evreii din Ucraina, mulți fiind uciși sau capturați și vânduți ca robi tătarilor4. Hmelnițki a cerut ajutor hanului tătarilor, cu care a intrat în alianță, și au obținut o primă victorie împotriva polonezilor în primăvara anului 1648. A urmat apoi, în vară, moartea regelui Vladislav al IV-lea și interregnul la tro- nul Poloniei, la care și-a depus candidatura și țarul Rusiei. Deși tătarii nu doreau distrugerea, ci doar slăbirea Poloniei, alianța lor cu cazacii a avut urmări de durată, care se vor dovedi nefaste crâmlenilor. După trecerea lui Hmelnițki de partea țarului și înglobarea treptată a Ucrainei de către Rusia, aceasta din urmă va deveni o mare putere care va cuceri Hanatul Crimeei, Polonia în bună parte, iar Moldova și apoi Țara -----------■ Revista de istorie militară ■----- Românească vor ajunge teatru de război între oștile țariste și otomane. Poarta nu a putut interveni în 1648, sulta- nul Ibrahim I fiind asasinat și înlocuit cu un copil în vârstă de șapte ani, Mehmed al IV-lea. De această situație va profita Rusia, ceea ce va avea implicații importante asupra situației po- litice din zona Mării Negre. După o nouă victorie asupra oastei polo- neze - când a căzut prizonier însuși marele hatman al coroanei Potocki -, orașul Liov, Va- sile Lupu, domnul Moldovei, și Matei Basarab, domnul Țării Românești, au trebuit să ofere daruri bogate pentru a evita jaful cu care ame- nințau trupele căzăcești și tătare. Pentru a păstra un echilibru între cazaci și poloni, Islam Ghiray a acceptat un tratat de pace cu noul rege al Poloniei, Jan Kazimir, la Zborow (15 august 1649). Teritoriul polonez a fost, cu toate acestea, jefuit, tătarii ajungând și în Moldova. Vasile Lupu a poruncit distrugerea detașamentelor tătărești care trecuseră granița Moldovei5. Drept represalii, în septembrie 1650 a avut loc o invazie tătaro-cazacă în Moldova, care a fost devastată6. Se încerca astfel pedepsi- rea lui Vasile Lupu, care era în relații strânse cu polonii, și îndestularea oștenilor cazaci și tătari. Vasile Lupu a fost obligat să încheie o alianță matrimonială cu Bogdan Hmelnițki, promițând fiului acestuia, Timuș, că-i va da în căsătorie pe fiica sa, Ruxanda. Expediția fusese plănuită ini- țial împotriva Rusiei, dar Hmelnițki s-a răzgân- dit, motivând că polonii sunt gata să-l atace7. De remarcat este faptul că, în vara anului 1650, cazacii zaporojeni ceruseră protecția Porții, primită de la sultan în februarie 1651. Polonezii - cu care a colaborat și Vasile Lupu - au pornit o nouă expediție împotriva cazacilor lui Hmelnițki, pe care i-au înfrânt în iunie-iulie 1651 la Beresteczko. Islam Ghiray nu i-a sprijinit pe cazaci, dorind participarea polonă la o alianță împotriva Rusiei. Prin pacea de la Biala Cerkiew (septembrie 1651), polonezii și-au restabilit dominația asu- pra Ucrainei. Drept urmare, Hmelnițki a trimis la Poartă în septembrie 1651 un nou act de su- punere. Pentru a împiedica o apropiere a zaporoje- nilor de țar, hanul a decis să-i sprijine din nou împotriva polonezilor, care au fost înfrânți (mai 1652). Vasile Lupu a fost nevoit să accep- ---■ Revista de istorie militară ■---------- te căsătoria lui Timuș cu Ruxanda, iar peste un an și-a pierdut tronul, fiind înlăturat de forțe interne, coalizate cu detașamente muntene și transilvane, episod în care Timuș a fost ucis. în toamna anului 1652, Hmelnițki, amenin- țat din nou de polonezi, a cerut și țarului să-i ia sub protecția sa pe cazacii zaporojeni. Jocul dublu al hatmanului cazacilor, care-și oferise supunerea atât sultanului cât și țarului, a dus la o nouă reacție a hanului Crimeei, care va trece până la urmă de partea polonezilor împotriva rușilor și zaporojenilor8. în noiembrie 1653, hanul a atacat însă din nou Polonia, în alianță cu zaporojenii, încer- cuind tabăra polonă. Dar la 1 octombrie 1653, Zemski Sobor acceptase intrarea zaporojenilor sub oblăduirea Rusiei. Drept urmare, hanul a acordat pacea polonezilor, care s-a încheiat la Zvancy, în decembrie 1653. în rada de la Perejaslav, cazacii zaporojeni au recunoscut, la 8 ianuarie 1654, suzeranitatea țarului. Ast- fel, la nordul Mării Negre avea loc o răsturnare a sistemului de alianțe, care va avea ca urmare dominația Rusiei în zonă. La 20 iulie 1654 a urmat, logic, o alianță polono-tătară, la intermedierea căreia a par- ticipat și domnul Moldovei, Gheorghe Ște- fan. Polonia nu-și mai exprima pretențiile de suzerană sau de putere protectoare asupra Moldovei și Țării Românești, ca urmare a pro- blemelor ucraineană și rusă9, care se agravau. Această alianță a funcționat până la tratatul de la Andrusovo (30 ianuarie 1667) dintre Rusia și Polonia, care consemna ascensiunea fulguran- tă a puterii Rusiei. Făcând un apel la comunitatea de credință religioasă, țarul căutase să-i câștige pe domnii români de partea sa pentru ca aceștia să nu sprijine Polonia. Matei Basarab nu a răspuns demersului secret al țarului, în schimb Gheorghe Ștefan l-a acceptat formal și, pen- tru a-și întări poziția, l-a comunicat la Poartă, în Polonia și Transilvania10. După ce primejdia unor raiduri căzăcești și a ripostei tătarilor a fost atenuată, domnul Moldovei nu a mai avut nevoie de protecția țarului11. Pregătind un atac asupra țărmurilor apu- sene ale Mării Negre (august 1654), Bogdan Hmelnițki a încercat să-i atragă pe domnii români de partea sa, argumentul său fiind că „puterea religiei întrece toate legăturile”, în- ----------------------------------------1 39 |--- demnând să-și verse cu toții sângele pentru „legea pravoslavnică”12. Aceste demersuri ale hatmanului cazac au fost făcute cunoscute de domnul Moldovei hatmanului Republicii No- biliare Polone, Stanislaw Lanckoronski, pen- tru a-și dovedi încă o dată atașamentul față de polonezi. Gheorghe Ștefan nu dorea victoria forțelor ruso-cazace asupra Poloniei, conside- rată „reazemul principal al Moldovei pe plan extern”13 și i-a pus la dispoziție un detașament militar de aproximativ 1 000 de oșteni14. Revolta lefegiilor din Țara Românească și Moldova, cunoscută sub numele de răscoala seimenilor a reprezentat pentru otomani un potențial pericol. Tătarii crâmleni se temeau chiar că răsculații ar putea trece de partea ca- zacilor15. De aceea, când principele Transilva- niei, Gheorghe Râkoczi al II-lea, cu ajutorul unor trupe din Moldova, i-a învins pe răsculați la Șoplea, în 26 iunie 1655, se părea că temerile Porții se risipiseră. Dar atât domnul Țării Ro- mânești, Constantin Șerban, cât și cel al Mol- dovei, Gheorghe Ștefan, intraseră în orbita po- litică a principelui transilvănean, care a văzut ocazia favorabilă pentru a concura la coroana Poloniei, țară care fusese invadată, în iulie 1655, de Carol Gustav, regele Suediei. Profitând de slăbiciunea Poloniei, rușii și cazacii zaporo- jeni au trecut la asediul cetăților Camenița și Liov. Cazacii lui Bogdan Hmelnițki au pătruns din nou în Moldova, hatmanul încercând, prin soliile trimise la Iași și București, să-și creeze propriul său sistem de alianțe, care ar fi putut să-i asigure o mai mare libertate față de țar16. La sfârșitul anului 1655, situația era atât de gravă, încât înșiși polonezii i-au oferit coroana principelui Transilvaniei, cerându-i în schimb să-i sprijine împotriva suedezilor. Gheorghe Râkoczi al II-lea, care de altfel se afla în tratative cu suedezii pentru încheierea unei alianțe, s-a hotărât să înceapă o expediție în Polonia, aven- tură care se va încheia cu un adevărat dezastru. Semne clare ale potențialului pericol pentru transilvăneni proveneau chiar din Polonia, unde oștile ruso-cazace au fost înfrânte de tătari la sfârșitul anului 1655, iar cum Rusia era mai mult interesată atunci de zona Mării Baltice s-a ajuns în noiembrie 1656 la un armistițiu polono-rus. Urmând politica tatălui său, de alianță cu puterile protestante, principele Transilvaniei a încercat - ca și Ștefan Bâthory în secolul pre- ----1 40 |--------------------------------------- cedent - să obțină coroana Poloniei. Astfel, la 6 decembrie 1656, Gheorghe Râkoczi17 al II-lea a încheiat un tratat cu Suedia îndreptat împo- triva Poloniei, care, aflându-se deja în război cu Rusia și cazacii, se afla într-un moment dramatic al existenței sale, rămas în istorie cu denumirea de „potopul”. Marele vizir Kdpriilu Mehmed Pașa18 a întrevăzut posibilitatea unirii Poloniei atât cu Transilvania, dar și cu Moldo- va și Țara Românească, constituind un nou pol de putere, în frunte cu Gheorghe Râkoczi, care ar fi putut conduce la înlăturarea suzeranității Porții asupra Țărilor Române. Astfel, sultanul a poruncit solilor Transilvaniei ca principele să-și întrerupă campania antipoloneză și i-a amenințat pe Constantin Șerban, domnul Ță- rii Românești, și pe Gheorghe Ștefan, domnul Moldovei, că vor fi nimiciți dacă vor trimite oaste lui Râkoczi împotriva Poloniei19. Dar Con- stantin Șerban - recunoscător principelui ar- delean pentru ajutorul pe care îl primise la înă- bușirea răscoalei seimenilor - ca și Gheorghe Ștefan, care fusese înscăunat de același principe, vor trimite în 1657 câte un contingent de 2 000 de oameni pentru expediția din Polonia. în 1656 Gheorghe Ștefan încheiase un tratat - rămas fără urmări - cu țarul Aleksei Mihailovici, acesta reprezentând pentru ro- mâni „primul lor contact adevărat cu Rusia, de la care vor aștepta zadarnic - cum sublinia N. lorga - un ajutor ortodox pentru a avea în locul lui lungi și grele suferințe”20. Aventura poloneză s-a încheiat printr-un dezastru, toți cei trei principi ai Țărilor Române pierzându- și tronurile. Ardelenii au semnat cu polonezii un armistițiu la Czerny Ostrow (22 iulie 1657), după care principele și-a părăsit oastea și a fu- git în Transilvania. Grosul armatei ardelene a fost înconjurat și luat în captivitate de tătari (31 iulie). Mercenarii lui Constantin Șerban au re- fuzat să lupte cu tătarii, noul domn al Țării Românești devenind Mihnea al IlI-lea (1658- 1659). Gheorghe Ștefan s-a retras fără luptă în Transilvania, la tronul Moldovei ajungând Gheorghe Ghica. Oastea marelui vizir a cucerit, la 2 septem- brie 1658, Ineul, capitala principatului, Alba lu- lia fiind devastată de cazaci și tătari. Noul prin- cipe, Acațiu Barcsay, a fost nevoit să mărească haraciul de la 15 000 la 40 000 de ducați. ------------■ Revista de istorie militară ■------- Profitând de faptul că otomanii luptau pe mai multe fronturi - împotriva venețienilor, românilor și a răsculaților djelali din Anatolia - țarul Aleksei Mihailovici Romanov i-a atacat pe tătari, dar hanul Mehmed Ghiray al IV-lea, sprijinit de trupe polone și otomane, i-a înfrânt în iulie 1659 pe ruși21. La rândul lor, noii domni din Moldova și Țara Românească s-au răsculat împotriva Porții, dar au fost alungați de forțe superioa- re. Țara Românească a fost devastată, cetatea Târgoviște a fost dărâmată, iar capitala a fost mutată la București, la mică distanță de garni- zoana otomană de la Giurgiu. Lupta decisivă între oastea transilvană și cea otomană s-a dat la Florești (22 mai 1660). Gheorghe Râkoczi al Il-lea a pierdut bătălia și, fiind grav rănit, a murit câteva zile mai târziu. Oradea a fost cucerită și transformată în pașa- lâc (27 august 1660). Poarta l-a numit principe al Transilvaniei pe Mihail Apafi (1661-1690), o personalitate ștearsă, fără calitățile necesare unui suveran. După înfrângerea suferită în fața imperi- alilor conduși de Montecuccoli la Sankt Gothard (1664), otomanii au obținut totuși un tratat de pace favorabil la Vâsvar, prin care era consfințită o nouă provincie otomană în Slovacia-Nove Zâmki (Uyvar). A urmat cu- cerirea Kandiei (1669) și a Podoliei cu cetatea Camenița (1672). După dispariția lui Bogdan Hmelnițki (1657), a rămas perenă ideea formării unei Ucraine independente, atât față de Polonia, cât și față de Rusia22. Noul hatman al cazaci- lor, Petru Doroșenko, considera că protecția Porții reprezenta singura soluție acceptabilă pentru îndeplinirea acestui țel. Tratativele de pace ruso-polone și reluarea sub marii viziri Kbprulu a politicii ofensive a Porții au făcut ca Hanatul Crimeei să aibă ca obiectiv prin- cipal intrarea Ucrainei în sfera de influență a Imperiului Otoman. Rusia a profitat de această revigorare a politicii otomane în zona de nord a Mării Negre și a impus Poloniei armistițiul de la Andrusovo (30 ianuarie 1667). Țarul ob- ținea teritoriile ucrainene de la est de Nipru, dar și un cap de pod pe malul vestic al fluviului - Kievul și zona înconjurătoare. Ucraina era astfel divizată, polonezii păstrând doar partea de la vest de Nipru. Rusia devenea cel mai pu- ---■ Revista de istorie militară ■---------- ternic stat din zonă, iar Polonia era aliata sa. Ucraina, considerată de Poartă o zonă tam- pon, o barieră în calea expansiunii Rusiei, se dezintegrase. Perspectiva extinderii zonei de dominație a Rusiei și asupra Ucrainei de Vest constituia o amenințare majoră pentru Poartă. Supușii acesteia din Europa erau - fapt agra- vant - de aceeași religie și același rit ca rușii și ucrainenii. Alianța formală între Rusia și Uni- unea polono-lituaniană, îndreptată împotriva Imperiului Otoman, a fost receptată la Poartă ca un grav pericol la adresa pozițiilor otomane de la Marea Neagră. Confruntați cu divizarea țării lor, majorita- tea ucrainenilor a considerat că soluția cea mai bună ar fi orientarea pro-otomană. Hatmanul Petru Doroșenko a cerut protecția sultanului (10 august 1668), acordată în iunie 1669. Polo- nezii l-au atacat, în octombrie 1671, fapt ce va duce la deschiderea ostilităților între Imperiul Otoman și Uniunea polono-lituaniană. Pentru a-și institui controlul asupra Ucrai- nei, Poarta a plănuit să neutralizeze mai întâi inamicul mai slab, Polonia, și să formeze un „coridor” spre inima republicii nobiliare, un cap de pod alcătuit din cetățile Hotin și Ca- menița, așa cum îi prevenise, încă din 1541 și 1542, Petru Rareș pe polonezi23. Polonia ar fi intrat, astfel, în sfera de influență a Porții și nu ar mai fi avut pretenții asupra Moldovei și a coastei de nord a Mării Negre. Ar fi venit apoi rândul Rusiei, care pentru moment era con- fruntată cu marea răscoală condusă de Stenka Razin (1670-1671). în 1672 campania împotriva polonezilor era condusă de însuși sultanul Mehmed al IV- lea. Cetatea Camenița s-a predat la 26 august, devenind, timp de aproape TI de ani, un avan- post al Porții în nordul Mării Negre. în condiții grele pentru polonezi a fost încheiată pacea de la Buczacz (18 octombrie 1672). Ei trebuiau să plătească un tribut anual de 22 000 de ducați, cedau Podolia și recunoșteau suzeranitatea otomană asupra Ucrainei apusene. Dieta polo- neză nu a aceptat plata tributului și războiul a continuat până în 1676. Defecțiunea moldo-munteană de la Hotin (11 noiembrie 1673) a favorizat victoria hat- manului polonez Jan Sobieski. Polonezii au cucerit nordul Moldovei, cu Hotin, Suceava și Cetatea Neamțului, dar s-au retras la vestea | 41 [ morții regelui Mihail Wisniowiecki, pentru a-și alege un nou monarh în persoana lui Jan Sobieski. După recucerirea de către otomani a Hotinului (26 iulie 1674), rămânând izolate, garnizoanele poloneze din Suceava și Cetatea Neamțului s-au retras. Marele vizir Kbprulii Ahmed Pașa a poruncit dărâmarea fortificați- ilor celor trei cetăți, slăbind drastic capacita- tea de apărare a Moldovei și evitând o posibilă nouă ocupație poloneză. Oastea condusă de Jan Sobieski a fost sur- prinsă de cea otomană și înconjurată la Zurawno (Juravna). Fără putință de retragere, regele po- lonez a încheiat pacea la 17 octombrie 1676. I se recunoștea Porții posesia asupra Podoliei și a unei părți importante din Ucraina apuseană. Cucerirea Podoliei, cu cetatea Camenița, ar fi desăvârșit de-abia acum - în opinia lui Stan- ford Shaw - controlul otoman asupra arealului Mării Negre, ceea ce demonstrează faptul că Imperiul Otoman mai deținea încă, la sfârșitul secolului al XVII-lea, o putere considerabilă24. Prin pacea polono-otomană din 1676 era consfințită împărțirea Ucrainei, ceea ce a con- stituit o amarnică dezamăgire pentru cazaci. Drept urmare, hatmanul Doroșenko a trecut de partea Rusiei (1676), fapt care a constituit începutul conflictului între Poartă și Rusia. Campaniile Porții din 1677-1678 împotriva cazacilor zaporojeni aliați ai Rusiei constituie începutul îndelungatului conflict dintre Impe- riul Țarist și înalta Poartă pentru dominația asupra Mării Negre. Rusia intenționa să cu- cerească mai întâi litoralul nord-pontic, apoi Balcanii și să ajungă la Strâmtori și Țarigrad. Se urmărea astfel realizarea unui obiectiv stra- tegic deosebit de important, și anume accesul la o „mare caldă”. Rusia plănuia construirea unei flote militare care să amenințe țărmurile sudice ale Mării Negre. în locul lui Doroșenko, Poarta a numit hat- man al Ucrainei pe Gheorghe (Iurie) Hmelnițki (1677-1681), fiul lui Bogdan Hmelnițki și fratele lui Timuș. Toate încercările de a cuceri cetatea de scaun a cazacilor, Cehrin (Cighirin), au fost zadarnice (august-septembrie 1677), otomanii trebuind să se retragă. însuși domnul Moldo- vei, Gheorghe Duca, a fost rănit la picior25. Țarul Feodor al III-lea Alekseevici (1676- 1682) a declanșat o intensă propagandă pra- voslavnică în Moldova și Țara Românească. Astfel, la 12 februarie 1678, hatmanul Ivan Samoilovici din Ucraina controlată de țar, de pe malul stâng al Niprului - proclamat cu aju- torul rușilor la 17 martie 1673, la Rada de la Perejaslav, hatman al întregii Ucraine - a scris domnilor români, invocând solidaritatea de credință. Hatmanul încerca să le capteze bu- năvoința în numele marelui țar - „singurul monarh ortodox care este singurul ocrotitor al tuturor creștinilor din lumea pravoslavnică”26. Deși invoca sfânta credință întru Hristos, în fapt, după cum raporta țarului la 28 februarie, Samoilovici urmărea un scop cât se poate de lumesc: obținerea din Principatele române de informații privind mișcările oștirii otomane27. Importanța expediției otomane din 1678 este dată de faptul că în fruntea sa se afla în- suși sultanul. Totuși, acesta și-a stabilit tabăra la Silistra, la reședința sa de vară. Marele vizir Kara Mustafa Pașa a devenit serdar (coman- dant) al oastei, care a înaintat înspre inospitali- era pustă nord-pontică, săracă în surse de apă și hrană. La Tighina/Bender, oștile Moldovei și Țării Românești s-au unit cu cea otomană. După lupte dure cu rușii și cazacii, otomanii au cucerit Cehrinul, cetatea fiind apoi distrusă din temelii. Dar teritoriile cucerite în Ucraina erau nesigure și pustiite de războaie. Astfel, după cum relata bailul venețian la Poartă, Giovanni Battista Donado, distribuirea de timâr-mi. „nu s-a putut face, negăsindu-se oameni care să-și ia răspunderea cuantumului de contribuții mi- litare sau personale”28, astfel că Ucraina nu a devenit beylerbeyilik. Nicolae lorga sublinia că Ucraina nu putea fi transformată în posesiu- ne otomană după modelul Benderului, Cetății Albe sau Chiliei, teritoriul ei fiind foarte întins, iar locuitorii „vechi ostași, prea numeroși și prea dârji”29. De asemenea, Ucraina, ca și Mol- dova, fiind sleită de războaie, nu era capabilă să furnizeze provizii, iar distanțele foarte mari făcuseră ca transportul celor necesare oștirii otomane să se facă anevoios30. Pentru a fi stopate incursiunile șeicilor căzăcești a fost construită o cetate la gurile Niprului, denumită Dogan Gccidi sau Dogan Kale (Trecătoarea, respectiv Cetatea Șoimu- lui). Această cetate avea și rolul de a proteja sa- linele de unde se aprovizionau cazacii zaporo- jeni31. Au participat la ridicarea cetății și ostași și salahori din Moldova și Țara Românească. -----------■ Revista de istorie militară ■----- Deși fusese înfrânt, țarul nu dorea să ac- cepte ca Ucraina de la vest de Nipru să fie re- cunoscută sultanului. El a acceptat încheierea păcii de la Bahțesaray (13 ianuarie 1681) doar după succesul incursiunilor tătărești din 1680 în direcția Belgorodului, ajungând până la Kiev și ca urmare a faptului că tratativele de la Viena (1680) pentru realizarea unei coaliții antioto- mane nu au avut succes32. Kara Mustafa Pașa dorea în fruntea Ucrai- nei un om de încredere, care să asigure pacea în zonă și să repopuleze ținuturile dintre Nistru și Nipru, pustiite după atâtea lupte. Dar cu hatmani cazaci, cum sublinia cronicarul Radu Popescu, „nu folosiea turcii, că uneori se închina, alteori rădica cap și odihnă nu mai avea”33. Ori marele vizir dorea liniștea la hota- rele nord-pontice, pentru a-și putea îndrepta forțele împotriva Habsburgilor. Pe de altă par- te, hatmanul Gheorghe (Iurie) Hmelnițki nu se ridicase la nivelul demnității sale și a fost che- mat la Poartă. Alegerea lui Kara Mustafa Pașa a căzut asupra domnului Moldovei, Gheorghe Duca, care a fost numit și hatman al Ucrainei (22 iunie 1681). Pentru prima oară Moldova avea o graniță comună cu Rusia. Ambasadorul imperial la Poartă, Kunitz, scria împăratului Leopold I că sultanul nu i-a cerut lui Duca ha- raci pentru Ucraina, în schimb domnul trebuia să colonizeze noile teritorii obținute și să se prezinte la oaste cu câteva mii de cazaci34. Ast- fel a fost înfăptuită unirea personală a Moldovei cu Ucraina35. Ucraina, ca și regatul efemer al lui Thbkoly Imre din Ungaria, reprezentau state tampon aflate sub suzeranitatea Porții, menite să con- solideze prezența otomană în regiuni de o mare importanță strategică - Ucraina și Unga- ria - aflate în vecinătatea celor mai puternici inamici ai Imperiului Otoman: Rusia și Impe- riul Hasbsburgic. Acest război reprezintă cel dintâi în care rușii și ucrainenii, pe de o parte, și otomanii și românii, pe de altă parte, se aflau în tabe- re opuse. Stăpânirea Ucrainei apusene de că- tre domnii Moldovei Gheorghe Duca și apoi Dumitrașcu Cantacuzino a rămas un fapt istoric. Astfel, în rândul contemporanilor se formase imaginea că granița între Moldova și Rusia se afla pe Nipru. Astfel, la 1688, țarul Petru cel Mare, răspunzând cererii de ajutor a ----■ Revista de istorie militară ■---------- domnului Șerban Cantacuzino pentru a scoate Țara Românească de sub suzeranitatea Porții, i-a acordat indigenatul rusesc și l-a chemat să vină cu oastea sa la Nipru, la vechiul hotar al Moldovei, unde să se unească cu armata rusă în vederea unei campanii militare comune an- tiotomane36. în mai puțin de un secol, Rusia, aflată în plin avânt al forțelor sale militare, va reuși să se impună decisiv la nordul Mării Negre, desfiin- țând și ultimele rămășițe ale autonomiei caza- cilor zaporojeni, ocupând Hanatul Crimeei și o mare parte din Uniunea polono-lituaniană. Cu prilejul Războiului Nordic, hatmanul Mazepa va încerca să înlăture ocupația rusească, dar după Poltava (1709) a trebuit să se refugieze în Moldova, alături de regele Suediei, Carol al XH-lea. Ultimele urme de autonomie - hătmănia -, sunt înlăturate în 1764, în 1775 fiind desființa- tă și cea din urmă citadelă a cazacilor - Siciul zaporojenilor37. Campania otomană din 1683 asupra Vie- nei a realizat contraperformanța de a coaliza, împotriva Porții, Casa de Austria și Uniunea polono-lituaniană, pentru că ocuparea Vienei de către oștile Porții ar fi schimbat harta Eu- ropei Centrale și echilibrul creat prin tratatele de pace de la Westfalia (1648)3S. La 12 septem- brie imperialii, germanii și polonezii au înfrânt decisiv pe otomani sub zidurile Vienei. Din oastea comandată de Jan Sobieski făceau parte și 31 de „steaguri moldovenești” (2 422 călă- reți români). Domnul Țării Românești, Șerban Cantacuzino, și cel al Moldovei, Gheorghe Duca, aflați în tabăra otomană, bănuiți de ha- inie, au fost mutați din fața direcției de atac a polonezilor, dincolo de un braț al Dunării, ne- luând parte la bătălie39. în 1684, strădaniile energicului papă Innocențiu al Xl-lea au fost încununate de succes, semnându-se la Linz între împăratul Leopold I și plenipotențiarii reprezentând Polonia, Veneția și Malta o alianță antiotoma- nă cunoscută sub numele de Liga Sfântă (Sacra Liga). Țările Române au fost transformate în tea- tru de luptă, cel mai mult având de suferit Mol- dova, care a fost jefuită și arsă atât de cazaci și poloni, cât și de tătari. Polonia a încercat în re- petate rânduri să-și întindă stăpânirea până la --------------------------------------1 43 |--- cursul românesc al Dunării și la Marea Neagră. Invocând lupta de eliberare antiotomană, re- gele Jan Sobieski a încercat mai întâi să atra- gă Țările Române în sfera sa de dominație și apoi să obțină recunoașterea fiului său - Jakob Sobieski - ca domn al Moldovei sau al Țării Românești40. Ceea ce constituia, de fapt, o re- actualizare a vechilor obiective ale politicii du- nărene poloneze, care viza în plus Transilvania și litoralul nord-vestic al Mării Negre. Astfel, Țările Române erau sortite să devină zone de operații militare împotriva Porții. Aceste pla- nuri nu au avut succes pentru că românii nu doreau să fie de partea creștinilor cu prețul pierderii autonomiei politice41, iar Habsburgii austrieci nu erau de acord cu transformarea Transilvaniei într-un stat-tampon între pose- siunile imperiale din Ungaria și plănuitele pro- vincii dunărene poloneze. La sfârșitul anului 1683 s-a trecut la in- vadarea Moldovei pe două direcții. Cei 5 000 de cazaci ai hatmanului Kunițki, împreună cu detașamente de moldoveni42 au atacat Tighina (Bender) și au jefuit Bugeacul. Ștefan Petricei- cu s-a instalat în tronul de la Iași, iar domnul Gheorghe Duca a fost făcut prizonier, la 25 decembrie 1683, și escortat în Polonia. Sorții s-au schimbat însă la întoarcerea tătarilor de la asediul Vienei, Kunițki fiind înfrânt la Tobac, la TI ianuarie 168443. Jan Sobieski a intrat cu oastea sa în Moldo- va în 4 august 1686. La sfatul domnesc de la lepureni (Fălciu) cei mai mulți dintre boieri, în frunte cu hatmanul Velicico Costin, au trecut de partea polonilor, însă domnul Constantin Cantemir i-a transmis lui Sobieski că va veni și el în tabăra sa doar când regele va ajunge la Dunăre, iar tătarii din Bugeac vor fi alungați44. O secetă neobișnuit de mare și atacurile oto- manilor și tătarilor i-au forțat pe polonezi la o retragere fără glorie, umbrită și mai mult de incendierea lașiului, se pare chiar din ordinul lui Sobieski45. Această campanie a avut însă un efect, chiar dacă era unul indirect, facilitând cucerirea Budei de către imperiali. în 1691 Sobieski a atacat din nou Moldova, cucerind partea de nord a ei, instalând garnizoane la Soroca, Suceava, Câmpulung Moldovenesc și Cetatea Neamțului46. Rând pe rând, otomanii au pierdut Ungaria, cu Pesta, Buda și Szeged, fiind din nou înfrânți | 44 [ grav la Mohăcs (1687) de ostașii Ligii Sfinte, în 1688 otomanii au pierdut și Belgradul, ceea ce deschidea imperialilor drumul spre capita- la sultanilor. Marele vizir Fazii Mustafa Pașa (1689-1691), de asemenea un Kdprulii47, a re- cucerit Belgradul, favorizat, în bună măsură, de victoria domnului Țării Românești, Constantin Brâncoveanu, de la Zărnești (1690)4S. Otoma- nii au fost înfrânți la Salankemen de Ludovic de Baden (1691) și apoi au suferit dezastrul de la Zenta (1697) în fața oștii imperiale conduse de Eugeniu de Savoia. Marele vizir Amdjazade Hiiseyin Pașa49, un alt Kdprulii, a fost nevoit să semneze tratatul de la Carlowitz50, Habsburgii anexând Ungaria otomană și Transilvania. Po- loniei i s-a retrocedat Podolia, cu cetatea Ca- menița, dar nu a obținut în plus nici un câștig teritorial. Rusia a trecut și ea în tabăra Ligii Sfinte (1686). Țarul Petru cel Mare a condus în anii 1695-1696 campaniile împotriva Azovului, re- ușind să cucerească cetatea (1696) de la vărsa- rea Donului în Marea de Azov. în apropiere, la Taganrog, țarul a înființat o bază maritimă și a inițiat un ambițios program de construc- ții navale, coordonat de specialiști occidentali. Dar țarul a eșuat în tentativa de a deschide o „fereastră” spre Marea Neagră, navele rusești neputând străbate strâmtoarea Kerci, puternic fortificată de otomani. Având exemplul Transilvaniei, după ocu- parea căreia imperialii au acționat cu bruta- litate, iar biserica catolică a pornit împotriva credincioșilor ortodocși o adevărată ofensi- vă, Constantin Brâncoveanu și-a îndreptat speranțele către țarul Petru cel Mare51, fiind creștin ortodox, iar forța oștilor sale crescând continuu. Un emisar al domnului, Gheorghe Castriota, a luat legătura cu reprezentanții țarului, la Moscova (1698)52, plănuindu-se o acțiune comună antiotomană. Apoi, Brânco- veanu l-a numit pe Panaiot Radu ca rezident la Moscova (1700)53. Succesorul acestuia, David Corbea54, a înmânat, la 6 decembrie 1702, can- celarului Feodor Alekseievici Golovin, planul redactat de Constantin Cantacuzino, în forma unui „memorandum”, prin care se urmărea constituirea unei mari coaliții antiotomane în frunte cu Rusia. David Corbea, ridicat de țar la rangul de consilier aulic, a primit la 21 aprilie 1707 misiunea din partea lui Petru cel Mare de ------------■ Revista de istorie militară ■------ a contacta pe Francisc al II-lea Râkoczi, con- ducătorul răscoalei curuților îndreptată împo- triva Habsburgilor, înscăunat principe al Tran- silvaniei, spre a încheia o alianță cu Rusia55. Tratatul a fost încheiat la Varșovia, la 14 sep- tembrie 1707. Fratele lui David, Teodor Cor- bea, era implicat și el în manevrele diplomatice ale lui Brâncoveanu și ale Cantacuzinilor, care plănuiau o insurecție a sârbilor, având ca efect intervenția trupelor ruse în Balcani. în planul sârbesc, Constantin și Mihai Cantacuzino au încercat în 1708-1710 să-l atragă și pe Francisc Râkoczi, pentru ca „să mântuie biserica răsări- teană, care este asuprită de Casa de Austria”56. Angajarea forțelor rusești în „Războiul nordic”, în direcția Mării Baltice, și faptul că Poarta era epuizată și resimțea mari dificultăți financiare după înfrângerile dezastruoase din războiul cu Liga Sfântă (1683-1699) au făcut ca, pentru moment, între cele două imperii să existe o stare de pace, chiar dacă tensionată. Țarul Petru cel Mare (1689-1725) obținu- se prin pacea cu Poarta de la Istanbul (1700) cetățile-porturi Azov și Taganrog, având însă acces doar la Marea de Azov. în prima parte a participării sale la „Războiul nordic” (1700- 1721) împotriva Suediei, Petru cel Mare a evi- tat să pornească un război cu Poarta. Totuși, în anii 1700-1710 a existat o permanentă stare de tensiune între Imperiul Otoman și Rusia. Sultanul cerea țarului să dărâme cetatea Kamenka și să-și distrugă flota din Marea de Azov sau s-o retragă pe fluviul Don57. Pe de altă parte, Rusia cerea, tot zadarnic, acordarea pen- tru navele sale a dreptului de navigație în Marea Neagră, sau ca negustorilor ruși să li se permi- tă a veni la Istanbul pe corăbii otomane58. Situația internă a Porții, după Carlowitz, era încordată, sultanului Mustafa al II-lea (1695-1703) și șeyh-iil Islâm-uhii Feyzullah Efendi reproșându-li-se că au ratificat un tra- tat dezastruos pentru musulmani. Venalitatea și nepotismul lui Feyzullah, întârzierea plății soldelor ostașilor au fost urmate de răscoala ienicerilor din Istanbul. Ei erau sprijiniți de ta- libani - studenți teologi - și de ostășimea din capitală (1703). O interesantă alegorie privind aceste evenimente găsim la Dimitrie Cante- mir59. Feyzullah Efendi a fost executat, iar sul- tanul detronat și închis în kcfes (inițial semnifi- când „cușcă”, apoi și apartamentele particulare ----■ Revista de istorie militară ■------------ ale sultanului), unde a murit la puțin timp. Fra- tele său a fost scos din recluziune - sistemul kafes — devenind noul sultan Ahmed al IlI-lea (1703-1730)60. Conflagrația din nordul Europei își făcuse simțită prezența și în Polonia, unde s-a declan- șat un război între adepții lui August al II-lea, sprijinit de țar, și cei ai lui Stanislaw Leszczynski, ales rege (1704) cu ajutorul lui Carol al XH-lea (1697-1718). Poarta a acordat sprijin politi- cii poloneze a regelui suedez Carol al XH-lea, recunoscând oficial (1707) pe Stanislaw Leszczynski ca rege al Poloniei61. Hanul Cri- meei, Devlet Ghiray (1699-1702; 1707-1713 și 1716) a dorit să-și unească oștile cu cele ale re- gelui suedez și ale hatmanului cazac Mazepa, împotriva țarului, însă sultanul s-a opus62. El nu a dat curs nici insistențelor Franței de a ataca ime- diat Rusia63. Această greșeală, fatală pentru sue- dezi și otomani, a favorizat victoria lui Petru cel Mare la Poltava (1709). Carol al XILlea și Mazepa au reușit să se refugieze la Tighina (Bender), Poarta oferindu-le o ospitalitate scump plătită de Principatele române. De aici, regele Suediei a dus o intensă activitate politică în scopul atra- gerii Porții în războiul împotriva Rusiei64. Carol al XH-lea a intrat în conflict cu dom- nul Moldovei Mihai Racoviță (1703-1705, 1707-1709, 1715-1726), dorind să-și stabileas- că reședința la Iași, mai aproape de Polonia și de partizanii săi de acolo. Pe teritoriul Moldovei, la Cernăuți, câteva sute de suedezi și cazaci au fost atacați de ostașii țarului, fiind uciși sau fă- cuți prizonieri65. Drept urmare, regele suedez l-a acuzat la Poartă pe domnul Moldovei că s-ar fi înțeles cu țarul66. De fapt, Mihai Racoviță intrase în corespondență cifrată cu cancelarul rus EA. Golovin încă din ianuarie 1705, cores- pondență ce va continua și în anii următori67. După Poltava, Mihai Racoviță a propus țarului un plan care urmărea capturarea lui Carol al XH-lea și a hatmanului rebel Mazepa68. Ca ur- mare a informațiilor furnizate de regele suedez și de oamenii săi, Mihai Racoviță a fost „mazilit cu mare urgie” și închis „cu toată casa sa” la Yedi Kule69. Noul domn al Moldovei, Nicolae Mavrocordat (1709-1710), a intrat și el în conflict cu Carol al XH-lea și aliatul său, Josef Potocki, voievodul de Kiev, fiind bănuit, pe nedrept, că s-ar fi aflat în relații secrete cu Petru cel Mare70. -----------------------------------------1 45 |--- Devlet Ghiray, hanul Crimeei, anticipând un iminent conflict militar cu Rusia, dorea ma- zilirea și capturarea lui Constantin Brâncoveanu, ale cărui relații secrete cu țarul ajunseseră să fie cunoscute la Poartă. Hanul recomanda pentru această misiune pe Dimitrie Cantemir, apreci- ind că Nicolae Mavrocordat nu va primi con- cursul boierilor pentru îndeplinirea poruncii fiind fanariot, deci străin de țară, și nepopular pentru că instaurase o cârmuire autoritară. Mazilirea lui Nicolae Mavrocordat și numirea lui Dimitrie Cantemir (1710-1711) la tronul Moldovei reprezentau reacția Porții la conso- lidarea influenței Rusiei în Polonia și o acțiune fermă, având ca scop menținerea controlului ei deplin asupra Principatelor române. Astfel, Poarta a făcut marea eroare de a se lipsi de un slujitor credincios - Nicolae Mavrocordat - și de a-i acorda domnia lui Dimitrie Cantemir, care plănuia în secret să se revolte împotriva sultanului71, trecând, practic, de partea țarului. Schimbarea raportului de forțe, ca urmare a luptei de la Poltava, în Europa de Răsărit și trimiterea de către țar a unor agenți speciali și misionari72 în Imperiul Otoman, în teritoriile unde existau creștini ortodocși, au dus la încor- darea relațiilor între Imperiul Otoman și Rusia. Ultimatumul lui Petru cel Mare a dus la decla- rația de război a Porții (20 noiembrie 1710). Liniile de aprovizionare ale armatei țarului s-au dovedit a fi mult prea lungi, ceea ce per- mitea tătarilor să le intercepteze. Astfel, de la începutul expediției, logistica armatei ruse s-a dovedit a fi deficitară. Doar după cucerirea Crimeei și anihilarea tătarilor și, implicit, prin apropierea sensibilă de teatrul de război din Principatele române, planurile Moscovei vor avea sorți de izbândă. La curtea lui Brâncoveanu era cunoscută maniera despotică de a conduce a țarului, care nu putea să inspire încredere. Cronica anoni- mă73 a făcut lui Petru cel Mare un portret în- spăimântător: „împăratul este cam nebun, lip- sit de minte și celea ce nu să cade a face, acelea face; cum îi vine în gând, bine, rău aceea face, omoară cu vină și fără vină (...) și nimeni nu cutează să-i zică un cuvânt, că îndată cu mâna lui îl tăea cu sabiea, că așa spun că atât este de iute cât deaca i să nălucește pă cineva, cu mâna lui îi omoară, de care iuțime toți s-au îngrozit și cu mare nevoe îi slujesc, fiind nebun”. în isto- ----1 46 |------------------------------------ riografia otomană, țarul era denumit sugestiv Deli Petro - Petru cel Nebun. Bine informat asupra raportului real de forțe între oastea rusă și cea otomană, dom- nul muntean Constantin Brâncoveanu a tri- mis la lași un sol, fostul mare comis Gheorghe Castriota. Acesta a solicitat țarului asigurarea apărării Țării Românești împotriva oștirii oto- mane, ca o condiție a colaborării politico-mi- litare, propunere care a fost respinsă74. Pentru a forța intrarea în război a Țării Românești, comandamentul rus a hotărât deplasarea unui corp de oaste de 10 000 de oameni, format din trupe de cavalerie, condus de generalul Renne cu misiunea de a cuceri cetatea Brăilei, pose- siune otomană. Această ultimă măsură a avut un efect dezastruos, cavaleria tătarilor și cea otomană reușind să încercuiască fără a întâm- pina o rezistență eficace grosul armatei rusești, condus de țar. Fără a mai putea conta pe ajutorul țarului, după defecțiunea marelui spătar muntean Toma Cantacuzino - care în fruntea unui pâlc de oas- te a trecut din tabăra domnului Țării Românești în cea rusească -, Brâncoveanu a trăit clipe de groază în perspectiva unei pedepse crunte din partea Porții. Pedeapsă pe care a înfruntat-o, împreună cu fiii lui, însă câțiva ani mai târziu. Corpul de oaste rus comandat de generalul K.E. Ronne avea misiunea de a obține provizi- ile necesare armatei ruse din Țara Românească, de a antrena în război oastea munteană, să cu- cerască Brăila, să pună stăpânire pe podul de la vadul Obluciței, tăind astfel linia de comu- nicații a oastei otomane. Garnizoana otoma- nă a cetății Brăila a capitulat la 25 iulie 1711, dar această victorie nu a avut vreun efect po- zitiv pentru campania oastei țarului, care în- tre timp capitulase. Așa că mesajul lui Ronne către Brâncoveanu, prin care îl soma că orice tergiversare „ar produce dușmănie împotri- va înălțimii voastre” și ar fi urmată de „luarea măsurilor de altă natură, pentru care am înaltă poruncă”75, a rămas fără ecou. La Stănilești, otomanii și tătarii au încercuit armatele țarului și cele ale lui Dimitrie Cante- mir76 (18-21 iulie). Marele vizir Baltadji Meh- med Pașa nu a profitat însă de gravele erori de tactică și de strategie ale lui Petru cel Mare și nu a cerut predarea necondiționată a rușilor, care se aflau într-o situație disperată, mai având -----------■ Revista de istorie militară ■-- provizii doar pentru câteva zile. Marele vizir a acceptat în mod surprinzător propunerea de pace prezentată de mesagerul țarului, P.P. Șa- firov, eroul victoriei diplomatice a Rusiei de la Stănilești (Vadul Hușilor) (22 iulie 1711). După unele izvoare, Șafirov a cumpărat pacea cu șa- se-șapte care pline cu bani, drept urmare mare- le vizir renunțând și la pretenția de a-i fi predat hainul prinț Cantemir77. în orice caz, în urma zvonurilor răspândite în Istanbul, că marele vi- zir a fost mituit de ruși pentru o pace favorabilă lor, Baltadji Mehmed Pașa a fost mazilit78. Poarta recupera astfel cetatea Azov și alte teritorii nord-pontice pierdute prin tratatul de la Istanbul (1700). Rusia se angaja să distrugă cetățile Taganrog, Kamenkoi și fortul construit pe râul Taman și să nu mai acționeze în Polonia sau în teritoriile cazacilor dependente de polo- nezi sau de tătari. Toate acestea nu reprezentau însă o victorie hotărâtoare, ci doar au ponderat pentru moment apetitul imperial al Rusiei, în- târziindu-i avansul spre sud-estul Europei. Consecințele păcii erau, în plan strategic, fa- vorabile Rusiei, care dezangajată la frontiera sa sudică a căpătat răgazul necesar de a-și focaliza forțele în „Războiul nordic” învingând definitiv Suedia și căpătând ieșire la Marea Baltică. în relațiile cu Poarta, Petru cel Mare a tergi- versat aducerea la îndeplinire a condițiilor tra- tatului de la Vadul Prutului, iar Poarta i-a decla- rat din nou război. Un nou tratat a fost semnat la Istanbul (1712), care îl confirma pe cel de la Prut (1711). Nici după aceea rușii nu au aplicat tratatele și, după momente de încordare, s-a ajuns la o pace pentru 25 de ani (Adrianopol/ Edirne - 1713). Cele două tratate, de la Istan- bul și Edirne, au fost mediate de ambasadorul Marii Britanii la Poartă, Sir Robert Sutton79, după cum pacea de la Carlowitz fusese media- tă de un alt ambasador englez, lordul William Paget80, ceea ce certifică influența marcantă a diplomației Londrei asupra politicii Porții oto- mane. Cetatea Hotin și zona înconjurătoare au fost rupte din trupul Moldovei și ocupate de Poartă (1715), pentru a putea fi supravegheate mai bine mișcările trupelor țariste. Au existat mai multe cauze de natură politi- că și strategică care au determinat pe otomani să inaugureze o nouă linie politică la nord de Dunăre. Poarta devenise conștientă de crește- rea pericolului rusesc - în calea căruia nu se mai putea interpune Polonia - și de semnele de emancipare politică a Principatelor române. ----■ Revista de istorie militară ■---------- Victoria țarului de la Poltava și satelizarea Polo- niei de către ruși, cât și acțiunile procreștine ale lui Constantin Brâncoveanu și Dimitrie Cante- mir au condus la acordarea tronurilor de la Bu- curești și Iași numai unor persoane de încrede- re, originare în general din cartierul grecesc al Istanbulului, Fanar, și aceasta fără consultarea boierilor din țară81. în același timp, după cuce- rirea Ungariei și Transilvaniei de către imperi- ali și reintrarea Cameniței în posesia Poloniei, sarcina procurării de informații pentru Poartă revenea în zonă cu deosebire domnilor Moldo- vei și Țării Românești, care trebuiau de aceea aleși dintre elementele fidele Porții. Sistemul nu era nou, datând din secolul al XVII-lea82, inedită era doar aplicarea lui siste- matică și pe termen lung83. Deci nu a avut loc o schimbare radicală a statutului juridic al Moldovei și al Țării Românești față de Poartă, ci o deteriorare foarte gravă a acestui statut în timpul domniilor fanariote, domnii devenind „o adevărată jucărie în mâinile turcilor”84. Vechile familii princiare au fost excluse de la competiția tronurilor, iar boierimea autohtonă a pierdut dreptul de a-și alege domnul - nu- mit direct de Poartă, care își exercita astfel o suzeranitate restrictivă. în schimb, grecii din Fanar au ocupat marile demnități ale statului și cele ecleziastice, acaparând proprietăți funcia- re întinse și monopolizând raporturile dintre Principatele române și înalta Poartă85. Instaurarea domniilor fanariote în Moldova (1711) și Țara Românească (1716) a fost deter- minată de necesitatea imperioasă a Porții de a-și întări pozițiile în Principatele române, care aveau un rol strategic decisiv pentru păstrarea controlului asupra liniei Dunării de Jos și chiar pentru garantarea siguranței Istanbulului. încurajată de victoria de la Prut, Poarta oto- mană a declanșat un război împotriva Veneției (1715-1716), recucerind Moreea, cedată vene- țienilor prin tratatul de la Carlowitz (1699). Ve- neția a cerut însă ajutorul Imperiului Habsbur- gic. încheierea războiului pentru succesiunea spaniolă, prin tratatele de pace de la Utrecht (1713), a creat prilejul pentru Casa de Austria de a interveni. La Petrovaradin (1716), Eugeniu de Savoia a zdrobit forțele otomane conduse de marele vizir Aii Damad (ginerele sultanu- lui), care și-a pierdut viața în luptă. Oltenia a fost ocupată, iar Belgradul a fost cucerit de imperiali în 1717, aceștia deschizându-și astfel drumul spre Balcani. ----------------------------------------1 47 I--- Tratatul de la Passarowitz (1718) consfințea pierderea de către otomani, în favoarea Casei de Austria, a Banatului, Olteniei, la nord de Dunăre, și a părții de nord a provinciilor bal- canice Serbia și Bosnia. Supușii împăratului de la Viena au primit dreptul de a face comerț cu Imperiul Otoman, existând prevederi privind negoțul pe Dunăre86, dar, în fapt, negustorii din Imperiul Habsburgic nu au putut pătrunde în Marea Neagră. Autoritățile otomane au căutat să stope- ze declinul statului prin încercări de reformă, adoptând modele și instituții occidentale prin marele vizir Nevșehirli Damad Ibrahim Pașa (1718-1730). Această perioadă, denumită lâle devri (epoca lalelei), după interesul extraordinar acordat acestei flori, aduse din Olanda pe mare, a reprezentat începutul occidentalizării Impe- riului Otoman87. Mania pentru lalele a sultanu- lui Ahmed al IlI-lea era mai mult decât o modă costisitoare, simbolizând dorința de renaștere a puterii Porții. Mehmed Qelebi și fiul său Said au fost trimiși la curtea regelui Ludovic al XV-lea pentru a studia lumea occidentală, iar în 1727 a fost inaugurată la Istanbul prima tipografie cu caractere arabe din lumea musulmană88. Aceste eforturi de modernizare au primit replica ieni- cerilor și a M/ewîd-lelor - prin așa-zisa răscoală a lui Patrona Halii -, care l-au detronat pe sul- tan și l-au înlocuit cuMahmudl (1730-1754). Răgazul pe care Poarta l-a avut din partea Rusiei, în care și-au făcut apariția încercări de reformă, are ca explicație implicarea Impe- riului Țarist în „Războiul nordic”, încheiat în 1721 cu victoria țarului, în războiul ruso-ira- nian (1722-1723), moartea subită a lui Petru cel Mare (1725) și Războiul pentru moștenirea poloneză (1733-1735). în împrejurările create de războiul ruso- austro-otoman (1736-1739), Rusia a folosit pri- lejul favorabil pentru a cuceri Azovul și Crimeea. în 1739 trupele ruse au intrat în Moldova și au ocupat Hotinul. Politica pontică a Rusiei a avut ca reacție nu numai rivalitatea cu Imperiul Habsburgic, dar și împotrivirea Marii Britanii, a Olandei și a Franței, cărora le erau afectate interesele economice în teritoriile aflate sub dominația Porții. Occidentalii aveau aceeași poziție și față de politica balcanică a Imperiului Habsburgic. Toate aceste rivalități au salvat Imperiul Oto- man de la o dezmembrare rapidă. ----1 48 |------------------------------------- Pentru că nu au avut succesele pe care le speraseră - au pierdut Nișul și au fost înfrânți lângă Banjaluka (1737) și otomanii au ocupat Semendria (1738), restabilind securitatea liniei Dunării - Habsburgii au cerut Franței să me- dieze încheierea păcii. Ei se temeau că o con- tinuare a războiului ar fi ajutat doar ofensiva rusească. Pacea s-a încheiat la Belgrad (18 sep- tembrie 1739) prin intermediul ambasadoru- lui francez la Poartă (începând cu 1728) Louis Sauveur, marchiz de Villeneuve89. Granița în- tre imperiile habsburgic și otoman era stabilită pe Sava și Dunăre. Habsburgii - interesați de recunoașterea pragmaticii sancțiuni - au re- trocedat Porții nordul Serbiei, cu Belgradul, și Oltenia, păstrând Banatul. Rușii, spre deosebire de imperiali, avusese- ră mari succese militare - intraseră în Iași și se pregăteau să cucerească Țara Românească. La primirea știrii privind încheierea păcii de către Habsburgi, țarul s-a temut de o contraofensivă a otomanilor - acum eliberați de amenințarea austriecilor. Drept urmare, Rusia a acceptat oferta franceză de mediere a păcii (3 octom- brie 1739)90. Rușii retrocedau cetatea Hotin Moldovei și se retrăgeau din acest principat. Accesul marinei comerciale rusești în Marea Neagră era interzis, negustorii ruși putând uti- liza numai nave otomane. Pacea de la Belgrad a asigurat Porții o perioa- dă de liniște în Europa care a durat trei decenii (1739-1768), marii săi inamici, Rusia și Imperiul Habsburgic, fiind implicați în Războiul pentru succesiunea la tronul Austriei (1740-1748) și în Războiul de șapte ani (1756-1763). Poarta a ră- mas în afara acestor conflicte, chiar dacă Franța i-a cerut să atace pe Habsburgi în Ungaria. în Asia, însă, Imperiul Otoman s-a con- fruntat cu ofensiva iranienilor conduși de Nadir Șah, constituind ultima tentativă a Ira- nului de a lua în stăpânire țărmurile din sud- estul Mării Negre (1742-1746). Oastea șahului a fost până la urmă respinsă, granița rămânând cea consemnată în tratatul de la Kasr-i Șirin (Zuhab) din 1639, care, fără mari modificări, a rămas cea între statele moderne Iran și Irak. Marele vizir Raghib Pașa (1756-1762), o personalitate deosebită, de anvergura Kdprulii-ilor, a profitat de răgazul pe care i-1 acordau puterile europene aflate în conflict, pentru a implementa o politică reformatoare, semnând în același timp tratate comerciale și de prietenie cu Prusia și Iranul. Anul morții -----------■ Revista de istorie militară ■---- sale (1762) coincide cu luarea puterii la San- kt Petersburg de țarina Ecaterina a Il-a (1762- 1796)91. în anul 1764, armata țarinei a intrat în Polonia, unde va constitui de acum încolo un factor permanent de presiune. La tro- nul Poloniei a fost înscăunat Stanislaw Ponia- towski (1764-1795), un fidel al țarinei. începea o nouă etapă în raporturile Impe- riului Otoman cu Rusia, aceasta din urmă, vic- torioasă în războiul cu Poarta dintre anii 1768 și 1774, obținând mânu militari dreptul de li- beră navigație în Marea Neagră și Strâmtori. ABREVIERI AARMSI = „Analele Academiei Române. Me- moriile Secțiunii Istorice” AIIAI = „Anuarul Institutului de Istorie și Arhe- ologie «A.D.Xenopol»”, Iași Călători străini, 1= Călători străini despre țările române, ed. Maria Holban, București, 1968 Călători străini, III = Călători străini despre ță- rile române, ed. Maria Holban, M. M. Alexandrescu- Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, București, 1971 Cronici turcești, I = Cronici turcești privind ță- rile române. Extrase, voi. I, Sec. XV - mijlocul sec. XVII, ed. Mihai Guboglu și Mustafa A. Mehmet, București, 1966 Cronici turcești, II = Cronici turcești privind ță- rile române. Extrase, voi. II, Sec. XVII - începutul sec. XVIII, ed. Mihai Guboglu, București, 1974 DRH = Documenta Romaniae Historica RA = „Revista Arhivelor” București Rdl = „Studii. Revistă de Istorie”; „Revista de Is- torie” București RESEE = „Revue des Etudes Sud-Est Europeen- nes” București RHSEE = „Revue Historique du Sud-Est Euro- peen” București RI = „Revista Istorică” BucureștiRIMn = „Revis- ta de Istorie Militară” București RRH = „Revue Roumaine d’Histoire” București SMIM = „Studii și Materiale de Istorie Medie” București 1 Cf. Adrian Tertecel, Marea Neagră otomană și ascensiunea Rusiei (1654-1774), în voi. Marea Neagră. Puteri maritime - Puteri terestre (sec. X11I-XV111), co- ordonator Ovidiu Cristea, București, 2006, p. 333. 2 Francis Dvornik, Slavii în istoria și civilizația europeană, traducere de Diana Stanciu, București, 2001, p. 418-420. 3 Tahsin Gemil, lările Române în contextul po- litic internațional (1621-1672), București, 1979, p. 123. ----■ Revista de istorie militară ■-------------- 4 http://en.wikipedia.org/wiki/bohdan_khmel- nytsky 5 Miron Costin, Letopisețul țărâi Moldovei de la Aron vodă încoace, ed. P. P. Panaitescu, București, 1958, p. 130-131. 6 Ibidem, p. 131-134. 7 Tahsin Gemil, lările Române în contextul poli- tic internațional, p. 134. 8 Chantal Lemercier-Quelquejay, Les relations entre la Porte ottomane et les Cosaques Zaporogues au mileu du XVlIe siecle. Une lettre inedite de Bohdan Hmelnickij au Padichah Ottoman, în „Ca- hiers du Monde Russe et Sovietique” t. XI, nr. 3, 1970, p. 456-458. 9 Veniamin Ciobanu, Românii in politica Est- Central Europeană. 1648-1711, Iași, 1997, p. 42. 10 Eudoxiu Hurmuzaki, Fragmente din istoria românilor, voi. III, ed. loan Slavici, București, 1900, p. 265; Nicolae lorga, Acte și fragmente, voi. I, p. 240-243. 11 Cf. Dimitrie G. lonescu, Tratatul încheiat de Gheorghe Știfan cu rușii în 1656, în „Revista Istorică Română” voi. III, 1933. 12 Ilie Corfus, Documente privind istoria Români- ei culese din arhivele polone. Secolul al XVlI-lea, București, 1983, p. 244-245. 13 Ibidem, p. 258, 259. 14 Tahsin Gemil, lările Române în contextul po- litic internațional, p. 158. 15 Cf. L. Demeny-Meșcova, Relațiile seimenilor cu cazacii în timpul mișcării populare din 1655 în Țara Românească, în voi. Studii privind relațiile ro- mâno-ruse, București, 1963, p. 3-17. 16 Tahsin Gemil, lările Române în contextul po- litic internațional, p. 159-160. 17 Cf. Eugene Pavlesco, Georges II Râkoczy, prin- ce de Transylvanie (1648-1660). Essai sur sa poli- tique exterieure, Iași, 1924. 18 Cf. Mircea Soreanu, Marii viziri Kbprulil (1656-1710). Relații politice și militare între lările Române și Imperiul Otoman, București, 2002. 19 Al. Ciorănescu, Domnia lui Mihnea 111 (Mi- hail Radu), 1658-1659, în „Buletinul Comisiei isto- rice a României” voi. XIV, 1935, p. 61. 20 Nicolae lorga, Locul românilor în istoria univer- sală, ed. Radu Constantinescu, București, 1985, p. 285. 21 Mustafa Naima, Tarih, în Cronici turcești, voi. III, p. 123; Hurmuzaki, Documente, voi. V-2, p. 62, doc. XCVII; idem, Fragmente, voi. III, p. 313. 22 Cf. Zbigniew Wojcik, From the Peace cfOliwa to the Truce cfBakhchisarai. International Relations in Eastern Europe, 1661-1681, în „Acta Poloniae Historica", t. XXXIV, Varșovia, 1976, p. 261. 23 Ilie Corfus, Documente privind istoria României culese din arhivele Poloniei. Secolul al XVI-lea, Bucu- rești, 1979, p. 49, 50, doc. 35, respectiv p. 73, doc. 42. 49 ---- 24 Stanford Shaw, History cf the Ottoman Empire and Modern Turkey, voi. I, Cambridge University Press, Cambridge, Londra, New York, Melbourne, 1976, p. 213. 25 Hurmuzaki, Documente, voi. IX-1, p. 298, doc. CCCCXX. 26 Ion I. Nistor, Problema ucraineană în lumi- na istoriei, în „Codrul Cosminului", voi. VIII, 1933- 1934, p. 144. 27 Ibidem, p. 145. 28 Călători străini, voi. VII, p. 493, 494. 29 N. lorga, Ucraina moldovenească, în AARM- SI, seria II, t. XXXV, 1912-1913, p. 347. 30 Hurmuzaki, Fragmente, voi. III, p. 404. 31 de la Croix, Guerres des Turcs avec la Pologne, la Moscovie et la Hongrie, Haga, 1689, p. 147. 32 Veniamin Ciobanu, Românii în politica Est- Central Europeană. 1648-1711, p. 117. 33 Radu Popescu vornicul, Istoriile domnilor larii Românești, ed. Const. Grecescu, București, 1963, p. 176. 34 Hurmuzaki, Fragmente, voi. III, p. 407. Vezi și Hurmuzaki, Documente, suplement II, voi. III-l, p. 138, doc. LXXII. 35 Ion Nistor, Istoria Basarabiei, ed. Stelian Neagoe, București, 1991, p. 129, 130. 36 N. Smochină, Din trecutul românesc al Trans- nistriei. DănilăApostol, hatmanul Ucrainei libere, în „Cercetări Istorice” voi. V-VII (1929-1931), p. 173. Alexandru I. Gonța, Relațiile românilor cu slavii de răsărit până la 1812, Chișinău, 1993, p. 102. 37 Ștefan Rudnyckyj, Ucraina și poporul ucrain, Viena, 1914, p. 18. 38 Constantin Rezachevici, Europa Centrală și Răsăriteană: de la Liga Creștină (1593-1606) la Liga Sjântă (1684-1699), în Istoria românilor, voi. V, București, 2003, p. 12. 39 Idem, Die Rumănischen Făhnlein im Heer von Johann Sobieski wăhrend des Feldzugs fur die Be- freiung Wiens (1683). Nach einer neuen polnischen Quelle, în voi. Die Rumânen und die Belagerung Wiens 1683. Atfsătze, p. 50. Versiunea româneas- că, idem, „Steagurile românești” din oastea lui Jan Sobieski în campania pentru eliberarea Vienei (1683), după un nou izvor polon, în Rdl, t. 36, nr. 6, 1983, p. 606-624. 40 Gh. Duzinchevici, Ceva nou asupra legături- lor lui Sobieski cu Moldova, în AARMSI, seria III, t. XIX, 1937, p. 284; Mihai Klimecki, A Polish Military Expedition to Moldavia in 1686, în „Acta Historica", t. 33, nr. 2-4,1987, p. 385. 41 Nicolae lorga, Sobieski et les Roumains 1683- 1686, în RHSEE, voi. X, 1933, p. 287-306; C.A. Stoide, Contribuții la cunoașterea relațiilor moldo- polone din anii 1683-1684, în AII AI, voi. XIII, 1976, p. 71-91. -----1 50 I-------------------------------------- 42 V. Mihordea, Les Principautes Roumaines dans la presse franțaise au XVlI-e siecle (1680- 1699), extras din „La Gazette", în Melanges de lEcole Roumaine en France, Paris, 1932, p. 38, doc. 20. 43 Cronici turcești, voi. II, p. 363. 44 Gh. Duzinchevici, Ceva nou asupra legături- lor lui Sobieski cu Moldova, p. 289. 45 Hurmuzaki, Documente, supl. II, voi. III-l, p. 156, doc. LXXX; loan V. Dură, Știri despre țările române în „Istoria patriarhilor Ierusalimului" a pa- triarhului Dositei al Ierusalimului, în „Studii Teolo- gice", seria a Il-a, anul XXVIII, nr. 1-2,1976, p. 128. 46 Cf. Constantin Rezachevici, Asediul cetății Neamțului de către Jan Sobieski (1691): de la Dimitrie Cantemir și Costache Negruzzi la reali- tatea istorică, în Relații culturale româno-polone, București, 1982, p. 24-35; Ilie Corfus, Asediul cetă- ții Neamțului din 1691. Sfârșitul unei legende, în AIIAI, voi. XIX, 1982, p. 549-552. 47 Mircea Soreanu, Marii viziri Kdprulii, p. 200-233. 48 Constantin Rezachevici, Constantin Brânco- veanu - Zărnești 1690, București, 1989. 49 Mircea Soreanu, Marii viziri Kdprulii, p. 234- 272. 50 Cf. Paul Cernovodeanu, Le journal des trava- ux du congres de Karlowitz (1698-1699), în RESEE, t. XIX, nr. 2, 1981, p. 325-354; R.A. Abou-El-Haj, Otto- man Diplomacy at Karlowitz, în „Journal of the Ame- rican Oriental Society” t. 87, nr. 4,1967, p. 498-512. 51 L. E. Semionova, Stabilirea legăturilor diplo- matice permanente între Țara Românească și Rusia la fârșitul secolului al XVII-lea și începutul seco- lului al XVIII-lea, în „Romanoslavica” Istorie, tom V, 1962, p. 37, 38; Paul Cernovodeanu, în vâltoarea primejdiilor. Politica externă și diplomația promo- vate de Constantin Brâncoveanu (1688-1714), Bu- curești, 1997, p. 21, 22. 52 Andrei Pippidi, Un episod al relațiilor româ- no-englez: Corespondența dintre Constantin Brân- coveanu și lordul Paget, în Constantin Brâncoveanu, ed. Paul Cernovodeanu și Florin Constantiniu, Bu- curești, 1989, p. 150. 53 Istoriceskie sviazi narodov SSSR i Rumânii v XV - naceale XVIII v., Moscova, voi. III, 1970, p. 153. 54 L. E. Semionova, Stabilirea legăturilor diplo- matice..., p. 41. 55 Paul Cernovodeanu, O familie de diplomați români din Transilvania la cumpăna dintre veacu- rile XVII și XVIII: Corbea din Șcheii Brașovului, în SMIM, voi. XXIII, 2005, p. 151. 56 Andrei Pippidi, Noi mărturii despre relația lui Răkoczi cu românii, în SMIM, voi. XXIII, 2005, p. 284, 285. 57 Adrian Tertecel, Rivalitatea ruso-otomană pentru stăpânirea bazinului Mării Negre la începu- tul secolului al XVIII-lea (un document otoman din anul 1703), în SMIM, t. XIV, 1996, p. 148. -------------■ Revista de istorie militară ■------- 58 S.F. Oreșkova, Russko-turețkie otnoșeniia v naceale XVIII v. (Relațiile ruso-turce la începutul secolului al XVllI-lea), Moscova, 1971, p. 37-38. 59 Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglfică, voi. I, ed. P.P.Panaitescu, I. Verdeș, București, 1965, p. 225-228. 60 Cf. Rifa’at Aii Abou-El-Haj, The 1703 Rebellion and the Structure cf Ottoman Politics, Leiden, 1984. Pentru evenimentele de la Poartă din 1703 vezi și Adrian Tertecel, Marea Neagră, relațiile ruso-oto- mane și situația internă a Imperiului otoman în anul 1703. Trei rapoarte ale ambasadorului Rusiei la Istanbul, în RI, t. XIII, nr. 3-4, 2002, p. 229-243. 61 Veniamin Ciobanu, Relațiile politice româno- polone între 1699 și 1848, București, 1980, p. 37 și n. 19; idem, Implicații ale îrfrângerii suedezilor la Pol- tava (iulie 1709) asupra raporturilor otomano-ruse, în voi. Itinerarii istoriografice. Prcfesorului Leonid Boicu la împlinirea vârstei de 65 de ani, ed. Gabriel Bădărău, Iași, 1996, p. 99-100. 62 V. J. Parry, Halii Inalcik, A.N. Kurat, J.S. Brom- ley, A History cfthe Ottoman Empire to 1730, Cam- bridge University Press, 1976, p. 202. 63 Hurmuzaki, Documente, voi. I, Supl. I, p. 363. 64 Nicolae lorga, Carol al Xll-lea, Petru cel Mare și țările noastre (1709-1714), în AARMSI, seria II, t. XXXIII, 1911-1912; Vasile Mihordea, Carol al XH-lea la Tighina, în AARMSI, seria III, t. XXV, 1943; Veniamin Ciobanu, Les Principautes Roumaines et la politique europeenne (1699-1815), București, 1984; idem, Carol al Xll-lea și românii/Charles XII et les Roumains, București, 1999. 65 Hurmuzaki, Documente, suplement I, voi. I, p. 371, doc. DLV 66 Ibidem, p. 372. 67 Leonid Boicu, Principatele române în rapor- turile politice internaționale (secolul al XVllI-lea), Iași, 1986, p. 59. 68 Ibidem, p. 72, 73; Florin Constantiniu, Când începe epoca fanariotă?, în SMIM, voi. XI, 1992, p. 112. 69 Cronica anonimă a Moldovei. 1661-1729 (Pse- udo-Amiras), ed. Dan Simonescu, București, 1975, p. 65, 66. 70 Hurmuzaki, Documente, voi. IX-1, p. 449, 450, doc. DCXXII. 71 Florin Constantiniu, Constantin Mavrocordat, București, 1985, p. 46. 72 Cf. Șerban Papacostea, Doi bursieri ai lui Petru cel Mare la școlile din București, în Rdl, nr. 1, 1961, p. 115-121. 73 Istoria Jării Românești de la octombrie 1688 până la martie 1717, ed. Constantin Grecescu, București, 1959, p. 102. 74 Radu logofătul Greceanu, Istoria domniei lui Constantin Basarab Brâncoveanu Voievod (1688- 1714), ed. Aurora Ilieș, București, 1970, p. 180-182. -------■ Revista de istorie militară ■----------- 75 Scarlat Callimachi, Un document inedit, din anul 1711 privitor la colaborarea militară româno- rusă, în „Studii” nr. 3,1950, p. 178-179. 76 Akdes Nimet Kurat, Prut Stferi ve Banși (Ex- pediția și pacea de la Prut), voi. I, Ankara, 1951; Constantin Șerban, Jurnalul feldmareșalului B. P. Șeremetiev despre campania de la Prut (1711), în Relații româno-ruse în trecut, București, 1957; Chantal Lemercier-Quelquejay, La campagne de Pierre le Grand sur le Pruth, în „Cahiers du mon- de russe et sovietique” voi. VII, nr. 2, 1966; Adrian Tertecel, Irformații noi privind campania militară otomană din 1711 în Moldova („Jurnalul” lui Ahmed bin Mahmud), în RI, t. III, nr. 7-8,1992, p. 793-802; idem, Izbucnirea războiului ruso-otoman din 1710- 1711 pentru stăpânirea bazinului Mării Negre (un izvor narativ otoman), în RI, t. V, nr. 11-12, 1994, p. 1197-1209; Marian Stroia, Românii în corfluența europeană în secolul al XVllI-lea. De la campania de la Prut la revoluția franceză (1711-1789), Bu- curești, 2004; idem, Prima corfruntare ruso-turcă pentru supremația la Dunărea de Jos la începutul secolului al XVllI-lea: campania de la Prut, în RI, t. XV, nr. 1-2, 2004, p. 41-62. 77 Mihai Maxim, Culegere de texte otomane, fasc. 1, București, 1974, doc. 29, p. 118-125. 78 Stanford Shaw, History cfthe Ottoman-Empi- re, voi. I, p. 231. 79 Paul Cernovodeanu, Anglo-Dutch Mediation in the Russo-Turkish Peace Treaty cfthe Prut (1712- 1713), în „Southeastern Europe” t. 5, nr. 1, 1978, p. 88-100. 80 Idem, Arhiva diplomatică a lordului William Paget (1637-1713), în RA, an LII, t. XXXVII, nr. 1, 1975, p. 80-92; Călători străini, III, București, 1983, p. 217-219. 81 Mihai Maxim, Le statut des Pays Roumains envers la Porte Ottomane aux XVIe-XVllIe siecles, în RRH, t. XXIV, nr. 1-2,1985, p. 49. 82 Andrei Pippidi, Tradiția politică bizantină în țările române în secolele XVI-XVUI, București, 1983, p. 215-217. 83 Mihai Maxim, Le Statut des Pays Roumains, p. 49. 84 A.D.Xenopol, Războaiele dintre ruși și turci și în- râurirea lor asupra lărilor Române, prefață de Apostol Stan, ed. Elisabeta Simion, București, 1997, p. 30-31. 85 Mihai Maxim, Le statut des Pays Roumains, p. 49. 86 Cf. Catalogul documentelor turcești, voi. II (1455-1829), întocmit de Mihail Guboglu, București, 1965, doc. 763, p. 228-229. 87 Roderic Davison, Turkey, New Jersey, 1963, p. 68. 88 Yves Ternon, Empire ottoman. Le declin, la chu- te, liffacement, Paris, 2005, p. 76-77. 89 Lavender Cassels, The Struggle for the Ottoman Empire. 1717-1740, Londra, 1966, p. 171-196. 90 Stanford Shaw, History cfthe Ottoman Empire, voi. I, p. 245. 91 Yves Ternon, Empire ottoman, p. 80. ----------------------------------------1 51 I--- STUDII PONTICE LUPTA PENTRU SUPREMAȚIE ÎN BAZINUL CASPIC ȘI CEL AL MĂRII NEGRE ÎN PRIMELE TREI DECENII ALE SECOLULUI AL XIX-LEA MARIAN STROIA* Abstract The Russian-Iranian and Russian-Ottoman peace treaties from Turcmanțai (1828) and, respectively, Adrianople (1829) represented the success cf the process cf military and political expansion launched by Russia in the Caucasus, between the Black Sea and the Caspian Sea, over a period cfa quarter cf a century,. The result cf this process was that Russia now exerted political and military control over most cf the Caucasus, enjoyed unrivaled naval supremacy in the Black Sea and, partially, in the Caspian Sea and, fouryears later, once with the Treaty cf Unkiar-Iskelesi (July 1833), will become the Iar gest power in the aforementioned geopolitical region, eclipsing the Anglo-French ir,fluence. Keywords: Black Sea, Caspian Sea, Russia, Persia, Ottoman Empire, Turcmancai, Adrianople, Mikhail Kutuzov, Klemens von Metternich încă din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, zonele de însemnătate geopolitică pentru direcțiile de acțiune ale marilor puteri în zona sud-estică a Europei au fost în primul rând litoralul nord-pontic (care permitea acce- sul și controlul navigației comerciale și milita- re în amintitul spațiu naval) și, în secundar, dar nu mai puțin important, perimetrul terestru (cu deosebit profil muntos) aflător între Marea Neagră și cea Caspică, denumit pentru speci- ficul său de relief ca tare drept „spațiul cauca- zian”. în intervalul cronologic amintit, luând să spunem ca limită superioară anul 1800, con- fruntarea pentru controlul acestui spațiu stra- tegic atât de râvnit a pus față în față două pu- teri continental-maritime, până la un punct asemănătoare sub sistemul dispunerii social- politice, deosebite sub raport de religie și sco- puri urmărite. Pentru statul rus al Ecaterinei a Il-a, su- veranul care a dominat prin luciditate politi- că și apetit teritorial ultima treime a secolului amintit, problema de mai sus se punea mai ales * Institutul de Istorie „Nicolae lorga” ■ Revista de istorie militară ■ în termenii unei noi direcții de acțiune în ceea ce privește linia de expansiune și anume mar- șul spre sud. Dacă avansul spre Nord și accesul la Baltica fuseseră rezolvate eficient de Petru I, urmașa acestuia își asuma, cu aceeași energie, înfăptuirea noii direcții de înaintare1. Așa cum s-a arătat cu pertinență de cercetă- torii problemei, pentru politica Rusiei obiecti- vul consta în găsirea unui partener politic, care să-i garanteze ieșirea din izolarea diplomatică, cu care să aibă o similitudine de aspirații, și care, nu mai puțin important, să constituie o reală contrapondere la grupul de puteri ostile inițiativelor sale de politică externă (Poarta, Suedia, Polonia și, evident, Franța). La începutul deceniului al 9-lea, odată cu găsirea și „fixarea” noului aliat european - în persoana Austriei lui fosif al fl-lea, de care Ecaterina a Il-a s-a legat printr-un ramificat sistem de alianțe2, cursa spre sud putea începe. Și astfel, în aprilie 1783, speculând cu îndemâ- nare conflictele și disputele dintre tătari, tru- pele ruse conduse de feldmareșalul G.A. Pote- mkin au pătruns pe neașteptate în Crimeea și cu ocupat-o în întregime. Cum reacția Porții (tătarii crâmleni îi erau aliați tradiționali) a fost slabă și nesemnificativă, iar concertul european era destul de dezbinat3, succesul a devenit de- finitiv: capul de pod spre controlul întregului litoral nord-pontic fusese, așadar, constituit. Problema pierderii Crimeii a constituit, din acel moment, o veritabilă „rană deschisă” pentru orgoliul de mare putere al otomanilor. La exacerbarea spiritului belicos al acestora au mai contribuit și călătoriile în zona recent cucerită, ale suveranilor rus (Ecaterina a II- a) și austriac (losif al Il-ea), în vara lui 17884. De aici până la declanșarea unui nou război pentru controlul zonei nu a mai fost decât un pas. Desfășurată pe parcursul a mai bine de pa- tru ani (1787-1792) cu succese schimbătoare pentru ambele părți, confruntarea militară ruso-turco-austriacă5 a avut de fapt un singur beneficiar major și acesta a fost Rusia. Aceasta întrucât prin pacea de la Iași (ianuarie 1792), care stabilea granița dintre cele două imperii pe Nistru, Rusia devenea practic vecină cu po- sesiunile Imperiului Otoman. în plus, și aceas- ta era la fel de important pentru subiectul care ne interesează, o nouă porțiune din litoralul nord-pontic intra în stăpânire țaristă, ceea ce ----■ Revista de istorie militară ■----------- îi conferea guvernului de la Sankt Petersburg controlul, aproape în totalitate, al coastei de nord a Pontului Euxin. Cu prilejul aceleiași confruntări s-a mai vădit un lucru, și anume interesul și intervenția în această zonă a Ma- rii Britanii, „criza Oceakovului” din anul 1791 dezvăluind acuta ciocnire de interese ruso- britanice6 în lupta pentru supremația asupra acestei importante căi de comunicație. La începutul secolului următor, practic în lupta pentru supremația asupra zonei, de această dată dintre Marea Neagră și cea Caspi- că, au fost implicate trei puteri, vecine arealu- lui menționat, cu posibilități și resurse militare relativ apropiate (Rusia, Poarta și Persia) și a căror confruntare s-a desfășurat pe întinderea primelor trei decenii ale secolului amintit. Dacă în ceea ce privește Poarta, extinderea Rusiei și pe litoralul apusean al Mării Negre în- semna pentru ea că aceasta va obține controlul preponderent asupra traficului naval pontic, pentru statul persan, la a cărui conducere se afla, din 1795, dinastia Kadjarilor, lucrurile se puneau în termeni un pic diferiți, dar cu aceeași teamă de forța expansionistă a Petersburgului. în ceea ce-i privește pe persani, aceștia refuzau să recunoască extensia teritorială a Rusiei în Su- dul Caucazului și prevedeau, pe bună dreptate, că de aici vor izvorî serioase pericole pentru statul Kadjar. Pentru șahul Mohammed Han, ca și pentru urmașii săi, conta foarte mult ca lanțul mun- tos amintit să reprezinte o barieră de netrecut pentru ambițiosul vecin de la nord. Aceasta va determina, de aceea, înverșunate confruntări între cele două state. încă înainte de sfârșitul secolului al XVIII-lea, mai precis în 1795, conducătorul din acea pe- rioadă al Persiei, șahul Mohammed Han, a in- vadat Georgia, l-a înfrânt pe „țarul” Heraclius, protejat de ruși, a cucerit și a jefuit Tiflis-ul (actualul Tbilisi) și a luat în captivitate un mare număr de locuitori. Ceea ce i-a salvat pe persani de revanșa și represaliile rusești a fost moartea neașteptată a împărătesei Ecaterina a Il-a (noiembrie 1796)7. în 1798, după moartea lui Heraclius, suc- cesorul său la conducerea Georgiei, „țarul” George al XH-lea, a căutat să evite să intre în ostilități cu Persia, dar atitudinea arogantă a conducătorilor de la Teheran l-a determinat -------------------------------------1 53 |--- să se orienteze spre Rusia. în anul următor, la indicația expresă a lui Pavel I, o campanie mili- tară dusă în sprijinul georgienilor a fost inițiată de trupele ruse. în primăvara lui 1799, o puter- nică coloană militară rusă, condusă de genera- lul P.I. Lazarev, i-a înfrânt pe azeri și a ocupat mânu militari Tiflis-ul, capitala țării. Foarte bolnav și cu o stare de nesiguranță, George XII a oferit coroana regală împăratului Pavel I, care a acceptat-o fără șovăire. La începutul lui de- cembrie 1800, a fost publicat la St. Petersburg manifestul care anunța acceptul țarului, iar la începutul anului 1801, Georgia a devenit for- mal „parte integrantă” a Imperiului Rus. Din acest moment Rusia și Imperiul Persan aveau o graniță directă. La începutul secolului al XlX-lea, mai ales odată cu urcarea pe tron a lui Alexandru I, pro- blema Caucazului a trecut din nou în prim-pla- nul politicii expansioniste a țarismului. în 1803, noul suveran a reactualizat problema spațiului ponto-caspic, intenționând să instaleze acolo, în chip ferm, dominația rusă8. Momentul era destul de complicat, întrucât era pentru prima oară când politica rusă viza, în mod precis, Ca- ucazul și urmărea o străpungere spre Oceanul Indian. De altfel, evenimentele din întregul secol al XlX-lea aveau să confirme progresul treptat al ascensiunii politice și militare ruse in această zonă. Rezistența persanilor în acest context a fost lungă însă nu datorită unei pu- teri militare deosebite, ci a faptului că Rusia era implicată în acel moment în problemele Europei Occidentale și tocmai intrase în a treia coaliție împotriva lui Napoleon. Războiul înce- put de persani cu Rusia în 1803 nu a fost des- fășurat decât cu slăbiciune și deseori întrerupt de armistiții de câteva luni, de care noul șah Feth Aii nu a știut să profite, dat fiind valoarea militară scăzută a armatei persane. împotri- va armatei ruse care acționa în Caucaz, șahul l-a trimis pe fiul său mai mare și moștenitorul prezumtiv al tronului, Abbas-Mîrza. Lipsit de aptitudini militare deosebite, șovăielnic și fire ezitantă, acesta a fost înfrânt, la 13/25 iunie 1806 de trupele țarului la Askeran, pe litora- lul caspic. Urmare a acestei înfrângeri severe, persanii au pierdut importantul port Baku și controlul asupra întregului Daghestan9. Aproape concomitent cu aceste evenimen- te și putem spune, în paralel cu ele, în zona ----1 54 |----------------------------------- amintită conflictul s-a multiplicat. Convinsă că va avea sprijinul lui Napoleon, a cărui su- premație militară pe continent era la apogeu, Poarta Otomană a adoptat o linie agresivă în raport cu Rusia: în august același an a înlocuit pe domnii din Moldova și Țara Românească10, considerați favorabili Rusiei și, în toamna ace- luiași an, incitată și de manevrele și presiunile noului ambasador francez la Constantinopol, generalul-conte Sebastiani, a interzis tranzitul navelor ruse prin Strâmtori. Dată fiind reacția fermă a Rusiei, criza s-a acutizat: la mijlocul lui noiembrie, în „scop preventiv” Alexandru I a ordonat trupelor ruse comandate de generalul Michelson să intre în Moldova și Țara Româ- nească11. Considerând acest episod ca o agresi- une militară și ca un veritabil „casus belii” Poar- ta a reacționat decisiv: la 25 decembrie (s.v.) 1806 sultanul Selim al IlI-lea a declarat război Rusiei12. Zarurile erau astfel aruncate. Este de menționat aici faptul, istoricește real, deși oarecum surprinzător că, pe durata amintitului conflict dintre ruși și turcii oto- mani, persanii, deși practic nu încheiaseră pace cu rușii și se aflau formal în stare de beli- geranță cu aceștia, au adoptat o poziție de ne- utralitate, neintervenind în favoarea niciuneia dintre părți. Deși în timpul conflictului ruso-turc fron- tul din Caucaz a avut o importanță secundară, centrul de greutate al operațiunilor aflându-se în Serbia și Principatele Române, luptele pur- tate aici nu au fost mai puțin înverșunate. Po- trivit istoriografiei ruse, acestea au cunoscut trei etape de desfășurare, confruntările cele mai decisive având de fapt loc în ultima fază (august 1810 - mai 1812). înfruntările militare cele mai înverșunate s-au desfășurat, în toam- na lui 1811 și iarna 1811-1812 pentru controlul și stăpânirea pașalâcului Ahalțîn, și mai ales a principalului punct de rezistență al acestuia, orașul fortificat Ahalkalaki, ocupat în cele din urmă de trupele ruse în decembrie 181113. Este de remarcat că, la sfârșitul războiului, turcii pierduseră cele mai importante (însem- nate) puncte de sprijin de pe litoralul cauca- zian al Mării Negre (Anapa, Sudjuk-Kali, Su- humi, Anaklia, Poți) și, de asemenea, partea răsăriteană a pașalâcului Ahalțân, cu fortărea- ța Ahalkalaki, ceea ce, în mod incontestabil, -----------■ Revista de istorie militară ■----- schimba raportul strategic de forțe în Caucaz în favoarea Rusiei. Importanța succeselor do- bândite de trupele ruse în zona Caucazului au ieșit în evidență în cea mai mare măsură cu ocazia Conferinței de pace de la București, unde dezbaterile în jurul problemei caucaziene au fost foarte susținute. Pornind de la starea de lucruri din teren, la tratativele de pace amintite, feldmareșalul M.I. Kutuzov (care la acea dată era comandantul suprem al trupelor ruse staționat în Principa- te) a propus principalului negociator otoman la conferință, Galib-Efendi, ca în Caucaz „gra- nița dintre cele două imperii să rămână pe ace- le amplasamente pe care se afla în momentul încheierii păcii”14. Această formulare extrem de abilă exprima de fapt ideea rămânerii în stă- pânirea Rusiei a tuturor acelor teritorii dobân- dite până atunci mânu militari și menționate de noi mai sus - lucru pe care evident delega- ția otomană nu a putut să-l accepte. Ulterior, la 30 aprilie/12 mai 1812, coman- dantul militar rus a propus turcilor o nouă va- riantă de rezolvare a divergențelor, sugerând menținerea cuceririlor ruse în Caucaz pe o pe- rioadă de cinci ani, la capătul căreia plenipo- tențiarii ambelor părți urmau să se întâlneas- că și să găsească o rezolvare definitivă. Dar și această variantă de lucru a fost respinsă de partea turcă, Galib-Efendi declarând că „gra- nițele în Asia” (aceasta era formularea pentru Caucaz) să fie stabilite conform principiului „status quo ante bellum”15. Din păcate pentru ruși, contextul interna- țional de această dată nu le mai era favorabil. Imensa armată multinațională organizată de Napoleon se afla concentrată în Polonia, pe malurile Vistulei, gata de invazie. în același timp, conștient de iminența atacului Franței, suveranul rus Alexandru I a trimis de urgență la București pe amiralul P.V. Ciceagov, cu misi- unea de a-1 înlocui cât mai operativ pe Kutuzov la comanda armatei din Principate și, în același timp, cu sarcina expresă de a încheia neîntâr- ziat pacea cu turcii. într-un asemenea context, impulsionat de veștile primite, Kutuzov a grăbit și el negocie- rile: la 5/17 mai au fost redactate preliminariile de pace, iar la 16/28 mai 1812 - textul definitiv a fost semnat de delegații ambelor părți16. ----■ Revista de istorie militară ■------------ Mihail Kutuzov în redactarea sa finală, date fiind și circum- stanțele interne și internaționale ale momentu- lui, articolul 6 al tratatului de pace ruso-turc de la București menționa că granița dintre Rusia și Turcia în Caucaz „se restabilește așa cum era înainte de război, drept pentru care Rusia re- stituie și înapoiază Porții, în aceeași stare (subl. n.s. M.S.) în care se găsesc acum fortărețele și orașele, aflătoare în interiorul acestei granițe împreună cu armele cucerite acolo...”17. Dacă în ceea ce privește granițele europene, prin tratatul amintit, Rusia realizase un anume câștig de cauză, prin obținerea abuzivă și ilega- lă a Moldovei dintre Prut și Nistru (Basarabia - art.4), în schimb, în ceea ce privește situația din Caucaz ea bătuse aici în retragere, renun- țând la majoritatea cuceririlor sale teritoriale. Era evident o retragere tactică și după cum se va vedea ulterior, temporară. în același timp, cu abilitatea-i neîntrecută, în chiar ziua semnării tratatului M.I. Kutuzov (ce-i drept cu acceptul delegaților otomani) a adăugat la textul deja parafat un protocol su- plimentar care prevedea dreptul Rusiei „de a utiliza malul Mării Negre pe o distanță de două ceasuri de la gurile râului Riona și la patru cea- suri de Anaklia ...”18. Această adăugire nu era câtuși de puțin întâmplătoare, căci în punctul menționat, situat la circa 20 km mai la nord de Poți se afla cetatea de coastă Redut-Kali, care fusese ridicată de trupele ruse la gurile râului Hopi încă din 1804 și care era considerată ofi- cial principala bază militară maritimă rusă de pe litoralul caucazian al Mării Negre19. în acest fel, prin îndemânarea diplomatică a lui Kutuzov și prin indolența negociatorilor turci, Rusia își păstra un mic, dar prețios cap de pod în zonă, ce avea să se dovedească ex- trem de util în anii ce vor urma. Este, în același timp, de remarcat că aproa- pe în majoritatea intervalului în care s-au des- fășurat, în Caucaz, ostilitățile dintre ruși și tur- ci, persanii, ca urmare a slăbiciunii lor militare, s-au plasat pe o poziție de expectativă, nedo- rind să intervină în favoarea niciunuia dintre beligeranți. Cu toate acestea, anumite operații efectuate de trupele ruse au lezat interesele persanilor, ca de pildă bombardarea orașului- port Baku de către flota și trupele generalului Țițianov (decembrie 1805). Trebuie totodată amintit că în intervalul în care avea loc războiul ruso-turc amintit mai sus, cele două mari puteri cu veleități colo- niale, respectiv Franța și Anglia, au trimis în Persia misiuni politico-militare, cu scopul de a instrui într-o manieră europeană armata aces- teia și, evident, în secundar, de a o atrage în fa- voarea țării pe care o reprezentau. Francezii au fost de altfel primii care au luat inițiativa pe acest plan: încă din 1805 ei au trimis la Teheran pe căpitanul A. Jaubert și pe comandantul adjutant Romieu, care au sosit aici în primăvara lui 1806. în același an consu- lul Jouanin și căpitanul de geniu Bontems și-au oferit bunele servicii șahului Mehmed Aii Fath pentru a-i instrui trupele nedisciplinate și prost pregătite20. Cel mai important eșalon, respectiv misiunea generalului Gardane, a fost trimisă de Napoleon în 1807, cu câteva luni înaintea păcii de la Tilsit, atât cu misiuni de instruire, dar și ca un element înaintat de amenințare la adresa imperiului colonial britanic din India21. Deși cu o anume întârziere, conștienți însă de importanța strategică a statului feudal per- san, și Anglia și-a trimis cam în același interval emisarii acolo22, care au concurat cu cei fran- cezi în a obține bunăvoința și sprijinul șahului. Astfel au fost acțiunile întreprinse de Harford Jones în 1806, cele trei misiuni de instruire ale lui John Malcolm (1807, 1808, 1810) ca și prezența unor instructori britanici în armata persană după 1811, respectiv coloneii Gallant ----1 56 |--------------------------------------- Christie și John Lindsay, care de altfel au și par- ticipat la luptele ruso-persane din toamna lui 181223. După încheierea luptelor în războiul cu Poarta și semnarea tratatului de la București (1812), autoritățile ruse au decis în perspec- tiva inevitabilă a atacului lui Napoleon asu- pra Rusiei (și nu neapărat din dorința expresă de a respecta prevederile art. 6 ale tratatului amintit) să retragă o mare parte din trupele dislocate în Caucaz (circa 4 divizii). Cu toate acestea, restul trupelor rămase (circa 4 divizii și jumătate) au continuat confruntările cu for- țele persane, având în vedere că sub raport for- mal, între cele două țări continua să existe sta- rea de război. La înclinarea finală a balanței în această ultimă parte a luptelor pentru Caucaz, au contribuit nu atât superioritatea rusească (de care rușii acum nu mai dispuneau), cât mai buna calitate a materialului uman și pregătirea superioară a trupelor țariste. Expresia cea mai evidentă a acestei superiorități au reprezen- tat-o înfrângerile severe suferite de persani la Aslanduz (30-31 octombrie 1812) și Lenkoran (decembrie același an). Așa cum am arătat mai sus, în cursul acestor confruntări, persanii au beneficiat de competența și contribuția unor instructori militari englezi (coloneii Christie și Lindsay), dar aceștia nu i-au ajutat prea mult în obținerea unui rezultat militar favorabil24. După cele două înfrângeri suferite la sfâr- șitul acestui prim război cu Rusia la începutul secolului al XlX-lea, persanii erau cu moralul foarte scăzut și oricum disponibilitatea pentru încheierea unei păci, chiar dacă nefavorabile, era acum mare în rândul cercurilor conducă- toare de la Teheran. La mijlocul anului 1813 a fost solicitată de ambele părți, inclusiv de partea rusă, o mediere britanică în vederea în- cheierii păcii. Pentru acest rol guvernul englez l-a desemnat pe un înalt funcționar diplomatic din administrația sa, bun cunoscător al pro- blemelor Orientului Mijlociu, însărcinatul cu afaceri la Teheran, Sir Gore Ouseley. Grație tactului și bunelor oficii ale acestuia, la 12 octombrie (s.v.) 1813, la Gulistan, în NV Caucazului, s-a semnat un tratat de pace, ai cărui termeni erau cât se poate de defavorabili statului persan. Acesta ceda principalele centre urbane din sudul și sud-vestul Caucazului, respectiv Derbent, Baku, Shirwan, Shaki, Karabagh-ul (sudic) -----------■ Revista de istorie militară ■----- și o parte din Talis și renunța la orice pretenții privind Georgia, Daghestanul, Mingrelia, Ime- retia și Abhazia. Partea persană accepta men- ținerea unei forțe militare navale ruse în Marea Caspică25. Singura concesie făcută de Rusia în contex- tul amintit era aceea de a-1 sprijini pe Abbas Mîrza, fiul cel mare al șahului, în asigurarea succesiunii acestuia la tronul imperial. Nemul- țumită de condițiile păcii, partea persană s-a străduit în anii ce au urmat să-și amelioreze forțele și să aducă noi consilieri militari brita- nici în acest scop. Din acest punct de vedere, acordul de pace amintit a reprezentat numai o reglementare temporară a litigiilor dintre cele două puteri și nu, câtuși de puțin, o reglemen- tare definitivă. Pe malul stâng al Araksului, în afara granițe- lor Rusiei rămâneau doar hanatele Nahicevan și Erevan. Prin acestea se asigurau comunicațiile suplimentare cu Gruzia, prin Astrahan și Baku. Tratatele de pace de la București și Gulistan au reprezentat, de aceea, primele acte diplo- matice care consfințeau juridic faptul împlinit al anexării la Rusia a unei însemnate părți din principatul Moldovei și, respectiv, din zona Caucazului. în aceste acte, pentru prima oară și-a găsit expresie recunoașterea internațio- nală a succeselor obținute în această zonă de diplomația țaristă. De la alipirea Georgiei Răsăritene printr-o întreagă serie de înțelegeri separate cu stăpâni- torii feudali ai fmeretiei, Mingreliei, Gruziei și Abhaziei și „înțelegerilor” cu hanii azeri, pre- cum și odată cu tratatele de pace cu Poarta și apoi cu Persia, Rusia și-a desfășurat campania progresivă de instalare a hegemoniei sale poli- tice și militare în spațiul geopolitic cuprins în zona ponto-caspică. Deceniul al treilea al secolului a marcat, în opinia noastră, o acutizare a ciocnirilor de in- terese dintre marile puteri, mai ales odată cu declanșarea insurecției grecești de eliberare națională (martie 1821), eveniment ce a repus din nou pe tapet „chestiunea orientală”. Dacă în anii 1821-1822 elanul belicos al Rusiei de a interveni în favoarea insurgenților eleni a provocat astfel un nou război cu Poarta, dar a fost stopat de acțiunea abilă și energică a cancelarului austriac Klemens von Metternich, în a doua jumătate a deceniului criza n-a mai putut fi stăvilită. ----■ Revista de istorie militară ■---------- Situația astfel creată era calitativ deosebită de cea din urmă cu cinci ani: de această dată marea putere nordică era talonată, ce-i drept strâns, de Anglia în campania sa filogrecească, dar liber- tatea sa de acțiune în spațiul sud-estic era mult mai largă, iar consensul cu puterile occidentale mult mai stabil și bine construit juridic26. Preparativele în acest sens au acoperit tot anul 1826. Zona limitrofă a Dunării a făcut obiectul unor intense acțiuni de informare, spionaj și supraveghere, iar în arealul ponto- caspic acțiunea rusă nu s-a lăsat mult aștep- tată. în acest sens trebuie văzută și misiunea diplomatică din primăvara aceluiași an, la Te- heran27, a principalului favorit al țarului, con- tele A.S. Menșikov, care a avut sarcina expresă de a atrage Persia într-o alianță contra Porții Otomane, dar care, din păcate pentru Rusia, nu a fost încununată de succes. în schimb, intrigile turcești și engleze au determinat re- aprinderea mai vechiului litigiu dintre Rusia și Persia, a cărui reglementare din 1813 părea acum ambelor părți dezavantajoasă și caducă. Divergențele ruso-persane au fost prilejui- te de delimitarea liniei de frontieră care trecea Klemens von Metternich prin trei districte situate între Erevan și lacul Goca. Ostilitățile dintre cele două puteri s-au reluat așadar în toamna lui 1826, cu succese schimbătoare de ambele părți (victoria de la Shankar pentru ruși și înfrângerea ulterioară a acestora la Garja). Noul șef suprem al tru- pelor ruse din Caucaz, generalul P.E. Pașkie- vici a reușit însă în vara lui 1827 să cucereas- că Erevanul, iar la începutul toamnei unități avansate rusești au ocupat importantul punct strategic de la Tabriz, aflat în nord-vestul Ira- nului28. Soarta războiului, odată cu aceasta, era pecetluită, iar în octombrie 1827 au început negocierile de pace între beligeranți. La 6/18 februarie 1828, în mica localitate Turcmancai, nu departe de orașul Miare, au început tratati- vele de pace care, de data aceasta, nu s-au mai tărăgănat. Reprezentanții dinastiei Kadj arilor epuizaseră toate posibilitățile de rezistență, atât diplomatică, cât și militară; drept urmare, la 10/22 februarie tratatul a fost semnat29. Articolul 3 al amintitului act specifica că șahul „cedează Imperiului Rus în deplină stă- pânire (proprietate) hanatul Erevan, de o parte și alta a Araks, și hanatul Nahicevan”. Articolul 6 prevedea dreptul Rusiei de a primi din partea guvernului șahului circa 20 milioa- ne ruble de argint, în calitate de despăgubire de război. Foarte importante ni se par și stipulați- ile articolului 8 al tratatului, care consfințeau, pentru Rusia, libertatea comerțului în Marea Caspică și, extrem de important, dreptul exclu- siv al Rusiei de a deține aici o flotă de război30. Concomitent cu tratatul de pace a mai fost semnat și un acord separat de comerț ce conți- nea o serie de avantaje și priorități pentru ne- gustorii ruși și, de asemenea, întărea pentru ei dreptul de comerț, libertatea comerțului pen- tru aceștia pe întregul teritoriu al imperiului Kadj arilor. O semnificație deosebită avea să o aibă tratatul pentru soarta și evoluția poporu- lui armean, întrucât o parte a teritoriului locuit de acesta intra acum în componența Rusiei. Și astfel se poate de aceea aprecia că, prin prevederile sale, tratatul de la Turcmanțai consolida în chip substanțial pozițiile strate- gice ale țarismului rus în zona Caucazului și asigura dezvoltarea ulterioară a expansiunii și influenței economice și politice a Rusiei în ță- rile care aparțineau, sub raport de vecinătate geografică, bazinului Mării Caspice31. ----1 58 |------------------------------------- Tratatul de pace amintit avea, totodată, și o altă semnificație: el marca sfârșitul acelei pe- rioade în care statul persan al Kadj arilor mai reprezentase o puternică entitate politică, cu statut juridic independent și recunoscut inter- național și unde marile puteri își disputau zone de influență. Franța, ca mare putere, odată cu prăbușirea lui Napoleon, în 1815, ieșise practic din com- petiție, iar Anglia, deși vecină prin posesiuni- le sale coloniale din zonă acționase mult prea lent și neconvingător. Cea care rămânea marea beneficiară a situației era Rusia: linia frontie- rei sale sudice trecea acum printr-o linie care unea extremitățile sudice ale celor două mări, Neagră și Caspică. în același timp, privilegii- le pe care această din urmă putere le obținuse pentru supușii săi ce tranzitau teritoriul persan aveau să se aplice de acum înainte tuturor cetă- țenilor occidentali. în egală măsură, așa cum s-a apreciat la timpul potrivit în istoriografia consacrată acestui subiect, „influența rusă în Persia a cres- cut substanțial, iar cea engleză a scăzut, în chip semnificativ”32. Mai trebuie adăugat aici și aceasta repre- zintă de asemenea un lucru nu lipsit de im- portanță, că odată cu semnarea amintitului act internațional, Rusia, în perspectiva iminentu- lui război cu Poarta Otomană, a reușit să evite o confruntare pe două fronturi, având acum mâinile libere pentru a declanșa ostilitățile în războiul cu otomanii. De altfel, peste nici două luni, acesta avea să înceapă inexorabil, odată cu intrarea trupelor mareșalului Wittgestein în Moldova (aprilie 1828)33. Dacă pe frontul principal, care s-a aflat acum în Peninsula Balcanică, desfășurarea os- tilităților a fost oarecum suficient reflectată în istoriografia problemei, în schimb evenimen- tele militare pe cel din Caucaz au fost neglijate și chiar ignorate de istorici. Aici s-au desfășurat, în februarie și martie 1829, lupte violente și extrem de sângeroase pentru controlul fortăreței Ahalțîn, important nod de comunicații în Gruzia răsăriteană și care, finalmente, a rămas în mâinile rușilor. în august 1828, comandantul trupelor ruse din Caucaz, feldmareșalul Paskievici, îi scria vice- cancelarului K.V. Nesselrode sugerându-i ca, la viitoarele tratative de pace, Rusia să solicite ------------■ Revista de istorie militară ■------ imperios intrarea în componența sa a Gruziei de sud și a portului Batumi, care i-ar asigura o puternică linie strategică în sud, lucru pe care diplomații ruși nu au întârziat să-l facă, în sep- tembrie anul următor34. Cu circa o săptămână înaintea semnării tra- tatului de pace de la Adrianopol, document ju- ridic important al istoriei universale moderne și cu importante semnificații și pentru români, situația din Caucaz era extrem de favorabilă pentru Rusia. Aici trupele sale controlau o însemnată parte a Armeniei apusene, ocupau aproape în totalitate pașalâcurile Ardahan și Ahalțîn și, de asemenea, aveau o poziție dominantă în zonele Baibiurt și Gumushare. Toate aceste avantaje strategice ofereau delegației ruse de la Adria- nopol, în frunte cu generalul-conte A.E Orlov, o excelentă bază pentru negocieri și pentru a-și impune punctul de vedere. în cele ce urmează nu vom intra în analiza de fond a prevederilor amintitei păci, element deja efectuat în istorio- grafie și vom accentua doar asupra prevederi- lor privind problema Caucazului, căreia îi era consacrat articolul 4 al tratatului. în esență, Poarta recunoștea de facto alipirea la Rusia a Gruziei și Armeniei apusene. Textul articolului stipula că: „Gruzia, Imeretia, Mingrelia, Guria și alte regiuni ale Caucazului sunt recunoscu- te ca unite (?) cu Rusia”. Prin același protocol Poarta recunoștea și condițiile preconizate de tratatul ruso-persan de la Turcmanțai, din 10 februarie 1828, care includea în componența Rusiei hanatele Erevan și Nahicevan. Stabilind o „nouă linie de graniță” în Caucaz, amintitul articol stipula în continuare că „orașul Ahalțîn și cetatea Alahkalaki... precum și întregul litoral (mal) al Mării Negre, de la gurile Kubanu- lui până la refugiul Sf. Nicolae, sunt incluse pen- tru veșnica stăpânire a Imperiului Rus” Partea finală a articolului preciza totodată că Rusia urma să restituie Turciei „partea ră- masă a pașalâcului Ahalțîn, orașele Kars, Ba- iazet și Erzerum cu pașalâcurile lor, precum și toate acele locuri ocupate de trupele ruse în decursul războiului și aflate la sud de noua li- nie de frontieră”35. în acest fel, completând cele obținute prin tratatul de la Turcmanțai, cel de la Adrianopol desăvârșea, din punctul de vedere al dreptului internațional, procesul de expansiune milita- ----■ Revista de istorie militară ■------------- ră și politică, declanșat de Rusia pe parcursul unui sfert de veac, în spațiul caucazian, delimi- tat de mările Neagră și Caspică. Rezultatul final al acestui proces era ace- la că Rusia deținea controlul politic și militar asupra celei mai mari părți a Caucazului, de- ținea în mod incontestabil supremația navală în bazinul Mării Negre și, parțial, în cel caspic și, patru ani mai târziu, odată cu tratatul de la Unkiar-Iskelesi (1833 iulie) avea să reprezin- te principala forță în regiunea geostrategică amintită, eclipsând incontestabil influența an- glo-franceză. Rezolvarea acestui dezechilibru strategic și a anulării preponderenței exclusive a Rusiei în zona Mării Negre și a Orientului Mijlociu avea să se producă abia un sfert de veac mai târziu, odată cu Războiul Crimeii și înfrângerea sa pe propriu-i teren. 1 Vezi în acest sens mai ales David L. Ransel, The Politics cf Catherinian Russia. The Panin Party, New-Haven&London, 1975, p.245-248; Isabel de Madariaga, Russia in the Age cf Catherine the Great, New-Haven, Yale University Press, 1981, p.377-390; M. Stroia, Românii în confluența europeană în se- colul al XVIII-lea, București, Editura Semne, 2004, p. 152-156. 2 Cf. Ion I. Nistor, Restaurarea Daciei în sinte- zele diplomatice europene, în „Analele Academi- ei Române Istorice” seria a IlI-a, tom XXI (1939), p.337-355; Alfred von Arneth (ed.), Joseph II und Katharina von Russland ihr Briefwechsel, Wien, W. Braumuller, 1869, p.192-210; Fran Fejto, Joseph II un Habsbourg revolutionnaire, Hachette, 1988, p. 267-271. 3 M.S. Anderson, The Great Powers and Russi- an Annexation cfthe Crimeea. 1783-1784, în “The Slavonie and East European Review” XXXVII, nr.88, London, December, 1958, p.151-168. 4 Cf. Henri Troyat, Ecaterina cea Mare, București, Humanitas, 1992, p.301-320. 5 Cf. A.D. Xenopol, Războaiele dintre ruși și turci și înrâurirea lor asupra țărilor române, Ediție Elisabeta Simion, București, 1997, p.19-27; VN. Vinogradov, Voina 1787-1791 - praslav lennaja i neizvestnaja, în voi. Vek Ekaterini II. Dela balkanskie, Moskva, “Nauka" 2000, p.219-245. 6 Asupra acestui episod vezi Dan A. Lăzărescu, Revoluția franceză, criza Oceacovului și Polonia, în monografia William Pitt (1759-1806), în voi. Diplomați iluștri, V, București, 1986, p.37-48. 7 G. Curson, Persia and the Persian Question, London, 1892, p.558. --------------------------------------1 59 |--- 8 A.V. Fadeev, Rosija i vostocnoi vopros. Krizisa 20-h godov XIX veka, Moskva, 1958, p.16-17. 9 Cf. LI. Dubrovin, Istonja voini i vladicestvo russkih na Kavkaze, t.VI, St. Petersburg, 1888, p.124-126. 10 Ion larcuțchi, Vladimir Mischevca, Pacea de la București (din istoria diplomatică a încheierii tratatului de pace ruso-turc de la 16/28 mai 1812), Chișinău, 1993, p.51. 11 Armând Goșu, Rusia la Dunărea de Jos. Pacea de la București (1812), în „Studii și materiale de is- torie modernă” XI (1996, p.28-29). Vezi mai recent și studiul nostru Un episod istoric controversat și ur- mările sale: izbucnirea cor.flictului ruso-turc (1806), în volumul între Levant și Europa modernă 1774- 1848, București, Editura Semne, 2006, p.108-128. 12 Cf. Paul Cernovodeanu, Basarabia. Drama unei provincii istorice românești sub o ocupație stră- ină (1812-1920), București, 1993, p.11-12. 13 Cf. A.V. Fadeev, Rossija i Kavkaz v pervoi treti XlXv, Moskva, 1961, p.160-161. 14 M.I. Kutuzov, Izbrannîe dokumentî, Moskva, 1953, vol.III, p.856. 15 Cf. A.N. Petrov, Voina Rossij s Turției v 1806- 1812, gg. tom.III Skt. Petersburg, 1885, p.362. 16 Pentru text a se vedea D.A. Sturdza, G. Pe- trescu, D.C. Sturdza, Acte și documente relative la istoria renașterii României, vol.I, București, 1900, p.296-302: vezi și ed. rusă în Pol’noe sobranie zako- nov Rosiiskoi Imperii, t.XXXII, Sk. Petersburg, 1830, p.316-322. 17 Ibidem, t.XXXII, p.321. 18 M.I. Kutuzov, op.cit., p.860. 19 A.V. Fadeev, op.cit., p.172. 20 Cf. Edouard Driault, La politique Orientale de Napoleon, Sebastiani et Gordon 1806-1808, Paris, 1904, p.174. 21 Ibidem, p.310-320. 22 în egală măsură cu trimiterea instructorilor săi în Persia, Anglia a căutat totodată să saboteze și să anihileze misiunile celeilalte competitoare, Franța. Astfel, la 1 februarie 1808 consulul englez în Țara Românească îi scria ambasadorului britanic la Con- stantinopol, sir Charles Arbuthnot, informându-1 că, prin intermediul insurgenților sârbi ai lui Caragheor- ghe, a reușit să întârzie cu circa două luni accederea trimisului francez în Peninsula Balcanică (Cf. Paul Cernovodeanu, Rapoarte consulare și diplomatice engleze privind principatele dunărene 1800-1812, Brăila, Editura Istros, 2006, doc.88, p.140). 23 A.V. Fadeev, op.cit., p.165-168. 24 Cf. Percy Sykes, A History of Persia, vol.II, London, 1930, p.314-315. 25 Textul detaliat al tratatului la George Fre- deric de Martens, Recueil des principaux traites d’alliance, de paix, de treve, de neutralite... etc. Got- tinque. La Librairie de Dieterich, Tome VIII, 1820, p.89-95. Documentul este semnat de comandantul forțelor ruse din Caucaz, Nikolai Ratișcev (pentru Rusia) și de Mîrza Abdul Hassan (fiul șahului) pen- tru partea persană. Nu lipsit de interes este și faptul mai puțin cunoscut că, de fapt, populația imperiu- lui lui Alexandru I a aflat de terminarea războiului și, respectiv, de încheierea păcii cu Persia abia cinci ani (!) mai târziu, la 16 iulie 1818 (cf. G.E Martens, op.cit., VIII, p.95). 26 Vezi în acest sens pentru contextul internațio- nal al acestui episod documentata contribuție sem- nată de Sergiu losipescu, în volumul Marea Neagră. De la „lacul bizantin’ la provocările secolului XXI. Culegere de studii, coordonator general-maior (r) dr. Mihail E. lonescu, București, 2006, p.163-166. Vezi în același context și Marian Stroia, De la Akkerman la Adrianopole, o etapă în evoluția crizei orientale (1826-1829), în „Revista istorică” serie nouă, tomul VI (1995), nr.7-8 iulie-august, p.665-682. 27 A.V. Fadeev, op.cit., p.203-204. 28 Percy Sykes, op.cit., II, p.319. 29 Nicolae Ciachir, Gheorghe Bercan, Diploma- ția europeană în epoca modernă, București, 1984, p.289. 30 Cf. “Polnoe sobranie zakonov Rossiiskoi Im- perii” Tom.3, 1882, No.1794, p.125-130. 31 Pentru amănunte privind aplicarea ulterioară a prevederiilor tratatului vezi și Mioara și Ion Poro- jan. Convulsiile ijârșitului, București, Editura Sem- ne, 2007, Anexa 5, p. 174-176. 32 G. Curson, op.cit., p.560. 33 I.C. Filitti, Frământările politice și sociale în Principatele Române de la 1821 la 1828, în Ope- re alese (ed. Georgeta Penelea), București, 1985, p.381. 34 ‘Aktî Kavkazkoi Istoriceskoi comisii” VII, 1885, doc. nr.759. 35 D.A. Sturdza ș.a., Acte și documente ..., I, par- tea a Il-a, p.319-320. ] 60 |-----------------------------------------------■ Revista de istorie militară ■ ISTORIC CONTCMPORANR ELEMENTELE FAVORIZANTE ȘI LIMITELE AUTONOMIEI POLITICO-MILITARE ALE ROMÂNIEI. O MĂRTURIE DIN ANII '80 CERASELA MOLDOVEANU * / Abstract ' The book cf Romanian-Canadian teacher, Aurel Braun, examinez the factors, limitations and also the reaction cf the USSR concerning the autonomous foreign policy promoted by Ro- mania. The author difines, in relation to Moscow, the creation cfa ‘difensive network” cf Romania, which acted with flexibility, without exceeding, in fact, the limits set by the Soviet authorities. The coordinates this defensive network has covered were: - strict internai control by the party and president; - the „declaration cf independence” initiated by Gheorghiu-Dej and continued by Ceaușescu on non-inteeference in the political and internai Ife cf other socialist States; - the role cf Romanian diplomacy, by respecting, on the one hand, the internaționalist proletarian principles and, on the other hand, the adherence to internațional law instituti- ons; - the revival c f trade with capitalist States, leading to clear economic benefits for Romania; - the maintaing cfa balance over Sino-Soviet schism and, last but not least, improving the country’s military and național defense strategy. Moscow’s seft reactions over the attempts cf Romanian political autonomy were due to ideologicul immobility, as understood byA. Braun, given Romania’s minor role in the Southern flank cf the Warsaw Treaty (it did not share borders with capitalist countries and it was not perceived by the Soviet military authorities as a threat to the communist bloc). Keywords: Aurel Braun, Nicolae Ceaușescu, autonomy, foreign policy, defensive network, Romania, limits, diplomacy, Warsaw Pact Tema autonomiei politico-militare și eco- nomice promovate de România în politica ex- ternă, după venirea, în 1965, în fruntea statului român a lui Nicolae Ceaușescu, a fost conside- rată de prim interes și valorificată istoriografie cu precădere după 1989. Este de la sine înțeles că atât motivațiile cât și efectele pe plan intern și extern ale acestei politici au fost comentate și dezbătute și înain- te de 1989 în diverse medii, în mod neoficial în România, dar cu o deschidere mult mai amplă în Occident. Au existat, în acest sens, preocu- ■] 61 [ * Institutul pentru Studii Politice de Apărare și Istorie Militară. ■ Revista de istorie militară ■----------------------------- pări ale politologilor și istoricilor străini în a descifra mecanismele distanțării de Moscova a regimului Ceaușescu și, totodată, a evitării pericolului unei intervenții sovietice în Româ- nia. „Aliatul rebel” al Tratatului de la Varșovia a oferit prin politica sa îndrăzneață și adeseori surprinzătoare subiecte ample de speculație și analiză politică, materializate în studii, lucrări sau conferințe. O personalitate a mediului academic oc- cidental, Aurel Braun, profesor de relații in- ternaționale și științe politice la Universitatea din Toronto, cetățean canadian de origine ro- mână, a editat în anul 1978 o lucrare intitulată „Politica externă a României din 1965 până în prezent. Limitele politice și militare ale au- tonomiei” Apărută la o editură americană de prestigiu, Praeger, cartea a trezit încă de la apariția sa interesul atât al cercurilor politice străine, al istoricilor și al analiștilor străini, cât și al conducerii de partid și de stat românești. Era un subiect îndrăzneț, inedit, foarte sensibil în contextul intern și internațional de la acea dată, neabordat în mod oficial de autoritățile române, pentru a nu irita și a intra în conflict cu cele sovietice. Deși lucrarea nu a beneficiat la acea dată de o traducere propriu-zisă în limba română, aceasta a circulat într-un mediu restrâns, a fost citită și supusă atenției și analizei forurilor științifice acreditate, care, la acea vreme, erau subordonate instituțiilor academice de profil, conduse, evident, de aparatul de partid. Lucra- rea lui Aurel Braun o regăsim în anul 1980, sub forma unei sinteze informative, prelucrată în cadrul Institutului pentru studierea problemei naționale din cadrul Academiei politice „Ște- fan Gheorghiu”, instituție unde au lucrat mul- ți dintre formatorii și actualii lideri de opinie. Aici erau pregătite studii si expertize pentru organele de conducere de partid si de stat la nivel central (CC al PCR, Consiliul de Miniștri, Ministerul de Externe, ambasade etc.). Faptul că lucrarea lui Aurel Braun a stârnit interesul autorităților române este demonstrat și de fap- tul că această sinteză a fost transmisă spre in- formare chiar lui Nicolae Ceaușescu, având ca notă de început: „în atenția tov. Nicolae Cea- ușescu”. Deși mult sintetizată și prezentată de per- sonalul științific al instituției cu o introducere ----O2 din care nu lipsește încărcătura ideologică și cultivarea cultului personalității lui Ceaușes- cu, prin „unitatea de monolit dintre PCR și «conducătorul iubit»” analiza făcută de profe- sorul Braun, în pofida prezentării succinte, se dovedește a fi temeinică, concepută într-un stil echidistant, abordând principalele coordonate pe care s-au creat premisele și s-a dezvoltat apoi această atitudine „rebelă”, manifestată de România în politica sa externă dar și în interi- orul Tratatului de la Varșovia. Evoluția evenimentelor istorice a demon- strat viabilitatea și actualitatea analizei făcute de profesorul A. Braun, în contextul anilor '80, multe din aspectele și motivațiile dezvoltării politicii externe autonome românești, aflate la momentul apariției lucrării în plin proces de desfășurare, dar și natura limitelor acestei au- tonomii, fiind mai tîrziu, preluate, valorificate sau îmbogățite, cu noi valențe și interpretări ale specialiștilor din domeniu. Astfel, după 1989, accesul mult mai facil la lucrarea lui A. Braun, în integralitatea sa, a permis specialiștilor români studierea și valo- rificarea sa, folosind-o ca izvor istoriografie în studiile lor din perioada post-revoluție: Vladi- mir Tismăneanu, Andrei Miroiu, Emanuel Co- pilaș ș.a. Fiind vorba de o sinteză a lucrării lui A. Braun și nu de lucrarea propriu-zisă, am pre- ferat să o prezentăm integral, pentru a da ci- titorilor posibilitatea de a emite, la rândul lor, propriile aprecieri și concluzii ce se desprind din parcurgerea acestuia. „Politica externă a României din 1965 până în prezent. Limitele politice și militare ale au- tonomiei”1 „De la începutul anilor ’60 - arată autorul - România s-a aflat în repetate rânduri pe po- ziții diferite de Uniunea Sovietică în formula- rea politicii sale externe, iar faptul că a a reușit să evite sancțiunea gravă a ocupației militare sugerează că ea nu a încălcat limitele diver- genței fixate de Moscova. Atare limite au mai degrabă un caracter dinamic decât static, fiind rezultanta acțiunii și politicii ambelor state. în aceste condiții interacțiunea respectivă poate fi asemuită unei rețele defensive constituite - din punctul de vedere al României - din ele- ------------■ Revista de istorie militară ■------ mente pasive (determinate la Moscova) și ac- tive (care operează la București). Atunci când rețeaua funcționează bine, rezultatul constă în menținerea sau chiar lărgirea limitelor respec- tive, iar când are loc o defecțiune, rețeaua slă- bește și limitele se îngustează, cu efect direct asupra politicii externe a Românei. Limitele politico-ideologice ale autonomiei în ciuda statutului său de superputere, Uni- unea Sovietică nu a renunțat nici-un moment la angajamentul de a menține coeziunea ide- ologică în rândul țărilor socialiste est-europe- ne, pornind de la ipoteza că aceasta constituie piatra fundamentală a întregului subsistem. Ca atare, unul din criteriile importante ale menți- nerii în cadrul limitelor de comportament to- lerabile de către Uniunea Sovietică ar consta în satisfacerea cerințelor privind „securitatea ideologică” a URSS. Deciziile de politică externă ale României sub conducerea președintelui Nicolae Ceau- șescu - de pildă, dreptul de a hotărî cu cine trebuie întreținute relații, de a adera la diverse organizații internaționale, de a participa sau nu la manevre militare în cadrul Pactului, precum și opoziția la planificarea supranațională - au constituit factori majori prin intermediul că- rora România a impietat asupra coeziunii poli- tico-ideologice a țărilor est-europene, existând dovezi că ele au fost interpretate de Uniunea sovietică ca provocări. Răspunsul la acestea a depins însă atât de precedentele create de Ro- mânia, cât și de evoluția politicii sovietice față de Europa răsăriteană în ansamblu. în privința acestei politici, pot fi menți- onați anumiți factori care au influențat, dacă nu toleranța URSS în general, cel puțin tipul de „provocare” cu care conducătorii sovietici puteau să se acomodeze. Este vorba, în primul rând, de faptul că Brejnev și Kosîghin nu mai dispuneau de capacitatea de influență pe care o poseda Stalin, atât ca urmare a închiderii unor canale de control - mai ales indirectă (de pildă, penetrația personalului sovietic în unele organe importante din conducerea acestor sta- te) - cât și a unui prestigiu personal mai scă- zut. în plus, odată ajunsă în fruntea statului, noua conducere sovietică avea nevoie de un anumit timp pentru a se familiariza cu proble- mele și a-și formula propria linie politică față ----■ Revista de istorie militară ■------------ de Europa răsăriteană. în al doilea rând, este vorba de faptul că acțiunile autonome ale Ro- mâniei reprezentau deja un factor de care se ținea seama în procesul elaborării politicii so- vietice. Astfel, unele decizii ale României din domeniul economic și politic luate la sfârșitul anilor 50 și începutul anilor 60, privite în mod cert de Uniunea Sovietică drept provocări, au constituit momente pregătitoare pentru linia urmată ulterior. Prin promovarea unei politici interne „ortodoxe”, România a reușit încă din acea perioadă să-și creeze o protecție politică importantă în raport cu vecinul său.” Astfel, autorul este de părere că Gheorghe Gheorghiu-Dej a pus „bazele unei politici ex- terne autonome destinate expres succesorului său, Nicolae Ceaușescu, punându-i în acest fel la dispoziție un mijloc de apărare deosebit de prețios.” Controlul partidului în România în conformitate cu ipoteza - considerată drept fundamentală de către autor - că asi- gurarea „securității idelogice comuniste” prin intermediul controlului partidului asupra so- cietății, constituie cerința primordială a prac- ticării unei politici externe autonome, Aurel Braun își propune o analiză a locului și rolului PCR în ansamblul societății românești sub trei aspecte: teoretic, practic și cultural. Sub aspect teoretic, autorul consideră că tre- buie remarcată insistența specialiștilor români în fundamentarea științifică a rolului conducă- tor al PCR, care are loc în diferite moduri. Lu- crarea face referiri concrete la studii românești cuprinzând argumente în favoarea fundamen- tării rolului partidului comunist în societate. în planul acțiunii practice, rolul conducător al partidului este specificat expres în acte legis- lative capitale (cum ar fi Constituția RSR), fiind întărit ori de cîte ori România iniția anumite gesturi autonome de politică externă. Drept dovezi în acest sens sunt aduse cuvântări ofi- ciale, precum și studii publicate după stabilirea relațiilor diplomatice cu RFG (1967), refuzul de a le rupe pe cele cu Israelul (tot 1967), eveni- mentele din 1968 din Cehoslovacia, vizita pre- ședintelui Nicolae Ceaușescu în China (1971), adoptarea Legii apărării în 1972 și altele. Aurel Braun subliniază faptul că România a arătat mereu că măsurile luate de ea pe plan --------------------------------------1 63 I-- intern sunt în funcție exclusiv de condițiile sale specifice și nu pot constitui un model aplicabil și în alte țări, demonstrând pe această cale in- consistența oricărei acuzații posibile de încer- care de „contaminare ideologică” a altor țări în urma inițiativelor sale. „De aceea, alarma oc- cidentală cu privire la consecințele unor atare acțiuni ale României - arată el - a subestimat importanța pe care URSS o atribuie substanței controlului comunist în cadrul statului, com- parativ cu forma acestui control, formă care poate să nu fie pe placul Moscovei, însă poate fi tolerată cu condiția menținerii substanței aces- tui control. Ori românii au fost foarte atenți să dovedească în acest stagiu că, într-adevăr, sub- stanța controlului era menținută.” în privința manifestării controlului parti- dului în cultură, România ar fi trecut printr-o „mini-revoluție culturală” inițiată în 1971 și continuată în 1972. Restricțiile asupra „ex- presiei intelectuale” au continuat să acțione- ze până în 1974, când ar fi avut loc o oarecare relaxare a lor, pentru a fi întărite din nou, după scurt timp, în 1976. întrucât este dificil de apreciat gradul de sprijin al populației față de aceste măsuri se poate presupune că, până la urmă, populația s-a resemnat în fața lor. Dorința ei de a sprijini guvernul împotriva unei amenințări din afară este supusă, în aceste condiții, acțiunii unui număr de trei factori concreți, și anume: tradi- țiile îndelungate ale sentimentelor anti-rusești ale populației, datând încă din vremea țarilor și întărite prin „cedarea Basarabiei” cultivarea lor de către actuala conducere prin transpune- rea intenționată în practică a unui program de „derusificare”; ralierea populației, în general, guvernului în cazul unui pericol extern. „în anasamblu - opiniază autorul - Ro- mânia posedă un mijloc de apărare formidabil care trebuie să fi lărgit, ori, în cel mai rău caz, să fi menținut măcar limitele autonomiei în domeniul politicii sale externe. Demonstrația tripartită a controlului partidului prin atașa- mentul teoretic, practic și cultural în această direcție trebuie să fi eliminat orice sentiment de nesiguranță al sovieticilor cu privire la trăi- nicia comunismului în România.” în ceea ce privește controlul în cadrul par- tidului, exercitarea acestuia de Nicolae Ceau- șescu ca și stilul său de conducere reprezintă ----1 64 |-------------------------------------- o variabilă însemnată în rețeaua defensivă amintită anterior, cu atât mai mult cu cât, în țările est-europene, posibilitatea utilizării de către Uniunea Sovietică a diferitelor fracțiuni din cadrul partidului local pentru promovarea propriilor obiective este reală. în timpul lui Stalin această metodă constituia una din căile neoficiale exploatate intens în vederea exerci- tării de presiuni asupra acestor state. Aurel Braun sugerează că ipoteza avansată de ziaristul englez Victor Zorza (Guardian, 10 mai 1967) potrivit căreia, în perioada respecti- vă, conducerea sovietică a încercat să oprească evoluția autonomă a politicii României prin- tr-o tentativă de înlăturare a conducerii Cea- ușescu și înlocuire a sa cu oameni favorabili ar avea un sâmbure de adevăr. El citează în acest sens un pasaj din cuvântarea rostită de tovară- șul Nicolae Ceaușescu la 7 mai 1967, precum și înlăturarea (în iunie 1967) lui Alexandru Dră- ghici. Ca urmare a unității conducerii partidului sub Nicolae Ceaușescu, România a fost capa- bilă să-și sporească inventarul de mijloace de apărare față de presiunile sovietice. „Cu succe- sul lui Ceaușescu în rezistența în fața presiuni- lor sovietice asupra conducerii sale, precum și abilitatea sa de a continua politica autonomă având sprijinul celor aflați în subordine, ca- pacitatea defensivă a României de a promova o atare politică a sporit considerabil. Lipsind Uniunea Sovietică de posibilitatea de a avea o alternativă privind conducerea sa, ori o coloa- nă a cincea, România a reușit să evite o pârghie de control utilizată de URSS asupra astatelor est-europene în epoca lui Stalin. în această pri- vință deci, România și-a lărgit limitele autono- miei politicii externe”. Stilul diplomatic românesc în acest domeniu, unul dintre factorii fun- damentali de care trebuie să se țină seama un stat aflat în poziția României îl constituie - în opinia lui A. Braun - transmiterea corectă a semnalului de politică externă, pentru evitarea unor percepții greșite al căror rezultat ar putea fi negativ. întregul comportament al României de până acum dovedește că ea a semnalat clar Moscovei intențiile sale. Un alt factor îl constituie necesitatea evită- rii unor atacuri directe la adresa altor partide -----------■ Revista de istorie militară ■---- și a politicii promovate de acestea; România a respectat întotdeauna această regulă, susți- nându-și criticile în mod voalat, adresându-le cel mai adesea practicilor negative ale forțelor imperialiste, metodă indicată în special în ca- zul în care inamicul potențial posedă o zdrobi- toare superioritate militară de tipul celei deți- nute de Uniunea Sovietică. Lfectele rupturii sovieto-chineze Nici-un alt stat socialist nu a fost atât de conștient ca România de posibilitățile oferite de o atare ruptură promovării unei politici ex- terne autonome. Dar, și de această dată, ea a știut să găsească cea mai indicată cale de a se folosi de ele. Cum o aderare deplină la poziția chineză a unui stat de proporțiile teritoriale ale RFG și cu o populație de 20 milioane de lo- cuitori, aflat la granița URSS ar fi semnificat, fără îndoială, o breșă periculoasă în controlul sovietic asupra țărilor din răsăritul continen- tului, România și-a valorificat întregul talent diplomatic pentru a păstra un echilibru și a transmite la Moscova „mesajul” că expresiile sale de prietenie la adresa Chinei nu înseamnă în același timp o diminuare a prieteniei față de URSS. Această politică a fost inițiată în timpul lui Gheorghe Gheorghiu Dej, dar a fost conti- nuată și amplificată de Nicolae Ceușescu. De pe urma contactelor dintre România și China au beneficiat ambele state; din punct de vedere economic, opinează A. Braun, pentru China începutul anilor 60 poate că nicio altă marfă nu era mai necesară ca petrolul - furni- zat de România - în timp ce pentru aceasta o mare importanță aveau livrările de minereu de fier pentru Combinatul de la Galați, asigurate și de China. Acestui fapt i se adaugă livrările chineze de cocs și împrumuturile acordate Ro- mâniei în diverse momente dificile. Relațiile dintre cele două țări au cunos- cut în anii 70 anumite mutații determinate în principal de faptul că au intervenit o serie de modificări în tabloul schimburilor comerciale reciproce (România a devenit ea însăși impor- tator de petrol, în timp ce China a descoperit zăcăminte importante în propriul subsol); la acestea s-a adăugat și reducerea importanței României ca fereastră spre Occident a Chinei, în urma afirmării internaționale a acesteia din urmă. în orice caz, „ambele țări, deși recunosc ----■ Revista de istorie militară ■------------- că își pot fi de folos una alteia, au ajuns la con- cluzia că joacă un rol mai scăzut în politic și apărarea fiecăreia dintre ele.” O situație similară pentru România o oferă relațiile sale cu partidele comuniste din țările occidentale; legăturile cu aceste partide, deși necesare, nu trebuie să apară ca o alternativă la linia ideologică promovată de Uniunea Sovie- tică, oferind astfel temei acesteia să ia măsuri contra României. Ca atare, arată A. Braun, ea a căutat să profite de pe urma sprijinului oferit în cadrul Conferinței de la Berlin de partide- le comuniste din Europa de vest, poate și ca o contrapondere a reducerii importanței relații- lor cu China. Punți spre Occident și nealiniați Prin reducerea dependenței României de piața țărilor socialiste (în special a URSS), ca urmare a scăderii ponderii acestor state în co- merțul exterior românesc, au fost create atât avantaje economice certe, cât și avantaje po- litice constând, pe de-o parte, în diminuarea posibilităților Uniunii Sovietice de a exercita presiuni și pe această cale, iar, pe de altă parte, în crearea unor prietenii utile în țările occiden- tale. O asemenea politică, deși nu era pe placul URSS, nu putea fi totuși întreruptă de ea de- oarece chiar Uniunea Sovietică era interesată în legături economice cu țările capitaliste dez- voltate. Deși România deținea în 1976 cel mai mic procentaj în privința relațiilor cu celelalte țări socialiste din întregul CAER, succesul redirec- ționării comerțului ei către statele nesocialiste a fost întrucâtva diminuat ca urmare a acțiu- nii a doi factori majori și anume: eficiența sa economică scăzută și criza petrolieră. în ciuda unei industrializări rapide, România este încă rămasă în urmă din punct de vedere economic; creșterea sa industrială a avut un caracter ex- tensiv, bazându-se pe atragerea unei largi forțe de muncă disponibile în agricultură. în condi- țiile actualelor crize și având un sold pasiv în relațiile cu țările occidentale, România a pro- cedat la o reorientare a legăturilor sale comer- ciale externe, ceea ce a dus la o diminuare a ponderii țărilor vestice în totalul schimburilor sale și la o creștere corespunzătoare a celei de- ținute de țările în curs de dezvoltare, în special a statelor arabe (8, 9% în 1970). Ca membră a CAER, România a fost ne- voită să acționeze în domeniul economic și comercial, ținând seama de anumite condiții restrictive. Cu toate acestea, trăsături ale CA- ER-ului, între care o structură organizatorică relativ neevoluată, i-au permis un anumit grad de flexibilitate, care s-a manifestat, pe de-o parte, prin impunerea punctelor de vedere ro- mânești în unele probleme ca, de pildă, cea a organismelor supranaționale (respinse de Ro- mânia), iar, pe de altă parte, printr-o capacitate relativ sporită de absorbție din partea Uniunii Sovietice a „provocărilor” (inclusiv prin exclu- derea României de la anumite decizii). Concluzionând, arăta autorul, se poate afir- ma că România a beneficiat de pe urma faptu- lui că structura organizatorică a CAER-ului nu este rigidă; însăși natura sa - de forum pentru discuții multilaterale și delimitare a unor sfere relativ înguste de cooperare - a constituit un element pasiv important în rețeaua defensivă a României. Relațiile României cu țările dezvoltate din Occident au fost afectate, mai ales sub aspect politic, de destinderea sovieto-americană și politica răsăriteană a RFG. Creând un cadru favorabil lărgirii schimburilor comerciale și întăririi legăturilor Est-Vest, aceste procese au permis și altor țări socialiste să amplifice rela- țiile cu Occidentul, ceea ce a făcut - în opinia autorului - ca România să-și piardă caracterul de unicitate în rândul CAER, în asemenea pri- vințe. Din cauză că interesul țărilor vestice față de România s-a diminuat, aceasta și-a găsit noi aliați în rândul țărilor nealiniate, din lumea a treia, pentru a fi sigură că orice încercare de amestec în treburile interne sau intervenție armată împotriva sa va atrage automat un val larg de protest, care să acționeze ca un factor descurajant. Din acest punct de vedere, Româ- nia a acționat în mod clasic ca un stat aflat în primejdie. Astfel, în ansamblu, relațiile sale economice și politice cu țările capitaliste și cele în curs de dezvoltare au acționat ca un factor defensiv în- semnat în cadrul relației respective a României. Mijloacele defensive ale României și dreptul internațional România a încercat să-și extindă mijloacele defensive prin utilizarea principiilor dreptului ----1 66 |------------------------------------ internațional, deoarece URSS a demonstrat - prin intermediul justificărilor legale pentru in- tervenția sa militară în Europa răsăriteană - că nu este imună la argumente de această natură. Ca atare, extinderea limitelor autonomiei po- liticii externe practicate de România prin re- curgerea la argumentele legale depinde atât de elementele defensive active cât și de cele pasi- ve. Cele din urmă constau în special în concep- ția sovietică privind suveranitatea. Elementele active provin mai ales din abilitatea României de a aduce argumente din domeniul dreptului internațional, care să justifice în cea mai înaltă măsură poziția sa pe plan internațional. Statul național Aurel Braun susține că una din tezele funda- mentale ale marxismului este aceea a dispari- ției statului național. Deși Lenin, mergând mai departe decât Marx, a continuat argumentarea unei asemenea teze, susținând, că după revolu- ție, statul va începe să dispară, tot el a fost cel care, sub presiunea realităților revoluției (re- voluția nu cuprinsese și Europa Occidentală), iar cerințele guvernării unui vast teritoriu de- veniseră deosebit de stringente), și-a modificat opiniile inițiale. Importanța unui stat puternic a fost recunoscută expres atât de Stalin cât și de Hrusciov și Brejnev. în România, perpetuarea rolului important al statului pare să se fi bucurat de un sprijin mai mare sub aspect ideologic și juridic decât în URSS. Nicolae Ceușescu arăta încă din 1965 că teza dispariției statului nu numai că nu este valabilă, ci rolul viitor al acestuia va spori chiar, pe măsura amplificării activităților sociale și a gradului lot tot mai complex. Autorul citează o serie de studii românești, care pun în relief ro- lul statului și bazele obiectiv istorice ale acestui rol. în condițiile în care însăși Uniunea Sovie- tică accepta continuarea statului, frecvența revenirilor românești asupra acestui concept denota - în opinia autorului - o strategie mai largă, menită să întărească un element cheie al concepției sale cu privire la relațiile dintre sta- tele socialiste. Statul sau poporul Concepția sovietică cu privire la principi- ile internaționalismului proletar introduce un -----------■ Revista de istorie militară ■----- element deosebit de important prin condițio- narea respectării lor de voința popoarelor, iar dacă „poporul” unui stat socialist nu este de acord cu guvernul său, el este îndreptățit pe deplin să ceară „sprijin” din afară, pe care îl va primi, deoarece alte state socialiste sunt „obli- gate” să i-1 acorde. A. Braun arată că specialiștii români au res- pins această teză susținând că nu ar exista ni- cio dihotomie între stat și națiune; mai mult, o relație organică apare între națiune (popor) și ansamblul vieții sociale, pe de-o parte, și trăsă- turile caracteristice ale acestei forme de comu- nitate umană, pe de alta. Asemenea opinii au o mare însemnătate în înțelegerea concepției românești asupra suveranității. Puncte de vedere socialiste cu privire la re- lațiile interstatale în perspectivă Deși „Doctrina Brejnev” are o pronunțată încărcătură contemporană, totuși multe din elementele sale componente pot fi întâlnite din primele etape ale politicii externe sovie- tice, care a militat pentru internaționalismul comunist încă din timpul lui Lenin. Astfel, imediat după revoluție, principiul central al relațiilor dintre muncitorii din țări diferite a fost acela al internaționalismului proletar, considerat element cardinal pentru victoria proletariatului. Conform acestui prin- cipiu, apărarea construcției socialismului și comunismului în lupta cu sistemul capitalist constituia esența sa, pentru asigurarea căreia statele socialiste aveau obligația de a coopera și a se ajuta reciproc. Ca urmare, în relațiile reciproce suveranitatea țărilor socialiste putea face obiectul unei limitări - decurgând din ne- cesitatea transpunerii în practică a principiului amintit - pentru ca ea să rămână neștirbită în raporturile lor cu țările capitaliste. Astfel, în realitate, ar funcționa două seturi de principii (și norme juridice), ceea ce pentru România înseamnă un pericol important, sesizat însă de specialiștii români. Aceștia, deși fac frecvent referiri la internaționalism, au demonstrat clar că România aderă la dreptul internațional ge- neral, referirile la Carta ONU fiind punctul no- dal al lucrărilor lor, în acest context, se impune a fi subliniată respingerea unor concepte ca, de pildă, „comunitatea socialistă” sau „integrare socialistă”. ----■ Revista de istorie militară ■------------ Cu toate aceste deosebiri substanțiale în materie conceptuală și practică, trebuie notat că o atare confruntare între România și Uni- unea Sovietică nu a căpătat niciodată un ca- racter deschis, atacurile românești fiind, de regulă, îndreptate împotriva unor specialiști occidentali, care susțineau puncte de vedere similare celor sovietice; mai mult, românii au recurs deseori chiar la utilizarea unor declara- ții sovietice în strategia lor de apărare. A. Braun trage concluzia, că, în general, România a știut să se folosească la maximum de mijloacele defensive din domeniul legal, pe care le-a integrat corespunzător în rețeaua sa defensivă. Interpretări sovietice ale limitelor strategice ale autonomiei politicii românești Pentru a putea promova o politică externă autonomă, România avea nevoie de o percep- ție cât mai corectă a cerințelor asigurării secu- rității militare sovietice, de o apreciere cât mai exactă a comportamentului sovietic în timp de criză, precum și a modalității de percepere și evaluare a riscurilor. Din acest punct de vedere, consideră au- torul, pot fi trase unele concluzii. Astfel, în primul rând, cu toată sporirea substanțială a potențialului militar al URSS în anii ’60 și ’70, acțiunile sale (cu excepția intervenției din Ce- hoslovacia) nu ar fi demonstrat o sporire co- respunzătoare a angajării sale (în Europa răsă- riteană) în aventuri potențial primejdioase. în al doilea rând, odată luată decizia de a utiliza forța militară - vezi cazul Cehoslovaciei - în condițiile creșterii forțelor militare ale URSS se constată din partea factorilor decizionali sovietici o reducere a gradului de percepere a riscului pe care îl poate reprezenta recurgerea la forță. în al treilea rând, intervenția militară constituie ultima treaptă a ripostei sovietice. Date fiind aceste observații, autorul afirmă că, din punct de vedere strict militar, actele României de contestare a hegemoniei sovietice pot apărea într-o lumină diferită decât atunci când sunt privite exclusiv din perspectiva po- litică. La aceasta contribuie în mare măsură trăsăturile procesului de formulare a politicii militare sovietice. „O analiză a organismului decizional militar sovietic - arată Braun - re- levă în acesta un grup de presiune puternic, ------------------------------------1 67 |-- dar mai puțin omogen. Conducerea politică ia deciziile majore și trasează limitele influ- enței militarilor, aceștia reușind adesea să-și mențină sau chiar să-și sporească capacitatea de convingere. Atunci când se pune problema asigurării conformismului în blocul sovietic sfatul competent al generalilor în favoarea unei intervenții trebuie să fie semnificativ.” Dacă militarii sovietici influențează facto- rii de decizie, nu este mai puțin adevărat că, la rândul lor, ei înșiși sunt influențați de mai mulți factori, printre care un loc însemnat îl au vârsta și locul de desfășurare a serviciului lor. Cum marea majoritate a celor cu funcții de răspundere în aparatul militar sovietic în anii 60 și începutul anilor 70 avea experiența celui de-al doilea război mondial, importan- ța teatrului de operații european - inclusiv a României - trebuie să fi fost mare pentru el. Astfel, faptul că generalul de armată V.G. Kuli- kov (șef al Statului Major al forțelor armate ale URSS până în 1977, când a devenit comandan- tul forțelor Tratatului de la Varșovia) a deținut posturi de răspundere în regiuni din Europa relativ depărtate de granițele României, poate însemna o capacitate de manevră sporită pen- tru România. Rezultă, deci, că imaginea despre militarii sovietici, care ar acționa ca un bloc monolitic în sensul asigurării loialității și uniformității în rândurile țărilor membre ale Pactului nu cores- punde întrutotul cu realitatea. în primul rând, influența lor în ansamblu variază în funcție de poziția conducerii politice, de capacitatea aces- teia de a accepta riscuri, precum și de evoluția conceptelor strategice. în al doilea rând, chiar între militarii cu funcții de răspundere există diferențieri cu privire la conceptele strategice, provenind din deosebirile de experiență, vâr- stă și educație. în atare condiții, opinează autorul, un șef al Marelui Stat Major al Forțelor Armate ale URSS mai tolerant putea să fi fost de mare aju- tor în acțiunea de întârziere și eventual respin- gere a oricărei acțiuni militare sovietice dras- tice la adresa României. „în timp ce faptul că mareșalul Greciko deținea un loc în Biroul Po- litic avea efecte negative asupra României, în- locuirea sa cu un tehnocrat civil în 1976 și nu- mirea lui Kulikov și Ogarkov - amândoi tineri „tehnicieni” - în funcțiile de Comandant șef al ----1 68 |----------------------------------- forțelor Tratatului de la Varșovia și respectiv șef al Marelui Stat Major al Forțelor sovietice în ianuarie 1977, trebuie că a implicat avanta- je prețioase. Din moment ce România nu era confruntată cu un grup monolitic de generali, cerând politicienilor să oprească orice pas în direcția sporirii autonomiei printr-o interven- ție militară, exista un anumit echilibru, iar în cazul în care sovieticii chiar contemplau o ata- re măsură în perioada respectivă, aceasta ar fi fost cauzată exclusiv de presiunile din partea militarilor”. în general, deci, România a fost confrunta- tă atât cu conducători militari sovietici influ- enți toleranți, cât și cu conducători intoleranți, ceea ce determină concluzia că, sub aspectul mecanismului decizional al Uniunii Sovietice în raport cu România, se poate constata un grad relativ de flexibilitate, care ar fi putut să acționeze ca o formă de apărare a politicii ro- mânești. Limitele militare sovietice impuse acțiuni- lor de politică externă ale României Deoarece este aproape imposibil de deter- minat natura exactă chiar și a politicii milita- re sovietice recente, date fiind complexitatea problemei în sine și lipsa unor indicii sigure, reacția sovietică la acțiunile României nu poa- te fi apreciată corect decât prin transpunerea acestora în perspectiva unei astfel de politici. în linii generale, politica militară sovieti- că pare să fi străbătut drumul de la concepția „buldozerului care se rostogolește”, caracteris- tică perioadei lui Stalin, la accentul principal pus pe Hrusciov pe armele nucleare, până la o linie politică oarecum similară „ripostei flexi- bile” promovată în prezent de conducerea Uni- unii Sovietice. Corespunzător, și rolul acordat țărilor socialiste în cadrul politicii militare so- vietice a cunoscut o deplasare de la concepția geografică a „zonei tampon” până la aceea a în- credințării unor misiuni ofensive și defensive importante forțelor armate ale acestor state, a căror dotare tehnică a fost îmbunătățită sub- stanțial în anii ’70. Gravitatea acțiunilor românești la adresa Uniunii Sovietice a fost supusă în perioada analizată acțiunii unui număr de factori, care au interferat cu evoluția politicii militare so- vietice însăși la nivel european. în ciuda unei ------------■ Revista de istorie militară ■------- sporiri substanțiale a prezenței navale a URSS în Mediterana (dovedind importanța flancului sudic), scenariile sovietice privind un conflict militar în Europa au continuat să situeze în cen- trul lor - cu probabilitatea cea mai ridicată - o confruntare pe axa principală Est-Vest ce tre- ce prin Germania. Ca urmare, statele membre ale Tratatului de la Varșovia situate în această zonă (Cehoslovacia, Polonia și RDG) au căpă- tat o însemnătate sporită în gândirea strategi- că a Uniunii Sovietice, bucurându-se, în ace- lași timp, de o încredere mai mare din partea acesteia, fiind, teoretic, cel mai amenințate de un atac direct pornit din Europa Occidentală. Mai mult, cele trei state din flancul nordic sunt și cele mai dezvoltate sub raport economic din rândul țărilor socialiste europene, dispunând și de cele mai largi și bine echipate forțe mili- tare (în special după 1960). în aceste condiții, odată cu începutul anilor 60, politica militară sovietică în raport cu alianța țărilor socialiste europene a căpătat o dimensiune regionalistă pronunțată, în cadrul căreia accentul principal era pus cu deosebită pregnanță pe flancul nor- dic. România, localizată geografic în flancul sudic, fără să aibă granițe cu vreun stat capita- list, dispunând de o bază industrială mai puțin dezvoltată și de o populație fără afinități față de slavi, în general, față de sovietici în special, și ale cărei forțe armate erau considerate - după standardele sovietice - modeste, ocupa un loc de o importanță limitată din punctul de vedere al securității militare a Uniunii Sovietice. Ca atare, acțiunile României nu constituie o primejdie imediată la adresa securității so- vietice, putând fi amortizate, mai ales în cazul în care, în viitor, URSS va ajunge în măsură să se impună din nou în Iugoslavia, implantându- și în consecință baza navale și aeriene acolo. Politica României a avut un impact și asu- pra Tratatului de la Varșovia ca instituție. Re- flectând într-un înalt grad gândirea strategi- că sovietică, Pactul a înglobat regionalismul amintit, consfințind pentru flancul nordic rolul de prim eșalon al forțelor socialiste est- europene. Din punct de vedere organizatoric, datorită în mare și opoziției României, el nu a reușit să devină o instituție supranațională efi- cientă; crearea Consiliului Miniștrilor Afaceri- lor Externe al țărilor membre în 1976 a spo- rit dimensiunea sa politică, diminuând și mai ----■ Revista de istorie militară ■----------- mult funcțiile sale militare. Pactul s-a trans- format astfel într-un fel de instrument de re- glementare a conflictelor, permițând României să-și canalizeze acțiunile de provocare pe un făgaș mai sigur. Deși util, el nu s-a transformat într-un instrument de control sovietic indis- pensabil, ceea ce a făcut posibilă, printre altele, chiar o „amortizare” a efectului inițiativelor românești; din acest punct de vedere el consti- tuie în sine un element defensiv pasiv pentru România. Dealtfel, „trebuie subliniat - arată autorul - că actuala conducere a României nu a pus niciodată sub semnul întrebării rațiunea existenței Pactului de la Varșovia, Bucureștiul neretrăgându-se din organizație și neamenin- țând că ar putea să facă.” Tot atât de adevărat este că România nu s-a aflat în niciun moment din perioada analizată în pericol de a fi obiectul unei intervenții mili- tare așa cum au fost, de pildă, Cehoslovacia sau Ungaria. O atare concluzie declarată espres de autor se bazează pe coroborarea unor indicii prezente în toate cazurile similare anterioare, dar absente ca ansamblu în momentele criti- ce pentru România. Astfel, o situație critică de acest gen este creată, de regulă, atunci când sunt cuplate o serie de măsuri pregătitoare politice și militare, care sunt urmate apoi de manevre militare majore. în plan politic, mai toate deciziile sovietice de intervenție au fost însoțite de: 1) acuzații privind legături cu ex- teriorul sau existența unor comploturi externe privind răsturnarea regimului; 2) „preveniri” cu privire la o iminentă dezintegrare internă; 3) încercarea de slăbire a vigilenței statului vizat prin crearea unui sentiment fals de sigu- ranță și securitate. în plan militar, măsurile pregătitoare pen- tru o intervenție iminentă au inclus, de regulă: 1) manevre pe teritoriul statului respectiv ale trupelor sovietice (fie a celor staționate, fie a celor aduse din afară în acest scop) în vederea recunoașterii terenului; 2) încercări de a semă- na confuzie în rândul trupelor autohtone, dacă există indicii că acestea ar putea opune rezis- tență; 3) implicarea cu orice preț în pregătirile menite a organiza o atare rezistență cu scopul vădit de a le dezorganiza. O analiză a situației României din acest unghi de vedere - declară autorul - relevă aproape imposibilitatea angajării Uniunii So- -------------------------------------1 69 |-- vietice pe cale jalonată de atare măsuri. „în România aflată sub conducerea lui Nicolae Ceaușescu, Partidul Comunist deține, așa cum am putut vedea, un control ferm, iar Uniunea Sovietică nu a făcut vreo aluzie nici la dezin- tegrarea internă și nici la comploturi externe occidentale menite să se asocieze sau să ofere sprijin contrarevoluționarilor români. Româ- nia și-a limitat participarea, la Trataul de la Varșovia, dar nu a încercat să se retragă, de- oarece a preferat să își mențină acțiunile „pro- vocatoare” într-un cadru bine definit. în toată această perioadă, pe teritoriul României nu au fost staționate trupe sovietice; ca atare singu- rele măsuri fezabile, care ar fi putut constitui o tentativă de intervenție în România, erau cele legate de manevre militare ținute pe teritoriul sau la granițele sale.” Din acest punct de vedere, analiza mane- vrelor Pactului desfășurate în fiecare din anii perioadei cercetate (1965-1977) a relevat că România s-a aflat în situații dificile numai în doi ani și anume 1969 (primăvara) și 1971 (pri- măvara și vara). în ambele ocazii, au fost co- roborați câțiva din factorii militari importanți care au premers intervențiile militare sovietice anterioare în Europa răsăriteană, fără ca aceș- tia să fi fost însă în număr suficient pentru a furniza dovada incontestabilă a unei tendințe spre o atare intervenție. în realitate, Uniunea Sovietică a urmărit doar intimidarea României și nu intervenția propriu-zisă, așa cum se cre- dea în Occident în momentele respective. în orice caz, conchide A. Braun, Uniunea Sovietică a demonstrat prin neintervenția sa că, în ciuda superiorității sale militare copleși- toare, acorda însemnătatea cuvenită acțiunilor unui oponent mai mic, la aceasta contribuind, printre altele, și anumite măsuri cu caracter de întărire a apărării luate de un atare stat. Elemente defensive militare românești cu un rol activ în autonomia politicii externe România a declarat deschis că va opune rezistență armată oricărei încălcări a terito- riului său național. O atare declarație ar avea o valoare deosebit de scăzută dacă nu ar fi lua- tă în serios de Uniunea Sovietică, aflată într-o poziție care îi permite (datorită unei rețele de spionaj excelente) să facă o distincție clară în- ----1 70 |-------------------------------------- tre un bluf și realitate. în acest context, autorul consideră că România a trecut examenul cre- dibilității posturii sale militare defensive, do- vezile indicând existența unei unități strânse între forțele armate și conducerea de partid, lipsind astfel orice inamic exterior de șansa de a crea o breșă între diferitele sectoare ale soci- etății românești, în scopul de a slăbi rezistența națională. O analiză empirică a comportamentului militarilor în astfel de situații a dovedit buna funcționare a metodelor de control aplicate de partid față de armată. în momentele de cum- pănă, forțele armate s-au raliat ferm politicii partidului. De asemenea, Nicolae Ceaușes- cu a luat măsuri însemnate pe linia protejării integrității teritoriale a țării, eliminând orice amenințare iredentistă din partea populației maghiare din Transilvania, oricât de slabă ar fi fost o atare amenințare. Prin desființarea Re- giunii Autonome Maghiare în Î968, Nicolae Ceaușescu a mers și mai departe, distrugând orice posibilitate a vreunei identificări maghia- re de proporții însemnate cu un anumit terito- riu din interiorul țării. în privința eficacității actuale a forțelor armate românești, după părerea lui A. Bra- un, criteriul primordial al evaluării constă în sondarea capacității de a anihila elementele pe care forțele sovietice au pus accent în toate in- tervențiile lor în Europa răsăriteană și anume surpriza, viteza de acțiune și moralul trupelor, în privința primului element, conducerea po- litică și militară a României pare să fi reușit să alerteze la timp țara și forțele armate în mo- mentele critice față de primejdiile externe. în ceea ce privește viteza de acțiune și moralul trupelor - strâns întrepătrunse - măsura în care România ar fi putut opune o rezistență prelungită unor forțe atacatoare depindea de gradul de dotare și capacitatea de luptă a tru- pelor sale. Forțele armate regulate au fost întă- rite continuu în timpul lui Nicolae Ceaușescu, iar sursele interne de armament au fost extin- se și multiplicate, cu toate că, judecând după standardele flancului nordic al Tratatului de la Varșovia, se poate afirma că aceste forțe arma- te sunt încă reduse și insuficient dotate. Instituirea, în 1968, a Gărzilor Patriotice și a unităților pentru apărarea locală în cadrul conceptului „războiului întregului popor” a -----------■ Revista de istorie militară ■----- modificat sensibil întregul scenariu al rezis- tenței armate a României. Utilizarea forțelor populare nu semnifică pur și simplu o sporire a masei de luptători care se alătură unui nucleu combatant mic, constituit de foțele militare re- gulate, ci semnifică o modificare de proporții a întregului set conceptual al rezistenței ar- mate a României. După 1968, forțele armate regulate au devenit o parte integrantă a unei scheme defensive de largi proporții. Grosul lor urmează a fi ținut în rezervă, în siguranță față de posibilitatea unei lovituri nimicitoare din partea forțelor invadatoare superioare, timp în care forțele neregulate sau cele locale duc ac- țiuni de luptă de întârziere, hărțuind inamicul prin tactici clasice ale luptei de guerilă. între- gul ansamblu al forțelor armate trebuie să fie caracterizat de flexibilitate, să facă uz de posi- bilitățile oferite de teren și, dacă va fi necesar, să continue lupta pe reduta carpatină. Legea Apărării din 1972 previne orice agresor poten- țial că, chiar în cazul în care acesta ar reuși să ocupe largi secțiuni din teritoriul național, nu ava avea loc nici-un fel de capitulare. Ca un mijloc adiacent întăririi capacității proprii de rezistență armată, arată autorul, Ro- mânia a urmărit să-și asigure flancurile, dez- voltând relații strânse și prietenești cu ceilalți vecini ai săi. Dacă în ceea ce privește Ungaria, prea multe nu se pot face în această privință (aici staționează patru divizii sovietice, URSS având capacitatea de a-și asigura și sprijinul forțelor maghiare în cazul unei intervenții, prin utilizarea, în principal, a chestiunii popu- lației maghiare din Transilvania), granița fiind vulnerabilă, România și-a dezvoltat, în schimb, ample relațiile prietenești cu Iugoslavia (exis- tând chiar zvonuri cu privire la posibilitatea unei alianțe secrete între cele două țări), fă- când același lucru și cu Bulgaria, deși cu mai puține șanse de succes (cel mult, cooperarea prietenească dintre ele poate să asigure, în ca- zul unei intervenții sovietice, o participare bul- gară simbolică). Cu unele din frontierele sale considerate în siguranță, capacitatea României de a rezista timp îndelungat unei intervenții sovietice este sporită considerabil, în aceasta constând, dealtfel, și credibilitatea unei astfel de eventualități. în ansamblu, România a reu- șit să-și edifice o rețea militară defensivă reală, care contribuie substanțial la eficiența întregu- lui ei sistem de apărare, pe baza căruia a reușit până acum să-și promoveze politica externă autonomă. Ca atare, concluzia finală desprinsă de au- tor este aceea că „România a acționat dispu- nând de o margine de siguranță substanțială în respectarea limitelor de toleranță politică și militară admise de Uniunea Sovietică.” 1 Arhivele Naționale, Fond CC al PCR, Secția Relații Externe, dosar 222/1980, f. 1-26. ■ Revista de istorie militară ■-----------------------------------------------1 71 [■ ADDCNDA €T COAAIGCNDA DIN NOU DESPRE DATA DE ZI A BĂTĂLIEI DE LA POSADA (NOIEMBRIE 1330) SERGIU IOSIPESCU* Revista „Argesis. Studii și comunicări”, analele Muzeului din Pitești, seria istorie, XVI, 2007, publică recenzia domnului Nicolae Con- stantinescu la cartea domnului Neagu Djuvara, Thocomerius - Negru Vodă, un voivod de ori- gine cumană la începuturile Țării Românești. Cum a purces întemeierea primului stat medi- eval românesc dinainte de „descălecătoare" și până la așezarea Mitropoliei Ungrovlahiei la Argeș. Noi interpretări, apărută la București, la Editura Humanitas, în 2007. Nu aș fi socotit necesară intervenția mea după patru ani de la apariția ei dacă prețuitul site medievistica.ro, condus cu neostoita acribie de către domnul Andrei Adrian Rusu, nu ar fi socotit necesară preluarea și răspândirea sa. Nu mă voi opri la prima parte a recenzi- ei, care, așa cum ar fi spus Titu Maiorescu, se ocupă cu „personalități”, găsind între altele cu cale să numească „fițuică”1 lucrarea domnului Djuvara Civilisations et lois historiques, Essai detude comparee des civilisations, Mouton, Paris - Haga, 1975, carte premiată de Acade- mia franceză și una dintre puținele contribuții originale românești de filozofia istoriei de după al doilea război mondial și până astăzi. Nu mă voi opri nici la înverșunarea recenzentului îm- potriva organizațiilor non-guvernamentale și a manualelor de istorie alternative, a arhive- lor maghiare care „dosesc” încă documentele noastre esențiale. Domnul Nicolae Constantinescu susține mai departe, ca o interpretare unanim accep- tată, identificarea voievodului din Deisisul bi- sericii Sfântul Nicolae Domnesc de la Argeș cu Vladislav 1 „Vlaicu”, deși argumentele pentru susținerea înfățișării acolo a lui Nicoale Ale- xandru nu lipsesc2. Paradoxal, chipul și cos- tumul nu seamănă cu al lui Vladislav „Vlaicu” identificat chiar de domnul Constantinescu în tabloul votiv din naos. Un adevărat asalt se dă împotriva descifră- rii numelui tatălui lui Basarab 1 drept Thocome- rius, Thatamerius, sau chiar horribile dictum Toqtimur3, adunându-se informații documen- tare și opiniile autorităților istoriografiei ro- mâne pentru forma Tihomir. Dar, cum spunea odată regretatul Petre Diaconu, interpretarea istorică nu se pretează regulilor democrației și o singulară opinie poate avea dreptate în fața mulțimii celorlalte. Ceea ce este de luat în sea- mă este că în același act din 26 noiembrie 1332 al regelui Carol 1 dAnjou4, unde apare nume- le tatălui lui Basarab 1 „Thocomerius”, apare și acela al vicecancelarului regatului Ungariei și prepozit de Alba „Tatamer” - probabil cuman din care poate proveni românescul Tatomir. „Thocomerius” este astfel un alt nume, latinizat, poate Toqtamer. Dacă în dinastia Asăneștilor, doar unul dintre numele celor trei frați fonda- tori ai împărăției putea fi cumanic - Hassan > Asan -, succesiunea în două generații a unor patronime precum Thocomerius și Basarabă poate ispiti la căutarea unei origini orientale a dinastiei Țării Românești. Cert este însă că re- gele Ungariei îl numea pe marele voievod Ba- * Cercetător științific, Institutul pentru Studii Politice de Apărare și Istorie Militară. ] 72 |------------------------------------------------------------■ Revista de istorie militară ■ sarab I „valah” și „schismatic”5. Or, cred că nu teama de a-și înstrăina susținerea cumanilor din regatul său l-ar fi împiedicat pe suveranul angevin să numească pe Basarab I „cuman” ci, dacă în adevăr principele va fi fost de origine cumană, procesul de românizare dăduse rezul- tatul consemnat de diploma regală. Dar, ceea ce nu par să fi înțeles în general recenzenții și oponenții domnului Djuvara este că de fapt chestiunea esențială pusă în discuție de domnia-sa este a formării statului medieval la români. Universalist, cu propensiune spre filozofia istoriei, domnul Neagu Djuvara are în minte tipul de creare a statelor prin aportul decisiv al unor migratori, francii, vizigoții, os- trogoții, bulgarii, vikingii, normanzii etc. Cazul Franței este cu deosebire pilduitor. Căutând în trecutul românesc, domnul Djuvara află teme- iuri pentru a face din cumani elementul catali- zator al creației statale. Pentru alți autori, ce și-au găsit și în P.P. Panaitescu un teoretician și un adaptator al teoriei la materialismul dialectic, statele medi- evale se datorează procesului de dezagregare a unor structuri imperiale. Ideea, mai veche, a desfacerii statelor românești din Imperiul bulgar sau de Coroana Sfântului Ștefan se în- cadrează acestei de pe urmă teorii. Ea dădea istoriografiilor naționaliste bulgară și mai ales ungară satisfacția unei explicații a formării sta- telor românești grație unui înalt simț politic și organizatoric al coroanelor vecine. Cazul Mol- dovei părea a ilustra cel mai bine teoria: o di- nastie românească, a lui Bogdan, uzurpă „țara moldovană” angevină, ungurească. Situația din Țara Românească este ceva mai complicată pentru a prilejui aceleași satisfacții teoriei. Deși Țara Severinului, cuprinsă în regatul Ungariei, a dat primul semn al secesiunii, totuși creația statală se leagă de Muntenia. Ceea ce ridică un serios semn de întrebare asupra procesului de desprindere de Coroana Sfântului Ștefan este faptul că nici Moldova și nici Țara Românească nu au figurat în titulatura regilor Ungariei. în 1937, când, drept răspuns unor afirmații ale profesorului său Ferdinand Lot6, Gheorghe I. Brătianu publica Une enigme et un miracle historique: le peuple roumain, ilustrul istoric ----■ Revista de istorie militară ■--------------- și viitor martir al libertății seziza, cum nu se poate mai bine, caracterul singular al evoluției noastre de la antichitate la evul mediu. Faptul pare să fi scăpat din vedere istoricilor care i-au urmat. Chiar și în istoria Franței, înaintea acțiunii agentului franc, există o abatere de la model. Este episodul acelui „rex Romanorum”, Sya- grius, a așa numitului regat de la Soissons, o încercare de organizare statală a autohtonilor galo-romani7. Ea se aseamănă cu aceea puțin posterioară a localnicilor romani din Scythia Minor sub conducerea lui Vitalianus, episod asupra căruia am atras mai de mult atenția. Acestea arată că invaziile migratorilor au putut frânge un proces ce se antama. Reapariția medievală a statului la români s-a produs în ultimele decenii ale secolului al XH-lea prin împărăția Asăneștilor. Elementul decisiv pentru creația statală au fost românii din Balcanii orientali și maritimi, din Delior- man. Nu fără greutate au fost atrași în răzvră- tirea anti-bizantină bulgarii, odată și cu extin- derea ariei insurecționale, iar cumanii au fost folosiți, evident într-o poziție de subordonare. Tradiția statală invocată de loniță Caloian era dublă, aceea imperială romană și a primului țarat bulgar, evidențiind caracterul bivalent al statului. Renunțarea la prima dintre aceste ideologii a fost determinată de recuperarea or- todoxă și „bulgarizarea” împărăției Asăneștilor sub loan Asan al Il-lea. Aproape simultan, la Curtea regelui Unga- riei Bela al IlI-lea este consemnată de anoni- mul P., notarul suveranului, tradiția maghiară despre statul preexistent în Transilvania „cu- ceririi patriei” acela al unui duce român („qui- dam blacus”) domnind peste „români și slavi”. O „țară a românilor” apare în actul de dăruire al regelui Andrei al Il-lea către cavaleri teu- toni, și chiar pădurea menționată în același sud transilvan este a „românilor și pecenegilor”, în Diploma cavalerilor ioaniți, în dosarul răz- vrătirii voievodului Litovoi la 1272-1276, doar românii apar în contextul organizării politice, statale. Volentes, nolentes, o singură încheiere se poate face. Cu o mare întârziere cauzată de invazii, de complexitatea procesului de etno- geneză, romanicii de la Tisa și Carpații nordici până în Balcani și Marea Neagră sunt creatorii ---------------------------------------1 73 |-- de stat. O istorie singulară, enigmatică și mira- culoasă, la capătul căreia este Țara Româneas- că, unica Românie de după Imperiul roman. Propunându-mi să revin cât de curând și asupra celorlalte chestiuni ale recentei con- tribuții a domnului Neagu Djuvara și mai ales a „simbiozei româno-cumane” și rolului ei în creația statală românească, ajung în fine la un punct nevralgic al recenziei , referitor la data bătăliei de la Posada. Domnul Constantinescu susține că dom- nia sa, primul în istoriografia românească, a efectuat într-un studiu din 1986 emendarea pasajului din Chronicon pictum „despre ulti- mele două zile ale războiului din 1330 - textual feria sexta beati Martini etpost in sequenti (p. 188!); or, formularea redată ca atare, respectiv adaosul în paranteze unghiula- re, aparține subsemnatului, fiind preluată din varianta publicată în „SRH”, I, p. 499 și aflată întocmai în actul capitlului transilvan din 16. III. 1331 (DRH, D/l, nr. 19, p. 42). Această emendație esențială a recenzentului ar fi fost fost plagiată, furată de domnul Neagu Djuvara. O primă observație. în anul 1330, „feria sexta beati Martini” cade la 9 noiembrie, iar „post in sequenti feria secunda” este la 12 no- iembrie. Recenzentul s-a lăsat indus în eroare de formula „post in sequenti” crezând că sunt două zile una după alta, ceea ce ar duce la cu totul altă reconstituire a bătăliei. în realitate nu este vorba câtuși de puțin „despre ultimele două zile ale războiului din 1330”, ci de date- le de vineri 9 noiembrie și luni 12 noiembrie 1330 ale confruntărilor majore din cursul bă- tăliei de la Posada. Verificarea datelor se poate face lesne și la noi grație celor 35 de calendare catolice publicate de eminentul specialist în di- plomatică latină care a fost Francisc Pali8. Deși emendația domnului Constantinescu în textul latin a fost făcută abia la 1986, istoricii mai vechi par să nu fi fost stânjeniți de omisi- unea feriei secunda din textul Cronicii pictate spre a data, ei, corect, între 9 și 12 noiembrie 1330 bătălia de la Posada9. Este adevărat că ediția de la 1937 a Croni- cii Pictate de la Viena, datorată lui Gheorghe Popa-Lisseanu10, reproducând ediția manus- crisului miniat odinioară la Viena, astăzi la Bu- ----1 74 |---------------------------------- dapesta, oferă un text fără „feria secunda”11. Se dovedesc astfel îndreptățite rezervele de atunci ale lui Nicolae lorga față de editarea unor iz- voare fără consultarea directă a manuscriselor de bază, cunoscute și accesibile. Nu este mai puțin adevărat că Gheorghe Popa-Lisseanu își propusese doar editarea Cronicii Pictate de la Viena, pentru uzul general românesc. Astfel, însă, emendația domnului Constantinescu la textul acestuia nu se justifică, reproducerea originalului, din 1934 la Budapesta, fiind cât se poate de corectă. Dar, la 1937 o pleiadă de învățați maghiari sub conducerea marelui specialist în diplo- matică Imre Szentpetery a început publicarea unei ediții critice a izvoarelor narative ale is- toriei Ungariei în vremea dinastiei arpadie- ne12. Chiar în primul volum, cunoscutul savant Săndor Domanovszky edita Chronici hunga- rici compositio saeculi XIV, care se încheia cu moartea regelui Carol I Robert și încoronarea fiului său Ludovic I. Astfel, alcătuirea de cro- nici din secolul al XlV-lea cuprindea și războ- iul ungaro-român de la 1330, în capitolul 209 „Rex vădit cum exercitu contra Bazaraad”13. între manuscrisele folosite de Săndor Do- manovszky pentru ediția sa din 1937 s-a aflat și acela din colecția marelui umanist maghiar din secolul al XVI-lea Johannes Sambucus (Jănos Zsămboki), care cuprinde și precizarea „feria secunda”14. Scriptores Rerum Hungaricarum tempore ducum regumque stiipae arpadianae gesta- rum, editată de Imre Szentpetery la Budapesta în 1937-1938, a fost folosită chiar pentru răz- boiul de la 1330 de autorii Istoriei României de la începutul anilor ’60 ai secolului trecut15. în anul 1979, datorită generozității dom- nului profesor Șerban Papacostea, am avut cinstea de a fi cooptat între autorii bine-cu- noscutei monografii Constituirea statelor feu- dale românești16, încredințându-mi-se scrierea istoriei Țării Românești în jurul războiului de la 1330. După textul restabilit din Scriptores Rerum Hungaricarum17, am socotit necesar să reproduc acolo integral și datarea bătăliei de la Posada18. Cum textul meu a apărut în 1980, susține- rea domnului Nicolae Constantinescu de a fi introdus primul, la 1986, corectarea datării în istoriografia română, ca și faptul că domnul ----------■ Revista de istorie militară ■- Neagu Djuvara l-ar fi plagiat și i-ar fi furat des- coperirea nu au vreun temei, rămânând doar simple prezumții. Acum un sfert de veac, când domnul Con- stantinescu era hăituit pentru opiniile sale re- feritoare la datarea bătăliilor purtate de Mircea cel Bătrân, am socotit de datoria mea să susțin libertatea de exprimare în științele istorice19, dreptul său de a nu se conforma unui dictat, deși părerile mele nu coincideau cu ale dom- niei sale. Constat însă, cu tristețe, că atitudinea sa de astăzi se aseamănă cu a opresorilor săi de odinioară. 1 în amintiri astfel era numită, alintat, diploma doctoratului de stat francez, în istorie și nu lucrarea. 2 Vezi Daniel Barbu, Pictura murală din Țara Românească in secolul al XlV-lea, București, 1986, p. 37, 86 n. 441. 3 Am folosit peste tot transcrierea numelor mongole, turcice, internațională, utilizată de „Cahi- ers du monde russe et sovietique” și nu cea a turcă actuală. 4 DRH.D, voi. I, pp. 49-52 (doc. 25). 5 Ibidem, p. 50, 51. 6 Vezi cartea acestuia La Fin du monde antique et le debut du Moyen Âge, Paris, 1927. 7 Pentru care vezi remarcile profesorului de la Universitatea din York, Edward James, Childeric, Syagrius et la disparition du royaume de Soissons, în „Revue archeologique de Picardie", 3, 3-4 (1988), pp. 9-12. 8 Documente privind istoria României.Introdu- cere, voi. I, București, 1956, pp. 547-617. 9 E.g. N. lorga, Istoria armatei românești, voi. I, București, 1929, pp. 77-78. 10 Chronicon Pictum Vindobonense, ed. G. Po- pa-Lisseanu «.Izvoarele istorieiRomânilor», voi. XI, București, 1937. 11 Ibidem. 12 Scriptores Rerum Hungaricarum tempore du- cum regumque stirpae arpadianae gestarum, eden- do operi praefuit Emericus Szentpetery, voi. I, Bu- dapestini, MCMXXXVII ( mai departea SRH, I). 13 SRH, I, pp. 497-500. Opțiunea din 1937 a în- vățatului maghiar de reconstitui o compoziție ana- listică dusă până la 1342 s-ar putea să fie infirmată de noile cercetări ale colegilor din țara vecină care tind spre afirmarea unei cezuri la 1332 (v. și Sergiu losipescu, Bătălia de la Posada (9-12 noiembrie 1330). O contribuție la critica izvoarelor istoriei de început a principatului Jării Românești,în RI, s.n., XIX, 1-2(2008),pp. 59-81). 14 SRH, I, p. 499. 15 Istoria României, voi. II, București, [1962], p. 154, în capitolul semnat de Barbu Câmpina și Ștefan Pascu. în trimitere se face o confuzie soco- tindu-se că în ediția Szentpetery ar fi fost publicată Cronica pictată de la Viena (v. nota 1 de la p. 154). 16 Constituirea statelor feudale românești, Edi- tura Academiei, București, 1980. Cartea poate fi consultată astăzi și pe internet pe minunatul site dacoromanica.ro al Bibliotecii metropolitane (Bu- curești). 17 Existența ediției Szentpeteryi la, pe atunci, Biblioteca Centrală de Stat mi-a fost semnalată de regretatul prieten Adolf Armbruster. 18 Sergiu losipescu, Românii din Carpații Me- ridionali la Dunărea de Jos de la invazia mongolă (1241-1243) până la consolidarea domniei a toată Țara Românească. Războiul victorios purtat la 1330 âmpotriva cotropirii ungare, în Constituirea statelor feudale românești, p. 88, n. 312. 19 Doar descoperirea atunci în cercetările mele arheologice din castelul Qaraharman de la Vadu a unui remarcabil tezaur monetar au dezamorsat parțial reprimarea mea pentru această luare de po- ziție și alte atitudini condamnabile, în acei ani. ■ Revista de istorie militară ■-----------------------------------------------1 75 RECENZII Șl SEMNRLRRI . O ISTORIE A INDIEI Hermann KULKE, Dietmar ROTHERMUND, O istorie a Indiei, Ediția a III-a, traducere Loredana Triton, Editura Artemis, București, (1986)/2003, 444 pagini Este o impresie confortabilă pentru euro- peni a crede că India nu este decât un depozitar al trăirilor metafizice și nu un loc substanțial, o țară ca oricare alta. Chiar și în România întâl- nim respectiva impresie, victimă a succesului unei tradiții academice indianistice veche de peste 120 de ani. Așa se explică lipsa unor studii socio-politologice despre India în detrimentul unui șir aproape neîntrerupt de etnografi sau istorici ai religiilor români preocupați de țara lui Amartya Sen și Mahatma Ghandi. Lucian Blaga însuși, într-o serie de studii din anii ’30, cimenta această prejudecată a unei Indii com- plet metafizice și anistorice - abordare lăsată moștenire autorilor de mai târziu. Lucrarea indianiștilor germani Hermann Kulke și Dietmar Rothermund vine să spulbere preconcepția printr-un demers solid, detaliat, în care India ne apare ca un serial pentru care istoria evenimențială și cea cultural-religioasă sunt strâns legate. Chiar dacă nu își propune decât implicit să fie un ghid pentru înțelegerea prezentului, răsfoirea paginilor cărții ne arată că, în longduree, politica domestică și cea externă a Indiei denotă tipare ciclice sau măcar regăsibile. [„Istoria Indiei este epopeea fascinantă a unei mari civilizații. Este istoria unei continuități culturale uimitoare, care s-a reafirmat în repetate rânduri" [p. 8] Tribulațiile democrației indiene, implicarea în efortul NATO din Afganistan sau relația tip amor-odio cu Iranul, interesul manifestat față de Africa de Est, pirateria somaleză sau Golful Aden sunt reflexii mereu adaptate ale unor constate seculare. [„Mediul] - acesta este o lume vie și legată de un centru viu, habitatul unui animal, terenul de vânătoare și de pășunat al nomazilor, câmpurile țăranilor stabili. Pentru ființele umane, mediul este atât o situație ecologică obiectivă precum și un domeniu al experiențelor subiective. Natura ----1 76 |------------------------------------- ■ Revista de istorie militară ■-------------------- impune limite, omul le depășește cu uneltele și viziunea lui. Omul creează în mod progresiv un mediu spec fic și face istorie. De la adaptarea elementară la mediul natural, la formarea unor mari civilizații, orizontul de experiențe și extinderea regională a relațiilor umane cresc în mod constant’.’ p. 11]. A relua povestea civilizația de la Harappa și Mohenjo-Daro sau apariția castelor cu justificarea lor religioasă ar însemna să ne pierdem în detalii. Pentru relevanța prezentă, trebuie spus că India s-a zbătut de-a lungul istorii sale milenare între două stadii: acela de expresie geografică și cel de stat național. în cea mai mare parte a narațiunii, subcontinentul hindus apare ca un complex de securitate - un caleidoscop de regate mai mult sau mai puțin durabile între care alianțele, vasalitățile sau dușmăniile au constituit alfabetul. Așa cum Vechiul Testament reprezintă un reper de conduită pentru poporul lui Israel, Arthastastra gânditorului Kautylia (aprox. 370-283 î.Hr., cunoscut în unele locuri din India mai degrabă drept Chanakya sau Vishnugupta) poate fi socotit constituția neoficială a Indiei sau manualul aritmeticii politice. După o existență agitată, Kautylia devine consilierul și ministrul primului împărat al Imperiului Maurya: Chandragupta (Sandrocottus din cronicile grecești). Dorind să îl imite pe Alexandru Macedon, acesta reunește aproape întreaga Indie sub autoritatea sa. Totodată, el stabilește relații cu diadohii elenistici din Asia Centrală care râvneau repetat să pătrundă dincolo de Himalaya. Arthasastra (tradus drept Tratat de știință politică-, Arta Statului sau mai literal drept Tratat asupra lucrurilor bune de știut-, circa 300 î.Hr) se fundează pe o prezumție pesimistă, darwinistă asupra naturii umane. Asemenea Principelui de mai târziu, Arthasastra vorbește despre condițiile unei bune rânduieli peste o lume formată din regate independente și supuși îndărătnici care nu doresc să asculte de reguli și să-și plătească impozitele. Interesant pentru creionarea subsistemului internațional care a fost India este noțiunea de mandala - o formă geometrică extrem de complicată, asemănătoare unei flori în care motivele înfășoară centrul. Așadar orice stat trebuie să se perceapă ca fiind în centrul unei asemenea mandale în care regatele înconjurătoare au statul alternativ de prieten vs dușman conform unei table de șah. Vecinul vecinului devine prieten iar orice proximitate duce la rivalitate - similaritatea cu balanța europeană a puterii este intuibilă1. Odată prezentat „alfabetul strategic” al istoriei indiene, autorii enumeră trei perioade: 1) cea antică - până la declinul Imperiului Gupta; 2) cea medievală a regatelor combatante și invaziei islamice; 3) cea modernă, care începe odată cu marii moguli, continuă cu incursiunile europene, stăpânirea britanică și perioada independenței. Autorii sunt grijulii în a atrage atenția asupra faptului că simpla periodizare după tipicul european este inexactă și duce la numeroase distorsiuni (pp. 16-18). Alături de cele trei perioade se mai pot enumera cel puțin două faze ale interdependenței subcontinentului de sistemul internațional per ansamblu: 1) perioada antică a venirii arienilor2; 2) expansiunea elenistica; 3) invazia hunilor în secolul V (moment relativ simultan al declinului imperiilor Gupta și Roman în Europa); 4) cea a islamului (cu subdiviziunea perioadei mogule) și 5) epoca colonizării europene care atinge apogeul cu Rajul britanic. I. Perioada antică începutul, cel care creează și scheletul religios cel mai durabil (apariția hinduismului cu textele sale sacre: Vedele și Upanișadele sau budismul, către secolul VI î.Hr) are la rândul său trei principale subdiviziuni: civilizația urbană de la Mohenjo-Daro și Harappa (cc.2500/2600 -1500/1400 î.Hr) bazată pe un grad înalt de urbanizare și care a decăzut brusc se pare din cauze climaterice (deșertificare) [pp.34-41, esp]; apoi invazia ariană, două secole mai târziu (creatoare a Vedelor) și în cele din urmă mijlocul mileniului I î.Hr când hinduismul se răspândește și odată cu el se concretizează o serie de centre de putere. Dintre numeroasele regate ce apar în secolul V î.Hr (circa 16 la număr), cele mai importante sunt: Kamboja și Gandahara in Pakistanul de nord; ----■ Revista de istorie militară ■-----------------------------------------------------1 77 |--- Kuru, Sarasena (capitala la Mathura), Panchala, Vatsa, Kasi (capitala la Varanasi). Magadha, Avânți și Chetyia în India centrală, [p.62-63]. După 600 î.Hr, în Câmpia Gangelui se nasc o serie de protoregate (mahajanapada) premergătoarea imperiilor clasice cu capitale în vestitele orașe: Rajagriha (Magadha); Varanasi (în Kasi); Kausambi (în Vatsa); Sravasti (în Koshala) și Champa (în Anga). (p.63). Unul dintre aceste regate a fost și Kapilavastu (astăzi în Nepal) unde, in cadrul dinastiei Sakya, se va naște Buddha. Simultan tuturor celor de mai sus este și penetrarea persană care va servi drept curea de transmisie a unor influențe cu Europa și viitoarea lume elenistică. Campania grecilor catalizează inițiativele de unificare, cea mai de succes fiind, după cum s-a menționat anterior, cea a lui Chandragupta și a consilierului său Kautylia. După moartea nepotului lui Chandragupta, Ashoka (cunoscut pentru convertirea la buddhism), dinastia intră in colaps, iar ultimul rege mauryan, Brihadratha, este ucis de generalul său, Pushyamitra Sunga, creatorul unui imperiu omonim ce va dura 112 ani. Unele surse dau acțiunea sa uzurpatoare drept o resurecție a hinduismului clasic versus buddhismul regilor mauryani. [p.82] Aceasta în Punjap și estul țării. Nord-vestul va deveni teatrul de luptă ale unor vălurite aventuri greco- elenistice din Asia Centrală. Cel mai important rege de gen, metaforă a sintezei greco-hinduse, rămâne Menandru (cca.166-150/155-130 î.Hr), care se va converti la budism. Vestitul text Milindaphano relatează dialogul dinte rege și călugărul budist Nagasena, semn al interesului crescut al regelui față de doctrină. II. Un Ev Mediu prelungit După moartea sa, până la apariția Imperiului Gupta (cca.320-500 d.Hr), atomizarea politică, instabilitatea și invaziile hunilor sunt notele determinante, [pp.83-96] Creat de un anume Chandragrupta I (320-335), statul Gupta va reitera ambițiile unificatoare ale mauryanilor, dar într-o formă mai slabă. Asemenea unui nucleu cu orbitali succesivi de electroni, autoritatea Gupta se baza pe o ierarhie a controlului ce scade odată cu depărtarea de centru, [pp.98-99] O noțiune ce merită reținută este cea de samanta, care se referă la statele clientelare unui hegemon regional, sau cercul de clienți (samanthachakra). [pp.136-142, în special 138-139] Structura sa va deveni o normă pentru statele medievale ale Indiei până la cucerirea mogulă. De o importanță deosebită în ecuația puterii, și ca subiect de comparație cu medievalitatea europeană, este proliferarea templelor în condițiilor edificării unor curente hinduse mai flexibile și populare. Condensarea unor temple hinduse autonome, întărite de donațiile treptate ale prinților, creează zone de tampon între regate și mențin stabilitatea [p.138, 150-154], Cucerirea islamică începe cu capul de pod de la Sindh, la gurile Indusului, în 711. Adevăratul val de cuceriri are loc spre anul 1000 cu Mahmud din Gazna. Un nou val cu relevanță simbolică este cel din 1190, ai cărui protagoniști sunt cuceritorul Muhammad din Ghur (Ghaur) și oponentul său, Prithviraj Chauhan din Delhi [p. 176]. Cei doi vor servi drept inspirație pentru numele rachetelor cu focos nuclear Ghauri (pakistaneză) și Prithvi (indiană), folosite la testele din 1998. III. Epoca modernă Odată cu invazia marilor moguli și faptele acestora (Babur, Humayun, Akhbar, Shah Jehan) începe edificarea instituțiilor moderne care vor servi drept bază pentru High Civil Service-ul britanic și apoi pentru instituțiile post-independență din secolul XX. Bazat pe o administrație formată din marii ofițeri care îmbinau statutul marțial cu cel birocratic și pe o rotație a cadrelor, Imperiul Mogul a cunoscut perioade alternative de stabilitate și uzurpare la tron din partea kronprintzilor [p.232]. După moartea lui Aurangzeb, fiul lui Shah Jehan, ctitorul Taj Mahalului, la ---1 78 |-----------------------------------------------■ Revista de istorie militară ■--- 89 de ani (1707), descentralizarea se conjugă cu renașterea centrilor regionali și cu lupta franco- britanică din subcontinent pentru dominație [pp.216 și 233-247] Interesant pentru teoria declinistă este creșterea peste măsură a numărului elitelor, un factor crucial conform lui Peter Turchin. Astfel, Aurangzeb, în lunga sa domnie, a creat o arhondologie foarte stufoasă cu 7000 de grade și funcții pentru a integra elitele clientelare din zonele cucerite. Astfel, dacă în prima parte a domniei existau 191 cuprinși între gradele 2000-7000, în a doua parte numărul crește la 270. Totodată, procentul celor originari din Deccan, deci din zona puterii mogule, scade, astfel încât componență elitară este tot mai pestriță și mai puțin coezivă! [p.214] Dominația britanică, combinând uneori stângaci măsuri represive cu altele liberale, a avut consecințe dialectice, ajutând la crearea unei clase de elite indiene care stăpâneau intens cultura britanică și care și-au folosit știința pentru a creiona un naționalism hindus anti-britanic. Scrisă într-un registru istoric clasic, lucrarea celor doi indiologi germani combină calitatea și defectul tocmai în cantitatea abundentă a informațiilor; abundentă dar plictisitoare pentru cititorul grăbit, întrucât pasiunea autorilor pentru reliefarea unor structuri și procese este mai degrabă slabă, accidentală, cu puține plonejuri în sociologie sau în detaliile economice. Dacă acestea există se datorează probabil mai mult lui Dietmar Rothermund, care a abordat de-a lungul timpului chestiuni moderne și economice ale istoriei subcontinentului indian3. în orice caz, un merit al lucrării, mai mult decât la alte volume de acest gen, este tocmai sublinierea relației strânse dintre religie/filozofie și evenimente și deci confirmarea pusă de Ravinder Kumar Indiei: aceea de stat civilizație4. ♦ Hermann Kulke (n.1938 Berlin) este istoric specializat în Asia de sud-est din vremea colonială. A primit doctoratul la Universitatea din Freiburg și a fost visiting professor la diferite universități indiene ca Utkal University, Bhubaneswar, Jawaharlal Nehru University. ♦ Dietmar Rothermund (n.1933 Kassel) este de asemenea istoric, indianist și predă la Universitatea din Kiel. Drd. SILVIU PETRE 1 Pentru victime’ și influența lui Kautylia asupra gândirii ulterioare și moderne vezi: Rashed Uz Zaman, University of Dhaka, Kautilya: The Indian Strategic Thinker and Indian Strategic Culture, http://www.scribd.com/doc/43005637/Kautilya. Aseem Prakash, State and Statecraft in Kautilya’s Arthasastra, A paper presented at the Fall Semester Mini-Conference organized by the Workshop in Political Theory and Policy Analysis, Indiana University, Bloomington, December 11 & 13, 1993. Clem Tisdell, A Western Perspective on Kautilya’s Arthasastra’: Does it Provide a Basisfor Economic Science?, Working Paper No. 18, Economic Theory, Applications and Issues, 2003. John GLENN, Darryl A. HOWLETT, Stuart POORE, Neorealism versus strategic culture, Ashgate Pu- blishing Limited, England/USA, 2004, pp.75-105. 2 Despre polemici legate de specificul arienilor vezi și Rhomila Thapar, Hindutva and history. Why do Hindutva ideologues keep flogging a dead horse?, Frontline, Volume 17 - Issue 20, Sep. 30 - Oct. 13, 2000. 3 Dietmar ROTHERMUND, An economic history cf India: from pre-colonial times to 1991, Routledge, 1993. 4 Gerald James LARSON, India’s agony over religion, State University of New York Press, Albany, 1995, p. 37. -----■ Revista de istorie militară ■-------------------------------------------------------[”79 LQ RECENZII Șl SEMNALĂRI Q THE ROMANIAN BATTLEFRONT IN WORLD WAR I De curând, a apărut la Press University of Kansas car- tea intitulată The Romanian Battkfront in World War I (Frontul românesc în Primul Război Mondial), semnată de Glenn E. Torrey. Fără emfază, ne aflăm în fața unui eveni- ment editorial atât pentru publicul american (anglofon, în general), cât și pentru cel românesc. Pentru cititorul ame- rican, argumentele sunt tipărite pe supracoperta cărții și aparțin unor specialiști recunoscuți ai istoriei primei con- flagrații mondiale (în special a frontului din estul Europei - Timothy Dowling, Graydon Tunstall, Richard DiNardo sau Dennis Showalter, cel care afirmă că „Torrey prezintă un studiu de caz model al unei puteri de rang mediu prinse în capcana războiului total și obligată să obțină ce se putea mai bine în raport cu situația și oportunitățile sale”). Pentru români, Glenn E. Torrey, profesor emeritus la Emporia State University, este (sau ar trebui să fie) un nume cunoscut pentru numeroasele sale contribuții la pre- zentarea contribuției României la Primul Război Mondial, unele traduse și în românește (amin- tim aici Armata revoluționară rusă și România. 1917, lucrare apărută la Editura Militară în 2005, sau Memoriile generalului H.M. Berthelot, a căror a doua ediție va vedea lumina tiparului anul acesta la aceeași editură). în prefața cărții recent apărute, Torrey își reafirmă convingerea că „participarea României la Primul Război Mondial a avut un impact de amploare asupra tuturor beligeranților” și observă că după 1945, în mare parte și din cauza inaccesibilității arhivelor și bibliotecilor românești, atenția acordată de cercetătorii străini acestui subiect a fost limitată. Mai mult, contribuția României la bătăliile anului 1917 a fost aproape total ignorată. Din aceste motive, profesorul american propune această nouă sinteză care se dorește o prezentare „echilibrată” a operațiilor militare și a celorlalte evenimente de pe frontul românesc în anii 1916-1918, atât din perspectiva Centralilor, cât și din aceea a Aliaților. Pentru a duce la îndeplinire aceste țeluri ambițioase, Torrey folosește o documentare absolut impresionantă - să nu uităm că se ocupă de acest subiect din anii ’60 ai secolului trecut! -, atent adusă la zi, pe care o subordonează unei relatări precise, clare și foarte alerte. O adevărată bucu- rie a lecturii, un aport inestimabil la cunoașterea în lume a istoriei României. în încheiere, să menționăm că, în opinia lui Keith Hitchins, un excelent specialist în istoria românilor, The Romanian Battkfront in World War /reprezintă „cea mai echilibrată și autorizată cronică a războiului pe frontul românesc, disponibilă la această dată, indiferent de limba în care a fost scrisă”. O concluzie pe care o împărtășește și Editura Militară, care va publica anul viitor, traducerea în limba română a acestei cărți-eveniment. ADRIAN PANDEA ----1 80 |--------------------------------------------------■ Revista de istorie militară ■----- R€C€NZII Șl SCMNALĂRI STAT ȘI BISERICĂ ÎN RECONSTRUCȚIA POLITICĂ A SOCIETĂȚILOR POST-COMUNISTE DIN BALCANI: ELEMENTE PENTRU O SOCIOLOGIE POLITICĂ A ORTODOXIEI Prezentarea tezei de doctorat a domnului Șerban Pavelescu Susținută în septembrie 2011 Punctul de ruptură pe care-1 introduce în mediul de securitate și sistemul relațiilor internațio- nale prăbușirea sistemului comunist, cu tot eșafodajul ideologic, politic și administrativ pe care-1 erijase pe parcursul anilor postbelici, a condus la o bulversare sistemică profundă și de durată ale cărei efecte se resimt și acum, două decenii după evenimentele invocate. Rezultanta directă a acestor evoluții o reprezintă o transformare profundă a peisajului internațional și național atât în statele și regiunile ex-comuniste cât și la nivelul întregii lumi, transformare multidimensională afectând toate domeniile, de la viața cotidiană a indivizilor și până la înseși principiile de funcți- onare a sistemului relațiilor internaționale. Ipoteza de cercetare a tezei de doctorat a domnului Șerban Pavelescu pornește de la premisa că, departe de a fi particulare și imposibil de analizat, raporturile dintre Biserica Ortodoxă și Stat, dintre Biserica Ortodoxă și Societate se încadrează în contextul general al raporturilor ob- servabile și analizate deja între religios și temporal la nivel european. Trăsăturile specifice dece- labile pentru modul de structurare a raporturilor în discuție în cazul țărilor balcanice au rădăcini și resorturi cauzal-explicative ce țin de particularitățile devenirii istorice a statelor și popoarelor regiunii și de o anume manieră de a concepe și edifica modernitatea în acest areal și nu într-o particularitate ori incapacitate a Ortodoxiei de a genera, structura și gestiona de o manieră coe- rentă și viabilă raporturile sale cu puterea temporală. în relația sa cu puterea temporală, Biserica Ortodoxă ed.fică o relație pe baze tranzacționale, cu o dinamică ce se descrie funcție de raporturile de putere concepute în termeni de legitimitate în plan societal ale celor două instituții. Departe de a fi statice, închistate într-o situație cauzală și legitimantă dată, raporturile în discuție schimbă conținut și termeni de concepere a legitimității în devenirea istorică a societății. Capacitatea de regenerare și reinventare în cadrul raporturilor sale cu statul și societatea în ansamblul său permite Bisericii Ortodoxe să parcurgă fără accidente majore perioada de transformări profunde asociate modernității și contemporaneității. Resor- turile legitimante ale poziției sale societale combină în contextul modernității, tradiționalul cu raportarea la valori și instituții specifice noului context societal. Discursul legitimant îmbină corpusul doctrinar teologic originar cu istoria fiind evidentă, mai ales în contextul totalitar co- munist, o repliere către națiune și valorile naționale considerate referențial determinant în con- dițiile în care biserica procedează la o repliere de substanță prin schimbarea cadrului temporal de referință de la prezent către lunga durată. Un loc și un rol aparte în structurarea raporturilor în discuție și în evoluția lor istorică revine contextul local, condițiilor particulare de devenire a Bisericii Ortodox și statului într-un context național și internațional dat. Apelul la factori externi legitimanți și implicarea în devenirea so- cietală înseamnă, dincolo de avantaje și flexibilitate, servituți și influențe importante în structu- ----■ Revista de istorie militară ■------------------------------------------------------1 81 |-- rarea raporturilor dintre spiritual și temporal într-un context statal și național dat. Perioadele de ruptură și transformare revoluționară a societății precum cele date de contextul luptei de emancipare națională și socială a popoarelor balcanice și de creare a statelor naționale, cele două războaie mondiale și mai ales perioada totalitară a istoriei recente a regiunii sunt intervalele tem- porale ce permit cu ușurință evidențierea dinamicilor mai sus menționate. în acest context și pe aceste premise, conflictele și instabilitatea decelabile în evoluția post- comunistă a unora dintre statele de majoritate ortodoxă din Balcani au o legătură cu factorul religios și cu raporturile dintre Biserica Ortodoxă și Puterea Temporală, Societate și celelalte culte religioase în cadrele general acceptabile în analiza factorilor de risc la adresa mediului de securitate internațional și a securității naționale a statelor. Instabilitatea cronică, conflictualitatea înnăscută, predispoziția pentru sectarism, fragmentare, etc. sunt, în acest caz, rodul unor analize de ce absolutizează rolul și locul factorului religios în funcționarea societală și structurarea ra- porturilor de forță din interiorul organismului statal prin elevarea abuzivă la rang de principiul explicativ a factorului religios în condițiile în care acesta, în situațiile în discuție este mai degrabă utilizat ca principiu legitimator identitar de către părțile aflate în conflict. Obiectivele cercetării domnului Pavelescu au fost: - o analiză a evoluției a raporturilor în curs dintre temporal și spiritual, concepute ca câm- puri ale spațiului societal în Balcani în perioada postbelică și a rădăcinilor istorice a acestor raporturi; - identificarea locului și rolului ocupate de către Biserica Ortodoxă în societate și a mani- erei în care s-au restructurat raporturile sale cu Statul și Societatea în anii perioadei postcomu- niste; - identificarea strategiilor, temelor și domeniilor de acțiune legitimatoare adoptate și uti- lizate de către Biserica Ortodoxă în definirea raporturilor sale cu Statul și Societatea în noile condiții ale căderii comunismului și a reconstrucției societale de proporții din statele regiunii în perioada postcomunistă; - identificarea și analizarea legăturilor posibile de cauzalitate între factorul religios, identi- tatea religioasă și conflictualitatea și instabilitate existente în ultimii douăzeci de ani în regiune. Autorul abordează în teza sa de doctorat o temă cu profunde rădăcini istorici, dar și cu o serie de implicații pentru momentul prezent observabile în toate statele din regiune. Pe alocuri autorul își propune obiective prea ambițioase, care nu pot fi tratate cu ușurință în lucrarea de doctorat - analiza unei origini bizantine a acestor structuri pe care se bazează relațiile dintre stat și biserica ortodoxă, analiza comparativă a statelor ortodoxe din regiune etc - dar analiza are un grad de coeziune și coerență care acoperă aceste potențiale limite ale cercetării. Nu numai că au- torul reușește să construiască un argument coerent cu privire la această tematică, dar reușește să construiască o cercetare relevantă cu privire la o temă de istorie contemporană puțin investigată în România și chiar în Europa de Sud-Est. SIMONA SOARE* * Cercetător științific, Institutul pentru Studii Politice de Apărare și Istorie Militară. ■| 82 |----------------------------------------------- ■ Revista de istorie militară ■ Q R€C€NZII Șl SCMNRLRRI Dr. Hava Haas Nicu Haas Un pionier în antropologie Descoperitorul unicului schelet de om crucificat Dr. Hava Haas - Nicu Haas. Un pionier in antropo- logie. Descoperitorul unicului schelet de om crucificat, DFUS Segal Holon, f.L, 2010 Viața și opera unui om, posteritatea sa, sunt printre cele mai grele lucruri de judecat. Atunci când activitatea aces- tuia este întreruptă în mod tragic, la o vârstă când abia se configurează și se afirmă pe deplin puterea creatoare, pre- cum a fost cazul profesorului universitar Nicu Haas, familia joacă un rol cheie în configurarea și restituirea, în valori- zarea și cuvenita publicitate pentru o activitate și o operă care este, în mare măsură, deschizătoare de drumuri în do- meniul antropologiei fizice și al paleoantropologiei. Acesta este contextul și, credem noi, rolul destinat de către autoare lucrării în discuție. Fiică a rabinului șef al Bucureștiului, Zvi Guttman, viața dr. Hava Haas a fost marcată de la bun în- ceput de tragismul destinului familiei sale. Doi frați ai săi, lancu și losif Guttman, au fost asasinați în timpul pogromului declanșat în București în ianuarie 1941 în timpul rebeliunii legionare. Fratele mai mare, Itzhac Guttman Ben Zvi, absolvent al Fa- cultății de Aeronautică din București, s-a stabilit în Israel, unde a avut o evoluție profesională spectaculoasă, ajungând vicepreședinte al Industriei Aeronautice Israeliene. Amintirile sale din acea perioadă au fost oferite cu generozitate Revistei de Istorie Militară. Aproape două decenii mai târziu, decizia de a se alătura constructorilor statului Israel provoca măsurile represive ale autorităților comuniste. Cartea de față este în aceeași măsură o mărturie și o reflectare a operei profesorului universitar Nicu Haas și cronica unei vieți adânc marcate de istoria frământată a României secolului XX. Născut la 9 mai 1927, viitorul profesor universitar Nicu Haas a absolvit Facultatea de Medi- cină din București la începutul anilor ’50, când va fi recrutat, alături de câțiva alți colegi, pentru a completa și susține funcționarea a ceea ce era, la acea vreme, doar o secție de Antropologie a Institutului de endocrinologie „LC. Parhon” din București. Pasionat de istorie și de antropologie, profesorul Haas avea, după părerea tuturor celor care l-au cunoscut, un dar aparte, o profundă capacitate de înțelegere a contextului și a datelor specifice rezultând din explorările arheologice, înzestrările naturale dublate de solide cunoștințe științifice l-au făcut remarcat, iar activitatea depusă în cadrul Institutului de Antropologie din București se constituie într-o contribuție solidă la cunoașterea și explicitarea istoriei străvechi a spațiului românesc, la investigarea și punerea în valoare a urmelor de locuire și a condițiilor în care s-a derulat viața primilor locuitori ai acestui areal. Aflată pe un curs ascendent, cariera profesorului Haas din România ajunge la un punct final în 1959, când acesta decide să emigreze împreună cu întreaga sa familie în Israel. Următorii 14 ani de activitate a sa dintre momentul sosirii în Israel, în 1960, și data cumplitului accident ce- rebral, din 1974, ce îi va întrerupe activitatea științifică, fac din profesorul universitar Nicu Haas una dintre cele mai importante figuri ale științei medicale și antropologice din Israel. Creator ----■ Revista de istorie militară ■------------------------------------------------1 83 |-- de școală în domeniul paleoantropologiei, profesorul Haas a participat activ la o serie întreagă de cercetări arheologice desfășurate în locuri de rezonanță ale istoriei antice precum Masada, Qumran, Cezareea ori Ierusalim. Acest din urmă șantier arheologic îi va aduce, de altfel, și con- sacrarea internațională. Descoperirea accidentală a unui șir de încăperi subterane pe un șantier de construcții de locuințe deschis în Ierusalimul de Est după războiul de șase zile (1967) a condus la desfășurarea de săpături arheologice extinse ce s-au soldat cu descoperirea a 15 sarcofage con- ținând 35 de schelete de bărbați, femei și copii. Unul dintre aceste schelete, excelent conservat și impecabil prezervat și extras din situl arheologic a stat la originea unei analize științifice ce a pus într-o nouă lumină atât istoria biblică, dar și modul în care era executată pedeapsa crucificării. Scheletul bărbatului crucificat prelevat din context și analizat de către profesorul Nicu Haas a demonstrat inexactitudini flagrante prezente în imagologia și tradiția creștină cu privire la cru- cificare. Această descoperire ce a beneficiat de o notorietate mondială reprezintă o încununare a activității profesorului Nicu Haas ce îi asigură locul binemeritat în galeria celor mai de seamă paleoantropologi ai lumii. Desfășurată sub auspicii din cele mai promițătoare, cariera și viața profesorului universitar Nicu Haas se încheie prematur în 1974, când un accident vascular cerebral i-a indus o stare de comă profundă. Moartea sa biologică, survenită 13 ani mai târziu, avea să consemneze ultimul act al unei vieți plină de împliniri profesionale și familiale. Privită din această perspectivă, lucrarea dr. Hava Haas se constituie într-un act de restituire și de recunoaștere al activității și operei unui om de știință pe deplin împlinit și îndrituit la acest demers. Ea reprezintă, totodată, în România, un act de necesară restituire și completare a me- moriei noastre naționale asupra vieții și operei unuia dintre reprezentanții cei mai de seamă ai școlii românești de antropologie. ȘERBAN PAVELESCU* • Cercetător științific, Institutul pentru Studii Politice de Apărare și Istorie Militară. ] 84 |----------------------------------------------------------------■ Revista de istorie militară ■