Lumea medievali
UN CAZ DE HICLENIE ÎN VREMEA
LUI VLAD CĂLUGĂRUL VOIEVOD
(1481, 1482-1495)
RADU OPREA
Direcția Județeană pentru Cultură și Patrimoniu Național Argeș
Abstract
Ifweare takinginto consideration, on the one hand, the territorial proximitywhere were situated
the dwellings ruled by the boyars involved in the act offelony discussed in this work - the villages
Golești and Topoloveni respectively, situated in the south-eastern part of Muscel county, nearBădești,
in the Southern area of Dâmbovița county and not so far from Bucșani in the north-western part of
Vlașca county (today Giurgiu) -, and on the otherside, ifwe consider also other chronologic landmarks,
we could conclude that the political movement arranged by the former Minister of Interior Vlad of
Bădești (great boyar of Basarab the Young Țepeluș), that came with the army over the mountain,
from Transyhania, buthaving also allies among the Muntenian small bcyars (among them being the
boyars from Bucșani, Golești and Topoloveni), the movement that had as otject to do away Vlad
Călugărul, it shallhave happened, probably, afterJuly 13,1482 - the date when disappears from the
Princely Council the sword bearer Cega, foierunner of Bucșani - and until 1487, the year when some
historians consider that the rule of Vlad Călugărulgainedagreatstability, bygatheringin the Council
of high of high otiicials the strong Craiovești boyars: Barbu, Pârvu and Danciu.
Keywords: Walachia, Vlad the Monk, Vlad of Bădești,
Muscel county, Dâmbovița county
Despre Vlad Călugărul s-a spus, pe bună
dreptate, că este domnul din veacul al XV-lea în
timpul căruia s-au consemnat documentar cele mai
multe confiscări de sate și moșii pentru hiclenie1.
Din lipsă de izvoare, despre unele din aceste fapte
nu putem face precizări asupra timpului și
împrejurărilor în care s-au petrecut. Despre altele
însă, anumite elemente prezente în textul docu-
mentelor - ce țin mai ales de identificarea
personajelor implicate, de relațiile existente între
ele, ca și de situarea lor în contextul unor
evenimente sau în locurile unde își aveau vechile
stăpâniri - ne pot conduce la stabilirea unor
conexiuni cu alte fapte și împrejurări ce pot avea
măcar valoare de ipoteze.
----■ Revista de istorie militară ■------------
Amintirea acestor lupte pentru putere, petrecu-
te odinioară, își află adesea ecoul în cuprinsul unor
acte mai târzii, cu efect reparatoriu, emise de domn
în favoarea uneia sau alteia din grupările boierești
implicate, în funcție de influența și apropierea
acestora de centrele de putere. De pildă, printr-un
hrisov dat de voievodul Radu de la Afumați, la 18
mai 15262, li se întărește unor boieri din Bucșani
(veche așezare din fostul județ Vlașca, azi în județul
Giurgiu), satul lor de baștină, Mogoșeștii, situat
probabil pe cursul inferior al râului Argeșel din
Muscel, sat ce fusese cotropit de boierul Staico
logofăt în zilele domnului Vlad Călugărul, bunicul
lui Radu de la Afumați.
în textul documentului se precizează că Staico
logofăt luase satul Mogoșeștii, „cu puterea și cu
sila”3, de la înaintașii boierilor din Bucșani, cărora
le dăduse în schimb a treia parte din Rușii de la
Vedea, după care donase satul cotropit mănăstirilor
Cotmeana și Tutana. Dar boierii nedreptățiți nu
renunță la ocina lor strămoșească și ridică pâră în
fața lui Vlad cel Tânăr voievod (1510-1512),
cerându-și satul de baștină înapoi și obținându-1,
după ce probaseră cu martori vechiul lor drept de
stăpânire în fața domnului.
însă nici călugării din cele două mănăstiri nu
se lasă cu una cu două și revendică moșia în cauză
de la piosul voievod Neagoe Basarab (1512-1521),
în timpul căruia boierii din Bucșani pierd atât ocina
de moștenire (satul Mogoșeștii), cât și cea de-a treia
parte din Ruși - ce aparținuse lui Staico logofăt -
parte cotropită acum de jupanița Hrusana, „pentru
că era tare și puternică”4.
Epilogul acestor succesive cotropiri și procese
îl constituie rezoluția dată de Radu de la Afumați în
pricina judecată cu părțile amintite, încheiere în
care voievodul adoptă hotărârea emisă cu ani în
urmă de unchiul său, Vlad cel Tânăr (Vlăduț),
restituind adică boierilor cotropiți de Staico logofăt
- între care se afla și Dragomir, cumnatul său -
satul Mogoșeștii, „pentru că le este lor veche și
dreaptă ocină și dedină”5, călugării urmând să-și
recupereze vechea stăpânire a lui Staico, adică cea
de-a treia parte din Rușii de la Vedea.
Din cele înfățișate până acum în textul docu-
mentului citat, act ce rezumă de fapt evenimente
petrecute de-a lungul a peste 40 de ani, ar rezulta
că ocina din hotarul Rușilor ar fi fost o stăpânire
strămoșească a marelui dregător Staico logofăt,
concluzie ce nu pare a fi confirmată de analiza
celorlalte izvoare, așa cum vom vedea.
Dar pentru a face mai explicit textul, destul de
încâlcit, al hrisovului din 18 mai 1526, trebuie să
facem câteva precizări în legătură cu identitatea
personajelor amintite nominal, precum și relațiile
de rudenie și de putere existente între acestea.
Pentru început, ar fi de menționat că acela care
cotropește satul Mogoșeștii de la boierii din Bucșani
nu era altul decât ginerele lui Vlad Călugărul
voievod și întâiul său sfetnic, cunoscut sub numele
de Staico din Bucov, zis din Ruși, din Măgureni și
din Băjești, soțul domniței Caplea, mare logofăt în
perioada 27 ianuarie 1483 - 26 martie 15056. El își
—m--------------------------------------------
îngăduise acest gest de putere în dauna boierilor
amintiți, probabil ca o măsură de compensare
pentru un anterior prejudiciu adus de aceștia
socrului său, voievodul, prejudiciu ce ar fi însemnat
implicarea lor în evenimente politice foarte grave,
menite a afecta stabilitatea puterii centrale în stat.
Jupanița Hrusana, personajul despre care
documentul menționează că „a luat partea din Ruși
a lui Staico logofăt”, în vremea lui Neagoe Basarab,
era de fapt fiica marelui pârcălab al ce tății Poienari,
Gherghina din Nucet (Dâmbovița) - cumnat al lui
Vlad Călugărul voievod, ctitorul mănăstirii cu
același nume (Nucet), unchiul domnului Radu cel
Mare -, jupâneasă intrată, prin căsătorie, în
puternicul neam al boierilor Craiovești și poreclită
Gogoșoaia, după soțul său Danciu-Gogoașe
Craiovescu mare vornic7. Ea luase „în silă” ocina
din Ruși, profitând de poziția sa socială de atunci,
adică de dubla calitate de fiică a lui Gherghina mare
pârcălab, cel ce primise ca danie și după aceea și
cumpărase cele mai multe sate confiscate de domn
din averea boierilor vicleni, dar și în calitatea sa de
mătușă, prin alianță, a voievodului Neagoe Basarab,
domnul aflat în scaun la acea vreme.
în privința boierilor din Bucșani, beneficiarii
hrisovului de întărire emis de Radu de la Afumați,
ei reprezentau neamul din care descindea doamna
Vbica, soția voievodului, sora acelui Dragomir, fiul
lui Vlaicul al lui Albul de la sfârșitul secolului al XV-lea
(vezi spița din Anexa 2).
Revenind însă la soluționarea problemei
anterioare, referitoare la existența unei moșii de
baștină a lui Staico logofăt în hotarul Rușilor de
Vede, răspunsul la această întrebare este cuprins
în hrisovul din <10-20> iulie 1536, prin care Radu
Paisie întărește unor urmași ai boierilor din Șuiei și
Cepari, de pe valea Topologului argeșean, satul
Căzăneștii de la Ocna, aflat în vechea podgorie de
lângă Râmnicu Vâlcea.
Satul în cauză fusese cumpărat de Albul vistier
de la Staico mare logofăt - în vremea lui Vlad
Călugărul voievod - în urma unei duble tranzacții
ce se efectuase între boierii menționați. Adică, pe
de o parte, Albu îi dăduse în schimb lui Staico a
treia parte din Ruși - ocină ce inițial „a fost a lui
Vlad vornicul”, așa cum precizează actul citat - și
pe care, deși o dobândise cu dreaptă slujbă de la
domn, o mai și cumpărase de la acesta din urmă cu
5 000 de aspri, iar pe de altă parte, în schimbul
-----------■ Revista de istorie militară ■-----
Spița genealogică a boierilor Craiovești
(sec. XX-XVI, fragment)
întocmit, Radu Oprea
■ Revista de istorie militară ■
Vlad din Bădești mare vornic — spița neamului
Vâlcea, în voi. Pagini de veche arta româneasca, voi. II, București, 1972,
p.166 (schema genealogică); cădem, Mănăstirea Câluiu și câteva precizări
despre ctitorii ei și despre Mihai Viteazul, în voi. Mihai Viteazul ? culegere
de studii, București, 1975, schema genealogică 1 și II (în anexă).
■ Revista de istorie militară ■
satului primit de la Staico logofătul, Albu îi mai
plătește acestuia încă 8 000 de aspri, preț ce
reprezenta, probabil, diferența de valoare dintre
satele schimbate între cei doi boier?.
Din nou ne aflăm în fața unui act al cărui text
are nevoie de precizări și lămuriri suplimentare
pentru a-i desluși adevăratul înțeles. Să purcedem
prin a afla, mai întâi, cine sunt personajele amintite
nominal în documentul menționat.
Jupan Albu vistier era muscelean de origine,
probabil dintr-o localitate situată pe valea Râului
Doamnei, unde tatăl - boier de viță veche -, jupan
Mogoș, stăpânea împreună cu fratele său, vistierul
Cârjeu, satul Corbii de Piatră, ocina de la Micești
cu vaduri de moară și satul Malureni (Mălureani)9,
așezare azi dispărută ca denumire și localizată în
hotarul de acum al orașului Mioveni. După cum ne
relevă hrisovul emis de Radu Paisie, se pare că
încă din anii tinereții, Albu vistier îmbrățișase cauza
voievodului Vlad Călugărul, chiar în momentele de
cumpănă de la începutul domniei acestuia, când
pretendentul Vlad vornicul, fostul dregător al lui
Basarab cel Tânăr Țepeluș10, s-a ridicat domn peste
capul lui Vlad Călugărul, dar, în scurt timp, este
prins de acesta și decapitat. Cu averile nefericitului
pretendent a miluit mai apoi voievodul învingător
pe mai mulți boieri credincioși, printre care și pe
Albu ce primește drept răsplată pentru dreapta sa
slujbă „a treia parte din Ruși”, ocină pe care după
ce o și cumpără de la domn, cu 5 000 de aspri, o
schimbă cu ginerele acestuia, Staico mare logofăt
din Bucov, pentru mult mai costisitorul sat
Căzăneștii de lângă Ocnele Mari, sat ce va intra în
averea zestrală a unicei sale fiice, Marga (căsătorită
cu Dragomir din Șuiei mare sluger), după ce mai
plătise ginerelui domnesc alți 8 000 de aspri în plus1 \
Prin urmare, cuprinsul documentului de mai
sus ne dezvăluie, abia acum, numele adevăratului
stăpân al ocinei din hotarul Rușilor de Vede, pe
Vlad marele vornic al lui Basarab cel Tânăr Țepeluș,
supranumit și Vlad din Bădești (sat dispărut ca
denumire și aflat azi în hotarul localității Serdanu,
comuna Lungulețu, județul Dâmbovița). Acesta se
făcuse vinovat, se pare, de înaltă trădare (hiclenie),
adică îndrăznise - probabil în virtutea aflării
vreunei posibile înrudiri cu dinastia domnească12 -
să se ridice cu oaste asupra capului lui Vlad
Călugărul, voievodul aflat în scaun și dușmanul
declarat al lui Basarab cel Tânăr Țepeluș, stăpânul
său de odinioară.
----■ Revista de istorie militară ■-----------
într-un hrisov emis de Radu cel Mare și păstrat
într-o traducere făcută pe la 1692, probabil de Antim
Ivireanul13, într-o frumoasă limbă română, cu parfum
de epocă, prin care se întăresc Mănăstirii Nucet
mai multe sate, între care și Bădeștii, dramaticul
episod tocmai amintit va fi descris astfel: „iar Vladul
dvornicul el au perit cu cumplită muncă de către
răposatul părintele domniei mele, Vladul voevod
Călugărul, pentru că s-au rădicat domnu preste capul
lui. Iar după aceea au căzut Vladul dvornicul supt
mâna părintelui domnii mele și i-au tăiat capul și au
rămas bucatele lui domnești și au cumpărat boiarinul
domnii mele pan Gherghina pârcălabul acest ce mai
sus zice sat de la răposatul părintele domnii mele
Vladul voevod pre bani gata”14.
Abia acum, în urma corelării informațiilor
parțiale conținute în cele câteva acte discutate, s-ar
putea reconstitui întreaga desfășurare a evenimen-
telor petrecute în viața internă a Țării Românești,
spre sfârșitul secolului al XV-lea: Vlad Călugărul
voievod, abia instalat în scaunul domnesc, este
atacat cu oaste de Vlad din Bădești - fostul mare
vornic al adversarului său, Basarab cel Tânăr
Țepeluș - dar uzurpatorul este învins în luptă, ulte-
rior prins și decapitat. Domnul învingător confiscă
întreaga avere a boierilor hicleni, printre care se
afla și a treia parte din moșia Rușilor de Vede -
fostă ocină de baștină a lui Vlad vornic -, pe care o
donează lui Albul vistier, unul dintre boierii săi fideli.
După ce acesta face pe moșia primită ca danie
niște mori, va căuta să scape cât mai repede de
mila domnească, atât pentru că știa foarte bine că
aceasta provenea dintr-o confiscare pentru hiclenie
- iar mai devreme sau mai târziu urmașii celui
păgubit o vor revendica oricum -, cât și pentru că
ar fi fost interesat să obțină în schimb o stăpânire
situată mai aproape de domeniul său din zona Argeș
- Vâlcea, moșie ce urma să fie transmisă urmașilor
unicei sale fiice, Marga, măritată cu un mare boier
din Șuiei.
Albu vistier reușește să facă schimbul dorit,
oferindu-i marelui dregător Staico logofătul,
ginerele domnesc, ocina din Rușii de Vede primită
ca danie pentru credincioasă slujbă, plătindu-i
acestuia și 8 000 de aspri în plus pentru stăpânirea
din satul Căzăneștii de lângă Ocnele Mari, ocină
mult mai valoroasă pentru că se afla situată în
vechea podgorie a Râmnicului.
La rândul său, Staico logofătul ar fi vrut să scape
și el - onorabil, dacă s-ar fi putut - de moșia de la
------------------------------------------nn—
Ruși, din aceleași motive ca și fostul său partener
de tranzacție ceea ce-1 determină să facă danie
ocina în cauză mănăstirilor Cotmeana și Tutana.
Dar în vremea lui Neagoe Basarab, sfintele lăcașuri
pierd moșia de la Ruși în favoarea Hrusanei
Gogoșoaia, mătușa prin alianță a domnului, care
se prevalase probabil de dreptul de preemțiune pe
care-1 deținea de la tatăl său, Gherghina mare
pârcălab, cumnatul lui Vlad Călugărul.
în 1526, Radu de la Afumați reia procesul pentru
ocinele confiscate în vremea lui Vlad Călugărul și,
dorind să facă dreptate boierilor din Bucșani - din
neamul cărora povenea și soția sa, doamna Voica15
- le înapoiază acestora satul aflat în litigiu, iar
pentru a treia parte din Ruși, fosta stăpânire a lui
Staico logofăt, dă slobozire călugărilor să se judece
pentru a-și recâștiga stăpânirea.
Tot în cuprinsul hrisovului din 1502, Radu cel
Mare mai amintește și de o altă hiclenie petrecută
în vremea tatălui său, faptă ce pare a avea o anume
legătură - de timp și de loc - cu trădarea pusă la
cale de marele vornic Vlad din Bădești, deși unii
istorici nu au fost de acord cu o asemenea ipoteză16.
Este vorba, mai precis, de întărirea stăpânirii
pentru o jumătate din satul Topoloveni, ce urma să
revină Mănăstirii Nucet ca danie din partea
jupanului Gherghina pârcălabul, unchiul voievo-
dului Radu cel Mare și cumnatul lui Vlad Călugărul.
Această jumătate de sat fusese a lui Milea, fiul
boierului Voico al Tatului. Ca și tatăl său, jupan Milea
viclenește, fugind peste munți „de au rădicat alt
domnu preste capul părintelui domnii mele”. Prins
de Vlad Călugărul, Milea urma să fie închis în ceta-
tea Poienarilor, al cărui pârcălab era Gherghina.
Dar Voico al Tatului, tată al hicleanului Milea, „au
mersu înaintea dregătoriului domnii mele jupânului
Gherghinei pârcălabul de au dat și au închinat ci e
mai sus-zis satul jumătate den Topoloveni, ca să-i
scoață capul fiiu său Milii de la cumplita moarte și
i-au scos capul lui”, după ce a achitat 15 000 de
aspri lui Gherghina pârcălabul, atât cât prețuiseră
ocina boierii chemați de acesta, închinând apoi
jumătatea de sat astfel cumpărată Mănăstirii
Nucet, ctitoria sa17.
Observăm că, spre deosebire de cazurile
îndeobște cunoscute, de această dată moșia a fost
cumpărată de boierul favorit, direct de la viclean,
fără să mai fi trecut prin mâna domnului. Ceea ce
----I~6~l-----------------------------------------
nu spune însă documentul este că Voico al Tatului
era cumnat cu Gherghina, a cărui soție, jupanița
Neaga, stăpânea cealaltă jumătate din Topoloveni.
Iată, așadar, o hiclenie ce se ivise în cercul de
familie al domnului, fiindcă Gherghina era - așa
cum am arătat - cumnatul acestuia18. Curios, dar
cam la fel s-au petrecut lucrurile și în cazul boierilor
din Bucșani, sau cel puțin așa se înțelege din prima
parte a actului emis de Radu de la Afumați, în 1526,
din care aflăm: „Căci a luat Staico logofăt cu
puterea și cu sila de la Cega, tatăl lui Vlaicul și de la
Vlaicul, tatăl lui Dragomir”19. Și, dacă ne vom
întoarce puțin în timp, vom afla că numitul boier
Cega, cel cotropit atunci de ginerele domnesc
Staico logofăt, a fost mare spătar în timpul lui Vlad
Călugărul voievod și este menționat documentar o
singură dată, în sfatul marilor dregători din 13 iulie
148220, după care dispare definitiv, ceea ce nu poate
decât să ne mire având în vedere stabilitatea de
care s-a bucurat componența acestui sfat în vremea
amintitului voievod.
în același caz de uzurpare a puterii domnești
pare a fi fost implicat și boierul Cândea, fratele lui
Baldovin pârcălab - începătorul neamului Goleștilor
- căruia Vlad Călugărul îi confiscă jumătate din
satele de moștenire (Goleștii și Mărăcinenii),
hicleanul scăpând de urgia domnească prin refugiul
peste Dunăre. Turcii îl prind însă pe Cândea,
probabil la îndemnul voievodului muntean, și-l
aruncă în închisoare. Dar pentru a-și salva fratele
din temniță, Baldovin pârcălabul plătește cu bani
grei eliberarea acestuia, îl aduce pe fostul complotist
în fața domnului și a fiului său asociat, voievodul
Radu cel Mare, care la rugămintea boierului lor
fidel îl iartă pe Cândea, cu condiția ca acesta să-și
închine partea din averea de moștenire - ce se
cădea a fi domnească în urma actului de trădare -
fratelui său, Baldovin, jumătate din satele Golești
și Mărăcineni, ocină ce va fi și cumpărată de
strămoșul Goleștilor de la fostul hiclean21.
Luând în considerare, pe de o parte, proximi-
tatea teritorială în care se aflau situate stăpânirile
boierilor implicați în actele de hiclenie anterior
discutate - respectiv satele Golești și Topoloveni,
așezate în partea de sud-est a județului Muscel, în
apropierea Bădeștilor din zona sudică a județului
Dâmbovița și nu prea departe de Bucșanii din nord-
vestul vechiului județ Vlașca (azi Giurgiu) -, iar pe
-----------■ Revista de istorie militară ■-----
de altă parte, dacă avem în vedere și anumite repere
cronologice, am putea ajunge la concluzia că
mișcarea politică pusă la cale de fostul mare vornic
Vlad din Bădești, ce venea cu oaste de peste munte,
din Transilvania, dar având și aliați din rândul marii
boierimi muntene (printre care se numărau boierii
din Bucșani și cei din Golești și Topoloveni), mișcare
ce avea drept scop uzurparea puterii domnești a lui
Vlad Călugărul, această acțiune de hiclenire adică,
s-ar fi petrecut, probabil, după 13 iulie 1482 - data
când dispare din sfatul domnesc spătarul Cega,
ascendentul Bucșanilor - și până în 1487, anul în
care unii istorici22 cred că domnia lui Vlad Călugărul
a căpătat o mai mare stabilitate, prin reunirea în
sfatul marilor dregători a puternicilor boieri
Craiovești: Barbu, Pâr vu și Danciu, deși voievodul
în scaun făcuse evidente eforturi de apropiere de
aceștia, încă de la începutul domniei sale, eforturi
concretizate prin căsătoria nepoatei sale - prin
alianță - Hrusana, cu Danciu-Gogoașe Craiovescu,
aflat în componența sfatului voievodal de la primele
documente emise de domn.
1	Ion Donat, Domeniul domnesc în Țara
Românească (sec XIVXV1),București, 1996, p. 32.
2	Documenta Romaniae Historica, B. Țara
Românească (se va nota în continuare DRH), voi. III,
București, 1975, doc. 11, p. 16-18.
3	Ibidem, p. 16.
4	Ibidem.
5	Ibidem, p. 17.
6	George D. Florescu, Divanele domnești din Țara
Românească I (1389-1495), București, 1943, p. 251 și
320; Nicolae Stoicescu, Dicționar al marilor dregători
din Țara Românească și Moldova (sec. XIV- XVII),
București, 1971, p. 24.
7	Ștefan D. Grecianu, Genealogiile documentate
ale familiilor boierești, voi. I, București, 1913, p.
259-262; Nicolae Stoicescu, op. cit, p. 21 (vezi spița
din Anexa 1).
8	DRH, IV, doc. 24, p. 33.
9	DRH, I, doc. 113/1456, apr. 15, p. 197.
10	Nicolae Stoicescu, op. cit, p. 27.
11	DRH, IV, p. 33.
12	N. lorga, Istoria Românilor, voi. IV: Cavalerii
volum îngrijit de Stela Cheptea și Vasile Neamțu,
București, 1996, p. 164. Marele istoric sugerează că
Vlad vornicul ar fi pretins că descindea din Vlad Țepeș,
cf. ibidem, n. 53.
13	St. Nicolaescu, Documente slavo-române cu
privire la relațiile Tării Românești și Moldovei cu
Ardealul în sec. XV și XVI, București, 1905, p. 9.
14	Ibidem, II, doc. 9/ <1501 sept. 1 - dec. 15>, p.
24. Evenimentul este menționat și în două acte mai
târzii, date în urma unor procese pentru satul Bădești,
între Mănăstirea Nucet și urmașii, prin femei, ai lui
Vlad vornic, cf. DRH VIII, doc. 158/1578 sept. 14, p.
243-244; ibidem, doc. 160/1578 sept, 16, p. 248.
15	Vezi spița neamului boierilor din Bucșani în
Anexa 3.
16	Alex. Lapedatu, Vlad-Vodă Călugărul (1482-
1496) - monografie istorică, București, 1903, p. 60;
Ion Donat, op.cit., p. 33.
17	DRH, II, p. 23.
18	Ion Donat, op. cit.
19	DRH II, P-16.
20	Ibidem, I, doc. 181, p. 294.
21	Evenimentele sunt redate, mai mult sau mai
puțin coerent, în textele actelor emise de voievozii:
Radu de la Afumați, în 1528, sept. 2 (DRH, III, doc.
61, p. 104-105) și Pătrașcu cel Bun, la 8 aprilie 1557
(ibidem, V, doc. 84, p. 91-92). Vezi și Ion Donat,
op.cit., p. 33-34.
22	Alex. Lapedatu, op. cit., p. 59.
■ Revista de istorie militară ■
Lumea modernă
POLITICA LUI OLIVER CROMWELL
FAȚĂ DE EUROPA
TEOLOGIE ȘI GEOPOLITICĂ
SILVIU PETRE*
Abstract
Bouncing between a marginal benign role and an important but rather controversial one,
Oliver Cromwell marks a key episode in Great Britain’s rise to the pinnacle oiworld hegemon
during the XV1I-XVIII centuries. A hole orthodox literature in the International relations used to
consider he Westphalia Treatyas the end of the religious wars and simultaneously the dawn of
the modern internațional system based in large part on rationality of the balance of power. Against
this opinion, the history of Oliver Crom well as well as that of the English Revolution reveals an
intricate mixture of both religious and non-religious/materialistic criteria in shaping the grand
strategy towards Europe.
In the XVI century Protestantism created an ideological fracture in the confessional homoge-
neity of Western Europe, the European geostra tegical landscape becoming whatRaymond Aron
used to caii heterogenous system. The English Civil War and Revolution created a second impor-
tant fracture, fully matured by the French Revolution: the one between republic and monarchy,
based on antagonical features- meritocracy versus heredity. Thus, the Cromwellian diplomacy
inherited a rivalry with both Catholic conservative Spain and Austria not only menacing the
English republic, but also blocking its need for East-European resources, such as timber and pig
iron. In order to counter respond Cromwell would build a Protestant alliance based on Rimland
States such as various Italian communities, the Netherlands and Transylvania.
Keywords: Oliver Cromwell, internațional system,
balance of power, England, Spain, France, Austria
Ne-am cultivat și întreținut părerea conform
căreia Pacea westphalică a eliminat religia din
lupta politică1. Prizonieri, poate, lecturilor din
Henry Kissinger, ne-am obișnuit cu ideea că
Războiul de 30 de Ani coincide cu maturizarea unui
sistem de state europene prinse în balanța de
putere, calculându-și mișcările în funcție doar de
considerente raționale, laice2. Fără a face exegeză,
apelul la evidență ne arată că religia nu a dispărut
niciodată cu adevărat din politică3.
Eseul se va focaliza pe politică europeană a lui
Oliver Cromwell ca exemplu de caz, în care balanța
de putere, rațiunile geopolitice s-au împletit cu
considerente religioase. Nu îmi propun să descriu
revoluția engleză sau viața Lordului Protector, ci
doar poziționarea Angliei sub conducerea sa în
microsistemul de relații european al acelor timpuri.
Prima parte cuprinde descrierea situației
internaționale în care se afla Anglia acelor timpuri.
A doua parte relatează cauzele revoluției engleze
Masterand la Școala Națională de Studii Politice și Administrative.
pp
■ Revista de istorie militară ■
care au favorizat ascensiunea lui Cromwell, doar
în măsura în care au legătură cu politica sa externă.
A treia parte va conține diplomația cromwelliană
propriu-zisă. Ultima parte va oferi concluzia și va
încerca să arate relevanța pentru problemele
relațiilor internaționale actuale.
I.	Echilibrul/dezechilibrul european
Sistemul internațional european de după Pacea
westpahalică arată cât de inadecvat este modelul
bilelor de biliard (billiard ball model)4, care nici
măcar nu aproximează complexitatea ierarhiilor,
alianțelor sau fluxurilor umane, comerciale și
culturale ce traversează societățile europene.
Peisajul relațiilor de interdependență poate fi
descris alegând două abordări: un sociologică (teoria
sistemului mondial) și alta mai degrabă politică, de
sus în jos (balanța de putere).
a.	Teoria sistemului mondial a lui Braudel-
Wallerstein se interesează de modul în care
dezvoltarea capitalismului și a relațiilor economice
structurează societatea și politicul. Braudel intro-
duce noțiunea de economie-lume, care descrie un
anumit model economic ce cuprinde mai multe
state și societăți, și care se autoreglează. în mersul
modernității, sistemul-lume occidental (având ca
suprastructură diferite state, imperii etc.) s-a extins
până în secolul XX la scară planetară. O economie-
lume prezintă un centru (unul sau mai bine zis,
unul sau mai mulți centri politici, care pot forma
un ansamblu) și o periferie caracterizată de
stagnare, sărăcie pe care centrul o domină, între
ele situându-se spațiul intermediar al semi-
periferiei5. Creșterea economiei-lume europene s-a
realizat prin extinderea treptată a centrului și
împingerea tot mai departe a periferiilor. în
interiorul centrului nu avem un singur hegemon,
în ciuda repetatelor încercări de a impune un
imperiu european, ci o balanță de putere mereu
reașezată și renegociată. Franța, Anglia (ulterior
Marea Britanie), Olanda, Spania își dispută
succesiv predominanța, spațiul german, Austria,
Suedia și Baltica sau stătulețele italiene având un
rol periferic, cel puțin până în secolul XIX, când
realizarea statalității italiene și germane va tulbura
echilibrul de până atunci.
în privința perioadei 1600-1750, Wallerstein este
rezervat în a o considera un moment de declin sau
----■ Revista de istorie militară ■------------
unul de progres din cauza lipsei datelor, care
îngreunează creionarea unui tablou coerent6.
Descoperirea Americilor aduce în Europa un sur-
plus de aur și argint. Este perioada de maxim a
Spaniei. Pe plan intern se înregistrează o creștere
a statului și o expansiune a posesiunilor marii
nobilimi7. Dacă în Occident coloniile extra-euro-
pene și progresul tehnologic rezolvă în timp situația,
în răsăritul european, neo-iobăgia și lipsa unei
burghezii viguroase, care să anime viața rurală,
contribuie la stagnarea zonei de periferie8.
b.	Dacă ne uităm de sus în jos la balanța de
putere, trebuie remarcat că sistemul, sau mai bine
spus sub-sistemul occidental, are un caracter
heterogen, pentru a împrumuta un termen de-al
lui Raymond Aron. Apariția și adoptarea protestan-
tismului conduc la o fracturare valorică (ideologică
i-am spune astăzi)9. Alianțele dintre state, precum
și aranjamentele de putere intra-statale, sunt
marcate în bună măsură de rivalitatea dintre
protestantism și catolicism, și în cele din urmă de
încercarea de a acomoda cele două seturi de valori.
Războiul de 30 de Ani (1618-1648) este o unitate de
analiză îngustă pentru a descrie conflictul care
dezechilibrează Europa. L-am putea descrie drept
rezultatul ambiției nemărginite a Habsburgilor ul-
tra-catolici, care provoacă o coaliție contra-balan-
santă împotriva lor. Dar orice afirmație am emite
despre Războiul de 30 de Ani, trebuie să ținem cont
de faptul că domestic și internațional sunt foarte
greu de delimitat în concertul european. Ceea ce
numim, privind din secolul XX-XXI, drept state,
sunt conglomerate eterogene, peste care instituția
centrală încearcă să-și impună autoritatea10. în loc
de state, poate ar trebuie să vorbim, mai bine, de
un soi de asociații de protecție, aflate în diferite
raporturi și care își dispută diferite raporturi de
putere. Imperiul Romano-German, spre exemplu,
este un uriaș cu picioarele de lut, în care voința
împăratului Habsburg este limitată de cei șapte
prinți electori. Influența Bisericii Catolice și
relațiile dinastice nu vin decât să complice și mai
mult un tablou deja greu de citit. înfrângerea
Hasburgilor și replierea lor spre ramura austriacă,
alături de apariția unei Federații a Rinului, prin care
Franța înțelegea să se implice în afacerile prinților
germani, par să semene cu situația post-Război
Rece. Rusia, moștenitoare a vechii Uniuni
Sovietice, se împotrivește încercărilor NATO și
	---------------------------------m—
Uniunii Europene de a se extinde spre Est (prin
instrumente precum Parteneriatul Estic, de pildă).
Spania, deși încă un rival de temut, este un
uriaș obosit. După revolta Portugaliei se vede prinsă
în propriul său teren (1640-1688). Despărțirea celor
două ramuri ale dinastiei de Habsburg privează
imperiul acestora de o conducere unitară11. Decli-
nul demografic anunță apusul deplâns de poeți și
decolonizarea din America Latină în secolul XIX12.
Franța, la rândul ei, este un stat mare și etero-
gen, în care regalitatea se luptă să obțină controlul,
prin intermediul unei birocrații tot mai extinse13,
înainte de criza din Germania, ea însăși cunoaște
propriul război intern de aproximativ treizeci de
ani (1564-1589) între hughenoți și catolici.
Pacea westphalică nu va încheia conflictele.
Va consacra în schimb rolul Franței ca hegemon
continental până la 1815. Rol care va trebui să
învingă obstacole precum Spania și, ulterioț Olanda
în vecinătatea ei și Anglia pe mări.
II.	Revoluția engleză. Locul Angliei
în sistemul internațional
Teza marxistă pare să ofere un tablou accesibil
cauzelor Războiului Civil Englez din 1642-1649.
Vechi contra nou, libertatea contra tiranie,
monarhie absolutistă contra republică și drepturi
civile. însă tabloul este mai alambicat de atât. Deși
enumerările de mai sus prezintă doza lor de
pertinență, delimitarea taberelor și a focarelor de
conflict nu este atât de evidentă.
între 1550-1650, Anglia devine cea mai mare
putere industrială a Europei (deci o contradicție
între Braudel și Wallerstein). Populația ei crește cu
60% în această perioadă.
Anul 1642 este considerat anul maximei creșteri
economice și a fost urmat de o perioadă de stagnare
economică și demografică, fără ca aspectul să
detroneze Anglia de la primatul european14. în cursa
pentru achiziția de colonii, Anglia este o nou-venită,
mult mai puțin experimentată decât Olanda și Spania.
Lipsa unor teritorii bogate îi determină pe corsarii
englezi să se adapteze ca pirați. în ceea ce privește
producția internă, industria engleză epuizează
lemnul și cărbunele, determinând-o să se orienteze
spre Nordul Europei și Baltica. Deși politica nu poate
fi redusă la rațiuni economice, acestea orientează,
cel puțin parțial, diplomația Londrei. Comparativ cu
Franța, care are un teritoriu mai mare și mai bogat
în resurse, Anglia se vede nevoită să ducă o politică
mai proactivă spre zonele septentrionale pentru a
le putea obține15.
Andre Maurois arată că disparității e econo-
mico-sociale din Anglia și dintre membri Parla-
mentului (Camera Comunelor și cea a Lorzilor) erau
mai mici decât pe continent. Adevărata miză a luptei
a fost una, mai degrabă instituțională, animată de
diferiții protagoniști. Dacă regii Tudori au condus
despotic, dar simulând consensul și legitimându-se
prin succese externe, Stuarții au fost mult mai
despotici și mai ales mai stângaci. Ei nu au înțeles
rolul respectării Parlamentului englez, obișnuiți fiind
cu stilul autoritar din Scoția16. Decapitarea lui Carol
I (ianuarie 1649) este rezultatul unui proces care
începe pe vremea tatălui său și care opune tot mai
mult monarhia Parlamentului.
Wallerstein, deși arată că mitul mai marii
mobilități sociale engleze nu se verifică, împărtășeș-
te cu Maurois părerea că, taberele opuse în Războiul
Civil nu corespund unor clivaje sociale. Sunt țărani
care luptă pentru rege, precum sunt nobili care se
află de par tea Parlamentului17. Cauz ele Războiului
Civil englez sunt deci complexe și însumează atât
origini economice, instituționale, juridice și
personale, legate de deciziile actorilor implicați.
III.	Cromwell și politica europeană
Deși victoria taberei parlamentare se prefi-
gura din 1647 (când armatele lui Cromwell intră în
Londra și se impun în fața pr esbiterienilor, favora-
bili negocierii cu regele) nu se poate vorbi de o
politică externă decât odată cu 1651.
Proclamarea republicii (sau mai bine zis a
dictaturii militare) cromwelliene induce a doua
mare fractură în concertul european. Dacă
discordia catolicism versus protestantism fusese
prima, apariția unei republici într-o constelație de
monarhii devenise a doua. Ca o anticipare pentru
Revoluția Franceză și Primul Imperiu, opiniile
publice și guvernele tradiționale privesc noua
apariție cu amestec de dezgust, teamă și prudență.
La urma urmei, nu era disputa dintre rege-adunare/
comanda-dezbatere/succesiune-alegere marea
problema instituțională a secolului?! Franța avea
probleme cu adunările sale regionale. Germania
se prăbușise pentru că nu reușise să găsească un
raport instituțional între unu și multiplu. Polonia
reușise un ineficient balans între rege și Seim, dar
handicapat de procesul de liberum veto, care
împotmolea deciziile18.
-----------■ Revista de istorie militară ■-----
Respingerea pe criterii politic-religioase nu era
singura problemă. în urma Războiului Civil, Anglia
ieșise sleită. Finanțele sale se aflau într-o stare
proastă19. Reluarea comerțului era necesară.
Trebuia deci spartă blocada navală. Franța și
Olanda sprijineau chiar candidații regali. Franța
dădea ajutor familiei regelui englez defunct și mai
ales fiului său, viitorul Carol al II-lea. Ca expresie a
ostilității anti-republicane, trimisul Republicii, Isaac
Doreslau (Doreslaus), a fost asasinat la 3 mai 1649,
la Haga, de către regaliști. Un an mai târziu, o
soartă identică o va avea și trimisul Angliei la
Madrid, Asham20.
Cum o mare putere nu poate rămâne în afara
sistemului la nesfârșit, prima care recunoaște noua
republică este ultracatolica Spanie, prin trimisul său la
Londra, Cardenas (decembrie 1650). Scopul spaniolilor
era să provoace greutăți Franței, marele rival.
între timp, Franța instituie o blocadă navală în
fața produselor engleze. Flota engleză la rândul ei,
mai ales după ce Londra fusese curtată de prințul
Conde, șeful hughenoților, se pregătea să debarce
în Normandia. Cum relațiile dintre state pot avea
și un caracter para-diplomatic, prin intermediul
altor actori decât cei oficiali, Franța trebuia măcar
să îmblânzească Anglia, pentru ca aceasta din urmă
să nu se folosească de probleme interne, confe-
sionale ale Hexagonului. Astfel că, în decembrie
1652, cardinalul Mazarin trimite la Londra pe
ambasadorul Antoine de Bordeaux pentru a des-
chide o breșă diplomatică21.
Din momentul reintegrării în sistem, diploma-
ția engleză a lui Cromwell se va desfășura pe o
serie de coordonate. întreaga concepție diploma-
tică a Lordului Protector se desfășoară în spațiul
dintre exigențele balanței de putere și cele ale
religiei22. Un al doilea palier, care îl hrănește pe
primul, este raportul dintre exigențele mai degrabă
politice și cele de natură economică.
Astfel, în privința tuturor celor trei rivali econo-
mico-militari - Franța, Spania și Olanda -, republi-
ca cromwelliană are de ales între confruntare și
diplomație. Jocul realpolitik-ului determină o
perpetuă rearanjare a cărților, astfel încât priete-
niile și inamicițiile se pot schimba de la un an la
altul. Ca puteri maritime, Olanda și Spania puteau
pune mult mai multe probleme companiilor engleze
decât Franța, a cărei vocație maritimă nu era foarte
conturată. Olanda, pe de altă parte, era un stat
protestant. Anglia va încerca să o integreze în
marea sa ligă protestantă, menită a proteja credința
----■ Revista de istorie militară ■------------------
contra catolicismului, în mod concret împotriva
Austriei și Spaniei - ambele state hasburgice.
O altă politică este față de Mediterana, unde
acțiunile marinei engleze aveau atât scopul de jaf
cât și de demonstrare a fidelității față de cauza
protestantă: Anglia își putea proteja credința
oriunde pe cuprinsul Creștinătății.
Deși este o nedreptate față de coerența evenimen-
telor, vom împărți direcțiile de acțiune în mai multe
subcapitole: a) politica față de Olanda și Marea
Baltică; b) politica față de Spania și Portugalia; c)
politica față de Franța; d) politica față de estul Europei.
A. Politica față de Olanda și Marea Baltică
între 1652-1672 s-au desfășurat, cu întreruperi,
trei războaie între Olanda și Anglia. Victoria grea
a celei din urmă va marca ascensiunea stelei
Albionului, concomitent cu declinul lent al
republicii olandeze23. Fuziunea celor două state se
va produce în 1688-1689, odată cu impunerea lui
Wilhelm de Orania ca rege al Angliei și canalizarea
efortului conjugat a celor două țări contra Franței
lui Ludovic al XlV-lea. Administrația cromwelliană
constituie un episod intermediar în acest traseu
long duree.
Pe 1 august 1650, Consiliul de Stat va crea o
comisie specială condusă de Sir Henry Vane cu
menirea de a reglementa și coordona activitatea
Marine?4. Scopul precis era de a maximiza profitul
obținut din comerțul internațional. Legi care să
încurajeze exportul mai fuseseră date de Parla-
mentul englez în 1559 și 1563, pe timpul Elisabetei25.
Legile respective impuneau taxe suplimentare
corăbiilor străine care ajungeau cu negoțul în
porturile englezești. O lege care să aducă la zi
legislația discutată ar fi trebuit să fie promulgată
în 1621, dar propunerea a căzut din cauza neînțele-
gerilor dintre rege și Parlament. Primele Acte de
Navigație, votate pe 3 octombrie 1651 și 9 octombrie
1651, stipulau că nicio navă străină nu are voie să
facă comerț cu navele ori coloniile engleze fără
aprobarea Consiliului de Stat26. Scopul primelor
două Acte de Navigație pare să fi fost unul dual:
pedepsirea unor colonii rebele (adică regaliste:
Barbados, Virginia, Maryland, Bermude)27 prin
readucerea lor sub atenția noii administrații și
tatonarea Olandei. Astfel se explică delegația
condusă de John Thurlow la Haga în februarie 1651,
deci în răgazul dintre votarea primului și al celui
de-al doilea act. Următorul Act de Navigație este
emis pe 1 decembrie 1651 și prevede și mai drastic
------------------------------------------m—
că nicio navă străină nu poate face comerț cu
Anglia, decât prin intermediul navelor engleze.
Olanda era lovită puternic în interesele sale, mai
ales a celor din zona Balticii.
Războiul care izbucnește între cele două
republici maritime se încheie în aprilie 1654 prin-
tr-o pace, care să oblige Olanda la recunoașterea
actelor de navigație și la plata unor despăgubiri în
contul negustorilor englez?8.
Relația cu Olanda nu s-a mărginit doar la
aceasta, ci a implicat întregul set de relații care
descriau balanță nordică. Ridicarea Suediei și
tendința de a acapara Marea Baltică și Marea
Nordică îi nelinișteau pe vecinii săi: Olanda, Dane-
marca, Polonia, Rusia țaristă. Spațiul Nordic a
solicitat la maxim abilitățile diplomatice ale tinerei
republici. Cromwell și-ar fi dorit o alianță protestan-
tă contra Austriei și Poloniei. în schimb, Danemarca
și Suedia căutau să îl atragă pe Lordul Protector ca
arbitru în disputele dintre ele. Cromwell s-a mărginit
la o serie de epistole, prin care își declina dorința
de a acționa ca mediator.
Amintind ad nauseam de necesitatea alianței
întru credință, epistolele și întrevederile cu amba-
sadorul suedez la Londra, Bonde, erau dublate de
cele cu Nieupoort, diplomatul olandez care trebuia
liniștit în permanență. Scopul lui Cromwell era să
închidă arcul protestant pentru a prinde Austria
într-o menghină. în 1658, dorințele sale se realizează
parțial printr-un tratat semnat la Roskilde între
Suedia și Danemarca?9.
B. Politica față de Spania și Portugalia
Dacă în cazul diplomației față de Olanda,
considerentele religioase par să fi constituit, dacă
nu frâna, măcar ambreiajul calculelor geoeco-
nomice, Spania era alt caz. Aici, rivalitatea econo-
mică putea să se închege fără probleme cu cea
ideologică. Revoltându-se împotriva Spaniei, Anglia
va căuta o alianță (asimetrică) cu Portugalia, cu
care să poată contrabalansa pretențiile Madridului.
Semnat în 1654 (1656)30, tratatul înfeuda parțial
interesele portugheze celor engleze. Negustorii
portughezi se vedeau obligați să acorde tarife
preferențiale primilor și să se oblige la a nu-i mai
găzdui pe regaliști. Deși în 1654 Spania și Franța
curtau sprijinul lui Cromwell, acesta se va decide
pentru Hexagon. Triunghiul se coagulează deci,
prin intermediul Franței, cu care spaniolii continu-
au să poarte război în nordul Italiei și în Țările de
Jos. Asemeni ambiției lui Filip al II-lea față de
—r^i-------------------------------------------
Imperiul Persan, Lordul Protector visa un imperiu
pentru Insulele Britanice31.
Cucerirea Jamaicăi în 1654/165532 contribuie
la înrăutățirea relațiilor dintre cele două state.
Anglia va lupta contra Spaniei atât pe mare,
direct sau prin exerciții de intimidare, cât și pe
continent prin susținerea Franței. Expediția din
1654-1655 a amiralului Blake va viza mai multe ținte
din Mediterana precum Cadiz, Livorno, Gibraltar,
Neapole. Scopul aici era jefuirea, dar și recuperarea
unor polițe pe care diferite contoare navale le
datorau negustorilor englezi33. Războiul generalizat
din 1655-1657 pricinuieșt e Spaniei multe pagube34.
C.	Politica față de Franța
Țară catolică, relația sa cu Anglia poate fi
descrisă, încă de la formarea celor două state drept
una complexă și contradictorie. Au existat tot
atâtea motive de cooperare, cât și de ostilitate.
Aflată inițial pe picior de război cu tânăra republică
de peste Canal, diplomația franceză, prin interme-
diul lui Mazarin va încerca o echilibristică prin
care să se apropie de Londra. Deși proclamarea
republicii engleze fusese întâmpinată cu embargou,
așa cum s-a arătat anterior, din 1652 diplomația
Parisului tatona o posibilă alianță, chiar cu riscul
abandonării partidei regaliene a Stuarților.
Obstacolul fusese faptul că francezii își adresau
corespondența diplomatică Parlamentului englez,
fără a menționa și termenul de republică. Ulterior,
Mazarin va face pasul decisiv și va pune bazele
unui acord în 1654, urmând ca în octombrie 1655
curtea franceză să câștige favorurile lui Cromwell
în față celei spaniole35. Doi ani mai târziu, în 1657,
tratatul de alianță va fi dublat de un acord ofensiv
împotriva Spaniei. Evident că mutarea de șah a
Hexagonului va arunca pe viitorul Carol al II-lea în
brațele Spaniei care îi promite soldați și bani în
favoarea unor concesii economice și a înapoierii
Jamaicăi în momentul în care acesta va ajunge
rege. Cert este că, din 1654, Franța, alături de
Danemarca, Portugalia, Olanda și Suedia se afla
în bune raporturi cu Albionul, semn al întâietății
acestuia pe plan european.
în schimbul Dunkerque-ului pe care îl promise-
seră Angliei, Cromwell va trimite un corp de
armată, care sub comanda lui Turenne va obține o
serie de victorii în Țările de Jos. Tratatul de la Pirinei,
semnat pe 7 noiembrie 1659, în Insula Fazanilor,
va asigura o perioadă de acalmie între cele două
monarhii. în urma lui, Maria Tereza, infant, ar fi
------------■ Revista de istorie militară ■------
trebuit să se mărite cu Ludovic al XlV-lea și să
plătească 500 000 de scuzi. De asemenea, Spania
se obliga să cedeze francezilor Avesnes, Phillipeville
și Marienburg. Totodată, ea trebuia să recunoască
stăpânirea franceză asupra provinciilor Roussillon,
Artois, precum și a fortărețelor Aie și Saint-Omer.
Spania mai ceda o serie de fortificații de graniță
care de acum vor îmbunătăți semnificativ securita-
tea Franței. Tratatul de la Pirinei absoarbe (cel
puțin temporar) ultima șarjă a cauzelor care au
contribuit la Războiul de 30 de Ani și îl completează
pe cel de la Westphalia36.
Episodul piemontez
în primăvara-vara anului 1655, un mic incident
de fanatism religios a provocat un intens ecou la
curțile europene. încă din ianuarie 1655, ducele
Savoiei, Carol Emmanuelal H-lea întețise prigoana
împotriva sectei valdenșilor de pe teritoriul său. în
primăvară, adepților sectei li se pusese în vedere să
părăsească Văile Alpilor, de la hotarul cu Franța și
să se mute în altă parte. Pe 24 aprilie când negocie-
rile între autoritățile savoiarde și valdensi încă se
mai desfășurau, trupele ducelui masacrează popula-
ția. Anglia intervine rapid, ordonând flotei să
intervină pentru a pedepsi pe duce. Cantoanele
elvețiene sunt de asemenea contactate pentru a veni
în ajutor. în Anglia, Cromwell instituie o chetă publică,
el fiind primul care contribuie cu 2 000 de lire37. în
cele din urmă, evenimentul se termină cu medierea
Franței. în octombrie 1655 se încheie tratatul de la
Pinerolo, prin care Savoia se obliga să acorde mai
multă libertate religioasă comunității piemonteze38.
Evenimentul a servit dr ept simbol propagandistic și
etichetă a dorinței regimului protestant de a acționa
nu numai în funcție de considerente comerciale, ci
ca un garant al lumii protestante.
D.	Politica față de estul Europei
Aici, în cadrul abordării diplomației față de estul
Europei, se amalgamează o serie de scopuri, dar
factorul religios are predominanță.
Astfel, în 1654, se purta deja corespondență
între rezidentul englez de la Ziirich și Johann
Heinrich Bisterfeld, consilier al principelui ardelean
Gheorghe Răkoczi II. Răkdczi va trimite la
Cromwell pe reprezentantul său, Constantin
Schaum, cu o scrisoare datată din 26 noiembrie
1654. în vara anului următor, schimburile diploma-
tice continuă. Rezultatul lor nu a fost un pact între
cele două state, dar s-a obținut totuși o relație de
bună înțelegere. Ca dovadă, în 1657, Cromwell va
----■ Revista de istorie militară ■-----------
face demersuri pe lângă Poartă pentru a împiedica
mazilirea lui Gheorghe Răkoczi39.
Tot în 1654, o delegație engleză condusă de
Antoine Prideaux ajunge la Moscova, unde va avea
convorbiri cu țarul40. Conform lui Braudel, la acea
dată, Rusia era încă un stat periferic economiei-
lumi europene. Astfel că, demersul diplomației
engleze, în condițiile în care spațiul slav era pre-
dominant ortodox, avea fie un caracter explorator,
fie unul legat de balanța de putere.
Față de Polonia, în schimb, Cromwell va avea o
politică ostilă, văzând-o poate, ca pe o Austrie
răsăriteană. în acest sens, documentele vremii
vorbesc despre o alianță, cel puțin la nivel declara-
tiv, între Anglia și Bogdan Hmelnițki, hatmanul
Ucrainei. O scrisoare, considerată falsă, promitea
sprijinul englez lui Hmelnițki dacă acesta ar fi
atacat coroana polonă41. Este posibil ca Lordul Pro-
tector să fi integrat rațiunile confesionale celor
legate de balanța de putere. Subminarea Poloniei
catolice ar fi privat Austria de un aliat de nădejde.
De asemenea, o Polonie slabă slujea și Transilvaniei
lui Răkoczi. Nu în ultimul rând, slăbirea republicii
nobiliare ar fi înlesnit drumul ambițiilor expansio-
niste suedeze. Având spațiu de manevră spre
răsărit, Suedia ar fi avut o compensație pentru a
nu se mai răfui cu Olanda și cu Danemarca, membri
ai preconizatei alianțe pan-protestante.
Concluzii
Eseul de față s-a preocupat de analiza politicii
europene a lui Oliver Cromwell ca parte a unei
teme de reflecție mai largi: sistemul westphalian
de state. Am arătat că Pacea westphalică nu a dus
la abolirea războiului religios ori a motivațiilor
religioase în politică. Diplomația cromwelliană ca
și cea a altor state europene era tensionată de
nevoia de a îmbina exigențele confesionale cu cele
de natură economică și strategică.
Două au fost obiectivele principale ale politicii
externe engleze în vremea Commonwealth-ului:
crearea unui imperiu maritim extraeuropean și
edificarea unei axe protestante. Pentru aceasta,
pivotai întregului eșafodaj a fost relația cu Franța
și Spania. Anglia a mizat pe alianța cu Franța pentru
a-și canaliza energia contra Spaniei și a Austriei,
ambele state habsburgice și catolice. Liga protes-
tantă (și anti-spaniolă dacă luăm în considerare și
Franța) avea rolul unui sistem de alianțe defensiv-
ofensive care să apere protestantismul și să ofere
Angliei un scut pentru interesele sale coloniale.
--------------------------------------m--------
Miza pe cartea franceză poate părea o incoeren-
ță a Lordului Protector dacă o raportăm la ceea ce
știm a fi tema strategiei britanice pe continent: con-
tra-balansarea. Ajutând Franța să devină hegemonul
continentului, Cromwell le concretiza un inamic
succesorilor săi. Trebuie să înțelegem însă că pentru
acele timpuri fruntariile Europei nu se opreau la At-
lantic, ci la granițele Lumii Noi, adică în imperiul
american spaniol. Deci, conform priorităților engleze,
Spania era încă adevăratul hegemon. Căutând ecouri
în istorie putem găsi mai multe asemănări. Pe de-o
parte, alianța franco-engleză este o anticipare a
cooperării franco-britanice din secolele XIX-XX con-
tra Germaniei. Pe de alta, politica lui Cromwell aduce
cu cea americană din timpul Războiului Rece, când
Statele Unite au încercat să îndiguiască Uniunea
Sovietică printr-un cordon sanitar de state aliate.
Preferința față de Mazarin trimite cu gândul la
încercarea lui Nixon și Kissinger de a sparge unitatea
blocului socialist prin stimularea disensiunilor Chinei
(în cazul de față Franța interpretând rolul Beijing-
ului) față de Moscova.
Dar mai presus de toate, pildele episodului
istoric cromwellian de după încheierea Păcii
westphalice ar trebui să ne îndemne să reflectăm
asupra ororilor războiului religios. Acea epocă
cunoștea tribulațiile depășirii acelui flagel. Epoca
noastră pare să se îndrepte în sens invers.
BIBLIOGRAFIE
Cărți
1.	Aron, Raymond, The century of total war (CTW),
Doubleday & Company, Inc., New York, 1954
2.	Aron, Raymond, Peace and war. A theory of
internațional relations, Doubleday & Company,Inc.,
New York, 1966
3.	Berenger, Jean, Istoria Austriei Corint, Colecția
Microsinteze, București, 1999
4.	Braudel, Fernand, Timpul lumii, Meridiane,
București, 1989
5.	Brzezinski, Zbigniew, Marea dilemă, Scripta,
2005
6.	Burton, John, World Society, Cambridge Uni-
versity Press, Cambridge, 1972
7.	Chirot, Daniel (coord), Originile înapoierii în
Europa de Est, Corint, București, 2004
8.	Davies, N orman, Europe-A history, PIMLICO,
Suffolk, 1997
9.	Ferguson, Niall, Empire. How Britain made the
modern worid, Penguin Books, London, 2007
10.	Fraser, Antonia, Cromwell, voi. II, București, 1982
11.	Gilpin, Robert, War and change in worid his-
tory, Cambridge University Press, Cambridge, 1981
12.	Kissinger, Henry, Diplomația, AII, București, 2007
—nu----------------------------------------------
13.	Maurois, Andre, Istoria Angliei, Orizonturi,
București
14	Mureșan, Camil, Revoluția burgheză din
Anglia, Editura Științifică, București, 1964
15.	Villar, Pierre, Istoria Spaniei, Corint, Colecția
Microsinteze, București, 2000
16.	Wallerstein, Immanuel, Sistemul mondial
modern, Meridiane, București, voi. II, 1993
Articole
-	Jacob N. Bowman, The Protestant interest in
Cromwell’s foreign relations, Inaugural-dissertatio,
Greenville, Ohio, U. S. A., 1900.
-	Benjamin O. Fordham, Victor Asal, “Billiard ball
or snowflakes? Major Power prestige and the interna-
țional diffusion o institutions and practices”, Interna-
tional Studies Quarteily, voi. 51. No.l, March 2007,
pp. 31-53.
-	Silviu Valentin Pietraru, Raymond Aron, Cronica
unui spectator angajat, în Revista „Lumea”, Nr. 2 (179),
2008, pp. 100-104.
Surse web
-	http://www.youtube.eom/w atch?v=611T2ZYg-4E
(discursul lui Winston Churchill din 4 iunie 1940)
-	http://www.youtube.com/watch?v= BLmi
OEk59n8 (discursul inaugural al lui John Fitzgerald
Kennedy din 20 ianuarie 1961)
1	Henry Kissinger, Diplomația, AII, București, 2007,
pp.48-52.
2	Henry Kissinger: „Odată cu prăbușirea con-
ceptului de unitate, statele ce-și făceau apariția în
Europa aveau nevoie de o seamă de principii, pentru
a-și justifica erezia și a-și reglementa relațiile. Le-au
găsit în conceptele de raison d’etatși de echilibru al
puterii, depinzând unul de celălalt. Raison d’etat
susținea că binele statului scuza mijloacele folosite
pentru a-1 menține; interesul național a luat locul
noțiunii medievale de moralitate universală. Echilibrul
puterii a înlocuit nostalgia pentru monarhia universală,
cu consolarea că fiecare stat, în urmărirea intereselor
sale egoiste, va contribui cumva la siguranța și
progresul tuturor celorlalte”. Ibidem, p. 50.
Vezi și Jacob N. Bowman, The Protestant interest
in Cromwell’s foreign relations, Inaugural-dissertatio,
Greenville, Ohio, U. S. A., 1900, p. 45 http://
www.archive.org/stream/protestantin tereOObowm
rich/protestantintereOO bowmrich_djvu.txt.
Benjamin O.Fordham, Victor Asal, Billiard ball or
snowflakes? Major Power prestige and the interna
tional diffusion o institutions and practices, Interna
tional Studies Quarterly, voi.51. No.l, March 2007,
pp. 31-53.
3	Exemplele care se pot da sunt nenumărate. De
la povara omului alb, la ideea unei Rusii pravoslavnice
până la recidivarea fundamentalismului islamic din
zilele noastre. De asemenea, prezența religiei în
------------■ Revista de istorie militară ■--------
politica poate fi exemplificată prin discursul mai multor
oameni politici. Vezi discursul lui Winston Churchill
din 4 iunie 1940, http://www.youtube.eom/w atch?v=
611T2ZYg-4E, precum și cel inaugural al lui John F.
Kennedy din 20 ianuarie 1961, http://www.youtube.
com/watch?v= BLmiOEk59n8
4	John Burton, World Society, Cambridge Univer-
sity Press, Cambridge, 1972, pp.19-28. Pentru ideea
că relațiile internaționale înseamnă mai mult decât
relații între guverne vezi Robert Gilpin, War and
change in world history, Cambridge University Press,
Cambri dge, 1981, p. 46. Vezi și Zbigniew Brzezinski,
Marea dilemă, Scripta, 2005, pp.VII-XIII, p. 3.
5	Fernand Braudel, Timpul lumii, voi. I, Editura
Meridiane, București, 1989, pp.13-45.
6	Immanuel Wallerstein, Sistemul mondial modern,
Editura Meridiane, București, voi. II, 1993, p.191.
7	Fernand Braudel, op.cit, p. 416. Wallerstein,
dimpotrivă, vorbește despre o scădere a puterii statale
în favoarea ascensiunii și „inflației” de noi nobili.
Immanuel Wallerstein, op.cit., p. 202.
8	Ibidem. Vezi și Daniel Chirot, Cauze și consecințe
ale înapoierii, pp. 9-25 și Robert Brenner, înapoierea
economică în Europa de est în lumina dezvoltării
occidentale, pp.27-59 în Daniel CHIROT (coord),
Originile înapoierii în Europa de Est, Corint,
București, 2004.
9	Raymond Aron, The century of total war (CTW),
Doubleday & Company, Inc., NewYork, 1954, pp. 137-
140; Idem, Peace and war. A theory of internațional
relations, Doubleday & Company, Inc., New York,
1966, pp.95-120; Silviu Valentin Pietraru, Raymond
Aron, Cronica unui spectator angajat, în „Lumea”, nr.
2 (179), 2008, pp.100-104.
10	Vezi nota 7.
11	După abdicarea lui Carol Quintul, fratele său
Ferdinand îi va succeda la conducerea Austriei și a
posesiunilor germanice ale familiei de Habsburg. Ul-
terior, Ferdinand va împărți Austria în trei, după
numărul celor trei fii ai săi: Maximilian, Ferdinand și
Carol. Jean Berenger, Istoria Austriei, Corint, Colecția
Microsinteze, București, 1999, pp. 34-35.
12	Pierre Villar, Istoria Spaniei, Corint, Colecția
Microsinteze, București, 2000, p. 51.
13	Fernand Braudel, op.cit., voi. I, p. 418.
14	Ibidem, voi. II, p. 241 și urm. Criza de la 1650 pe
care o sesizează Wallerstein pe plan european coin-
cide cu anul 1642, dat de Braudel ca an al începutului
stagnării. Immanuel Walerstein, op.cit. p.191.
15	Ibidem, p.132.
16	Andrd Maurois, Istoria Angliei, Editura
Orizonturi, București, p.359. Niall Ferguson, deși nu
se ocupă explicit de problemă afirmă tot tirania
suveranului drept cauză a Războiului Civil. Niall
Ferguson, Empire. How Britain made the modern
world, Penguin Books, London, 2007, p. 4.
17	Immanuel Walerstein, op.cit. 154 și urm. Vezi și
Andre Maurois: „în realitate, era vorba nu atât de o
adevărată revoluție, care e întotdeauna provocată de
mari tulburări economice, ci de ceea ce s-ar putea numi
lupta între partide”. Andre Maurois, op.cit, p. 401.
----■ Revista de istorie militară ■-----------------
18	Norman Davies, Europe-A history, PIMLICO,
Suffolk, 1997, p. 660.
19	Camil Mureșan, Revoluția burgheză din Anglia,
Editura Științifică, București, 1964, p. 271.
20	Ibidem.
21	Ibidem, p. 272.
22	„Cromwell’s administration stood between a
religious and a commercial age and partook of the
characteristics of both. To him the Common Cause
was the defence of internațional toleration, the relief
and protection of persecuted Protestants; he sought
their protection through treaties with the Catholic
States and through embassies to the persecuting
princes.” The Protestant interest in Cromwell’s for-
eign relations, Inaugural-dissertation, Jacob N. Bow-
man, op.cit., p.l
23	Immanuel Wallerstein, op.cit., p.107. A se
observa că în timpul Protectoratului producția engleză
de nave se ridică de la sub una pe an în timpul lui
Carol I la peste 5/an. Antonia Fraser, Cromwell,
voi. II, București, 1982, p. 316.
24	Camil Mureșan, op.cit., p. 274.
25	Ibidem, p. 275.
26	Ibidem, p. 275 și urm.
27	Ibidem, p. 277.
28	Ibidem, p. 280.
29	Jacob N. Bowman, op.cit., pp.41-56; 67-74. Vezi
și Antonia Fraser, op.cit., pp. 322-323.
30	Antonia Fraser dă ca an 1653 pentru tratatul cu
Portugalia, urmând ca ratificarea lui să se realizeze 3
ani mai târziu. Antonia Fraser, op.cit., p.317. Camil
Mureșan dă ca an 1654 în Camil Mureșan, op.cit, p.281.
31	Gândirea imperială/imperialistă a lui Cromwell
fusese influențată de două personaje: Sir Walter Ra-
leigh autor al History of the world și Thomas Gage,
fost preot dominican devenit protestant, autor al unei
alte lucrări The English-American: A new suiwey of
the West Indies. Cea de-a doua carte s-a bucurat de o
asemenea primire în rândul publicului încât Cromwell
a ordonat o a doua tipărire a sa în 1653. Antonia Fraser,
op.cit., p.296 și urm.
32	1654, cf. Antonia Fraser, op.cit, p.296.1655, cf.
lui Camil Mureșan, op.cit., p. 286. Niall Ferguson dă
ca an tot 1655. Niall Ferguson, op.cit, p. 2.
33	Camil Mureșan, op.cit., pp. 285-287.
34	Antonia Fraser, op.cit, p. 323-324.
35	Camil Mureșan, op. cit., p. 272. Jacques Madaule,
Istoria Franței, voi II, Editura Politică, București, 1973,
p. 378.
36	Ibidem, p. 379.
37	Cronicile vremii vorbesc de o sumă de jumătate
de milion de lire, dar se pare că este mult exagerată.
Antonia Fraser, op.cit., p. 318-319.
38	Antonia Fraser, op.cit, p. 320.
39	Camil Mureșan, op.cit., p. 284, nota 1.
40	Ibidem, p. 291. Vezi și Antonia Fraser, op.cit.,
p. 327.
41	Anumite cercetări dau ca autor al scrisorii pe
secretarul lui Hmelnițki, Daniel Vâboțski. Ibidem,
p. 328-330.
------------------------------------------nu—
Istoria Războiului Rece
1968. INVAZIA DIN CEHOSLOVACIA
PERCEPȚII ROMANEȘTI ȘI STRĂINE
CERASELA MOLDOVEANU
Institutul pentru Studii Politice de Apărare și Istorie Militară
Abs traci
Theinvasion of the member States ofWarsawPactin Czehoslovakia aroused attention andalso
concern of occidental States. There were more virulent positions against the invasion, including
among western leftistparties, which didnot exceed the legal event. Theyhave yet contributed to the
erosion of So viet authorithy, especially among communist and socialist parties in the western world.
With some months before the invasion reactions of solidarity with the government in Prague and
reject any foreign interference in Czechoslovak state policyhad emerged, intensifying in the same
time with the violation of the sovereignty of Czechoslovakia.
The Romanian reaction, as a member of the WarsawPact, was a big surprise both States under
Moscow’s swaygovernments and especially for democraticsgovernments. Byits position, Ceausescu,
became, fora time, a Communist leader courted by major European chancellery, drawing on its side
a number of political, economic and financial advantages.
Keywords: Czechoslovakia, invasion, de Gaulle,
Le Monde, reacționa
Fenomenul Primăverii de la Praga, care a
culminat cu intervenția militară a celor cinci state,
membre ale Tratatului de la Varșovia, a fost urmărit
cu deosebit interes în aproape toate țările lumii.
Deși deznodământul era cumva previzibil, o undă
de speranță că lucrurile ar putea să se schimbe, să
se producă o desprindere din anchilozarea politică
și ideologică de care a fost cuprinsă Europa
Centrală și de Est, a făcut ca sufletele a milioane
de oameni să aștepte o minune. Această speranță
firavă a fost brutal spulberată de tancurile sovietice
și trupele celor cinci țări, în dimineața zilei de 21
august 1968. Istoria a consemnat evenimentul ca
un moment de criză în istoria Războiului Rece și al
Tratatului de la Varșovia, dar și unul de referință în
mentalul colectiv al oamenilor. Reacția statelor
lumii la intervenția militară din august, atât a celor
din blocul comunist care nu au participat la invazie,
cât și a celor din lumea liberă, a fost de condamnare
la unison a intervenției militare, fiind considerată
de toți o brutală ingerință în afacerile interne ale
unui stat suveran, cât și o gravă încălcare a
drepturilor omului. Luările de poziție oficiale ale
statelor lumii nu au depășit nivelul declarativ,
sacrificând astfel mugurii unei noi mișcări de
reformare a blocului comunist, dar având meritul
să evite o criză majoră care ar fi aruncat omenirea
într-un potențial nou război mondial. Occidentul a
-----------■ Revista de istorie militară ■------
16
condamnat intervenția militară, dar n-a intervenit,
calificând-o un „episod al istoriei”, al Războiului
Rece. Ca atare, încă din timpul negocierilor sovieto-
cehoslovace a fost clară și bine delimitată poziția
statelor occidentale, cât și a SUA. Poziția Occiden-
tului din acele zile a demonstrat că vesticii nu erau
deloc dispuși „să-și pună pielea în saramură, printr-
o intervenție în favoarea reformatorilor, ba mai
mult, înțelegerea tacită cu Moscova, privind sferele
de influență, era încă „vie”. Față de evenimentele
din august 1968 din Cehoslovacia, reacția Occiden-
tului a fost rezervată, explicabilă prin configurația
și aranjamentele geopolitice stabilite în Europa
după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial,
în spiritul doctrinei „Sonnenfeldt”1, Statele Unite
au considerat problema cehoslovacă „o afacere de
familie” a lagărului socialist și a Tratatului de la
Varșovia, iar „invazia rușilor în Cehoslovacia nu
trebuie privită ca ceva tragic, ea reprezintă doar o
pană de automobil pe drumul cooperării Est-Vest”2.
Chiar dacă SUA și aliații lor din NATO erau
interesați în mod obiectiv în slăbirea forței celuilalt
bloc militar ce li se opunea, Organizația Pactului
de la Varșovia, aceștia, ca regulă generală, s-au
străduit să evite o confruntare directă cu Moscova.
O parte a oamenilor politici occidentali respecta
punctul de vedere potrivit căruia amplificarea
tendințelor policentriste în lagărul est-european va
rupe echilibrul de putere care s-a format în Europa
și va spori tensiunea pe continent, fapt care nu era
de dorit pentru Occident. Pe toată perioada „Primă-
verii de la Praga”, guvernul SUA s-a distanțat în
mod constant de arhitecții reformelor cehoslovace,
străduindu-se să nu dea Uniunii Sovietice și aliaților
săi nici cel mai mic motiv pentru a fi învinuiți de
amestec în problemele interne ale Cehoslovaciei
și, în mod firesc, motiv pentru intervenție. Mai
mult, folosind canalele diplomatice, guvernul SUA
a cerut în mod repetat reformatorilor praghezi să
dea dovadă de reținere și prudență5. Ținând cont
de soliditatea modelului de organizare postbelică a
Europei, elaborat la lalta și Potsdam, SUA și
celelalte puteri occidentale, în pofida întregii
retorici propagandistice, după 21 august, nu numai
că nu au fost înclinate să adopte sancțiuni împotriva
URSS, care să meargă prea departe, dar, în mod
accentuat au demonstrat absența oricăror interese
speciale în privința problemelor interne ale țărilor
blocului est-european. Ca și în cazul evenimentelor
din 1956, din Ungaria, ei, practic, au recunoscut
dreptul Uniunii Sovietice de a dicta în sfera sa de
----■ Revista de istorie militară ■--------------
influență. Mulți observatori importanți au re-
marcat, în mod rezonabil, că acțiunea din 21 au-
gust 1968 a avut un caracter defensiv, fiind, în mod
subiectiv, îndreptată în direcția refacerii pozițiilor
URSS care se șubreziseră într-una din țările-cheie
ale zonei sale de securitate, în direcția menținerii
parității obținute, și nicidecum în direcția dobândirii
de noi spații geopolitice4. în această privință,
generalul de Gaulle a fost, probabil, foarte sincer,
când, printre altele, încă din 1956, a șocat opinia
publică franceză scuzând agresiunea sovietică din
Ungaria, prin menținerea echilibrului de forțe în
Europa5. Atât în cercurile liberale, cât și în cele
conservatoare din diverse țări, existau aceleași
îngrijorări, referitoare la faptul că succesele
reformatorilor praghezi vor spori influența ideilor
și partidelor de stânga în Occident. Convingerea
potrivit căreia nu va izbucni un război din cauza
Cehoslovaciei, a jucat un rol important în
elaborarea și adoptarea soluției de forță în problema
cehoslovacă. în legătură cu aceasta, sunt caracte-
ristice cuvintele rostite de către ministrul Afacerilor
Externe al URSS, A. A. Gromâko, la ședința Biroului
Politic: „Trebuie să ne gândim ce implică măsurile
excepționale! Eu cred că acum situația interna-
țională este de așa natură încât măsurile excepțio-
nale nu pot duce la agravarea ei. Un conflict major
nu se va declanșa”6. Aceste cuvinte aproape că
repetă textual ceea ce spusese Hrușciov la sfârșitul
lui octombrie 1956, cu prilejul analizării problemei
ungare de către conducerea sovietică. Și a avut
dreptate! în memoriile lui Dobrânin7, acesta
relatează că, la 20 august, a transmis lui Johnson o
comunicare din partea guvernului sovietic destinată
guvernului american, în care explica de ce Uniunea
Sovietică este „constrânsă”, împreună cu partenerii
ei din Pactul de la Varșovia să salveze regimul din
Cehoslovacia, amenințat de reacțiunea internă și
externă. Președintele Johnson a rămas foarte
liniștit. El era preocupat, în acel moment, de vizita
pe care urma să o întreprindă în Uniunea Sovietică
în viitorul apropiat. Chestiunea invadării Cehoslo-
vaciei l-a lasat indiferent. Nu aceeași a fost reacția
la Departamentul de Stat, care a înțeles imediat că
evenimentul era de o considerabilă gravitate.
Departamentul de Stat a exercitat presiuni pentru
a-1 convinge pe Johnson că este necesară o
atitudine fermă și, de altminteri, în Congres s-a
manifestat un curent viguros, ca Statele Unite,
chiar dacă nu inter veneau și nu intenționau să
intervină sau să facă din invazia Cehoslovaciei un
----------------------------------------nu—
■ Ludwig Svoboda, unul din liderii
Primăverii de la Praga
motiv de confruntare cu Uniunea Sovietică, să
condamne totuși invazia, întrucât prestigiul lor ar
fi fost grav afectat. Chiar și în aceste condiții au
existat multe luări de poziție virulente împotriva
invaziei, care, chiar dacă nu au depășit cadrul legal
al manifestării, au contribuit la erodarea autorității
sovietice, în special în rândul partidelor comuniste
și socialiste din lumea occidentală. în Finlanda,
țară cu o puternică influență sovietică la acea dată,
ocupația a provocat un imens scandal. Partidul
Comunist din Finlanda a denunțat ocupația, la fel
ca Partidul Comunist Italian și cel francez.
Președintele Finlandei, Urho Kekkonen, a fost
primul politician vestic care a vizitat oficial
Cehoslovacia după august 1968, fiind întâmpinat
cu cele mai mari onoruri de către președintele
cehoslovac, Ludwig Svoboda, pe 4 octombrie 1969.
Reacțiile de solidarizare cu guvernul de la Praga și
de respingere a oricărei imixtiuni externe în politica
statului cehoslovac, din partea mișcării socialiste
și comuniste din Occident, apăruseră cu ceva luni
înainte de invazie. Au existat semnale de încurajare
din „lumea liberă” de când a început să se contureze
acest pericol. O telegramă din 4 mai a ambasa-
dorului român la Roma, Cornel Burtică8, semnala
faptul că la nivelul conducerii partidului comuniș-
tilor italieni se înțelesese limpede că „pozițiile
independente ale unor țări socialiste și ale unor
partide comuniste sunt văzute la Moscova ca poziții
antisovietice. O parte a conducerii sovietice are
în vedere chiar eventualitatea unei intervenții
militare în Cehoslovacia, în cazul în care
socialismul ar fi pus în pericol”. Ivan Gustov,
membru supleant al CC al PCUS, care participase
la recent-încheiatul congres al Partidului
Comunist din San Marino, se oprise câteva zile la
Roma și în cadrul discuțiilor pe care le purtase cu
conducerea P.C. Italian prezentase în culori foarte
sumbre situația din Cehoslovacia, afirmând că în
această țară „s-a dat prea multă libertate presei,
radioului și televiziunii, au fost întărite partidele
ultra reacționare ca Partidul Social-Democrat și
Partidul Catolic, cresc tendințele antisovetice în
Cehoslovacia ca și pericolul ca Dubcek sa piardă
controlul situației din țară”9. Iată un limbaj care
exprima indirect conținutul evenimentelor din
Cehoslovacia, dar care amintea foarte bine
practicile Kominternului, instrumentul de
influențare și destabilizare a vieții politice din alte
țări, utilizat pe scară largă de statul sovietic în
toată perioada interbelică. Analizând situația din
Cehoslovacia, „comuniștii italieni - se arăta în
telegrama amintită mai sus - au ajuns la concluzia
că există pericolul unei intervenții externe, față
de care P.C.I. nu poate rămâne indiferent... S-a
stabilit ca tovarășul Luigi Longo, secretar gen-
eral P.C. Italian, să facă o vizită la Praga” pentru
a exprima „solidaritatea P.C.I. cu acțiunile
întreprinse de P.C. din Cehoslovacia pe calea
democratizării țării” și „să dea de înțeles în primul
rând sovieticilor că un amestec în treburile in-
terne cehoslovace va însemna un atac și la adresa
altor forțe democratice internaționale... în afară
de discuții, tovarășul Longo va ține la Praga și o
conferință de presă în care va exprima explicit
sau implicit ideile de mai sus”.
Imediat după invazie, pe 22 august 1968, ziarul
francez „Le Monde” relata în paginile sale câteva
din reacțiile avute de oameni politici ai Franței, de
partidele și organizațiile de stânga. La ambasadele
sale din Washington, Londra și Paris, guvernul
sovietic a emis prin Agenția Tass o declarație
extrem de vagă care să justifice intervenția și a
trimis mesaje către președintele american Johnson,
către domnul Wilson și generalului de Gaulle, pentru
a-i informa despre situația creată. Președintele
francez, după consultarea cu dl. Couve de Murville
(ministrul francez de Externe, n.n) a pregătit o
declarație prin care condamnă URSS că „nu
abandonează politica de putere a blocurilor”, și a
-----------■ Revista de istorie militară ■-----
continuat, „în afara faptului că invazia constituie
un atac la drepturile și destinul unei țări prietene,
împiedică și încercările de a produce o relaxare
(între cele două blocuri politico-militare, n.n.),
proces ce se află în desfășurare”. Inclusiv Partidul
Comunist Francez își exprima surpriza și dezapro-
barea - se semnala în continuare în paginile ziarului -,
în timp ce federațiile sindicale nu pot decât să
deplângă evenimentul”. Asemenea reacții - arată
în continuare „Le Monde” - au avut și alte forma-
țiuni și instituții franceze cu orientare de stânga
sau de centru, precum Partidul Socialist Unit,
Convenția Instituțiilor Republicane, Uniunea
Asociațiilor și Cluburilor Socialiste, Confederația
Franceză Democratică a Muncii etc. De asemenea,
la Roma, Partidul Comunist Italian a declarat ferm
că: „nu există justificare pentru intervenția militară
din Cehoslovacia” și și-a reafirmat sprijinul pentru
guvernul reformator de la Praga. Politologul și
ziaristul francez Roger Massip denunța invazia
într-un articol din cotidianul „Le Figaro”10, pe care
o compara cu o „reîntoarcere a zilelor negre ale
Războiului Rece”. El a reușit să analizeze, sumar,
efectele politice internaționale pe care le
presupunea agresiunea sovietică în Cehoslovacia:
„Primul efect al acestui eveniment va fi să distrugă
imaginea unei Rusii Sovietice, apărută în ultimii
ani, în care omenirea considera că ceea ce s-a
întâmplat în Budapesta anului 1956, este de
neconceput astăzi... Al doilea efect este faptul că
întreaga politică de apropiere de statele Vestice
este acum compromisă. Acum, nu ne gândim numai
la contactele ruso-americane și la înțelegerile
referitoare la armele nucleare, care concretizează
încercările făcute de două mari puteri în dorința
lor de a găsi căile pentru o coexistență pașnică,
dar și la eforturile generalului de Gaulle, dornic să
realizeze, ceea ce s-a dovedit doar un vis, o politică
durabilă de relaxare, înțelegere și cooperare cu
statele din Est... Cel de-al treilea efect este faptul
că URSS nu va putea să mai atace pe «imperialiștii»
de la Washington și pe «agresorii» din Vietnam,
fără să provoace consternare... Pentru mult timp
de acum înainte va fi imposibil să consideri Rusia
Sovietică drept «pilonul esențial al Europei»”. în
încheiere, acesta remarca cu dramatism că: „încă
odată Cortina de Fier a coborât asupra unui popor,
care, fără să renunțe la comunism, și-a dorit să se
bucure de puțin mai multă libertate. S-a demonstrat
încă odată, că pentru Moscova cele două noțiuni
sunt incompatibile”.
----■ Revista de istorie militară ■----------------
O altă voce care a criticat vehement invazia
trupelor celor cinci armate în Cehoslovacia,
militând pentru unitatea europeană, a fost liderul
socialist italian, Pietro Nenni, care și-a făcut
publică poziția în fața unui for oficial, al Camerei
Deputaților din Parlamentul italian11. El denumește
fenomenul reformator de la Praga, drept „o erezie
a libertății”, „cu alte cuvinte, lupta surdă a unui
popor pentru libertate, care, stimați colegi, nu este
nici de esență proletară, nici burgheză, ci doar
umană”. După o trecere în revistă a evenimentelor
care au marcat Cehoslovacia și, implicit, țările
Tratatului de la Varșovia, în anul 1968, a afirmat:
„Acesta este contextul în care este situată și
condamnată intervenția sovietică, nu numai
pentru metodele brutale prin care s-a produs
invazia, dar și pentru precedentele invaziei. Ce s-
a întâmplat, s-a întâmplat, și la baza celor petrecute
stă refuzul Moscovei de a accepta o direcție politică
bazată pe libertate”. în încheiere, Pietro Nenni
subliniază că acest conflict poate cuprinde și alte
țări din lagărul comunist, atrăgând după sine
inclusiv schimbări ale frontierelor: „Adevărul în
situația actuală este că, diferendele se află mai
degrabă în interiorul blocului militar decât între
două blocuri și echilibrul lor militar. Ultimul
exemplu este, desigur, Cehoslovacia; România este
un caz latent, ce riscă ca să-și apere autonomia în
interiorul sistemului, fapt ce îi slujește nu pentru a
amenința securitatea altor popoare, ci ca să și-o
asigure pe a sa; cazul Iugoslaviei se redeschide iar,
cu consecințe ce ar putea fi dramatice din cauza
■ Pietro Nenni, liderul socialist italian,
a criticat vehement invazia din
Cehoslovacia
transformărilor, și ar putea afecta sistemul
frontierelor pe care se sprijină pacea atât de
precară din Europa”.
La o zi după intrarea trupelor sovietice în
Cehoslovacia, la 21 august 1968, publicistul și
scriitorul german Immanuel Birnbaum, în ziarul
vest-german, „Siiddeutsche Zeitung”12, analizează
motivele acestei brutale intervenții și impactul pe
care aceasta l-a avut asupra țărilor din blocul estic:
„Nu este greu să observi de ce situația a explodat
tocmai acum. Nu are nimic de-a face cu «persecu-
ția» muncitorilor pro-sovietici din fabricile
cehoslovace, așa cum a pretins presa sovietică,
dar are de-a face cu data apropiată a Conferinței
Partidului Comunist Cehoslovac, care s-a stabilit
pentru începutul lunii septembrie. La această
conferință vor fi destituiți, cu siguranță, din CC al
PCC și ultimii susținători ai Moscovei. Brejnev
dorește să prevină această rușine a politicii sale.
De aceea, a trecut la ofensivă, fără să-i pese de
efectele neplăcute pe care le resimt atât Estul, cât
și Vestul... Nu este nici-o alinare în faptul că rușii
își strică imaginea în ochii întregii lumi cu politica
lor brutală. Au distrus atât de mult din structura
încă nesigură a păcii internaționale cu acest tip de
politică, încât, în final vom suferi cu toții, nu doar
Cehoslovacia și Uniunea Sovietică”. La câteva
luni după invazie, după ce marile capitale europene
au denunțat și condamnat in corpore agresiunea
împotriva unui stat suveran, lucrurile au început
să reintre pe un făgaș normal, interesele financiare
ale unor state capitaliste fiind preponderente în
continuarea relațiilor economice și politice cu
guvernele statelor considerate, cu puțin timp în
urmă, invadatoare. Relevantă în acest sens este și
nota confidențială emisă de ministrul Afacerilor
Externe din Luxemburg la 24 octombrie, referitoare
la viitorul relațiilor țării sale cu state din Europa de
Est, inclusiv cu Uniunea Sovietică13: „A venit la
mine însărcinatul cu Afaceri Străine polonez, dl.
Wurth, și m-a întrebat care este opinia/atitudinea
noastră față de țara sa, după evenimentele din
Cehoslovacia. I-am spus că atât guvernul cât și opinia
publică dezaprobă acțiunea din Cehoslovacia a unor
membri ai Tratatului de la Varșovia. L-am infor mat
că noi considerăm intervenția drept o violare
flagrantă a drepturilor omului, dar chiar și așa,
guvernul Ducatului Luxemburg speră că vom putea
să continuăm să căutăm mijloace de destindere în
relațiile dintre Estul și Vestul Europei. I-am mai spus
că, practic, intenționăm să continuăm negocierile
dintre țările noastre, începute înainte de evenimen-
tele din Cehoslovacia. El mi-a reconfirmat dorința
guvernului său de a începe negocierile pentru un
acord aerian între Marele Ducat și Polonia. Mi-a
înmânat o notă oficială prin care cerea guvernului
nostru să stabilească o dată pentru negocieri... Mie
mi se pare că ar prefera ca aceste negocieri să
înceapă primăvara viitoare”. „Cât privește relațiile
noastre cu URSS, dl. Wurth a întrebat mai multe
detalii despre numărul de persoane care lucrează la
ambasada sovietică și despre condițiile de reluare a
politicii noastre de destindere. I-am răspuns dl. Wurth
că problema nivelului de încadrare cu personal la
ambasada sovietică, categoric nu se va pune în mod
oficial, guvernul rezervându-și dreptul să reducă
numărul personalului în mod gradat, în momentul
când oficialii sovietici își termină serviciul în cadr ul
ambasadei”.
Pentru a pune în antiteză percepția deformată
de propaganda comunistă, față de cea existentă în
statele democratice ale lumii, la 23 august, cotidianul
est-german „Neues Deutschland” relata cum intrarea
trupelor Pactului de la Varșovia în Cehoslovacia era
privită ca un semn de solidaritate cu populația
cehoslovacă14: „Dacă contrarevoluția ar fi învins,
am fi avut la frontierele sudice o țară situată în
afara comunității socialiste. Aceasta ar fi creat o
breșă serioasă în interiorul blocului țărilor socialiste.
Probabil, într-o zi, chiar NATO s-ar extinde departe,
până la Carpați. Știm noi cum sunt militariștii vest-
germani!”
Mergând în aceeași tonalitate, propaganda
comunistă ungară falsifică în mod grosolan
evenimentele revoluționare din 1956, considerând
intervenția sovietică de atunci un „ajutor prie-
tenesc”. într-un articol publicat pe o jumătate de
pagină în „Nepszabadsăg” din 25 august, care-și
propunea să analizeze evenimentele, se atrage
atenția că: „partidul și guvernul maghiar au dat
dovadă de la bun început de cea mai consecventă
atitudine față de evenimentele din Cehoslovacia.
Ele au sprijinit tendințele sănătoase și au atras din
primul moment atenția asupra pericolelor implicite”.
Amintind exemplul evenimentelor petrecute în
Ungaria în 1956, ziarul scrie: „Ajutorul armat pe
care Uniunea Sovietică și ceilalți prieteni ai noștri
ni l-au acordat în toamna anului 1956 nu ne-a
împiedicat nici pe departe să lichidăm gravele erori
ale liderilor de partid dinainte, nu ne-a silit nici pe
departe să revenim la poziția liderilor discreditați, ci,
dimpotrivă, a acționat într-un sens contrar. Acest
------------■ Revista de istorie militară ■------
ajutor ne-a întărit forța și capacitatea de a folosi
roadele ajutorului pe linia punerii în practică a noului
nostru stil politic. Acest lucru reprezintă o dezaprobare
istorică a acelora care declară că acțiunea actuală a
celor cinci țări frățești este îndreptată împotriva
procesului de reînnoire din Cehoslovacia".
Pe 10 septembrie, cotidianul socialist francez „Le
Populaire”15 avertizează asupra atitudinii de
neangajare a marilor puteri față de criza cehoslo-
vacă: „Nu știm cât de departe sunt rușii pregătiți să
meargă în a-și forța aliații să revină pe aceeași linie.
Oricum, impactul psihologic al atitudinii lor, ca și
rezultatul pierderii prestigiului în lume, ar trebui
să-i determine să procedeze cu mai multă precauție...
între timp, americanii demonstrează reținere, iar
avertizările președintelui Johnson nuau consecințe
militare directe. Cel mai regretabil este că în
circumstanțe atât de tragice, vestul Europei, din
care Franța face parte, nu rostește nici-un cuvânt.
Indiferent de motive, toți sunt conștienți că nu
joacă nici-un rol. Dar, din cauza poziției geografice,
(Franța, n.n) este cea mai afectată de problema
cehoslovacă și va fi prima care va fi amenințată
dacă izbucnește vreun conflict mondial”.
Reacția din partea Alianței Nord-Atlantice a
venit târziu, sub forma unui comunicat, în 15
noiembrie 1968. Potrivit comunicatului, criza
cehoslovacă nu a făcut altceva decât să agite din
nou spiritele în privința Berlinului, să producă o
reconsiderare a politicii de apărare în cadrul
Alianței și să pună pe tapet atitudinea izolaționistă
a Franței, dar nu a făcut nicio propunere concretă
privitoare la situația existentă sau la posibilitatea
unei recidive din partea URSS.
Diverse personalități din țările vestice, în spe-
cial, au condamnat public invazia din Cehoslovacia,
fie de la înălțimea unor foruri internaționale, fie
din poziția oficială în care se găseau. Aș aminti
nume precum: cancelarul Willy Brandt, care s-a
dovedit „extrem de surprins” de acțiunea celor cinci
țări din cadrul Tratatului; Mario Scelba, raportor
pentru Comiterul de Politică Externă din Parla-
mentul European, care a inițiat, la 23 septembrie,
o moțiune referitoare la implicațiile politice ale
evenimentelor din Cehoslovacia16; Gaetano
Martino, comisar european italian, care a con-
damnat cu putere, la 1 octombrie, intervenția sovie-
tică în plenul Parlamentului European17 și lista ar
putea continua.
Nu întâmplător am lăsat la urmă reacția pe
care a avut-o în fața invaziei sovietice, liderul
----■ Revista de istorie militară ■--------------
■ Alexander Dubcek, prim secretar
al C.C. al Partidului Comunist
Cehoslovac.devenit „simbol"
al Primăverii de la Praga
român, N. Ceaușescu, pentru că aceasta necesită
o analiză mai amplă a condițiilor interne și externe
care au condus la atitudinea de frondă a țării
noastre. România, țară membră a Tratatului de la
Varșovia, considerată, datorită politicii comunist-
naționale promovată de Gheorghiu-Dej și con-
tinuată de Ceaușescu, drept „copilul teribil” al
lagărului comunist, a avut o atitudine aproape
singulară în cadrul Tratatului. Cu excepția
Iugoslaviei și a Albaniei care se retrăseseră din
organismele pactului militar, România, ca membru
activ al acestuia, a șocat prin atitudinea liderului
său, atât URSS, celelalte țări comuniste, cât și
cancelariile occidentale. A fost momentul său
istoric care l-a consacrat ca lider regional, deschi-
zându-i larg porțile Occidentului. Dar să nu uităm
că, în pofida relaxării din anii 1964-1968, regimul
comunist din România rămânea printre cele mai
staliniste. Liderii comuniști români priveau totuși
cu suspiciune reformele care se produceau în
Cehoslovacia. Pentru ei, efervescentele dezbateri
din presa de la Praga și Bratislava, desființarea
cenzurii, erau de neimaginat. Tentativele lui Ota
Sik de a crea o „economie socialistă de piață” care
să îmbine planul centralizat cu elemente ale
economiei de piață era, de asemenea, iluzoriu.
Aceste reforme erau privite ca un pericol pentru
regim. Spre deosebire de liderii PCR, societatea
românească privea cu simpatie încercarea de
reformare a societății și economiei cehoslovace.
Dar ea s-a mulțumit să stea în expectativă, în
speranța că liderii comuniști vor trece din propria
lor voință la reforme, ceea ce evident era o altă
iluzie. Din cauza liberalizării din anii ’60 nu se
observa că regimul lui Ceaușescu nu simpatiza
reformele lui Dubcek și nu dorea să le aplice în
România. Populația spera ca emanciparea de URSS
să ducă într-un timp previzibil și la schimbări în
interior. Apărând Cehoslovacia, se apărau și
reformele lui Dubcek, înțelegeau cei mai mulți. Nu
era adevărat. Ceaușescu era departe de a fi un lider
reformist. Era interesat exclusiv de putere, nu de
scopurile ei, și cu atât mai puțin de a democratiza
ori reforma regimul. Ce îl interesa pe Ceaușescu
era desprinderea Cehoslovaciei de Moscova, așa
cum făcuseră până atunci Tito, Mao, Enver Hodja
si Gheorghiu-Dej. Dintre toate țările care se
emancipaseră de tutela sovietică, România era
singura membră a Pactului de la Varșovia și a
CAER-ului. Sprijinul lui Ceaușescu nu se îndrepta
spre susținerea reformelor, ci încuraja distanțarea
de Moscova. Pentru București era importantă
apariția unui aliat în cadrul Pactului de la Varșovia.
De aceea, de câte ori Leonid Brejnev îi ataca pe
liderii cehoslovaci, indiferent de conținutul acestor
critici, liderii români țineau partea lui Dubcek, Ota
Sik, Zdenek Mlynar, Ludwig Svoboda etc18. Relațiile
■ Ota Sik, ideolog al reformelor din
Cehoslovacia
României cu Occidentul erau bune. Ținând cont
de condițiile geostrategice postbelice, Occidentul
accepta un regim comunist la București, mai ales
dacă se desolidariza în unele ocazii de URSS. Pe
plan intern, relaxarea ideologică începută în 1962
continua deși populația rămânea antisovietică și,
în linii mari, anticomunistă. Acceptarea limitată a
regimului venea din lipsa unei alternative și a
înțelegerii împărțirii Europei în blocuri. După
înăbușirea revoluției budapestane părea limpede
că este imposibilă o întoarcere la România
antebelică și la democrație. URSS era hotărâtă să
își păstreze posesiunile, iar Occidentul nu era
pregătit să intervină nici chiar atunci când
populațiile se revoltau cu arma în mână. Românii
trebuiau să se împace cu situația și să se acomodeze
cu regimul. Așa gândeau toate populațiile din
spatele Cortinei de Fier. în acest context trebuie
descifrată poziția luată de București în 21 august
1968. Un miting de proporții a avut loc în ziua de 21
august, când Nicolae Ceaușescu a ținut discursul
care l-a consacrat. Popularitatea lui Ceaușescu în
acele zile a fost maximă. Pericolul unei invazii
sovietice a alimentat sentimentul unității naționale
și hotărârea de a rezista. Asta i-a permis lui
Ceaușescu să se identifice cu regimul, și chiar cu
țara. El își va folosi prestigiul nou dobândit pentru
a-și subordona baronii și fidelii lui Gheorghiu-Dej,
pentru a-și înlătura rivalii și pe cei în care nu avea
încredere. Probabil că singurii de acord cu invazia
erau nostalgicii staliniști, rămași fideli Moscovei,
câteva sute de persoane. Majoritatea populației a
fost cuprinsă de o mare emoție. Invazia putea fi
precedentul unei acțiuni similare împotriva
României. în acea vreme, părea mai probabil ca
România să fie atacată din cauza gesturilor sale
publice de independență în politica externă. Se
observă mai puțin că pe sovietici îi deranjau
reformele din Cehoslovacia, și mult mai puțin
sfidările venite de la București. Pentru Ceaușescu
a fost momentul de apogeu. Deși a protestat
împotriva intervenției, paradoxul face că el a fost
beneficiarul ei. Cel puțin pentru o vreme. Acel
discurs i-a adus suportul Occidentului, care, în anii
următori îi va da nenumărate semne de simpatie și
sprijin politic, diplomatic, tehnologic și financiar:
clauza națiunii celei mai favorizate; admiterea în
organisme economice și financiare precum GATT,
WB si IMF; vizitele sale în Occident și SUA, vizitele
unor importanți lideri occidentali la București
relevă toate acestea. Occidentul l-a sprijinit pe
-----------■ Revista de istorie militară ■-----
Ceaușescu din calcul politic, deoarece vedea în
liderul de la București un opozant al Kremlinului.
Se spera astfel spargerea unității Pactului de la
Varșovia și CAER. Autonomia regimului său - pe
care el pretindea a fi o veritabilă independență - i-a
permis să-și consolideze regimul personal. Discursul
din balcon l-a impus celorlalți lideri comuniști din
PCR. El devine un șef providențial, o vedetă a lumii
politice mondiale. Partidul, guvernul, regimul se
confundă din acest moment cu Nicolae Ceaușescu.
Această poziție fermă i-a adus un prestigiu deose-
bit pe plan intern și o largă recunoaștere interna-
țională. Ea a fost factorul principal care a asigurat
supraviețuirea încă două decenii a regimului
neostalinist din România, cultul lui Nicolae
Ceaușescu devenind din ce în ce mai aberant.
în perioada postdecembristă, prin presa scrisă
și audiovizuală s-au pus în circulație un mare număr
de afirmații și de interpretări eronate în legătură
cu locul României în Pactul de la Varșovia,
demersurile autorităților de atunci de la București
în vederea retragerii trupelor sovietice din România
(1958), neparticiparea la intervenția celor cinci
state socialiste în Cehoslovacia (1968) etc. S-a
susținut chiar ideea că politica de distanțare a
regimului comunist din România de URSS ar fi
fost, în realitate, regizată de Kremlin pentru a in-
duce în eroare Occidentul și a folosi România ca
un cal troian sui generis, pentru a avea acces la
tehnologia de vârf occidentală și în măsura
posibilităților, la unele secrete politice sau chiar
militare. Mitingul din Piața Palatului, organizat la
21 august 1968 pentru a condamna intervenția în
Cehoslovacia, a fost și el prezentat ca un posibil
aranjament între Brejnev și Ceaușescu pentru a-i
face pe occidentali să creadă că Romania dispunea
de o largă marjă de manevră în cadrul Tratatului
de la Varșovia. Este ciudat de constatat că astfel de
teze au circulat și circulă numai în mediile
românești și în unele cercuri ale emigrației
maghiare în perioada Războiului Rece. Niciunul
dintre cercetătorii avizați, în primul rând cei
străini, nu au pus la îndoială caracterul real,
autentic al politicii de independență a regimului
comunist din România, în anii ’60-’80.
1	Jaromir Navratil, The Prague Spring ’68, Central
European University Press, 1998, p. 494.
2	Henry Kissinger, Diplomația, Editura AII,
București, 1998, p. 636.
3	Alekandr S. Stăkalin, Primăvara de la Praga în
viziunea generalului A.M. Maiorov, în „Document”,
nr. 1/2005, p. 26-33.
4	Mihail E. lonescu, „Doctrina Brejnev” și politica
sferelor de influență, în „Dosarele Istoriei”, nr. 8/
1998, p.4-5
5	Marie-Christine Kesller, La politique etrangere
de la France. Acteurs et processus, Paris, Presses
des Sciences Po, 1998, p. 202.
6	Mihai Retegan, 1968. Din primăvară până în
toamnă, Editura RAO, București, 1998, p. 195.
7	Vezi Florentina Dolghin, Singurătatea unui
ambasador de cursă lungă, [Anatoli Dobrînin] (La soli-
tude d’un ambassadeur), în „Magazin Istoric”, nr. 3/
2003, p. 40-44.
8	Arhiva Ministerului Afacerilor Externe, Fond
Telegrame Praga/1968, telegrama nr. 71 342/4 mai
1968.
9	Ibidem.
10	Roger Massip, Le rideau de fer est retombe, în
„Le Figaro”/ 22.08.1968, No 7.459, p. 1; 5.
11	Pietro Nenni, Discorsi parlamentari (1946-1979),
Camera dei deputati. Ufficio stampa e pubblicazioni,
Roma, 1983.
12	Immanuel Birnbaum, Der Gewaltakt gegen Prag,
în „Siiddeutsche Zeitung”/22.08.1968, No 202; 24.
13	Archives Nationales du Luxembourg, Relations
internationales, Relations Est-Ouest, Luxemburg, AE
16851.
14	Articolul Unsere Armeen sichern den Frieden,
în „Neues Deutschland”/ 23.08.1968, No 231, p.1-2.
15	Articolul La crise tchecoslovaque et l’Europe
(C., P.), în „Le Populaire”/ 10.09.1968
16	V. Rapport sur Ies consequences politiques des
evenements survenus en Tchecoslovaquie: (Rappor-
teur: M.Scelba), în Parlement europeen - Documents
de seance./ 23.09.1968, No 113, p. 3.
17	V. Discorso di Gaetano Martino, în „Gazzetta
ufficiale delle Comunitâ europee”, Settembre-ottobre
1968, No 106, p. 56-59.
18	Petre Otu, „Stimăm mult și prețuim sprijinul
dumneavoastră”, în „Dosarele Istoriei”, nr. 5(21)/1998,
p. 41-47.
■ Revista de istorie militară ■-------------------------------------------------1 23
Istoria recentă
DUPĂ RĂZBOIUL RECE: ALEGEREA
TIMPURIE A POLITICII DE SECURITATE
CAZUL ROMÂNIEI
General-maior (r) dr. MIHAIL E. IONESCU
Institutul pentru Studii Politice de Apărare și Istorie Militară
Abstract
The article signed byMihailE. lonescu explores the diiiicult choices Romania had to make after
the end of the Cold War, given the newinternațional context that was born in the aftermath of the
collapse of the Soviet Union. Romania’sparticularities areputinto the widerregional context, thus
recreating the timeline of the major shifts in terms and security and politics in Eastern Europe
during the las t decade of the 20thcentury. The author also ponders the possible options Romania and
its neighbors had at that time, succeeding to identify the elements which eventually shaped their
choices.
Keywords: Soviet Union, WarsawPact, NATO, EU,
Romania, United States, Partnership forPeace, Cold War
Care erau opțiunile de securitate națio-
nală ale României, la sfârșitul Războiului
Rece? Care au fost elementele ce au trasat
aceste opțiuni? Cum ar fi trebuit să se
comporte România în conformitate cu aceste
opțiuni?
Acestea sunt întrebări la care orice cercetător,
care analizează comportamentul României la finalul
Războiului Rece, ar trebui să le găsească un răspuns.
Să le cercetăm pe rând, dar mai întâi de toate să
refacem mediul de securitate din Europa de Est, în
perioada 1990-1994. Am ales anul 1994 pentru că
acesta a fost anul când NATO a lansat Parteneriatul
pentru Pace, ce a reprezentat primul pas al Alianței
Nord-Atlantice în rolul jucat în securitatea acestei
zone.
---130----------------------------------
1.	Deci, care a fost mediul de securitate
din Europa de Est, în perioada 1990-1994?
în 1991, Tratatul de la Varșovia a fost desființat,
fapt ce a marcat dispariția principalului instrument
de dominație hegemonică în Estul Europei. Mai
mult decât atât, în urma acordului stabilit, trupele
sovietice s-au retras din Germania de Est și curând
după aceea și din Europa Centrală, momente ce
au însemnat apariția unui mediu de securitate
diferit în această parte a Europei. Din perspectiva
securității internaționale, se stabilea crearea unei
„zone tampon” între frontiera de vest a URSS și
estul frontierei Alianței Nord-Atlantice. Experții
pe probleme de securitate, cât și planificatorii
strategici, au definit, în curând, această „zonă tam-
pon” drept „zona gri” a securității europene.
■ Revista de istorie militară ■
O încercare majoră pentru a evita apariția
acestei „zone gri” s-a produs în 1990, când s-a semnat
Carta de la Paris, considerată o „repetiție” a Actului
de la Helsinki. Carta de la Paris pentru o nouă Europă,
care a fost semnată la Paris, în 19 noiembrie 1990,
de către reprezentanții statelor CSCE, era menită
„pentru a extinde și consolida relațiile de prietenie
și cooperare între statele din Europa, SUA și Canada
și a promova prietenia între popoarele noastre”,
reprezentanții luându-și „angajamentul solemn de a
respecta atașamentul deplin față de cele Zece Prin-
cipii ale Actului Final de la Helsinki, care formează
baza relațiilor dintre noi”1.
Soluționarea pașnică a problemei germane prin
reunificarea celor două state (3 octombrie 1990),
înainte de semnarea Cartei de la Paris, a întărit și
mai mult percepția potrivit căreia nu există o „zonă
gri” de securitate în Estul Europei. Mai mult decât
atât, semnarea Tratatului CFE în noiembrie 1990,
cel mai amplu acord din istorie privitor la reducerea
armamentului și a forțelor armate din Europa, a
întărit și mai mult această percepție.
în august 1991, după lovitura de stat de la
Moscova, republicile sovietice și-au declarat
independența. în decembrie 1991, Uniunea Sovietică
s-a prăbușit, 15 noi state apărând în loc, legate între
ele printr-un acord numit Comunitatea Statelor
Independente. Din perspectiva stării de securitate,
în zona dintre Bug și Prut până la Vladivostok, s-a
creat, dintr-o dată, o situație confuză.
Este firesc că în acest context s-a produs o
schimbare de percepție în ceea ce s-a întâmplat cu
mediul de securitate din Estul Europei. Până în
acel moment au existat temeri cu privire la
angajamentul Moscovei în domeniul securității, ce
ar fi dus la o potențială întârziere în procesul de
retragere a trupelor, precum și pentru punerea în
practică a unei politici de „finlandizare” în Europa
de Est - cum a fost cazul tratatului dintre România
și URSS din 1991. După decembrie 1991, o nouă
amenințare majoră a apărut subit. Zona întinsă,
post-sovietică, prinsă într-un proces de repozi-
ționare geopolitică, a devenit un rezervor de
amenințări non-convenționale. Dintr-o dată, „zona
gri” devine realitate.
Pentru statele din estul Europei era necesară
reîntoarcerea la propriile lor „ecuații” de securitate
națională.
2.	Văzute din perspectiva anului 2009,
opțiunile politicii de securitate a statelor din
Estul Europei ar putea fi enunțate astfel:
----■ Revista de istorie militară ■------------
a.	Neutralitatea. Adepții statutului de neutra-
litate permanentă doresc ca România să benefi-
cieze de protecția acordată de legile internaționale
statelor neutre, evitându-se, astfel, posibile efecte
destabilizatoare, ca membru al Alianței. Istoria a
demonstrat însă, că în cazul unui război regional,
numai țărilor situate în condiții geografice și
geopolitice specifice ar putea să li se respecte
neutralitatea de către părțile revizioniste.
b.	O relație preferențială cu Rusia. Acest
scenariu se bazează pe ideea că vecinătatea cu
Federația Rusă, succesoarea Uniunii Sovietice, și
o țară în plin proces de experimentare a democra-
ției, s-ar putea transforma într-un parteneriat
strâns, care ar asigura securitatea României.
Această idee este destul de lipsită de popularitate
pentru marea majoritate a românilor, din cauza
experiențelor istorice dramatice avute cu Rusia/
URSS, ca vecin apropiat.
c.	Un Pact balcanic de securitate colectivă.
Construirea unei structuri defensive colectivă cu
state precum Bulgaria, Iugoslavia etc. a fost luată
în considerare, dar situația economică slabă, ce
caracteriza toate statele din Estul Europei,
conflictele interetnice și teritoriale rămase
nerezolvate, legătura lor cu Rusia și vecinătatea
unor state membre NATO, precum Grecia și Turcia,
au făcut ca acest scenariu să fie lipsit de viabilitate.
d.	Un pact de securitate cu Ungaria, Re-
publica Cehă și Polonia. Relația permanentă
de securitate pe care o avea România cu țările din
Grupul de la Vișegrad, ar fi putut s-o ajute să se
apropie mai mult de țările occidentale și să facă
parte din grupul celor mai avansate state, pe calea
reformelor politice și economice. Oricum, aceste
state au arătat puțină disponibilitate în a accepta
România în cercul lor, fiind de la început atașate
ideii de aderare la NATO.
e.	Membru al NATO. Să devină membru al
celei mai puternice și de succes alianțe politico-
militare din istoria modernă, era cel mai bun
scenariu pentru România, deoarece acest lucru ar
împiedica orice posibilă agresiune din partea unei
țări străine și în același timp ar fi simbolizat
admiterea României în clubul select al demo-
crațiilor occidentale.
într-o carte publicată în 1993, intitulată „După
hegemonie - Patru scenarii de securitate pentru
Europa de Est în anii ’90”, am identificat următoarele
patru evoluții probabile: (1) apariția „mini-blocurilor”
(aranjamente regionale); (2) hegemonia unei puteri
majore sau a unui ansamblu hegemonie; (3) anarhie
sau „sindromul anilor ’30"; (4) „absorbția statelor
est-europene în comunitatea europeană”. închei prin
a pune accent pe nevoia urgentă a ultimului
scenariu, singurul capabil de a le evita pe celelalte
trei. „Depinde de statele vestice dacă aceste trei
scenarii, discutate anterior, sunt eliminate, în timp
ce absorbția în structurile occidentale ar duce la o
angajare ireversibilă a securității est-europene.
Această absorbție ar face inevitabilă apariția de
«mini-blocuri» și de «blocuri regionale», evitând în
același timp hegemonia uneia sau a mai multor mari
puteri sau a «sindromului anilor ’30»”2.
3.	Care au fost elementele care au format
cea mai optimă alegere ?
în cazul României, aceste dileme nu sunt noi.
A trecut prin împrejurări similare, în prima jumătate
a secolului al XlX-lea. în 1848, sub influența unor
factori multipli, a avut loc o „revenire la axă” în
mentalitatea elitei politice românești. România și-a
asumat orientarea spre Vest, care, în schimb, i-a
garantat acesteia modernizarea și securitatea în
următoarea perioadă, până la instaurarea regimului
comunist.
Tranziția spre un alt sistem (politico-ideologic) era
definitivată la începutul anilor ’90. Considerată un
avanpost al latinității în Estul Europei, România ar fi
putut avea în mentalitatea colectivă doar o singură
opțiune: „Vestul”. Respingerea Occidentului ar fi
însemnat abandonarea eliberării de comunism, care
a început odată cu revoluția sângeroasă din 1989.
Un alt element decisiv a fost, de asemenea,
destinul regiunii. Spațiul dintre Rusia și Germania,
sau dintre Est și Xfest, delimitat în nord de Suedia și
Finlanda și în sud de Bulgaria și România, prin
urmare spațiul situat între Marea Baltică și Marea
Neagră, a avut un destin special în perioada
modernă. O caracteristică a acestui destin a fost
că, în scopul de a menține autonomia securității
puterilor implicate, pentru a evita orice fel de
dominație/hegemonie, s-au impus acțiuni concer-
tate. Această tendință a fost întotdeauna prezentă,
indiferent că a fost vorba despre opțiunea spre
Occident, în perioada interbelică, sau despre mai
recentul Parteneriat al statelor estice.
Ultimul, dar nu cel din urmă element decisiv în
alegerea opțiunii de securitate, a fost imperativul
modernizării țării. După trei procese de moder-
nizare, care au avut loc în deceniile anterioare,
era absolut necesar relansarea procesului de
transformare, în care expertiza și suportul direct
din partea Vestului erau de neînlocuit.
—m-------------------------------------------
Prin urmare, din perspectiva tradițiilor istorice,
a stabilității regiunii și sub imperativul modernizării,
cea mai corectă opțiune pentru România a fost de
a se îndrepta spre Occident.
4.	Modul de implementare a acestei
opțiuni și ceea ce s-a realizat sunt de dome-
niul trecutului. Totuși, unele repere ar trebui
menționate.
NATO a creat Consiliul de Cooperare Nord-
Atlantic (NACC) în decembrie 1991, cu scopul de a
promova dialogul pe probleme de securitate comună,
cu aceste țări și cu fosta Uniune Sovietică. Acest
dialog a constituit o punte între Estul și Vestul
divizat și a creat oportunități deosebite în vederea
unei cooperări eficiente. în 1997, Consiliul de
Cooperare Nord-Atlantic a fost redenumit Consiliul
Parteneriatului Euro-Atlantic (EAPC), reunind
statele aliate și cele nouă state din centrul și estul
Europei, la care s-au adăugatîncă două în 1992.
Crearea NACC s-a realizat în deplină concor-
danță cu Conceptul Strategic al NATO, adoptat în
1991 la Summitul de la Roma, un document care a
păstrat apărarea colectivă ca nucleu-principal al
Alianței și a insistat asupra sarcinii de a ajuta la
menținerea păcii și stabilității în zona euroatlantică,
prin intermediul instrumentelor de gestionare a
crizelor și a diplomației preventive, înțeleasă im-
plicit ca o completare a forțelor de descurajare.
în ianuarie 1994, la Summitul Consiliului Nord-
Atlantic de la Bruxelles, cu scopul de a le ajuta să
umple vidul de securitate și de a stabiliza întreaga
regiune de est, statele aliate au propus fostelor țări
comuniste o nouă formă de cooperare, Partene-
riatul pentru Pace (PfP). Scopul este de a cons-
trui, prin intermediul dialogului și cooperării, un
parteneriat strâns între fiecare stat partener și
Alianță. PfP a fost conceput pentru a permite o
cooperare eficientă între NATO și cei care nu sunt
membri ai Alianței, pe baze bilaterale și multilate-
rale, și pentru a pregăti țările candidate pentru
intrarea în Alianță (care nu era încă pregătită să
accepte noi membri). Membrii PfP sunt și membri
ai Consiliului Parteneriatului Euroatlantic, dar PfP
a fost conceput ca având propria sa identitate.
Obiectivele PfP-ului sunt: promovarea transpa-
renței în planurile apărării naționale, asigurarea
controlului democratic asupra forțelor armate,
disponibilitatea de a participa la operațiunile de pace/
de sprijin aflate sub autoritatea ONU sau OSCE,
dezvoltarea relațiilor de cooperare militară cu NATO
și aplicarea măsurilor de consolidare a încrederii
între statele partenere și în relațiile cu aliații.
-----------■ Revista de istorie militară ■-----
PfP a creat un sentiment de comunitate și
coeziune între membri și parteneri și a oferit
perspectiva aderării la NATO a fostelor state
comuniste, dispuse să-și armonizeze structurile lor
politico-militare cu cele ale statelor membre, fapt
esențial pentru crearea arhitecturii de securitate
în Europa.
în 1995 a fost lansat oficial documentul
programatic numit Studiu privind extinderea NATO,
prin care s-au statuat principiile și motivațiile viitoarei
extinderi a Alianței Nord-Atlantice. NATO era
pregătită să accepte noi membri numai în cazul în
care aceștia ar putea oferi o nouă valoare la
securitatea și stabilitatea generală a spațiului comun
aliat și îndeplinesc anumite criterii de bază - reforme
democratice în interiorul țării, cooperare regională,
relații de bună vecinătate, transparență în planifi-
carea apărării și a bugetelor militare, contribuția la
operațiunile de menținere a păcii - întărind
parteneriatul transatlantic, eficacitatea și coeziunea
din cadrul Alianței.
încă din anii 1993-1994, factorii de decizie din
România au cerut integrarea în NATO, dar, la
început, pentru că liderii Alianței nu erau deciși
dacă se extind sau nu spre Est, au fost refuzați.
Când a fost lansat Parteneriatul pentru Pace,
România a înțeles imediat importanța sa strategică,
fiind primul stat care a semnat Documentul-cadru
în ianuarie 1994. Acesta a fost perceput ca un pas
premergător de aderare la NATO și nu un substitut
pentru acele state prietene care urmează să fie
menținute în afara Alianței.
La 28 decembrie 1994, Consiliul Național
Consultativ pentru Integrare Euroatlantică, un or-
ganism ce includea personalități din cadrul tuturor
partidelor politice, președinție, guvern și societate
civilă, a adoptat o Declarație ce exprima dorința
României de a intra în structurile euroatlantice.
La 21 iunie 1995 a avut loc o întâlnire la Snagov
a reprezentanților celor 13 principale partide de
pe scena politică românească, inclusiv cei aflați la
putere, care au semnat o Declarație privind
aderarea la Uniunea Europeană, ce conținea și un
capitol special referitor la reforma militară. A
existat un consens general pentru a sprijini
Strategia de pregătire a integrării României în
structurile UE. Semnatarii au declarat că:
„obiectivul național strategic al aderării României
la UE constituie un punct crucial de solidaritate și
convergență a forțelor politice și sociale, reprezintă
o oportunitate istorică pentru promovarea
----■ Revista de istorie militară ■-------------
idealurilor și intereselor fundamentale ale poporului
român, a identității și tradițiilor sale, într-o largă
deschidere internațională, oferind României
posibilitatea de a atenua și elimina decalajele față
de statele avansate prin eforturile proprii, susținute
de o largă cooperare și de modernizare a țării, în
conformitate cu exigențele creării unei societăți
în transformare, pe baza creșterii standardului și
calității vieții cetățenilor săi”.
La 22 iunie 1995, România și-a anunțat în mod
oficial candidatura pentru aderarea la UE.
în martie 2001, partidele politice reprezentate
în Parlament au lansat și o declarație referitoare
la admiterea României în NATO. Acestea estimau
că „integrarea României în Alianța Nord-Atlantică
continuă să fie principalul obiectiv al politicii sale
externe și de securitate” și că țara „este pregătită
să promoveze și să apere valorile democratice care
constituie fundamentul politic al comunității Nord-
Atlantice”. „Vom aloca resurse pentru a face
sistemul național de apărare românesc compatibil
cu cel al statelor membre NATO, pentru îndepli-
nirea angajamentelor asumate în cadrul Progra-
mului Național Anual de Pregătire pentru Integrare
în NATO”.
La 18 septembrie 1993, președintele României,
Ion Iliescu, a adresat Secretarului General NATO
o scrisoare de aplicare, prin care explică decizia
luată la nivel național, de aderare la NATO. Acesta
declara că: „având în vedere poziția geostrategică
a României, potențialul ei politic și militar precum
și angajamentul său ferm față de cooperarea cu
Alianța Nord-Atlantică, consider că România este
capabilă să contribuie la promovarea obiectivelor
de bază ale Alianței - libertate, democrație, statul
de drept, menținerea păcii și securității. Aceasta
poate contribui, de asemenea, în mod substanțial
la menținerea securității în spațiul Alianței Nord-
Atlantice. în consecință, România și-a exprimat
hotărârea de a participa efectiv, alături de statele
membre NATO, la eforturile lor care vizează
consolidarea stabilității și securității europene și
regionale”.
în realitate, după eșecul resimțit la Summitul
de la Madrid, politicienii români și opinia publică
au înțeles că numai o relație strânsă cu Statele
Unite ar putea garanta viitoarea integrare în
Alianță. Românii au avut întotdeauna sentimente
pozitive față de America, ca simbol al democrației
și pluralismului, al puterii statului de drept. în toamna
anului 1997, când președintele american William
Clinton a vizitat România, a fost semnatPartene-
riatul Strategic între România și SUA. Obiecti-
vele strategice soluționate prin această cooperare
au fost următoarele: dezvoltarea unei cooperări
bilaterale, sprijinul SUA pentru integrarea
României în NATO, suportul american pentru
implementarea reformelor și consolidarea demo-
crației. Au fost patru secțiuni de cooperare
bilaterală: reforma politică și economică; coopera-
rea militară; domeniul securității; soluționarea
riscurilor de securitate neconvenționale. Ambele
state au început să-și coordoneze strategiile lor
politice pe scena internațională, au avut loc multe
conferințe, inclusiv bilaterale și a crescut cantita-
tea investițiilor americane directe în economia
românească. Odată cu vizita, în februarie 2000, a
subsecretarului de stat american pentru afaceri
politice, Thomas Pickering, a început „etapa
intensificată” a Parteneriatului Strategic.
în cele din urmă, România a fost invitată să
devină membru al NATO la Summitul de la Praga
din 2002, și din martie 2004 a fost numit membru
cu drepturi depline.
România a fost, începând cu 1995, membru
asociat al Uniunii Europene, dar numai în 1999,
la Summitul Consiliului Europei de la Helsinki, țara
noastră a fost aleasă pentru a începe negocierile
de aderare, în vederea procesului de integrare
europeană.
După sfârșitul Războiului Rece, UE a trecut
printr-un proces continuu de transformare. După
istoricul Summit de la Maastricht (1991), care a
schimbat denumirea Comunității Economice
Europene în Uniunea Europeană și a lansat Politica
Externă și de Securitate Comună, tratatul de la
Amsterdam a pregătit calea pentru o politică de
apărare comună, prin crearea unei noi funcții
superioare: înaltul Reprezentant pentru Securitate
Comună. Politica de Securitate și Apărare Comună
(ESDP) s-a realizat în urma unui scurt Summit
anglo-francez ținut la St. Malo (1998), dar a apărut
efectiv în 1999, la Summitul de la Cologne și cel de
la Gothenburg. Summitul Consiliului European de
la Nisa (decembrie 2000) a fost momentul care a
marcat începutul instituțiilor de apărare comună
ale UE și Headline Goal 2003 devine, după 1999,
principalul program în construirea F orței de Reacție
Rapidă Europeană.
România a fost încă din 1994 și partener asociat
al Uniunii Europei de Vest (WEU), aceasta făcând
parte din oferta făcută de România în vederea
----1~28~|---------------------------------------
integrării în NATO și UE. După noiembrie 2000,
Organizația Europei de Vest (WEO) și-a încetat
activitatea, iar unele din activitățile sale au fost
transferate Uniunii Europene. A rămas valabilă
clauza de apărare colectivă - articolul 5 al Tratatului
de la Bruxelles.
A fost destul de evident pentru factorii de decizie
români și pentru experți că șansele de a adera la
Uniunea Europeană într-un prim val de extindere
erau reduse, pentru că implementarea Criteriilor
de la Copenhaga (1993) și a acquis-ului comunitarse
aflau în stadiu incipient, comparativ cu cel al stat elor
mai avansate. Acest fapt explică concentrarea
României asupra îndeplinirii cerințelor MAP (Planul
de Acțiune pentru Aderare) și pe susținerea unei
activități eficiente de lobby în capitalele occidentale,
pentru aderarea la NATO. în acest context, având
în vedere și dificultățile criteriilor de aderare la
ambele organizații, autoritățile de la București au
considerat că, pe termen scurt, perspectivele de
aderare la NATO păreau să fie mai realiste decât
integrarea europeană.
Negocierile pentru aderarea României la UE
au fost lansate în mod oficial la 15 februarie 2000,
cu ocazia Conferinței Interguvernamentale de
Aderare. Până la sfârșitul lui decembrie 2003,
România a deschis toate cele 30 de capitole ale
acquis-ului comunitar și a închis provizoriu 22 de
capitole din acesta.
în 2003, România a închis toate capitolele și în
ianuarie 2007 a devenit membru deplin al Uniunii
Europene. Unul dintre cele mai importante
elemente ale identității naționale este participarea
în cadrul Politicii Externe și de Securitate Comună.
5.	Observații finale
Prin urmare, a existat o „modalitate
românească” de rezolvare a ecuației națio-
nale de securitate după sfârșitul Războiului
Rece?
Da, în opinia noastră, a existat. Chiar dacă
pentru aderarea la NATO sau UE soluția identi-
ficată a fost în deplină concordanță cu cele ale
altor state din Europa de Est (din interiorul sau
exteriorul fostei Uniuni Sovietice), modul cum
aceasta s-a realizat a fost specific României.
La nivelul factorilor de decizie de la București,
din punctul de vedere al securității internaționale,
procesul de identificare a „zonei gri” aparținând
Europei de Est, a fost foarte lent, comparativ cu
alte state din regiune. Un exemplu concludent este
tratatul cu URSS, care includea și „Clauzele finale”,
------------■ Revista de istorie militară ■---
fiind negociat și semnat la București în primăvara
anului 1991, într-un moment în care viitorul URSS
era incert. Un alt exemplu similar a fost faptul că
România a fost prima țară care a semnat, în aprilie
1994, Parteneriatul pentru Pace, care, la acea dată,
a fost perceput de Occident ca un substitut pentru
statutul de membru al structurilor vestice de
securitate.
De menționat că opțiunile avute de România
în materie de securitate națională au fost calculate
în mod realist, dar care, din cauza dezbaterilor, au
prelungit procesul de asumare a unei decizii
corecte. Se poate spune că inițiativa a aparținut
statelor din Europa Centrală, așa-numitul „Grup
de la Vișegrad”, și în special Poloniei. în ceea ce
privește România, situația era și mai dificilă din
cauza Republicii Moldova, care a constituit parte a
teritoriului național, smuls cu forța de URSS în
1940, și a cărei soartă a preocupat, în mod con-
stant, toate forțele politice românești.
Este evident că, odată ce România și-a asumat,
la un moment dat, între 1993 și 1995, opțiunea
corectă, aceasta s-a angajat și în recuperarea
timpului pierdut. Acest proces s-a realizat printr-un
acord comun al forțelor politice, materializat pentru
prima dată în 1995.
Este adevărat că România a avut elemente
comune în acest domeniu cu alte state din regiune.
Nici nu putea fi altfel, în măsura în care spațiul
continental est-european - de la nordul suedezo-
finlandez până la Marea Neagră - a reacționat
mereu la amenințările la adresa securității, și încă
o face, cu o similitudine remarcabilă. Partajarea
aceluiași spațiu de confruntare geopolitică a
generat o comunitate cu un destin istoric comun.
La acestea se adaugă și alți factori determinanți,
precum: întârzierile economico-sociale ale statelor
din această regiune, ca rezultat direct al unei
înapoieri istorice, în comparație cu evoluțiile din
Europa de Vest; tulburările geopolitice rezultate din
plasarea teritoriului lor între marile puteri
continentale, din Evul Mediu până în epoca
modernă; procesul întârziat de construire a statelor
și națiunilor comparativ cu cele din Europa de Vest
Prin urmare, coordonatele de asigurare a
securității naționale au fost identificate corect de
România, împreună cu vecinii săi din Vest. Este
știut că excepțiile din vestul Balcanilor au fost
corectate printr-un efort comun al statelor
europene și continuă și la această dată. în cazul
României, aceste coordonate implică o revenire la
----■ Revista de istorie militară ■--------------
reperele naționale, prima având loc în 1848, dar
pusă sub o serioasă amenințare, după 1945.
Orientarea României către Vest nu a implicat
automat și respingerea statelor estice, ci mai
degrabă crearea unei politici estice de recuperare
a decalajului, în cadrul unei paradigme largi a
securității continentale euroatlantice, conform
enunțului „o Europă liberă și unită”. Din acest punct
de vedere, atât România cât și alte state din regiune
și-au perfecționat în mod constant rolul strategic
și de securitate în Estul Europei. în privința
României, această situație se poate observa în
Regiunea Extinsă a Mării Negre și, mai recent, în
Parteneriatul Estic, care a fost lansat în acest an.
Nu trebuie uitat că Rusia a reprezentat un ele-
ment decisiv în opțiunile de securitate pe care
statele din regiune și le-au asumat. Din această
perspectivă, Rusia a fost un factor decisiv comun
în cazul acestor țări, în special pentru cele care se
învecinau cu gigantul de la Est.
Departe de a epuiza concluziile, trebuie men-
ționat că orientarea spre Vestul Europei în privința
securității implică mari așteptări din partea
Occidentului, fiind înțelese ca o datorie istorică a
celor din urmă. Fie că aceste speranțe vin din
percepția că finalul Războiului Rece a reprezentat
o întoarcere la paradigma de securitate din
perioada interbelică, când securitatea regiunii era
garantată de puterile vestice, dar distrusă de cel
de-al Doilea Război Mondial, fie că a fost un trans-
fer reciproc al dezvoltării și prosperității sociale și
economice, sunt întrebări ale căror răspunsuri nu
sunt căutate aici și acum.
în final, ar trebui menționată o altă percepție
similară și anume modul în care statele din Estul
Europei își percep, pentru viitor, mediul de
securitate. Accentul pus pe securitatea prin
cooperare, văzut ca rezultat al procesului accelerat
de integrare în structurile Vestice, este evidențiat
și de construcția securității pe baza dezvoltării
economice rapide și a democrației, dar și a unei
masive participări la gestionarea comună a crizei
alături de aliați, cum este cazul în Afganistan sau
în Vestul Balcanilor.
1	www.hri.org/docs/paris90.
2	Mihail E. lonescu, După hegemonie - patru
scenarii de securitate pentru Europa de Est în anii ’90,
București, 1993, Scripta, p. 187.
------------------------------------------[29~|-----
Istoria construcției europene
TRĂSĂTURILE PROCESULUI DECIZIONAL
AL UNIUNII EUROPENE ÎN DOMENIUL
GESTIONĂRII CRIZELOR
DRAGOȘIL1NCA
Departamentul pentru Politica de Apărare și Planificare
A bs tra c t
The ESDP is one of several instrumenta of the Union’s common foreign and security policy
(CFSP). Nonetheless, the introduction of the ESDP requirednewinstituțional bodies, the elaboration
of new decision-makingprocedures, as well as new types of planningprocesses and methods in order
to provide the Union with a real capacity to carry outpeace support operations. In many ways the
complex decision-making procedures at the EUlevel display fairly unusual working methods. The
formal decision-making on ESDP operations is taken in bodies where all members are represented, all
decisions are taken unanimously, and the level of formal delegation to other bodies than the member
state forums is minimal. The relative strength of the various instituțional bodies also diifers consider-
ablycompared to most other EU areas.
Keywords: ESDP, EU, TieatyofLisbon,
Council of the European Union
Parametrii procesului decizional în
domeniul Politicii Externe și de Securitate
Comună - Politicii Europene de Securitate și
Apărare
Majoritatea opiniilor exprimate față de arhi-
tectura instituțională europeană converg spre
concluzia că aceasta se caracterizează printr-o
complexitate extremă care generează implicit un
sistem procedural de decizie laborios și, în egală
măsură, lent. Această concluzie se validează în
contextul contemporan ai cărui parametri, influen-
țați în mare măsură de efectele globalizării, reclamă
abordări flexibile prin intermediul cărora se poate
facilita procesul decizional. „Victimele” sigure ale
acestei stări de fapt sunt structurile multinaționale
și, mai ales, cele a căror agendă de lucru include o
gamă largă de subiecte. Este cazul Uniunii
Europene la nivelul căreia problemele gestionate
cuprind atât dimensiunea economică, cu extrem
de complexele sale fațete, cât și cea de politică
externă inclusiv nou-creata componentă de
securitate și apărare.
în cazul domeniului vizând Politica Externă și
de Securitate Comună-Politica Europeană de
Securitate și Apărare, particularitățile sunt accen-
tuate de faptul că relația dintre Uniune și statele
membre rămân „ostaticele” abordării intergu-
vernamentale. Se poate vorbi chiar de o inerție în
ceea ce privește acceptarea cedării atributelor
naționale în acest domeniu în special dacă ne
raportăm la celelalte segmente, anume cel eco-
nomic, în care rolul structurilor comunitare este
mult mai pronunțat, generând, prin urmare,
-----------■ Revista de istorie militară ■-------
proceduri decizionale diferite. Din această pers-
pectivă, Consiliul Uniunii Europene poate fi
considerat o insulă, la nivelul căruia procesul
decizional se derulează în mod diferit înglobând
două tipologii de bază.
Prima vizează parametrii decizionali asupra unor
chestiuni cu relevanță strategică, precum: modifica-
rea tratatelor Uniunii, accederea noilor membri,
stabilirea bugetului, relațiile externe și problematica
aferentă securității și apărării. în aceste cazuri,
procesul decizional la nivelul Consiliului implică
exprimarea consensului statelor membre.
Cea de-a doua procedură este aplicabilă restului
domeniilor care se află în gestiunea Consiliului,
situații în care procesul decizional se poate derula
prin intermediul majorității calificate (Qualiiied
Majority Voting- QMV). în esență, aces t sistem se
bazează pe atribuirea fiecărui stat membru a unui
număr de voturi, în funcție de populație (număr de
votanți) și dimensiunile geografice ale acestuia. în
baza acestor criterii, prin intermediul Tratatului,
fiecărui stat i-au fost repartizate un număr de
voturi1, după cum urmează:
Germania, Franța, Italia și Marea Britanie	29 voturi
Spania și Polonia	27 voturi
România	14 voturi
Olanda	13 voturi
R. Cehă, Grecia, Ungaria, Portugalia	12 voturi
Austria, Bulgaria și Suedia	10 voturi
Danemarca, Irlanda, Lituania, Slovacia și Finlanda	7 voturi
Cipru, Estonia, Letonia, Luxemburg și Slovenia	4 voturi
Malta	3 voturi
Voturile alocate totalizează 345 care reprezintă
întregul număr de voturi de care Consiliul
beneficiază. în vederea stabilirii unui proces
decizional echilibrat, care să reprezinte, pe cât
posibil, interesul unui număr cât mai mare de state
membre în cazul adoptării unei decizii prin QMV,
Tratatul de la Nisa stabilește ca pragul pentru
trecerea unei decizii este de 73,9% din numărul
total al voturilor de care Consiliul dispune (255/
345), în condițiile întrunirii majorității numărului
de state membre.
----■ Revista de istorie militară ■------------
în ceea ce privește dimensiunea de securitate
și apărare, aceasta este supusă rigorilor primei
proceduri. Din perspectiva depășirii avatarurilor
ce decurg din modul de aplicare a consensului
statelor membre, prin intermediul Tratatului de la
Amsterdam, a fost introdus un nou mecanism
cunoscut sub numele de „abținere constructivă”,
menținut de Tratatul de la Lisabona. Prin interme-
diul acestuia, un stat care nu este în favoarea unei
decizii poate sprijini consensul la nivelul Uniunii,
prin manifestarea opțiunii de abținere. Implicit,
caracterul interguvernamental al PESC-PESA
permite statului respectiv libertatea de a aplica
decizia respectivă. în același timp, trebuie
menționat faptul că acest tip de procedură nu se
aplică în cazul în care statele care se abțin repre-
zintă 1/3 din voturile Consiliului.
De asemenea, cadrul normativ al UE include
un instrument adițional, Cooperarea întărită2, prin
intermediul căruia se oferă posibilitatea inițierii de
formule restrânse de cooperare între statele
membre în dezvoltarea unor proiecte sau inițiative
aferente pilonului II. Pentru a se evita inițierea
unor astfel de proiecte contrare orientărilor gene-
rale, asumate la nivelul Consiliului, utilizarea
acestui instrument nu se poate face decât în cazul
implementării prevederilor Acțiunilor Comune sau
a Pozițiilor Comune adoptate de Consiliu.
Din punct de vedere procedural, TEU prevede
ca implementarea acestui tip de cooperare să se
facă în baza unei solicitări adresate Consiliului de
către statele membre care doresc acest lucru.
Acceptul Consiliului este absolut necesar pentru
demararea unei astfel de inițiative, acesta urmând
să fie obținut prin QMV. în același timp, există
obligația ca Parlamentul să fie informat în ceea ce
privește aplicarea acestei formule. în egală măsură
există limitări privind inițierea unor astfel de
demersuri dat fiind faptul că statele membre, care
nu participă la implementarea cooperării întărite,
pot solicita ca inițiativa să beneficieze de aprobarea
Consiliului European, în cadrul căruia procedura
implică consens deplin. Complicațiile procedurale
aferente aplicării acestui mecanism au reprezentat
principala cauză pentru faptul că instrumentul
cooperării întărite nu a fost utilizat până în prezent.
Nu în ultimul rând, trebuie menționat faptul că
aplicarea formulelor de cooperare întărită nu este
posibilă în ceea ce privește dimensiunea militară a
-------------------------------------UE—
Politicii Europene de Securitate și Apărare, aceasta
fiind în întregime supusă rigorilor impuse de
aplicarea consensului statelor membre asupra
deciziilor Uniunii.
Procesul decizional de rutină pornește de la
orientările politice majore rezultate în urma
reuniunilor Consiliului European. Transformarea
acestora în politici ale Uniunii și implementarea
acestora se face de către Consiliul UE, prin
intermediul Secretariatului General și al structu-
rilor responsabile și, de la caz la caz, al Comisiei
Europene (aspectele comunitare din cadrul politicii
externe și de securitate a UE). La nivelul Consiliului,
rolul major revine Comitetului Politic și de
Securitate (COPS), structură cu atribute majore în
exercitarea procesului decizional în domeniul
securității și apărării.
în elaborarea documentelor privind problema-
tica securității și apărării, COPS primește recoman-
dări și opinii din partea Comitetului Militar (care
beneficiază de expertiză din partea Statului Major
Militar), a Comitetului privind Aspectele Civile în
Managementul Crizelor, a Comisiei (dacă este
cazul), a serviciului juridic și a celorlalte structuri
cu atribuții din cadrul Secretariatului General al
Consiliului. Pe această bază, ambasadorii reuniți la
nivelul Comitetului Politic și de Securitate avizează
documentul care va fi înaintat Comitetului Repre-
zentanților Permanenți pentru discutarea eventua-
lelor probleme asupra cărora nu s-a întrunit
consensul. Miniștrii de Externe reuniți în cadrul
Consiliului UE decid cu privire la document, pe
care îl promovează în final pe agenda Consiliului
European.
în egală măsură, rolul birocrației europene este
completat de cel al statelor membre, a căror
influență este exercitată atât prin intermediul
structurilor de reprezentare în relația cu Uniunea
Europeană, cât și prin intermediul Președinției
Consiliului. Din această perspectivă, statele membre
influențează agenda PESA în mod determinant,
existând o predilecție a acestora pentru utilizarea/
abordarea directă a Președinției pentru promovarea
de inițiativă. Aceasta în comparație cu abordarea
utilizată în cadrul domeniilor gestionate de Comisie,
în care promovarea unor inițiative este precedată
de un proces complex de lobby.
în mod evident, această dimensiunea informală
a procesului favorizează statele membre mari,
având o contribuție majoră la dezvoltarea compo-
nentei de securitate și apărare, fiind, în egală
----[32~|-------------——------------------------
măsură, deținătoarele avantajelor în derularea
dialogului informai cu Președinția Consiliului UE.
Coordonatele procesului decizional pe
dimensiunea operațională
Deși subsumată instituțional dimensiunii
relațiilor externe și de securitate, PESA prezintă o
serie de particularități de natură procedurală.
Practic, la nivelul acestei componente putem vorbi
de un comportament interguvernamentalist în
formele sale aproape pure. Este, în egală măsură,
atât rezultatul compromisului între structura
comunitară și statele membre, cât și efectul inerției
acestora din urmă în a ceda prerogativele asupra
unor resurse naționale, considerate a fi atribute
exclusiv naționale. Din aceste considerente, setul
de norme agreate sub egida PESC nu poate fi
valorificat decât ca element de orientare pentru
procesul decizional derulat sub egida PESA.
Principalul efect al acestei situații îl regăsim la
nivelul interacțiunii între actorii implicați în cadrul
procesului decizional, în special în ceea ce privește
dimensiunea angajamentelor operaționale. Pentru
acestea din urmă, apetența manifestării exclusive
a prerogativelor naționale de către statele membre
este cu atât mai amplă, în condițiile în care procesul
decizional implică, finalmente, dislocarea contin-
gentelor naționale sub steagul european. Din
această perspectivă, dinamica relațională la nivelul
Uniunii este orientată exclusiv în siajul manifestării
intereselor statelor membre, marja de manevră a
aparatului birocratic și prin urmare a abordării
comunitare fiind, practic, extrem de limitată.
Diferențele asociate PESA rezidă și în ceea ce
privește repartiția rolurilor structurilor europene.
După cum se cunoaște, în cazul pilonului II-PESC/
PESA rolul central revine Consiliului UE, reunit în
formatul miniștrilor de Externe, prezența structu-
rilor europene, în special Comisia Europeană, fiind
extrem de redusă. Cu toate acestea, rolul Consiliului
este afectat, el fiind utilizat, mai degrabă, ca or-
ganism de lucru, în scopul utilizării întregii
arhitecturi instituționale de care acesta dispune,
pentru implementarea deciziilor în domeniul
angajamentelor operaționale.
Această abordare permite tuturor statelor
membre5 un grad ridicat de implicare în orientarea
procesului decizional. în același timp, dacă analizăm
comparativ procesul decizional în domeniul
operațional, cu sistemul implementat la nivelul altor
organizații multinaționale angajate în operații de
-----------■ Revista de istorie militară ■----
management al crizelor, în special ONU, identi-
ficăm cu ușurință faptul că statele membre dețin
controlul deplin și simultan în toate momentele și
stările fenomenului operațional, inclusiv în
exprimările sale concrete. Pe această linie, toate
deciziile sunt adoptate în cadrul unor structuri la
nivelul cărora statele membre sunt reprezentate,
putând, prin urmare, să exercite un control total.
De asemenea, spre deosebire de sistemul
decizional utilizat de Uniune în alte domenii precum:
agricultură, competiție, comerț, procesul decizional
aferent PESA este în egală măsură fluid, dar și
riguros în respectarea formalismului procedural
chiar și în absența unor lacune ale cadrului
normativ. Prin urmare, dimensiunea infomială a
procesului decizional este destul de limitată,
angrenând în mod dominant statele membre și,
mai puțin structurile comunitare. După cum
spuneam, cauza o reprezintă „atașamentul” statelor
față de respectarea normelor, prin intermediul
cărora propriile interese pot fi prezervate. Este o
preocupare pe care o regăsim atât la nivelul statelor
mici, cât și al celor mari, acestea din urmă fiind
extrem de interesate în menținerea echilibrului la
nivelul procesului decizional și, prin extensie, la
nivelul întregii construcții europene.
Analiza comportamentului statelor membre, în
contextul angajamentelor operaționale, oferă un
tablou complex generat în urma interacțiunii unei
serii de factori. Bineînțeles, în prim-plan se plasează
toate acele considerații politice și cerințe care sunt
caracteristice fiecărei operații și, în mod evident,
relaționate cu condițiile particulare din perimetrul
geografic respectiv. De o importanță cel puțin egală
beneficiază și atitudinea statelor membre față de
oportunitatea lansării unei operații într-o anumită
zonă, pozițiile acestora fiind orientate în baza
propriilor interese de natură strategică. în mod
absolut logic, raportarea față de oportunitatea unui
angajament de această natură este juxtapusă
comportamentului statelor față de perimetrul
geografic respectiv și, în unele cazuri, față de țara
sau țările care pot face obiectul unui astfel de demers.
Nu în cele din urmă, peisajul complex al
procesului aferent lansării operațiilor UE este
influențat și de capacitatea propriu-zisă a statelor
membre de a furniza elementele necesare
concretizării unei decizii pe această dimensiune,
pornind de la personal, capacități și, nu în ultimul
rând, de posibilitatea asumării costurilor aferente
acestor aspecte.
----■ Revista de istorie militară ■------------
Primul aspect major al acestui tablou complex îl
reprezintă etapele incipiente ale procesului de
organizare a angajamentelor operaționale, mai pre-
cis zona de unde apare propunerea privind lansarea
unui astfel de demers. Și în acest caz se constată
particularități majore față de celelalte domenii
gestionate la nivelul construcției europene.
în cazul angajamentelor operaționale, zona de
origine a acestor demersuri este plasată în
perimetrul de responsabilitate al statelor membre,
fiecare dintre acestea putând, teoretic, să lanseze o
astfel de inițiativă. Cadrul normativ PESA permite
acest lucru, problema susținerii unui astfel de demers
fiind localizată, însă, în afara cadrului formal și, prin
urmare, supusă negocierilor între acestea.
Este evident faptul că PESA, prin natura sa
interguvernamentală, reprezintă poate singura
zonă a Uniunii Europene pretabilă manifestării
„excesive” a intereselor naționale. Absența acquis-
ului și, prin urmare, a unui cadru fix comunitar,
permite manifestarea acestei stări de lucruri. Prin
urmare, valoarea negocierilor între statele
membre și, implicit, a palierului informai, este cu
atât mai relevantă, inclusiv în ceea ce privește
componenta angajamentelor operaționale.
Specularea avantajelor unei marje extinse de
manevrabilitate a făcut ca experiența operațională
a Uniunii să se bazeze aproape exclusiv pe voința și
interesele statelor membre. Se poate vorbi chiar
de o serie de tipare comportamentale ale acestora,
în primul rând, se cuvine a fi menționat cazul
Franței care reprezintă de departe cel mai activ
stat în ceea ce privește lansarea demersurilor con-
stitutive pentru astfel de angajamente. Practic,
modelul francez atestă, întâi de toate, viabilitatea
utilizării întregului set de avantaje pe care
interguvernamentalismului Pilonului II - PESC/
PESA le oferă. Aceasta, atât în ceea ce privește
proiectarea, prin intermediul operațiilor, a propriei
agende de securitate, cât și la promovarea unor
inițiative menite să confere un plus de substanță și
concretețe profilului componentei de securitate și
apărare a Uniunii.
Dacă în cazul statelor mari, PESA oferă acest
gen de oportunități, cu totul altfel stau lucrurile în
ceea ce privește atitudinea statelor mici. în cazul
acestora, lucrurile sunt cu mult mai complexe. Se
poate opina, fără teama de a greși, asupra trasa-
bilității și, în egală măsură, asupra predictibilității
comportamentului membrilor cu o influență mai
redusă. în marea lor majoritate, opțiunea de bază a
----------------------------------------[33~|-----
acestora a fost aceea de a susține lansarea unor
astfel de tipologii de angajare ale Uniunii. în primul
rând este vorba despre obținerea sprijinului pe
agendele comunitare, inclusiv în ceea ce privește
demersurile de încadrare a diferitelor poziții la
nivelul ierarhiei instituționale a Uniunii Europene.
Cel de-al doilea aspect vizat este reprezentat de
asigurarea reprezentării internaționale a propriei
imagini. Practic, încă de la lansarea PESA modul
de raportare a statelor membre a inclus și
preocuparea vizând valorificarea oportunităților de
imagine pe care aceasta le oferă, contribuind, de
asemenea, la realizarea consensului asupra dezvol-
tării structurate a componentei de securitate și
apărare și, implicit, la concretizarea primelor
angajamente operaționale lansate de Uniunea
Europeană.
Cea mai bună dovadă a acestei stări de lucruri
este reprezentată de structura multinațională a
contingentelor dislocate sub egida Uniunii în
diferite teatre de operații. Dacă în primii ani de
după lansarea PESA structura operațiilor lansate
de Uniune a inclus un număr restrâns de state, în
mod gradual, structura angajamentelor operaționa-
le europene a înglobat o serie tot mai extinsă de
state membre. A fost, fără îndoială, un proces
gradual care a culminat cu implicarea unor state
considerate a fi în mod tradițional „neutre”. De
departe, cazul cel mai relevant este cel al Irlandei
care după o abordare neutră în ceea ce privește
implicarea cu forțe și mijloace în cadrul dezvoltă-
rilor operaționale PESA a trecut la o postură activă,
prin asumarea conducerii operației UE din Ciad și
Republica Centrafricană. Cazului irlandez i se
adaugă și state precum Finlanda, Suedia, Austria și
chiar cele din afara perimetrului instituțional
european, precum Elveția.
Toate acestea sunt elemente ale unei tendințe
clare, a cărei finalitate o va reprezenta implicarea,
sub diferite forme, a întregului set de state membre.
Argumentelor enunțate anterior li se adaugă nevoia
statelor membre de a fi parte la toate palierele
decizionale aferente dimensiunii operaționale.
Aceasta în condițiile dezvoltării structurate a
componentei de securitate și apărare a Uniunii.
Un fenomen similar s-a înregistrat și în ceea ce
privește crearea capacităților de reacție rapidă ale
UE, în special Grupurile de Luptă. în cazul acestora
se regăsește același tip de abordare din partea
statelor membre, culminând în prezent cu
----F3TI------------------------------------------
participarea în cadrul unor astfel de formule a
tuturor statelor membre, indiferent de contribuțiile
acestora.
Perspectivele sunt de accentuare a acestor
tendințe, în sensul extinderii la toate domeniile
acoperite de PESA, în special datorită condițiilor
pe care noul Tratat al Uniunii Europene (Tratatul
de la Lisabona) le va genera. Relevanța sporită a
acestuia pentru dezvoltarea PESA rezidă cu
precădere în ceea ce privește implicațiile imple-
mentării formulelor de cooperare structurată4 în
domeniul apărării. La nivelul acestora, participarea
în cadrul operațiilor de management al crizelor
reprezintă unul dintre criteriile de bază pentru
eligibilitatea calității de membru al acestor formule
de cooperare. în mod absolut logic se poate anticipa
consolidarea tendinței de extindere a numărului
statelor membre participante în cadrul operațiilor.
Riscul auto-plasării în afara formulelor de dezvol-
tare a PESA nu poate fi asumat de oricare dintre
acestea.
în egală măsură, implementarea formulelor de
cooperare structurată într-un domeniu abordat la
nivel multinațional doar prin logica consensului,
va genera o serie de provocări la adresa modului în
care se derulează procesul decizional, inclusiv pe
componenta operațională. Practic, efectele noului
sistem presupun, întâi de toate, apariția celui de-al
doilea sistem de decizie, anume cel de la nivelul
formulelor de cooperare structurată. Aceasta va
permite inițierea unor demersuri concrete care să
fie ulterior plasate la nivelul procesului decizional
regulat al Uniunii. Și din această perspectivă este
evident faptul că opțiunea statelor membre,
indiferent de ponderea pe care acestea o au în
Uniune, va fi de participare în cadrul acestor
formule, inclusiv prin îndeplinirea criteriilor de
eligibilitate. Este singura metodă de a combate
efectele „perverse” ale implementării unui astfel
de sistem și de a prezerva principiul consensului în
domeniul securității și apărării.
Suplimentar efectelor menționate, controlul
strict impus de statele membre generează un
caracter relativ opac al procesului decizional, în
special în relație cu factorii externi Uniunii, dar
implicați în angajamentele operaționale. Pe această
dimensiune se plasează așa-numitele state terțe,
formulă în cadrul căreia se regăsesc, în primul rând,
statele aliate care nu sunt membre UE (Turcia și
Norvegia), precum și state ca Federația Rusă,
-------------■ Revista de istorie militară ■---------
Ucraina, Canada, ale căror interese de securitate
presupun implicarea în cadrul operațiilor derulate
de Uniunea Europeană.
Fără îndoială, din acest segment cel mai
cunoscut caz este cel al Turciei a cărei participare
în cadrul operațiilor UE a fost însoțită întotdeauna
de ample dezbateri de natură politică centrate
asupra nivelul de implicare a acesteia în cadrul
procesului decizional. în realitate problema
cooptării statelor terțe în cadrul operațiilor repre-
zintă una dintre principalele provocări la adresa
modului în care se derulează procesul decizional la
nivelul organismelor multinaționale. Problema
înglobează și o semnificativă dimensiune etică, cu
precădere în ceea ce privește solicitările statelor
terțe de a fi implicate într-o manieră suficientă și
consolidată în cadrul procesului decizional, în spe-
cial cel relativ la operațiile la care acestea con-
tribuie.
Problema este valabilă atât pentru Uniunea
Europeană, cât și pentru NATO. în cazul acesteia
din urmă, accentele de manifestare sunt chiar
radicale, în special în ceea ce privește prezența
din Afganistan, implicarea statelor terțe în acest
teatru de operații deosebit de dificil și, adeseori
generator de victime, fiind de natură să susțină o
astfel de abordare.
Efectele acestei situații s-au reflectat în mod
diferit la nivelul celor două organizații. în cazul
NATO, dificultățile pentru îndeplinirea mandatului
misiunii din Afganistan au fost cele care au dictat
implementarea unei abordări flexibile, în sensul
cooptării statelor participante în cadrul operației
încă din etapele inițiale ale procesului decizional.
Aceasta însă fără a avea o bază formală de susținere,
procesul fiind unul de tip conditions- based.
în cazul Uniunii Europene, retorica belicoasă
a statelor contributoare, altele decât cele membre,
nu a influențat într-o măsură semnificativă
procesul decizional. Concesia asumată de Uniune
a fost una de tip minimal, implementată instituțional
prin intermediul unui Comitet al Contributorilor,
ale cărui atribuții vizează mai degrabă gestionarea
aspectelor concrete ce derivă din derularea
operațiilor propriu-zise. Altfel spus, abordarea
europeană a vizat menținerea prerogativelor ex-
clusive ale statelor membre asupra procesului
decizional în etapele sale strategice.
în ce măsură această abordare este adaptată
la realitățile contemporane este dificil de formulat
----■ Revista de istorie militară ■--------------
un răspuns tranșant. Realitățile operaționale ale
ultimului deceniu au arătat faptul că participarea
statelor terțe în cadrul angajamentelor operaționale
ale organizațiilor multinaționale reprezintă
adeseori o valoare adăugată din mai multe perspec-
tive. Pentru Uniunea Europeană, semnificațiile sunt
cu atât mai extinse în condițiile unei relative
maturizări a PESA: contribuția unor state terțe,
beneficiare ale unei experiențe operaționale
importante și, subsecvent, deținătoare ale unor
capacități militare extrem de importante pentru
derularea operațiilor, depășesc adeseori ca valoare
perimetrul stabilit de semnificațiile statutului de
membru al respectivei organizații.
Problema implicării statelor terțe în cadrul
operațiilor conduse de Uniunea Europeană și, im-
plicit, antrenarea acestora în cadrul sistemului de
negociere aferent procesului decizional va benefi-
cia de o relevanță sporită în condițiile creșterii
necesarului de forțe și capacități. Relevanța
contribuțiilor acestor state va fi cu atât mai accen-
tuată în condițiile unei suprasolicitări a statelor care
îndeplinesc simultan condițiile de membru al
ambelor organizații. Din această perspectivă,
contribuțiile adiționale venite din partea unor state,
precum cele enumerate anterior, sunt de natură
să-și sporească valoarea pentru demersurile
operaționale europene. în replică se poate anticipa
că această stare de lucruri va genera oportunități
suplimentare pentru statele din afara perimetrului
instituțional european, în sensul radicalizării
propriilor poziții privind o implicare mai mare în
cadrul procesului decizional.
în aceeași logică, procesul decizional aferent
concretizării angajamentelor operaționale ale
Uniunii parcurge o serie de etape în cadrul cărora
componenta majoră este reprezentată de dialogul
informai între statele membre și Președinția
Consiliului. De asemenea, rolul statelor membre
în lansarea unei operații vine să completeze factorii
externi Uniunii care pot influența în mod hotărâtor
acest proces. în prim-plan se plasează organismele
internaționale, în special ONU care poate lansa
solicitări adresate Uniunii privind lansarea unor
operații. în egală măsură, acest procedeu este
utilizat și la nivelul organizațiilor regionale precum
Uniunea Africană.
Din analiza evoluțiilor operaționale înregistrate
în ultimii ani rezultă, în mod evident, faptul că
această tipologie a stat la baza majorității anga-
-----------------------------------------HU—
jamentelor operaționale derulate de Uniunea
Europeană, aproximativ 90% din operațiile de man-
agement al crizelor fiind lansate ca urmare a unor
solicitări externe. în mod evident, această abordare
se reflectă la nivelul procesului decizional al UE
care este structurat pe două paliere.
Primul este reprezentat de negocierile privind
adoptarea deciziei de lansarea operației perse, care
sunt caracterizate în esență de interesul privind
fezabilitatea politică a acestei inițiative. în același
timp, preocuparea de bază este reprezentată de
modul în care operația respectivă răspunde
intereselor strategice ale Uniunii ceea ce implică
un amplu proces de consultări în vederea întrunirii
consensului politic la nivelul tuturor statelor
membre. Pe această dimensiune se consemnează
o multitudine de influențe, pornind de la cele
clasice, caracteristice tipologiei de exprimare a
pozițiilor naționale și până la cele ale birocrației
europene prin intermediul Secretariatului General
și, mai ales, ale înaltului Reprezentant pentru
PESC.
Următorul pas în tipologia de manifestare a
acestui palier, în condițiile întrunirii consensului
politic asupra oportunității lansării unei operații, o
reprezintă analiza capacității Uniunii Europene de
a derula această inițiativă. Din această perspectivă,
procesul decizional se derulează în baza interac-
țiunii segmentului politic al aparatului birocratic
european și componenta militară sau, după caz,
cea responsabilă pentru gestionarea aspectelor
civile ale angajării Uniunii în domeniul manage-
mentului criz elor.
Cel de-al doilea palier al procesului decizional
aferent lansării unei operații este reprezentat de
segmentul vizând planificarea propriu-zisă a
operației. Din această perspectivă, tipologia
europeană vizează articularea unei abordări civilo-
militare la nivelul structurilor implicate.
în acest cadru, se impune a fi făcută precizarea
că etapa operațională a procesului decizional se
derulează în mod paralel cu dialogul politic pe
această problemă, existând momente de interac-
țiune ale structurilor aferente celor două dimen-
siuni. Scopul acestei abordări vizează, în mod evi-
dent, accelerarea procesului decizional și, nu în
ultimul rând, formularea unui răspuns coerent pe
ambele dimensiuni, civil-politică, respectiv militară.
Din această perspectivă, Comitetul Politic și de
Securitate este structura care gestionează situația
de criză și examinează opțiunile care pot reprezenta
----f36~|-------------------------------------------
CONCEPTUL OPERAȚIEI
•	CONOPS este dezvoltat de comandanții
ope raț ion aii
•	EUMS pregătește avizul militar în baza
comentariilorstatelormembre UE
•	EU MC agreează avizul militar
•	COPS/PSC evaluează șif umizează avizul
•	Consiliul UE aprobă CONOPS
____________________i____________________
PLANUL OPERAȚIEI (OPLAN)
•	Dezvoltarea OPLAN de către comandanții
operaționali
•	EUMS pregătește avizul militar în baza
comentariilorstatelormembre UE
•	EU MC elaborează avizul militar
•	COPS/PSCevalueazăOPLAN șifumizează
opinii
•	Consiliul UE aprobă OPLAN/autorizează
Regulile de Angajare
„ Inițierea operației
răspunsul Uniunii la criză. Procesul pre-operațional
este unul iterativ incluzând trei faze majore:
dezvoltarea conceptului de management al crizei,
a opțiunilor strategice și planificarea operațională
concretă.
Comitetul Politic și de Securitate este respon-
sabil pentru elaborarea Conceptului de Manage-
ment al Crizei, care prezintă obiectivele politice și
militare ale misiunii. Specificațiile de ordin militar
au la bază recomandările Comitetului Militar,
sprijinit la rândul său de expertiza Statului Major
Militar. în aceeași logică, recomandările civile sunt
oferite de Comitetul pentru Aspectele Civile în
Managementul Crizelor. După aprobarea de către
Consiliul UE a Conceptului, PSC însărcinează
Comitetul Militar cu elaborarea opțiunilor militare
strategice. EUMC transmite opțiunile COPS
împreună cu propriile recomandări. COPS evaluea-
ză opțiunile militare strategice și propune un proiect
de decizie aprobării Consiliului. Următorul pas este
desemnarea comandantului operațional și a celui
al forței.
COPS solicită EUMC elaborarea directivei de
planificare a operațiunii. în baza aprobării acesteia
de către PSC, comandantul operațional schițează
conceptul operațiunii (CONOPS) și planul opera-
țional (OPLAN), evaluate la nivelul EUMC și COPS
și înaintate COREPER. în general, avizul COREPER
este urmat de decizia favorabilă a Consiliului UE.
------------■ Revista de istorie militară ■---------
Ofertele formale de pachete de forțe se fac de
către statele membre, pe baze voluntare, în cadrul
unei Conferințe de Generare a Forței, la care pot
participa și propune oferte și țările terțe interesate.
Următoarea etapă constă în crearea unui Comitet
al Contributorilor, în care sunt discutate și rezolvate
toate problemele practice legate de operațiune.
Concluzii
Analiza parametrilor decizionali aferenți com-
ponentei de securitate și apărare atestă realitatea
unui proces încă nefinalizat, în cadrul căruia există
o serie de improvizații menite să surmonteze
deficitele de natură procedurală. Prezența acestora
din urmă se datorează, într-o măsură deter-
minantă, cadrului juridic existent care guvernează
domeniul Politicii Europene de Securitate și Apărare
la nivelul căruia aplicarea succesivă a tratatelor
nu a fost însoțită de clarificări.
Această situație a condus la dezvoltarea unui
sistem decizional cu destule lacune, dar care,
paradoxal, permite o mai mare flexibilitate. Deși,
în articularea acestuia sistemul utilizat a preluat
importante componente de natură procedurală
utilizate de Alianța Nord-Atlantică, nivelul de
asimilare nu a atins limitele superioare, păstrând o
serie de particularități menite să corespundă
specificității Uniunii Europene ca instituție. în mod
evident, componenta aferentă reglementării
procedurale a componentei militare a beneficiat
din plin de experiența NATO, fiind zona care
prezintă similarități majore, atât în ceea ce privește
dominanța principiului consensual, cât și în ceea
ce privește nivelul de planificare sau derularea
propriu-zisă a angajamentelor operaționale.
Natura particulară a Uniunii Europene a stabilit,
însă, limita asimilării modelului utilizat la nivelul
Alianței Nord-Atlantice. Jalonul esențial îl
reprezintă componenta civilă a PESA, la nivelul
căreia s-au înregistrat principalele elementele de
noutate în ceea ce privește tipologia de derulare a
procesului decizional. în strânsă legătură cu acest
aspect, obiectivul global al PESA vizând crearea
capacității de lansare a angajamentelor operațio-
nale într-o manieră comprehensivă, a fost de natură
să genereze forme particulare de structurare a
diferitelor etape ale procesului decizional.
Și aceste elemente s-au adăugat agendei
extrem de „complicate” a relațiilor de cooperare
NATO-UE, diferențele de natură procedural-
instituționale fiind de natură să accentueze
dificultățile generate de persistența unor dispute
de natură politică. Din păcate, problema asimetriei
existente la nivelul proceselor decizionale ale celor
două organizații reprezintă poate cel mai dificil
aspect care poate beneficia de o soluționare
structurată. Aceasta cu atât mai mult cu cât noul
Tratat al Uniunii Europene (Tratatul de la
Lisabona) introduce o serie de transformări
instituționale majore care vor afecta în mod
semnificativ procesul decizional, accentuând
particularitatea acestuia.
Toate aceste aspecte atestă, însă, existența
voinței politice de adaptare a cadrului normativ
care guvernează procesul decizional european în
domeniul securității și apărării. Se poate vorbi, în
același timp, de un dinamism semnificativ al
preocupărilor legate de adaptarea cadrului institu-
țional-procedural, care continuă să se manifeste
încă din perioadele inițiale ale PESA. Inclusiv
desele schimbări apărute ca urmare a adoptării
succesive a Tratatelor UE, trebuie privite ca
demersuri menite să identifice formula optimă de
funcționare a organismului european în cadrul
căreia să fie acomodate interesele statelor
membre. Fiecare dintre aceste etape a permis
dezvoltări ale procesului decizional, ceea ce permite
asumarea unei perspective optimiste în ceea ce
privește apariția unui sistem adaptat realităților
mediului de securitate și care să contribuie, în
același timp, la consolidarea profilului interna-
țional al Uniunii.
1	http://www.europa.eu/consilium
2	Official Journal of the European Communities,
nr. C325, 24.12.2002, p. 28-30
3	Cu excepția Danemarcei în ceea ce privește
problematica aferentă aspectelor militare ale PESA
(cf. Prevederilor Tratatului Uniunii Europene,
Danemarca a optat pentru soluția juridica a opt-out-
ului în ceea ce privește aceste aspecte); http://
www.europa.eu.
4	A se vedea Protocolul privind Cooperarea
Structurată anexat Tratatului de la Lisabona. Text
disponibil în format electronic la adresa http://
www.europa.eu.
■ Revista de istorie militară ■
37
Militari români în misiuni
internaționale
5
CONFLICT ȘI POST-CONFLICT IN R.D. CONGO
PREZENȚA MILITARĂ ROMÂNEASCĂ
(2000-2010)
Locotenent-colonel dr. VALERICĂ CRUCERU*
Abstract
The article signed byLtc. Valerică Cruceru focuses on an important, but often ignored suiject,
namely the Romanian militaiy presence in the Democratic Republic of Congo, which now entered in
its tenth year. The author begins ty trating back the roots of the conilict that devastated Congo and
by piesenting in a chronological order the internațional attempts of mediating the conflict and of
stabilizing the countiy, then focuses on the role of the Romanian detachment, whose role andmission
are thoroughly detailed. By combining personal recollections with factual information, the article
succeeds in presenting a vividpicture not only of the work of the Romanian oiiicers, but also of the
challenges and dangers theyhave to face.
Keywords: Congo, UN, MONUC, Romania
în loc de introducere
Venind din Europa și coborând pe scara
avionului pe un aeroport din R.D. Congo (fosta
Zair), pasagerii privesc șocați cum, la sol, unei
persoane i se retează mâinile cu o macetă. în
misiune de patrulare, o echipă de observatori
militari ONU întâlnește un punct de control al
rebelilor care opresc și jefuiesc alte vehicule și îi
împușcă în cap pe cei care se opun. Instigată de
ura tribală, o mulțime se dezlănțuie asupra celor
de altă etnie, iar un grup armat situat în aceeași
regiune comite atrocități în sate, doar pentru a lua
sub control o mină de diamante. Acestea sunt
câteva din imaginile și situațiile pe care le-au întâlnit
de-a lungul anilor, ofițerii români af lăți în misiune
de menținere a păcii sub egida ONU, începând din
anul 2000. Violența endemică, foamea și dispe-
rarea, ciocnirile între armate regulate și grupări
armate, milioanele de morți și milioanele de
refugiați au materializat tabloul luptei constante
pentru putere și pentru exploatarea resurselor
minerale în cea mai importantă țară din centrul
Africii, Republica Democrată Congo.
Despre conflict
Cu o suprafață de 2,3 milioane km pătrați și o
populație de aproximativ 65 milioane locuitori, R.D.
Congo reprezintă un paradox, prezența unor bogate
*Autorul articolului este în prezent în misiune în R.D. Congo, îndeplinind funcția de consilier militar
coordonator al reprezentantului special adjunct al secretarului general al ONU pentru R.D. Congo.
38
■ Revista de istorie militară ■
resurse minerale și a unui mare potențial agricol,
fiind însoțită de subdezvoltare și pauperizare
generalizată. în R.D. Congo se găsesc printre cele
mai mari zăcăminte de diamante, aur, coltan' și
cupru din lume, jumătatea de nord străbătută de
fluviul Congo cu afluenții săi constituie a doua
suprafață forestieră a lumii, iar jumătatea de sud
are un mare potențial agricol. în R.D. Congo trăiesc
o sumedenie de triburi și se vorbesc tot atâtea
dialecte (lingala în vest și swahili în est fiind cele
principale), limba franceză având statutul de limbă
oficială.
Inițial colonie belgiană, R.D. Congo a devenit
independentă la 30 iunie 1960. Perioada imediat
următoare a adus cu sine instabilitate politică și
socială, răzmerițe în diferite provincii, mișcări
secesioniste și asasinarea primului ministru Patrice
Lumumba. ONU intervine imediat, pentru a nu
permite secesiunea provinciei miniere Katanga si
destrămarea noului stat independent. La scurt timp
după încheierea misiunii ONU (1964), generalul
Joseph Mobutu reușește în 1965 să preia puterea
printr-o lovitură de stat militară și se declară
președinte. Urmează o perioadă de 32 ani de-a
lungul căreia Mobutu instaurează, prin forță, o
dictatură cleptocratică, caracterizată de un mana-
gement economic defectuos și un cult al persona-
lității dus la limite extreme. în primul deceniu la
putere, Mobutu „africanizează” forțat societatea,
schimbând numele statului în Zair (1971), dând
nume africane orașelor (capitala Leopoldville
devine Kinshasa), dezavuând portul hainelor
europene și interzicând folosirea prenumelor
creștine de către populație, el însuși luându-și
numele de Mobutu Șese Seko Nkuku Ngbendu wa
Za Banga2. Ulterior, organizează câteva parodii de
alegeri, în care el era singurul candidat și conduce
țara prin forță ca pe propriul fief, devenind extrem
de bogat, în timp ce statul se adâncește într-o
mlaștină economică fără fund.
Pauperizarea populației și exacerbarea diferen-
țelor tribale au dus la conflicte etnice legate de
controlul resurselor din anumite regiuni. La acestea
se adaugă conflictele civile din statele vecine
Rwanda și Burundi (1994), care au provocat un
număr foarte mare de refugiați și grupuri armate
rebele pe teritoriul Zairului, mărind și mai mult
tensiunile sociale, pe parcursul următorilor ani. în
aceste condiții, în estul Zairului capătă forță o
mișcare insurgență denumită „Alianța Forțelor
Democrate Eliberatoare”, condusă de Laurent
Deșire Kabila și susținută de Rwanda și Uganda,
----■ Revista de istorie militară ■------------
■ Situația controlului teritoriului
Zairului la semnarea Acordului
de armistițiu (vara 1999)
care declanșează în noiembrie 1996 acțiunile de
preluare sub control a teritoriului național și
înlăturare de la putere a lui Mobutu.
în urma acestui „prim război”, Mobutu este
înlăturat de la putere în mai 1997, Laurent Kabila
se declară președinte și schimbă numele statului
în Republica Democrată Congo. Ulterior, în august
1998, din cauza neînțelegerilor cu foștii aliați,
Laurent Kabila s-a văzut pus în situația de a fi atacat
de alte mișcări insurgente denumite „Adunarea
Congoleză Democrată”, respectiv „Mișcarea
pentru Eliberarea Congo”, inițiate tot din estul țării
și sprijinite de foștii săi aliați, Uganda și Rwanda.
Pentru a face față insurgenților, Kabila solicită și
primește ajutor, trupe din Angola, Ciad, Namibia,
Sudan și Zimbabwe intervenind în sprijinul
regimului sau. în primăvara anului 1999, frontul3
se stabilizează pe un aliniament relativ care împarte
țara în două, de la nord-vest, la sud-est.
în esență, acest „al doilea război din Congo”,
ca și primul de altfel, nu a cunoscut înfruntări
armate de anvergură, operații ofensive sau de
apărare planificate și desfășurate după preceptele
europene sau americane. Teritoriul imens (aproxi-
mativ de zece ori mai mare decât cel al României),
lipsa drumurilor și prezența vegetației de junglă au
silit beligeranții să se limiteze la manevre de
poziționare a forțelor (mai ales cu ajutorul mijloace-
lor aeriene), la înaintarea pe cursurile de apă
navigabile (în special pe fluviul Congo), la ocuparea
orașelor și la confruntări de nivel tactic pentru
controlul aeroporturilor/aerodromurilor și a căilor
principale de acces către zonele urbane.
Vidul de putere apărut la nivel local (în special
în jumătatea de est a țării), ca urmare a celor două
războaie, a dus la proliferarea grupurilor armate și
milițiilor tribale, devenite ulterior principala
problemă în eforturile de pacificare. Aceste două
conflicte au avut un efect devastator asupra
populației civile, înregistrându-se milioane de morți*
și alte milioane de familii refugiate/strămutate.
Instabilitate și eforturi de menținere a
păcii. Cronologie succintă
în urma presiunilor internaționale, în iulie 1999
se semnează „Acordul de la Lusaka”, prin care
beligeranții decid să înceteze ostilitățile, dar, spo-
radic, luptele continuă, unele grupuri armate
acționând chiar și în prezent. Semnarea acordului
de pace a deschis calea pentru intervenția ONU,
în august fiind trimisă la Kinshasa o misiune de
observare compusă din 90 de ofițeri de legătură. în
luna noiembrie 1999, prin rezoluția nr. 1279,
Consiliul de Securitate hotărăște înființarea
„Misiunii de menținere a păcii în R.D. Congo”,
denumită „MONUC”. Mandatul acestei misiuni s-
a modificat gradual de-a lungul unui deceniu de
prezență în R.D. Congo, de la monitorizarea
respectării acordurilor de pace și protecția
populației civile, la interzicerea acțiunilor violente,
dezarmarea, demobilizarea grupurilor armate și la
sprijinirea reformei sectorului de securitate.
Cronologic, în anul 2000, misiunea ONU se
organizează pe sectoare de monitorizare a
implementării acordurilor de pace.
în ianuarie 2001, Laurent Kabila este asasinat,
iar fiul său Joseph Kabila devine președinte,
declarând că urmărește reconcilierea pe plan in-
tern și pace cu toți vecinii. Prin mediere interna-
țională, în aprilie 2002 se semnează „Acordul de la
Sun City” (Africa de Sud) care prevedea retragerea
forțelor armate străine de pe teritoriul R.D. Congo,
în septembrie se semnează pacea cu Uganda prin
„Acordul de la Luanda”, iar în octombrie 2002
începe retragerea forțelor armate rwandeze (în
schimbul promisiunii că rebelii rwandezi vor fi
expulzați din R.D. Congo). în decembrie se
semnează un document de pace cuprinzător,
denumit „Acordul global de la Pretoria”, prin care
facțiunile congoleze agreează un aranjament de
împărțire a puterii. Semnarea acordurilor de pace
nu a însemnat stabilizarea situației, retragerea
forțelor străine desfășurându-se cu greutate, iar
grupurile armate făcând legea în multe zone din
jumătatea de est a statului, în special pentru
controlul extracției de resurse minerale, în princi-
pal diamante, coltan și aur.
Anul 2003 aduce ca element pozitiv adoptarea
unei constituții de tranziție în aprilie și instalarea
pe 17 iulie a guvernului compus din reprezentanții
tuturor facțiunilor congoleze. Pe lângă președinte
mai apar patru vicepreședinți (doi dintre ei foști
rebeli), iar din cei 36 miniștri, 16 erau foști rebeli,
în același timp, anul 2003 aduce o criză profundă
în nord-estul țării (districtul Ituri/provincia
Orientale) în luna mai, când sute și sute de persoane
sunt masacrate de miliții tribale, din motive etnice,
în iunie începe „Operația Artemis”, prin care o
grupare de forțe franceză intervine sub mandat
40
■ Revista de istorie militară ■
ONU în Ituri, pentru a interzice acțiunile milițiilor
tribale și a proteja populația. în luna iulie apare o
nouă rezoluție a Consiliului de Securitate, prin care
se modifica mandatul misiunii de menținere a păcii,
prin permiterea desfășurării operațiilor sub
incidența capitolului VII și sprijinirea procesului de
dezarmare-demobilizare și reintegrare (DDR). în
același timp, efectivul aprobat al misiunii crește la
10 800 militari și se desfășoară prima brigadă
multinațională ONU pentru menținerea păcii în
districtul Ituri, provincia Orientale.
în anii 2004 și 2005, pacea și stabilitatea au
întârziat să se instaleze pe teritoriul congolez. în
mai-iunie 2004 s-a declanșat o criză în Bukavu
(provincia Kivu de Sud, frontiera cu Rwanda),
urmată de acțiuni violente în aproape toate
provinciile din estul țării, grupurile armate străine
și milițiile tribale autohtone luptând în special
pentru controlul zonelor miniere. în octombrie,
efectivele misiunii cresc la 16 700 militari, iar
începând cu luna decembrie începe desfășurarea
altor brigăzi ONU în provinciile din estul R.D.
Congo. în februarie 2005, componentele militare
ale misiunii sunt grupate în Brigada de Vest și
Divizia de Est, aceasta din urmă luând în subordine
toate brigăzile desfășurate anterior. Din acest mo-
ment se trece la planificarea și executarea
operațiilor de amploare, pentru interzicerea
acțiunilor grupurilor armate și protejarea populației
civile afectate de conflict.
în plan politic, guvernul de tranziție reușește
să organizeze un referendum constituțional în
decembrie 2005 și alegeri generale și prezidențiale
în 2006 (însoțite de violențe între rebeli și forțele
guvernamentale în capitala Kinshasa, în luna au-
gust, pe timpul primului tur de scrutin). Constituirea
Adunării naționale în septembrie și instalarea lui
Kabila ca președinte în decembrie 2006 au marcat
sfârșitul etapei de tranziție. Urmează un 2007 al
revoltelor, inițiate de mișcarea naționalist-
religioasă „Bundu Dia Kongo” împotriva adminis-
trației locale în provincia vestică Bas Congo, la
sfârșitul lunii ianuarie. Neacceptarea noilor
dispoziții prezidențiale de către un fost vicepreșe-
dinte a condus la lupte de stradă în Kinshasa, în
martie 2007, între forțele rebele și forțele
guvernamentale, iar eșecul integrării grupului
armat al etniei tutsi în armata națională a dus la
lupte grele în provincia Kivu de Nord5în perioada
august-octombrie.
în anii următori (2008-2009) s-au făcut eforturi
pentru consolidarea instituțiilor statului și controlul
----■ Revista de istorie militară ■---------------
teritoriului, pentru revigorarea activităților economice
și stabilizarea generală. S-au încheiat acorduri cu
grupurile armate (Acordul de la Goma din 23 martie
2009 cu „Consiliul Național pentru Apărarea
Poporului”), s-a demobilizat o parte dintre acestea, s-
au înființat noi unități militare și detașamente ale
poliției naționale, a început instalarea unor posturi
ale poliției de frontieră. Problemele de securitate însă
au persistat! Pe parcursul acestor ani au rămas active
grupuri armate străine (gruparea ugandeza „Armata
de Rezistență a Domnului” în nord-est și gruparea
rwandeză „Forțele Democrate pentru Eliberarea
Rwandei” în provinciile Kivu de Nord și Kivu de Sud
în estul țării), precum și aripi disidente ale unor grupuri
armate autohtone (grupul populației tutsi din provincia
Kivu de Nord, milițiile tribale din unele provincii
estice). Armata națională (sprijinită logistic și cu foc
de unitățile misiunii de menținere a păcii) a desfășurat
în special în 2009 operații de anvergură împotriva
grupurilor armate, în jumătatea de est a țării. în acest
timp, contingentele militare ale ONU au fost în mare
parte redesfășurate în provinciile estice (95% din
efective), iar comandamentul Diviziei de Est s-a
desființat, toate brigăzile și sectoarele intrând în
subordinea directă a comandantului forței militare
(Force HQ).
în plan politic, în 2010 se încearcă stingerea
conflictului cu reprezentanții etniei tutsi în
provincia Kivu de Nord, iar în plan militar continuă
operațiile împotriva grupurilor armate din estul
țării, precum și împotriva unei insurgențe tribale
declanșate recent în nord-vest.
Ofițerii români în R. D. Congo
Complexitatea situației la încheierea armis-
tițiului în vara anului 1999 și importanța regională
a R.D. Congo pentru stabilitatea continentului
african au dus la înființarea misiunii ONU de
menținere a păcii. Aceasta misiune este de departe
cea mai mare și complexă misiune de menținere a
păcii, cu un buget anual de peste 1,3 miliarde dolari,
cu efective de peste 20 000 militari6, cu flotă proprie
de avioane, elicoptere și mijloace fluviale. Deși nu
mai are reprezentare diplomatică la nivel de
ambasadă și nici nu este prezentă prin proiecte
economice de anvergură în această țară, România
contribuie cu personal militar la această misiune
încă din anul 2000, în prezent existând 22 de ofițeri
români, încadrați ca observatori militari și ofițeri
de stat major.
în cadrul structurilor misiunii de menținere a
păcii, ofițerii români îndeplinesc misiuni individuale
41
în aproape toate compartimentele militare și civile.
Armata română a avut reprezentare prin obser-
vatori militari în toate sectoarele de monitorizare
și în toate grupurile militare de legătură atașate
brigăzilor multinaționale, la nivelul echipelor dislo-
cate în punctele fierbinți din zona de responsa-
bilitate a sectoarelor/brigăzilor și la nivelul de
coordonare a grupului de legătură. Imaginile
prezintă grafic organizarea militară a MONUC,
începând cu anul 2000.
Sosind în R.D. Congo ofițerii români au luat
contact cu o altă cultură, total diferită față de arealul
cultural european. Contactul cu populația locală a
dus la înțelegerea complexității societății congo-
leze, complexitate generată de primatul preceptelor
tribale din arealele etnice. Prin modul lor de a fi,
românii gestionează destul de bine relațiile cu
populația locală, compusă dintr-o generație în
vârstă, în general respectuoasă, o generație de
mijloc indiferentă și un tineret ostil. România este
cunoscută în special în centrele urbane, unde au
predat decenii de-a rândul profesori români și unde
s-au stabilit mulți congolezi, absolvenți de instituții
de învățământ superior din România. Purtând
însemnele naționale pe uniformă, ofițerii români
au fost plăcut surprinși când au auzit în mod repetat
un „bună dimineața” și uitându-se înjur nu au văzut
decât localnici! Ulterior au aflat că persoana care
salutase făcuse studiile în România, se căsătorise
cu o româncă sau menținea încă legăturile cu
România.
----T421----------------------------------------
încă de la început, românii s-au adaptat bine la
cerințele operaționale ale acestei misiuni, la
condițiile climaterice deosebite și la traiul de zi cu
zi, specific unei misiuni individuale. Sosit în R. D.
Congo, ofițerul român ia mai întâi contact cu
căldura sufocantă și umiditatea ucigătoare din
capitala Kinshasa, apoi completează dosarul pentru
sosirea în misiune și parcurge cursul introductiv,
unde este informat despre situația generală de
securitate și cerințele operaționale ale misiunii. Se
parcurg teme legate de tehnicile de patrulare și
monitorizare, se învață întrebuințarea echipa-
mentelor de comunicații, se dau teste de cunoaștere
a limbii engleze și se verifică capacitatea de
conducere a autovehiculelor 4x4. Spre bucuria
noastră, până în prezent niciun ofițer român nu a
fost repatriat ca urmare a eșecului la aceste teste.
La încheierea cursului introductiv, cu trusa
individuală de prim ajutor și celelalte bagaje ofițerul
se îmbarcă într-un mijloc aerian și se deplasează la
comandamentul brigăzii/sectorului în care este
repartizat. Aici urmează o altă perioadă scurtă de
instruire la specificul zonei, după care ofițerul
pleacă în punctul de dislocare a echipei de observa-
tori militari - în engleză „team site”. Aceste „team
site” sunt dislocate în puncte fierbinți din zona de
responsabilitate a brigăzilor/sectoarelor, indepen-
dent sau în apropierea contingentelor militare ale
ONU, pentru a monitoriza situația generală de
securitate. în sfârșit, aici începe adevărata misiune!
în general, statul de organizare al unui „team site”
------------■ Revista de istorie militară ■--------
prevede șase funcții de ofițer, dintre care una de
locotenent-colonel, pentru șeful echipei - „team
leader” -, dar există însă și echipe cu opt funcții.
Echipa se încadrează cu personal pe principiul
mozaicului, pe cât posibil din mai multe continente,
neexistând doi ofițeri din aceeași țară. Pentru
fiecare „team site” sunt prevăzute două auto-
vehicule de teren 4x4 și mijloace de legătură cu
eșalonul superior. „Team site” reprezintă locul unde
observatorii militari îsi desfășoară activitatea și își
duc traiul de zi cu zi.
Principalele sarcini operaționale ale echipelor
de observatori militari, având în compunere și ofițeri
români, constau în executarea de patrulări și
monitorizări în interiorul zonei stabilite, pentru:
-	cunoașterea situației de securitate, obținerea
de informații referitoare la grupurile armate dislo-
cate în zonă și monitorizarea unor elemente armate;
-	observarea activităților zilnice în principalele
zone de concentrare a populației (mine, piețe,
plantații agricole, școli, tabere de refugiați, tabere
de populații strămutate), precum și mișcările
populației către alte zone;
-	realizarea și menținerea legăturii cu repre-
zentanții autorităților locale, comandanții militari
din zonă și societatea civilă;
-	efectuarea de investigații și medierea unor
conflicte locale;
-	efectuarea de inspecții la obiective militare și
civile din zonă.
Misiunile de patrulare se desfășoară zilnic,
pentru acoperirea întregii zone de responsabilitate
și se încheie prin înaintarea unui raport către
eșalonul superior. în situația observării unor
incidente de securitate sau când populația civilă
dintr-o anumită zonă este în pericol, echipa trece
la monitorizare,continuă și transmite regulat
rapoarte cu evoluția situației. Pe timpul efectuării
patrulelor, observatorii se confruntă cu o multitu-
dine de aspecte: întâlnesc elemente ale grupurilor
armate; sunt opriți de milițiile tribale; se văd prinși
la mijloc în schimburi de focuri; li se interzice
accesul către o anumită zonă de către forțele de
securitate guvernamentale; constată abuzuri ale
armatei și poliției naționale asupra populației lo-
cale; întâlnesc zone unde tensiunile etnice au dus
la izbucnirea de conflicte etc. Chiar în ultimele
luni, ofițeri români aparținând unor echipe de
observatori dislocate în provinciile Kivu de Nord,
respectiv Kivu de Sud au monitorizat pe perioade
îndelungate ciocniri violente în mai multe zone
----■ Revista de istorie militară ■---------------
locuite, între grupuri armate străine, miliții tribale
și forțele guvernamentale.
Pe lângă aceste sarcini comune tuturor
echipelor, observatorii militari români au acționat
și în cadrul unor echipe cu misiuni specifice, astfel:
-	echipe mixte de verificare și monitorizare a
frontierei de est a R.D. Congo, unde împreună cu
elemente ale armatei naționale și ale poliției de
frontieră se coopera cu poliția de frontieră și
armata statului vecin, pentru întărirea securității
și sporirea încrederii;
-	echipe pentru sprijinul comisiei mixte de
verificare a situației de securitate în Kinshasa (2006
- 2007), unde împreună cu reprezentanți ai forțelor
guvernamentale, ai rebelilor, ai contingentului
militar al Uniunii Europene și ai agențiilor umani-
tare ale ONU se verifică proveniența incidentelor
de securitate și se gestionau/aplanau conflictele
apărute;
-	echipe de monitorizare a activităților din
cazărmile trupelor guvernamentale (unitățile armatei
naționale și garda republicană a președintelui) și
echipe de monitorizare a raioanelor de dislocare a
forțelor rebele în Kinshasa, pe perioada pregătirii și
desfășurării alegerilor generale și instalării noilor
autorități guvernamentale (2006-2007);
-	echipe de sprijin al procesului de dezarmare-
demobilizare-reintegrare (DDR) pentru grupurile
armate/milițiile tribale autohtone, unde observa-
torii militari facilitau acțiunile echipelor civile, prin
popularizarea ofertelor și explicarea beneficiilor
procesului DDR elementelor armate din zonă și
prin înregistrarea personalului și armamentului
depus;
-	echipe de sprijin al procesului de dezarmare-
demobilizare-repatriere-reintegrare-reinserție
(DDRRR), pentru grupurile armate străine, unde
observatorii asigurau informații privind existența
grupurilor armate și participau la procesul de
înregistrare;
-	echipe de înregistrare a efectivelor militare
și armamentelor, prin care observatorii militari
ONU, împreună cu reprezentanți ai armatei
guvernamentale, ai misiunii militare a Uniunii
Europene și secției civile de DDR înregistrau
gradual efectivele (cu datele personale, inclusiv
amprenta biometrică) și armamentul unităților
militare. Cu această ocazie, unii militari provenind
atât din rândul armatei guvernamentale, cât și din
grupurile armate integrate în armată, optau pentru
demobilizare și reintegrare în viața civilă;
--------------------------------------[43~|----
-	echipe de observare, aparținând de secția
fluvială a MONUC, prin care se monitoriza situația
de securitate pe cursul fluviului Congo;
-	echipe mixte de protecție (observatori militari,
reprezentanți ai secțiilor de afaceri civile, dreptu-
rile omului și ai agențiilor umanitare) însoțite de
escorte militare, pentru evaluarea situației și
stabilirea măsurilor pentru protejarea populației
civile în zonele afectate de conflict.
Experiența observatorilor militari români în
R.D. Congo este bogată, plină de episoade inedite,
dar în multe cazuri neplăcute. Ei își îndeplinesc
misiunile neînarmați, în zone ostile sau potențial
ostile, expuși violențelor din partea grupurilor
armate străine, milițiilor tribale autohtone și chiar
a populației locale, manipulate în sens distructiv.
Teoretic, există planuri de evacuare în caz de
urgență, iar însemnele ONU de pe autovehicule și
uniforme ar trebui să impună respect tuturor celor
implicați în conflict, în conformitate cu rezoluțiile
Consiliului de Securitate. Realitatea a dovedit însă
în multe situații că indisponibilitatea mijloacelor
de evacuare, condițiile meteorologice grele și
starea precară a căilor de comunicație (acolo unde
acestea existau!) au făcut imposibilă aplicarea
planurilor. în ceea ce privește respectul față de
însemnele ONU și rezoluțiile Consiliului de Secu-
ritate, ne îndoim sincer că elementele grupurilor
armate/milițiilor tribale au cunoștință de așa ceva,
sau le pasă în vreun fel!
Spre norocul nostru, niciunul din zecile de
observatori militari care și-au pierdut viața pe
timpul îndeplinirii misiunii în RD Congo nu este
român. Au fost însă destule situații în care observa-
torii militari români au trecut prin pericole mari,
fiind amenințați cu macete și arme de foc, agresați,
jefuiți, luați ostateci. Din nefericire, un observator
militar român a fost grav rănit, când pe timpul
executării unei misiuni de patrulare autovehiculul
a trecut peste o mină. Un alt ofițer român a reușit
să se salveze în extremis, cu puțin timp înainte ca
milițiile tribale să atace „team-site” și să ucidă alți
doi membri din compunerea echipei.
în mod firesc, ofițerii români nu s-au confruntat
doar cu situații de natură violentă. Multe din probleme
au fost legate intrinsec de condițiile de mediu în care
și-au îndeplinit misiunile. Spre exemplificare amintim
de starea mai mult decât precară a drumurilor, care a
condus la apariția defecțiunilor la autovehicule în
misiunile de patrulare, echipele rămânând blocate
chiar la mijlocul itinerarului de patrulare, la zeci de
—m-----------------------------------------------
kilometri de „team-site”. Alteori, precipitațiile abun-
dente au dus la împotmolirea autovehiculelor și
staționarea echipei de observatori în interiorul junglei
sau în interiorul unei zone cu populație ostilă pentru
perioade mari de timp, cu rezervele de apă și hrană
epuizate.
Precipitațiile extrem de bogate, temperaturile
mari și umiditatea ridicată au produs un disconfort
fizic ridicat, iar prezența din abundență a microor-
ganismelor și insectelor au făcut ca unii ofițeri
români să fie afectați de diverse boli, specifică
pentru Congo fiind malaria. Un alt pericol căruia i
se acordă o mare atenție este deshidratarea. Nu în
ultimul rând, procurarea alimentelor și a apei (adusă
uneori de la distanțe apreciabile) constituie uneori
o reală provocare. Observatorii militari nu sunt
sprijiniți logistic din punct de vedere al cazării/
cartiruirii sau hrănirii, fiecare echipă trebuind pe
plan local să își găsească o clădire/casă pentru a o
folosi ca locuință și să se autogestioneze prin
procurarea alimentelor și pregătirea hranei. Aici
se manifestă mozaicul cultural al echipei, prin
preferințele culinare și modul de preparare/servire
a hranei. Unii colegi nu consumă unele alimente
(carnea de porc în cazul musulmanilor, carnea de
vită, hindușii), alții sunt vegetarieni, unii consumă
doar alimentele pregătite într-un anume fel
(„halal”), alții consumă alimente nerecunoscute ca
atare în Europa etc. în unele zone, problema se
simplifică, paleta alimentară reducându-se la carne
de capră, orez și banane. în majoritatea punctelor
de dislocare ale echipelor nu există energie
electrică sau gaze, oala pe cărbuni încinși fiind
obiectul esențial pentru prepararea hranei și
fierberea apei pentru spălat.
Deși în general nu au fost probleme, în unele
situații a constituit o provocare chiar și menținerea
unor relații cordiale în cadrul echipei, tot ca urmare
a diferențelor cultural-religioase, a nivelului de
pregătire și a percepției diferite a actelor de coman-
dă și execuție. Ofițerii români au fost puși în situația
de a face eforturi pentru a se înțelege cu unii șefi
de echipă și colegi care aveau probleme cu procesul
de împărțire echitabilă a sarcinilor operaționale,
cu managementul activităților zilnice și chiar cu
acceptarea diferențelor religioase7. Buna pr egătire
profesională a ofițerilor români a făcut ca aceștia
să îndeplinească tot spectrul de sarcini, de la plani-
ficarea și executarea patrulei, până la realizarea
legăturii radio, a mentenanței autovehiculelor și
întocmirea raportului zilnic. La modul general
------------■ Revista de istorie militară ■--------
opinăm că traiul în comun pentru perioade lungi
de timp, în zone izolate, cu ofițeri aparținând unor
areale de civilizație și cultură diferite, constituie o
experiență de viață cu caracter de unicitate.
în ceea ce privește relațiile cu populația locală
în punctele de dislocare a echipelor („team site”),
acestea au fost în general bune, ofițerii români
fiind în măsură, în majoritatea cazurilor, să își
atragă simpatia congolezilor. Tonul prietenos și
folosirea formelor de salut din dialectul local,
strângerea mâinilor tuturor celor din jur, abordarea
în discuții a problemelor cu care se confruntă
populația, oferirea de țigarete adulților și bomboane
copiilor au asigurat o comunicare bună cu comuni-
tățile locale. La aceasta a contribuit și interesul
arătat de unii ofițeri români pentru îmbunătățirea
condițiilor de viață în unele zone, prin propunerile
înaintate eșaloanelor superioare pentru implemen-
tarea unor proiecte CIMIC (cooperare civili-
militari) cu impact rapid. în urma acestor proiecte
s-a îmbunătățit asigurarea apei potabile, a asistenței
sanitare și a educației primare pentru populație.
Prin ofițeri de stat major, România a fost repre-
zentată în Comandamentul Forței MONUC și în
comandamentele direct subordonate (Divizia de
Est și Brigada de Vest), precum și în structurile
civile ale misiunii. Ofițerii români încadrați pe
funcții de stat major au participat la planificarea și
conducerea operațiilor desfășurate în scopul
interzicerii acțiunilor grupurilor armate/milițiilor
tribale și protejării populației civile, la gestionarea
suportului logistic și de personal al contingentelor
militare și observatorilor militari, la implementarea
managementului administrativ al misiunii. De-a
lungul anilor, of ițerii românii au încadrat ur mătoarele
funcții:
-	la biroul reprezentantului special adjunct al
secretarului general ONU pentru R.D. Congo:
funcția de consilier militar coordonator;
-	în comandamentul forței (MONUC HQ): ofițer
specialist în JOC (Joint Operations Center; ofițer
specialist în JMAC (Joint Military Analysis Cell);
ofițer specialist în secția pentru reforma sectorului
de securitate; locțiitor al grupului de legătură pentru
observatorii militari; ofițer specialist în secția per-
sonal; consilier juridic;
-	în Departamentul pentru Sprijinul Misiunii:
ofițer specialist în MSC (Mission Support Center);
ofițer specialist control trafic aerian;
-	la comandamentul Diviziei de Est: ofițer spe-
cialist în secția G4 - logistică; ofițer specialist în
secția G6 - comunicații;
-	la comandamentul Brigăzii de Vest: șef al
grupului de legătură cu observatorii militari; ofițer
cu informațiile și operațiile în grupul militar de
legătură; ofițer cu relațiile publice;
-	la comandamentul Brigăzii Kivu Sud: șef al
grupului de legătură cu observatorii militari;
-	la comandamentul Brigăzii Katanga: șef G6 -
comunicații;
-	la comandamentul Sectorului 2: funcția de
șef de stat major;
-	la fostele sectoare, funcții în Gl-personal,
G3-operații și G4-logistică.
■ Revista de istorie militară ■
Este interesant de remarcat că România nu
are alocate funcții de stat major, cum este cazul
altor state contributoare și deci nu poate solicita
încadrarea ofițerilor săi pe alte funcții decât cele
de observator militar. Nevoile operaționale ale
misiunii și competența profesională a ofițerilor
români conduc însă la numirea acestora pe funcții
de stat major în multe compartimente importante
din comandamentele militare și secțiile civile ale
misiunii.
în loc de încheiere
Stabilizarea R.D. Congo după atâția ani de con-
flict rămâne încă o provocare pentru toți actorii
internaționali implicați și un succes ar influența
decisiv și pozitiv viitorul Africii Centrale. Deși nu
participă și cu contingente militare, România a fost
și este prezentă în cadrul eforturilor de stabilizare
prin observatorii militari și ofițerii de stat major, în
toate regiunile R.D. Congo. Ofițerii români și-au
îndeplinit misiunile de-a lungul tuturor momentelor
importante ale acestei participări, dovedind o
performanță operațională individuală de nivel
ridicat. Această prezență îmbogățește experiența
participării armatei române, în perioada contem-
porană, la misiuni în teatre de operații situate în
afara teritoriului național.
Sperăm ca prin acest demers se aduce un plus
de informație cu privire la participarea armatei
române la eforturile internaționale de menținere
a păcii și stabilizare într-un „hot spot” de mare
importanță în ecuația relațiilor internaționale.
Menționăm, în final, că multe din aspectele
prezentate se regăsesc ca descriere și finalitate și
în cazul ofițerilor români participanți la alte misiuni
de menținere a păcii (Coasta de Fildeș, Liberia,
Sudan etc). Demersul nostru nefiind de natura
exhaustivă, ne exprimăm regretul pentru eventua-
lele omisiuni.
1	Coltanul este un minereu care după prelucrare
se folosește în special în industria echipamentelor
electronice/de telecomunicații, având o bună
conductibilitate și proprietatea de a rezista șocurilor
termice, fără a-și pierde calitățile inițiale. în R.D.
Congo există 80 % din rezervele mondiale. Acest
minereu reprezintă unul din obiectele principale ale
traficului ilicit din R.D. Congo și un mijloc principal de
finanțare a grupurilor armate.
2	într-o traducere aproximativă din dialectul
congelez lingala, numele înseamnă „războinicul
neînvins care cucerește totul și lasă doar foc în urma
lui”.
3	Nu există un front propriu-zis, ci o înșiruire de
localități controlate de o facțiune beligerantă sau alta.
4	Cifra avansată de majoritatea cercetătorilor este
de aproximativ 5,4 milioane de morți.
5	Provincia Kivu de Nord este situată în estul R.D.
Congo, la frontiera cu Uganda și Rwanda. Unele
districte ale provinciei sunt locuite de populația de
origine tutsi, care în apărarea drepturilor sale și-a
constituit propria forță de apărare, sub numele de
„Consiliul Național pentru Apărarea Poporului”,
transformată în 2009 în partid politic.
6	Rezoluția nr. 1906 a Consiliului de Securitate al
ONU din decembrie 2009 autorizează pentru Misiunea
MONUC, până la 31 mai 2010, 19 815 militari trupe,
760 observatori militari, 1 050 trupe poliție și 391
ofițeri internaționali de poliție.
7	Un exemplu ar fi că unii colegi nu plecau în patrulă
și nici nu desfășurau activități în „team site” la
sărbătorile lor religioase, dar cereau imperativ
românilor să meargă în patrulă în ziua de Crăciun sau
în ziua de Paște 1
{46}
■ Revista de istorie militară ■
PRIMA MISIUNE DE RECUNOAȘTERE
ÎN ANGOLA A ARMATEI ROMÂNE
Colonel (r) CONSTANTIN MOISA
Departamentul pentru Politica de Apărare și Planificare
Abstract
After the end of the Second World War, Romania, under the communist partyruling legime, will
remain behind the Iron Curtain, and will not participate in the internațional missions and operations
outside of the național territory. Even more than that, Romania will not participate in peacekeeping
missions undertaken bythe UNsince the 1950 decade, such other former communist countries as it
was the case ofPolandand Czechoslovakia, countries that will tookadvantages and will be consistent
with internațional prestige. After more than 46years, Romania has started to participate in interna-
țional missions and UNpeacekeeping operations since 1991, but only with Military Observers and a
Field Hospital as a support medical unit.
In February 1995 the UN addressed and olficial request to the Romanian government regarding
the involvement of Romanian Armed Forces with combat units and staff oificers team in UNAVEM
111 peacekeeping operation
In this context, without going into further details, to provide data and information needed for
național decision, Chief of General Ștaif at that time, General Dumitru Cioilină ordered a reconnais-
sance mission to the DPKO proposed areas for the deployment of Romanian contingent within
UNAVEM 111 TOO.
It is to be underlined that this was the very iirst Reconnaissance Mission carried out by the
Romanian Armed Forces after the Second World War, outside of the național territory as well as
outside Europe. With no press release or any oilicial statement, the recce mission granted necessary
information formilitary leaders as well for the Parliamentary decision that approved participation of
a național contingent in the above mentioned PKO.
The article highlights some operațional details regarding the reconnaissance mission performed,
some unbelievable and cruel realities from the Angola TOO, the operațional environment estimated
for ROMBATT, the unknown diiticulties and challenges the Recce Team had to face.
Keywoids: Angola, UN, UNAVEM III, peace-keeping operation
Odată cu încheierea celui de-al Doilea Război
Mondial, România avea să rămână în spatele
Cortinei de Fier și să renunțe la orice implicare
activă în misiuni sau operații militare în afara
teritoriului național. Mai mult chiar decât atât,
România nu va participa la misiunile de menținere
a păcii derulate de ONU începând cu decada anilor
1950, chiar dacă state din fostul lagăr comunist,
cum a fost cazul pentru Polonia și Cehia, o vor face
cu consecvență și prestigiu internațional.
în anul 1980, însă, regimul politic de la București
a luat hotărârea de a pune bazele unei școli militare
----■ Revista de istorie militară ■---------------
de pilotaj la Negage, în Angola. Surse internaționale
indică și participarea unor piloți români la misiunile
aeriene, fără a face referire la instructori români ai
școlii sau alte efective trimise special pentru astfel de
misiuni. în cadrul „Operation Sirius” în februarie 1981,
România a trimis 12 avioane IAR-823, 6 IAR-316B
„Alouette III” și 6 BN-2A „Islander”, toate fabricate în
România și un detașament de piloți instructori. In cursul
unei misiuni de instrucție și formare a piloților angolezi,
un avion s-a prăbușit (pilotul român și elevul angolez
au decedat). Celelalte aparate au fost donate guvernului
angolez, după retragerea piloților români.
-------------------—-------------RTI—
Operațiunile ONU de Menținere a Păcii (PKO)
au fost înființate în timpul Războiului Rece ca o
modalitate de rezolvare a conflictelor dintre state
prin trimiterea de personal neînarmat sau purtând
numai arme ușoar e. Trupele se aflau sub comanda
ONU și interveneau între cele două forțe armate
aflate în conflict. Trupele erau chemate atunci
când puterile internaționale mandatau Națiunile
Unite să intervină pentru încetarea conflictului
(așa-numitul proxi-război) care amenința stabilita-
tea regională, pacea și securitatea internațională.
Trupele de menținere a păcii nu trebuiau să
răspundă la foc cu foc. Ca regulă generală, rolul lor
era acela de a interveni atunci când părțile
beligerante acceptau încetarea focului și consim-
țeau asupra prezenței trupelor PKO. Trupele PKO
evaluau situația din teren și raportau cu imparția-
litate dacă s-a încălcat acordul de încetare a focului,
dacă insurgenții și-au retras trupele pe aliniamen-
tele stabilite, dacă au fost îndeplinite și alte
prevederi ale acordului de pace. Toate aceste
eforturi ofereau răgazul necesar pentru ca diploma-
ții să îndepărteze cauzele conflictului.
Acestea erau în ansamblu principiile PKO și
cadrul de derulare al acestora la începutul anului
1995, când armata română se pregătea pentru
prima sa misiune de PKO.
Urmare a solicitării directe adresate de ONU
guvernului României în februarie 1995, precum și
a demersurilor inițiate la nivel național, la data de
13 martie 1995 Parlamentul României a aprobat
participarea la misiunea UN AVEM III din Angola
a unui contingent național, compus dintr-un detașa-
ment de ofițeri și subofițeri de stat major (16 ofițeri
■ Echipa de recunoaștere pe aeroportul
din Paris, 6 martie 1995
și 11 subofițeri); un batalion de infanterie (cu un
efectiv de 751 militari); un spital militar de
campanie (cu un efectiv de 110 militari și civili).
Trebuie menționat că la baza acestei decizii, în
afara intereselor politico-militare naționale1, au stat
propunerile și argumentele conducerii MApN,
precum și raportul de misiune, concluziile și
recomandările prezentate de prima echipă de
recunoaștere română care a acționat într-un Teatru
de Operații (TOO), în afara teritoriului național (și
chiar a teritoriului Europei), respectiv în Angola.
în acest context, pentru asigurarea datelor și
informațiilor necesare deciziei la nivel național2,
șeful Statului Major General de la acea dată,
generalul Dumitru Cioflină, a ordonat executarea
unei recunoașteri în zonele propuse de Departa-
mentul Operațiunilor de Menținere a Păcii (DPKO)
a contingentului militar pe care România urma să-l
desfășoare în UNAVEM III. Primul batalion căruia
îi revenea onoarea de a deschide participarea
românească cu unități operative într-o misiune de
PKO era Batalionul 2 infanterie din Brigada 1
mecanizată, aceasta fiind și ocazia de perfecționare
la standarde internaționale a pregătirii militare.
Desfășurarea misiunii de recunoaștere în
Angola
Misiunea de recunoaștere într-un TOO din
Angola3 s-a desfășurat în perioada 6-9 martie 1995.
Echipa de recunoaștere a cuprins celulele de
recunoaștere ale unităților ce urmau să fie dislo-
cate în Angola și a fost compusă din șapte membri:
colonel ing. Cristian Crâmpiță, șeful echipei de
recunoaștere; maior Constantin Moisa, ofițer de
legătură al echipei de recunoaștere; maior
Gheorghe Tătaru, șef de stat major (însoțit de șeful
transmisiunilor și șeful logisticii) din celula de
recunoaștere a Batalionului 2 infanterie; colonel
dr. Ion Drăgușin (însoțit de șeful logisticii) din celula
de recunoaștere a Spitalului Militar de Campanie.
Deplasarea în Angola s-a efectuat cu avionul
pe itinerarul București-Paris-Luanda, iar revenirea
în țară pe traseul Luanda-Bruxelles-București.
Costul transportului internațional a fost suportat
de DPKO.
Pregătirea misiunii s-a efectuat sub presiunea
timpului necesar luării rapide a deciziei, întocmirii
și aprobării documentelor executării unei astfel de
misiuni precum și a cererii DPKO care a solicitat
(prin reprezentantul militar al României la ONU)
ca recunoașterea să fie efectuată în prima parte a
-----------■ Revista de istorie militară ■------
lunii martie, având în vedere planurile operaționale
care prevedeau desfășurarea trupelor în perioada
aprilie-iulie 1995.
în afara poziției de Ofițer de Legătură4 (LO) ce
urma să o îndeplinesc în această misiune de
recunoaștere, sarcina principală era să mă
familiarizez cu procedurile operaționale ale ONU
și să-mi perfecționez abilitățile de ofițer de stat
major în misiuni internaționale, urmând să fac
parte din Biroul Operații de Menținere a Păcii
(BMPKO) care fusese creat în cadrul Secției PfP și
PKO, înființată în cadrul Direcției Operații din
Statul Major General.
Plecarea din București a fost pe data de 6 martie,
la ora 9,20, cursa Air France (generos, DPKO
rezervase bilete la clasa business, contactul cu
serviciile de la această categorie fiind de-a dreptul
impresionante pentru un biet ofițer român:
șampanie, caviar, somon fume etc.). Sosirea pe
aeroportul din Paris a însemnat și primul contact
cu forțele de securitate ale aeroportului. în timp ce
ne îndreptam spre zona de așteptare a zborului de
legătură spre Angola, am staționat, pentru fumătorii
echipei, în apropierea unui cafe-bar; am încercat
să scot ghidul pe care îl aveam, dar mi-a căzut din
geantă setul de supraviețuire (survival kit)5.
Imediat, un ofițer, care făcea parte din poliția
aeroportului, mi-a cerut să vadă bagajul de mână.
Cu emoție și jena momentului, când ai impresia că
întregul aeroport se uită la tine, am deschis geanta
și acesta a văzut bereta albastră. M-a întrebat
imediat dacă fac parte din beretele albastre, iar la
confirmarea mea, mi-a făcut semn că pot pleca. A
fost momentul în care am realizat că în incinta
aeroportului circulau mai multe grupuri de militari
în uniforme mozaic și cu berete albastre.
în jurul orei 21,30 am urcat în cursa Sabena cu
destinația Luanda. Avionul era tip Boeing 747,
faimosul Jumbo. Stupoare. Imaginația celor petre-
cute sau citite anterior6, dar și în pregătirea misiunii
erau depășite cu mult. Interiorul arăta de-a dreptul
imens: trei rânduri de scaune și două intervale
pentru circulația pasagerilor; pe exterior, spre
ferestre, câte trei scaune pe fiecare rând, iar, la
mijloc, rândul central avea patru scaune. Un total
impresionant de 10 scaune pe rând. Toți am
comentat și în glumă ne-am întrebat dacă avionul
acesta va putea decola. în momentul decolării, cu
motoarele ambalate la maxim și vibrând din toate
„încheieturile”, cu trepidații care mi-au creat
impresia că imediat se va dezmembra, a început
----■ Revista de istorie militară ■---------------
să ruleze din ce în ce mai repede, părând totuși că
nu se va ridica înainte de terminarea pistei. încet-
încet însă și-a ridicat „nasul” în vânt și a plecat,
balansând ușor, spre Africa, purtând la bord prima
echipă de recunoaștere a Armatei Române.
Zborul a fost deosebit de liniștit, fără turbulențe
atmosferice. Serviciul la bordul aeronavei a fost la
înălțimea renumelui de atunci al companiei
Sabena. în afara meniului servit la bordul avionului
și a atenției pe care personalul o acorda tuturor
călătorilor, am văzut grija pentru orice detaliu care
poate face călătoria confortabilă, inclusiv faptul
că periodic pulverizau din spray-uri dezodorizante
arome cu iz de portocale, liliac sau alte flori exotice.
Am sosit la Luanda în jurul orei 5,30 (7 martie)
pe o căldură ecuatorială. Nu îmi mai amintesc câte
grade a anunțat pilotul înainte de aterizare, dar la
deschiderea ușilor avionului am simțit cum mă
„lovește” un val de umiditate și un aer cald, greu
respirabil. Reacția organismului a fost imediată: o
transpirație abundentă și deshidratare. Transpi-
rația pe brațe și pe mâini aproape arăta ca o muco-
zitate (aveam pe antebraț pardesiele cu care
călătorisem către Paris, unde temperatura era de
7-8 grade, ca și la plecarea din București de altfel).
După efectuarea formalităților vamale l-am
întâlnit pe ofițerul de escortă și ne-am deplasat la
Hotel „Tropico” (foarte central), unde aveam
cazarea asigurată. Prima impresie asupra capitalei
angoleze a fost excelentă. într-adevăr, cultură și
civilizație europeană la tot pasul. Luanda își merita
numele de Perla Africii sau Monaco al Africii.
Cvartale întregi de blocuri ce păstrau un aer de
modernism, deși de aproape 30 de ani nu se mai
construise în Luanda, case cu o arhitectură7
impresionantă, curate și bine întreținute. Străzi
relativ curate pentru situația de război civil, aproape
încă activ. Oameni îmbrăcați elegant și mașini
frumoase. Câteva ore mai târziu, în drum spre
UNAVEM, circulând la periferia capitalei, am văzut
și cealaltă față a orașului și a războiului civil. Case
din pământ sau bolțari, cu acoperișuri improvizate,
fără canalizare, fără electricitate. Oameni aproape
dezbrăcați, cu haine rupte, invalizi, răniți și bolnavi,
și asta lângă aeroportul internațional Luanda.
Ciudat însă ce mi-a rămas pe retină și am reținut
foarte exact: deși invalizi, răniți, săraci și afectați
de război, nu am văzut cerșetori în jurul hotelului,
la intersecții sau pe lângă cele câteva clădiri
importante din oraș.
Am efectuat rapid check-in-ul la hotel, iar
colonelul Crâmpiță ne-a comunicat că deplasarea
----------------------------------------[49~|-----
la Cartierul General al Forțelor ONU din Angola
va începe peste exact 50 de minute, la ora 8,45.
După ce am făcut un duș rapid de revigorare,
am îmbrăcat uniforma mozaic și ne-am prezentat în
holul hotelului. Deplasarea s-a efectuat prin centrul
capitalei Luanda, ocazie cu care am avut un prim
contact cu realitat ea dură a unui conflict intern care
dura de circa 30 de ani. Clădiri distruse sau cu urme
vizibile ale luptelor care au avut loc în ultimii ani
(reizbucnirea conflictului în anul 1993 a avut loc la
Luanda), acestea însă numai în două cartiere ale
capitalei. Câteva blindate și camioane de transport
lovite cu arme antitanc erau mărturii ale unor
ciocniri în interiorul sau periferia localității (deși
mai târziu aveam să aflu că în Luanda luptele de
stradă fuseseră limitate, reduse ca amploare și
durată). Cu excepția unei patrule de poliție - înarmată
cu pistoale mitralieră AK-47 - dispusă la ieșirea din
Luanda (imediat după aeroportul internațional) și
care oprea „la întâmplare” vehiculele ce păreau
suspecte, nu era niciun alt indiciu al războiului.
Ziua întâi
Am sosit la Cartierul General al Forțelor ONU
din Luanda, locația fiind cunoscută ca Vila Espa,
dispusă la circa cinci kilometri sud de capitala
Angolei. Formalitățile de acces au fost simple și
fără birocrație. Paza exterioară și accesul erau
asigurate de o companie privată, acreditată de
structura de specialitate a ONU. Cel puțin la
vedere, paza nu era înarmată decât cu mijloace
neletale. Chiar am avut o reținere privind
capacitatea acestei companii de a reacționa în cazul
unui atac al forțelor rebele din UNITA8.
După ce am intrat în tabără, prima surpriză. în
locul unor clădiri vechi, cu distrugeri, protejate cu
saci cu nisip și cu baraje de diferite tipuri, cu
antiaeriană în poziții de tragere, cu plase de
mascare și pază militară înarmată până în dinți,
oricum ceva care să arate ca un Comandament
dintr-un TOO, am găsit ceea ce poate fi numită o
adevărată „oază de verdeață”, o tabără militară
modernă de instrucție și antrenament. Am iden-
tificat Zona Administrativă (cu case modulare
și containere pentru cazarea personalului, restau-
rant, bază sportivă - teren de tenis, piscină și
terenuri de sport -, sală de conferințe, magazin
PX, centrala termică și electrică) și Zona Opera-
țională (Comandamentul Forțelor, Centrul de
comunicații, Punct medical și Stația CL), construită
de asemenea din module și containere noi și cu-
rate, toate fiind utilate cu aer condiționat. Din acel
moment am înțeles care sunt standardele ONU în
misiuni PKO. Unde erau punctele de comandă
îngropate din Poligoanele Cincu sau Mălina, care,
la primele ploi abundente, erau pline de apă, unde
erau corturile 5,20 x 5,20, prin care ploua sau care
pe timp de vară deveneau adevărate saune, unde
erau... O tempora, o mores!
Programul primei zile a inclus: informare
privind situația politică, militară și de securitate;
informare operativă asupra misiunii UNAVEM III;
informare asupra cerințelor și capacităților logis-
tice ale misiunii; informare asupra cerințelor și
capacităților de comunicații ale misiunii; aspecte
privind planificarea desfășurării forțelor de menți-
nere a păcii, AOR și misiuni, limitări și puncte slabe.
Șeful de stat major al UNAVEM III, un colonel
din armata neozeelandeză, ne-a prezentat situația
generală politico-militară și de securitate. A
continuat cu mandatul și concepția generală a
misiunii UNAVEM III, cu situația în TOO și planul
de desfășurare a forțelor misiunii, cerințele minime
pe care batalioanele PK trebuiau să le îndepli-
nească. A încheiat cu elemente de planificare
privind AOR și misiunile pe care ROMBATT urma
să le execute. Această prezentare a fost și
momentul unei experiențe de neuitat și nu tocmai
plăcută. Deși absolvisem în urmă cu mai puțin de
doi ani, în condiții bune, cursul de limba engleză
avansat de la Academia Militară și aveam convin-
gerea că abilitățile mele în engleză erau bune9,
accentul și limbajul strict militar al neozeelan-
dezului, cu multe abrevieri, m-au făcut să mă
blochez: aveam senzația că am uitat totul, că nu
mai știu nimic din limba engleză și nu mai reușeam
să țin pasul cu traducerea simultană (oricum
translația simultană presupune mult exercițiu și
experiență și nu este limbajul conversațional ce se
cere unui ofițer de stat major). Numai intervenția
colonelului Crâmpiță a salvat situația. Imediat după
aceasta, în activitățile ce au urmat discuțiile s-au
derulat și au continuat normal.
Elementele principale rezultate din informare
au fost:
a	) concepția generală a misiunii UNAVEM III,
care avea cinci elemente de bază:
-	împărțirea teritoriului Angolei în șase regiuni
militare și dislocarea a câte unui INFBATT în
fiecare din acestea (fiecare regiune era aproxima-
tiv de suprafața României). Unitățile de sprijin
urmau să asigure 2-3 regiuni militare;
-	constituirea așa-numitelor „Quartering Area”
și „Storage Area” (Tabere de încartiruire și,
	■ Revista de istorie militară ■-----------
respectiv Depozite de echipamente), unde forțele
UNITA urmau să fie demobilizate, dezarmate,
instruite în meserii civile și integrate în societatea
civilă și armata angoleză.
-	unitățile de menținere a păcii trebuiau să fie
suficient de dotate cât să poată desfășura misiuni
fără să depindă direct de sprijinul și aprovizionarea
UNAVEM III HQs;
-	Angola este țara unde există cel mai mare
număr de mine antipersonal din întreaga lume
(până la cca 15 milioane de mine). Deminarea în
folosul trupelor PK trebuia efectuată cu mijloace
proprii; programele de deminare urmau să fie
dezvoltate ulterior și executate cu contribuția unor
NGOs, companii private și agenții ONU. Urma să
dureze mulți ani și costurile estimate erau uriașe10.
Am reținut că bolile tropicale, în special ma-
laria, condițiile meteo - căldura și umiditatea
precum și lipsa surselor de apă sunt factori de luat
în calcul în planificarea misiunii batalionului de
infanterie românesc.
b	. Regiunea alocată ROMBATT era Regiunea
Militară de S-E (RMSE), reprezentând provincia
Cuito Canavale a Angolei, recunoscută ca fiind:
-	cu o suprafață aproape egală cu suprafața
României (și vom avea numai un batalion de
infanterie pentru misiuni);
-	cele mai importante bătălii UNITA-FAA au
avut loc în această regiune, unde densitatea minelor
și numărul câmpurilor de mine este cea mai mare
din Angola; nu există nicio informație privind
aceste câmpuri de mine;
-	nu exista o linie a frontului continuă; forțele
guvernamentale FAA erau încercuite în principa-
lele localități ale provinciei;
-	infrastructura era distrusă aproape în
totalitate;
-	regiune cu climă foarte caldă și uscată, cu
precipitații anuale reduse;
-	lipsa de apă potabilă și chiar menajeră.
în continuare, ofițerul cu planificarea operației
UNAVEM III, un ofițer indian, a făcut o scurtă
prezentare privind modalitatea de dislocare a
contingentului român și logistica acestuia. A rezultat
că Batalionul 2 infanterie român poate muta
efectivele exclusiv pe calea aerului, recomandabil
în circa șase zboruri, iar tehnica poate fi adusă pe
mare (cu nave tip RO-RO), cele mai indicate porturi
fiind Lobito și Benguela, care dispun de infrastructura
necesară. De aici, deplasarea urma să se facă direct
către locațiile-tabere stabilite, pe cât posibil pe roți,
-----■ Revista de istorie militară ■------------
■ Regiunea militară de sud-est
(Cuando-Cubango)
dacă se vor demina segmentele pe comunicația
Kuito-Menongue, dar preponderent aerian. Era
vorba despre un adevarat pod aerian11. Perioada
planificată era pentru lunile mai-iunie.
Dislocarea ROMHOSP era planificată la
începutul lunii mai, după același scenariu:
efectivele pe calea aerului, tehnica și echipamen-
tele pe mare, cu debarcarea acestora în Luanda.
De asemenea, efectivele Echipei de Stat Major nu
ridicau probleme, acestea putând fi dislocate
inclusiv cu folosirea companiilor aeriene civile.
ONU asigura transportul personalului și echipa-
mentele acestuia până la greutatea de 120 kg.
Mi-au reținut atenția două detalii financiare.
Totul era plătit într-o formă sau alta de ONU12:
zborurile de dislocare a efectivelor, navele de trans-
port a tehnicii și echipamentelor etc.
Prima zi s-a încheiat la Hotel „Tropico”, unde a
avut loc o scurtă ședință de analiză a activităților
din această zi și pregătirea misiunii pentru ziua
următoare, deplasarea în zonele stabilite pentru
ROMBATT și ROMHOSP.
Seara, am mers pe insula Ilha, unde cu bucurie
sinceră am făcut prima baie în Atlantic (cred că
am fost primii peacekeeperi români care făceam
baie în Atlantic). Aproape șocant. Lumini, lumini și
iar lumini peste tot. Reclame luminoase, viață de
noapte peste așteptările noastre într-o zonă încă
de conflict (pacea era foarte fragilă și aveam să
-----------------------------------un—
■ Tanc scos din luptă
pe drumul spre Menongue
aflăm în câteva ore că totuși conflictul nu era
complet încheiat). Apoi am revenit la hotel pentru
odihna de noapte.
Obosit după ziua precedentă, am fost trezit brusc
din somn și am realizat ca în apropierea hotelului au
loc schimburi de focuri. Era în jur ul orei 12,00-12,10
și am crezut ca visez momente de la revoluție. Am
auzit „tragerile de noapte” undeva în față-stânga
hotelului, la câteva străzi distanță. Ulterior, am aflat
că echipe UNITA acționau în interiorul Luandei și
executau atacuri de noapte cu obiective limitate,
punctuale. Somnul din acea noapte a fost cu „urechile
ciulite” și mi-a amintit de „decembrie ’89”.
Ziua a doua
Dimineața devreme am plecat (mai puțin Celula
ROMHOSP care s-a deplasat la Viana, circa 30
kilometri sud de Luanda, pentru recunoaștere, în
locația unde urma să fie dislocată), spre aeroportul
inter național Luanda, terminalul militar, unde ne-am
îmbarcat în avionul comandantului Forței, iar la
ora 6,45 am decolat pentru recunoașterea Regiunii
Militare de Sud-Est, alocată ROMBATT.
Obiectivul principal al misiunii îl reprezenta
obținerea de date și informații cât mai multe, com-
plete și de actualitate13. Trebuia să aducem cât mai
multe detalii operative care să ajute atât la luarea
deciziei privind participarea contingentului român,
cât și la planificarea și pregătirea misiunii. Era
prima misiune românească cu trupe de menținere
a păcii și orice eșec era exclus.
Distanța parcursă a fost de circa 1 500 km.
Undeva în zona Vila Nova-Kuito (cam la jumătatea
distanței) am avut sentimentul ca suntem ținte.
Poate și glumele din avion au contribuit la aceasta.
Nu știu. Cert este că în următoarele 10 minute am
văzut bulgărașii de fum specifici exploziilor
proiectilelor antiaeriene: eram ținta tragerilor,
credem, ale forțelor UNITA (deși fusesem asigurați
că zborul era anunțat și avea liberă trecere).
Glumind, dar cu inima strânsă, am depășit momen-
tul și în cele din urmă am aterizat pe aeroportul din
Menongue în jurul orei 9, primul obiectiv al
recunoașterii din acea zi. Aeroportul era situat la
marginea de sud-est a orașului.
Am fost întâmpinați de reprezentantul autorită-
ților din Menongue și șeful Team Site (TS), care
era și comandantul recent createi Regiunii Militare
de Sud-Est. Cele două jeep-uri „Toyota Land
Cruiser”, cu inscripțiile UNAVEM și drapelele
ONU, ne-au preluat și transportat la sediul viitorului
Comandament al Regiunii Militare de Sud-Est,
unde, în acel moment, funcționa TS încadrat cu o
Echipă de Observatori Militari (MILOBS) și o
Echipă de Observatori Civili (CIVPOL).
Imaginile văzute pe timpul deplasării erau
contradictorii: frumusețea locurilor versus distru-
gerile de război; și dincolo de orice mine, mine de
toate felurile și categoriile. Și mai ales, densitatea
de indicatoare „atenție mine” sau „interzis mine”
fixate pe orice: pe copaci, bușteni, pari înfipți în
pământ, pietre etc. Raioane cu mine distruse sau
dezgropate și lăsate în paragină, tancuri, transpor-
toare și camioane distruse, case prăbușite sau
complet devastate, totul părea un tablou al unui
corespondent de război. Nici nu știam, la momentul
respectiv, cum să interpretăm tot ce vedeam.
Am sosit la Punctul de comandă al TS, situat
într-o clădire care mi s-a părut aproape de centrul
orașului. TS Menongue asigura conducerea misiunilor
din toată regiunea de S-E. Am întâlnit membrii
MILOBS și CIVPOL din Brazilia, Argentina, Zimba-
bwe, Nigeria, India, Iordania, Suedia și, cred, Singapore
sau Bangladesh14. Ținuta era atât tip mozaic, cât și de
------------■ Revista de istorie militară ■--------
lucru (pantalon, cămașă, beretă albastră). Echipa-
mentele acestora erau specifice misiunilor ONU.
Fără armament, cu cască albastră și vestă antiglonț,
care se purta numai în misiune sau la ordin, ori în caz
de pericol. Deplasarea în misiuni era bazată pe sistemul
de patrulare, patrula având cel puțin doi membri. Era
interzisă plecarea în misiune a doi membri ai aceleași
națiuni. După caz, mai ales la investigații, aveau și un
translator. Echipamentele de comunicații asigurau
transmisia prin satelit și cu mici excepții se putea
vorbi din orice zonă a TOO (un argentinian mi s-a
confesat că poate vorbi chiar acasă, în Argentina). A
fost momentul când m-am întrebat câți militari români
știu să folosească echipamente de comunicații tip
INMARSAT.
Progamul la Menongue a inclus: prezentarea
situației din zonă; recunoașterea a 1-2 posibile
locații pentru ROMBATT; recunoașterea sursei/
surselor de apă și a elementelor principale de
infrastructură. Prezentarea situației a fost făcută
de șeful TS, care a subliniat elementele de ordin
operativ ce au făcut obiectul raportului de misiune.
Cele mai importante concluzii au fost:
-	regiunea Cuando Cubango are o suprafață de
cca 200 000 kmp (aproape cât România și numai
un batalion pentru misiune era întrebarea care
frământa) și 175 000 locuitori;
-	aici au avut loc cele mai crâncene lupte, cu
pierderi imense de ambele părți;
-	populația Menongue era estimată la cca 30 000
locuitori;
-	regiunea este izolată de restul țării de către
forțele UNITA; orașul este sub controlul FAA, dar
complet înconjurat, fără a se cunoaște exact
dispunerea trupelor UNITA;
-	lipsa informațiilor privind dislocarea forțelor
UNITA și valoarea acestora (demobilizarea și dezar-
marea lor erau misiuni de bază ale ROMBATT);
-	suprafețe imense de zone minate (sau
suspecte de minare) și lipsa documentelor, planuri-
lor și hărților cu dispunerea acestora;
-	lipsa surselor de apă potabilă și surse limitate
de apă menajeră (lipsa posibilităților de aprovizio-
nare de pe plan local);
-	aprovizionarea se va putea executa, cel puțin
o perioadă de cca 34 luni, exclusiv pe calea aerului,
singurul drum posibil pentru aprovizionare urmând
a fi deminat în următoarele trei luni (oricum era
nesigur, putând fi minat imediat).
Am reținut ca determinantă pentru misiune
lipsa informațiilor și a datelor exacte despre părțile
-----■ Revista de istorie militară ■---------------
beligerante. Nu erau date clare nici despre valoarea
forțelor, nici despre locația exactă a acestora, mai
ales a trupelor UNITA. Practic, nu se putea trece
pe o hartă nicio linie a frontului clară, nici raioane
de dispunere a forțelor beligerante15 și valoarea
acestora, aproape nimic.
Au urmat discuții pe subiecte de informații,
operații, logistică și comunicații. Personal am
discutat cu maiorul Ramon D. Cereles din MILOBS
argentinian, responsabil, între altele, cu centrali-
zarea datelor și informațiilor și cu investigarea
Cease Fire Violation. Acesta mi-a confirmat, mai
ales, lipsa datelor despre trupele UNITA și
informația că parte din acestea ar fi cantonate
chiar în afara teritoriului național, în zona de
frontieră cu Namibia și Zambia16. Important era,
de asemenea, că regiunea era aproape în totalitate
sub control UNITA, se știa de Școala de aviație de
la Negage a României din anul 1981 și deci nu ne
așteptam la o atitudine prietenească. Forțele
guvernamentale FAA erau încercuite în principa-
lele localități și nu se bucurau prea mult de sprijinul
localnicilor. Ciocnirile erau frecvente, iar investiga-
țiile îngreunate de beligeranți.
Deplasările în teren erau extrem de limitate
atât din cauza minelor, cât și de opoziția unor
comandanți locali (nu toți acceptau Acordul de la
Lusaka). Practic, spre exemplu, pentru deplasarea
de la Menongue la Cuito Canavale, treceai prin
zone controlate alternativ de UNITA și FAA. Aveai
nevoie de confirmarea tuturor comandanților
acestor zone și acordul acestora pentru a putea
trece.
■ Clădire distrusă în apropierea
sediului TS
53
■ La periferia Menongue aproape de
locația ROMBATT
Mai târziu am aflat de „filozofia” ambelor tabere
care a făcut dificil procesul de pace: „ca general în
timp de război ești cineva, în timp de pace ești
nimeni”.
Din modestele rezerve ale MILOBS a fost
organizată o masă de prânz pentru noi. Nu fasolea
și cârnații ne-au dat gata. Am fost impresionați
atât de simplitatea mesei, aranjată cu bun gust de
militarii din TS și chiar cu unele elemente de pro-
tocol, dar mai ales de bunăvoința și ospitalitatea
lor. A fost clar: munca în echipă și specificul
operațiilor militare dezvoltă sentimente și caracte-
re puternice.
Am plecat spre unul din posibilele raioane de
dispunere și încartiruire a ROMBATT, situat la
marginea de S-V a localității Menongue. Aici am
trăit o experiență cu adevărat unică. Instinctul de
ofițer de stat major a făcut ca, imediat ce
comandantul TS ne-a prezentat de la marginea
drumului care este perimetrul pentru posibila
locație a ROMBATT și limitele acesteia, să
părăsesc șoseaua, să intru în „tarla” și să bat cu
piciorul porțiunea de teren. Nu am făcut mai mult
de doi-trei pași și m-am trezit tras înapoi cu forță,
brutal aș spune, de unul din membrii MILOBS:
aproape intrasem în zona minată. Intr-adevăr,
minele erau până la marginea drumului. Abia atunci
am văzut indicatorul de zonă interzisă.
Astfel am aflat că porțiunea destinată
ROMBATT trebuia, înainte de a fi folosită, cerce-
tată, deminată și curățată. Abia apoi puteam instala
tabăra. Nu exista nici măcar o singură clădire. Toată
dislocarea urma să fie în corturi17.
—uu-----------------------------------------
Comunicația principală, la origine asfaltată de
portughezi înainte de anul 1970, se prezenta în condiții
rezonabile pentru o fostă „linie întâi” de război și era
practicabilă pe orice condiții meteo. O „singură”
problemă: era minată pe toate cele trei direcții: spre
Cuito-Canavale, spre Lubango și spre Kuito (care
deschide drumul spre Luanda și Lobito, port impor-
tant la Atlantic și Baza logistică a LTNAVEM III).
Calea ferată era de mult distrusă pe porțiuni
întregi și de ani de zile era impracticabilă. De
asemenea, materialul rulant era imposibil de utilizat.
Din acest punct ne-am deplasat spre a doua
locație, unde de această dată, am păstrat distanța.
Practic, am efectuat recunoașterea din mașină.
înainte de plecare, ne-am deplasat la unul din
punctele posibile de aprovizionare cu apă. Am fost
atenționați că apa prezintă bacterii și microbi și ar
putea fi folosită după filtrare și clorurare probabil
doar ca apă menajeră. Concluzia era clară: se
impunea aducerea de către ROMBATT (subuni-
tatea de geniu) a unei instalații de forare și filtrare
a apei.
Puțin îngrijorați de condițiile pe care le găsisem
la Menongue, am urcat în avion spre următoarea
destinație: Mavinga. Așa cum fusesem deja
atenționați, aici au avut loc unele dintre cele mai
crâncene lupte între trupele LTNITA, sprijinite de
militari din Africa de Sud (inclusiv celebrele trupe
de mercenari) și cele ale FAA sprijinite de patru
divizii cubaneze. Totul a fost distrus: localități,
fabrici, infrastructură, totul, totul.
Am aterizat pe un aerodrom improvizat din
pământ roșu, unde am fost preluați de două vehicule
de teren ale TS Mavinga (MILOBS avea numai
mașini de teren „Nissan Patrol” sau „Toyota Land
Cruiser”). Ulterior aveam să văd că mașinile
japoneze de teren sunt de departe cele mai folosite
vehicule în Angola și Africa. Ceea ce am văzut în
continuare este greu de descris. Drumuri decoper-
tate de asfalt, drumuri de pământ unde praful făcea
aerul greu respirabil și mine de toate categoriile18,
plantate efectiv până la marginea acestuia și care
erau vizibile de la mare distanță. La trecerea
noastră, în mașinile MILOBS, am văzut ceva
incredibil: localnicii nu aveau curajul să facă nici
măcar un pas înapoi, repet, nici măcar 30 centime-
tri în afara drumului. Preferau să fie atinși, căleați
pe picioare sau agățați de jeep-uri, dar nu făceau
pasul înapoi19.
Imaginea TS era deplorabilă și descurajantă:
înconjurat de vegetație înaltă și uscată, „protejat”
de sârmă ghimpată pe două rânduri, fără drumuri
------------■ Revista de istorie militară ■-------
de acces sau căi de comunicații practicabile; un
singur drum de intrare, cândva pietruit, acum de
pământ. O clădire veche, izolată, probabil o fostă
fermă, cu fisuri și parțial distrusă, reparată super-
ficial, era locuința MILOBS. De aceasta era lipit
un container (nici el foarte nou), unde era camera
operațională a TS din Mavinga. Un grup electrogen
și cred trei sau patru butoaie de carburant, un
frigider amărât, un congelator și câteva lăzi
termoizolante erau capacitățile logistice de
depozitare la rece. Aprovizionarea era exclusiv
aeriană, un zbor la două săptămâni, dar, de cele
mai multe ori, avionul ajungea la Mavinga după
trei sau chiar patru săptămâni. Am întâlnit un
membru al MILOBS, un suedez cu privirea pierdută
și psihicul la pământ. Cu greu și aproape incoerent
mi-a răspuns la câteva întrebări. Aștepta de trei
săptămâni avionul care urma să-l ducă la recuperare
la Luanda, iar apoi să schimbe locația20.
Informarea operativă, prezentată de coman-
dantul TS, a fost făcută sub un umbrar amenajat
sumar din plasa de mascare, lângă un baobab, la o
masă mică și cu o hartă agățată într-un stativ din
șipci de lemn legate improvizat. Condiții de cam-
panie. Informarea a fost cutremurătoare: cea mai
mare densitate de mine antipersonal din lume;
deplasările extrem de limitate și în mare pericol
din cauza minelor; lipsa totală a apei; căldura
sufocantă; vegetație uscată înaltă; condiții mizere
de trai și lipsa oricăror resurse locale. Nici urmă de
infrastructură. Chiar supraviețuirea era o artă.
Populația locală redusă numeric și trăind ascunsă
nu se știe unde. Mavinga era înconjurată de forțele
UNITA și fără legături cu exteriorul. Pentru TS
totul se transporta de la Luanda, inclusiv apa21.
Cumplit. Și aici ar fi urmat să fie încartiruită o
companie din ROMBATT pentru a executa misiu-
nile repartizate.
Am plecat aproape descumpăniți. Ce vom scrie
în raport? Ce hotărâre ar putea lua decidenții pe
baza unor astfel de informații? Era în pericol
participarea românească la misiunea UNAVEM?
Drumul de întoarcere de la Menongue la
Luanda (am luat în avion și pe suedez, care în mod
clar nu mai putea continua misiunea; am început
să înțeleg de ce misiunile ONU acordau atenție
deosebită pentru recreere și binefacere - recre-
ation and welfare) a fost de asemenea cu peripeții.
Aproximativ în aceeași zonă, unde în cursul
dimineții antiaeriana UNITA deschisese focul
asupra noastră, am traversat o furtună cu tunete și
fulgere cum rar se poate vedea. Fulgerele erau atât
----■ Revista de istorie militară ■----------
de aproape de avion încât aveai impresia că dacă
scoți mâna pe geam le poți prinde. Ușa de la cabina
piloților era deschisă, iar poziția mea îmi oferea
vizibilitate directă spre micul radar de la bordul
aeronavei. Fără cunoștințe prealabile de a citi un
radar am înțeles totuși ca eram în mijlocul unei
furtuni tropicale ce afecta centrul Angolei. Am
simțit când piloții au ridicat avionul spre altitudinea
maximă, dar a fost în zadar. A trebuit să suportăm
turbulențele (au fost momente când părea că
avionul este o frunză în vânt), fenomenele cele
mai impresionante fiind însă fulgerele și trăsnetele.
Am ajuns la Luanda la lăsatul serii, undeva după
orele 20, mergând direct la hotel. Ședința de
coordonare a fost scurtă și la obiect. Condiții foarte
dificile și nefavorabile pentru ROMBATT, chiar
adverse. Date aproape inexistente despre trupele
UNITA (care urmau să fie demobilizate, dezarmate
și protejate de ROMBATT), dar și despre trupele
FAA. Despre câmpurile de mine nu existau
documente și planuri la niciuna dintre părțile
beligerante. Logistica impunea un efort semnifica-
tiv și trebuia adusă din afara zonei, nu era nimic cu
care puteai să te aprovizionezi din regiune. Colonelul
Drăgușin a adus însă puțină speranță: locația și
condițiile pentru Spitalul de campanie (ce urma să
servească și Cartierul General) erau dintre cele
mai bune.
Noaptea s-a lăsat cu aceleași „trageri noc-
turne”, cu urmăriri și strigăte.
Ziua a treia
De această dată, șoferul a folosit pentru ieșirea
din Luanda, spre UNAVEM III, un alt itinerar. Nu
știu dacă din motive de protecție sau pentru a ne
da posibilitatea să vedem și alte zone din oraș. Cert
este că am avut senzația că înțelege ceva
românește. Sau poate limba noastră, care face parte
din familia limbilor latine ca și portugheza lor, îi
permitea înțelegerea unor cuvinte.
Ultima zi a fost dedicată contactelor cu diferite
divizii din Comandamentul Forței UNAVEM III și
identificarea aspectelor privind sprijinul operației
și elemente de asigurare pentru ROMBATT și
ROMHOSP. Practic am fost informați despre ce
va putea asigura UNAVEM III și ce trebuie să-și
asigure unitățile prin grija comandamentelor
naționale.
Privind Echipa de Stat Major, discuțiile au fost
limitate: ofițerii și subofițerii urmau să parcurgă un
teși?2 înainte de confirmarea sau numirea pe funcții
la Comandamentul General al Forței UNAVEM III
--------------------------------------tm—
și la Comandamentele Regionale (UNAVEM își
rezerva dr eptul de a numi pe alte funcții și mai ales
alte locații, ofițerii și subofițerii de stat major, în
funcție de nevoile misiunii). Am înțeles că o parte
din pozițiile alocate României erau destul de
importante23, dacă avem în vedere lipsa de
experiență a ofițerilor de stat major, UNAVEM III
fiind practic prima PKO la care aceștia participau.
Oricum, locațiile Comandamentelor regionale, ca
să nu mai vorbim de Luanda, asigurau condiții
excelente pentru o misiune militară într-un TOO.
în timp ce colonelul Crâmpiță avea discuții cu
conducerea UN AVEM III (comandantul Forței er a
generalul-maior Edward Ushie Unimna din Nige-
ria), am reușit ca în jurul orei 10,15 să intru la șeful
operațiilor, colonelul Ibengbu24 (tot din Nigeria) și
am fost informat despre dispunerea de principiu a
batalioanelor de peacekeepers: în afara ROMBATȚ
a cărui regiune o cunoșteam deja, dislocarea plani-
ficată era următoarea: INDBATT (India), regiunea
de Centru; BRABATT (Brazilia), regiunea de Nord;
URUBATT (Uruguay), regiunea de Nord-Est;
ZIMBATT (Zimbabwe), regiunea de Est;
ZAMBATT (Zambia), Regiunea de Sud. în afara
acestor unități, misiunea mai avea planificată
desfășurarea a două companii de geniu din Ucraina
și Bangladesh. Compania logistică și Compania de
transmisiuni erau din Portugalia, iar Detașamentul
de elicoptere transport din Rusia.
După ce am luat „contact” cu restaurantul ce
deservea Comandamentul Forței (care asigura
hrană pentru efectivele prezente, indiferent de
cultura culinară și limitările religioase25), am plecat
spre hotelul „Tropico” pentru pregătirile de plecare.
O scurtă ședință de coordonare a încheiat practic
misiunea.
în cursul după-amiezii am ieșit în apropierea
hotelului la o scurtă plimbare. Am descoperit Piața
Kinaxixi, la circa 150 metri de hotel, unde statuile
din fildeș și abanos erau la mare preț, dar și
bijuteriile din pietre semiprețioase. Lângă hotel,
pe străzi alăturate, alte oferte de amintiri africane.
Seara, după check-out am plecat spre aeroport.
Am intrat la controlul vamal după check-in.
Surpriză! Colonelul Crâmpiță a fost luat și dus la
camera de control corporal a securității aeropor-
tului, dezbrăcat și verificat din cap până în picioare.
Până și pasta de dinți a fost controlată. Incidentul
ne-a amintit că Angola este una dintre cele mai
bogate țări din lume, iar minele sale de diamante,
renumite. Iar transportul diamantelor după modelul
56
„Papillon” era încă o metodă folosită. De fapt,
diamantele au plătit ani de zile armele și munițiile
cu care s-a purtat războiul: deviza „arme pentru
diamante” a funcționat decenii întregi.
în fine, la ora 22,30, avionul cursei Sabena a
decolat spre Bruxelles. După o escală de 10 ore în
Bruxelles, de unde am cumpărat copiilor primele
cadouri din mult visatul Occident, am plecat spre
casă. (Prin Ambasada Franței la Luanda, situată
chiar în fața hotelului „Tropico”, echipa a obținut
viză de intrare tip B, pentru Belgia-Bruxelles. Deși
am intenționat să facem un tur al orașului Bruxelles,
am aflat că acest tip de viză era specific țărilor... -
hai să uităm și să nu fim răi! - și puteai să te plimbi
numai în aeroport).
Misiunea se încheiase. Urma întocmirea
raportului de misiune și prezentarea acestuia, spre
decizia liderilor noștri militari și politici.
Ce a urmat este cunoscut: Parlamentul
României a aprobat dislocarea contingentului
român în cadrul UNAVEM III.
*
Intrarea în TOO Angola s-a executat între 17-
28 mai de către Spitalul Militar de Campanie și
Echipa de Stat Major (două curse executate cu
aeronave IL-18 ale Romavia), iar între 22 august-
16 septembrie de către Batalionul 2 infanterie.
în loc de concluzii
Am participat la această misiune ca ofițer cu
operațiile la Cartierul General al Forței UNAVEM
III din Luanda, unde am contribuit, după puterile
mele, la schimbarea regiunii militare în care a fost
dislocat în cele din urmă ROMBATT (în Regiunea
de Sud, o zonă cu climă prietenoasă, preponderent
sub controlul forțelor guvernamentale, fără ca aici
să fi avut loc lupte atât de intense și cu o densitate
a minelor cu mult sub media Angolei), meritul prin-
cipal revenind colonelului Crâmpiță, și, probabil, și
Misiunii României la ONU.
Aceasta a fost o experiență unică, fiind primul
ofițer de stat major român care a încadrat o astfel
de funcție, la nivelul unui Cartier General al
Forțelor ONU într-o misiune condusă de ONU.
între responsabilitățile avute și menționate în
aprecierea primită la finalul turului de serviciu au
fost: întocmirea și transmiterea DAILYSITREP
(raportul zilnic) și a DEMINING WEEKLY RE-
PORT (raportul săptămânal privind deminarea
drumurilor din Angola) la DKPO/ONU, actualizarea
-----------■ Revista de istorie militară ■------
zilnică a Hărții Operative și a documentelor de
planificare, coordonarea convoaielor WFP și
escortarea acestora, actualizarea și executarea
planurilor privind Patrulele și Posturile de
Observare.
NOTA: Fotografiile sunt din colecția proprie și
din arhiva UNAVEM III.
Anexa 1
ANGOLA
- scurtă prezentare -
Angola este o țară în sud-vestul continentului
Africa (coordonate 12 30 S, 18 30 E) ce se învecinează
cu Namibia, Republica Democrată Congo și Zambia.
Angola beneiiciază de o largă ieșire la Oceanului Atlan-
tic.
Această fostă colonie a Portugaliei este bogată în
numeroase resurse naturale, dintre care petrolul și
diamantele sunt cele mai importante.
Formal, țara are un guvern democratic și e numită
Republica Angola (sau în limba portugheză:
Republica de Angola).
Are o suprafață de 1.246.700 km, și o populație de
12.263.600 locuitori. Angola conține trei grupuri etnice
principale, fiecare vorbind o limbă Bantu: Ovimbundu
37%, Kimbundu 25%, și Bakongo 13%. Limba oficială
este limba portugheză.
A fost scena unui război civil încă din 1975 când se
proclama Republica Populară Angola (Angola a fost
provincie a Portugaliei până la izbucnirea războaielor
de independență a statelor africane de sub fostele
colonii).
Mișcarea Populară pentru Eliberare (MPLA),
victorioasă în războiul civil, înscrie Angola pe orbita
comunismului, condusă de președintele Jose Eduardo
dos Santos, fiind sprijinita de Cuba (care trimite și trupe
de „menținere a păcii”), URSS, dar și alte state foste
comuniste, în timp ce UNIJA (Uniunea Națională pentru
Independența Totală), condusă de doctorul Jonas
Savimbi, este susținută de Africa de Sud și de
comunitatea internațională. Acest conflict este cunoscut
și ca „Războiul diamantelor”, la fel cu cel din Sierra
Leone, în care părțile controlau cea mai mare parte a
minelor de diamant, pe care le vindeau pentru arma-
ment, în fapt războiul se ducea mai ales pentru controlul
zonelor cu resurse, mai degrabă decât pentru libertatea
unora sau a altora.
în urma acordului de pace între cele două partide,
mediat de Portugalia (fosta metropolă) și de ONU în
1991, urmat de Protocolul de la Lusaka din octombrie
1994, sunt organizate alegeri libere sub supraveghere
internațională. Conflictul a opus, în mare, interesele
----■ Revista de istorie militară ■--------------
celor două doctrine ale secolului trecut, comunismul
și capitalismul, interesele marilor puteri (Portugalia,
Cuba, URSS, Africa de Sud, SUA) și resursele mari de
diamante si petrol, care lasă în urmă peste 500 000 de
morți (peste 200 000 de refugiați) și pagube uriașe în
economia angoleză. Cea mai mare problemă, după
încheierea războiului civil, în 2003 sunt câmpurile de
mine antipersonal și miile de copii sau adulți căzuți
victime, pentru care comunitatea internațională va
trebui să facă eforturi disperate.
Angola are un diferend cu Republica Democratică
Congo (fostul Zair) în ceea ce privește regiunea
Cabinda (fosta colonie portugheză, zonă de importan-
ță strategică, cu rezerve impresionante de petrol)
situată la vărsarea fluviului Zair în Oceanul Atlantic,
care ține de controlul comercial al zonei.
Anexa 2
MANDATUL ONU
PENTRU UNAVEM III
1.	Mandatul ONU pentru UNAVEM III acceptat
de părțile beligerante a cuprins:
a.	Politic: asistă părțile în implementarea
Protocolului de la Lusaka.
b.	Militar:
-	supervizează, controlează și verifică dezanga-
jarea forțelor și monitorizează încetarea focului. Sprijină
stabilirea și funcționarea Taberelor de Demobilizare a
forțelor UNITA;
-	supraveghează colectarea și depozitarea
armamentelor UNITA concomitent cu protecția
acestora;
-	monitorizează completarea FAA (cu militari ai
UNITA) și constituirea Armatei Naționale Unite;
-	verifică și monitorizează neutralitatea Poliției
Naționale Angoleze.
c.	Umanitar: coordonează, facilitează și sprijină
activitățile de ajutor umanitar relaționate direct cu
procesul de pace
d.	Electoral: asigură îndeplinirea cerințelor
esențiale pentru desfășurarea celui de-al doilea tur al
alegerilor prezidențiale, verifică și monitorizează
întregul proces electoral.
2.	Principalele misiuni identificate pentru forțele
militare:
a.	Asigurarea securității și patrularea AOR;
b.	Pregătirea centrelor - taberelor de demobilizare
(inclusiv zonele de depozitare a armamentelor);
c.	Supervizarea procesului de demobilizare și
asistența umanitară;
d.	Redeschiderea axelor de comunicații rutiere,
deminarea și asigurarea autorizației de tranzit prin
munți și zonele minate.
--------------------------------------rs7~i—
1	Consensul național privind integrarea României în
structurile de securitate europene și euroatlantice a stat
la baza principalelor decizii și acțiuni de politică externă
ale țării și, implicit, ale Armatei Române. Semnificativ
din acest punct de vedere este faptul ca România a fost
atât primul stat semnatar, la 26 ianuarie 1994, al
Programului Parteneriatului pentru Pace, cât și prima
țară parteneră care a încheiat într-un singur an (septembrie
1995-octombrie 1996) întregul ciclul de aplicații NATO/
Pf R în care Armata Română a întrebuințat toate cele tr ei
categorii de forțe armate: trupe de uscat, aviație și marină.
Concomitent, participarea la misiunile PKO ale ONU au
asigurat experiența necesară pentru participarea în
viitoarele operații NATO.
2	Ministrul Apărării Naționale era domnul
Gheorghe Ținea
3	Anexele 1 și 2 cuprind sumar informații privind Angola
și Mandatul ONU pentru misiunea UNAVEM III.
4	La data plecării în misiune eram încadrat ofițer
de stat major și șef al NBC la Comandamentul Brigăzii
1 mecanizate, din care urma ca Batalionul 2 infanterie
să fie dislocat în Angola.
5	Este de dimensiunea unui pachet de țigări și
cuprinde un briceag multifuncțional, ace de pescuit,
gută, plută, ac și ață de cusut încălțăminte, o riglă
scurtă și o busolă, 6 pastile de antibiotic, 4 benzi
leucoplast și o fașă.
6	Personal zburasem numai pe trei curse interne,
cu destinația Sibiu și Constanța, destinații operate de
avioanele TAROM.
7	Mai târziu aveam să văd că aceste case splendide
erau arhitectură portugheză, întâlnite la tot pasul în
Lisabona și în marile orașe ale frumoasei țări care se
numește Portugalia, locul de unde au pornit marile
descoperiri geografice ale lumii.
8	Existau deja informații că nu toți comandanții
UNITA acceptau Acordul de la Lusaka și pregăteau
atacuri și acțiuni cu forțele rămase fidele. Atacurile
s-au dovedit ulterior o amenințare reală.
9	în vara anului 1993 și a anului 1994 am participat
la discuțiile cu două delegații ale forțelor SUA pe
probleme privind instrucția în Brigada 1 mecanizată.
10	Se estima că plantarea unei mine reprezenta un
cost mediu de 7-8 dolari în timp ce deminarea ajungea
la circa 200 dolari.
11	La acea vreme, militarii nu aveau cunoștințe
despre îmbarcarea și transportul aerian al diferitelor
categorii de tehnică.
12	Pentru fiecare militar, ONU plătea 1 000 dolari.
Cum era distribuită această sumă sub formă de salarii,
aceasta era responsabilitatea națională. în final, chiar
dacă după câțiva ani, ONU a plătit totul, inclusiv uzura
tehnicii și echipamentelor.
13	Războiul civil din Angola se derula de circa 30
de ani și informațiile erau incomplete, depășite sau
pur și simplu lipseau.
14	Am sesizat echilibrul continental al personalului.
15	Ulterior, pe timpul misiunii, am avut momente
când UNAVEM III HQs era informat că localitatea X a
fost atacată și este sub control FAA sau UNITA, fără a
avea nicio dată despre valoarea forțelor. Apoi, peste
24 ore, eventual după investigații făcute de TS, aflam
că atacatorii s-au retras spre o direcție necunoscută.
Ce să treci pe hartă?
16	Arii întregi din zona de frontieră a celor două
state nu erau controlate de forțele guvernamentale
respective fiind la dispoziția bandelor, detașamentelor
înarmate și a sprijinitorilor UNITA.
17	Căldura și lipsa aparatelor de aer condiționat
urmau să creeze condiții grele de lucru.
18	La informare ni s-a comunicat că au fost plantate
prin procedee modeme ca lansare din elicoptere, salve
tip proiectile reactive etc. Inclusiv mine de ultimă
generație, mine nedectabile cu carcasă de plastic de
origine suedeză.
19	Acest aspect a fost prezentat și în raportul de
misiune în aproximativ aceleași cuvinte.
20	L-am revăzut complet recuperat la începutul
lunii iunie, la Luanda; containerul contingentului
suedez era chiar lângă camera mea.
21	Și avionul cu care sosisem a adus și descărcat
câteva cutii cu hrană și circa 20 baxuri cu apă. Am
reținut și câteva lăzi cu bere. Procedura ONU pentru
MILOBS era clară în orice PKO: aceștia primeau bani/
dolari și își rezolvau pe cont propriu aprovizionarea.
Aici totul părea ceva tragic și am înțeles perfect ordinul
Comandantului Forței de a asigura aprovizionarea, con-
tra cost, a MILOBS.
22	Ulterior, la sosirea în misiune am dat două teste:
unul de limbă engleză și altul de cunoștințe militare/
profesionale.
23	Cele mai importante poziții și divizii în care au
fost numiți ofițeri români au fost: Șeful Personalului
Militar al Misiunii, Șeful Serviciului medical al Misiunii,
Locțiitor Poliție militară a Comandamentului și Ofițer 2
cu Operațiile. Ulterior, pe timpul misiunii au fost și alte
funcții pe care ofițerii români au fost nominalizați de
Comandantul Forței, generalul Simbanda (Zimbabwe).
24	Acesta a fost șeful operațiilor până la 30 iulie
1995 și mi-a fost primul șef în această misiune.
25	Totuși, mai târziu, pe timpul misiunii, am obser-
vat că, de regulă, musulmanii nu serveau masa la res-
taurant, preferau să angajeze bucătărese pe plan local
sau să-și gătească singuri; exemplu: indienii își găteau
singuri, pe grupuri de simpatii, iar ofițerii superiori
pe funcții importante aveau ordonanțe care asigurau
aceste servicii.
58
■ Revista de istorie militară ■
Din istoria serviciilor secrete
SERVICIUL ROMÂN DE INFORMAȚII
SERVICIU DE INTELLIGENCE
COMPETITIV ÎN APĂRAREA INTERESELOR
DE SECURITATE ALE ROMÂNIEI
Dr. TIBERIU TĂNASE
Academia Națională de Informații
Abstract
Before the outbreakof the First World War, almostallintelligence confionted with shortcomings.
At the beginning of the war, Romania was urprepared in intelligence iield. Therefore, the lack of
stra legic intelligence forpolitical and military decision makers lepresented a greatriskfor Roma-
nia’ integrity and sovereignty.
During theiirst World War Romania, didn’t have a service for a joint analysis, assessing and tise
of intelligence which should have protected the național interests. Romanian oiiicers made eiforts
for creating a suitable intelligence structures using ingenious means and methods for gathering
intelligence.
As soon as the second world warbroke out, the state institutions, responsible for achievement of
the strategic goal of Romanian state (the reconstruction of all country borders), have been re-
formed. One ofthese institutions was the Special Intelligence Service (SIS), the most powerful and
ellicient instrument used bylon Antonescu for being acquainted with the evolution of diplomatic
relations and military operations. A tir st stage of the reform process has occmred in September
1940, when SIS passedin the Presidency of Cabinet Council’orders. A newreorganization caused by
political, diplomatic and military conditions occurredin Januaty 1942. The consequences oh these
reforms consisted in the deep structural changes of SIS and the conformity with war conditions.
As a conclusion, Romania intelligence Services developed in deep connection with the domestic
and internațional environment and the political and military world events.
Keywords: SRI, intelligence service, Second World War,
post-war
Tradiția Intelligence-ului românesc
Consiliul Superior de Apărare al Țării a aprobat
constituirea noii structuri informative, iar pe 1 mai
1925 în fruntea acestui serviciu, denumit Serviciul
Secret de Informații, a fost numit Mihail Moruzov.
Serviciul de Informații al Armatei și-a urmat cursul
----■ Revista de istorie militară ■------------
său, iar Serviciul Secret a funcționat doar nomi-
nal sub tutela Marelui Stat Major.
Acest nou Serviciu a fost condus cu o mână de
fier de Moruzov, însă, după 1930, acesta s-a
amestecat în jocurile politice dubioase patronate
de regele Carol al II-lea și a intrat în conflict cu Ion
{59}
Antonescu, fumizându-i suveranului documente așa-
zis compromițătoare privind viața generalului
Antonescu1. Istoricii intelligence-lui l-au considerat
un as al Serviciului Secret românesc, dar, din
păcate, acțiunile sale nu au putut împiedica dezastrul
României din anul 1940, când țara a suferit
importante pierderi din teritoriul național. în ultimii
doi ani de activitate, Moruzov a încercat o schim-
bare a orientării Serviciului Secret, prin contacte
realizate cu amiralul Wilhelm Canaris, șeful
spionajului militar german. în septembrie 1940, a
fost arestat în timp ce se întorcea de la Veneția și
încarcerat la Jilava de noul regim al generalului
Antonescu. Nu a fost eliberat nici la insistențele lui
Canaris, care a sosit special la București, și a murit
împușcat de legionari în noaptea de 26 spre 27
noiembrie 19402.
Serviciul Secret a lucrat după cele mai profe-
sioniste metode ale culegerii de informații, folosind
mai multe tipuri de informatori. Membrii unor
misiuni oficiale sau diplomatice erau și ei „ajutați”
să aibă o comportare „imorală”, pentru ca apoi, pe
baza materialului compromițător să fie „convinși”
să colaboreze cu Serviciul.
în perioada premergătoare și în cea imediat
următoare izbucnirii celui de-al Doilea Război
Mondial, teritoriul românesc a devenit zonă de
maximă importanță pentru interesele germane,
franceze, engleze și sovietice. întrucât obiectivul
strategic al românilor era refacerea tuturor
granițelor țării, s-a declanșat o laborioasă activitate
de creare și reformare a acelor instituții care puteau
fi de folos în acest scop.
România a încercat să păstreze ființa națională,
tradițiile statale și etno-culturale și să recupereze
ce se mai putea din ceea ce-i fusese luat prin forță
și dictat în vara anului 1940. în aceste circumstanțe,
păstrarea stării de neutralitate față de părțile anga-
jate în războiul care fusese declanșat în septembrie
1939 (prin agresiunea Germaniei național-socialiste
și a Rusiei sovietice asupra Poloniei) devenise
imposibilă, iar alianța de conjunctură cu cel mai
puternic se impunea drept unica soluție. Generalul
Ion Antonescu, conducător al statului3, avea nevoie
de un instrument puternic și eficient care să-l țină
la curent cu evoluția și perspectivele raporturilor
diplomatice și ale operațiilor militare. Acest instru-
ment nu putea fi decât Serviciul de Informații al
Armatei care, la acea dată, era destul de slăbit, în
urma evenimentelor din 3-6 septembrie 1940, ce
duseseră la prăbușirea regimului autoritar al regelui
Carol al II-lea. Ca urmare, Serviciul trebuia supus
unui amplu proces de reformă structurală care să-
i sporească eficiența la nivelul de exigență cerut
de înaltul Comandament. Astfel, la 9 octombrie
1939, s-a publicat în „Monitorul Oficial” Decretul-
lege pentru organizarea și funcționarea Ministeru-
lui Apărării Naționale, în care, pentru prima dată,
apărea titulatura de Serviciu Special de Informații
(SSI), care nu a fost însă folosită în timpul lui
Moruzov (6 septembrie 1940), impunându-se abia
după noiembrie 1940. La data pe 15 noiembrie 1940,
în fruntea SSI, noua structură de intelligence
trecută în subordinea Președinției Consiliului de
Miniștri, a fost numit Eugen Cristescu. Noul direc-
tor absolvise seminarul teologic din Iași și era ju-
rist de profesie. A fost avansat treptat până la
funcția de director în Direcția Generală a Poliției,
remarcându-se prin modul în care a combătut
mișcarea legionară. De semnalat, performanța lui
Eugen Cristescu de a nu implica SSI-ul în politică.
Din cauză că țara se afla în război, SSI-ul, reor-
ganizat de Cristescu, s-a orientat informativ în prin-
cipal asupra Rusiei Sovietice, dar și împotriva parti-
dului comunist și mișcării legionare. în același timp,
SSI-ul s-a confruntat și cu cele 11 organizații de
spionaj germane care activau în România, dar și
cu cele maghiare și bulgare. Un exemplu a ceea ce
însemna datoria față de țară l-a reprezentat și
aflar ea datei raidului american asupra Ploiești ului
-1 august 1943 -, cu o săptămână înainte ca acesta
să se producă.
între anii 1943-1944, SSI a făcut un adevărat
dans pe muchie de cuțit, protejându-i și pe liderii
comuniști Petru Groza, Ion Gh. Maurer, Mihai
Beniuc (angajat în SSI pentru a nu fi trimis pe front).
După 23 august 1944, Eugen Cristescu a distrus
mai multe dosare, apoi s-a refugiat cu o mare parte
din arhiva sa în comuna Bughea, din județul
Muscel, unde a și fost arestat, pe 24 septembrie
1944. Transferat în Rusia Sovietică, a fost îndelung
anchetat, iar în 1946 condamnat la moarte. Prin
decret regal și la intervenția lui Lucr ețiu Pătrășcanu,
pedeapsa i-a fost comutată în muncă silnică pe
viață. Oficial, a decedat pe 12 iunie 1950 în peniten-
ciarul Văcărești.
Sub ocupația sovietică, după câteva încercări
de a-și face datoria, SSI-ul a fost practic desființat.
Odată cu sovietizarea țării, dispărea cel mai impor-
tant serviciu de informații al României.
-----------■ Revista de istorie militară ■------
Desființarea Departamentului Securității
Statului și înființarea Serviciului Român de
Informații (SRI)
La data de 30 august 1948, prin decretul nr.
221, a fost înființată Direcția Generală a Securității
Poporului (DGSP), direcție din cadrul Ministerului
Afacerilor Interne4.
La 30 martie 1951, DGSP a devenit Direcția
Generală a Securității Statului (DGSS), care
cuprindea și o Direcție de Informații Externe, iar,
la 20 septembrie 1952, DGSS se desprinde din
Ministerul de Interne și se transformă în Ministerul
Securității Statului. Această reorganizare a fost
anulată în septembrie 1953, când noua structură
(minister) revine în cadrul Ministerului de Interne.
în perioada 1960-1965, personalul Securității este
epurat, fiind îndepărtați mulți din ofițerii impuși de
administrația de la Moscova, iar la 22 iulie 1967 a fost
înființat Departamentul Securității Statului (DSS),
coordonat de un Consiliu al Securității Statului (CSS).
începând cu 4 aprilie 1968, CSS se desprinde
din Ministerul de Interne, funcționând ca un or-
gan central. Prin Decretul nr. 130 din data de 9
aprilie 1972, CSS a reintrat în cadrul ministerului
și a fost reorganizat în șase direcții principale:
informații interne, contrainformații economice,
contraspionaj, contrainformații militare, securitate
și gardă și cercetări penale.
Desființarea Departamentului Securității Statului
la data de 30 decembrie 1989, printr-o Hotărâre a
Frontului Salvării Naționale, a exprimat noile
realități socio-politice existente în România în
contextul destructurării vechiului regim în urma
evenimentelor revoluționare din decembrie 1989.
Aceasta s-a produs în două etape succesive: în prima
etapă, prin trecerea în componența Ministerului
Apărării Naționale (Decretul privind trecerea în
componența Ministerului Apărării Naționale a
Departamentului Securității Statului și a altor
organe din subordinea Ministerului de Interne),
iar în a doua etapă, prin desființarea propriu-zisă în
baza unui decret al Consiliului Frontului Salvării
Naționale5. Serviciul Român de Informații (SRI) a
fost înființat la 26 martie 1990, prin Decretul nr.
181, ca autoritate administrativă autonomă a
statului român cu competență materială în inte-
riorul țării privind obținerea, verificarea și valorifi-
carea informațiilor referitoare la amenințările in-
terne și externe la adresa siguranței naționale, ul-
terior, la 29 iulie 1991, fiind emisă Legea nr. 51/
1991 privind siguranța națională a României, care
stabilea noile amenințări la adresa siguranței
naționale a României și reglementa prin lege
----■ Revista de istorie militară ■------------
activitatea structurilor cu atribuții în domeniul
siguranței naționale.
SRI a fost înființat la 26 martie 1990, în baza
Decretului nr. 181 al Consiliului Provizoriu de
Uniune Națională, și condus într-un prim mandat
de Virgil Măgureanu.
Parlamentul provizoriu român ratifică, la 8 aprilie
1990, Decretul prezidențial 181 din 26 martie 1990
pentru înființarea unui nou serviciu de securitate
„fundamental diferit de ceea ce a fost Securitatea
(...). Fără a exercita rolul de instituție opresivă (...) și
care nu are dreptul de a reține persoane”.
Noul Serviciu reprezenta o autoritate adminis-
trativă autonomă a statului român, cu competență
materială în interiorul țării privind obținerea,
verificarea și valorificarea informațiilor referitoare
la amenințările interne și externe la adresa
siguranței naționale.
SRI funcționează în baza legii nr. 14 din 1992
care îi reglementează sarcinile, competențele și
atribuțiile. Potrivit articolelor 1 și 5 „Serviciul
Român de Informații acționează pentru obținerea
de date și informații referitoare la activitatea
serviciilor de spionaj și a organizațiilor extremist-
teroriste îndreptate împotriva României, precum
și cu privire la intențiile sau acțiunile de diversiune
și atentat, subminare a economiei naționale ori
destabilizare a ordinii de drept!’. Totodată, SRI
asigură păstrarea secretului de stat și acționează
pentru prevenirea scurgerii de date și informații
nedestinate publicității.
Conducerea SRI este asigurată de un director,
cu rang de ministru, numit prin decret, funcția
neputând fi deținută de ofițeri activi (art. 4). Noul
serviciu trebuia, totuși, să rezolve o problemă: aceea
a oamenilor cu care să fie îndeplinite noile misiuni.
A fost încadrat, încă de la început, doar cu
specialiști din profilurile de activitate ale fostului
Departament al Securității Statului, care nu au
derulat activități în sfera social-politică, susceptibile
a fi catalogate ca fiind de „poliție politică”, la care
s-au adăugat cadre militare care activaseră în alte
instituții ale statului, îndeosebi în armată, precum
și tineri specialiști angajați direct din viața civilă.
La 25 aprilie 1990, în fața a peste 100 de
jurnaliști, directorul SRI face o serie de precizări
menite să răspundă îngrijorărilor legitime ale presei
și opiniei publice, menționând misiunile noului
serviciu: „contracararea spionajului, a terorismului
internațional, a extremismelor de stânga sau de
dreapta, prevenirea acțiunilor destabilizatoare, de
orice fel, în raport cu ordinea constituțională ce va
ți stabilită de Parlament”.
Climatul de relativă stabilitate, care a fost
instaurat după evenimentele din 13-15 iunie 1990,
a dat posibilitatea depășirii provizoratului politic.
S-a convocat Parlamentul nou ales (ce va funcționa
și ca Adunare Constituantă), care a oferit votul de
încredere noului guvern și programului său de
guvernare.
Statul de drept a început să funcționeze prin
constituirea, în condiții extrem de complexe, a
cadrului instituțional și normativ adecvat unei
societăți aflate în tranziție spre democrație.
In acest context, la 22 noiembrie 1990, directorul
SRI, Virgil Măgureanu, a prezentat în fața
Parlamentului un raport în legătură cu structurile,
specificul și activitatea Serviciului. Raportul a
răspuns principalelor probleme de interes public,
abordând numeroase subiecte: situația dosarelor
fostei Securități; personalul SRI; SRI nu efectuează
interceptări, ascultări și controlul corespondenței;
legalitatea activității SRI, apărător al statului de
drept; activitatea serviciilor străine de spionaj;
evenimentele din iunie 1990; transparența SRI.
Serviciul a fost conceput ca o instituție fără
caracter represiv, neavând competențe în
desfășurarea activităților de urmărire penală, iar
activitatea acestuia este supusă unui control
exercitat de societatea civilă.
Viziunea strategică 2007-2010
Transformarea instituțională în SRI a pornit de
la necesitatea adaptării Serviciului la dinamica
riscurilor de securitate și la statutul României de
stat membru NATO și UE și implică nu numai o mai
bună gestionare a vulnerabilităților interne și a
riscurilor de securitate, ci și sesizarea oportunităților
de promovare a intereselor strategice ale României
într-o lume în permanentă schimbare. în acest sens,
procesele interne de transformare au fost dezvoltate
în mod extins și coerent și se vor derula în continuare,
confor m principiilor și reperelor incluse în „Viziunea
strategică 2007-2010”6.
Noua structură a SRI reprezintă un reper im-
portant în cadrul amplului proces de transformare,
început în 2007, destinat debirocratizării și
eficientizării activității de intelligence. în acest
proces, SRI a beneficiat de consilierea unor experți
din cadrul unor prestigioase servicii de informații
din statele membre NATO.
începând cu 1 iulie 2008 a intrat în vigoare
noua schemă de organizare a SRI, aprobată de
Consiliul Suprem de Apărare a țării în data de 25
martie 2008. Această transformare aduce ca
principale elemente de noutate trei aspecte
fundamentale: creșterea capacității operaționale
printr-un management modern al activității de
informații; dinamizarea activității SRI și adaptarea
la noile riscuri de securitate; o nouă orientare și
deschidere spre dezvoltarea cooperării cu societa-
tea civilă.
Referindu-se la rolul și obiectivul SRI, George
Cristian Maior, directorul instituției, afirma: „Rolul
nostru este să furnizăm informații, cunoaștere
pentru celelalte instituții angrenate în zona
securității naționale. In această cooperare, suntem
principalul aver tizor, principalul senzor al stării de
securitate a României de la un anumit moment
sau, cum spunea un fost șef al MI6, un ochi de
pisică în noapte.
Obiectivul nostru, așa cum l-am inclus, de altfel,
și în Strategia de Informații, este să dezvoltăm
relațiile cu cei care beneiiciază de informații, să
câștigăm o valoare adăugată eforturilor noastre,
prin creșterea comunicării și cooperării pe dome-
niile de interes strategic pentru securitatea Româ-
niei, să oferim decidenților analize și prognoze care
să contribuie mai mult Ia conturarea strategiilor
de acțiune ale țării noastre, la anticiparea evoluțiilor
viitoare și la evitarea surprize strategice”.
Pentru una din dimensiunile importante ale
transformării Serviciului și anume cooperarea in-
ter-agenții (servicii) de intelligence, directorul SRI
subliniază efortul de „a imprima o dinamică de
cooperare accentuată cu celelalte servicii și structu-
ri interne și externe, astfel încât să avem permanent
tabloul realităților strategice din România și din
mediul în care România se manifestă ca stat.
1	Vezi pe larg Cristian Troncotă, Mihail Moruzov și
frontul secret, Editura Elion, București, 2004.
2	Tiberiu Tănase, Scurtă Istorie a Serviciilor de
Informații, în „Revista Istorie și Civilizație”, nr. 7/
2010, p. 26.
3	Vezi comentariul în Cristian Troncotă, Omul de
taină al mareșalului, Editura Elion, București, 2005,
p. 169.
4	Aceasta era formată din 10 direcții centrale și 12
direcții regionale iar până în anul 1958, organizarea
noii instituții a fost realizată cu ajutorul unor consilieri
sovietici; apud, Tiberiu Tănase, art.cit. p. 28.
5	„Monitor Oficial” nr. 8/31 dec.1989, decret nr. 33
din 30 dec.1989 privind desființarea Departamentului
Securității Statului.
6	www.sri.ro - Site-ul Serviciului Român de
Informații.
------------■ Revista de istorie militară ■---------
■	Memorialistici militari
MODERNIZAREA AVIONULUI MiG-21
AMINTIRILE UNUI INGINER
DE AVIAȚIE
9
Prof. ing. ITZHAC GUTTMAN BEN-ZVI, Israel
Abstract
The article signed byltzhac Guttman Ben-Zvi comprises the author’s recollections concerning
the modernization of the MiG 21 tighter jet that was and still is in service in the Romanian Air
Forces, a piocess in which the author was personally involved. It begins by evoking the special
relations between Romania and Israel from 1948 to present, focusingon the developments in the
aviation industiy of both countries. As the financial diiticulties Romania had to face in the early
nineties also aifected its aviation, the economical solution was to upgrade the avionics of the
existing ileet of MiG 21 jets in cooperation and under the supervision of the Israeli company
ELBIT. The piesent article not only de tails this process, but also pays tribute to the Romanian
school of aviation, ofwhich the author himself is a graduate of
Keywords: Romania, Israel, MiG 21, aviation, Elie Carafoli
Relațiile diplomatice între Israel și România au
început în 1948, odată cu înființarea Statului Israel,
ca urmare a aprobării Adunării Generale a Organi-
zației Națiunilor Unite. Noul stat a reînviat, după
2000 de ani de diasporă, suveranitatea poporului
evreu asupra patriei sale istorice: el a fost recu-
noscut de majoritatea țărilor lumii inclusiv de
marile puteri din Europa și din America.
România a recunoscut și stabilit legături de
prietenie cu Israelul încă din 1948, relații diplomatice
ce se mențin neîntrerupt și se dezvoltă de 62 de ani.
Relații normale între țări înseamnă legături,
interese, acorduri, în mai toate domeniile statale
ale respectivelor societăți. Au fost perioade în care
aceste legături erau mai calde, au fost perioade în
----■ Revista de istorie militară ■-------------
care ele erau mai reci; dar întotdeauna au fost relații
influențate, poate, și de faptul că mulți israelieni
sunt de origine română, emigrați în Israel.
Emigrarea evreilor din România în Israel a
început încă din 1882 (în Palestina sub dominație
turcă), primele așezări fiind create de evreii din
România (mulți originari din Moinești) și care azi
sunt localități înfloritoare și se numesc Rosh Pina
și Zihron laacov.
Relațiile româno-israeliene s-au dezvoltat în
mai toate domeniile de activitate: cultural, educativ,
economic, turistic, științific, militar.
Relațiile militare, prin natura subiectelor, sunt
uneori analizate cu discreție, ceea ce nu înseamnă
că ele nu există; se vorbește, se publică, mai puțin,
dar există. Ele au existat și în perioada comunistă a
României, în anumite proporții; potrivit unor
„zvonuri”, ele se refereau, prin anii ’60, la echipa-
mente militare terestre; nu știu să existe docu-
mente, dovezi.
în august 1964, la Congresul Internațional de
Științe Aeronautice (ICAS) de la Paris, m-am întâlnit,
pentru prima dată în afara României, cu fostul meu
profesor, academicianul Elie Carafoli. Bucuria
revederii a fost reciprocă. Printre multe altele, el
mi-a spus că România are o politică mai indepen-
dentă, de oarecare distanțare față de Uniunea
Sovietică. Mie, ca israelian, această relatare nu
mi-a spus mare lucru, dar am remarcat că el a
considerat faptul acesta ca fiind foarte pozitiv.
în 1968, după Războiul de 6 zile (1967), fiind
directorul Departamentului de Proiectări al
Industriei Aeronautice Israeliene (IAI), eram în plin
avânt profesional, de proiectare a mai multor
avioane, civile și militare. în acest context, postul
de radio israelian KOL ISRAEL, în emisiunea în
limba română pentru străinătate, mi-a luat un
interviu, în care am relatat efortul ingineresc
deosebit de realizare a acestor proiecte, men-
ționând că eu sunt un „produs al școlii de aviație
din România”, înființată și condusă de academi-
cianul Elie Carafoli.
După doi ani, în 1970, la Amsterdam, m-am
întâlnit iarăși cu profesorul Elie Carafoli, la un
congres științific aeronautic. De data aceasta, el
mi-a spus că în România, acest interviu al meu din
1968 a avut un ecou care a depășit limitele stricte
ale foștilor mei colegi de la Politehnica din București.
S-a apreciat că dețin un post de importanță în
această industrie israeliană, care își câștiga un
renume în lumea aviației. Numirea ca profesor la
Facultatea de aeronautică a Tehnionului de la Haifa
a întărit considerația care mi se acorda.
în 1974 m-am întâlnit din nou cu academicianul
Elie Carafoli, de data aceasta în Israel. Mi-a oferit
atunci o publicație omagială a Academiei Române,
cu ocazia aniversării de 70 de ani, apărută în 1972,
cu o dedicație emoționantă: „Cu prietenie, pentru
fostul meu student”. Mi-a relatat o seamă de
probleme ale aeronauticii române, mi-a menționat
și de situația unor foști colegi; în ceea ce privește
situația industriei aeronautice române, m-a rugat
că dacă voi avea posibilitatea să ajut această
----[64~|--------------------------------------
industrie, care se străduiește să revină la nivelul
de dinainte de război. Avea oare previziunea că voi
fi solicitat să fac acest lucru? Poate!
în 1981 am fost contactat de fostul meu coleg
ing. Teodor Zanfirescu, care era atunci directorul
general al industriei aeronautice din România - o
poziție de importanță în aviația română. Ne-am
întâlnit la Paris și am avut discuții interesante; el
m-a invitat să vin în România, ca să văd și să con-
stat dezvoltarea aeronauticii române, de după
plecarea mea din țară, în 1960.
Invitația oficială, din partea guvernului român,
transmisă prin Ambasada Israelului la București, a
fost primită la Ministerul de Externe israelian; s-a
hotărât ca în afară de mine, care eram vicepreșe-
dinte al Industriei Aeronautice Israeliene (IAI), să
participe la vizită, președintele-director general al
IAI, dl. Gabi Gidor, și alte trei persoane importante,
cu toții membri ai conducerii IAI. în acele vremuri,
în 1981, am avut anumite ezitări, dacă nu este im-
prudent să vin în România comunistă. Am cerut
opinia unui adjunct al directorului general al
Ministerului de Externe israelian, care mi-a spus
că Israelul este foarte dornic să aibă loc această
vizită, pentru întărirea bunelor relații cu România.
Totodată mi-a pus o întrebare semnificativă, expre-
sie a necunoașterii realităților și istoriei României,
o ignorare a contribuțiilor românești la dezvoltarea
aeronauticii: „Ce are România cu aviația?” I-am
explicat și relatat realizările României în acest
domeniu științific și tehnologic, de la Aurel Vlaicu,
Henri Coandă, Elie Carafoli, industria etc., etc.
în octombrie 1981 am aterizat la Otopeni,
pentru o vizită de cinci zile. Am venit cu un avion
de direcție al IAI. Pilotul era Dany Shapira, un „as”
al aviației israeliene. în acele zile, el a vizitat
Bucureștiul și într-o seară mi-a spus: „Mi-a plăcut
mult parcul Herăstrău”, și „Știi, și eu mă trag dintr-o
familie de români, bunicul meu a venit în Palestina
pe la sfârșitul secolului 19, din Botoșani”.
în acele zile, în 1981, am vizitat fabricile de la
Băneasa și Brașov, m-am întâlnit cu mai mulți dintre
foștii mei colegi și m-am reîntâlnit cu academicianul
Elie Carafoli. Am avut discuții cu „mai marii”
industriei aeronautice române. într-o discuție
discretă cu T. Zanfirescu, acesta mi-a spus pe șleau,
cam ce ar dori să facem împreună, în special în
------------■ Revista de istorie militară ■-------
domeniul militar. I-am exprimat părerea mea, ce
se poate și ce trebuie amânat, după care a avut loc
o ședință oficială la nivel ministerial, ajungându-se
la un acord, spre satisfacția reciprocă. Acest acord
urma să fie aprobat și de ministrul israelian al
apărării, Ariei Sharon, care a fost invitat oficial să
viziteze România, o vizită care a avut loc în primele
zile ale lui iunie 1982 și acordul a fost acceptat și
lărgit. Din păcate, imediat după aceea, a început
războiul din Liban, iar România „a înghețat” acordul
din motive politice. în iulie 1982 am fost contactat
de ambasadorul român în Israel (Vasiliu), care,
probabil, conform instrucțiunilor primite, voia să
aibă părerea mea cu privire la șansele de a „reînvia”
acest acord. însă nu eu eram cel competent să mă
exprim într-un asemenea subiect.
Lucrurile au rămas în impas până în ianuarie
1990, când au venit la mine la Paris - eu
fiind vicepreședinte al concernului IAI și director
general al Misiunii Europene - foștii mei colegi,
profesorul Dan Pantazopol și inginerul Teodorescu;
erau foarte bucuroși, chiar entuziasmați de noua
situație de „după comunism”. Ei au venit pentru
a-mi cere sfatul în probleme care se puneau în
România post-comunistă, în domeniul aeronautic.
Mi-au spus că industria aeronautică română nu
mai avea de lucru, că toate comenzile au fost sistate,
în această industrie lucrau peste 40 000 de salariați
în toată țara, aflați în mare pericol de șomaj. M-au
rugat să ajut să primească ceva de lucru. Am luat
legătura cu anumite departamente ale IAI din Is-
rael, am identificat două mari lucrări, care pot fi
comandate la fabrica de la Băneasa, unde era di-
rector Eugen Smirnov. Am transmis aceste două
comenzi, în valoare de aproape 1 milion de dolari
(în acea vreme era o comandă mare în România).
Aceste două comenzi au fost executate și produsele
au fost folosite la IAI în Israel.
A doua problemă ridicată de foștii mei colegi a
fost un subiect delicat pentru mine, care eram în
post oficial la Paris. Ei mi-au spus că au venit în
capitala Franței pentru a contacta organele auto-
rizate franceze și a analiza posibilitatea echipării
aviației militare române cu avioane de luptă „Mi-
rage”-2000; aveau o părere nu prea entuziastă
asupra avioanelor de proveniență sovietică, cu care
era dotată aviația militară română în acea vreme
și considerau că este necesară o reînnoire a acestui
echipament cu material modern occidental. Ei
apreciau ca încă nu venise timpul să se echipeze
cu material american și optau pentru avioane
franceze, întrucât existau deja contracte de
cooperare cu anumite industrii franceze (elicoptere
„Alouette” și „Puma”). Din discuțiile purtate cu
colegii mei, am constatat că nu au o imagine bine
conturată asupra aspectelor financiare ale unei
■ Avionul MiG-1 5 este amplasat in fața
Școlii aeronautice din Mediaș
■ Revista de istorie militară ■
Avionul MiG-21 aflat mult timp
în dotarea Aviației militare
române
asemenea echipări, nici aspecte legate de
ansamblul logistic al întreținerii și suportului tehnic
ale acestei noi dotări, cu o tehnologie occidentală
diferită de cea existentă în România; având ideea
inițială de echipare cu „Mirage”-2000, ei aveau o
imagine destul de neclară asupra calităților tehnic-
operative ale acestui avion, care nu intrase încă în
activitate militară operațională. Din discuțiile cu
ei, am înțeles că în România sunt multe sute de
avioane de luptă MiG-21, din care o mare parte
sunt de fabricație destul de recentă.
Eu cunoșteam oarecum caracteristicile
avionului francez și aveam o părere mai echilibrată
asupra calităților sale; cum IAI este una din
industriile aeronautice cu o experiență de anver-
gură în domeniul modernizării avioanelor de luptă,
aflate în serviciu de mai mult timp, le-am expus
posibilitatea modernizării avionului MiG-21, care
poate deveni o armă de luptă de nivel corespunzător,
modern. Am exemplificat cu lucrările IAI de
modernizare a avioanelor F-4 Phantom și F-16
americane, modernizare care cuprinde sisteme
electronice, de navigație, avionică, sisteme de ar-
mament, cabina de pilotaj, sisteme de comunicații,
sisteme de apărare etc., unele necesitând și
modificări ale avionului.
Interlocutorii mei au înțeles sfaturile mele și
m-au rugat să vin în România pentru a explica și
altora despre ce este vorba, militari și civili, care
au competența de a hotărî; am înțeles că acest
subiect, al modernizării de avioane, nu este
cunoscut în România. Am acceptat să vin la
București și după vreo două săptămâni am avut o
primă întrevedere cu o echipă numeroasă, la
Băneasa, cu reprezentanți ai aviației militare
(generalii Ștefan Voian și Victor Patevschi), oameni
ai industriei și ai ministerelor aferente (generalul
Vasile Ionel de la Președinția României, dl. Gozia
de la Centrul Național Aeronautic, generalul Eugen
Smirnov de la fabrica de la Băneasa etc.). M-a
contactat atunci și Nicolae Banea, director al
fabricii de la Brașov, inter esat într-o cooperare cu
IAI în domeniul elicopterelor „Puma” și care m-a
rugat să am o discuție cu generalul Florentin Popa,
adjunctul ministrului Apărării, responsabil cu
înzestrarea armatei. întrucât timpul îmi era limitat,
am fost rugat să revin în România, pentru discuții
mai aprofundate. Am revenit și am avut o seamă
de discuții suplimentare, inclusiv cu comandantul
Aviației Militare, generalul Horia Opruță, precum
și cu ministrul Apărării, generalul Nicolae Spiroiu.
Am fost rugat să solicit uzinei de avioane militare a
IAI să studieze proiectul și să prezinte o propunere,
în mai 1990 am venit în România împreună cu
directorul general al IAI, Moshe Keret, pentru un
contact formal, după care directorul uzinei de
avioane militare a IAI, cu o echipă de ingineri, a
executat proiectul, având multe întrevederi și
discuții cu reprezentanții români. Ideea era de a
moderniza 100 de avioane MiG-21, executarea
lucrărilor fiind la fabrica de avioane de la Bacău.
Elementul de bază al modernizării avionului era un
radiolocator de bord, care să fie instalat în botul
avionului. IAI avea la acea vreme un radar cores-
punzător, foarte performant și de dimensiuni
reduse, care putea fi instalat în acest avion, un
radar al lui ELTA, uzina de electronică militară
a IAI, una din cele mai reputate din lume în
domeniul electronicii militare.
Proiectul executat la IAI, cu contacte reciproce
cu responsabilii români, a ajuns în faza de
definitivare și de propunere pentru semnarea unui
-----------■ Revista de istorie militară ■-----
66
contract corespunzător. Un prim pas concr et a fost
executarea unui prototip care să fie prezentat la
Salonul Aeronautic la Le Bourget (Franța) în 1993.
România a furnizat avionul MiG-21, adus în Israel la
IAI, unde s-au instalat toate sistemele, inclusiv
radiolocatorul. Avionul - care nu era încă pregătit
pentru zbor - a fost prezentat la Salonul Aeronautic
și a făcut o puternică impresie. Directorul general
al societății MiG, generalul Beliakov, pe care îl
cunoșteam - am fost invitatul societății sale la
Moscova în februarie 1991 -, a venit să vadă acest
prototip, s-a uitat bine la modificările, amenajările și
modernizările instalate pe avion, și m-a întrebat de
ce IAI nu a făcut acest proiect împreună cu MiG.
O mică paranteză: în discuția cu Beliakov în
1991 la Moscova, i-am spus că eu am cunoscut
avionul MiG-15 în România, unde am făcut serviciul
militar ca student la Școala militară de aviație. El
s-a emoționat și mi-a spus că a participat la proiec-
tarea avionului, în anii de după război, proiectul
său fiind trenul de aterizare.
La Salonul de la Le Bourget, în 1993, a venit și
ministrul Apărării, generalul Spiroiu, să vadă acest
prototip MiG-21 modernizat și să constate reali-
zarea proiectului.
în decursul executării proiectului a venit în
România și pilotul șef al IAI, Menahem Shmul, un as
al aviației israeliene, pilot de încercare de nivel supe-
rior. El a zburat de mai multe ori avionul MiG-21 și a
recomandat anumite modificări. Menahem Shmul a
zburat, la cererea românilor, și cu un alt avion, de
școală și antrenament, proiectat în România, fabricat
la LTzinele de avioane de la Craiova, IAR-99 (Șoim).
La Craiova se fabrica și un avion de asalt, proiectat și
fabricat în cooperare cu iugoslavii.
Avionul de școală și antrenament a fost de
asemenea propus lui IAI, ca să-l modernizăm la un
nivel corespunzător cerințelor din alte țări și să
cooperăm în campania de marketing, întrucât
rețeaua de marketing a IAI era dezvoltată în multe
țări din lume. Menahem Shmul a zburat de mai
multe ori acest avion, a pregătit o listă de modificări
recomandate, pe care a predat-o conducerii
uzinelor de la Craiova. După câte mi s-a spus, s-a
preferat cooperarea cu o altă societate, dintr-o țară
din Occident.
în ceea ce privește proiectul de modernizare a
MiG-21, IAI a prezentat o propunere de contract,
în septembrie 1992, directorul general al IAI,
Moshe Keret, a venit în România, unde au avut loc
discuții cu primul-ministru Teodor Stolojan, cu
ministrul Apărării Nicolae Spiroiu și generalul
Vasile Ionel, consilier prezidențial pentru apărare
și siguranță națională.
Propunerea IAI de modernizare a avionului
MiG-21 se baza în mare măsură pe sisteme și
accesorii ale IAI, inclusiv radiolocatorul. Speci-
ficațiile tehnice, stabilite în comun acord cu
dezideratele aviației militare române, au ținut
seama de un plafon al costului și de condiția ca
lucrările să fie efectuate la fabrica de la Bacău,
cu personal specializat român. S-a stabilit ca
pentru fiecare patrulă, un singur avion să fie
echipat cu întregul sistem de modernizare,
celelalte trei urmând a fi echipate parțial, dar
suficient pentru a executa misiunile de zbor -
MiG-21 Lancer B
■ Revista de istorie militară ■
67
aceasta pentru a diminua costul total al programu-
lui. IAI trebuia să asigure pregătirea piloților în
cadrul sistemului său de pregătire și antrenament
al personalului navigant; de asemenea, IAI trebuia
să elaboreze instrucțiunile de exploatare a
avioanelor și să asigure calificarea personalului
tehnic de întreținere, inclusiv literatura tehnică
de întreținere și reparații, pe lângă manualul de
pilotaj al avionului modernizat.
Se prevedea, de asemenea, ca IAI, împreună
cu fabrica de la Brașov, să propună și altor țări
înzestrate cu avioane MiG-21 să execute programe
de modernizare, care să fie efectuate la Bacău.
Menționez că în anii ’90, IAI a executat în
atelierele sale o seamă de modernizări ale avionului
MiG-21 pentru unele țări din Africa și Asia.
Până la urmă, IAI nu a fost ales ca executant al
programului, ci o altă societate israeliană, ELBIT,
care este una din cele mai importante societăți de
electronică militară din Israel, cu o prezență și
succese remarcabile pe piața mondială a echipa-
mentelor aeronautice, inclusiv elicoptere. Patronul
societății ELBIT, cel ce a inițiat în urmă cu zeci de
ani crearea acestei societăți și a condus-o cu
remarcabilă competență foarte mult timp, este Uzia
Galii (O. Rolling) inginer absolvent al Tehnionului
din Haifa venit în Israel din România pe când era
elev de liceu.
Programul de modernizare a avionului MiG-21 a
fost executat la Bacău. Unul din cei ce au dirijat
lucrările era și lulius Wolf și el originar din România.
în decursul contactelor bilaterale româno-
israeliene am propus o colaborare largă între IAI și
industria aeronautică română. în iunie 1992, am
venit la București cu o delegație a conducerii IAI și
am propus o cooperare, în care programul
modernizării avionului MiG-21 să fie prezentat și
altor țări, activitatea de marketing să revină IAI,
iar executarea modernizărilor să se realizeze la
Uzinele din Bacău. Această propunere urma să fie
extinsă și la alte categorii de aeronave, inclusiv
avioane civile, în special în lucrările IAI din pro-
gramul de modificări majore ale avioanelor mari
de transport („Boeing” 747), modificări pentru care
IAI are certificarea FAA (Federal Aviation Admi-
nistration), autoritatea americană de aviație civilă.
De asemenea și o cooperare în domeniul moder-
nizării elicopterelor. Generalul Victor Patevschi a
vizitat IAI și a apreciat și admirat lucrările de
modernizare ale unui elicopter de mare capacitate
„Sykorsky”, al aviației militare israeliene. Regret
ca nici în programele de elicoptere nu s-a ajuns la
cooperare.
în anii ’90, IAI a avut un contract cu uzinele de
la Băneasa, de fabricație a unor fuselaje de avion
civil; au fost contacte și lucrări în domeniul elec-
tronic. La IAI s-au perfectat contracte de muncă
cu tehnicieni și ingineri din România, care au venit
în Israel pe termene stabilite (de ani de zile) pentru
a lucra în proiectări și fabricație.
în noiembrie 2007, am fost invitat la Institutul
Cultural Român din Tel-Aviv să țin o conferință
despre aviația din România, cu ocazia aniversării
a 125 de ani de la nașterea lui Aurel Vlaicu. Am
avut o audiență selectă și numeroasă și am fost
foarte impresionat că au venit și cinci ingineri din
România, care lucrau la IAI în baza unor contracte.
Sunt multe aspecte ale cooperării româno-
israeliene în domeniul aeronautic și mă bucur că
am inițiat - la vremea respectivă - aceste cooperări
și mi-am îndeplinit promisiunea făcută, cu mulți
ani în urmă, marelui savant care a fost academi-
cianul Elie Carafoli.
68 |----------------------------------- ■ Revista de istorie militară ■
■	Medalistică militarii
STATUL MAJOR GENERAL - 150 DE ANI
DOUĂ EVENIMENTE NUMISMATICE
INEDITE
General de brigadă ION CERĂCEANU
Comandamentul Comunicațiilor și Informaticii
La 12 noiembrie 2009 s-au împlinit 150 de ani de la înființarea Statului Major General al Armatei
României prin înaltul Ordin de Zi nr. 83 semnat de domnitorul Alexandru loan Cuza sub denumirea
inițială de Corpul de Stat Major General al Armatei Principatelor Unite.
în cei 150 de ani de existență neîntreruptă, cel mai înalt organism de concepție și comandă al
Armatei Române a avut o evoluție continuă, determinată atât de statutul internațional al țării noastre, de
obiectivele și orientările politicii sale militare, de necesitatea reconstrucției armatei în epoca modernă,
dar și de participarea acesteia în confruntările de amploare din a doua jumătate a secolului al XlX-lea și
prima jumătate a celui următor, precum și de amploarea și complexitatea procesului de restructurare și
modernizare a instituției militare, capabilă să pregătească și să-și trimită forțele în vederea desfășurării
acțiunilor militare întrunite, alături de aliați, în diferite teatre de operații din spațiul de interes strategic
al României, ca stat membru al NATO și al UE.
Se poate aprecia că în îndelungata sa istorie, Statul Major General s-a constituit într-o instituție
fundamentală a statului român, a reprezentat factorul generator al schimbărilor profunde pe care le-a
parcurs organismul militar românesc, de la crearea statului român modern prin formarea armatei unite
a Principatelor, la cucerirea Independenței de stat și reîntregirea neamului românesc de la 1918, până la
aderarea cu drepturi depline la structurile europene și euroatlantice.
De-a lungul glorioasei sale existențe, Statul Major General a rămas profund atașat și a apărat cu
credință și sacrificiu tradițiile militare și valorile naționale ale poporului român, istoria sa din ultimul
secol și jumătate confundându-se până la identitate cu istoria Armatei Române.
Având în vedere importanța deosebită a acestui eveniment istoric aniversar, au fost organizate și s-au
desfășurat o serie de manifestări cu caracter omagial în toate planurile vieții militare, științifice, culturale,
artistice, educative și sportive, atât la nivel național, cât și în garnizoanele de reședință ale unităților
militare.
în acest context, am propus directorului Statului Major General - domnul general-maior Niculae
Tabarcia - să includem în acest amplu program de manifestări și apariția a două emisiuni numismatice
consacrate evenimentului aniversar. Ideea a fost agreată și aprobată imediat de șeful Statului Major
General - domnul amiral dr. Gheorghe Marin - și astfel s-a trecut la realizarea celor două proiecte
tehnice:
----■ Revista de istorie militară ■---------------------------------------------------------1 69 |----
1.	Emisiune medalistică cu ocazia aniversării a 150 de ani de la înființarea
Statului Major General al armatei române.
DESCRIEREA MEDALIEI -
AVERS:în planul central sunt dispuse însemnele
heraldice ale Statului Major General și inscripția pe
două rânduri „150 DE ANI”, ambele încadrate în stânga
și în dreapta cu câte o cunună de lauri. Pe cercul perlat
exterior este înscrisă circular denumirea „Statul Ma-
jor General” în partea de sus și „ROMÂNIA” în partea
de jos.
REVERS: Câmpul central este delimitat de un cerc
în relief pe marginea zimțată. în partea dreaptă este
reprezentat bustul domnitorului Alexandru loan Cuza
cu numele înscris circular - întemeietorul Statului
Major General și anul 2009 (reproducere de pe moneda
de aur „150 DE ANI DE LA UNIREA PRINCIPATELOR
ROMÂNE - 2009). în jumătatea stângă central înscrisul
pe patru rânduri „ÎNALT ORDIN DE ZI NR. 83 DIN 12
NOIEMBRIE 1859".
- CARACTERISTICI -
Denumirea emisiunii monetare	Material	Masă	Diametru	Margine	Calitate	Tiraj
„STATUL MAJOR GENERAL - 150 DE ANI”	Aur 999	7,775 g	24 mm	zimțată	Pro of	250 buc.
	Argint 925 %°	27 g	37 mm	zimțată	Pro of	1000 buc.
ÎN CASETĂ CU PLIANT	Tombac	23,50 g	37 mm	zimțată	Pro of	1500 buc.
70
----■ Revista de istorie militară ■
2.	Emisiune monetară cu ocazia aniversării a 150 de ani de la înființarea
Statului Major General al armatei române.
- DESCRIEREA MONEDEI -
âVERS: în partea dreaptă, portretul domnitorului
Alexandru loan Cuza și numele acestuia în arc de cerc;
în stânga, de sus în jos, valoarea nominală a monedei,
inscripția „ROMÂNIA”, stema României și anul de
emisiune.
REVERS: în partea superioară, o imagine repre-
zentând întâlnirea trupelor celor două principate
române - Moldova și Țara Românească - în tabăra de
la Socola și inscripția „1859”; în partea de jos a imaginii,
suprapus parțial peste aceasta, semnul distinctiv, din
anul 1860, al Statului Major și inscripția „150 ANI
STATUL MAJOR GENERAL’.
- CARACTERISTICI -
Denumirea emisiunii monetare	Valoarea circulatorie	Material	Masă	Diametru	Margine	Calitate	Tiraj
„150 DE ANI DE LA ÎNFIINȚAREA STATULUI MAJOR	100 lei	Aur 999 %o	6,452 g	21 mm	zimțată	Proof	250 buc.
GENERAL ALARMATEI ROMÂNE”	5 lei	Argint 925 %o	15,55 g	30 mm	zimțată	Proof	500 buc.
	1 leu	Tombac cuprat	23,50 g	37 mm	zimțată	Proof	500 buc.
■ Revista de istorie militară ■
Dacă pentru emisiunea medalistică nu s-au ridicat probleme deosebite, aceasta realizându-se la
Monetăria Statului prin comandă directă, pentru emisiunea monetară era necesară aprobarea
Guvernatorului General și a Consiliului de Administrație al BNR. Sigur că argumente erau suficiente,
timpul însă era un factor de presiune foarte important. Iată câteva din argumentele noastre care au
convins oficialitățile BNR să realizeze această emisiune monetară extrem de valoroasă și importantă,
așa cum au fost ele prezentate in scrisoarea domnului ministru al Apărării Naționale către Guvernatorul
BNR:
„în elaborarea acestor propuneri am avut în vedere în primul rând marea disponibilitate a Băncii
Naționale a României și a Dumneavoastră personal de a lansa în ultimii ani emisiuni numismatice
dedicate unor evenimente și personalități istorice, culturale, științiiice, politice, economice, sociale și
militare, interne și internaționale.
Apreciem că tematica propusă pentru cele două emisiuni, „S.M.G. -150 de ani de la înființare” se
înscrie pe linia politicii B.N.R. de a comemora în plan numismatic evenimente și personalități din istoria
militară a poporului nostru cum sunt figurile unor mari domnitori și regi, 150 de ani de la Unirea
Principatelor Române, 90 de ani de la victoriile armatei române de la Mărăști, Mărășești și Oituz,
Summitul NATO de la București, 2-4 aprilie 2008 și multe altele.
Nu în ultimul rând, îmi exprim convingerea că alături de personalul armatei și societatea civilă ar
aștepta cu interes aceste două evenimente numismatice consacrate sărbătoririi uneia dintre instituțiile
fundamentale și statornice ale statului nostru - Statul Ma jor General al Armatei Române. ”
Ambele emisiuni s-au bucurat de succes și aprecieri unanime încă de la lansarea oficială în Holul de
Onoare al Ministerului Apărării Naționale pe data de 12 noiembrie 2009, în prezența Președintelui
României și a unor înalte personalități politice, științifice și militare.
Subliniind câteva considerații finale, trebuie arătat că aceste două evenimente numismatice au în
egală măsură o valoare „perenă”, păstrând în memoria medalisticii și istoria emisiunilor monetare
românești un eveniment distinct din istoria Armatei României - împlinirea a 150 de ani de la înființarea
Statului Major General.
Includerea în patrimoniul monetar național a unei emisiuni de trei monede cu valoare circulatorie
(100 lei - Aur, 5 lei - Argint și 1 leu - Tombac) de către BNR consacrată Statului Major General
reprezintă, așa cum se arată în broșura de prezentare a acesteia, o „recunoaștere a profesionalismului și
devotamentului acestui corp de elită al armatei române”.
Condițiile tehnice, estetice, științifice și de prezentare-promovare ale celor două emisiuni numismatice
au fost și ele la înălțimea așteptărilor și a evenimentului aniversar.
Nu doresc să închei înainte de a împlini o datorie de conștiință, mulțumind în mod sincer și exprimând
întreaga noastră considerație domnului general-maior dr. Mihai Chiriță și domnului colonel Lucian
Diaconu din Direcția instrucție și doctrină/SMG, domnului Valentin Tănase, directorul Studioului de
arte plastice, domnilor Victor Dimitriu și Cristian Ciornei de la Banca Națională a României, precum și
domnului Laurențiu Staicu de la Monetăria Statului pentru sprijinul acordat și disponibilitatea unor
colaborări viitoare.
■ Revista de istorie militară ■
VIAȚA ȘTIINȚIFICĂ
„CÂND NU SE HOTĂRÂSE
SOARTA RĂZBOIULUI”
General-maior (r) dr. MIHAIL E. IONESCU
într-o zi cețoasă de decembrie, doi generali
ruși, Mahmud Ahmedovici Gareev și Vladimir
Antonovici Zolotarev, însoțiți de ambasadorul
Rusiei la București, Excelența Sa domnul A. I.
Ciurilin și de generalul-maior (r) dr. Mihail E.
lonescu intrau în Palatul Elisabeta din București,
pentru o întâlnire cu Regele Mihai I, ultimul șef
de stat în viață din țările coaliției Națiunilor Unite
întemeiată în timpul celui de-al Doilea Război
Mondial.
întâlnirea a fost îndelung pregătită și a avut
ca inițiator pe Excelența Sa, domnul ambasador
Aleksandr Ciurilin. Vreme de câteva luni au fost
stabilite, prin corespondența pe ruta București,
Versoix și, desigur, Moscova, data întâlnirii și, mai
ales, obiectul ei. Majestatea Sa a fost imediat de
acord încă din martie/aprilie 2009, când chestiunea
a fost abordată întâia oară. Decorat cu Ordinul
„Victoria”, cea mai înaltă decorație de război
sovietică (acordată la 12 personalități sovietice -
din care de două ori lui losif Vissarionovici Stalin,
Alexandr Vasilevski, Gheorghi Jukov - și la cinci
străini - Dwight D. Eisenhower, losip Broz Tito,
Bernard Montgomery, Michal Rola-Zymierski,
Mihai I al României), Regele Mihai reprezintă o
personalitate istorică de anvergură, care exercită
pentru cunoscătorii perioadei ultimului război
mondial o veritabilă fascinație. Obiectul întâlnirii
urma să fie o discuție despre pregătirea și
■ De la stânga la dreapta: Excelența Sa A.l. Ciurilin, ambasadorul Rusiei
la București, generalul Mahmud Ahmedovici Gareev, M.S. Regele Mihai, generalul
Vladimir Antonovici Zolotarev, generalul-maior (r) dr. Mihail E. lonescu
— ■ Revista de istorie militară ■---------------------------------------1 73 |—
efectuarea actului de la 23 august 1944, când
România s-a alăturat coaliției Națiunilor Unite,
despre percepția sa privind motivația acordării
acestei înalte decorații de către guvernul sovietic,
precum și despre chestiuni legate de participarea
României la războiul împotriva Germaniei.
Cei doi generali ruși sunt distinse personalități
militare. Generalul Mahmud Gareev este președin-
tele Academiei de Științe Militare din Rusia, și are
un CV impresionant (a fost, între altele, șeful
grupului de consilieri pe lângă președintele
Najibullah la Kabul după retragerea trupelor
sovietice din Afganistan). Prolific scriitor militar,
el este, între altele, autor al unei recente
enciclopedii a celui de-al Doilea Război Mondial.
Participant la război, a ocupat în epoca postbelică
funcții de comandă și stat major în regiunile militare
din Extremul Orient, Belarus și Ural. Cea mai înaltă
funcție deținută a fost de locțiitor al șefului Marelui
Stat Major al forțelor militare ale URSS. Vladimir
Zolotarev este un distins istoric militar, dar
deopotrivă un practician cu stagiu îndelungat în
activitățile de stat major și diplomație militară (în
cadrul Pactului de la Varșovia). în prezent este
consilier de stat în exercițiu al Federației Ruse,
adjunct al șefului Direcției Generale a Președintelui
Rusiei pentru apărarea drepturilor constituționale
ale cetățenilor.
După cuvintele de bun venit și o fotografie de
grup, inclusiv cu soțiile oaspeților, a început o
îndelungată convorbire, cu amănunte de substan-
țială noutate istorică, dar mai ales desfășurată cu
■ Ambasadorul A.l. Ciurilin, generalul
Mahmud Ahmedovici Gareev, generalul-
maior (r) dr. Mihail E. lonescu și M.S.
Regele Mihai
interes și respect deosebite acordate de oaspeți
unei personalități istorice de talia MS Regelui
Mihai. Deopotrivă, acesta a arătat o deferență
suverană oaspeților, cărora le-a împărtășit atât
gândurile sale legate de războiul din 1939-1945,
dar și meditații proprii referitoare la răstimpul
scurs de atunci până azi.
Semnalul acestei veritabile dezbateri de istorie
trăită l-a dat ambasadorul Rusiei. Acesta a fost di-
rect și precis: „Datorită Dumneavoastră, România
a făcut cotitura în direcția Națiunilor Unite într-un
moment în care nu se întrevedea sfârșitul răz-
boiului. Dumneavoastră ați fost unul dintre
conducătorii remarcabili ai Națiunilor Unite,
împreună cu armata rusă, oștirea română a
participat la eliberarea Ungariei și Cehoslovaciei
și nu vom uita acest lucru”.
■ în imagine:
Vasile Buga, generalul-
maior (r) dr. Mihail E.
lonescu, generalul
Vladimir Antonovici
Zolotarev
și M.S. Regele Mihai
74	-------------------------------------■ Revista de istorie militară ■
A urmat o adevarată „baterie” de întrebări
adresate de către cei doi distinși generali ruși, cărora
Majestatea Sa le-a dat răspunsul, în care era greu
de deosebit partea de observație a actorului istoric
de mare anvergură care a fost și cea constituită de
meditația adâncă asupra sensului evenimentelor și
scurgerii istorice. Care au fost premisele militare și
politice ale actului istoric de la 23 august 1944? Cum
s-a desfășurat arestarea mareșalului Ion Antonescu
și cum s-a comportat acesta? Ce evenimente vi s-au
întipărit în memorie imediat după 23 august? Ce
conducători militari sovietici ați întâlnit și ce opinie
v-ați format despre ei? Care dintre rudele Dumnea-
voastră v-au fost mai apropiate și dacă v-au influențat
deciziile? Cum vi s-a înmânat Ordinul „Victoria”?
Cum vedeți Dumneavoastră ca singurul comandant
suprem de oaste rămas în viață dintre armatele
statelor coaliției Națiunilor Unite încercările de
revizuire a rezultatelor celui de-al Doilea Război
Mondial? etc. etc.
Răspunsurile MS Regele Mihai au fost precise
și interpretarea lor va îmbogăți cunoașterea
istorică. „în preajma zilei de 23 august 1944 era
clar că trebuia făcut ceva”, a spus fostul suveran. A
reamintit că după înfrângerea în bătălia de la
Stalingrad, desfășurată între noiembrie 1942 și
februarie 1943, unde două armate române au fost
nimicite în contraofensiva sovietică, a stabilit
legături cu cele două partide de opoziție, PNȚ și
PNL, și a hotărât să inițieze contacte cu reprezen-
tanții Aliaților. Cele mai apr opiate contacte au fost
cu reprezentanții SUA și Angliei, iar apoi s-au
deschis și canale de comunicare cu Moscova. La
cererea Aliaților au fost lărgite legăturile Palatului
cu PSD și Partidul Comunist. „Toate partidele eram
de acord să ieșim din război, dar era dificultatea
majoră că trupele germane erau intercalate pe front
cu cele românești. (...) Aceasta era situația în care
noi am hotărât să ieșim din război”.
Decizia nu a fost una pripită, ci s-a întemeiat pe
o cunoaștere adâncă a sensului desfășurării
evenimentelor. De la sfârșitul anului 1943 s-a
realizat că trebuie urgentată acțiunea. „A fost o
situație greu de înțeles. Eu eram șeful oștirii. Ion
Antonescu comanda pe front. Situația era ambi-
guă. Am hotărât între noi ca să ieșim din situația
asta”. Când armata sovietică s-a apropiat de
granițele noastre „am făcut planul următor: să-l
----■ Revista de istorie militară ■-----------
■ M.S. Regelui Mihai i-a fost înmânată
o înaltă decorație rusă
chem pe Ion Antonescu și să-i spun că situația nu
mai poate continua și să-și dea demisia. Când s-a
rupt frontul, armata rusă nu intrase complet (în țară
- n.n.)... L-am chemat pe Ion Antonescu să vină în
Casa Mică din spatele palatului. Am adunat într-o
odaie 4-5 din conspirație și în discuțiile avute înainte
a fost o condiție: îi cerem demisia și dacă nu vrea, să
punem mâna pe el. A fost organizată din punct de
vedere militar de unul din aghiotanțiimei. în rezervă
aveam în altă cameră trei subofițeri și un căpitan
din Batalionul de Gardă... Cu mine era șeful Casei
militare, generalul Sănătescu. Am stat jumătate-trei
sferturi de oră cu el, am discutat situația de pe front
și am explicat ce simt eu, că nu se mai poate con-
tinua și să facem tot ce se poate pentru a mai salva
țara. Ion Antonescu n-a vrut să accepte. Au fost mai
multe discuții, generalul Sănătescu a intrat să vadă
mentalitatea lui Antonescu. A spus și el argumente
pe care le dădusem și eu. Dacă el nu vrea să plece să
ne lase pe noi... Reacția lui Ion Antonescu - acum e
amuzant, atunci nu era -, s-a întors la Sănătescu:
cum să las eu țara în mâna unui copil? Atunci am
avut un cuvânt cod cu ofițerii. Când Ion Antonescu
a refuzat (am spus): în cazul ăsta nu mai văd ce pot
să fac, acesta era codul. Când au auzit, au intrat
imediat (militarii - n.n.) și i-au cerut: urmați-mă.
N-a vrut, bineînțeles. Subofițerul a pus mâna pe el.
L-a u dus la etajul 1. Tatăl meu avea o colecție mare
de timbre. El a luat toate timbrele când a plecat (în
septembrie 1940 - n.n.) și a rămas odaia goală. Am
uitat să adaug că venise și Mihai Antonescu. I-am
închis acolo”.
Regele a vorbit și despre atragerea în prealabil
a corpului de generali de pe front în acțiune. O
întrebare care i-a fost ridicată de oaspeți: cum nu
au știut germanii despre ce se pregătea? „Aici am
avut puțin noroc. Comandamentul german nu s-a
așteptat ca noi să acționăm. Situația geografică a
Bucureștilor atunci era alta decât acum. Aeroportul
Băneasa era înconjurat de o pădure foarte deasă
pe ambele părți ale șoselei către Ploiești și acolo
erau masate forțe germane. Ani comunicat aliaților
în Italia punctele unde se aflau (forțele germane -
n.n.)”. Acestea au fost bombardate la 26 august de
către forțele aeriene aliate.
întrebat cu care dintre comandanții sovietici
s-a întâlnit în perioada războiului împotriva
Germaniei, M.S. Regele Mihai a răspuns că s-a
întâlnit cu mareșalul R. Malinovschi, cu Susaikov
și cu Burenin. Ordinul „Victoria” i-a fost înmânat
de mareșalul Tolbuhin. „Am fost foarte surprins -
a declarat M.S. Regele. La urma urmei, trupele
noastre au fost cu nemții în Rusia...” și a adăugat
că „Ion Antonescu a insistat ca, în timpul războiului,
Regele să meargă pe front, inclusiv la Odessa, în
Ucraina. El a refuzat repetat. Am spus-o și la alții
că nu aveam ce căuta acolo pe teritoriul Ucrainei,
în același timp era o situație delicată - nu puteai
neglija trupele. Am luat avionul și m-am dus în
Crimeea”.
M.S. Regele s-a confesat: „Mentalitatea mea:
trebuie să faci ceva pentru țara ta. Am avut marele
noroc că mama mea mi-a dat o educație morală,
creștină, sădind în sufletul meu datoria față de
țară”. Iar în altă parte a discuției a mărturisit
influența avută asupra sa de cel dintâi rege al
României, Carol I: „El a făcut România modernă
și politic, moral, militar pentru mine el este lumina
care trebuie urmată. Noi am avut și pe vremea lui
războaie, în care într-unul armata noastră și armata
rusă au luptat alături în Bulgaria în 1877. De la el
mi-a rămas mie sentimentul datoriei față de țară și
dragostea pentru armată. Iar la 23 august am avut
norocul să am partidele politice în spatele meu și
am avut alături de mine armata. La noi era o
tradiție. La vârsta de 16 ani, prințul moștenitor
devine ofițer. Am devenit sublocotenent în 1938 (a
devenit sublocotenent la 25 octombrie 1937 - n.n.).
Am făcut pregătire militară. Când tata a plecat
(septembrie 1940 - n.n.) am devenit șeful armatei”.
Pentru M.S. Regele „23 august a însemnat că
tot Sud-Estul Europei a căzut. Nu că ne lăudăm cu
asta, prea puțin s-a apreciat contribuția noastră,
puțin față de alții. Dar am făcut ce trebuia făcut”.
Iar acest gest a mai dovedit o dată că „aparținem
Europei”.
*
în altă ordine de idei, M.S. Regelui i-a fost
adresată de generalul Gareev întrebarea:
-	Ce atitudine aveți față de o eventuală revizuire
a rezultatelor celui de-al Doilea Război Mondial?
Răspunsul M.S. Regele a fost următorul: „O
întrebare foarte complicată. Una este ce simțim noi,
alta restul lumii. Pe harta Europei de Est suntem a
doua țară după Polonia. Alte lucruri s-au întâmplat
după război și nu toate se potrivesc cu istoria. O să
vedem ce se întâmplă. Nu este lumea așezată încă.
Am reușit la 23 august. După câte am fost informat și
în Ungaria s-a dat ordin să se facă la fel, dar nu s-a
întâmplat. La noi au jucat un rol important tradițiile,
sprijinul pe care l-am avutîn armată.”
în finalul discuției, M.S. Regelui i-a fost
înmânată o înaltă decorație rusă ca semn al apre-
cierii și curajului vădit în efectuarea actului de la
23 august 1944. Ambasadorul A. Ciurilin a mulțumit
pentru ocazia unică de a fi fost martorii unei evocări
istorice în care M.S. Regele „a luat răspunderea
pentru destinele României”, înscriindu-se astfel
decisiv în istoria României și a Europei.
76
■ Revista de istorie militară ■
întâlnire cu o delegație de istorici
MILITARI DIN FEDERAȚIA RUSA
SERGIU IOSIPESCU
în ziua de 11 decembrie 2009, Institutul pentru
Studii Politice de Apărare și Istorie Militară a primit
vizita unei delegații de istorici militari din Federația
Rusă, compusă din domnii general de armată
Mahmud Ahmedovici Gareev și general-maior
Vladimir Antonovici Zolotarev. La întrevederea
care a avut loc în salonul „Sfântul Gheorghe” al
Cercului Militar Național, delegația rusă a fost
însoțită de Excelența Sa ambasadorul Federației
Ruse la București, domnul A.A. Ciurilin, de atașatul
militar al acestei țări la București. Din partea
română au fost prezenți domnii general-maior (r)
prof. univ. dr. Mihail E. lonescu, colonel (r) prof.
univ. dr. Petre Otu, directorul și directorul adjunct
al Institutului pentru Studii Politice de Apărare și
Istorie Militară, comandor (r) Gheorghe Vartic,
redactor șef al „Revistei de Istorie Militară”, dr.
Sergiu losipescu, șeful Departamentului de Istorie
militară, cercetător științific Daniela Șișcanu, din
același institut, și ca invitați pe domnii profesor dr.
Neagu Djuvara, dr. Vasile Buga, colaborator al
Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului,
conferențiar universitar dr. Armând Goșu, redac-
tor la Revista „22", dr. Dorin Matei și doamna
Florentina Dolghin, redactor șef și, respectiv, re-
dactor șef adjunct al bine-cunoscutei reviste
„Magazin Istoric”.
Cei doi oaspeți din Federația Rusă și-au
prezentat pe larg activitatea. Generalul de armată
Mahmud Ahmedovici Gareev, născut în 1923, a
intrat în 1939 în armată ca voluntar, a făcut Școala
militară de infanterie de la Tașkent, fiind partici-
pant la bătăliile celui de-al Doilea Război Mondial
în Europa cu Frontul 3 Bielorus în calitate de
locțiitor al comandantului unui batalion de pușcași,
șef de birou operații la o Brigadă de infanterie.
Istoricii români prezenți la întâlnire
■ Revista de istorie militară ■
77
■ Secvențe din timpul întâlnirii
Rănit în 1942 și 1944, a fost transferat din februarie
1945 pe frontul din Extremul Orient, luptând în
Armata a 5-a în războiul cu Japonia. A rămas în
Extremul Orient până în 1950, fiind ulterior
transferat în Raionul militar Bielorus (1950-1957),
promovând până la funcția de șef de stat major de
divizie. După absolvirea Academiei de Stat Major
(1959) a fost comandant de divizie de tancuri și
apoi șef de stat major de armată în Bielorusia. în
1970-1971 a fost consilier militar șef în Republica
Arabă Unită, apoi șef al Statului Major al Armatei
din Ural, adjunct al șefului Direcției Operații din
Marele Stat Major și, în 1984, adjunct al Șefului
Statului Major al Forțelor Armate ale URSS. în
1989 a fost consilier șef al misiunii militare sovietice
în Afganistan, pe lângă președintele Ahmadzai
Najibullah, fiind grav rănit. Revenit în URSS a
devenit inspector șef al Inspectoratului Armatei
(1990), fiind pensionat în 1992. Decorat cu ordinele
„Lenin”, „Alexandr Nevski”, „Steagul Roșu”,
„Steaua Roșie”, cu numeroase alte medalii,
Mahmud Ahmedovici Gareev (Mahmut Ahmet ugli
Ghirayev) este președintele Academiei de Științe
Militare din Moscova. Am insistat mai mult asupra
carierei sale întrucât, în pofida caracterului ei de
excepție, ea înfățișează în rezumat și cu avatarurile
sale istoria militară a Uniunii Sovietice în ultima
sa jumătate de veac de existență.
Generalul-maior Vladimir Antonovici Zolotarev
a fost între 1993 și 2001 director al Institutului de
Istorie Militară din Federația Rusă, succedând
astfel la conducerea acestuia după o pleiadă de
specialiști în istoria contemporană, printre care
generalul P.A. Jilin și cunoscutul monografist
■ Imagine din timpul reuniunii,
în prim-plan, profesorul Neagu
Djuvara și generalul-maior (r) dr.
Mihail E. lonescu
■ Revista de istorie militară ■
generalul D. A. Volkogonov, cu care de-a lungul
timpului institutul nostru a avut legături științifice.
Delegația rusă a efectuat această vizită de lucru
în cadrul pregătirilor pentru comemorarea în luna
mai 2010 a 65 de ani de la încheierea celui de-al
Doilea Război Mondial, a proiectului realizării unei
noi mari istorii a ultimei conflagrații universale. Cei
doi oaspeți au înfățișat greutățile pe care le-au avut
de întâmpinat în cercetarea arhivistică a unor
evenimente, după opinia domniilor lor cheie în
desfășurarea războiului, precum misiunea lui Rudolf
Hess în Anglia. Ambii generali au subliniat în repetate
rânduri rolul hotărâtor al Uniunii Sovietice în
câștigarea războiului și faptul că datorită acestei
victorii s-a putut ajunge la lumea de astăzi, inclusiv
la posibilitatea ca Barack H. Obama să devină al
44-lea președinte al Statelor Unite.
Ambii generali au combătut cu vehemență
încercările de „revizionism” istoric, ce încearcă
să-și facă loc și în Rusia, dând exemplul unui
scenariu de film documentar despre anii 1939-1945,
unde numele lui Jukov nu apărea deloc, spre
deosebire de acelea ale unor comandanți hitleriști.
Analizând pe larg acordul sovieto-german de la 23
august 1939, pactul Ribbentrop-Molotov, generalul
Gareev a remarcat înalta politică a lui Stalin și a
ajuns la concluzia deosebitei sale însemnătăți
pentru câștigarea războiului, teză bine-cunoscută
a istoriografiei sovietice.
în ceea ce privește politica României în vremea
războiului, oaspeții au reținut doar importanța actului
de la 23 august, altminteri, la o analiză de ansamblu
nici anterioara participare la conflagrație și nici
chiar aceea din anii 1916-1918 nejustificându-se.
Din partea română, domnul general-maior (r)
prof. univ. dr. Mihail E. lonescu a prezentat parti-
cipanții, istoricul și activitatea institutului ca și
legăturile avute cu Institutului de Istorie Militară
de la Moscova, mai ales în anii ’70 ai secolului
trecut. în vederea unei cunoașteri reale a rolului
României în cel de-al Doilea Război Mondial s-a
făcut în mod firesc propunerea unei colaborări între
istoricii militari din ambele țări.
Domnul profesor dr. Neagu Djuvara a făcut o
amplă prezentare a misiunii sale la Stockholm din
23 august 1944 în contextul negocierilor întreprinse
de guvernul Antonescu cu ambasadoarea sovietică
Alexandra Kolontai, conchizând că mareșalul chiar
și în acel moment căuta doar să afle condițiile
pentru armistițiu. Apoi, nu în calitate de partici-
pant la evenimente, ci ca istoric, domnul Djuvara
a atras atenția asupra tendinței istoriografiei comu-
niste, și nu numai, de a exacerba figura conducă-
torului de atunci al statului spre a-1 contrapune M.S.
Regelui Mihai I, în care vedeau un potențial pericol.
Domnul conf. univ. dr. Armând Goșu a evocat
atât anii săi de doctorantură la Moscova, cât și
contactele care le are cu tinerii istorici din Rusia,
arătând că are bune speranțe într-o înțelegere
înnoitoare și lipsită de crispări între reprezentanții
viitori ai celor două istoriografii, inclusiv în
problemele celui de-al Doilea Război Mondial.
întrucât delegația rusă atinsese în treacăt și
chestiunea Primului Război Mondial, domnul dr.
Sergiu losipescu a solicitat părerea istoricilor
militari ruși în legătură cu rapoartele contem-
porane ale ambasadei Franței la Sankt-Petersburg,
memoriile ambasadorului Maurice Paleologue
despre buna pregătire a armatei ruse, patronată
de țarul Nicolae al II-lea, în vederea unei decisive
ofensive în primăvara anului 1917, ofensivă anihi-
lată prin răsturnarea țarismului de acele forțele,
inclusiv bolșevice, care vedeau tocmai într-o
victorie pericolul consolidării vechiului regim. Cei
doi oaspeți au evocat însă suferințele poporului rus
și contactele germane de la Curtea țarului din iarna
1916/1917 pentru a explica răsturnarea țarismului.
întâlnirea desfășurată pe parcursul a patru
ceasuri a fost deosebit de utilă pentru cunoașterea
unor poziții marcante din istoriografia rusă actuală,
a trăiniciei interpretărilor tradiționale ale celui de-al
Doilea Război Mondial.
■ Revista de istorie militară ■
ANIVERSARE
25 DE ANI DE LA APARIȚIA
„REVISTEI DE ISTORIE MILITARĂ”
Comandor (r) GHEORGHE VARTIC
„Revista de Istorie Militară” a împlinit 25 de
ani de la apariție. Parcursul publicației se înscrie
în coordonatele evoluției istoriografiei militare
românești în această perioadă.
O analiză lucidă a istoriografiei militare din
perioada național comunismului evidențiază
supunerea ei trendului impus de orientarea politică
a regimului Ceaușescu de creare a unui discurs
politico-ideologic simplist, stalinist, banal, de
desprindere față de Moscova, de autonomizare în
raporturile cu aceasta. Vechile trimiteri la teoriile
„clasicilor”, Marx, Engels și Lenin, au fostînlocuite
cu noi citate, autohtone, aparținând lui Nicolae
Ceaușescu. Se punea accentul pe vechimea
bimilenară a poporului nostru în arealul carpato-
danubiano-pontic, pe anterioritatea și statornicia
sa în acest spațiu, pe lupta permanentă a acestuia
împotriva cotropitorilor, pe unitatea de neam care
a facilitat realizarea unității naționale, pe unitatea
nezdruncinată dintre popor și armată, pe înfă-
țișarea rolului partidului comunist ca motor al
dezvoltării societății românești, dar mai cu seamă
pe evidențierea personalității ilustrului său condu-
cător. O privire personală a acestei perioade o face,
între alții, academicianul Florin Constantiniu în
lucrarea „De la Răutu și Roller la Mușat și
Ardeleanu”, apărută în anul 2007, la Editura
Enciclopedică.
Instituția oficială menită să coordoneze istorio-
grafia militară națională s-a înființat în anul 1969
sub semnul evenimentelor din vara anului prece-
dent ce marcaseră societatea românească deopo-
trivă cu întreaga lume. Ea se numea Centrul de
Studii și Cercetări de Istorie și Teorie Militară și
trebuia să contribuie atât la crearea unui cadru
științific de cercetare, a evoluției istorice a poporu-
lui român, cât și la fundamentarea noii doctrine și
politici de securitate a României în condițiile izolării
țării în „lagărul” comunist european și a dificultă-
ților de contractare a unor alianțe militare externe.
Doctrina „luptei întregului popor” trebuia, în
viziunea comuniștilor naționali români - în marea
lor majoritate totuși școliți la Moscova sau îndoctri-
nați de aparatcici sovietici „detașați” în România -,
să aibă justificare istorică în întregul trecut al
poporului român.
Dincolo de scopurile propagandistice, crearea
unui cadru de cercetare istorică a permis angajarea
unei serioase anchete asupra evoluției militare a
întregului teritoriu românesc, a ariei romanității
orientale, din antichitate și până în prezent, cu
atât mai mult cu cât Centrului i se „trasase sarcina”
publicării unui „tratat” de istorie militară în mai
multe volume, inițial 9 sau chiar 10.
Numirea în conducerea noii instituții a unei
personalități remarcabile a mediului științific din
armată, generalul Eugen Bantea (1921-1987), fost
director vreme îndelungată al Editurii Militare, a
permis închegarea unor temeinice legături în lumea
academică românească, atragerea unor autentici
specialiști ai istoriei și teoriei militare, deveniți cola-
boratori statornici ai instituției. Nu mai puțin
importantă a fost reînnodarea contactelor cu
istoriografia militară internațională prin reînfiin-
țarea Comisiei Române de Istorie Militară și partici-
parea la congresele internaționale specifice.
-----------■ Revista de istorie militară ■-----
în actele constitutive ale Centrului era, desigur,
prevăzută și înființarea unei reviste care să îngăduie
confruntarea cercetărilor întreprinse cu realizările
„frontului istoriografie” național și a celor mondiale,
în pofida încercărilor făcute, cu excepția unui
buletin intern, redactat de coloneii Inoan și Chiper,
o revistă de istorie militară nu a putut fi editată.
Cauzele nu par a fi atât de natură financiară, cât a
unei acerbe și constante adversități manifestate
de Institutul de Studii Sociale și Politice de pe lângă
Comitetul Central al Partidului Comunist, care prin
„Analele” sale propaga „dacismul” și „tracismul” și
aborda temele „tabu” de istorie contemporană, mai
ales sub semnătura cuplului Mușat-Ardeleanu, ul-
terior Pătroiu.
Astfel, Centrul a trebuit să se restrângă în anii
’70 la seria „File din istoria militară a poporului
român”, coordonată de generalul dr. Ilie Ceaușescu,
unde, alături de articole menite să exacerbeze rolul
mișcării socialiste și comuniste în vechea armată
și transformarea armatei în anii 1944-1948, au
apărut și interesante contribuții ale unor specialiști
români și străini. Semnificativ că pentru ultimul
număr în limbi străine dinainte de Revoluție al
„Filelor” - poreclite și „file” - se strecurase și un
studiu istoric al fostului ambasador american în
România (1981-1985) David Funderburk, lăsat ul-
terior deoparte pentru motive lesne de înțeles.
Pe acest fond își face apariția, în a doua jumătate
a anului 1984, „Revista de Istorie Militară”, sub
titlul „Lupta întregului Popor” (LÎP), denumire care
sintetiza concepția partidului comunist cu privire
la doctrina apărării patriei. Publicația era editată
de Comisia Română de Istorie Militară, condusă
de generalul-locotenent dr. Ilie Ceaușescu, adjunct
al ministrului Apărării Naționale și secretar al
Consiliului Politic Superior al Armatei, și, potrivit
Autorizației de editare, înregistrată (post factum -
n.n.) la Consiliul Culturii și Educației Socialiste sub
numărul 125-09 din 7 decembrie 1984, urma să fie
tipărită, „prin autofinanțare”, ca supliment al
revistei „Viața Militară”, având o periodicitate
trimestrială, cu un tiraj de 25 000 de exemplare.
Colegiul de redacție era condus de Ilie Ceaușescu,
ca președinte al Comisiei Române de Istorie
Militară, și-i cuprindea, la început, în ordine alfabe-
tică, pe: general-maior Constantin Antip, directorul
----■ Revista de istorie militară ■------------
Muzeului Militar Național; conf. univ. Ion
Ardeleanu, directorul Muzeului de Istorie a PCR;
colonel Constantin Căzănișteanu, cc.șt. și șeful
sectorului de istorie modernă din Centrul de Studii
și Cercetări de Istorie și Teorie Militară (CSCITM);
dr. Florin Constantiniu, cc.șt. la Institutul de Istorie
„Nicolae lorga”; conf. univ. dr. Mircea Mușat din
Secția Propagandă a CC al PCR; academician
Ștefan Pascu, directorul Institutului de Istorie din
Cluj-Napoca; prof. univ. dr. Ștefan Ștefănescu,
directorul Institutului de Istorie „Nicolae lorga”;
colonel dr. Florian Tucă, director adjunct al Editurii
Militare; colonel dr. Gheorghe Tudor, director ad-
junct al CSCITM; general-maior dr. Gheorghe
Zaharia, director adjunct al Institutului de Istorie a
PCR, cărora li s-au adăugat, începând cu nr. 1(15/
1988), colonel dr. Gheorghe Arădăvoaice, șeful
Secției Propagandă din Consiliul Politic Superior al
Armatei; colonel dr. Vasile Mocanu, șeful catedrei
de istorie din Academia Militară; maiorul dr. loan
Talpeș, redactorul-șef al Editurii Militare, renunțân-
du-se la general-maior Constantin Antip și colonel
Florian Tucă, care au trecut în rezervă. în a doua
jumătate a anului 1988, prof. univ. Ștefan Ștefănescu
a devenit „indezirabil”, fiind acuzat că în cadrul
ședinței de analiză a activității institutului ar fi
permis comentarii critice la adresa măsurii regi-
mului de sistematizare a satelor și demolare a
monumentelor istorice, și nu a mai apărut în colegiul
de redacție al LIP.
Colectivul de redacție care a asigurat apariția
edițiilor revistei a fost format, în general, din: căpi-
tan Alesandru Duțu, Jean Gheliuc (1/19844/1987),
maior Mihail E. lonescu, colonel Ion Jianu, muzeo-
graf Neculai Moghior, cărora li s-au adăugat, ulte-
rior, căpitanul de rangul III Ilie Manole (2/1986-4/
1989), maiorul Gheorghe Vartic (4/1986-4/1989) și
Mircea Soreanu (1/19884/1989). Temporar, au mai
fost incluși: maior loan Talpeș (1/1984-4/1987),
colonel Constantin Șola (1/1984), colonel Adrian
Merlușcă (2/1984), locotenent-major Vladimir
Zodian (1-2/1984), locotenent-major Dan Rădulescu
(2/1986), maior Eugen Câmpan (1/1988-4/1989) și
căpitan Simion Boncu (1/1988-4/1989). în 1989 a
lucrat ca redactor și locotenentul-major Laurențiu
Sfinteș, fără a fi însă menționat în caseta editorială.
Publicația își propunea, la început, „să înfățișeze
în paginile ei, cât mai dens, mai cuprinzător și
variat, trecutul glorios al românilor, lupta genera-
țiilor înaintașe pentru unitate, libertate și indepen-
dență, vitejia oștirii române, a maselor largi popula-
re, a întregului nostru popor, pentru apărarea
civilizației materiale și spirituale, edificate, în
decursul secolelor și mileniilor, în spațiul carpato-
danubiano-pontic”. Concepția apărării patriei de
{șl}
către întregul popor trebuia să fie promovată prin
acordarea unui „spațiu adecvat oglindirii procesului
făuririi armatei de tip nou, revoluționare, a Româ-
niei socialiste, prezentării conceptelor, tezelor și
ideilor definitorii ale doctrinei noastre militare al
cărei strălucit ctitor și fondator este tovarășul
Nicolae Ceaușescu, secretar general al Partidului
Comunist Român, președintele Republicii Socialiste
România și comandant suprem al forțelor armate”.
în perioada 1984-1989 au apărut 22 de ediții ale
revistei în limba română și 6 numere speciale în
limbile engleză, franceză, germană, rusă și spaniolă.
Sumarele fiecărui număr erau elaborate de
redacție cu sprijinul membrilor colegiului de
redacție, avizate de Secretariatul Consiliului Poli-
tic Superior al Armatei și aprobate de secretarul
CPS. Odată aprobate sumarul și autorii studiilor, se
comandau materialele care, prin conținutul lor,
trebuiau să reflecteze tezele și orientările rezultate
din documentele de partid, erau redactate, acti-
vitate care presupunea inclusiv intervenirea pe
textele autorilor, care, de regulă, nu puteau obiecta,
întrucât acestea erau „toaletate”, potrivit ideilor
secretarului general al partidului, iar pe de altă
parte majoritatea se considerau „onorați” de a fi
prezenți în paginile LÎR cu atât mai mult cu cât
încasau și onorarii pentru colaborări. După
„redactare”, întregul pachet de materiale se multi-
plica și se trimitea fiecărui membru al colegiului de
redacție, care mai făceau un rând de observații,
astfel încât conținutul lor să servească orientărilor
concrete ale istoriografiei militare, potrivit cerințe-
lor și indicațiilor partidului. Inserarea acestor din
urmă observații era un proces anevoios, deoarece,
paradoxal, ele nu coincideau întotdeauna.
în paralel, se realiza macheta ediției respec-
tive în care se puteau vedea arhitectura interioară,
coperțile și iconografia însoțită de explicații.
Macheta și studiile în forma finală erau aprobate
de generalul Ilie Ceaușescu, care, desigur, avea tot
dreptul să decidă asupra conținutului materialelor,
dar și asupra prezenței în paginile revistei a unui
sau altui semnatar. Aprobarea reprezenta, pentru
redacție, „bun de cules” și declanșarea fluxului
editorial obișnuit, până la „bun de tipar”.
Politica editorială a revistei era guvernată de
respectarea unor condiții impuse, de altfel, istorio-
grafiei militare din România, așa cum ar fi:
------------■ Revista de istorie militară ■-------
-	reflectarea vechimii bimilenare a continui-
tății și unității poporului român în vatra strămo-
șească;
-	etnogeneza poporului român trebuia prezen-
tată ca fondată pe autohtonia geto-dacilor care, în
timpul conviețuirii cu romanii, au preluat de la
aceștia limba latină și o serie de elemente ale vieții
materiale și spirituale, astfel încât se aprecia că
procesul de formare a poporului român era, în linii
mari, încheiat la sfârșitul secolului III d.H.
-	evidențierea frontului comun de luptă al țărilor
române pentru apărarea neatârnării, în perioada
evului mediu, care a pregătit unirea acestora;
estomparea conflictelor dintre ele;
-	plasarea începutului istoriei moderne a
românilor, odată cu răscoala condusă de Horea,
Cloșca și Crișan, care a premers Revoluția franceză;
-	caracterul unitar al Revoluției de la 1848;
-	reliefarea faptelor de arme ale domnitorilor
români până la Al.I. Cuza și trecerea sub tăcere a
perioadei modernizării țării sub Carol I;
-	participarea României la Primul Război
Mondial nu avea nicio legătură cu caracterul im-
perialist al conflagrației;
-	supraestimarea rolului factorului intern și
minimalizarea conjuncturii internaționale care au
condus la formarea statului național român în 1918;
-	Istoria Partidului Comunist Român ale cărei
începuturi au fost împinse artificial până în ultimul
-------■ Revista de istorie militară ■-----------
deceniu al secolului al XlX-lea, trebuia privită ca
parte inseparabilă a Istoriei Patriei;
-	începuturile organizării armatei române pot
fi identificate în structurile militare ale oastei geto-
dace și apoi în cele ale oștilor țărilor române din
evul mediu;
-	evidențierea rolului hotărâtor al PCR în
organizarea și desfășurarea actului de la 23 august
1944, eveniment devenit din „insurecție armată”
în „revoluție de eliberare socială și națională
antifascistă și antiimperialistă”;
-	argumentarea justeței concepției partidului
de apărare a patriei de către întregul popor, funda-
ment al doctrinei militare naționale;
-	angajarea frontului istoricilor români în
confruntarea istoriografică româno-ungară pe
problema istoriei Transilvaniei.
Principalele rubrici permanente care au
susținut această politică editorială au fost „Adevă-
ruri fundamentale ale istoriei naționale” sub
care apăreau studii semnate de generalul Ilie
Ceaușescu, „Fundamente ale doctrinei milita-
re românești” și „Atitudini”.
Iată câteva titluri semnificative de „adevăruri
fundamentale”: „2500 de ani de luptă pentru
păstrareanințeinaționale” (nr. special/1986); „2000
de ani de luptă pentru apărarea gliei străbune ” (1/
1985); „Statulla români. 2000 de ani de existență’
(4/1985); „Suntem aici dintotdeauna. Autohtonia
și statornicia poporului român în spațiul carpato-
danubiano-pontic” (2/1988); „De-a lungul a peste
2500 de ani, poporul român nebiruit în vatra
străbună” (1/1989); „Eliberarea teritoriilor de
străveche și permanentă viețuire românească
aflate sub ocupația monarhiei austro-ungare,
obiectiv principal al participării României la primul
război mondial” (nr. special/1987); „Victoriile de la
Mărăști, Mărășești și Oituz, parte integrantă a
luptelor purtate de poporul român, timp de peste
2000 de ani, coniirmare a legității potrivit căreia
un popor care luptă pentru libertate și independență
nu poate ii înfrânt” (3/1987); „Unitatea, trăsătură
deiinitorie a evoluției istorice a poporului român”
(4/1986); „Eliberarea părții de nord-vest a României
de sub ocupația horthystă, necesitate obiectivă a
dezvoltării istorice a poporului român în vatra sa
dintotdeauna”(4/1989); „Izvoarele istorice atestă
că teritoriul și locuitorii Transilvaniei au cons tituit
--------------------------------—nu—
și constituie parte organică a poporului român, deci
nu pot ii obiectul niciunei tranzacții cămătărești,
niciunei polemici, nici chiar a discuției”(4:/1987).
Rubrica „Fundamente ale doctrinei milita-
re românești” era acoperită cu articole ca:
„Mircea cel Mare și «oastea cea mare». Elemente
de strategie și tactică în lupta întregului popor” (colo-
nel dr. Gheorghe Tudor, 3/1986); „Apărarea patriei
cu participarea întregului popor, obiectiv esențial
al politicii militare naționale în perioada interbe-
lică” (colonel dr. Gheorghe Tudor, 2/1989);
„Caracterul novator și original al orientărilor și
principiilor doctrinare formulate în opera politico-
militară a tovarășului Nicolae Ceaușescu privind
direcțiile dezvoltării gândirii și artei militare
românești contemporane'(general-maior Ștefan
Gușă, 1/1988).
Sub genericul .Atitudini”, devenit apoi,„Atitu-
dini. Clarificări” au apărut studii ca: „Revizionism!
Dar adevărul istoric nu poate ii revizuit!” (dr. Florin
Constantiniu, 2/1987); „O necesitate stringentă:
iiecare om, cunoscător profund și apărător ferm al
istoriei naționale "(maior dr. Mihail E. lonescu, 4/
1987); „încercărizadarnice de falsiiicare a istoriei
românești”(dr. Florin Constantiniu, 4/1987); „O
practică nocivă a istoriograiiei revizioniste "(dr.
Ladislau Gyemant, 4/1987); „Istorie și politică,
adevăr și fals pe marginea unor lucrări privind
istoria Transilvaniei”(dr. Florin Constantiniu, 2/
1988); „Vidul de populație românească în aria vechii
Dacii - o teorie falsă, tendențioasă”țâr. Florin
Constantiniu (3/1988); „Teritoriul României
socialiste este inalienabil!”(prof. Mircea Nicolaescu,
3/1989); „încercări zadarnice de manipulare a
opiniei publice” (Lucreția Văcar, 3/1989); „Argu-
mente contemporane pentru Historia magistra vi-
tae” (acad. Ștefan Pascu); „Pactul Molotov-
Ribbentrop și consecințele sale militare” (conf.
univ. Mircea Mușat).
Cu toate acestea, și exceptând materialele
omagiale ocazionale caracteristice epocii, în
paginile revistei au intrat și studii pertinente, de
remarcabilă valoare științifică, studii care, debara-
sate ușor de lestul ideologic adăugat din motivele
arătate, își păstrează perenitatea. Ele au acoperit
rubrici și generice cum ar fi: „România în
contextul internațional din timpul celei de-a
doua conflagrații mondiale”, „Spre marea
—un—■—------------------------------------------
victorie”, „Memoria documentelor”, „Mari
bătălii din istoria românească și universală”,
„Mari comandanți”, „Tradiții”, „Incredibil, dar
adevărat”, „Spionaj militar” ș.a., după cum au
fost publicate studii de sine stătătoare, care prin
natura problematicii abordate, erau ferite de
contaminare ideologică. Așa se face că publicația
s-a bucurat de colaborarea unor personalități
remarcabile ale istoriografiei românești din
centrele universitare și institutele de cercetare de
profil din București, Iași, Cluj-Napoca ș.a. (acad.
Ștefan Pascu, acad. Alexandru Rosetti, prof. univ.
dr. Virgil Cândea, prof. univ. dr. Dumitru Berciu,
prof. univ. dr. Ștefan Ștefănescu, prof. univ. dr.
Gheorghe Platon, prof. univ. dr Camil Mureșan,
prof. univ. ȘtefanLache, conf. univ. dr. loan Scurtu,
dr. Paul Cernovodeanu, dr. Mihai Maxim, dr. Florin
Constantiniu, conf. univ. dr. Vasile Cristian, dr.
Constantin Preda, dr. Ion Horațiu Crișan, dr. Șerban
Rădulescu-Zoner, dr. Gheorghe Buzatu, dr. Valeriu
Florin Dobrinescu, conf. univ. dr. Pompiliu Teodor,
conf. univ. dr. Liviu Maior, Ștefan Gorovei ș.a.).
Revista a oferit, totodată, posibilitatea valorifi-
cării publicistice a rezultatelor activității științifice
a cercetătorilor din Centrul de Studii și Cercetări
de Istorie și Teorie Militară (colonel dr. Gh.
Romanescu, colonel Constantin Căzănișteanu,
maior dr. Mihail E. lonescu, maior dr. loan Talpeș,
maior Costică Prodan, maior Grigore Alexandrescu,
căpitan Alesandru Duțu, căpitan dr. Ștefan Pâslaru,
dr. Dorina N. Rusu, Maria Georgescu, Sergiu
losipescu, locotenent-major Vladimir Zodian,
Dumitru Preda, Mihai Retegan, căpitan Mircea
Dogaru ș.a.), a cadrelor didactice din Academia
Militară (colonel dr. Vasile Mocanu, colonel dr.
Nicolae Ciobanu, colonel dr. Costică Popa, colonel
Vasile Pricop, căpitan de rangul II Jipa Rotaru,
locotenent-colonel Aurel Pentelescu, maior Teofil
Oroian, căpitan Petre Otu, căpitan Ilie Schipor ș.a.),
a specialiștilor de la Arhivele Militare (căpitan
Eftimie Ardeleanu, locotenent-major Marius
Giurgiu, Adrian Pandea).
Aici au fost inserate și amintiri ale veteranilor
de război, precum și materiale semnate de membri
ai filialelor Comisiei Române de Istorie Militară
din țară.
Răsfoind paginile revistei „Lupta întregului
Popor”, la rubricile „Din activitatea Comisiei
-----------■ Revista de istorie militară ■------
Române de Istorie Militară” și „Istorici în dia-
log” vom afla o serie de informații demne de a fi
socotite incredibile, dar adevărate. în pofida
aparenței închiderii în carapace, constatăm, așa
cum remarcă și Florin Constantiniu, un paradox al
istoriografiei românești: deschiderea către istorio-
grafia occidentală. Desigur că în acest paradox se
înscrie și istoriografia militară. El s-a manifestat
în dublu sens, atât prin invitarea în țara noastră a
unor istorici din Occident (Stephan Fischer-Galați,
losif Constantin Drăgan, Radu Florescu, Dennis
Deletant ș.a.) la manifestări științifice organizate
de Comisia Română de Istorie Militară, cât și prin
participarea unor istorici militari români, triați cu
atenție, la reuniuni desfășurate în străinătate, unde
au susținut comunicări, au studiat în arhive și chiar
au conferențiat la universități prestigioase.
Astfel, în perioada 6-7 iunie 1985, au avut loc
conferințele anuale ale programului „Societatea
în schimbare”, organizate de Colegiul Brooklin din
New York, în colaborare cu comisiile naționale de
istorie militară din Grecia, Austria și Ungaria.
Istoricii militari români au participat și au susținut
comunicări după cum urmează: colonel dr.
Gheorghe Tudor - „Politica navală română până
în 1913” (Atena), maior dr. Mihail E. lonescu -
„Comerțul maritim român până în 1913” (Atena),
general Ilie Ceaușescu - „învățământul militar în
România. 1740-1920" (Viena). Cu unele excepții și
mai ales în cazul unor persoane cu funcții de
răspundere, comunicările erau rodul muncii,
însușite, ale unor autentici specialiști.
La cea de-a X-a Conferință Internațională de
Istorie Militară, desfășurată, în zilele de 19-24 au-
gust 1985, la Stuttgart (R. F. Germania) au fost
prezenți colonel dr. Al. Gh. Savu, maior dr. Mihail
E. lonescu și maior dr. loan Talpeș, care au
prezentat comunicarea „Relațiile comanda-
mentului român cu comandamentele aliate în
timpul Primului Război Mondial”. Cu acel prilej, a
fost desemnat, prin alegeri, Biroul de conducere a
Comisiei Internaționale de Istorie Militară (CUM),
maiorul dr. Mihail E. lonescu fiind ales vice-
președinte al CUM.
în perioada 22 decembrie 1985-5 februarie 1986,
o delegație de istorici, membri ai CRIM, alcătuită
din dr. Gheorghe Buzatu, dr. Alexandru Duțu, dr.
Mihail E. lonescu, dr. Ion Pătroiu și dr. Pompiliu
----■ Revista de istorie militară ■-------------
Teodor efectuează o vizită de documentare în SUA,
unde susțin conferințe de istorie românească la
diferite universități și instituții de cercetare
americane.
în perioada 17 decembrie 1986-29 ianuarie 1987,
istoricii români Mircea Mușat, Pompiliu Teodor,
Gheorghe Buzatu, Ion Pătroiu, maior Mihail E.
lonescu, Valeriu Florin Dobrinescu, Florin
Constantiniu, Alexandru Duțu, Grigore Ploieșteanu
și Rodica Scafeș participă la Congresul anual al
istoricilor americani, organizat la Chicago (SUA),
studiază în arhive și biblioteci americane, se
întâlnesc cu oameni de știință, susțin conferințe și
vizitează Pentagonul!
în zilele de 16-31 august 1987, generalul Ilie
Ceaușescu și maior ul dr. Mihail E. lonescu participă
la colocviile Comisiei Internaționale de Istorie
Militară, desfășurate la Atena (Grecia), unde susțin
comunicările „Secolul revoluțiilor pentru emanci-
pare națională și socială în istoria modernă a
României” și, respectiv, „Importanța și r olul flotei
militare în opinia factorilor de decizie din România
(1859-1916)”.
Al 102-lea Congres al Istoricilor Americani,
desfășurat, la Washington (SUA), în perioada 27-30
decembrie 1987, reunește peste 4 000 de partici-
panți. Din România sunt prezenți dr. Gheorghe
Buzatu, dr. Valeriu Florin Dobrinescu, maior dr.
Mihail E. lonescu și dr. Ion Pătroiu care susțin
comunicări.
La al XlII-lea Colocviu Internațional de Istorie
Militară desfășurat la Helsinki (Finlanda), în
perioada 30 mai-5 iunie 1988 sunt prezenți și susțin
comunicări generalul Ilie Ceaușescu și maiorul dr.
Mihail E. lonescu („Rolul datelor informative din
1943-1944 asupra deciziei intrării României în
războiul împotriva Germaniei” și, respectiv,
„Armata regulată sau «națiunea armată». Cazul
unităților de voluntari români. 1768-1821").
Maiorul dr. Mihail E. lonescu, dr. Florin
Constantiniu și căpitan Ilie Schipor participă, apoi,
la Colocviul româno-italian de istorie comparată
organizat la Milano (Italia) și prezintă comunicările:
„Contribuția României la înfrângerea Germaniei
naziste”, „România între Marile Puteri în 1944” și
„România la Conferința de Pace de la Paris”.
în perioada 30 august-4 septembrie 1989, are
loc, la Sofia (Bulgaria), al V-lea Congres Interna-
-----------------------—-----------------1~85~|---
țional de Studii Sud-Est Europene. Din partea CRIM
participă cc.șt. Dumitru Preda cu comunicarea
„Conștiință națională și stat în sud-estul Europei,
în secolul al XlX-lea. Rolul factorului militar. Cazul
românesc”.
Cc. șt. Mihail Zahariade participă la al XV-lea
Congres Internațional de Studii asupra frontierelor
romane, organizat la Londra (Marea Britanie), în
perioada 2-10 septembrie 1989, unde prezintă
rezultatele cercetărilor arheologice de la cetatea
Independența.
Revista „Lupta întregului Popor” inserează, de
asemenea, interviurile acordate de istorici din
străinătate cu ocazia vizitelor efectuate în România:
profesorul Hisao Yawashima (Japonia) de la Colegiul
Național de Apărare din Tokio (4/1985); prof. Roger
Gheysens (Belgia), redactor-șef al revistei de istorie
militară „MEMO” (3/1986,4/1989); prof. Luc de
Vos (Belgia), titularul catedrei de istorie de la
Școala Militară Regală din Bruxelles (2/1989).
it * *
Pe fondul desfășurării evenimentelor din
Decembrie 1989, în baza ordinelor ministrului
Apărării Naționale nr. M 4567/28.12.1989 și MI/
03.01.1990, a început seria nouă a publicației, sub
titulatura „Revista de Istorie Militară” (RIM), cu o
periodicitate de șase numere pe an. Redacția, cu
un stat de organizare format din 10 funcții, con-
stituia o entitate de sine stătătoare, subordonată
ministrului Apărării Naționale. Primul număr
consacrat reflectării la cald a evenimentelor ce se
succedau atunci a fost realizat de căpitan de rangul
II Ilie Manole, locotenent-colonel Gheorghe Vartic,
locotenent-major Laurențiu Sfinteș, prof. Mircea
Soreanu, Lucian Teodorescu (tehnoredactor) și
Gheorghe Chiru (fotoreporter), cu sprijinul
colaboratorilor colonel dr. Al. Gh. Savu, dr. Mihai
Maxim, dr. Constantin Rezachevici, dr Viorica
Moisuc, prof. Paul Răzvan și maior Daniel Ghioca.
Noua serie a revistei își îndemna cititorii și
colaboratorii: „Să scriem și să citim cu luciditate,
calm și discernământ, cu profesionalism și fără
patimă, fără răzbunare, inerție, abuz ori bariere și
obstrucții, fără teama de Adevăr, chiar dacă acesta
ar fi incomod unora... Să avem curajul unor
investigații și abordări originale, inclusiv pentru
86
reabilitarea unor momente și oameni de seamă
din istoria militară națională și universală...”.
în cursul anului 1990, redacția și-a stabilizat
efectivul la un colectiv format din opt oameni
(căpitan comandor Ilie Manole - redactor-șef (până
la 5-6/1997), locotenent-colonel Gheorghe Vartic
- secretar de redacție (până la 5-6/1997), căpitan
Mihai Macuc (până la 5-6/1997), locotenent-major
Laurențiu Sfinteș (până la 5/1991) și Mircea
Soreanu (până la 3-4/2008) - redactori, Gheorghe
Chiru - fotoreporter (până la 3/1993), Georgeta
Ene - dactilografă (până la 3/1998) și Rodica
Soreanu, înlocuită din 1994 de Livia Manole -
corector). Rămâneau neîncadrate o funcție de re-
dactor și cea de tehnoredactor.
Din 1997, redacția RIM a fost integrată în
structura organizatorică a Institutului pentru Studii
Politice de Apărare și Istorie Militară, iar începând
cu nr. 1/1998, conducerea ei a fost asigurată de
către comandor Gheorghe Vartic (redactor-șef
până la 9 decembrie 2009) și de maior Mihai Macuc
(secretar de redacție până la nr.5/1999).
în cei 20 de ani care au trecut, au mai făcut sau
încă mai fac parte din redacția RIM căpitan Iulian
Gârbu (2/1998-6/1998), Mariana Băhnăreanu -
dactilografă și apoi referent (de la nr. 1/1999),
maior Teodor Prelipcean - redactor (2/1999-5/
1999) și apoi secretar de redacție (2/1999-3-4/2001),
căpitan Petre Opriș - redactor (6/1999-3/2002),
■ Revista de istorie militară ■
Oana Vasile - redactor (4-5/2003-1-2/2006) și
regretata noastră colegă, Mona Elena Siminiuc
(1-2/2007-5-6/2008).
Fluctuațiile de personal și reducerea drastică a
organigramei au făcut ca, la sfârșitul anului 2009,
redacția RIM să fie constituită din comandor (r)
Gheorghe Vartic - redactor-șef, Livia Manole -
corector și Mariana Băhnăreanu - referent,
revistei încredințându-i-se și editarea publicației
„Monitor Strategic”! în pofida acestor greutăți,
revista a apărut cu regularitate chiar dacă, din
considerente economico-financiare, am fost
nevoiți, uneori, să recurgem la comasarea a două
numere într-o singură ediție tipărită, reușind să
ajungem la sfârșitul anului trecut la nr. 3-4 (113-
114), în condițiile în care am editat și șapte numere
speciale în limbi străine: o ediție specială în limba
engleză (1990); un număr special, în engleză,
dedicat aniversării a 500 de ani de la descoperirea
Americii (1992), un număr special cu titlul „War,
Military and Media from Gutenberg to today”, lansat
la Congresul Internațional de Istorie de la București,
în 2003; două numere speciale româno-elene -
„Românii, grecii și «Chestiunea Orientală»”/”The
Eastern Question, the Greeks and Romanians”
(2000) și „România, Grecia și Marea Neagră”/”Black
Sea, Romania and Greece” (2008); un număr spe-
cial româno-francez cu tema „Relațiile militare
româno-franceze de-a lungul secolelor” și un număr
special franco-român al „Revue historique des
armees”, lansate „în oglindă”, la București și Paris,
în 2006; un număr special româno-franco-german
consacrat împlinirii a 90 de ani de la încheierea
Primului Război Mondial (2008).
în perioada 2007-2008, „Revista de Istorie
Militară” a fost inclusă în baza de date a CNCSIS
fiind evaluată la categoria B+.
„Revista de Istorie Militară” se difuza în armată,
sub formă de gratuități, în baza unei Dispozițiuni
aprobate de ministrul Apărării Naționale, care
reglementa difuzarea tuturor publicațiilor editate
de MApN, dar și sub formă de abonamente sau
vânzare cu bucata, în armată și în afara acesteia.
Orientarea tematică a „Revistei de Istorie
Militară” s-a înscris în evoluția spectaculoasă a
istoriografiei militare românești din ultimii 20 de
ani, descătușată de constrângerile factorului poli-
----■ Revista de istorie militară ■--------------
tic. Căderea Cortinei de Fier, despovărarea de
ideologia comunistă și dobândirea unei reale liber-
tăți de exprimare, după Revoluția din Decembrie
1989, au creat un larg câmp de afirmare cercetării
istorice, dar au constituit, în același timp, și
adevărate provocări asupra evoluției istoriografiei
naționale. Breasla istoricilor, în general, și a celor
militari în special, devenite beneficiare a libertății
de exprimare, de care fuseseră lipsite mai bine de
jumătate de veac, au declanșat o adevărată
campanie de introducere în circuitul publicistic a
unor subiecte foste tabu până atunci.
„Istoricii au mari datorii față de națiune” - scria
Viorica Moisuc în primul număr al noii serii a RIM
- , mai ales față de tânăra generație care trebuie
să cunoască istoria așa cum a fost ea”. Analizând
momentele de involuție a cercetării de istorie și
teorie militară, sub presiunea totalitarismului din
anii ’80, Sergiu losipescu considera că „o severă
introspecție ni se impune tuturor”, pentru că,
aidoma cronicarului, „măcar în fața conștiinței
noastre trebuie să dăm seama de câte le-am scris”.
Dr. Florin Constantiniu se socotea eliberat de teza
apriorică impusă de vechiul regim potrivit căreia
deținerea puterii conferă automat și forța de a
schimba istoria și pleda pentru „reconciliere
națională, efort solidar și perfectă înfrățire”. Dr.
Gheorghe Buzatu și dr. Valeriu Florin Dobrinescu
se pronunțau pentru valorificarea publicistică a
documentelor de arhivă din țară, mai ales a celor
care au fost „închise” în perioada ultimilor ani,
precum și a celor din străinătate. Alți istorici
avertizau că și în condițiile unui sistem politic
pluripartid, istoriografia nu e scutită de derapaje.
Astfel, colonelul dr. Nicolae Ciobanu atenționa că
cercetarea istorică trebuie să se bazeze pe probitate
științifică și profesională, ferită de patimi politice,
să nu se orienteze în direcția din care „suflă mai
puternic vântul, într-un moment sau altul”. Loco-
tenent-colonelul Aurel Pentelescu își exprima, cu
îndreptățire, îngrijorarea că în învățământul supe-
rior militar românesc scade interesul pentru
predarea-învățarea istoriei naționale. „Pentru ca
istoria să-și recucerească statutul de știință - afirma
dr. loan Saizu - este necesar ca, mai întâi de toate
să fie scoasă definitiv de sub influența nefastă a
factorului politic”, pentru a nu mai fi „un instru-
ment opresiv sau apologetic la dispoziția unuia sau
altuia dintre partide”. Adrian Pandea, viitorul di-
rector al Editurii Militare, își exprima temerea
asupra primejdiei apariției unor alte indicații cu
caracter sacrosant, generate de amestecul
deliberat al unei ideologii în perimetrul științei
istorice. El scria că „atunci când, direct sau indi-
rect, ți se pune în vedere că pentru a scrie despre
anumite perioade din istorie e «preferabil» să mai
aștepți, că adevărul istoric, în unele cazuri, poate fi
supărător pentru nu știu cine, ba chiar că istoria
este, în general, dăunătoare pentru conștiința
comună, îți pui o întrebare de bun simț: unde o să
ajungem? La o nouă istorie așa-zis «oficială» care
să reprezinte niște interese de grup?”.
Erau gânduri, la început de drum, care aveau
să jaloneze politica editorială a redacției „Revistei
de Istorie Militară”, în primii ani ai deceniului ’90,
în climatul tumultuos al frământărilor postrevolu-
ționare, al bulversării valorilor, al dezlănțuirii
patimilor politice, al neîncrederii și suspiciunilor.
Am considerat atunci, ca și acum, de altfel, că
ținta noastră este servirea interesului național.
RIM a încercat să mențină echilibrul în abordarea
problematicii istoriei militare, menținându-se,
totodată, ancorată în realitățile economice, politice
și sociale românești, neezitând să-și exprime poziția
față de acestea. începând cu nr. 1 (7)/1991 și până
la nr. 5-6 (45-46)/1997, redactorul-șef, comandorul
----W----------------------------------------------
Ilie Manole, a susținut un editorial publicat pe
coperțile interioare ale revistei, în care sunt
menționate, printre altele, principalele repere
istorice care au marcat devenirea României și a
armatei sale în perioada respectivă. Iată câteva
dintre ele, reflectând preocuparea acută pentru
istoria recentă:
•	ROST ȘI ZARVĂ. De mii de ani dăinuim aici,
în rostul nostru, pavăză vetrei și vieții proprii, dar
și semințiilor care de la noi până la Atlantic și-au
pututrândui traiul fără frică de întâmplări nefericite
dinspre partea noastră. De mii de ani, alții - puși pe
harță, ceartă și zarvă - au viclenit și uneltit, au
râvnit la bunurile noastre, au ridicat armele con-
tra noastră și-au lovit, înhățând ce-au putut din
averea etniei... Și acum, pe pământul nostru,
urmașii celor primiți de noi odinioară, chiar
încearcă înjghebarea „Țării secuiești” sau măcar
„autonomia”acelor părți unde românii care
rezistaseră maghiarizării și oprimării au fost
batjocoriți și siliți în 1989-1991 să-și părăsească
rosturile lor, schimbându-se astfel artificial
ponderea elementului autohton de acolo...Cum să
nu ne dăm seama că s-a vrut, obstinent, imediat
după decembrie 1989 semănarea în solul nostru a
bobului discordiei!... Oare este greu să vedem că
atâta crâcnire și vrăjmășie față de tripticul
naționalitate - națiune - național nu sunt semne
de alergie, ci dovezi de strategie antiromânească
și antinațională? Oare nu tot antiromânism viclean
s-a chemat îndărătnicia arătată atunci când a
trebuit să scriem clar în legea-legilor de la noi, deci
în Constituție, că statul nostru este național și
unitar?... [5(11)/1991]
•	ALEGERILE din septembrie-octombrie 1992
au dat României un nou Parlament și au reconiirmat
același lider la instituția prezidențială. Cronica
tranziției va reține, desigur, și structura opțiunilor
electoratului, pe primele locuri ailându-se FDSN;
CDR; FSN; PUNR; UDMR; PRM; PSM și PDAR.
Rămâne de găsit liantul care să facă viabile deciziile
în noul eșichier politic românesc. [5(16)/1992]
•	MINIȘTRII APĂRĂRII LA BRUXELLES.
Pentru o sinteză a piogramelor desfășurate și o
concertare a eforturilor inedite și de viitor nu prea
îndepărtat, la 29 martie, s-au întâlnit, sub egida
NATO, factorii de decizie aliațiîn fruntea subsiste-
melor militare din 27 de state. S-a remarcat faptul
	■ Revista de istorie militară ■--------
că România a avut cele mai multe acțiuni în cadrul
NATO, urmând ca din 1994 să participe la structu-
rile Alianței, inclusiv cu forțe de menținere a păcii...
Despre situația din fosta Iugoslavie s-a relevat că
singura cale de soluționare a conflictului o repre-
zintă nu escaladarea sau intensificarea războiului,
ci mi jloacele politice. Arii un mare pericol - aprecia
domnul general-locotenent Niculae Spiroiu - ca
acolo să se intervină cu forțe militare. [2(19)/1993]
•	NOI SUNTEM ÎN EURO! A. Comisia Politică
a Adunării Parlamentare a fost de acord, la început
de iulie, ca România să iie primită în Consiliul
Europei. Decisivă se va dovedi, în acest sens, reuni-
unea din toamnă a Adunării. [3(20)/1993]
•	NOUL MINISTRU al apărării naționale,
începând cu 6 martie 1994: domnul GHEORGHE
T1NCA. Domnia sa, diplomat de carieră, este în
ultimele cinci decenii primul ministru civil într-un
domeniu care până acum era rezervat militarilor.
Sintagma „societate și armată” are, astfel, și pentru
România, încă un argument - fie acesta benefic
pentru revigorarea Armatei și pentru racordarea
acesteia la realitățile structurilor militare euro-
pene, întru binele statului român în ansamblul
geopoliticde astăzi. [l-2(23-24)/1994]
•	ÎN ROMÂNIA ANULUI 1996, ALEGERILE
locale din iunie, apoi cele parlamentare și prezi-
dențiale din noiembrie, constatăm că au schimbat
radical structura puterii, aducând în prim planul
scenei politice noi partide și alianțe; stânga a intrat
în eclipsă, centrul-stânga și centrul își continuă
pendularea, centrul-dreapta s-a impus. Noile entități
politice care conduc localitățile, Parlamentul,
Guvernul și Președinția aparțin de PNȚCD, PD,
PNL, PSDR, UDMR, PUNR, PRM etc. Pentru
alegerile prezidențiale, Curtea Constituțională a
României, în ziua de 21.XI.96, a validat 12 972 485
voturi exprimate, din care 7 057 906 au levenit
candidatului propus electoratului de către Convenția
Democrată din România, Emil Constantinescu, iar
5 914 579 voturi au fost valabile pentru candidatul
PDSR, Ion Iliescu. Fiindcă timpul clipurilor și
promisiunilor electorale a trecut, au început acum
efortul, fapta, întrucât starea României, la momentul
preluării puterii, este grea.... [6(40)/1996)]
•	MADRID, iulie 1997. După aproape o
jumătate de secol de când în Europa stabilitatea și
liniștea există sub scutul NATO, cu structură și
-------■ Revista de istorie militară ■------------
pondere în structura securității colective menținute
din 4 aprilie 1949, lumea a trăit momentul primei
deschideri, spre Est, a Alianței. Alături de cele 14
țări europene - Belgia, Danemarca, Franța,
Germania, Grecia, Islanda, Italia, Luxemburg,
Norvegia, Olanda, Portugalia, Spania, Turcia și
Marea Britanie - precum și de SUA și Canada, au
fost invitate spre integrare în sistemul de
autoapărare individuală și colectivă, încă trei state
europene: Polonia, Ungaria și Republica Cehă. Cine
a urmărit ofensiva diplomatică a României - pentru
ca Occidentul să repare o nedreptate care și ea a
împlinit o jumătate de secol de când estul european
a rămas la discreția imperiului condus de Moscova
- înțelege că tot ce a depins de cabinetul de la
București a fost făcut. Și nicicând altădată în istoria
noastră, de regulă urgisită, atât de puțini nu au
reușit într-un timp atât de scurt să iie ascultați de
atât de mulți. Dar, cum constata și Brătianu, în
1878, la Berlin, „România a fost ascultată, dar nu
auzită”. Căci pe scena lumii ceea ce dictează
deciziile are un nume simplu, trisilabic: in-te-res!
Când interesul marilor puteri va cere prezența
României îm Alianța euroatlantică, atunci vom fi
și noi acolo. Adică, în 1999, când țara noastră și
Slovenia sunt nominalizate săînceapă negocierile
aderării. [3(43)/1997]
PREȘEDINTELE SUA, William Clinton, a
vizitat România în ziua de 11 iulie a.c. întregul pro-
gram al vizitei a stat sub semnul deschiderii și
înțelegerii reciproce: întâmpinarea la Aeroportul
Internațional Otopeni, primirea la Palatul
Cotroceni, întâlnirea cu presa, dialogul cu lideri
politici ai puterii și ai opoziției, cu personalități din
domeniile științei și culturii, recepția oferită de
Președintele României și mitingul din Piața
Universității - toate s-au constituit în momente de
referință din cronica americano-română. Fie ca
parteneriatul multilateral SUA-România să
funcționeze cel puțin la nivelulînțelegerii din timpul
vizitei domnului Clinton la București. [3(43)/1997]
•	ÎN AUGUST, RECTIFICAREA DE BUGET
înseamnă pentru MApN 750,2 miliarde lei, adică
11,8 % reduceri resurse financiare. Enorm! Prima
întrebare care ți se infiripă este: vrea cineva să
blocheze reforma subsistemului militar?...Căci
Apărarea înseamnă prezent și viitor, dăinuire,
demnitate, suveranitate. [4(44)/1997]
„Revista de Istorie Militară” are meritul de a fi
adunat și menținut în jurul ei un nucleu de
colaboratori din armată și din mediile universitare
civile cu scopul de a reda circuitului publicistic studii
științifice menite să prezinte marile evenimente
militare marcante pentru istoria neamului româ-
nesc, să evoce tradițiile armatei naționale. Noile
generice ale publicației - „Vetre românești”,
„Restituiri”, „Istoria, așa cum a fost”, „Dezvă-
luiri”, „File de arhivă”, „Armata și Biserica”,
„Din amintirile veteranilor” - au fost susținute
cu articole valoroase care au relevat adevărul
despre pierderea teritoriilor românești (Basarabia,
Bucovina de Nord și Ținutul Herța), ca urmare a
ultimatumurilor sovietice din vara anului 1940; au
analizat acțiunile armatei române în timpul
campaniei din anii 1941-1944 desfășurate până la
Nistru, dar și dincolo până la Cotul Donului și în
Caucaz; au evocat figurile unor iluștri comandanți,
diplomați și personalități militare; au analizat
regimul de ocupație militară impus de Armata Roșie
în România după 23 august 1944 și, mai ales,
consecințele nefaste ale comunizării țării care au
dus la destructurarea organismului militar româ-
nesc; au evocat martiriul unor comandanți români
în închisorile comuniste (generalii Nicolae Macici,
Nicolae Dăscălescu, Constantin Constantinescu-
Claps, Gheorghe Jienescu, contraamiralul Horia
Macellariu ș.a.); au prezentat amintiri ale vetera-
nilor sau prizonierilor de război; au reliefat tradițio-
nalele legături dintre Armată și Biserică.
Vechilor colaboratori de prestigiu li s-au adăugat
academicieni, diplomați, istorici, politologi, cadre
didactice, ofițeri, veterani de război care au avut
contribuții notabile la diversificarea și aprofun-
darea abordărilor, la investigarea inter disciplinară
a fenomenelor militare și a interferențelor acestora
cu celelalte componente ale societății. în paginile
„Revistei de Istorie Militară” au semnat, în anii
’90: academicienii Dan Berindei, Vladimir Trebici
și Ștefan Pascu; înalte fețe bisericești ca ÎPSS
Antonie, mitropolitul Ardealului, ÎPSS Daniel,
mitropolitul Moldovei și Bucovinei, ÎPSS Bartolo-
meu, arhiepiscop al Vadului, Feleacului și Clujului,
PSS Gherasim, episcop al Rădăuților; cercetători
valoroși ca dr. Florin Constantiniu, dr. Gheorghe
Buzatu, dr. Valeriu Florin Dobrinescu, dr. Ion
Agrigoroaie, dr. Ion Caiafeteanu, dr. Viorica Moisuc,
dar și cunoscuți istorici militari (colonel dr. Nicolae
Ciobanu, colonel dr. Petre Otu, comandor Jipa
Rotaru, colonel dr. Alesandru Duțu, comandor dr.
Aurel Pentelescu, colonel dr. Costică Prodan, colo-
nel dr. Alexandru Oșca, colonel Vasile Pricop,
locotenent-colonel dr. Mircea Dogaru, locotenent-
colonel Cezar Ardeleanu, locotenent-colonel
Mircea Chirițoiu, maior Mihai Macuc ș.a.);
cercetători științifici ai aspectelor politico-militare
(Maria Georgescu, Maria Sinescu, Florica Dobre
ș.a.); veterani de război, remarcați prin volume deja
publicate (generalii (ret.) Vasile Bărboi și Gh. I.
loniță, colonel (ret.) medic Nicolae Micu). în
paginile revistei au semnat, de asemenea, și confrați
istorici de dincolo de Prut - dr. Ion Șișcanu, dr. Ion
Țurcanu, dr. Vitalie Varatec - dovadă a unicității
matricei românismului.
Publicația a fost onorată și de studii ale unor
autori din străinătate din rândul cărora semnalăm:
Roger Gheysens (Belgia) - Anversul din nou liber
(RIM 1,2/1991); Nikolai lanakiev, Jeko Kiosev (Bul-
garia) - Scurtă privire la zi asupra istoriografiei
bulgare (RIM 3/1999); general Ermei Kanninen
(Finlanda) - Mareșalul Mannerheim, realitate și
legendă; general Jean Delmas (Franța) - Tancurile
sosesc, dar nu debușează la atac (RIM 1,2/1992);
locotenent-colonel Klaus Schonherr (Germania)
- Divizia 13 instrucție și puciul legionar din România
(RIM 5,6/1994); general Dimitris Gedeon (Grecia)
------------■ Revista de istorie militară ■-------
- Războiul peloponesiac și implicațiile sale (RIM 5/
1999); loannis Loukas (Grecia) - Chestiunea
Orientală (RIM 2,3/2000); colonel Enrico Pino
(Italia) - Istoriograiia militară italiană. Realități și
perspective (RIM 4/1999); Boris Slavinski (federa-
ția Rusă) -Războiuldin Coreea. 1950-1953(RIM 5/
1990); Vladimir Seges (Slovacia) - Situația și
perspectivele istoriei în Slovacia (RIM 4/1998);Jose
Antonio Santos Cachon (Spania) - America 500.
Descoperire șiredescoperire(RJM 4/1992); Lars
Ericson (Suedia) - România în arhivele militare
suedeze (RIM 3/1993); colonel Cemalettin Tașkiran,
maior Kadîr Kasalak (Turcia) - Realitățile istorice
și relațiile internaționale (RIM 3/1998); David
Walker (Marea Britanie) - Bătălia Balcanilor(RIM
5/1993,1,2/1994); James Mac GregorBums (Marea
Britanie) - Marea invazie din insula Kyushu n-a
mai avut/oc(RIM 1/1996); Robin Higham (Marea
Britanie) - O viziune britanică asupra „Operației
Ploiești”(RIM 2/1999); locotenent-colonel James
Beane (SLA) - Prizonier de război în România (RIM
1,2/1995).
O modalitate originală prin care „Revista de
Istorie Militară” s-a făcut cunoscută în țară a
constituit-o organizarea unor manifestări științifice
în diferite garnizoane ale țării, la care au participat
prestigioși istorici militari și civili din capitală,
alături de valoroși cercetători sau iubitori ai istoriei
din localitățile respective, dezbaterile constituind
întotdeauna un excelent prilej de schimb de opinii
asupra numeroaselor probleme ale istoriografiei
militare românești, dar și asupra unor aspecte ale
politicii de apărare și securitate națională și interna-
țională. în perioada cuprinsă între 1992-2000,
redacția RIM a organizat și finalizat peste 40 de
reuniuni științifice (conferințe, seminarii, simpo-
zioane, colocvii etc), cu participare națională și
internațională, beneficiind și de sprijinul generos
și util al Fundației „Hanns Seidel”. Menționez
câteva din cele mai reprezentative: Simpozionul
Internațional „Sud-Estul Europei în secolele XIX-
XX. Unitate și diversitate” (București, 1992);
seminariile „Factori de risc în Europa secolului XX"
(Sinaia, 1994); „Rolul spațiului pontic și dunărean
în evoluția politico-militară a Europei secolului XX
(Mangalia, 1995); Armata și Biserica, instituții
fundamentale ale unității și continuității româ-
----■ Revista de istorie militară ■-------------
neștf”(Iași, 1996; Sibiu, 2000); colocviul româno-
german „Securitatea europeană, astăzi, în viziune
română și germană” (București, 1997); Conferința
Internațională „Interferențe geopolitică-istorie.
Historia quo vadfs.?”(București, 1998); Simpozionul
Internațional „Istoriograiia militară la sfârșit și
început de mileniu”(București, 1991); sesiunea de
comunicări științifice „60 de ani de la declanșarea
celui de-al Doilea Război Mondial” (Cluj Napoca,
1999); Conferința Internațională „De o parte și de
alta a Cortinei de Fier” (București, 2000).
Colectivul redacțional a inițiat și a realizat edita-
rea unor lucrări, apărute în „Colecția RIM”, cuprin-
zând fie comunicările susținute în cadrul reuniunilor
științifice, fie studii de sine stătătoare sau culegeri
de documente: Colectiv, Societate și armată în
Europa secolului XX (1995J; Dr. Aurel Preda-
Mătăsaru, Forța cinismului și cinismul forței (1995);
Colectiv, Armata Roșie în România. Culegere de
documente (1996); Armata și Biserica, coordonator
comandor Ilie Manole (1996); Eugen Stănescu, lulia
Stănescu, Gavriil Preda, Ilie Manole (coord.),
Cavaleri ai Ordinului „Mihai Viteazul” (1996);
Interferențe Geopolitică-istorie. Historia, quo vadis?,
coordonator comandor Gheorghe Vartic (1998).
în perioada 1993-2000, „Revista de Istorie
Militară” a acordat peste 220 de premii și nume-
roase diplome (hrisoave), în cadrul unor festivități
anuale devenite tradiționale, autorilor celor mai
valoroase lucrări de istorie militară apărute în țară,
acțiunea contribuind la încurajarea cercetării în
acest domeniu. Marele Premiu „Mihai Viteazul”,
premiile „Oștirea României”, „MareșaliiRomâniei”,
„General Radu R. Rosetti”, „Alexandru I. Cuza”,
„Nicolae Bălcescu”, „Nicolae lorga” „Episcop Gen-
eral de Brigadă Partenie Ciopron”, „Hronicul
Aviației”, „Hronicul Marinei” ș.a. au încununat, în
fiecare an, efortul istoricilor, cercetătorilor,
arhiviștilor, muzeografilor, veteranilor de război,
concretizat editorial. Enumerăm doar lucrările
distinse cu Marele Premiu „Mihai Viteazul”:
Apărarea Națională și Parlamentul României,
Editura Militară, 1992 (autori: dr. Marin C. Stănescu
- coordonator, colonel (r) Vasile Alexandrescu,
Maria Georgescu, Vasile Niculae, maior dr. Ștefan
Pâslaru, Dumitru Preda); Armata română și Marea
Unire, Editura „Daco-Press”, Cluj-Napoca, 1993
(colectiv; îngrijitori de ediție, dr. Teodor Pavel, dr.
Nicolae Ciobanu); In apărarea României Mari.
Campania armatei române din 1918-1919, Editura
Enciclopedică, 1994 (autori: Dumitru Preda-
coordonator, colonel (r) Vasile Alexandrescu, colo-
nel (r) Costică Prodan); Istoria românilor, Iași, 1996
(autori: Ion Agrigoroaie, Ion Toderașcu); România
în timpul primului război mondial. Mărturii docu-
mentare, Editura Militară, 1996 (autori: locotenent-
colonel Ștefan Pâslaru, Dumitru Preda, Marin
Stănescu, Maria Georgescu); Veteranii pe drumul
onoaiei și jertfei. De la Nistru la Marea de Azov.
De la Stalingrad la Bătălia Moldovei, Editura Vasile
Cârlova, 1997( coordonatori și autori: general de
corp de armată (r) Vasile Bărboi, general de brigadă
(r) Gheorghe loniță, colonel dr. Alesandru Duțu);
Armata română în al doilea război mondial. 1941-
1945. Dicționar enciclopedic, Editura Enciclo-
pedică, 1999 (autori: Alesandru Duțu, Florica Dobre,
Leonida Loghin); România în al doilea război
mondial.1939-1945, Editura AII, 1999 (autor: Dinu
C. Giurescu); Intre Wehimacht și Armata Roșie.
Relații de comandament româno-germane și
româno-sovietice. 1941-1945, Editura Enciclo-
pedică, 2000 (autor Alesandru Duțu); 1940. Drama
României. Rapt și umilință, Editura Universal Dalsi,
2000 (autori: Alesandru Duțu, Maria Ignat); Golgota
Estului (iulie 1942-martie 1944), Editura Fundației
Culturale Române (coordonator - colonel dr.
Alesandru Duțu; cuvânt înainte - general de briga-
dă dr. Mihail E. lonescu; autori: colonel (r) Ilie
Culișniuc-Olaru, colonel dr. Alesandru Duțu, colo-
nel dr. Teofil Oroian, colonel Alexandru Oșca, colo-
nel dr. Petre Otu, comandor (r) dr. Aurel Pentelescu,
comandor (r) dr. Jipa Rotaru, colonel dr. Mihai
Vasile-Ozunu).
Privind, astăzi, în urmă cu un deceniu, consta-
tăm că istoriografia militară românească a acelor
ani s-a dovedit a fi mai conservatoare, mai legată
de vechile cutume pozitiviste și romantic-militante,
mai reținută în asumarea în întregime a trecutului
cu cele bune, dar și cu cele rele ale sale, mai
rezervată în abordarea unor fapte și evenimente
care ar fi putut pune într-o lumină nefavorabilă
trecutul apropiat al armatei noastre.
Unii istorici militari, neobișnuiți cu pluriparti-
dismul și, mai ales, cu neutralitatea politică a
armatei, s-au desprins cu greu de vechile mentali-
----IU]------------------------------------------
tăți, rămânând, cu sau fără voia lor, tributari unei
abordări partinice, emoționale și triumfaliste a
faptelor unor lideri ai vieții politice și militare din
România anilor 1940-1944. Vechilor mituri create
de comunismul național li s-au adăugat altele
susținute de texte hagiografice în care critica lipsea
aproape cu desăvârșire. Mai mult decât atât, unii
cercetători ai fenomenului politico-militar s-au
angrenat într-o confruntare de idei și opinii promo-
vate de mass-media cu non-specialiști, chiar
veleitari, pătimași, mânați de interese obscure și
dornici de popularitate ieftină.
Trebuie să recunoaștem că nici „Revista de
Istorie Militară” nu a fost ferită de aceste fenomene.
Din dorința de a oferi cititorilor lucruri la care până
atunci nu avuseseră acces, ne-am grăbit să arun-
căm în circuitul publicistic fapte și evenimente,
așa cum credeam noi că au fost, fără abordarea
critică corespunzătoare. Am continuat, un timp,
să rămânem legați de vechile concepții protocro-
niste de exacerbare a vechimii milenare (începând
cu nr.2/1996 până la 1/1998 se relua rubrica „Peste
două milenii de istorie în vatra străbună” susținută
de academicianul Ștefan Pascu și apoi de loco-
tenent-colonel dr. Mircea Dogaru), de tendințe
naționaliste în abordarea istoriei Transilvaniei și a
altor ținuturi românești, și, mai ales, am devenit
prizonierii prezentării apoteotice, departe de
analiza critică, a personalității lui Ion Antonescu.
După ce coperta numărului 1/1991 reproducea
imaginea Mareșalului, în numerele următoare s-a
declanșat o adevărată campanie de reabilitare a
acestuia, la care și-au adus contribuția nu numai
specialiști ai perioadei, dar și veterani de război,
admiratori ai faptelor militarului Ion Antonescu. E
foarte bine că „Revista de Istorie Militară” s-a
ocupat de Ion Antonescu, care rămâne un personaj
tragic al istoriei noastre naționale, dar felul în care
au fost analizate faptele sale vădește, din păcate,
mult subiectivism, care, pe măsura trecerii timpului
și a aprofundării cercetării documentelor, a avut
efecte păguboase față de ceea ce și-a propus, la
început, publicația. Și aceasta pentru că pretinsa
cercetare a epocii și personalității lui Antonescu a
fost contaminată de convingeri politice apriorice,
conform cărora mareșalul ar fi fost omul provi-
dențial care ar fi putut salva atunci România și - de
ce nu - de un asemenea om ar avea nevoie și astăzi
------------■ Revista de istorie militară ■------
țara !? După anul 2000, RIM a renunțatla subiectul
Antonescu, fapt care a avut ca rezultat o distanțare
de publicație a vechilor colaboratori. Apreciez,
acum, că nu a fost cea mai bună soluție. Publicația
trebuia să constituie o tribună de dezbateri pro și
contra, la care să participe istorici și cercetători
avizați, specialiști ai perioadei supuse analizei,
cunoscători ai fondurilor de documente, situați
pemianent în zona neutră de unde să observe
nepărtinitor derularea faptelor și evenimentelor,
în măsură să discearnă și să păstreze echilibrul
necesar investigației științifice. Cu atât mai mult
cu cât socotesc că „Revista de Istorie Militară” era
cea mai îndreptățită publicație din România pentru
a se ocupa cu toată seriozitatea de „cazul” Antonescu,
un militar de carieră eșuat în politică.
începutul mileniului a însemnat, așadar, și o
reorientare tematică a „Revistei de Istorie
Militară”, în deplină concordanță cu obiectivele de
cercetare ale Institutului pentru Studii Politice de
Apărare și Istorie Militară(ISPAIM) în structura
căruia fusese integrată din 1997. Publicația a
încercat să cuprindă întreaga arie de cercetare a
institutului, atât în domeniul apărării și istoriei
militare, cât și în cel al securității naționale, planul
editorial fiind avizat de Consiliul științific al
ISPAIM. Din 2005, conducerea RIM este asigurată
de un colegiu de redacție constituit din personalități
importante ale istoriografiei, reprezentând instituții
prestigioase de cercetare sau de învățământ din
țară și din străinătate.
Revista și-a propus să valorifice rezultatele
cercetării din domeniile: istorie militară națională
și internațională; relații politico-militare interna-
ționale; evoluția structurilor militare, a armamen-
tului și tehnicii de luptă de-a lungul timpului; cauzele,
desfășurarea și consecințele marilor conflagrații
mondiale, a bătăliilor la care a luat parte Armata
României și identificarea învățămintelor ce rezultă
din acestea; rolul benefic sau malefic al unor mari
personalități militare; istoria Războiului Rece etc.
Au început să fie abordate cu prioritate
probleme ale istoriei recente, ale istoriei care se
scria sub ochii noștri, ale configurării noii
arhitecturi de securitate în care România pășea
decisiv pe drumul integrării europene și euroatlan-
tice. Primul număr al RIM pe anul 2001 se deschidea
cu rubrica „România la începutul mileniului
----■ Revista de istorie militară ■-------------
III” în care se prezentau principalele repere ale
primei etape a acțiunii de restructurare și
modernizare a Armatei României pentru îndeplini-
rea condițiilor de aderare la Alianța Euro-Atlantică.
Din 2002, rubrica devine „Millenium, o nouă
eră în relațiile internaționale”, pentru că, din
păcate, se pare că evenimentele tragice care s-au
abătut asupra SUA, la 11 septembrie 2001,
marchează începutul real al mileniului III. Prin
consecințele sale, „11 septembrie 2001 a adus
modificări de anvergură la nivel geopolitic, politic
și militar” - scrie directorul ISPAIM, generalul de
brigadă dr. Mihail E. lonescu, în studiul „început
de secol” (RIM 1/2002). Și mai departe, autorul
conchide că „ne aflăm acum într-o fază de
identificare atât a răspunsurilor potrivite la noile
amenințări ale terorismului internațional, cât și de
construcție a unei noi ordini mondiale, în care
securitatea și stabilitatea să fie asigurate o perioadă
cât mai îndelungată”. Sub același generic, revista
publică două din comunicările prezentate la
Seminarul româno-german cu tema „Securitatea
europeană și combaterea terorismului”, organizat
de institut împreună cu Fundația „Hanns Seidel”,
la Sinaia, în zilele de 19-20 noiembrie 2001 (viziunea
românească referitoare la această problematică,
prezentată de Răzvan lonescu, președintele
Comisiei pentru Apărare, Ordine Publică și
Siguranță Națională din Camera Deputaților, și
viziunea germană susținută de dr. Klaus Rose,
membru al Bundestag-ului).
Rubrica „Millenium, o nouă eră în relațiile
internaționale” a constituit, în anii următori, o
oportunitate editorială, oferită de RIM atât
specialiștilor consacrați, cât și tinerilor cu perspec-
tive reale de afirmare, care au semnat articole ca:
„11 septembrie 2001 - o provocare în planul
securității globale” (Claudiu Degeratu); „Consecin-
țe ale atentatelor de la 11 septembrie asupra
evoluției Alianței Nord-Atlantice” (Carmen
Rîjnoveanu); Uniunea Europeană - amenințări și
riscuri convenționale” (Șerban Filip Cioculescu);
„România și dezbaterea asupra viitorului Uniunii
Europene” (locotenent Daniel Călin); „Implicațiile
PESA asupra membrilor europeni ai NATO din
afara UE” (Lucia Vreja); „UE și procesul de pace din
Orientul Mijlociu” (Dragoș Ilinca); Perspective ale
politicii UE în Balcani” (Teodora Moșoiu); „Pârtiei
---------------------------------—UE—
parea Armatei României la misiuni internaționale”
(maior Laurențiu-Cristian Dumitru). Momentele
decisive ale parcursului României spre NATO au
fost marcate la timpul potrivit: 21 septembrie 2009,
summitul de la Praga invită România să se alăture
Alianței, „moment de cotitură în evoluția istorică
națională” (RIM 5-6/2002); 2 aprilie 2004, România
devine membră cu drepturi depline a NATO,
eveniment pe care cărțile de istorie îl vor consemna
ca „făptuire de consens național” (RIM 1-2/2004).
Participarea ISPAIM la Programul interna-
țional de studiere a Războiului Rece, parte a
Proiectului de Istorie Paralelă a NATO și a
Tratatului de la Varșovia, realizat în cooperare cu
Arhivele Securității Naționale de la Universitatea
„George C. Washington” și Centrul Internațional
„Woodrow Wilson” din capitala SUA, s-a materializat
în cadrul rubricii permanente „Istoria Războiu-
lui Rece”. După dezbaterea metodologiei de
cercetare a perioadei „Războiului Rece” în
seminarul organizat în zilele de 15-16 aprilie 2001,
RIM a publicat intervențiile cercetătorilor Mihail
E. lonescu, Marius Oprea și Adrian Pop. Edițiile
care au urmat au abordat aspecte privind originile
„Războiului Rece”, locul și rolul României în cadrul
Tratatului de la Varșovia, retragerea trupelor
sovietice din România, relații militare româno-
bulgaro-sovietice, poziția României față de conflic-
tul sino-sovietic, Bucureștii și invazia Cehoslo-
vaciei, atitudinea României față de crizele poloneze
din 1981-1982 și 1989, raporturile României cu
Consiliul de Ajutor Economic Reciproc etc. Studiile
care susțin această rubrică au fost semnate de
specialiști cunoscuți ai perioadei - istorici și diplomați,
cadre universitare, cercetători și arhiviști - din rândul
cărora menționăm doar pe academicienii Florin
Constantiniu și Mircea Malița, prof. univ. dr. Mihai
Retegan, colonel dr. Petre Otu, colonel dr. Alesandru
Duțu, colonel dr. Vasile Popa, colonel dr. Alexandru
Oșca, conf. univ. dr. Lavinia Betea, locotenent-colo-
nel dr. Mihai Macuc, maior Laurențiu-Cristian
Dumitru, locotenent-comandor Marian Moșneagu,
căpitan Florin Șperlea, căpitan Petre Opriș, dr.
Andrei Miroiu, dr. Constantin Moraru, Cerasela
Moldoveanu, ș.a.
S-a lărgit sfera colaboratorilor revistei și au
apărut rubrici noi, bine susținute publicistic -
„Armată și societate”, „Relații internaționa-
le”, „Militari de prestigiu, diplomați cu renu-
me” -, s-au înmulțit și diversificat studiile publicate
sub genericele mai vechi, „Istoria, așa cum a
fost”, „Mari comandanți militari”, Istoria
lumii și lumea istoriei”, „Dezvăluiri”, „Nume-
le lor au rămas în istorie” ș.a.
Redacția a consacrat un număr special (RIM
3/2004) comemorării a 500 de ani de la trecerea în
eternitate a voievodului Ștefan cel Mare și a inserat
grupaje de studii marcând aniversarea unor
evenimente, ca: „60 de ani de la încheierea
celui de-al Doilea Război Mondial”(RIM 1-2,
4-5/2005), „90 de ani de la intrarea României
în Primul Război Mondial” (RIM 1-2,5-6/2006),
„90 de ani de la bătăliile de la Mărăști,
Mărășești și Oituz” (RIM 3-4, 5-6/2007),„90 de
ani de la încheierea Primului Război Mon-
dial” (RIM 5-6/2008), „60 de ani de la înfiin-
țarea NATO” (1-2/2009). RIM 3-4/2009 se ocupă
de evocarea evenimentelor de la 23 august 1944,
mărturisite de principalii lor actori și judecate de
istorici din România (Neagu Djuvara, Alesandru
Duțu, Dinu C. Giurescu, Dorin Matei, Petre Otu,
loan Scurtu, Ottmar Trașcă, Cristian Troncotă),
precum și din Federația Rusă (O .A. Rjeșevsky) și
Germania (Klaus Schbnherr).
Prezența activă a Institutului pentru Studii
Politice de Apărare și Istorie Militară în viața
științifică internațională, îndeosebi în ultimul
-----------■ Revista de istorie militară ■-------
deceniu, a avut efecte benefice asupra creșterii
numărului de colaboratori din străinătate și a
diversității abordărilor publicistice la „Revista de
Istorie Militară”. Activitatea prodigioasă a ISPAIM
în cadrul grupurilor de lucru ale Consorțiului PfP,
cooperarea sa și a Comisiei Române de Istorie
Militară cu Comisia Internațională de Istorie
Militară, raporturile bilaterale dezvoltate de institut
cu Serviciul Istoric al Armatei franceze, cu
Institutul de Istorie Militară din Potsdam (Germa-
nia), cu Departamentul de Istorie al Armatei
Israeliene, cu Comisia Elenă de Istorie Militară,
organizarea în comun a numeroase manifestări
științifice cu participare internațională sau
prezența cercetătorilor români la reuniuni similare
în afara granițelor țării au făcut posibil ca în paginile
RIM să apară o multitudine de studii semnate de
istorici din Belgia, Bulgaria, Marea Britanie,
Canada, Federația Rusă, Franța, Finlanda, Germa-
nia, Grecia, Israel, Republica Moldova, Slovenia,
Suedia, SUA, Turcia ș.a.
înființarea Grupului de Lucru pentru Regiunea
Extinsă a Mării Negre al Consorțiului Academiilor
de Apărare și Institutelor pentru Studii de Securi-
tate din cadrul Parteneriatului pentru Pace și
încredințarea ISPAIM a copreședinției și secreta-
■ Revista de istorie militară ■
riatului acestui grup, în 2006, au avut ca urmare
apariția rubricii „Marea Neagră - placă
turnantă în relațiile dintre Orient și Occi-
dent”, începând cu RIM 4-5/2005. Specialiști din
Institutul de Istorie „Nicolae lorga” și din ISPAIM
au valorificat publicistic rezultatele cercetării
privind evoluția geopolitică a acestei regiuni, din
cele mai vechi timpuri până în zilele noastre.
Al XXIX-lea Congres Internațional de Istorie
Militară, organizat la București, în zilele de 10-15
august 2003, sub auspiciile Ministerului Apărării
Naționale, prin Institutul pentru Studii Politice de
Apărare și Istorie Militară și Comisia Română de
Istorie Militară, a prilejuit editarea unui număr
special, în versiunile română și engleză, al „Revistei
de Istorie Militară” având ca temă relația dintre
fenomenul militar și mass-media - „War, Military
and Media from Gutenberg to today”, de fapt
tema congresului. Autorii - militari de profesie,
cât și istorici civili - oferă cititorilor o paletă largă
de abordări a relației dintre război, armată și mass-
media, de la apariția tiparului până la „războiul
mediatic” din zilele noastre. Edițiile RIM din anii
care au urmat au inserat traduceri ale comuni-
cărilor participanților străini la această presti-
gioasă manifestare internațională: Structura și
activitatea Secției de presă de război austro-ungare
în timpul Primului Război Mondial (maior dr. Tibor
Bala, Ungaria); Războiul din Vietnam și lumea
cinematografului(Pierre-Emmanuel Barai, Franța);
Atașații militari francezi și statutul lor în perioada
interbelică (prof. dr. Lothar Hilbert, Germania);
Pictorii de război din cadrul Wehrmacht-uluițlt.
col. dr. Wolfgang Schmidt, Germania); Modiiicarea
reprezentării inamicului în societatea slovacă, între
anii 1938-1945(Miloslav Caplovic, Igor Baka, Zoltăn
Katreba- Slovacia); Războiul din Alger ia (Maurice
Faivre, Paul Villatoux - Franța).
Analiza nepărtinitoare a tragediei evreilor din
România în anii celui de-al Doilea Război Mondial
s-a dovedit a fi un subiect foarte sensibil, întrucât
presupunea asumarea unor grave erori ale politicii
antonesciene din anii 1941-1942 în care a fost
antrenată și armata, dornică a răzbuna compor-
tamentul prosovietic al unor minoritari în timpul
invaziei Armatei Roșii din vara anului 1940.
„Revista de Istorie Militară” a publicat cele mai
relevante comunicări susținute de către participanții
----------------------------------------
la seminarul internațional „Holocaustul și România.
Istorie și semnificații contemporane”, desfășurat
la București, în ziua de 1 iulie 2002. Astfel, sub
genericul „Istoria, așa cum a fost” au apărut în
paginile publicației: Regimul Antonescu și evreii
(Florin Constantiniu - RIM 5-6/2002); „ Competiția”
postcomunistă Holocaust versus Gulag, obstacol
insurmontabil în calea reconcilierii? (Michael
Shafir - RIM 5-6/2002); Imaginea evreului în textele
politice antonesciene (Lya Benjamin - RIM 1-2/2003);
Emigrarea evreilor prin portul Constanța (locotenent-
comandor Marian Moșneagu - RIM 1-2/2003);
Anatomia crimei. „Soluția iinală” în istoriograiia
postbelicăfMAiai Chioveanu - RIM 3/2003); Regimul
dictaturii antonesciene. Dimensiuni social-politice și
ideologice (Florin Miiller - RIM 3/2003).
Cooperarea științifică dintre Institutul pentru
Studii Politice de Apărare și Istorie Militară și
Departamentul de Istorie Militară al Armatei
Israeliene, materializată în organizarea unor
seminarii bilaterale pe diverse teme, a fost reflecta-
tă pe larg în paginile RIM, care a informat cititorii
asupra contribuțiilor cercetătorilor români și
israelieni, parte din acestea văzând lumina tiparu-
lui: Războiul de șase zile (col. dr. Petre Otu, RIM 3/
2002); Conflictele arabo-israeliene în istoriogratia
românească (col. Mihai Velea, RIM 3/2002);
Războiul de șase zile și relațiile României comuniste
cu Occidentul(general-maior dr. Mihail E. lonescu,
RIM 3-4/2007); Evaluarea israeliană a poziției
sovietice în i junul izbucnirii Războiului de șase zile
(colonel Shaul Shay, RIM 3-4/2007); Procesul de
menținere a păcii în conflictul israeliano-arab
(locotenent-colonel Noah Hershko, RIM 3-4/2007).
în anul 2000, s-a editat un număr special
româno-elen al „Revistei de Istorie Militară” cu
tema „Românii, grecii și Chestiunea Orientală”,
care a fost lansat în cadrul celui de-al XXVII-lea
Congres Internațional de Istorie Militară, desfășu-
rat la Atena. Cele 10 studii publicate în limbile
franceză sau engleză aparțineau cercetătorilor
români - dr. Mircea Soreanu, Maria Georgescu,
comandor Gheorghe Vartic, locotenent-colonel
Mihai Macuc, colonel dr. Petre Otu - și cercetă-
torilor greci, prof. loannis Loucas, prof. Constantin
Slovopoulos, prof. Miranda Stavrinos, prof. Olga
Koulieri și general-locotenent loannis Kakoudakis.
Succesul publicației a determinat reluarea editării,
----1~96~|---------------------------------------
în aceleași condiții, a unui alt număr comun, apărut
în anul 2008, cu tema: „Marea Neagră, România și
Grecia”/ “Black Sea, Romania and Greece”, care
se constituie într-o cronică a relațiilor politico-milita-
re dintre cele două țări. începuturile geopoliticii
grecești (dr. Panagiotis Fourakis), colonizarea greacă
în bazinul nord-vest pontic (Nicholaos Sol Depastas,
Sergiu § Raluca losipescu), expansiunea bizantină
în aria Mării Negre (dr. Alexandru Madgearu)
acoperă epoca veche și cea medie, în timp ce
contribuțiile dr. Mircea Soreanu, dr. loannis
Antonoupoulos, Triantaffyllia Kaisarou-Pantazopou-
lou și dr. Efpraxia Paschalidou sunt consacrate epocii
moderne. O amplă analiză a problemei Strâmtorilor
este realizată de amiralul dr. Stylianos Politis, relațiile
româno-elene în perioada interbelică sunt evaluate
de dr. Petre Otu, iar Șerban Filip Cioculescu tratează
rolul actual al Greciei și al României în Organizația
de Cooperare Economică la Marea Neagră.
Bunele raporturi dintre Institutul pentru Studii
Politice de Apărare și Istorie Militară și Serviciul
Istoric al Armatei Franceze s-au materializat pe
plan publicistic prin realizarea în parteneriat, în
anul 2006 a două reviste: o ediție specială româno-
franceză a RIM, cu tema „Relațiile militare româno-
franceze de-a lungul secolelor”, apărută în
România, și un număr special franco-român al
„Revue historique des armees”, editat în Franța.
Intervenția corpului expediționar franco-
britanic în Dobrogea anului 1854, pentru a bloca
înaintarea trupelor țariste spre Constantinopol;
reflectarea în presa franceză a procesului de
modernizare a armatei române în vremea lui Carol
I; activitatea ofițerilor Biroului 2 al Statului Major
al Armatei Franceze în 1918; viziunea franceză
asupra înțelegerii Balcanice și a rolului României
în cadrul acestei alianțe; presa militară din Hexa-
gon despre statutul României în timpul Războiului
Rece reprezintă contribuțiile cercetătorilor
francezi (col. prof. Jean Nouzille, locotenent-colo-
nel Remy Porte, căpitan Michel Bourlet, locotenent
Abdil Bicer și Alain Marzona) la realizarea ediției
speciale a RIM apărută în România.
„Revue historique des armees” consacrată
relațiilor româno-franceze, oferă cititorilor, într-o
prezentare grafică de excepție, un studiu introduc-
tiv, intitulat „Perspective franco-române”, semnat
de Catherine Durandin, urmat de alte patru articole
-----------■ Revista de istorie militară ■-----
referitoare la sistemul de fortificații al Bucureștilor
la sfârșitul secolului al IX-lea (Jean Franțois
Pernot); relațiile navale franco-române în anii 1919-
1928 (Patrik Boureille); rolul României și al Poloniei
în politica externă a Franței, vizavi de URSS în
perioada interbelică (Frederic Dessberg); activita-
tea atașaților militari francezi în România, între
1948-1975 (Christophe Midan).
Ambele publicații sunt susținute cu studii
consistente, subsumate temei generale, semnate
de istorici din România (Sergiu losipescu, Maria
Georgescu, Valeriu Avram, Paul Sandachi,
Gheorghe Nicolescu, Petre Otu, Mihail E. lonescu,
Șerban Pavelescu).
în anul 2008, „Revista de Istorie Militară” s-a
prezentat cu o nouă ediție specială, consacrată
aniversării a 90 de ani de la încheierea Primului
Război Mondial, o ediție realizată cu contribuția
unor cercetători din România, Franța și Ger-
mania. Remarcăm studiile semnate de locotenent-
colonelul dr. Gerhard P. Gross (Planiiicarea
operativ-strategică germană pe fronturile de Est
și Sud-Est, între anii 1914-1916), prof. univ. dr. Liviu
Maior (Românii ardeleni, de la loialitatea dinastică
la loialitatea națională), Isabelle Davion (Comuni-
cații dilicile: România în planificarea franceză de
aprovizionare de război), Sorin Cristescu (Chipul
soldatului român în memorialistica germană a
Primului Război Mondial).
De-a lungul existenței sale, „Revista de Istorie
Militară” a semnalat, cu regularitate, apariția celor
mai relevante lucrări de istorie militară și a informat
cititorii cu privire la desfășurarea unor manifestări
științifice internaționale care au abordat problema-
tica securității, apărării și istoriei militare .
„Revista de Istorie Militară” s-a impus în peisajul
istoriografiei românești din ultimii 20 de ani,
făcându-se cunoscută în mediile științifice din țară
și din străinătate prin diversitatea conținutului
tematic, valoarea materialelor publicate, precum
și prin prestigiul colaboratorilor săi. Cele 114
numere ale seriei noi a publicației, apărute până în
prezent, cuprind o bogăție de contribuții științifice
originale în domeniul analizei și evaluării politicii
militare, al elucidării unor aspecte semnificative
din trecutul armatei române ca și al parcursului ei
către integrarea euroatlantică a României. Revista
a intrat în circuitul publicistic al publicațiilor de
specialitate din sfera istoriografiei naționale, este
recenzată și citată ca sursă bibliografică în
numeroase studii și lucrări care abordează evoluția
fenomenului politico-militar.
„Revista de Istorie Militară” și edițiile sale
apărute în ultimii ani pot fi accesate, integral, pe
www.mapn.ro/diepa/ispaim, link-ul Publicații.
■ Revista de istorie militară ■
{97}
MĂRTURII DOCUMENTARE
30 IULIE 1975. HENRY KISSINGER
AFIRMĂ: „ROMÂNII ȘI CHINEZII SUNT
CEI MAI BUNI ALIAȚI AI NATO
ȘI PIEȚEI COMUNE”
MIRCEA FLORIN PRISTAVU *
Studiul evoluției României în contextul Răz-
boiului Rece a făcut pași importanți în ultima
vreme1, ceea ce nu înseamnă că noi achiziții docu-
mentare nu adaugă lumini explicative asupra compor-
tamentului României în cadrul „erei bipolare”.
Prezentăm mai jos un extras dintr-un document
publicat relativ recent în Statele Unite2 . Este
vorba despre o stenogramă a întâlnirii care a avut
loc la 30 iulie 1975 la Helsinki între liderii Greciei
și Statelor Unite. Din partea Greciei au participat
prim-ministrul Constantinos Caramanlis, ministrul
de Externe Dimitrios Bitsios și șeful de cabinet
Molyviatos. Din partea Statelor Unite au participat
președintele Gerald For d, Secretarul de stat Henry
Kissinger și asistentul Secretarului de stat pentru
afaceri europene, A. Hartman.
întâlnirea a avut loc în capitala Finlandei, unde
participanții menționați se aflau alături de alți lideri
europeni și nord-americani pentru a semna Actul
Final de la Helsinki (1 august 1975), rezultat al
negocierilor vreme de trei ani în cadrul Conferinței
Pentru Securitate și Cooperare în Europa (CSCE).
Memorandumul de întâlnire publicat integral
a fost elaborat de A. Hartman. Iată mai jos, în
traducere, părțile referitoare la România și
contextul în care au fost făcute:
„A fost o discuție scurtă în grădină, despre
itinerarul precedenta! președintelui și apoi despre
planurile viitoare de călătorie, inclusiv cel de a se
întâlni cu primul ministru japonez.
Caramanlis Am fost în România cu puțin timp
în urmă și m-am gândit să-i invit la Summitul NATO3.
Secretar ul(Henry Kissinger - n.n.): Da, ei și
cu chinezii sunt cei mai buni aliați ai NATO și ai
Pieței Comune.
Președintele (Gerald Ford - n.n.): Albanezii
nu sunt aici?
Secretarul: Nu, întrucât ei urmează linia
chineză.
Bitsios: Da, ei consideră toate acestea (CSCE
- n.n.) o conspirație.
Caramanlis: Urmează să fac vizite separate
în Bulgaria și Iugoslavia, precum și în România.
Președintele: înțeleg că România, în special
Bucureștiul, a fost foarte atrăgătoare în perioada
de dinaintea războiului.
Bitsios: Da, ei numeau Bucureștiul Parisul
Răsăritului.
* Absolvent al Facultății de istorie (licență și masterat) al Universității din Pitești. în prezent, soldat în
Regimentul 30 Gardă „Mihai Viteazul”
9T]
■ Revista de istorie militară ■
Secretarul li spuneau așa pentru că era deca-
dent.
Președintele: Mai au încă mult petrol?
Caramanlis: Cred că jumătate din rezerve s-au
epuizat.
Molyviatos: Avem acum relații calde cu Bul-
garia.
Secretarul: Acest lucru nu a fostașa din punct
de vedere istoric.
Caramanlis: Da, este pentru prima dată.
Secretarul In trecut, Bulgaria a dorit o ieșire
la Marea Egee și se gândea că ii trebuie și o bucată
din Grecia.
Bitsios: Bulgarii sunt neliniștiți în legătură cu
iugoslavii din cauza chestiunii minorității mace-
donene.
Caramanlis: Am putea avea relații mai bune
cu Bulgaria decât cu Turcia. Ceea ce ne trebuie
este un nou echilibru.
Președintele: Ce credeți că se va întâmpla în
Iugoslavia după Tito?
Caramanlis: Cred că va ii diiicil. Sunt trei
posibilități. Rușii pot lua controlul. Se poate
dezmembra. Sau, din cauza puterii armatei, poate
rămâne uniiicată și sa aibă aceeași independență.
Este o mare preocupare pentru noi. Unul din
motivele pentru care vrem relații bune cu Turcia
este ca noi să nu avem probleme când va începe
tranziția în Iugoslavia)...)”.
Documentul continuă cu înfățișarea punctelor
de vedere ale liderilor greci și americani privind
problemele balcanice și europene: situația din
Iugoslavia și Portugalia; dosarul Ciprului, care a
ocupat cea mai mare parte a întrevederii. Convor-
birea s-a încheiat cu declarația președintelui
Statelor Unite potrivit căreia guvernul condus de
Caramanlis „reprezintă cel mai bun guvern grec
posibil”.
Lectura documentului evidențiază modul în
care „partea cealaltă” (liderii a două state membre
NATO) a perceput în epocă politica externă a
României comuniste. Practic, intenția lui
Caramanlis de a invita România la Summitul
NATO din acel an și răspunsul dat de Secretarul
de stat Henry Kissinger - dacă nu le înscriem în
registrul anecdotic, ceea ce este puțin probabil la
un asemenea nivel, mai ales că ele au fost con-
semnate scrupulos de un înalt oficial american -,
constituie unele din probele documentare cele mai
solide ale faptului că, în 1975, la reuniunea finala
a CSCE, desprinderea României de linia Moscovei
era un proces aproape încheiat. Cum a fost indusă
o astfel de percepție la un asemenea nivel este
greu de răspuns în stadiul actual al documentației.
în altă ordine de idei, există puține evidențe
documentare care să releve eventuala intenție a
României de a trece de „partea cealaltă” (NATO),
51. Memorandum of Conversation1
Helsinki, July 30,1975,1 p.m.
PAKHCIPANTS
Greece:
Prime Minister Caramanlis
Foreign Minister Bitsios
Chef de Cabinet Molyviatos
U.S.:
The President
The Secretary of State
Mr. Arthur A. Hartman, Assistant Secretary for European Affairs
There was a brief discussion in the garden of the President's pre-
vious stops and then of his future travel plâns including his plâns to
meet with the Japanese Prime Minister.
Caramanlis: I was in Romania a short time ago and I thought of
inviting the Romanians to join us at the NATO Summit.
■ Documentul nr. 51
(Foreign Relations of the
United States, 1969-1976,
voi. XXX, Greece; Cyprus;
Turkey 1973-1976,
Washington, 2007)
■ Revista de istorie militară ■
99
așa cum se afirmă în documentul mai sus citat,
între documentele publicate, două referințe
documentare la această problemă - a părăsirii de
către România a Pactului de la Varșovia - au o
relevanță aparte.
într-un raport înaintat ierarhic la 3 iunie 1968,
ministrul român al Forțelor Armate, Ion loniță,
solicita un mandat de acțiune în vederea partici-
pării la reuniunea Pactului de la Varșovia din iunie
1968, în cadrul căreia urmau să se discute proiectele
de reformă militară ale Pactului. Demnitarul român
releva poziția aparte adoptată de România față de
Organizația Tratatului de la Varșovia începând cu
anii '60 și opoziția față de inițiativele de reformă
militară susținute de sovietici. El concluziona: „Ca
urmare a acestei poziții, Republica Socialistă
România, fără a declara că iese din Tratatul de
prietenie, colaborare și asistență mutuală, de fapt
în problemele cu caracter militar se situează în
afara organismelor militare integrate ale Tratatului
de la Varșovia”4.
Pe aceeași linie de interpretare poate fi citat și
alt document, anume întâlnirea dintre Emil
Bodnăraș, vicepreședinte al Consiliului de Stat și
ambasadorul Harry G. Barnes al SUA, din 17 mai
1974. în cursul convorbirii, demnitarul român
afirmă: „România s-a gândit și la o eventuală
retragere din Pactul de la Varșovia, așa cum au
procedat și albanezii în 1968, dar, în final, s-a
considerat că e mai bine să rămână în Consiliile/
organismele Pactului, chiar dacă nu putea exercita
nici o influență asupra afacerilor militare ale
Pactului, dar, cel puțin, putea pune întrebări și
obține informații în acest sens”5.
Mai degrabă, remarcile lui Constantin
Caramanlis și Henry Kissinger din documentul mai
sus citat pot fi interpretate în contextul încrederii
determinată de vârful de destindere atins de
semnarea Actului Final de la Helsinki (1 august
1975), când speranța depășirii „Europei blocurilor”
era vizibilă și oarecum îndreptățită.
Noi surse documentare pot aduce date supli-
mentare în acest dosar pasionant: vroia România
în 1975 să părăsească Tratatul de la Varșovia?
1	Vezi Dennis Deletant and Mihail E. lonescu (eds),
Romania and the Warsaw Pact 1355-1989. Selected
Documents, Politeia-SNSPA 2004.
2	Foreign Relations of the United States, 1969-
1976, voi. XXX, Greece; Cyprus; Turkey 1973-1976,
Washington, 2007, documentul nr. 51.
3	Ion Calafeteanu (coord.), Istoria politicii externe
românești în date, București, 2003.
4	Arhivele Militare Române, Raport înaintat de
general-colonel Ion loniță, minis trul Forțelor Armate,
lui Nicolae Ceaușescu, referitor la conținutul
proiectelor elaborate de Comandamentul Unit al
Organizației Tratatului de la Varșovia, 3 iunie 1968,
fond V2, voi. 3, dosar nr.12/35, f.ll.
5	US State Department Memorandum of
Conversation between Emil Bodnăraș and Harry G.
Barnes, US Embassy, Bucharest, 24 May 1974, Selected
US Documents, US National Archives, în Dennis
Deletant and Mihail E. lonescu (eds), op.cit., p. 267.
{100}
■ Revista de istorie militară ■