8
30
40
47
57
69
80
89
94
COLEGIUL DE REDACȚIE
contul
6
REVISTA DE ISTORIE
MILITARĂ
45 lei/an). Sumele se depun
7,5 lei
SUMAR
Studii pontice
- închiderea Mării Negre sub otomani (I)
- SERGIUIOSIPESCU....................
1
Publicația este editată de
Ministerul Apărării Naționale, prin
Institutul pentru Studii Politice
de Apărare și Istorie Militară,
membru al Consorțiului Acade-
miilor de Apărare și Institutelor
pentru Studii de Securitate din
cadrul Parteneriatului pentru
Pace, coordonator național al
Proiectului de Istorie Paralelă:
NATO - Tratatul de la Varșovia
•	Formarea statului român modern
- Unirea Principatelor și înalta Poartă în viziunea diplomației europene
- MIRCEA SOREANU ...........................................
•	Primul Război Mondial
- Relații româno-germane în anul 1914 - CARMEN PATRICIA RENETI.
- Un document inedit despre apărarea Portului Constanța în anul 1916
- CORNEL POPESCU.............................................
•	General-maior (r) dr. MIHAIL
E. IONESCU, directorul Institu-
tului pentru Studii Politice de
Apărare și Istorie Militară
•	Academician DINU C.
GIURESCU, Academia Română
•Dr. JAN HOFFENAAR,
Președintele Comisiei Olandeze
de Istorie Militară
•	Prof. univ. dr. DENNIS DELE-
TANT, London University
•	Colonel (r) dr. PETRE OTU,
directorul științific al Institutului
pentru Studii Politice de Apărare
și Istorie Militară
•	Prof. univ. dr. MIHAI
RETEGAN, Universitatea
București
•	IULIAN FOTA, consilier
prezidențial
•	Dr. SERGIU IOSIPESCU, cc.
șt., Institutul pentru Studii
Politice de Apărare și Istorie
Militară
•	Prof. univ. dr. ALESANDRU
DUȚU, Universitatea „Spiru
Haret”
•	Prof. univ. dr. MARIA GEOR-
GESCU, Universitatea Pitești
•	Comandor (r) GHEORGHE
iVARTIC
•	Al Doilea Război Mondial
- The Caii of Duty? German Soldiers, POWs and Women in the Last Year
of the Second World War - JOHN ZIMMERMANN, Germany..
•	Diplomație și apărare
- Lumini și umbre ale relațiilor româno-polone în perioada interbelică (II)
- Prof. dr. NICOLAE MAREȘ......................................
•	Bătălii celebre
-	Bătălia de la Adrianopol (14 sau 15 aprilie 1205) - prima luptă din secolul
al XlII-lea pentru hegemonie în sud-estul Europei dintre Orient și Occident
- Dr. VASILE MĂRCULEȚ...................................................
-	Atacuri ale hunilor asupra frontierei romano-bizantine de la Dunărea
de Jos în prima jumătate a secolului al V-lea - Dr. ALEXANDRU MADGEARU..
•	Memorialistică militară
- Școala de ofițeri tehnici de aviație de la Mediaș
- Dr. ing. ITZHAC GUTTMANBEN-ZVI, Israel..
Semnal. Recenzii - SERGIU IOSIPESCU, PETRE OTU
•	Revista a fost inclusă în baza de date a Consiliului Național al Cercetării
Științifice în învățământul Superior, fiind evaluată la categoria „B”.
•	Abonamentele se fac prin unitățile militare, pentru cititorii din armată
(6 lei x 6 = 36 lei/an), precum și prin oficiile poștale și factorii poștali
RO46TREZ7015005XXX000147 deschis la Trezoreria Statului, sector 1, București
pentru U.M.02526 București, cod fiscal: 4221098.
Poziția revistei în lista-catalog a publicațiilor este la numărul 5017
ISSN 1220-5710
CONTENTS
• Pontic Studies (Black Sea Studies)
- The Closing of the Black Sea under the Ottomans (I)
- SERGIUIOS1PESCU......................................................................... 1
• The Formation of the Romanian Modern State
- The Union of Romanian Principalities and Sublime Porte in the Perspective of the European Diplomacy
- MIRCEA SOREANU.......................................................................... 8
• The First World War
-	Romanian-German Relations in 1914 - CARMEN FA7RICIA RENETI............................ 30
-	New Documents about the Defense of the Constanța Harbor in 1916 - CORNEL POPESCU...... 40
•	The Second World War
-	The Caii of Duty? German Soldiers, POWs and Women in the Last Year of the Second World War
- JOHN Z1MMERMANN, Germany............................................................... 47
•	Diplomacy and Defense
- Lights and Shadows in the Polish-Romanian Relations during the Interwar Period (II)
- NICOLAE MAREȘ, PhD..................................................................... 57
•	Famous Battles
-	The Battle of Adrianople (14th or 15,h of april 1205) - first Fight for Hegemony in South-Eastern Europe,
between the East and the West from the 13th Century - VASILE MĂRCULEȚ, PhD............... 69
-	Hunnic Attacks against the Late Roman Lower Danubian Frontier -ALEXANDRU MADGEARU, PhD.	80
•	Military Memoirs
- The Romanian Air Forces School for Technical Officers, Mediaș - ITZHAC GUTTMANBEN-ZVI, PhD, Israel....	89
• News, Reviews - SERGIUIOSIPESCU, PETRE OTU............................................. 94
•	Responsabil de număr: PETRE OTU
■ LIVIA MANOLE, corector • MARIANA BĂHNĂREANU, culegere computerizată
•	ADRIAN PANDEA, coperta, ELENA LEMNARU, tehnoredactare computerizată
Adresa redacției: strada Constantin Miile nr. 6, cod 010142, București, sector 1,
telefon: 0213157827, telefax: 004021-3137955
www.mapn.ro/diepa/ ispaim
Tiparul executat la Centrul Tehnic Editorial al Armatei sub comanda nr. 5216/2010
B 136/29.03.2010
Stadii pontice
ÎNCHIDEREA MĂRII NEGRE
SUB OTOMANI (I)
- SPRE RELUAREA UNEI DISCUȚII* -
în amintirea lui Paul Cernovodeanu
SERGIU IOSIPESCU
Abstract
The study- in the memoryof the Romanian historian Paul Cernovodeanu - presents the actual
stage of the ancient discussion concerning the question of closing the Black Sea as it was presented
by some recent researches (Halii Inalcik, Mihnea Berindei, Ștefan Andreescu, Paul Cernovodeanu,
Anca Popescu). Introducing in this discussion the discovery by the author of a hoard (specially
Venetians gold and Spanish silver coins from XVIth-XVlIth centuries) in his archaeological researches
from Qaraharman (actually Vadu, department of Constanța, Romania) and a French memoir to the
kingLouisXIV concerning the Levant trade (1669), the study argues the realityof the Venetian and
of the others European maritime powers navigation in the Black Sea in some period of peace in the
XVlIth century.
Keywords: Black Sea, Ottoman Empire, Venice,
Moldavia, Wallachia, Qaraharman hoard discovery,
J. C. Roboly
Construirea din porunca sultanului Mehmed al
II-lea chiar din primii ani ai celei de-a doua sa
domnii a fortărețelor care închideau Bosforul -
„Bogaz Kesen” („închiderea Strâmtorilor”) nu a
însemnat automat și închiderea Mârgii Negre
navigației străine. Dar prin artileria - monstruoasă
în viziunea unui observator contemporan italian
instalată la Anadoli și Rumili Hissar1, controlul
accesului și ieșirii din bazinul pontic fusese adju-
decat de Poarta otomană încă de la 1451-14522,
prefigurând chiar cucerirea Constantinopolului.
Dar abia înstăpânirea pe vechea capitală imperială
bizantină, punerea în valoare a poziției sale de
admirabilă bază navală în Strâmtori, ca și consti-
tuirea unei flote aveau să confere otomanilor
supremația navală militară în bazinul Mediteranei
Orientale, cuprinzând și mările Neagră și de Azov.
Pasul următor ar fi trebuit să fie subordonarea
navigației comerciale și impunerea desfășurării
acesteia sub pavilionul sultanului, echivalentul unei
acaparări totale a circulației mărfurilor. Aceasta
presupunea însă ca noul imperiu constantinopolitan
să dispună de o flotă de comerț în stare să asigure
exercitarea unui atare monopol. închiderea Mării
Negre era, în fapt, condiționată de o varietate de
factori, între care, desigur, pe primul loc figurau
* Studiul dezvoltă comunicarea prezentată, în 2008, în cadrul Programului „Marea Neagră” de la Institutul
de Istorie „Nicolae lorga”.
---■ Revista de istorie militară ■----------------------------------------------------1 1 |---
cei logistici, determinați de aprovizionarea mega-
polisului constantinopolitan, și a marilor armate
otomane în campanie.
Fără a nega cu totul aptitudinile nautice ale
turcilor, în speță ale celor otomani, înflorirea mari-
nei comerciale a imperiului sultanilor a rămas
dependentă de populația sa grecească, de navigatori
și neguțători cu o experiență seculară3. Aceeași
populație a contribuit, de altfel, masiv, la organiza-
rea și dezvoltarea marinei militare otomane.
Cucerirea treptată în anii 1453-1484 a principa-
lelor baze navale fortificate ale altor puteri la Marea
Neagră și în primul rând a Trebizondei, Caffei,
Chiliei și Cetății Albe (1484) a însemnat acapararea
teritorială a întregului bazin pontic funcțional din
punctul de vedere al comerțului de mare tranzit
sau al celui local4.
De la finele secolului al XV-lea Marea Neagră s-ar
fi transformat până la 1774 într-un adevărat „lac
otoman”5, aserțiune susținută de două explicite
declarații oficiale ale Porții. Astfel, la 1686 amba-
sadorului francez Pierre de Girardin i s-a răspuns că
mai degrabă sultanul ar deschide porțile haremului
său decât ale Mării Negre pentru străini6. Cu prilejul
negocierilor păcii otomano-moscovite, la 1700, marele
dragoman Alexandru Mavrocordat a respins cererile
solului marelui duce Petru Alexeievici pentru deschi-
derea navigației pontice, comparând Marea Neagră
cu o fecioară ce trebuie păzită de siluirea pătrunderii
corăbiilor străine7. Dar dacă, în ultimele decenii ale
secolului al XVII-lea, închiderea Mării Negre părea
efectivă, rămâne fără îndoială de precizat momentul
sau etapele când aceasta s-a produs.
Pentru Halii Inalcik, ilustrul istoric turc al Impe-
riului Otoman „clasic”, închiderea Mării Negre
trebuie pusă în legătură cu anexarea „Bugeacului”,
urmarea victorioasei campanii de la 1538 a sultanu-
lui Suleyman Kanuni în Moldova lui Petru vodă Rareș:
„Astfel, țările Mării Negre au fost integrate cu mult
mai complet de Imperiul otoman într-o economie
regională decât o făcuseră statele maritime italiene.
(...) Marea Neagră a devenit un lac otoman”8. Totuși,
Halii Inalcik ținea să precizeze că închiderea Mării
Negre comerțului străin a fost treptată. în acest
sens, istoricul turc semnala că deși capitulația acor-
dată de sultan Veneției la 1540 omitea comerțul
Serenissimei spre porturile Mării Negre, la 1542 se
menționau transporturi europene de grâne de la
Caffa, iar în 1549 sultanul ordona cadiului de la
Constantinopol să nu supere pe neguțătorii venețieni
veniți în Marea Neagră să cumpere caviar, pește și
alte produse. La 1566, Poarta obținea serioase veni-
—m-----------------------------------------------
turi din vama peștelui cumpărat de negustori euro-
peni la Chilia și din taxele puse pe tranzitul vinului
adus de ei și expediat spre Polonia și Moscovia. Acest
comerț se va fi continuat către 1592. Mai mult chiar,
la 1675 capitulația acordată de sultan Angliei îngă-
duia comerțul acesteia la Caffa și Azaq9.
Fără ca această din urmă dată să fie reținută, cu
atât mai mult cu cât și Fernand Braudel opinase
pentru o „stingere” a comerțului occidental în Marea
Neagră la finele secolului al XVI-lea, explicabilă prin
avantajele care le-ar fi prezentat căile terestre în
această parte a Europei10, s-a socotit soluționată
chestiunea închiderii bazinului pontic.
*
* *
O modificare a acestei viziuni avea să se
datoreze unei excepționale descoperiri arheologice
făcute în cursul cercetărilor de la castelul Qarahamian
(azi Vadu, jud. Constanța) din campania anului
198711. în secțiunea magistrală din interiorul
castelului a fost aflat în condițiuni stratigrafice
perfecte, sub nivelul de locuire din a doua jumătate
a secolului al XVII-lea, un ulcior cu 176 de monede
de aur și 71 de argint în greutate totală de peste un
kilogram și jumătate. Surpriza a reprezentat-o
dominanța absolută a monedei venețiene de aur,
celebri zecchini, cu precădere din secolul al XVII-lea,
a „dolarilor” spanioli și apoi a ducaților și talerilor
din bazinul Dunării de Mijloc și Superioare, din
Statele Generale ale Țărilor de Jos, altinii sultanului
înscriindu-se cu o infimă minoritate. Așa cum mă
exprimasem chiar cu prilejul comunicării desco-
peririi - odată cu lansarea volumelor Mării Negre a
lui Gheorghe Brătianu - ea avea și o semnificație
„dezinhibatorie”, ceea ce provoca insidioasele intero-
gări ale răposatului academician Virgil Cândea.
Descoperirea a influențat direcția cercetărilor
întreprinse în arhivele venețiene12, ca și în acelea
otomane, unde nu au lipsit să apară noi date în
chestiunea închiderii Mării Negre în secolele ale
XVI-lea și al XVII-lea13. Astfel s-a observat că
absența mențiunii Mării Negre în capitulația pentru
Veneția de la 1540 nu este dovada unei interziceri
a accesului, ci ar reflecta doar omisiunea unei
direcții a comerțului Serenissimei intrată de acum
în obicei. Aceasta și pentru că în 1542 kanunameaua
Caffei (Kefe) prevedea transporturile de grâu, mei
și orz pe navele ghiaurilor, iar în 1549 o poruncă
adresată cadiului Constantinopolului cerea să nu
împiedice activitatea comercială venețiană în
Marea Neagră.
------------■ Revista de istorie militară ■--------
■ Nicolas Sanson d'Abbeville, Etats
de l'Empîre des Turqs en Europe,
1655 (detaliu cu Marea Neagră/Black
Sea detail)
Dar, o succesiune de recolte slabe după mijlocul
veacului al XVI-lea, provocând perturbări ale
aprovizionării capitalei otomane, au dus la
interzicerea între 1560 și 1590 a marelui comerț
„frâncesc” de cereale. Interdicția nu însemna însă
și încetarea întregului comerț occidental în Pont,
cu atât mai mult cu cât, la 1559, bailul venețian se
simțea obligat, și obținea instalarea unui agent per-
manent al Serenissimei la Tana/Azaq. Ceea ce
trebuie cu deosebire subliniat este că între misiunile
acestui agent era și protecția acordată „supușilor
greci” ai Veneției ce erau activi pe această piață14,
ceea ce indica ascensiunea acelora, fenomen
constatat contemporan și în Principatele Române,
mai ales după persecuțiile religioase împotriva
armenilor și catolicilor.
Totodată, asaltul și cucerirea moscovită a
hanatelor tătare de Kazan și Astrahan tăiaseră
după mijlocul secolului XVI drumurile mirodeniilor
către mările de Azov și Neagră, „spițeriile” ce mai
ajungeau prin nordul Mării Caspice fiind acaparate
pentru nevoile marelui duce al Moscoviei.
Data 1592, avansată pentru închiderea comerțu-
lui venețian în Marea Neagră, este contrazisă de
----■ Revista de istorie militară ■-------------
numirea chiar în anul următor a unui consul vene-
țian la Caffa/Keffe, al cărui urmaș cunoscut va fi,
după o mențiune de la 1635, călătorul, dominicanul,
Fra Emidio Portelli din Ascoli15. După o precizare
cu câțiva ani anterioară, prezența consulului era
necesară pentru protejarea neguțătorilor de la
Chios sau chiar Veneția. încă de la 1636 fusese
necesară instalarea și unui consul venețian la
Chilia/Kili, pentru care era acordat un nisan al
Porții, unde era expres menționată prezența
neguțătorilor venețieni și a corăbiilor lor în Marea
Neagră. în cazul capturării unor nave venețiene
de briganzi, corsari dușmani sau musulmani,
autoritățile otomane locale și populația erau ținuți
„să recupereze din mâinile acestor corsari navele,
bunurile, persoanele, tunurile și armamentul vene-
țienilor jefuiți astfel și toate trebuiau redate în
întregime consulilor Veneției pentru a fi înapoiate
la Veneția”16 (subl. S.I.). Ceea ce dovedea că, ținând
seama de nesiguranța navigației pe Marea Neagră,
de amenințarea cazacilor și a altor pirați, corăbiile
venețiene ce pătrundeau în Pont erau autorizate
să fie înarmate chiar și cu tunuri.
Imediat după încheierea lungului război al
Candiei (1645-1669) și după reînnoirea capitulației
pentru Veneția (1670), un ordin al Porții prescria
autorităților de la Caffa, în frunte cu beglerbegul,
să apere de orice asuprire pe neguțătorii venețieni
ce soseau acolo cu corăbiile loi17.
Concluzia că în secolul XVII sau chiar și după
aceea, lacul otoman - așa cum devenise Marea
Neagră în secolul al XV-lea - nu fusese unul închis18
a fost însă pusă sub semnul întrebării. Astfel s-a
invocat relatarea neguțătorului francez Jean Chardin
privitoare tocmai la încercarea de după 1670 a bailului
venețian, cavalerul Quirini, de a obține reluarea
comerțului pe nave venețiene la Caffa, care ar fi
eșuat în fața opoziției marelui vameș al Porții, opoziție
îmbrățișată și de marele vizir Ahmet Koprulii19.
Extinzându-se, pe temeiul episodului de la 1672,
interdicția și pentru perioada dinaintea anului 1640,
se ajungea la concluzia că toate „ne arată în chip
limpede că, oficial, Strâmtorile au fost și au rămas
zăvorâte pentru navigația europeană”20.
Dar dacă pentru Veneția împrejurările păruseră
să fie potrivnice, noi cercetări au venit să probeze
că Statele Generale ale Țărilor de Jos au reușit să
obțină, prin capitulațiile acordate de Poartă la 6
iulie 1612, dreptul expres stipulat la articolul LXI
de a naviga pe Marea Neagră, fie la Caffa, fie în
alte locuri21. Aceste prevederi se regăseau de altfel
și în capitulațiile franceze și engleze, dar autorizația
dată în 1609 corăbiei engleze „Royal Defence” de a
încărca la Trebizonda/Trabzon mătase venită din
Persia, este singura cunoscută până în prezent din
analele Companiei Levantului22. Totuși, pe temeiul
unor relatări ale ambasadorului Statelor Generale
la Constantinopol, Justinus Colyer - publicate încă
din 1913 de Nicolae lorga și mai recent în Olanda -
s-a reconstituit călătoria acestuia pe nava „Postillon”,
sub pavilion și cu un echipaj neerlandez, de la Cons-
tantinopol la Galați în vara anului 167423. Și chiar
dacă această călătorie se făcuse printr-o specială
favoare a marelui vizir, același ambasador Colyer
obținea reînnoirea capitulației țării sale în septem-
brie 1680, inclusiv a clauzei liberului acces naval în
Marea Neagră, plătind, este adevărat, un peșcheș
împărătesc marelui vizir Kara Mustafa24. Dar
războaiele care au însângerat sud-estul european
după catastrofala înfrângere otomană de la Viena
(1683) au făcut inoperante clauzele capitulațiilor
pentru Statele Generale, și ele cuprinse curând
într-o nouă confruntare cu Franța (1688-1697).
Și mai recent, chestiunea închiderii Mării
Negre a făcut obiectul unei noi cercetări pornind
mai cu seamă de la capitulațiile otomane pentru
Veneția25. Atentul lor studiu a permis să se urmă-
rească în concepția și practica cârmuitorilor Porții
închiderea treptată a Pontului: de la accesul
„restrictiv dar garantat” în 1482, la cel „aleatoriu,
fără nici o garanție” după 1540. Pornindu-se ă
rebours de la pacea și tratatul de la Kuciuk Kainardji
(1774), se constată eșecul olandezilor (1693)26 de a
mai putea să navigheze pe Marea Neagră în pofida
capitulației de la 1680, punându-se chiar la îndoială
aplicarea vreodată a acestei clauze obținute la
161227. închiderea Mării Negre, devenită „domeniul
rezervat al sultanului” («chasse gardee du sultan»)
pare astfel să se fi petrecut după capitulația de la
154028, așa cum crezuseră de altfel și Fernand
Braudel și, cu unele rezerve, Halii Inalcik.
*
* *
Dar dacă în chestiunea închiderii Mării Negre
dispariția clauzei accesului navelor străine la nord de
strâmtori este atât de importantă în capitulațiile
Veneției, atunci oare de ce ea nu mai are aceeași
semnificație și în acelea de la 1612 pentru Statele
Generale? Concepția de drept otomană pare astfel
foarte labilă, cel puțin într-o analiză întemeiată pe
metoda carteziană. Pe de altă parte însă dacă ordinul
Porții de la 1640, atestând un adevărat cod de navigație
în Marea Neagră pentru uzajul și protecția corăbiilor
venețiene, nu s-ar întemeia pe o situație existentă, atunci
discuția ar fi condusă cu totul în domeniul suprarea-
lismului. Ar urma să se atribuie atât divanului otoman
cât și Serenissimei gratuite și cu totul surprinzătoare
exerciții de imaginație.
Realitatea pare să fi fost cu mult mai complexă și
cercetarea se impune a fi îndreptată spre înseși
condițiunile navigației pe Marea Neagră în secolele
XVI-XVII. Chestiunea închiderii Mării Negre se
complică și prin aceea suplimentară, introdusă de
cercetarea istorică poloneză, și anume dacă bazinul
pontic a fost în acele secole un lac interior otoman sau
o frontieră?29.
Spre a răspunde măcar preliminar atâtor
întrebări ar fi desigur necesare cunoașterea compa-
rată a ponderii comerțului venețian, olandez și al
altor națiuni în Marea Neagră, ascensiunea marinei
și negoțului grecesc din a doua jumătate a secolului
■ Revista de istorie militară ■
XVI și de după aceea. în „al doilea secol al XVI-lea”,
cum a fost denumită perioada de după pacea de la
Cateau-Cambrdsis (1559), Veneția și-a revenit eco-
nomic, iar comerțul său în bazinul oriental al Medi-
teranei a atins din nou cifre însemnate30. Prezența
Serenissimei în Marea Neagră până la declanșarea
războiului Cretei nu a fost decât firească. Condițiile
navigației pe aceste ape - destul de primejdioase și
în chip natural - nu au fost însă la fel de normale.
Din a doua jumătate a secolului al XVI-lea și
până către mijlocul celui următor, incursiunile
cazacilor poloni în Marea Neagră pe rapidele și
bine înarmatele lor șeici, au făcut pentru lungi
perioade cu totul nesigură navigația comercială.
Adăugându-se pirateriei endemice, pericolul căză-
cesc a transformat, de fapt, bazinul pontic într-o
frontieră fierbinte. După ce sub Suleiman Magni-
ficul Poarta eșuase în încercarea de a susține
hanatele de Kazan și Astrahan împotriva anexio-
nismului moscovit, frontiera otomano-tătară nord-
pontică devenise îngrijorător de fragilă. Dovada a
fost făcută de marile expediții navale căzăcești din
anii ’20 ai secolului al XVII-lea, care s-au prelungit
până la Constantinopol și au impus folosirea flotei
imperiale de război pentru respingerea, dar nu și
anihilarea lor. De la 1612 până la 1681 Poarta a
încercat să dea o mai mare consistență acestei
frontiere prin anexiuni în stepele nord-pontice în
dauna republicii polone și prin blocarea debușeelor
fluviale în Marea Neagră cu fortificații. Astfel au
fost construite castelul Qaraharman la vărsarea
celui mai sudic braț dunărean în Pont, Ozii/Oceakov
în limanul Nipru-Bug, sau refăcute altele mai vechi
precum Hadjibei. în aceste condiții,spre a menține
comerțul esențial al Mării Negre, Divanul otoman
a fost nevoit să compună cu puterile maritime, de
unde și prevederile de la 1640 referitoare la navi-
gația venețiană de comerț având artilerie la bord.
*
* *
în această fază a discuției, introducerea infor-
mațiilor pe care le poate oferi cercetarea tezaurului
descoperit în castelul Qaraharman în septembrie
1987 desigur se impune.
Castelul - construit după bătălia navală oto-
mano-căzăcească de la 1626 din marea Neagră
chiar din preajma portului Qaraharman - are forma
patrulateră, cu turnuri circulare la fiecare din
colțuri, modelul său fiind vechea fortificație cen-
----■ Revista de istorie militară ■-----------
trală de la Cetatea Albă. Tezaurul a fost descoperit
în preajma porții de vest, dinspre terra ferma fiind
tăinuit într-un mic ulcior fără capac, îngropat sub
solul călcat de picioarele locuitorilor castelului la
finele secolului al XVII-lea. Cum zona fusese
decapată pentru construcția uneia dintre uzinele
României socialiste, împotriva căreia se pusese
cercetarea noastră arheologică, se poate doar
presupune că groapa în care fusese tăinuit ulciorul
se afla sub dușumeaua uneia dintre casele din
castel.
Dintre cele 247 de monede de aur și argint, cea
mai veche este un ducat al împăratului romano-
german Ferdinand I de Habsburg din Anul Dom-
nului 1564, iar cea mai recentă un țechin al dogelui
venețian Alvise /Aloisio Contarini - al cărui ultim
an de cârmuire a fost 1684.
Din cei 176 de bani de aur, 147 (83,5 %) sunt țechini
venețieni, de la cei ai dogelui Niccolo da Ponte (1578-
1585), până la aceia bătuți în vremea lui Aloisio
Contarini (1676-1684). Din ceilalți 29 galbeni, 6 sunt
ducați cu efigia Habsburgilor, 11 din orașele-state ale
Sfântului Imperiu romano-german, 5 ai monetăriei
provinciilor Statelor Generale ale Țărilor de Jos și
numai 7 galbeni (altini) ai Marelui Turc - sultanul.
Monede de aur ale Sfântului Imperiu Romano-
German, 17 cu totul (9,6 %), se succed de la 1564
(deja pomenitul ducat al împăratului Ferdinand I
de Habsburg) până la 1672, sub Leopold I,
majoritatea fiind ducați pentru orașele imperiale
Hamburg (A.D. 1579), Deventer (1603), Frankfurt-
am-Main (1633,1645,1646,1666), Rostock (1633),
Niirenberg (1635), Zwolle (1649), Kampen (1652,
1653,1654). Ducații împăraților Ferdinand I (1564),
Rudolf al II-lea (1603), Mathias (1618), Ferdinand
al III-lea (1654) și Leopold I (1666,1672) au fost
bătuți în Ungaria Superioară Habsburgică, la
Kremnitz (astăzi Kremnica în Slovacia).
Cele cinci monede de aur din tezaur ale Statelor
Generale au anii extremi 1593 și 1634; doi ducați
au fost bătuți pentru provincia Overyssel (1593,
1631), unul (1608) pentru Gueldra și unul (1634)
pentru Frisia occidentală.
Altini - galbenii Imperiului Otoman, doar șapte
la număr - au fost emiși în vremea sultanilor Selim
al II-lea (1566-1574), Murad al III-lea (AD. 1574,
Misir/Egipt), Ibrahim (două monede din 1640, bătute
în Egipt) și Mehmed al IV-lea (trei exemplare din
primul an de domnie, 1648, dintre care două cu men-
țiunea monetăriei Misirului și una bătută la Trablus).
---------------------------------------rn—
Dintre toate monedele de aur, treizeci și șase
au câte o mică perforație, dovedind apartenența
lor la o salbă, a cărei însemnătate în lumea orientală
este știută. Anii extremi ai monedelor perforate
sunt dați de un ducat al împăratului Ferdinand I de
Habsburg de la 1564 și de un țechin al dogelui
Domenico Contarini (1659-1674).
între cele 71 de monede de argint, 47 (66,19 %)
sunt taleri - dolari - spanioli, 22 (31 %) au fost bătute
în Sfântul Imperiu Romano-German și doar una
poartă efigia Statelor Generale ale Țărilor de Jos.
Dolarii spanioli sunt renumiții reales de ocho,
precum și jumătăți de real, emisiuni ale monarhiei
iberice a secolului al XVII-lea. Decupați și foarte
uzați31, talerii spanioli înfățișează fragmente de
inscripții abia lizibile; se pot distinge totuși milesimii
1621 și 1657, deci din vremea regilor Filip al III-lea
(1598-1621) și Filip al IV-lea (1621-1665), precum și
cifra romană III, în locul corespunzător talerilor
regelui Filip al III-lea.
Emisiunile statelor Sfântului Imperiu Romano-
German încep la 1592 cu un taler de Saxa, cu
numele fraților duci Christian, lohann, Georg și
August, și se încheie la 1660 cu acela bătut la Baia
Mare/Nagy Banya purtând efigia împăratului
Leopold I de Habsburg. în acest interval, dintre
1592 și 1660, se succed emisiuni de taleri de la
împărații Rudolf I (1608), Ferdinand al II-lea (1620,
1623), Ferdinand al III-lea (1637,1657,1658), și ale
arhiducilor Maximilian (1613,1615,1616,1618 -
două monede), Ferdinand de Tirol (fără dată),
Leopold de Tirol (trei piese din 1621, câte una de la
1623 și 1625, și două din 1632). Dintre talerii acestuia
din urmă sunt excepționali cei cu milesimele 1623
și 1625; primul a fost bătut pentru Alsacia, al cărui
comite (landgraf) era Leopold; al doilea în calitate
de episcop de Strasbourg și Passau, de administra-
tor de Luders (Lure) și Murbach, străvechile abații
din Franche-Comte și Alsacia Superioară cu drept
monetar.
Tezaurul mai cuprinde, între monedele de argint,
un minunat taler de la mănăstirea elvetică Sankt
Gallen, din al cărui milesim 162 [.] - ultima cifră este
cu totul ștearsă, și un Loewenthaler - leu din 1647 al
Statelor Generale ale Țărilor de Jos pentru Geldra.
Ponderea covârșitoare în tezaurul descoperit
la Qaraharman a țechinilor Serenissimei Republici
reflectă, măcar pentru Pontul Stâng, o realitate
care nu poate fi de fel ocolită: comerțul Veneției
domină economia Mării Negre. Chiar și emisiunile
dogilor din vremea când în Creta avea loc lunga
confruntare veneto-otomană (1645-1669) sunt
—m-----------------—-----------------------
reprezentate consistent în tezaur: șase piese ale
dogelui Francesco Molino (1646-1655) și zece ale
lui Domenico Contarini (1659-1674), dealtfel
explicabile și prin lungile lor guvernări.
Astfel, prin compoziția sa tezaurul este o
revelație. La Qaraharman - principalul port din
secolul al XVII-lea de pe țărmul nord-vestic al Mării
Negre, după cum îl descria fratele predicator
Emidio Portelli, consul venețian de Caffa și desem-
nat la Chilia - marile puteri maritime meditera-
neene sau atlantice, Veneția, Statele Generale,
Spania, domină circulația monetară, atât în ceea
ce privesc tranzacțiile, comerțul, economiile și
averile particularilor, cât și tezaurizarea. Prin
poziția sa, la vărsarea în Pont a celui mai sudic braț
danubian funcțional la acea dată, Qaraharmanul
făcea posibilă confluența comerțului Mării Negre
cu acela al Dunării, și faptul este minunat ilustrat
de prezența monedelor din Sfântul Imperiu
Romano-German, din bazinul dunărean.
După limita superioară a emisiunilor monetare
(1684), tezaurul va fi fost îngropat în împrejurările
campaniilor oastei regelui Poloniei, Jan Sobieski în
Moldova, care amenințau, desigur, și Dobrogea
otomană.
Dar tezaurul se încheie, poate nu întâmplător,
cu o singură monedă din vremea dogelui Alvise
Contarini (26 august 1676-15 ianuarie 1684), după
moartea căruia Veneția s-a alăturat Ligii Sfinte în
marele război împotriva Imperiului Otoman.
*
* *
Tezaurul monetar descoperit în castelul
Qaraharman ar putea să fie considerat singular și
nerelevant direct în chestiunea navigației pe Marea
Neagră dacă înțelesul său nu ar fi lămurit și de alte
mărturii.
Astfel, în corespondența consulară franceză
de la Constantinopol se află un „Memoire sur ce
que sa Majeste deșire sțavoir pour l’Echelle de
Constantinople concernant le negoce et autres
choses necessaires conformement au memoire de
sa Majeste”, datat 10 august 1669 și datorat,
probabil, cunoscutului jeune delangues, dragoman
și orientalist, J. C. Roboly, al cărui nume figurează
la începutul documentului.
Memoriul arată că: „Germanii s-au stabilit aici
de puțin timp și nu este decât o singură casă de
comerț, așteptându-se și instalarea unui consul. Ei
transportă din țara lor destulă fierărie și mercerie
pe care o aduc pe Marea Neagră făcând-o să
-----------■ Revista de istorie militară ■------
coboare pe Dunăre. Ei iau de aici [de la Constan-
tinopol - n.S.L] mătase fină din Persia, stofe de
lână sau postav și ceva bijuterii, dar se crede că nu
vor continua pentru că nu au făcut până în prezent
mare lucru din cauza căruțelor care îi costă mult
pentru transportul mărfurilor dintr-o parte și din
alta /.../ Supușii Marelui Senior fac negoț cu Egiptul
și pe tot cuprinsul imperiului și în Marea Neagră,
de unde vin proviziile care se consumă la Constan-
tinopol și în locurile vecine și în Egipt.”(subl.S.I)32.
Aceeași confluență pontico-dunăreană, legătura
dintre bazinul Mării Negre și Mediterana orientală,
demonstrată de compoziția monetară a tezaurului din
castelul Qaraharman, întâmpină și în memoriul
pregătit pentru regele Louis al XlV-lea, dornic să facă
să prospere comerțul Franței cu Levantul.
Evident, chestiunea închiderii Mării Negre este
abia la începuturile cercetării.
1	Charles Efoulkes, The Dardanelles Gunatthe Tower,
în „The Antiquaries Journal”, X (1930), pp. 217-227.
2	Complexul fortificat Bogaz-Kesen (Bogaz Kesen
Hissari) a fost terminat la 31 august 1452.
3	Vezi analiza registrului vamal al Caffei/Kefe din anii
1486-1490 pentru proveniența stăpânilor de corăbii din
acei ani pe ruta Caffa-Constantinopol la Halii Inalcik, The
Question of the Closing of the Black Sea under the Otto-
mans, în „Archeion Pontou”, 35, (1978), pp. 94-95.
4	O excepție era litoralul pontic caucazian a cărui
nesiguranță, provocată de amenințarea populațiilor
din ținuturile muntoase adiacente, făcea mai puțin
favorabil comerțul.
5	Paul Cernovodeanu, England and the Question
of the Free Trade in the Black Sea in the 17h Century,
în RRH, 6 (1967), p. 16.
6	Robert Mantran, Istanbul dans la seconde moitie
du XVIIe siecle, Paris, 1962, p. 575.
7	Paul Cernovodeanu, op.cit, p. 21 și 26.
8	Halii Inalcik, op. cit., p. 108.
9	Ibidem, p. 108-109.
10	Fernand Braudel, Mediterana și lumea meditera-
neeană în vremea lui Filip al II-lea, voi. I, București,
1985, p. 205.
11	Șantierul Centrului de Studii și Cercetări de Istorie
și Teorie Militară (actualul Institut pentru Studii Politice
de Apărare și Istorie Militară) de la Karaharman se
desfășoară din anul 1981 sub conducerea lui Sergiu
losipescu. Pentru descoperirea din 1987 vezi Sergiu
losipescu, Dans la Dobrouaja ottomane au XVIe-XVllIe
siecles: le chateau fort de Karaharman et son tresor, în
Guerre etsociete en Europe, București, 2004, p. 63-81.
12	în imposibilitatea de mișcare și în condițiile de
supraveghere impuse în România „socialistă” autorului
descoperirilor de la Karaharman, este meritul colegului
și prietenului Mihnea Berindei de a-și fi orientat
----■ Revista de istorie militară ■----------------
cercetările asupra chestiunii (v. Mihnea Berindei, Les
Venitiens en mer Noire, XVIe-XVIIe siecles, în
„Cahiers du monde russe et sovietique”, XXX, 3-4,
1989, pp. 207-223 ).
13	Franz Babinger, Maometto il Conquistadore e il
suo tempo, ed. Torino, 1956, p. 372-373.
14	Ibidem, p. 209.
15	Relatarea a fost publicată de Ambrosius Esser
O.P., Die «Beschreibung des Schwarzen Meeres und
der Tatarei » des Emidio Portelli d’ Ascoli O.P., în
« Archivum Fratrum Praedicatorum », XLII, 1972.
16	Mihnea Berindei, op. cit, p. 212, 217. Prezența
navelor venețiene la această dată la Caffa este dovedită
și de un raport al bailului Serrenissimei la Constan-
tinopol, Alvise Contarini, vezi Ștefan Andreescu,
Problema “închiderii” Mării Negre la sfârșitul secolu-
lui XVI și în prima jumătate a celui de-alXVII, în idem,
Din istoria Mării Negre (genovezi, români și tătari în
spațiul pontic în secolele XIV-XVI1), București, 2001,
p. 234.
17	Mihnea Berindei, op. cit, p. 217.
18	Ibidem, p. 212-213.
19	Ștefan Andreescu, op. cit., p. 223.
20	Ibidem, p. 235. Concluzia peremptorie pare a se
referi la toată perioada acoperită de studiu - sfârșitul
secolului XVI și prima jumătate a celui de-al XVII-lea.
21	Paul Cernovodeanu, Olanda și Marea Neagră în
secolul al XVII-lea, în Identitate națională și spirit
european. Academicianului Dan Berindei la 80 de ani,
București, f.a., p. 262-264
22	Ibidem, p. 264-265.
23	Ibidem, p. 269-270.
24	Ibidem, p. 271.
25	Anca Popescu, La mer Noire ottomane: Mare
clausum? Mare apertum?, în Enjeux politiques, econo-
miques et militaires en mer Noire (XlVe-XXIe siecles).
Etudes â la memoire de Mihail Guboglu, ed. Faruk Bilici,
Ionel Cândea, Anca Popescu, Brăila, 2007, p. 141-170.
26	Raia Zaimova, Correspondence consulaire des
ambassadeurs de France â Constantinople. 1668-1708.
Inventaire analitique, Paris, 1999, p. 142.
27	Anca Popescu, op. cit., p. 162.
28	Ibidem, p. 158-159, 168-169 cu nuanțări.
29	Dariusz Kolodziejczyk, Inner Lake or Frontier?
The Ottoman Black Sea in the XVI and XVII Centu-
ries, în Enjeux politiques, economiques et militaires
en mer Noire (XlVe-XXIe siecles). Etudes â la memoire
de Mihail Guboglu, p. 125-139.
30	Vezi cu bibliografia specială remarcile sintetice
ale lui Immanuel Wallerstein, Sistemul mondial modern,
voi. II, București, 1992, pp. 42-43.
31	Despre circulația talerilor de argint în Imperiul
Otoman vezi mai nou mărturia lui Martin Gruneweg
de la finele secolului al XVI-lea (Alexandru Ciocîltan,
Martin Gruneweg prin Moldova, Țara Românească și
Dobrogea, în SMIM, XXVII, 2009, pp. 226-227).
32	Archives Nationales Paris, Correspondence
consulaire A. E. B‘. Constantinople, 1637-1675, tom
I, fila 45.
■	Formarea statului român modern
UNIREA PRINCIPATELOR
ȘI ÎNALTA POARTĂ
ÎN VIZIUNEA DIPLOMAȚIEI EUROPENE
MIRCEA SOREANU
Abstract
In the middle of the 19th century, the western powers - France, Great Britain, Prusia and
Piedmond - decided thatthe Union of the Danubian Principalities is possible and necessary. Though
they wanted that Moldova and Wallachia have each a diiferent prince, parlament and army, but
common institutions to be only the Court of Cassation and a Central Commission forissue laws of
social and political development for „ United Principalities of Moldova and Wallachia”, the Romanians
from both Principalities voted for the very same prince in january 1859 - Alexandru loan Cuza.
After intense negotiations, in which the leadingpart was played by France and GreatBritain,
Ottoman Empire and Austria being Urm opponents, in September 6th 1859 the great powers
recognized the double election of prince Cuza, act thatrepresented the iirst step tothe establishment
of Romania as modern state.
This internațional decision represented the will of the western powers, who protected their
interests. The Romanians beneiited by this favourable political situation with wisdom and unity
concerning the național ideal. The results of the determinations in Iași and Bucharest in January
1859 represented and undeniable merit of the Romanians, but, in the same time, constituie their
right response to the western foreign policy, expeciallyof the maritime powers - France and Great
Britain - who wanted to stop the triumphant march of the continental colossus - Russia - who had
as tar get the possession of the Black Sea and the Staits which permited the access to Mediterranean Sea.
Keywords: Alexandru loan Cuza, Union of Principalities,
Costache Negri, Napoleon al III-lea, Lord Clarendon,
Alexandre Walewski, Nicolae I
Secol al renașterii naționale, atât pentru româ-
ni, cât și pentru alte popoare europene, secolul al
XlX-lea reprezintă o adevărată pleiadă de eveni-
mente de excepțională însemnătate istorică pentru
istoria României: revoluțiile de la 1821,1848, Unirea
Principatelor și domnia lui Alexandru loan Cuza,
urcarea pe tronul țării a unui domnitor dintr-o dinas-
tie vest-europeană, Războiul de Independență și
prima încercare de modernizare a României.
Luptătorii pașoptiști au fost cei dintâi care au
pus în evidență raportul istoric dintre revoluția lui
Tudor Vladimirescu din 1821 și revoluția de la 1848,
subliniind continuitatea efortului de înnoire a
structurilor și organizării societății românești.
8
Astfel, marele istoric și revoluționar Nicolae
Bălcescu reliefa faptul că dacă revoluția „domnului
Tudor” „a strigat dreptate și a vrut ca tot românul
să fie liber și egal, ca statul să se facă românesc”,
cea de la 1848 „a vrut ca românul să fie nu numai
liber dar și proprietar, fără care libertatea și egali-
tatea e minciună. Pentru aceea adaugă la deviza sa
cuvântul frăție, această condiție de căpetenie a
progresului social”1.
Revoluția de la 1821 a fost urmată de ocupația
Principatelor Dunărene de către trupe otomane, dar
a reprezentat și un nou statut politic pentru Moldova
și Țara Românească, prin abolirea domniilor fanariote
și restabilirea domniilor pământene în 1822.
-----------■ Revista de istorie militară ■------
Revoluția română de la 1848 a fost reprimată
cu brutalitate de către forțele imperiilor învecinate
- otoman, habsburgic și rus. Cu toate acestea, ideile
liberale vor prevala, cu timpul câștigând supremația
asupra celor conservatoare. Pentru că baionetele
armatelor străine nu au putut ucide idealul de liber-
tate și dorința de unire ale românilor din Transilva-
nia și din Principate pentru înfăptuirea „României
Mari („grossen Romania”), „care să unească toate
populațiile etnice românești din interiorul și din
exteriorul Austriei”, după raportul din 12/24 martie
1851 al locțiitorului guvernatorului militar și civil al
Transilvaniei, feldmareșalul Kalliany2.
într-o notă a subsecretarului de stat din Minis-
terul Afacerilor Externe al Imperiului Habsburgic,
Werner, din 30 decembrie 1851/11 ianuarie 1852,
erau prezentate unele scrisori interceptate, prove-
nind din Paris, adresate unor membri ai partidei
revoluționare din Țara Românească. Era relevată
cu îngrijorare misiunea pașoptiștilor: „O Românie
una și nedespărțită, liberă și independentă,
democratică, socială”3. Faptul că scrisorile fuseseră
expediate prin Effingham Grant4, fratele Măriei
Rosetti și gerant la consulatul general al Marii
Britanii din București, nu i-a putut deruta pe zbirii
imperiali.
Pentru moment, Rusia era atotputernică, im-
punându-și rolul de „jandarm al Europei”, consoli-
dându-și, împreună cu Imperiul Otoman, condo-
miniul asupra Principatelor Dunărene prin Con-
venția de la Balta Liman (19 aprilie/1 mai 1849).
înalta Poartă și Rusia au fost de acord ca Țara
Românească și Moldova să fie ocupate de trupe
otomane și rusești în număr de 25 000-35 000 de
ostași, până „După restabilirea liniștii” când „în
cele două țări vor rămâne 10 000 oameni din fiecare
parte până la terminarea lucrărilor de ameliorare
organică și consolidare a liniștii interne a celor
două provincii”5, respectiv până la împlinirea repre-
siunii spiritului revoluționar.
Cele două mari puteri au desemnat pe noii
domnitori - Barbu Știrbei6 în Țara Românească și
Grigore Al. Ghica - „un domn patriot, liberal”7 după
mărturia lui Vasile Alecsandri.
Ordinea veche fiind restaurată, Principatele
Dunărene redeveneau țări satelite ale Sankt Peters-
burgului, iar locuitorii lor supuși umili ai padișahului.
Astfel, comandanții trupelor de ocupație, Liiders și
Omer Pașa, se comportau arogant, ca într-o țară
cucerită, iar generalul țarist Dannenberg considera
că domnitorul Țării Românești „Este un subpre-
----■ Revista de istorie militară ■--------------
fect”8. La ceremonia de confirmare care a avut loc
la înalta Poartă, ambii domnitori au trebuit să sărute
papucul sultanului și scara șeii calului dăruit de
acesta. După aceea s-au aflat în dificila situație de
a fi „monitorizați” de comisarul rus Duhamel și de
cei otomani, Fuad Efendi și succesorul acestuia,
Ahmed Efendi, reprezentanții sultanului compor-
tându-se, totuși, cu o anumită reținere9.
De aici însă nu trebuie trasă concluzia pripită
că mișcarea națională românească fusese zdrobită
de baionetele ocupanților. în fapt, românii căpăta-
seră o binemeritată clasă conducătoare, formată
din boieri și orășeni patrioți, școliți în Occident,
reprezentând elite politice, diplomatice și militare.
Personalități remarcabile, având un rol determi-
nant în propășirea nației, precum Vasile Alecsandri,
Costache Negri, Mihail Kogălniceanu, Eudoxiu
Hurmuzaki, C.A. Rosetti, frații Golești, Gheorghe
Magheru, Alexandru Papiu-Ilarian, Dimitrie și Ion
C. Brătianu, Alexandru loan Cuza, Ion Ghica, Ion
lonescu de la Brad și mulți alții.
■	Alexandru loan Cuza
Cu privire la potențialul militar al Principatelor
Dunărene, reproducem aprecierile lui Eugene
Poujade10, consulul general al Franței în Moldova
și Țara Românească, din raportul său către minis-
trul de Externe Edouard Drouyn de Lhuys din 18
decembrie 1852: „Trebuie să-i dăm dreptate
prințului Știrbei că el este primul care a organizat
aceste forțe de o manieră respectabilă; înaintea lui
miliția nu făcea nici măcar exerciții de tragere;
astăzi, ea execută manevre cu tot ansamblul și trage
cu o mare precizie. Frontierele Valahiei, de-a lungul
Dunării și Carpaților, nu erau aproape de loc păzite;
acum ele sunt puse la adăpostul vreunei surprize.
Românii sunt soldați buni și buni călăreți; ei
capătă repede alură militară; cu ofițeri buni, din ei
s-ar putea constitui regimente, care n-ar fi de dis-
prețuit; cei care se află în armata austriacă pot să
ofere o imagine a ceea ce ar fi moldo-muntenii
dacă ar fi sub comandă bună și dacă ar fi încorporați
într-o armată în care să existe un spirit militar”11.
Beneficiind de lideri de valoare, românii tre-
buiau să mai beneficieze și de un cadru extern favo-
rabil. Acesta a fost realizat odată cu noua ofensivă
antiotomană declanșată de agresivul țar Nicolae I
(1825-1855). Mai întâi, la înalta Poartă a fost trimis
cneazul Aleksandr Sergheevici Menșikov, în
primăvara anului 1853. Pretextul invocat era
negocierea situației creștinilor din Imperiul Oto-
man - considerați persecutați de autoritățile
musulmane - pentru care se dorea impunerea
înaltei protecții a țarului. Ca și cum sultanul, care
era și calif, deci liderul religios al tuturor musul-
manilor, ar fi putut pretinde în contrapartidă să
devină protectorul credincioșilor islamici din
Imperiul Rus, respectiv din Crimeea, din actualul
Tatarstan și din Caucaz, ca să nu-i mai evocăm pe
cei din Asia Centrală! Susținută de Franța și Marea
Britanie, înalta Poartă a rezistat. Drept urmare,
cancelarul Rusiei, Karl Vasilievici Nesselrode a
declarat că țarul va lua „în gaj” Principatele până
vor fi îndeplinite condițiile Rusiei. Ocupația Princi-
patelor a început la 21 iunie/3 iulie 1853, când
trupele ruse au trecut Prutul pentru a forța înalta
Poartă să satisfacă pretențiile țarului12. Acest act
samavolnic a fost urmat, la 19 septembrie/1
octombrie 1853, de declanșarea Războiului Crimeii
(1853-1856).
Țarul Nicolae I a apreciat în mod eronat că
Franța era încă slăbită militar în urma Revoluției
de la 1848, că Imperiul Habsburgic ar fi trebuit să-i
fie recunoscător pentru reprimarea de către
—w--------------------------------------------
trupele rusești a revoluției ungare, iar Marea
Britanie nu ar fi dispus de o forță militară terestră
suficient de numeroasă. însuși influentul om poli-
tic britanic, liderul liberalilor, fost ministru de
Externe, Henry Temple, viconte de Palmerston,
i-a cerut lui George Gordon, conte de Aberdeen,
primul ministru între 1852 și 1855, ca în relația cu
diplomații ruși să se acționeze cu tact și prudență
până când Marea Britanie va încheia o alianță cu
alte puteri europene în vederea conflictului militar
cu Rusia, care devenise inevitabil13. Lord Palmers-
ton va fi prim-ministrul Marii Britanii (1855-1858
și 1859-1865), într-o perioadă hotărâtoare pentru
Principatele Dunărene, având ca evenimente de
excepție Războiul Crimeii, Unirea Principatelor și
recunoașterea acesteia de către marile puteri.
Politica negocierilor diplomatice și a prudenței
a fost înlocuită de cea a forței brutale odată cu
lupta de la Sinope, când flota otomană a suferit o
mare înfrângere în fața celei ruse comandate de
amiralul Nahimov (30 noiembrie 1853). După ce,
prin ocupația Principatelor, Rusia domina Dunărea
de Jos, de acum deținea supremația navală în Marea
Neagră.
Răspunsul puterilor occidentale a venit logic,
la 12 martie 1854 semnându-se tratatul de alianță
încheiat împotriva Rusiei de către Marea Britanie,
Franța și Imperiul Otoman.
Ocupația Principatelor de către trupe rusești
era creionată plastic de către istoricul contemporan
cu evenimentele, Armând Levy: „Lăcustele
nesătule s-au abătut peste câmpiile Moldovei și
Valahiei. Așa numeau românii armatele rusești,
armate înfometate, cerșetoare, pe unde trec nu
mai rămâne nimica”14. O parte dintre militarii
români din ambele Principate a fost forțată să
participe la acțiuni de luptă pe teritoriul național
de partea armatei țariste, împotriva otomanilor.
La retragerea rușilor din Principate (1854), coman-
danții acestora au ordonat ca oastea Moldovei să îi
urmeze în Rusia pentru a lupta împotriva coaliției
britanico-franco-otomano-sarde. Cu riscul de a fi
împușcați pentru insubordonare, ofițerii moldoveni
au refuzat să se alăture cu trupa lor armatei țariste15.
Revoluționarii pașoptiști care reușiseră să scape
de captivitate au declanșat o ferventă activitate în
vederea îndeplinirii programului liberalilor radicali.
Astfel, Ion C. Brătianu și Cezar Bolliac16 au întoc-
mit memorii cu ajutorul cărora au încercat să
sensibilizeze diplomația franceză de importanța
strategică a Principatelor Dunărene. Generalii
------------■ Revista de istorie militară ■-------
Gheorghe Magheru, Christian Teii și coloneii Nicolae
Pleșoianu și Radu Golescu au acționat la înalta Poartă
pentru formarea unui corp militar românesc care să
colaboreze cu armata otomană17. Un grup de
revoluționari a pătruns în mod secret în țară pentru a
organiza acțiuni militare împotriva ocupației rusești18.
în frunte cu generalii Gheorghe Magheru și
Christian Teii, exilații români au ajuns în primele
luni ale anului 1854 în tabăra lui Omer Pașa de la
Șumla. Nedorind să se asocieze cu pașoptiștii
români, considerați radicali, Omer Pașa le-a cerut
să părăsească tabăra, grăniceri români care trecu-
seră Dunărea în regiunea Vidinului cu scopul de a
se organiza pentru a lupta împotriva ocupanților
ruși fiind nevoiți să se întoarcă în țară.
într-un raport din 26 ianuarie 1854 al consulului
Sardiniei la Galați, Giuseppe Carpeneti, către
ministrul de Externe de la Torino, Giuseppe
Dabormida, se relata despre o acțiune a pașoptiș-
tilor la nord de Dunăre: „Generalul turc, care
comanda corpul de armată ce se afla la Calafat, a
trimis pe numitul Magheru19 - unul din șefii
revoluției care a avut loc în cele două principate în
anul 1848, liberal cunoscut de toți - ca să îndemne
pe locuitorii din satele dimprejur să nu mai dea
ascultare autorităților ruse și să se ridice la luptă,
promițându-le, în numele amintitului general, multe
foloase, ceea ce s-a și întâmplat.
Autoritățile ruse au raportat asupra acestui fapt
colonelului Baumgarten, care se află cantonat în
apropiere și care a pornit imediat cu corpul său de
armată de trei mii de oameni asupra numitelor sate,
spre a restabili ordinea și a distrus localitatea principală
numită Salcia. Turcii au ieșit în acel moment din
tranșeele lor, l-au înconjurat și a fost un măcel”20.
Ca urmare a memoriilor generalului Gheorghe
Magheru21, demnitarii sultanului ar fi fost de acord
ca un corp de armată românesc să lupte împotriva
rușilor, alături de trupele Porții, dar sub comandă
otomană. C. A. Rosetti exprima nemulțumirile
pașoptiștilor față de politica otomană, parcă ruptă
din alte timpuri, neadaptată la realitățile „secolului
naționalităților”: „Turcii nu ne vor... voiesc a lua o
domnie deplină asupra țărilor noastre”22.
După moartea războinicului țar Nicolae I (18
februarie/2 martie 1855), era evident că Rusia nu
va mai putea rezista mult timp coaliției adverse,
formată din Marea Britanie, Franța, Imperiul
Otoman și Piemont, la care s-a raliat și Imperiul
Habsburgic, care în înțelegere cu puterile coalizate
împotriva rușilor a ocupat Principatele Dunărene
----■ Revista de istorie militară ■-----------------
(Convenția de la Boiadjikoy - 2/14 iunie 1854)23.
Diplomația Vienei a reușit să atragă de partea sa
Confederația germană și Prusia.
După intrarea în război împotriva Rusiei a Marii
Britanii, Franței și Imperiului Otoman, cărora li s-a
adăugat și Sardinia, și adoptarea unei politici ferme
antirusești de către Imperiul Habsburgic, Rusia a
fost nevoită să-și retragă trupele din Principate.
Politica noului prim-ministru britanic, Lord
Palmerston, era ca forțele franco-britanice să nu
lupte în Balcani sau în Principate cu rușii, ci să-și
valorifice superioritatea navală și să debarce în
Crimeea, unde ar fi dobândit un sprijin din partea
musulmanilor și, în același timp, ar fi pus în pericol
stăpânirea Rusiei în Georgia și Circasia24.
Deci încă din acele timpuri era conștientizată
valoarea strategică a Crimeii, în special a portului
Sevastopol, pentru securitatea Georgiei.
Noul țar, Alexandru al ILlea, și-a trimis
reprezentanții la Conferința de la Viena, care s-a
deschis la 3/15 martie 1855. Deși nu s-a convenit la
încheierea păcii, s-a ajuns la o poziție comună
privind „chestiunea românească”, care era parte
a „Chestiunii Orientale”.
Principatele Dunărene urmau să intre în
garanția puterilor europene, care înlocuia protecto-
ratul exclusiv al Rusiei, cele două țări urmând să
beneficieze de o administrație proprie națională.
Reprezentantul Franței, Bourqueney propunea
chiar unificarea Moldovei și Țării Românești într-
un singur stat, constituind o barieră naturală împo-
triva Rusiei25, și un domnitor care să fie un principe
străin26, idee cuprinsă, de altfel, în programul Revo-
luției de la 1848. Această poziție a diplomației
împăratului Napoleon al III-lea a fost receptată cu
entuziasm de români, care nu puteau uita anexarea
de către Rusia a Moldovei de Răsărit, cunoscută și
sub numele de Basarabia (1812), și brutalitățile
petrecute în timpul numeroaselor ocupații ale
Principatelor de către trupele țarului.
După ce alia ții au cucerit Sevastopolul (27 au-
gust/8 septembrie 1855), reprezentanții Marii
Britanii, Franței, Austriei și Imperiului Otoman au
decis la Istanbul abrogarea Regulamentului Or-
ganic27, Principatele, „parte integrantă a Imperiului
Otoman”, urmând să se bucure de o administrație
„separată și independentă”, viitorii domnitori ai
Moldovei și Țării Românești fiind aleși pe viață, iar
locuitorii bucurându-se de egalitate în drepturi.
Robert Gilmour Colquhoun, consulul general al
Marii Britanii la București, raporta la 12/24 februa-
---------------------------------------UE—
rie 1856 ambasadorului țării sale la înalta Poartă,
Stratford Canning, viconte de Redcliffe, faptul că
moldo-muntenii se simțeau încurajați de politica
puterilor occidentale și „Ei au considerat că cedarea
unei părți din Basarabia prin care teritoriul lor a
fost astfel extins încât să le dea stăpânirea asupra
întregului mal stâng al marelui fluviu și să le
sporească populația, ar determina Europa să se
gândească serios la posibilitatea de a adopta o cale
care să întrunească unanimitatea tuturor claselor
din principat și acordul tuturor partidelor politice,
anume unirea provinciilor într-un singur stat, sub
un domnitor străin garantat de marile puteri, dar
încă sub suzeranitatea Porții”28.
La 28 februarie/11 martie 1856, ambasadorul
francez la Poartă, Edouard-Antoine Thouvenel, a
încercat să convingă, printr-un memoriu remis lui
Fuad Pașa, ca Poarta să consimtă la unirea Princi-
patelor, care ar fi constituit astfel o barieră împotriva
amenințării Rusiei. Fuad Pașa i-a răspuns: „Unirea
Principatelor înseamnă suirea pe tron a unui prinț
străin, înseamnă ereditatea; ca ultimă consecință este
independența la capătul unui an, dacă nu imediat”29.
Tratatul de pace de la Paris (18/30 martie 1856)
a consemnat sfârșitul Sfintei Alianțe și a instituit
protecția colectivă a celor șapte mari puteri (Impe-
riul Otoman, Franța, Marea Britanie, Prusia, Impe-
riul Habsburgic, Rusia, Regatul Sardiniei) asupra
Principatelor.
La Art. XI, tratatul prevedea interzicerea
prezenței navelor de război ale tuturor țărilor,
inclusiv cele riverane, comerțul fiind însă liber
navelor comerciale. Art. XIII sublinia că atât
Imperiul Otoman, cât și Rusia nu aveau voie să
dețină fortificații sau arsenale pe coasta Mării
Negre, aceasta devenind neutră. Art. XV prelua
principiile Congresului de la Viena privind naviga-
ția pe fluviile care străbat mai multe țări și hotăra
ca navigația pe Dunăre să fie complet liberă,
neexistând obligația de a se plăti taxe sau posibili-
tatea oricărei piedici. Pentru a fi implementate
aceste decizii era înființată Comisia Europeană a
Dunării, reprezentând Marea Britanie, Franța,
Imperiul Habsburgic, Imperiul Otoman, Rusia și
Regatul Sardiniei (Art. XVI). Erau retrocedate
Moldovei trei județe din sudul Basarabiei: Cahul,
Bolgrad și Ismail (Art. XX). Principatele Dunărene
rămâneau sub suzeranitatea înaltei Porți, dar
protectoratul Rusiei, instituit la 1829, era înlocuit
cu garanția puterilor contractante - Marea
Britanie, Franța, Imperiul Habsburgic, Rusia,
Prusia și Regatul Sardiniei (Art. XXII). Imperiul
Otoman trebuia să garanteze pentru Principate o
administrație națională, libertatea legislației,
comerțului cultelor. Pentru înlocuirea Regula-
mentului Organic, o comisie a celor șapte puteri
(puterile garante plus Imperiul Otoman) trebuia să
revizuiască legile Moldovei și ale Țării Românești
■ Congresul de la Paris (martie 1856)

■ Revista de istorie militară ■
pentru crearea unei organizări moderne a acestora
(Art. XXIII). întrunirea Divanurilor (adunărilor)
ad-hoc avea ca scop reprezentarea tuturor stărilor
din Principate, pentru a-și hotărî viitorul, respectiv
dacă se dorea unirea lor (Art. XXIV). Puterile garante
urmau să se pronunțe asupra aprobării propunerilor
făcute de Divanele ad-hoc (Art. XXV)30.
Tratatul de pace prevedea la Art. XXVI - „S-a
convenit că în Principate va exista o forță armată
națională, organizată cu scopul de a menține
siguranța în interior și de a asigura pe aceea a
frontierelor lor. Nici o piedică nu va putea fi pusă
măsurilor extraordinare de apărare pe care, în
înțelegere cu Sublima Poartă, ele ar fi chemate să
le ia pentru a respinge orice agresiune străină”31,
iar la Art. XXVII „Dacă liniștea internă a Principa-
telor ar fi amenințată sau compromisă, Sublinia
Poartă se va înțelege cu celelalte puteri contractan-
te asupra măsurilor de luat pentru a menține sau
restabili ordinea legală. O intervenție armată nu
va putea avea loc fără o înțelegere prealabilă între
aceste puteri”32.
Rusia era obligată astfel să renunțe la pro-
tectoratul asupra Moldovei, Țării Românești și
Rusiei, să demilitarizeze Marea Neagră și era
îndepărtată de la gurile Dunării. Deci îi erau anulate
avantajele obținute prin păcile de la Kuciuk
Kainardja (1774) și Adrianopol (1829), barându-se
pentru o vreme ofensiva rusească spre Balcani și
Strâmtori. Comisia Europeană a Dunării reprezen-
ta un element important în procesul de dezvoltare
a României pe calea economiei de piață.
O urmare imediată a fost evacuarea trupelor
austriece din Principate (1857).
Tratatul de la Paris a dezbătut în mod oficial
pentru prima oară principiul naționalităților, pe
baza căruia se va aborda chestiunea românească,
ceea ce va conduce la Unirea Principatelor.
împăratul Napoleon al IlI-lea a avut o influență
determinantă asupra acestor evenimente, fiind
primul conducător al unei mari puteri care a susținut
principiul naționalităților33.
Organul oficial de presă din Franța, „Le
Moniteur” publica la 5 februarie 1857 un articol
prin care se reafirma că Unirea Principatelor era
de dorit, Franța crezând în continuare în acest
ideal românesc34.
Pe marginea unui raport din 2 aprilie 1857,
adresat de ambasadorul Franței la înalta Poartă,
Edouard-Antoine Thouvenel, ministrului de
Externe Alexandre-Florian-Joseph Colonna
----■ Revista de istorie militară ■-------------
■ Napoleon al IlI-lea
contele Walewski, care sublinia că Unirea Principa-
telor „domină azi toate celelalte probleme”, împăra-
tul Napoleon al IlI-lea nota: „Sprijiniți puternic spre
a obține concursul lui Reșid Pașa pentru unire. Nu
menajați nimic spre a obține acest rezultat”35.
Tratatul de la Paris prevăzuse instituirea unei
Comisii europene de informare care să furnizeze
informații în vederea pregătirii conferinței ce avea
de soluționat chestiunea românească. Reprezen-
tantul Marii Britanii în Comisia de informare era
Sir Henry L. Bulwer, care a sprijinit, prin faptul că
era nepărtinitor, procesul de Unire a Principatelor.
Astfel, el l-a sfătuit pe Reșid Pașa să nu împiedice
libera exprimare a idealului național al românilor.
Drept urmare, consulul britanic la înalta Poartă,
Lord Stratford, care susținea dorința otomanilor
de a obstrucționa sau chiar de a împiedica unirea
românilor, l-a acuzat că a „sfătuit Poarta că nu
trebuie să stânjenească în nici un fel exprimarea
liberă a dorinței naționale în această problemă
(Unirea) în nici unul din Principate”36.
La 11 aprilie 1857, Bulwer scria către Lord
Clarendon: „A chema aceste țări să-și spună păre-
rea și apoi a le împiedica să o facă, ar fi o biată
jonglerie, care ar fi imediat descoperită și neutrali-
zată. într-adevăr, nimic nu mi se pare acum atât de
important pentru interesele Porții ca buna ei
credință și ea trebuie să fie remarcabilă în acest
caz special (...) Aîncerca în actuala stare de lucruri
să reduci la tăcere opinia privind această problemă,
ar însemna a se da cuvântului «Unire» un farmec
irezistibil și, mai devreme sau mai târziu, o forță
irezistibilă”37.
Rusia trebuia să restituie Moldovei trei județe
din sudul Basarabiei, ceea ce a stârnit dorința de
revanșă a țarului. Delta Dunării și Insula Șerpilor
au revenit Imperiului Otoman. Astfel, sudul
Basarabiei constituia o zonă tampon între Rusia și
Imperiul Otoman și se asigura libertatea de
navigație pe Dunăre - la care Rusia nu mai avea
acces -, pusă sub control internațional. în plus,
Marea Neagră era neutralizată. Marea Britanie
își asigura importul liber al grânelor românești,
astfel încât fluxul cerealier nu mai putea fi amenin-
țat de navele militare rusești.
Alegerile pentru Divanul ad-hoc au fost inițial
falsificate grosolan de către Nicolae Conachi-
Vogoride, caimacam (regent) al Moldovei (1857-
1858), susținut de rudele sale, Musurus Pașa,
ambasadorul otoman la Londra și Fotiade, capu-
chehaia Moldovei la înalta Poartă și încurajat de
consulul austriac la Iași, Godel de Lannoy și de
ambasadorul britanic la înalta Poartă, Stratford
Canning, viconte de Redcliffe. Alexandru loan
Cuza și-a dat demisia din funcția de pârcălab de
Covurlui, ceea ce a produs o puternică impresie,
atât în țară, cât și în afara ei.
Reprezentanții celor patru puteri garante
favorabile Unirii Principatelor - Franța, Prusia,
Rusia și Sardinia - au depus note categorice de
protest la înalta Poartă și, drept urmare, sultanul
i-a demis pe marele vizir Reșid Pașa și pe ministrul
de Externe, Ghalib Pașa38. Noul ministru de
Externe otoman, Aii Pașa, a propus efectuarea unei
anchete, dar cele patru puteri au considerat acest
răspuns nesatisfăcător și au rupt relațiile cu
Imperiul Otoman la 24 iulie/5 august 185739.
Ambasadorul britanic la înalta Poartă, Lord
Stratforde de Redcliffe, adept fervent al politicii
prootomane, informa, sau mai bine zis, dezinforma
la 24 iulie/5 august pe Lord Clarendon asupra
situației din Principate: „moldovenii nu-și vor da
probabil majoritatea voturilor pentru Unire; dacă
voturile în ambele Divanuri ar fi unanime, ar
rămâne dificultatea de îndeplinire. Fiecare zi ce
trece pare să confirme impresia predominantă că
Unirea sub un prinț pământean este impracticabilă,
că Unirea sub unul străin ar fi foarte dezapro-
bată”40. în același timp, pe bună dreptate, constata
„Seriozitatea neobișnuită a crizei”41.
Alianța franco-britanică era amenințată, minis-
trul secretar de stat britanic la Externe, George
William Frederick Villiers, conte de Clarendon,
anticipând chiar o posibilă înțelegere franco-rusă
având ca scop distrugerea Imperiului Otoman42,
imperiu care era considerat de diplomația britanică
cheia de boltă a echilibrului de putere („balance of
power”) din Orient. La rândul său, Lord Palmerston
nu urmărea să aplice măsuri rigide pentru rezolva-
rea acestui impas în relațiile franco-britanice,
temându-se ca Imperiul Habsburgic să nu lipsească
Franța și Marea Britanie de avantajele obținute
prin victoria repurtată în Războiul Crimeii43.
Având o mare parte a trupelor concentrate în
India, ca urmare a revoltei sipailor, Marea Britanie
nu ar mai fi putut sprijini Imperiul Otoman, în cazul
unui conflict între cele patru puteri și înalta Poartă.
De asemenea, britanicii nu doreau o ruptură a
relațiilor cu francezii, temându-se de o eventuală
alianță între Franța și Rusia.
Napoleon al III-lea și împărăteasa Victoria, însoțiți
de miniștrii lor de Externe, au avut o întrevedere la
castelul Osbome din insula Wight, între 6 și 9 august
(st.n.) 1857. Cele două mari puteri au convenit la
Osborne44 să ceară înaltei Porți să anuleze alegerile
falsificate, Franța renunțând, pentru moment, la
Unirea Principatelor sub un prinț străin. Sultanul a
trebuit să anuleze alegerile din Moldova și l-a chemat
la ordine pe caimacamul Vogoride.
------------■ Revista de istorie militară ■------
Ambasadorul britanic Stratford de Redcliffe,
un antiunionist convins, care sprijinise poziția
înaltei Porți de rezistență la îndeplinirea Unirii
Principatelor, a fost rechemat la Londra în
decembrie 1857, în locul său fiind numit, în mai
1858, Sir Henry L. Bulwer, un diplomat care
urmărea să fie echidistant, obiectiv în relațiile
dintre înalta Poartă și Principatele Dunărene.
Ministrul de Externe francez Walewski consi-
dera și după Osborne că „unirea administrativă”
acceptată de cele două mari puteri reprezenta
„preludiul unirii desăvârșite” a Principatelor45.
Divanurile ad-hoc, alese în 1857, în ciuda
ostilității Imperiului Habsburgic, Imperiului Otoman
și a caimacamilor numiți de Poartă, au cerut Unirea
Principatelor, formând astfel un singur stat, auto-
nom și neutru, având ca domnitor un prinț apar-
ținând unei dinastii vest-europene, pentru a pune
capăt luptelor pentru putere între diferitele beiza-
dele și „partide”, care constituiau un pretext de
intervenție pentru marile puteri învecinate -
Imperiul Otoman, Imperiul Habsburgic și Imperiul
țarist.
Elocvent în acest sens este memoriul atribuit
unionistului muntean Constantin Crețulescu, re-
dactor al ziarului „Concordia”, adresat emisarilor
puterilor garante. Lupta pentru putere avea ca
protagoniste patru „partide”: 1. Bibescu-Știrbei; 2.
Ghica; 3. pașoptiștii; 4. partidul național46.
Autorul memoriului pleda pentru Unirea
Principatelor sub conducerea unei dinastii străine.
„Orice proiect cu un principe pământean ar duce
doar la o recrudescență a stării de neliniște și
suferință, din care toată lumea spera să iasă.
Oricare ar fi virtuțiile, capacitatea și popularitatea
principelui pământean pe care l-am avea, lipsa
prestigiului necesar pentru a domoli amorul propriu
rănit al rivalilor dezamăgiți va fi întotdeauna un
element de slăbiciune al noii cârmuiri și o sămânță
de dezordine și de tulburări; care nu vor întârzia să
izbucnească cu prima ocazie, provocând în Orient
un conflict care ar compromite din nou pacea
generală a Europei”47.
Un domnitor dintr-o dinastie occidentală nu
era însă pe placul atât al Marii Britanii, care era
cea mai mare putere a vremii, cât și al Imperiului
Habsburgic și al înaltei Porți.
Pentru politica britanică în Orient, punctul car-
dinal era menținerea integrității Imperiului
Otoman. Principiul „balance of power” al Foreign
Office-ului constituia în fapt menținerea suprema-
----■ Revista de istorie militară ■---------------
ției și a prestigiului Imperiului Britanic la scară
globală. De aceea, diplomația britanică acționa în
vederea neutralizării oricărei puteri care i-ar fi
amenințat interesele economice și politice, un caz
aparte de rivală în Orient fiind Rusia țarilor.
Drept urmare, deși după victoriile obținute în
Crimeea trupele anglo-franceze din zona Mării
Negre ar fi trebuit să fie evacuate până pe 27
octombrie 1856, lordul amiral Lyons aștepta, la 14
octombrie, întăriri de câteva nave și nu intenționa
să părăsească Bosforul atât timp cât rușii nu predau
Insula Șerpilor otomanilor48. Dar, în același timp,
ambasadorul britanic la înalta Poartă, Stratford
Canning49, viconte de Redcliffe, susținea poziția
otomană, care se împotrivea Unirii Principatelor
sub un principe occidental. Pentru George William
Frederick Villiers, conte de Clarendon, ministru
de Externe al Marii Britanii (1853-1858,1865-1866)
și prim-plenipotențiar la Congresul de la Paris,
alegerea unui principe străin în Principatele
Dunărene ar fi însemnat crearea unei a doua
Grecii - stat favorabil politicii moscovite -, în
vecinătatea Rusiei. Pentru că „un conducător
străin, dacă e catolic va fi obligat, din cauza
atacurilor clerului său ortodox, să se sprijine pe
Rusia, și dacă e ortodox va gravita în mod firesc
către aceasta”50.
Ministrul plenipotențiar al Regatului celor două
Sicilii la înalta Poartă, Ed. Targioni, aprecia, la 3
iulie 1856, că Imperiul Habsburgic nu va fi de acord
cu un prinț străin în Principate, pentru ca să nu
apară la granițele sale „un alt Piemont, adică un
imens pericol, o pricină de tulburări și un nou ele-
ment de disoluție”51 pentru imperiu.
Un cunoscător avizat al evenimentelor, cu care
era contemporan, Armând Levy, creiona cu
precizie tarele regimului levantin la care erau
supuse Principatele. „Țara suferă mai puțin de
neajunsurile legilor și mai mult de faptul că nu sunt
aplicate. Și corectitudinea administrației depinde
de corectitudinea șefului; și cum ar putea s-o aibă
el când e pus într-o poziție în care totul îl oprește să
fie corect”52.
Această situație era favorizată de opoziția
înaltei Porți la îndeplinirea Unirii, din „motive mai
greu de mărturisit. în adevăr, Principatele au
constituit din totdeauna o sursă de mari profituri
pentru funcționariii turci și la asta nu se renunță
cu ușurință.
Sublinia Poartă ține, înainte de toate, să perpe-
tueze scoaterea la mezat a Principatelor. Ea
recunoaște în tratate autonomia Principatelor, dar
în fapt introduce o adevărată autocrație; iar atunci
când vorbește de uniformizarea administrativă a
celor două Principate, Poarta se gândește doar cum
să le apropie de restul imperiului, cum să facă din
cei doi domnitori doi prefecți și din armata națională
română o simplă divizie a armatei otomane la
dispoziția unui pașă turc. Ea speră să neutralizeze
puterile garante unele prin altele, bizuindu-se pe
naivitatea Occidentului. Turcul promite totul și nu
face nimic. El reușește să se strecoare din toate
prin veșnicul bakalem, ceea ce înseamnă «o să
vedem»”53.
încurajați de victoria asupra Rusiei, otomanii
nu doreau să cedeze în chestiunea românească,
făcându-o doar după intervenția energică a Occi-
dentului. în iunie 1857, comisarul otoman Safvet
Efendi exprima mentalitatea slujbașilor otomani,
rostind cu aroganță, dar și cu năduf: „Valahii uită
prea ușor drepturile Porții, care în ultimul secol
numea domnitorii, îi destituia și uneori îi și decapita,
după cum îi era voia”54.
Ministrul de Externe otoman, Aii Pașa, adresa
o depeșă circulară, la 16/28 octombrie 1857, repre-
zentanților înaltei Porți pe lângă puterile semnatare
ale tratatului de la Paris, din care reieșea nemulțu-
mirea față de opțiunile Divanurilor ad-hoc ale Țării
Românești și Moldovei. „Vorbitorii au avut grijă ca
în discursurile lor și în formularea dorințelor lor
nici măcar să nu pronunțe cuvântul suzeranitate și
au folosit termeni care demonstrează în suficientă
----W---------------------------------------------
măsură la ce doresc să ajungă”55. Și Aii Pașa
continuă cu îngrijorare - Divanurile ad-hoc, menite
de puterile garante să examineze reforme admin-
istrative, „au început prin a cere reforme cu
caracter pur politic, respectiv o serie de pretenții
care nu fac altceva decât să lezeze principiul
suzeranității și păstrarea integrității Imperiului
Otoman, consfințite o dată în plus prin susmen-
ționatul Tratat de la Paris”56.
Dar situația politică se schimbase, și pe bătrânul
continent Franța lui Napoleon al IlI-lea deținea
supremația, Imperiul Otoman trebuind să-i fie
recunoscător pentru ajutorul decisiv adus la înfrân-
gerea Rusiei și pentru recunoașterea sa la scară
europeană: „Nu la Congresul de la Viena, ci la
Congresul de la Paris a fost admisă Turcia în fa-
milia guvernelor europene”57.
Argumentul politicienilor britanici care se
pronunțau împotriva Unirii Principatelor era „că
Rusia s-a arătat favorabilă unirii”, iar Marea
Britanie i-a declarat război „pentru a împiedica ca
Marea Neagră să rămână un lac rusesc”58.
într-adevăr, Rusia a sprijinit inițial Unirea, dintr-
un calcul politic, „ca românii să știe că o datorează
în parte și ei. Politica Rusiei constă în adevăr în a
nu lăsa să-i scape nici un prilej de a-și spori
influența asupra populațiilor”59.
în raportul din 28 septembrie/10 octombrie 1857
al însărciantului cu afaceri al Belgiei la înalta
Poartă, E. J. Jooris, se sublinia faptul că Rusia „pe
lângă speranța secretă a unei influențe sau a unei
dominații în viitor, pe care ea o nutrește cu credin-
ță, a avansat în Unire satisfacerea amorului ei
propriu, care o face să vadă în emanciparea politică
a Principatelor un început al dezmembrării terito-
riale a Imperiului (Otoman - n.n.), realizată de
Puterile care au luptat pentru menținerea integri-
tății lui”60.
Unul dintre motivele sprijinului francez pentru
Unire după opinia lui Armând Levy era dorința ca
„Principatele unite vor forma o barieră împotriva
ei (Rusiei - n.n.)”61.
Regatul Sardiniei sprijinea de asemenea cauza
românească, fiind inițiatorul procesului de uni-
ficare a Italiei.
Prusia constituia și ea elementul unificator
pentru germani, dar acest proces s-a realizat prin
conflicte armate, ca și în cazul Italiei, pe când
chestiunea românească s-a rezolvat în mod pașnic,
și datorită dorinței covârșitoare pentru unire a
poporului român.
-----------■ Revista de istorie militară ■-------
Pe de altă parte, „Prusia nu poate tolera ca
Austria să se întindă până la Marea Neagră și astfel
să-și consolideze pentru totdeauna preponderența
ei asupra Germaniei”62.
Conferința de la Paris (mai-august 1858) a
reprezentanților celor șapte puteri a hotărât, prin
semnarea Convenției de la Paris (7/19 august 1858),
ca Moldova și Țara Românească să aibă fiecare
domnitorul și adunarea lor legislativă, să se
numească Principatele Unite ale Moldovei și Țării
Românești, având ca instituții comune doar Curtea
de Casație și o Comisie Centrală cu sediul la Focșani
având ca scop realizarea legilor valabile pentru
„Principatele Unite ale Moldovei și Țării Româ-
nești”. Acestea urmau să mai plătească tribut înaltei
Porți, iar domnitorii urmau să fie învestiți în
continuare de padișah. Convenția prelua atributele
unei constituții.
Soluția la care puterile garante au ajuns, Con-
venția de la Paris, a produs derută în cadrul partidei
boierilor conservatori din Moldova, Vogoride fiind
înlocuit printr-o căimăcămie de trei, formată din
Vasile Sturdza, Anastase Panu și Ștefan Catargi,
dintre care primii doi erau unioniști. La 17 noiembrie
1858, dintr-un raport al lui Oskar von Godel Lannoy,
consulul Austriei din Iași, aflăm că Ștefan Catargi
înaintase protestul său către marele vizir63,
reclamând „utilizarea forței” de către cei doi
caimacami unioniști. Ștefan Catargi, ca urmare a
înlocuirii unor cârmuitori de ținuturi și a directoru-
lui ministerului pe care-1 conducea, departamentul
Dinăuntru, a refuzat să mai semneze, începând cu
1/13 noiembrie, procesele-verbale ale căimăcămiei.
Vasile Sturdza și Anastase Panu au respins inter-
venția comisarului otoman Alif Bey, care dezaprobase
actele celor doi caimacami și le ceruse să funcționeze
împreună cu cel de-al treilea caimacam, antiunionistul
Ștefan Catargi. Sturdza și Panu au dispus să nu mai fie
primite telegramele cifrate pentru Alif Bey, cerând
înaltei Porți rechemarea acestuia64.
Unii mari boieri conservatori moldoveni au
solicitat în noiembrie 1858 marelui vizir Aii Pașa
sprijinul înaltei Porți, care să pună capăt stării de
anarhie din Moldova65. Au urmat alte proteste ale
unor boieri conservatori adresate marelui vizir Aii
Pașa, raportate de consulul austriac Godel Lannoy
la 20 și 27 noiembrie 185866.
Ștefan Catargi intervenea, la rândul său, pe
lângă Fuad Pașa, ministrul de Externe al înaltei
Porți, în decembrie 1858, reclamând „flagrante
ilegalități denaturând spiritul Convenției”67.
----■ Revista de istorie militară ■--------------
Cum Convenția de la Paris nu oprea alegerea
aceluiași candidat la tron în ambele Principate,
colonelul Alexandru loan Cuza a fost ales mai întâi
în Moldova, la 5/17 ianuarie 1859, și apoi în Țara
Românească, la 24 ianuarie/5 februarie, deși la
București deputății conservatori au opus o mare
rezistență celor liberali - unioniști ardenți.
Imperiile Otoman și cel Habsburgic au refuzat
să accepte faptul împlinit. Fuseseră trimise la înalta
Poartă, pentru obținerea învestiturii lui Cuza Vodă,
două delegații, munteană și moldoveană, ulterior
unificate sub conducerea lui Costache Negri.
Victor Place, consulul francez la Iași, scria la
13/25 ianuarie 1859 ambasadorului Franței la Poarta
Otomană, Edouard-Antoine Thouvenel, comentând
dubla alegere a lui Cuza: „Colonelul Cuza poate prea
bine să spună că el a fost făcut principe prin grația
lui Dumnezeu, căci niciodată o numire nu a fost
mai neprevăzută pentru toți și în mod special pentru
cel al cărui obiectiv a fost el însuși. Nimeni nu se
gândea la el și dumneavoastră trebuie să vă reamin-
tiți că, în rapoartele mele, eu nu am pronunțat
niciodată numele lui. (...) Numirea sa este o adevă-
rată lovitură de trăsnet pentru austrieci și pentru
turci și, în același timp, triumful cel mai strălucitor
al politicii franceze, nu pentru că agenții francezi
au lucrat pentru el, ci pentru că politica noastră a
fost bună din punct de vedere al intereselor și
aspirațiilor țării”68.
Deci Cuza ca domn al Unirii nu era o creație a
diplomației franceze, care însă a sprijinit puternic
Unirea Principatelor, alegerea sa fiind rezultatul
fericit al unei înțelegeri înțelepte între oamenii
politici români, care au dat dovadă de patriotism și
largi vederi, care depășeau cu mult politica de partid.
Lord James Harris Malmesbury, ministrul
secretar de stat pentru afaceri Externe al Marii
Britanii, considera că Unirea Principatelor era
„strigătul timpului” și orice împotrivire a unor mari
puteri ar fi avut ca efect numai creșterea opoziției
Principatelor. Drept urmare, se declara în asenti-
ment cu politica împăratului Napoleon al III-lea
privind recunoașterea dublei alegeri a lui Cuza69.
De aceea, Lord Malmesbury va sfătui, la 4 martie
1859, înalta Poartă să ceară modificarea Con-
venției70.
Raportul din 28 ianuarie/9 februarie 1859 al
secretarului Legației Belgiei de pe lângă înalta
Poartă, E. J. Jooris, conținea știrea neașteptată a
alegerii lui Cuza ca domnitor al Țării Românești,
care „a cufundat Poarta și diplomația în stupoare.
-----------------------------------------Q?-------
Guvernul otoman, după ce s-a înțeles cu repre-
zentanții Puterilor, tocmai a protestat împotriva
alegerii, făcând apel la Conferință”71.
Marele vizir Aii Pașa și ministrul de Externe
Fuad Pașa intenționau să adopte măsuri privind
anularea dublei alegeri a lui Cuza în Principate,
conform raportului întocmit de Albert, conte de
Lallmand, însărcinat cu afaceri al Franței la înalta
Poartă, din 27 ianuarie/8 februarie 185972.
Ministrul plenipotențiar al Regatului celor Două
Sicilii, Eduardo Targioni, informa la 4/16 februarie
1859 despre refuzul guvernului otoman de a primi
deputăția Moldovei, sosită la înalta Poartă pentru
învestitura oficială a lui Cuza. Astfel, miniștrii
otomani „n-au vrut până în momentul de față să
primească oficial deputăția și probabil nici n-o vor
primi, așteptând hotărârile viitoarei Conferințe.
(...) în plus, Poarta a ordonat oficiilor telegrafice să
nu transmită mesajele pe care susnumita deputăție
ar fi vrut să le expedieze la Iași și București și, la
rândul lor, autoritățile celor două Provincii [Princi-
pate - n.m] au întrerupt comunicațiile telegrafice
între București și Giurgiu, așa încât știrile din
Principate ajung aici cu mare întârziere”73.
Albert de Lallemand informa pe ministrul de
Externe al Franței, Alexandre Walewski, la 3/15
februarie 1859, că „deputăția moldavă însărcinată
să remită Porții cererea oficială de învestitură
constituită pe lângă Ea de noul domnitor al Moldo-
vei se află aici de cinci sau șase zile. Ea nu a fost
primită de miniștrii otomani, care s-au grăbit să
explice motivele refuzului lor la toate Cabinetele”74.
Deși la 6/18 februarie 1859 Alexandre Walewski
sugera înaltei Porți să ia inițiativa unor concesii în
chestiunea românească75, înalta Poartă, prin
instrucțiunile secrete înmânate lui Musurus Pașa,
plenipotențiarul ei la Conferința de la Paris -
parvenite cu peripeții diplomaților francezi aflați
în misiune la înalta Poartă și raportate la 21
februarie/5 martie 1859 de Albert de Lallemand lui
Alexandre Walewski -, lua o poziție dură față de
dubla alegere a lui Al. I. Cuza. Principiul Unirii
trebuia respins, ca o violare a Convenției, impli-
când independența țării, iar puterile garante tre-
buiau convinse să fie de acord cu o intervenție
militară otomană în Principate, dublată de o acțiune
diplomatică a tuturor acestor puteri76.
Sir Robert G. Colquhoun, agent și consul gene-
ral al Marii Britanii la București, și-a îmbunătățit
opinia și atitudinea față de Cuza la contactul direct
cu acesta, telegrafiind la 15/27 februarie 1859 lui
—n~8~i---------------------------------------------
Lord James Harris Malmesbury că domnitorul „în
problemele de politică internă și administrație este
foarte rațional și prudent și, se pare, înțelege pe
deplin poziția sa”77.
Deși nu aproba poziția lui Cuza de rezistență în
fața otomanilor în caz de intervenție cu trupe în
Principate, britanicii susținând puterea suzerană,
consulul sublinia fermitatea domnitorului, care
declara: „dacă Turcia încearcă să ocupe teritoriul
valah, se va situa chiar el în fruntea națiunii și va
curge sânge; a spus că are 20 000 oameni în Valahia
și 10 000 în Moldova și nu s-ar teme de ceea ce ar
putea face Turcia”78.
Consulul britanic evidenția, tot la 27 februarie
(st.n.), declarația repetată a domnitorului că „dacă
Turcia se amuză să vină cu o forță armată în Valahia
pentru a ne împiedica să ne manifestăm, eu nu ezit
să vă spun că mă voi așeza în fruntea poporului
meu și, dacă va trebui să cădem, voi fi primul care-
mi voi oferi pieptul, dar va curge sânge.
Citez cuvintele sale pentru că, spre surpriza
mea, el le-a repetat la trei intervale diferite ale
întrevederii mele. A adăugat că el are 20 000 de
oameni în Țara Românească și 10 000 în Moldova
și cu aceștia ar putea ține piept Turciei”79.
Domnitorul își nuanța, totuși, declarațiile sale
anterioare cu privire la intenția sa de a se opune
unei invazii otomane. La 22 februarie/6 martie 1859,
R. G. Colquhoun informa pe Lord Malmesbury
despre Cuza „cu privire la intenția sa de a se opune
Turciei la orice încercare ce ar fi făcută de a
debarca trupe în Țara Românească, a declarat că
desigur el înțelege să procedeze așa dacă o astfel
de intervenție ar ti făcută fără consimțământul
puterilor; i-am reamintit numai ceea ce-i spusesem:
că Turcia nu va face nici un pas neautorizat”80.
Lord Malmesbury era un susținător hotărât al
alianței cu francezii, dorind ca domnitorul Cuza să
fie confirmat de către înalta Poartă81. Pronun-
țându-se atât pentru menținerea integrității Impe-
riului Otoman, cât și pentru evitarea unor noi
complicații în Orient, în condițiile apropiatei
declanșări a războiului dintre Franța și Imperiul
Habsburgic, diplomația britanică considera ac-
ceptarea dublei alegeri a lui Cuza mai puțin pericu-
loasă decât o „revoluție” antiotomană. Lord
Malmesbury trimisese o telegramă cifrată lui H. L.
Bulwer, ambasadorul pe lângă înalta Poartă,
confirmată de primire de acesta din urmă la 20
ianuarie/1 februarie 1859 în care dădea următoarele
instrucțiuni: „Un război cu Austria este probabil.
------------■ Revista de istorie militară ■-------
Știm că se va face o tentativă de a ridica provinciile
turce contra ei. Rezultatul va fi indepedența lor.
Lăsați Poarta să accepte orice guvern care este
mai puțin periculos decât o revoluție în genul celei
pe care o descriu”82.
Costache Negri avertiza, la 14/26 martie 1859,
pe domnitor de un potențial pericol din partea
otomanilor: „după trecerea în revistă a unei
divizii,făcută de Maiestatea sa sultanul, cavaleria și
artileria acestei divizii au plecat la Șumla, pe calea
ferată, în timp ce infanteria va fi în curând îmbarcată
pe vapoare, pentru a fi transportată la Varna și a-și
continua de acolo drumul pe jos pentru Șumla, loc al
destinației sale actuale”83. Șumla, considerată „cheia
Balcanilor”, constituia o bază ideală de unde să fie
organizată o campanie la nord de Dunăre.
Ca un mijloc de prevedere, Cuza a decis, la 14/
26 aprilie, concentrarea armatelor Moldovei și Țării
Românești, în tabăra de la Florești, între Ploiești și
Câmpina. în primul rând pentru a evita incidente
la Dunărea de Jos, dar observând hotărârea româ-
nilor de a se apăra cu arma în mână, după cum
raporta Costache Negri: „Franța, Anglia, Rusia,
Prusia și Sardinia au recunoscut dubla alegere a
Alteței Voastre în mod oficial și au dat instrucțiuni
ambasadorilor lor din Constantinopol de a zori, pe
lângă Sublima Poartă, acordarea învestiturii”84.
Trupe otomane afluiau, însă, în continuare
dinspre Asia Mică „din Trebizonda, Brussa, An-
gora, Smirna”, către Istanbul, unde erau „îmbră-
cate, înarmate și expediate la Șumla, cartier gene-
ral”85, după cum informa Costache Negri pe
domnitor la 28 aprilie/10 mai.
La Paris a fost organizată o nouă conferință a
ambasadorilor, începând cu 26 martie/7 aprilie 1859,
inițiatorul acesteia fiind ministrul de Externe al
Franței, contele Alexandre Walewski, fiul natural al
împăratului Napoleon I. în a doua ședință (1/13
aprilie), Kostaki Musurus Pașa, plenipotențiarul
otoman, a acuzat dubla alegere a lui Alexandru loan
Cuza ca o violare a prevederilor conferinței de la
Paris din 1858, propunând o intervenție armată
otomană în Principate. Reprezentanții Franței, Marii
Britanii, Prusiei, Rusiei și Regatului Sardiniei au
convenit că „dubla alegere nu este conformă cu
previziunile convenției din 19 august”, acceptând
însă acordarea învestiturii dublei alegeri pentru
domnitorul Cuza cu titlu excepțional, pentru a
preîntâmpina complicații ulterioare86.
La 8/20 mai 1859, C. Negri raporta că la Istanbul
aveau loc în continuare „mari exerciții și treceri în
----■ Revista de istorie militară ■-----------------
revistă de trupe sosite din interior, care vor fi expe-
diate la taberele din Șumla și Sofia”87. O lună mai
târziu, Negri trimitea vești bune în țară. La 8/20
iunie relata informațiile încurajatoare primite de
la ambasadorul britanic și cel francez - Sir H.
Bluwer și contele de Lallemand înalta Poartă
devenind favorabilă demersurilor delegației
române. Motivând această surpriză de bun augur,
Negri nota: „Această întorsătură de lucruri neaștep-
tată provine, după părerea noastră, din mai multe
pricini. în primul rând, din cauza unor anumite
tulburări din Herțegovina, de care se tem să nu se
propage până la Dunăre, și apoi de teama repezilor
înaintări ale aliaților în Italia, ca și de tot ce se
petrece acolo; apoi, pe deasupra, datorită sfaturilor
date de Puteri Turciei de a o sfârși cu problema
Principatelor, spre a avea o mare încurcătură mai
puțin în aceste vremuri tulburi; și apoi, de asemenea
- credem noi - pentru că ne-am anunțat plecarea,
ceea ce se poate să se fi socotit de către Sublima
Poartă ca un început de ruptură definitivă"88. în-
tr-adevăr, nemulțumiți de contrapropunerile
Porții89, delegații români au hotărât să se întoarcă
în țară. La propunerea lui Costache Negri90, Cuza
a rechemat delegația, la 31 mai/12 iunie 185991.
Totuși, C. Negri, împreună cu delegatul muntean I.
I. Filipescu, au rămas la Istanbul, la sfatul ambasa-
dorilor puterilor garante.
Această anunțată plecare a delegației române,
gândită de Cuza ca un factor de presiune asupra
înaltei Porți, nu a rămas fără rezultat. Fuad Mehmed
Pașa, ministrul de Externe otoman i-a răspuns la
15/27 iunie reprezentantului român „că totul a fost
aranjat aici cu reprezentanții Puterilor garante și
(...) că nu ar trebui să plecăm tocmai acum, când
totul se va termina în cinsprezece sau douăzeci de
zile, cel mult”92.
După ce Conferința de la Paris a confirmat
dubla alegere a lui Cuza, domnitorul a licențiat
tabăra de la Florești, la 30 august/11 septembrie
1859, de Sfântul Alexandru, patronul lui Cuza.
Apropierea războiului cu Austria, o înverșunată
adversară a Unirii Principatelor, l-a determinat pe
Cuza să încheie o înțelegere secretă cu Ludovic
Kossuth, liderul revoluționarilor unguri. în mai
1859, generalul G. Klapka, unul dintre conducătorii
Revoluției de la 1848-1849 din Ungaria a încheiat
un acord secret cu Vasile Alecsandri, reprezen-
tantul lui Al. I. Cuza, pentru a-i ajuta pe ungurii
care doreau să lupte împotriva austriecilor, româ-
nilor retrocedându-li-se în schimb Bucovina93. în
--------------------------------------UZI------
aceeași perioadă, domnitorul dispunea reunirea, la
Florești, a celor două oștiri, ale Moldovei și Țării
Românești, în nou-născuta armată română.
Cum înalta Poartă refuza să dea curs protoco-
lului din 1/13 aprilie, încheiat la Paris de cele cinci
puteri garante, cabinetul de la St. James a exercitat
presiuni asupra autorităților otomane prin Henry
L. Bulwer pentru a le determina să confirme dubla
alegere a lui Al. I. Cuza. Și aceasta cu toate că Fuad
Pașa asigurase că, de comun acord cu guvernul
britanic, criza urma să fie rezolvată. Bulwer dădea
instrucțiuni în acest sens, la 17/29 aprilie 1859, lui
Etienne Pisani, primul dragoman al ambasadei
Marii Britanii la Poartă, care fuseseră comunicate
verbal ca observații marelui vizir. Astfel, deși
„guvernul Majestății Sale a dat cea mai serioasă
recomandare și asupra căreia toate guvernele,
afară de cel al Austriei, și-au exprimat aceeași
opinie, guvernul Porții desconsideră sfatul Marii
Britanii și decide singur contra recomandării
celorlalte puteri, într-un mod conform cu vederile
guvernului de la Viena”94.
Iar Henry L. Bulwer continua cu vădită îngrijo-
rare că era de datoria sa să sublinieze amenințările
potențiale ce decurgeau din refuzul Porții, rezultat
mai mult dintr-un orgoliu rănit decât dintr-o
judecată limpede privind situația de la Dunărea de
Jos, din Principate și din Serbia, iar Rusia va avea
numai de profitat. Rezistența încăpățânată a înaltei
Porți de a nu duce la îndeplinire hotărârea puterilor
garante putea conduce, în accepția ambasadorului
britanic la Istanbul, „3. (...) aproape inevitabil, la
declarația de independență din partea domnitorului
Cuza și Poarta, neavând posibilități să se opună
acelei declarații, celelalte guverne, care nu pot rupe
relațiile lor cu Principatele, o vor accepta ca un
fapt împlinit. 4. Aceasta va duce, probabil, în cele
din urmă, la o declarație similară din partea
prințului Miloș. 5. Vor apărea, fără îndoială, compli-
cații ce vor oferi Rusiei o scuză pentru ocupația
armată a Principatelor”95.
Eduardo Targioni, ministrul plenipotențiar al
Regatului celor Două Sicilii la înalta Poartă raporta
la 13/25 mai 1859 că otomanii fuseseră convinși să
acorde învestitura de domn al Țării Românești și
Moldovei domnitorului Al. I. Cuza. „La sus-zisa
hotărâre a contribuit cel mai mult ambasadorul
britanic, în mai mică măsură Franța; încă și mai
puțin Rusia; Austria s-a ținut deoparte.
Spre a forța guvernul otoman să ia această
hotărâre, suspomenitul ambasador a utilizat argu-
----[20l--------------------------------------—
mentul obișnuit, anume că în fața unui refuz cat-
egoric ori a unei tergiversări excesive, moldo-valahii
ar fi putut, profitând de actuala situație din Europa,
să se declare independenți”96.
Poarta a cedat doar după șase săptămâni de
presiuni diplomatice, după cum constata A. de
Lallemand în raportul său către Al. Walewski97. Dar
intenționând, în același timp, după cum menționa
Henry L. Bulwer, la 30 mai 1859, „să introducă
clauza ca, dacă vreunul dintre Principate și-ar
exprima, prin organul său reprezentativ, dorința
de a avea un domnitor separat, guvernul sultanului
să-și păstreze libertatea de a consimți la o astfel de
cerere”98. S-au opus în special ministrul Prusiei,
dar și Bulwer, după mărturia sa de mai sus. Caracte-
ristic pentru complexitatea acestor situații, când
vechii aliați împotriva Rusiei intraseră în dezacord
în chestiunea românească, A. de Lallemand îl
suspecta pe Bulwer de faptul că Fuad Pașa a luat
această poziție chiar la sugestia ambasadorului
Marii Britanii!99 Intrigi cu adevărat levantine, dar
la întrebarea cuiprodest?răspunsul nu este decât
unul sigur - otomanilor, care prin Fuad Pașa
încercau să creeze disensiuni între puterile garante.
Ministrul de Externe Al. Walewski avertizase chiar
la 18/30 mai 1859 că „orice modificare adusă de
guvernul otoman la propunerile care i-au fost
recomandate de cele cinci puteri ar echivala pur și
simplu cu un refuz din partea sa”100.
înalta Poartă pretindea ca să fie „numit”
(„named”) Cuza prin două firmane separate, câte
unul pentru Moldova, respectiv, Țara Românească,
un caimacam în fiecare principat în care domni-
torul nu era prezent, pe durata absenței sale, dreptul
Porții „să intervină armat” în Principate101. Minis-
trul de Externe al Franței, Al. Walewski, considera,
la 22 mai/3 iunie 1859, condițiile puse de Poartă
pentru recunoașterea dublei alegeri a domnitorului
Cuza „cu totul inacceptabile și impracticabile”102.
Răspunsul diplomației britanice, respectiv de la
Lord Malmesbury, transmis prin Henry L. Bulwer,
la 25 mai/6 iunie 1859, era cât se poate de clar și de
ferm: „Vom sprijini cele două firmane și ca domni-
torul Cuza să meargă la Constantinopol pentru
învestitură, dar nimic altceva”103.
Ca urmare a presiunilor făcute pe cale diploma-
tică de puterile garante, în primul rând de francezi,
Poarta și-a schimbat atitudinea față de Principate,
consimțind să facă concesii104, care să fie cuprinse
într-un nou contraproiect105.
------------■ Revista de istorie militară ■------
■ Familia imperială franceză
După ce, în iulie 1859, se încheiase războiul
franco-sardo-austriac, care îndepărtase pentru
moment atenția puterilor garante de la chestiunea
românească, s-a hotărât redeschiderea Conferinței
de la Paris, pentru a se impune Porții concesii cu
privire la Principate.
Primul ministru britanic, Lord Palmerston și
ministrul secretar de stat la Foreign Office, Lord
John Russel, recomandau Porții, la 5/17 iulie 1859,
„adoptarea energică și fără rezerve a sugestiei din
13 aprilie”, fiind „foarte imprudent din partea Porții,
în actuala stare de lucruri, să permită ca această
problemă să rămână în continuare nerezolvată”106.
Poarta a trebuit să renunțe astfel la pretențiile
sale, pentru a evita izolarea sa de aliații din Războiul
Crimeii, Musurus Pașa fiind împuternicit să accepte
cele propuse de reprezentanții Franței și Marii
Britanii în privința respectării protocolului din 13
aprilie. Henry L. Bulwer raporta la 9/21 iulie 1859
către Lord John Russel: „Musurus a fost instruit să
nu insiste asupra actului separat, ci să consimtă la
un protocol și să facă orice modificări pe care
contele Walewski și Lod Cowley le-ar sugera. Pe
scurt, orice veți spune lui Musurus că trebuie să
facă, așa va face”107.
----■ Revista de istorie militară ■--------------
La 25 august/6 septembrie 1859, la Conferința
puterilor garante108 a fost recunoscută dubla
alegere a lui Cuza, Principatele având două Adună-
ri, două guverne și o Comisie Centrală la Focșani.
La 17/29 august 1859, Henry L. Bulwer putea
să transmită către Lord John Russel: „Poarta a
sancționat proiectul inițial al protocolului propus
de Conferința de la Paris, referitor la dubla alegere
a domnitorului Cuza și Musurus a fost instruit să-l
semneze imediat”109.
După cum se poate constata din analiza izvoare-
lor diplomatice, opinia reprezentanților puterilor
garante era din ce în ce mai favorabilă lui Cuza.
Noul consul britanic la București, Sir John Green,
scria lui Bulwer, la 3/15 septembrie 1859, că la
întrevederea avută cu domnitorul, acesta i-a lăsat
o buna impresie. „Domnitorul a dat dovadă de un
bun simț remarcabil în observațiile sale despre
treburile publice și cred că m-a părăsit cu convin-
gerea că nu avem obiective incompatibile cu
propriile sale interese particulare și cu acelea ale
Principatelor”110.
La întrebarea pusă lui Cuza de consulul britanic
la Iași, Henry Adrian Churchill, relatată la 14/26
septembrie 1859 lui Lord John Russel, privind vizita
ce urma să o efectueze domnitorul la înalta Poartă
pentru învestitură, răspunsul a fost nu înainte de
primăvara următoare. Motivul ar fi fost „fie
anotimpul de iarnă care se apropie, fie pretinsa
lipsă de fonduri pentru a plăti, cum îi plăcea să
numească, obișnuitul bacșiș, cu ocazia unei
învestituri. Deoarece înălțimea Sa părea să
accentueze această necesitate, pe care, am re-
marcat la el, o considera un vechi obicei pe care
nu se simțea chemat să-l pună în practică, i-am
spus că îi voi scrie în mod confidențial în această
problemă Excelenței Sale Ambasadorului” la
Poartă111.
Henry Adrian Churchill - străbunul marelui
om politic conservator Sir Winston Leonard Spen-
cer Churchill (1874-1965), unul dintre protagoniștii
de înaltă clasă ai victoriei Aliaților asupra Axei -,
scria la 22 septembrie/4 octombrie 1859, de la Iași,
lordului Russel că Samih Bey, colonelul otoman
care adusese firmanul de învestitură al domnitorului
pentru Moldova, a prezentat actul lui Cuza în pre-
zența miniștrilor, dar fără participarea corpului
consular, cu o zi înainte. Tot atunci „corpul consu-
lar a primit o comunicare oficială din partea
guvernului”112, respectiv o traducere a firmanului.
Era cât se poate de limpede că domnitorul și
sfetnicii săi nu doreau să dea o importanță specială
învestiturii sale în cele două Principate de către
reprezentanții puterii suzerane. Aflăm din raportul
din 22 septembrie/11 octombrie 1859 al lui Leon
Philippe Beclard, consulul general francez pentru
Principate, către ministrul de Externe Al. Walewski
că învestitura avusese loc fără „pompa și potrivit
tradițiilor de altădată. Dimpotrivă, el luase măsuri
pentru ca totul să se petreacă cu cea mai mare
simplitate și oarecum fără știrea populației. Numai
corpul consular fusese invitat în ultimul moment”113.
într-o sală aproape goală, colonelul Tahir Bey
a dat citire firmanului de învestitură și l-a remis
domnitorului Cuza care, „în loc să-l ducă spre buze,
potrivit vechiului obicei, s-a mărginit să-l depună,
la rândul său, în mâinile ministrului afacerilor
externe”114.
Astfel, abia după ce Habsburgii au fostînfrânți
în Italia de francezi și piemontezi, la 25 august/6
septembrie 1859 toate cele șapte puteri au
recunoscut dubla alegere a lui Cuza.
Această decizie internațională, favorabilă
Unirii Principatelor, reprezenta în fapt expresia
intereselor puterilor Occidentului, în special ale
Franței și Marii Britanii, românii beneficiind de
----1~22~|--------------------------------------
această conjunctură internațională favorabilă, cu
înțelepciune și unitate („frățietate”) în ceea ce
privește cauza națională. Rezultatele obținute ca
urmare a voturilor de la Iași și București din
ianuarie 1859 constituie un merit de netăgăduit al
clasei politice românești, dar, în același timp,
reprezintă răspunsul fericit al românilor la o injonc-
țiune vest-europeană, în special a puterilor mari-
time - Franța și Marea Britanie - care doreau
stoparea marșului triumfal al colosului continental
- Rusia - având ca obiectiv luarea în stăpânire a
Strâmtorilor.
Față de imperiul sultanilor, Cuza, Costache
Negri și ministrul de Externe Vasile Alecsandri s-au
purtat cu demnitate, apărând cu fermitate
autonomia țării. Nu au mai fost îngăduite încălcările
malului muntean al Dunării și nu s-a admis
includerea Principatelor Unite într-un tratat
comercial între otomani și marile puteri.
Domnitorul Cuza, pentru a desăvârși Unirea
Principatelor și a lărgi baza electorală, a cerut
puterilor să modifice Convenția în acest sens.
Pentru a convinge pe reprezentanții puterilor
europene, Cuza și apropiații săi au pregătit în iunie
1860 un memoriu. Acesta susținea unirea celor
două guverne și a celor două Camere - din Moldova
și Țara Românească - și reforma legii electorale.
Memoriul urma să fie înaintat atât autorităților
otomane, cât și puterilor garante115.
în august 1860, domnitorul a centralizat
intendența și administrația armatelor Moldovei și
Țării Românești, măsură care nu a întâmpinat o
opoziție energică din partea înaltei Porți. Pregătind
diplomatic vizita domnitorului la Istanbul, Costache
Negri transmitea lui Cuza, la 18/30 august 1860,
următorul mesaj: „Cred că Alteța Voastră face
foarte bine că vine la Constantinopol, pentru a fi
mai slobod în mijlocul inevitabilelor evenimente
viitoare. (...) că înseși ambasadele începeau să se
creadă jignite de întârzierea vizitei Alteței Voastre,
spunând sus și tare că această vizită este un fel de
obligație atât față de guvernele lor, cât și față de
Sublima Poartă. (...) Cred că nimeni nu va avea de
obiectat față de înțeleaptă măsură luată de Alteța
Voastră cu privire la centralizarea armatei, pentru
că oamenii sunt prea ocupați în altă parte”116.
Vizita din octombrie 1860 a lui Cuza la înalta
Poartă, amânată mai bine de un an de la învestirea
domnitorului, a oglindit noul stadiu al relațiilor
româno-otomane117 Cuza fiind primit ca un suveran
de către sultanul Abdul Medjid (1839-1861).
-----------■ Revista de istorie militară ■----
Evident satisfăcut de creșterea prestigiului său
și al țării, domnitorul scria după întoarcerea în
Principate, de la Iași, în noiembrie 1860, ambasa-
dorului britanic la înalta Poartă, Sir Henry Bulwer:
„De la întoarcerea mea în Principatele Unite, simt
încă mai bine decât chiar la Constantinopol, cât
de utilă pentru țara mea și pentru mine va fi călă-
toria pe care am întreprins-o. Cred că mulți nori
au fostîmprăștiați de întrevederile mele cu sultanul
și cu cei mai de seamă demnitari, iar Turcia se va
fi convins că România, liberă de acum înainte de
orice influență străină [rusească - n.n.], nu cere
decât să se strângă mai mult cu ea legăturile unei
prietenii reciproce”118.
Costache Negri informa la 18/30 decembrie
1860 pe domnitor că memoriul fusese înaintat
înaltei Porți și reprezentanților Puterilor garante:
„m-am dus la marele vizir, care mi-a cerut călduros
vești despre Alteța Voastră (...). S-au dat dispoziții
la Sublima Poartă să fie tradus în turcește memoriul
pe care l-am prezentat, pentru a fi supus în sfârșit
hotărârii Marelui Consiliu. Această grabă a Porții
de a se ocupa imediat de această afacere dovedește
că e dornică de a găsi o soluție favorabilă nouă.
Domnul ambasador al Angliei, căruia i-am
prezentat memoriul, ca și tuturor celorlalți ambasa-
dori ai Puterilor garante, mi-a promis că-1 va
sprijini”119.
Otomanii manifestau însă față de români o
atitudine de temporizare și de amânare, amintind
de expresia turcă yavaș yavaș (încet-încetișor).
Departe de a avea o atitudine pasivă, supusă, de
așteptare, Costache Negri a început să vehiculeze
ideea proclamării de către Cuza a Unirii adminis-
trative „din proprie inițiativă”, așteptând cu
încredere „un efect salutar la Sublima Poartă”.
„Am toate motivele să cred - scria lui Cuza la
25 martie/6 aprilie 1861 - că viguroasele mele
declarații cu privire la Unire, repetate de atâtea
ori, au produs un efect salutar la Sublima Poartă.
Am obișnuit aici toată lumea cu ideea că, dacă
Sublinia Poartă nu va lua în curând o hotărâre
categorică referitoare la zisa unire, Alteța Voastră,
obligată de necesitate, o va proclama din proprie
inițiativă, nu mai târziu decât la deschiderea noii
Camere de la București”120.
Poarta a trimis, la 19 aprilie/1 mai 1861,
reprezentanților Puterilor garante o notă prin care
se cerea rezolvarea dorințelor Principatelor, în
special cea privind Unirea administrativă, valabilă
însă numai pe durata domniei lui Cuza, Poarta
----■ Revista de istorie militară ■----------------
cerând chiar să poată interveni militar în Princi-
patele Unite în caz de urgență121.
Principatele Unite au obținut o ieșire la Marea
Neagră, pe Dunăre, Comisia Europeană hotărând,
la 15/27 mai 1861, ca talvegul brațului Chilia să
devină hotarul cu Imperiul Otoman. De asemenea,
cu toată împotrivirea Imperiului Habsburgic și a
Imperiului Otoman, pe pașapoartele statului român
a apărut titulatura Principatele Unite122, drept
confirmat apoi la otomani123. Vremea umilințelor
în raporturile cu otomanii trecuse.
Principatele Unite se vor dovedi nucleul viitoa-
rei Românii Mari, având același rol ca Regatul
Sardiniei (Piemontul) pentru unificarea Italiei și
Prusia pentru cea a Germaniei.
Conferința ce urma să hotărască asupra noului
statut al Principatelor Unite a început la 13/25
septembrie 1861 la Istanbul.
La 16/28 septembrie, Aii Pașa, reprezentantul
înaltei Porți a susținut ca, în cazul încălcării Conven-
ției de către Principatele Unite, Imperiul Otoman
să intervină militar124, dar nu a primit sprijinul
ambasadorilor puterilor garante.
Până la urmă înalta Poartă a trebuit să renunțe
la pretenții, precum existența unui guvernator în
Moldova, care să-l suplinească pe domnitor, sau
intervenția militară în caz de încălcări aduse
Convenției de către Principatele Unite.
La Conferința de la Constantinopol, marile
puteri au convins înalta Poartă să emită Firmanul
de organizare administrativă a Moldovei și Valahiei,
la 20 noiembrie/2 decembrie 1861, reprezentând
recunoașterea oficială a Unirii Principatelor.
Aceasta era însă consimțită doar ca o uniune
personală, la sugestia Imperiului Habsburgic. Cuza
s-a folosit de acest firman, proclamând la 11/23
decembrie: „Unirea este îndeplinită. Naționalitatea
română este întemeiată. (...). Alesul vostru vă dă
astăzi o singură Românie”125.
Termenul de „România”, utilizat în mod frec-
vent, dar neoficial, a fost folosit, începând cu anul
1862, în actele oficiale ale țării.
A fost creat un singur guvern la București (22
ianuarie/3 februarie 1862) și un singur parlament,
deschis în capitala țării la 24 ianuarie/5 februarie
1862.
Nemulțumit de faptul că reforma electorală și
noua lege agrară nu au întrunit sufragiile Adunării
elective, Cuza a dizolvat-o la 2/14 mai 1864 - așa-
numita lovitură de stat din 2 mai, inspirată din lovi-
tura de stat din 2 decembrie 1851 dată de Napo-
---------------------------------------r23~|----
leon al III-lea. Cuza a promulgat o nouă lege
electorală, care sporea numărul alegătorilor și o
nouă Constituție - Statutul dezvoltător al Conven-
ției de la Paris.
Noul ambasador francez la înalta Poartă,
marchizul L. Moustier scria, la 10/22 mai 1864,
ministrului său de Externe, Edouard Drouyn de
Lhuys, despre atitudinea înaltei Porți față de
lovitura de stat a lui Cuza, din 2/14 mai, considerată
„de o ostilitate sistematică”126 într-o primă fază.
Moustier anexa la raportul său copia unei
scrisori a marelui vizir Fuad Pașa către Al. I. Cuza,
datată 9/21 mai, în care se avertiza că înalta Poartă
„nu va putea să-i recunoască nici un drept de a
schimba sau modifica legile fundamentale ale țării,
legi stabilite în virtutea tratatelor la care ea este
parte integrantă”127 și că „orice act de natura celor
menționate mai sus depășește sfera atribuțiilor
recunoscute și legitime ale guvernului Alteței
Voastre și că îl consideră neavenit”128.
Domnitorul a primit o invitație de a veni „cât
mai repede” la Istanbul pentru recunoașterea noului
statut, atât din partea ministrului de Externe
otoman Aii Pașa, cât și din cea a ambasadorului
britanic la înalta Poartă, Sir Henry Bulwer129.
Cuza și-a amânat plecarea la Poarta Otomană
până după desfășurarea Plebiscitului, al cărui rezultat
final a fost prezentat pe 21 mai/2 iunie 1864, de
Sfinții împărați Constantin și Elena. Politica de mână
forte a domnitorului fusese confirmată. Reformele
lui Cuza, în special cea agrară și „Statutul”, au
întrunit majoritatea covârșitoare a sufragiilor (682
621 de voturi da, 1307 voturi nu și 70 220 de abțineri).
Astfel că la întâlnirea oficială cu sultanul Abdul Aziz
(1861-1876) beneficia de mandatul oferit de români
prin vot popular.
în noua vizită la înalta Poartă din 7-19 (st.v.)
iunie 1864, Alexandru loan Cuza a dat dovadă de o
atitudine demnă și fermă. La 19 iunie/1 iulie 1864,
Sir Henry Bulwer relata ministrului său de
Externe, Lord John Russel, că sultanul părăsise
înalta Poartă chiar în ziua sosirii domnitorului,
încercând să sublinieze cine era „stăpânul lumii”,
sau măcar a unei părți a acesteia. L-a primit pe
domnitor a doua zi, 8/20 iunie, politicos, dar rece.
Cuza s-a bucurat însă de sprijinul puternic, care s-a
dovedit a fi foarte eficient, al marchizului de
Moustier, reprezentantul împăratului Napoleon al
III-lea la înalta Poartă. Beneficiind de această
susținere, domnitorul și-a putut permite o atitudine
demnă, de adevărat prinț, dovedindu-se ferm în
relațiile cu diplomații otomani, iar aceștia au
devenit mai dispuși la un compromis130.
Domnitorul a trebuit să accepte unele modifi-
cări privind „Statutul dezvoltător” și astfel a fost
încheiat la 16/28 iunie un Protocol adițional între
înalta Poartă și Puterile garante, care confirma
practic actul de la 2/14 mai. Drept urmare,
Principatele Unite puteau modifica sau schimba
legile țării fără vreo interferență din exterior.
Această situație era recunoscută de Sir Henry
Bulwer, reprezentantul celei mai mari puteri din
acea vreme: „Acum Prințul, de acord cu corpurile
Statului, poate modifica legile interne, potrivit
voinței sale, lucru pe care Dvs. l-ați cerut fără
încetare de vreo patru-cinci ani. Abia acum,
mărturisesc, Dvs. reintrați în posesia vechilor
voastre drepturi de autonomie, căci nimeni nu mai
poate, sub nici un pretext, să intervină în
administrația Dvs. internă”131.
Noul nume al „Statutului”, întrunind aprobarea
marilor puteri, era Actul adițional la Convențiunea
din 7/19 august 1858.
Vizita la Istanbul din 1864, încununată de
succes, a întărit autonomia statului român. Era
evident că umilințele în relațiile cu imperiul
sultanului și cu celelalte mari puteri rămăseseră de
domeniul trecutului, Cuza fiind tratat ca un principe
european. Astfel, în 1865, la observațiile critice ale
marelui vizir legate de unele tulburări din Bucu-
rești, domnitorul a replicat categoric: „Mă văd silit
a vă aduce aminte că Principatele Unite, în termenii
formali ai Convenției, se administrează liber și fără
de tot amestecul înaltei Porți și dacă augusta curte
suzerană are dreptul de a provoca măsuri de ordine
publică în România, este atunci numai când ordinea
ar fi fost compromisă și, al doilea, când ar fi urmat
o înțelegere între înalta Poartă și Curțile garante”132.
Acest răspuns demn, prompt și categoric era fără
precedent în relațiile dintre Principate și puterea
suzerană de pe malurile Bosforului133.
O nouă epocă se contura pentru românii din
Principatele Unite, care a avut ca final logic, firesc
și glorios, obținerea Independenței la 1877, statul
român având în frunte un domnitor dintr-o familie
princiară occidentală - Carol I.
1	Nicolae Bălcescu, Opere, voi. II, București, 1982,
p. 112.
2	Românii la 1859. Unirea Principatelor române în
conștiința europeană. Documente externe, voi. I,
București, 1984, doc. 12, p. 24-26.
------------■ Revista de istorie militară ■--------
3	Ibidem, voi. I, doc. 15, p. 33, 34.
4	Cf. Angela Jianu, Maria Rosetti: New Genealogi-
ca! Contribution, în „Historical Yearbook”, voi. VI,
București, 2009, p. 221-224.
5	Documente privind istoria militară a poporului
român, ianuarie 1848-decembrie 1856, volum întocmit
de colonel Constantin Căzănișteanu (coordonator),
Maria Georgescu, dr. Dorina N. Rusu, București, 1986,
doc. 98, p. 95, 96.
6	Cf. Nicolae lorga, Mărturii istorice privitoare la
viața și domnia lui Știrbei Vodă, București, 1905.
7	Leonid Boicu, Adevărul despre un destin politic.
Domnitorul Gr. Al. Ghica (1849-1856), Iași, 1973, p. 38.
8	Nicolae lorga, op.cit., p. 44.
9	Dan Berindei, Domniile de la Balta Liman, în
Istoria românilor, voi. VII, tom I, Constituirea României
moderne (1821-1878), coordonator: Acad. Dan Berindei,
București, 2003, p. 409.
10	Cf. Mihai-Sorin Rădulescu, Un diplomat francez
din veacul al XlX-lea: Eugene Poujade, în „Revista
Istorică”, t. XVI, nr. 1-2, 2005, p. 87-94.
11	Documente privind istoria militară a poporului
român, ianuarie 1848-decembrie 1856, doc. 229,
p. 258, 262 („On doit rendre au prince Stirbey cette
justice que c’est lui qui le premier a mis ces forces
sur un pied respectable; avant lui la milice ne faisait
meme pas l’exercice âfeu; aujourd’hui elles manoeuvre
avec ensemble et tire avec une grande precision. Les
frontieres de la Valachie, le long du Danube et des
Carpathes n’dtaient presque pas gardees; elles sont
mises maintenant â l’abri d’une surprise.
Les Valaques sont des bons soldats et de bons
cavaliers; ils prennent vite l’allure militaire; avec de
bons officiers on en fera des regiments qui ne seraient
pas â mepriser; ceux qui sont dans l’armee autrichienne
peuvent donner une idee de ce que seraient les
Moldo-Valaques s’ils etaient bien commandes, et s’ils
etaient incorpores dans une armee ou il y eut un es-
prit militaire”).
12	Acte și documente relative la istoria renascerei
României, publicate de Ghenadie Petrescu, D.A.
Sturdza, D.C. Sturdza, voi. II, București, 1889, p. 145.
13	Lord Palmerston, Sa correspondance intime pour
serviră l’histoire de l’Europe de 1830 ă 1865, voi. II,
Paris, 1879, p. 433.
14	Armând Levy, Principatele române și Imperiul
Otoman, în Românii la 1859. Unirea Principatelor
române în conștiința europeană. Texte străine, voi. II,
București, 1984, p. 117.
15	Horia Vladimir Șerbănescu, Participarea unor
unități românești la operațiuni militare în timpul
Războiului Crimeii, 1853-1855, în „Revista Istorică”,
t. XVI, nr. 1-2, 2005, p. 135-142.
16	Valeriu Stan, Aspecte ale luptei revoluționarilor
pașoptiști exilați pentru Unirea Principatelor (1853-1857)
(I), în „Revista istorică”, t IV, nr. 11-12, 1993, p. 389.
17	Cornelia Bodea, Lupta pentru unire a revoluțio-
narilor exilați de la 1848, în Studii privind unirea
Principatelor române, București, 1960, p. 160, 161.
18	Raluca Torni, „Europa naționalităților” între
revoluție și război. Cazul românilor și al italienilor, în
----■ Revista de istorie militară ■-----------------
„Revista Istorică”, tom XVI, nr. 1-2, 2005, p. 56 et
passim.
19	loniță Magheru, nepotul generalului Gheorghe
Magheru.
20	Documente privind istoria militară a poporului
român, ianuarie 1848 - decembrie 1856, doc. 241,
p. 286, 287 („II generale Turco che comanda il corpo
d’armata che trovasi in Calafato spedi il nominato
Majerol, uno dei capi della rivoluzione che ebbe luogo
nei due Principali nell’anno 1848, uomo liberale
conosciuto da tutti a indurre gli abitanti dei villagi
circonvicini a rifiutare ubbidienza alle autorita Russe
ed a mettersi in stato d’insurrezione promettendoli a
nome del suddetto Generale molte vantaggi cio che
ebbe luogo.
Le autoritta Russe facere di cio rapporto al
Colonnello Baumgarten che trovasi accampato in
quelle vicinanze il quale marcio subito col suo corpo
d’armata di tre mila uomini sopra i sudditti villaggi
per restabilirsi l’ordine e distrusse il capo luogo detto
Salcia. I Turchi sortirono in quel memento dalie loro
trincce lo circondarono e ne fuero un macello”).
21	Valeriu Stan, Aspecte ale luptei revoluționarilor
pașoptiști exilați, p. 360. Paul Emanoil Barbu, Pregătiri
pentru o colaborare militară cu Poarta împotriva Rusiei
țariste și declanșarea unei noi revoluții în anii 1853-
1854, în „Arhivele Olteniei”, nr. 7,1992, p. 46. Raluca
Torni, op.cit., p. 59, 60.
22	Lui C.A. Rosetti (1816-1916) la o sută de ani de
la nașterea sa. De la Paris la Stambul, București, 1916,
p. 262. Raluca Torni, op.cit., p. 59.
23	L. Boicu, Austria și Principatele Române în
vremea Războiului Crimeii (1853-1856), București,
1972, p. 119-125.
24	Lord Palmerston, Sa correspondance, voi. II, p.
455.
25	Dan Berindei, op.cit., p. 430.
26	Acte și documente relative la istoria renascerei
României, voi. II, p. 638, 639, 641-613.
27	Cf. I.C. Filitti, Le Reglement Organique. Etude
de droit publique et d’histoire diplomatique, Bucu-
rești, 1904.
28	Documente privind Unirea Principatelor, voi.
VII, Corespondență diplomatică engleză (1856-1859),
ed. Valentina Costake, Beatrice Marinescu, Valeriu
Stan, București, 1984, doc. 1, p. 1, 2 („They had con-
sidered that the cession of a large part of Bessarabia,
by which their territory had been extended, so as to
give them possession of the entire left bank of their
great river and increase their population would have
led Europe to think seriously, as to the possibility, of
adopting a course on which all classes of the Princi-
pality are unanimous, all political parties agreed,
namley the Union of the Provinces into one state
under a Foreign Prince guranteed by the great Powers
but still under Suzerainty of the Porte”).
29	Dan Berindei, op.cit., p. 434.
30	Acte și documente relative la istoria renascerei
României, voi. II, p. 1075-1082.
31	Ibidem, p. 182-183 („II est convenu qu’il y aura
dans les principautes une force armee naționale,
	F251------------------------------------------
organisee dans le but de maintenir le surete de
l’intdrior et d’assurer celle des frontiercs. Aucune
entrave ne pourra etre apportee aux mesures extraor-
dinaires de defense que, d’accord avec la Sublime
Porte, elle seraient appelees â prendre pour repousser
toute aggression etrangere”).
32	Ibidem, p. 183-184 („Si le repos interior des
principautes se trouvait menace ou compromis la Sub-
lime Porte s’entendra avec Ies autres puissances
contractantes sur Ies mesures ă prendre pour
maintenir ou retablir l’ordre legal. Une intervention
armee ne pourra avoir lieu sans un accord prealable
entre ces puissances”).
33	J. B. Duroselle, L’Europe de 1815 ă nos jours.
Paris, 1964, p. 113.
34	T.W. Riker, Cum s-a înfăptuit România. Studiul
unei probleme internaționale (1856-1859), București,
1944, p. 102.
35	Leonid Boicu, Diplomația europeană și cauza
română (1856-1859), Iași, 1978, p. 123.
36	Documente privind Unirea Principatelor, voi.
VII, Corespondență diplomatică engleză (1856-1859),
doc. 52, p. 171, 173 („that I advised that the Porte
should in no way interfere with a free expression of
the național wish on this subject (the Union) in either
of the Principalities”)
37	Ibidem, doc. 52, p. 172-174 („To caii on these
countries to pronounce their opinion, and then to
prevent their doing so, would be a miserable juggle,
which would be at once detected, and counteracted.
Nothing indeed seems to me now so important to the
interests of the Porte as that the good faith of the
Porte, in this particular should be conspicuous. (...)
To attempt to silence opinion on the point would, in
the present state of affairs, give to the word «Union»
an irresistible charm and sonner or later an irresist-
ible force”).
38	T.W. Riker, Cum s-a înfăptuit România, p. 167.
39	Acte și documente relative la istoria renascerei
României, voi. V, p. 388.
40	Documente privind Unirea Principatelor, voi.
VII, Corespondență diplomatică engleză (1856-1859),
doc. 162, p. 443, 446 („the Moldavians are not likely
to give a majority of votes to the Union were the
votes in both Divans unanimous, the difficulty of ex-
ecution would remain. Every passing day seems to
confirm the prevailing impression that the Union un-
der a native Prince is impracticable, that Union under
a Foreigner would be highly objectionable”).
41	Ibidem („The unusual gravity of the crisis”).
42	Andrei Oțetea, L’accord d’Osborne (9 aout
1857), în „Revue Roumaine d’Histoire”, t. III, nr. 4,
1964, p. 685.
43	Lord Palmerston, Sa correspondance, voi. II, p. 479.
44	Andrei Oțelea, op.cit., p. 677-696.
45	T.W. Riker, op.cit., p. 176.
46	Georgeta Filitti, La scene politique de Valachie
en 1857. Un temoignage d’epoque, în „Historical Year-
book”, voi. VI, 2009, p. 217.
47	Ibidem, p. 220 („Toute combinaison avec un
prince indigene ne sera que la recrudescence de l’dtat
--------F26~|-----------------------------------------
d’inquietude et de souffrance dont tout le monde
esperai sortir. Quelles que soient Ies vertus, la
capacite et la popularite du prince indigene que nous
aurions, le defaut du prestige necessaire pour apaiser
l’amour propre blesse des rivaux desappointes sera
toujours un element de faiblesse du nouveau
Gouvernement et un germe de desordre et de
troubles; qui ne manqueront pas d’eclater ă la
premiere occasion d’amener en Orient un conflit qui
compromettra de nouveau la paix gdndrale de
l’Europe”).
48	Românii la 1859, voi. I, doc. 29, p. 78, 79.
49	Cf. Beatrice Marinescu, Gabriela Wagner, The
Union of the Romanian Principalities in the concerns
ofStratford Canningas ambassador in Constantinople,
1853-1858, în „Revue Roumaine d’Histoire”, t. IX, nr. 2,
1970, p. 261-269.
50	William Miller, Imperiul Otoman, 1801-1913, în
voi. Românii la 1859. Unirea Principatelor române în
conștiința europeană. Texte străine, voi. II, București,
1984, p. 413.
51	Românii la 1859, voi. I, doc. 25, p. 68, 69.
52	Armând Levy, op.cit., în ed.cit., p. 112.
53	Ibidem, p. 115, 116.
54	Ibidem, p. 116.
55	Românii la 1859, voi. I, doc. 74, p. 190,191 („Les
orateurs ont eu soin dans leurs discours et dans la
formule de leurs voeux de ne pas prononcer meme le
mot de suzerainete et on employe des terms qui
demontrent suffisamment ă quoi ils veulent arriver”).
56	Ibidem, p. 191, 192 („ont commencd par de-
mander des reformes purement politiques, c’est-â-
dire par des voeux qui ne sont rien moins qu’attentoires
aux principes de la suzerainete et du maintien de
l’integrite de l’Empire Ottoman, consacres une fois
de plus par le sus-dit Trăite de Paris”).
57	Armând Levy, op.cit., în ed.cit., p. 118.
58	Ibidem, p. 117, 118.
59	Ibidem, p. 117.
60	Românii la 1859, voi. I, doc. 70, p. 179,180, 182
(„ă part l’esperance secrete d’une influence ou d’une
domination dans l’avenir qu’elle nourrit avec foi,
poussait dans l’union la satisfaction de son amour
propre qui lui fait voir dans l’emancipation politique
des Principautes un commencement du demem-
brement territorial de l’Empire execute par les Puis-
sances qui ont combattu pour le maintien de son
integrite”).
61	Armând Levy, op.cit., în ed.cit., p. 117.
62	Ibidem, p. 117.
63	Documente privind Unirea Principatelor, voi. II,
Rapoartele consulatului Austriei din Iași (1856-1859),
ed. Dan Berindei, București, 1959, doc. 363, p. 388-390.
64	Ibidem, doc. 370, p. 395, 396; doc. 377, p. 400;
doc. 381, p. 405, 406; doc. 386, p. 408, 409.
65	Ibidem, doc. 367, p. 393, 394 („pour hâter de
toute leur force le moment oii une decision superieure
fera sortir de l’anarchie notre malheureuse princi-
paute”), incriminând „măsurile de violență și arbitrar”
(„des mesures de violence et d’arbitraire”) ale
caimacamilor unioniști.
------------■ Revista de istorie militară ■----------
66	Ibidem, doc. 380, p. 403-405 și doc. 378, p.
400, 401.
67	Ibidem, doc. 407, p. 427 („des irregularites
flagrantes renversent l’esprit de la Convention”).
68	Cf. Românii la 1859. Unirea Principatelor Române
în conștiința europeană. Documente externe, 1984,
voi. I, doc. 112, p. 326, 327 („Le colonel Couza peut
bien dire qu’il a ete fait Prince par la grâce de Dieu,
car jamais nomination fut plus imprcvue pour tous, et
surtout pour celui qui en a ete l’objet. Personne ne
songeait â lui, et vous devez vous rappeler que, dans
mes rapports, je n’ai jamais prononce son nom. (...)
Sa nomination est un veritable coup de foudre pour
Ies Autrichiens et pour Ies Turcs, et en meme temps
le triomphe le plus eclatant de la politique franțaise,
non pas parce que Ies agents francais on travaille pour
lui, mais parce que notre politique etait la bonne, au
point de vue des interets et des aspiration du pays”).
69	Marian Stroia, Românii în contextul politic
european. De la Unirea Principatelor la căderea lui
Cuza-Vodă (1859-1866), București, 2007, p. 50.
70	R.V. Bossy, LAutriche etles Principautes Unies,
București, 1938, p. 224.
71	Românii la 1859, voi. I, doc. 125, p. 356-358 („a
plonge la Porte et la diplomație dans la stupeur. Le
Gouvernement Ottoman apres s’etre concerte avec
Ies representants des Puissance vient de protester
contre l’election en faisant appel ă la conference”).
72	Ibidem, voi. I, doc. 124, p. 351-356.
73	Ibidem, voi. I, doc. 138, 382, 383 („non han
voluto i Miniștri, sino a questo giorno officialmente
ricevere la Diputazione, ne probabilmente la riceveră,
in aspettativa delle determinazioni della futura
Conferenza. (...) Ha inoltre ordinate la Porta alli ufici
telegrafici di non comunicare i dispacci che la
medesima deputazione avrebbe voluto spedire in Jassy
e Bucarest, e dai canto loro, le autorită di quelle Pro-
vincie, hanno interrotte le comunicazioni telegrafiche
tra Bucarest e Giurgeve, di guisa che le notizie de
Principali qui pervengono con molto ritardo”).
74	Documente privind Unirea Principatelor, voi. VI.
Corespondență diplomatică franceză (1856-1859), doc.
249, p. 450, 451 („La deputation moldave chargee de
remettre ă la Porte la demande officielle d’investiture
formee aupres d’Elle par le nouvel Hospodar de Moldavie
est ici depuis cinq ou six jours. Elle n’a pas ete rețue par
Ies Ministres ottomans qui se sont hâtes d’expliquer Ies
motifs de leur refus â tous Ies Cabinets”).
75	Ibidem, doc. 251, p. 453, 454.
76	Ibidem, doc. 256, anexa, p. 464-467.
77	Documente privind Unirea Principatelor, voi. VII,
Corespondență diplomatică engleză, doc. 371, p. 951
(„in matters of internai policy and administration he
is most rațional and prudent and apparently fully un-
derstands his position”).
78	Ibidem, p. 951, 952 („in the Turkey attempt to
set up on Wallachian territory he would be placed
himself at the head of the nation and blood should
flow; he said that he had 20 000 men in Wallachia and
10 000 men in Moldavia and feared not what Turkey
could do”). Vezi și Beatrice Marinescu, Poziția Marii
--------■ Revista de istorie militară ■--------------
Britanii față de dubla alegere a domnitoului Cuza și
față de unirea politico-administrativă a Principatelor
Române (1859-1861), în „Studii și Materiale de Istorie
Modernă”, voi. V, 1975, p. 78, 79
79	Documente privind Unirea Principatelor, voi. VII,
doc. 372, p. 953, 955 („«Si la Turquie s’amuse â venir
avec une force armee en Valachie pour nous comprimer,
je n’hesite pas de vous le dire, je me mettrai ă la tete
de mon peuple, et si nous devons tomber, je serai le
premier ă offrir mon sein, mais le sang coulera».
I quote his words for to my surprise he repeated
them at three different periods of my interview. He
added that he had 20 000 men in Wallachia and 10 000
in Moldavia, and with these he could hold but against
Turkey”).
80	Ibidem, doc. 376, p. 960, 961 („on the subject
of his intention to oppose Turkey of any attempt were
made to land troops in Wallachia, he said of course he
meant, if such movement were made without the con-
sent of the powers; I merely recalled to him what I
had said, that Turkey would take no step
unsanctioned”).
81	R.V. Bossy, LAutriche etles Principautes Unies,
p. 12, 13.
82	Documente privind Unirea Principatelor, voi.
VII, doc. 339, p. 901 („War with Austria is probable.
We know an attempt will be made to raise the Turkish
provinces against her. This will end in their indepen-
dence. Let the Porte accept any Government that is
less dangerous than a revolution such as I describe”).
83	Alexandru loan Cuza și Costache Negri. Cores-
pondență, ed. Emil Boldan, București, 1980, doc. 8,
p. 15, 16 („qu’apres la revue d’une division faite par
S.M. le sultan, la cavalerie et l’artillerie de cette divi-
sion sont parties pour Choumla par la voie de fer,
tandis que l’infanterie va etre bientot embarquee sur
des bateaux ă vapeur pour etre transportee â Varna et
continuer de lă, par terre, sa marche pour Choumla,
lieu de sa destination actuelle”).
84	Ibidem, doc. 14, p. 24, 25 („La France, l’Angle-
terre, la Russie, la Prusse et la Sardaigne ont reconnu
la double election de Votre Altesse officiellement et
ont donne des instruction â leurs ambassadeurs de
Constantinople d’activer aupres de la S. Porte l’inves-
titure”).
85	Ibidem, doc. 17, p. 30, 31 („de Trebisonde,
Brousse, Angora, Smyrne. Aussi arrivcs ici, ils son
habilles, armds et expedies ă Choumla, quartier
general”).
86	Marian Stroia, op.cit., p. 57, 58.
87	Alexandru loan Cuza și Costache Negri. Cores-
pondență, doc. 19, p. 34, 35 („de grands exercices et
revues de troupes arrivees de l’interieur, qu’on
expedie aux câmp de Choumla et de Sofia”).
88	Ibidem, doc. 25, p. 47, 48 („Ce reviriment
inattendu provient, selon nous, de plusieurs causes.
D’abord, de certains troubles dans l’Herzegovine, que
l’on craint de se propager jusqu’au Danube, et puis
du rapide avancement des allies en Italie ainsi que de
tout ce qui s’y passe, puis encore des conseils donnes
par Ies Puissances â la Turquie d’en finir avec la ques-
	PH—
tion des Principautes, pour avoir un grand embarras
de moins dans ce temps-ci; et puis aussi, croyons-
nous, de ce que nous avons annonce notre depart qui
peut avoir ete considere par la S. Porte comme un
commencement de rupture definitive”).
89	Documente privind Unirea Principatelor, voi. III,
Corespondență politică (1855-1859) ed. Cornelia C.
Bodea, București, 1963, doc. 370 anexa, p. 602-607.
90	Ibidem, doc. 372, p. 610.
91	Ibidem, doc. 375, p. 613, 614.
92	Alexandru loan Cuza și Costache Negri. Cores-
pondență, doc. 28, p. 53, 54 („que tout etait arrange
ici avec les representents des Puissances garantes et
(...) qu’il ne fallait pas nous en alles ă present que le
tout serait termine dans quinze ou vingt jours, tout
au plus”).
93	Ludovic Kossuth, Amintiri și scrieri din exil.
Perioada războiului din Italia, în Românii la 1859, voi. II,
p. 216-225.
94	Documente privind Unirea Principatelor, voi. VII,
Corespondență diplomatică engleză, doc. 390 anexa,
p. 981, 982 („Her Majesty’s Government has given
the most earnest advise, and on which every Govern-
ment but that of Austria has expressed the same opin-
ion, the Government of the Porte disdains the coun-
sel of Great Britain and decides alone against the
counsel of every other Power, and in a manner in
conformity with the view of the Cabinet of Vienna”).
95	Ibidem, doc. 390, anexa, p. 981, 983 („3rd (...)
almost inevitably to declaration of independence on
the part of Prince Couza; and that the Porte not hav-
ing the means to oppose that declaration the other
Governments, which cannot abandon their relations
with Principalities, will accept it as a necessity accom-
plished. 4,h That this will probably produce a similar
declaration eventually on the part of Prince Milosch.
5th That il will not improbably lead to complications in
which Russia will find an excuse for the armed occupa-
tion of the Principalities”).
96	Românii la 1859, voi. I, doc. 163, p. 462,463. Cf.
Ed. P. Buonincontro, L’Unione dei Principati
Danubiani nei documenti, diplomatici napoletani,
Napoli, 1972, p. 204, 205 („Ha piu d’ogni altro
contribuite a siffatta determinazione l’Ambasciatore
Britannico, piu debolmente la Francia; ancor meno la
Russia; l’Austria si e tenuta in disparte.
Per quasi forzare la determinazione del Governo
Ottomano, adoperava il mentovato Ambasciatore il
solito argomento, che assolutamente negando, o
soverchiamente indugiando, i Moldo-Valachi pro-
fittando delle presenti condizione Europee avrebbero
potuto dichiarasi indipendenti”).
97	Documente privind Unirea Principatelor, voi. VI,
Corespondență diplomatică franceză, doc. 284, p. 501.
98	Documente privind Unirea Principatelor, voi.
VII, doc. 394, p. 988, 989 („putting in a clause that if
either of the Principalities expressed, through its rep-
resentative body, a wish to have a separate Prince,
the Sultan’s Government would hold itself free to
accede to such a demand”).
—r28~i-----------------------------------------------
99	Ibidem, voi. VI, doc. 285, p. 502; doc. 288, p. 505,
506; doc. 293, p. 515.
100	Ibidem, doc. 283, p. 500, 501 („toute modifica-
tion apportde par le gouvernement ottoman â la
combinaison qui lui a ete recommandee par les cinq
Puissances equivaudrait ă un refus pur et simple de
sa part”).
101	Ibidem, voi. VII, doc. 396, p. 990, 991 („inter-
fere by arms”).
102	Ibidem, voi. VI, doc. 292, p. 513 („tout â fait
inconcevables et impracticables”).
103	Ibidem, doc. 398, p. 993, 994 („We would sup-
port the two Firmans, and that Couza should go to
Constantinople for his investiture, but nothing else”).
104	Ibidem, voi. VI, doc. 303, p. 533-535.
105	Ibidem, voi. VI, doc. 306 anexa, p. 537-540;
doc. 310, p. 545-547; doc. 311, p. 547, 548; doc. 312,
p. 548, 549.
106	Ibidem, voi. VII, doc. 403, p. 1002, 1003
(„strenuous and unreserved adoption of suggestion
of the 13 of April (...) it will be highly imprudent in the
Porte in the present state of affairs to allow this ques-
tion any longer to remain unsettled”).
107	Ibidem, voi. II, doc. 404, p. 1003 („Musurus
has been instructed not to insist upon the separate
act, but to assent to a Protocol and to make any alter-
ations which Count Walewski and Lord Cowley may
suggest. In short whatever you teii Musurus must be
done will be so”).
108	Ibidem, voi. VI, doc. 324, p. 563, 564.
109	Ibidem, voi. VII, doc. 408, p. 1008,1009 („Porte
has sanctioned project of draft of Protocol proposed
by the Conference at Paris respecting Prince Couza’s
double election and Musurus is instructed to sign it
immediately”).
110	Ibidem, voi. VII, doc. 411, p. 1025, 1026 („The
Prince displayed considerable good sense in his ob-
servations to me on public matters, and I think left
me with a conviction that we have no objects to an-
swer incompatible with his own particular interests,
and those of the Principalities”).
111	Ibidem, voi. VII, doc. 412, p. 1028, 1029
(„whether the approaching winter season, or the al-
leged want of funds to pay, what he was pleased to
caii, the customary bakshish on the occasion of an
investiture. As His Highness appeared to lay some
stress on this necessity, which, I observed to him, I
thought was an old custom that he was not called
upon to put in practice, I told him that I should write
to His Excellency the Ambassador in a confidențial
manner on the subject”).
112	Ibidem, voi. VII, doc. 414, p. 1032, 1033 („the
Consular body received an official comunication from
the Moldavian Government”), publicat în Românii la
1859, voi. I, doc. 175, p. 498, 499.
113	Românii la 1859, voi. I, doc. 178, p. 505, 507
(„la pompe et conformement aux traditions d’autrefois.
Au contraire, il avait pris ses mesures pour que tout
se passât avec la plus grande simplicite et en quelque
sorte â l’insu de la population. Le corps consulaire
seul avait ete invite au dernier moment”).
------------■ Revista de istorie militară ■--------
114	Ibidem („au lieu de le porter ă ses levres, suivant
l’ancien usage, s’est borne ă le deposer ă son tour
entre les mains de ministre des Affaires Etrangeres”).
115	A. D. Xenopol, Domnia lui Cuza Vodă, Iași,
1903, voi. I, p. 203-208. Marian Stroia, op.cit., p. 68
et passim.
116	Alexandru loan Cuza și Costache Negri.
Corespondență, doc. 67, p. 154-156 („Je crois que
Votre Altesse fait tres bien de venir ă Constantinople,
pour avoir ensuite ses coudees plus franches au mi-
lieu des inevitables evenements prochains. (...) que
les ambassades elles-memes commencaient ă se
croire froissees par le retard de la visite de Votre
Altesse, disant tout haut que cette visite etait une
espece d’obligation tout autant envers leurs gouver-
nements qu’envers la S. Porte.
(...) Je crois que personne ne dira rien de la sage
mesure que Votre Altesse a prise relativement â la
centralisation de l’armee, parcequ’on est trop occupe
ailleurs)”.
117	G.G. Florescu, La procedurc de l’investiture et
le ceremonial de la reception du prince regnant Cuza
â Constantinople, în „Studia et acta orientalia”, II
(1960), p. 71-87.
118	Documente privind domnia lui Alexandru loan
Cuza, voi. I {1859-1861), ed. Dan Berindei (coor-
donator), Elisabeta Oprescu și Valeriu Stan, București,
1989, doc. 288, p. 226 („Depuis mon retour dans les
Principautes Unies, je sens encore mieux qu’ă
Constantinople meme, de quelle utilite le voyage que
j’y ai entrepris sera pour mon pays et pour moi. Bien
des nuages auront ete dissipes, je pense, par mes
entrevues avec le Sultan et avec ses principaux
fonctionnaires, et la Turquie se sera convaincue que
la Roumanie, libre desormais de toute influence
etrangere, ne demande qu’ă resserrer davantage avec
elle les liens d’une amitie reciproque”).
119	Alexandru loan Cuza și Costache Negri.
Corespondență, doc. 69, p. 161, 167 („je me rendis
chez le grand vizir, qui me demanda chaleureusement
des nouvelles de Votre Altesse. (...) On vient
d’ordonner ă la Sublime Porte de faire la traduction
en turc du memoire que j’ai prcscnte, pour etre soumis
ensuite ă la decision du Grand conseil. Cet empres-
sement de la Porte ă s’occuper immediatement de
cette affaire prouve qu’elle est desirante d’en donner
une solution favorable pour nous.
Monsieur l’ambassadeur d’Angleterre, auquel j’ai
presente le memoire, de meme qu’â tous les autres
ambassadeurs des Puissantes garantes, m’a dit qu’il
l’appuyerait”).
120	Ibidem, doc. 79, p. 199, 201. („J’ai tout lieu de
croire que mes vigoureuses declarations au sujet de
l’Union, repetees tant de fois, ont produit un salutaire
effet ă la Sublime Porte.
J’ai accoutume tout le monde ici â l’idee que, si
bientot la Sublime Porte ne prenait pas une decision
categorique ă l’egard de la dite Union, Votre Altesse,
forcee par la necessite, la proclamerait d’elle meme,
pas plus tard qu’ă l’ouverture de la nouvelle Chambre
de Bucarest”).
121	Dan Berindei, Lupta diplomatică a Principatelor
Unite pentru desăvârșirea Unirii (24 ianuarie 1859-24
ianuarie 1862), în voi. Studii privind Unirea Princi-
patelor, București, 1960, p. 436.
122	Idem, în Istoria românilor, voi. VII, ed.cit.,
p. 500, 501.
123	Dan Berindei, I. Vlasiu, Documente privind politica
externă a Principatelor în anii Unirii (1859-1861), în
„Studii. Revistă de istorie”, XII, nr. 1, 1959, p. 296.
124	Dan Berindei, Lupta diplomatică a Principatelor
Unite pentru desăvârșirea Unirii, p. 440.
125	Documente ale Unirii (1600-1918), București,
1984, doc. 161, p. 270, 271.
126	Românii la 1859, voi. I, doc. 214, p. 591, 593
(„d’une hostilite sistematique”).
127	Ibidem, p. 592, 595 („ne saurait lui reconnaître
aucun droit de changer ou de modifier les lois
fondamentales du pays, lois etablies en vertu des
traites dont elle fait pârtie integrante”).
128	Ibidem, p. 592, 595 („tout acte de la nature
de ceux mentionnes plus haut depasse le cercle des
attributions reconnues et legitimes du Gouver-
nement de Votre Altesse et qu’il le considere comme
non avenu”). Vezi și Marian Stroia, op.cit., doc. VI,
p. 233, 234.
129	Beatrice Marinescu, Romanian-British Political
Relations 1848-1877, București, 1983, p. 154.
130	Beatrice Marinescu, Valeriu Stan, Un document
inedit referitor la cea de-a doua vizită a domnitorului
Alexandru loan Cuza la Constantinopol (iunie 1864),
în „Revista Istorică”, t. 3, nr. 9-10, 1992, p. 998-1003.
131	Marian Stroia, op.cit., p. 171. Autorul a utilizat
un document aflat la Biblioteca Academiei Române,
Manuscrise, Fond Vasile și lancu Alecsandri, Varia I,
f. 94 (N. Bordeanu către Cuza, 1/13 iulie 1864).
132	Mesagii, proclamații, răspunsuri și scrisori
oficiale ale lui Cuza Vodă, Vălenii de Munte, 1910,
p. 180.
133	Cf. Dan Berindei, Diplomația românească
modernă de la începuturi la proclamarea independenței
de stat (1821-1877), București, 1995, p. 139.
■ Revista de istorie militară ■
{29}
Primai Rdzboi Mondial
RELAȚII ROMÂNO-GERMANE
ÎN ANUL 1914
CARMEN-PATRICIA RENETI
Abstract
The study is based on data gathered from Romanian and German journals. In the first part is
described the increasing dependence of Romania to German the finance and industry between 1878
and 1914 (it could be assessed that Romania evolved toward a Hinterland status). The political rela-
tions were defined by the alliance with the Central Powers closed in 1883. After the Balkan War of
1913, the position of Romania in this alliance became uncertain. The hope of the liberation of the
Romanians from Austro-Hungary led to this change, and the beginning of World War I was seen as an
opportunity for this. Because the Crown Council of 3 August 1914 decided the neutrality, the Germans
tried to change this position by diplomatic actions and mass-media propaganda, supported by the
German intelligence Services. This action failed. In December 1914 Romania was still neutral, and
the newspapers paid by Germany had a very small impact.
Keywords: World War I, Central Powers, Carol I,
Ferdinand I, Wilhelm II, propaganda, economic relations
Relațiile româno-germane în anul 1914 repre-
zintă un capitol important din politica externă a
României în timpul Primului Război Mondial.
Articolul preia informații din presa timpului pentru
a schița cât mai obiectiv evoluția raporturilor dintre
România și Germania. Rezultatul poate fi neaș-
teptat: deși există numeroase articole în ziarele
vremii, acestea nu sunt articole de primă pagină,
nu agită spiritele și nu ridică patimile la fel de mult
ca relațiile româno-austriece și mai ales cele româ-
no-maghiare.
Politica românească nu interesează Germania?
Sau acest factor este unul mult prea discret și
puternic, dar nu unul de ură înverșunată, la fel ca
factorul austro-ungar?
în România anului 1914 exista o presă foarte
bogată. „După statisticile Academiei, apăreau în
toată țara 300 de publicații politice, în București
fiind 25 de cotidiene, 12 săptămânale și 21 bilunare.
Alături de cele politice, cele mai numeroase,
apăreau 86 publicații economice, 54 juridice, 38
științifice, 37 literare, 30 bisericești și didactice, 20
militare, 8 geografico-istorice și 8 umanistice. în
total, în Regat, erau 635 publicații periodice și 254
de ateliere grafice”1. Numai că numărul știutorilor
de carte nu pare pe măsura multitudinii de
informații oferite de presă: „Recensământul din
19 decembrie 1914 arată că între românii de la 18
ani în sus erau 874.488 știutori de carte și 1.046.786
neștiutori”2. De aceea, ne este greu să estimăm
impactul presei asupra opiniei publice a timpului.
Tot oratorii sunt cei care rămân influenți. Pentru
noi, însă, cititorii secolului al XXI-lea, știrile din
presa timpului oferă o imagine diferită de cea din
cărți sau documente de arhivă.
Cele mai numeroase informații despre Germa-
nia ne sunt oferite de către ziarele anti-germane și
pro-antantiste. Este vorba despre:
------------■ Revista de istorie militară ■-------
-	Epoca, jurnalul conservatorilor lui Nicolae
Filipescu, „era puternic anti-austriac și agresiv față
de politica de inacțiune a guvernului. Era și un ziar
bine-scris și popular”3.
-	Acțiunea și varianta sa franceză, La Rouma-
nie, erau oficioasele Partidului Conservator condus
de Take lonescu. Acesta „publica aproape zilnic
articole într-un stil limpede și foarte atrăgător. El
ataca brutalitatea, spiritul de jaf și megalomania
germană... și cerea intrarea în acțiune împotriva
Austro-Ungariei... Nu se neglija nici ideea politicii
balcanice, dragă lui Take lonescu. Presa takistă
era naționalistă, europeană și antigermană”4.
-Adevărul și Dimineața conduse de Constantin
Miile, om destul de cheltuitor pentru ca propaganda
germană să încerce să-l cumpere.
-	Universul era ziarul cu cel mai mare tiraj din
România, condus de C. Dumitrescu-Câmpina. Dar
articolele erau greoaie și scrise cu stângăcie. Ziarul
era susținut și de familia Brătianu, ceea ce explica
simpatiile sale puternic antantiste.
-	Viitorul și Y Independence Roumaine făceau
politica guvernului, apărând o neutralitate
combătută de majoritatea celorlalte ziare.
-	La Politique și Steagul, ziarele personale ale
lui Alexandru Marghiloman, exprimau atitudinea
duplicitară a acestui om politic, „care făcea paradă
de așa-numita sa germanofilie ca să-i iasă mai bine
socotelile în ceea ce privește politica partidului său5.
De asemenea adăugăm și Rumănischer Lloyd,
ziar de limba germană editat la București, ziar cu
puternic ecou în străinătate (asemănător lui „Pes-
ter Lloyd”) și cu impact asupra vorbitorilor de
germană din Vechiul Regat.
Acestea sunt câteva din principalele ziare care
vor fi folosite pentru analiza relațiilor româno-ger-
mane în anul de cumpănă 1914.
Relațiile economice cu Germania
până în 1914
începând din 1878, când se încheiase Tratatul
de la Berlin, orientarea politică a României a devenit
în special pro-germană ca urmare a creșterii peri-
colului rusesc și opțiunii personale a regelui Carol
I, care era de descendență germană. După
aderarea României la Tripla Alianță în 1883, influxul
de capital german a condus la dezvoltarea substan-
țială a sectoarelor economiei românești. Domeniile
-----■ Revista de istorie militară ■-----------
alimentar, forestier și minier au început să fie dez-
voltate de mari companii străine, în principal brita-
nice și germane.
Din 1870 până în 1914, „România a rămas în
mare parte controlată de capitalul și produsele ger-
mane. Grupul bancar german Disconto-Ges-
selschaftBleichrbder, bazându-se pe legăturile sale
strânse cu dinastia regală din România, a fost cel
care a condus, în principal, negocierile cu guvernul
român de fiecare dată”. Băncile franceze Paribas,
Societe Generale și Comptoir National d’Escompte
de Paris, acționând fie separat, fie în grup, au rămas
în urma și sub conducerea concurenților germani6.
Franța a pierdut în România lupta pentru controlul
economic, în favoarea Germaniei.
Evoluția politică europeană obligă România să
fie dependentă economic tot mai mult de Ger-
mania. în 1913, pe fondul participării la Războaiele
balcanice, România a trebuit să contracteze un
împrumut de 300 de milioane de franci de pe piețele
monetare europene. De data aceasta, băncile
franceze aveau ordine restrictive: trebuiau să evite
facilitarea plasamentelor de obligații de stat sau de
polițe pe piețele țărilor balcanice care aveau
legături cu forțele ostile Antantei7.
Relațiile economice strânse dintre România și
Germania se mențin și în anul de început al
Primului Război Mondial. Astfel, un manual de
geografie german redactat în anul 1914 relata:
„România exportă în special cereale și făină, dar și
lemn și țiței, precum și prune și nuci. Ea importă
îndeosebi produse fabricate. Germania cumpără
mari cantități de grâu, porumb și alte cereale,
precum și nuci din România. Aceste mărfuri sunt
transportate în mare parte cu vaporul, pe mare ...
deoarece costul transportului pe apă este mai mic
decât cel pe calea ferată. Navigația pe Dunăre nu
este decât în mică măsură utilizată. Doar benzina
și petrolul urcă pe Dunăre în tancuri petroliere
speciale... în România acționează mult capitalul
german. Germanii au participații la rafinăriile de
petrol, la bănci și la căile ferate; în România trăiesc
mulți germani8”.
Strânsele legături cu Germania determină
presa de orientare antigermană să vadă România
ca un Hinterland al Germaniei. Iar argumentația
este dintre cele mai plauzibile: „Populația Ger-
maniei sporind mereu, și mai ales cea orășenească,
este natural ca germanii să caute să-și plaseze mereu
---------------------------------——Rn—
surplusul prin alte țări și, totodată, să caute mereu
debușeuri pentru comerțul și industria nemțească
care este în continuă dezvoltare și sporire.
Și România este una din țările pe care germanii
au transformat-o într-un Hinterland:
-	de la 1864 până în 1914 germanii au plasat în
România împrumuturi de stat de 3 miliarde și
jumătate, la care au luat comisioane grase și
dobânzi considerabile;
-	împrumuturile făcute de Germania au făcut
ca banii împrumutați să fie încasați tot de germani,
deoarece din Germania au fost aduse materialele
necesare utilajului statului pentru căile ferate,
diferite alte instalații și mai ales materiale de război,
ca tunuri, arme și muniții;
- nu numai statul, dar și societatea noastră este
pornită pe calea de a fi încătușată pe veci de
lanțurile germanismului. Toate băncile noastre sunt
aproape numai niște sucursale ale băncilor ger-
mane și austriece, iar dacă dorești un credit trebuie
să faci comenzi sau tranzacții cu casele nemțești”9.
în mod cert, presa epocii indică o dependență
a economiei României de cea a Germaniei. Dar ce
variante economice mai inspirate ar fi avut în epocă
o țară mică, din estul Europei, condusă de un rege
dintr-o dinastie germană? Ce putere putea avea un
teritoriu cu o populație de 7 601 750 locuitori și o
suprafață de 139 693 km2, din care 8 340 km2 o
reprezenta Cadrilaterul, noul teritoriu câștigat în
urma Războaielor Balcanice în 191310?
Relațiile politice cu Germania
până în 1914. Reînnoirea tratatului
cu Tripla Alianță
Dacă legăturile economice evoluează pozitiv,
cel puțin din perspectiva germană, relațiile politice
dintre România și Germania se clătinau deja în
1914. Factorul cel mai important al schimbării îl
constituise participarea României la al doilea Război
Balcanic încheiat prin Pacea de la București din 10
august 1913.
Acest război adusese importante schimbări
psihologice și politice:
- Vechiul Regat începuse să spere că, după
anexarea Cadrilaterului, va reuși să își îndepli-
nească aspirația de a ocupa Ardealul: „In Rumănien
war die Enttăuschung dariiber grofi, dass die
aufierordentliche Gelegenheit, die den Balkan-
-----1~32~|-------------------------------------
krieg geboten hatte, dem Land nicht mehr bringen
solite als nur Silistria”11. Nicolae lorga afirma că
„se poate spune că peste Dunăre se discută
chestiunea Ardealului, că se începe războiul
împotriva voinței austriece”12.
- atitudinea României față de Austro-Ungaria
se modifică: „Die Stimmung wendete sich gegen
die Regierung und auch gegen den Kbnig und nun
auch schon gegen Osterreich-Ungarn. Der
Regierung und dem Kbnig wurde vorgeworfen dass
sie den richtigen Augenblick versăumt hătten. Der
Kbnig wollte jedoch nun uni keinen Preis den noch
kămpfende christlichen Balkanstaaten in den
Riicken fallen, womit er iiberdies vielleicht einen
europăischen Krieg heraufbeschworen haben
wurde. Ganz Rumănien wurde nervos und es ist
mbglich, dass damals die Regierung den Angriffen
gegen Osterreich-Ungarn darum nicht mit voller
Entschiedenheit entgegentrat, weil sie es fur
opportun hielt, die russisch-franzbsischen Avancen
nicht ganz zu entmutigen”13.
- se conturează impresia opiniei publice și a clasei
politice din România și străinătate că România nu
mai este un partener stabil al Triplei înțelegeri: „Wir
werden leider damit rechnen das Rumănien dem
Dreibunde verloren gegangen ist”14.
- Germania crede că s-a comportat la modul
politic inteligent și că a demonstrat României că
este un partener de încredere: „Der klugen Enth-
altung Deutschlands wăhrend der ersten Balkan-
krieges, so lange der Status-quo nicht in Frage kam,
ihrer weisen und energischen Intervention zu
Gunsten der Tiirkei und Rumăniens als die
bedeutendsten Interessen der betreffenden Lănder
gefăhrdet waren, ist in der erster Linie die Erhal-
tung des Weltfriedens zu verdanken... Ein fester
Punkt in der rumănischen Politik ist, wie gesagt,
die Freundschaft des Deutschen Reiches”15.
Chiar dacă „Selbst die nationalistische Presse
Rumăniens hat der deutschen Treue niemals den
leisesten Vorwurf gemacht”16, puternica deterio-
rare a relațiilor cu Austro-Ungaria nu mai justifica
semnarea acordului de prelungire a pactului de
aderare la Tripla Alianță. Și totuși actul s-a semnat
în noiembrie 1913, atunci când generalul Conrad
von Hoetzendorff, șeful Marelui Stat Major al
armatei austro-ungare, venise la Sinaia.
I.	G. Duca este cel mai revoltat de reușita
acestui demers:
------------■ Revista de istorie militară ■-------
„Take lonescu lipsea când actul s-a iscălit, era
in străinătate. La Iași, mai târziu, ne-a declarat că
i-a făcut mari imputări lui Maiorescu la întoarcerea
lui. Ceilalți miniștri, desigur, nu au știut nimic. Așa
concepea regele să conducă politica externă. Singur
Marghiloman trebuie să fi fost la curent și consultat
de vechiul său prieten și tovarăș de lupte Titu
Maiorescu, dar ce sfaturi de demnitate națională
puteau porni de la Marghiloman?
Reînnoirea se făcu fără nicio condiție, de
românii din Ardeal nici nu a fost vorba. Era o
greșeală de neiertat. Chestiunea românilor de peste
munți fusese întotdeauna punctul negru al alianței.
Dacă se putea concepe să trecem peste el pe vre-
murile când Rusia era un pericol iminent, era inad-
misibil să nu se prevadă nimic în această privință
când vădit Puterile Centrale aveau nevoie de noi și
când în Ungaria, încurajați de arhiducele moște-
nitor Franz Ferdinand, românii duceau o luptă atât
de vie încât însuși Tisza simțise nevoia unei apro-
pieri cu ei. Cum a fost posibil ca tratatul să fie
reînnoit în asemenea condiții? Explicația nu e decât
una. Regele Carol îmbătrânise, nu mai era el însuși,
și de altfel în chestiunea aceasta nu refuza să
urmeze când i se dădea imboldul, dar n-a știut
niciodată să ia inițiativa. Primul său sfetnic
Maiorescu, deși transilvănean de origine, ca mulți
din generația lui n-au înțeles și n-au simțit niciodată
această chestiune și, credincioși politicii tradițio-
nale a ultimelor decenii, s-au supus cu servilitate
injoncțiunilor din Berlin și din Viena. în această
privință, Maiorescu era de părerea lui Carp care
spunea: «Eu în politica externă mă uit la ce spune
Viena și Berlin, acolo e centrul de gravitate al poli-
ticii noastre externe, iar nu la București». Așa era
felul acestor oameni de a concepe participarea la
Tripla Alianță.
în zadar a protestat Brătianu împotriva felului
în care alianța a fost reînnoită, declarând formal
regelui că nu crede că va găsi vreun guvern care
să poată aplica o alianță prelungită în asemenea
condiții.
în plus, nu-și dădea seama Germania de greu-
tățile care vor izvorî în raporturile dintre viitoarea
monarhie austro-ungară și România? Doar fusese
de atâtea ori chemată să intervină în această
chestiune. Era inadmisibil ca Germania să fi
consimțit la rolul de complice mut al acestei greșeli
vienezo-maghiare. Hotărât, la Wilhelmstrasse
----■ Revista de istorie militară ■--------------
domnea deja spiritul și prevederea diplomatică ce
au pregătit atât de bine Germania pentru războiul
mondial17”.
Este cert că prelungirea acordului cu Tripla
Alianță găsea România în 1914 ca parteneră a unei
Germanii și Austro-Ungarii doritoare de război.
încercările de apropiere
ale Germaniei
Pentru a îndrepta impresia de răcire a relațiilor
româno-germane, opinia publică din România spera
într-o vizită a Kaiser-ului Wilhelm II la București.
Această vizită este vehiculată de presă încă din
februarie 1914, fiind preconizată pentru luna mai:
„In diplomatischen Kreisen wird behauptet dass
Kaiser Wilhelm anlăsslich der Trauung der
Prinzessin Elisabeth mit dem Prinzen Georg von
Griechenland nach Bukarest kommen wird. Die
darauf beziiglichen Verhandlungen sollen nahezu
abgeschlossen sein. AuBer diesen Găsten, diirften
die Thronfolger Deutschlands, Osterreich-
Ungarns und auch der GroBfiirst nach Bukarest
kommen. Man glaubt dass die Trauung am 10. Mai
stattfinden wird”18.
Zvonurile vizitei lui Wilhelm II sunt atât de greu
de controlat, încât încă din aprilie apar alte noutăți:
„«Neues Wiener Tagblatt» spune că în cercurile
diplomatice se afirmă că împăratul Wilhelm ar vizita
pe suveranul României la înapoierea sa din Corfu.
Trecând prin Budapesta, împăratul va face o nouă
vizită împăratului Francisc losif. Arhiducele Francisc
Ferdinand ar asista la această întrevedere”19.
Dar speranța se stinge tot atât de repede, pe
cât de incendiar a fost zvonul: „împăratul Wilhelm
se va înapoia direct în Germania, debarcând la 6
mai la Portofino (Genova)”20.
Și totuși, odată cu apropierea sfârșitului lunii
mai, este greu de crezut că împăratul chiar nu va
mai veni: „La Berlin se răspândise zvonul că în
vara aceasta împăratul Germaniei va vizita
România... Corespondentul berlinez al lui «Neue
Freie Presse»... s-a informat de la cea mai bună
sursă ...și i s-a spus că acum nu i se poate dezminți,
nici confirma această știre. Astfel, știrea se poate
considera probabilă”21.
în locul vizitei lui Wilhelm al Il-lea, venirea
țarului Rusiei, Nicolae al Il-lea, la Constanța, pe
data de 1/14 iunie 1914, devine evenimentul cen-
trai al politicii externe românești. Cercurile politice
se tem că România va fi tentată să aleagă Rusia ca
viitor aliat: „România, după cum o dovedește
posibila vizită a țarului Rusiei și probabila vizită a
împăratului Germaniei, va fi pusă astfel într-un
mare impas. Chestiunea este dacă România trebuie
să-și lege soarta cu estul sau cu vestul, adică dacă
trebuie să dezlege vechi legături și să lege noi
prietenii”22. „Die Presse munkelt Russland mbchte
gern Rumănien unter seine Verbiindeten zăhlen
und die Gelegenheit sei nun giinstig, um ihm dies
klar zu machen”23.
Pretextul vizitei este o posibilă alianță matri-
monială, ceea ce întărește și mai mult teama că
România va părăsi Tripla Alianță. Neutralitatea este
poziția cea mai inteligentă în acest moment:
„Rumănien stellt aber heute eine Art neutrale
Nation vor, dessen weiser Kbnig ihr durch seine
friedliche Politik eine Vorzugsstellung erworben
hat. Rumănien hat vielleicht das schwierigste
Kunststiick in der heutigen Politik vollbracht: gut
Freund mit allen Nationen zu sein und dabei seinen
eigenen Weg zu gehen24".
Concluziile vizitei țarului Rusiei sunt destul de
clare pentru Germania: ea trebuie să plătească
polițele neinspiratei politici austro-ungare, riscând
să piardă România ca aliat. Iar vizita împăratului
german era deja un eveniment prea târziu.
„Die deutsche Politik hatte sich ja rechtzeitig
alle erdenkliche Miihe gegeben, die Fehler der
bsterreichischen Balkanpolitik gegeniiber Rumă-
nien auszugleichen und eine Abschwenkung dieses
wichtigsten Balkanstaates nach der russischen
Seite hin zu verhindern. Einen wesentlichen Erfolg
hat sich bisher nicht erzielt und es ist leider zu
bezweifeln dass der bevorstehende Besuch des
Kaisers Wilhelm beim Kbnig von Rumănien daran
noch etwas wird ăndern kbnnen. Dazu kommt er
auch zu spat. Wir werden leider damit rechnen das
Rumănien dem Dreibunde verloren gegangen ist.
Es muss aber immer betont werden dass diese fur
uns so ungiinstige Wendung ausschliefilich auf
bsterreichischen-ungarischen Schuldkonto zu
setzen ist”25.
Evenimentele politice ale anului 1913 și cele de
la mijlocul anului 1914 îndepărtează România de
Germania, dar nu direct, ci indirect. Nici Germania,
nici România nu greșesc una față de cealaltă. Doar
că Germania este aliată fidelă a Austro-Ungariei,
—du---------------------------------------------
iar România devine cea mai înverșunată dușmană
a Dublei Monarhii. Soluțiile par imposibile:
- Germania nu ar fi putut să rupă relația cu
Austro-Ungaria;
-România nu ar fi putut să renunțe la visul ei
de a se reuni cu Ardealul, teritoriu care se află
deocamdată sub ocupația Dublei Monarhii.
Declanșarea
Primului Război Mondial
Aceasta era situația la 15/28 iunie 1914, atunci
când atentatul împotriva lui Franz Ferdinand avea
să schimbe fundamental istoria Europei pentru
următorii patru ani. Carol I se arată „profund
îndurerat de crima teribilă de la Sarajevo și se
așteaptă la niște urmări incalculabile ale acestui
atentat politic”26.
Atentatul era pretextul ideal și de mult așteptat
pentru toți actorii politici europeni să-și rezolve
pretențiile teritoriale. Austro-Ungaria adresa
ultimatul imposibil de îndeplinit pentru Serbia. „în
aceste momente atât de critice pentru pacea
europeană, Germania a devenit arbitrul situației.
Din tratatul dintre Germania și Austria, publicat la
3 februarie 1888, reiese că, în cadrul războiul austro-
sârb, Germania va păstra o neutralitate bine-
voitoare. în cazul în care Rusia ar declara război
Austriei, Germania ar trebui să se declare solidară
cu Austria, ceea ce ar însemna războiul european”27.
Deși toate statele europene așteptau o schim-
bare miraculoasă, nimeni nu crezuse că se va ajunge
atât de departe. I. G. Duca argumenta imposibili-
tatea unui război european: „Eu, în orice caz, sunt
dator să mărturisesc că eram sigur că războiul nu
va izbucni. Știam că în Franța și Anglia există un
atotputernic curent pacifist și că în Germania, în
plină prosperitate și fericire, sau Austria, șubredă
din toate părțile, nu puteau să cuteze a dezlănțui un
război cu sorți îndoielnici de izbândă pentru ele. Mi
se părea o așa aberație mintală, încât credeam
conducătorii acestor state incapabili de ea. Uitasem
un singur lucru, că acțiunile omenești nu sunt
conduse numai de logică, ci de multe ori de pasiune.
Dacă logica ar fi cârmuit lumea, războiul mondial
nu ar fi izbucnit niciodată”28.
Rusia are o motivație deja suficientă pentru a
declara război Austro-Ungariei: de mai bine de
jumătate de secol se erijase ca protectoare a
-----------■ Revista de istorie militară ■----
ortodocșilor și a slavilor din Balcani, iar Serbia era
acum statul slav-ortodox care avea nevoie de
ajutorul „Marelui Frate”29. Acest scenariu este
infirmat de comportamentul Germaniei: „în ultimul
timp, Germania a fost obișnuită să dicteze în politica
întregii Europe. în momente tulburi, împăratul
Wilhelm ridica tonul, adresa o somație în stânga, o
notă comunicatorie în dreapta, și toată lumea, de
teama războiului, dădea înapoi.
Acum când a izbucnit războiul austro-sârb,
Germania a crezut că poate pune capăt gravei
situații, amenințând din nou Rusia. De data aceasta
s-a înșelat: Rusia nu a dat înapoi. Gestul guvernului
german nu a reușit și, neavând altă ieșire, a declarat
război Rusiei”30.
Așadar, „Germania nu a voit războiul. Nici nu
s-a gândit să ajungă aici. Ea este victima unor
atitudine din trecut (împotriva Rusiei) care i-au
reușit atunci, dar care acum au încurcat-o în
războiul acesta îngrozitor cu Rusia, cu Anglia și cu
Franța”31.
Este momentul ca România să se pronunțe și
ea. Pentru moment, „Ministerul de Externe a trimis
o circulară tuturor legațiunilor noastre din
străinătate prin care le face cunoscut că România
va păstra în conflictul austro-sârb cea mai strictă
neutralitate. România se declară solidară cu Serbia
și cu Grecia în ceea ce privește menținerea
tratatului de la București, a echilibrului forțelor în
Balcani și menținerea integrității teritoriale a
statelor balcanice”32.
Consiliul de Coroană
și rolul oamenilor politici
Pentru a decide pe termen lung atitudinea
României, regele convoacă Consiliul de Coroană
de la Sinaia pe 21 iulie/3 august 1914. Această
convocare oarecum târzie are în vedere nu numai
faptul că regele dorește să câștige timp, ci și starea
de sănătate a lui Carol I, care este destul de precară.
Era acum rândul oamenilor politici să decidă.
„German de origine, Carol I a înțeles să rămână
așa până la capăt. Primind coroana României, el a
renunțat la patria lui de baștină. Toată politica
externă a României, în diriguirea căreia a avut un
rol important, s-a străduit s-o înglobeze în sfera de
influență germană. Firește, a putut să o facă atâta
vreme cât interesele regatului de la Dunăre nu se
----■ Revista de istorie militară ■--------------
loveau de cele ale Imperiului lui Wilhelm. Când
lucrurile s-au tulburat în Europa... Carol I nu a mai
putut să concilieze interesele celor două țări”33.
Deși regele avea destul de multă autoritate în
viața politică română și niciodată nu fusese o
marionetă, deși exista un acord între România și
Tripla Alianță, Carol I se vede dezamăgit de rezulta-
tele Consiliului de Coroană: „discutase înainte cu
cei mai importanți cinci oameni, la final, nici măcar
Marghiloman nu fusese de partea sa! Doar domnul
Carp s-a alăturat regelui; când l-a lăudat că este un
adevărat om de stat, l-au contrazis îndată cu toții”34.
Așa că regele s-a văzut nevoit să accepte decizia
Consiliului de Coroană de neutralitate.
Există cel puțin două cauze care ar putea explica
rezultatul acestui Consiliu:
-	opinia publică din Vechiul Regat dorea cu
ardoare eliberarea Ardealului și a fraților români
de acolo. Regele constată în septembrie 1914 că
„atmosfera din țară este întru totul în favoarea
Antantei și ar fi imposibil să ne alăturăm Austro-
Ungariei pentru că soldații ar refuza pur și simplu
să pornească la atac”35.
-	nu existau oameni politici veritabil filo-ger-
mani. „Afară de oportuniști, al căror cel mai
caracteristic reprezentant era șeful uneia din
ramurile Partidului Conservator, Alexandru
Marghiloman, curentul germanofil număra numai
câțiva partizani sinceri și chiar fanatici. Erau, în
primul rând, bătrânii din vechea gardă a ... regelui
Carol. Dimitrie Sturdza nu a supraviețuit mult
regelui său, iar Petre Carp a apucat un timp care
nu mai era al lui. Oamenii politici autentic pro-
germani aveau cel puțin trei trăsături comune:
-	educația germană primită în tinerețe și
admirația față de o țară atât de dezvoltată eco-
nomic precum Germania;
-	atașamentul, loialitatea de o viață față de
regele Carol I;
-	aversiunea față de Rusia: unii trecuseră prin
perioada ocupației rusești și prin războiul de
Independență, deci cunoșteau pretențiile de mare
putere ale Rusiei”36.
Schimbare de atitudine
Rezultatul Consiliului de Coroană arată Ger-
maniei că este timpul să facă o schimbare radicală
a politicii sale față de România.
---------------------------------------[H]-----
Primul pas este făcut în plan diplomatic, prin
înlocuirea ministrului plenipotențiar von Wald-
hausen cu baronul Hilmar von dem Busche-Had-
denhausen, în septembrie 1914.
Von Waldhausen „era cunoscut ca unul dintre
cei mai bogați oameni politici din Germania”37 și
un om teribil de scrupulos, care se temea că și-ar
știrbi cinstea chiar și în urma unei donații pe care
episcopul catolic Netzhammer i-o cere pentru
preconizata construcție a unei biserici în cinstea
posibilei împliniri a 50 de ani de domnie de către
Carol I38.
Trimiterea lui von Waldhausen la București a
fost considerată ca oportună deoarece „era nevoie
de un om bogat acolo, care să-i hrănească bine pe
români și să nu se ocupe de politică, pentru că pe
aceasta o fac eu la Berlin”39. Atât de mare era
încrederea Germaniei în România încât considera
că nu este nevoie de nicio intermediere diplomatică
între cele două țări!
Baronul von dem Busche, un diplomat energic
și îndrăzneț, cu mult mai multă experiență decât
predecesorul său, avea o misiune clară: de a folosi
toate mijloacele pentru a conduce campania de
câștigare a opiniei publice și a guvernanților. Pro-
paganda germană devine agresivă și lipsită de
scrupule: sume enorme au fost cheltuite pentru
cumpărarea de conștiințe, iar „atenția principală a
agenților de corupție s-a îndreptat asupra presei, a
cărei acțiune lentă și insinuantă părea a fi mai
sigură de succes”40.
în plus, însuși împăratul Germaniei începe să
se adreseze insistent lui Carol I. „La 22 august/ 4
septembrie 1914 Wilhelm al Il-lea cerea telegrafic
lui Carol I intrarea României în război de partea
Puterilor Centrale. în aceeași zi, Carol I arată
imposibilitatea unei astfel de acțiuni datorită opiniei
publice din țară, puternic potrivnică Puterilor
Centrale”. Cinci zile mai târziu, Carol I se vede
presat din nou de Wilhelm al Il-lea să convingă
opinia publică de necesitatea unui război de partea
Germaniei41.
Lunile august și septembrie 1914 reprezintă o
perioadă de intensă activitate pentru serviciul se-
cret de informații german:
-	erau culese informații privind convorbirile
dintre persoane politice importante;
-	se încerca să se cunoască negocierile dintre
Primul Ministru și reprezentanții Antantei42;
-	agențiile de informații germane, precum
Wolfbureau, încep să susțină tot mai mult cauza
germană, tipărind broșuri, „cărți poștale ilustrate,
desene și gravuri, hărți și ziare, reviste ilustrate
sau umoristice, pamflete, manifeste, un număr
intens de știri telegrafice”43;
-	erau cumpărate ziarele Minerva și Seara, spre
indignarea opiniei publice: „Ziarul Minerva, împreună
cu toate instalațiunile sale și cu toată editura cărților,
a fost vândut unui consorțiu german pe prețul de 3
milioane lei. Același consorțiu a cumpărat și ziarul
Seara pe prețul de 400 000 lei”44. Era lucrul cel mai
ușor pentru că aceste ziare erau subvenționate de
Grigore Cantacuzino, „unul dintre cei mai bogați
oameni din țară și un om obsedat de avere”, al cărui
om de paie era Bogdan-Pitești, „un afacerist veros”.
„Niciunul dintre aceștia nu vânduseră ziarele din
sentimente progermane, ci pur și simplu pentru că
germanii le-au oferit mai mult”45;
-	se încerca coruperea unor ziariști ai unor
ziare „notabile” pentru ca aceștia să scrie favorabil
Puterilor Centrale. Este cazul lui Emil Nicolau, re-
dactor la Acțiunea, căruia Joseph Hennenvogel,
un presupus mason și spion german, îi oferă 1 000
de lei. Deznodământul incidentului este prezentat
cu sarcasm de redactorii de la Acțiunea: „ 1 000 lei
a lui Hennenvogel a fost depusă de către ziaristul
nostru, Emil Nicolau, prin Secretariatul Sindicatului
ziariștilor la Casa de Depuneri. Intenția colegului
nostru a fost de a vărsa această sumă în fondul
Sindicatului Ziariștilor, dar imediat și-a dat seama
că proveniența ei este murdară pentru un asemenea
nobil scop. De aceea suma va fi restituită tristului
personaj care a primit astfel o bine-meritată
pedeapsă pentru fapta sa incalificabilă”46.
Există, așadar, și reversul medaliei pentru pro-
paganda germană, iar manifestațiile studențești o
dovedesc din plin: „Ieri după-amiază, studenții din
capitală s-au întrunit la universitate sub președinția
lui C. Banu. După întrunire, studenții s-au dus pe
Calea Griviței și au manifestat în contra ziarului
Ziua, intrând în tipografie, împrăștiind casele de
litere, rupând condicile și arzând câteva exemplare
(„Ziua” fiind ziarul „trădătorului de neam loan
Slavici”).
Studenții au manifestat ostil la locuința domnu-
lui Grigore Cantacuzino (proprietarul Minervei)
din Strada Clemenței. Manifestanții au cântat
veșnică lui pomenire și au huiduit”47.
------------■ Revista de istorie militară ■---------
Moartea regelui Carol I. România - partener
neutru și loial al Germaniei
Odată cu moartea regelui Carol I, la 27 septem-
brie/10 octombrie 1914, curentul germanofil din țară
pierde pe cel mai puternic reprezentant48. Speranțele
Germaniei se îndreaptă spre noul rege Ferdinand I,
cel care, pentru 25 de ani, stătuse în umbra puter-
nicului Carol I. Numai că Ferdinand I avea mai mult
calități intelectuale: putea descifra inscripții chirilice,
învățase limbile latină și greacă, avea vaste cunoș-
tințe de botanică, vorbea română, franceză, engleză
și rusă. Dar în jurul său se crease o legendă negativă:
„aceea a unui om incapabil, leneș și afemeiat, aplecat
spre alcoolism și fricos”49. Ferdinand părea nu numai
că nu se va ridica la înălțimea calităților de om politic
ale lui Carol I, dar dădea chiar impresia că nu este
deloc un om politic priceput și capabil să guverneze.
Politicieni oportuniști încearcă să-i atragă simpatia
și favoarea, iar regina Maria împreună cu prințul
Barbu Știrbey sunt adevărații actori decizionali.
Ceea ce îngrijora și mai mult Germania era faptul
că Ferdinand s-ar fi putut considera mai puțin obligat
decât Carol față de tratatul cu Puterile Centrale50.
Dar această previziune este mult prea sumbră, chiar
incredibilă pentru finele anului 1914. Contele Czernin,
ministrul plenipotențiar austro-ungar la București
crede că „România are o datorie de onoare ca să
lupte cu noi umăr la umăr... E deci absolut sigur că va
depinde exclusiv de desfășurarea acțiunilor militare
dacă România... va intra sau nu în război” 51. Tot
victoriile militare ale Triplei Alianțe ar fi convins clasa
politică cârcotașă de oportunitatea intrării în război,
aceasta în condițiile în care, după moartea regelui,
„nu mai sunt decât două grupuri politice care
contează:
-	unii care zic că momentul de a ne cădea nouă în
spate, a sosit;
-	ceilalți, amicii noștri, care cred că situația nu
este încă coaptă și că trebuie așteptat mai întâi ca într-
adevăr să fim bătuți. în ultima categorie număr și
pereche regală și pe primul-ministru, deși aceștia, din
motive lesne de înțeles, vorbesc mai îmbrobodit.
Mijlocul cel mai bun și mai sigur de a ține România
liniștită, ar fi rezultate favorabile pe câmpul de război”52.
Deocamdată, pentru momentele de neutralitate,
România nu putea ajuta militar Germania, dar o putea
sprijini, indirect, dându-și acordul spre a fi folosită
----■ Revista de istorie militară ■---------------
drept teritoriu de tranzit pentru diferite produse
sau materiale necesare a fi transportate din țările
Triplei Alianțe.
încă din august 1914 se prefigura această
soluție: „Trei trenuri germane au trecut pe la noi
și numai întâmplător a fost descoperit cel din
urmă. Trenul care a provocat vâlvă avea și două
vagoane de clasa a Il-a care au mers tot timpul
cu perdelele trase. Trenul era format numai din
militari și nu din lucrători anatolieni, căci astfel
ministrul Germaniei von Waldhausen nu ar fi
fost prezent la Sinaia spre a asista la trecerea
acestui tren.
Dovada că trenul transporta trupe și nu
lucrători, așa cum a susținut von Waldhausen, e
faptul că în întreaga Ungarie s-au făcut mani-
festații zgomotoase în stațiile în care s-a oprit. în
special în Sighișoara mulțimea a venit în gară cu
flori și muzici, pentru a întâmpina pe militarii
germani. Faptul acesta este confirmat de martori
și este încă o dovadă a modului complotăresc
cum a fost tras pe sfoară guvernul român”53.
Explicația este voalat oferită de către Minerva:
„în chestiunea trenului german care a trecut pe
la noi, cred că nu putem interzice trecerea,
deoarece militarii germane, dacă erau militari,
erau prevăzuți individual cu pașapoarte și treceau
ca lucrători pentru drumul de fier anatolian. Dacă
însă asemenea tranzituri se repetă, ele nu mai
pot fi justificate”54.
Dar scandalul cel mai mare îl provoacă sensi-
bilul subiect al transporturilor de benzină:
„Exportul benzinei este prohibit și, prin
urmare, nu a trecut și nu a putut să treacă un
singur vagon cu un astfel de produs”, declară
Viitorul, fiind sever taxat de Acțiunea: „Câte
cuvinte atâtea inexactități. în tot timpul prohi-
birii, benzina noastră a trecut prin Predeal și
alte puncte, cu destinația Ungaria și Germania.
Dacă oficiosul german dorește să se convingă
despre aceasta, nu are decât să se informeze la
serviciul minelor, unde i se poate afirma că zilnic
au ieșit din țară, în timpul din urmă, 20-30 vagoane
germane cu benzină”55.
Aceasta nu înseamnă că guvernul român
îngăduie orice: „(Contele Czernin) Am vorbit cu
primul-ministru despre dificultățile ce se fac acum
tranzitului de material de război destinat Turciei.
37
Domnul Brătianu declară că nu poate admite
tranzitul de tunuri prin România. De la începutul
acestei acțiuni, atenția publicului a fost deșteptată
de multele transporturi... Asemenea lucruri nu
pot rămâne secrete deoarece prin toți funcționarii
sunt spioni plătiți de Rusia care ar înștiința imediat
presa. Tocmai pentru a nu se înrăutăți raporturile
cu Dubla Monarhie, domnul Brătianu nu poate
admite tranzitul”56.
Decembrie 1914
Finele de an 1914 surprinde o atmosferă la
limita dintre pacifism și inerție în planul relațiilor
româno-germane. încordarea creată de tentativa
oarecum stângace de corupere a lui Nicolae Fleva
este trecătoare și trezește o vâlvă târzie. „în luna
noiembrie 1914, la domnul Fleva vine domnul von
dem Busche care încearcă să-l convingă că nu
Kaiser-ul este vinovat de război, ci Anglia. Domnul
Fleva Nicolae primea a doua zi vizita lui I. Brociner
care îi propunea lui Fleva să preia direcțiunea
ziarului Seara, sub orice condiții materiale. Domnul
Fleva l-a dat afară pe domnul Brociner”57. O
scrisoare a domnului Fleva publicată în Dreptatea,
ziar fără un impact deosebit la public, clarifică
situația în aceeași termeni. Oricum, Seara nu ar fi
fost ziarul cel mai util propagandei nemților.
Per total, propaganda germană nu reușise mare
lucru: presa de mare tiraj și răspândire se afla strict
în mâna guvernului neutro-antantofil, iar cele două
gazete cumpărate, Minerva și Seara, nu prea erau
citite de nimeni. Germanii și austriecii „nu puteau
să creeze un curent de opinie în țară. Tot ce puteau
face era să caute să diminueze propaganda contra
lor și să suprasolicite ideea că revendicările
românești existau sau trebuiau să existe, în fond,
nu numai dincolo de Carpați”58.
Populația germană, austriacă sau maghiară nu
trebuie să fie neliniștită în cazul unei eventul război:
„...înainte de declararea războiului, se vor lua
măsuri ca germanii, austriecii și ungurii care n-au
fost născuți în țară, să fie invitați de a părăsi țara,
iar germanii stabiliți aici să fie strămutați, în bloc,
într-o regiune ceva fi desemnată ulterior”59.
Un scenariu oarecum răutăcios, pe care numai
Acțiunea îl putea concepe.
în plan politic, la finele anului 1914, România
încearcă să menajeze cât mai mult Germania,
----F38~|---------------------------------------
manifestându-se ca un partener neutru, dar loial.
Ar fi fost destul de greu de intrat în război în plină
iarnă. Din primăvară, însă, „nouăzeci la sută dintre
politicieni cad de acord asupra unei campanii și
sunt adânc convinși că această campanie se va
întreprinde contra noastră (a Puterilor Centrale)...
Aceasta deoarece toate simpatiile României sunt
exclusiv de partea Franței, iar opinia publică
manifestă o ură pasionată față de Puterile Centrale.
Numai convingerea că noi vom învinge ar putea
determina politicienii de aici să se alipească de
noi”60.
1	Ion Bulei, Arcul așteptării. 1914-1915-1916, Editura
Eminescu, București, 1981, p. 130.
2	Ibidem, p. 130.
3	Ibidem, p. 131.
4	Ibidem, p. 132.
5	Raymund Netzhammer, Episcop în România într-o
epocă a conflictelor naționale și religioase, voi. I,
Editura Academiei Române, București, 2005, p. 574,
duminică, 2 mai 1915.
6	Prof. Dr. loannis Antonopoulos, Antagonismul
franco-german în Balcani înaintea Primului Război
Mondial. Finanțe și armamente. Cazul României și al
Greciei, în „Revista de Istorie Militară”, nr. 3-4 (107-
108), 2008, p. 43.
7	Ibidem, p. 45.
8	Klaus Heitmann, Imaginea românilor în spațiul
lingvistic german. 1775-1918. Un studiu imagologic,
traducere în limba română de Dumitru Hâncu, Editura
Univers, București, 1996, p. 50.
9	Acțiunea, anul XIII, No. 3445, vineri, 12
decembrie 1914, p. 1. România - un Hinterland al
Germaniei.
10	Epoca, anul XX, No. 120, duminică, 4 mai 1914,
p. 1. România și statele Balcanice.
11	Rumănischer Lloyd, No. 7954, Donnerstag, 12
Februar 1914. Unsere Beziehungen zu Rumănien.
12	Constantin Kirițescu, Istoria războiului pentru
întregirea României 1916-1919, Editura Științifică și
Enciclopedică, București, 1989, voi. I-II, p. 18.
13	Rumănischer Lloyd, No. 7954, Donnerstag, 12
Februar 1914. Unsere Beziehungen zu Rumănien.
14	Idem, Nr. 8057, Montag, 22. Juni 1914. Traurige
Bilanz.
15	Idem, Nr. 8072, Donnerstag, 9. Juli 1914.
Deutschlands Balkanpolitik und Rumănien.
------------■ Revista de istorie militară ■--------
16	Idem, Nr. 8072, Donnerstag, 9. Juli 1914.
Deutschlands Balkanpolitik und Rumănien.
171	. Gh. Duca, Memorii, voi. I, Editura Express,
București, 1992, p. 9-10.
18	Rumănischer LIoyd, No. 7962, Samstag, 21.
Februar 1914. Kaiser Wilhelm in Bukarest.
19	Epoca, anul XX, No. 88, marți, 1 aprilie 1914,
p. 8. Ultima oră. Vizita împăratului Wilhelm la
București.
20	Idem, anul XX, sâmbătă, 12 aprilie 1914, p. 2.
Călătoriile împăratului Wilhelm.
21	Idem, anul XX, No. 136, marți, 20 maiu 1914,
p. 3. împăratul Germaniei și Țarul Rusiei în România.
22	Ibidem.
23	Rumănischer LIoyd, Nr. 8045, Samstag, 6 Juni
1914. Triibe Aussichten.
24	Idem, No. 7962, Samstag, 21. Februar 1914.
Kaiser Wilhelm in Bukarest.
25	Idem, Nr. 8057, Montag, 22. Juni 1914. Traurige
Bilanz.
26	Raymund Netzhammer, op.cit., p. 511, duminică,
5 iulie 1914.
27	Dimineața, anul XI, No. 3724, joi, 17 iulie 1914,
p. 3. Atitudinea Germaniei.
281	. Gh. Duca, Memorii, voi. I, Editura Express,
București, 1992, p. 36.
29	Neamul Românesc, anul IX, 27 iulie 1914, p. 6-7.
Germania și România.
30	Epoca, anul XX, No. 202, vineri, 25 iulie 1914,
p. 1. A vrut Germania războiul?
31	Ibidem.
32	Idem, anul XX, No. 192, marți, 15 iulie 1914,
p. 2. Atitudinea României.
33	Ion Bulei, op.cit., p. 122.
34	Raymund Netzhammer, op.cit., p. 528, luni, 14
septembrie 1914.
35	Ibidem.
36	Constantin Kirițescu, op.cit., p. 126.
37	Raymund Netzhammer, op.cit., p. 488, duminică,
22 februarie 1914.
38	Ibidem, p. 492, marți, 24 martie 1914.
39	Ibidem, p. 712, marți, 20 februarie 1917.
40	Constantin Kirițescu, op.cit., p. 126.
41	Istoria politicii externe românești în date, coord.
Ion Calafeteanu, Editura Enciclopedică, 2003, p. 211.
42	Șerban Rădulescu-Zoner, Beatrice Marinescu,
Bucureștii în anii Primului Război Mondial. 1914-1918,
Editura Albatros, București, 1993, p. 35-36.
43	Dr. Marcel Bibiri-Sturia, Germania în România,
eri, azi, mâine; comerț, industrie, iinanța, colonia
germană, regele, propaganda corupția, spionajul,
Stabiliment de Arte Grafice „Energiea”, București,
1916, p. 166.
44	Acțiunea, anul XIII, No. 3382, miercuri, 24
septembrie 1914, p. 1. La mezat.
45	Ion Bulei, op.cit., p. 131-133.
46	Acțiunea, anul XIII, No. 3381, marți, 23
septembrie 1914, p. 3. Cum operează spionii străini?
Cine e Joseph Hennenvogel?
47	Idem, anul XIII, No. 3400, joi, 16 octombrie
1914, p. 3. întrunirea studenților și manifestația de la
Ziua; Idem, anul XIII, No. 3404, marți, 21 octombrie
1914, p. 3. Ultimele informațiuni.
48	Constantin Kirițescu, Istoria războiului pentru
întregirea României, 1916-1919, Editura Științifică și
Enciclopedică, București, 1989 p. 126.
49	Ion Bulei, op.cit., p. 123.
50	N. Moghior, I. Dănilă, V. Popa, Ferdinand I văzut
de contemporanii săi, Editura Militară, București,
2006, p. 78.
51	Cartea roșie austro-ungară. Documente
diplomatice privitoare la relațiile dintre Austro-Ungaria
și România în perioada de la 22 iulie 1914 până la 27
august 1916 (în continuare Cartea roșie austro-
ungară...) Editura Regele Carol, București, 1917;
Contele Czernin către contele Berchtold, București,
2 decembrie 1914, p.18.
52	Cartea roșie austro-ungară..., 14 noiembrie 1914,
p. 17.
53	Epoca, anul XXI, No. 226, luni, 18 august 1914,
p. 1-2. Neutralitatea leală.
54	Minerva, anul VI, No. 2033, sâmbătă, 16 august
1914, p. 1. Scrisoarea regelui către împăratul
Germaniei.
55	Acțiunea, anul XIII, No. 3384, vineri, 26
septembrie 1914, p. 3. Ultimele informațiuni.
56	Cartea roșie austro-ungară..., 22 septembrie
1914, p. 11.
57	Dimineața, anul XI, No. 3880, sâmbătă, 20
decembrie 1914, p. 3. încercarea de corupție a lui
Nicolae Fleva de către Ministrul Germaniei.
58	Ion Bulei, op.cit., p. 133.
59	Acțiunea, anul XIII, No. 3453, duminică, 21
decembrie 1914, p. 3. Ultimele informațiuni.
60	Cartea roșie austro-ungară..., 2 decembrie 1914,
p. 18.
■ Revista de istorie militară ■-------------------------------------------------1 39 [■
Primai Rdzboi Mondial
UN DOCUMENT INEDIT
DESPRE APĂRAREA
PORTULUI CONSTANTA ÎN ANUL 1916
9
CORNEL POPESCU*
Abstract
In October 1916, the German, Bulgarian and Ottoman armies enteredin Dobruaja with a total
of 10 divisions. The defense line was broken, and by this reason Constanța was evacuated on 21
October. The authoris publishing the entire report on this action, written after a week by the
commander of the harbor, Commodore Constantin Mihuț. From this document results that the
harbor would have resisted more time if the Russian navy would have been attacked the Tuzla
area with bombs. The equipment was not destroyed because the same Russians hoped that the
harbor will be recovered. Onlyfew ships were saved and sent to Sulina.
Keywords: World War I, Romanian navy, Russian
navy, Central Powers offensive in Dobrucja, Constanța
Pretextul declanșării primei conflagrații mon-
diale a fost reprezentat de asasinarea moștenitorului
tronului Imperiului Austro-Ungar, Franz Ferdinand,
și a soției sale, principesa Sofia, în orașul Sarajevo
din Bosnia-Herțegovina de către un comandou
sârbesc condus de Gavrilo Princip. Motivul real a
fost dorința de reîmpărțire a imperiilor coloniale și
de formare a statelor naționale în Europa.
Intrarea României în prima conflagrație mon-
dială, în vara anului 1916, alături de Antantă, a
urmărit realizarea deplinei unități naționale prin
unirea cu Vechiul Regat a celorlalte provincii isto-
rice românești.
După ce la 4/17 august 19161, Guvernul de la
București a încheiat un acord secret cu Tripla
înțelegere pentru intrarea în război ca aliată a
acestei grupări politico-militare, la data de 14/27
august 1916, România a declarat război Austro-
Ungariei, iar la 15/28 august 1916, armata română
a început operațiile militare pentru eliberarea
Transilvaniei2. La 17/30 august, Germania a decla-
rat război României, iar la 19 august/1 septembrie
19163 Sublinia Poartă și Bulgaria au urmat exemplul
germanilor. Armata română lupta pe două fronturi,
iar conducerea politică și-a dat seama că țara se
afla într-o situație grea4.
* Doctorand în cadrul Universității Valahia din Târgoviște, Școala doctorală de istorie. Articolul face parte
din Proiectul Oportunități oferite in cadrul stagiului de pregătire doctorală în vederea creșterii capacității și
motivației pentru cercetare științifică de performanță, POSDRU/6/1.5/S/23.
{40}
■ Revista de istorie militară ■
Grupul de armate Mackensen a concentrat noi
forțe, la 6/19 octombrie, când s-a declanșat noua
ofensivă germano-bulgaro-otomană împotriva
trupelor româno-ruse de pe aliniamentul Rasova,
Cobadin, Topraisar, Tuzla, gruparea inamică însu-
mând 9-10 mari unități tactice. Deși armata română
din Dobrogea dispunea de 10-11 divizii, acestea
aveau forța combativă diminuată, majoritatea
luptând de la începutul campaniei, unele divizii
aveau capacitatea combativă echivalentă a unui
regiment (cazul diviziei sârbe5).
în timp ce soldații români apărau teritoriul
național, inamicul a pătruns rupând aliniamentul
de apărare, iar la 8/21 octombrie6 orașul port
Constanța a fost evacuat. Operațiile militare pe
Frontul de Sud s-au încheiat cu victoria armatelor
germano-bulgaro-otomane.
Pentru a ilustra mai veridic seriozitatea și
meticulozitatea cu care și-a îndeplinit îndatoririle
căpitanul Portului Constanța, locotenent-comandorul
Constantin Mihuț, voi reda unul din rapoartele de
activitate, pe care l-a redactat și înaintat către forurile
superioare de conducere ale armatei române7.
*
De la începutul declanșării stării de război,
acțiunea mea în portul Constanța s-a limitat în
chestiuni propriu-zise de Căpitănie și de ordin
administrativ, atât în ceea ce privește juridicțiunea
și poliția portului ca și a navigațiunii, cât și în ceea
ce privește relațiunile mele cu Escadra Rusă.
In legătură perfectă cu serviciul de construcți-
une a Porturilor Maritime din Constanța, am pus la
dispoziția flotei ruse, toate atelierele sale care au
putut executa la timp toate reparațiunile și nevoile
Escadrei ca și ale Armatei de uscat; întregul aparat
de navigațiune, șaloane, gruiuri și drage care au
executat diferite servicii de pilotaj, sonitaj etc;
întregul material combustibil, produse petroliere
din rezervoare din port și de la Pallas, aprovi-
zionând Escadra și armata rusă ca și vasele de pe
Dunăre cu păcură și benzină.
în legătură cu Prefectura orașului am complectat
toate rechizițiile ruse de transport de trupe și alte
nevoi ca și toate materialele de construcțiuni în lemn
pentru stațiuni de radiografie, telegrafie etc. și parcuri
de aviație.
----■ Revista de istorie militară ■------------
In legătură cu Apărarea Portului am stabilit
buna funcționare a gărzilor și a în tregului personal
polițienesc din port pe apă și pe uscat.
In ceea ce privește vasele sub pavilion belige-
rant, constând din mai multe vase cu pânze turce
și bulgare și două vase cu aburi, ambele sub pavi-
lion otoman, conform ordinilor Marelui Cartier
General al Armatei le-am aplicat cuvenitul
sechestru.
In legătură cu Parchetul Militar Român am
instruit toate decesele și distrugerile accidentale și
de război etc.
în acest interval de timp am avut de înregistrat
avarii și accidente ca acelea ale scufundărei
remorcherului Ovidiu al S.M.R. provocată de
explozia unei mine de baraj român și cauzând
moartea unui ofițer, Locot. Stoicescu din Marină,
a pilotului Stan Ștefan șia doi fochiști ai S.M.R. din
vina ofițerului care a greșit drumul; ale bombardărei
Portului cu bombe aruncate de aeroplane, constând
din 30 zile de bombardare în timp de 55 zile de
război și provocând moartea a 2 santinele de
milițieni și a unui sergent șef de post milițian din
garda portului, a unui muncitor și a mai multor
militari ruși din marină și de uscat, dintre care și a
unui ofițer rus și a foarte mulți cai; distrugerea în
parte a magaziilor, atelierelor din port, a infermeriei
portului și avarii de case din port, dintre care una
și a subsemnatului; incendierea depozitului de petrol
în bidoane și benzină în butoaie în cantitate totală
de aproape 100 vagoane aparținând la diferite
societăți, grava avarie a Contra-Torpilorului rus
Bespokonie -1300 tone, provocată de explozia prin
lovire a două mine de bara j român, dar din vina
autorității ruse care a dat un drum de intrare a
vaselor prin bara j ce nu exista; distrugerea a două
rezervoare goale din care unul a S.M. și altul a
Administrației Portului și avarierea a mai multor
alte rezervoare provocată din schijele bombelor.
Măsuri mai importante luate cu această ocazie
au fost acelea pentru acoperirea cu estacade a
rezervoarelor de benzină și învelirea lor cu o
cămașă de cărămidă sau saci de pământ până la o
înălțime oarecare și ridicarea parapetelor de
pământ pentru ferirea lor în caz de incendiu,
precum și inundarea lor cu apă trasă de la mare.
41
Ridicarea întregului material explozibil de
benzină și petrol aflat pe cheuri, de 70 vagoane și
transportarea lor pe câmp deschis la stația Pallas,
unde s-au dat în paza unui post militar.
Mi jloace de apărare în contra aeroplanelor am
avut 2 tunele găsite întâmplător de pe timpul
englezilor de lângă atelierele C.F.R., tunelul de pe
tot lungul cheiului de canalizare a cablurilor și mici
estacade improvizate și constând din traverse de
căi ferate acoperite cu șine și nisip.
La început, accidentele mortale prin bombe de
aeroplane erau mai numeroase, dar cu timpul am
reușit a obișnui toată lumea portului cu aceste
ascunzători.
Escadra Rusă intrată în port din ziua declarării
războiului a executat mișcări numai de torpiloare
mai cu seamă după luarea Mangaliei și constând
din bombardări de coastă foarte rare.
Tralerele și vedetele au lucrat continuu pentru
inspectarea barajului rus și dragarea drumului de
navigație.
Vedetele au lucrat și la ridicarea bara jului român
ridicând întreaga linie N.S.
Comandantul apărărei a încercat ca să se ridice
și distruge cablul Constanța-Constantinopol, dar
nu s-a reușit.
Cuirasatul rus n-a mișcat niciodată în timp de
55 zile de război.
în ultimilezile ale căderei Portului Constanța
sau mai bine zis la 8 zile înainte de luarea ofensivei
inamice torpilorul Baranov, Comandant Hildebrand
la recunoașterea făcută pe lângă Totlageac,
inamicul atacându-1 cu hidroplane și submarine s-a
demascat, bombardându-1 cu artilerie grea.
Acest brav oficer exclusiv întrebuințat în
bombardarea coastei, asistat și de oiițerul nostru
delegat Căpitan Costescu Ghica, a raportat acest
lucru imediat Amiralului de Patton arătându-i rolul
său acum. Ce este și mai mult, acest olițera încercat
a raporta aceasta și Generalului Zaiancicovsky, dar
nu a reușit din cauza unei bombardări inamice
înverșunate de aeroplane la Medgidia.
Artileria grea inamică de la Totlageac a fost
recunoscută atunci și de pe uscat de Locotenentul
Reimer, oficer de recunoaștere de pe Cuirasatul
Rostislav, care a atras atențiune Amiralului de
Patton de a interveni imediat cu artileria grea.
----1~42~|--------------------------------------
După 8 zile însă de la acest eveniment, inamicul
complectându-și formațiunea sa, joi 6 octombrie
ora 5.30 dimineața a început un atac înverșunat de
artilerie grea, pe această parte a frontului, extremul
Sud, durând toată ziua și toată noaptea. Cuirasatul
Rostislav totuși n-a intervenit.
De altfel, dacă ne este permis a expune, după
declarația oficerului nostru de legătură Căpitan
Costescu Ghica, Amiralul în această zi a fost
indispus, de la Patronul Regimentului Cernamorsky
de Cavalerie al Țareviciului, de la Medgidia.
In această zi a fost și bombardarea cu aeroplane
a orașului Constanța distrugând aripa dreaptă a
Cazinoului, omorând mai mulți răniți și incendiind
Banca Comercială.
Vineri 7 octombrie, rușii bătând în retragere la
Tuzla, Locotenentul Popof împreună cu Căpitan
Costescu, cari au fost în recunoaștere la fața locului
și care abia s-au putut retrage, în m.jlocul bombelor
de aeroplane și de proiectile cum și a mitralierilor
inamice, au raportat cel dintâi Amiralului de Patton
și cel de al doilea subsemnatului că: „De la Tuzla la
Constanța trupele noastre în complectă retragere,
drumul inamicului era deschis și liber pentru orice
invazie inamică”.
De asemenea, „Că inamicul are trupe puține și
avansează cu prudență, ceea ce, dacă ar fi fost un
corp de trupă cu o conducere energică l-ar da
îndărăt cu siguranță”.
Imediat m-am transportat la garnizoană și am
raportat aceasta D-lui General Dancov și D-lui
Colonel Butunoi, Șeful Statului Major al Corpului V
Armată, partea sedentară.
Lucrul acesta a fost confirmat apoi și de D-l
Cpt.-Comandor Frunzianescu care a fost până la
Lasmahale.
Nu știu ce măsuri se voriiluat pe uscat, dar D-l
Colonel Butunoi am auzit că s-a arătat foarte
supărat, exprimându-se că raportul Căpitanului
Costescu Ghica a fost o știre falsă.
Cuirasatul a deschis și el focul după amiază,
dar din păcate și asupra satului Tuzla.
In seară de vineri, fără știrea mea, a plecat
corpul de gardă de Vânători de la rezervoarele de
petrol, iar sâmbătă dimineață, când am aflat,
raportând cazul telefonic Garnizoanei, D-l Colonel
-----------■ Revista de istorie militară ■-----
Butunoi mi-a comunicat că se făcuse din ordinul
său și că pleacă și D-lui evacuând garnizoana.
Sâmbătă dimineață am remarcat că lipsea și secția
de tunuri de 75m/m contra aeroplanelor deasupra
Căpităniei care s-a retras cu garnizoana. Situați-
unea liind gravă, am fost la D-l Amiral de Patton
cerându-i instrucțiuni în caz de evacuare, stabilind
un program. Șeful său de Stat Major, Colonelul
Vulcovisky, mi-a spus ceva evaziv că vor bombarda
rezervoarele de petrol dar să rămână cineva locului
să dea drumul benzinei, dar nimic mai mult.
Atunci am stabilit singur un program adică; de
la plecarea din port să se dea drumul benzinei de la
rezervoarele din port și de la Pallas, astfel că,
bombardând apoi, să explodeze totul, de sus până
jos, refugiații să iie ambarcați pe vasele din port în
număr de trei, pe care le-am armat cu echipa je civile;
Tralerele sau torpiloarele să excorteze vasele cu
refugiați; vasele cu vele rămase să iie incediate etc.
La toate acestea, răspunsul Șefului de Stat
Ma jorRus a fost tot așa de evaziv, comunicându-mi
că „Nu va ti părăsit orașul”. Cât privește portul,
nu-1 vor părăsi nici după căderea Constanței. în
cazul cel mai rău, portul va ține cel puțin o zi. De
altfel, trupele ruse sunt în așteptare. In port, totul
să funcționeze în mod normal.
Am convenit că cel puțin piesele atelierului
portului care nu sunt necesare Escadrei să iie
demontate, ceea ce am și făcut și șeful său D-l Inginer
Mihalopol a putut expedia cinci vagoane din acestea.
Inamicul apropiindu-se și trecând de Otelul
„Principesa Măria ” (KLM. 15), panica în oraș a fost
foarte mare.
După amiază am surprins pe grăniceri gata de
plecare cu posturi ridicate și 2 căruțe cu efecte
deja expediate.
I-am întors îndărăt făcând responsabil ploto-
nierul, șeful lor.
Pe timpulnopței dimpreună cu Locotenentul
Constantinescu din Marină am organizat un
serviciu de patrulare din marinari până la tranșeele
noastre de la Agigea.
Prima patrulă care mi-a raportat la 12 noaptea
și pe care am trimis-o și la Rostislav să raporteze și
Căpitanului nostru Costescu care la rândul său a
comunicat Șefului de Stat Major Vulcovisky „Că
linia de tranșee Agigea Osman Facă este ocupată
----■ Revista de istorie militară ■------------
numai din regimente române, resturile rămase,
dar dacă vor ii atacate dimineața, ca de obiceiu de
inamic ele nu vor putea rezis ta ”.
Am aflat că Generalul rus Pavlof a venit pentru
apărarea Constanței dar nu știu dacă Șeful de Stat
Major Vulcovisky i-a comunicat această stare de
lucruri de la front.
Cuirasatul a bombardat toată ziua de sâmbătă
dar tot din port.
Duminică 9 octombrie, am aflat că Escadra
Rusă expediase de ja vedetele și cele trei aeroplane
rămase la Sulina.
Șeful de Stat Major al Escadrei nu mi-a dat
nici o știre și nici o instrucțiune nici de astă dată.
Refugiații veneau mereu și din inițiativa mea i-
am lăsat să se ambarce pe vasele sus arătate oprind
numai pe lucrătorii atelierului, anga jându-mă de a-i
ambarca la momentul oportun.
Am comunicat mecanicului Vasiliu de la
rezervoarele de petrol ca să iie gata la momentul
oportun, când îl voi anunța să facă să se dea drumul
benzinei atât din port, cât și de la rezervoarele de
la Pallas.
La ora 10.30 -11 se vedea artileria noastră de
câmp care trăgea din dreptul crestei coastei de la
vii. Aveam însă toată încrederea că Generalul
Pavlof va interveni dintr-un moment într-altul.
Totuși transporturi nesfârșite ruse se vedeau
venind de pe șoseaua viilor retrăgându-se spre
Canara.
La 11.30 Căpitanul Costescu Ghica ne-a
corn unica t „ Că D-l Amiral de Pa tton a dat ordin de
retragere cu condițiunea că totul să rămână in-
tact și așa cum se găsește în port” speciiicând ca
să nu se dea drumul benzinei, mai cu seamă, căci
Constanța va ii reluată de a doua zi.
Comandantul Apărarei Portului, D-l Cpt-
Comandor Frunzianescu, întrunit în consiliu intim
cu toți oiițerii a hotărât retragerea gărzii grăni-
cerilor și a detașamen tului de Marină pe usca t. De
asemeanea a luat dispozițiuni „ca țevele șimuni-
țiunile turelelor de 53 mm de pe digă să iie
transportate și ambarcate pe transportul rus
No.63". Ceea ce s-a și făcut de Sub-Locot. Tănăsescu
tjutat de un remorcher al nostru și un șalan ducând-o
la numitul transport.
-------------------------------------RR—
Nu știu însă dacă s-a putut salva toată iiindcă
spărturile de șhrapnele au început să cadă în port
și Cuirasatul Rostislav să gătea de plecare.
Eu, rămas singur în port, m-am ocupat de
retragerea lucrătorilor din port, de comunicarea
ordinului mecanicului Vasiliu de a nu da drumul
benzinei, apoi de retragerea vaselor cu refugiați și
salvarea remorcherelor; ceea ce s-a făcut în
perfectă ordine după plecarea flotei, nerămânând
nici un om în port.
Acest lucru era cu atât mai important cu câtD-1
Amiral de Patton mi-a dat ordin „Să nu las să plece
nici un vas cu pânză de orice naționalitate sub
amenințarea că în caz contrar vor ti masacrate și
incendiate de Tralere”; ceea ce îmi era frică că în
asemenea circumstanțe să nu încerce vreunul ca
să iasă împedicând manevra sau plecarea Escadrei.
Consulii Angliei, Rusiei și Franței au fost ambar-
cați pe un transport rus No. 68.
Astfel au putut pleca din port vaporul Șucran, fost
pavilion turc,Jeanne, fără pavilion, Kerchira pavilion
elin și remorcherele Amarillis și Juliette A.C.P.
Pe fiecare din aceste vase am instalat câte un
pilot.
Au mai fost însă în port, vasele Vattan 65 t.
pavilion otoman armat cu fostul echipaj al S.M.R.
Ovidiu, care în ultimul moment ne-a comunicat,
mecanicul, că nu poate merge fiindu-i mașina
avariată, Kilkis motor grec 20t. pavilion grec căreia
i-a dezertat șoferul.
N-am luat măsuri de distrugerea lor iiindcă
aveam ordin precis al Amiralului de a nu mă atinge
de nimic, trebuind a relua imediat Constanța.
Țin a remarca, cu această ocazie, că remor-
cherele Amarillis șiJuliette ale C.P.C. s-au condus
perfect de bine executând ordinele mele și a jutând
vasele la plecare sub ploaia spărturilor de
șhrapnele.
In acest moment am văzut în spatele meu
căzând un obuz calibru mare în dreptul Căpităniei
Portului și Căpitanul Costescu Ghica care a venit
și m-a luat pe Cuirasatul Rostislav, prin spărturile
șhrapnelelor.
La Cuirasat a venit un ofițer român din infan-
terie cu gradul de căpitan rănit și adus de ordonanța
sa.
Cuirasatul însă nu l-a primit și eu în grabă l-am
trimis la transportul No. 68 Rus care l-a dus la
Odessa.
Cuirasatul apoi a dezlegat și virat repede sub
spărturile șhrapnelelor, iar la ora 1 p.m. eram
travers cu farul mare.
Cam la un sfert de milă însă de acest far au
început să ne vie și obuzele mari dinspre vii.
Tot convoiul a fost bombardat fără efect.
La stația Pallas ardea un rezervor de păcură
atins din întâmplare de un obuz inamic, iar în oraș
localul Diviziei de Mare arzând din toate părțile.
în oraș nu se mai observa nici o mișcare de
oameni.
Inamicul însă își instalase de ja artileria grea pe
șoseaua de la vii de unde ne bombarda; cu una sau
două guri de foc cel mult.
Rostislav s-a îndreptat apoi nesupărat de
nimeni spre Sevastopol, unde am ajuns a treia zi
marți 11 octombrie după amiază.
Transportul No. 68 s-a dus la Odessa și convoiul
de vase cu refugiați la Sulina, sub excorta unui
torpilor și un Traler.
La Sevastopol am aflat tristul eveniment al
exploziei depozitelor de munițiuni și scufundăreiprin
răsturnarea primului Dreadnought Imperatrice
Mărie. în port la Sevastopol am văzut pe șeful de
Stat Major al Amiralității Ruse căruiai-am comunicat
întreaga această stare de lucruri din Constanța, cu
convingerea că dacă s-ar ii bombardat din timp și cu
artilerie grea șoseaua Tuzlei, pe care se formase și
înaintase artileria grea inamică sau dacă ajutorul
Generalul Pavlof ar fi venit cu un ceas mai înainte
poate situația Constanței să fi fost salvată.
De asemenea că dacă ar ii fost o legătură mai
mare între armate de uscat și Hotă și dacă serviciul
de recunoaștere de aeroplane arii existat, sau dacă
s-ar ti efectuat mai eiicace (iiincă cele câteva
aeroplane cari au existat nu prea au dat rezultate
bune, He că n-au funcționat ele, sau că aviatorii n-au
putut) poate și situația întregului front arii avut o
altă soartă.
Am arătat că întreaga cantitate de benzină și
petrol lăsată în port și la stația Pallas reprezenta
cantitatea enormă de peste 20 000 vagoane, produse
{44}
■ Revista de istorie militară ■
petroliere. Am constatat însă cu surprindere că
Amiralitatea nu avea cunoștință de existența liniei
Mircea Vodă-Bazargic.
Am văzut și pe D-l Amiral Colceac, Coman-
dantul Flotei Ruse care mi-a confirmat că a fost
ordinul său de a nu se atinge de produsele petroliere
din port ca și de nimic alt ceva din Constanța, iiincă
avea încrederea de reluarea Constanței de a doua
zi, dar acum chestiunea iiindgravă va da ordin de
bombardarea rezervelor de benzină; ceea ce l-am
văzut făcând-o chiar înaintea mea, către Divizia
de Torpiloare a Cneazului Trubescoi.
Joi 15 octombrie am plecat din Sevastopol cu
un vas portmine Xenia, direcția Reni prin Sulina,
având la bord pe Contra-Amiralul englez Filimon.
Căpitanul Costescu Ghica a fost reținut la
Sevastopol, Divizia de Cuirasate Rostislav și
Pantelimon iiind formată.
CONCLVZIVNI
1)	Escadra Rusă ca și armata de uscat Rusă au
avut tot concursul nostru în port și constând în:
reparațiuni de vase și mașini din care cele mai
importante au fost reparația deiinitivă a două vedete
cari au avut toată pupa demontată a contra-
toipdatorului „Qespoconie”, grav avariat de explozia
a două mine spre a putea lua Marea la Sevastopol;
demontarea tunurilor și tuburilor de lans-torpile
ale acestui torpilor aprovizionarea cu produse
petroliere a întregii escadre din Constanța, benzină
pentru Medgidia și două trenuri cu păcură de 900
tone pentru vasele ruse din Brăila; Serviciul de
Pilotaj și toate corvezile din port au fost făcute
numai de vasele noastre; contra-torpilorul sus arătat
dacă a putut li salvat numai grație măsurilor și
nr jloacelor repezi date de noi; toate transporturile
pe uscat cum a fost parcul de aeroplane, convoiurile
de trupe și aprovizionările lor s-au făcut prin
rechizițiile noastre; s-a rechiziționat și un vapor
român Elena care n-a mai fost întors în port.
2)	Transporturi ruse prin port mai importante
au fost cele două brigăzi de infanterie rusă cu
aprovizionările lor.
----■ Revista de istorie militară ■-----------
3)	Poliția Portului s-a făcut cu trupe de uscat
române constând din milițieni grăniceri, un detașa-
ment de milițieni din regimentul 74 și unul din
batalionul 9 Vânători.
La început, aceste gărzi din oameni scutiți din
serviciul militar și neinstruiți au putut provoca
accidente ca cele de împușcări între santinele prin
imprudență, cu două victime mortale a doi soldați,
unul milițian și altul grănicer activ.
4)	Garnizoana ne-a retras detașamentul de
gardă de vânători în seara de 3 octombrie, lăsând
rezervoarele de petrol fără pază și fără știrea mea,
sub motiv că a primit ordin de evacuare și nu mai
era nevoie de pază; după cum ne-a comunicat a
doua ziD-l Colonel Butunoi, Șeful StatuluiMajoral
Corpului 5.
5)	La plecarea noastră nu s-au luat măsuri de
distrugere a materialelor rămase fiindcă escadra
Rusă ne-a oprit sub motiv că Constanța va ii reluată
dintr-un moment, într-altul.
Din inițiativa mea însă și a Inginerului Mihalopol
s-au putut salva piese mai importante din atelierul
portului; precum și vasele Sucran fost pavilion turc,
Jeanne fără pavilion și Kirkira pavilion Elin cu
foarte mulți refugiați și lucrători ai atelierului
portului. Am salvat și cele 2 remorchere ale portului
cu care făcând un convoi l-am trimis la Sulina sub
excortă.
Escadra însăși, grație măsurilor luate de mine
și a concursului remorcherelor portului, s-a putut
retrage în perfectă ordine.
Am lăsat însă în port toate corăbiile foste sub
pavilion turc, dar care nu erau în stare de a
funcționa imediat, fiindcă din ordinul Marelui
Cartier General le luasem de ja tot ce era părâmă
de sârmă, ancorate și lanțuri. Au rămas însă și
corăbii în stare bună de navigabilitate, vreo zece
grecești și trei românești mai mici. A rămas vasul
Vattan, mic, care putea funcționa anevoie și un
remorcher al construcției care nu putea funcționa.
Două drage din care una în stare bună de funcționare.
6)	La Sevastopol, Amiralitatea Rusă nu știa de
existența liniei Mircea Vodă-Bazargik, ceea ce
poate arii contribuit mai mult la darea ordinului de
a nu ne atinge de produsele petroliere.
--------------------------------------nu—
Dacă îmi este permis a face oarecari reilecțiuni
personale, cred, că dacă Cuirasatul Rostislav ar ii
contribuit, artileria sa grea de pe mare bombardând
șoseaua Tuzlei unde s-a format artileria grea
inamică și pe unde s-a rupt frontul nostru de sud
poate nu s-ar ti putut grăbi predarea Constanței.
7)	Cuirasatul n-a ieșit niciodată din port și când
a ieșit la retragere a plecat direct la Sevastopol
fără a se opri în urma sa și fără a proteja retragerea
de pe uscat.
Timp de trei zile câta durat atacul inamic nu a
venit nici un ajutor la Constanța nici de pe mare,
nici de pe uscat. Generalul Pavlofa venit prea târziu.
8)	Populația Constanței s-a salvat mai mult grație
recunoaștere! Locot. Popof de pe Rostislav și a
Căpitanului Costescu Ghica, care au raportat
adevărata situație a frontului, dar care au fost ascultați
prea puțin de autoritățile militare, Hotă și uscat.
9)	îmi permit a recomanda binevoitoarei
atențiuni pe Comandantul Hildebrand al contra-
torpilorului, Baranov, care a recunoscut primul
artileria grea inamică cu 8 zile înainte de atac, și
care a încercat toate mjloacele de a decide o acțiune
în contra ei de pe mare sau de pe uscat; a Sub-Locot.
Reimer tot de pe Rostislav care a făcut o recunoaș-
tere de pe uscat și a coniirmat pe cea făcută de
torpilorul Baranov, a Locot. Popovde pe Rostislav
care de asemenea a servit ca ofițer de recunoaștere
în tot timpul și mai cu seamă în cele trei zile de atac
ale inamicului din urmă, expunându-și viața cu toată
abnegațiunea și aducând servicii reale; a Căpitanului
Costescu Ghica care ca ofițer român, în adevăratul
său rol de ofițer delegat pe Rostislav, a luat parte
atât la recunoașterile torpilorului Baranov cât și a
Locotenentului Popov raportând autorităților române
situația critică a Constanței și contribuind prin
aceasta la salvarea populațiunei liniștite; a echipa-
jelor remorcherelor Amarillis și Juliette cari au servit
până în ultimul moment în perfectă regulă și sub
spărturile șhrapnelelor.
Subsemnatul rămânând singur în port pentru
organizarea retragerei pe uscat și pe apă, Căpitanul
Costescu Ghica a fost singurul care a venit și m-a
salvat luându-mă pe Cuirasatul Rostislav, înmjlocul
spărturilor de șhrapnele.
Acest otițerplin de calități arii o măsură dreaptă
să iie răsplătit cu gradul superior ce i-se cuvine.
10)	Am salvat întregul personal al Căpităniei și
cu toată arhiva sa, pe uscat, dar în drum mi s-a
raportat că a murit, mai demult tind suferind, pilotul
Mihăilescu Gheorghe. Eu însă n-am putut salva
nici îmbrăcămintea mea.
11)	Subsemnatul, cu întregul meu personal de
birou de pilota j și polițienesc mobilizat pe loc mă
aflu la Galați pe lângă Inspectoratul Porturilor
funcționând cu oficiul de Căpetenie, în ceia ce
privește actele juridice ale portului Constanța,
rămânând la dispoziția Marinei și armatei când
mă vor chema.
Căpitanul Portului Constanța,
Lt. Comandor(ss) Mihuțu
Galați 16/X - 916.
1	Marea Unire din 1918, în context european,
coord. loan Scurtu, București, 2003, p. 94-96; Istoria
Românilor, voi. VII, tom. II, București, 2003, p. 418-
419; la această dată în locuința lui Vintilă Brătianu au
fost semnate cinci exemplare în original pentru: Rusia,
Franța, Marea Britanie, Italia și România, de semnarea
documentelor de alianță cu Antanta nu au știut nici
măcar membrii guvernului.
2	România în anii Primului Război Mondial, voi. I,
București, 1987, p. 121-122.
3	Ibidem.
4	Vezi pe larg Radu Ștefan Vergatti, Starea de spirit
a lui Ionel I.C. Bratianu după intrarea României în
Primul Război Mondial, în „Buletinul Științific. Studii
Istorice” al Universității din Pitești, nr. III - IV (2004-
2005), Pitești, p.113-114; pentru biografia lui Ionel
I.C. Brătianu, vezi pe larg, Anastasie lordache, Ion I.
C. Brătianu, București, 1994; loan Scurtu, Ion I.C.
Brătianu. Activitatea politică, București, 1992.
5	Istoria militară a poporului român, coord. Acad.
Ștefan Pascu, voi. V, București, 1988, p. 431-435.
6	Vezi pe larg Matila Ghyka, Curcubeie, fericit ca
Ulise..., voi. II, traducere de Georgeta Filitti,
București, 2003, p. 5-67.
7	Arhivele Militare Române, fond nr. 1683, dosar
nr. 209, f. 19-24.
{46}
■ Revista de istorie militară ■
fll Doilea Război Mondial
THE CALL OF DUTY?
GERMAN SOLDIERS, POWS AND WOMEN
IN THE LAST YEAR OF THE
SECOND WORLD WAR
JOHN ZIMMERMANN, Germany
1.	Introduction
“England expects that every man will do his
duty!” - That was the flag signal that Admirai
Horatio Nelson sent from HMS Victory to his fleet
at 11.40 AM when the battle against the superior
combined French and Spanish forces atTrafalgar
began in 1805. In doing so, he avoided appealing
to the bravery of the individual or to the judicious-
ness of fighting a just battle. One did not neces-
sarily have to be brave and courageous, but the
need to do one’s job was clear to everybody. There
was no pathos calling for enraptured heroism but,
instead, a down-to-earth appeal to function as re-
quired. It is universally known how the naval battle
at Trafalgar ended, namely more fortunately for
England than for Nelson himself, who succumbed
to a gunshot injury sustained during the battle. He
had, incidentally, actually intended to send “Nelson
confides”, but his flag officer suggested the “En-
gland” variant, which the admirai also immedi-
ately accepted. He was obviously aware that it is
crucial to whom or to what one feels duteous. Be-
cause, etymologically, “duty” is defined as “first of
all something that someone is required to do for
moral reasons, but [duty] is also referred to as
being required of someone by a legitimately re-
garded authority.”1 Unlike duress, duty is based on
a rațional or ethical consensus, with the one per-
forming the duty therefore accepting the neces-
sity to do so. For soldiers in whatever era and what-
ever army this consequenty means, first and fore-
most, obeying and fighting.
This was exactly what also the Wehrmacht
leadership demanded when it increasingly re-
---■ Revista de istorie militară ■-------------
minded its soldiers in the last year of the Second
World War to do their duty, as a means of motivat-
ing them to carry on. Although in their memoirs
the former generals confessed of realising at an
early stage that defeat was coming, they explained
that the performance of duty was the main motive
for continuing with a lost war.2 The book titles
already indicate the apologetic tone, because rea-
sons as to why they nevertheless sent their men
into hopeless battles are difficult to understand from
a rațional point of view and incomprehensible mili-
tarily.3 Historical research on the military elite of
the “Third Reich” has so far revealed individually
differing conflict situations, of course, ranging be-
tween loss of reality and self-deception, and be-
tween a personal need for recognition and the wish
to extend one’s own position of power, in view of
the Allied military trials feared in the event of ca-
pitulation.4 What applies to “quite ordinary Ger-
mans” is also applicable to simple soldiers, namely
that they wanted to get through and survive some-
how. The legend of Hitler being an ominous, all-
powerful and omnipresent figure, however, can be
deemed as disproved. It was not needed at all, with
the “Fuhrer’s” military translating his ideas into
plâns, orders and operations with the usual obse-
quiousness. Often enough, it was they who first
provided him with the impetus, and continued to do
so until the last days of the war. It was not without
reason and not only in this context that Grand
Admirai Karl Donitz, as the last “Fuhrer”, set the
pattern of argumentation, culminating in the state-
ment of how he perceived soldierly duty: “A soldier
has to fight; the graver things are, the stronger
must be his will to fight. He, therefore, is the last
person who can advocate surrender.”5 This ver-
dict is to be found throughout retrospective litera-
ture, from the top brass, i.e. generals down to the
simple private.
This may apply to the eastern front, where a
consensus prevails concerning the ideologised
warfare conducted by the Wehrmacht, with the
fear of retaliation by the Red Army being added as
a further significant motive. There has so far,
though, been a lack of relevant studies regarding
the battles against the western allies. It is hence
the objective of this paper to clarify what moti-
vated soldiers throughout the ranks to carry on a
pointless war and at the same time want to survive
it. The findings of my more extensive study on this
subject are described and summarised in the fol-
lowing, so as to be able to present an intersection,
as it were, that provides inițial indicators.6 The
motives of the soldiers fighting against the west-
ern powers are brought out in a first step and then
compared with the motives of those who were al-
ready captives of the western Allies at the time (in
other words, unlike their fellow soldiers on the
battlefield did not face an immediate threat to their
health or even their lives), as well as with the mo-
tives of women7 who were completely outside the
military construct. Although the latter had already
spent long years being subjected to wartime bomb-
ing, it was only when the fighting took place on
homeland soil that they experienced actual con-
tact with enemy soldiers.
2.	Soldiers’ motives
a)	Generals
Capitulation was never an option for the mili-
tary leadership elite of the German Reich, neither
at the time nor in retrospect. As the recently ap-
pointed Supreme Commander in the northern re-
gion, Grand Admirai Karl Dbnitz, made absolutely
clear to his Gauleiter officials even on 25 April
1945, surrender was “exclusively a matter for the
state leadership, embodied by the Fuhrer”.8 He did
not depart from this position even after the end of
the war, when interviewed by Allied interrogation
officers: “To me, intervention was out of the ques-
tion, based on what I knew. It would have been
wrong, in my opinion, to interfere with another
department without detailed knowledge. Where
would things end if this was generally the prac-
tice.”9 And he was by no means alone in thinking
---W---------------------------------------------
this way: “The political leadership made the deci-
sion to venture into war, and it also had to decide
whether and when there was a possibility to end it.
Also the reproachful question, asked after the last
war, as to “Why did you not stop waging war after
you must have known that the war was already
lost?” is, for this reason, mis-directed. As one of
the generals responsible, Hans FrieBner, said in
1956 “(...) Any military commander who would
capitulate without the instruction of his govern-
ment would violate not only every basic military
law but also the principie that determines the rela-
tionship between politics and the Wehrmacht”.10
Which is why many saw death or perseverance
as the only alternative11, and even those close to
the resistance thought that the only thing left for
them was “the soldierly attitude, which was possi-
bly conducive to sparing the German people and
the soldiers entrusted to our leadership from the
worst.12” This they had in common with those loyal
to the regime, such as General Dietrich von
Choltitz, who saw it as an expression of the highest
soldierly virtue to prove oneself before the enemy
regardless of sacrifices13, or General Alfred Jodl,
for whom the greatest achievement in a soldier’s
life was (to fight) “to the death, even when already
facing it”14. The insipidness of such pathos-filled
statements was soon exposed nevertheless, as in
the example of Field Marshall Walter Model. He
wrote to his wife on 24 March 1945 that it was
essential “not to give up hope on any account, but
to remain active according to the dictum “Con-
tinue to fight courageously and prefer to die bravely
rather than lose freedom and taint the soul!”15 It is
permissible to ask the question in how far the sui-
cide he committed not even a month later can be
considered a sign of his bravery. Neither Choltitz
nor Jodl, moreover, fought with weapon in hand.
They, unlike hundreds of thousands in those days,
survived the war, as did General Hermann Balck
who similarly believed in having to continue the
fight “until the enemy realised the impossibility of
bringing us (sic!) to our knees.”16
He nevertheless described the predicament of
the military leaders at the time during the last
phase of the Second World War when he stated:
“General Jodl was quite right when he said that
Hitler was our destiny, we will either be victorious
with him or go under with him. Hitler was in no
manner or form replaceable. His person was the
cement that insolubly held the people and the
------------■ Revista de istorie militară ■-------
Wehrmacht together. AII the authority of the com-
manders at every level, each devotedness of the
ordinary man, was rooted in him. If Hitler were
removed, the Wehrmacht and state would then
collapse.”17 The fact is in any case that Hitler had,
from the beginning of the war, proclaimed that
there would be no repetition of 1918, that for him
surrender was out of the question.18 It is equally a
fact that those who, in their own words, continued
to fight in order to defend their homeland had a
very major part in its destruction and were re-
sponsible in the last year for almost just as many
casualties as in the preceding war years taken to-
gether.19 Even so, it was not only the German pub-
lic that for decades followed the lead given by ret-
rospective literature, probably because it seemed
logical to do so at first glance. The war was, it was
said, continued for a lack of alternatives, and the
already inevitable defeat was eventually sealed due
to the immense superiority in materiei. The
Wehrmacht, on the other hand, stood up to the
enemy’s superiority as long as it was in any way
within its possibilities to do so.20 Closely associated
with this is the astonishingly persistent legend con-
cerning an “untarnished” Wehrmacht that had
been created to a considerable degree by memoir
literature.21 Some commanders, even while they
were in captivity, demanded leadership positions
in the new state as well, instead of accepting re-
sponsibility.22
The military therefore thought beyond the end
of the war. In defining themselves as a funcțional
elite they saw the opportunity of being needed again
also after the war. It must have been in their
thoughts, therefore, to demonstrate their profes-
sional skills even under the adverse conditions of
the last months of the war. In this context, priority
was given not only to preserving power and status
or to surviving but also, by combining the two ar-
guments, to continuing to exist as a funcțional elite
beyond the end of the war. Carrying on in a kind of
business as usua/was also an obvious possible course
of action.23 The military were thus able to remain
loyal to their previous principles. They needed
neither to surrender nor to desert nor to defect
and therefore not expose themselves to the
regime’s persecution mechanisms like many ordi-
nary soldiers. Soldiering-on, however, posed namely
a much greater risk to life and limb for those who
actually fought in battles than for the senior und
highest-ranking officers at the headquarters and
----■ Revista de istorie militară ■-----------------
command posts. The regime and military leader-
ship, moreover, not only threatened to mete out
punishments for any such considerations, but also
provided “motivation” through a burgeoning Sys-
tem of dotation, promotions and awards. Many in
the military were thus able to accumulate honours
and awards also beyond the end of war which, un-
der normal conditions, would have been much
more difficult to obtain.
b)	Ordinary soldiers on the battle iield and as
POWs
The morale and motivation of most of the sol-
diers was already severely battered in the course
of 1944. It improved again for a short-time as a
result of the Ardennes Offensive in the west, but
rapidly collapsed when the attack failed.24 For the
vast majority of the soldiers, however, surrender
was out of the question. Although desertion and
other ways of finishing with the war individually
had meanwhile developed into mass phenomena,
they remained an option only for a minority. There
are reports of soldiers in individual cases who shot
themselves in view of the futility of their situa-
tion.25 Of course, the growing terror used by the
regime and military superiors against their own
soldiers must in no case be underestimated in this
connection. But for that very reason, ordinary
soldiers on the battlefield concentrated on the time
to come after the war.26 A certain “L.” summed it
up when he wrote to his wife in January 1945: I
don’t care about anything any longer, I have be-
come so indifferent (...). Don’t lose heart, because
soon this fierce struggle for our existence will be at
an end. Then we can say we did our duty. (...) You
know, those who are best off are the ones six feet
under.”27 One’s own actions were hence regarded
as pointless at the time; they made sense only in a
future after the war.28 Until that time arrived, any-
thing other than compliant behaviour was an op-
tion only if it was then possible to keep up appear-
ances.
This held true even for the soldiers in western
Allied captivity, regardless of their ranks.29 The
range of assessments and opinions regarding the
war situation was also the same there as on the
battlefield. Only a few conceded the inevitability
of defeat, while the majority continued to hope for
victory; nobody at any rate put the case for a need
to surrender.30 This consistency between the sol-
diers in captivity and those on the battlefield dem-
---------------------------------------®--------
onstrates unambiguously the existence of basic
convictions and behaviour patterns. The will to
soldier on, or at least the unwillingness to surren-
der, was not, then, determined by the everyday
threat to life during the war and can be interpreted
even less as a development of the last phase of the
war. The comparison with women in the “Third
Reich” shows to what extent this can be consid-
ered a matter of principie.
c)	Women
The study of basic behaviour patterns of Ger-
man females generally reflects those established
for the male perspective. Although, gradually, the
Hitler myth also lost its sheen with the women,
attachment to the regime eroded and war-weari-
ness increased. The search for alternatives re-
mained limited nevertheless, and resistance the
exception. As long as the enemy was impersonal,
so to say, and the broader living conditions remained
basically untouched, the vast majority of women
were not ready to give up the war or even to act
against it. The increased terror, particularly in the
last few months, must be taken into account in this
regard as in the case of the men, but the fear of
what was to come later was in both cases an in-
comparably greater motivating factor for soldier-
ing on. The actual everyday struggle for survival,
or what was at least increasingly perceived as such,
became ultimately a struggle to survive the NS
system, to which the majority did not withdraw
their allegiance until the end.31
In this context, as in the world of male
socialisation, the “performance of duty” provided
the main source of momentum, both in contempo-
rary argumentation and in hindsight. The only dif-
ference between male and female perception in
the last phase of the Second World War seemed to
be that women understood more easily and earlier
than men that this war had been lost. They re-
acted to this in the same way as the military, by
withdrawing to the “tasks” assigned to them,
namely the private sphere. The survival of the
family beyond the end of the war was seen as the
key factor. This is additionally demonstrated by
the fact that it was often women, nonetheless, who
assumed responsibility for the task if their locality
and, therefore, their homes were faced with de-
struction in what was seen as a futile situation dur-
ing the last year of the war.32 By generally showing
readiness to do so only when the male actors re-
fused to surrender, they already assumed a role
that was quickly reinstalled in the post-war societ-
ies and was to continue for decades.33 In this re-
spect a line of continuity emerged also for women
long before the end of the war, enabling them to
continue with their generally accepted life in the
post-war period without any far-reaching break with
tradition in public. The ambivalences experienced
between emancipation and subordination, between
action and reaction, and between victim and deed,
however, remained unresolved because they were
generally disregarded. This was obviously the indi-
vidual price the women paid for the possibility to
withdraw, together with the men, to a position as
part of a misled and oppressed nation. The prin-
cipie of “doing one’s duty”, which was partly felt to
be, and partly put forward as, the legitimating ar-
gument, served them to that end.34
3.	Behaviour patterns and socialisation
Toward the end of the war the German popula-
tion lacked alternative courses of action because it
had never learned to look for them. Having
emerged from an empire with its militaristically
inflated servile spirit, the majority had no idea
about republics and ended up in a dictatorship that
seemed to offer what most had missed since days
of the Kaiser: order, straightforward circumstances
and a clear centre of gravity in the political and
social landscape.35 Hitler and his party promised
all that, and it is not least of all because of this that
the “Fuhrer” held such great appeal. But if this
was the reason for National Socialism being able
to gain power nationally, why should there have
been any thought in 1945 that self-initiative and
moral courage might then be allowed to become
possible? The small number of those who put up
resistance is proof of that. If there had been a
need for a “strong man” in 1933, as there appar-
ently was, why should there no longer be one, es-
pecially in the existence-threatening phase of the
last year of the war? Was it not, if anything, consis-
tent that the attachment to the “Fuhrer” became
ever closer as the threat to people’s personal or
material existence grew?
Action to curtail the war was taken only when
neither the regime nor the “Fuhrer” was able to
assure the protection of personal belongings and
lives or to make people soldier on. Such action,
-----------■ Revista de istorie militară ■------
though, was generally directed against the war and
not against the NS regime, because holding on to
what had gone before might have been counter-
productive for one’s own survival. The fact that it
was often women who then either took the iniția-
tive themselves or provided the main impetus for
it is similarly retraceable to relevant upbringing-
and education-related patterns. Despite diverse
twists and inconsistencies in the definition of
woman’s role in National Socialism, she neverthe-
less remained one thing: the guardian of the family’s
existence and responsible for the household. She
was, in the war years, also the one who ensured
everyday survival as long as the male was not
present, due to being a soldier. The NS regime had
also propagated this role and prevented any
emancipatory developments, as far as they are at
all definable. This explains why often women in
particular were not willing to sacrifice their own
possessions and belongings in the last phase of the
war.36
Male behaviour patterns were much more sche-
matic and simpler in the last phase of the war.
Men had been more deeply integrated into the
system hierarchy than women. The “Third Reich”
had, besides, been constituted on the basis of per-
ceived male virtues: contest, assertiveness, and
the will to lead. Command and absolute obedience
defined the relationship among the male popula-
tion. Each and everyone had a place in the exist-
ing hierarchy which he had to fiii at any cost until
he was released from his responsibilities; indepen-
dence was permissible only to a limited extent. In
this way it was possible to place all the blame on
obedience to orders. Upbringing and education not
only under National Socialism but also in the times
prior to that ought to be included in this respect. In
the “Third Reich” especially, the duty of obedience
and allegiance underpinned by an oath dispelled
any ambivalence in understanding the concept.
But it also released the perpetrators from the re-
sponsibility for their deeds as a result.37 They con-
tinued, later, to ignore that they had not contented
themselves, as Hannah Ahrendt put it, with “ob-
serving the letter of the law (...), but with identify-
ing their own will with the spirit of the law”38 and,
in particular, with that of the “Fuhrer”. This sys-
tematic Tran valuation by complying with the
“Fuhrer’s will” as the only valid guiding principie
between 1933 and 1945 was nowhere more obvi-
ous in Germany than in the Wehrmacht. Instilled
----■ Revista de istorie militară ■----------------
in citizens as early as the 19lh century39 as “crown-
ing all duties towards the state”, compulsory mili-
tary service escalated into an apparently unques-
tionable service suigeneris.
Ultimately, and this has yet to be taken suffi-
ciently into account by military history research,
it was not a special but an everyday behaviour pat-
tern that was responsible for people “soldiering
on” in German society at the end of the Second
World War. The discussion about the ominous “zero
hour” manifestly long obscured the view that the
behaviour of the Germans, in terms of their logic,
was plausible. For the majority of the population in
the German Reich, the war was lost sometime be-
tween September 1944 and May 1945, yet trust in
the regime was not simultaneously withdrawn. It
was not without reason that a large proportion of
Germans did not want to abandon former ideals of
“good” National Socialism until far into the post-
war period and pinned the responsibility for the
“negative” ones on those right at the top. As a
logical consequence, those who had been involved
in the events were the ones to stage the culture of
retrospection regarding the Third Reich. Within it
the legend concerning “zero hour” provided the
dividing line between past and future and hence
for the responsibilities for the crimes.40 The con-
cept of duty forming the focus of all education since
the days of the Empire, if not before, which de-
manded personal sacrifice to the point of self-de-
nial, was not only politically instrumentalised in
that period, but also experienced its strongest form
of expression through individual duty being bound
to the “will of the Fuhrer”. Military service espe-
cially, by it being declared a “duty of honour” fol-
lowing the Prussian reforms of the early 19lh cen-
tury, became the purest form of doing one’s duty.41
Only a much more broadly based study, of course,
can determine to what extent the individuals in-
volved actually felt this way.42 But it is undisputed
that the topos intrinsically was the guiding principie.
4.	Closing remarks
The catastrophic situation of the “Third Reich”
in the last year of the Second World War did not
come about unexpectedly. Strictly speaking, not
all too much had changed from a purely military
perspective compared with the wartime events
after early 1943. Thereafter, the armies of the anti-
Hitler coalition continuously pushed the German
51
forces back to the Reich borders and beyond, while
the resources of the Wehrmacht dwindled in all
areas. In this respect the situation during the last
few months of the war was more of a continuous
development for the Germans, and all the actions
to prolong the war that appear obscure to us today
were due to anything but panic-stricken thinking.
Germany’s recourse to old men, women and chil-
dren, for instance, was nothing new in 1945. By
then, if not before, the manning of flak positions
with school children during the air war, the mes-
senger Services of the Hitler Youth and, in particu-
lar, the employment of women within the military
represented important developments toward their
actual involvement in military action on the
ground.43 For a militarised society such as that of
National Socialist Germany, any other behaviour
would also have been less easy to comprehend in
view of the war’s development. Leaving aside the
unscrupulousness of the Wehrmacht leadership,
what remained is behaviour compliant with the
System, which is discernible in German society in
general until the end.
The phenomenon of apparently holding out
heroically to the last man is, furthermore, a cen-
tury-old motif. Mythically exaggerated events of a
similar nature, such as the Spartans' Battle of
Thermopylae or the Texans' Battle of the Alamo,
are to be found in world history. And northern as
well as, especially, Germanic mythology is full of
tales celebrating or even calling for the hero’s own
downfall for the sake of a supposedly higher good.
The Nibelung saga, which is the Germans’ național
epic, so to speak, is the most powerful example of
this.44 This connection between mythology and the
events at the end of the war in Germany is not as
far-fetched as might appear at first glance if
Gbring’s instrumentalisation of the Thermopylae
motif in the context of the Battle of Stalingrad is
considered. It would be an interesting approach
for future research to study the extent to which,
therefore, cultural and sociological conditions of
the Germans are reflected in their behaviour at
the end of the Second World War, because hope-
less battles are generally considered the stuff of
new myths that create național coherence.
Also, the educațional background correlated
with the background experience for many involved
in this context. The image of the Germans being
in the midst of a “world of enemies” had already
become a constant in Imperial Germany’s imagi-
----F521--------------------------------------
nation in the First World War and continued to
have a broad impact in the interwar years because
of the topic of the “shameful peace of Versailles”.
This may have nurtured the view in the last phase
of the Second World War that it was the duty of
every individual not to give up as long as there was
any imaginable possibility of continuing the
struggle. As a consequence, performing one’s duty
thus became a value in itself. The only accusation
that could be levelled was of having considered the
wrong thing as a duty or having derived the duty
on the basis of the wrong underlying conditions,
which actually proved to be the case in the post-
war period. The German originator of the war
promised to improve its ways and proposed to dem-
onstrate this within the framework of democra-
tisation. The war victors saw in this an acceptable
consensus being achieved because it allowed them,
without any loss of face, to integrate the losers of
the war into a common network of values and
norms, which all were jointly to defend in future.45
Although this applies primarily to the western part
of Germany, which was soon to become the Fed-
eral Republic, a corresponding context was to be
found in the eastern part, albeit under completely
different political conditions. It must not be disre-
garded in this connection that this behaviour was
in no way the outcome of any plâns made in the
last phase of the Second World War that were then
gradually implemented. It evolved, rather, from the
mixture of authoritarian education and the defer-
ence to authority associated with it, on the one
hand, and from a knowledge of the crimes com-
mitted under a regime to which the people had
been loyal, on the other hand (something that is
certainly demonstrable for the broad majority).
The former had blocked the possibility of alterna-
tive action, and the latter had not really allowed
the wish to come about.
Those militarily responsible in the west were
not ready to give up, therefore, not only because
they had allowed themselves to be debased to a
mere funcțional elite or because, through their
strict sense of military duty alone, they wanted to
remain loyal to the very end to the “Fuhrer” as
their head of state, as the person to whom they
had pledged their oath, and as supreme com-
mander. The melding of National Socialist ideas
with the military mindset had long been completed,
relieving such slogans as Perseverence and
Struggle of their propagandistic connotations and
-----------■ Revista de istorie militară ■----
allowing them to be endowed with meaning until
the end. Not only was there to be no repetition of
1918, it was possible to write a heroic story that the
generations to come could be proud to remember.46
This time, unlike at the end of the First World War,
evidence had to be provided either that really ev-
erything had been attempted to make the impos-
sible stih come true or that they had been defeated
“with dignity”. Aware of the absurdity of the stab-
in-the-back legend, they wanted themselves to be-
come the “heroic role models” for the future gen-
erations of soldiers, having been unable to find
them in the defeated imperial army. The objective
was now the rebirth of the state and, with it, of the
army on the ruins of the old. As late as 1961,
Friedrich Ruge who had by then become an Admi-
rai in the Bundesmarine, explained on the occa-
sion of his retirement: “Soldiers at the front, in the
field, were unable to act in any other way than to
adhere to their oath and fight.”47 Many had al-
ready foreseen this at the end of the war. In the
spring of 1945, for example, US intelligence of-
ficer Saul Padover frustratedly reported to his su-
periors after diverse interrogations of railway work-
ers in Krefeld, “These people would work for Hitler
until the last moment, and then for us with the
same unquestioning obedience”.48
1	Cited in Kluge, Friedrich/Elmar Seebold:
Etymologisches Worterbuch der deutschen Sprache.
24th edition, Berlin 2002.
2	The point in time at which each individual claims
to have realised this varies, however. Only a few die-
hards, though, continued to believe in a victorious
outcome until the last months of the war: Fretter-
Pico and Friehner in early 1945, and Model, Reinhardt
and Schorner until the very end. There are, by com-
parison, written statements from the majority, be-
tween the failure to take Moscow in 1941 and the
successful allied landings in Normandy in 1944, that
defeat was coming. Most of these, in turn, claim to
have been convinced of defeat by late 1942/early 1943
at the latest; see Paulus, Friedrich, Ich stehe hierauf
Befehl. Lebensweg des Generalfeldmarschalls
Friedrich Paulus. Mit den Aufzeichnungen aus dem
NachlaB, Briefen und Dokumenten, edited by Walter
Gbrlitz, Frankfurt a.M. 1960, p. 263, Rommel, Erwin,
Krieg ohne Hass, 3rd edition, Heidenheim 1950, p.
244, Choltitz, Dietrich von, Soldat unter Soldaten,
Zurich 1951, pp. 147 and 166, as well as Westphal,
Siegfried, Heer in Fesseln. Aus den Papieren des
Stabschefs von Rommel, Kesselring und Rundstedt,
---■ Revista de istorie militară ■-----------
2nd revised edition, Bonn 1952, pp. 27 and 201. Some
claim to have come to this conclusion already a year
earlier: see Warlimont, Walter, Im Hauptquartier der
deutschen Wehrmacht. Grundlagen, Formen, Ge-
stalten, Frankfurt a.M. 1962, p. 213, Rohricht, Edgar,
Fllicht und Gewissen. Erinnerungen eines deutschen
Generals 1932 bis 1944, Stuttgart 1965, S. 177, and
Guderian, Erinnerungen, S. 223 und 237.
3	Siehe z.B. Hausser, Paul, Soldaten wie andere
auch. Osnabriick 1966, Choltitz, Soldat, Westphal,
Heer, Guderian, Heinz, Erinnerungen eines Soldaten.
4th edition, Heidelberg 1951 or Kesselring, Albert,
Soldat bis zum letzten Tag. Bonn 1953. See on the
other hand the academic assessment of this behavior
in Gerstenberger, Friedrich, ‘Strategische Erinnerun-
gen. Die Memoiren deutscher Offiziere’, in: Hannes
Heer/Klaus Naumann (ed.): Vernichtungskrieg.
Verbrechen der Wehrmacht 1941 bis 1944. 2nd edi-
tion, Hamburg 1995, pp. 620-629, Zimmermann, John,
‘Das Bild der Generale - Das Kriegsende 1945 im
Spiegel der Memoirenliteratur’, in: DerKriegim Bild
- Bilder vom Krieg. Hamburger Beitrăge zur
Historischen Bildforschung. ed. by Arbeitskreis
Bildforschung, Frankfurt a.M. et al. 2003, pp. 187-
211, Krechel, Mario, Die Bewertung der Kriegsnie-
derlage 1945 durch die deutsche Generalităt im
Spiegel autobiographischer Aufzeichnungen. Unpub-
lished thesis. Hamburg 1996, as well as Meyer, Georg,
‘Zur Situation der deutschen militărischen Fiihrun-
gsschicht im Vorfeld des westdeutschen Verteidigun-
gsbeitrags’, in: Anfănge westdeutscher Sicherheit-
spolitik 1945-1956,4 vols., Voi. 1: Von der Kapitulation
bis zum Pleven-Plan. edited by MGFA, Munich, Vienna
1982, pp. 577-735.
4	Messerschmidt, Manfred, Die Wehrmachtim NS-
Staat. Zeit der Indoktrination. Hamburg 1969,
Messerschmidt, Manfred, ‘Die Wehrmacht in der
Endphase. Realităt und Perzeption’, in: Messer-
schmidt, Manfred/Ekkehart Guth (eds.), Die Zukunft
des Reiches: Gegner, Verbundete undNeutrale (1943-
1945). Herford, Bonn 1990, pp. 195-222, Miiller, Klaus-
Jiirgen, Das Heer und Hitler. Armee und nationalso-
zialistisches Regime 1933-1940. Stuttgart 1969,
Wette, Wolfram, Die Wehrmacht. Feindbilder, Vernich-
tungskrieg, Legenden. Frankfurt a.M. 2002, Ueber-
schăr, Gerd R./Winfried Vogel, Dienen und Verdienen.
Hitlers Geschenke an seine Eliten. Frankfurt a.M.
1999, Forster, Jiirgen, ‘Die Wehrmacht und das Ende
des „Dritten Reiches”’, in: Arndt Bauernkămper/
Christoph KleBmann/Hans Misselwitz (eds.), Der 8.
Mai 1945 als historische Zăsur. Strukturen, Erfahr-
ungen, Deutungen. Potsdam 1995, pp. 50-65, Diilffer,
Jost, ‘Vom Biindnispartner zum Erfiillungsgehilfen im
totalen Krieg. Milităr und Gesellschaft in Deutschland
1933-1945’, in: Wolfgang Michalka (ed.), Der Zweite
Weltkrieg. Analysen, Grundziige, Forschungsbilanz.
2nd edition, Munich, Zurich 1990, pp. 286-300.
---------------------------------------r^i—
5	Vernehmungsprotokoll: Fragen an Grossadmiral
Donitz im Lager Mondorf (Lux.) 1945; BA-MA N 539/
v.31, fol. 12.
6	On this and the following see Zimmermann, John,
Pflicht zum Untergang. Die deutsche Kriegfiihrung
im Westen des Reiches 1944/45. Paderborn 2009
(forthcoming).
7	In view of a lack of relevant studies, it will not be
possible in the following, either, to make any general
statement about women as such, this being due to
the, in some cases, widely differing individual back-
grounds and personal situations.
8	Besprechung Donitz' mit allen Gauleitem des
Nordraumes mit Ausnahme des Hamburgers Kau-
fmann am 25. April 1945; BA-MA RW 44 1/1 (KTB).
9	Vernehmungsprotokoll: Fragen an Grossadmiral
Donitz im Lager Mondorf (Lux.) 1945; BA-MA N 539/
v.31, fol. 14.
10	Friefiner, Hans, Verratene Schlachten. Die
Tragedie der deutschen Wehrmacht in Rumănien und
Ungarn. Hamburg 1956, S. 221f. Concerning similar
argumentation see also Wagner, Elisabeth (ed.), Der
Generalquartiermeister. Briefe und Tagebuchau-
fzeichnungen des Generalquartiermeisters des
Heeres, General der Artillerie Eduard Wagner. Munich,
Vienna 1963, p. 13, and Westphal, Siegfried, Der
Deutsche Generalstab auf der Anklagebank. Niirnberg
1945-1948. Mainz 1978, pp. 82 and 87.
11	Diary entry by Reinhardt, dated 25.1.1945; BA-
MA N 245/3.
12	Gersdorff, Rudolf-Christoph Freiherr von, Soldat
im Unteigang. Frankfurt a.M. et al. 1977, p. 149.
13	Choltitz, Soldat, S. 128f.
14	Letter by Jodl to his wife; cited in Jodl, Luise,
Jenseits des Endes. Der Weg des Generaloberst Alfred
Jodl. Extended and revised new edition, Munich 1987,
p. 77.
15	Letter from Model to his wife dated 24.3.1945;
BA-MA N 6/1.
16	Balck, Hermann, Ordnungim Chaos. Erinnerun-
gen 1893-1948. Osnabriick 1980, p. 643.
17	Ibid, p. 640.
18	For Wette, Wolfram, ‘Zwischen Untergangspathos
und Uberlebenswillen. Die Deutschen im letzten
halben Kriegsjahr 1944/45’, in: Das letzte halbe Jahr.
Stimmungsberichte der Wehrmachtpropaganda 1944/
45. Edited by Ricarda Bremer, Detlef Vogel and
Wolfgang Wette, Essen 2001 (Kritische Studien zur
Geschichtswissenschaft, 100), pp. 9-37, p. 16, on the
basis of Kutz, Martin, Realitătsllucht und Aggression
im deutschen Milităr. Baden-Baden 1990, in particu-
lar pp. 7L, this was nothing more than a “militarily
related escape from reality” as an attempt to compen-
sate for the occurring problems through a radicalisation
of warfare.
19	Overmans, Riidiger, Deutsche militărische
Verluste imZweitenWeltkrieg. Munich 1998 (Beitrăge
zur Militărgeschichte, 46), pp. 228, 241-249 and 271.
-------EM]-----------------------------------------
20	See in this regard Henke, Klaus-Dietmar, Die
amerikanische Besetzung Deutschlands. Munich 1995
(Quellen und Darstellungen zur Zeitgeschichte, 17)
as well as Weinberg, Gerhard L., Eine Welt in Waffen.
Die globale Geschichte des Zweiten Weltkrieges.
Stuttgart 1995 and Gruchmann, Lothar, Totaler Krieg.
Vom Blitzkrieg zur bedingungslosen Kapitulation.
Munich 1991. It has only been recently that doubts
regarding this argument have been expressed. Rich-
ard Overy, Die Wurzeln des Sieges. Warum die
Alliierten den Zweiten Weltkrieg gewannen. Transla-
tion from English by Jiirgen Charnitzky. Although
Reinbek, in Hamburg in 2002, did not prove that the
German Reich would have been able to win the war,
he drew attention however to the enormous efforts
required within the anti-Hitler coalition to defeat the
German aggressor. Almost incidentally, he also man-
aged once again to consign the still powerful verdict
concerning the Wehrmacht’s professionalism to the
realms of fantasy, the closer the end of the war came.
21	Gerstenberger, Strategische Erinnerungen,
Zimmermann, Das Bild, as well as recently, Lingen,
Kerstin von, Kesselrings letzte Schlacht. Kriegsver-
brecherprozesse, Vergangenheitspolitik und Wieder-
bewaffnung: Der Fall Kesselring. Paderborn et al. 2004
(Krieg in der Geschichte, 20) and above all Manig,
Bert-Oliver, Die Politik der Ehre: Die Rehabilitierung
der Berufssoldaten in der friihen Bundesrepublik.
Gottingen 2004.
22	See for instance Kdr Division z.b.V. 172, Brief
an den Kommandierenden General des Ems-AK, Betr.:
StimmungderTruppe, datedll Julyl945; BA-MARH
26-172/7: He demanded that the leading positions in
any future German state be assumed by members of
the former officer corps, because this “(would be)
particularly suited to lead the people in the future, as
it had always been educated in an apolitical way and
had been best able to observe und understand the
value and shame of the National Socialist regime from
outside of the party (...)”.
23	General Siegfried Westphal admitted afterwards
that there had increasingly been a tendency to “pre-
tend to act” against the Western Allies; Westphal,
Siegfried, Erinnerungen. Mainz 1975, p. 333. Con-
cerning this see also: Kunz, Wehrmacht, pp. 248-260.
24	According to Henke, Die amerikanische Beset-
zung, pp. 798f, the majority actually resigned them-
selves to defeat only after the Allied armies crossed
the Rhine on a broad front. This also remains the only
difference to the attitude of the military leadership,
who still cherished hopes even at that stage. Only
Weinberg, Eine Welt, pp. 860f, claims to have found
also a split in the military leadership after the division
of the Reich, comprising the majority around Goebbels,
Bormann, Steiner, Keitel and Jodl, who wanted to
continue at any price, and a minority who had finally
admitted defeat, among whom he includes Heinrici.
-----------■ Revista de istorie militară ■-------
Quite apart from the fact that there is no source evi-
dence of this, any such realisation would have been
very late.
25	Richard Baader, Kriegsende in Reischach; BA-
MA MSg 2/5665, p. 5 tells of three suicides commit-
ted by soldiers while their comrades “surrendered in
droves". Henke, Die amerikanische Besetzung,
pp. 964f. assumes that, in total, several thousand
suicides connected with the end of the war were com-
mitted by “people in prominent positions”. Although
a larger number cannot be excluded here, it ought
hardly make any difference in the overall context. As
a rule they were allegedly people known to have been
directly involved in crimes, and probably only in ex-
cepțional cases were they people who no longer
wished to live on because of the downfall of the Na-
tional Socialist regime.
26	That this balancing act between performance of
duty and prolongation of the war was recognised at
least in individual cases is confirmed by various state-
ments in retrospective literaturo, cf. for instance
Schmidt, Helmut, ‘Politischer Riickblick auf eine
unpolitische Jugend’, in: Schmidt, Helmut et al.,
Kindheit und Jugend unter Hitler. Mit einer
Einfiihrung von Wolf Jobst Siedler, 2“d edition, Berlin
1992, pp. 188-254, in this regard pp. 231f.
27	L. to Ms M. R. on 5 January 1945; cited in
Feldpostpriifstelle bei AOK19: Ausziige der im Januar
1945 gepruften Briefe; dated 3 February 1945; BA-
MA RH 20-19/285, fol. 195-202, here fol. 200.
28	In connection with this typical statement, see
the relevant forces’ mail reports in the last year of the
war, e.g. also Feldpostpriifstelle bei AOK 19:
Monatsbericht fur November 1944; dated 3 Decem-
ber 1944; BA-MA RH 20-19/285, fol. 22-23.
29	Neitzel, Sonke, ‘Deutsche Generale in
britischer Gefangenschaft 1942-1945. Eine Auswahle-
dition der Abhorprotokolle des Combined Services
Detailed Interrogation Centre UK’, in: VIZg 2/2004,
pp. 289-348, pp. 300-302.
30	Wilhelm Ritter von Thoma on 12 September
1943; cited in ibid, p. 300.
31	Here just a short insight into the range of writ-
ings: Schwarz, Gudrun, Die Frâu an seiner Seite.
Ehefrauen in der „SS-Sippengemeinschaft”. Berlin
2000, Harter-Meyer, Renate, Der Kochlolfel ist unsere
Walfe. Hausfrauen und hauswirtschaftliche Bildung im
Nationalsozialismus. Baltmannsweiler 1999, Hein-
sohn, Kirsten/Vogel, Barbara/Weckel, Ulrike (eds.),
Zwischen Karriere und Verfolgung. Handlungss-
pielrăume von Frauen im nationalsozialistischen
Deutschland. Frankfurta. M., New York 1997 (Geschi-
chte und Geschlechter series, voi. 20) and, for an
overview regarding the dimension of the “battle of
sexes” in the post-war period, see recently Echtern-
kamp, Jorg, Nach dem Krieg. Alltagsnot, Neuorien-
tierung und die Last der Vergangenheit 1945-1949.
Zurich 2003, pp. 176-192.
----■ Revista de istorie militară ■---------------
32	Dorr, Durchkommen, p. 383, Dorr, „Wer die Zeit
nicht miterlebt hat...”, voi. 3, p. 441. Representative
of many examples is the removal of antitank obstacles
by women in Chemnitz in April 1945; OKH/GenStdH/
Op.Abt.(IIIc)/Nr. 4514/45 gKdos., Tagesmeldungen
West vom 18.4.1945, dated 19 April 1945; BA-MA RH
2/495, fol. 94-98, here fol. 96. Regarding the realisation
of the futility at the end of the war, see also Meves,
Christa, Flakhelferin, in: Frauen im Wehrdienst.
Erinnerungen von Ingeborg Hecht, Ruth Henry,
Christa Meves. Freiburg 1982, pp. 22-45 here p. 31,
and Kundrus, Nur die halbe Geschichte, pp. 722f.
33	Barnouw, Dagmar, Germany1945. Views of War
and Violence. Bloomington 1996, Nieden, Susanne
zur, ‘Miitter des Herzens. Uberlegungen zu einem
Frauenbild in der Alltagsliteratur der ersten Jahre
nach dem Zweiten Weltkrieg’, in: Insa Schoningh/
Agnes Jooster (eds.), So nah beieinander und doch so
fern. Frauenleben in Ost und West. Pfaffenweiler 1992,
pp. 75-90, Bandhauer-Schoffmann, Irene/Ela Hornung
(eds.), ‘Trummerfrauen - ein kurzes Heldinnenleben?
Nachkriegsgesellschaft als Frauengesellschaft’, in:
Andrea Graf (ed.), ZurPolitik des Weiblichen. Frauen,
Macht und Ohnmacht. Vienna 1990, pp. 93-120, or
Dorr, Margarete, „WerdieZeitnichtmiterlebthat...”,
Frauenerfahrungen im Zweiten Weltkrieg und in den
Jahren danach. 3 vols., Voi. 3. Frankfurt a.M., New
York 1998.
34	In her interviews, Dorr, Durchkommen, pp. 142f.,
identified the instilled as well as passed-down “sense
of duty” as being responsible. See also Leck, Ralph
M., ‘Conservative Empowerment and the Gender of
Nazism. Paradigms of Power and Complicity in Ger-
man Women 's History’, in: Journal of Women 's His-
tory 12/2000, S. 147-169.
35	See e.g. Winkler, Heinrich-August, Der lange
Weg nach Westen. First volume: Deutsche Geschichte
vom Ende des Al ten Reiches bis zum Untergang der
Weimarer Republik. Munich 2000, esp. pp. 378-555.
36	For research on women and the role of women
in war cf. Dorr, Margarete, Durchkommen und
Uberleben. Frauenerfahrungen in der Kriegs- und
Nachkriegszeit. Frankfurt a.M. 1998, p. 80 note 1,
and regarding relevant studies of regional and local
history ibid, p. 383 note 18, Kundrus, Nur die halbe
Geschichte, Kundrus, Widerstreitende Geschichte, as
well as Kundrus, ‘Frauen und Nationalsozialismus.
Uberlegungen zum Stand der Forschung’, in: AfS 36/
1996, pp. 481-499.
37	Frevert, Ute, ‘Pflicht’, in: Deutsche Erinnerun-
gsorte. Edited by Etienne Franșois and Hagen
Schulze, 3 vols., Voi. 2, Special edition Munich 2003,
pp. 269-285, here pp. 279f., as well as, in general,
mainly Wildt, Michael, Generation des Unbedingten.
Das Fiihrungskorps des Reichssicherheitshaup-
tamtes. Hamburg 2002, and on the popularity of the
55
NS regimes from “below” e.g. Gellately, Robert, Back-
ing Hitler. Consent and Coercion in Nazi Germany.
Oxford 2001, or Paul, Gerhard/Klaus-Michael
Mallmann (eds.), Die Gestapo im Zweiten Weltkrieg.
„Heimatfront” und besetztes Europa. Darmstadt 2000.
3S	Arendt, Hannah, Eichmann in Jerusalem. Ein
Bericht von der Banalităt des Bosen (1964). Leipzig
1990, p. 246.
39	See e.g. Brockhaus' Conversations-Lexikon, 13lh
ed., voi. 16, Leipzig 1887, p. 504.
40	Regarding representation in the media, see for
instance Michael Schornstheimer, Die leuchtenden
Augen der Frontsoldaten. Nationalsozialismus und
Krieg in den lllustriertenromanen derfunfziger Jahre,
Berlin 1995, p. 10, and Michael Schornstheimer,
‘„Harmlose Idealisten und draufgăngerische Solda-
ten”. Milităr und Krieg in den Illustrierten-romanen
der funfziger Jahre’. In: Vernichtungskrieg. Verbre-
chen der Wehrmacht 1941 bis 1944. Edited by Hannes
Heer and Klaus Naumann, 2”d edition, Hamburg 1995,
pp. 634-650, and Schuld und Suhne? Kriegserlebnis
und Kriegsdeutung in deutschen Medien der
Nachkriegszeit (1945-1961). Edited by Ursula
Heukenkamp. Amsterdam, Atlanta 2001 (= Amster-
damer Beitrăge zur neueren Germanistik, 50, 1 u. 2).
41	Frevert, Fflicht, pp. 275-283, as well as Wette,
Wolfram, Militarismus in Deutschland 1871-1914.
Zeitgenossische Anafyse und Kritik. Miinster et al.
1999 and a criticai assessment by Ziemann, Benjamin,
‘Sozialmilitarismus und militarische Sozialisation im
deutschen Kaiserreich 1870-1914. Desiderate und
Perspektiven in der Revision eines Geschichtsbildes’,
in: GWU 3/2002, pp. 148-164. Concerning the argu-
ment that the Wehrmacht was a “melting pot” of na-
țional socialist conviction see also Bartov, Omer,
Hitler 's Army. Nazis and War in the Third Reich. Ox-
ford 1991, pp. 271f. In his opinion, “many might prob-
ably have remained immune to National Socialist in-
doctrination”, had they not been called up. Concern-
ing ideologised warfare in the east, see also Bartov,
Omer, The Eastern Front 1941-1945. German Troops
and the Barbarization of Warfare. London, Basingstoke
1985, Pohl, Karl Heinrich (ed.), Wehrmacht und
Vernichtungspolitik. Militărim nationalsozialistischen
System. Gottingen 1999, Schulte, Theo J., The Ger-
man Army and Nazi Policies in Occupied Russia. Ox-
ford et al. 1989 or Streit, Christian, Keine Kameraden.
Die Wehrmacht und die sowjetischen Kriegsge-
fangenen 1941-1945, 4th edition, Bonn 1997.
42	Regarding inițial attempts, see for instance HoB,
Rudolf, Kommandant in Auschwitz. Autobiographische
Aufzeichnungen. llth edition, Munich 1987, in par-
ticular pp. 24f., 69 and 124, who declared the perfor-
mance of duty to be the guiding principie to which
there was no alternative, as well as Arendt, Hannah,
Eichmann in Jerusalem. Ein Bericht von der Banalităt
des Bosen (1964). Reprint of the 1964 edition, Leipzig
1990, pp. 121, 244-247.
43	Concerning the extent of female involvement in
the war, see Rathkolb, Oliver, ‘Zwangsarbeit in der
Industrie’, in: Die deutsche Kriegsgesellschaft 1939
bis 1945. 2 vols., Subvolume II: Ausbeutung,
Deutungen, Ausgrenzung. Edited by Jbrg Echtern-
kamp on behalf of MGFA, Munich 2005 (Das Deutsche
Reich und der Zweite Weltkrieg, 9/2), pp. 667-727,
here pp. 715f.
44	Wapnewski, Peter, ‘Das Nibelungenlied’, in:
Deutsche Erinnerungsorte. Edited by Etienne Francois
and Hagen Schulze, 3 vols., Voi. 1, Special edition
Munich 2003, pp. 159-169. Concerning the reception
of the Nibelung, see Heinzle, Joachim, Das
Nibelungenlied. Munich, Zurich 1987, See, Klaus von,
‘Das Nibelungenlied - ein Nationalepos?’, in: Die
Nibelungen. Ein deutscher Wahn, ein deutscher
Alptraum. Studien und Dokumente zur Rezeption des
Nibelungenstolfes im 19. und 20. Jahrhundert, ed-
ited by Joachim Heinzle and Anneliese Waldschmidt,
Frankfurt a.M. 1991, pp. 43-110.
45	Elite continuity has featured prominently in the
research conducted over the last few decades.
Progress has also been made in this regard in the
field of historical Science in recent years. See Deutsche
Historiker im Nationalsozialismus. Edited by Winfried
Schulze and Otto Gerhard Oexle with the coopera-
tion of Gerd Helm and Thomas Ott, 2ntl edition, Frank-
furt a.M. 2000. Other disciplines had already made a
start in this respect in the 1990s; cf. for instance
Deichmann, Ute, Biologen unter Hitler. Portrăt einer
Wissenschaft im NS-Staat. 2nd revised and expanded
edition, Frankfurt a.M. 1995, Hausmann, Frank-
Rutger, „Aus dem Reich der seelischen Hungersnot”.
Briefe und Dokumente zur romanistischen Fachge-
schichte im Dritten Reich. Wiirzburg 1993 oder Kater,
Michael H., Die missbrauchte Muse. Musiker im
Dritten Reich. Munich, Vienna 1998.
46	In this regard, see as a matter of principie
Schilling, Rene, „Kriegshelden”. Deutungsmuster
heroischer Mănnlichkeit in Deutschland 1813-1945.
Paderbom et al. 2002 (Kriegin der Geschichte, 15), on
the Third Reich in particular pp. 77-95 and pp. 316-374.
47	Ruge, Friedrich, In vier Marinen. Lebenserin-
nerungen als Beitrag zur Zeitgeschichte. Inel. 24 pic-
tures and four selected, previously unpublished pa-
pers. Munich 1979, p. 429.
48	Padover, Saul K.: Experiment in Germany. The
Story of an American Intelligence Officer. New York
1946, p. 316.
56
■ Revista de istorie militară ■
Diplomație și apârara
LUMINI ȘI UMBRE ALE RELAȚIILOR
ROMÂNO-POLONE
ÎN PERIOADA INTERBELICĂ (II)
Prof. dr. NICOLAE MAREȘ
România își datorează măreția sa acțiunii, iar nu
lipsei de acțiune.
Nicolae Titulescu
Abstract
The study entitled “Lights and Shadows of the Romanian-Polish relations in the interwar
period"wouldlike topresent, from a historicalperspective, the communion between theforenamed
countries. One of the most important politician who encouraged the approach between Romania
andPoland was Nicolae Titulescu, also named “the friendof the Polish people”.
The historiography of the problem is enriched by various studies, most of them being dated
from the seventies, when the interest regarding the relationship between Romania and Poland
increased. Among those authors who treated ditferent aspects of the relationship between these
countries, we emphasize the contribution byHenrykJabloriski, WladyslawStșpniak, Henryk Walczak,
Andrzt j Koryn.
When we talkabout the activity ofNicolae Titulescu concerning the above mentioned problem,
we have to bring into discussion the contribution by Take lonescu, the mentor of the first one.
Thus, in this study, the actions undertaken by Take lonescu and then, by his successors are
presented, in order to maintain and develop this relationship.
Nicolae Titulescu, one of the most important Romanian diplomats continued the workof Take
lonescu, understanding the needs of that time when “Romania can be defended only by the
medium of actions andnot by the lackof actions”.
The study also emphasizes the ditiicult moments of the Romanian- Polish relationship, from
the beginning of the thirties.
Keywords: Polish relations, diplomacy, JozefBeck,
Nicolae Titulescu, Little Entente
Numai românii sunt îndrituiți să spună
poporului lor ce este patriotic și ce nu
Indignat de amestecul flagrant al diplomaților
polonezi în treburile interne românești, Nicolae
Titulescu constata în a doua parte a anului 1934:
„...D-nii Beck și Arciszewski au tot dreptul să dea
lecții de patriotism polonezilor, dar numai românii
----■ Revista de istorie militară ■-------------
sunt îndrituiți să spună poporului lor ce este patri-
otic și ce nu. Ar tolera oare Polonia un ministru
român la Varșovia care să declare că cine nu
urmează linia de acțiune a d-lui Titulescu nu este
un bun cetățean polonez?”1
Titulescu a dorit să taxeze, în cuvinte elegante,
grobianismul și lipsa de deontologie profesională a
trimisului polonez pe meleaguri dâmbovițene,
---------------------------------------------------
cerându-i omologului său, cazonului Jozef Beck,
rechemarea acestuia în centrala Ministerului
Afacerilor Externe de la Varșovia, așa cum se
întâmplă în asemenea cazuri. Să nu fi știut Titulescu
că între cei doi existau relații amicale încă din anii
’20, iar - în situația dată - se întâlnise „sacul cu
petecul”?
Beck i-a promis colegului român că îi va satisface
dorința, dacă îi va fi adresată rugămintea în scris.
Numai astfel îl va retrage pe Arciszewski din
România. în același timp, „l-a amenințat” că timp
de trei ani nu va mai trimite un alt diplomat în rang
de ministru la București, urmând ca misiunea să
fie girată de un însărcinat cu afaceri.
Cu alte cuvinte, Jozef Beck se pregătea de un
scandal, și ar fi dorit să îl facă părtaș și pe Titulescu,
punând în dificultate raporturile bilaterale. Motivul?
Reprezentantul lui în România făcuse o gafă
impardonabilă pe care șeful său direct, amator
în diplomație, cum l-a caracterizat un istoric de
renume, îl citez pe profesorul Henryk Batowski,
publicist în Balcani în anii ’30, se vede că îi gira
apucăturile nu numai că i le tolera.
Nicolae Titulescu era prea abil să accepte un
asemenea joc, conștient că scandalul care s-ar fi
produs se putea solda cu reproșuri din partea
opoziției din România, care ar fi sărit ca arsă dacă
ar fi constatat, eventual, că șeful Externelor ar fi
părtaș al deteriorării raporturilor româno-polone.
Ori așa ceva nimeni nu își dorea la București, lucru
remarcat destul de caustic de Argetoianu, pentru
care Arciszewski nu era decât o „cutră” sau un
„om lipsit de noroc”, descriindu-i figură tristă de
intrigant, la nivel înalt, în jurnalele sale2.
Cu siguranță, Titulescu știa destul de bine și despre
alte intrigi ale diplomaților polonezi, cât și despre ecoul
acestora în rândul „oficialităților” vremii, ca dovadă
că planurile denigratoare n-au rămas ascunse.
Șeful Externelor s-a văzut obligat să-l avertizeze
pe Beck că nu îl va mai primi niciodată în audiență
pe șeful Legației poloneze, lucru dintre cele mai
grave pentru ministrul plenipotențiar de la o
misiune diplomatică aliată, promisiune de care
liderul român al Externelor s-a ținut cu strictețe de
cuvânt, în ceea ce privește aspectele oficiale ale
raporturilor la acest nivel. Excepția pe care a făcut-
o Titulescu a fost doar la depunerea condoleanțelor
din partea Guvernului român conducerii statului
polonez, condoleanțe pe care șeful diplomației
----W----------------------------------------
românești le-a depus personal, acolo unde se afla
depusă Cartea de condoleanțe, deci la sediul misiu-
nii diplomatice poloneze, în chiar ziua morții
mareșalului Pilsudski, la 12 mai 1935. Ne închipuim
cu cât disconfort (pentru a nu spune silă), a trebuit
să îi strângă mâna lui Arciszewski. Dar în ce situație
regretabilă se aflau cele două state, ce se considerau
aliate, urmare a unor meschinării mărunte de culise
și de ambiții personale.
Tot în 1935, cele două scene - guvernamentală
și cea publică - devin martore ale unui nou „inci-
dent” Beck-Titulescu. Și nu numai ele. Astfel, la
Sesiunea Generală a Ligii Națiunilor a fost pusă la
votat candidatura României pentru a fi aleasă ca
membru al Consiliului Ligii Națiunilor. Cu ocazia
respectivă, România a fost acceptată cu 50 de voturi
pentru și 2 împotrivă, din care unul se pare că a
fost al aliatei sale - Polonia.
Dezmințirea dată presei de factorii polonezi,
cum că nu Polonia a fost cea care a votat împotrivă
nu s-a bucurat de niciun fel de credibilitate la
București ori în alte capitale, ba nici chiar în
mediile poloneze.
Realitatea este că ne aflam în lunile respective
în perioada în care Bucureștiul era puternic
nemulțumit de politica pe care Polonia o ducea față
de Ungaria, țară care - în concepția Varșoviei -
trebuia să devină un punct cardinal al politicii cen-
tral-europene.
Bucureștiul era neliniștit de faptul că „aliata”
sa - Polonia - promovează pe față în politica externă
interesele unuia dintre statele cu cea mai revizio-
nistă politică din Europa, alături de Germania.
Cercuri largi din România, inclusiv presa, relevau
faptul că Budapesta nu recunoaște Tratatul de la
Trianon, militând pentru revizuirea lui, Tratat pe
care de altfel nici Polonia nu îl ratificase, cu toate
că îl semnase, aspect asupra căruia vom reveni.
La 28 noiembrie 1934, Nicolae lorga l-a primit
pe șeful Legației poloneze, ministrul extraordinar
și plenipotențiar, Mieczylaw Arciszewski, căruia i-
a explicat și unele aspecte legate de politica
românească din 1932 față de Soviete. Și, scrie în
memoriile sale filopolonul lorga, că interlocutorul
i-a dat dreptate cu privire la raționamentele și
fundamentarea politicii respective, numai că
Varșovia ne-a cerut „să iscălim, fără să ni se spuie
de ce e vorba”. Istoricul mai consemnează că i l-ar
fi descris „pe Beck, așa cum e și, cum ministrul
------------■ Revista de istorie militară ■-------
(Arciszewski) nu credea că ni s-a cerut să facem
sacrificiu cu privire la Basarabia, i-am cetit notele
mele de la Varșovia (în care scria clar „că nu ne
iubește” - NM). El se plânge că Franța i-a tratat
rău pe Poloni: de aici pentru Barthou s-a asigurat o
primire mai rece decât pentru Titulescu... Franța
vrea o Rusie mare, ceea ce nu poate să admită
Polonia. - Nici noi! Deci nevoia de asigurare, fie
numai vremelnică, dinspre Germania. Aceasta se
gândește, azi, la Austria, la Rin, urmărește nu
revizionism, ci rasism. Pe noi ne consideră Polonii
tot ca vechi aliați; relațiile militare continuă; știm
toate secretele armatei polone; ni se trimit 60 de
avioane. îi arăt soldații noștri pe stradă. El spune
ce impresionat a fost de manevrele noastre
atașatul militar polon. Recunoaște că în 1932 s-au
făcut și greșeli. Și el e lovit uneori de unele apucături
ale lui Beck. Dar miniștrii poloni sunt numai
«jumătate de miniștri»; de fapt mareșalul conduce
totul și nu se lasă influențat de nimeni. Pentru a nu
fi bănuiți, miniștrii merg uneori prea departe. îi
observ că o politică poate fi îmbrăcată într-o formă
care nu jignește vechile prietenii etc.”3
Cum Arciszewski, ca orice șef de misiune,
înfăptuiește politica dictată de centrala Ministerului
său de Externe, acțiunile și demersurile sale vor
căpăta cu totul alte forme decât cele la care se
aștepta lorga și Ministerul Român de Externe. Și
mai bine acestea pot fi surprinse din presă.
De aceea, credem că nu lipsite de importanță
se dovedesc a fi aparițiile, de la începutul anului
1935, a două articole apărute în publicația „Polska
a Zagranica” (Polonia și străinătatea) despre:
„Politica externă a României” (Polityka zagraniczna
Rumunii) și despre „Relațiile polono- române pe
fundalul politicii româno-sovietice” (Stosunki
polsko-rumuriskie na tle polityki rumurisko-
sowieckiej), în care autorii acreditau ideea că
politica titulesciană s-ar afla sub influența unor
„centre internaționale” de putere și că ministrul
român a devenit partizanul atragerii URSS în
politica europeană activă, ceea ce n-ar fi în inte-
resul Poloniei. La nici două săptămâni, la începutul
lui martie 1935, Jan Szembek (fost ambasador în
România în anii 1928-1932), la data respectivă și
până la sfârșitul carierei, în funcția de prim ad-
junct al lui Beck, aprecia, într-o convorbire avută
cu Victor Cădere că: „întreaga concepție în plan
----■ Revista de istorie militară ■-----------
internațional dezvoltată de Titulescu la Geneva este
dușmănoasă față de politicienii polonezi”, exprimân-
du-și temerea că la momentul potrivit, șeful român
al Externelor va acționa în direcția slăbirii alianței
cu Polonia4.
Chemarea din post a ministrului Cădere, în vara
anului 1935, urmare a intervenției categorice a lui
Titulescu pe lângă Rege, a declanșat o reacție
potrivnică din partea lui Beck, colonelul fiind iritat
atât de retragere, cât și de propunerea părții româ-
ne de a trimite în locul lui pe unul dintre cei mai
promițători diplomați români, respectiv pe
Constantin Vișoianu, pe care îl cunoștea, probabil,
de la Geneva. Motivația intimă printre colabora-
torii săi era că noul reprezentant român în Polonia
ar fi un om al lui Titulescu. Nu știm de ce Ministerul
Afacerilor Externe polonez se aștepta ca solul
român să fie un simpatizant al lui Beck sau al
colaboratorilor lui și nu al autorităților care îl
acredita?
Beck a fost cel care a acționat de așa manieră ca
de la primirea agrementului de șeful misiunii până la
depunerea scrisorilor de acreditare, trimisul extraor-
dinar și ministru plenipotențiar al României aliate la
Varșovia să fie nevoit să aștepte peste trei luni.
La București, Arciszewski a devenit pe cât de
dinamic pe atât de agresiv în demersurile sale
antititulesciene, acțiuni sesizate de numeroși factori
români, dar și la Varșovia, unde șeful Legației din
România raporta centralei MAE că a modelat voci
critice în sânul guvernului român, din partea unor
miniștri precum: Inculeț, Franasovici, frații
Angelescu etc., trimițând reproșuri că nu este
suficient de bine ajutat de Ministerul polonez de
Externe în înlăturarea lui Titulescu. Voia, probabil,
nu numai fonduri, dar și elaborarea unor scenarii
în comun5. Solul polonez reușește, în contactele
cu opoziția din România, pentru care se laudă pe
drept cuvânt să îl determine pe Gheorghe Brătianu
să se deplaseze în Polonia, la invitația părții polone.
Aspectele legate de trăinicia Tratatului de alianță
româno-polon, dar și a înțelegerilor militare polono-
maghiare, care îi preocupau pe liderii bucureșteni
au intrat în agenda covorbirilor cu liderul liberalilor
români6.
Ca un antidot la acțiunile de politică externă
românească existente cu URSS, Arciszewski a
propus centralei Ministerului de Externe polonez
------------------------------------------—
încheierea unui Pact trilateral polono-sovietico-
român de neagresiune. Proiectul a fost respins de
Szembek, pe motiv că Germania n-ar privi cu ochi
buni contacte între Varșovia și Soviete. La începutul
lui decembrie, același Arciszewski propune ca
Polonia să facă presiuni asupra Franței pentru ca
aceasta din urmă să intervină la București împo-
triva unei eventuale apropieri sovieto-române, în
contextul în care chiar Laval căuta să se ajungă la
o anumită înțelegere cu Hitler. Și aceste propuneri
Szembek le-a temperat pe motiv că misiunea
poloneză la Paris n-ar putea realiza un asemenea
deziderat7.
Radiografiile lui Vișoianu
despre politica externă poloneză
Nicolae Titulescu a avut grijă să trimită în post,
la Legația română de la Varșovia, cum spuneam, în
rang de trimis extraordinar și ministru plenipo-
tențiar, un mare diplomat, pe Constantin Vișoianu,
ale cărui calități le cunoscuse Patronul destul de
bine la Societatea Națiunilor. Mai mult, Vișoianu se
impusese în acei ani și în postul de ministru
plenipotențiar la Haga, cunoscută fiind pregătirea
sa juridică și de negociator. Sigur pe profesio-nalismul
și calitățile sale, Vișoianu nu s-a sfiit să îi dea lui
Carol al Il-lea un răspuns foarte demn în momentul
primirii, la 14 ianuarie 1936, înainte de plecare.
Se pare că regele a vrut „să-l ia repede - scria
Armând Călinescu - spunându-i: «Vezi că d-ta mergi
să iei un post în condiții grele, întrucât înlocuiești pe
un om care a lăsat mari simpatii (Cădere)». Fără a se
fi fâsticit, cum ar fi făcut alții, Vișoianu i-ar fi răspuns:
«Da, Sire, dar pretutindeni miniștrii Majestății Voastre
lasă simpatii. Și eu am lăsat la Haga».
Vorbind apoi despre Germania și Vișoianu
spunând, în treacăt, că noi nu avem conflicte cu
acest stat, Regele a replicat repede și cu mare
satisfacție: «Nu e așa că noi nu avem conflicte cu
Germania?»”8.
Tânărul Vișoianu (avea numai 35 de ani) îl va
urma, așadar, în post la Varșovia, pe Victor Cădere,
a cărui misiune în Polonia rămâne destul de înce-
țoșată, mai ales în chestiunea Basarabiei, cum
menționam mai sus, dovedind nu o dată servilitate
față de polonezi, atitudine pe care aceștia nu s-au
sfiit să i-o cultive, iar orgoliile diplomatului român
să fie și răsplătite de aceștia.
Ce altceva s-ar putea spune despre un șef de
misiune, care n-a știut să gestioneze atacurile din
presa poloneză la adresa diplomației românești, nu
în ansamblu, ci direct la adresa șefului acesteia,
atunci când, la restabilirea relațiilor diplomatice
dintre România și Rusia, Varșovia caracteriza
momentul drept: Pericol pentru securitatea
Poloniei. Sau - potrivit altui titlu din presă: România
în slujba sovietelor.
Atmosfera din cancelaria Ministerului Afacerilor
Externe al Poloniei este surprinsă de fostul șef al
Legației poloneze la București, din anii 1927-1932,
Jan Szembek, primul din adjuncții lui Beck, care re-
lata în Jurnalul său despre convorbirea avută cu
colonelul din fruntea instituției, care era foarte furios
pe Titulescu: Discutăm problema rechemării
ministrului plenipotențiar Cădere. Ministrul este
foarte iritat. Subliniază că aceasta este lie dorința
Regelui Carol de a i se încredința d-lui Cădere o misi-
une de mai mare răspundere, lie o măsură a lui
Titulescu îndreptată împotriva noastră. In acest din
urmă caz, ministrul este gata să ridice mănușa ce i
s-a aruncat și să reacționeze aspru la chemarea lui
Cădere. îl va chema mâine la el și va discuta cu acesta
sincer; ii va spune însă că faptul rechemării sale de la
Varșovia nu se produce fără consecințe politici.
Dorea colonelul Beck să facă și politica de cadre
a lui Titulescu, nu îi ajungea faptul că ținea în post
la București un ministru fără niciun fel de relație
cu șeful Externelor, contrar uzanțelor diplomatice
și voinței șefului diplomației românești, care îi
ceruse să fie rechemat?
------------■ Revista de istorie militară ■------
■ Depunerea scrisorilor de acreditare de către trimisul extraordinar și ministru
plenipotențiar Constantin Vișoianu președintelui Poloniei, Ignacy Moscicki
După ce hotărăște ca presa poloneză să sublinieze
„meritele” lui Cădere, Szembek relevă că: „Beck se
exprimă foarte furios despre Titulescu. Arată că va
trimite o telegramă lui Arciszewski, recomandându-
i să declare la București că, dată iiind lipsa din
Varșovia a președintelui Republicii Polone, precum
și desele sale plecări în scopuri sportive, chestiunea
de agrement pentru ministrul român, dl. Vișoianu,
nu va putea li repede rezolvată”10.
Și Beck s-a ținut de cuvânt, deoarece abia la
patru luni de la numire, la 30 ianuarie 1936,
Constantin Vișoianu depune scrisorile de acreditare
președintelui Poloniei, Ignacy Moscicki. încă o
dovadă clară că n-a convenit ministrului de Externe
polonez, Jozef Beck, să aibă un diplomat de carieră
în post la Varșovia, care să îl înlocuiască pe Victor
Cădere, atât de docil externelor poloneze, cât și în
raporturile cu autoritățile din această țară, care îi
satisfăcuse unele veleități militare ale comba-
tantului român pe diferite fronturi, cu rezultate
----■ Revista de istorie militară ■-----------
notabile în Orientul îndepărtat, susținându-1 prin
colegii de breaslă la președinția FIDAC-ului, soldată
cu distincții și medalii, cu deplasări la Lisabona și
la Paris.
Dacă unii diplomați polonezi „au jucat” atât de
penibil rolurile lor, diplomația militară a fost ceva
mai realistă. Elocvent un episod important petrecut
spre sfârșitul anului, respectiv comunicarea
transmisă generalului Samsonovici, în scris, la 24
octombrie 1935 de către atașatul militar polonez la
București, Jan Kowalewski, cu referire la unele
opinii exprimate de inspectorul general al armatei
poloneze, generalul Rydz-Smigly, privitoare la
alianța româno-polonă. Constatăm că ideile sale
îndulceau pozițiile exprimate de Beck și Arciszewski:
„Noi sperăm, în Polonia, că această nervozitate
care se manifestă in ultimul timp în relațiile româno-
polone este un fenomen pasager ce va dispare în
curând. Polonia nu poate avea obiecții față de
încheierea unui tratat de neagresiune între
România și U.R.S.S. Dimpotrivă, ea o va felicita.
Realizarea unui pact sovieto-român care depășește
cadrele unuia de neagresiune (spre exemplu de
tipul asistenței mutuale) va ti în măsură să antre-
neze repercusiuni asupra anga jamentelor de alianță
existente între România și Polonia”11.
Adevărata față a politicii externe a Poloniei, a
tuturor meandrelor ei voluntariste, într-o perioadă
destul de agitată, va fi surprinsă cu mare acuratețe
de C. Vișoianu, izbitoare fiind și predicțiile acestuia
legate de viitorul Poloniei, ceea ce dau o valoare
aparte acestor documente.
Astfel, într-unul din rapoartele semnate de
reprezentantul României, redactat la nici patru luni
de la preluarea postului, cel din 22 mai 193612, Vișoianu
surprinde caracterul filo-ungar al demersurilor
poloneze din acea perioadă, a încercărilor de detur-
nare de sens ale angajamentelor reciproce ale statelor
Micii înțelegeri, a îndepărtării Poloniei de tezele
securității colective și apropierea intimă de demer-
surile revanșarde germane.
Menționăm că numai cu o săptămână înainte,
la 15 mai 1936, Vișoianu transmisese deja lui
Nicolae Titulescu raportul 1432 (strict-confidențial),
prin care i-a făcut o radiografie de o claritate
ireproșabilă privind acțiunile de politică externă
poloneză, document care, citit peste ani, se poate
constitui într-o filă de referință asupra modului și
stilului de redactare, uimind și azi cum a reușit con-
deiul ascuțit ca un bisturiu al lui Vișoianu să
surprindă sine ira et studio în judecăți exacte și
drepte, orientările și coordonatele principale ale
politicii unui stat „aliat” cu România încă din martie
1921, cât și cele mai fine articulații legate de
manifestarea acestei politici13. Păcat că radiografia
respectivă a fost cunoscută de prea puțină vreme
ori deloc de istoriografia poloneză, care l-a trecut
cu vederea pe Vișoianu!
Printre diplomații sau miniștrii români din acele
timpuri, doar Grigore Gafencu a mai avut un condei
atât de fin și de exact. Fraza lui Vișoianu îl precede
totuși, în timp, fără să piardă nici cea mai mică
nuanță în exprimarea adevărului, cât și în oglin-
direa realităților cu care se confrunta Polonia.
Putem afirma, fără teama de a greși, mai ales
acum, din perspectiva timpului, că documentele
diplomatice menționate capătă o și mai mare
valoare, dacă le comparăm cu rapoartele sau
----1~62~|------------------------------------------
telegramele scrise de la București de diplomații
polonezi, redactate sub imperiul slugărniciei și din
dorința de a cânta în strună decidenților din
Varșovia, cu care puneau nu numai în scris, dar și
în timpul deplasărilor efectuate în țară, planuri de
denigrare sau chiar de debarcare a ministrului
român. Cu regret, unele rapoarte se bazau și pe
informațiile obținute din partea unor lideri ai
opoziției românești: din Mișcarea Legionară, de la
Partidul Național Creștin și Partidul Liberal-
Gheorghe Brătianu, dispuși să țeasă intrigi cu o
cancelarie străină, crezând că astfel va surpa
autoritatea unui ministru cu adevărat european și
al cărui prestigiu străbătea pe toate meridianele.
Asupra acestor documente din Arhivele de stat
poloneze vom reveni, dovedind că avem de-a face
cu partituri (abordări) totalmente diferite prin
raportarea lor la comandamentele stringente ale
acelor timpuri. Factura umană și intelectuală a
personajelor se dovedește a fi deficitară.
Politica de șiretenie bazată pe absurditate
dusă de Beck contrazice alianța cu
România și interesul esențial polonez
Primit de Jdzef Beck, cu scopul de a-i reproșa
unele aspecte cuprinse în Comunicatul unei sesiuni
de rutină a Micii înțelegeri, ținută la începutul anului
1936, remarcăm cum, la mai puțin de patru luni de
la prezentarea la post, când alți diplomați abia „se
dezmeticesc”, Constantin Vișoianu surprinde că
„Politica actuală a Poloniei, sub forma neîncrederii
în structura și funcționarea regulată a înțelegerii
Balcanice și a Micii înțelegeri, urmărește în realitate
să le deprime situațiunea internațională, să favo-
rizeze orice element de disociere și să agraveze
inegalitatea pozițiunilor statelor componente în fața
unor probleme internaționale.
Dar Polonia merge mai departe. Ea nu se
mulțumește cu această critică și defăimare. Ea nu
se mărginește la o operă de propagandă defavo-
rabilă. Polonia actuală încearcă să creeze ea însăși
piedici materiale celor două înțelegeri (Mica
înțelegere și înțelegerea Balcanică) și să zdruncine
echilibrul stabilit prin acordarea mutuală a inte-
reselor lor respective”11.
La întrevederea avută cu Beck, la 22 mai 1936,
Vișoianu - care în fața Suveranului statului român
-----------■ Revista de istorie militară ■-----
nu dovedise a avea emoții - la întrevederea cu
colonelul Beck, noul șef de misiune va arăta că nu
are nici cea mai mică reținere în a-i arăta fără nici
cea mai mică ambiguitate că Polonia desfășoară o
politică activă în favoarea Ungariei, așa cum a
dovedit-o vizita efectuată de primul-ministru
polonez, Marian Koscialkowski la Budapesta, la 13
octombrie 1935, cât și în cea din 15 mai 1936.
„...Alianța noastră cu Polonia a fost încheiată și
reînnoită în vreme ce Mica înțelegere exista, după
cum organizarea Micii înțelegeri a fost întărită fără
să aibă vreo repercusiune defavorabilă asupra
anga ja-mentelorromâno-polone. Politica României
nu s-a schimbat deloc, astfel încât nu de aici ar
putea veni nevoia unei explicațiuni, ci din schimbări
suferite de politica altor țări”15.
în cele arătate mai sus, Vișoianu viza direct
politica maghiară pe care Varșovia o susținea fără
nicio reținere.
La judecata pertinentă pe care o enunțase,
diplomatul român mai adaugă: „Este evident că
domnul Becka priceput foarte bine sensul comunica-
tului; dar, iiindcă el era de natură să poarte o lovitură
politicii sale și să justitice nemulțumirea opiniunii
publice poloneze față de politica sa, D-sa încearcă o
manevră, prin această deturnare de sens”16.
Ne putem întreba ce a simțit Nicolae Titulescu,
urmașul lui Take lonescu, arhitectul Micii înțele-
geri, când a citit despre asemenea manifestări mai
mult sau mai puțin intime din politica externă a
aliatului, caracterizând până la urmă atitudinea lui
Beck și a politicii sale drept șiretenie bazată pe
absurditate. (Aceasta a fost rezoluția ministrului
pusă pe raport). în legătură cu turnura ce o poate
căpăta raporturile româno-polone în plan bilateral,
șeful misiunii române la Varșovia preciza că pentru
a-și îndeplini scopul deturnant în politica externă a
Poloniei, dl. Beck folosește trei căi:
„1	. Răspândește în lume vești despre «diiicultă-
țile lăuntrice» ale Micii înțelegeri și înțelegerii
Balcanice.
2.	Creează greutăți speciale unora dintre statele
membre ale acestor grupări, pentru ca să le
micșoreze forțele proprii și pentru ca să stânjeneas-
că solidaritatea în jurul lor prin repulsiunea pe care
ar simți-o celelalte state membre de a lua în comun
riscurile unor conflicte particulare. (Vezi diferendul
cu Cehoslovacia).
----■ Revista de istorie militară ■------------
■ Vizita oficială in România
a președintelui Poloniei, Ignacy
Moscicki, iunie 1937
3.	Caută cu orice prile j și pe orice cale să întă-
rească și să ridice statele adversare ale acestor
grupări și încurajează revendicările lor față de
acestea. Citez: politica Poloniei favorabilă Ungariei
și Bulgarie!’17.
în octombrie 1938, Beck va da o lovitură
mortală Micii înțelegeri prin atacarea, imediat după
Miinchen, a Cehoslovaciei. Predicția lui Vișoianu
a fost din timp și corect transmisă la București. De
aceea, Titulescu i-a și mulțumit.
Tabloul respectiv este completat de ministrul
plenipotențiar român, inclusiv cu dovezi privind
ostilitatea pe care liderii polonezi o dovedeau, chiar
și prin acte publice, față de încercarea Bucureș-
tiului de apropiere ruso-română. Aceasta, trebuie
spus, după ce Varșovia își pusese „dăsagii în căruță”,
semnând Tratatul cu Moscova, după cum se știa, la
25 iulie 1932.
„Toate argumentele care mi se dau aici împo-
triva unei asemenea apropieri - precizează
Constantin Vișoianu - sunt sau de ordin sentimen-
tal polonez sau de ordin politic străin condițiunilor
de apărare românească. Nici unul nu este fondat
pe un interes românesc, nici unul nu este izvorât
din natura alianței româno-poloneze”15.
„Politica externă a Poloniei este alta decât
cea pe care o mărturisește și pe care
s-a sprijinit alianța româno-polonă”
Diplomatul român constată cum dușmănia
Poloniei față de Mica înțelegere și de înțelegerea
Balcanică se completează „cu pozițiunea tutelară
■ Vizită oficială în Polonia a regelui
Carol al II-lea, însoțit de urmașul
tronului, Mihai
pe care Polonia vrea să o aibă față de blocul balcanic
și rolul de frunte pe care ar dori să-l joace în cursul
unui front ce s-ar întinde de la mările Nordului și
până la Marea Neagră”19. Este vorba de planul
polonez privind crearea celei de-a Treia Europe,
arhitectură care exacerba rolul Poloniei ca putere
regională, asupra căruia Varșovia revenise.
Pus pe analize - nu pe intrigi - Constantin
Vișoianu surprinde asimetria dintre demersurile
sau abordările Varșoviei și ale Bucureștiului și îl
informează pe Nicolae Titulescu că n-a găsit niciun
polonez care să îi explice din ce ar izvorî
antagonismul Poloniei față de Mica înțelegere și
înțelegerea Balcanică. Singura explicație pe care
o primea Vișoianu era că: „Polonia dorește o
paciiicare în aceste regiuni ale Europei și Mica
înțelegere ca și înțelegerea Balcanică, prin spiritul
lor, împiedică această pacificare”20.
Interesul Poloniei - în accepțiunea lui Vișoianu
- ar fi fost să întărească Mica înțelegere, deoarece
în viziunea lui Titulescu și a politicii externe
românești de atunci: „pacificarea acestei regiuni
din Europa se face prin stabilizarea definitivă a
ordinii teritoriale creată de tratate și colaborare,
pe baza ei, a statelor așezate în această regiune.
Această paciiicare nu poate veni decât din politica
de solidaritate și de putere a Micii înțelegeri (în
regiunea bazinului dunărean) și din convingerea
treptată a Ungariei că actuala așezare este defi-
nitivă. Polonia are deci interes să întărească Mica
înțelegere”21.
Abordarea rațională începuse de câțiva ani să
piardă teren la Varșovia, unde importanți lideri și
formatorii de opinie considerau că: „pacificarea se
face prin redobândirea de către Ungaria a
teritoriilor pierdute, (sublinierea mea - N.M.)
Această pacificare nu poate proveni decât din
slăbirea Micii înțelegeri și a fiecărui stat care o
compune și din încurajarea Ungariei, ținând veșnic
treaz revizionismul său utopic”22.
Aceasta ar fi calea adoptată de Polonia și politica
ei actuală, scrie Vișoianu. Subliniază, în continuare,
că ea contrazice „alianța cu România și interesul
esențial polonez de menținere a ordinii teritoriale
actuale”22.
Fără a pune la îndoială inteligența șefului
diplomației poloneze, faptul că acesta n-ar înțelege
contradicțiile din politica sa externă și nici repercu-
siunile nefaste asupra destinelor poloneze, repercu-
siuni pe care diplomatul român le-a surprins deja în
raportul său în toate extinderile posibile, și care
rezultau, după cum mărturisește, din lecturi,
meditații și convorbiri, și din care elimina orice ac-
cent polemic și orice tendință personală sau dorință
de a fi pe placul lui Titulescu, ministrul plenipotențiar
român afirmă franc: „Politica externă a Poloniei este
alta decât cea pe care o mărturisește și pe care s-a
spnjinit alianța româno-polonă”24.
Această frază sună ca un verdict, dar ea venea
dintr-o realitate, care - cu regret - se va perpetua
până în aprilie 1939, atunci când Grigore Gafencu
va găsi alte nuanțe, inclusiv de stilistică și de expri-
mare diplomatică, pentru a înfățișa mani-festarea
politicii lui Beck. Chiar și Carol al II-lea a găsit
expresii pertinente în prezentarea lui Beck ca dip-
lomat, referindu-se la machiavelismul lui lipsit de
orice scrupule.
Cred că în nicio capitală nu se cunoștea mai
bine decât la București cele mai nuanțate elemente
ale politicii Varșoviei, jocul ei la două capete.
Ministerul Afacerilor Străine al României,
decidenții români știau, în mai 1936, că politica
externă poloneză înregistra „o apropiere pro-
gresivă de politica Germaniei, adoptând direct sau
indirect punctele ei de vedere în marile chestiuni
europene; o dezlipire crescândă de politica Franței
și a României pe un plan secundar”20. Vișoianu
informa Bucureștiul despre preocupările și decla-
rațiunile domnului Beck în direcția excluderii
„respectului tratatelor”, exact ceea ce era sfânt
pentru Titulescu, Pella, Cretzianu, Gafencu.
-----------■ Revista de istorie militară ■------
în Polonia, din contră, era evidentă sublinierea
cu indiferență a tuturor violărilor și proclamarea
în presa oficială a fragilității tratatelor, se manifesta
un scepticism doctrinar față de Societatea Națiunilor
și o colaborare rece și sporadică cu ea. Era evidentă
opoziția la marile teze ale securității colective și
preferințe evidente pentru sistemul pactelor
bilaterale sau declarațiuni favorabile unei
modificări a Societății Națiunilor, pentru a i se răpi
caracterul efectiv și general, ce s-ar înlocui cu
regiuni. Aceste regiuni ar fi zone de influență și
scopul lor s-ar limita la problemele lor particulare,
dezinteresându-se de chestiunile care nu cad
geografic în regiunea respectivă.
Alcătuirea acestei regiuni începea de la mările
Nordului (sau cel puțin de la Marea Baltică) și până
la Marea Neagră. Polonia manifesta ostilitate vie
sau latentă fața de Mica înțelegere sau înțelegerea
Balcanică, inclusiv prin încurajarea Ungariei și
Bulgariei în tendințele lor revizioniste.
Beck urmărea slăbirea solidarității Micii
înțelegeri prin îndoitul procedeu al creării de
dificultăți particulare fiecăruia din statele compo-
nente și întăririi adversarilor ei naturali. El a ridicat
obstacole la o apropiere ruso-română. Polonia se
declară indiferentă față de Anschluss și de
restaurarea Habsburgilor, nutrind dușmănie față
de Cehoslovacia, militând pentru o graniță comună
cu Ungaria, prin amputarea Cehoslovaciei26.
Spunea, așadar, Vișoianu încă din mai 1936 că:
„Polonia actuală iese din cadrul sistemului comun,
destinat să apere doctrina statu-quo-ului. Ea se apropie
din ce în ce mai mult de statele zise «dinamice”27.
Vișoianu dovedea o foarte bună cunoaștere a
istoriei politice a Poloniei și nu mai puțin a firii
polonezilor. Iată aprecierea lui: „Istoria Poloniei a
fost o continuă încercare de expansiune, de
cucerire. Polonia a trecut pe primul plan al istoriei
ei expansiunea și nu securitatea”28.
Am spune, contrar României, care și-a apărat,
potrivit poetului de geniu: sărăcia și neamul. „Dar
expansiunea poate ii, câteodată, considera Vișoianu,
o mai bună garanție a securității, însă numai la
țările mari și puternice; la celelalte, nu face decât
să introducă un element instabil în însăși existența
lor și să le pericliteze destinele prin sporirea
dușmăniilor. Cei slabi proiită rareori de ruperea
echilibrului. Istoria dezastruoasă a Poloniei se
----■ Revista de istorie militară ■-----------------
explică, pe lângă alte cauze, și prin această strâmbă
ierarhie între expansiune și securitate”29.
Peste trei ani, predicțiile lui Vișoianu se vor
împlini. Se va dovedi cât de nefastă poate fi gran-
domania promovată ca politică de stat și de diploma-
ți lipsiți de vocație. încercând să îi prezinte lui
Titulescu politica externă poloneză, cu referiri la
istoria și psihologia acestei națiuni, înaltul diplo-
mat român în post la Varșovia sublinia și realitățile
constatate, aceea că liderii polonezi „fac o politică
de prestigiu și psihologia lor colectivă continuă să
lie bântuită de dușmănie și vanitate. Cheltuielile
publice sunt consacrate lucrărilor de înfățișare
(imagine), iar satele mor de sărăcie. Deasupra
societății, mari latifundiari, jos, o pătură țărănească
primitivă și mizerabilă etc.”30
Politică externă utopică,
romantică realistă?
Vișoianu zăbovește, printre altele, și asupra
modului în care politica externă poloneză se încerca
a se opune apropierii româno-ruse, dorind ca aceasta
să se înfăptuiască prin intermediul Poloniei. Și
conchide diplomatul român: „România, cu proble-
ma rusească deschisă, devine o țară de a treia mână,
asupra căreia tutela poloneză s-ar întinde cu
ușurință”31.
Cu alte cuvinte, cu cât mai slabi cu atât mai
bine pentru Polonia, mai ales că schimburile
economice erau insignifiante.
M. Arciszewski, omologul lui Constantin
Vișoianu la București, ce producea în această
■ Ministrul Victor Antonescu in vizită la Wawel,
avându-l în stânga pe Szembek (persoana în baston),
care ne-a iubit tot atât de mult ca $i Beck
perioadă, în afară de intrigi? El aducea „experți”
polonezi să prezinte politicienilor și formatorilor
de opinie români „realitățile sovietice”. Cui
prodest? - iată întrebarea valabilă atunci, dar și
azi, câtă vreme politica externă poloneză era
descifrată în toată substanța și amănuntele ei, fără
să mai aibă nici cel mai mic secret sau deschidere
în ochii decidenților români.
După prezentarea acestor elemente obiective,
legate de politica internațională a lui Beck,
Constantin Vișoianu prezintă numai en passantși
unele elemente subiective de care era bântuit
colonelul: „ura sa contra Franței, gelozia personală
față de anume oameni politici cu reputație mondială
(Benes, Titulescu), despre care se vorbește curent
în cercurile politice din Polonia”.
Concluzia diplomatului român că politica
externă poloneză este una utopică, care se
trage din vechiul romantism polonez, prezentată
însă ca o politică realistă, va căpăta certitudini care
se vor dovedi! Despre acest romantism al lui Beck,
Grigore Gafencu a lăsat un medalion memorabil
scris în aprilie 1939, asupra căruia vom reveni.
în afara acestor elemente de analiză diplom-
atică de care Bucureștiul dispunea, nu putem trece
cu vederea și alte fapte, care de data aceasta făceau
deliciul presei, mai ales a celei poloneze, din acele
timpuri. Un exemplu îl constituie apariția în „Kurier
Codzienny” a articolului: „Când regele vrea să
guverneze”, cu reflecțiuni ofensatoare la adresa
suveranului și „defăimătoare pentru țară”, cum îl
caracteriza Hiott, șeful a.i. al misiunii diplomatice,
și pe care directorul direcției politice din Ministerul
de Externe al Poloniei l-a considerat drept „foarte
regretabil”32.
însă, chiar înainte ca Vișoianu să fi pus piciorul
pe pământ polonez, la 16 ianuarie 1936, ziarul „Ex-
press Poranny” din Varșovia publica materialul:
„Slăbiciunile lui Titulescu”, având ca subiect unele
probleme personale din viața ministrului român
de Externe. Fără a fi cunoscut inspiratorul, Hiott
scrie din capitala Poloniei că „articolul conține, pe
un ton ce încearcă a li glumeț, atacuri perlide și
insinuări infame la adresa ministrului român de
externe”33.
Revenind la diplomația confidențială, la 6
martie 1936, Foreign Office-ul, Eden personal, afla
de la R.H. Hoare, reprezentantul englez la
București că „...el (Titulescu) a revenit la nemul-
țumirea sa împotriva Poloniei și a declarat că în
------------■ Revista de istorie militară ■-----------
1932, cred, distrusese în fața ochilor săi toată
valoarea unei alianțe cu Polonia; în cursul nego-
cierilor cu guvernul sovietic, Polonia recunoscuse
oticial că Basarabia este un «un teritoriu disputat».
Fiind astfel lăsat în mila Rusiei, Domnul Titulescu
a hotărât că trebuie să facă toate eforturile, pentru
a cădea de acord cu adversarul cât mai repede; de
aici susținerea prieteniei cu Rusia în ciuda comu-
nismului, greutatea Rusiei iiind absolut necesară
pentru a echilibra balanța din moment ce Polonia
devenise un factor îndoielnic”^.
Visul înlăturării lui Titulescu s-a înfăptuit
fără a se realiza „revirimentul”
scontat de Varșovia în a tutela România
La 29 august 1936, toate agențiile de presă
comunicau de la București despre debarcarea lui
Titulescu de la conducerea Ministerului Afacerilor
Străine, urmare și a unor intrigi poloneze pe lângă
camarila regală. înlăturarea marelui diplomat a
produs o mare satisfacție la Varșovia, care conta
pe deblocarea raporturilor bilaterale, potrivit
aspirațiilor descrise de Vișoianu. Care din liderii
români ar fi putut accepta însă asemenea enormi-
tăți? Interesele ne dictau totuși să încercăm o
revigorare a relațiilor economice și culturale,
partea poloneză accentua în schimb pe consolidarea
alianței politice și militare. Beckîși intensifică jocul
său dublu între liderii de la București și horthyștii
maghiari.
Din perspectiva timpului trecut se constată că
scoaterea lui Titulescu de la Externe, inclusiv cu
sprijin polonez, după cum a demonstrat-o istoricul
Sergiej Mikulicz, în 1959, cu mult înaintea istoricilor
români, s-a soldat doar cu un „reviriment” pur for-
mal în raporturile româno-polone. Pentru asigu-
rarea unei normalități, primul pas îl face Victor
Antonescu, urmașul lui Titulescu în fotoliul din
Palatul Sturdza, care, însoțit de Al. Cretzianu,
secretar general al ministerului, și generalul Florea
Țenescu, va efectua prima sa vizită în străinătate
în capitala Poloniei. A ales Varșovia și nu o altă
capitală europeană, cu scopul bine determinat de a
asigura un curs normal relațiilor bilaterale.
Gestului respectiv îi va răspunde și Beck, doar peste
câteva luni, contactele pe linia ministerelor de
----■ Revista de istorie militară ■-----------
■ Vizita oficială din aprilie 1937
a ministrului Jozef Beck
în România
externe fiind urmate de o avalanșă de vizite până
la cel mai înalt nivel. Totul însă mai mult de ochii
lumii. Progrese palpabile sau o anumită creativitate
nu s-au înregistrat pe măsură. Neîncrederea și lipsa
de convergență în aspirații erau mai puternice
decât tradiția raporturilor cordiale de la începutul
deceniului trecut.
Cum în paginile Universului se declanșase o
campanie de presă, prin care se sublinia similitu-
dinea dintre politica externă a Budapestei și a
Varșoviei față de Tratatul de la Trianon, semnat de
Polonia, dar neratiticat atât de ea, cât și de Ungaria,
pentru a fi depășită situația incomodă, cel puțin
din punctul de vedere mediatic, Victor Antonescu
i-a cerut eminentului jurist, Vespasian Pella, să îi
pregătească o notă privind situația dată. Acesta a
redactat un memorandum, dacă ar fi să folosim
terminologia de azi, însoțit de propunerea ca
Polonia să recunoască ca inviolabil statu-quo-ui
european, deci și frontierele României. Noul
ministru avea asigurarea șefului misiunii diploma-
tice poloneze de la București, M. Arciszewski, că
la Varșovia există disponibilitate, iar Beck va
accepta propunerea respectivă. în documentul
pregătit de V. Pella și prezentat de ministrul Victor
Antonescu lui Beck în timpul întâlnirii se spunea:
„Prin Tratatuldin 15ianuarie 1931, Polonia luându-
și obligațiunea de a respecta și menține împotriva
oricărei agresiuni exterioare, integritatea teri-
torială a României, acest tratat implică recunoaș-
terea de către Polonia față de România a titlurilor
juridice internaționale în virtutea cărora România
a obținut integritatea actuală a teritoriului ei și cari
titluri se găsesc în Tratatele de pace semnate dar
neratificate de către Polonia”35.
însă Beck a refuzat să-i dea omologului său o
asemenea asigurare, respectiv să semneze nota
propusă - România rămânând fără nicio garanție
scrisă în această direcție.
Lui Titulescu, în exil, nu i-a rămas decât să
constate: „dacă formula «reînnoirea prieteniei
dintre Polonia și România» înseamnă că un om a
împiedicat îmbunătățirea relațiilor polono-române,
atunci ea trebuie tradusă în felul următor:
«De îndată ce România constată că unul dintre
miniștrii săi de externe nu este pe placul unui
anume stat, deoarece apără interesele românești,
ceea ce nu coincide totdeauna cu interesele tuturor,
România, în dorința de a face plăcere altor țări, îl
concediază pe ministrul său, în loc să îl spnjine și
să-l impună unor țări străine, cum ar ii, de pildă,
Polonia sau Iugoslavia. Este imposibil să-ți dai seama
imediat cât de dezastruoase pot ii consecințele
acestui sistem pentru apărarea intereselor
românești în viitor»”35.
O profeție amară, care se va adeveri în tot
dramatismul ei, peste trei ani, după ce va trece
prin unele momente de extaz, înainte de a cunoaște,
așadar, delirul din septembrie 1939.
Anul 1937 s-a desfășurat în plan bilateral
româno-polon sub dictonul de reînnoire a prieteniei
dintre Polonia și România, recunoscându-se, așadar,
că raporturile bilaterale s-au aflat în impas fără a
se mai căuta vinovății.
1	Nicolae Titulescu, Politica externă a României
(1937), Fundația Nicolae Titulescu, București, 1994,
p. 91.
2	Constantin Argetoianu, Pentru cei de mâine,
amintiri din vremea celor de ieri, Humanitas, voi. 6,
p. 249.
----1~68~|--------------------------------------------
3	Nicolae lorga, Memorii, voi. VII, 1939, p. 290.
4	Cf. J. Michal Zacharias, Polska wobec zmian w
ukladzie sil politycznych wEuropie wlatach 1932-1936
(Polonia față de schimbările in raporturile forțelor
politice din Europa în anii 1932-1936), p. 278-279,
Ossolineum, 1981.
5	Cf. Raportul lui Tadeusz Romer către Jan
Szembek (Raport Tadeusza Romera dojana Szembeka)
în Diariusz i teki Jana Szembeka (Însemnările zilnice
și calendarul activității lui Jan Szembek, voi. 1, p. 383;
George G. Potra, Titulescu - pro și contra, Editura
Enciclopedică, 2002, p. 474.
6	George G. Potra, op. cit. p. 279.
7	Ibidem, p. 281.
8	Armând Călinescu, însemnări politice, 1916-1939,
Editura Humanitas, București, 1990, p. 284.
9	George G. Potra, op.cit, p. 523.
10	Ibidem.
11	Cf. loan Talpeș, Diplomație și apărare (1933-
1939), Editura Științifică și Enciclopedică București,
1987, p. 126.
12	România-Polonia. Relații diplomatice, voi. 1,1918-
1939, coordonator Dumitru Preda, autori: Florin
Anghel, Nicolae Mareș, Cristina Păiușan ș.a., Editura
Univers Enciclopedic, București 2003, pp. 170, 172.
13	Ibidem, p. 162-170.
14	Ibidem, p. 163.
15	Ibidem, p. 171.
16	Ibidem.
17	Ibidem, p. 163.
18	Ibidem.
19	Ibidem.
20	Ibidem, p. 164.
21	Ibidem.
22	Ibidem.
23	Ibidem.
24	Ibidem.
25	Ibidem, p. 165.
26	Ibidem.
27	Ibidem.
28	Ibidem, p. 166.
29	Ibidem.
30	Ibidem.
31	Ibidem, p. 167.
32	AMAE, Fond Polonia, voi. 55, f. 301.
33	Ibidem, f. 302.
34	Florin V. Dobrinescu, Diplomația României.
Nicolae Titulescu și Marea Britanie, Editura Moldova,
1991, doc. XLX, p. 139.
35	AMAE, fond Polonia, voi. 64, f. 43.
36	Nicolae Titulescu, op.cit., pp. 92-93.
■ Revista de istorie militară ■
Bâtâlii celebre
BĂTĂLIA DE LA ADRIANOPOL
(14 sau 15 aprilie 1205)
Prima luptă din secolul al XlII-lea
pentru hegemonie în sud-estul Europei
dintre Orient și Occident
Dr. VASILE MĂRCULET
Abstract
On 1301 of April 1204, the participanta at the fourth crusade conquered Constantinople dissolving
the Byzantine Empire, on its ruins a Latin Empire was built, led by the emperor Balduin I and also a
series of small States of Byzantine or Crusader kind. In the Balkan Peninsula the expanding politics
of Latin Empire of Constantinople knocked against that of the Vlacho-Bulgarian Czardom, which
under the leading of loannitsa Assen became themain power in theregion. On the terms ofthenew
internațional context, in two powers will become main protagonista of the iight for hegemonyin the
Balkan Peninula. The linal confrontation between them will be conaumed on Adrianople’a walla on
14"' orlS01 April 1205. Being on ally with the Cumana from the North of the Danube, loannitaa Aaaen
tsar will give the cruaade ’ forcea a deatructive blow, cauaing them a dangeroua defeat, during which
the emperor Balduin I will be taken priaoner, dying a little laterin Vlacho-Bulgarian captivity. The
victory from Adrianople conlirmed and conaolidated the Vlacho-Bulgarian Czardom’a poaition of
main power upon South-Eaatern Europe. In exchange, after the received blow, the Latin Empire of
Constantinople was never been totally reconstructed.
Keywords: The Romanian Bulgarian Empire, The Latin
Empire of Constantinople, Baudoin of Flandres, battle of
Adrianople
La 13 aprilie 1204, participanții la cea de-a patra
cruciadă luau cu asalt Constantinopolul. Imperiul
Bizantin era desființat, pe ruinele sale creându-se
un imperiu latin, în frunte cu împăratul Baudouin I
(1204-1205), precum și o serie de alte stătulețe de
sorginte cruciată sau bizantină. Constituirea
Imperiului Latin de Constantinopol modifica radical
harta politică a Peninsulei Balcanice, unde Țaratul
Vlaho-Bulgar, constituit la mijlocul deceniului 9 al
secolului al Xll-lea, adversarul ireconciliabil al
defunctului Imperiu Bizantin, devenise, sub domnia
țarului loniță Asan (1197-1207) - „cea mai mare
----■ Revista de istorie militară ■------------
personalitate a vlahilor balcanici, remarcabil
comandant militar și om politic”1 -, cea mai mare
putere regională. în condițiile noului context politic
internațional, cele două puteri vor ajunge principale
protagoniste ale luptei pentru hegemonie în
Peninsula Balcanică. Confruntarea decisivă dintre
ele se va consuma sub zidurile Adrianopolului
(Edirne), în aprilie 1205.
Preludiul bătăliei (februarie-martie
1205). Instalarea latinilor pe Bosphor a fost per-
cepută de țarul vlaho-bulgar, el însuși adversarul
{69}
ireconciliabil al Bizanțului până la căderea acestuia,
ca o posibilitate de colaborare cu noile autorități de
la Constantinopol. Se adăuga acestui lucru faptul
că, după tratative îndelungate și anevoioase cu papa
Innocentius III, purtate între 1199 și 1204, țarul de
la Târnovo fusese recunoscut de pontiful roman
„rege al bulgarilor și blachilor” sau „rege al Bulgariei
și Blachiei”2, intrând astfel, de jure, în rândul
suveranilor apostolici.
Acțiunea cumulată a acestor factori ar fi trebuit
să constituie temeiul unei fructuoase colaborări,
dorită de altfel și de papalitate care, așa cum
constata istoricul Fr. Dvornik, a înțeles că „ar ii
fost o imprudență ca un vecin atât de puternic să
He lăsat să se înstrăineze de noul imperiu latin’5.
Contrar însă acestor factori favorizanți, între cele
două părți nu numai că nu a fost posibilă niciun fel
de colaborare, ci între ele s-au instaurat încă de la
început doar relații conflictuale.
Conflictul cu cruciații izbucnea la începutul
anului 1204. Responsabilitatea declanșării
conflictului vlaho-bulgaro-cruciat a fost pusă de
cronicarii contemporani, atât bizantini, cât și
apuseni, exclusiv pe seama ostilității arătate de
latini țarului vlaho-bulgar și statului său, cronicari
care ne transmit, de altfel, informații importante
asupra condițiilor în care s-a amorsat această
situație conflictuală. Referindu-se la aceste
evenimente, cronicarul francez Robert de Clari,
unul din participanții la cruciadă, ne informează
că în timpul pregătirii de către cruciați a asediului
capitalei bizantine - interval cuprins între 29
ianuarie, data proclamării ca împărat a lui Alexios
VMurtzuphles, și 12 aprilie 1204, când cruciații au
pătruns în capitală -, „s-a întâmplat că loan Vlahul
(loniță Asan, n.n.) le-a trimis veste baronilor de
seamă de la oaste că, dacă vroiau să-l încoroneze
ca rege ca să He domn al ținutului său Vlahia, [va
socoti că] ținutul lui și regatul lui de la eile primea
și va veni în ajutorul lor să-i ajute să ia Constan-
tinopolul, împreună cu o oaste de o sută de mii de
oșteni”4. Conform aceluiași cronicar, propunerea
de colaborare a țarului de la Târnovo s-a lovit însă
de ostilitatea și refuzul cruciaților apuseni. Prezen-
tând această situație, Robert de Clari relatează că
atunci „când baronii din oaste au aliat ce le vestea
loan Vlahul, au spus că vor chibzui; și, după ce au
chibzuit, proastă hotărâre au luat, că au răspuns că
puțin le pasă lor de el ori de a jutorul lui și să alle că
il vor asupri și-i vor face rău de vor putea’5. Ca
urmare, conchide el, „iar după ce a dat greș cu ei,
atunci și-a cerut coroana de la Roma și papa i-a trimis
un cardinal să-l încoroneze. Și așa a fost încoronat
rege”6. Informații asemănătoare ne oferă și
cronicarul bizantin contemporan Niketas Choniates
care, prezentând aceleași evenimente, relatează că
loniță „se temea de gândurile trufașe ale latinilor și
privea cu suspiciune lancea acestora ca pe o sabie
de foc; deoarece trimițându-le solii de prietenie i s-a
poruncit ca în scrisorile lui către ei să vorbească nu
ca un împărat către niște prieteni, ci ca un slujitor
către stăpâni, iar de nu să priceapă că ei vor ridica
armele împotriva lui și vor devasta cu ușurință Misia
(regiunile nord-balcanice, n.n.) pe care el o
stăpânește fără a avea dreptul, în urma răzvrătirii
împotriva stăpânilor săi, romeii (bizantinii, n.n.), și
îl vor readuce la situația de mai înainte”7.
Informațiile lui Robert de Clari și Niketas
Choniates necesită câteva precizări. în primul
rând, faptul că loniță Asan s-a adresat cruciaților,
propunându-le colaborarea, așa cum susțin ambii
cronicari, nu trebuie să surprindă. Să nu uităm că
el făcea aceste demersuri de pe poziția de adversar
ireconciliabil al Imperiului Bizantin, ca și cruciații,
ceea ce-i permitea să vadă ca posibilă o cooperare
cu aceștia. Pe de altă parte, în epoca în care făcea
aceste demersuri, încadrarea lui și a statului său în
tabăra papalității în calitate de rege apostolic era o
realitate indiscutabilă și, în consecință, o eventuală
colaborare antibizantină cu latinii apărea ca absolut
normală. în al doilea rând, constatăm că informa-
țiile celor doi cronicari converg până la un punct.
Ambii susțin atât că inițiativa privind încheierea
unei alianțe antibizantine a aparținut țarului vlaho-
bulgar, cât și faptul că oferta lui de colaborare militară
a fost respinsă brutal de cruciații apuseni. Din acest
punct însă, conținutul informațiilor celor doi
cronicari se desparte. în timp ce Robert de Clari
este categoric în a sublinia că loniță Asan le-a solicitat
cruciaților recunoașterea, arătându-se dispus ca, în
schimbul acesteia, să accepte că „[va socoti că]
ținutul lui și regatul lui de la ei le primea”, act echiva-
lent cu recunoașterea suzeranității lor, Niketas
Choniates, dimpotrivă, susține că el li s-a adresat
„ca un împărat către niște prieteni”, cei care i-au
cerut să le recunoască supremația fiind latinii.
Știrile contradictorii legate de acest episod nu
au scăpat atenției specialiștilor, care au încercat
să le explice. Spre exemplu, într-un studiu de dată
recentă, referindu-se la solicitarea adresată de loniță
Asan cruciaților de a-i acorda recunoașterea, istoricul
Ovidiu Pecican considera ca absolut plauzibil un
------------■ Revista de istorie militară ■---------
asemenea demers precizând că „aidoma românilor și
bulgarilor, nici occidentalii veniți să sprjine accesul
la tron al tânărului Alexis (Alexios IV Angelos, n.n.)
nu păreau să iie altceva decât niște contestatari ai
ordinii politice existente. Prin urmare, în viziunea
curții de la Trnovo, existau toate premisele pentru ca
noii sosiți să înțeleagă corect dorința vlahilor și
bulgarilor de recunoaștere a propriei stăpâniri’*.
în ceea ce ne privește, nu împărtășim întru
totul o asemenea opinie. Admitem ca absolut
plauzibilă concluzia că vlaho-bulgarii și latinii în
calitatea lor de contestatari ai ordinii politice
bizantine erau destinați colaborării, dar respingem
teza că suveranul vlaho-bulgar a văzut în latini
factorul care să-i legitimeze puterea. Conchidem
deci că, raportate la realitățile politice cunoscute,
informațiile lui Robert de Clari privind solicitarea
adresată de loniță Asan cruciaților de a-i acorda
recunoașterea sunt o pură invenție a acestuia. La
data respectivă, tratativele cu papalitatea intraseră
în faza lor finală, suveranul pontif îl recunoscuse
deja pe țarul de la Târnovo ca „rege al bulgarilor și
blachilor”, ca urmare, prin perspectiva acestei
realități politice, obținerea recunoașterii sale din
partea conducătorilor cruciadei, ei înșiși instru-
mente ale papalității, apare ca un demers complet
lipsit de sens.
După cucerirea Constantinopolului de către
cruciați și constituirea Imperiului Latin, asistăm la
o exacerbare a conflictului Țaratului Vlaho-Bulgar
cu latinii, consecință a politicii promovate de ambele
părți. loniță Asan, conchide istoricul Fr. Dvornik,
„a proiitatdin plin de confuzia generală din Balcani
generată de expediția occidentală împotriva
Constantinopolului (1204), și a ocupat întreaga
regiune de la Sofia până la granița cu Thessalia”3.
Pe de altă parte, susține același istoric, de o impor-
tanță covârșitoare a fost faptul că „perspectiva
conducătorului bulgar era în prea mare măsură
bizantină și acesta nu se putea adapta la menta-
litatea noii ordini occidentale, pe care latinii arii
dorit să le-o impună”, ca urmare, suveranul vlaho-
bulgar „a respins apelurile împăratului latin din
Constantinopol care dorea ca suveranitatea sa să
iie garantată de latini”10. Fără îndoială, această
atitudine a autorităților latine a fost consecința
directă a faptului că, odată instalate în metropola
de pe Bosphor, acestea, erijându-se în moșteni-
toarele Bizanțului, s-au angajat în politica de res-
tauratio a Imperiului Bizantin emițând pretenții
asupra tuturor fostelor teritorii ale acestuia, inclusiv
----■ Revista de istorie militară ■--------------
a acelora care intraseră în componența Țaratului
Vlaho-Bulgar. Referindu-se la aceste pretenții ale
cruciaților, Geoffroy de Villehardouin relatează că
Bonifaciu de Montferrat l-ar fi sfătuit pe împăratul
Baudouin I să meargă „împotriva lui loniță, de este
rege al Blachiei și Bulgariei, care pe nedrept
stăpânește o mare parte din ținut”11.
Politica latinilor venea însă în totală contra-
dicție cu obiectivele suveranului vlaho-bulgar, căci,
așa cum constata istoricul Tudor Teoteoi, „cruciada
a patra a marcat o schimbare fundamentală [...] în
poziția și opțiunile politice primordiale ale statului
Asăneștilor: Bizanțul încetează de a mai ti reduta-
bilul, principalul său adversar, zestrea acestuia
devenind un mijloc de realizare a propriilor dezi-
derate ale noului țarat, pus acum în situația de
confruntare cu statele nou apărute”12. Acest obiec-
tiv va constitui din acest moment fundamentul
politicii externe a Țaratului Vlaho-Bulgar, iar, para-
doxal, ostilitatea latinilor va crea cadrul pe fondul
căruia se vor derula acțiunile întreprinse pentru
atingerea lui.
Pretențiile latinilor asupra teritoriilor stăpânite
de loniță Asan s-au materializat, se pare, chiar în
ocuparea unor teritorii din Thracia aflate sub
stăpânirea suveranului vlaho-bulgar. Același
Geoffroy de Villehardouin ne informează că
fruntașul cruciat Renier de Trit, care primise ca
feud Philippopolisul, a fost primit de „oamenii
locului”, care „i s-au supus ca unui domn al lor și i-au
j Tur Btxurihi Emic im* <iwc
□ti CI
M I ' tK O R
—___ x	.
KINGDOM OF
fULGARIA
^r. ,
■ Harta Imperiului Latin


făcut o primire tare bună. Și ei aveau mare nevoie
de a jutor, căci loniță, regele Blachiei, tare ii oropsise
cu război. Și mare ajutor le-a dat și a luat o mare
parte din ținut în stăpânire. Iară cei maimulți din
[oamenii din/ ținut care stătuseră de partea lui loniță
s-au dat de partea lui. în acel loc a fost iarăși mare
luptă între ei”13. Fără îndoială, asupra acestei
politici agresive a latinilor la adresa lui și a statului
său, îl sesiza loniță Asan pe Innocentius III într-o
scrisoare din noiembrie 1204, în care preciza: „Eu
scriu sanctității voastre și despre latinii care au
intratîn Constantinopol, și voi săle scrieți acestora
să se țină departe de împărăția mea și împărăția
mea nu le va face acestora niciun rău și nicio
stricăciune. Dacă însă ei vor încerca ceva contra
împărăției mele, și eu le voi face stricăciuni și voi
omorî mulți dintre ei, sanctitatea voastră să nu
privească împărăția mea cu neîncredere”1,1.
O asemenea politică ostilă promovată de
autoritățile latine nu a făcut decât să sporească
riscurile la care se expunea Imperiul Latin, încă
neconsolidat și aflat în dispută chiar cu unele
formațiuni politice cruciate create în aceeași perioa-
dă15, căci pericolului reprezentat de aversiunea
grecilor supuși, dar puțin dispuși să accepte ocupația
latină, i se adăuga acum unul incomparabil mai
grav, cel reprezentat de Țaratul Vlaho-Bulgar. Ca
urmare a acestei politici promovate de latini, remar-
ca istoricul francez Ch. Diehl, „în locul ajutorului
pe care l-ar ii putut găsi la bulgari pentru lupta
împotriva bizantinilor, ei au făcut din aceia inamici
ireconciliabili, care s-au înțeles cu suveranii
bizantini de la Niceea împotriva imperiului latin,
pentru a-iprovoca ruina”16.
Confruntat cu ostilitatea declarată a cruciaților
și, probabil, cu atac iminent din partea acestora,
așa cum rezultă din relatarea lui Villehardouin,
țarul vlaho-bulgar a reacționat imediat. într-o primă
fază, el „s-a întors spre grecii, care se revoltau
împotriva dominației latine”, le-a acceptat colabo-
rarea și în anul 1205 a încheiat o alianță antilatină
cu ei17. într-adevăr, răspunzând ostilității latinilor,
loniță Asan a susținut răscoala aristocrației
bizantine din Thracia și Macedonia, care nu se
-----------■ Revista de istorie militară ■-------
putea împăca cu stăpânirea latină (februarie-martie
1205). Implicarea țarului vlaho-bulgar în răscoala
antilatină a grecilor este confirmată și de Niketas
Choniates care relatează că aceștia „s-au îndreptat
spre loan, cel crescut în Haemus” care „îiprimește
cu plăcere” și „îi trimite deci pe romeii (bizantini,
n.n.) care veniseră la el să se întoarcă în locurile lor
de baștină și să facă latinilor rău, atât cât pot, lucrând
cu dibăcie, până ce el va orândui cum este mai bine
situația din ținuturile lor. Intorcându-se deci în
ținuturile lor, ei răzvrătesc, ajutați de vlahi, orașele
din Lhracia și Macedonia. Foarte mulți dintre latini,
care-șiîmpărțiseră între ei orașele, îșipierd atunci
viața, iar cei care [izbutesc] să fugă se refugiază în
Bizanț”™.
Informațiile cronicarului bizantin permit
concluzia că țarul de la Târnovo a fost nu numai
susținătorul răscoalei bizantinilor, ci chiar iniția-
torul acesteia. Obiectivul politic urmărit de
suveranul vlaho-bulgar, în noul context interna-
țional, devenea acela de a se substitui cruciaților
instalați la Constantinopol, fapt confirmat și de
Geoffroy de Villehardouin care, prezentând conținu-
tul alianței propuse de bizantini țarului vlaho-bulgar,
susține că aceștia și-au trimis solii „la loniță, care
era regele Blachiei și Bulgariei [...]. Și i-au dat de
veste că o să-l facă împărat și că i se vor supune cu
toții și că-i vor omorî pe toți francii. Și i-au jurat că i
se vor supune ca unui domn ailor, numai să jure că
îi va cârmui ca pe supușii lui”19. în noua conjunctură
politică internațională, țarul vlaho-bulgar devenea
dintr-un potențial colaborator al latinilor de la
Constantinopol, cum urmărea papalitatea, princi-
palul și cel mai redutabil adversar al acestora.
în februarie-martie 1205, răscoala antilatină a
bizantinilor a înregistrat unele succese, dar riposta
cruciaților a fost una deosebit de violentă. Nu
insistăm aici asupra derulării răscoalei bizantinilor
și a ripostei latine, prezentată în operele lor de
cronicarii Niketas Choniates și Geoffroy de
Villehardouin20. Reținem doar că încă din această
fază se înregistrează confruntări militare între
forțele vlaho-bulgaro-cumane, trimise de loniță
Asan în sprijinul grecilor răsculați, și forțele latine.
Confruntarea de la Adrianopol (14 sau 15
aprilie 1205). Răscoala grecilor, susținuți de țarul
de la Târnovo, l-a luat oarecum prin surprindere pe
împăratul Baudouin I ale cărui forțe fuseseră trimise,
în cea mai mare parte a lor, în Asia Mică sub coman-
da fratelui său, contele Henric de Hainaut, împotriva
----■ Revista de istorie militară ■-----------
bizantinilor de la Niceea. Agravarea situației din
Peninsula Balcanică l-a determinat pe împărat să
dispună revenirea lor în Europa.
în martie 1205, fără a mai aștepta revenirea la
Constantinopol a trupelor comandate de Henric
de Hainaut, împăratul Baudouin I a declanșat
operațiunile militare împotriva răsculaților doar cu
forțele aflate la dispoziție. Asupra efectivelor și
calității acestor trupe dispunem doar de date
deosebit de sumare, sursele contemporane fiind
foarte rezervate din acest punct de vedere.
Cronicarul bizantin Niketas Choniates con-
semnează doar că „în luna martie, împăratul
Balduin (Baudouin, n.n.) pornește împreună cu
contele Ludovic de Bois, iar după ei dogele Veneției,
Enrico Dandolo, iiecare cu trupele sale”21. Care
au fost efectivele, calitatea și capacitatea de luptă
a forțelor latine intrate în campanie, cronicarul
bizantin nu ne spune însă.
Informații la fel de succinte ne oferă și Robert
de Clari. Acesta ne informează doar că hotărârea
împăratului Baudouin de a porni împotriva bizan-
tinilor răsculați a fost acceptată și urmată de toți
baronii latini, ca urmare împăratul a pornit în
campanie „cu toată oastea lui”22.
Știri asemănătoare ne oferă indirect o scrisoa-
re adresată în septembrie 1205 de Henric de
Hainaut, pe atunci regent al Imperiului Latin, papei
Innocentius III în care pontifului roman îi sunt
relatate gravele evenimente din martie-aprilie
același an. Din relatarea făcut de Henric de Hainaut
deducem că împăratul Baudouin I a avut la dispoziție
în această campanie puțini oameni, întrucât o parte
înseninată a forțelor latine erau dispersate pe alte
teatre de operații sau în alte regiuni ale imperiului23.
Știri mai exacte, deși și acestea incomplete, ne
transmite Geoffroy de Villehardouin. Prezentând
situația forțelor latine angajate de Baudouin I în
campania împotriva bizantinilor răsculați, acesta
ne informează că el însuși, împreună cu Manassier
de Lisle, în fruntea a 80 de cavaleri, reprezentând
avangarda forțelor cruciate, și-au stabilit tabăra la
cetatea Nequise (Nikita?) așteptându-1 acolo pe
împărat24. Acesta și contele Louis de Blos, „au ieșit
din Constantinopol cu vreo sută patruzeci de
cavaleri”, făcând joncțiunea cu corpul de oaste
comandat de Geoffroy de Villehardouin, iar dogele
Enrico Dandolo, care li s-a alăturat o zi mai târziu,
„a adus oameni de care avea și cam tot atâția câți
aduseseră împăratul Baudouin și contele Louis”25.
----------------------------------------nu—
■ Statele succesoare
ale Imperiului Bizantin
Conform știrilor transmise de același cronicar, „a
doua zi numărul le-a sporit cu o trupă de oșteni
călări, dar ar li fost nevoie [ca aceștia] să iie mai
buni decât erau”26. Geoffroy de Villehardouin ne
mai informează de asemenea că „ei aveau în oastea
lor și alți oameni decât cavaleri, care nu se
pricepeau prea bine la meșteșugul armelor’®7.
Din informațiile lui Geoffroy de Villehardouin
putem deduce, cel puțin aproximativ, că în campa-
nia din martie 1205 împăratul Baudouin I a angajat
circa 350-400 de cavaleri, însoțiți desigur de scutie-
rii și slujitorii lor, precum și alte trupe, probabil în
număr de câteva mii. Aceste trupe erau însă, așa
cum însuși cronicarul francez subliniază, deosebit
de eterogene din punctul de vedere al valorii
militare și al capacității combative.
Deficiențe grave sunt semnalate de Villehardouin
cu privire la modul de organizare a aprovizionării
trupelor sale de către Baudouin I. Din cronica sa
aflăm că din cauza proastei organizări a aprovizio-
nării, trupele latine, „nu prea aveau nici de-ale
gurii”, căci „lelipseau merindele’®6.
Cu aceste trupe și în aceste condiții, în martie
1205, împăratul Baudouin I începea asediul
Adrianopolului, principalul centru deținut de
răsculații greci. Geoffroy de Villehardouin ne
informează că împăratul latin a asediat orașul timp
de două săptămâni „cu oameni puțini și cu puține
merinde’®9. în scurt timp însă, forțele latine se
vedeau confruntate cu atacul trupelor vlaho-
bulgaro-cumane conduse de țarul loniță Asan, sosite
în ajutorul asediaților.
Cel puțin la fel de sumare, ca și în cazul trupelor
latine, sunt și informațiile referitoare la forțele vlaho-
bulgaro-cumane angajate în campanie de loniță
Asan. Astfel, Niketas Choniates reține doar faptul
că „loan a venit aducându-și propriile sale oști și pe
cele nenumărate ale sciților (cumanilor, n.n.) care-
i dădeau a jutor’®0. Informații asemănătoare ne oferă
și Robert de Clari care consemnează că „loan Vlahul,
74
el și cumanii, cu tare mulți oameni, au venit în ținutul
Constantinopolului’®1. în scrisoarea sa adresată
papei Innocentius III din septembrie 1205, regentul
Henric de Hainaut consemna faptul că loniță a mers
împotriva latinilor „cu o mulțime nenumărată de
barbari, numiții blachi și cumani și alții’®2.
Geoffroy de Villehardouin ne transmite cele
mai complete informații și în ceea ce privește
forțele vlaho-bulgaro-cumane. Cronicarul francez
relatează că „loan, regele Blachiei și al Bulgariei,
venea să le dea ajutor celor din Andrenopole
(Adrianopol, n.n.) cu o oaste tare mare, căci aducea
vlahi și bulgari și vreo patruprezece mii de cumani,
care nu erau botezați’®3. Din știrile transmise de
Niketas Choniates cunoaștem că în fruntea corpului
de cavalerie cuman se afla căpetenia Kotzas,
probabil, principalul locotenent al țarului de la
Târnovo în această campanie34.
Informațiile transmise de toate sursele de care
dispunem conduc spre concluzia că, cel puțin, din
punct de vedere numeric, forțele vlaho-bulgaro-
cumane erau superioare celor latine. Care era însă
raportul între cei doi beligeranți nu putem preciza,
în ceea ce privește calitatea forțelor vlaho-bulgaro-
cumane, informațiile privitoare la acest aspect sunt,
și ele, extrem de sumare. Majoritatea cronicarilor
sunt unanimi în a evidenția îndeosebi mobilitatea
cavaleriei cumane ușor înarmată și, implicit,
capacitatea superioară a acesteia de a manevra pe
câmpul de luptă.
Confruntarea decisivă dintre forțele vlaho-
bulgaro-cumane și cele latine a avut loc la mijlocul
lunii aprilie 1205. Data nu poate fi precizată cu
exactitate întrucât autorii contemporani nu s-au pus
de acord asupra sa. Spre exemplu, Niketas
Choniates afirmă că bătălia a avut loc „în ziua de
15 a aceleiași luni, indictionul opt”, respectiv la 15
aprilie 12 0 535. Aceeași dată figurează și în
necrologul contelui Louis de Blois de la biserica din
Chartres36. în schimb, Geoffroy de Villehardouin
-----------■ Revista de istorie militară ■------
datează bătălia joia în săptămâna luminată, care
corespunde datei de 14 aprilie 120537. în ceea ce-i
privește pe istoricii moderni, aceștia s-au pronunțat
pentru una sau alta din cele două date în funcție de
opțiunea făcută pentru un izvor sau altul. Nu
insistăm asupra acestui aspect, întrucât el prezintă
o importanță minoră în economia studiului nostru.
Conform surselor de care dispunem, forțele
vlaho-bulgaro-cumane și cele latine au luat contact
direct cu o zi înaintea bătăliei decisive, când „loniță
era acum așa de aproape că se așezase la vreo
cinci leghe de ei”38. încă în aceeași zi, relatează
aceste surse, țarul vlaho-bulgar a ordonat cavaleriei
cumane să simuleze un atac asupra taberei latinilor.
Atacul simulat al cavaleriei cumane ordonat
de țarul vlaho-bulgar i-a adus acestuia un prim
succes întrucât, consemnează Niketas Choniates,
latinii, „îndată ce i-au văzut pe sciți, cuprinși de un
avânt nebun, se aruncă pe cai și la sulițe. Și pornesc
vi jelios după sciți, iar aceștia, dând dosul, o iau la
goană, azvârlind săgeți în urma lor, fără să-și
încetinească însă fuga cea iute. Ceilalți chiar și așa
să-i urmărească, deși nu izbuteau să facă nimic
alergând după niște oameni care parcă zburau,
deoarece erau înarmați ușor”39. Succesul înregis-
trat de loniță Asan în această acțiune este confir-
mat și de Geoffroy de Villehardouin. Acesta relate-
ză că țarul vlaho-bulgar „i-a trimis pe cumanii săi
să gonească pe dinaintea taberei lor. Și în tabără
se dă zvon și ei ies bulucindu-se. Și i-au fugărit pe
cumani o leghe bună, nebunește. Iar când au vrut
să se întoarcă, cumanii au început să tragă în ei cu
strășnicie și le-au rănit mulți cai”'9.
Atacul cumanilor asupra taberei latinilor nu a
avut ca scop angajarea acestora într-o confruntare
decisivă. Obiectivul imediat urmărit de loniță Asan
prin această acțiune a fost acela de a sonda puterea
de luptă a forțelor cruciate, de a observa modul lor
de luptă și, foarte probabil, acela de a realiza o
recunoaștere a terenului în perspectiva bătăliei
viitoare. Opinia noastră este confirmată de câteva
știri transmise de Niketas Choniates care relatează
că „loan, slobozind o parte din oastea scitică, ii
poruncește să atace animale de hrană și de povară,
care pășteau verdeața pădurii din preajma taberei
latinilor; el voia să afle pe această cale ce planuri
au dușmanii și cum se aruncă în luptă”*1.
A doua zi, în vederea confruntării decisive cu
latinii, edificat asupra modului de luptă al acestora,
loniță a adoptat o tactică și un dispozitiv în
consecință. Care au fost acestea ne spune Niketas
----■ Revista de istorie militară ■------------
■ încoronarea lui Baudouin I
(miniatură dintr-un manuscris)
Choniates, singurul cronicar care ne oferă, de
altfel, informații cu privire la modul de dispunere a
dispozitivului forțelor sale conceput de țarul vlaho-
bulgar și la tactica adoptată de acesta. Prezentând
aceste aspecte, cronicarul bizantin relatează că
„loan și-a așezat propria armată la pândă și și-a
vârât-o prin văgăuni și și-a strecurat-o prin locuri
ridicate, pe coline, străduindu-se ca dușmanii să nu
prindă de veste că e acolo”*2.
Din informațiile cronicarului bizantin deducem
foarte clar că loniță Asan a adoptat o tactică care
să-i permită să anihileze forța de izbire a forțelor
latine și să pună în valoare, la capacitatea lor
maximă, puterea de luptă și mobilitatea forțelor
proprii. în acest scop, el a adoptat un sistem de luptă
în cadrul căruia cumanilor, recunoscuți prin mobi-
litatea lor, le-a revenit sarcina de a atrage trupele
cruciate în capcana pregătită de țarul de la Târnovo,
iar forțelor vlaho-bulgare, dispuse în ambuscadă,
aceea de a nimici forțele latine. Constatăm de
asemenea că prin tactica adoptată și dispozitivul de
luptă organizat, țarul vlaho-bulgar și-a asigurat
permanent inițiativa pe câmpul de luptă.
în ceea ce privește tactica și dispozitivul de
luptă adoptate de comandanții trupelor latine,
asupra acestor aspecte dispunem de asemenea de
puține informații. Totuși, chiar așa precare cum
sunt, acestea ne permit identificarea destul de
exactă a celor două componente.
Din cronica lui Geoffroy de Villehardouin aflăm
că semieșecul, înregistrat în ziua precedentă în
confruntarea cu cumanii, i-a determinat pe
comandanții cruciați la prudență. In consecință,
consiliul de război al împăratului Baudouin I a optat
pentru o tactică eminamente defensivă. Ca
urmare, comandanții cruciați au hotărât că „dacă
loniță vine iarăși, vor ieși afară și se vor rândui
înaintea taberei lor și il vor aștepta în acellocșinu
se vor clinti de acolo [...]. Și s-a hotărât că Geoffroy,
mareșalul, va sta de strajă în partea dinspre cetate
împreună cu Manassier de Lisle”*3.
Pe baza știrilor prezentate de Geoffroy de
Villehardouin putem formula concluzia că dispozi-
tivul conceput de împăratul Baudouin I a fost unul
eminamente defensiv, rezultat atât din învățămin-
tele trase în urma semieșecului înregistrat în
ciocnirea cu cumanii din ziua precedentă, cât și
din evaluarea reală a capacității propriilor forțe,
inferioare numeric adversarilor lor și prinse între
oștile lui loniță Asan și apărătorii orașului
Adrianopol. Acest ultim impediment l-a împiedicat
pe împăratul latin să dispună de toate forțele sale
în confruntarea cu țarul vlaho-bulgar și l-a obligat
să detașeze un corp de oaste însemnat să păzească
porțile orașului spre a împiedica o eventuală ieșire
a garnizoanei, care, coordonându-și acțiunile cu
cele ale forțelor vlaho-bulgaro-cumane, ar fi putut
ataca trupele latine din spate.
Confruntarea decisivă dintre forțele vlaho-
bulgaro-cumane și cele latine a avut loc în după-
amiaza zilei de 14 sau 15 aprilie 1205, sau după
relatarea lui Geoffroy de Villehardouin între „nones
etvespres”, respectiv „de la ceasul al nouălea până
la chindie” sau „joi spre seară”*4. Informația sa
este confirmată și de Niketas Choniates care afirmă
că „lupta avusese loc spre seară”45.
Inițiativa deschiderii ostilităților a revenit
țarului loniță Asan care „a poruncit mai multor
oameni din armata scitică, pe care o comanda
Kotzas, să năvălească din nou asupra taberei
latinilor și să facă aceleași lucruri ca și mai înainte
și să se întoarcă pe aceleași drumuri pe care o
luaseră și prima dată”46. Atacul simulat al
cumanilor este confirmat și de Geoffroy de
Villehardouin, care afirmă că barbarii „au venit în
goană pânăla corturile lor (latinilor, n.n.)”47.
----W----------------------------------------
Scopul falsului atac al cumanilor, ordonat de
loniță Asan, a fost acela de a dezorganiza dispo-
zitivul de luptă al latinilor și de a-i atrage pe aceștia
în capcana pregătită. Cu acest prilej vor ieși dureros
în evidență limitele gândirii militare a nobililor
apuseni și absența oricărei concepții tactice la
aceștia. Sursele de care dispunem sunt unanime în
a preciza faptul că atacul simulat al cumanilor a
funcționat perfect, iar obiectivul militar imediat
urmărit de suveranul de la Târnovo a fost atins în
integralitatea sa. „Iar [latinii] cum i-au văzut din
nou pe sciți, - scrie Niketas Choniates, referindu-
se la acest aspect - iarăși se înarmară în grabă și
porniră după ei cu mai multă vigoare decât înainte
și clătinându-și lăncile au gonit mai multă cale. Și
cum sciții înaintau lesne și nu mai trăgeau cu
arcurile în urmă, căci erau înarmați ușor și erau
purtați de cai mult mai iuți, latinii, fără să-și dea
seama, merseră foarte departe, încât ajunseră pe
negândite în locurile în care erau pregătite cursele
și unde dușmanii stăteau la pândă. Și dând peste
trupele scite odihnite, tocmai când ei erau istoviți
de osteneala drumului, iar caii abia de mai puteau
să răsufle, sunt prinși în încercuire. Căci sciții i-au
împresurat”*6.
Informații mult mai complete ne oferă Geoffroy
de Villehardouin, martor ocular la aceste eveni-
mente. Cronicarul francez ne informează că acela
care a dat semnalul urmăririi cumanilor a fost
contele Louis de Blois, urmat imediat de împăratul
Baudouin I cu corpul său de oaste. Acțiunea lor
necugetată a compromis întregul plan de luptă
conceput cu o zi înainte, fapt înregistrat de Villehar-
douin care consemnează cu durere: „Vai! Că rău
au ținut cele ce hotărâseră în a jun ”, căci cruciații,
continuă el, „i-au urmărit pe cumani ca la vreo
două leghe depărtare. Și s-au încăierat cu ei și i-au
tot gonit o bună bucată de vreme”46.
Atrase în capcana pregătită cu dibăcie de loniță
Asan, forțele latine au suferit un dezastru complet,
căci ceea ce a urmat după încercuirea lor nu a mai
fost o luptă propriu-zisă, ci un adevărat măcel. „Și
când s-a dat lupta - relatează Niketas Choniates -
[latinii] erau răsturnați de pe cai sub presiunea
mulțimii sciților, care se repezeau mai mulțiasupra
unuia singur și oamenii aceștia cu gâtul țeapăn erau
prinși de grumaz cu securi și lanțuri și a fost ucisă
și o mare parte din cai. Căci sciții veneau asupra
------------■ Revista de istorie militară ■--------
lor asemenea unui nor negru și des încât ei nu
puteau nici să își desfășoare cavaleria, nici să
fugă”50.
Dezastrul suferit de trupele latine în confrun-
tarea cu forțele vlaho-bulgaro-cumane este confir-
mat și de cronicarii francezi. Astfel, Robert de Clari
consemnează că „acei cumani și acei oameni
veneau în goana mare, au năvălit peste francezi,
pe mulți i-au omorât și i-au înfrânt crunt în acea
bătălie’51, iar Geoffroy de Villehardouin relatează:
„cumanii i-au lovit și ei și au început să urle și să
tragă”; „cumanii și vlahii au început să-i năpă-
dească”, desăvârșind dezastrul52. împăratul
Baudouin I a fost făcut prizonier, iar contele Louis
de Blois a căzut în luptă.
Pierderile suferite de forțele latine au fost grele.
Niketas Choniates relatează că în luptă „a căzut
așadar floarea trupelor latine și cei mai viteji
luptători ai lor cu lancea”53, iar Villehardouin
afirmă că „am pierdut cea mai mare parte dintre
oamenii noștri, pe cei mai buni”51. în ceea ce-1
privește pe Robert de Clari, acesta susține că „acolo
au pierit peste trei sute de cavaleri’55. între aceștia,
Geoffroy de Villehardouin îi menționează pe
„episcopul Pierre al Bethleemului și Etienne du
Perche, fratele contelui Geoffroy, și Reanaud de
Montmirail, fratele contelui de Neveres, și Mathieu
de Wallincourt și Robert de Ronsoi, Jean de Friaize,
Gautier de Neuilly, Ferryd’Ierres,Jean, fratele său,
Eustache deHeumont.Jean, fratele său, Baudouin
de Neuville și mulți alții”50.
Resturile armatei latine, scăpate din măcel, s-au
retras în dezordine spre propria tabără, urmărite
de trupele vlaho-bulgaro-cumane. Numai interven-
ția decisă a lui Geoffroy de Villehardouin a salvat
armata cruciată de la o distrugere totală. Corpul de
oaste, comandat de acesta, susținut de cel al lui
Manassier de Lisle, a ocupat o poziție defensivă în
fața taberei, acoperind retragerea fugarilor care
au fost reorganizați și reîntorși în luptă. Având în
Geoffroy de Villehardouin un comandant compe-
tent, acest corp de oaste a reușit să oprească ofen-
siva vlaho-bulgaro-cumană. Hărțuiți de adversari,
soldații comandați de Geoffroy de Villehardouin
au rezistat până la căderea serii, când beligeranții
au revenit în taberele lor57.
La Constantinopol, vestea dezastrului de la
Adrianopol a sosit ca un trăsnet în seara zilei de 16
sau 17 aprilie, adusă de unii fugari care se salvaseră.
----■ Revista de istorie militară ■------------
Ea a creat panică, mulți locuitori, inclusiv partici-
panți la cruciadă, temându-se de un atac al forțelor
vlaho-bulgaro-cumane asupra capitalei, preferând
să părăsească orașul pe calea mării58.
Retragerea trupelor latine (14/15 sau 15/
16-21 sau 22 aprilie 1205). Pentru Geoffroy de
Villehardouin, devenit prin forța împrejurărilor
comandantul armatei cruciate, se punea ca pro-
blemă imediată, urgentă și gravă, salvarea resturi-
lor acesteia. în urma unei consfătuiri cu dogele
Enrico Dandolo, care nici el nu intrase cu forțele
sale în lupta de la Adrianopol, s-a decis adăpostirea
acestor trupe în puternica cetate Rhaidestos
(Rodosto), situată la trei zile distanță de Adrianopol
și la două zile de Constantinopol.
Retragerea forțelor latine de la Adrianopol la
Rhaidestos este sumar prezentată în majoritatea
surselor de care dispunem. Spre exemplu, Niketas
Choniates consemnează doar că armata latină
„plecând de acolo se duce Ia Rhaidestos, pe țărmul
mării”59. Informații la fel de vagi ne transmite și
Robert de Clari, care susține că „cine a putut să
scape a venit în goană la Constantinopol; și așa a
venit duca Veneției la fugă și mulți oameni cu el și
și-au lăsat corturile și tot buclucul de izbeliște, în
cetate, și niciodată n-au mai cutezat să se abată
prin partea aceea, acolo unde așa mare înfrângere
a fost”00. Singura sursă care ne oferă informații
mai complete asupra retragerii forțelor latine după
dezastrul de la Adrianopol este lucrarea lui Geoffroy
de Villehardouin.
Conștient de faptul că forțele cruciate erau
incapabile să mai susțină o nouă confruntare cu
cele vlaho-bulgaro-cumane, Geoffroy de
Villehardouin a fixat ca principal obiectiv al
retragerii evitarea unei asemenea confruntări. Ca
urmare, el a decis ca retragerea spre Rhaidestos
să fie executată în etape pe timp de noapte. Marșul
spre Rhaidestos, gândit de Geoffroy de Villehardouin
și executat de o armată învinsă și demoralizată sub
comanda acestuia, poate fi considerat o realizare
militară de excepție. în cursul său, comandantul
cruciat a făcut permanent dovada înaltei sale
capacități de militar și strateg.
în noaptea de 14/15 sau de 15/16 aprilie 1205,
care a urmat înfrângerii, după ce au luat măsuri de
inducere în eroare a adversarului, grosul forțelor
latine, comandate de dogele Enrico Dandolo, a
------------------------------------PH------
părăsit tabăra. Geoffroy de Villehardouin cu corpul
său de oaste a rămas în ariergardă, asigurând
retragerea armatei61.
Prima etapă a marșului se încheia la cetatea
Pamphylion (15 sau 16 aprilie). Aici, forțele latine
aflate în retragere s-au întărit cu un corp de oaste
comandat de Pierre de Bracieux și Payen d’Orleans,
format din „vreo sută patruzeci de oșteni călăii care
veneau de dincolo de Braț (Bosphor, n.n.) și se
duceau la oastea de la Andrenopole”, despre al cărei
dezastru nu aflaseră până în acel moment62.
După un scurt popas, în aceeași noapte (15/16
sau 16/17 aprilie), forțele latine, comandate de
Geoffroy de Villehardouin, și protejate de corpul
de oaste comandat de Pierre de Bracieux și Payen
d’Orleans, care a trecut în ariergardă, au început a
doua etapă a marșului lor având ca destinație
cetatea Carioupolis (probabil Irembol), unde au
intrat în după-amiaza zilei următoare, respectiv în
16 sau 17 aprilie 1205. Aici, armata cruciată a fost
ajunsă de loniță Asan care „mersese pe uimelelor
cât a fost ziua de lungă. Și a făcut tabără la vreo
două leghe de ei”63.
Evitând o confruntare cu forțele vlaho-bulgaro-
cumane, în aceeași noapte (16/17 sau 17/18 aprilie),
trupele latine, având în avangardă corpul de oaste
comandat de Geoffroy de Villehardouin, iar în
ariergardă pe cel comandat de Pierre de Bracieux
și Payen d’Orleans, s-au îndreptat spre Rhaidestos.
în această formație, consemnează Geoffroy de
Villehardouin, „au călărit toată noaptea și ziua urmă-
toare, cu inima cătun purice și cu mare osteneală,
până ce au ajuns la cetatea Rodestoc (Rhaidestos-
Rodosto, n.n.) ”, unde s-au pus la adăpost sigur (17
sau 18 aprilie 1205)64.
La Rhaidestos, forțele latine scăpate de la
Adrianopol au făcut joncțiunea cu trupele conduse de
contele Henric de Hainaut, care a fost proclamat
regent al Imperiului Latin. După o ședere de două zile
în această cetate (17-19 sau 18-20 aprilie), armata
cruciată s-a îndreptat, prin Selymbria, spre Constan-
tinopol, unde a ajuns după alte două zile de marș, în 21
sau 22 aprilie 120565. Cu aceasta, nefericita campanie
din martie-aprilie 1205 se încheia.
Urmările bătăliei de la Adrianopol. Victoria
categorică asupra cruciaților i-a permis lui loniță
Asan ca din acest moment să preia deplina inițiativă
militară și politică în raporturile cu latinii, pe care,
—------------------------------------------------
cu puține excepții, o va păstra până la sfârșitul
domniei. în aprilie 1205, valorificând succesul
obținut la Adrianopol, forțele sale atacă și devas-
tează Thracia, acțiune ce se prelungește până la
sfârșitul lunii mai. Succesele înregistrate de țarul
de la Târnovo sunt confirmate de Geoffroy de
Villehardouin care consemnează că „loniță, regele
Blachiei și Bulgariei, era cu oștile lui și pusese
stăpânire pe întreg ținutul. Iară ținutul și cetățile și
castelele erau de partea lui și cumanii lui goniseră
până înaintea Constantinopolului”sau că „în afară
de Constantinopol, de Rodestoch și Salembrie”,
stăpânite de latini, „tot ținutul îl stăpânea loniță,
regele Blachiei și Bulgariei”66. în mai 1205, după
retragerea cumanilor la nord de Dunăre, țarul
vlaho-bulgar se îndreaptă spre Thessalonik.
Acțiunea sa l-a obligat pe marchizul Bonifaciu de
Montferrat să abandoneze asediul cetății Nauplia
spre a veni în sprijinul cetății sale de reședință67.
Atacurile dezlănțuite ale vlaho-bulgaro-
cumanilor l-au constrâns pe regentul Henric ca, la
9 iunie 1205, să se adreseze printr-o scrisoare papei,
solicitându-i ajutor. în același scop, el îi trimite în
Apus - în Franța și în Flandra - și pe trei dintre
colaboratorii săi: Nivelon de Soissons, Nicolas de
Mailly și Jean Bliaut68. în acest timp, loniță devas-
tează Macedonia și cucerește orașul Serrai
(Seres)69. Eșuând în tentativa de a cuceri
Thessalonikul, el se îndreaptă spre Philippopolis,
care se răzvrătise împotriva sa acceptându-1 con-
ducător pe Alexios Aspietes. Orașul este luat cu
asalt și cucerit, iar populația masacrată în mare
parte (iulie 1205)70.
Zdrobitoarea înfrângere aplicată de loniță Asan
împăratului latin și susținătorilor săi nu numai că a
anulat orice veleități de mare putere a Imperiului
Latin, dar a fost chiar „pe punctul de a cauza dispari-
ția” acestuia71. Victoria vlaho-bulgaro-cumană de
la Adrianopol, „prima luptă decisivă pentru în
Europa sud-estică în veacul 13”, „a marcat o turnan-
tă decisivă pentru destinele latine în Balcani", a
dat „o lovitură mortală statului latin", care nu s-a
mai refăcut niciodată72.
Victoria de la Adrianopol din 14 sau 15 aprilie
1205 a confirmat și consolidat poziția de principală
putere a sud-estului european a Țaratului Vlaho-
Bulgar. în urma acestei victorii, statul vlaho-bulgar
al Asăneștilor și-a asigurat pentru câteva decenii
supremația militară și politică în Peninsula Balcanică.
-----------■ Revista de istorie militară ■----
1	S. Brezeanu, O istorie a Imperiului Bizantin,
București, 1981, p. 160; Idem, O istorie a Bizanțului,
București, 2005, p. 240 (în continuare: Bizanțul).
2	Pentru tratativele dintre loniță Asan și
Innocentius III, vezi: Documente privitoare la istoria
românilor culese de E. de Hurmuzaki, voi. I, partea 1,
București, 1887, p. 1-8,9-13,17-39,40-50, doc., doc. I-VII,
IX-XI, XV-XXIX, XXXI-XXXV (în continuare: Hurmu-
zaki, 1/1). Pentru discuțiile asupra acestei probleme,
vezi: S. Brezeanu, „Imperator Bulgariae et Vlachiae”.
In jurul genezei și semniiicației termenului „Vlachia"
din titulatura lui loniță Asan, în Revista de Istorie, 33,
1980, 4, p. 651-674.
3	Fr. Dvornik, Slavii în istoria și civilizația euro-
peană, București, 2001, p. 86.
4	Robert de Clari, Cei care au cucerit Constan-
tinopolul, editată de Tatiana-Ana Fluieraru și O.
Pecican, Cluj-Napoca, 2005, p. 119, § 64 (în continuare
Clari).
5	Ibidem, p. 121, § 65.
6	Ibidem.
7	Nicetae Choniatae, Historia, recensuit Imm-
anuelus Bekkerus, Bonnae, MDCCCXXXV, p. 809 (în
continuare: Choniatae).
8	O. Pecican, Vlahia și vlahii la Robert de Clari, în
Idem, Intre cruciați și tătari. Creștinătate occidentală
și nomazi în Europa central-sud-estică (1204-1241),
Cluj-Napoca, 2006, p. 44.
9	Fr. Dvornik, op. cit, p. 85-86.
10	Ibidem, p. 86.
11	Geoffroy de Villehardouin, Cucerirea Constan-
tinopolului, ediție de O. Pecican, Cluj, 2002, p. 130, §
276 (în continuare: Villehardouin).
12	T. Teoteoi, Civilizația statului Asăneștilor între
Roma și Bizanț, în Răscoala și statul Asăneștilor,
București, 1989, p. 83.
13	Villehardouin, p. 140, § 311.
14	Hurmuzaki, 1/1, p. 48, doc. XXXIV.
15	Villehardouin, p. 130-137, paragrafele 276-299;
Clari, p. 157-162, § 98-105.
16	Ch. Diehl, Istoria Imperiului Bizantin, Craiova,
1999, p. 161; Cf. G. Ostrogorsky, Geschichte des
byzantinischen Staates, Miinchen, 1963, p. 352.
17	Fr. Dvornik, op. cit., p. 86.
18	Choniatae, p. 809.
19	Villehardouin, p. 146-147, § 333.
20	Choniatae, p. 809-811; Villehardouin, p. 146, §
333-350.
21	Ibidem, p. 810.
22	Clari, p. 169, §112.
23	Hurmuzaki, 1/1, p. 51, doc. XXXVII.
24	Villehardouin, p. 149, § 343-344.
25	Ibidem, p. 151, § 349, 351.
26	Ibidem, p. 151, § 351.
27	Ibidem, p. 153, § 359.
28	Ibidem, p. 151, § 351-352.
29	Ibidem, p. 152, § 353.
30	Choniatae, p. 810.
31	Clari, p. 169, § 112.
32	Hurmuzaki, 1/1, p. 51-52, doc. XXXVII: „cum
multitudine barbarorum innumera, Blachis videlicet
et Commannis et aliis”.
33	Villehardouin, p. 151, § 352.
34	Choniatae, p. 813.
35	Ibidem, p. 815.
36	Tatiana Ana Fluieraru, Note la Geoffroy de
Villehardouin, op. cit., p. 199, n. 61.
37	Villehardouin, p. 153, § 357.
38	Ibidem, p. 152, § 354.
39	Choniatae, p. 812.
40	Vilehardouin, p. 152, § 355.
41	Choniatae, p. 812.
42	Ibidem, p. 812-813.
43	Villehardouin, p. 152-153, § 356.
44	Ibidem, p. 154, 156, § 363, 368.
45	Choniatae, p. 814.
46	Ibidem, p. 812-813.
47	Villehardouin, p. 153, § 357.
48	Choniatae, p. 813.
49	Villehardouin, p. 153, § 358.
50	Choniatae, p. 813-814.
51	Clari, p. 170, § 112.
52	Villehardouin, p. 153, § 358-359.
53	Choniatae, p. 814.
54	Villehardouin, p. 155, § 364.
55	Clari, p. 170, § 112.
56	Villehardouin, p. 154, § 361.
57	Ibidem, p. 154, § 362-363.
58	Ibidem, p. 156, 158-159, § 368, 376-379.
59	Choniatae, p. 814.
60	Clari, p. 170, § 112.
61	Villehardouin, p. 155, § 364-366.
62	Ibidem, p. 156, § 369.
63	Ibidem, p. 157, § 374.
64	Ibidem, p. 157-158, § 374.
65	Ibidem, p. 161, § 385-387.
66	Ibidem, p. 161, § 386-387.
67	Choniatae, p. 815-816, 818; Villehardouin,
p. 161-162, § 386-387, 389.
68	Hurmuzaki, 1/1, p. 51-53, doc. XXXVII; Cf.
Villehardouin, p. 161-162, § 388.
69	Choniatae, p. 816-817, 819, 829-830; Villehar-
douin, p. 161, § 392-394.
70	Ibidem, p. 829-830; Ibidem, p. 161, § 399-401.
71	Fr. Dvornik, op. cit., p. 86.
72	S. Brezeanu, Bizanțul, p. 256-257.
■ Revista de istorie militară ■
{79}
Bâtâlii celebre
ATACURI ALE HUNILOR ASUPRA
FRONTIEREI ROMANO-BIZANTINE
DE LA DUNĂREA DE JOS ÎN PRIMA
JUMĂTATE A SECOLULUI AL V-LEA
Dr. ALEXANDRU MADGEARU
Abstract
The Hunnic art of war was based on high-speedlight cavalry attacks. The main weapon was the
powerfullong composite bow, but swords were also used.
The Huns arrived from Central Asia in Eastern Europe around 370, and after fewyears conquered
the area inhabited byAlans and Ostrogoths between DnieprandDniestr. In 376, the Visigoths took
refuge in the Roman Empire, followed byan Ostrogothicgroup in 377; other North-Danubian barbar-
ians (Carpi, Ostrogoths, Skin), stirred by the Hunnic advance, launched invasions in the empire
between 381 and 394. The Huns established a real domination north of the LowerDanube only around
400. The lirst invasions led byking Uldin occurred in 404 and 408, when were destroyed the bridge-
heads of Hinova, Ostrovul Banului, Drobeta and Sucidava, as well as several forts south of the Danube.
The nextinvasion (422) started from the Hunnic center ofpowerlocated north of the BlackSea,
led byking Rua. Several fortifications in northern Scythia Minor were alfected, and the empire
accepted to pay a tribute. This payment was doubled in 440, when a new peace was closed at
Margum, with the new ruler Attila (the Huns were then alreadymoved in Pannonia). The peace was
violated by Attila in 441. The attacks that lasted until 442 covered a large part of the frontier and
reached important inland cities. The strategic plan was to reach Constantinople, but the Roman
army defeated the Huns in the Thracian Chersonesus. The mostpowerfulinvasion tookplace in 447.
It covered the entire eastern part of the Balkan Peninsula, and a strip between Singidunum șiNovae
was annexed to the Hunnic empire.
After 448, the Huns changed direction to West, and in 454 their domination collapsed after the
sudden death of Attila. Various warriorgroups splitted from the Hunnic confederation continued to
attack the Lower Danubian provinces between 466 and 474.
Keywords: Huns, Late Roman Empire, Limes, Attila,
nomad art of war
întâiul imperiu al nomazilor care a marcat
istoria Europei în primul mileniu creștin a fost cel
al hunilor. Conflictele dintre sedentari și nomazi
au o istorie străveche în Asia, unde China a ridicat
Marele Zid pentru a se proteja de acești prădători
din partea de est a stepei eurasiatice. De asemenea,
Persia a trebuit să facă față în nenumărate rânduri
asalturilor diferitelor grupuri nomade venite din
nord. în secolul al IV-lea a venit rândul Imperiului
Romano-Bizantin să se confrunte cu nomazii stepei

■ Revista de istorie militară ■
eurasiatice ajunși la frontierele sale. Crescuți într-
un mediu natural ostil și obișnuiți de la cea mai
fragedă vârstă cu călăria și tragerea cu arcul, toți
acești nomazi, de la huni până la mongoli, au
dezvoltat o artă militară bazată pe atacuri rapide
ale cavaleriei ușoare. Până la apariția armelor de
foc, aceste forțe ale călăreților nomazi, cu mare
mobilitate și manevrabilitate, bine instruite, folosind
arcul, spada și sabia, au fost superioare armatelor
sedentarilor în operațiunile ofensive. Capacitatea
acestor călăreți de a lansa săgeți atât în față, cât și
din retragere, a fost un mare avantaj tactic în
luptele în câmp deschis contra infanteriei, dar și a
cavaleriei, prin procedeul de luptă al fugii simulate,
urmate de contraatac. Arma principală pe care o
foloseau era arcul reflex asimetric, care era com-
pus din două segmente de lemn flexibile curbate în
S, întărite cu plăcuțe de os sau corn în partea
centrală și la extremități. Aceste arcuri aveau
lungimea între 130 și 160 cm și lansau săgeți dotate
cu vârfuri cu trei aripioare, care erau mai pene-
trante decât cele triunghiulare. Forța de izbire mare
era o consecință și a lungimii arcului. De aceea,
arcurile hunice erau superioare celor folosite de
romani sau de barbarii europeni. Pentru lupta de
aproape, hunii erau înarmați cu spade și săbii scurte,
dar arcul rămânea arma cea mai importantă1.
Confruntarea cu marile puteri ale antichității
și evului mediu (China, Persia, Imperiul Roman,
apoi Bizantin) a determinat apariția unor forme de
organizare politico-militară superioară la nomazii
care au populat stepa eurasiatică, acel spațiu întins
pe circa 7 000 km între frontierele vestice ale
Chinei și Dunăre: imperiile stepei. Această expresie
a fost introdusă în cartea publicată în 1938 de către
unul dintre cei mai buni cunoscători ai istoriei
antice și medievale a Eurasiei, Rene Grousset. Un
asemenea imperiu poate fi definit ca o societate
----■ Revista de istorie militară ■------------------
nomadă organizată militar, care exploatează
regiunile vecine sedentare prin jaf organizat sau
tribut. Exemplul clasic este cel al Imperiului Mon-
gol, care a atins extinderea maximă și a stabilit
controlul asupra întregului traseu al Drumului
Mătăsii, dar în această categorie se încadrează și
statele mai mici, precum cele create de huni și
avari, ori hanatele apărute după destrămarea
Hoardei de Aur. Imperiile stepei erau confederații
de triburi sau de etnii diferite, iar numele lor era
dat de tribul sau etnia conducătoare. Aceste com-
ponente ale confederației se bucurau de o anumită
autonomie, deoarece sursa puterii lor era dată de
bogăția acumulată prin prăzi, care puteau fi obținute
în mod independent, prin raiduri ocazionale.
Această autonomie a generat adesea lupte pentru
putere, care au condus fie la spargerea confede-
rației, fie la preluarea conducerii de către alt trib
sau clan, sau de către altă etnie. Baza puterii mili-
tare a imperiilor nomazilor a fost calul. Caii de talie
mică, rapizi, aveau suficientă hrană în spațiile largi
ale stepei, dar atunci când acești nomazi pătrun-
deau în teritorii fără resurse de pășunat suficiente,
campaniile militare nu puteau dura mult. Este de
reținut că un războinic nomad avea nevoie de cel
puțin zece cai simultan, iar un cal avea nevoie
pentru o lună de hrana de pe circa patru hectare
de pășune. în Asia Centrală nu era o problemă
hrănirea unui mare număr de cai, dar în Pannonia,
unde au ajuns rând pe rând toți acești nomazi, tere-
nul de pășunat nu putea hrăni decât circa 150 000 de
cai, adică animalele deținute de circa 15 000 de
luptători călare. De aceea, toți nomazii care au
ocupat Pannonia sau alte regiuni europene de la
vest de Nistru au sfârșit prin a se sedentariza, iar
modul de purtare a războiului a suferit modificări,
apărând și infanteria, furnizată în cele mai multe
cazuri de către sedentarii cuceriți (romanici,
81
germanici, apoi slavi). Chiar și în Asia Centrală,
unde resursele de pășunat erau suficiente, unele
armate ale nomazilor aveau în compunere și
formațiuni pedestre. Dispariția diferenței dintre
modul de luptă al nomazilor și cel al sedentarilor a
permis înfrângerea celor dintâi în bătălii organizate.
Absența unor resurse suficiente în Pannonia a făcut
ca societățile nomade instalate acolo să se adapteze
la sedentarism și să piardă avantajele militare
oferite de puterea cavaleriei2.
Veniți din apropierea frontierelor apusene ale
Chinei, hunii erau conduși de un clan turcie care
își impusese supremația asupra unor triburi de
origine mongolă. Ei au pătruns în Europa prin
„poarta Uralilor” de la Ekaterinburg și au ajuns în
teritoriul din bazinul inferior al Donului (Tanais)
care era stăpânit de alani, în jurul anului 370.
Această populație din grupul indo-iranian ducea o
viață nomadă similară hunilor, astfel că a fost ușoară
integrarea sa în confederația hunică. Hunii și alanii
au ocupat bazinul Niprului, de unde au gonit o parte
dintre goții greuthungi. Șefii acestora, Alatheus și
Saphrax, au hotărât retragerea pe aliniamentul
Nistrului pentru a organiza mai bine apărarea. La
vest de Nistru, regele goților tervingi Athanarich
a încercat să reziste în fața invaziei în dreptul valului
Leova-Copanca, dar nu a reușit și s-a retras în
Caucaland cu o parte dintre supușii săi (adică în
depresiunile de pe versantul transilvănean al
Carpaților Orientali, situate între păsurile Buzău și
Tulgheș)3. După abandonarea ultimei linii de
apărare situate între gurile Șiretului și Prutului, zeci
de mii de tervingi conduși de Fritigern și Alaviv au
cerut azil în imperiu în primăvara anului 376, unde
ulterior s-au revoltat pentru că au suferit foametea
și tratamente umilitoare din partea autorităților
romane. în 377, grupul condus de Alatheus și
Saphrax a pătruns fără permisiune în imperiu,
împreună cu unii huni și alani. Coaliția pe care
aceștia au constituit-o împreună cu tervingii a reușit
să obțină o victorie surprinzătoare și catastrofală
la Adrianopole contra armatei lui Valens, la 9 au-
gust 3784. Faptul că acești huni și alani au luptat ca
aliați ai goților arată că ei rămâneau o forță de
ordin secundar în zona dunăreană. Dacă s-ar fi
constituit deja un centru de putere hunic, hunii nu
ar fi fost doar auxiliari. Ei erau încă o confederație
de triburi lipsită de o autoritate centrală. Raidurile
pe care le-au desfășurat în primele decenii după
376 au fost întreprinse în grupuri mici, fără o
coordonare dată de un conducător suprem. Nici
—r^n------------------------------------------
măcar nu sunt cunoscute numele șefilor huni din
această perioadă de autonomie a triburilor hune.
Venirea hunilor a stârnit însă apetitul diferitelor
grupuri barbare din apropierea frontierei (ostrogoți,
skiri, carpi) pentru razii la sud de Dunăre. Aseme-
nea atacuri sunt atestate în anii 381, 386, 391 și
3945. A existat însă se pare și un atac asupra cetății
Halmyris (Murighiol) care poate fi atribuit hunilor,
într-un izvor pus recent în valoare de către Mihai
Ovidiu Cățoi, „Viața Sfântului Hypathios”, se arată
că acest Hypathios a fost un călugăr care a viețuit
cândva în perioada 386-395 la o mănăstire situată
lângă Halmyris. Se menționează că mănăstirea
fusese fortificată „din cauză că hunii le erau vecini
și năvăleau ușor în locurile acelea”’. Prădarea
cetății Halmyris de către unii barbari (nenomina-
lizați) este menționată și în istoria bisericească a
lui Philostorgios (X. 6). împăratul Theodosius I l-a
exilat pe ereticul Eunomius la Halmyris: „Acest loc
se află în Moesia, adică în Europa, în regiunea
Dunării. Când Dunărea a înghețat, Halmyris a fost
cucerită de barbarii care au traversat-o, iar Euno-
mius a fost surghiunit de acolo în Caesarea
Cappadociei”7. Până în prezent, datarea atacului s-
a făcut cu aproximație, variind între anii 383-3848,
384-385 sau 385-3869. Controversa a fost soluționată
de specialistul în patristică Richard Vaggione, care
a reconstituit cu exactitate etapele vieții lui Euno-
mius, ajungând la concluzia că exilul la Halmyris
se datează în vara anului 389 și că plecarea la
Caesarea s-a petrecut în primăvara anului 39010.
Prin urmare, atacul barbarilor a avut loc în iarna
389/390, iar aceștia pot fi identificați cu hunii.
Hunii revin în atenția surselor romane abia la
un sfert de secol după prima lor apariție în regiune,
dovadă că abia atunci dominația lor s-a mutat mai
aproape de Dunărea de Jos. în decembrie 400,
rebelul magister miiitum Gainas (de origine gotică),
înfrânt de corpul de armată al generalului Fravitta,
a fost silit să se refugieze la nord de Dunăre,
împreună cu trupele aflate sub comanda sa. Gainas
a fost ucis de conducătorul hun Uldin, care „a
socotit că nu e prudent să lase ca un barbar având
armată proprie să locuiască dincolo de Istru”, iar
capul i-a fost trimis împăratului Arcadius. Uldin se
temea ca supremația sa să nu fie amenințată de
trupele gotice ale lui Gainas, care s-ar fi putut
coaliza cu ostrogoții supuși hunilor, Gainas fiind
născut tot la nord de Dunăre. Uldin a urmărit
consolidarea poziției sale prin recunoașterea sa de
către romani și prin eliminarea unui potențial ri-
------------■ Revista de istorie militară ■------
val, care ar fi atras de partea sa pe toți ostrogoții11.
El a fost primul șef hun cunoscut care și-a exercitat
dominația undeva la nord de Dunărea de Jos.
Alianța lui cu Arcadius nu a durat prea mult.
Probabil că Uldin nu a fost satisfăcut de darurile
primite ca aliat al imperiului, astfel că în iarna 404-
405 hunii au trecut Dunărea înghețată și au
devastat dioceza Thracia12. Potrivit cronicarului
din secolul al XlV-lea Nikephor Callistos Xan-
thopoulos, această invazie a fost condusă de Uldin.
Această sursă a dispus și de lucrări pierdute astăzi13.
în 408, Uldin a declanșat alt atac în dioceza
Thracia. După invazie, Uldin și-a îngăduit să ceară
plata unui tribut, dar la începutul anului 409, după
ce mulți dintre luptătorii săi au trecut de partea
romanilor, el s-a văzut nevoit să încheie pace și să
se retragă la nord de Dunăre cu rămășițele oastei
sale. Alți huni au fost capturați sau uciși, iar skirii
au fost alungați din Castra Martis și transformați
în coloni așezați în dioceza Thracia în aprilie 409M.
în final, armata romană a reușit respingerea
invaziei hunice, profitând de lipsa de coeziune din
confederația hunică, de care se temuse anterior și
Uldin atunci când se confruntase cu Gainas. Nu se
știe ce se va fi petrecut ulterior cu Uldin, deoarece
el nu va mai fi menționat în izvoare. Probabil că
eșecul a condus și la răsturnarea sa de la putere. în
408, sau eventual în 404, au fost nimicite sau
afectate capetele de pod de la Hinova, Ostrovul
Banului (Transdiana) și Drobeta/Turnu-Severin15.
în privința fortificației de la Sucidava/Celei,
existența unei distrugeri în acești ani a fost pusă la
îndoială, deoarece nivelul de incendiu databil în
408 nu acoperă toată suprafața16. Tezaurele
descoperite în cetate, care pot fi asociate cu
momentul 404-40817, sugerează totuși atacarea
cetății în acest moment. Pe malul de sud al Dunării,
au fost afectate sau distruse fortificațiile de la
Smorna (Boljetin)18, Taliata (Veliki Gradac)19,
Hajducka Vodenica20, Transmarisca (Tutrakan)21,
Dinogetia (Garvăn)22 și Aegyssus (Tulcea)23. în
408, aliații skiri au cucerit prin trădare orașul
Castra Martis (Kula), una dintre fortificațiile
importante din Dacia Ripensis, sediu episcopal.
Cucerirea capetelor de pod de la nord și chiar a
unei fortificații în interior de către aliații skiri
denotă o strategie clară care viza ocuparea unor
puncte strategice într-o zonă bine delimitată în
Dacia Ripensis și vestul Moesiei Secunda, care
putea fi o bază pentru atacuri ulterioare. Valea râului
Utus (Vit) a fost folosită ca direcție principală de
înaintare (trecerea s-a făcut prin vadul Sucidava-
----■ Revista de istorie militară ■---------------
Oescus, ori chiar pe podul de acolo, dacă acesta
mai exista).
în timpul lui Uldin, hunii au devenit un factor
de putere important la frontiera dunăreană a
Imperiului Romano-Bizantin, dar încă ușor de
respins de către armata romană. Pierderile
înregistrate de sistemul defensiv nu au fost grave.
Din acești primi ani ai secolului al V-lea putem vorbi
de o dominație hunică veritabilă în anumite zone
ale Daciei post-romane, adică în Moldova,
Muntenia și Oltenia. Aceste atacuri au pornit din
sudul Olteniei, dar și din nord-estul Munteniei sau
sudul Moldovei, deoarece, după cum am văzut, ele
au afectat și fortificațiile Dinogetia și Aegyssus.
Efectul a fost abandonarea unor fortificații de pe
malul nordic și concentrarea apărării în doar câteva
capete de pod precum Sucidava (refăcută cândva
după 408) și Sapaja. Hinova, Drobeta și Dierna au
fost însă abandonate. Apărarea frontierei prin
capete de pod s-a redus la strictul necesar, fiindcă
s-a dovedit că ea nu a avut eficacitate în confrun-
tarea cu cavaleria ușoară și rapidă a hunilor. Aceste
capete de pod puteau avea valoare strategică doar
contra unui inamic sedentar, deoarece puteau servi
ca baze de pornire a atacurilor în teritoriul acestuia,
pentru a nimici așezările (așa cum s-a întâmplat în
războiul romano-gotic din 367-369). în noua situație,
inamicul nu mai avea așezări, ci era în permanentă
mișcare.
în anii 420 mai exista un centru de putere hunic
și în stepele nord-pontice. Regele Rua care stăpâ-
nea acolo a declanșat un atac asupra diocezei
Thracia în 422, profitând de faptul că trupele care
apărau regiunea au fost deplasate pentru războiul
cu Persia. Hunii au avansat până la trecătoarea
Succi(Trojanova Vratza). Pentru a face față invaziei
care amenința Constantinopolul, a fost readusă
armata din Orient. Hunii au fost convinși să se
retragă, iar Imperiul Romano-Bizantin se obliga la
plata unui tribut anual de 350 de livre de aur (circa
114,5 kg)24. Se pare că atacul din 422 a afectat
nordul provinciei Scythia Minor (distrugeri sau
tezaure care pot fi asociate cu acest moment există
la Aegyssus-Tulcea, Babadag-Topraichioi,
Beștepe)25. Faptul este normal, dacă în acel mo-
ment centrul de putere hunic se afla încă la nordul
Mării Negre. Trecerea Dunării a putut avea loc pe
la Noviodunum.
Rua căuta să-și consolideze autoritatea asupra
supușilor, cerând Imperiului Roman extrădarea
fugarilor. în caz contrar, el amenința cu o nouă
invazie. Diferendul a fost reglementat abia după
moartea lui Rua, când la putere au ajuns frații Attila
și Bleda. Prin pacea încheiată la Margus între Attila
și ambasadorii Plinthas (magister militum) și
Epigenes (quaestor sacripalatiî)26 se dubla tributul
la 700 livre (circa 229 kg) de aur, iar pentru fiecare
prizonier răscumpărat se plăteau 8 solidi (solidus
era moneda de aur cu greutatea de 4,5 grame). S-a
convenit retrocedarea transfugilor ajunși de la huni
pe teritoriul imperiului și se permitea comerțul liber
peste Dunăre. Orașul Margus (Dubravica), situat
la capătul importantei căi de comunicație de pe
valea Moravei, a devenit principalul punct de con-
tact cu centrul de putere hunic din Pannonia27.
Data la care a fost încheiat acest tratat de pace a
fost fixată de obicei în anul 435. Deoarece se știe
acum că Epigenes a devenit quaestor sacripalatii
----1~841--------------------------------------
abia în 438, Constantin Zuckerman a ajuns la
concluzia că încheierea tratatului de la Margus nu
se poate data decât în iarna 439/44028. Priscus
relatează că, după încheierea păcii de la Margus,
hunii au primit înapoi pe cei care se refugiaseră în
imperiu, între care și prinții Mama și Atakam, care
au fost executați (aceștia erau posibili pretendenți
la putere). Predarea lor s-a făcut într-o cetățuie
(phrourion) din Thracia denumită Karsus^. De
regulă, se consideră că este vorba de Carsium din
Scythia Minor (Hârșova), afirmându-se chiar, fără
un temei în ceea ce spune izvorul, că aceasta se
afla sub dominația sau ocupația hunilor30. De fapt,
după cum atrăgea atenția Gheorghe Popa-Lisseanu,
Karsus nu trebuie confundată cu Carsium. Suntem
de acord, din două motive. Mai întâi, Karsus este
denumită phrourion, termen aplicat doar micilor
fortificații. în același fragment, Priscus numește
phrourion și Constantia (Kuvin), care se afla în
fața orașului Margus, care era denumit în schimb
polis. în opera sa, Priscus face distincția între polis,
pe de o parte, și phrourion și kastellon pe de altă
parte. Acești doi din urmă termeni sunt rezervați
fortificațiilor cu funcție strict militară, nu și
orașelor, așa cum era Carsium. în al doilea rând,
Priscus folosește mereu denumirile provinciilor, nu
ale diocezelor. De exemplu, chiar pentru Margus
el precizează că se află în Illyricum (dioceza), dar
în Moesia (Superior). Carsium-Hârșova nu era în
provincia Thracia, ci în dioceza Thracia. De fapt,
este posibil ca după atacul hunilor din 422 locuirea
de la Carsium să fi fost întreruptă, deoarece nu se
cunosc monede mai târzii din secolul al V-lea31.
Acel loc unde au fost predați fugarii este o
fortificație de undeva din Thracia, imposibil de
identificat, situată cel mai probabil pe drumul
Vardar-Morava care era calea de acces către
Margus.
Pacea din 440 a fost încălcată de huni după
foarte scurt timp, în primăvara anului 441,
folosindu-se de pretextul că episcopul de Margus a
trecut la nord de Dunăre și a jefuit mormintele
regale ale hunilor. Se pare că asemenea violări de
morminte nu erau ceva neobișnuit în epocă32. în
orice caz, pretextul a servit de minune pentru un
nou atac în provinciile balcanice, atunci când
armata romană era ocupată cu războiul contra
vandalilor și cu un nou conflict cu Persia. Attila nu
era mulțumit cu ceea ce obținuse prin tratatul din
440 și a profitat de slăbiciunea momentană a
imperiului pentru a extorca un tribut și mai mare și
-------------■ Revista de istorie militară ■---------
D MOasn
HA|MvPi;
M O E S
CA SI HA
odemvS “
TPOE&nc
MBQi c
IțlflVțaâ
AXlOPDLfs £ —
■troulF
ot&vs ’mvM X
J fi E ASHIT5V5
1 wcopJlu	-
I	UAACIAHaP0tJS
J '	1
Hwssya
1 îf
A 'l&HdHlA
hoasevh;
n*Ti*p*
MVMIHrVH
oetiSAH^e
,i MUME
OVlOBV'JVM
PPlțtA


appiaria



*J-L*TIS
IflNÎMPtH 15)
NI------------
Harta provinciilor dunărene
pentru a jefui orașele pe care le-au întâlnit în cale
hoardele sale. Primul întâlnit în cale după Margus
a fost Viminacium (Kostolac), după cum aflăm din
relatarea lui Priscus. Marcellinus Comes con-
semna și el că, în anul 441, regii huni, adică Attila
și Bleda, au distrus mai multe orașe din Illyricum,
între care Sirmium, Naissus, Margus și Singidunum.
Atacurile au continuat în 442, când au fost distruse
diverse mici fortificații și a fost devastat orașul
Ratiaria. Hunii au ajuns până aproape de Constan-
tinopol (au fost cucerite și orașele Philippopolis și
Arcadiopolis). Ei au fost opriți abia la Chersonesul
Tracic, unde magister militum Aspar a fost înfrânt
în prima bătălie în câmp deschis dintre armata
romano-bizantină și huni33. Nu au existat două
conflicte, în 441 și 442, ci un singur război, început
la sfârșitul anului 441 și încheiat în 44234, al cărui
plan strategic era distrugerea principalelor puncte
de sprijin ale apărării provinciilor din partea de est
a Peninsulei Balcanice și pătrunderea spre
Constantinopol. Apărarea romană a fost surprinsă
nepregătită. Cercetările arheologice au stabilit că
au existat distrugeri databile în anii 441-442 în
fortificații precum cele de la Campsa (Ravna)35,
Castrum Novae (Cezava)36, Diana (Karatas)37 și
latrus38. Este posibil ca nivelul 8 de la Halmyris să
fi fost distrus tot atunci (un tezaur de pe acest nivel
se încheie cu o monedă din 425-435)39. în 441-442,
hunii au demonstrat că aveau capacitatea de a
întreprinde operațiuni militare de anvergură, pe
un teritoriu vast, pe mai multe direcții de atac și în
mod repetat. Aceasta înseamnă că se trecuse de la
stadiul simplelor raiduri de pradă ale unor grupuri
restrânse de războinici, lipsite de coordonare, la o
organizare militară superioară. De fapt, după
----■ Revista de istorie militară ■----------
mutarea în Pannonia și după ce la putere a ajuns
Attila ca unic conducător, a început evoluția către
forme statale, desigur în cadrele specifice ale unui
stat nomad.
în 445, Attila s-a hotărât să-l elimine pe fratele
său Bleda, rămânând singurul rege al hunilor; cei
care fuseseră supușii lui Bleda au trecut sub stăpânirea
sa. Cândva, după ce Attila a dobândit puterea supremă,
a fost trimis în solie la el fostul consul Senator, care
era socrul istoricului got Cassiodorus. Acesta a
călătorit pe mare și a ajuns la Odessos, unde fusese
trimis comandant generalul Theodoulus40. Nu este
clar dacă Senator a ajuns atunci la Attila și nici când
anume a avut loc această solie, dar este sigur că pe
atunci Attila era singur la putere, deci ea se datează
după 445, eventual chiar în acest an41. Speculând
datele sumare oferite de izvor, unii istorici au admis
ca sigură această solie a lui Senator și chiar au
presupus că acesta a trecut prin Scythia Minor pentru
a ajunge la centrul de putere al lui Attila, care în anii
434-444 s-ar fi aflat în zona Ploiești-Buzău (în timp ce
Bleda ar fi domnit în Pannonia)42. Este o ipoteză care
nu se poate verifica. S-a mai susținut și că după atacul
din 442 a fost negociată în 443 o pace de către Flavius
Anatolius, magister militum per Orientem^, dar
analiza atentă a fragmentelor rămase din opera lui
Priscus efectuată de Constantin Zuckerman se opune
acestei interpretări. A existat o singură solie a lui
Anatolius, cea din 448 la care ne vom referi mai jos44.
Cel mai grav atac al hunilor asupra provinciilor
din estul Peninsulei Balcanice a avut loc în 447. El
a fost mult mai puternic decât cele din 441-442. Tot
estul Peninsulei Balcanice a fost devastat, hunii
ajungând până la Thermopyle. în zona Dunării, a
avut loc o bătălie mai importantă undeva pe valea
85
râului Utus (Vit), unde un mare corp de armată plecat
din Marcianopolis, comandat de magister militum
Amegisclus, a fost înfrânt, iar comandantul ucis. După
această victorie, hunii au putut devasta în voie toate
provinciile din Peninsula Balcanică, fiind în pericol
de a fi asediat chiar și Constantinopolul45. în unele
cazuri, cetățile au reușit să reziste asediilor. Astfel, la
Asamus (Cerkovica), locuitorii s-au apărat și
contraatacat, luând chiar prizonieri dintre huni și
oferind refugiu unor romani refugiați46. Aceasta a
fost însă o situație de excepție. Cercetările arheologice
efectuate în fortificațiile de pe limes care scăpaseră
de atacurile din 441-442 confirmă relatările despre
gravitatea invaziei din 447. De exemplu, fortificația
de la Kostol (Transdrobeta / Pontes) a fost distrusă
atunci. în nivelul de incendiu s-a descoperit o monedă
emisă în 443. Autorul cercetărilor s-a bazat pe ea pentru
a data distrugerea în 44347, dar în acel an se
încheiaseră deja invaziile din 441-442. De aceea,
suntem de părere că moneda este un terminus post
quem care se corelează cu atacul următor al hunilor
din 447. Tot în 447 a avut loc și noua distrugere a
Sucidavei, singurul cap de pod care mai fusese
menținut în Dacia post-romană48. Este posibil ca pe
acolo să fi trecut hunii care au câștigat victoria de la
râul Utus. Tezaurele îngropate din cauza atacului din
447 arată că acesta a afectat o mare parte din
provincia Moesia Secunda49. în unele fortificații din
Scythia Minor, precum Sacidava (nivel IV) și Histria
(nivel VI), există distrugeri care pot fi asociate cu
atacul din 44750.
Atacul din 447 a fost ultimul desfășurat asupra
provinciilor sud-est europene ale imperiului. Ca și
în campaniile anterioare, hunii au urmărit forțarea
imperiului la plata unui tribut mai mare. După
încetarea atacurilor, în 448, la Attila a fost trimisă
o nouă ambasadă, condusă de Flavius Anatolius,
magister militum praesentalis. Hunii au primit 6
000 de livre, iar pe viitor acest tribut creștea la
2100 livre anual. Potrivit interpretării lui C.
Zuckerman, această sumă de 6000 de livre era
compusă din tributul restant pe anii 441447 (4 900
de solidi) și 1100 de livre pentru răscumpărarea a
10 000 de prizonieri. Altă consecință a războiului
din 447 a fost cucerirea de către huni a unei fâșii
de-a lungul Dunării între Singidunum și Novae.
Lățimea acestei fâșii lungi de circa 500 km era „de
cinci zile de drum pentru un om iute de picior”,
adică între 150-200 km. Naissus devenea locul unde
se va desfășura pe viitor comerțul cu hunii51.
în 448, puterea confederației hunice a atins
apogeul. în mod concret, aceasta însenina
----®---------------------------------------------
hegemonia în spațiul Dunării de Mijloc și de Jos,
până la gurile Dunării. Pentru sectorul frontierei
din Dacia Ripensis și Moesia Secunda, faptul este
indiscutabil. Dacă valea râului Utus a fost folosită
ca direcție de atac în 447 ca și în 408, aceasta
înseamnă că Oltenia continua să se afle sub
dominația directă a hunilor și după mutarea
centrului de putere în Pannonia. Imperiul Romano-
Bizantin a pierdut supremația în zona dunăreană.
Este de remarcat că armata romană nu a reușit să
efectueze nici o ofensivă în teritoriul inamic în
timpul dominației hunice, purtând doar lupte de
defensivă pe limes sau în adâncimea teritoriului
imperiului, chiar și în apropierea capitalei. La nord
de limes, Attila era șeful unic al unei confederații
războinice care controla prin perceperea de tribut
un spațiu întins, dar greu de determinat cu precizie.
După 448, hunii au desfășurat doar ofensive con-
tra Imperiului Roman de Apus, iar moartea lui
Attila survenită în 453 a pus capăt împărăției
hunice. în 454, o coaliție condusă de regele gepizilor
Ardarich i-a înfrânt pe fiii lui Attila, iar unele grupuri
hunice s-au deplasat în zonele de la nord de
Dunărea de Jos, în stepele nord-pontice sau au cerut
azil în imperiu. Uneori, grupurile desprinse din
confederația lui Attila au atacat provinciile
dunărene. în iarna 466-467, hunii conduși de
Hormidac au trecut cu carele peste Dunărea
înghețată și au pătruns până la Serdica, unde au
fost înfrânți de magister militum Anthemius
(viitorul împărat din apus)52. Având în vedere
direcția atacului, este posibil ca traversarea
Dunării să se fi făcut prin vadul Sucidava-Oescus.
Doi dintre fiii lui Attila i-au solicitat împăratului
Leon I încheierea unui tratat și acordul pentru a
se redeschide pentru comerț un oraș la Dunăre,
împăratul nu a fost de acord, iar această decizie a
creat discordie între ei. Dengizich era hotărât să
atace imperiul, dar Ernak (care era mezinul) a
evitat aceasta, deoarece „războaiele interne îl
abăteau de la aceasta”. Aflăm astfel că luptele
pentru putere continuau între urmașii lui Attila,
probabil și pe teritoriul Daciei post-romane. Hunii
lui Dengizich se aflau probabil în Oltenia și
Muntenia, deoarece Transilvania intrase sub
dominația gepizilor, iar Pannonia sub cea a
ostrogoților. în 468, Dengizich a ocupat poziții de-
a lungul Dunării, amenințând că va ataca dacă nu
va primi pământ. Nu a vrut să negocieze cu
Anagastes (magister militum per Jhracias), care
apăra întregul limes al diocezei Thracia, și a trimis
o solie direct la Leon I. împăratul a acceptat în
-----------■ Revista de istorie militară ■----
principiu, dar până la urmă au izbucnit ostilitățile,
iar armata romană a reușit să-i înfrângă pe huni în
469. Dengizich a fost ucis, capul lui fiind dus la
Constantinopol53. Ultima incursiune a unui grup
hunic peste Dunăre s-a produs, fără a întâmpina
rezistență la trecerea frontierei, în jurul anului 474M.
Este posibil ca atacatorii să fi plecat tot din Oltenia
sau Muntenia. Astfel s-au încheiat tulburările
provocate de hunii care găsiseră refugiu într-o parte
a Daciei post-romane după bătălia de la Nedao.
1	M. Kazanski, J propos des armes et des elements
d’harnachament “orientaux” en Occident ă l’epoque
des Grandes Migrations (IVe-Ve s.), „Journal of Ro-
man Archaeology”, 4,1991, p. 132-137; I. Lebedynsky,
Armes et guerriers barbares au temps des Grandes
Invasions (IVe au Vie siecle apr. J.-C.), Paris, 2001,
p. 176-180, 197-199.
2	R. P. Lindner, Nomadism, Horses and Huns,
„Past and Present”, 1981, 92 (August), p. 3-19.
3	Vezi pe larg în A. Madgearu, Istoria militară
a Daciei post-romane, 275-376, Târgoviște, 2008,
p. 79-82.
4	N. Lenski, Failure of Empire: Valens and the
Roman State in the Fourth Century A.D., Berkeley,
2002, p. 325-340; P. Heather, The Fall of the Roman
Empire: A New History of Rome and the Barbarians,
Oxford, 2006, p. 158-189.
5	Zosimos, Historia, IV, 34.6; 35, 38-39 (FHDR, II.
p. 312/313); Marcellinus Comes, Cronica, an 386
(FHDR, II, p. 360/361); Claudianus, Panegyricus de
tertio consulatu Honorii Augusti, VII, 147-150;
Panegyricus de quarto consulatu HonoriiAugusti, 623-
636; In Rufinum, II, 26-28, 36-38; De Consulato
Stilichonis, I, 94-115; E. Stein, Histoire du Bas-Em-
pire, tome I. De l’etat romain â l’etat byzantin (284-
476), Paris, 1959, p. 194; R. Vulpe, I. Barnea, Din
istoria Dobrogei. II, Romanii la Dunărea de Jos,
București, 1968, p. 405; O. Maenchen-Helfen, The
World of the Huns. Studies in their History and Cul-
ture, Berkeley, 1973, p. 40,47-48; M. Zahariade, Scythia
Minor. A History of a Later Roman Province (284-
681), Amsterdam, 2006, p. 27-28.
6	M. O. Cățoi, Discuție asupra localizării Mănăstirii
Halmyrisos din Vita Sancti Hypatii. Comunicare
prezentată la sesiunea „Pontica”, Muzeul de Istorie
Națională și Arheologie Constanța, 4 octombrie 2007.
' Philostorgios, Church History, Translated by
Philip R. Amidon, Atlanta, 2007, p. 137.
8	M. Zahariade, op. cit., p. 27.
9	A. Suceveanu, M. Zahariade, Du nom antique de
la citeromaine tardive d’Independența (dep. Tulcea),
„Dacia”, NS, 31, 1987, p. 95.
10	R. Vaggione, Eunomius of Cyzicus and the
Nicene Revolution, Oxford, 2000, p. 356.
----■ Revista de istorie militară ■---------------
11	Zosimos, V. 22. 1-3 (FHDR II, p. 316/317); O.
Maenchen-Helfen, op. cit., p. 59; S. Williams, G. Friell,
The Rome that did not fall: the survival of the East in
the iifth century, London, 1999, p. 12.
12	Sozomenos, VIII. 25. 1 (FHDR, II, 228/229); O.
Maenchen-Helfen, op. cit., p. 62-63; S. Williams, G.
Friell, op. cit., p. 28.
13	Nikephor Callistos Xanthopoulos, Ekklesiastike
Historia, XIII, 35 (Patrologia Graeca, voi. 146, col.
1040); O. Maenchen-Helfen, op. cit., p. 63.
14	Sozomenos, IX. 5 (FHDR, II, 228/229); O.
Maenchen-Helfen, op. cit., p. 63-66; S. Williams, G.
Friell, op. cit., p. 108-109; M. Rouche, Attila. La vio-
lence nomade, Paris, 2009, p. 113-114.
15	D. Bondoc, The Roman Rule to the North of the
Lower Danube during the Late Roman and EarlyByz-
antine Period, Cluj-Napoca, 2009, p. 61, 64, 69-70.
16	O. Toropu, Romanitatea târzie și străromânii în
Dacia traiană sud-carpatică (sec. 1II-X1), Craiova,1976,
p. 32-34.
17	Gh. Poenaru-Bordea, V. Barbu, Contributions ă
l’histoire du Bas Empire Romain ă la lumiere des deux
tresors monetaires des IV-V siecles, decouvertes a
Celeiu, „Dacia”, NS, 14, 1970, p. 294.
18	L. Zotovic, Boijetin (Smorna), câmp romain et
paleobyzantin, „Starinar”, NS, 33-34,1982-1983 (1984),
p. 222, 225.
19	V. Popovic, Donji Milanovac - Veliki Gradac
(Taliata). Forteresse romano-byzantine, „Starinar”, NS,
33-34, 1982-1983 (1984), p. 282.
20	A. Jovanovic, Hajducka Vodenica, fortilication
antique tardive et paleobyzantine, „Starinar”, NS, 33-
34, 1982-1983 (1984), p. 331.
21	L. Vagalinski, Die spătromische nbrdliche
Festungsmauer von Transmarisca, în G. von Biilow, A.
Milcheva (ed.), Der Limes an der unteren Donau von
Diokletian bis Heraklios. Vortrăge der internationalen
Konferenz Svishtov, Bulgarien (1.-5. September 1998),
Sofia, 1999, p. 235.
22	M. Comșa, O casă romană târzie situată extra
muros de la Dinogetia, „Pontica”, 21-22, 1988-1989,
p. 329, 331.
23	A. Opaiț, A. Sion, I. Vasiliu, Aegyssus’79,
„Materiale și cercetări arheologice”, 14, 1980, p. 270.
24	Olympiodoros, frg. 27 (Fragmenta Historicorum
Graecorum), ed. Karl Miiller, voi. IV, Paris, 1851,
p. 63); Marcellinus Comes (an 422) (FHDR, II,
p. 360/361); Theodoretos, V. 37. 4-10 (FHDR, II, p.
236-237); O. Maenchen-Helfen, op. cit., p. 76; B. Croke,
Evidence for the Hun Invasion ofThrace in A. D. 422,
„Greek, Roman and Byzantine Studies”, 18, 1977, 4,
p. 346-367.
25	L. Oța, Hunii în Dobrogea, „Istros”, 10, 2000,
p. 369.
26	Vezi carierele celor doi în J. Martindale, The
Prosopography of the Later Roman Empire, voi. II
(395-527), Cambridge, 1980, 396, 892-893.
-----------------------------------------1~87~|---
27	Priscus, frg. 1 (Ambasadele), ed. Gh. Popa-
Lisseanu, Izvoarele Istoriei Românilor, voi. VIII,
București, 1936 p. 39-40, 81-82); E. Stein, op. cit.,
p. 289-290; O. Maenchen-Helfen, op. cit., p. 90-94; S.
Williams, G. Friell, op. cit., p. 55; M. Rouche, op. cit.,
p. 128-130.
28	C. Zuckerman, L’empire d’Orient et les Huns.
Notes sur Priscus, „Travaux et Memoires, Centre de
Recherche d’Histoire et Civilisation Byzantines”,
Paris, 12, 1994, p. 160-163.
29	Priscus, frg. 1 (ed. Popa-Lisseanu, p. 40, 82).
30	De exemplu: R. Vulpe, I. Barnea, op. cit., p. 407;
L. Oța, op. cit., p. 372.
31	C. Nicolae, Descoperiri de epocă romană și bizan-
tină la Carsium, „Pontica”, 28-29, 1995-1996, p. 154.
Două monede emise în intervalul 408-423 au fost
publicate ulterior: C. Chiriac, S. Grămăticu, G.
Talmațchi, C. Nicolae, Noi descoperiri monetare la
Carsium (Hârșovajud. Constanța), „Pontica”, 32,1999,
p. 326 (nr. 33, 34), 338.
32	O. Maenchen-Helfen, op. cit., p. 110.
33	Priscus, frg. 2 (ed. Popa-Lisseanu, p. 67-68, 117-
118); frg. II (Fragmenta Historicorum Graecorum, voi.
V/l, Paris, 1873, p. 25-26); Marcellinus Comes (anii
441, 442) (FHDR, II, 360/361); E. Stein, op. cit.,
p. 291-292; O. Maenchen-Helfen, op. cit., p. 109-116;
S. Williams, G. Friell, op. cit., p. 63-72; M. Rouche, op.
cit., p. 153-156.
34	C. Zuckerman, op. cit., p. 165.
35	M. Tomovic, Ravna - the Roman and Early Byzan-
tine Fortilication, în Roman Limes on the Middle and
LowerDanube, ed. by P. Petrovic, Belgrade, 1996, p. 79.
36	M. Vasic, Cezava = Castrum Novae. La
stratigraphie, la chronologie et les phases architec-
toniques, în Akten des 14. Internationalen Limeskon-
gresses 1986 in Carnuntum, Wien, 1990, voi. 2,
p. 905-906.
37	M. Vasic, L’architecture â l’interieur des camps
romains des Portes de Fer au IVeme et Veme siecle, în
Roman Frontier Studies 1989. Proceedings ol the XVh
International Congress of Roman Frontier Studies, ed.
by V. A. Maxfield, M. J. Dobson, Exeter, 1991, p. 310.
38	G. von Biilow, Die Entwicklung des Siedlungs-
bildes von latrusin der Periode B/ C, în latrus-Krivina.
Spătantike Befestigung und friihmittelalterliche
Siedlung an der unteren Donau, V. Studien zur
Geschichte des Kastells latrus (Forschungsstand
1989), Berlin, 1995, p. 44-49.
39	A. Suceveanu, M. Zahariade, F. Topoleanu, G.
Poenaru-Bordea, Halmyris I. Monografie arheologică,
Cluj-Napoca, 2003, p. 36, 113, 162.
40	Priscus, frg. 4 (ed. Popa-Lisseanu, p. 40, 83).
Acest Theodoulus era magistermilitum per Thraciae,
după cum reiese din frg. 5 (ed. Popa-Lisseanu, p. 69,
120). Pentru cariera sa vezi J. Martindale, op. cit.,
p. 1105-1106.
41	O. Maenchen-Helfen, op. cit., p. 119.
—w-----------------------------------------------
421	. Bona, Das Hunnenreich. Vom Hunnensturm
im Jahr 376 bis zum Tod Attilas: Geschichte, Kultur
und Archăologie der Hunnen, Budapest, Stuttgart,
1991, p. 54 (datează în 441); M. Rouche, op. cit.,
p. 130-131 (datează în 445).
43	W. Bayless, The Treaty with the Huns of 443,
„The American Journal of Philology”, 97, 1976, 2,
p. 176-179; I. Bona, op. cit., p. 58-59; M. Rouche,
op. cit., p. 158-159.
44	C. Zuckerman, op. cit., p. 186-187.
45	Marcellinus Comes (an 447) (FHDR, II, 360/
361); lordanes, Romana, 331 (FHDR, II, 410/411); E.
Stein, op. cit., p. 292-293; O. Maenchen-Helfen,
op. cit., p. 117-125; S. Williams, G. Friell, op. cit.,
p. 77-79, 109; M. Rouche, op. cit., p. 165.
46	Priscus, frg. 5 (ed. Popa-Lisseanu, p. 69-70,
120-121).
47	M. Garasanin, M. Vasid, Castrum Pontes, în
„Cahiers de Portes de Fer”, Belgrad, 4, 1986, p. 91;
M. Vasic, Transdrobeta (Pontes) in the Late Antiq-
uity, în G. von Biilow, A. Milcheva (ed.), Der Limes an
der unteren Donau ..., p. 34-35.
48	O. Toropu, op. cit., p. 33-34 nu admite decât
această distrugere, nu și cea din 408.
49	D. Vladimirova-Aladzova, Numismatic Evidence
about the Intensity ofBarbarian Invasions into the Prov-
ince of Lower Moesia during the 5th Century, în
Stephanos nomismatikos. Edith Schonert-Geiss zum
65. Geburstag, hrsg. von U. Peter, Berlin, 1998, p. 645.
50	C. Scorpan, Limes Scythiae. Topographical and
Stratigraphical Research on the Late Roman Fortifica-
tions on the Lower Danube, Oxford, 1980, p. 123-125.
în schimb, L. Oța, op. cit., p. 369-370 susține că atacul
din 447 nu ar fi afectat Dobrogea, dar nu ține seama
de existența acestor niveluri de distrugere.
51	Priscus, frg. 5, 6 (ed. Popa-Lisseanu, 68-69, 70,
118-119, 122); O. Maenchen-Helfen, op. cit., p. 124;
B. Croke, The Context and Date of Priscus Fragment
6, „Classical Philology”, 78, 1983, 4, 298-307; C.
Zuckerman, op. cit., p. 168; M. Rouche, op. cit.,
p. 158-159 (pacea datată eronat în 443), 166-168.
52	Sidonius Apollinaris, Poems and Letters, with
an English Translation, Introduction, and Notes by W.
B. Anderson, voi. I, Cambridge (Mass.), London, 1963,
p. 30-33 (Panegiricul pentru Anthemius, 269-287); V.
Velkov, Cities in Thrace and Dacia in Late Antiquity
(Studies and Materials), Amsterdam 1977, p. 42-43; J.
Martindale, op. cit., p. 97, 212-213, 1201.
53	Priscus, frg. 38, 39 (ed. Popa-Lisseanu, p. 77,
78, 133, 134); Marcellinus Comes (an 469) (FHDR,
II, 362/363); R. Vulpe, I. Barnea, op. cit., p. 408; O.
Maenchen-Helfen, op. cit., p. 163-168; S. Williams, G.
Friell, op. cit., p. 110; L. Oța, op. cit., p. 371.
54	Evagrios, Historia, III. 2 (FHDR, II, 524/525);
Theophanes, an 5966 (FHDR, II, 596/597); E. Stein,
op. cit., p. 362.
------------■ Revista de istorie militară ■-------
Memorialistică militară
ȘCOALA DE OFIȚERI TEHNICI
DE AVIAȚIE DE LA MEDIAȘ
Dr. ing. ITZHAC GUTTMAN BEN ZVI, Israel
Abstract
Founded on October 18,1920, byKing FerdinandI, the Romanian ArmyAviation School was
soon relocated from Bucharest to Mediaș (during the summerof 1921), where it functioned without
interruption until September Ist, 2004. The article signed byltzhac Guttman Ben-Zvi is a vivid
recollection of the author’s days as a student at the school in Mediaș during the 1950s, successfully
capturing both the hardships and the successes of the Romanian school of aviation in shaping new
generations of engineers.
Keywords: King Ferdiand I, Romanian
Army Aviation School, Mediaș
Prima școală tehnică aeronautică din România, devenită ulterior o prestigioasă instituție de învăță-
mânt a oștirii române, s-aîniiințatoficialla 18 octombrie 1920 când, prin înaltul Decret Regal nr.4167,
regele Ferdinand punea bazele Școlii de meseriași militari ai aeronauticii pentru „a da cu timpul
maeștri, submaeștri și lucrători specializați în mecanică, ajustaj, tâmplărie, tapițerie, tinichigerie, necesari
aviațiunii și aerostațiumi militare”.
A fost o măsură imperios necesară, determinată de dezvoltarea aeronauticii românești în perioada
Primului Război Mondial și în anii postbelici, materializată în creșterea numărului și diversității aparatelor
de zbor intrate în dotarea aviației militare.
In primul an al existenței sale, școala a funcționat pe aerodromul Pipera-București, după care,
începând cu vara anului 1921, instituția a fost dislocată la Mediaș, inițial într-o veche cazarmă de husari,
iar din 1927 într-un local nou construit pe malul Târnavei Mari, ocupând o suprafață de cca 80 hectare
pe care s-a amena jat și un aerodrom cu infrastructura corespunzătoare. S-a realizat astfel un adevărat
„campus tehnic de aviație”, care a oferit toate condițiile de pregătire și instruire viitorilor subofițeri și
ofițeri tehnici de aviație.
Școala, aureolată pe rând de numele pionierilor aviației românești - Aurel Vlaicu și Traian Vuia -, a
funcționat neîntrerupt la Mediaș, timp de 83 de ani, până la 1 septembrie 2004, când, urmare a măsurilor
radicale de restructurare a organismului militar, a fost mutată în garnizoana Boboc-Buzău, funcționând
într-o nouă concepție împreună cu Școala de Aplicație a Forțelor Aeriene. Vechiul local din urbea
medieșană nu mai păstrează aproape nimic din măreția tradițiilor de odinioară. Un însemn memorial
ridicat în fața fostei intrări în școală, prin osârdia oficialităților locale și a cadrelor militare în rezervă din
garnizoana Mediaș, omagiază contribuția personalului și a absolvenților celor peste 75 de promoții la
„zborul spre înălțimi al aeronavelor românești”.
■ Revista de istorie militară ■
Perioada interbelică a fost cea mai fecundă din istoria școlii, prestigiul instituției crescând de la an la
an. începând cu 26 iulie 1931, timp de șase ani, Principele moștenitor Mihai I a fost înscris în registrele
Școlii tehnice aeronautice. Herman Oberth și-a experimentat teoriile de construcție a rachetelor în
atelierele Școlii de aviație din Mediaș. Șeful primei promoții, viitorul căpitan-comandor Cucu llie, avea să
devină doctor în aeronautică.
După război, au absolvit cursurile școlii viitorii generali Gheotghe Zărnescu și Ștefan Ispas, comandantul
Aviației Militare și, respectiv, rectorul Academiei Militare Tehnice.
Tot la Mediaș se desfășurau convocările periodice de pregătire militară în urma cărora primeau
gradul de oiițer în rezervă tinerii absolvenți ai Secției aviație din Institutul Politehnic București. Din
rândul acestora remarcăm pe viitorul vicepreședinte al Industriei Aeronautice Israeliene, prof. ing.
Itzhac Guttman Ben-Zvi, un discipol al academicianului Elie Carafoli, un prieten devotat al României și
un colaborator Udei al „Revistei de Istorie Militară”. Iată câteva amintiri ale domniei sale despre Școala
tehnică aeronautică din Mediaș. (G.V.)
Născut la București în 1931, am recrutat în
armată în 1949. Nu am fost încorporat, căci am
început studiile universitare la Politehnica din
București. După patru ani de studii (1949-1953) la
Facultatea de Mecanică, secția de Aviație, am
obținut diploma de inginer în ianuarie 1954, după
predarea proiectului de diplomă și examenul de
stat; proiectul de diplomă era proiectul unui avion
de luptă (cu reacție) de viteză mare subsonică, și l-am
realizat sub îndrumarea directă a profesorului meu
Ion Grosu, cunoscutul constructor de avioane de
la lAR-Brașov. Din cele ce mi-a spus Ion Grosu, cu
care am făcut și studii de aspirantură în 1957-1958,
el mi-a dat nota maximă, dar notele din anii trecuți,
în special la discipline nu neapărat tehnologice,
mi-au redus media la nivelul „bine”.
■ Școala militară aeronautică in perioada interbelică
{90}
■ Revista de istorie militară ■
■ Pavilionul învățământ
în anul trei de studii, în 1952, a apărut o lege
prin care studenții universităților din România,
care trebuiau să-și facă serviciul militar, erau încor-
porați și își executau acest serviciu militar în cadrul
universităților, cu scopul de fi pregătiți ca ofițeri
în armată, la diferite arme, în diferite specialități.
Studenții Facultății de Mecanică de la Politehnica
din București erau pregătiți pentru a deveni ofițeri
de artilerie. Dar studenții secției de aviație a
facultății erau destinați, cum era și firesc, să fie
ofițeri tehnici de aviație.
Aranjamentul era ca, o zi pe săptămână, să
facem pregătire militară, cursuri de ofițeri și o
instrucțiune militară limitată. în timpul verii, în
timpul vacanței, eram concentrați (se numea, cred,
convocare) în cazarmă, în uniformă militară și
urmam un program de pregătire militară comple-
tă, nu numai cursuri teoretice, ci și instrucția
militară, cu tot ce conține această fază de pre-
gătire, cu exercițiile fizice aferente, trageri cu
arme etc.
în 1952, secția de aviație de la Politehnică din
anul trei cuprindea vreo 15 studenți, din care numai
----■ Revista de istorie militară ■-------------
12 trebuiau să-și facă serviciul militar; s-au mai
adăugat câțiva studenți din anul patru și câțiva
asistenți, care trebuiau să-și facă acest serviciu
militar - și un total de vreo 16-17, am fost împreună,
în vara lui 1952, la Școala de ofițeri tehnici de aviație
la Mediaș, pe timp de o lună.
Printre cei care am fost atunci la Mediaș, era -
după câte îmi amintesc - Virgil Constantinescu,
care mai târziu a făcut o carieră impresionantă în
cercetare, a fost profesor și rector la Politehnică, a
fost academician și ales Președintele Academiei
Române, iar un timp a fost ambasador al României
în Belgia. Am avut cu el relații de prietenie de lungă
durată. în același grup a fost și profesorul Dan
Pantazopol, care l-a urmat pe veneratul și marele
savant care a fost academicianul Elie Carafoli, cel
care a creat și dezvoltat aeronautica în România,
cel care a fost profesorul nostru, al tuturor celor ce
am învățat aviația la București. Sunt onorat să spun
că am avut relații de prietenie cu Dan Pantazopol
timp de mulți ani; onoarea și mândria mea deosebite
sunt însă că am avut relații de apreciere și prietenie,
în decurs de mulți ani, cu acest profesor de prestigiu
internațional, care a fost academicianul Elie
Carafoli (Facultatea de Aviație a Universității
Politehnice din București poartă acum numele
academicianului Elie Carafoli).
în grupa noastră, la Mediaș, era atunci și Teodor
Zanfirescu, care a fost mai târziu directorul gene-
ral al industriilor aeronautice din România; un alt
coleg a fost Anghel Victor, care a fost directorul
Uzinei de avioane de la Craiova; Lăzărescu Honoriu
(Bebe) a fost șeful serviciului de proiectări de la
Pipera; Larisch Ernst, cercetător la Institutul de
Mecanică Aplicată (Aerodinamică) al Academiei
Române (condus de Elie Carafoli) și care a făcut
doctoratul la Sorbona (Paris); Militaru Petre și
Smochina, ingineri principali la Tarom; Dumitrescu
Lucian, care și-a luat doctoratul în aerodinamică
(s-a specializat în tuburi de șoc) și a fost cercetător
de mare calitate la Institutul de Mecanică Aplicată
al Academiei; Kain Bela, fost inginer șefia Școala
de aviație civilă la Popești-Leordeni, a părăsit
România, este în Franța, dar nu și-a continuat
cariera aeronautică. Regret că nu îmi amintesc de
toți foștii colegi. Ceea ce m-a impresionat, când
am fost în România la începutul anilor ’90, a fost
când m-am văzut cu Anghel Victor, care mi-a spus
că el are lista tuturor colegilor noștri, cu mențiunea
funcțiilor și carierei fiecăruia; era o listă de mare
prestigiu, mulți dintre noi având o asemenea carieră
în diferite țări, în SUA, Franța, Israel.
La Mediaș am cunoscut oarecum școala, unde
erau sute de soldați, care erau destinați să devină
ofițeri tehnici de aviație, în special ca ofițeri de
întreținere de avioane.
Noi, studenții, aveam un program separat;
clădirile școlii de ofițeri erau la marginea aerodro-
mului de la Mediaș, un aerodrom cu o pistă de
iarbă (pe pământ); avioanele (puține), care
aterizau și decolau, veneau în special pentru a se
efectua anumite operații de reparații și revizii la
Atelierele de reparații material rulant (ARMV)
care se aflau la cealaltă parte a terenului de
aviație.
în cadrul programului nostru, am făcut o
anumită practică pe avioane și motoare la aceste
ateliere. Țin minte că inginerul șef al Atelierelor
era un locotenent-major Matei, pe care l-am
cunoscut puțin, dar de care mi s-a spus ca a făcut o
carieră frumoasă.
Am cunoscut atunci, la Mediaș, o seamă de
avioane din trecut, ca IAR-38, IAR-27, era cred și
un Messerschmidt M-109 G, avion de luptă din
timpul celui de-al Doilea Război Mondial, fabricat
la IAR în România. Pe vremea aceea, la Mediaș
erau numai avioane vechi (mai noi erau la LTRMV
3 la Brașov și la Pipera IL-10, IAK-11 și altele).
în anul școlar 1952-1953, am urmat cursurile
militare - o zi pe săptămână -, iar vara ne-am
reîntâlnit la Mediaș pentru două luni.
■ Pavilionul comandă
al școlii cu bustul lui
Traian Vuia
■ Revista de istorie militară ■
Viața în cazarma de la Mediaș nu era deloc
ușoară în acele vremuri. Penuria de alimente era
resimțită în armată. Nu vreau să-mi amintesc de
acele timpuri când numai trei zile pe săptămână
aveam pâine neagră cu aspect de lut, arpacașul
fiert și magiunul de sfeclă, cu oase care aveau și
ceva carne. în 1953 era perioada Festivalului
Tineretului, când în România se desfășura, pe lângă
Festival, și Foametea festivalului. Ca studenți-soldați
la Mediaș, foloseam din plin cantina care funcționa
acolo și unde puteam cumpăra ceva de mâncare.
Din punct de vedere profesional, am avut
atunci, în 1953, ocazia să cunoaștem la Mediaș un
avion modern pe acea vreme, MIG-15. Era acesta
avionul de luptă, care în Războiul din Coreea (1950-
1953) a fost un inamic de talie contra avioanelor
americane de luptă, în special F-86. Fiind la Moscova
în 1991, invitat la uzinele (biroul) MIG, de către
directorul general Beliakov, i-am spus acestuia că
am cunoscut avioanele MIG-15 și MIG-19 în
România; Beliakov s-a emoționat și mi-a spus că el
a proiectat trenul de aterizare al lui MIG-15 (primul
său proiect important); a vrut să-mi ofere o machetă
a avionului, dar nu mai existau nici la ei; mi-a dat,
în schimb, un model al lui MIG-21.
Școala, aerodromul și atelierele erau toate
împreună pe un teren mare, care se afla pe malul
Târnavelor. Ofițerii care erau comandanții noștri
se purtau în general frumos cu noi, nu ca soldați-
elevi obișnuiți, căci totuși eram studenți și puțin
timp mai târziu deveneam ingineri de aviație; mai
mult, în ce privește profesiunea, erau discipline în
care eram mai competenți decât ei.
La sfârșitul celor două luni, în 1953, am dat
examenul final și am obținut gradul de sublocotenent.
Din 1954 și până în 1960, când am părăsit
România și am emigrat în Israel, am lucrat în Aviația
Civilă, ca inginer principal.
în vara lui 1958, am fost concentrat (convocat)
în armată la Mediaș pe trei luni, din august până în
noiembrie; programul, de data aceasta, a fost de a
învăța, ca ofițer tehnic de aviație, noile avioane, în
special MIG-19, cu prioritate, sistemele instalate
la bordul avionului.
A fost o perioadă grea pentru mine personal, în
special că am fost singurul inginer într-o grupă de
30 de sublocotenenți, cu care m-am înțeles însă
foarte bine.
La multe din cursurile pe care trebuia să le
urmez, cunoșteam materia cel puțin atât de bine
ca ofițerul care preda cursul. Uneori interveneam
pentru a completa câte ceva, dar mi se acceptau
cu politețe aceste intervenții. La finele acestor trei
luni, trebuia să mi se confere gradul de locotenent-
major; formal, acest grad nu mi s-a mai conferit,
căci puțin timp după terminarea convocării, am
depus cererea de plecare în Israel și am fost retro-
gradat din funcția de inginer principal în aviația
civilă, primind un salariu micșorat la o treime din
salariul normal; am fost ținut „în frigider” timp de
peste un an și jumătate, continuând să execut toate
funcțiile ce le aveam înainte de retrogradare. în
vara lui 1960, am primit aprobarea de plecare în
Israel, unde am început să lucrez în august 1960, la
Industria Aeronautică Israeliană (IAI). Am lucrat
la IAI ca șef al Serviciului de proiectări de avioane,
iar apoi ca vicepreședinte și director general ad-
junct al IAI, până la pensionare. în paralel,
începând din 1968 și până în 2005, am predat cursul
de construcții de avioane la Facultatea de
Aeronautică a Tehnionului din Haifa și la Facultatea
de inginerie a Universității Tel-Aviv.
Cariera mea de inginer de aviație, constructor
de avioane, începută în România în 1954, a con-
tinuat timp de peste 50 de ani. Ca inginer de aviație,
sunt un produs al aviației românești, absolvent al
Politehnicii, al școlii de la Mediaș și cu experiența
de șase ani de lucru în aviația civilă românească.
Activitatea mea în decurs de 50 de ani m-a condus
în multe țări, cu legături multiple cu uzine, centre
de cercetări, universități și instituții aero-astro-
nautice dintre cele mai cunoscute în lume, unde
întotdeauna m-am prezentat ca originar din România,
chiar dacă evoluția mea profesională a fost puternic
susținută de un complex universitar, industrial, de
cercetări și activități instituționale relevante în
Israel și în alte țări occidentale.
■ Revista de istorie militară ■
[931
00 Semnal IQQI Recenzii CQ Semnal CQ
j Militârgeschichte
Wehrmacht 1935
Frâuen im Krieg
Pfalz 1945 bis 1949
Afghanistan 1979
____	îPmgfa
„Militârgeschichte Zeitschrift
fur Historische Bildung”,
4/2009
Semn al bunelor relații stabilite între Institutul
pentru Studii Politice de Apărare și Istorie Militară
și Institutul de Cercetări de Istorie Militară de la
Potsdam primim la redacția „Revistei de Istorie
Militară”, numărul patru al periodicului colegilor și
prietenilor germani. Revista apare sub conducerea
colonelului dr. Hans Ehlert și a colonelului dr. Hans-
Hubertus Mack, în persoana celui din urmă având
plăcerea să salutăm pe noul director al Institutului
din Potsdam.
Actualul număr al revistei, îngrijit de locotenent-
colonelul dr. Harald Potempa care semnează
editorialul, se deschide chiar cu un articol al aceluiași,
consacrat trecerii de la Reichswehr la Wehrmacht
(Evoluția forțelor militare germane. 1933-1945).
Preocupându-se atât de creșterea efectivelor (de la
100 000 de oameni armata de uscat și 15 000 marina
în 1935 la saltul de 550 000 de oameni la finele lui
1936 și 2,75 milioane în 1939), cât și de impregnarea
ideologică național-socialistă a armatei, autorul
distinge trei etape de evoluție 1933-1939,1939-1942,
1942-1945. Dr. Riidiger von Dehn de la Universitatea
din Wuppertal se ocupă de chipul femeii în propa-
ganda militară nord-americană în anii 1917-1945,
cercetare deosebit de interesantă și pentru istoria
mentalităților. Căpitanul dr. Falko Heinz prezintă
împrejurările generale și relațiile dintre populația
locală și armata franceză de ocupație și în garni-
zoane în Landau din Palatinat. Cum se știe, con-
form hotărârilor Conferinței de la lalta s-a prevăzut
și crearea unei zone franceze de ocupație în
Germania și printr-o dispoziție a guvernului gene-
ralului de Gaulle s-a constituit la 15 iunie 1945.
„Commandement en Chef Francais en Allemagne”
cu sediul la Baden-Baden. Aspectele ocupației
franceze în Landau (garnizoane, rechiziții, aprovi-
zionare, restricții și represiuni) în anii 1945-1949
sunt atent analizate. O circumspectă cercetare a
■ Revista de istorie militară ■
„intrării” și ocupației sovietice (1979-1989) în
Afganistan este datorată locotenent-colonelului dr.
Bernhard Chiari. Abordarea acestui deosebit de
actual subiect începe, așa cum de altfel ne așteptam,
cu explicarea termenului mudjahed (pl. mudjahedin),
de origine persană, acoperind pe luptătorii
„războiului sfânt” (Djihad). Se înfățișează apoi
evoluția Afganistanului în preajma și în timpul
ocupației sovietice și efectele acesteia asupra
Uniunii Sovietice, în primul rând a armatei dislo-
cate (642 000 oameni, din care 70% au fost răniți
sau s-au îmbolnăvit, numai hepatita și tifosul
exantematic atingând 150 000 de militari). în sfârșit,
Heiner Bumiiller oferă într-o „pastilă” operația
„Weserubung” (Exercițiul Weser) Nord, invadarea
și înstăpânirea hitleristă a Norvegiei (9 aprilie-10
iunie 1940). La rubrica de comemorări sunt evocate
reuniunea de început a Societății Națiunilor la
Geneva (15 noiembrie 1920), începuturile Republicii
independente Congo (iulie 1960) și prima întâlnire
a cancelarului Konrad Adenauer cu premierul
israelian David Ben Gurion (martie 1960).
Articolele cuprinse între cele 32 de pagini ale
revistei bucură printr-o bogată ilustrație, cuprin-
zând fotografii ale trupelor și liderilor politico-militari
(între care a lui Nadjibulah luându-și rămas bun de
la o parte din trupele sovietice), afișe, hărți.
Colegii germani au avut buna idee să închidă
rubrica „Media on line/digital” cu noi site-uri și
dvd-uri interesând istoria militară - la ultima
categorie remarcând producția Ard și Canalul
franco-german „Arte” „Napoleon și Germanii”, o
evocare a legăturilor generalului, primului consul
și împăratului francezilor cu lumea germană. O
foarte interesantă rubrică de scurte prezentări ne
fac cunoscute ultimele apariții în domeniul istoriei
militare, între care de interes și pentru noi sunt
sinteticele monografii referitoare la evoluția Prusiei
(Monika Wienfort, Geschichte Preussens, Miinchen,
2008,128 p.), Hohenzollernii (Franz Lothar Kroll,
Die Hohenzollein, Miinchen, 2008,128 p.), colocviul
Mauern als Grenzen (Zidurile ca frontiere), editat
de Astrid Nunn, Mainz, 2009, 216 p.). Revista
publică și un document din arhivele militare fe-
derale de la 29 martie 1945 privind regimul de
teroare din Reich-ul crepuscular.
Trebuie să felicităm colegii germani și pentru
această nouă și exemplară reușită editorială.
Străjer în calea
furtunilor
„Străjer în calea furtunilor”,
Magazin al Fundației „Mareșal
Alexandru Averescu”,
Anul III, nr. 6, decembrie 2009
La Buzău, un grup de oameni inimoși,
pasionați atât de istoria armatei române, cât
și de prezentul și viitorul ei, au pus bazele
unei fundații, care poartă numele unei ilustre
personalități militare, nimeni altul decât
mareșalul Alexandru Averescu. Acesta a fost
întâiul comandant al Armatei a 2-a, creată în
■ Revista de istorie militară ■
{95~[
august 1916 și care s-a acoperit de glorie în
bătălia de la Mărăști din iulie 1917.
La Buzău a funcționat mai bine de două
decenii Comandamentul Armatei a 2-a,
tradițiile acesteia fiind preluate și purtate cu
cinste de „Comandamentul Operațional
întrunit”, care are drept sarcină principală
coordonarea forțelor militare române aflate
pe diverse teatre de operații internaționale.
Fundația „Mareșal Averescu” a desfășurat
o serie de activități interesante, dintre care
cităm sesiunea științifică din martie 2009,
dedicată împlinirii a 150 de ani de la nașterea
patronului spiritual al Armatei a 2-a. Cu acest
prilej s-au reunit la Buzău personalități
remarcabile ale istoriografiei românești, care
au analizat din diverse unghiuri personalitatea
complexă a lui Alexandru Averescu.
Fundația editează și o revistă - „Străjer în
calea furtunilor” - care s-a impus atât prin
conținutul materialelor, cât și prin eleganta
ținută grafică. Ultimul număr ajuns la redacție,
nr. 6/decembrie 2009, confirmă din plin aceste
aprecieri. Publicația se deschide cu un edito-
rial consacrat Zilei Naționale și semnat de
general-maior dr. Visarion Neagoe, preșe-
dintele Fundației, dar și comandantul Coman-
damentului Operațional întrunit. Din agenda
Fundației mai aflăm și despre o inițiativă „rara
avis” în peisajul educațional românesc, un
concurs de istorie organizat cu sprijinul
Inspectoratului Școlar Județean și consacrat
semnificației zilei de 1 Decembrie. Au parti-
cipat 11 instituții de învățământ preuniversitar
din județ, iar rezultatele au întrecut așteptările
organizatorilor.
Sumarul revistei este variat, cuprinzând
atât subiecte de istorie militară națională și
locală semnate de Emil Niculescu, colonel Paul
Rădulescu, locotenent-colonel Liviu Corciu,
maior Romeo Feraru, Gabriel Stăicuț, cât și
de teorie militară, cum ar fi cele ale coman-
dorului Costel Avrămescu și căpitanul coman-
dor Alfred Vasilescu.
O rubrică de real interes este cea dedicată
prezențelor românești din teatrele de operații,
activitatea militarilor români din Irak, Kosovo
și Afganistan fiind evocată de locotenent-colo-
nel Daniel Oprea, locotenent Răzvan Bratu și
plutonier adjutant Dan Tincă.
„Mozaic buzoian” încheie sumarul acestei
reviste elegante. De aici am reținut știrea
decorării de către președintele României,
Traian Băsescu, a drapelului de luptă al
Comandamentului Operațional întrunit, cu
prilejul încheierii misiunii din Irak.
PETRE OTU
96
■ Revista de istorie militară ■