SUMMIT NATO
LA BUCUREȘTI
general-maior (r) dr. MIHAIL E. IONESCU
Summitul NATO, desfășurat la București
în zilele de 2-4 aprilie, este, fără îndoială, cea
mai mare reuniune a Alianței Euroatlantice
din întreaga sa istorie și va rămâne un reper
important în evoluția lumii contemporane.
Prezența în capitala țării noastre a 24 de șefi
de stat, 26 de premieri și 87 de oficiali cu
rang de ministru, din cele 26 de state
membre ale Alianței, 23 de state partenere,
precum și reprezentanți ai unor instituții și
organizații internaționale de prim rang a făcut
ca numele Bucureștilor și al României să
devină astfel foarte vizibile pe mapamond.
Summitul de la București a reconfirmat
profunzimea și continuitatea procesului de
transformare a NATO, materializat în inte-
grarea de noi membri pe baza unor decizii
adoptate prin consens, amplificarea și efi-
cientizarea capabilităților militare în tea-
trele de operații, creșterea capacității de
reacție la provocările mediului internațional
de securitate, sporirea contribuției la asi-
gurarea stabilității internaționale. Con-
cretizarea acestui proces se regăsește în
declarația comună adoptată la încheierea
lucrărilor Summitului din care reținem:
•	Invitarea Albaniei și Croației să înceapă
negocierile de aderare la NATO, fapt care va
întări stabilitatea regională în Balcanii de Vest;
•	Invitarea fostei Republici Iugoslave
a Macedoniei, imediat după ce aceasta își
va reglementa cu Grecia problema denu-
mirii țării, așadar fără a mai aștepta un
alt summit;
•	Sprijinirea și susținerea candidaturii
Ucrainei și Georgiei pentru obținerea Mem-
bership Action Plan, ca un prim pas către
aderarea acestora la NATO (declarația finală
a Consiliului Nord-Atlantic precizează că
aceste state „vor deveni membre ale NATO”);
•	Invitarea Bosniei Herțegovina și a
Muntenegrului la începerea unui dialog
intensificat privind întreaga gamă de pro-
bleme politice, militare, financiare și de
securitate, legate de aspirațiile lor de a de-
veni membri ai Alianței;
•	Disponibilitatea NATO de a avea o
relație substanțială de cooperare cu Serbia
pentru a o ajuta să progreseze în direcția
integrării în comunitatea euroatlantică;
•	Necesitatea creșterii solidare a sus-
ținerii militare a Afganistanului, în paralel
cu dezvoltarea economică, instituțională și
pregătirea armatei afgane. Statele membre
s-au angajat să-și armonizeze costurile și
responsabilitățile aferente ISAF, să contri-
■ Revista de istorie militară ■
j 1 [
buie cu forțe suplimentare și să ofere co-
mandanților acestei misiuni flexibilitate
maximă în desfășurarea și folosirea forțelor
disponibile;
•	Reiterarea angajamentului Alianței de
a sprijini guvernul și poporul irakian, pre-
cum și de a sprijini dezvoltarea forțelor de
securitate irakiene;
•	Menținerea fermă a angajamentului
privind securitatea și stabilitatea regională
în Balcani;
•	Sprijinirea dezvoltării unui Kosovo
stabil, democratic, multietnic și pașnic;
•	îmbunătățirea parteneriatului strate-
gic NATO-UE, într-un spirit de transparen-
ță și cu respectarea autonomiei celor două
organizații;
•	Recunoașterea importanței Regiunii
Mării Negre pentru securitatea euroatlan-
tică; dezvoltarea dialogului și cooperării
între statele situate în zona Mării Negre și
dintre acestea și NATO;
•	în domeniul securității energetice,
statele membre au convenit asupra unui set
de principii comune și s-au angajat să coo-
pereze în domeniul schimbului de informații
și al protecției infrastructurilor vulnerabile;
•	Contracararea proliferării rachetelor
balistice cu rază lungă de acțiune prin
proiectarea unui sistem de apărare antira-
chetă care să asigure protejarea tuturor
teritoriilor și populațiilor care nu sunt aco-
perite de sistemul american, cu precizarea
că între cele două sisteme va exista o relație
de complementaritate;
•	Dezvoltarea parteneriatului strategic cu
Rusia în domenii de interes comun vizând lupta
împotriva terorismului, neproliferarea armelor
de distrugere în masă și a mijloacelor de trans-
port ale acestora; cooperarea în domeniul apă-
rării antirachetă. Statele membre NATO și-au
exprimat și disponibilitatea de a permite conec-
tarea în viitor a sistemelor de apărare antira-
chetă ale SUA, NATO și Rusia.
Desfășurarea, după încheierea lucrărilor
Summitului, a Consiliului NATO-Rusia, prezi-
dat de George W. Bush și Vladimir Puțin, a
dat speranțe, în opinia unor analiști, că s-ar
putea crea o punte strategică pentru securi-
tatea continentului european.
Summitul NATO de la București va rămâne
un reper memorabil al istoriei Alianței, dar și
al istoriei contemporane a țării noastre pentru
că nicicând, din 1989 încoace, dar nici înainte,
România și capitala ei nu s-au bucurat de o
asemenea vizibilitate pe plan internațional. La
numai patru ani de la aderarea efectivă la
NATO, România a găzduit o manifestare de
asemenea amploare, semn al prețuirii con-
tribuției sale la consolidarea securității
internaționale de către Aliați.
Armata României, vector principal al inte-
grării țării în structurile de securitate și coo-
perare occidentale, a primit, chiar la începutul
lucrărilor reuniunii, mulțumirile președintelui
american pentru prezența activă, alături de
Aliați, în teatrele de operații.
întreaga manifestare din capitala României
a evidențiat încă odată că, în fața noilor ame-
nințări la adresa securității internaționale
adăugate amenințărilor tradiționale, apărarea
nu poate fi decât colectivă și ea poate fi asi-
gurată împreună cu Aliații.
■ Revista de istorie militară ■
> 23 august 1944
șl principalii săi actori
REGELE MINAI I:
„ARMATA
A RĂSPUNS
LA CHEMAREA
MEA CA UN
SINGUR OM"
Măria Ta, în controalele armatei române,
Majestatea Voastră ligurați ca având demnitatea
cea mai înaltă, cea de mareșal. In același timp, ați
fost comandantul suprem al armatei vreme de
peste șapte ani. De aceea, din aceste înalte poziții,
v-aș ruga să ne spuneți cum ați văzut Armata
română și care au fost natura și amploarea
relațiilor Majestății Voastre cu această instituție
fundamentală a statului român?
Armata este apărătorul pământului strămoșesc
și, mai ales în acele vremuri, era poate cea mai
importantă instituție pentru țară.
Cât privește relația mea cu instituția funda-
mentală a Apărării, singurul lucru care se poate
spune este că eu nu vedeam Armata română din
înalte poziții, cu toate că eram comandantul ei
suprem. Eu făceam parte din Armata română,
fiindcă eram ofițer al Armatei române, indiferent
de gradul meu. Am fost pătruns mereu de un
sentiment general de camaraderie și disciplină,
întotdeauna, preocuparea militară a ocupat o parte
însemnată a timpului meu. De tânăr am luat parte
la instrucții, aplicații, am cunoscut viața militară
în aspectele ei de zi cu zi. Pe perioada războiului,
desigur, lucrurile s-au complicat și Armata a jucat
rolul decisiv în acei ani. Pe soldați și pe mine ne
lega aceeași datorie față de Țară și neam. Așa
simțeam relațiile mele cu Armata.
■ Revista de istorie militară ■-----------------------------------------------------1 3 |----
Legat de relațiile cu Armata, care erau
generalii în care ați avut cea mai mare încredere?
Nu v-ați înșelat niciodată?
Eu nu am avut nimic de-a face cu capitolul
administrării Armatei, ca instituție. Când am
devenit ofițer, tatăl meu era conducătorul oștirii.
El era cel care se ocupa de bunul mers al acti-
vităților Armatei, prin Ministerul Apărării Națio-
nale (instrucția armatei, dotarea armatei cu tehnică
și înzestrare etc.). După care a venit Generalul
Antonescu. Aici a fost puțin neobișnuit fiindcă,
datorită situației istorice pe care o cunoașteți, el s-
a ocupat de toată organizarea Armatei, cu toate că
eu eram comandantul ei.
în ce privește încrederea în generalii care
reprezentau Armata română la acea vreme pot să
spun că erau câțiva în care aveam mare încredere
și care au mers până la sacrificiul suprem pentru
Țară.
Generalul Gheorghe Mihail, care era șeful
Marelui Stat Major și o personalitate din prim-
planul vieții politico-militare românești din anii
1939-1948. Era un temperament vulcanic, cu o
inteligență vie. Un militar de înalt profesionalism,
ferm și tenace, avea un spirit organizatoric și era
exigent cu sine și cu cei din jur.
La 23 august, Generalul Mihail a comunicat
printr-o directivă operativă că Armata asculta
numai ordinele mele ce se vor transmite prin
Marele Stat Major, al cărui șef a fost numit prin
înalta mea încredere. La 25 august a comunicat
trupelor române că armata germană a devenit
singura noastră inamică și le-a cerut să treacă
imediat la ofensiva generală împotriva comanda-
mentelor, unităților și formațiunilor de servicii
germane pentru a le dezarma și a le alunga peste
frontieră în cel mai scurt timp.
Generalul de armată Gheorghe Avramescu a
fost la început, prin anii ’42, general de corp de
armată după care, în toamna lui 1944, a fost
promovat la gradul de general de armată. Pentru
loialitatea, curajul și toate faptele lui din perioada
anilor 1941-1945 a primit Ordinul „Mihai Viteazul”,
Crucea de Fier, Crucea germană de Aur și Ordinul
Coroana României în grad de Mare Ofițer.
—m--------------------------------------------
A murit în martie 1945, când se afla în fruntea
Armatei 4 pe frontul din Slovacia, în timpul
Operației Zvolen-Banska Bystrica.
Generalul Aurel Aldea a îndeplinit funcția de
ministru de Interne în primul guvern condus de
generalul Constantin Sănătescu (august-noiembrie
1944). El s-a alăturat planului regal de scoatere a
României din război și a fost cel care, după declararea
grevei regale (august 1945-martie 1946), s-a
preocupat să-mi găsească un adăpost sigur, luând
legătura cu organizația „Haiducii lui Avram lancu”.
A fost dat în vileag, până la urmă, și condamnat la
muncă silnică pe viață. Generalul Aldea a fost unul
din conducătorii mișcării mele de rezistență. A murit
în octombrie 1949, în temnița din Aiud.
Acești bravi generali sunt eroii fără de care eu
nu aș fi putut să schimb cursul istoriei și să salvez
țara de la dezastru. Am nădejdea că sacrificiul lor
va fi amintit din generații în generații de români.
Sunteți personalitatea care a trăit momente
decisive și dramatice în atât de învolburatul și
controversatul secol XX. Când au fost răpite
Basarabia și nordul Bucovinei susțineați exa-
menele de bacalaureat, după Dictatul de la Viena
ați preluat tronul, la 6 septembrie 1940, când nu
aveați încă 19 ani. La 26 de ani ați fost obligați să
părăsiți tronul. La nici 23 de ani, respectiv la 23
august 1944, ați fost personajul principal într-o
acțiune de mare importanță, deopotrivă pentru
România și pentru a doua conflagrație mondială.
Cvasitotalitatea mărturiilor și documentelor arată
rolul decisiv pe care Majestatea Voastră l-ați avut
în aceste evenimente cruciale. Armata a executat
ordinul comandantului ei suprem: „Ordon armatei
și chem poporul” se spunea în proclamația regală.
Ce ne puteți spune astăzi despre aceste eveni-
mente? Cum le evaluați acum, când au trecut
aproape 64 de ani?
Ordinul pe care l-am dat la acea vreme era
pentru a se salva ce se mai putea salva din tot
teritoriul României. Din păcate, cursul istoriei a
fost altul pentru noi. însă Armata a răspuns la
chemarea mea, ca un singur om, ca o singură
conștiință. Nimic nu ar fi fost posibil dacă oștenii
nu s-ar fi purtat astfel față de comandantul lor
suprem, în 1944. Aceasta arată cât de însemnată,
------------■ Revista de istorie militară!--------
de respectată și de fundamentală era instituția pe
care o reprezentam eu. Următorii 60 de ani au
degradat serios înțelesul statalității, ca instituție
care ocrotește tradiția, identitatea, continuitatea
și mândria națională.
Unii dintre marii savanți ai României v-au fost
profesori: Nicolae lorga, Gheorghe I. Brătianu,
Dimitrie Guști, sunt doar câteva nume dintr-o serie
foarte lungă. Ce impresie v-au lăsat ei și cum au
rămas în amintirea Majestății Voastre?
Pe Nicolae lorga l-am întâlnit în numeroase
rânduri. Venea din când în când la noi la școală.
Nu era propriu-zis profesorul meu, cum nici ceilalți
doi, Brătianu și Guști, nu mi-au fost profesori. lorga
avea o personalitate puternică și ținea mult la ideile
lui legate de mersul țării și de tot ce se întâmpla în
politica de atunci. Cu ceilalți doi nu am avut de a
face în mod special. Știu că Dimitrie Guști făcea
parte din Ministerul Educațiunii și el era cel care
alegea profesorii pentru școala noastră de la Palat.
Erau toți trei personalități respectate și buni
români, devotați țării. Ei au făcut, de altfel, parte
dintr-o pleiadă care a însemnat mult pentru
România, mai ales după Marea Unire. Datorită lor
și întregii lor generații, România a păstrat valori
care astăzi îi pot fi de folos în procesul de construcție
durabilă pe care sper ca îl va urma.
Sunte ți singurul șef de stat din al Doilea Război
Mondial în viață. Apoi, în lungul exil al Ma jestății
Voastre, ați avut posibilitatea să întâlniți persona-
lități politice și militare remarcabile, actori de primă
mărime ai marii conilagrații mondiale. Care dintre
aceste personalități militare v-au impresionat în
mod deosebit?
Pot numi câțiva dintre cei care m-au impre-
sionat prin tot ce au făcut în momente grele pentru
națiunile lor și pentru omenire:
Generalul George Patton, comandantul Arma-
tei a Vil-a și a IlI-a americane. A servit Armata
americană între 1909-1945. A avut multe victorii și
a primit numeroase medalii și distincții în luptele
din cel de-al Doilea Război Mondial. Era un ofițer
dur, avea un curaj remarcabil și un simț al datoriei
nemaiîntâlnit. S-a remarcat îndeosebi când a trecut
prin Luxemburg către Germania, cu ocazia
ofensivei germane.
Generalul OmarNelsonBradley, comandantul
Armatei I a SUA în Operația „Overlord”, a fost și
comandant al Corpului II din Armata a Vil-a în
Africa de Nord și Sicilia, în timpul celui de-al Doilea
Război Mondial. A fost în serviciul armatei țării lui
între 1915-1953. A fost ultimul supraviețuitor dintre
ultimii cinci cei mai buni ofițeri ai Armatei SUA și
primul ofițer desemnat în postul de „Chairman of
the Joint Chiefs of Staff”.
Generalul francez Philippe de Hauteclocque,
supranumit mareșalul Leclerc în cel de-al Doilea
Război Mondial, comandantul Diviziei a Il-a de
blindate-tancuri. El a fost cel care a intrat primul
în Paris, la 23 august 1944, ca să anunțe victoria.
După el au urmat americanii.
Personalitatea lui Winston Churchill, prim-
ministru al Marii Britanii între anii 1940-1945 și,
mai apoi, între 1951-1955, m-a impresionat
dintotdeauna. Dar, numai ca politician și pentru
ceea ce a făcut pentru țara lui.
Cu toate ca ne-a abandonat în 1945, Churchill
a fost primul care a avertizat despre expansiunea
sovietică și primul care a pus în discuție eventuala
eliberare a țărilor ocupate din Europa. Pentru
români, Churchill rămâne o personalitate contro-
versată, dar nu se poate pune la îndoială că a fost
un mare conducător; Europa de astăzi, liberă, căreia
ne-am alăturat de curând, există și datorită
contribuțiilor lui.
Interviu consemnat de general-maior (r)
dr. MIHAIL E. IONESCU
■ Revista de istorie militară ■

• August 23rd1944
and its main Actors
KING MICHAEL I
OF ROMANIA:
„ARMY
RESPONDED
TO MY CALL AS
A SINGLE MAN"
YourMajesty, in the Romanian’s Army regis-
ters YourMajes ty appears as holding the highest
rank, ofFieldMarshal. At the same time, you were
the commander-in-chief of the Army for more
than seven years. Therefore, from these high po-
sitions, I would askyou to teii us how did you see
the Romanian Army and what were the nature
and the amplitude of YourMajesty’s relations with
this fundamental institution of the Romanian state?
The Army is the defender of the ancestral land
and, especially in those times, it was, maybe, the
most important institution for the country.
As regarding my relation with the fundamental
institution of Defence, the only thing that can be
said is that I did not see de Romanian Army from
high positions, despite the fact that I was its com-
mander-in-chief. I was part of the Romanian Army
because I was an officer of the Romanian Army,
notwithstanding my rank. I always had a general
feeling of comradeship and discipline. Always, the
military preoccupation filled a great part of my time.
In my youth, I took part in tr aining, military drills, I
knew the military life in its day by day aspects. Dur-
ing the war, of course, things got complicated and
the Army played a decisive role in those years. I and
the soldiers shared that bond of duty toward our
Country and nation. This is how I felt my relations
with the Army.
Regarding the relations with the Army, who
were the Generalsyou trustedmost? Were you ever
wrong?
I had nothing to do with the Army administra-
tion, as an institution. When I became an officer,
-----------■ Revista de istorie militară ■------
my father was the head of the Army. He was the
one preoccupied with the welfare of military ac-
tivities, through the Ministry of National Defence
(army training, endowment with tactics and equip-
ment, etc.). After that, came General Antonescu.
Here it was a bit unusual because, given the his-
torical situation, which you know, he supervised
the Army’s administration despite the fact that I
was its commander-in-chief.
With respect to the trust granted to Generals
who had represented Romanian Army at the time,
I can say that there were some I had trusted very
much and who went up to make their supreme
sacrifice for the Country.
General Gheorghe Mihail was the chief of the
General Staff and a personality in the foreground
of Romanian political-military life in the years be-
tween 1939 and 1948. He had a volcanic temper,
with a brilliant, intelligent mind. An officer of high
professionalism, firm and tenacious, he had an or-
ganizational spirit and was strict with himself as
with the ones around him.
On August 23rd 1944, General Mihail commu-
nicated through an operative order that the army
would follow only orders transmitted through the
General Staff, whose chief was appointed through
my high trust. On August 25h, he gave the order to
the Romanian forces that the German Army be-
came our sole enemy and asked them to immedi-
ately start the general offensive against command-
ments, units and German service fomiations to
disarm and send them beyond our frontier in the
shortest time.
General Gheorghe Avramescu was at the be-
ginning, through the years of’42, Corps d’Armee
General, after which, in the antum of 1944, he was
promoted as Army General. For his loyalty, cour-
age and all his actions during the years between
1941 and 1945 he was granted the Order „Mihai
Viteazul”, the Iron Cross, the German Gold Cross
and the Order „Crown of Romania in rank of Great
Officer”.
He died in March 1945, while commanding the
4th Army on the front in Slovakia, during the Zvolen-
Banska Bystrica Operation.
General Aurel Aldea was the minister of Inter-
nai Affairs in the first government of Constantin
----■ Revista de istorie militară ■-----------
Sănătescu (August-November 1944). He joined the
royal plan of disengaging Romania from the war,
and was the one, after declaration of royal strike
(August 1945-March 1946), preoccupied with find-
ing me a secure shelter, contacting the organiza-
tion „Outlaws of Avram lancu”. He was discovered
in the end and condemned to hard labor for life.
General Aldea was one of the leaders of my resis-
tance movement. He died in October 1949, in the
prison of Aiud.
These brave Generals are the heroes without
whom I could not have changed the course of his-
tory and save the country from disaster. I hope
that their sacrifice will be remembered by Roma-
nians from generation to generation.
You are the personality who lived through deci-
sive and dramatic moments in the diiiicult and
controversialXXthcentury When Bessarabia and
Northern Bucovina were seized you were taking
yourschool examinations, after the Vienna Diktat
you took over the throne, on 6 September 1940,
when you had not reached the age of 19 yet. At
less than 23 years old, respectively on August 23rd
1944, you were the main character in an action of
great importance both for Romania and for the
second world conflagration. Nearlyall of the evi-
dences and documents show the decisive role
played ty Your Majesty in those crucial events.
The Army executed the order of its commander-
in-chief: “I order the Army and caii the people”
was said in the royal proclamation. What can you
teii us today about those events? How do you as-
sess them today, after almost 64 years?
The order I gave at the time was meant to save
what could be saved of the Romania’s territory.
Unfor tunat ely, the course of history was different
for us. But the Army answered my caii, like a single
man, like a single conscience. Nothing would have
been possible if those soldiers would not have be-
haved in the way they did with their commander-
in-chief in 1944. This shows how important, how
respected and how fundamental was the institu-
tion represented by me.
The next 60 years have seriously degraded the
meaning of the state , as an institution that pro-
tects tradition, identity, continuity and național
pride.
Some of the great scholars of Romania were
your teachers: Nicolae lorga, Gheorghe I. Brătianu,
Dimitrie Guști, are just a few names from a very
large series. What is your impression about them
and how are they reflected in Your Majesty’s
memories?
I met Nicolae lorga numerous times. He came
at times to our school. He was not my so-called
teacher, neither the other two Brătianu and Guști,
lorga had a strong personality and praised his ideas
about the country’s welfare and about everything
happening in the politics of the time. With the other
two I had nothing special to do. I know that Dimitrie
Guști was with the Ministry of Education and he
was the one who chose teachers for our school at
the Palace.
AU three were respected personalities and good
Romanians, devoted to their country. They were
part of a Pleiad which meant a lot for Romania,
especially after the Great Union. Due to them and
their entire generation, Romania has kept values
that can be useful nowadays in the process of du-
rable construction, which I hope it will folio w.
Ibu are the only chief of state alive from the
Second World War. Ihen, in Your Majesty’s long
exile you had the possibility to meet remarkable
political and military personalities, prime rank ac-
tors of the greatworld conllagration. Which of these
personalities have impressed you particularly?
I can name some of those who impressed me
through everything they did in difficult moments
for their nations and for humanity:
General George Patton, commander of the
VIIlh and IIIrd American Army. He served in the
American Army between 1909 and 1945. Had many
victories and received numerous medals and dis-
tinctions in his battles during the Second World
War. He was a severe officer, with remarkable cour-
age and great sense of duty. He particularly ex-
celled when passing Luxemburg towards Germany,
during the German offensive.
General Omar Nelson Bradley, commander of
the Isl Army of the US in the Operation „Over-
lord”, was also commander of the IIndCorps of the
VIIlh Army in Northern Africa and Sicily, during
the Second World War. He served the Army of his
country between 1915 and 1953. Was the last sur-
vivor of the five best officers of the US Army and
the first officer appointed in the position of „Chair-
man of the Joint Chiefs of Staff”.
French General Philippe de Hauteclocque,
known as Marshall Leclerc in the Second World
War, was the commander of the irdArmored-Tanks
Division. He was the one who first entered Paris,
on August 23rd 1944, to announce the victory. The
Americans came after.
The personality of Winston Churchill, prime
minister of the Great Britain between 1940 and
1945, and later between 1951-1955 has always im-
pressed me. But, only as a politician and due to
what he did for his country.
Despite the fact that he abandoned us in 1945,
Churchill was the first to warn about the soviet
expansion and the first to discuss the eventual free-
dom of the occupied countries in Europe. For the
Romanians, Churchill remains a controversial per-
sonality, but there is no doubt that he was a great
leader; today’s free Europe, which we have recently
joined, exists due to his contributions as well.
Interview by Major General (Ret)
Ph.D. MIHAIL E. IONESCU
j 8 |----------------------------------------------------■ Revista de istorie militară ■
■ 23 august 1944
și principalii săi actori
GHEORGHE MIHAIL - UN BRAV
GENERAL AL ARMATEI ROMÂNIEI
colonel dr. VASILE POPA
Generalul Gheorghe Mihail este o figură emble-
matică a armatei române, de care trebuie să ne
amintim cu respect și pio-
șenie, din foarte multe consi-
derente, între care cele de
ordin profesional sunt pri-
mordiale. Cariera militară de
excepție ne îndreptățește să-
1 situăm între marii coman-
danți români, care au lăsat
generațiilor ce i-au urmat
modele asupra a ceea ce
însemnă harul militar, pa-
siunea și devotamentul pen-
tru cariera armelor, demni-
tatea și onoarea în situații în
care compromisul nu trebuie
să-și aibă loc, indiferent de
orice argumentație con-
juncturală.
Fiu de ofițer - tatăl său a fost colonel în arma
geniu - s-a simțit atras de viața militară și, după
absolvirea liceului, a devenit elev al Școlii Militare
de Ofițeri Activi de Infanterie și Cavalerie
(1 septembrie 1905-1 iulie 1907). La vremea
respectivă, sistemul militar românesc era puternic
amprentat de modelele german și austro-ungar,
România fiind membră a Alianței Puterilor Centrale
din 1883. Disciplina exemplară, fermitatea,
rigoarea, seriozitatea, calități înnăscute ale
tânărului Mihail, s-au consolidat pe parcursul școlii,
iar proaspătul sublocotenent, repartizat în Bata-
lionul 6 vânători, avea să-și convingă foarte curând
superiorii asupra disponibilităților sale de comandă,
între anii 1911-1913, a urmat un stagiu de pregătire
----■ Revista de istorie militară ■-------------------
la Regimentul de infanterie I-nr. 7 austriac din
garnizoana Gratz.
Caracterizarea făcută la
sfârșitul specializării de
către generalul Bellmond,
șeful biroului prezidial, pe
care o reproducem parțial
dintr-un document de
arhivă, este elocventă.
„Locotenentul Mihail este
un ofițer foarte capabil și
dispune de cunoștințe
militare profunde și
universale; s-a acomodat
uimitor de repede împre-
jurărilor, care îi erau străine
[...], a învățat regulamentele
noastre, cât și prescrip-
țiunile referitoare la instruc-
ție. Judecata sa clară în ches-
tiuni de instrucție i-a înlesnit aplicarea tactică a aces-
tor prescripțiuni. Locotenentul Mihail a învățat limba
germană în vorbire și scris foarte bine [...]. Dânsul
îndreptățește la cele mai frumoase speranțe”.
La întoarcerea din Austro-Ungaria, a fost numit
la comanda unei companii din Regimentul 14 rezervă,
care a fost mobilizat pentru campania de la sud de
Dunăre, în cel de-al Doilea Război Balcanic.
Impresia pe care o făcea comandantului de regi-
ment - colonelul Dragalina - era deosebită, foaia
calificativă pe anul 1913-1914 fiind plină de aprecieri
pozitive. „A instr uit prea bine - observa comandantul
regimentului - unitatea sa, din toate punctele de
vedere: fizic, moral, educativ și profesional,
punând-o repede în măsură să intre la acțiune directă.
--------------------------------------1~9~|----
■ 27 februarie 1939, la aniversarea Constituției
(de la stânga la dreapta, generalii Gheorghe Mihail și Gheorghe Argeșanu
și prim-ministrul Armând Călinescu)
Educația militară a acestui ofițer este desăvârșită.
Este pătruns de spiritul militar. Devotat, demn și moral.
Conduită exemplară. Locotenentul Mihail a făcut
stagiul în armata austriacă și se vede că nu a stat fără
profit [...]. în regiment, locotenentul Mihail este un
ofițer de elită și merită să înainteze la excepțional”.
După doi ani de neutralitate, la 14/27 august 1916,
România a semnat Tratatul militar și Convenția
politică cu Antanta. Sosise momentul ca armata
română să intre în focul luptelor pentru o cauză
legitimă, națională. Căpitanul Gheorghe Mihail
comanda atunci compania a doua din Regimentul 34
infanterie Constanța, care a primit ordin să se
deplaseze în Dobrogea.
Dezastrul de la Turtucaia este bine știut; unitățile
din dispozitiv, între care și Regimentul 34, au fost,
practic, spulberate. Spre norocul său, căpitanul Mihail,
împreună cu compania sa, au fost reținuți la Scroviștea
pentru a asigura protecția suveranului. De această
dată se poate spune că a avut o mare șansă, poate
șansa vieții sale.
Rămășițele unităților din Dobrogea au fost
retrase pentru refacere în Constanța, după care
au primit o nouă misiune în Munții Buzăului, unde
căpitanul Mihail a fost rănit și propus pentru prima
dată la decorare. Următoarea mutare a fost în zona
Vasluiului, unde s-a continuat acțiunea de refacere.
în noaptea de 24 iulie 1917, când Divizia 5 in-
fanterie era puternic atacată în zona podului
Cosmești, Regimentul 34 infanterie a fost chemat
în ajutor și numai datorită dârzeniei batalionului
comandat de maiorul Mihail, poziția a putut fi
menținută.
10
Mărășeștii i-au adus generalului cea mai înaltă
distincție militară, Ordinul „Mihai Viteazul” clasa
a IlI-a (Î.D. 914/18.08.1917). Pe lângă aceasta,
pentru faptele sale de arme, la 31 august 1917, prin
raportul nr. 213, comandantul regimentului
propunea avansarea subordonatului său la gradul
de locotenent-colonel, fiind totodată convins că
pe viitor va face o figură distinsă în capul (la
conducerea - n.a.) unui regiment. Pe respectivul
raport, generalul Grigorescu, comandantul
Armatei I române consemna: „Mențin propu-
nerea de înaintare în condițiunile al. 2, lit. C (la
excepțional - n.a.); cunosc faptele pe care se
întemeiază propunerea șefilor săi ierarhici. Va fi
un prea bun comandant de regiment”.
Cu examenul de admitere luat încă din 1914 și
cu doi ani de campanie în „triunghiul de foc” din
Poarta Focșanilor, în ianuarie 1919 începea studiul
la Școala Superioară de Război, pe care o va absolvi
în iulie 1920, după ce, între timp, participase cu
Divizia 6 infanterie la campania din Ungaria.
Impresiile și caracterizările făcute de coman-
danții săi și de conducerea școlii sunt pline de elogii,
în foaia calificativă a ultimului an de studiu este
consemnat: „Ofițer eminent, a terminat cu succes
școala, primul din 37, cu media 7,53 și mențiunea
«prea bine». Ordonat, spirit analitic, concepție
justă, simțul tactic și ochiul câmpului foarte bun”.
După absolvirea celei mai înalte instituții de
învățământ militar (1920) a fost repartizat la
Comandamentul Corpului 5 armată, comandat de
generalul Pătrașcu, unde a primit responsabilități
în cadrul Biroului de informații și operații.
------------■ Revista de istorie militară ■--------
Impresionează și aici pe comandanții și pe ofițerii
din cadrul Școlii speciale de infanterie prin
cunoștințe vaste, metodă, tact și seriozitate. Șeful
de stat major al Corpului, deseori înlocuit în exerci-
tarea funcției de către locotenent-colonelul Gheor-
ghe Mihail, îl aprecia ca fiind „bine pregătit,
muncitor”, fiind convins că poate conduce în foarte
bune condiții serviciul ca șef de stat major la o
divizie.
După un scurt periplu în Basarabia, ca șef de
stat major al Diviziei 10 infanterie, în decembrie
1922 era numit la comanda Batalionului 1 vânători
de munte, comandant al Corpului vânători de
munte fiind prințul Carol (viitorul rege Carol al II-
lea al României). Pentru anul 1922, caracterizarea
făcută de șeful său direct, generalul Rasoviceanu,
evidențiază calitățile excepționale ale ofițerului
Gheorghe Mihail: „E un om de o destoinicie militară
rară. E un războinic de rasă. în orice situație va fi
pus, va da dovezi că este un ofițer de o adevărată
valoare militară”. Predicția sa, cum am zice astăzi,
s-a îndeplinit în totalitate. Șef de stat major al
Diviziei 1 vânători de munte și comandant al
Grupului 2 vânători de munte începând cu 1929,
colonelul (din 1927) Mihail s-a dovedit același
energic comandant, bun organizator, model pentru
ofițerii colaboratori și subordonați.
Odată cu parcurgerea stagiilor de comandă,
până la nivel de brigadă inclusiv, se poate considera
că etapa formării sale profesionale era parcursă,
iar setul de valori militare și morale acumulate
constituiau un fundament solid pentru îndeplinirea
unor responsabilități specifice eșaloanelor de
analiză și decizie militară.
în 11 octombrie 1936 a fost numit șef de stat
major la Inspectoratul General al Armatei, funcție
pe care o va îndeplini până la 1 noiembrie 1937,
când va fi desemnat șef al Casei Militare Regale a
regelui Carol al II-lea. Aceasta a fost - cum însuși
își reamintește - cea mai simplă funcție pe care o
îndeplinise până atunci, care i-a oferit însă mari
posibilități de a cunoaște viața politică, prin miniștri
secretari de stat și alte personalități importante
care erau chemați de rege sau care participau la
ședințele Consiliului Superior al Oștirii.
în anul 1939, pacea Europei începea să se
tulbure, undele de șoc producând mutații și în viața
politică a țării. Exista convingerea că România și
armata ei nu vor rămâne în afara evenimentelor,
iar remanierea guvernului patriarhului Miron
Cristea a impus o nouă soluție și la Apărare, funcția
de ministru fiind exercitată ad-interim de prim-
ministrul Armând Călinescu, iar cea de subsecretar
de stat de generalul Gheorghe Mihail.
■ 26 octombrie 1937. Pe platoul de la Piatra Arsă, la solemnitatea de înălțare
în grad a Marelui Voievod Mihai (al treilea din stânga, generalul Gheorghe Mihail)
■ Revista de istorie militară ■
Deși fusese propus de regele Carol al II-lea
pentru demnitatea de ministru al Apărării,
generalul Mihail a refuzat. Analiza sa realistă
asupra nevoilor armatei române, corelată cu
posibilitățile sale de a le rezolva politic l-au deter-
minat să nu accepte înalta demnitate de ministru.
Mihail nu s-a gândit la competențe, ci la legăturile
de ordin politic care te ajutau sau nu să rezolvi
problemele ministerului pe care-1 conduceai.
Schimbările survenite în urma asasinării prim-
ministrului au făcut ca generalul Mihail să rămână
în afara schemei guvernului, premierul Gh.
Tătărăscu preferându-1 la Ministerul de Război pe
generalul Ilcuș. în fișa personală, generalul apare
chiar demisionat din armată în data de 24 noiembrie
1939, dar, în realitate, demisia se referea la funcția
guvernamentală.
Chemat de Carol, generalul Mihail (acum
disponibil, cum este consemnat în memorii) va fi
numit la comanda Corpului 2 armată (Dobrogea),
începând cu 6 decembrie 1939.
„Toți și-au pierdut capul” sub presiunea notelor
ultimative sovietice din 26 și 28 iunie - își amintește
generalul Mihail -, iar retragerea armatei din
Basarabia, la vest de Prut, s-a făcut cu înseninate
pierderi și într-o mare dezordine.
Situația impunea o soluție politico-diplomatică,
văzută de regele Carol al II-lea în formula: guvern
progerman cu Ion Gigurtu prim-ministru, vicepre-
ședinte al guvernului pe generalul Gheorghe Mihail,
neutru din punct de vedere politic; ministru de
Război, generalul Constantin Niculescu și ministru
la Interne, generalul David Popescu.
Pentru retragerea defectuoasă din Basarabia,
vinovatul principal a fost găsit generalul Florea
Țenescu, șeful Marelui Stat Major. Este motivul
pentru care acesta va fi desărcinat, în locul său
fiind numit, la 23 august 1940, generalul Gheorghe
Mihail. Era o încununare a muncii acestui militar
de excepție și o recunoaștere a capacităților sale
organizatorice, consemnate ca atare în toate notele
calificative de până atunci.
Din păcate, cedarea Basarabiei nu a fost un
act singular. încercările de a rezolva pe calea
tratativelor cerințele ungurilor în privința
Transilvaniei și ale bulgarilor față de Cadrilat er au
eșuat și, doar la o săptămână, a urmat „arbitrajul”
germano-italian de la Viena, prin care era rupt din
trupul țării nord-vestul Transilvaniei în suprafață
de 43 492 kmp cu 2 667 000 locuitori.
România Mare supraviețuise doar 22 de ani.
----RT1-------------------------------------------
Acceptarea „arbitrajului” a fost o soluție rațio-
nală, în concepția șefului Marelui Stat Major al
Armatei, ținând seama de starea armatei și de
conjunctura internațională total nefavorabilă
României.
Evacuarea armatei, a populației și materialelor
din zona „cedată” a Transilvaniei s-a făcut după un
plan riguros, conceput de Marele Stat Major, în
deplină ordine și fără pierderi.
în plan politic intern, evoluția evenimentelor
era foarte dinamică, culminând cu preluarea
conducerii statului de către generalul Ion Anto-
nescu, care își va constitui o nouă echipă de con-
ducere, din care multe personaje importante, con-
siderate procarliste, vor fi eliminate.
A fost și cazul generalului Gheorghe Mihail,
căruia i s-a prezentat, în dimineața de 6 septembrie
1940, la ora 06.00, ordinul de revocare din funcția
de șef al Marelui Stat Major. Data este exactă,
fiind confirmată de fiul generalului, domnul inginer
Alexandru Mihail, rezident în Franța, care l-a
întâmpinat pe curierul generalului Antonescu.
începea o etapă dificilă în viața generalului
Mihail, silit să-și stabilească domiciliul obligatoriu
în vila proprie de la Sinaia.
Criteriile de ordin politic ca și unele chestiuni
de orgoliu învinseseră, și de această dată, pe cele
de ordin profesional și asta într-un moment în care
societatea și armata română trebuiau să facă față
unui context internațional deosebit de potrivnic
intereselor naționale.
La 23 noiembrie 1940, generalul Ion Antonescu
semna aderarea României la Pactul Tripartit,
alăturându-se astfel coaliției din care mai făceau
parte Germania, Italia și Japonia, iar la 22 iunie
1941 ordona armatei r omâne trecerea Prutului. Va
urma campania din Est pe deplin legitimă până la
Nistru pentru poporul român, cu o evoluție favora-
bilă până la sfârșitul anului 1942 și mari speranțe că
și Transilvania de nord-est va reveni la patria mamă.
După Stalingrad, însă, cursul evenimentelor a
cunoscut o întorsătură dramatică, contraofensiva
sovietică nemaiputând fi practic stăvilită până la
căderea Berlinului. în primăvara anului 1944,
Armata Roșie pătrunsese deja în partea de nord-est
a României, ocupând o mare parte a Basarabiei și
nordul Bucovinei. După o perioadă de stabilizare,
linia de apărare a fost străpunsă la Vest de Iași și
Sud de Chișinău, în 20 august, Fronturile 2 și 3
ucrainene avansând spre linia fortificată Focșani-
Nămoloasa-Brăila. întrucât exista riscul ca România
-----------■ Revista de istorie militară ■-------
să se transforme într-un infernal câmp de bătălie,
unde s-ar fi confruntat aproximativ trei milioane de
combatanți sovietici, români și germani, regele
Mihai I, în acord cu reprezentanții Blocului Național
Democrat și beneficiind de un curent în continuă
creștere în favoarea denunțării „alianței” cu
Germania și trecerii României de partea Națiunilor
Unite, a ordonat arestarea mareșalului Antonescu
în după-amiaza zilei de 23 august 1944.
Momentul are semnificații deosebite pentru
generalul Gheorghe Mihail întrucât, în aceeași zi,
regele Mihai I l-a numit șef al Marelui Stat Major și
comandant șef al armatei (ordinul de serviciu nr.l/
23 august 1944), cu însărcinarea de a conduce, în
locul său, operațiile tuturor forțelor de uscat, aero
și maritime ale țării, până la stabilirea raporturilor
de comandament în cooperarea viitoare cu trupele
Națiunilor Unite.
Pentru a doua oară, la interval de nici patru
ani, șef al celui mai înalt for de decizie militară,
începând cu 23 august, generalul Mihail a fost pus
în fața unor probleme de mare dificultate, cu
conotații deopotrivă militare și politice, generate
de decizia de ieșire a României din Axă și alăturarea
la Națiunile Unite.
Directiva operativă nr. 1 semnată de generalul
Gheorghe Mihail, emisă în seara zilei de 23 august
1944, stabilea măsurile organizatorice și cadrul
general în care urma să acționeze armata română,
în primul rând pentru eliberarea Capitalei și apoi
pentru crearea condițiilor eliberării teritoriului
vremelnic ocupat.
Atât cât armata română a luptat sub coman-
dament propriu, cu generalul Mihail la șefia Marelui
Stat Major, lucrurile au mers foarte bine în planul
acțiunilor militare.
Orașul București, de exemplu, a fost eliberat,
exclusiv de trupele române și asta datorită acțiunii
ferme a generalului Mihail, care și-a asumat răspun-
derea, de unul singur, în condițiile în care primise
ordinul prim-ministrului de a evacua capitala, așa
cum procedase întregul cabinet la 24 august 1944.
Colaborarea cu comandamentele sovietice
avea să se deterioreze însă destul de repede ca
urmare a abuzurilor și a intențiilor acestora de a
subordona în totalitate armata română, chiar pe
teritoriul național. Considerând ingerințele sovie-
tice inadmisibile, generalul Mihail și-a prezentat
demisia, verbal, pe data de 5 septembrie, când flota
română a fost dezarmată și preluată de sovietici. A
urmat o a doua demisie, la 7 septembrie,adresată
----■ Revista de istorie militară ■---------------
în scris, premierului Constantin Sănătescu. La
insistențele acestuia și ale celorlalți membri ai
guvernului, demisia a fost retrasă.
Cu ocazia discutării, la București, începând cu
22 septembrie 1944, a modului în care urmau să fie
îndeplinite condițiile Convenției de armistițiu,
generalul Gheorghe Mihail a avut o poziție demnă
și fermă față de propunerile delegației sovietice. El
a cerut mareșalului Malinovski să pună la dispoziția
României efectivele, armamentul și unitățile
armatei proprii, reținute și dezarmate după 23 au-
gust, ca și unitățile române care luptau sub coman-
dament sovietic. Refuzul acestor cerințe, ca și al
altor condiții prevăzute în Convenția de armistițiu,
a determinat o nouă cerere de demisie, a treia, a
generalului Mihail, depusă pe 12 octombrie, a doua
zi după eliberarea Clujului de către trupele române,
de această dată acceptată. Protocolul din 26
octombrie 1944 purta semnătura noului șef al
Marelui Stat Major, generalul Nicolae Rădescu, și
nu era rezultatul unor negocieri între aliați, ci al
impunerii brutale a condițiilor de către Comisia
Aliată (sovietică) de Control. Demnitatea și onoarea
militarului Gheorghe Mihail, în spiritul cărora se
formase o viață întreagă, l-au împiedicat să con-
tinue „colaborarea” (în fapt, subordonarea față de
- n.a.) cu înaltul Comandament sovietic. în opinia
generalului, peste abuzurile sovietice nu se putea
trece cu vederea și demisia sa de onoare a însemnat
practic un refuz categoric adresat amestecului
sovietic în problemele militare ale României.
Numit inspector general al infanteriei până în
31 mai 1945 și apoi inspector general de armată,
generalul Gheorghe Mihail a fost martorul unui
nou proces nefast, străin armatei și convingerilor
sale: politizarea organismului militar, față de care
s-a dovedit la fel de intransigent.
O viață întreagă, generalul rămăsese în afara
oricărei orientări politice și, în opinia sa, armata,
mai mult decât oricare instituție a statului, trebuia
ferită de orice influență politică. Pentru aceasta a
fost trecut în cadrul disponibil la 9 august 1946 și,
exact peste un an, în rezervă.
La scurt timp după înlăturarea regelui Mihai I
și proclamarea republicii, generalul Mihail a fost
arestat la Sinaia, în 20 ianuarie 1948, și adus la
București pentru cercetări.
Cum generalul nu participase în niciun fel la
campania împotriva Rusiei sovietice (fusese trecut
în rezervă de Ion Antonescu în 7 septembrie 1940),
dar se opusese în dese rânduri și în modul cel mai
------------------------------------------nu—
ferm mareșalului Malinovski, încercând astfel să
păstreze și să exercite comandamentul armatei
române, chiar după Convenția de armistițiu,
motivele pentru care urma să fie închis trebuiau
inventate. I s-a imputat conținutul manuscriselor
găsite la domiciliu, considerate injurioase la adresa
U.R.S.S. și a regimului din România de după 23
august 1944.
După anchetă, fără judecată, în 6 martie 1948,
exact la trei ani de la instaurarea guvernului Groza,
a fost închis la Pitești, de unde a fost transferat la
Ocnele Mari și Sighet. în 1954 i s-a intentat proces
(alături de Ion Gigurtu și Radu Budișteanu), fiind
acuzat că în timpul „regimului burghezo-moșieresc”
a desfășurat activitate intensă contra clasei munci-
toare. Asemenea faptă era asimilată, prin articolul
193/1, nou introdus în Codul penal, drept „crimă”
și sancționată cu închisoare pe viață.
Cercetările au fost încheiate în ianuarie 1956,
anchetatorul concluzionând că generalul Mihail „a
susținut politica regimurilor burghezo-moșierești de
oprimare a Partidului Comunist Român și a luptat
împotriva mișcării muncitorești revoluționare”. Un
alt cap de acuzare s-a datorat considerentului că a
fost „om de bază al reacțiunii române”, devotat regelui
Carol al II-lea și că a dat instrucțiuni comandanților
de unități cum „să țină evidența și să ia măsuri de
înăbușire a manifestărilor revoluționare din
armată”.
La 23 ianuarie 1957, Tribunalul Regiunii a Il-a
militare l-a condamnat la 12 ani detenție riguroasă
și confiscarea averii. Recursul a fost respins de
Tribunalul Suprem dar, după atâtea și atâtea
nedreptăți și abuzuri ale organelor judecătorești,
generalul a avut șansa oferită de Decretul de
amnistiere din 25 septembrie 1957, fiind eliberat
de la Jilava la 10 octombrie 1957.
La 31 ianuarie 1982, cel care asigurase, în două
rânduri, comanda supremă a Armatei României și
îndeplinise importanta funcție de subsecretar de
stat la Apărare se stingea din viață la București,
niciodată împăcat cu gândul că faptele sale de arme
în cele două războaie mondiale și întreaga sa
activitate în slujba armatei și a poporului român ar
fi îndreptățit pe cineva să-l condamne la ani grei
de detenție.
O firavă reparație din partea administrației
regimului comunist a venit, ce-i drept, târziu, în
momentul despărțirii de cele lumești, generalul fiind
înmormântat la Sinaia cu onoruri militare.
GHEORGHE MIHAIL - A BRAVE GENERAL OF THE ROMANIAN ARMY
His excepțional career places him amongst the great Romanian commanders due to his military talent,
passion and devotement for the military, dignity and honour proven in special situations.
In the First World War, Major Gheorghe Mihail was decorated with the highest Romanian military
distinction, the order “Mihai Viteazul” 111"* class, for his military actions of Mărășești (Moldavia).
On October 1 1"', 1936, he was appointed chief of general staff of the General Army Inspectorate, and on
November lst, 1937 he was designated chief of the Military House of King Carol II. In 1939, he became
Subsecretary of state within the Ministry of National Defence. On August 23”*, 1940, was appointed chief of
General Staff, in recognition of his exquisite organizational capabilities. On September 6lh, 1940, he was
dismissed by General Ion Antonescu, who had become the state’s leader. General Mihail was imposed
compulsory residence at his villa in Sinaia.
After the overturn of dictatorial regime, King Mihai I appointed him on August 23“*, 1944, chief of the
General Staff and Army’s commander. Bucharest was set free of German ttoupes exclusively by Romanian
forces, due to firm action by General Mihail, despite he received the prime minister’s order to evacuate the
capital. He undertook organizational measures so that the Romanian Army could set free Northern Transylvania.
Collaboration with Soviet commandments would deteriorate soon, following their abuses and inten-
tions of totally subordinating Romanian Army right on its național territory. General Mihail asked Matshall
Malinovski to ensure Romania with personnel, equipment, and with the military units, restrained and
disarmed after August 23rd, 1944, when Romania stopped the anti-Soviet war. Refusal met determined him
to resign on October 1241, 1944. On August 9h, he passed to reserve.
Shortly after King’s Mihai I overturn, General Mihai was arrested on January 20th, 1948. He was
imprisoned without trial at Pitești, Ocnele Mari and Sighet. In 1957 was amnestied.
Died on January 31“, 1982, when communist regime trying weak reparation, General was buried at
Sinaia with military honours.
---1 14 |------------------------------------------------------■ Revista de istorie militară ■------
■ 23 august 1944
și principalii săi actori
Generalul AUREL ALDEA
prof. univ. dr. ALESANDRU DUȚU
Generalul Aurel Aldea s-a născut la 28 martie
1887, în orașul Slatina. A absolvit Școala militară
de ofițeri și geniu.
Chiar dacă nu a deți-
nut funcții deosebite în
ierarhia militară în pe-
rioada în care a fost
cadru activ1, generalul
Aurel Aldea2 a făcut par-
te din elita armatei româ-
ne, perfecționându-și
cunoștințele în Germa-
nia (1907-1912 )3, călă-
torind apoi în Franța și
Anglia unde a primit
„lecții de democrație și
civilizație”.
Deși era agreat de
conducerile multor parti-
de politice ale vremii, nu
s-a implicat în viața poli-
tică românească (fapt
interzis militarilor, de
legislația civilă și mili-
tară). A detestat însă „felul cum se face la noi în
țară politică”, neavând relații deosebite nici cu șefii
partidelor politice, cu excepția lui Constantin Titel-
Petrescu (șeful Partidului Social-Democrat), pentr u
care avea „o simpatie deosebită, având ideipolitico-
sociale foarte apropiate”. „Simpla dorință de a
învinge cu orice preț - aprecia generalul Aurel
Aldea - manifestată de partidele politice nu va
aduce liniște. De 15 ani țara este frământată
continuu de lupte sterile și orientări greșite; se vede
unde au dus toate acestea. Guvernanții noștri sunt
responsabili de tensiunea prezentă și viitoare”11.
----■ Revista de istorie militară ■-----------
Și totuși, mai ales după pensionare, viața i-a
oferit generalului câteva momente care l-au adus
în prim-planul evenimen-
telor politice și militare.
Mai întâi, în 1940, după
brutalul ultimatum sovie-
tic (urmat de ocuparea
Basarabiei și a părții de
nord a Bucovinei) a fost
numit șeful delegației
române pentru reglemen-
tarea problemelor apărute
în urma incalificabilei
agresiuni, protestând față
de înaintarea prea rapidă
a trupelor sovietice spre
Prut și obținând după tra-
tative „destul de spinoa-
se” prelungirea cu 24 de
ore a termenului de evacu-
are, definirea generală a
cadrului unei convenții
pentru repatrierea fami-
liilor militarilor, funcțio-
narilor de stat și a românilor care voiau să se
evacueze, precum și condițiile în care soldații
originari din cele două provincii românești ocupate
de sovietici puteau să revină la est de Prut.
Concomitent a mai protestat vehement față de
dezarmarea de către trupele sovietice a militarilor
români izolați, a cerut să se permită evacuarea
depozitelor române aflate la est de Prut, precum și
a arhivelor instituțiilor de stat și a altor valori.
Apoi, în aprilie 1941, i s-a încredințat misiunea
de a cerceta activitatea foștilor miniștri legionari,
elaborând un material de 320 de pagini prin care a
argumentat trimiterea în judecată a celor vinovați.
Nu s-a sfiit să releve și greșelile generalului Ion
Antonescu, printr-un raport înaintat personal și
confidențial. Referindu-se la acest lucru, preciza
următoarele câțiva ani mai târziu: ,,I-am arătat
generalului Antonescu că, în primul rând, el este
vinovat de rebeliunea legionară din cauza slăbiciunii
cu care i-a condus. N-a controlat completarea
cadrelor. N-a urmărit înarmaiea lor. N-a pedepsit
crimele lor... N-a controlat activitatea miniștrilor
legionari. N-a înfrânt abuzurile ”. Așa cum proceda
de obicei cu cei care aveau alte păreri decât ale lui
(și i le spuneau), generalul Ion Antonescu l-a
pensionat pe generalul Aurel Aldea, fapt care a
sporit aversiunea acestuia față de viitorul mareșal.
Din 1942, a început să discute cu generalii
Mihail Racoviță și Constantin Niculescu despre
„situația de pe front și despre perspectivele
campaniei contra Sovietelor și viitorul țării
noastre”, concepând - după propriile afirmații - și
un plan pentru „răsturnarea regimului Antonescu
și alipirea la Națiunile Unită’, chiar dacă realizarea
acestuia nu o vedea „apiopiată”. Ulterior, a discutat
situația „din punct de vedere politic” și cu
Constantin Vișoianu și s-a pus la curent „cu ce
crede domnul Maniu și Palatul”. La scurt timp,
Mocioni-Stârcea l-a informat „dinpartea Mijestății
Sale că este de acord cu o mișcare care să se
producă în țară, armata iiind departe de frontieră,
pentru ca Ma jestatea Sa să arbitreze și să schimbe
guvernul’. După mai multe întâlniri avute cu alte
personalități militare și politice, s-a convenit că
acțiunea, ,încă nu e coaptă și că trebuie amânată’.
La aceeași concluzie s-a ajuns și în primăvara anului
1943 (inclusiv de către generalul Gheorghe Mihail).
în august 1943, după înlăturarea de la puterea
a lui Benito Mussolini, generalii Mihail Racoviță și
Gheorghe Potopeanu i-au propus să facă pe
„Badoglio al Românie?, asigurându-1 că generalii
comandanți de mari unități urmau „prin demisii
colective să oblige pe Antonescu să înceteze
războiul’. Realist, generalul Aldea a decis „iarăși
amânare”.
Retras la țară după declanșarea bombarda-
mentelor anglo-americane asupra Capitalei (aprilie
1944), nu a fost la curent cu desfășurarea preli-
minariilor de armistițiu cu Națiunile Unite inițiate
de „opoziție” și cu constituirea Blocului Național
16
Democrat (iunie 1944). La sfârșitul lunii iulie, însă,
colonelul Emilian lonescu, aghiotantul regelui
Mihai I, l-a vizitat la Drăgănești-Olt spunându-i:
„Domnule general, veniți la București tiindcă
lucrurile s-au încurcat de tot. S-a constituit un bloc
politic în care șeiii partidelor nu se înțeleg. Domnul
general Sănătescu este plictisit. Toată nădejdea
este în dumneavoastră”.
Revenit în București, a stabilit contacte cu unii
generali și ofițeri superiori cu funcții de răspundere
în garnizoană (losif Teodorescu, Dumitru Dămă-
ceanu, Gheorghe Zamfirescu ș.a.), cu Grigore
Niculescu-Buzești ș.a. și s-a oferit să ia legătura cu
sovieticii, trecând frontul prin dispozitivul Armatei
4, comandată de generalul Mihail Racoviță.
Dificultățile apărute în pregătirea acestei misiuni
și declanșarea operației „lași-Chișinău”, la 20 au-
gust 1944, au dus la eșuarea acestor planuri, trecându-
se la pregătirea nemijlocită a loviturii de stat în
vederea înlăturării de la putere a lui Ion Antonescu.
Aurel Aldea s-a numărat printre participanții la
consfătuirea de la Palatul Regal din seara zilei de 22
august 1944, în cadrul căreia, după propria apreciere,
nu s-au precizat „prea multe lucruri’.
De aceea, a doua zi, a fost surprins și intrigat
de faptul că generalul Nicolae Rădescu l-a informat
(cu câteva ore înainte de prânz) că regele Mihai I
urma să-i încredințeze mandatul de a forma un
nou guvern. Suveranul i-a propus lui Aldea să
accepte Ministerul de Interne sau pe cel al Agricul-
turii. A urmat vizita la Palatul Regal, informarea
generalului Constantin Sănătescu despre discuția
cu Nicolae Rădescu5 (și a regelui Mihai I de către
Sănătescu) și invitația de a rămâne la Palat, unde a
participat la analiza făcută de Rege și de colabora-
torii apropiați a situației politice și militare. în
cadrul acesteia, generalul Aurel Aldea s-a numărat
(alături de Grigore Niculescu-Buzești și Mocioni-
Stârcea ș.a.) printre cei mai aprigi susținători ai
arestării mareșalului. Retrăind acele momente de
speranță și incertitudine, avea să consemneze:
,, Cine nu riscă nu câștigă. îmi iau cura j și vorbesc
Majestății Sale. Insist pentru arestare”. După
arestarea mareșalului, l-a pus la punct pe generalul
Constantin Sănătescu, care a avut un moment de
ezitare, adresându-i-se astfel: „Bine Sănătescule,
ce nu-ți dai socoteala. Aici este vorba de tine și de
mine sau de Rege și Țară. Suntem obligați să
-----------■ Revista de istorie militară ■------
mergem până la sfârșit pentru a face să reușească
lovitură’.
Chiar dacă generalul Aldea și-a exagerat cumva
rolul pe care l-a avut în acele momente istorice,
relatările lui reprezintă o sursă de luat în seamă în
analiza împrejurărilor în care a fost arestat Ion
Antonescu, a relevării rolului diferitelor persoane
implicate. încercând, peste câțiva ani, să pună la
punct pe cei care își arogau merite care nu li se
cuveneau în trecerea României de partea Națiuni-
lor Unite, el conchidea: „Așa s-a înfăptuit lovitura
de stat de la 23 august 1944: un Rege hotărât, câțiva
oameni de curaj și o armată devotată. Restul
oamenilor care astăzi își arogă merit n-au contat.
Acesta este adevărul’. Referindu-se la mobilurile
acțiunii sale, el preciza peste doi ani: „N-am urmărit
măriri, ascensiuni politice sau recompense
naționale, ci numai binele Patriei și al Coroanei.
Dovada este că astăzi, în iunie 1946, nu posed o
decorație, fotogralii sau autograf din partea regelui
Mihai pentru acțiunea de la 23 august 1944. Ca
situație politică sunt aruncat la coș, iar regimul de
la 6 martie 1945 a găsit cale să mă scoată deiinitiv
din cadrele armatei’.
Și, totuși, la solicitarea regelui Mihai I (în urma
refuzului generalului Negulescu), a acceptat postul
de ministru de Interne, cu toate că aprecia că
Blocul Național Democratic și guvernul de generali
constituiau „o alcătuire șubredă, cu marilisuri, cu
ideologii diferite, un fel de hidră cu patru capete,
în care nemulțumirile, resentimentele și chiar ura
erau evidente”. încercând să nu se implice în
activitatea partidelor, a urmărit să păstreze
„liniștea, ordinea și autoritatea în stat”, în acest
sens prezentând chiar în Consiliu de Miniștri un
Apel către Țară.
Intrând în conflict cu comuniștii, numele a
început să-i fie scris pe ziduri „precedat de
cuvintele când SUS când JOS”. Ca urmare, la
începutul lunii noiembrie 1944, nu a mai fost inclus
în noul guvern, fiind înlocuit cu Nicolae Penescu și
trecut apoi din nou în rezervă, în martie 1945,
după constituirea guvernului dr. Petru Groza.
Nu a avut prea mult parte de o viață liniștită
deoarece, în august 1945, când regele Mihai I a
încercat să demită guvernul dr. Petru Groza, a
apreciat că persoana suveranului nu era în
siguranță și a luat în calcul declanșarea „unei
----■ Revista de istorie militară ■--------------
mișcări de rezistență în București’. „Din nețăr-
murită dragoste pentru Rege și Țară - preciza el
într-un Memoriu întocmit la 10 iunie 1946 - m-am
hotărât să mișc tot ce este regalist și poate sări în
a jutorul Regelui în cazul când arii fost atacat. N-am
dorit și nu doresc decât o Românie liberă și
independentă, sub un regim cu adevărat demo-
cratic, în care libertățile garantate de legi să poată
ti exercitate nestânjenit. Urăsc dictatura ori de
unde ar veni: iie de sus în jos sau de jos în sus, iie
ea individuală sau colectivă. De atâția ani, Țara
este frământată de curente și lupte politice,
favorizate de dictaturi. In interesul neamului nostru,
starea aceasta trebuie să înceteze. Adevăratul
popor este cuminte și cu un simț politic dezvoltat.
Să iie lăsat în pace, ca să-și croiască singur soarta,
fără lozinci și fără îndemnuri la ură și la luptă de
clasă. Orice împiedicare a poporului de a-și exercita
în toată libertatea voința constituie un atentat la
viața lui”.
Primit de Rege în septembrie 1945, i s-a cerut
să-l informeze despre „tot ce se petrece în oraș”.
îngrijorat în continuare de soarta suveranului, a
luat legătura cu reprezentanți ai organizației
„Haiducii lui Avram lancu”, interesându-se de
„posibilitatea găsirii unui adăpost pentru
Majestatea Sa în cazul când situația internă ar
cere aceasta”. Ca urmare, în februarie 1946 l-a
informat pe Rege că, în caz de necesitate, acesta
putea fi adăpostit „în nordul Transilvaniei’6. în
același scop a discutat cu Ionel Pop (recomandat
de luliu Maniu), pentru asigurarea unui adăpost
mai apropiat de Sinaia, de Săvârșin sau în Munții
Sebeșului, și chiar cu regele Mihai (în sâmbăta
Floriilor, între patru ochi), acesta arătându-se
îngrijorat de „eventualitatea apropiată a unui con-
ilictîntre Aliați” și manifestându-și hotărârea „de
a păstra neutralitatea”. Cu acel prilej, generalul
Aldea a prezentat suveranului schița unui adăpost
din „munții Ardealului” și i-a făcut cunoscute unele
date privind „planul rezistenței în munți”.
Arestarea sa, la 27 mai 19467, a făcut ca toate
acțiunile preconizate să nu fie finalizate.
Deși era rezistent, în închisoarea Văcărești,
starea sănătății sale s-a înrăutățit rapid (mai ales
la Aiud, unde a fost mutat în aprilie 1947)8. Ca
urmare, generalul Aurel Aldea (deținutul K 8283),
cel care declara președintelui Curții Militare de
----------------------------------------nu—
Casare și Justiție (18 noiembrie 1946) că „între
cămașa verde și steagul roșu și cel românesc am
preferat tricolorul” a încetat din viață la 17
octombrie 1949.
1	A comandat Divizia 11 infanterie (1935-1938),
Divizia 4 infanterie (1939-1940), Corpul 2 armată
(1940-1941), Corpul 7 armată (1941). A fost
pensionat în 1941, fiind reintegrat în cadrele active
în 1944.
2	General de brigadă în 1936, general de divizie
în 1940, general de corp de armată (r) în 1944.
3	La Școala Militară din Hanovra și la Academia
Militară tehnică de la Charlottenburg.
4	S-a interesat mai mult de situația tineretului,
apreciind că acesta dispunea de o energie „ca
într-un cazan sub presiune”, că direcția spre care
urma să fie îndreptat nu trebuia să fie „cea
extremistă”.
5	Generalul Constantin Sănătescu nu
menționează nimic în jurnalul său despre
informațiile primite de la Aurel Aldea.
6	Pentru pregătirea locației, Aurel Aldea a
înmânat (martie 1946) delegaților organizației
„Avram lancu” suma de 500 000 de lei.
7	Inițial a fost condamnat la muncă silnică pe
viață, apoi (23 iulie 1947) la temniță grea.
8	Condamnând regimul dur de detenție la care
era supus, în care a pierdut numai în primele patru
luni „prin inaniție și suferință 30 de kg”, generalul
Aurel Aldea îl considera ca fiind „sălbatic și
criminal”.
GENERAL AUREL ALDEA
General Aurel Aldea was part of the Romanian Army’s elite. He improved his knowledge in
Germany, traveling than to France and Great Britain.
In 1940, after the Soviet aggression resulting in Bessarabia and Northern Bucovina occupation,
he was appointed as chief of Romanian delegation which negotiated with the Soviets the repatriation
of military families, of clerks, and of the population willing to be evacuated.
He criticized errors of General Ion Antonescu rcgarding legionary activity and their rebellion,
and, as consequence, the leader of the state pensioned him.
He sustained Romania’s withdrawal from the war against Soviet Russia, overthrow of Antonescu
regime and shift alongside United Nations. After Marshall’s Antonescu overturn, on August 23rd,
1944, he took over the position of minister of Internai Affairs. Worried over the King’s fate, he tried
to defend him asking for protection from great democratic personalities at the time, such as luliu
Maniu. On May 27,h, 1946, he was arrested by communists, locked-up at Văcărești, and than at Aiud,
where he died on October 17,h, 1949.
] 18 [
■ Revista de istorie militară ■
■ România șl Germania, de o parte
și de alta a Cortinei de Fier
RELAȚII POUTICO-MILITARE
ROMÂN O-EST-GERMAN E
ÎN PERIOADA 1965-1975*
PETRE OTU
Pentru înțelegerea rapor turilor dintre România
și Republica Democrată Germană în perioada
„Războiului Rece”, inclusiv a celor pe linie militară,
trebuie să luăm în calcul situația lor geopolitică și
geostrategică, domeniu în care există asemănări și
deosebiri. Ambele state au făcut parte din sfera de
influență pe care și-a constituit-o Uniunea Sovietică
în primii ani postbelici, odată cu declanșarea
confruntării bipolare. în ambele, Moscova a instituit,
prin forță, modelul sovietic, care a fost în vigoare
până la sfârșitul deceniului nouă, când regimurile
comuniste din Europa s-au prăbușit. Ambele au făcut
parte din același bloc politico-militar, Tratatul de la
Varșovia, constituit în anul 1955.
Dar poziția lor geostrategică în alianță era
diferită. R.D.G, stat artificial creat de sovietici din
zona de ocupație ce le-a revenit la sfârșitul celui
de-al Doilea Război Mondial, era situat în prima
linie de luptă, de-a lungul faliei care despărțea cele
două blocuri rivale, denumită de W. Churchill,
„Cortină de Fier”. Prin urmare, statul est-german
a avut pentru Uniunea Sovietică o importanță
politică și militară deosebită, fapt ilustrat, între
altele, și de menținerea aici a unui impresionant
dispozitiv militar. De asemenea, controlul exercitat
de Moscova a fost foarte strâns, astfel că marja de
manevră a Berlinului a fost, în această perioadă,
foarte limitată. Nu este lipsit de interes nici sprijinul
consistent pe care Uniunea Sovietică l-a acordat
R.D.G., aceasta fiind considerată o adevărată
„vitrină a socialismului”. Succesele repurtate de
acest stat trebuiau să arate tocmai superioritatea
orânduirii socialiste.
în cadrul Tratatului de la Varșovia, România a
fost o țară de linia a doua, sovieticii retrăgând de
aici, în anul 1958, trupele care staționau de la
sfârșitul celei de-a doua conflagrații mondiale. în
același timp, regimul de la București, condus de
Gheorghe Gheorghiu-Dej, a inițiat o politică de
autonomie față de liderul alianței, care a fost
teoretizată prin celebra „Declarație din aprilie
1964". Ea s-a bazat, așa cum arată Dennis Deletant,
unul dintre cei mai temeinici cunoscători ai acestei
problematici, pe distincția făcută de liderii români
între modelul sovietic de dezvoltare, pe care l-au
păstrat intact, și Uniunea Sovietică, ca hegemon
al blocului est-european'.
Nu analizăm în acest cadru nici cauzele care
au generat politica de autonomie a Bucureștiului în
cadrul blocului est-european și nici amploarea și
consecințele ei pe plan intern și internațional. Ea
a făcut obiectul a numeroase lucrări, din care nu
au lipsit controversele2. Vom sublinia doar că
atitudinea liderilor români de contestare, desigur
în anumite limite, a hegemoniei sovietice și de
colaborare cu țările occidentale a influențat rela-
țiile politice și militare dintre România și R.D.G.
Pentru acest studiu ne-am oprit asupr a perioadei
1965-1975, primul deceniu al regimului condus de
Nicolae Ceaușescu, care preluase puterea după
* Comunicare prezentată la Seminarul româno-german desfășurat la București, în octombrie 2007.
■ Revista de istorie militară ■--------------------------------------------------1 19 [
■ Walter Ulbricht critica România
pentru refuzul ei de a accepta
înființarea Comisiei de Politică
Externă a Tratatului de la Varșovia
moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (martie
1965). Noul lider de la București a continuat politica
de independență, inițiată de antecesorul său și,
printr-un proces de mistificare, s-a considerat chiar
fondatorul acesteia. Printr-o serie de inițiative pe
plan extern și unele măsuri de liberalizare limitată
pe plan intern, Nicolae Ceaușescu a părut, în acești
ani, un lider reformist cu mare vizibilitate externă.
Dar, regimul politic din România a rămas de esență
neostalinistă, fapt ce a permis edificarea, în perioa-
da ulterioară, a „cultului Ceaușescu”, un amestec
bizar de despotism și naționalism excesiv, care i-a
exasperat pe români până la sfârșitul anului 19893.
Ne vom referi în continuare la câteva episoade
ale raporturilor bilaterale din această perioadă și
anume: reorganizarea structurilor Tratatului de la
Varșovia; stabilirea de relații diplomatice între
România și R.F. Germania (31 ianuarie 1967) și
semnarea tratatului de asistență mutuală între cele
două țări.
Reorganizarea structurilor
Tratatului de la Varșovia
Reorganizarea structurilor Pactului de la Var-
șovia a fost inițiată de sovietici în prima parte a
deceniului șapte, scopul urmărit fiind acela de a
asigura un control mai eficient asupra aliaților mai
mici și de a spori capacitatea alianței în disputa cu
NATO sau cu Republica Populară Chineză, adver-
sarul de dată recentă al Uniunii Sovietice. Crizele
internaționale din această perioadă, dintre care
sunt de amintit cele ale Berlinului (1961) și din
Cuba (1962) au relevat, din perspectiva Moscovei,
necesitatea sporirii capacității de reacție a țărilor
din blocul est-european.
Sovieticii aveau în vedere elaborarea unor noi
statute pentru Comitetul Politic Consultativ, pentru
Forțele Ar mate Unite, pentru Consiliul Militar al
Forțelor Armate Unite, precum și crearea unor
noi structuri de conducere - Comisia de Politică
Externă, ca organ auxiliar al Comitetului Politic
Consultativ, Secretariatul Unit, Comitetul Miniș-
trilor Apărării, Comitetul Tehnic Militar etc. în
„bătălia statutelor”, așa cum a fost denumită
această lungă discuție, România a fost singura țară
din Tratat care a avut o opoziție constantă pr opu-
nerilor și proiectelor promovate de liderul alianței.
Autoritățile de la București doreau ca toate aceste
documente și structuri noi să nu reprezinte mijloa-
ce suplimentare, la îndemâna Moscovei, care să
poată interveni în viața politică românească4.
Dezbaterile privitoare la aceste probleme au
fost tensionate și i-au adus nu o dată statului român
calificative de „disident” sau „rebel” în cadrul
Tratatului de la Varșovia. Acest statut a contribuit
la marginalizarea și la (auto)excluderea Bucureș-
tilor din procesul decizional al alianței. Cazul
intervenției în Cehoslovacia este ilustrativ, Româ-
nia nefiind invitată la pregătirile politice și militare
din vara anului 1968. în aceste condiții, întrebarea
lui Leonid Ilici Brejnev adresată lui Nicolae
Ceaușescu, în timpul întâlnirii din mai 1970, dacă
România mai dorește să facă sau nu parte din
Tratatul de la Varșovia, era până la un punct
îndreptățită5.
Această poziție a României în cadrul alianței a
avut repercusiuni asupra relațiilor româno est-
germane, R.D.G. fiind un secondant relativ fidel
al Moscovei. Câteodată, Uniunea Sovietică a folosit
R.D.G. pentru a promova unele proiecte de reor-
ganizare a alianței. Este și cazul Comisiei de Politică
Externă, pentru a cărei înființare autoritățile din
Berlinul de Est au făcut insistente demersuri6. Ele
considerau că existența unui astfel de organism ar
fi contribuit la susținerea fără rezerve, de către
celelalte țări membre ale Tratatului de la Varșovia,
-----------■ Revista de istorie militară!-------
a poziției R.D.G. în problema relațiilor cu celălalt
stat german - Republica Federală Germania.
La 13 ianuarie 1965, autoritățile est-germane au
trimis o scrisoare țărilor partenere, prin care
propuneau ca pe ordinea de zi a ședinței Comitetului
Politic Consultativ, ce urma să se desfășoare peste o
săptămână la Varșovia, să figureze și problema
înființării Comisiei de Politică Externă a Tratatului.
Membrii delegației române (Gheorghe Gheorghiu-
Dej, Ion Gheorghe Maurer, Corneliu Mănescu) au
refuzat categoric să discute această chestiune,
obiecția formală fiind lipsa mandatului din țară.
Acest gest a atras, în timpul conferinței de la Varșovia
(19-20 ianuarie 1965), reproșuri din partea lui W.
Ulbricht, liderul est-german criticând România
pentru refuzul ei de a accepta materializarea unui
asemenea organism, convenit, de altfel, încă de la
înființarea organizației. Ulbricht era nedumerit de
poziția lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, care pe de o
parte susținea sporirea consultărilor în interiorul
alianței și în afara acesteia, iar pe de altă parte se
opunea creării unui organism intern care să oblige
pe miniștrii de Externe sau adjuncții acestora să se
întâlnească în mod regulat. în discuție a intervenit
prompt L. I. Brejnev, care a susținut propunerea
liderilor est-germani, pe care o considera „utilă
muncii noastre”7. în pofida presiunilor conjugate
sovieto-est-germane, România va refuza timp de
aproape un deceniu să accepte crearea unui
organism care să coordoneze politica statelor
membre ale Tratatului de la Varșovia.
Stabilirea relațiilor diplomatice între
România și Republica Federală Germania
Stabilirea de relații diplomatice între România
și R. F. Germania la 31 ianuarie 1967 a tensionat
considerabil raporturile București-Berlin. Profund
nemulțumite de acest gest, autoritățile est-germane
au orchestrat o campanie de presă, prin care gestul
românilor era considerat o trădare a unui aliat și o
pactizare cu dușmanul8. Ea a culminat cu apariția
în oficiosul „Neues Deutschland” a unui articol,
preluat apoi și de alte ziare, în care politica externă
a României era criticată foarte dur8. Acest fapt a
creat multă nervozitate la București, Prezidiul
Permanent, organism care înlocuise Biroul Politic,
întrunindu-se în ședință la 3 februarie 1967. S-a
hotărât ca Ministerul Afacerilor Externe să aducă
la cunoștința ambasadorului est-german la
București că acțiunea presei est-germane repre-
----■ Revista de istorie militară ■--------------
zintă „un act neprietenesc față de România și un
amestec în treburile sale interne”10. în replică, s-a
decis ca presa centrală din România să publice un
articol de răspuns, în care să fie abordată pe larg
semnificația gestului din 31 ianuarie 1967. Mai mult,
Prezidiul Permanent amenința cu boicotarea
consfătuirii miniștrilor de Externe ai țărilor
membre ale Tratatului, pr ogramată să înceapă la 7
februarie 1967 la Berlin11.
Această perspectivă nu era agreată de
Moscova, astfel că liderii sovietici au intervenit la
București, ceea ce a dus la realizarea unui com-
promis. Consfătuirea urma să se desfășoare la data
prevăzută, dar să fie schimbat locul. în plus, liderii
de la București au decis ca la reuniune să nu
participe titularul Ministerului de Externe, Corneliu
Mănescu, ci un adjunct, respectiv Mircea Malița.
în memoriile acestuia, recent apărute, el arată că
la Varșovia, unde a avut loc, în cele din urmă,
consfătuirea, a trebuit să facă față unor critici dure
din partea liderului polonez W. Gomulka, Varșovia
fiind și ea iritată de gestul Bucureștiului. „Săpu-
neala” aplicată românilor, prin interpuși, la
reuniunea din capitala poloneză era apreciată de
■ Erich Honecker a condus o delegație
est-germană, care a efectuat o vizită
oficială in România. La 12 mai 1972
s-a semnat astfel, la București, tratatul
de asistență mutuală româno-est-
germană
același diplomat ca un avertisment pe care îl adresa
Moscova aliaților mai mici pentru a nu urma
exemplul României12.
Tensiunile dintre România și R.D.G. au con-
tinuat, la 6 aprilie 1967, Ministerul Afacerilor
Externe de la Berlin înaintând ambasadorului român
un aide-memoire prin care cerea ca guvernul român
să trimită o notă oficială guvernelor tuturor țărilor
cu care întreținea relații care să conțină precizarea
că stabilirea de raporturi cu R. F. Germania s-a făcut
fără recunoașterea pretenției acesteia de unic
reprezentant al poporului german. în plus, o
asemenea poziție trebuia să fie exprimată și printr-o
declarație a Marii Adunări Naționale. Autoritățile
est-germane argumentau că un asemenea demers
era cauzat de acțiunile guvernului vest-german, care
ar fi trimis misiunilor sale din străinătate o notă
prin care își aroga dreptul de unic reprezentant al
poporului german13.
O lună mai târziu, respectiv la 10 mai 1967, L. I.
Brejnev a trimis o scrisoare aliaților mai mici prin
care propunea inițierea demersurilor pentru
realizarea unui schimb de declarații cu R. F.
Germania, privind renunțarea la folosirea forței în
rezolvarea problemelor litigioase. Prezidiul
Permanent, în ședința sa din 30 mai 1967, a fost de
acord cu propunerea Moscovei, dar a adăugat
amendamentul ca schimbul de declarații să fie făcut
de fiecare țară în parte și nu de Uniunea Sovietică
în numele aliaților. Cât privește cererea R. D.
Germane, s-a hotărât ca România să nu-i dea curs,
dar cu diferite ocazii să se sublinieze că stabilirea de
relații diplomatice s-a făcut fără recunoașterea
R. F. Germania ca unic reprezentant al poporului
german.
în perioada imediat următoare, această
problemă n-a mai fost reluată, viața internațională
fiind dominată de conflictul arabo-israelian,
cunoscut sub denumirea de „Războiul de șase
zile”. După cum se cunoaște, România a adoptat
o poziție aparte în cadrul Tratatului de la Varșovia,
refuzând să considere Israelul drept agresor și să
rupă relațiile cu acesta14. Relațiile bilaterale au
rămas, în continuare, marcate de gestul Româ-
niei din 31 ianuarie 1967, o dovadă fiind și
schimburile de delegații politice și militare care
s-au desfășurat la un nivel modest. Abia în
decembrie 1968, după consumarea crizei cehos-
lovace, Corneliu Mănescu, ministrul de Externe
român, a efectuat o vizită în R.D.G.
într-un document de sinteză, elaborat de
Ministerul Afacerilor Externe al României,
----F221--------------------------------------
referitor la relațiile cu țările membre ale Tratatului
de la Varșovia în perioada 1 ianuarie 1968-15 martie
1969, R.D.G. figura pe ultimul loc în privința
frecvenței contactelor bilaterale. Se menționa,
totodată, că mijloacele de propagandă est-germane,
precum și cele poloneze „au adoptat o poziție
polemică, prezentând uneori tendențios atât
principiile politicii noastre externe, cât și unele
acțiuni întreprinse de România pe plan interna-
țional15. Singura realizare a perioadei era începerea
negocierilor pentru parafarea Tratatului de
asistență mutuală dintre cele două țări.
Tratatul de asistență mutuală
După integrarea forțată a României în sfera de
influență sovietică, s-a procedat la încheierea
tratatelor de asistență mutuală cu țările care se
aflau în aceeași postură. Asemenea documente au
fost parafate cu Bulgaria (16 ianuarie 1948),
Ungaria (24 ianuarie 1948), Uniunea Sovietică (2
februarie 1948), Cehoslovacia (18 iulie 1948),
Polonia (26 ianuarie 1949). Ele au fostîncheiate pe
o perioadă de 20 de ani, reînnoirea lor urmând să
aibă loc în anul 1968. Cu R.D.G. nu s-a încheiat un
asemenea document, ci au fost semnate, cu prilejul
vizitei la București a lui W. Ulbricht, din 20-22
octombrie 1951, atunci vicepreședinte al guver-
nului, o serie de aranjamente culturale și financiare.
Politica sa de autonomie și „criza cehoslovacă”
nu au permis României să reînnoiască - cu o
excepție - tratatele de asistență mutuală la terme-
nele stabilite. Singurul document de acest gen a
fost parafat cu Cehoslovacia în timpul vizitei unei
delegații, conduse de Nicolae Ceaușescu (15-17
august 1968), cu puțin înainte de invazia trupelor
Tratatului, care a curmat procesul reformator din
această țară, cunoscut sub denumirea de „Primă-
vara de la Praga”. Acest fapt a alimentat speculațiile
potrivit cărora cele două țări, secondate de
Iugoslavia, doreau să reînființeze Mica înțelegere,
organizație regională defensivă ce a funcționat în
perioada 1921-1939.
După consumarea „crizei cehoslovace”,
România a purtat negocieri cu partenerii de alianță
și a reînnoit tratatele de asistență mutuală cu
aceștia în anii 1970-1972. Tratativele cu autoritățile
est-germane au fost dificile, din cauza problemei
Berlinului și a raporturilor dintre cele două state
germane. O etapă importantă s-a consumat, la
începutul lunii septembrie 1970, în capitala
-----------■ Revista de istorie militară!-----
■ Membrii Tratatului de la Varșovia
reuniți la București la cel mai înalt
nivel (iulie 1966). în centru, Brejnev
și Ceaușescu, la dreapta, Walter
Ulbricht
României. Diplomații est-germani au dovedit mai
multă flexibilitate, renunțând la unele prevederi,
care, până atunci, blocaseră negocierile. Astfel, ei
au fost de acord să se elimine sintagma „militarismul
și revanșismul vest-german”, precum și orice
referire la acordurile de la Potsdam. La rândul ei,
delegația română a acceptat unele formulări pro-
puse de est-germani, cum ar fi aceea a dreptului
internațional ca bază a raporturilor dintre cele
două state germane și a reușit să determine o nouă
formulare a articolului 9, referitoare la statutul
Berlinului. Acesta era considerat o unitate politică
specială, fără a-i explicita apartenența. La 10
septembrie 1970, Prezidiul Permanent a aprobat
înțelegerile la care s-a ajuns în privința tratatului
de asistență mutuală16.
Relaxarea din relațiile bilaterale era vizibilă și
în domeniul militar, schimbul de vizite bilaterale
intensificându-se. Miniștrii Apărării din cele două
țări, generalii Ion loniță și Heinz Hoffmann, în
cursul anilor 1970-1971, s-au întâlnit, iar cooperarea
s-a intensificat. De exemplu, în luna ianuarie 1971,
la invitația ministrului Apărării est-german,
generalul Heinz Hoffmann, o delegație militară
română, compusă din specialiști ai Direcției
Generale a înzestrării a efectuat o vizită în R.D.G.,
unde s-a semnat un acord privind colaborarea și
cooperarea în producția de tehnică militară. De
asemenea, se avea în vedere și crearea unei Comisii
mixte româno-germane în domeniul producției de
armament17.
în perioada 11-12 mai 1972, o delegație est-
germană, în frunte cu Erich Honecker, noul lider
comunist de la Berlin și Willy Stoph, președintele
Consiliului de Miniștri, a efectuat o vizită oficială în
România. La 12 mai, a fost semnat tratatul de
----■ Revista de istorie militară ■----------------
asistență mutuală, primul și singurul document de
acest fel din istoria raporturilor româno-est-
germane. Valabilitatea lui era de 20 de ani, cele două
părți contractante luându-și angajamentul de a-și
acorda ajutor reciproc, inclusiv militar, în cazul unui
atac armat din partea unui alt stat sau grup de state,
în tratat erau inserate și cele două prevederi care
blocaseră mult timp negocierile - statutul Berlinului
Occidental, ca unitate politică specială și necesi-
tatea stabilirii de relații normale între cele două
state germane pe baza dreptului internațional.
Prin semnarea tratatului de asistență mutuală,
s-a încheiat un capitol important din raporturile
româno-est-germane, cele două țări având o bază
pentru intensificarea cooperării. Documentul
negociat timp de aproape trei ani a fost finalizat
într-o perioadă de schimbări importante în viața
internațională, care au influențat pozitiv relațiile
româno-est-germane. R. F. Germania, sub condu-
cerea lui Willy Brandt, a trecut la o politică de
destindere față de țările din Est (Ostpolitik), inclusiv
față de celălalt stat german. La 3 septembrie 1971
s-a parafat acordul cvadripartit asupra Berlinului
Occidental, el fiind semnat oficial pe 3 iunie 1972.
Pe această bază, cele două state germane au
negociat un tratat bilateral, semnat la 21 decembrie
1972. Era în curs de desfășurare, de asemenea,
procesul Helsinki, care se va finaliza la 1 august
1975.
Atmosfera din Europa a devenit mai relaxată,
iar politica de autonomie a Bucureștiului nu mai
reprezenta o amenințare directă pentru autoritățile
est-germane. Cu toate acestea, relațiile dintre
R.D.G. și România au devenit deosebit de strânse
doar odată cu declanșarea reformelor de către
---------------------------------------[IU------
Mihail Gorbaciov, la jumătatea deceniului nouă.
Refuzul modernizării sistemelor, în fruntea cărora
se aflau, i-a unit pe Nicolae Ceaușescu și Erich
Honecker, care au creat o alianță conservatoare
în Tratatul de la Varșovia, la care s-a raliat și
Cehoslovacia. Valul restructurărilor profunde din
anul 1989 i-a măturat, însă, rapid.
'Dennis Deletant, România sub regimul comunist,
ediția a Il-a revăzută, editor Romulus Rusan, în
românește de Delia Răzdolescu, Fundația Academia
Civică, București, 2006, p.153.
2	Dintre volumele privind „disidența” României în
cadrul blocului sovietic reținem: Stelian Tănase, Elite
și societate. Guvernarea Gheorghe Gheorghiu-Dej
1948-1966 București, 1998; Dennis Deletant, Ceaușescu
și Securitatea. Constrângere și disidență în România
anilor 1965-1989, București, 1995; Alexandru Oșca,
Vasile Popa, România. O fereastră deschisă în Cortina
de Fier, Focșani, 1997; Mihai Retegan, 1968. Din
primăvară până în toamnă, București, 1998; Constantin
Olteanu, România - o voce distinctă în Tratatul de la
Varșovia. Memorii 1980-1985, București, 1999; Florin
Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român,
ediția a IlI-a revăzută și adăugită, București, 2003;
Dennis Deletant, Mihail E. lonescu România and the
Warsaw Pact 1955-1989. Selected Documents,
București, 2004; Vladimir Tismăneanu, Stalinism
pentru eternitate. O istorie politică a comunismului
românesc, Iași, 2005 etc.
3	Anneli Ute Gabanyi, Cultul lui Ceaușescu,
traducere de Iulian Vamanu, cuvânt înainte de Dan
Berindei, prefață de J. F. Brown, Iași, 2003.
4	General colonel (r) dr. Constantin Olteanu, colo-
nel (r) dr. Alesandru Duțu, general maior (r) Constantin
Antip, România și tratatul de la Varșovia. Istoric.
Mărturii. Documente. Cronologie, București, 2005,
p. 41-48; Corneliu Filip, Tratatul de la Varșovia,
Târgoviște, București, 2006, p. 63-112.
5	Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond
Comitetul Central al Partidului Comunist Român.
Cancelarie, dosar nr. 59/1970, p. 5-27 (în continuare,
A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R., Cancelarie). A se vedea
și Paul Niculescu-Mizil, De la Comintern la comunis-
mul național, București, 2001, p. 530.
6	Petre Otu, Dispute privind crearea Comisiei de
Politică Externă a Tratatului de la Varșovia, în „Revista
de Istorie Militară”, nr. 5-6/2002, p. 43-4 7.
7	A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. Secția Relații
Externe, dosar nr. 5/1965, p.125.
8	A.N.I.C., fond Comitetul pentru Presă și
Tipărituri, dosar nr. 30/1967, p. 63-65, 153.
9	A.N.I.C., fond C.C al P.C.R., Cancelarie, dosar
nr.13/1967, f.4-6; Comitetul pentru Presă și Tipărituri,
dosar nr.30/1967, p. 63-65, 153.
10	Ibidem, f. 2.
11	Ibidem, f. 3.
12	Mircea Malița, Tablouri din Războiul Rece.
Memorii ale unui diplomat român, București, 2007,
p. 142-143.
13	A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R., Cancelarie, dosar
nr. 79/1967, f. 21-25.
14	Pentru această problemă a se vedea, între altele,
Petre Otu, Războiul de șase zile o nouă problemă
pentru Tratatul de la Varșovia, în „Revista de Istorie
Militară”, nr. 3/2002, p. 3-7; Mihail E. lonescu, Războiul
de șase zile și relațiile României cu Occidentul, în
„Revista de Istorie Militară”, nr. 3-4/2007, p. 30-43.
15	Romania and the Mărsaw Pact, 1955-1989, voi.
I, Document reader compiled for the International
Conference „Romania and the Warsaw Pact”, 3-6
october 2002, Bucharest, Romania, p. 491.
16	A.N.I.C., fond C.C. al RC.R., Cancelarie, dosar
nr. 93/1970, f. 3-11.
17	A.N.I.C., fond C.C. al RC.R., Cancelarie, dosar
nr. 123/1970, f. 52-53.
POLITICAL -MILITARY ROMANIAN EAS T GERMAN
RELATIONS BETWEEN 1965 AND 1975
The study approaches Romanian-East German relations in the first period of the Cold War, respectively
until the Conference on Security and Cooperation in Europe, held in Helsinki (1975). In the first part, the
author analyses the geopolitica! and geostrategic position of the two countries in the framework of East
European block, controlled by Soviet Union, emphasizing similarities and differences. Ulterior, are
investigated the relations between Berlin and Bucharest along sixth and seventh decade of the XXth Century.
Despite the two were “allied comrades” and had the same political regime, of neostalinist essence, the
bilateral reports knew moments of tension. The main cause was the autonomy politics of Romania in the
framework of the Warsaw Treaty which materialized, among others, in the establishment in 1967 of
diplomatic relations with the other German state - Federal Republic of Germany. Only after adoption by
the Govern in Bonn of “Ospolitik” and endorsement of quadripartite agreement over Berlin, the Romanian
- East German relations have improved. As an expression of this new course it was signed in 1972 the Mutual
Assistance Treaty between the two countries.
---1 24 |------------------------------------------■ Revista de istorie militară ■-
■ România șl Germania, de o parte
și de alta a Cortinei de Fier
PLANURILE EST-GERMANE PENTRU
„OPERAȚIA BERLIN"*
dr. WINFRIED HEINEMANN
Republica Federală Germania
1.	Statutul Berlinului
Punctul de plecare pentru orice analiză a politicilor
și strategiilor Berlinului pe timpul Războiului Rece
trebuie să fie statutul particular al c apitalei Germaniei
ca întreg, pe parcursul întregii perioade.
La 30 aprilie 1945, capitala Reichului s-a predat
trupelor sovietice comandate de mareșalul Jukov,
lăsând Armata Roșie să preia controlul efectiv al
întregului oraș. Generalul Bersarin a fost numit
comandant al Berlinului, iar în timp ce trupele sale
jefuiau și violau pe străzile orașului, el și-a asumat
sarcina de a face aprovizionarea și administrația
de bază, de a îndepărta molozul și de a repune orașul
în mișcare - literalmente - căci bombardamentele
anglo-americane, precum și luptele de stradă
întrerupseseră în fapt toate liniile de comunicații.
încă înainte de Conferința de la Potsdam ce
urma să determine detaliile Politicii de Ocupație a
Aliaților pentru toată Germania, sovieticii au permis
Aliaților vestici să preia sectoarele Berlinului care
le fuseseră alocate, în schimbul retragerii anglo-
americanilor din părți largi ale Germaniei de Nord
și Centrale pe care aceștia le cuceriseră, dar care
urmau să fie parte a Zonei Sovietice de Ocupație.
Conferința de la Potsdam s-a încheiat cu un
acord neoficial care nu a avut niciodată vreun statut
legal, dar a fost larg acceptat: cele trei puteri (Marea
Britanie, Uniunea Sovietică și Statele Unite) au
căzut de acord ca Franța să fie acceptată drept a
patra putere de ocupație și ca fiecare putere să
ocupe o zonă diferită. Teritoriile germane de la est
de linia Oder-Neisse urmau a fi cedate statului
polonez în schimbul Poloniei de Est, care devenea
parte a Uniunii Sovietice.
Berlinul era divizat în patru sectoare, britanicii
cedând francezilor o parte a sectorului lor, astfel
încât aproximativ jumătate din Berlin (întreaga
parte de Est, plus „Mitte”, partea centrală unde
fusese sediul guvernului) forma sectorul sovietic,
americanii controlau SudVestul, britanicii Vestul,
iar francezii Nord-Vestul orașului.
Berlinul de Vest a ajuns astfel o enclavă în
interiorul zonei sovietice de ocupație, devenită mai
târziu Republica Democrată Germană (R.D.G.),
situat mai aproape de granița cu Polonia decât de
Germania de Vest. în timp ce accesul aerian a fost
convenit contractual, accesul terestru - atât cel
pe șosele, cât și cel feroviar - a fost mai dificil.
Adesea, crizele din Berlin își aveau originea în
încercările sovietice sau est-germane de a controla
accesul dinspre vest către sectoarele lor, deter-
minând perioade de creștere a tensiunilor.
întregul Berlin era considerat ca fiind demili-
tarizat; de exemplu, cetățenii bărbați din Berlinul
de Vest nu puteau fi încorporați și nicio prezență a
Bundeswehr-ului (Rrțele Armate Federale) nu era
permisă în oraș. De cealaltă parte a frontierei,
Berlinul de Est a fost declarat ca fiind parte inte-
grantă a statului est-german, R.D.G., ceea ce strict
vorbind nu era. De aici, repetarea aproape rituală
aîntregii denumiri: „Berlin, capitala R.D.G.”. Drept
* Comunicare prezentată la Seminarul româno-german desfășurat la București, în octombrie 2007.
■ Revista de istorie militară ■---------------------------------------------------1 25 [■
■ De gardă la Poarta
Brandenburgului. Pe zidul
Berlinului, bine iluminat,
nu trebuie să treacă nici
pasărea
consecință, personalul militar din Germania de Est
a fost dislocat în oraș și au fost organizate mari
parade militare, asemenea celor din celelalte state
socialiste. Comandanții vest-germani protestau cu
regularitate împotriva acestora, dar nu au fost
capabili să schimbe nimic.
2.	Originile Armatei Populare Naționale
La sfârșitul anilor ’40, sovieticii au îndemnat
noul guvern est-german, controlat de socialiști, să
creeze for mațiuni armat e. Treptat, „Poliția Populară
încazarmată”, după nume o forță de poliție pentru
asigurarea ordinii publice, a fost transformată în
realitate într-o armată complet echipată. în 1956,
a fost convertită în ceea ce era cunoscut oficial
drept „Armata Populară Națională” (APN). întoc-
mai ca omologului său vest-german, Bundeswehr-
ul, Armatei Populare Naționale i-a luat timp să se
dezvolte. Abia în anii ’60 au fost încadrate cu per-
sonal toate formațiunile, antrenate și echipate
complet cu sisteme de armament sovietic.
Ofițerii superiori au fost, bineînțeles, instruiți
în Uniunea Sovietică, în timp ce „consilieri” militari
sovietici erau prezenți în toate structurile până la
nivel de regiment. Sloganul zilei era „A învăța de la
Uniunea Sovietică înseamnă a învăța cum să
învingi”. Toată planificarea operațională și
strategică era făcută în cadrul Statului Major
General Unificat al Pactului de la Varșovia, de către
sovietici, căci cel mai înalt grad militar din Statul
Major General Unificat era de general-maior.
Diviziile est-germane erau parte componentă a
primelor fronturi strategice, care ar fi suferit
pierderi majore în caz de război. Forțele terestre,
aeriene și navale au fost complet integrate în
structurile de comandă ale Pactului de la Varșovia,
permițând liderilor militari est-germani să-și asume
comanda operațională, cel mult, la nivel de divizie.
Totodată, o forță armată puternică de 170 000 de
militari nu putea echilibra balanța față de forța
sovietică din R.D.G., care nu a scăzut niciodată
sub 300 000 de militari, înainte de 1990. Pentru
toate interesele și scopurile, APN părea o mario-
netă a Armatei Sovietice „prietene”, după cum era
numită în mod oficial, dar și cinic uneori. Totuși,
pe parcursul anilor ’70, armata est-germană părea
a-și fi asumat responsabilitatea unor operații mai
mult sau mai puțin independente: Comandamentul
Forțelor Terestre est-germane urma să conducă
operațiile de cucerire a Berlinului de Vest în caz de
război.
3.	Primele planuri
Deocamdată, nu suntem în măsură să afirmăm
cu exactitate când au primit est-germanii această
misiune, sau de ce aceasta a fost pusă sub control
est-german. în general, sovieticii erau dornici să-
și păstreze responsabilitățile asupra Berlinului
vizavi de Aliații vestici, așa cum de exemplu punctul
de control de frontieră pentru Națiunile Aliate a
fost încadrat doar cu personal sovietic până în 1990.
în 1971, continua dispută asupra drepturilor
Aliaților în Berlin a fost încheiată printr-un acord
■ Revista de istorie militară ■
cvadripartit, care definea drepturile și obligațiile celor
patru puteri. Rămâne încă deschis dezbaterii dacă
acest acord a determinat decizia sovietică de a
transfera asupra APN responsabilitatea unei posibile
operații în Berlin, sau dacă aceasta s-a datorat mai
degrabă unei pregătiri sporite a trupelor APN.
în 1960, APN a format Batalionul 5 Infanterie
Motorizată, staționat în Prora, Ruegen. Acesta a
fost imediat instruit ca un batalion de parașutiști și
a fost redenumit în 1962 „Batalionul 5 de
Parașutiști” („Fallschirmjăgerbataillon 5"). De la
începuturile sale, batalionul a fost parte a
Districtului Militar 5 din nordul R.D.G.. Nu există
indicații că acesta s-ar fi antrenat vreodată pentru
altceva decât pentru lovirea în adâncime a teri-
toriilor din nordul Germaniei; exercițiile includeau
teme precum ocuparea podurilor din spatele
dispozitivului inamic.
în 1972, batalionul a fost din nou redenumit,
devenind „Batalionul de Parașutiști 40”
(„Fallschirmjăgerbataillon 40"), aflat în subor dinea
directă a Comandamentului Forțelor Terestre
(Landstreitkrăfte), staționate în Potsdam, Statul
Major General al armatei est-germane, care fusese
format la 1 decembrie 1972. în 1981, batalionul s-a
mutat în barăci noi în afara zonei de antrenament
Lehnin, la câțiva kilometri Sud-Vest de Potsdam,
într-un raion special amenajat pentru instruirea
acestei formațiuni. Având în vedere timpul obișnuit
de construire în circumstanțele existente în R.D.G.,
pare corectă ipoteza că decizia de construcție, atât
a zonei de antrenament, cât și a barăcilor, trebuie
să fi fost luată la începutul anilor ’70.
4.	Exercițiile
Acum, istoria armatei est-germane pune o
problemă de surse istorice. în arhivele germane
nu au rămas planuri operative - în primul rând
deoarece nu au fost emise multe documente către
autoritățile est-germane, iar acelea care au fost
emise au fost returnate Moscovei în vara anului
1990, fiind indisponibile acum. Totuși, ceea ce există
sunt mari cantități de documente legate de diverse
exerciții de stat major și comandă („Komman-
dostabstibung”).
Nu este deloc evident că exercițiile reprezintă
o planificare de război pe baze de reciprocitate.
Aceasta este în mod special adevărat pentru
sistemele socialiste cu simțul lor paranoic de
secretizare. Pare plauzibil că exercițiile nu repre-
zentau planuri concrete prea apropiate de realitate
----■ Revista de istorie militară ■----------------
pentru a evita eventualele breșe de securitate.
Totuși, pe de altă parte, este improbabil ca forma-
țiunile militare să exerseze continuu misiuni cu
care nu vor fi confruntate în război.
Din evidența zvonurilor despre planurile de
război asupra Poloniei și a exercițiilor poloneze, se
pare că ele se suprapun considerabil. Sperăm într-
o adâncire a cercetărilor poloneze în acest caz.
însă, dacă procedura poloneză era de a modela
exercițiile în mod apropiat de planificarea reală,
pare realist să presupunem că aceasta era valabil
pentru toate statele Pactului de la Varșo via. Așadar,
pentru moment consider că o abordare validă este
discutarea planurilor de război est-germane pe baza
exercițiilor.
Formațiuni mari est-germane, precum Regi-
mentul 40 asalt aerian (Luftsturmregiment) și
predecesorii săi, nu s-au pregătit pentru luptă în
zonele amenajate pe parcursul anilor ’60. Totuși,
există o excepție notabilă: într-un exercițiu în toamna
anului 1967, Divizia 1 motorizată de pușcași și
Comandamentul Trupelor de Grăniceri Centru
(Grenzkommando Mitte-GKM), trupele de grăni-
ceri staționate în Berlin, s-au antrenat pentru înă-
bușirea revoltelor armate pe străzile Berlinului de
Est1.
Toate acestea s-au schimbat la începutul anilor
’70. Exercițiul Pactului de la Varșovia „Frăție de
arme - 70" („Waffenbriiderschaft - 70"), primul
exercițiu combinat de amploare din R.D.G., a
prezentat un dispozitiv de luptă al unui regiment al
trupelor de grăniceri pentru anihilarea forțelor
inamice într-un oraș mic. Acesta se desfășura în
zona de antrenament a trupelor de grăniceri din
Streganz, la sud-est de Berlin, iar evaluarea internă
a calificat dispozitivul drept „foarte bun”. Divizia 1
mecanizată de pușcași, staționată în Potsdam, a
fost desemnată în decembrie 1973 să conducă un
exercițiu cu numele de cod „Turnir-73" („Turnier-
73"), pentru studierea „Organizării și conducerii
operațiilor combinate de cucerire a unui oraș mare
din apropierea frontierei, fără utilizarea armei
nucleare”. Orașul în cauză era Magdeburg.
Ceea ce este interesant este faptul că exercițiul
trebuia desfășurat împreună cu Comandamentul
Trupelor de Grăniceri Centru (GKM), formațiunea
de grăniceri din jurul Berlinului de Vest. Trupele
de grăniceri au încetat a fi parte a APN în ianuarie
1974, astfel încât ele nu contau ca trupe militare în
tratativele pentru Reducerea Reciprocă a Balanței
de Forțe desfășurate la Viena. Totuși, ele au con-
■ întâlnire între aliați
în Berlinul de Est.
N. S. Hrușciov și Walter
Ulbricht, întâmpinați de
generalul-maior Helmut
Poppe
tinuat să se subordoneze Ministerului Apărării al
Germaniei de Est și, așa cum arată exercițiul, au
continuat să fie considerate ca formațiuni militare
ofensive în cazul unui conflict armat. De fapt,
Comandamentul Trupelor de Grăniceri Centru, cu
cele câteva regimente ale sale, incluzând un
regiment de artilerie și formațiuni substanțiale de
geniu, era considerat o forță de dimensiunea unei
divizii.
Practic, regimentele Comandamentului Trupe-
lor de Grăniceri Centru au fost construite după
succesul dispozitivului prezentat în exercițiul
„Frăție de arme - 70", din august 1973, când două
regimente de grăniceri au executat misiunea
„Regimentul Trupelor de Grăniceri în ofensivă
asupra unui oraș”, făcând din nou uz de amenajările
de la Streganz. în 1974, a fost repetată aceeași
combinație a Diviziei 1 motorizată de pușcași cu
GKM, într-o misiune identică - o indicație a faptului
că, probabil, nu toate rezultatele exercițiului din
1973 fuseseră favorabile.
Lucrurile au continuat în același mod pe
parcursul anilor ’70. Un aspect interesant este un
exercițiu de geniu din 1977, desfășurat tot la
Streganz și organizat de formațiunile de geniu ale
Comandamentului Trupelor de Grăniceri Centru
(GKM) pentru a demonstra metodele de străpun-
gere a fortificațiilor și obstacolelor de frontieră. în
fond, Zidul Berlinului fusese construit pentru a
împiedica trecerea în Berlinul de Vest și ar fi format
un obstacol major în fața oricărui atac direct asupra
orașului. Alte zone de antrenament, în afară de
Streganz, inclusiv cele aparținând APN, au fost
echipate cu imitații ale Zidului Berlinului, pentru a
permite antrenamentele pe acest teren dificil -
inclusiv datorită faptului că autoritățile din R.D.G.
nu doreau să arate soldaților lor cum să treacă mai
ușor în vest.
5.	Cercetarea
Intr-o serie de exerciții din anii '80, APN a
continuat planificarea unei operații în Berlin. Este
notabil faptul că, aceasta implica seria de exerciții
cu numele de cod „Turnir”, numite mai târziu
„Bordkante”. Invariabil, acestea presupuneau că
forțele americane, britanice și franceze, fiecare
aproximativ de dimensiunea unei brigăzi, fuseseră
imobilizate într-un oraș mare. în timp ce orașul cu
pricina diferea (în „Turnir” din 1973 fusese
Magdeburg, alt exercițiu planificase străpungerea
Hamburgului, iar exercițiul „Bordkante-89", care
nu a fost ținut niciodată, se presupune că a fost
regizat pentru orașul Leipzig și împrejurimile
acestuia), forțele participante au rămas identice:
nucleul era mereu format din Divizia 1 motorizată
de pușcași și trupele de grăniceri GKM.
Să facem o introspecție a exercițiului „Bordkante-
8^". Alături de binecunoscutele participante, Divizia
1 motorizată de pușcași și GKM, a fost desemnat să ia
parte și Batalionul 40 parașutiști - pentru prima dată,
28
■ Revista de istorie militară ■
după cum arată sursele noastre. De asemenea, a fost
implicată și Brigada 6 motorizată de pușcași
independentă sovietică. Amplasamentul trebuia să
fie Magdeburg, un oraș străbătut de râul Elba, care se
presupunea a fi sub controlul al câte unei brigăzi
americane, britanice și franceze. Pentru sporirea
secretizării, toate numerele au fost mărite cu 20 -
rezultând Divizia 21, Batalionul 60 Parașutiști și,
respectiv, Brigada 26.
întreaga operație trebuia să fie executată de
către un „Grup de Forțe Speciale”, aceasta fiind
denumirea pe timp de război a Comandamentului
Forțelor Terestre. Ir onic, eventuala operație Berlin
a fost planificată și ar fi fost comandată din aceleași
barăci care găzduiesc acum Comandamentul
Operațional al Bundeswehr-ului.
Faptul că Grupul Forțelor Speciale a fost intr-
adevăr creat ca o structură pe timp de război este
indubitabil: fiind special menționat în Directiva de
Comandă a APN și a Trupelor de Grăniceri pe timp
de război, din mai 1985 și urmând să primească
comanda și controlul Diviziei 1 a Regimentului 40
asalt aerian și a GKM3. Exercițiul „Bordkante-85" a
servit testării noilor aranjamente și proceduri, iar
rezultatele par să fi fost neconvingătoare. Un grup
special de control a fost trimis de Ministerul Apărării
Naționale pentru a verifica concordanța pregătirilor
pentru exercițiu cu planurile reale4, iar raportul lor
a arătat că acesta fusese primul exercițiu de acest
fel din 1973. în general, „nivelul de pregătire
demonstrat de formațiunile implicate a subliniat
necesitatea unor asemenea exerciții”. Din perspec-
tiva acestei exprimări părea legitimă concluzia că
organizarea exercițiului era o dovadă a existenței
planurilor reale pentru situații de urgență.
Pentru îmbunătățirea eficienței a fost inițiată o
întreagă serie de studii, cea mai notabilă fiind o
disertație de doctorat a colonelului, mai târziu
generalul-maior, Bruno Petroschka: „Asupra opera-
țiilor ofensive de cucerire a unei arii intens popula-
te, fără utilizarea armamentului nuclear”, accepta-
tă de Academia Militară „Friedrich Engels” din
Dresda în 1985. Petroschka fusese locțiitorul co-
mandantului pentru operații al Comandamentului
Forțelor Terestre, structură car e în termeni NATO
s-ar numi ,J3". Această lucrare era parte integrantă
a unui efort de studiu mai amplu, implicând și o altă
disertație plus o serie de lucrări mai mici, precum
și un studiu despre bătălia de la Stalingrad, elaborat
de Institutul de Istorie Militară din Potsdam.
Toate acestea, plus rezultatele exercițiului
„Bordkante-85” au demonstrat că numărul, dimen-
siunea și structura orașelor moderne mari erau
----■ Revista de istorie militară ■------------
foarte diferite de acelea ale orașelor din timpul
celui de-al Doilea Război Mondial5. Concluzia trasă
a fost aceea că în scopul executării rapide a
loviturilor în adâncime a teritoriului inamic trebuiau
ocolite sau evitate marile aglomerări urbane. în
martie 1986, Ministerul Apărării al Germaniei de
Est a dispus că hotărârea de ocolire sau asalt asupra
unui oraș trebuia luată de către comandantul
suprem al frontului de luptă - în toate cazurile un
ofițer sovietic6. în anii ce au urmat, aceste exerciții
au fost executate anual - probabil datorită rezulta-
telor mai puțin satisfăcătoare ale exercițiului
„Bordkante-85”. în privința planificării, exercițiile
„Bordkante-86” și-87 au rafinat în continuare ideile
inițiale, fără însă a le modifica în mod semnificativ'.
O modificare minoră a fost făcută în „Bord-
kante-89”, când scopul principal al Gr upului de Forțe
Speciale în lupta pentru Leipzig a fost acela de a
împărți forțele vestice în cel puțin două sectoare
încă dintr-un stadiu incipient - imitând bătălia de
la Stalingrad. Aparent, câțiva comandanți est-
germani păreau să creadă că experiențele celui
de-al Doilea Război Mondial ar putea fi totuși utile
- dar, bineînțeles, numai cele sovietice.
6.	Planurile finale
Când primii ofițeri vest-germani au sosit la
Strausberg, unde era amplasat Ministerul Apărării
Naționale al Germaniei de Est, numit anterior
Ministerul pentru Dezarmare și Apărare, se pare
că au găsit mormane de documente, dintre care
multe fuseseră pierdute probabil în timpul săptămâ-
nilor agitate, anterioare datei de 3 octombrie 1990,
ziua unificării naționale. în orice caz, un ofițer al
Bundeswehr-ului, care a ajuns în Est mai devreme,
a scris mai târziu despre planurile pentru o operație
în Berlin. Din articolul său, combinat cu documen-
tele încă existente, poate fi intuit conținutul a ceea
ce fusese planificat. De fapt, puterile vestice și-au
luat cu ele planurile de apărare a Berlinului de Vest
și nu le-au desconspirat încă, astfel încât într-un
fel cunoaștem mai multe despre planurile est-
germane pentru un atac asupra Berlinului de Vest
decât despre planurile vestice de apărare a orașului.
Operația Berlin a primit numele de cod „StoB”
(Atac, înaintare), iar mai târziu „Zentrum”. Doar
ofițerii autorizați special pentru documentele
operației „StoB”/„Zentrum” aveau acces la planu-
rile relevante, care erau păstrate la secret chiar și
pentru ofițerii care altfel aveau aprobare pentru
accesul la materiale ultrasecrete.
Dincolo de formațiunile mari menționate an-
terior, au fost adăugate elemente auxiliare, multe
---------------------------------------[29~|---
dintre acestea incluzând un batalion de semnalizare,
unul de artilerie și unul de stat major, fiind numerotate
„40” (la fel ca Regimentul asalt aerian), pentru a
indica apartenența lor organică la Comandamentul
Trupelor Terestre. în total, circa 35 000 de oameni,
puțin sub 400 de tancuri de clasă medie, cca 450 de
piese de artilerie și 40 de elicoptere au fost desemnate
să participe la exercițiu.
Toate acestea nu includ forțele sovietice. Au
existat zvonuri că mai mult de o brigadă ar fi putut fi
implicată, dar este totuși puțin probabil. Dacă într-
adevăr încă două divizii sovietice fuseseră alocate,
aceasta ar fi înseninat că sovieticii ar fi furnizat
majoritatea forțelor, făcând impr obabil ca un german
să fie pus la comandă. Dimpotrivă, faptul că brigada
sovietică era aproape de dimensiunea unei divizii
complete pare să indice că sovieticii nu doreau să
plaseze vreunul din comandanții lor de divizie sub
comandă est-germană.
Conceptul operațional era frumos prin simpli-
tatea sa. în timp ce era prevăzut un atac concentric,
din toate direcțiile, efortul principal urma să vină
de-a lungul a două axe majore: geniști special
antrenați ar fi pus la pământ Zidul Berlinului în locuri
anume alese, iar prin breșele astfel formate avea să
atace din vest Divizia 1 motorizată de pușcași și să
forțeze axa principală est-vest, prin Spandau,
construită în anii 1930 de Albert Speer, pentru a
încerca să ajungă la podul de la Kaiserdamm, unde
axa est-vest intersectează autostrada nord-sud. Din
est, în principiu dinspre Poarta Brandenburg, ar fi
atacat pe aceeași axă, atât Brigada 6 sovietică, cât și
GKM, forțând înaintarea către vest și sperând să se
întâlnească cu ceilalți atacatori îndreptându-se spre
est de podul Kaiserdamm.
Evident, ideea principală era de a secționa
sectoarele de vest în două înainte ca cei trei Aliați
să-și poată concentra forțele. De partea cealaltă,
din câte știm, Aliații planificaseră să renunțe la
porțiuni ale Berlinului de Vest și să se concentreze
în zona Kaiserdamm, cu cartierul general opera-
țional lângă stadionul olimpic, în sectorul britanic,
dar sub comanda generală a SUA.
Britanicii ar fi avut probleme majore retrăgân-
du-se în acea zonă, deoarece sectorul lor era divizat
de râul Havel care se revarsă formând aproape un
lac. Singurele poduri peste râu sunt în Spandau,
acesta fiind motivul pentru care Spandau fusese o
fortăreață încă din timpuri medievale. Cu toate
acestea, infanteria britanică a fost încartiruită pe
extrema sud-vestică la Kladow, pentru a proteja
—noi--------------------------------------------
baza aeriană britanică din Gatow, în apropierea
imediată a frontierei și ar fi avut probleme să ajungă
la podurile peste Havel înainte ca atacatorii să le
cucerească. Din acest motiv, britanicii aveau forțe
considerabile de geniu, incluzând câteva bacuri de
traversare a râului.
Atacul est-german complementar, de-a lungul
autostrăzii AVUS ce trece de la sud-vest către nord-
est, a fost proiectat să taie această posibilitate de
retragere.
Berlinul de Vest avea trei aerodr omuri, unul în
fiecare din cele trei sectoare. Evident, aerodromul
britanic de la Gatow avea să fie cucerit imediat,
dar Regimentul 40 asalt aerian urma să aterizeze
la Tegel și Tempelhof, în sectoarele francez și
american, pentru a asigura imediat controlul
tuturor comunicațiilor aeriene. Simultan, forțele
speciale ar fi atacat postul de ascultare american
de la Teufelsberg și instalația de cercetări nucleare
de la Zehlendorf, care oricum era destul de aproape
de frontieră.
în Berlinul de Vest, exista o grupare secretă
comunistă, de dimensiuni reduse, dar pregătită
eficient. Aceasta era însărcinată cu diverse misiuni
de sabotaj, în special menite să împiedice mișcarea
trupelor Aliate. De fapt, în timp ce Stasi a presupus
întotdeauna că forța de poliție împotriva revoltelor
din Berlinul de Vest va fi utilizată ca forță militară,
rolul acesteia era de a asigura securitatea internă
a orașului asediat și de a apăra elementele critice
de infrastructură împotriva unor asemenea atacuri.
Câteva cuvinte despre dimensiunea structurilor
de informații a acestei operații. Nu a existat nicio zi
de zbor, și nicio paradă militară în Berlinul de Vest
care să nu fi fost urmărită de spionii est-germani,
atât de la Ministerul Securității Statului (Stasi), cât
și de la structurile de informații militare ale
Ministerului Apărării Naționale, ambele operând de
obicei independent una de cealaltă, dar Stasi colecta
în final toate informațiile. Dovezile colectate erau
de obicei banale. Cazul meu favorit este o fotografie,
a cărui copie din păcate nu am primit-o încă și care
prezenta un camion britanic cu remorcă, cu
explicația „echipament militar necunoscut al
ocupanților britanici”. O privire atentă ar releva că
rulota era marcată cu cuvântul „domni” (Gentelmen).
Cu toate acestea, Stasi și-a făcut lecțiile. Aveau
liste ale cetățenilor Berlinului de Vest care urmau
să fie arestați imediat, incluzând adresele și
numerele de telefon. Amplasamentele militare,
politice, financiare și culturale urmau a fi
-----------■ Revista de istorie militară!-------
securizate. O administrație Stasi a Berlinului de
Vest urma să fie formată din aproximativ 600 de
posturi. O soartă crudă i-ar fi așteptat pe toți vest-
berlinezii cu funcții de conducere.
în toate documentele, situația care ar fi condus
la o escaladare militară în Berlin și împrejurimi era
caracterizată de un atac al NATO, de obicei într-o
țară îndepărtată, cum ar ii un atac al Turciei asupra
Bulgariei. Ceea ce pare sigur este că o operație în
Berlin ar fi putut fi executată numai ca parte a unui
război total în Europa, niciodată de sine stătătoare.
Nu știm dacă sovieticii au planificat vreodată
declanșarea unui asemenea război. Dacă un
asemenea război ar fi implicat o bătălie pentru Berlin,
sau dacă Berlinul ar fi fost lăsat deoparte - precum
alte orașe importante din Germania de Vest, după
cum presupune Tom Clancy în cartea sa bine
informată „Red Storm Rising”, este iarăși neclar.
Ceea ce putem spune este că nu era prevăzută
utilizarea armelor nucleare în zonele oraș. Este
incert dacă aliații vestici au depozitat vreodată arme
nucleare în oraș, dar o asemenea desfășurare ar fi
putut conduce la indezirabila dilemă între a le lăsa
să cadă în mâinile inamicului, sau a le utiliza.
Din punct de vedere politic, pare interesant că
sovieticii ar fi acordat controlul acestei operații est-
germanilor exact într-un moment când aceștia
semnaseră un acord pe termen lung cu cei trei
parteneri de ocupație asupra statutului viitor al
Berlinului de Vest. Includerea unei brigăzi sovietice
într-un un moment critic pare să indice că sovieticii
nu doreau să se retragă total din operație, lăsând
responsabilitatea partenerilor mai mici, sau că nu
doreau să-i înfrunte direct pe Aliații vestici ca să nu
ofere un pretext pentru o escaladare nucleară.
Evident, nu aceasta era problema. Poate că au vrut
să susțină suveranitatea est-germanilor într-un
moment în care aceștia tocmai semnaseră un acord
care atenta la integritatea teritorială a Germaniei
de Est, dându-le Aliaților vestici drepturi și acces la
Berlinul de Vest? Nu putem ști, iar eu sunt bucuros
că nu am aflat răspunsul pe calea cea dură.
1	MfNV. Stv CdS fur operative Fragen. Plan der
Durchfuhrung der Truppeniibung mit der 1. MSD, der
Stadtkommandantur und Teilen der Grenztruppen
Berlin, 18.06.1966. BA-MA VA 01/21439.
2	MfNV. Befehl Nr. 52/85 [...] uber die Vor-
bereitung und Durchfuhrung der Kommandosta-
bsiibung „Bordkante-85" vom 17.06.1985. BA-MA DVH
7/45656, f. 42-52.
3Direktive Nr. 1/85 des MfNV uber die Fiihrung
der N ationalen Volksarmee und der Grenztruppen im
Kriege. BA-MA, DVW 1/104209.
4	Helmut, Gbpel, Die Berlin-Operation, în: „NVA -
Anspruch und Wirklichkeit nach ausgewăhlten
Dokumenten, hg. von Klaus Naumann”, Berlin 1993,
pp. 286-300, p. 288.
5	LaSK. Stv Chef und Chef des Stabes: Bericht zur
Auswertung der einseitigen zweistufigen Komman-
dostabsiibung mit der 1. MSD und dem GK-Mitte
„Bordkante-85" vom 01.07.-05.07.1985. BA-MA DVH
7/45656, f. 4-41.
6	MfNV. Richtlinie Nr. R 250/8/034 fur Kampfhan-
dlungen um und in Ballungsrăumen und Stădten. BA-
MA, DVH 7/447 62.
7	Vorschlag fiii' die Durchfuhrung des Kriegsspieles
„Bordkante-87” vom 15.09. bis 17.09.1987 vom
01.09.1987. BA-MA DVH 7/45668, f. 1-6.
traducere de MONA ELENA SIMINIUC
EAST GERMAN PLANS FOR A „BERLIN OPERATION”
The starting point of Betlin’s politics and strategies analysis during the Cold War is the particular
statute of the capital of Germany as a whole, starting with April 30“’, 1945, when it surrender to Soviet
troupes commanded by Marshall Zhukov.
West Berlin, formed by the three sectors, American, British and French, constituted an enclave within
the Soviet occupation zone which bccame the German Democratic Republic.
There are mentioned the origins of National Popular Army, the first East German plâns regarding
Western Allies. and miscellaneous general staff and command trainings. planning of an operation in Berlin
and the final plâns for Occidental’s Berlin occupation.
■ Revista de istorie militară ■
] 31 [
■	România șl Germania, da o parta
și de alta a Cortinei de Fier
ARMATA REPUBLICII DEMOCRATE
GERMANE ÎN ANII 1970
$1 POLITICA DE DESTINDERE*
dr. RUDIGER WENZKE
Republica Federală Germania
Pentru Republica Democrată Germană
(R.D.G.), anii ’70 au debutat cu o puternică lovitură.
Demiterea, la 3 mai 1971, a liderului Partidului
German al Unității Socialiste, Walter Ulbricht, și
ascensiunea la putere a fostului său prinț al co-
roanei, Erich Honecker, care era controlat de Mos-
cova, a introdus un nou stadiu în dezvoltarea statului
german de est1. La prima vedere, această schim-
bare de putere părea a fi importantă numai pentru
politica internă, totuși implicațiile sale în politica
externă și militară nu pot fi neglijate, după cum nu
poate fi neglijat nici largul lor impact.
Uniunea Sovietică, în particular, era interesată
de stabilirea unor legături tot mai apropiate cu
R.D.G., care să nu mai permită particularități
politice ale conducerii Partidului German al Unității
Socialiste, în stilul lui Walter Ulbricht. De la început,
liderul Partidului Comunist al Uniunii Sovietice,
Leonid Brejnev, l-a atenționat foarte clar pe
succesorul lui Ulbricht, când l-a informat, într-o
convorbire confidențială în 1970, că R.D.G. nu era
numai o problemă a est-germanilor, ci și una a
Uniunii Sovietice. în plus, el a spus literalmente:
„Avem forțe în țara voastră. Erich, îți spun deschis,
nu uita niciodată, R.D.G. nu poate exista fără noi,
Uniunea Sovietică, care suntem puterea și forța
ei. Fără noi, R.D.G. nu există”2.
Erich Honecker a înțeles această lecție, după
cum s-a confirmat cu prilejul Congresului al VHI-lea
al Partidului German al Unității Socialiste, care a
avut loc între 15 și 19 iunie 1971 și a devenit scena
pe care s-a demonstrat puterea sa. în primul rând,
noul lider al partidului a confirmat în mod expres
rolul conducător al Uniunii Sovietice, precum și
modelul politic și ideologic reprezentat de
conducerea sovietică. în al doilea rând, populației
i s-a promis o epocă de aur. S-a anunțat că salariile
și pensiile vor crește, că va fi stimulată producerea
bunurilor de consum și că se va rezolva problema
spațiilor locative. în al treilea rând, se punea
problema succesului în politica externă și, mai
presus de orice, a recunoașterii internaționale a
R.D.G. și a semnificației acesteia pentru stabili-
tatea situației în Europa. Clarificarea problemei
Berlinului de către puterile victorioase ale celui
de-al Doilea Război Mondial în Acordul celor Patru
Puteri, precum și intrarea în aplicare a Tratatelor
de la Moscova și Varșovia erau importante pietre
de hotar. Un punct de turnură a fost semnarea
Tratatului de bazăla21 decembrie 1971, care regle-
menta dezvoltarea relațiilor de bună vecinătate
între R.D.G. și R.F.G., pe baza egalității în drepturi,
și care a însemnat de fapt recunoașterea interna-
țională a R.D.G. Tratatul de bază a fost, de ase-
menea, de mare importanță din punct de vedere
european, deoarece privea problema renunțării la
utilizarea forței și confirma granițele existente în
Europa. După cum este general cunoscut, acesta
includea prevederile de securitate care au format
fundamentul pentru începerea Conferinței pentru
* Comunicare prezentată la Seminarul româno-german desfășurat la București, în octombrie 2007.
|32|
■ Revista de istorie militară ■
Securitate și Cooperare în Europa (CSCE) și al
negocierilor pentru reducerea reciprocă a trupelor
și armamentului în Europa Centrală.
Conform voinței sovieticilor și a lui Erich
Honecker, „întărirea” generală a R.D.G., după cel
de al VlII-lea Congres al Partidului German al
Unității Socialiste, se datora nu numai economiei,
politicilor interne, externe și culturii, ci și forței
militare. în înțelegerea comuniștilor, întărirea
puterii militare a fiecărei țări socialiste în parte
era în mod explicit o sarcină vitală „pentru schim-
barea pe viitor a balanței internaționale de putere”,
în particular împotriva tendințelor internaționale
de destindere3. De aceea, nu este de mirare că în
politica sa de „perfecțiune” planificată, Honecker
a acordat mare atenție apărării naționale.
Armata Populară Națională (APN), compusă din
170 000 de militari a fost cel mai important ele-
ment armat al R.D.G., reprezentând fundamentul
sistemului „socialist național de apărare”. Principala
sa funcție era focalizată pe apărarea țării împotriva
agresiunilor externe. De la începutul anilor 1960,
nu s-a mai intenționat utilizarea forței APN în
interiorul țării*.
De la formarea oficială a APN, în 1956, sarcina
sa militară a fost caracterizată de statutul de aliat
și de doctrina militară sovietică. Forțele armate
ale R.D.G. au avut doar un spectru limitat de
concepte de doctrină militară proprie și idei
strategice. în caz de război, APN nu ar fi acționat
independent. Forțele terestre ale APN cu șase divizii
active și cinci divizii mobilizate ar fi fost subor-
donate Comandamentului suprem sovietic, așa
cum ar fi fost și Marina Populară în cadrul Flotei
Baltice Unite, iar forțele aeriene în cadrul
sistemului de apărare al Forțelor Armate Unite.
în anii 1970, Armata Populară Națională a
R.D.G. a asistat la începutul unei faze caracterizată
în principal de creșterea puterii de luptă, o dezvol-
tare planificată a dezvoltării profesionale, și o spori-
tă ideologizare. La fel ca înainte, toate eforturile
au fost concentrate asupra sporirii și îmbunătățirii
permanente a pregătirii de luptă, scop în care cel
puțin 85% din personal trebuia să fie prezent.
în doar câțiva ani, aproape 14 miliarde de mărci
est-germane au fost cheltuite pentru a procura ar-
mament nou, echipament și infrastructură și, de
asemenea, pentru a îmbunătăți serviciile și condi-
țiile de viață ale militarilor Armatei Populare
Naționale și ale Trupelor de Grăniceri. Efectivele
de personal ale APN au rămas, însă, relativ
----■ Revista de istorie militară ■------------
constante. Aceasta s-a datorat mai mult situației
dificile a forței de muncă din R.D.G. decât lipsei de
voință a armatei. Pentr u conducerea APN și pentr u
autoritățile sovietice directoare era important ca
forțele armate ale R.D.G. să nu piardă contactul
cu noile realizări ale tehnologiei sistemelor de ar-
mament, sau cu cele de comandă și control al
forțelor armate.
Aceasta era o necesitate deoarece unitățile
operativ-tactice ale APN urmau să acționeze în
cadrul unei coaliții și acolo în strânsă cooperare cu
Armata Sovietică, în special cu Grupul Forțelor
Sovietice din Germania, staționat în R.D.G. în
interesul operațiilor întrunite, era necesar ca APN
să dispună de echipament, structură și armament
similare, precum și de un înalt grad de instruire și
o pregătire ridicată de luptă. înainte de orice, s-a
acordat atenție dezvoltării calității factorilor care
determinau puterea de luptă, cum ar fi sistemele
de rachete și tancurile. Numărul pieselor de
artilerie, doar în cadrul APN, a fost dublat în respec-
tiva decadă. în 1979, artileriei i s-a dat pentru prima
dată posibilitatea de a folosi muniție nucleară, la
mortierul autopropulsat de 152 mm.
Integrate în Sistemul Unit de Apărare Aeriană
al Pactului de la Varșovia, Forțele Aeriene au în-
cercat să-și sporească capabilitățile de luptă ale
primului eșalon al sistemului de apărare aeriană în
zona de nord a R.D.G. prin introducerea sistemelor
SAM (Security Assets Manager), cu rază mare de
acțiune și dotarea cu avioane MIG moderne. în
1971, primul regiment aviatic de vânătoare
bombardament (JBG-37) a fost organizat în cadrul
APN. în 1978, primele elicoptere de luptă de tip Mi-
24 D au intrat în serviciu5.
Organizarea Marinei Populare a R.D.G. în trei
flotile ca formațiuni relativ autonome și diferen-
țierea orientată pe misiuni a acestora în forțe de
asalt, de supraveghere, de aterizare și forțe de spri-
jin a rămas în mare parte neschimbată pe parcursul
anilor 1960, totuși, Marina a primit de asemenea
echipamente mai bune în anii 1970, odată cu
introducerea noilor nave purtătoare de rachete și
nave pentru desant, precum și a unor armamente
și tehnologii superioare6.
între anii 1970 și 1980, patru ample manevre
ale forțelor aliate din Pactul de la Varșovia, cu parti-
ciparea statelor majore și forțelor APN, au servit
promovării interacțiunii operaționale; două dintre
manevre au avut loc pe teritoriul R.D.G. Coope-
rarea politico-militară, tehnico-militară și militară
-------------------------------------------cm—
în cadrul alianței a fost în general intensificată.
Oficial, același lucru era valabil și în privința rela-
țiilor cu România, care fusese vizitată în anii 1972
și 1976 de delegații militare ale APN conduse de
ministrul apărării. în ciuda declarațiilor înfloritoare
despre frăția de arme, relațiile între cele două state
au rămas mai degrabă reci, iar nivelul cooperării
era mult sub cel de care se bucurau alte armate ale
Pactului7.
în general, se poate afirma că politica de destin-
dere nu a avut efect numai asupra structurii organi-
zatorice a forțelor armate, asupra problemelor de
armament, echipament și tehnologie, cu toate că
R.D.G. a jucat un rol activ în negocierile de la Viena
asupra reducerii reciproce a trupelor și a
armamentelor în Europa Centrală, care au început
la sfârșitul lui octombrie 1973. Din contră, mai
degrabă se poate spune referitor la APN că anii
1970, în particular, au constituit apogeul unei
modernizări extensive a echipamentului și a
consolidării puterii de luptă. Propria înarmare era
justificată oficial prin „strategia globală nestăvilit
de agresivă”8 a imperialismului și de înarmarea
NATO și a For țelor Armat e Federale (Bundeswehr),
care se pretindea a fi direcționată împotriva
socialismului. Argumente în favoarea înarmării
erau furnizate de un buget sporit al apărării în
Germania de Vest, cu 36%, în perioada dintre anii
1969 și 1973, sau de introducerea în Bundeswehr a
unor sisteme noi de armament precum tancurile
Leopard I și II, rachetele ghidate antitanc și
avioanele de bombardament de tip „Phantom”9.
în același ritm în care APN a fost continuu
dezvoltată ca o armată convențională de un înalt
profesionalism, a fost îmbunătățit și sistemul de
securitate de la frontiera Germaniei de Est aflat la
interfața sensibilă dintre două ordini sociale și
pacte militare.
Trupele est-germane de grăniceri, ca parte
relativ independentă a APN, au căpătat în 1970 o
structură organizatorică nouă care, în principiu, a
fost păstrată până în 1989. Totuși, este de remarcat
că fortificarea frontierei a fost condusă în paralel
cu negocierile inter-germane. Imediat după
semnarea Tratatului de bază dintre R.F.G. și R.D.G.
în decembrie 1972, măsurile de securizare a
frontierei au fost din nou întărite. Aceasta privea
nu numai o mai fermă integrare a populației din
regiunea de frontieră, dar și utilizarea cunoscutelor
mine de fragmentare SM-70.
Minele SM-70 erau atașate unui gard metalic
cu zăbrele; ele reacționau atunci când mecanismul
de declanșare era conectat, iar la explozie erau
împrăștiate fragmente de metal. La sfârșitul anului
1970, cam 30% din frontiera vestică a R.D.G. cu o
lungime de 450 de km era echipată cu SM-7010. Este
interesant faptul că liderii R.D.G. au încercat să
ascundă existența acelor mașini de ucis - cel puțin
în fața tendințelor generale de destindere politică.
Demontarea secretă a trei dispozitive SM-70 de către
un fost refugiat politic din R.D.G., care trăia de ceva
timp în Republica Federală, a cauzat multă neliniște
în rândul liderilor Partidului German al Unității
Socialiste deoarece se temeau că minele vor fi duse
la ONU ca dovadă că aceste arme reprezentau o
încălcare a legilor internaționale. Persoana -
Michael Gartenschlăger - care a reușit să aducă
trei dintre acele mine în Vest, a fost împușcată la
frontieră de membri ai Securității de Stat (Stasi) în
mai 1976. în 1974, Erich Honecker însuși a cerut
expres „utilizarea intransigentă a armei” împotriva
așa-numiților violatori de frontieră11.
O altă intenție de a se sustrage de la destinderea
internațională și de la tendințele de dezarmare a
devenit evidentă după redenumirea fostelor „Trupe
de Grăniceri ale APN” în „Trupele de Grăniceri
ale R.D.G.”, și care a fost ordonată la începutul lui
1974 pentru a sugera o pretinsă delimitare de APN.
Un factor decisiv în această direcție l-au constituit
negocierile aflate în desfășurare la Viena. Acolo,
R.D.G. a refuzat să considere trupele de grăniceri
ca parte a forțelor armate convenționale, în
viitoarele reduceri ale forței - în final, acestea
priveau circa 30 000 de militari. Faptul că nu au
fost schimbări în echipament sau subordonare până
în 1989 a arătat că toate acestea nu erau nimic mai
mult decât „jonglerii cu denumirile”.
Anii 1970 au adus în R.D.G. nu numai o strin-
gentă dezvoltare în domeniul strict militar, dar și
în apărarea națională în general, precum și în mași-
năria internă de represiune. în principiu, toate
domeniile semnificative ale societății au fost afec-
tate și, de aceea, astăzi ne referim la această perioa-
dă ca la a doua fază crucială a „socialismului milita-
rizat”12. Dovezi evidente erau rețelele care conec-
tau instituțiile militare și paramilitare cu cele de
educație, acțiunile disciplinare și controlul social
al populației în aceste structuri, organizarea diver-
selor sfere sociale în conformitate cu principiile
militare de ordine și obediență, îndoctrinarea ideo-
logică militară, precum și stimularea virtuților și
nu
■ Revista de istorie militară ■
ritualurilor militare. în timpul unei vizite în teren
în 1978, Erich Honecker însuși a inventat fraza
potrivit căreia nu exista un domeniu al vieții sociale
care să nu aibă insuflată preocuparea pentru
apărarea națională13. în programul Partidului Ger-
man al Unității Socialiste din 1976, apărarea
națională era expres definită drept o „caracteristică
a unei societăți socialiste dezvoltate”14.
Doi ani mai târziu, un nou act a stabilit că apă-
rarea națională este parte integrantă a ordinii
sociale a R.D.G. Aproape în același timp, organi-
zarea unei apărări teritoriale, care începuse la
începutul decadei, a fost încheiată. Aceasta se
referă, în particular, la misiunile de pregătire
operațională a teritoriului rezultate din cerințele
sovieticilor, cum ar fi formarea comandamentelor
de transport, înființarea depozitelor centrale și a
unităților de întreținere, precum și formarea unor
unități de bază speciale în cadrul diferitelor
ministere.
O importanță crescândă în apărarea teritorială
legată de cea națională a fost acordată organi-
zațiilor paramilitare, cum ar fi forțele de protecție
și cele de securitate. Ele trebuiau să protejeze
interiorul țării de „agenți, sabotori și bande armate”
din interior sau exterior și să ajute la asigurarea
protecției populației civile și a viabilității țării. „Gru-
purile de luptă ale clasei muncitoare” au servit di-
rect Partidului German al Unității Socialiste ca un
element înarmat de miliție. Pe lângă protejarea
teritorială a uzinelor și instituțiilor publice, misiunile
grupului de luptă au inclus tot mai mult sprijinul
operativ-tactic și logistic al APN și al forțelor sale
armate aliate. Apărarea civilă a jucat un rol impor-
tant în sistemul de apărare națională și de la
----■ Revista de istorie militară ■-------------
mijlocul anilor ’70 a fost chiar considerată un fac-
tor cu importanță strategică crescândă în interiorul
Pactului de la Varșovia. Ca rezultat, în 1976 Apărarea
civilă în R.D.G. a fost subordonată ministrului
Apărării. în 1980, formațiuni ale Apărării civile au
fost, pentru prima dată, incluse într-o aplicație
militară lărgită a Pactului de la Varșovia. Responsa-
bilitatea Apărării civile pentru controlul dezastrelor
a ajuns astfel temporar pe locul secund după cea
privind misiunile militare15.
Deoarece conducerea Partidului German al
Unității Socialiste continua să nutrească neîncre-
dere în populație, în ciuda proclamatelor inițiative
social-politice și cultural-politice și a disponibilității
de participare la politica de destindere, Partidul
German al Unității Socialiste condus de Honecker
și-a schimbat și perfecționat metodele sofisticate
de supraveghere și opresiune a populației.
în interior, Partidul German al Unității Socia-
liste a preferat „scutul și sabia” partidului, Minis-
terul Securității de Stat, ca pe un instrument de
supraveghere și reprimare. Tranziția de la repri-
marea deschisă la forme mai subtile de intimidare a
fost însoțită de o sporire a personalului Ministerului
Securității de Stat care trebuia, mai presus de orice,
să asigure liniștea, ordinea și securitatea. Personalul
Ministerului Securității de Stat a crescut cu 37%, de
la 43 000 la 60 000, între anii 1970 și 197516. Nu mai
-----------------------------------------nu—
puțin, militarizarea sistemului de învățământ a atins
o nouă dimensiune. în principal, copiii și adolescenții,
precum și cetățenii aflați la vârsta îndeplinirii ser-
viciului militar erau supuși diverselor forme
sistematice de educație militară de tip socialist de
către partid, stat și organizațiile de masă.
Putem de asemenea stabili că, în anii ’70,
problemele militare au avut, fără dubiu, o influență
mai puternică asupra vieții cotidiene a cetățenilor
R.D.G., decât în anii precedenți. Din păcate, nu
avem încă studii comparative pentru alte state ale
Pactului de la Varșovia, inclusiv pentru România.
Se poate prezuma, totuși, că au existat dezvoltări
similare și în aceste țări.
Ca rezultat, imense poveri politice, economice
și militare au fost impuse societății R.D.G.,
accelerând astfel apariția crizei în sistemul social-
ist în anii ce aveau să vină și, de asemenea,
facilitând formarea forțelor de opoziție, spre
exemplu sub forma mișcărilor non-guvernamentale
pentru drepturi civile și pace17. Totuși, arma-
mentele, fortificațiile de la frontieră și militarizarea
extensivă nu au fost singurele mijloace pe care
R.D.G. credea că trebuie să le folosească pentru
propria protecție împotriva noilor pericole din Vest
ce amenințau socialismul socotite a fi politica de
destindere, normalizarea și drepturile omului.
Politica de destindere era privită ca un mijloc al
Vestului de a submina din interior statele socialiste.
O publicație contemporană Partidului German al
Unității Socialiste scria că „Este de necontestat că
imperialismul a lansat un atac la scară largă
împotriva socialismului și făcând asta ei speră să
realizeze în mod semnificativ un amestec nedorit
în frontul puternic și închis al comunității statelor
socialiste”18. De aceea, era de importanță vitală
pentru partid ca politica de destindere să fie acom-
paniată de o și mai puternică separare de Repub-
lica Federală, printr-o mai strânsă asociere necon-
diționată cu URSS și, în special, printr-o luptă
intensificată împotriva oricăror „ideologii ostile”.
Mai presus de orice, conducerea Partidului Ger-
man al Unității Socialiste se temea de impactul
destinderii și dezarmării pe tărâmul ideologic,
deoarece acestea afectau substanța partidului stat.
De aceea, ei au încercat să-l contracareze cu o
strategie clară de îngrădire și separare.
Fiecare cetățean al R.D.G. știa că așa-numitele
Tratate Estice (Ostvertrăge) ale Republicii Federale
(Tratatul de la Moscova din 12 august 1970, Tratatul
de la Varșovia din 7 decembrie 1970), Tratatul de la
----m---------------------------------------------
Praga din 11 decembrie 1973 și Acordul celor Patru
Puteri asupra Berlinului codificau statu-quo-ul în
Europa. Nu mai era o problemă de revanșism și
expansionism vest-german împotriva Estului după
cum a susținut în mod repetat în trecut propaganda
din R.D.G. Numeroase acorduri, cum ar fi Acordul
de Tranzit și reluarea traficului telefonic direct între
cele două părți ale Berlinului în 1971, Acordul de
Trafic din 1972 și Acordul Poștal din 1976 au avut
ca rezultat o îmbunătățire considerabilă a relațiilor
dintre cele două state germane. Din 1973, R.D.G.
a devenit membră a ONU; doi ani mai târziu, repre-
zentanții săi au semnat Actul Final al Conferinței
CSCE de la Helsinki.
Aici a început dilema Partidului German al Unității
Socialiste. Pe de o parte, se făcuseră pași semnificativi
în privința recunoașterii internaționale, iar pe de altă
parte, exista temerea de slăbire a rolului partidului
datorită unei apropieri și liberalizări excesive.
Succesul politic extern și participarea R.D.G. la
acorduri internaționale au avut aproape automat drept
rezultat o destabilizare internă. Conceptele ideologice
și militare rigide ale inamicului, care fuseseră o
constantă timp de mulți ani, au început să se dizolve.
Nu mai era posibil să se continue violarea gravă a
drepturilor omului, cel puțin peste hotare; cetățenii
își puteau afirma drepturile. Conducerea Partidului
German al Unității Socialiste era în special îngrijorată
de Actul Final al CSCE din august 1975, la care R.D.G.
era co-semnatară. Acordurile privind renunțarea la
utilizarea forței, la integritatea teritorială și
inviolabilitatea frontierelor întruneau preocupările
politicii externe a R.D.G., totuși acordurile referitoare
la problemele umanitare (de tip Basket 3) despre
informație, contacte umane etc., au alimentat creș-
terea explozivă a cererilor pentru o înlesnire semni-
ficativă în privința vizitelor și călătoriilor sau a
reuniunilor de familie. Numărul cetățenilor care au
cerut implementarea strictă a drepturilor umane în
R.D.G. a crescut într-adevăr, cu o accentuare deose-
bită asupra libertății de a călători.
Politica de destindere și semnalul emanat de
aceasta, precum și separarea internă a R.D.G. de
Republica Federală impusă de Partidul German al
Unității Socialiste au creat multe discuții și între-
bări în rândul APN. „Diversiunea ideologică
crescândă a inamicului împotriva R.D.G. și a APN
în conexiune cu semnarea tratatelor dintre URSS,
Republica Populară Polonă, R.D.G. și R.F.G. este
tot mai mult oglindită în spectrul de opinii al
------------■ Revista de istorie militară ■-------
soldaților, subofițerilor, angajaților civili și al unora
dintre ofițeri”19, au stabilit, aproape la unison,
ofițerii politici responsabili și oficialii partidului din
toate serviciile, inclusiv din trupele de grănicer?0.
Conceptul de separare al Partidului German al
Unității Socialiste, cu mottoul: „totul ne leagă de
Republica noastră Democrată Germană, socialistă
(...) Nimic, chiar nimic, nu ne leagă de imperia-
lismul din R.F.G.” a, era privit cu scepticism, în
special în rândul soldaților și al subofițerilor22.
Intruziuni în frontul politico-ideologic de apă-
rare împotriva pretinselor influențe ale „democra-
tizării sociale”, ale „discuțiilor privind drepturile
omului”, precum și forme ale subestimării „naturii
imperialismului” au fost observate în armată, în
special în timpul evaluării potențialului de răspuns
prompt la o agresiune din partea „imperialismului
vest-german”. „Demagogia pacifistă a guvernării
Brandt/Scheel, a avut printre altele drept rezultat
creșterea în armată a numărului celor care credeau
că nu era niciun pericol ca Republica Federală să
declanșeze un război. Recunoașterea internațională
crescândă a R.D.G. nu era privită ca o dovadă a
puterii sporite a acesteia, sau a sistemului socialist
global, ci ca o expresie a dorinței statelor vestice
de negociere și a naturii lor împăciuitoare. Politica
coexistenței pașnice, ca formă de luptă de clasă,
așa cum a fost ea postulată de Partidul German al
Unității Socialiste, a stârnit critici, la fel ca și afirma-
țiile care continuau să pretindă că Republica
Federală avea o natură agresivă, toate acestea fiind
menite a sugera o superioritate generală a socia-
lismului23.
Mai mult decât atât, pe fondul politicii de
destindere apelurile pentru o dezarmare a înaltei
pregătiri de luptă au crescut în interiorul forțelor
armate. „Credibilitatea conceptului nostru de
inamic este pusă la îndoială de un număr mare de
soldați și subofițeri”24, menționa un raport din 1972.
Un sergent major spunea: „Ar trebui să se înceteze
a vorbi despre amenințarea unui război. Pregătirea
de luptă devine mai puțin importantă, iar cererile
pentru o operativitate ridicată dăunează credi-
bilității noastre”25. La acea vreme, câțiva ofițeri
mai tineri erau de părere că nu mai au un viitor în
armată deoarece echilibrul fricii va menține pacea,
iar acordurile încheiate vor face improbabil un
conflict armat26. A devenit dificil de împărtășit
conceptul de inamic din perspectiva unei percepții
pozitive a politicii guvernului Brandt/Scheel și era
evidentă dificultatea de a înțelege diferența dintre
----■ Revista de istorie militară ■------------------
■ Supravegherea frontierei germano-
germană se făcea și din elicopter
politica oficială a „coexistenței pașnice” a R.D.G.
și cererea permanentă de „întărire a capacității de
luptă și a operativității” în cadrul APN. Existau, de
asemenea, dubii privind puterea economică și
superioritatea militară a Organizației Tratatului de
la Varșovia27. Mulți militari considerau că educația
de ură adâncă împotriva „imperialismului și a
mercenarilor săi” era anacronică și nu mai găseau
niciun sens în motivația militară socialistă.
Totodată, oficialii partidului considerau drept o
problemă serioasă creșterea audienței unor posturi
de emisie așa-zis ostile, în timpul și în afara orelor
de serviciu. Pentru majoritatea cetățenilor „nor-
mali” ai R.D.G., recepționarea programelor stațiilor
de radio și televiziune vestice, care ofereau un
spectru larg de informații, era o oportunitate de a-
și forma și menține o opinie politică independentă
de propaganda Partidului German al Unității Socia-
liste. Pentru membrii armatei, recepționarea
programelor vestice a rămas în general prohibită.
S-a stabilit că superiorii nu numai că au acceptat
din ce în ce mai mult în rândul subordonaților
receptarea stațiilor de emisie vestice, dar un număr
tot mai mare de subofițeri și ofițeri se informau din
„surse vestice”. în 1971/1972 un total de 2 333 de
„ascultători” au fost detectați in Districtul Militar
V, dintre care 1 597 soldați, 709 subofițeri și 27 de
ofițeri28. Circa 5 000 de cazuri au fost înregistrate
în trupele de grăniceri în aceeași perioadă de timp29.
Există câteva exemple care dovedesc că până și în
perioada lui Honecker recepționarea stațiilor
vestice era pedepsită și în câteva cazuri a avut drept
urmare demiterea din armată. Un maior a fost
expulzat din partid și îndepărtat din armată după
degradarea la rangul de soldat30. Crima sa: printre
altele, ofițerul ascultase stațiile de radio și urmărise
programele de televiziune vestice pe o lungă
perioadă de timp. De aceea, oficialii Partidului Ger-
man al Unității Socialiste au opinat că standardul
de pregătire al ofițerului a fost „slăbit”, iar maiorul
nu va putea să-și îndeplinească pe viitor obligațiile
ca membru de partid și ca ofițer superior. Partidul
German al Unității Socialiste a continuat să
privească „influența stațiilor de emisie ostile” ca
pe un „canal major de propagare a argumentelor
dușmănoase”31în rândul forțelor armate. Eforturile
de a lupta împotriva acestor influențe au rămas
parte a educației politico-ideologice a membrilor
armatei, precum și a acțiunii sporite a partidului
împotriva „ideologiilor ostile” în cadrul armatei.
împotriva tendințelor politice de destindere și,
în special, împotriva Actului Final de la Helsinki,
au existat cazuri individuale de semne evidente de
dezintegrare ideologică în cadrul armatei care, la
rândul ei, a mărit presiunea asupra membrilor săi
în munca politico-ideologică. în practică, înainte
de orice, aceasta însemna că până și opiniile critice
constructive asupra problemelor naționale și in-
ternaționale, precum raportul de forțe sau dreptu-
rile omului, erau imediat stigmatizate, etichetate
ca deviații de la spiritul marxism-leninismului și
pedepsite.
Deși la începutul anilor 1970, practic fiecare ofițer
și doi din trei subofițeri ai APN erau membri ai
Partidului German al Unității Socialiste și ai corpului
de conducere al Armatei și, în general, puteau fi
caracterizați ca devotați partidului, așa-numitele
influențe ale opoziției de clasă au devenit aparente,
în special printre ofițeri; Partidul German al Unității
Socialiste le-a atribuit exclusiv pretinsei diversiuni
ideologice crescânde a Vestului. în cazuri individuale,
ofițerii chiar au luat poziție și au încercat să ceară
mai multă democrație și libertate. Unii s-au referit
la actul de la Helsinki, iar alții au subliniat condițiile
inumane din cadrul APN32.
Bineînțeles, Partidul German al Unității Socia-
liste și conducerea armatei au contracarat nu numai
cu o sporită îndoctrinare ideologică, dar și cu se-
vere măsuri punitive luate împotriva acelora care
criticau și dezaprobau în interiorul armatei. Nu-
mărul sancțiunilor motivate politic din cadrul
Partidului German al Unității Socialiste în anii 1970
a crescut considerabil. în acest context, trebuie
cunoscut faptul că sancționarea membrilor de
partid în uniformă, administrată de partid, avea de
obicei consecințe profesionale.
De la începutul anilor 1970, conducerea APN
s-a confruntat cu o problemă care a jucat întot-
deauna un anume rol în armată, dar atunci părea
să fi atins o nouă dimensiune - creșterea con-
tactelor Est-Vest.
Ca orice altă armată, APN avea și ea instruc-
țiuni de protejare a secretelor militare. în plus față
de principiile generale legitime de protecție a
intereselor de securitate ale APN, aceste instruc-
țiuni conțineau și prevederi pe care mulți membri
ai armatei nu le mai considerau actuale, în special
în noua etapă. Pe lângă deja menționata interdicție
de receptare a programelor posturilor radio și tv
vestice în unitățile militare, acele instrucțiuni
includeau în principal reguli de călătorie, contacte
și relații cu așa-zisele state non-socialiste.
Militarilor și angajaților civili, în general, li se
interzicea să aibă sau să mențină contacte (cu
persoane din statele non-socialiste - n.tr.) în afara
serviciului33. în special subofițerii de rând, cadeții
tineri și ofițerii trebuiau să exercite influență asupra
persoanelor din familia lor, cum ar fi soțiile, rudele și
copiii, astfel încât aceste persoane să se conformeze
regulilor APN. Mai mulți militari profesioniști
considerau menținerea legăturilor strânse, pacea
în familie, precum și o relație bună cu cercul de
apropiați mai importante pentru viața lor personală
decât orice declarații ideologice de separare de
partid. Drept consecință, existau contacte ascunse
ale subofițerilor și ofițerilor, sau a soțiilor acestora
cu cunoștințe și prieteni din Vest - adesea pe o
perioadă lungă de timp. Motive politice, personale
sau materiale erau adesea legate de aceste relații.
După cum vă imaginați, într-un stat supravegheat
ca R.D.G., acele contacte secrete scăpau rareori
serviciilor de securitate ale statului. Persoanele im-
plicate erau pedepsite sever. Până și ofițeri, membri
vechi de partid și-au pierdut pozițiile peste noapte și
au fost concediați dezonorabil din armată34.

■ Revista de istorie militară ■
Pe scurt, se poate spune că în anii 1970, Armata
Populară Națională a R.D.G. a fost sistematic și
continuu transformată într-o puternică și modernă
armată de coaliție. Aceasta a servit atât intereselor
Uniunii Sovietice, ca putere conducătoare, cât și
păstrării puterii conducerii Partidului German al
Unității Socialiste. Politica internațională de
destindere a accelerat mai degrabă acest proces
militar decât să îl împiedice. Deși Partidul German
al Unității Socialiste trebuia și dorea să se
conformeze politicii de destindere a marilor puteri,
în special în domeniul politicii externe, nu a permis
vreo referire la acordurile internaționale în politica
sa internă. Acest fapt era reflectat de extinderea
regimului de frontieră, de supravegherea sporită a
populației, de lupta ideologică intensificată și de
stricta separare de Republica Federală Germania.
Coexistența politicii de destindere, pe de o parte,
cu cea a înarmării, militarizării, separării externe
și a represiunii interne, pe de altă parte, au
caracterizat R.D.G. până la sfârșitul său.
1	Giinther Heydemann, Die Innenpolitik derDDR,
Miinchen 2003, pp. 27-32.
2	Citat în: Peter Przybylski, Tatort Politbiiro. Die
Akte Honecker, Berlin 1991, p. 281 (convorbirea între
L. I. Brejnev și Erich Honecker din 28 iulie 1970).
3	Heinz Hoffmann, Der hnperialismus bleibt ein
gefăhrlicher Gegner, în Heinz Hoffmann, Sozialistische
Landesverteidigung. Aus Reden und Aufsătzen 1970
bis Februar 1974, Berlin (Est) 1974, pp. 490-498, aici:
p. 490.
4	Riidiger Wenzke, Die Naționale Volksarmee
(1956-1990), în Im Dienste der Partei. Handbuch der
bewalfneten Otgane derDDR,Torsten Diedrich, Hans
Ehlert și Riidiger Wenzke (editori), a doua ediție, Berlin
1998, pp. 423-535.
5Wilfried Kopenhagen, Hans Mehl, Knut Schăfer,
Die NIA. Land-, Luft- und Seestreitkrăfte, Stuttgart
2006.
6	Friedrich Elchlepp, Volksmarine der DDR.
Deutsche Seestreitkrăfte im Kalten Krieg Hamburg,
Berlin, Bonn 1999.
7	Heinz Hoffmann, Den EiniluB des Sozialismus
verstărken, în Heinz Hoffmann, Sozialistische
Landesverteidigung. Aus Reden und Aufsătzen 1970
bis Februar 1974, Berlin (Est) 1974, pp. 320-322; DDR-
Militărdelegationen in Mexiko, Korea und Rumănien,
în idem, Aus Reden und Aufsătzen 1974 bis Juni 1978,
Berlin (Est), 1979, pp. 379-384.
----■ Revista de istorie militară ■----------------
8	Erich Honecker, Aus dem Bericht des ZKan den
VIII. Parteitag der SED vom 15. Juni 1971, în Die
Milităr- und Sicherheitspolitik der SED 1945-1988.
Dokumente und Materialien, Berlin (Est) 1989, p. 399.
9	Heinz Hoffmann, Der Imperialismus bleibt ein
gefăhrlicher Gegner, pp. 494 și urm.
10	PeterJoachim Lapp, GelechtsdienstimFrieden.
Das Grenzregime der DDR 1945-1990, Bonn 1999,
pp. 45-49.
11	Klaus Schroeder, Der SED-Staat. Partei, Staat
und Gesellschaft 1949-1990, Miinchen 1998, p. 216.
12	Heribert Seubert, Zum Legitimitătsverfall des
militarisierten Sozialismus in derDDR, Miinster, Ham-
burg, 1995, pp. 15 și urm. Termenul însuși a fost
inventat de Michael Mann.
13	Erich Honecker, DerSchutz des sozialistischen
Va teilandes liegt in guten Hănden, în Erich Honecker,
Dem Frieden unsere Tat. Ausgewăhlte Reden und
Aufsătze zur Milităr- und Sicherheitspolitik der SED
(1976-1981), Berlin (Est), 1982, pp. 105-109, aici
p. 109.
14	Programm der Sozialistischen Einheitspartei
Deutschlands, în Protokoll der Veihandlungen des
IX. Parteitages der Sozialistischen Einheitspartei
Deutschlands, voi. 2, Berlin (Est), 1976, pp. 209-266,
aici p. 220.
15	Torsten Diedrich, Hans Ehlert, Riidiger Wenzke,
Die bewatfneten Organe der DDR im System von
Partei, Staat und Landesverteidigung. Ein Uberblick,
în Im Dienste der Partei. Handbuch der bewaifneten
Organe der DDR, Torsten Diedrich, Hans Ehlert și
Riidiger Wenzke (editori), a doua ediție, Berlin 1998,
pp. 1-67.
16	Jens Giesecke, Die hauptamtlichen Mitarbeiter
des Ministeriums fiir Staatssicherheit, Berlin 1995,
pp. 99 și urm.
17	Klaus Schroeder, Der SED-Staat. Partei, Staat und
Gesellschaft 1949-1990, Miinchen 1998, p. 199-318.
18	„Wissen und Kămpfen. Fiir die politische
Schulung des Soldaten”, nr. 14, 1970/71, p. 53.
19	Bundesarchiv-Militărarchiv Freiburg (în con-ti-
nuare: BA-MA), VA-P-01/7576, f. 19, Informa-
tionsbericht der Politischen Verwaltung des Milităr-
bezirkes III iiber die “ideologische Diversion des
Gegners”, din 16 Dec. 1972.
20	Ibid, f. 4-147, Berichte iiber die Einwirkungen
der “ideologischen Diversion” auf die NVA 1972; Die
Bundesbeauftragte fiir die Unterlagen des Staats-
sicherheitsdienstes der ehemaligen DDR (în
continuare: BStU), HA I 5865, f. 256-265. Information
iiber die Reaktion der NVA-Angehdrigen auf den
Briefaustausch zwischen Willi Stoph und WillyBrandt,
din 3.3.1970.
-------------------------------------------1~39~|----
21	Erich Honecker la al VlII-lea Congres al Partidului
German al Unității Socialiste: „Direcția de bază a
partidului nostru presupune că mersul general al
evenimentelor și întărirea statului nostru socialist
conduce obiectiv, și trebuie să conducă, la adâncirea
contrastului dintre noi și R.F.G. care a ales calea
capitalismului și, că, de aceea, procesul de separare
dintre cele două state se adâncește tot mai mult în
toate domeniile vieții sociale”, Erich Honecker, Die
Deutsche Demo-kratische Republik - fester
Bestandteil der sozialis-tischen Staatengemeinschaft,
în: Erich Honecker, Zuverlăssiger Schutz des
Sozialismus. Ausgewăhlte Reden und Schriften zur
Militarpolitik der SED, Berlin (Est) 1977, pp. 166-
189, citat: 176.
22	BA-MA, AZN Strausberg P-2977, Bl. 266, Bericht
uber die Meinungsumfrage der Politischen Hauptver-
waltung derNVA zu Problemen des VIII. Parteitages,
sept. 1971.
23	Ibid., VA-P-01/7576, f. 93-95, Sonderinformation
der Politischen Verwaltung des Ministeriums fiir
Naționale Verteidigung, din 16.12.1972.
24	Ibid., f. 20, Informationsbericht der Politischen
Verwaltung des Militărbezirkes III uber die
ideologische Diversion des Gegners, din 16.12.1972.
25	Ibid., AZN Strausberg P- 1262, Bl. 69, Bericht
der Parteikontrollkommission der Politischen
Verwaltung derLSK/LV uber feindliche Einfliisse, din
15.3.1973.
26	Ibid., VA-P-01/7576, f. 19 f, Informationsbericht
der Politischen Verwaltung des Militărbezirkes III
uber die ideologische Diversion des Gegners, din
16.12.1972.
27	Ibid., DVW 1/55575, f. 19, Kollegiumsprotokoll
vom 16.7.1973, Anlage 1 (Bericht der Arbeitsgruppe
des Zentralkomitees der SED uber die Wirksamkeit
der ideologischen Arbeit in der NVA).
28	Ibid., VA-P-01/7576, f. 35, Informationsbericht
der Politischen Verwaltung des Militărbezirkes V uber
die ideologische Diversion des Gegners, din
8.12.1972.
29	Ibid., f. 80, Informationsbericht der Politischen
Verwaltung der Grenztruppen uber die ideologische
Diversion, din 19.12.1972.
30	Ibid., DVW 1/43824, f. 253 și 262, Befehl Nr.
136/82 des Ministers fur Naționale Verteidigung uber
Kader, din 19.1.1983.
31	Ibid., VA-P-01/7576, f. 34, Sonderinformation der
Politischen Verwaltung des Militărbezirkes V, din
8.12.1972.
32	Ibid., AZN Strausberg P-1540, f. 57, Einschătzung
der Parteiverfahren 1976/77 in den SED-Grundor-
ganisationen der LSK/LV, din 4.1.1978; ibid, f. 27,
Einschătzung der Parteiverfahren in derNVA und den
Grenztruppen 1976/77, din 5.12.1977.
33	Aceste contacte cuprindeau întâlniri cu persoane
din Vest în apartamentul personal sau întreținerea de
relații cu persoane și instituții din „state non-socia-
liste”, cum ar fi de exemplu, corespondență poștală,
telefonică, sau schimbul de articole.
34	Riidiger Wenzke, Zwischen „Prager Friihling”
1968 undHerbs 11989. Protestveihalten, Verweigerun-
gsmuster und politische Verfolgung in der NVA der
siebziger und achtziger Jahre, în Staatsfeinde in Uni-
form? Widerstăndiges Verhalten und politische
Verfolgung in derNVA, Riidiger Wenzke (ed.), Berlin,
2005, pp. 199-428, aici: 241-275.
traducere de MONA ELENA SIMINIUC
THE NATIONAL PEOPLE’S ARMY IN THE POLICY
OF DETENTE OF TE 1970s
It can be stated that in the 1970s, the NVA of the GDR was systematically and continuously transformed
into a powerful and modern coalition army. This served the interests of both the Soviet Union as the leading
power as well as the preservation of power of the SED leadership. The internațional policy of detente
rather accelerated this military process than disrupting it. Although the SED had to and wanted to comply
with the policy of detente of the Great Powers, mainly with regard to foreign policy, they did not allow
references to the internațional agreements in their domestic policy. This was reflected in the extension of
the border regime. the intensified surveillance of the population, the intensified ideologica! fight and the
strict separation from the Federal Republic. The coexistence of policy of detente on the one hand, arming,
militarization, externai separation and domestic repression on the other hand, characterized the GDR until
its end.
-| 40 |------------------------------------------------■ Revista de istorie militară ■
MAREA NEAGRA,
placa turnantă în relațiile
dintre Orient și Occident
DOBROGEA $1 POLITICA PONTICĂ
A LUI MIRCEA CEL BĂTRÂN
dr. VASILE MĂRCULEȚ
Importanța economică, geopolitică și strategică
a Dobrogei, cu imensa sa fațadă maritimă, a fost
înțeleasă de domnii Țării Românești încă de la
întemeirea sa, cu atât mai mult cu cât statul
muntean, înaintând spre răsărit, tindea să devină
un stat pontic. Sub domnia lui Mircea cel Bătrân
(1386-1418), politica dobr ogeană a Țării Românești
cunoaște punctul său culminant, afirmându-se drept
componenta fundamentală a politicii pontice a
domnului muntean. Cu stăpânirea lui Mircea asupra
spațiului ponto-danubian, procesul complex de
transformare a Țării Românești într-un stat pon-
tic se încheia. Declanșat în timpul lui Nicolae
Alexandru (1352-1364), care prin anii 1358-1359 își
întindea stăpânirea asupra regiunilor meridionale
ale teritoriilor dintre Prut și Nistru, respectiv
asupra sudului Bugeacului, continuat apoi prin
acțiunea lui Vladislav I (1364-C.1377), care prin
1369-1379 ocupa Chilia, procesul de transformare
a Țării Românești în stat pontic se desăvârșea, la
cumpăna secolelor XIV-XV, prin acțiunea dobro-
geană a lui Mircea cel Bătrân1.
„Despot al pământurilor lui Dobrotici și
domn al Dârstorului’ .Politica dobrogeană a lui
Mircea cel Bătrân debuta la sfârșitul deceniului 9
al secolului al XlV-lea într-un context internațional
deosebit de complex și de nefavorabil pentru Pen-
insula Balcanică, generat de puternica ofensivă
otomană în regiunile nordice ale acesteia. Ofensiva
otomană va lovi cu deosebită violență formațiunile
politico-statale creștine din zonă, între care se
număra și Despotatul Dobrogean, condus de
despotul Ivanco (1385/1386-1399?).
----■ Revista de istorie militară ■------------
în prezent este cert faptul că primul act impor-
tant cunoscut de politică externă a despotului Ivanco
a fost reglementarea relațiilor cu Genova și coloniile
sale pontice. în acest scop, cele două părți au semnat
la Pera, la 27 mai 1387, un tratatde „pace perpetuă’,
care a pus capăt îndelungatului conflict de aproape
trei decenii dintre comuna ligură și coloniile sale din
Pont și Despotatul Dobrogean, declanșat prin anul
13602. Titlul despotului dobrogean, consemnat în
tratatul cu Genova, „din mila lui Dumnezeu”, iden-
tic cu cel al domnilor neatârnați ai Țarii Românești
și Moldovei, ne relevă un stăpânitor de sine stătător
și, îndrăznim să afirmăm, posesorul moștenirii
neștirbite lăsate de părintele său, „strălucitul domn
Dobrotici, de bună amintire’8. Excepția o reprezintă
cetatea Silistra, pe care mai mulți cronicari otomani
din secolele XV-XVII - Mehmed Neșri, Idris Bitlisi,
Sa’adeddin Mehmed, Mustafa Aii, Mehmed bin
Mehmed, Kodja Hussein, Kara-Qelebi-Zade - o arată
în anul 1388 ca fiind sub stăpânirea țarului bulgar de
la Târnovo, Ivan Șișman (1365/1371-1393)4.
Deosebit de interesantă este o știre cuprinsă
în cronica lui Mehmed Neșri care ni-1 arată pe
despotul Ivanco ca fiind vasal al Imperiului Otoman.
Conform relatării acestuia, în vara anului 1387,
pregătind campania împotriva sârbilor și bos-
niacilor, sultanul Murâd I (1359/1362-1389) „a
poruncit ghiaurilor care plăteau tribut să se
pregătească cu arme [împotriva sârbilor] [...]. Dar
doi dintre ghiauri, răzvrătindu-se, nu au venit. Unul
era Șișman (Susmanos), fiul lui Alexandros [...].
Celălalt era Ivanco, fiul lui Dobrotici (Dobruaja-
oglu luvaki). Acești doi afurisiți, răzvrătindu-se
împotriva sultanului, n-au venit la oaste’8.
----------------------------------m-------
Momentul vasalizării Despo-
tatului Dobrogean este greu de
precizat cu exactitate, ceea ce a
determinat o amplă controversă
în rândul specialiștilor. în absen-
ța unor informații certe, aceștia
au dat răspunsuri diferite acestei
probleme, asupra prezentării
detaliate a căreia nu insistăm
însă6. în ceea ce ne privește,
considerăm că vasalizarea Des-
poiatului Dobrogean de către
otomani s-a consumat, probabil,
la sfârșitul anului 1386 sau la
începutul anului 1387. Condițiile
exacte care au dus la acest act al
despotului dobrogean nu le cu-
noaștem, darie putem presupune
din analiza evenimentelor din
zonă. Foarte probabil, în con-
textul reluării ofensivei otomane
spre nordul Peninsulei Balcanice,
epuizarea statului său în urma
îndelungatului conflict cu ge-
novezii, încă neîncheiat, nu i-a
permis lui Ivanco abordarea
relațiilor cu Imperiul Otoman de
pe poziții de forță. Ca urmare,
despotul dobrogean a evitat să
riște angajarea statului său într-un
război pe două fronturi și într-un conflict greu cu
otomanii, optând, cel puțin temporar, pentru soluția
diplomatică, respectiv acceptarea suzeranității
sultanului. Că actul său politic a fost unul conjunc-
tural, o demonstrează faptul că, în același an, îndată
după încheierea păcii cu genovezii, pe fondul
declanșării conflictului otomano-sârbo-bosniac,
mizând probabil pe un succes al aliaților slavi, așa
cum s-a și întâmplat de altfel (la Plocnik, aliații
balcanici au obținut victoria), el a refuzat să mai
accepte suzeranitatea otomană.
Intrarea sub suzeranitate otomană nu a însem-
nat însă și acceptarea unor cesiuni teritoriale către
imperiu. Puținele informații de care dispunem ne
permit concluzia că Ivanco a continuat să stă-
pânească și după realizarea acestui act politic în-
tregul teritoriu al Despoiatului Dobrogean. Astfel,
o relatare tardivă a umanistului german Johannes
Leunclavius (Hans Loewenklau), din secolul al
XVI-lea, făcută după cronicile otomane, îndeosebi
—m---------------------------------------------
■ Mircea cel Bătrân
după cea a lui Mehmed Neșri,
ne spune că„vecinalluiȘișman
bulgarul era regișorul Dobro-
gei”, și că acesta, Ivanco, „țiul
lui Dobrotici, era regișorul
Varnei și al regiunii vecine zisă
Dobiogea”7.
Calitatea de „regișor al
Varnei și Dobrogei”, atribuită
de umanistul german lui Ivan-
co, nu trebuie pusă, în opinia
noastră, în relație de deter-
minare directă cu dimensiunile
statului condus de acesta, așa
cum au făcut unii specialiști,
care au dedus din aceasta că
Ivanco, ca și Dobrotici, de altfel,
ar fi stăpânit doar „un stătuleț
pontic”, situat în extremitatea
sud-estică a spațiului danubiano-
pontic?. După părerea noastră,
această concluzie nu se susține.
Calitatea de „regișor al lamei
și Dobrogei” considerăm că
trebuie raportată la pozițiile des-
potului dobrogean în raport cu
sultanul, respectiv la dimen-
siunile Despoiatului Dobrogean
în comparație cu cele ale
Imperiului Otoman.
La scurt timp după acceptarea suzeranității
otomane, asistăm totodată și la o diminuare sen-
sibilă a teritoriilor Despoiatului Dobrogean. Când
și în ce condiții s-au produs cesiunile teritoriale
care au determinat restrângerea stăpânirilor lui
Ivanco este greu de precizat. în opinia noastră, un
răspuns aproximativ s-ar putea afla în câteva
informații furnizate de cronicarul Mehmed Neșri
și preluate apoi de Leunclavius în prezentarea
campaniei otomane din 1388 împotriva lui Șișman
și Ivanco.
Defecțiunea celor doi vasali, care, chiar dacă
nu participaseră direct la coaliția balcanică inițiată
de Serbia și Bosnia, își manifestaseră totuși, prin
actul lor, ostilitatea față de imperiu, reprezenta un
pericol real la adresa forțelor otomane care se
confruntau cu sârbii, bosniacii și aliații lor, car e își
vedeau astfel flancul drept și spatele amenințate.
Ca urmare, în perspectiva apropiatei contralovituri
împotriva coaliției balcanice, sultanul Murâd I a
considerat necesar să elimine imediat amenințarea
-----------■ Revista de istorie militară!--------
reprezentată de defecțiunea lui Șișman și Ivanco
și să degajeze astfel forțele sale care operau in
Balcani de acest posibil pericol9. în acest scop,
relatează Mehmed Neșri, sultanul i-ar fi poruncit
mar elui vizir, Qandarlî Ali-Pașa, ca „ tiecând marea
cu 30 000 de ostași, să dai foc și să distrugi și să
devastezi vilaietul lui Susmanos”10. Așa cum se
știe, campania otomană din 1388 a lovit, în egală
măsură, nu numai Țaratul Bulgar de Târnovo, ci și
Despotatul Dobrogean.
Relatând campania otomană condusă de
marele vizir împotriva lui Șișman și Ivanco,
cronicarul Mehmed Neșri afirmă că după luarea
Șiștovului, comandantul otoman, „pornind de
acolo, a cucerit de pe malurile Dunării, fortărețele
pe care, trecând, le luase valahul (Mircea cel
Bătrân, n.n.) ”11. La rândul său, Johannes Leuncla-
vius preia informația lui Mehmed Neșri și relatează
că, plecând de la Șiștov, Ali-Pașa a cucerit „unele
cetăți și castele pe care, mai înainte, valahii
transalpini (muntenii, n.n.) le ocupaseră trecând
Dunărea în Bulgaria”12.
Cronicile otomane, prin informațiile lor, ne pun
în fața primei intervenții militare a domnului Țării
Românești, Mircea cel Bătrân, în Dobrogea. Toto-
dată, ele ne relevă indirect rolul jucat de politica
transdanubiană a domnului muntean în procesul de
disoluție teritorială a Despotatului Dobrogean. Ca
urmare, putem afirma că intervenția lui Mircea în
Dobrogea nu a fost una în sprijinul lui Ivanco,
dimpotrivă profitând de situația dificilă în care se
afla acesta, domnul muntean i-a smuls o fâșie de
teritoriu de pe malul drept al Dunării cu fortărețele
din zonă. Acțiunea sa militară se înscria în politica
consecvent promovată de domnii munteni care l-au
precedat, aceea de a asigura ieșirea la mare a Țării
Românești, transformând-o într-un stat pontic13.
Care au fost aceste cetăți ocupate de munteni
nu putem preciza. Dacă avem însă în vedere faptul
că toate fortărețele de pe malul drept al Dunării,
dintre Nicopol și Silistra, inclusiv, sunt arătate de
diferiți cronicari otomani ca aparținând țarului
bulgar de la Târnovo14, considerăm că cetățile
cucerite de Mircea, la care fac referire Mehmed
Neșri și Johannes Leunclavius, trebuie căutate la
nord de Silistra, pe malul dobrogean al Dunării.
Când s-a întâmplat acest lucru, rămâne iarăși
dificil de precizat. Cu titlu de ipoteză, considerăm
că două momente ar putea fi luate, totuși, în discuție
cu privire la această primă intervenție militară
transdanubiană a domnului muntean - anul 1387,
înaintea campaniei otomane împotriva coaliției
balcanice inițiate de sârbi și bosniaci, la care Ivanco
a aderat tacit, înlăturând suzeranitatea otomană și
refuzând să-i pună la dispoziție sultanului contin-
gentele militare cerute, act ce putea atrage o
acțiune imediată de pedepsire a sa, dar, cel mai
probabil, în prima parte a anului 1388, înaintea
campaniei otomane de pedepsire, condusă de
Qandarlî Ali-Pașa, împotriva țarului de la Târnovo
și a despotului dobrogean.
Campania marelui vizir împotriva Țaratului
Bulgar de Târnovo și a Despotatului Dobrogean din
anul 1388 s-a încheiat însă doar cu un succes parțial.
Țarul bulgar a fost înfrânt și silit să cedeze otomanilor
cele mai importante cetăți ale sale, între care Silistra.
Aceeași soartă a avut-o și cea mai mare parte a
teritoriilor Despotatului Dobrogean, care a fost
ocupată de otomani. Forțele sultanului au eșuat însă
în încercarea lor de a ocupa Vama. Eșecul înregistrat
de marele vizir în tentativa sa de a cuceri Varna își
găsește prezentarea în cronica folosită de
Leunclavius, care înregistrează faptul că „Ali-pașa a
fost silit să lase nerăzbunată necuviința "locuitorilor
Varnei, care au refuzat să i se supună, opunându-i cu
succes rezistență15. Se pare însă că și alte centre
dobrogene de pe litoralul vest-pontic au evitat
cucerirea otomană, lucru datorat, după părerea
noastră, fie faptului că nu au fost atacate, fie că nu
au putut fi cucerite. Nemenționarea lor de către
cronicarii otomani între cetățile cucerite de oștile
marelui vizir confirmă și conferă, în opinia noastră,
consistență concluziei la care am ajuns.
Datorită faptului că după 1388 documentele de
care dispunem nu mai fac referiri directe și explicite
la despotul Ivanco, numeroși specialiști au afirmat
că acesta și-ar fi încheiat acum domnia, probabil și
viața, dispărând în condiții necunoscute în luptele
cu otomanii. Totodată, întemeiați pe această
concluzie, precum și pe faptul că o serie de infor-
mații menționeză, așa cum am văzut, cucerirea
mai multor cetăți dobrogene de către ostașii sulta-
nului, istoricii menționați identifică în aceste fapte
și momentul încetării existenței statului dobrogean.
A cântărit, de asemenea, mult în acceptarea acestei
concluzii și faptul că, după septembrie 1389, titlul
domnesc al lui Mircea cel Bătrân face, așa cum
vom vedea în continuare, referiri explicite cu pri-
vire la extinderea stăpânirilor domnului muntean
în Dobrogea.
■ Revista de istorie militară ■

în circumstanțele arătate și în absența unor
informații certe cu privire la aspectele arătate, con-
siderăm o asemenea concluzie, potrivit căreia Des-
potatul Dobrogean și-ar fi încetat existența după
campania otomană din 1388, ca având puține
temeiuri solide de a se dovedi fondată. De altfel, o
serie de știri indirecte, asupra cărora ne vom opri
pe parcursul studiului nostru, o contrazic. în opinia
noastră, păstrarea de către despotul Ivanco a
stăpânirii asupra Varnei și a unei fâșii de teritoriu
de pe litoralul vest-pontic, cu importantele sale
centre urbane care, așa cum am văzut, nu apar
între cuceririle otomane, a însemnat, în ciuda
pierderilor teritoriale masive suferite, perpetuarea
existenței statului dobrogean, devenit în urma
amputărilor teritoriale suferite doar „un stătuleț
pontic”, așa cum au sesizat unii specialiști16.
în altă ordine de idei, credem că, în acest punct
al cercetării noastre, se cuvine să ne oprim asupra
celei de-a doua intervenții militare a lui Mircea cel
Bătrân în Dobrogea împotriva otomanilor. A fost
ea una menită să salveze statul dobrogean? A
urmărit domnul muntean să-i acorde sprijin
omologului său dobrogean sau a vizat doar interese
proprii? Acestor întrebări vom încerca, în conti-
nuarea demersului nostru, să le oferim răspunsuri
cât mai pertinente și mai veridice.
După părerea noastră, a doua intervenție
militară a domnului muntean în Dobrogea trebuie
pusă în raport de determinare directă cu consecin-
țele loviturii otomanilor aplicate Despoiatului
Dobrogean. în condițiile în care loviturile acestora
au făcut statul dobrogean incapabil de o ripostă
care să-i permită redresarea situației, se producea
cea de-a doua intervenție transdanubiană a
domnului Țării Românești, care a acționat militar
pentru a scoate teritoriile dobrogene ocupate de
Qandarlî Ali-Pașa de sub stăpânire otomană.
în opinia noastră, noua acțiune dobrogeană a
domnului munten s-a consumat în două etape (1388-
iarna 1389/ianuarie 1390). într-o primă etapă,
anterioară lunii septembrie 1389, Mircea a reocupat
cetățile de pe malul dobrogean al Dunării. Titlul
domnesc reflectă, de altfel, noile achiziții teritoriale
ale domnului Țării Românești. Pentru prima dată,
într-un act din 4 septembrie 1389, emis la Râmnicu
Vâlcea, Mircea se intitulează „domn a toată
Ungrovlahia și a părților Fodunaviei”17. Formula
„părțile Fodunaviei”din titlul domnesc - forma slavă
a vechii denumiri bizantine Paradunavon, cum era
----W------------------------------------------
numită thema de la Dunărea de Jos din secolele
XI-XII - face, considerăm noi, referire directă la
stăpânirile sale dobrogene.
într-o a doua etapă, cuprinsă între septembrie
1389 și ianuarie 1390, cel mai probabil în ultimele
luni ale anului 1389, Mircea și-a extins stăpânirea
asupra Silistrei și a restului fostelor teritorii ale
Despotatului Dobrogean ocupate de otomani. Și de
această dată, extinderea teritorială a Țării
Românești își află reflectarea în titlul domnesc. în
tratatele cu Polonia din 20 ianuarie 1390 și 6 iulie
1391, Mircea se intitulează „despot al pământurilor
lui Dobrotici și domn al Dârstorului”, respectiv,
„domn al Dârstorului și despot al țării lui Dobrotici’™.
în acest punct considerăm că putem oferi un
răspuns și celor două probleme ridicate de inter-
venția lui Mircea cel Bătrân în Dobrogea în 1388-
1389/1390. în primul rând, constatăm, pe baza
informațiilor pe care le deținem, că intervenția lui
Mircea împotriva otomanilor nu a vizat niciun
moment acordarea de sprijin Despotatului Dobro-
gean, dimpotrivă, domnul muntean a substituit
stăpânirii otomane propria-i stăpânire.
în același context, semnificativ este faptul că în
aceeași perioadă domnul muntean a reluat ofensiva
și spre gurile Dunării. încă din a doua jumătate a
anului 1391, intra sub stăpânirea Țării Românești și
centrul genovez de la Lykostomo. Titlul domnesc al
lui Mircea confirmă noile modificări teritoriale.
Pentru prima dată, formula „până la marginea
Tartariei (usque ad coniinia Tartariae)”, sau „spre
părțile tătărești”, apare menționată într-un act in-
tern din 27 decembrie 139119.
Considerăm că formula din titlul domnesc se
referă strict la teritoriile de la gurile Dunării, for-
mula „până spre părțile tătărești”nu însemna, așa
cum foarte bine sesiza P. P. Panaitescu, că Mircea
stăpânea aceste „părți tătărești”, ci un teritoriu
vecin cu acestea20. Fără îndoială, regiunile situate
„către părțile tătărești” includeau, la sfârșitul
secolului al XlV-lea, teritoriile de la gurile Dunării
cu fostele centre genoveze, Chilia și Lykostomo.
în concluzie, coroborând informațiile analizate, am
putea conchide chiar că Mircea a speculat situația
favorizantă apărută ca urmare a luptelor dobro-
geano-otomane pentru a continua procesul de
transformare a Țării Românești în stat pontic21.
Pe plan extern, ieșirea la mare i-a permis lui
Mircea să angajeze Țara Românească într-o amplă
politică pontică, menită în primul rând să salv-
-----------■ Revista de istorie militară ■------
gardeze interesele și independența statului
muntean. Ca urmare, încă din această epocă, el a
stabilit relații strânse cu diferiții emiri musulmani
din Anatolia, adversari declarați ai sultanului
Bâyezîd I (1389-1402)22.
Luptele cu otomanii dintre 1391 și 1395 nu au
afectat, se pare, prea mult stăpânirile lui Mircea
din Dobrogea. Dintre posesiunile transdanubiene
ale lui Mircea cel Bătrân, cel mai mult au avut de
suferit cetatea Silistra și teritoriile sud-dobrogene.
Mai mulți cronicari otomani - Așîk-pașa-zade,
Mehmed-pașa Kuciuk Nisandji, Mustafa Aii și
Evlya Qelebi - susțin în operele lor că cetatea a
suportat o primă cucerire otomană după intrarea
sub stăpânirea lui Mircea între toamna anului 1391
și toamna anului 139223. Ocuparea cetății de către
turci în 1391 sau 1392 a fost probabil urmarea
puternicului raid asupra Țării Românești a forțelor
comandate de Firuz-beg. Stăpânirea otomană
asupra Silistrei, în această etapă, a fost însă de
scurtă durată, Mircea revenind și recucerind
cetatea, probabil chiar în cursul anului 1392. Numai
așa se explică reocuparea ei de către otomani în
vara anului 1393, după cucerirea Țaratului Bulgar
de Târnovo?4. Nu același lucru s-a întâmplat însă
și cu restul Dobrogei, „care - conchide P.P.
Panaitescu - măcar în parte continua să rămâie în
stăpânirea lui Mircea”25. Conservarea stăpânirii
lui Mircea asupra teritoriilor dobrogene este clar
exprimată în tratatul munteano-maghiar din 7
martie 1395, prin care domnul Țării Românești se
angaja să susțină cu trupe și să aprovizioneze
eventualele forțe trimise de Sigismund de Luxem-
burg să lupte împotriva otomanilor „în părțile lui
Dobrotici sau în orice alte pământuri, cetăți,
ținuturi, trecători, porturi și în orice alte locuri
supuse stăpânirii și ascultării noastre’26.
Campania lui Bâyezîd I împotriva Țării Româ-
nești din primăvara anului 1395, soldată cu
înfrângerea lui Mircea, obligat să împartă puterea
cu Vlad I Uzurpatorul (1395-1397), interpusul
sultanului, și să abandoneze, cel puțin temporar,
politica sa pontică, a avut ca rezultat modificarea
statutului politico-juridic al stăpânirilor dobrogene
ale statului muntean. Acestea treceau acum, cu
certitudine, sub stăpânire otomană.
„Yldîrîm Bâyezîd han a cucerit acest
ținut”Ân pofida cadrului internațional ostil în care
ființa, minusculul stat dobrogean de pe litoralul
----■ Revista de istorie militară ■--------------
Mării Negre și-a mai perpetuat un timp existența, el
nefiind afectat de confruntările munteano-otomane
dintre 1391 și 1395. Mai multe informații converg
spre această concluzie. Astfel, actele Massariei din
Pera înregistrează, la 19 octombrie 1390, după unii
autori27, sau 1395, după alții28, cheltuielile făcute de
comuna genoveză cu plata a doi „scribe curie ”, care
„au copiat pacea făcută cu Ivanco al lui Dobrotici”,
pe care ambasadorul genovez i-a duso apoi despotului
dobrogean, „Todisco Pasteca (Todischus Pastecha),
sol trimis pentru orașul Fera’®9. Dacă la data
respectivă, fie ea 19 octombrie 1390, fie 1395, statul
dobrogean nu ar mai fi existat, iar despotul Ivanco
ar fi fost mort, atât definitivarea și ratificarea
tratatului de către autoritățile ligure, cât și trimiterea
lui prin solul perot ar fi fost două acte complet lipsite
de sens ale diplomației genoveze.
în acest context, credem că nu este întâmplător
nici faptul că în titlul domnesc din tratatele cu Polonia
din 1390 și 1391, Mircea nu face nicio referire la
Ivanco, ci la defunctul despot al Dobrogei, Dobrotici,
mort prin 1385/1386, în al cărui moștenitor se erija.
Cum se explică această omisiune? După părerea
noastră, omisiunea referirilor la Ivanco se datorează
faptului că despotul dobrogean își avea încă propria
sa stăpânire pe litoralul vest-pontic.
Faptul că, în 1395-1396, pe litoralul Mării Negre
continua să ființeze o formațiune politică locală, o
rămășiță minusculă a Despotatului Dobrogean, este
relevată direct sau indirect și de alte surse. Astfel,
din relatarea cavalerului german Johann
Schiltberger, participant la cruciada din 1396, care
a cunoscut la fața locului situația politică din bazinul
vest-pontic, aflăm că „cea de-a treia Bulgarie se află
acolo unde se varsă Dunărea în mare și capitala [ei]
se numește Caliacra (Kallacrea) ”30. Informațiile
despre „cea de-a treia Bulgarie”pe care ni le oferă
autorul conduc spre o concluzie aflată în afara
oricăror discuții sau dubii: prin această sintagmă,
călătorul german denumește statul dobrogean. La
rândul său, Sigismund de Luxemburg însuși relatează
că după înfrângerea de la Nicopol s-a salvat pe o
corabie care l-a transportat pe Dunăre până la
Lykostomo și de aici pe mare, pe la Caliacra și
Constantinopol până în Dalmația, de unde a revenit
în Ungaria31.
Atât relatarea lui Johann Schiltberger, cât și cea
a lui Sigismund de Luxemburg confirmă faptul că,
la mijlocul ultimului deceniu al secolului al XIV-lea,
----------------------------------------1~45~|---
fațada litoralului vest-pontic, de la gurile Dunării,
în nord, până la Varna, în sud, a continuat să
rămână în componența unui stat creștin cu
reședința la Caliacra, care nu putea fi altul decât
Despotatul Dobrogean sau, mai exact, ultima
rămășiță din ceea ce fusese acesta.
Cadrul internațional din bazinul vest-pontic va
înregistra însă la mijlocul deceniului 10 al secolului
o serie de modificări deosebit de ostile la adresa
formațiunilor politico-statele din zonă. In aceste
condiții, minusculul stat dobrogean de pe litoralul
vest-pontic va primi însă lovitura de grație în ultimul
an al secolului al XlV-lea, căzând victimă a
convulsiilor politico-militare din aria de dominație
mongolo-tătară din regiunile nord-pontice, care s-
au repercutat negativ și asupra unor părți ale
spațiului carpato-danubian și a litoralului vest-pon-
tic. Concret, dispariția sa este consecința directă a
dislocărilor tătare provocate de loviturile aplicate
de emirul Tamerlan (Timur Lenk) Hoardei de Aur.
înfrângerile suferite de marele han al Hoardei
de Aur, Toqtamâș, în fața lui Tamerlan în anii 1395-
1396, au determinat un masiv exod al tătarilor.
Circa 10 000 dintre aceștia, conduși de emirul
Aqtaw, au solicitat și au obținut din par tea sultanului
Bâyezîd I dreptul de a se stabili în provinciile
europene ale Imperiului Otoman. Exodul tătarilor
este consemnat, direct sau indirect, de mai multe
cronici bizantine sau otomane. Spre exemplu,
cronicarul bizantin Laonikos Chalkokondylas
(secolul XV), inspirat din surse mai vechi,
consemnează: „Pe timpul lui Bâyezîd, se mai spune
că o parte nu mică de sciți (tătari, n.n.), venind
peste Dacia (Țara Românească, n.n.) au trimis soli
la Bâyezîd; și conducătorii lor cereau bani și țară
sub stăpânirea lor, cu condiția să treacă peste Istru
și să-i poarte împreună războaiele vrăjmașe din
Europa. Iar el cu plăcere le îndeplinește cererea și
le mai face mari făgăduieli. Aceștia trecând,
Bâyezîd i-a colonizat prin Europa, ca fiecare parte
slujindu-și conducătorii și iiind astfel împrăștiați,
să devină folositori la expediții de pradă și la război.
Totuși, mai pe urmă, Bâyezîd temându-se ca unindu-se
între ei să nu încerce vreo răzvrătire, i-a prins pe
aceștia șii-a ucis’52.
Se pare că această colonizare a tătarilor în
Peninsula Balcanică de către Bâyezîd a fost mult
mai înseninată decât pare la prima vedere, probabil
prin faptul că a afectat mult mai mult decât se
cunoaște organizările politice care mai supra-
viețuiau în zonă. Numai așa se explică, după părerea
noastră faptul că Laonikos Chalkokondylas revine
asupra ei, reluând, într-o altă parte a lucrării sale,
informațiile transmise. „ Și se mai găsește și aiurea
în Europa la Bospor (în Crimeea, n.n.) - con-
semnează cronicarul bizantin - o parte din aceștia
(tătari, n.n.) nu puțină, răspândiți prin această țară,
sub ascultarea unui împărat, din casa împăraților,
și numele îi este Ațicheri. Aceștia punându-și soarta
în mâinile acestui împărat și, sosind în această țară,
au mers până la Istru și trecând chiar peste Istru,
au năvălit prădând o bună parte din Thracia. Ei
veneau dinspre Sarmația, mergând spre Tanais
(Don, n.n.); și o bună parte din neamul acesta s-a
sălășluit aici la Istru. Dintre aceștia partea mai mare
trecând sub Bâyezîdpeste Istru, a fost colonizată,
fiecare trib din acest neam rămânând despărțit”55.
Informații privind stabilirea tătarilor în Imperiul
Otoman ne oferă, în lucrările lor, și unii cronicari
otomani. Astfel, Orudj bin Adil (secolul XV) rela-
tează în lucr area sa Tevarih-i al-i Osman (Cronicile
dinastiei otomane) că „din vilaietul Deșt venise
multă oaste tătărească. Beiul lor, căruia i se spunea
Aqta w, a murit pe când stătea la Adrianopol (Edirne,
n.n.), dar oastea rămăsese aici. Bâyezîd luă cu el
această oaste tătărească”54. La rândul său, autorul
cronicii anonime Tevarih-i al-i Osman (secolul XV),
consemnează că, în anul 1402, plecând împotriva
lui Tamerlan, Bâyezîd „a luat cu el și oastea
tătărească care venise din vilaietul Deșt[-i Kîpceak]
trecând prin Moldoava (Kara Bogdan)’*55.
Foarte probabil, între teritoriile din Rumelia,
puse de Bâyezîd la dispoziția tătarilor refugiați în
Imperiul Otoman, spre colonizare, s-au numărat și
cele stăpânite de sultan între Dunăre și Marea
Neagră, unde locuia încă din secolul al XHI-lea o
puternică comunitate turcică. Șocul stabilirii
tătarilor în aceste regiuni avea să fie grav resimțit
de minusculul stat dobrogean, conservat pe litoralul
pontic, condus, se pare, încă de despotul Ivanco.
Angajându-se ca împreună cu turcii „să poarte
războaiele vrăjmașe din Europa”, tătarii colonizați
între Dunăre și mare și-au concentrat loviturile
împotriva acestuia. Consecințele au fost dramatice
pentru minusculul stat pontic, care va sucomba în
scurt timp sub loviturile lor. Ultimul act al acestei
tragedii s-a consumat, se pare, la începutul anului
1399, când, consemnează Cronica Messembriei,
„la veleat 6907 [1399] indiction 7, fevruar2, în ziua
de vineri, robitu-s-au Varna de tătarii cei fără de
Dumnezeu”36.
-----------■ Revista de istorie militară ■-----
Căderea Vamei și, foar te probabil, și a celorlalte
stăpâniri ale despotului Ivanco sub loviturile tătarilor
intrați în serviciul Imperiului Otoman au determinat
dispariția și a acestei ultime rămășițe a statului
dobrogean. în aceste condiții, considerăm noi, la
cumpăna secolelorXIVXV, Despotatul Dobrogean
își înceta complet și deiinitiv existența, teritoriile
sale fiind încorporat e Imperiului Otoman37.
După 1395, aceeași soartă a avut-o, așa cum
am precizat mai sus, întregul spațiu danubiano-pon-
tic, fapt confirmat de o serie de surse otomane și
bizantine. Astfel, cronicarul Mustafa Aii, enume-
rând cuceririle lui Bâyezîd I, anterioare anului 1399,
menționează între acestea și „vilayetul Țării
Românești”și „cetatea Silistra”38. La rândul său,
Evlya Qelebi, preluând surse mai vechi, relatează
că „după ce Yldîrîm Bâyezîd han a cucerit acest
ținut de la bulgari, valahi și moldoveni, a așezat
acolo pe tătari și cete de ostași din populația
Anatoliei”39. Același cronicar menționează în
lucrarea sa între cuceririle lui Bâyezîd și cetățile
Varna, Silistra, Constanța, Mangalia, Kara-Hamian
(Vadu) și Babadag, situate în întregul spațiu
danubiano-pontic până la linia Dunării maritime40.
La rândul său, cronicarul bizantin Dukas, relatează
că „în orașele înspre Marea Neagră trimite pe
Tuiachan și le preface în pustiu; într-un cuvânt
toate sunt nimicite și localitățile au rămas nelo-
cuite”11. Această situație se va menține până în
primii ani ai secolului al XV-lea, când un nou
cutremur militar produs în lumea musulmană va
determina răsturnarea raporturilor de forță și a
factorilor de putere din bazinul vest-pontic.
Domn „pe amândouă părțile pe toată
Podunavia, încă și până la Marea cea Mare
și stăpânitoral cetății Dârstorului’. La 28 iulie
1402, Bâyezîd I era înfrânt de Tamerlan în bătălia
de la Ankara și făcut prizonier. în martie 1403, fostul
sultan înceta din viață în captivitate, fapt ce va
constitui semnalul declanșării unor puternice lupte
intestine pentru putere între fiii săi, care se vor
prelungi un deceniu (1403-1413), având ca urmare
divizarea și slăbirea Imperiul Otoman.
Evoluția favorabilă a cadrului politico-militar
din zonă i-a permis lui Mircea cel Bătrân să reia
politica sa pontică, creând premisele recuperării
întregii Dobroge de această dată. în anul 1406,
acțiunea de recucerire a Dobrogei era în linii
generale încheiată. O serie de surse confirmă di-
----■ Revista de istorie militară ■-------------
rect sau indirect revenirea spațiului danubiano-
pontic sub stăpânire românească. Astfel, în scurta
sa lucrare geografică, Libellus de Notitia Orbis,
redactată puțin înainte de 1404, loan, arhiepiscop
de Sultanieh, călător prin aceste locuri, relatează:
„Dincolo de aceștia (de unguri, n.n.), lângă Marea
cea Mare sau Pontică este Valachia [...]. Prin
această țară trece Dunărea [...], ce coboară din
Germania [și trece] prin Ungaria, apoi prin
Valachia și se varsă în Marea cea Mare lângă
Lykostom /..J”42. La rândul său, Evlya Qelebi
confirmă această concluzie, precizând că „pe
vremea întâmplărilor cu fimur [Lenk], craii Țării
Românești și Moldovei, găsind prilej, au ocupat
toate cetățile de dincolo de Dunăre”, respectiv din
Dobrogea43. Titlul domnesc adoptat de Mircea cel
Bătrân, în a doua jumătate a anului 1406, care
menționează stăpânirea domnului muntean „pe
amândouă părțile pe toată Podunavia, încă și până
la Marea cea Mare și stăpânitor al cetății
Dârstorului”, este elocvent din acest punct de
vedere44.
încheierea, în linii generale, a acțiunii de recu-
cerire a Dobrogei, în anul 1406, însemna încunu-
narea deplină a politicii sale dobrogene și marca
desăvârșirea procesului de transformare a Țării
Românești într-un stat pontic. Până unde se întin-
dea însă spre sud și pe litoralul vest-pontic
stăpânirea lui Mircea după această dată este însă
aproape imposibil de precizat, în absența oricăror
informații referitoare la această problemă.
în perioada interre^num-ului din Imperiul
Otoman, Mircea cel Bătrân a continuat să-și con-
solideze pozițiile sale pontice. Reinstaurarea
stăpânirii sale asupra Dobrogei i-a permis domnului
Țării Românești să restabilească contactele po-
litico-diplomatice cu bey-ii seldjukizi din Sinope,
Kastamonu și Karamania sau din alte regiuni ale
Anatoliei - ostili urmașilor lui Bâyezîd I, Siileymân
(emir de Rumelia între 1403-1411) și Mehmed I
(emir de Anatolia între 1403-1413; sultan între 1413-
1421) - cu concursul căror a l-a adus la curtea sa, în
calitate de pretendent la tronul de la Adrianopol,
pe Musa fiul mai mic al lui Bâyezîd45. Referindu-se
la sosirea lui Musa în Țara Românească, prin 1409
sau 1410, pentru a-i solicita ajutor lui Mircea, croni-
carul bizantin Laonikos Chalkokondylas relatează
că pretendentul turc i-a promis domnului muntean
că „dacă o să-l ajute să ajungă la domnie, îi dă veni-
turi în Europa și țară nu puțină”46. Care era „această
-----------------------------------------F471-----
țară nu puțină”, respectiv teritorii aparținând
Imperiului Otoman, pe care Musa i le promitea do-
mnului muntean, nu putem preciza cu exactitate.
Fără îndoială, însă, ele trebuie căutate în Peninsula
Balcanică, fiind, foarte probabil, vecine cu stăpâ-
nirile lui Mircea din sudul spațiului danubiano-pon-
tic și de pe litoralul Mării Negre. Spre exemplu,
este cert faptul că prima menționare indirectă a
stăpânirii lui Mircea cel Bătrân asupra Caliacrăi,
fosta reședință a despoților Dobrotici și Ivanco, și a
teritoriilor din jur apare abia într-un act intern din
28 martie 141247.
întrebarea pe care o ridică această informație
este să nu fi stăpânit Mircea această zonă de litoral
a Dobrogei până la începutul deceniului al doilea al
secolului al XV-lea? Faptul este foarte posibil, iar o
informație transmisă de cronicarul bizantin Dukas
pare a o confirma. Acesta relatează că la începutul
domniei sale în Rumelia (1403), Siileymân se angaja
ca, în schimbul susținerii sale de către basileul de
la Constantinopol, să cedeze Imperiului Bizantin,
pe lângă alte t eritorii din Peninsula Balcanică, și pe
cele „din jurul Constantinopolei de la Panidos până
la intrarea Bosphorului în Marea Neagră și de acolo
până la Varna toate cetățile așezate la țărmul Mării
Negre”*9. Informația cronicarului bizantin, deși nu
o spune explicit, lasă totuși să se înțeleagă că
stăpânirea lui Siileymân se întindea pe litoralul
pontic și la nord de Varna. Până unde nu putem
preciza, dar nu putem exclude posibilitatea ca
stăpânirea emirului otoman să fi inclus și zona de
litoral dintre Varna și Caliacra, inclusiv. Conchidem
deci ca foarte posibil faptul ca regiunile sud-estice
ale fostului Despotat Dobrogean, din zona Caliacra,
să nu fi intrat sub stăpânirea lui Mircea cel Bătrân
între 1403-1406, ci abia odată cu urcarea pe tron a
protejatului său, Musa. Aducem în sprijinul acestei
opinii și scrisoarea adresată de Mircea regelui
Poloniei, WladislawIJagello, din 10 august 1415, în
care domnul muntean se intitulează „domn al mai
multor cetăți turcești”*9.
Cu urcarea pe tronul sultanilor a lui Mehmed I,
care reface unitatea politico-teritorială a Imperiului
Otoman, redându-i vigoarea expansionistă avută
la sfârșitul secolului al XlV-lea, situația externă a
Țării Românești se deteriorează considerabil. La
gurile Dunării asistăm, de asemenea, la un recul al
stăpânirii lui Mircea. La o dată neprecizată, cuprinsă
între anul 1408 și martie 1412, domnul Țării
Românești pierdea importanta cetate Chilia în
—W-------------------------------------------------
favoarea omologului său din Moldova, Alexandru
cel Bun (1400-1431)50. Condițiile în care s-a produs
această importantă cesiune teritorială în favoarea
Moldovei rămân deocamdată obscure, din cauza
penuriei de informații. în ceea ce ne privește,
considerăm că nu putem exclude complet faptul
că, profitând de angajarea lui Mircea în luptele cu
otomanii din anii 1407-1408, desfășurate în sudul
Dobrogei, în zona Silistrei, Alexandru cel Bun să fi
ocupat Chilia. Deși sursele interne nu fac nicio
precizare cu privire la relațiile conflictuale dintre
Mircea și Alexandru, acestea își află totuși reflec-
tarea în unele surse externe. Astfel, cronicarul
otoman Halii (sec. XV), sublinia faptul că cei doi
domni români, contemporani ai lui Mehmed I,
„Mircea și domnul Moldovei (Kara-Bogdan) erau
între ei cum sunt câinele cu pisica”, sau conform
proverbului turcesc din textul cronicii sale „cum
sunt colții de câine pe pielea de porc”51.
în 1415, sultanul Mehmed I a atacat Țar a Româ-
nească, a ocupat cetatea insulară de la Giurgiu și,
se pare, și Silistra, obligându-1 pe domnul muntean
la plata tributului. Cu același prilej este posibil ca
sultanul să fi instalat garnizoane și în alte cetăți
din sudul Dobrogei, ca Bazargic, Caliacra etc.32.
în anul următor, Mircea a înlăturat însă suze-
ranitatea otomană, a recuperat foarte probabil
Silistra și, după o încercare eșuată făcută cu
Mustafa (1416), un alt fiu al lui Bâyezîd I, cu
concursul opoziției anatoliene a sultanului și al
genovezilor din Caffa, i-a acordat sprijin unui nou
pretendent, șeicului Bedr-ed-Din (1416-1417), care
a eșuat însă și el în tentativa de a ocupa tronul
sultanilor53.
După reprimarea acțiunii lui Bedr-ed-Din,
Mehmed I a intervenit decisiv împotriva lui Mircea.
în 1416 sau, mai probabil, în 1417 au avut loc lupte
violente cu otomanii, atât în Dobrogea, unde
sultanul a cucerit sau a recucerit stăpânirile
danubiano-pontice ale domnului muntean cu
fortărețele lor, între care unele cronici otomane
menționează cetățile Isaccea și Enisala (leni-Sale),
cât și pe linia Dunării, în urma cărora au fost
ocupate cetățile Giurgiu, Turnu și, vremelnic, Se-
verinul54. O soartă identică a avut, conform infor-
mațiilor târzii ale lui Evlya Qelebi (secolul XVII), și
cetatea Hârșova55. Asupra situației Silistrei,
izvoarele de care dispunem păstrează o tăcere
totală, ceea ce ne îndreptățește să credem că este
posibil ca ea să fi rămas în continuare sub stăpâ-
-----------■ Revista de istorie militară ■------
nirea domnului Țării Românești. în urma acestei
campanii otomane, Mircea se vedea silit să reia
plata tributului.
Prin pierderea Dobrogei, componenta pontică
a politicii externe a Țării Românești era iremediabil
afectată. Situația deosebit de gravă pentru Țara
Românească nu a mai putut fi însă redresată de
Mircea întrucât, la scurt timp după aceste
evenimente, el înceta din viață (31 ianuarie 1418).
1	Pentru acest subiect, vezi: V. Mărculeț, în SIB,
XXVI-XXVII, 2002-2003, p. 31-54.
ZDIR, B, p. 34-40,296-301, doc. 24. Pentru debutul
conflictului dobrogeano-genovez în anul 1360, vezi:
V Mărculeț, Țările Române, Genova și Veneția în
secolele XIVXV. Relații politice și comerciale, Me-
diaș, 2004, p. 49.
3	Ibidem.
4	Cronici turcești, I, p. 111, 154, 301, 338, 400-
401, 440, 542-543.
5	Cronici turcești, I, p. 110.
6	H. Inalcik, Imperiul Otoman. Epoca clasică. 1300-
1600, ediție și studiu introductiv Mihai Maxim,
traducere Dan Prodan, București, 1996, p. 53; B.
Câmpina, Scrieri istorice, voi. I, București, 1973, p.
230; A Decei, Istoria Imperiului Otoman până la 1656,
București, 1978, p. 53; Șt. Pascu, N. Constantinescu,
Șt. Ștefănescu, în Istoria românilor, voi. III: Genezele
românești, București, 2001, p. 589; Șt. Ștefănescu, în
I. Barnea, Șt. Ștefănescu, Din istoria Dobrogei, voi.
III: Bizantini, români și bulgari la Dunărea de Jos,
București, 1971, p. 354; N. Constantinescu, Mircea
cel Bătrân, București, 1981, p. 83; A. Rădulescu, I.
Bitoleanu, Istoria românilor dintre Dunăre și Mare -
Dobrogea, București, 1979, p. 180.
7	J. Leunclavius, Historiae Musulmanae Tutcorum
de monumentis ipsorum excriptae libri XVIII,
Francoforti, 1591, col. 272: „vicin eratSasmenos bulgaro
Dobritzensis tegulus”; „Dobritzae filius, qui Varnae cum
regione linitima Dobritzae vocata regulus erat”.
8	Anca Gheață, în Rdl, 34, 1981, 10, p. 1881,
nota, 45.
9	A. Decei, op. cit., p. 53.
“	Cronici turcești, I, p. 110; Cf. J. Leunclavius, op.
cit., col. 266.
11	Ibidem, p. 111.
12	J. Leunclavius, op. cit., col. 276: „arces et
castella quae olim transalpini valachi Danubium
traiicientes ocupaverant in Bulgaria”.
B	Pentru acțiunea domnilor munteni de trans-
formare a Țării Românești în stat pontic, vezi: V.
Mărculeț, în SIB, XXVI-XXVII, 2002-2003, p. 31-54.
----■ Revista de istorie militară ■----------------
14	Cronici turcești, I, p. UI, 154, 301, 338, 400-
401, 440, 542-543; Cf. J. Leunclavius, op. cit., col.
268-271.
15	J. Leunclavius, op. cit., col. 270-272.
16	Anca Gheață, în Rdl, 34, 1981, 10, p. 1881,
nota, 45.
17	DIR, B, p. 44, doc. 28.
18	Hurmuzaki, 1/2, p. 322, 334, doc. CCLXII;
CCLXXV; DRH, D, I, p. 122, 125-126, doc. 75, 78:
„terrarum Dobrodicii despotus et Tristri dominus”;
„Trestri dominus ac terrarum Dobrodicii despotus”.
19	DRH, D, I, p. 127, doc. 79.
20	P.P. Panaitescu, Mircea cel Bătrân, București,
2000, p. 361.
21	Cf. V. Mărculeț, în SIB, XXVI-XXVII, 2002-2003,
p. 48.
22	Pentru discuțiile asupra relațiilor lui Mircea cu
unele principate musulmane din Anatolia, vezi: N.
Pienaru, în RI, s.n., VII, 1996, 7-8, p. 483-510.
23	Cronici turcești, I, p. 83, 290, 339; Călători
străini, VI, p. 364.
24	J. Leunclavius, op. cit., col. 319-320.
25	P.P. Panaitescu, op. cit., p. 297.
26	Hurmuzaki, 1/2, p. 359-360, doc. CCCII; DRH,
D, I, p. 139-140, doc. 87; Cf. R. Theodorescu, în „Studii
și Cercetări de Istoria Artei” (SCIA), XVI, 1969, 2, p.
204; Cf. Idem, în „Actes du XIVe CIEB”, II, p. 632,
unde consideră că între 1394 și 1396, „regele Ungariei
a reușit să controleze nu numai linia Dunării [...], ci și
«părțile lui Dobrotici» asupra cărora - probabil sub
presiunea lui Sigismund conjugată cu cea a torțelor
otomane din sud - Mircea își încetase stăpânirea”.
27	M. Balard, Les genois et Ies regions bulgares
au XIV* siecles, în „Byzantino-bulgarica”, VII, 1981, p.
92; S. losipescu, Balica, Dobrotiță, loancu, București,
1985, p. 158.
28	N. lorga, Studii istorice asupra Chiliei și Cetății
Albe, București, 1899, p. 55.
29	Ibidem.
30	Călători străini I, p. 30.
31MSHSM, IV, p. 398-399; Hurmuzaki, 1/2, p. 394-
396, 415-416, doc. CCCXXIX, CCCXLIV; DRH, D, I, P-
155-158, 163-164, 167, doc. 99, 101.
32	L. Chalcocondil, Expuneri istorice, ed. V. Grecu,
București, 1958, II.
33	Ibidem, III.
34	Cronici turcești, I, P- 50.
35	Ibidem, p. 180.
36	Die byzantinischen Kleinekroniken, ed. P.
Schreiner, voi. I, Wien, 1975, p. 215.
37Pentru discuțiile privind dispariția Despotatului
Dobrogean, vezi recent: V. Mărculeț, în „Magister”,
4, 2007, 12-15.
38	Cronici turcești, I, P- 339.
39	Călători străini VI, P- 382.
40	Ibidem, p. 349, 380, 384, 386-387.
41	Ducas, Istoria turco-bizantină (1341-1462), ed.
V. Grecu, București, 1958, XIII, 6.
42	Călători străini, I, p. 39.
i3	Idem, VI, p. 382.
44	DIR, B, p. 50-51, doc. 34-35.
45	Cronici turcești, I, p. 50, 84, 115, 290-291, 340;
Ducas, op. cit., XIX, 1; L. Chalcocondil, op. cit, IV.
46	L. Chalcocondil, op. cit., IV.
47	DIR, B, p. 66, doc. 50.
48	Ducas, op. cit., XVIII, 2.
49	Hurmuzaki, 1/2, p. 825, doc. DCLIII: „multo-
rumque Tuicicorum oppidorum dominus”.
50	Pentru discuții asupra acestei probleme, vezi:
FI. Constantiniu, Ș. Papacostea, în „Studii”, 17, 1964,
5, p. 1038; V. Ciocîltan, în Rdl, 34, 1981, 11, p. 2093-
2094.
51	Cronici turcești, I, p. 26 și nota 9.
52	Ibidem, p. 51,85,116,291; Cf. Șt. Ștefănescu, în
Istoria românilor, voi. IV: De la universalitatea creștină
către Europa „patriilor”, București, 2001, p. 289; Cf.
A. Gheață, în SISEE, I, p. 84.
53	Ibidem, p. 27, 51-52, 85, 116-118, 162, 181, 291,
308, 342, 403.
54	Ibidem, 116, 163-164, 291, 341-342, 403; Cf. A.
Gheață, în SISEE, I, p. 88, unde contestă datarea
acestei campanii otomane împotriva lui Mircea în anul
1417, identificând în informațiile existente două
campanii, una în 1419, cealaltă în 1420.
55	Călători străini, VI, p. 450.
ABREVIERI
Actes du XIV' CIEB, II = Actes du XIVe Congres
International des Etudes Byzantines. Bucarest 6-12
septembre 1971, voi. II, București, 1975.
Călători străini, I, VI = Călători străini despre
Țările Române, voi. I, VI, ed. M. Holban, București,
1968-1976.
Cronici turcești, I = Cronici turcești privind
Țările Române. Extrase, voi. I: Sec. XV-mijlocul sec.
XVII, ed. M. Guboglu și M. Mehmet, București,
1966.
DIR, B = Documente privind istoria României.
Veacul XIII, XIV și XV. B. Țara Românească (1247-
1500), București, 1953.
DRH, D, I = Documenta Romaniae Historica. D.
Relații între Țările Române, voi. I (1222-1456),
București, 1977.
Hurmuzaki, 1/2 = Documente privitoare la istoria
românilor culese de E. de Hurmuzaki, voi. I: 1199-
1450, partea 2: 1346-1450, București, 1890.
MSHSM, IV = Monumenta Spectantia Historiam
Slavorum Meridionalium, tom IV, 1874
Rdl = „Revista de Istorie”.
RI = „Revista Istorică”.
SIB = „Studii de Istorie a Banatului”.
SISEE, I = „Studii Istorice Sud-Est Europene”,
voi. I, București, 1974.
Studii = „Studii. Revistă de Istorie”.
DOBRUDJA AND THE PONTIC POLITICS OF MIRCEA THE ELDER
The economical, geopolitical and strategic importance of Dobrudja, with its maritime opening, was
understood by Romanian princes, the more the Wallachian state, forwarding towards east, tended to
become a Pontic state. Under the rule of Mircea the Elder (1386-1418) Dobrudjan politics of Wallachia
reaches its apogee, distinguishing as the fundamental component of the Romanian leader’s Pontic politics.
With Mircea’s dominance upon the Ponto-Danubian space, the complex process of Wallachia’s
transformation into a Pontic state was finalized. Unleashed during the time of Nicolae Alexandru (1352-
1364), who between 1358-1359 stretched his dominance upon the meridional regions of the territories
between Pruth and Dniester, respectively upon the south of Bugeac, than continued through the action of
Vladislav I (1364-C.1377), who at about 1369-1379 was occupying Chilia, the process of Wallachia’s
transformation into a Pontic state was completed, at the edge of the XIV’1'-XV"' centuries, through Dobrudjan
action undertaken by Mircea the Elder.
50
■ Revista de istorie militară ■-----
MAREA NEAGRĂ,
placă turnantă in relațiile
dintre Orient și Occident
GURILE DUNĂRII $1 STRÂMTORILE
MĂRII NEGRE,
CHEIA „CHESTIUNII ORIENTALE"
(1878-1916)
lector univ. dr. ION GR. I0NESCU
„într-un cuvânt, Chestiunea Orientală este
rivalitatea Rusiei, sprijinită de Slavi, contra Europei
apusene, susținută de neslavii peninsulei Balcanului,
de la stăpânirea acestei peninsule”1. Așa definește
A. D. Xenopol, în câteva cuvinte, această sintagmă.
Indiferent care au fost momentele istorice, mai
mult sau mai puțin importante, mai ales, de la
sfârșitul veacului al XVIII-lea, fără excepție, fiecare
a conținut sau a tangentat o componentă, de
conivență cu „Chestiunea Orientală”.
Din aceeași cauză, Congresul de la Berlin
(1878) a hotărât „menținerea funcțiilor Comisiei
Europene a Dunării (C.E.D.), create ca urmare a
tratatului de la Paris (1856)?, independent de
autoritatea teritorială”3, aducându-se astfel o gravă
lezare suveranității românești, pe porțiunea flu-
viului cuprinsă între Galați și Marea Neagră. Con-
comitent, Congresul stabilea distrugerea, fără
putința ridicării altora noi, a tuturor fortificațiilor
existente de-a lungul Dunării, între Porțile de Fier
și gurile fluviului, interdicția prezenței navelor de
război pe Dunăre, în aval de Porțile de Fier, „ex-
cepție făcând navele destinate poliției fluviului și
serviciului vamal”4, precum și „navele puterilor
membre ale C.E.D., care se puteau mișca în voie,
de la Guri, până la Galați”5. Rezultă clar că în pri-
vința navigației, Congresul de la Berlin lovea în
interesul riveranilor din sud-estul continentului:
Serbia, Bulgaria și, în special, România6, căreia,
„de la Turnu Severin, până la vărsarea în Marea
Neagră, îi revenea cel mai lung traseu al fluviului”7.
Oricum, Rusia, redevenită riverană la Dunăre,
urmărea mai multe avantaje, sperând scoaterea
brațului Chilia de sub jurisdicția C.E.D., țintind chiar
la desființarea organismului.
Imperiul Rus vedea în C.E.D. „organismul inter-
național ce-i blocase intențiile de a stăpâni în
exclusivitate gurile Dunării”8, pe când „Imperiul
Austro-Ungar intenționa să joace un rol prepon-
derent, de laTurnu Severin, până la Marea Neagră”9.
Trebuie menționat faptul că „documentul ela-
borat de Congresul de la Berlin conținea un viciu;
este vorba de ambiguitatea articolului 55 (exact ca
la granița de sud a Dobrogei, art. 46, care a dat
naștere multor interpretări), ce consta în faptul că
nu preciza nimic despre modul de executare a
regulamentelor dunărene și nici despre autoritatea
însărcinată care să asigure executarea lor”10. Este
adevărat că în cadrul lucrărilor Congresului „se
prezentaseră două propuneri, una rusă și cealaltă
austro-ungară, dar ele nefiind admise, situația
rămăsese nelămurită”11.
După încercări nereușite, ale unei comisii
mixte, de a întocmi un proiect unanim acceptat12
(această comisie devenise un superstat sub
președinția austro-ungară) și după respingerea con-
tra-proiectului românesc, conform cu principiile
de libertate și egalitate a navigației, lucrurile au
intrat în impas. în aceste condiții, s-a deschis la
Londra, în februarie 1883, Conferința marilor
■ Revista de istorie militară ■
puteri, consacrată prelungirii duratei de activitate
a C.E.D. (în principal), „în virtutea articolului 54 al
Tratatului de la Berlin”13.
Conferința s-a deschis ca urmare a convocării
inițiate de către lordul Granville, pentru a discuta
câteva probleme care interesau direct marile puteri
și anume: extinderea jurisdicției C.E.D. până la
Brăila și prelungirea existenței acestei comisii
internaționale, încă o perioadă de timp. O problemă
preliminară, foarte importantă, a fost aceea a
admiterii participării României, Serbiei și Bulgariei
la lucrările conferinței. Marea Britanie a susținut
că România poate fi admisă în același regim cu
celelalte puteri, mai ales că era admisă în C.E.D,
precum și în Comisia mixtă (care în acel moment
era în proiect).
Plenipotențiarul german, contele Miinster, a
avut însă alt punct de vedere și anume că „trebuie
să se păstreze caracterul european al conferinței,
abținându-ne să punem România pe picior de
egalitate cu marile puteri”14. El a remarcat faptul
că admițând România, acest stat ar putea utiliza
dreptul său de veto în procesul adoptării deciziilor.
Propunerea germană a avut câștig de cauză.
Aceeași situație era valabilă și pentru Serbia și
Bulgaria, însă ele nu erau considerate state euro-
pene care să poată fi puse pe picior de egalitate cu
membrii C.E.D. Conferința a decis totuși ca
„România și Serbia să fie invitate să asiste la ședințe,
să fie ascultate”15, dar „să nu aibă drept de vot”16.
Atitudinea fermă și bine argumentată a delega-
ției României nu a permis aplicarea regulamentului
pe țărmul ei dunărean și niciuna din marile puteri
nu a inițiat măsuri coercitive pentru punerea în
practică a unui regulament lipsit de valoare juridică
față de noi. Aceeași soartă a avut-o și hotărârea
privitoare la extinderea competenței C.E.D. până
la Brăila, întrucât era vorba de o nouă atingere
adusă suveranității teritoriale a statului român, fără
adeziunea lui prealabilă.
Doar o singură hotărâre a Conferinței de la
Londra a fost, în fapt, realizată, fiindcă nici n-o
putea împiedica: „trecerea brațului Chilia, de sub
autoritatea C.E.D., sub autonomia riveranilor ruso-
români, cu complicitatea dinainte asigurată a
Austro-Ungariei”17.
Aplicarea regulamentului european de navi-
gație, stabilit pentru brațul Sulina, a fost lăsată în
seama autorităților teritoriale de pe brațul Chilia.
Combinațiile de culise și tranzacțiile efectuate,
în dauna interesului general, n-au ținut seama de
—r^~i---------------------------------------------
neglijarea de către Rusia a lucrărilor de dragaj pe
brațul Chilia, fapt ce avea să primejduiască ulte-
rior rada portului Sulina, prin bancurile de nisip
depuse la gura Stari-Stambul, precum s-a și în-
tâmplat, reducându-se simțitor eficacitatea
lucrărilor de întreținere a navigației întreprinse
de C.E.D (era un alt mod de a boicota, practicat de
Rusia)18.
Ținând cont de atâtea eludări ale obligațiilor
internaționale sau încălcări, în detrimentul
interesului general al navigației, din partea Rusiei
ori Austro-Ungariei, România, singură, a rămas
fidelă interesului european, care se confunda cu
interesul ei la Dunăre, recunoscute fiind constan-
tele eforturi făcute de ea pentru înlesnirea navigației.
C.E.D. a reprezentat, sub aspect general, „o
instituție cu puteri de stat fără teritoriu, care a
îndeplinit rolul de stat temporar între Rusia și România
și între toate statele ale căror interese găseau la gurile
Dunării un teren propice fricțiunilor”19.
Rusia cu politica ei expansionistă „era vădit
încurcată de C.E.D. și rămânea practic izolată,
sprijinită rareori de cineva”20.
în perioada care a premers prima mare
conflagrație mondială, cât și apoi, în 1916, libertatea
navigației pe Dunăre a avut de suferit din cauza
intereselor și apoi a ostilităților între unii din
riveranii fluviului. în aceste condiții și România a
trebuit să-și ia unele măsuri.
Cât privește Marea Neagră, aceasta trebuie
privită numai în asociere cu Dunărea, pentru că
împreună formează un areal de complementaritate.
După Congresul de la Berlin, alături de Imperiul
Otoman și Rusia, au apărut la Marea Neagră încă
două state suverane: România, în 1878 și Bulgaria,
în 1908, cu interese proprii, alături de preocupările
generale ce țineau de reglementarea regimului
Bosforului și Dardanelelor și care nu se modifica-
seră de la „ 13 iulie 1841, când a fost încheiat Tratatul
celor cinci puteri europene în privința strâm-
torilor”21. Esența tratatului consta în faptul că atâta
timp cât se afla în stare de pace, sultanul nu avea
voie să acorde trecerea niciunui vas străin, cu
excepția unor vase ușoare din serviciul legațiilor.
Prin urmare, nici vasele rusești de război nu mai
aveau dreptul să treacă prin Strâmtori. Convenția
anula dreptul Rusiei de a avea un regim preferențial
și de a obține pentru navele sale acorduri separate
cu Imperiul Otoman. „Acest act este important
pentru că a rămas în vigoare până la Tratatul de la
Lausanne din 1923"22.
------------■ Revista de istorie militară ■-------
în acest context, în regiunea sud-est europeană
s-a resimțit reorientarea politicii externe rusești,
ce a avut permanent în vedere spargerea unității
coaliției care impusese sultanului acest tratat.
Cât privește guvernul român, el urmărea cu
atenție „dinamica traficului prin Strâmtori, cererea
specifică de mărfuri, competiția cu alte state,
posibilitățile de afirmare a exportului românesc,
varietatea produselor”23.
Merită să fie amintit faptul că Rusia, la 15/27
martie 1876, încheiase deja cu România o convenție
cu prevederi referitoare la navigația pe mare24.
Conform celor convenite „nici una din navele păr-
ților contractante nu era supusă la taxe și măsuri
speciale, urmând să se aplice, pe temeiul recipro-
cității, aceleași reglementări fiscale de încărcare
și descărcare și de depozitare pentru mărfurile
transportate cu navele statelor semnatare”25.
Independența României s-a dovedit a fi un
obstacol în plus pentru politica rusă orientată spre
Strâmtori. Cercurile politice și diplomatice rusești
comentau defavorabil apariția, la scurt timp după
Congresul de la Berlin, a unor nave (de război)
competitive, sub pavilion românesc, pe Marea
Neagră care erau organizate într-o flotilă. Cum
aceste nave militare, construite la prestigioase
șantiere navale din Marea Britanie, se dovedeau a
fi performante, Rusia, prin campanii de presă, a
încercat să descurajeze efortul românesc. Peters-
burgul considera că apariția unei flotile românești
reprezenta o mare ilegalitate, o încălcare a
tratatelor existente, care nu consemnau nicăieri
prevederi referitoare la vreo flotă românească.
Toate actele normative de până atunci făceau
referiri doar la flota otomană și la cea rusă26. Punctul
de vedere rus era că se crease un precedent din cale
afară de neplăcut, deoarece rolul cel mai probabil al
acestei flotile este acela de falangă stângă a inamicului
ce ar putea ataca Rusia din Bosfor, îngreunând și mai
mult expansiunea Rusiei spre Strâmtori27.
în mod indirect se făceau referiri la bunele ra-
porturi dintre Imperiul Otoman și Romania28 care,
la 6/18 aprilie 1897, aveau să semneze la Constan-
tinopol, Convenția comercială româno-otomană,
„intrată în vigoare la 15/27 februarie 1898'29.
Chiar dacă Ferdinand, prințul moștenitor al
României, la începutul anului 1895, făcuse o vizită
în capitala imperială rusă, „lăsând o bună impre-
sie”30 și chiar dacă „exista o atitudine favorabilă a
unor oameni politici ruși, față de Legația Regală a
României”31, la Sankt Petersburg, Rusia nu s-a sfiit
----■ Revista de istorie militară ■-------------
să creeze o nouă criză în raporturile cu România,
criză de natură diplomatică ce ar fi generat ulte-
rior urmări nebănuite, pe care le-ar fi exploatat în
consecință.
Este vorba de „incidentul” produs pe Marea
Neagră în Bosfor, așa-numitul „incident diplomatic
de etichetă", din ianuarie 1896, când mass-media
rusă (dar și a altor state) au denaturat sau îngroșat
peste măsură un fapt minor, întâmplat în rada
Constantinopolului. Comandantul Flotilei române,
colonelul Ion Murgescu, călătorind spre capitala
sultanilor, nu ar fi acordat (după părerea rusă) toate
semnele exterioare de respect, conform uzanțelor
diplomatice și cutumelor navale, comandantului
staționarului rus „Colchida", navă de rang supe-
rior celei românești32.
în esență, perioada cuprinsă între Congresul
de la Berlin și Primul Război Mondial nu a adus
modificări în regimul Strâmtorilor, cu toate că o
seamă de incidente au reactualizat mereu clauzele
tratatelor privitoare la Bosfor și Dardanele. De
aceea, cercurile conducătoare din Rusia continuau
să manifeste o deosebită preocupare pentru Cons-
tau tinopol.
în 1895, în timpul tulburărilor interne care au
zguduit Imperiul Otoman, îmbinate cu pogromurile
împotriva populației armene, puterile semnatare
au determinat pe sultanul Abdul Hamid al II-lea să
semneze o iradea prin care se autoriza dublarea
navelor staționare, aflate în Cornul de Aur, la
dispoziția legațiilor străine pentru „asigurarea
protecției intereselor cetățenilor străini”33.
Se știe că, până la Primul Război Mondial,
lumea europeană s-a condus după un principiu fun-
damental, numit „principiul echilibrului de forțe”.
Marile entități supranaționale, imperiile, acționau
diplomatic, combinând alianțele dintre ele și
păstrând echilibrul bătrânului continent. încă mai
era nevoie de acest principiu și tocmai în această
idee se căutau soluții pentru păstrarea „omului
bolnav” și chiar protejarea lui de multe ori, cu toate
că aceasta se făcea cu mari eforturi.
în cercurile londoneze se vehicula ideea ca
Marea Britanie să se unească cu Austro-Ungaria
pe tema „chestiunii Orientului” spre „a se opune
ocupării Constantinopolului și Stâmtorilor de către
Rusia, socotită capabilă să amenințe Europa
Centrală și să devină stăpână absolută în Marea
Neagră și Peninsula Balcanică”34.
Nevoia de a se aduce „modificări substanțiale
în regimul juridic al Strâmtorilor s-a făcut simțită
53
în mod acut pe timpul desfășurării conflictului r uso-
japonez, fiindcă era nevoie de trecerea escadrilei
ruse, din Marea Neagră, în Mediterană”35. In timp
ce Flota din Marea Baltică trebuia să navigheze
circa șase luni pentru a ajunge în Extremul Orient,
Flota din Marea Neagră era condamnată la totală
anchiloză, fiindu-i închise Strâmtorile (conform
convenției din 13 iulie 1841). în ciuda tuturor
eforturilor de-a fi substitută sau măcar modificată,
convenția rămăsese intactă și cu deplină valabilitate.
Sultanul a permis trecerea prin Strâmtori a
navelor militare „Petersburg" și „Smolensk" sub
pavilion comercial36. Un incident neplăcut ar fi
putut avea consecințe grave. Cele două nave au
oprit în Marea Roșie nava engleză de comerț „Ma-
lacca“. Guvernul de la Londra a protestat, arătân-
du-și nedumerirea sa în legătură cu situația celor
două vapoare. Dacă acestea erau comerciale, nu
aveau drept de priză, iar dacă erau militare, aceasta
se explică numai prin violarea actului normativ din
1841. Interesele politice au primat din nou, având
în vedere perspectiva. întâlnirea de la Reval dintre
șefii de stat ai Rusiei și Angliei, care a avut loc la 9
și 10 iunie 1908, a pecetluit ulterior înțelegerea
anglo-rusă37.
Primul Război Mondial n-a adus Imperiului Rus
nimic din optimismul anului 1829, din forța și
puterea sa, barate cu greu de o Europă unită numai
împotriva sa, la 1856, din pesimismul trecător al
anului 1878. După atâtea etape istorice și cu doar
un singur obiectiv, și acela neîndeplinit, era nevoie
de o primenire structurală în ideologie, și
renunțarea la unele concepte care se dovediseră a
fi fost fără de niciun folos38.
în ordinea omenească și istorică, „regimurile
de navigație ale strâmtorilor și fluviilor nu pot fi
înțelese fără cunoașterea fluențelor și complica-
telor probleme economice, politice și tehnice pri-
vitoare la: bogăția regiunilor geografice între care
se face legătura comercială pe calea apei; mijloa-
cele tehnice mereu perfecționate ale navigației;
forțele economice și militare în serviciul intereselor
concurente ale organizațiilor politice de stat, aflate
pe cursul fluviilor și de-a lungul strâmtorilor”39.
Regimul Dunării și al Strâmtorilor este o
problemă atât de cuprinzătoare pe care oricât s-ar
încerca limitarea ei în spațiu și timp, totdeauna
aceasta va fi depășită.
întârzierea progresului în dreptul fluvial dună-
rean, ca și în viața întregului bazin al Dunării nu se
datorează tratării mai mult juridice a problemei, ci
54
unei cauze, din nenorocire, mai mare și mai ge-
nerală, numită politică, adică amestecul intereselor
egoiste și neiertătoare ale acesteia.
Dreptul fluvial dunărean și cu atât mai mult,
când e vorba de regimul Strâmtorilor Mării Negre,
„a fost dominat, de aproape două veacuri, de
amenințarea statornică a năzuințelor cuceritoare
rusești la Bosfor și Dardanele, cu orice preț”40.
în concluzie, Tratatul de la Berlin, prin deciziile
sale, nu a rezolvat toate problemele și chiar din
primul moment, mulți s-au gândit la revizuirea lui.
Negreșit, rușii voiau să se apropie cât mai mult de
Constantinopol, încercând să tranșeze „Ches-
tiunea Orientală” și prin modificarea legislației
internaționale existente, pentru crearea unui regim
juridic favorabil lor, la Dunăre și Strâmtori, ceea
ce i-ar fi facilitat să ajungă la frații slavi de la sud de
marele fluviu.
în fond, „Chestiunea Orientală" însemna, la
acea vreme, modificarea legislației internaționale
existente pentru crearea unui regim juridic favora-
bil la Dunăre și Strâmtori, în favoarea celor care
se dovedeau mai puternici.
1	A. D. Xenopol, Resboaiele dintre Ruși și Turci și
înrâurirea lor asupra țerilor tomâne, Voi. II, Tipo-
Litografia B. Goldner, Jassy, 1880, p. 197.
2	La Comission Europeene de Danube et son truvre
de 1856 ă 1931, Imprimerie Naționale, Paris, 1931, p. 40.
31	. Cârțână, I. Seftiuc, Dunărea în istoria poporului
român, București, 1972, p. 63-65.
4	Documente pentru istoria României. Războiul
pentru independență, voi. 9, București 1955, p. 383.
5	Ibidem.
6	în Camera Deputaților, Mihail Kogalniceanu arăta
că „România care a renăscut la o nouă viață politică și
economică, după proclamarea independenței” ține,
mai ales, „la păstrarea libertății Dunării, ca la cea mai
puternică garanție a existenței și viitorului ei. Mare a
fost neliniștea țării când a văzut că în contra tratatelor
și principiilor de drept al ginților, drepturile noastre
teritoriale, în apele române, erau puse în discuție și
libertatea Dunării era amenințată a deveni iluzorie”.
Apud Nicolae Ciachir, Gheorghe Bercan, Diplomația
europeană în epoca modernă, București, f.a., p. 405.
7	Documente pentru istoria României, p. 383-384.
8	Nicolae Ciachir, Gheorghe Bercan, op. cit.,p. 405.
91	. Cârțână, I. Seftiuc, op. cit., p. 84.
10	Ion lonescu, Dificultățile trasării frontierei
dunărene între România și Bulgaria, efect al viciilor
------------■ Revista de istorie militară ■--------
de text, redactare și piocedură, în urma Tratatului de
la Beilin, în „Analele Dobrogei”, Serie Nouă, Anul V,
Nr. 1, Constanța, 1999, passim.
11	Nicolae Dașcovici, Dunărea noastră, București,
Editura Fundației culturale „Principele Carol“, f.a., p. 36.
12	Un proiect al Austriei care, sub aspect juridic,
nu respecta egalitatea de tratament a statelor și altul,
francez, intitulat „Proiectul Barrere", o variantă mai
îndulcită, dar la fel de discriminatorie.
13	Documente pentru istoria României, p. 383.
14	Viorica Moisuc, Note de curs, Universitatea
„Ovidius", Constanța, 1998, passim.
15	Aceeași soluție a fost propusă de Germania,
pentru Bulgaria (se contura legătura germano-bulgară),
cu toată opoziția Imperiului Otoman, care își exercita
încă suzeranitatea asupra Bulgariei.
16	Idem.
17	Nicolae Dașcovici, op. cit, p. 42.
18	Ibidem, p. 43.
19	Grigore Antipa, Dunărea și problemele ei
știintilice, economice și politice. București, 1921,
Librăriile „Cartea Românească” & Pavel Suru”, p. 112.
20	Ibidem, p. 114.
21	A. D. Xenopol, op. cit., p. 166. în uzanța
vremurilor s-a mai numit „Tratatul strâmtorilor” sau
„Tratatul Dardanelelor”.
22	Viorica Moisuc, Note de curs..., passim.
23	Paul Gogeanu, Strâmtorile Mării Negre de-a
lungul istoriei, București, 1966, p. 99.
24	încheierea, la București, a Convenției de comerț
și navigație, româno-ruse (pe 10 ani), întemeiate pe
principiul aplicării tarifului acordat națiunii cele mai
favorizate și al egalității de tratament, între cele două
părți. Istoria României în date, Mica întreprindere
editorial-poligrafică „Crai-nou”, Chișinău, 1992, p. 231.
25	Valentin Ciorbea, Carmen Atanasiu, Flota
maritimă comercială română, Un secol de istorie
modernă (1895-1995), Constanța, Editura Fundației
„Andrei Șaguna”, 1995, p. 81.
26	Arhiva Ministerului Afacerilor Externe (se va
cita A.M.A.E.), fond 21, voi. 75, f. 127.
27	Ibidem.
28	Ibidem, voi. 77, f. 43.
29	Istoria României în date, p. 264.
30	A.M.A.E., fond 21, voi. 75, f. 71.
31	Ibidem.
32	Idem, Anexa 2 la f. 98-104.
33	Paul Gogeanu, op. cit, p. 101.
34	A.M.A.E., fond 21, vol.75, f. 368.
35	Ion lonescu, Politica Rusiei în bazinul Mării
Negre 1878-1916, București, 1998, p. 83.
36	Un artificiu rusesc
37	Paul Gogeanu, op. cit., p. 102.
38	Ion lonescu, op. cit., p. 84.
39	Nicolae Dașcovici, Regimul Dunării și al
strâmtorilor în ultimile două decenii, Iași, Tipografia
Alexandru A. Țerek, 1943, p. 163.
40	Ibidem, p. 163-164.
MOUTHS OF THE DANUBE AND BLACK SEA STRAITS
- THE KEY OF EASTERN QUESTION
(1878-1916)
The Congress of Berlin (1878) decided to maintain the functions of the European Commission of the
Danube, created as a result of the Paris Treaty (1856), independently of the territorial authority. It was
done, this way, serious harm to Romania’s sovereignty on the portion of the river between Galați and the
Black Sea. Russian Empire saw in the European Commission of the Danube an internațional body that
blocked its intentions of exclusively mastering the Mouths of the Danube, while Austro-Hungary was trying
to play a preponderant role from Turnu Severin to the Black Sea - where the river was Crossing Serbia’s,
Bulgaria’s and especially Romania’s territory.
In February 1888, the Great Powers Conference held in London decided to shift the Chilia Brace of
Danube’s Delta from the authority of the European Commission of the Danube under that of Russian and
Romanian riparian.
Romania’s independence, recognized in 1878 in Berlin proven to be one more obstacle for the Russian
politics in the Black Sea, pointed to Straights. The cause was the apparition in short time of some war ships,
under Romanian pavilion, organized in a flotilla. These Romanian vessels were performant, being built in
the prestigious shipyards of Great Britain.
Otherwise, Romania had good relations with the Ottoman Empire, with which signed in April 1897 the
Romanian-Ottoman Commercial Convention.
During this time, Russia tried, unsuccessfully, to approach Bosporus and Dardanelles. She wanted to
clear out the Eastern Question and, through existing legislation change, to obtain a favorable judicial regime
on the Danube and in the Straits, that would facilitate its reaching to her Slavic brothers at south of the
rive r.
■ Revista de istorie militară ■
55
■ Hrmatâ și societate
ARMATA ROMÂNIEI ÎN TIMPUL
DOMNIEI LUI CAROL I
praf. univ. dr. MARIA GEORGESCU
„Dacă vrei să faci politică trebuie să ai și
mijloacele necesare și acestea sunt o armată
de nădejde și trupe bine înarmate”.
Car ol 1,1882
Procesul de modernizare a societății românești
și de sincronizare a structurilor instituționale ale
statului român cu Occidentul european, efort ce a
cuprins și armata, a cunoscut o amplă consolidare
în perioada domniei lui Carol I de Hohenzollern-
Sigmaringen, principe (1866-1881) și rege (1881-
1914) al României. Pentru cel care a întemeiat o
dinastie și un regat modern, independent, aliniat
la valorile europene ale timpului, politica militară -
alături de cea externă - a constituit un domeniu
asumat de la început cu prioritate. Ofițer de carieră,
ordonat, cu o ținută rece și mândră, crescut în
cultul onoarei și datoriei, Carol I a fost nu numai un
militar destoinic și un strateg iscusit, ci și un
suveran înțelept și devotat intereselor și prosperi-
tății țării, organizator metodic și chibzuit al armatei
române, căruia nu i-a lipsit simțul politic.
Obiectivele majore ale politicii lui Carol I au
vizat într-o primă etapă lărgirea autonomiei țării,
asigurarea frontierelor statului și înlăturarea ulti-
melor vestigii ale suzeranității otomane. în con-
textul internațional al vremii, realizarea acestui
program a generat căi și soluții diverse, adesea
particulare, în care Carol, ajutat de sfetnicii săi, a
îmbinat cu abilitate factorul politico-diplomatic cu
cel militar. Căci, în condițiile în care fiecare dintr e
imperiile limitrofe căutau să-și adjudece influența
sau dominația exclusivă asupra teritoriului
românesc, beneficiind de forțe militare covârși-
toare, a fost nevoie ca domnitorul împreună cu
autoritățile de la București să găsească soluțiile
optime pentru întărirea puterii armate, în confor-
mitate cu posibilitățile țării și cerințele câmpului
de luptă modern, în eventualitatea alegerii varian-
tei „independență prin război”, opțiune materiali-
zată în anii 1877-1878.
Dobândirea independenței (1878) și procla-
marea regatului (1881) au conferit României un alt
statut politic extern ce i-a permis trecerea într-o
nouă etapă a procesului de modernizare, individua-
lizare valorică și europenizare a societății. Poziția
de actor distinct pe scena internațională a dat țării
puterea să acceadă mai temeinic pe făgașul
dezvoltării capitaliste, să sporească ponderea
contribuției sale politice, economice, culturale și
militare pe continent, să întărească legăturile cu
românii aflați sub stăpâniri străine și să devină o
componentă importantă a echilibrului european.
Reforma organismului militar a urmărit să adapteze
cadrul organizatoric și funcționarea lui la nevoile
de securitate ale statului român, în concordanță
cu prefacerile pe plan internațional și cu inovațiile
din domeniul artei și tehnicii militare datorate în
special revoluției industriale ce antrenase schim-
bări majore în privința armamentului1.
Baza juridică a reformei militare a reprezentat-
o Constituția din 1866, prin care se stabilea că
domnitorul asigura conducerea supremă a armatei,
se prevedeau misiunea și principalele structuri ale
forței militare a României, precum și obligativitatea
serviciului militar pentru toți cetățenii valizi. Noul
act fundamental al țării se referea și la statutul
ofițerilor, precizând că acestora nu li se puteau
ridica gradele, onorurile și pensiile decât în urma
unei sentințe judecătorești sau în cazuri determi-
------------■ Revista de istorie militară!--------
nate prin lege. Contingentul armatei urma a se
legifera anual. De asemenea, Constituția mai stipula
că „nici o trupă străină nu va putea fi admisă în
serviciul statului, nici ocupa teritoriul României,
nici trece pe el decât în puterea unei anume legi”2.
Domnitorul Carol și-a asumat nu numai rolul
de coordonare și monitorizare a mersului reformei
militare, dar s-a implicat și în realizarea acesteia,
cu toată răspunderea pe care funcția de comandant
suprem al armatei i-o conferea și cu toată compe-
tența pe care educația și pregătirea de ofițer
dobândite în armata prusiană i-o permitea. „Sunt
în permanență destul de ocupat mai ales cu
diferitele reforme care trebuie introduse în ar-
mată”, scria, în 1880, Carol fratelui său Fritz von
Hohenzollern3. Astfel de preocupări se regăsesc
ca un laitmotiv în corespondența sa privată.
Responsabilitatea procesului reformator al oștirii
a revenit și miniștrilor de război, dintre care s-au
remarcat colonelul George Adrian, generalii Ion
Emanoil Florescu, Alexandru Averescu, Grigore
Crăiniceanu, precum și structurilor de conducere
și planificare militară, în principal Statul Major
General. Oamenii politici, fie liberali, fie conser-
vatori, care s-au aflat la cârma țării sau în parla-
ment au susținut în cvasiunanimitate întărirea
puterii armate.
Procesul de reformă militară a vizat aproape
toate compartimentele esențiale ce dădeau
configurația și tăria unei forțe militare moderne,
de la structuri de conducere și organizare, la înzes-
trare și amenajare a teritoriului; de la cadre și efec-
tive, la învățământ și pregătire de luptă. Direcția
principală de efort a fost adaptarea permanentă a
sistemului militar la noile realități politice, econo-
mice și sociale interne, precum și la cerințele câm-
pului de luptă modern. Pentru aceasta s-a încercat
dezvoltarea structurilor componente ale acestui
sistem pentru a se obține efective mari înarmate
cu eforturi financiare corespunzătoare posibi-
lităților tării și, totodată, înzestrarea și instruirea
lor după modelul celor mai eficiente armate euro-
pene ale epocii.
Măsurile adoptate în domeniul militar au fost
corelate cu politica externă, ținându-se seamă de
jocul de putere european. Dacă în timpul domniei
lui Alexandru loan Cuza influența franceză a fost
dominantă, după 1866 balanța se va înclina treptat
în favoarea Germaniei. Slăbirea legăturilor cu
Franța s-a datorat nu numai venirii la cârma țării a
----■ Revista de istorie militară ■-----------
unui prinț german, dar și modificării raportului de
forțe pe continent după Războiul franco-prusian
din 1870-1871, precum și poziției guvernului francez
de susținere a integrității Imperiului Otoman, ce
nu corespundea intereselor românești4. Influența
germană în armata română s-a accentuat după
perfectarea alianței României cu Austro-Ungaria
și Germania (1883, la care va adera în 1888 și
Italia), prin care țara noastră a primit garanții de
securitate în fața tendințelor hegemonice ale Rusiei,
a pus capăt oficial tensiunilor politice și s-a eliberat
de ostilitatea Dublei Monarhii, consolidându-și,
totodată, poziția în sud-estul Europei.
O primă etapă a procesului de reformă a organi-
smului militar național corespunde deceniului care
a premers intrării armatei române în Războiul
pentru Independență din 1877-1878.
Principala măsură a vizat definitivarea cadrului
legislativ, în vederea consolidării sistemului de
apărare a țării, expresie a adâncirii și concretizării
conceptului doctrinar al „națiunii armate”. Expe-
rimentat cu succes în practica militară a Europei
Occidentale la sfârșitul secolului al XVIII-lea și
începutul secolului al XlX-lea, în revoluția franceză
și preluat îndeosebi de Prusia în lupta împotriva
expansiunii napoleoniene și apoi în procesul
restructurării puterii sale militare, acest concept
coincidea cu tradițiile militare românești și cu
cerințele moderne de organizare militară ale epocii.
Impus de revoluția română de la 1848, concretizat
prin legea organizării puterii armate din 1864,
principiul „națiunii armate” va deveni emblematic
pentru întreaga evoluție pe plan militar a României
moderne.
Trei legi succesive - cea de bază din 11 iunie
1868, urmată de cele cu modificările din 27 martie
1872 și din 12 martie 1874 - au fundamentat sis-
temul militar creat în 1864, prin adăugarea unor
noi elemente5. Noua legislație menținea sistemul
militar mixt, conceput cu un nucleu profesionalizat
de armată permanentă, grosul efectivelor luptă-
toare fiind furnizate de formațiuni teritoriale,
întreținute cu cheltuieli financiare minime, adec-
vate posibilităților economice ale statului român.
Modelul de organizare militară ce s-a legiferat
în 1868 a reprezentat o ingenioasă împletire de
elemente tradiționale ale organizării militare la
români cu elemente ale sistemului mixt de orga-
nizare al armatei prusiene, fiind agreat și susținut
de domnitorul Carol. Preluarea modelului prusian
-----------------------------------------IZ?------
de organizare militară și nu a celui francez (cum ar
fi fost de așteptat să se întâmple datorită prezenței
până în 1869 a Misiunii militare franceze) s-a făcut
din raționamente pragmatice și nu politice.
Sistemul mixt de organizare din armata prusiană,
format dintr-un nucleu permanent și elemente
teritoriale (landwehr și landsturm), în care prin-
cipiul „națiunii armate” se reflecta mai bine decât
în armata oricărei țări europene ale acelei perioa-
de, s-a considerat a fi cel mai adecvat României,
stat mic, ale cărui resurse umane și materiale nu
permiteau susținerea unei puternice oștiri perma-
nente. Mai mult, guvernarea liberală din anii 1867-
1868 spera într-o conjunctură favorabilă, ce ar fi
putut permite „să facă România liberă și indepen-
dentă și socotea că a sosit momentul de a înălța
regatul daco-român”6, așa cum afirma ministrul de
interne Ion C. Brătianu. în acest scop, același om
politic sublinia, în ședința Adunării Deputaților din
1 februarie 1868, că „trebuie să ne întărim, să ne
organizăm pentru ca atunci când se va dezlega
acea chestiune [Chestiunea Orientală - n. n.] să
putem avea un rol, să știe Europa că este aci un
popor tare, armat, organizat și care are voința de
a-și apăra existența sa”7. Tot în aceeași idee, a
eficientizării acestui sistem în conformitate cu
resursele financiare ale țării, guvernarea con-
servatoare (1871-1876) - având în fruntea Minis-
terului de Război pe generalul Ion Emanoil Florescu
- a introdus în 1872 și 1874 modificări la legea
organică din 1868, trecând totodată la transpunerea
în practică a acestei legislații și luând măsuri con-
crete de modernizare a armatei.
Potrivit celor trei legi succesive, puterea armată
cuprindea următoarele categorii: armata perma-
nentă, cu rezerva ei; armata teritorială, formată
din trupele de dorobanți și călărași, cu rezerva ei;
milițiile; garda orășenească (civică) la orașe și
gloatele la sate. Conform acestei legislații, toți
bărbații valizi de la vârsta de 21 de ani (la cerere de
la 18 ani) până la 45 de ani trebuiau cuprinși în-tr-
unul din aceste elemente ale puterii armate, unde
li se asigura pregătirea militară necesară conform
misiunii de luptă a fiecărui element. Armata
permanentă și armata teritorială formau armata
de operații sau de „întâia linie”; milițiile alcătuiau
armata de a „doua linie” sau de rezervă; gărzile
orășenești și gloatele erau destinate a asigura
ordinea și paza localităților urbane și rurale, putând
lua parte la manevre și fiind angajate în cazul unui
conflict armat în funcție de necesități.
Una dintre direcțiile principale ale reformei
puterii armate în această perioadă a constituit-o
tendința de întărire a formațiunilor teritoriale, atât
pe plan organizatoric, cât și al pregătirii de luptă.
Prin legea din 1872, trupele teritoriale care efectuau
serviciul militar „cu schimbul” au fost extinse pe
tot teritoriul țării și reorganizate în toate județele
țării în unități de dorobanți (infanterie teritorială)
și de călărași (cavalerie teritorială), compunând
împreună armata teritorială. Acest sistem „cu
schimbul” (o săptămână dintr-o lună la cazarmă și
trei săptămâni acasă) oferea posibilitatea instruirii
cu cheltuieli mici a unor însemnate efective și
încadrarea lor în forțele operaționale pe timp de
război. A fost cea mai importantă măsură inițiată
de generalul I. E. Florescu, ale cărei efecte s-au
văzut în anii 1877-1878 pe frontul din Balcani.
în privința componentei de bază a sistemului
militar - armata permanentă -, reforma a vizat toate
armele și serviciile: infanterie, cavalerie, artilerie,
geniu, flotilă, trupe de administrație, jandarmi,
pompieri, serviciul sanitar. Din punct de vedere
organizatoric, acestea au fost consolidate fie prin
sporirea numărului unităților tactice, fie prin creșterea
efectivelor unităților existente. Pentru asigurarea
efectivului încorporabil, legea recrutării din 1864
reglementase deja obligativitatea serviciului militar
pentru toți locuitorii, dar permitea tinerilor cu stare
materială să poată fi înlocuiți sau scutiți în schimbul
unor sume de bani. Pentru înlăturarea acestei
situații, la 24 februarie 1876 a fost sancționată o
nouă lege a recrutării, prin care s-a hotărât ca
serviciul militar să devină obligatoriu, principiu ju-
ridic aplicat din a doua jumătate a anului 1877.
în privința înzestrării, măsurile au constat, în
principal, în înlocuirea materialelor învechite și
foarte variate cu altele având parametri tehnico-
tactici superiori, unele tipuri de arme și muniții
fiind competitive pe plan european. îmbunătățirea
și modernizarea armamentului și a echipamentului
din dotare s-au făcut prin intensificarea și diversi-
ficarea importurilor și prin reorganizarea stabili-
mentelor de artilerie autohtone. Au fost achizițio-
nate primele arme cu încărcare pe la culată, ghin-
tuite, care au înlocuit treptat pe cele cu încărcare
pe la gura țevii. De pildă, pentru infanterie, s-au
importat din Prusia puștile „Dreyse”, cunoscute sub
numele de „puști cu ac” datorită sistemului de
percuție, iar din SUA, puștile „Peabody”, acestea
fiind cele dintâi arme cu cartuș complet metalic,
probând o cadență și o precizie mult superioare
------------■ Revista de istorie militară!---------
tipurilor anterioare; de asemenea au fost cumpă-
rate din Rusia puști „Krnka”. Infanteria a beneficiat
și de primele arme semiautomate - mitralierele
sistem „Cristopher & Montigny” și „Gatling”.
începând din 1873, în dotarea regimentelor de linie
a intrat lopata „Linneman”, armata română fiind
printre primele din Europa cu un asemenea acceso-
riu individual, ce și-a demonstrat utilitatea în
Războiul din 1877-1878. Cavaleria a fost, la rândul
ei, dotată cu carabinele „Dreyse”, iar artileria cu
tunurile germane „Krupp”, din bronz, calibru 78
mm, ghintuite, cu încărcare pe la culată, precum și
tunuri „Krupp” de oțel, calibru 78 mm și 87 mm.
în primăvara lui 1877 au fost mobilizate - cu
excepția gloatelor - toate str ucturile sistemului milit ar
S-au creat pentru prima dată în armata română unită-
țile operativ-tactice și anume două corpuri de armată,
fiecare cu câte două divizii, o rezervă de artilerie și o
ambulanță sanitară. în rezerva fiecărui corp de
armată exista câte o rezervă de artilerie, constituită
dintr-un regiment cu șase baterii. Cele patru mari
unități tactice (diviziile) aveau o alcătuire similară,
fiecare cuprinzând: două brigăzi de infanterie, o
brigadă de cavalerie, un divizion de artilerie format
din trei baterii, o coloană de muniții, o companie de
geniu, o ambulanță. Brigăzile de infanterie și cavalerie
dispuneau atât de unități permanente, cât și teritoriale
(formate din dorobanți și călărași). Trupele de miliții
și gărzile orășenești asigurau paza și apărarea
teritoriului și a localităților, fiind sprijinite de șase
baterii de artilerie, de unități de jandarmi și de unități
ale armatei teritoriale. Efectivul de război al unităților
tactice din armata permanentă și teritorială, fixat la
mobilizare, a fost de 800 oameni pentru un batalion și
120 pentru un escadron.
Războiul ruso-româno-otoman din anii 1877-
1878 a fost prima afirmare a armatei române pe
un câmp de luptă modern, aliați și adversari fiind
două mari puteri ale timpului. Cu acest prilej au
ieșit în evidență atât justețea măsurilor întreprinse
în deceniile anterioare pentru întărirea puterii
armate a țării, cât și lipsurile programului de
reformă. Structura organizatorică, instruirea și
dotarea unităților și marilor unități au fost în mare
corespunzătoare, iar bravura trupei a compensat
de multe ori deficiențele organizării și ale pregătirii
de luptă. Așadar, campania armatei române din
1877-1878 a fost un examen sever, care a relevat
nu numai valoarea unei armate recent reorganiza-
te, dar și unele disfuncționalități și erori în privința
nivelului diferit de dotare și instruire al unităților
----■ Revista de istorie militară ■------------
armatei permanente față de cel al armatei teri-
toriale, ca și în organizarea cercetării, funcționarea
comandamentelor, amenajarea operativă a teri-
toriului etc.
Totuși, în această perioadă s-a creat, prin eforturi
organizatorice și materiale considerabile, un sistem
militar cu o structură adecvată situației României,
instruit și dotat în conformitate cu posibilitățile
materiale modeste ale țării, dar cu un moral bun,
determinat de perspectiva împlinirii idealului
independenței. „Numai grație sistemului original -
avea să declare generalul Gr. Crăiniceanu într-o
ședință solemnă a Academiei Române - armata
română a putut, în 1877, să pretindă cooperarea și
alianța cu armata rusă, în loc de supunere, și apoi să
intre în război și să câștige acele nepieritoare victorii
care ne-au dat independența țării”8.
Pornind de la experiența participării la Războiul
din 1877-1878, autoritățile politice și militare au
impus schimbări majore la nivelul conducerii și
administrației armatei, precum și în fizionomia
structurilor militare. Sub umbrela protectoare a
Triplei Alianțe, România a avut trei decenii de rela-
tivă liniște, în care reforma a cuprins toate palierele
construcției militare românești. Măsurile s-au
concentrat în direcția consolidării structurilor de
stat major de la nivelul cel mai înalt la mari unități
și unități, a permanentizării trupelor teritoriale, a
dezvoltării armelor și serviciilor, a fortificării teri-
toriului, a înzestrării, a pregătirii cadrelor, a instruc-
ției tr upelor.
Reforma a înregistrat la început un ritm mai
lent, cu multe sinuozități apărute pe fondul unor
crize financiare. Dar, din 1908 asistăm la accele-
rarea acestui proces, sub impactul încordării situa-
ției în Balcani (criza bosniacă și războaiele balca-
nice). Principalele direcții s-au îndreptat spre
remodelarea sistemului militar, prin îmbunătățir ea
structurilor organizatorice ale sistemului de apărare
și definitivarea permanentizării infanteriei, prin
sporirea achizițiilor de material și tehnică de luptă
și perfecționarea instrucției. Eforturile autorităților
politice și militare nu au avut întotdeauna eficiența
scontată, pe de o parte din cauza resurselor alocate,
care n-au putut elimina lipsurile acumulate deja,
iar pe de altă parte ca urmare a stângăciilor și
ineficienței cadrelor ori proastei gestionări a fondu-
rilor. A fost o perioadă în care „activitatea econo-
mică a țării, întărirea ei financiară, apăreau mai
utile decât activitatea militară, decât întărirea ei
--------------------------------------1^9~|----
■ Regele Carol I in uniformă
de general de corp de armată
prin armata națională; construirea de căi ferate
mai urgentă decât construirea de cazărmi și
exportul grânelor mai hotărâtor decât importul
armelor”9, după cum aprecia Gheorghe Tătărescu,
încercând să explice starea precară a armatei
române în campania din Bulgaria din 1913, la care
participase ca ofițer de rezervă.
0 prioritate a procesului de reformă a armatei
a fost îmbunătățirea funcționării înaltelor instanțe
de conducere și planificare militară, având în
vedere că de ele depindeau elaborarea strategiei
naționale, dezvoltarea structurilor militare, lărgirea
bazei logistice, modernizarea instrucției și
pregătirea cadrelor, crearea condițiilor pentru o
promptă mobilizare în caz de război etc. Printre
cele mai importante măsuri în această direcție a
fost înființarea la 29 noiembrie 1882, a Marelui
Stat Major10 în subordinea Ministerului de Război.
Acest înalt Comandament va coordona și va pune
în practică reforma armatei, principalele sale
misiuni fiind: studierea și pregătirea planurilor de
campanie, mobilizarea și planificarea resurselor
destinate apărării, organizarea, înzestrarea și
instruirea trupelor, formarea cadrelor de comandă
și stat major, redactarea și actualizarea hărții
României, studiul geografiei și topografiei militare,
al forțelor militare ale altor state etc.
în privința organizării militare s-a menținut
conceptul doctrinar al „națiunii armate”. Toți
locuitorii României între 21 și 40/46 de ani, bărbați
apți de a purta armele, erau obligați să îndeplinească
personal serviciul militar, într-unul dintre elemen-
tele constitutive ale sistemului de apărare. „Națiu-
nea armată” a dobândit în această perioadă o altă
expresie, reflectată în modificările de structură ale
sistemului militar realizate prin legislație. Aceste
modificări au fost impuse de necesitatea adaptării
la noile condiții și cerințe ale standardelor europene
ale timpului. Perfecționarea sistemului militar a
avut în vedere întărirea substanțială a rolului
forțelor permanente, expresie a imperativului
creșterii nivelului pregătirii de luptă a trupelor și a
unei structuri corespunzătoare acesteia. Ca urmare,
s-a recurs treptat atât la perfecționarea struc-
turilor armatei permanente, cât și la „perma-
nentizarea" trupelor teritoriale din organica
sistemului, în vederea uniformizării la nivelul orga-
nizării și instruirii, apreciată în epocă ca soluția
viabilă pentru consolidarea organismului militar.
Cel care a finalizat printr-o lege organică (1908)
acest proces de permanentizare a trupelor cu
schimbul a fost generalul Alexandru Averescu, în
calitate de ministru de război, convins fiind de
importanța clădirii unei armate pe principiul calității
și nu al numărului efectivelor. Fără a ignora
valoarea numărului, generalul Averescu considera
că se putea vorbi de conceptul de valoare reală
„numai atunci când elementele care îl compun sunt
de bună sau cel puțin de satisfăcătoare calitate;
altfel, el este o ficțiune, o putere presupusă și nimic
mai dezastruos pentru o armată decât a pune temei
pe o astfel de amăgire”11.
Necesitatea ca România să nu rămână cu o
organizare militară creată la mijlocul secolului al
XlX-lea a fost exprimată chiar în Mesajul tronului
din 15 noiembrie 1879. Carol I cerea sprijinul
Parlamentului pentru discutarea unui „nou proiect
de organizare a armatei, stabilit pe noi baze care
să cuprindă toate elementele de forță de care
dispune țara, spre a putea fi întrebuințat în caz de
necesitate”12. Inițiativa s-a materializat prin „Legea
asupra organizării comandamentelor militare” din
8 iunie 188213, ce răspundea unor neajunsuri orga-
nizatorice din vremea războiului prin constituirea
-----------■ Revista de istorie militară ■----
marilor comandamente militare cu serviciile lor,
punându-se pentru prima dată baza împărțirii
teritoriale și a distribuirii trupelor în vederea unei
rapide mobilizări. Legea s-a extins și asupra organi-
zării sistemului militar, format din: armata activă
și armata de miliții. Armata activă era încadrată
cu trupe permanente (de infanterie, cavalerie,
artilerie, geniu, administrație) și cu trupe teritoriale
(de dorobanți, călărași, artilerie). Armata de miliții
avea în compunere subunități și unități create pe
lângă regimentele de dorobanți și călărași, artilerie,
geniu sau pe lângă unități din alte arme și servicii
ale armatei permanente. Garda orășenească și
gloatele nu erau menționate. Ca urmare a acestei
legi și a modificărilor din Constituție din 1884,
garda orășenească a fost desființată.
Remodelarea sistemului militar a continuat,
evidențiindu-se în mod deosebit tendința de per-
manentizare a structurilor militare și de renunțare
la sistemul mixt, compus din formațiuni permanente
și teritoriale, fenomen ce se manifesta aproape în
întreaga Europă. Infanteria teritorială și cavaleria
teritorială au fost supuse unui proces complex de
reorganizare, prin care s-au încercat diverse vari-
ante de permanentizare a lor.
„Legea pentru organizarea armatei” din 190814
a operat schimbări fundamentale, urmărind: o
repartizare a anilor de serviciu mai potrivită
trebuințelor armatei mobilizate; sporirea solidității
infanteriei prin completa ei permanentizare;
sporirea numărului oamenilor complet instruiți,
vărsați anual în rezervă, prin reducerea serviciului
sub arme în trupele pedestre la doi ani; distribuția
mai rațională a cavaleriei, artileriei și armelor teh-
nice. Totodată, conform expunerii de motive, făcută
chiar de generalul Al. Averescu, prin reducerea
serviciului militar la doi ani în tr upele de infanterie
și prin permanentizarea lor, se puteau încorpora
anual un număr mult mai mare de tineri, încât
„totalul oamenilor instruiți va fi, în caz de război,
mult superior trebuințelor mobilizării, dar se va
putea chiar da tuturor locuitorilor țării, care nu
aveau motive de dispensă, o instrucție militară
serioasă și completă”15.
Conform acestei legi, puterea militară a țării
era formată din: 1) armata activă cu rezerva ei, 2)
milițiile și 3) armata teritorială. Armata activă cu
rezerva ei formau în caz de război armata de ope-
rații, iar milițiile trebuiau să întărească armata de
operații, fie în unități de miliții, fie împlinind
golurile. Armata teritorială lua locul gloatelor,
având datoria de a apăra teritoriul. Vechea armată
teritorială, formată din trupe cu schimbul de
dorobanți și călărași, și-a încetat existența, trupele
de dorobanți fiind desființate, rămânând doar
infanteria permanentă. Permanentizarea infan-
teriei conducea la o omogenizare și o îmbunătățire
a gradului de instrucție a principalei arme din
organica armatei. în privința cavaleriei, au fost
desființate unitățile mixte de cavalerie permanentă
și cu schimbul. Din raționamente vizând pregătirea
militară și de natură economică, s-au separat
cavaleria permanentă, grupată pe regimente de
roșiori și cea nepermanentă, grupată în regimente
de călărași. Unitățile și marile unități de călărași
au intrat în compunerea armatei active. Perma-
nentizarea deplină s-a realizat așadar doar la nivelul
infanteriei, cavaleria având atât unități perma-
nente (roșiori), cât și cu schimbul (călărași). Alte
modificări importante la nivelul armelor au avut în
vedere artileria de câmp, distribuită în părți egale
la divizii și trupele de geniu, repartizate la corpurile
de armată, conform tendinței generale în armatele
principale europene.
■ Armament din dotarea
armatei române
de la sfârșitul secolului
al XlX-lea
■ Revista de istorie militară ■
51
■ Prima armă automată din dotarea
armatei române, mitraliera Cristopher
& Montigny, md. 1872
Drumul spre o armată de profesie s-a adâncit
prin legea din 1910, conform căreia sistemul militar
cuprindea: 1) armata activă; 2) rezerva armatei ac-
tive - acestea două constituiau în caz de război
armata de operații - și 3) milițiile, destinate a ex-
ecuta paza și apărarea teritoriului, îndeosebi a
frontierelor, cetăților, punctelor de etape. Comen-
tând prevederile acestei legi, generalul Grigore
Crăiniceanu, care contribuise la elaborarea ei în
calitate de ministru de război, considera că „națiu-
nea armată și spiritul militar al poporului la care se
putea ajunge cu sistemul armatei teritoriale” se
realiza acum prin organizarea și dezvoltarea rezer-
velor armatei active și a milițiilor. El avea în vedere
în mod deosebit constituirea pe baze solide a
rezervelor: „Astăzi, armata de rezervă să înlocuiască
armata teritorială, putând fi și mai solidă, deoarece
ea trece și se instruiește mai întâi în armata per-
manentă și apoi poate continua a se instrui prin
chemări periodice, ca armata teritorială dinainte”16.
în principal, trebuie reținut faptul că reforma
militară s-a concentrat în principal asupra perfec-
ționării armatei permanente (armatei active), vizând
toate categoriile de ar me și servicii, unde au avut loc
transformări multiple. De pildă, în planul organi-
zatoric, se remarcă evoluția dinamică a armelor
tehnice, artilerie, geniu și transmisiuni. în parte,
aceasta s-a datorat și construirii unor obiective
fortificate („cetatea” București, linia Focșani-
Nămoloasa-Galați și „capul de pod” de la Cernavodă).
Existența unei frontiere fluviale și maritime de peste
1 000 km a determinat preocupări sporite pentru
dezvoltarea marinei militare, care a cunoscut
repetate reorganizări, în scopul de a-i spori capacitatea
combativă. în 1913 s-a înființat aeronautica militară,
cu două secții - aeroplane și alte aparate de zbor și
aerostația militară - armă nouă, aflându-se în
subordinea comandamentului geniului.
O serieîntreagă de legi, regulamente, ordonanțe
și alte măsuri au fost luate atât pentru recrutarea
și perfecționarea instrucției trupelor, cât și pentru
reglementarea situației cadrelor militare active și
de rezervă. îmbunătățirea selecționării și pregătirii
cadrelor a determinat diversificarea învăță-
mântului militar de la gimnazii, licee militare și
școli pentru formarea ofițerilor și a subofițerilor,
precum și înființarea Școlii Superioare de Război
de la București (1889), care a dat armatei 461 ofițeri
brevetați de stat major până în 1914.
Trimiterile elevilor din școlile militare și ale
ofițerilor la studii ori stagii de specializare în străi-
nătate au continuat în Franța, Belgia și Italia, dar
cu predilecție acestea au vizat Germania și Austro-
Ungaria, ca urmare a intrării României în Tripla
Alianță. Chiar de la întoarcerea în țară a primelor
serii de ofițeri cu pregătire în armatele germană și
austro-ungară „au făcut mult pentru pregătirea mai
temeinică a armatei”, scria generalul Radu R.
Rosetti în volumele sale de amintiri. De pildă, în
1908, erau 72 de ofițeri care fuseseră sau erau încă
în Germania, în temeiul unei convenții încheiate
în 1898 pe termen de zece ani, prin care se trimiteau
la studii elevi din școlile militare. La terminarea
cursurilor ei erau înrolați în armata germană,
prestau jurământ de credință împăratului și făceau
stagiu în armata Kaiserului în regimente ale armei
din care făceau parte. Din păcate, această practică
i-a înstrăinat, fapt pentru care reintegrarea în
armata română se făcea foarte greu. în armata
austro-ungară, corpul ofițeresc avea o recrutare
mai democratică, mai apropiată de a noastră, iar
locotenenții și căpitanii români care făceau stagiu
aici erau mai maturi și nu se întorceau „cu fumuri”,
ceea ce a condus la mai bune rezultate17.
Preocupările în domeniul înzestrării cu arma-
ment, muniție și tehnică de luptă s-au făcut simțite,
-----------■ Revista de istorie militară ■------
începând din 1880, prin înlocuirea treptată a
armamentului cu unul mai performant. S-a apelat
în continuare la achiziții din străinătate, îndeosebi
de la firme germane (tunuri și proiectile de artilerie)
și austriece (puști, carabine, mitraliere și cartușe
pentru armele portative), alianța cu Puterile
Centrale favorizând aceste piețe. în schimb, pentru
dotarea marinei militare și a aeronauticii s-a apelat
îndeosebi la firme franceze, britanice și italiene.
Diversitatea de tipuri de calibre a armamentului a
avut totuși un impact negativ asupra instruirii
trupelor, nepermițând o uniformizare a instrucției
și având drept consecință greutăți în aprovizionarea
cu muniții în timpul războiului mondial.
în calitate de șef suprem al unei armate, care
în caz de conflict urma să lupte alături de Germania
și Austro-Ungaria, Carol I a urmărit în principal
transformarea ei într-o armată de profesie, în care
trupele permanente să predomine, să fie dotate în
principal cu armament de proveniență germană
sau austriacă și să fie pregătite după regulamente
ale armatelor Puterilor Centrale. Trimiterile la
studii ale elevilor militari îndeosebi în Germania și
a ofițerilor la stagii în unitățile armatelor germană
și austro-ungară, ar fi ușurat o eventuală integrare
a unităților române în sau împreună cu cele ger-
mane sau austro-ungare în caz de conflict militar.
De asemenea, regele a pledat permanent pentru
apărarea teritoriului prin fortificarea lui, mai ales
în direcția pe care Tripla Alianță (din care România
era parte) o considera vulnerabilă. în concepția
sa, armata română trebuia pregătită pentru a fi
ușor integrată în planurile operativ-stategice ale
Berlinului și Vienei în caz de război. Iată, de pildă,
care erau preocupările lui Carol I în privința armatei
în vara anului 1891, așa cum reiese dintr-o scrisoare
către fratele său Fritz von Hohenzollern: „în pofida
verii, sunt foarte ocupat cu reorganizarea infan-
teriei. Am format 99 de regimente de dorobanți,
din care 33 sunt permanente și au fiecare 500 de
soldați. Sper ca în acest mod vom avea o infanterie
puternică și aceasta cu atât mai mult cu cât, încet,
încet și celelalte batalioane urmează să devină
permanente. Materialul pentru lucrările de
fortificație a fost și el comandat și reprezintă o
cheltuială de 45 de milioane. La Krupp au fost
comandate 60 de tunuri”18.
Cu toate eforturile întreprinse, armata română
nu a fost îndeajuns de combativă pentru a face față
----■ Revista de istorie militară ■---------------
unui câmp de luptă modern, în care s-au confruntat
cele mai puternice forțe militare ale timpului în
anii Primului Război Mondial. „Cele mai multe din
proiectele ce s-au făcut atunci au rămas însă, din
nenorocire, după multă vorbărie și după fraze
sforăitoare, tot proiecte”19 - relata cu tristețe chiar
unul dintre ofițerii care a lucrat atunci ca stagiar
în Marele Stat Major, viitorul general Radu R.
Rosetti. De altfel, chiar generalul D. Iliescu
recunoștea că la „1 ianuarie 1914 armata se găsea
în cea mai mare lipsă de tot ce-i era neapărat tre-
buincios pentru a intra în campanie”20. Eforturile
pentru compensarea lipsurilor din armată, în-
deosebi în privința materialului de război, între-
prinse de guvernul liberal condus de Ion I. C.
Brătianu în anii neutralității, oricât de consi-
derabile au fost, n-au mai putut îmbunătăți decât
parțial situația. Cauzele trenării reformei armatei
române au fost multiple, printre care putem enu-
mera: resursele financiare relativ modeste și
adesea greșit gestionate; lipsa de continuitate a
măsurilor luate; starea de protecție militară, indusă
de alianța cu Puterile Centrale, în care autoritățile
române s-au complăcut, ceea ce a creat până în
1912 o stare de falsă siguranță.
La declanșarea primei conflagrații mondiale
(1914), regele Carol a acceptat cu luciditate poziția
de neutralitate adoptată la Consiliul de Coroană din
iulie 1914 și încheier ea convenției secrete cu Rusia
din septembrie același an, prin care aceasta se
angaja să apere statu-quo-ul teritorial al României și
să-i recunoască dreptul asupra provinciilor locuite
de românii din Dubla Monarhie în schimbul
neutralității ei binevoitoare. Această decizie a
României confirma spiritul critic și capacitatea de
previziune a regelui Carol. Analizând succesul diplo-
matic obținut prin semnarea Tratatului de alianță
cu Puterile Centrale, el rostea în 1884 următoarele
cuvinte profetice: „Stările de spirit ale maselor sunt
adesea mai puternice decât tratatele, mai ales în
țările cu constituții democratice”21.
Trist, datorită frământărilor între povara
onoarei și a înțelegerii politice nerespectate și dato-
riile impuse de obligațiile de suveran, între datoria
personală față de tradiție și familie și datoria față
de țara de adopție, Carol I s-a stins din viață la 27
septembrie 1914, la Castelul Peleș. Cu toate greu-
tățile și lipsurile evidențiate pe câmpul de luptă,
armata română și-a făcut cu cinste datoria în anii
1916-1919, dar luptând într-o coaliție de forțe
adversă celei în care a dorit și a crezut suveranul.
----------------------------------------1~63~|----
1	Vezi, pe larg: Apărarea națională și Parlamentul
României voi. I, București, 1992; Maria Georgescu,
Reforma Armatei Române în perioada 1866-1877 și
Petre Otu, Statul Major General și reformele orga-
nismului militar 1878-1916, în Statul Major General
1859-2004. Istorie și transformare, Centrul Tehnic
Editorial al Armatei, București, 2004, p. 27-45; 46-64.
2	„Monitorul. Jurnal oficial al României”, nr.142
din 1/13 iulie 1866, p. 638.
3	Sorin Cristescu, Carol I. Corespondență privată,
1878-1912, București, 2005, p. 78.
4	Maria Georgescu, Relații militare româno-
franceze 1859-1877, în Identitate națională și spirit
european. Academicianul Dan Berindei la 80 de ani,
București, 2003, p. 403-424.
5	Vezi legile de organizare a puterii armate
publicate în „Monitorul oficial”, partea oficială, nr. 21
din 18 iunie 1868, p. 237-271; nr. 14 din 17 martie
1872, p. 221-226; nr. 12 din 11 mai 1874, p. 509-512.
6Arhivele Naționale Istorice Centrale (ANIC), fond
Microfilme Franța, rola 14, voi. 32, c. 81-82.
7	„Monitorul oficial”, nr. 27 din 4/16februarie 1868,
p. 167.
8	Cf. Pagini din gândirea militară românească.
Culegere de texte din lucrări apărute în perioada 1821-
1916, București, 1969, p. 371.
9	Gheorghe Tătărescu, Mărturii pentru istorie,
București, 1996, p. 3.
10	Documente privind istoria militară a poporului
român (DIMPR), noiembrie 1882-decembrie 1885,
București, 1974, p. 4-5.
11	Petre Otu, Mareșalul Alexandru Averescu.
Militarul, omul politic, legenda, București, 2005,
p. 67.
12	Apărarea națională și Parlamentul României,
voi. I, p. 145.
13	DIMPR, iulie 1878-noiembrie 1882, p. 356-
363.
14	Apărarea națională și Parlamentul României,
voi. I, p. 353-364.
15	Ibidem, p. 350-351.
16	General G. Crăiniceanu, Organizarea rezer-
velor armatei, București, 1912, p. 28-29.
17	Generalul Radu R. Rosetti, Mărturisiri, voi. I,
Colecția „Convorbiri Literare”, 1940, p. 145-146;
voi. II, 1907-1914, Colecția „Convorbiri Literare”,
1940, p. 12-13.
18	Sorin Cristescu, op. cit., p. 265.
19	Generalul Radu R. Rosetti, Mărturisiri, voi.
II, 1907-1914, Colecția „Convorbiri Literare”, 1940,
p. 10.
20	România în timpul Primului Război Mondial.
Mărturii documentare, voi. I, 1914-1916, București,
1996, p. 217.
21	Ibidem, p. 33, 174.
THE ROMANIAN ARMY DURING
THE REIGN OF KING CAROL I
The process of modernizing Romanian society and of synchronizing instituțional structures of Romanian
state with the European Occident embraced Romanian Army as well during King’s Carol I reign (1866-1914).
Reform of military system pursued to adapt its organizational framework and its functions to the security
needs of the Romanian state, in concordance with internațional changes and innovations in the military art
and techniques.
Judicial base of the military reform was the Constitution of 1866. Three successive laws - the basic one
of June 11"’, 1868, followed by those with modifications from March 27th, 1872 and March 12th, 1874
completed the military system created in 1864. On February 24lh, 1876 it was sanctioned a new recruiting
law. stating compulsory military service.
Starting from the experience of the war in 1877-1878, political and military authorities imposed major
changes amongst the most important being the establishment, on November 29th, 1882 of the General Staff
subordinatcd to Ministry of War.
“Law for Army organization” of 1908 operated fundamental changes inspired by the minister of War,
General Alexandru Averescu, such as “perpetuation” of territorial troupes.
The way to a professional army deepened through the law of 1910 according to which the military
system included: 1) the active army; 2) reserve of active army - these two constituting the operațional
army at war time - and 3) militias, designed for guarding and defending territory.
f64}
■ Revista de istorie militară ■
dezvăluiri • dezvăluiri • dezvăluiri • dezvăluiri* dezvăluiri
EPOPEEA UNUI DRAPEL
TRICOLOR UNIONIST
MARIA IȘAEV, Republica Moldova
S-au împlinit în această primăvară 90 de ani de la unirea Basarabiei cu România, primul act
democratic și plebiscitar al anului 1918, care a deschis calea întregirii statului național român. 0
întreagă pleiadă de intelectuali români basarabeni și-au împletit destinul cu cel al revenirii ținutului
dintre Prut și Nistru la patria mamă. Unii dintre ei și-au văzut visul împlinit, alții nu au mai apucat.
Așa i-a fost dat și tânărului a vocat Simeon Murafa, mobilizat în 1916 ca oiițer pe frontul român și
răpus mișelește de o bandă de anarhiști, la 20 august 1917, când abia împlinise 30 de ani...
Personalitatea lui Simeon Murafa a atras
atenția mai multor cercetători din perioada
postcomunistă. Și pe bună dreptate. Deși a trăit o
viață scurtă, el a izbutit să se impună în comunitatea
culturală și politică din Basarabia printr-o vastă
activitate pro românească. Pentru curajul și
activismul său național a fost botezat de contem-
porani „omul născut pentru a comanda și a con-
duce, inițiatorul și călăuza uneimișcări ”(N. lorga)1,
„solul care umbla în nopțile de toamnă pe drumurile
Moldovei, în mijlocul unei oști străine, visând și
pregătind viața nouă pentru Basarabia” (M.
Sadoveanu^, „omul faptei” (P. Halippa)3, „cavalerul
iară teamă și prihană” (apreciere din ziarul „Româ-
nia Nouă”)4.
Una dintre multiplele fapte ale lui Simeon
Murafa este legată de un drapel tricolor. Acest
simbol al românismului, la care a ținut atât de mult
protagonistul studiului nostru, i-a adus faimă nu
numai în Basarabia, dar și în Transilvania, prin
trei evenimente importante, produse în diferite
timpuri la Chișinău, Sibiu și Alba lulia.
Este vorba de un drapel cu o semnificație
deosebită, profetică, oferit de Simeon Murafa pri-
mului Corp de Voluntari Români, formațiune
militară constituită la sfârșitul anului 1916 și
începutul anului 1917 în localitatea Darnița, din
apropierea Kievului.
Se știe că de la intrarea României în război
alături de Antantă, o seamă de transilvăneni și
bucovineni din armata austro-ungară, „căzuți ori
trecuți la ruși”, prizonieri împrăștiați prin imensa
Rusie, și-au manifestat dorința să se înroleze în
----■ Revista de istorie militară ■------------
armata română, pentru a contribui la eliberarea
Transilvaniei și a Bucovinei. Pe 3 iunie 1917, într-o
seară de sâmbătă, un tren special cu 120 de ofițeri5
(după altă sursă 116 ofițeri6) și 1 250 de soldați și
subofițeri, a pornit pe ruta Kiev-Kazatin-Jmerenka-
Bender-Chișinău-Iași. Emoționanta plecare din Kiev,
transformată într-o sărbătoare de solidaritate
românească între transilvăneni, bucovineni și
basarabeni, stabiliți în metropola ucraineană, a fost
descrisă ulterior de voluntarii Elie Bufnea, Victor
Deleu, Gheorghe Gherman, Mihai Petricoane
Drugăriu, Petru Nemoianu ș. a.7
Nici comunitatea românească din Chișinău
n-a putut să rămână indiferentă față acest
eveniment, punând la cale o întâlnire frățească
cu urmări istorice. Unele crâmpeie din atmosfera
acelor zile ni le oferă volumul memoralistic „Pe
urmele Basarabiei... (Note și impresii din revoluția
rusească)”, de Romulus Cioflec: „5 Iunie (1917 -
M. I.). Seara - după ce la Gore acasă și fiind față
între alții Hertza, Halippa, Murafa, s-a alcătuit
programul de primire al întâiului batalion de
voluntari ardeleni, anunțat telegrafic - avem o
mică serată muzicală ardeleano-basarabeană la
d-ra Antonina Gavriliță8. Simion Murafa și loco-
tinentul voluntar Cristea, solia celor plecați din
Kiev - în uniformele lor rusească și românească -,
adună cântece din toate regiunile azi înnoptate
ale Românismului. Un ceas de reculegere - cu
ochii umeziți sub vraja cântecului românesc
amuțit de vitregia vremii și străin în aceste locuri
(respectând adevărul, cântecul românesc nu era
deloc străin în Basarabia - M. I.)”9.
Despre evenimentul din 6 iunie 1917 și „tricolor ul
lui Murafa” au scris la vremea respectivă și alte
personalități marcante ale timpului. Amintim aici
pe profesorul Paul Vataman și cartea sa „Figuri
sorocene”, o prețioasă sursă de documentare pentru
cercetătorii contemporani, editată în 1940 la
Soroca10, reeditată în 1993 la Chișinău de către editura
„ Știința”11 Mulțumim cu acest prilej editorilor acestei
extrem de consistente lucrări, pentru ideea și stră-
duința de a relansa un volum, interzis odinioară de
cenzura comunistă.
La paginile 69-70 ale ediției din Chișinău citim:
„Pentru ziua de 6 iunie s-a anunțat trecerea
prin Chișinău a unui detașament de voluntari arde-
leni. S. Murafa a pus la cale întâlnirea fru-
moasă a fraților de peste munți (subl. n.).
în ziua de 5 iunie, împreună cu d-ra Antonina
Gavriliță și locotenentul Cristea, a pregătit un con-
cert în cinstea luptătorilor ardeleni.
Ziua de 6 iunie va rămâne una din rarele sărbă-
tori naționale, înscrisă în istoria de renaștere a
basarabenilor. în piața din dosul gării din Chișinău,
partidul național-moldovenesc a făcut o primire
caldă ardelenilor, prilejuind o înălțătoare mani-
festație de bucurie între frații de același sânge”.
Iată cum se relevă în nr. 47 al „Cuvântului
Moldovenesc” contribuția lui Murafa: „Frații
transilvăneni erau înșiruiri frumos în dosul gării,
sub ascultarea comandanților. Ascultau cuvântările
moldovenilor și după fiecare cuvântare, horul lor
cânta un cântec. Și cântau așa de frumos că ochii
moldovenilor s-au umezit de lacrimi. I-a hiritisit
cel dintâi dl. S. Murafa, ca ofițer, și le-a dăruit
din partea moldovenilor un steag transil-
vănean, care e tot ca steagul moldovenesc:
roșu, galben și albastru. Le-a spus să-l ducă
la izbândă și să nu se oprească până ce n-au
dat slobozenie tuturor românilor din Unga-
ria...” (subl. nj2.
Paul Vataman n-a reprodus în studiul său
cuvântarea lui Simeon Murafa. Cu siguranță, ea a
fost publicată în același ziar „Cuvânt Moldovenesc”,
ori în alte surse basarabene, pe care nu am ajuns
să le depistăm. Cum însă orice cercetare îți oferă
surprize, am descoperit-o în lucrarea voluntarului
Petru Nemoianu, intitulată „Prima Alba-Iulie”13, cât
și în trei ziare ardelene interbelice, editate la Cluj
(„Gazeta Voluntarilor”1'1), și Alba lulia („Albaiulia”15,
„Vestea”16). Redăm în continuare textul cuvântării
lui Murafa. Pe lângă valoarea lui informativă,
documentul reflectă sufletul de român al basara-
beanului Simeon Murafa:
„Astăzi voi ați trecut Nistrul și să știți că acum
nu mai sunteți pe pământ străin, ci sunteți între
frați de-ai voștri. Nu ne-ați cunoscut, ne-ați crezut
morți; ei bine, noi numai am dormit; de acum ne-am
deșteptat și noi la viața națională, de acum voim să
fim și noi o parte conștientă a neamului românesc.
Trecerea voastră prin Basarabia nu ne-a putut lăsa
rece. Am alergat cu toții să vă vedem, să vă îmbră-
țișăm și să ne unim pentru totdeauna sufletele. Ca
să vă aduceți viața voastră întreagă aminte de
ziua aceasta a înfrățirii noastre, vă dăm un
semn de amintire. Prin mine, Moldovenii vă
oferă acest steag tricolor: simbolul unității
noastre naționale. Pe el erau să fie scrise
cuvintele: libertate sau moarte. Primiți-1 cu dra-
gostea cu care vi-1 dăm și-l duceți cu bine peste
Prut, peste Milcov, peste Olt, peste Mureș și
peste Crișuri, fluturați-1 triumfător peste
întreaga întindere românească și implantați-
1 apoi în numele nostru pe turnul cetății dela
Alba-Iulia. Duceți-1 la biruință, sau muriți
pentru idealul care vă însuflețește” (subl. n.).
Gestul lui Simeon Murafa a fost caracterizat mai
târziu de Petre Nemoianu, drept „un testament poli-
tic al fraților basarabeni, din vremea când nici ei,
nici noi nu făceam parte din România de astăzi’17.
Ziua de 6 iunie 1917 și tricolorul l-au legat pe
Simeon Murafa prin multiple fire de primul Corp
de Voluntari Români și de Uniunea Foștilor
Voluntari Români, cu sediul la Cluj, înființată în
------------■ Revista de istorie militară!---------
1922. Ținem să menționăm că o lucrare de sinteză,
„o carte de căpătâi” dedicată voluntariatului
românilor din imperiul austro-ungar, deocamdată
unica în acest sens, intitulată „Voluntarii transil-
văneni și bucovineni din Rusia în războiul pentru
întregirea neamului (1916-1919)”, a fost realizată
de dr. loan I. Șerban, fost director al Muzeului
Național al Unirii din Alba lulia18.
E firesc să te întrebi ce soartă a avut tricolorul,
a ajuns el ori nu la Alba lulia? întâmplarea a făcut
să poposesc în vara lui 2007 la Alba lulia și să mă
documentez la Muzeul Național al Unirii. Acolo
am descoperit noi și importante detalii pentru
subiectul studiului nostru.
Tricolorul a ajuns până la urmă la Alba lulia. Cu
o explicabilă întârziere, voluntarii au îndeplinit
totuși misiunea lui Simeon Murafa în condițiile cele
mai onorabile. Este adevărat, drapelul n-a fost
implantat „pe turnul” Cetății din Alba lulia, așa cum
le-a sugerat Murafa. Pentr u tricolor s-a găsit un loc
poate și mai bun - Catedrala încoronării, construită
la 1922, cu prilejul încoronării Regelui Ferdinand I
ca prim suveran al României Mari. Din 1924,
Catedrala aparținea de Episcopia Militară. Ampla-
sată într-un loc central al Cetății, ea a devenit cu
timpul podoaba Albei lulii și a întregii românități.
Depunerea solemnă a drapelului s-a produs în
ziua de 28 iunie 1925, cu prilejul Congresului Uniunii
Foștilor Voluntari Români, desfășurat la Alba lulia
pe 27-28 iunie 1925. Evenimentul a fost descris
destul de amănunțit în ziarele „ Albaiulia”, „Vestea”
și „Gazeta Voluntarilor”, amintite mai sus. în toate
aceste publicații apare în prim plan „inimosul
luptător basarabearf, „marele patriot basarabean”,
„tălmăcitorul sentimentelor Basarabiei”, ,martirul
maiof Simeon Murafa.
în prima zi a congresului, conducerea Uniunii
Foștilor Voluntari Români i-a delegat pe voluntarii
Ștefan Boier, Lazăr Lăzărel, Traian Târziu și Car ol
Stăniloiu ca purtători de steag în cadrul ceremoniei
ce urma să se desfășoare a doua zi. Pe lângă tri-
color, în Catedrală urma să se depună un text „lucrat
cu un gust artistic” (intitulat în ziare „ diplomă come-
morativă” , „diplomă”, „inscripții, „oscrisoare”),
încadrat în ramă de stejar, care începea cu o notă
explicativă:
„Libertate sau moarte!
Acest drapel a fost încredințat celui dintâi batalion
de voluntari Ardeleni compus din 116 ofițeri și 1250
soldați veniți din Rusia, în trecerea sa prin Chișinăul
Basarabiei, în ziua de 6 Iunie 1917, în numele
Moldovenilor Basarabeni de martirul maior Simeon
Murafa cu următoarele profetice cuvinte: (...)”.
----■ Revista de istorie militară ■---------------
Urmează cuvântarea lui Murafa, redată de noi
mai sus, și un aliniat de încheiere: „Am trecut acest
drapel peste Prut, peste Milcov, peste Olt, peste
Mureș și peste Crișuri. L-am fluturat triumfător nu
numai peste întreaga întindere Românească, ci și
peste Budapesta, trufașa capitală a dușmanului
milenar al neamului nostru și astăzi, la 28 Iunie
1925, noi, Uniunea Foștilor Voluntari Români din
războiul pentru întregirea neamului, constituită din
30 000 foști voluntari ai armatei române, ai Corpului
de Voluntari din Moldova, ai Legiunilor din Italia,
Siberia și Franța, originari din Ardeal, Banat,
Crișana și Bucovina, cei ce am făcut plebiscitul
armat al Românilor subjugați în anii de restriște și
glorie, 1916-1919, adunați în congres general, întru
îndeplinirea voinței Moldovenilor Basarabeni
implantăm acest drapel în cetatea lui Mihai Vitea-
zul, depunându-1 în Catedrala încoronării spre
mărirea și vecinica dăinuire a României Mari.
Uniunea Foștilor Voluntari / Președinte Dr. V.
Deleu / Secr. general Dr. N. Cărpinișanu”19.
Duminică, 28 iunie 1925, Alba lulia a cunoscut
o sărbătoare națională rară. Mii de voluntari din
ținuturile României, îmbrăcați în costume naționale,
se îndreptau cu pas cadențat spre Catedrala
încoronării. în fruntea coloanei flutura tricolorul
lui Simeon Murafa. Doi voluntari purtau rama cu
mesajul profetic al acestui admirabil român basara-
bean, care și-a dorit mult Unirea, dar care nu a mai
ajuns să se bucure de ea.
La ora 9.00 a început serviciul divin, oficiat de
protopopul Florian Rusan, secondat de corul
voluntarilor condus de Macarie. După liturghie, pe
platoul imens din fața Catedralei s-a desfășurat
ceremonia sfințirii drapelului. La adunare au
participat autoritățile civile și militare din Alba lulia,
corpul ofițeresc (oare or fi fost și oaspeți din Basara-
bia?). Două plutoane din Regimentul 91 infanterie
au prezentat onorul împreună cu muzica militară.
După sfințire, Victor Deleu, supranumit „das-
călul voluntarilor”20, de altfel cel căruia Simeon
Murafa i-a înmânat drapelul în ziua de 6 iunie 1917,
a predat tricolorul protopopului Rusan. în cuvân-
tarea sa, el și-a exprimat „bucuria împlinirii cu bine
a unui mandat”. Președintele Uniunii Foștilor
Voluntari Români a specificat că „simbolul încre-
dințat voluntarilor în ziua de 6 iunie 1917 aparține
neamului întreg”, și că pentru urmașii „cari vor
ceti din istoria scrisă a neamuluiînsămnătatea acestui
drapel (...) văii un popas luminos de mândrie”.
Spre final, adresându-se protopopului, Victor
Deleu a declarat: „Și acum Sfințit Părinte, după ce
----------------------------------------1~67~|---
ai binecuvântat acest drapel îndoit Sfânt și semn a
conștiinței naționale, primește-1 și-l așază în Sfântul
lăcaș al lui Dumnezeu, unde nu-1 va ajunge duhul
răutății, al pizmei și al minciunei”. A urmat discursul
lui Florian Rusan, după care cortegiul, în frunte cu
muzica militară, autorități, protopop, a purtat
tricolorul spre văzul tuturor. Apoi procesiunea, la
care s-au adăugat voluntarii, în sunetul muzicii
militare și al clopotelor, a înconjurat Catedrala
încoronării. Drapelul și textul-călăuză s-au depus în
Catedrală, lângă tronul Regal, iar ziarul „Patria” din
Cluj consemna de asemenea locul unde a fost așezat:
„în nava catedralei, în partea stângă, iar lângă drapel
s-a așezat diploma, pe o masă de stejar’^1.
Voluntarii au considerat că despre acest eveni-
ment de importanță națională trebuie să știe
neapărat M. S. Regele Ferdinand I și A. S. R.
Principele Carol. în telegramele expediate la Sinaia
era menționat, la fel ca și în ziare, „inimosulluptător
basarabean Murafa”, „martirul basarabean,
maiorul Murafa
Cu regret, nicio publicație consultată de mine
nu dezvăluie unde s-a păstrat tricolorul între anii
1917-1925.
Și iarăși întâmplarea a făcut să cunosc la Alba
lulia, prin stimata doamnă Ana Dumitran (muzeo-
graf, șefă de secție la Muzeului Național al Unirii),
pe respectabilul domn Gheorghe Fleșer, muzeograf,
cercetător la aceeași instituție, autorul lucrării
„Biserici românești de zid din județul Alba (Alba
lulia, Editura „ Altip”, 2001,168 p.). Domnul Fleșer
citise cândva în revista „Transilvania” despre un
drapel din Basarabia, ajuns la Alba lulia din Sibiu.
Ca un adevărat muzeograf s-a gândit atunci: „Păcat
că lucrurile acestea se pierd!”.
- Aș vrea să se lege lucrurile, să fie drapelul pe
care îl căutați, mi-a declarat domnia sa cu speranță
în voce.
Lucrurile s-au legat... Tricolorul lui Simeon
Murafa a fost adus de către voluntari la Alba lulia,
din Sibiu... Acolo s-a păstrat el, începând cu sfârșitul
lui decembrie 1918, într-o instituție cât se poate de
onorabilă, cu frumoase tradiții culturale. Este vorba
de Asociația pentru Literatura română și Cultura
poporului Român „Astra”. Iată ce se spune în
raportul Asociației pe anul 1924/25: „S-a restituit
din muzeu asociației voluntarilor români drapelul,
ce-1 primiseră ca dar din partea basarabenilor,
pentru a fi depus în Catedrala încoronării din Alba
lulia, lucru care s-a și făcut cu ocazia congresului
voluntarilor, ținut în luna iunie, a.c.” 23Aceeași infor-
mație, cu mici precizări, am depistat-o în procesul-
verbal al ședinței Comitetului Central al Asociației,
din 20 iunie 1925: „Dec. 279 (Nr. 1281/925). Se
----1~68~|------------------------------------------
prezintă rugarea Uniunii foștilor voluntari români,
Cluj, de a li se restitui drapelul primului batalion de
voluntari din Rusia, care a fost așezat provizoriu
spre păstrare (subl. n.) în Muzeul Asociațiunii spre
a-1 depune în cetatea din Alba lulia”24.
De ce anume a ajuns tricolorul la Sibiu, și de ce
a fost depus la Asociația „Astra”? Pentru a găsi
răspuns la aceste întrebări trebuie să pornim de la
istoria eliberării naționale a Transilvaniei, să
încercăm să reconstituim traseul voluntarilor, și
poate chiar cel al liderului acestora, Victor Deleu.
Este emoționant să parcurgi ziarul sibian
„Telegraful Român”, din primele luni de la Unirea
din 1 Decembrie 1918. Pe 7/20 noiembrie, el anunța
cu litere de o șchioapă despre Marea Adunare
Națională care urma să se convoace la Alba lulia
(Bălgrad), la 18 noiembrie/1 decembrie. Redacția
făcea o declarație cât se poate de fermă: „Aici se
va hotărî în definitiv asupra sorții noastre ca
națiune. Hotărârea nu poate fi decât una, ca a
fraților basarabeni și bucovineni: Unirea tuturor
Românilor într-un singur stat național liber!”25
Anunțurile „Telegrafului român”, toate pe prima
pagină, erau din ce în ce mai încurajatoare.
Ardealul, Banatul, Bihorul și Maramureșul s-au unit
cu România. Membrii Consiliului Dirigent au sosit
la Sibiu pentru a lua stăpânirea asupra teritoriilor
locuite de români26. Armata română este salutată
cu „Bine ați sosit!” Comandantul Armatei a IV-a,
generalul Traian Moșoiu, s-a adresat cu o procla-
mație către popor27. Comandamentul trupelor
române destinate pentru Sibiu urma să sosească
pe 11/24 decembrie 191828. Generalul Moșoiu,
generalisimul armatei române în Ardeal, a intrat
în Sibiu (pe 11/24 decembrie)29. Batalionul „Avram
lancu” a intrat în Sibiu. La gară, el a fost întâmpinat
de generalul Moșoiu (pe [13/27] decembrie)30. Cam
acestea erau știrile zilei la Sibiu în noiembrie-
decembrie 1918.
Batalionul voluntarilor „Avram lancu” și
sosirea lui la Sibiu ne interesează în mod spe-
cial, pentru că acest batalion a adus cu sine drapelul
basarabenilor și l-a depus la Asociația „Astra”, în
ziua de 16/29 decembrie 1918.
Vom face o paranteză ca să vedem cum s-a
ajuns la înființarea acestui batalion, și cum a ajuns
el la Sibiu, selectând detalii din lucrările lui Ilie
Bufnea, Pompiliu Nistor și loan Șerbarf1.
Până la încheierea luptelor de pe frontul de la
Mărăști, Mărășești și Oituz, din vara anului 1917,
au sosit din Darnița în Țară trei eșaloane de
voluntari, cel mai numeros fiind primul Corp de
Voluntari Români, despre care am scris mai sus.
Odată ajunși în România, voluntarii și liderii lor
------------■ Revista de istorie militară ■------
doreau să se organizeze în unități distincte de
transilvăneni și bucovineni, invocând considerente
politice, psihologice și militare (cel politic fiind
exprimat în numele tuturor de Victor Deleu: „Noi
vrem să lim armata Ardealului! Noi vrem să lim
conștiința Ardealului, care cere libertate desă-
vârșită și Unire! Noi nu vrem să iim o țară cucerită,
ci vrem să ne liberăm cu forțele noastre!”).
Oficialitățile aveau însă contraargumentele lor.
Așa că, deocamdată, după o perioadă de odihnă,
aclimatizare și instruire, voluntarii au fost încadrați
în regimentele de infanterie 26 Rovine, 3 Olt, 19
Caracal și 5 Vânători, din Divizia 11, aflată în
refacere lângă Iași.
Pompiliu Nistor relatează că voluntarii au fost
repartizați în diferite regimente ale Corpului I,
comandat de prietenul ardelenilor, generalul
Nicolae Petala, unde ar fi rămas până la sfârșitul
lunii decembrie, „împărțind soarta bună ori rea a
acestora”. 0 seamă de voluntari au ajuns pe front
la Mărășești și aiurea, „unii luptând glorios, alții
mai puțin glorios’12.
Pe 28 noiembrie 1917 s-a constituit, în sfârșit, la
Hârlău, formațiunea militară distinctă, așa de mult
dorită de românii originari din Imperiul Austro-
Ungar - Corpul Voluntarilor Români, sub comanda
colonelului ardelean Marcel Olteanu. La începutul
lui decembrie 1917, în cadrul acestui corp s-a
înființat Regimentul I „Turda”, la 20 decembrie
Regimentul II „Alba lulia”, iar la începutul
anului 1918 - Regimentul III „Avram lancu”.
După încheierea armistițiului de la Focșani,
Marele Cartier General român a emis, pe 11 martie
1918, ordinul de demobilizare a Corpului Volun-
tarilor Români. în toamna anului 1918, activitatea
Corpului a renăscut, din motive lesne de înțeles.
Unirea Bucovinei și a Transilvamiei era la orizont.
România a reintrat în război alături de Antanta.
Voluntarii și-au văzut visul cu ochii, participând la
eliberarea Transilvaniei. La insistențele unor ofițeri
transilvăneni, Marele Stat Major a ordonat ca
fiecare divizie care va intra în Transilvania să aibă
în avangardă un batalion de voluntari De la 1
Decembrie 1918, voluntarii au fost puși la dis poziția
Consiliului Dirigent. Alături de Comandamentul
trupelor din Transilvania, acesta a avut grijă ca
voluntarii să fie primiți sărbătorește de populație și
oficialități în gările și piețele orașelor.
Batalionul „Avram lancu” s-a bucurat la Sibiu
de toate onorurile, mai cu seamă că el aducea cu
sine un dar unionist de la basarabeni, „tricolorul lui
Simeon Murafa”.
----■ Revista de istorie militară ■--------------
La fel ca și în Alba lulia, drapelul a fost sfințit
într-o zi de duminică, pe 16/29 decembrie 1918. La
Catedrala orașului s-au adunat personalități cât se
poate de impunătoare: generalul Traian Moșoiu,
miniștrii Ștefan C. Pop, Aurel Lazăr, Vasile Goldiș,
generalii Panaitescu și Dabija, general baron de
Boieriu. Steagul a fost „purtat de un brad de iicior
și păzit de alții 5 dorobanți voluntari într-o atitudine
de vechi legionari ai falnicei Rome™.
Serviciul religios a fost săvârșit de arhiman-
dritul lustinian, asistat de protoiereii I. Stroia și A.
Crăciunescu, diaconii Oct. Costea și Gh. Comșa,
precum și de corul mixt al profesorului Timotei
Popovici.
Au urmat sfințirea drapelului, trecerea în revistă
a batalionului „Avram lancu” și deplasarea corte-
giului la Casa Națională (așa s-a numit o vreme
clădirea Asociației „Astra”). Aici, după o cuvântare,
voluntarul - Victor Deleu -a predat tricolorul lui
Andrei Bârsan, președintele Asociației „Astra”. în
replică, acesta a promis să-l păstreze cu sfin-
țenie lângă cele mai scumpe relicve: inelul
și fluierul lui Avram lancu, iar în ziua cea mare
a încoronării M. S. Regelui Ferdinand I, spunea
dânsul, drapelul basarabenilor va flutura falnic
deasupra cetății din Alba lulia34. Probabil asta era
și doleanța voluntarilor. Cu regret, ziarul nu
inserează și discursul rostit de Victor Deleu, fapt
ce ar fi limpezit anumite aspecte legate de acele
evenimente.
S-ar putea ca Andrei Bârsan să-și fi respectat
promisiunea privind locul păstrării drapelului, cel
puțin atâta timp cât mai era vie amintirea eveni-
mentului. în procesul-verbal al ședinței Comitetului
Central al Asociației „ Astr a”, din 30 decembrie 1918,
se consemna că drapelul „predat Asociațiunii spre
păstrare” a fost așezat în aceeași zi în sala
festivă a Casei Naționale. Și unde dacă nu în
impresionanta sală festivă care păstra și relicvele
lui Avram lancu. în același proces-verbal s-a notat
cu acuratețe că steagul „se va păstra în localitățile
Muzeului până la alte dispoziții’05.
Ar fi fost frumos dacă drapelul ajungea la Alba
lulia, în 1922, cu prilejul încoronării regelui. S-a
văzut însă că lucrurile n-au stat așa, și că el a fost
preluat de la „Astra” abia în iunie 1925. Probabil a
existat problema „întârzierii”, odată ce Pompiliu
Nistor atenționa voluntarii, în noiembrie 1923:
drapelul va trebui ridicat la un moment solemn
potrivit, „și nu prea târziu”.
Orice cercetător și-ar pune cel puțin două
întrebări: „Mai există oare vestitul drapel?”. „Dacă
da, în ce instituție se păstrează?”36
-----------------------------------------|~69~|----
Primul gând a fost să-l caut chiar la Muzeul
Național al Unirii din Alba lulia. Vechiul Muzeu al
Unirii37, rebotezat ulterior în Muzeul Regional38 era
amplasat chiar în complexul Catedralei încoronării,
în aripa lui vestică. Leonid Opriș, custode-director al
Muzeului Unirii, își dorea ca una dintre sălile Secției
Naționale să cuprindă arme, drapele, numismatică,
medalii și stampe din cuprinsul țării. Ne-am gândit
că poate drapelul din Catedrala încoronării a fost
predat la un moment dat Muzeului Unirii, ori celui
Regional.
Persoanele competente de la actualul Muzeu
Național al Unirii m-au asigurat, însă, că drapelul în
cauză nu se regăsește printre piesele instituției.
Același răspuns l-am primit de la Muzeul Național
Militar din București. Episcopia Militară ar fi un alt
loc, unde s-ar putea găsi urmele tricolorului, dar
cercetările par a fi mai dificile, deoarece ea a fost
desființată după instaurarea regimului comunist, iar
fondurile instituției dispersate. Actuala Episcopie
Alba lulia, de care ține fosta Catedrală a încoronării,
nu posedă arhive vechi, deoarece a fost înființată
abia în 1975.
Adevărul este că tricolorul nu poate fi ușor
depistat și din motiv că nu știm exact dacă acesta a
purtat niște însemne specifice. Cunoaștem doar că
el era „un mare steag’69 „un mândru drapel de
mătasă grea cusut cu tir de aur”10. Nu ne dăm bine
seama ce a vrut să spună Simeon Murafa prin fraza
din discurs: „Pe el erau să lie scrise cuvintele: liber-
tate sau moarte”. Să înțelegem că ele urmau să fie
brodate (cusute?) ulterior, deoarece organizatorii
întâlnirii n-au avut posibilitatea să o facă la timp?
O șansă ar fi să descoperim imaginea tricolorului.
S-ar putea ca ea să existe, și nu doar una. Prea multe
personalități marcante au fost în preajma drapelului,
pentru ca fotograful să nu-1 prindă într-un cadru ori
altul.
O altă șansă, poate una mai reală, sunt imaginile
realizate pe 28 iunie 1925 la Alba lulia. Din fericire,
manifestarea depunerii drapelului la Catedrala
încoronării a fost fotografiată de Samoilă Mârza,
„un tânăr cu mult simț românesc în suflet - de
origine dela Gălțiu, lângă Alba lulia Am dedicat un
studiu special acestui personaj istoric, supranumit
„fotograful Unirii’*1, în care am dat mai multe detalii
și despre drapel. Rugăm cititorii să ne ajute în
depistarea fotografiilor de la evenimentul evocat în
studiu, punându-le la dispoziție prin intermediul
redacției. Suntem aproape siguri că ele se păstrează
în mai multe albume de familie, căci Samoilă Mârza
a avut grijă se le multiplice, inclusiv, se pare, și în
formă de carte poștală.
Chiar dacă nu cunoaștem încă multe despre
—R/o]---------------------------------------------
tricolorul unionist, oferit de Simeon Murafa primului
Corp de Voluntari Români, am văzut că el a legat
istoric și sentimental Chișinăul, Sibiul și Alba lulia,
iar prin aceste trei orașe - provinciile românești
Basarabia și Transilvania.
P.S. Aduc sincerele mele mulțumiri doamnei
Valentina Mor gun (Satu Mare), și domnului Andrei
Apostol (București), pentru sprijinirea documen-
tării, realizată în orașele Alba lulia, Baia Mare,
București, Cluj, Satu Mare, Sibiu.
1 N. lorga, Un luptător pentru drept: Simion
Murafa, în Oameni cari au fost, voi. II, București,
Fundația pentru literatură și artă „Regele Carol II”,
1935, p. 288-290; N. lorga, Un luptător pentru drept:
Simion Murafa, în N. lorga, Oameni cari au fost,
Chișinău, Cartea Moldovenească, 1990, p. 248-249;
N. lorga, Un luptător pentru drept: Simion Murafa, în
N. lorga, Neamul românesc în Basarabia, ediție
îngrijită, note, comentarii și bibliografie de Iordan
Datcu, București, Editura Fundației Culturale Române,
1997, p. 128-129 (Colecția Argumente).
2 Mihail Sadoveanu, Drumuri basarabene, Bucu-
rești, Chișinău, Editura Saeculum, București, î. E. R
Știința Chișinău, 1992, p. 55-59.
3 P. Halippa, Amintiri despre Simion Murafa, în
„Viața Basarabiei”, 1938, nr. 12, p. 5.
4 în amintirea lui S. Gh. Murafa, în „România
Nouă”,1918, 8 febr., p. 1.
5 Petru Nemoianu, Prima Alba-Iulie: Voluntarii
români în războiul pentru întregirea neamului. Istoric
general, Timișoara, Institutul de arte grafice „Po-
porul”, [1922], p. 39.
6 Congresul foștilor voluntari ținut în 27 și 28 Iunie
1925 în Alba lulia, în „Gazeta Voluntarilor”, organul
Uniunei Foștilor Voluntari, Cluj, Anul III, 1925, 8 iul.,
p. 1-2; 24 iul., p. 1.
7 Arhiva Muzeului Național al Unirii, Alba lulia, fond
Colecția de documente, dosar 6557 (Iile Bufnea,
Revoluția de eliberare națională a Transilvaniei. Unirea
1914-1918, ms. dactilogr., 365 pag.); Arhiva Muzeului
Național al Unirii, Alba lulia, dosar 6727 (Mihai
Petricoane Drugărin, voluntar la Darnița, însemnările
unui voluntar român bănățean, ms); Elie Bufnea,
Formațiile de voluntari, în Transilvania, Banatul, Crișana,
Maramureșul: 1918-1928. Studii, Buc., Cultura
Națională, 1929, p.119-141; Gheorghe Gherman, 3Iunie
1917, în „Gazeta Voluntarilor”,1923, 25 febr., p. 2-3.
8 Maria Ișaev, Pe urmele ardeleanului Romulus
Ciollec... Pe urmele basarabenilor Emanuil Gavriliță
și Antonina Gavriliță-Ciollec, în Romulus Cioflec, Un
ardelean pe drumurile lumii, ediție îngrijită de Lumi-
nița Cornea, Sf. Gheorghe, Editura Arcuș, 2007, p. 56-
66 (Ministerul Culturii și Cultelor; Centrul de Cultură
Arcuș, Muzeul Național al Carpaților Răsăriteni).
9 Romulus Cioflec, Pe urmele Basarabiei... (Note
și impresii din revoluția rusească), în Leon Donici,
Revoluția rusă (Amintiri, schițe și impresii); Romulus
-------------■ Revista de istorie militară ■-----------
Cioflec, Pe urmele Basarabiei... (Nbte și impresii din
revoluția rusească), Chișinău, Editura Universitas,
1992, p. 262.
10	Prof. Paul Vataman, Figuri sorocene, voi. I,
prefață de Pan. Halippa, Soroca [1940], (Căminul Cul-
tural județean „Emanuil Gavriliță”, Soroca).
11	Paul Vataman, Figuri sorocene, prefață de Pan.
Halippa, Chișinău, Edit. Știința, 1993, 184 p.
12	Ibidem, p. 69-70.
13	Petru Nemoianu, Prima Alba lulia, p. 39-40.
14	Congresul foștilor voluntari ținut în 27 și 28
Iunie 1925 în Alba lulia, în „Gazeta Voluntarilor”,
organul Uniunei Foștilor Voluntari, Cluj, Anul III, 1925,
8 iul., p. 1-2; 24 iul., p. 1.
15	O frumoasă sărbătoare la Alba-Iulia: Congresul
Uniunii foștilor voluntari,în „Albaiulia”, 1925,5 iulie, p. 1.
16	Otto Botez, Marele congres general al „ Uniunei
foștilor voluntari de răsboiu Români”, în „Vestea. Ziar
independent”, Alba-Iulia,1925, 4 iulie, p. 1-2.
17	Petru Nemoianu, Voluntarii la Alba-Iulia, în
„Gazeta Voluntarilor”, 1925, 24 iulie, p. 2.
18	loan I. Șerban, Voluntarii transilvăneni și
bucovineni din Rusia în războiul pentru întregirea
neamului (1916-191S), Alba lulia, Editura Aeternitas,
2003, 303 p.
19	Congresul foștilor voluntari ținut în 27 și 28
Iunie 1925 în Alba lulia, în „Gazeta Voluntarilor”,
organul Uniunei Foștilor Voluntari, Cluj, Anul III, 1925,
8 iul., p. 1-2; 24 iul., p. 1.
20	Arhiva Muzeului Național al Unirii, Alba lulia,
fond Colecția de Documente, dosar 6727, p. 23.
21	Congresul voluntarilor: Siințirea drapelului și
așezarea lui în Catedrală, în „Patria”, Cluj, Anul VII,
1925, nr. 140, 2 iul., p. 1.
22	Congresul foștilor voluntari ținut în 27 și 28
Iunie 1925 în Alba lulia, în „Gazeta Voluntarilor”,
organul Uniunei Foștilor Voluntari, Cluj, Anul III, 1925,
8 iul., p. 1-2; 24 iul., p. 1.
23	Vasile Goldiș, Romul Simu, Raportul general
prezentat de comitetul central al „Asociațiunii pentru
literatura română și cultura poporului român «Astra»”
asupra lucrărilor sale și a situației acestei instituții în
anul de gestiune 1924/25, în „Transilvania”, An 56,
1925, nr. 9-10, sept.-oct., p. 357.
24	Arhivele Naționale ale României, Direcția Sibiu,
fond Astra: Indici: 1925-1927, f. 126; Idem, Procese-
verbale, 1925, f. 42, 45 verso.
25	„Telegraful Român”, 1918, 7/20 nov., p. 1.
26	„Telegraful Român”, 1918, 27 nov./lO dec., p. 1.
27	„Telegraful Român”, 1918, 30 nov./13 dec., p. 1.
28	„Telegraful Român”, 1918, 11/24 dec., p. 1.
29	„Telegraful Român”, 1918, 13/26 dec., p. L
30	Batalionul „Avram lancu” în Sibiu, în „Telegraful
român”, 1918, 14/27 dec., p. L
31	Elie Bufnea, Formațiile de voluntari, în Transil-
vania, Banatul, Crișana, Maramureș, 1918-1928. Studii,
București, Cultura Națională, 1919, p. 119-141.
32	Pompiliu Nistor, Corpul Voluntarilor români
ardeleni-bucovineni. Istoricul înființării până la sosirea
în Iași: XIII. încheiere, în „Gaze ta Voluntarilor”,1923,
23 dec., p. 1.
33	O serbare frumoasă, în „Telegraful Român”, 1919,
20 dec./2 ian., p. 3.
34	Ibidem.
35	Arhivele Naționale ale României, Direcția Sibiu,
fond Astra: Indici: 1916-1924, f. 46 verso; Idem,
Procese verbale, 1918, f. 156, 166 verso; Raportul
general al Comitetului Central al „Asociațiunii pentru
literatura română și cultura poporului român” despre
lucrările îndeplinite și despre situația „Asociațiunii”
în anul 1918 și o privire asupra lucrărilor comitetului
în anii 1913-1917, în „Transilvania”,1919, nr. 1-12, 1
dec., p. 22.
36	Pompiliu Nistor, Corpul îbluntarilorromâni ardeleni-
bucovineni: Istoria înființării până la sosirea în Iași; XII. Pe
drum și la Iași, în „Gazeta Voluntarilor”, 1923, nov., p. 1.
37	Muzeul Unirii, Anuarul I pe anii 1929-1930
întocmit de prof. Leonte Oprea custode-director. Alba
lulia, Tipografia și librăria „Alba”, 1931, 32 p. plus
XXXII (Despărțământul Alba lulia al „Astrei”).
38	„Apulum”, Buletinul Muzeului Regional Alba lulia,
I, 1939-1942 publicat de Ion Berciu, directorul Muzeu-
lui, Alba lulia, tipografia Alba, MCMXLII, 367 p.
39	Pompiliu Nistor, op. cit.
40	O serbare frumoasă, în „Telegraful Român”, 1919,
20 dec./2 ian., p. 3.
41	Maria Ișaev, Samoilă Mârza, 1886-1967.
Fotograful Unirii Transilvaniei cu România, Decembrie
1918, Alba lulia, Sântimbru, Editura „Altip”, Alba lulia,
2003, 100 p. (Consiliul local Sântimbru).
THE SAGA OF A TRICOLOR UNIONIST FLAG
The author recalls the personality of a great Romanian patriot from Bessarabia, Simeon Murafa. who
had an exquisite contribution to the național renaissance current from the eastern of Moldavian Principality,
occupied by Russians at 1812. His end was tragic, being killed near Chișinău on August 20th, 1917, by a
Russian soldier.
One significant fact is connected with the Transylvanian Romanians and Bucovineans in the Austro-
Hungarian Army, taken prisoneis in the First World War by the Russian Army. On June 6h, 1917, at Chișinău
it was organized a warm welcome for these prisoners who were heading the Romanian front to fight as
volunteers in the Romanian Army. Murafa, as officer, gave them from the Moldavian National Party a
tricolor flag, bearing the Romanian colors: red, yellow and blue, as banner in their battle against the
occupation forces in Romania.
The article continues with a detailed investigation of the route followed by that unionist tricolor which
reached freed Transylvania at Sibiu.
■ Revista de istorie militară ■
■	Propaganda, armd a plicii și a râzboiului
NAȚIUNEA CA INSTRUMENT
AL PROPAGANDEI DIDACTICE
DIN REPUBLICA DEMOCRATĂ GERMANA
RODICA ILINCA
0 introspecție în frământările spasmodice ale
spațiului public est-german la finele celui de-al
Doilea Război Mondial evidențiază câteva puncte
nodale pentru cercetarea de față. Specie a comunis-
mului de inspirație sovietică, regimul politic „ajutat
să se nască” în partea orientală a defunctei republici
este deopotrivă import și prelungire a unor
manifeste politice de sorginte weimariană. Puterea
de ocupație și-a manifestat plenar intenția de a-și
alia în lucrarea politică începută acele elemente
hotărâte să se identifice cu lupta antifascistă și
rezolvarea problemei sociale, anume obiectivele
sale pe termen lung. Specificitatea germană se
răsfrânge în „identificarea până la confundare cu
statul a unui partid politic, care a luat naștere în
vârtejul revoluționar de la 1918-1919”1. Partidul
Social Democrat German (SPD) și, mai apoi,
Partidul Comunist German ca sciziune radicală,
ratează șansa de a participa activ la modelarea
vieții politice germane interbelice, sunt incapabile
să oprească ascensiunea dreptei radicale și să
sancționeze confiscarea puterii de către Adolf
Hitler. Profilul politic de perdant și deficitul de
identitate al celor două2 sunt suficient de convin-
gătoare pentru Uniunea Sovietică în a și le „apro-
pia” politic, ce-i drept sub un nume surogat, Partidul
German al Unității Socialiste.
Reconstrucția statală est-germană s-a pre-
zentat, cel puțin la prima vedere, ca un proces
relativ liniar. Importul de experiență sovietică,
formulat în termenii antirăzboiului și antifascis-
mului, nu suplinea însă în totalitate statornicirea
unui nou tip de democrație, democrația populară.
Atragerea Partidului Social-Democrat German în
cursa politică legitima antifascismul noului regim,
de notorietate publică fiind faptul că SPD-ul fusese
singura forță politică ce a spălat rușinea fraterni-
zării tuturor celorlalte cu Hitler. în ceea ce privește
Partidul Comunist German, acesta oferise în
perioada weimariană cel puțin o alternativă în
rezolvarea problemei sociale, ignorată constant de
partidele burgheze. Exploatarea timp nedeterminat
a celor două componente era un factor de risc, pe
care sistemul trebuia să-l aibă în vedere, preocupat
fiind de legitimitate3. Antifascismul se traducea în
zestrea etică a „omului nou”. Cât despre utilitatea
soluției Partidului Comunist la problema socială, în
forma în care ținuse prima pagină a publicațiilor
de partid în perioada antebelică, nici nu mai putea
fi vorba, din moment ce legea fundamentală a
noului stat promova egalitatea. Expresia „statul
muncitorilor și al țăranilor sau statul de drept”
valorifica, cizelând, sloganurile strigate în tumultul
revoluției postbelice4. Prefacerile istoriei, dacă ne
referim și numai la legitățile marxiste, necesitau
nu atât substituirea celor două componente, știut
fiind imobilismul autorităților berlineze, cât
reevaluarea lor permanentă.
încă din primele sale zile de existență, Repub-
lica Democrată Germană a căutat să se revendice
de la mișcarea forțelor progresiste germane (care
acționaseră, evident, pe întregul teritoriu german).
Discursul în cauză naște invariabil câteva noi
categorii de probleme, adevărate provocări pentru
noul regim, dintre care cu precădere ne interesează
cum se raportează la întreg spațiul german și la
populația germană, în totalitatea sa.
Nașterea „târzie” a națiunii germane și particu-
laritățile procesului de unificare au împiedicat atât
uniformizarea statală, cât și omogenizarea popula-
ției. Conștiința națională germană se dovedise un
teren predilect pentru conflicte identitare și pentru
promovarea de mituri disparate5. Singur, Adolf
Hitler, în istoria recentă a Germaniei îndrăznise
să ignore specificitățile locale, ba chiar să le
anuleze în febra procesului de centralizare. Cum
{72}
■ Revista de istorie militară ■
Partidul German al Unității Socialiste își făcuse
din demontarea politicii național-socialiste un port-
stindard, valorizarea pozitivă a particularismului
secular era un adevărat teren minat. Răspunsul
noii elite politice s-a lăsat așteptat vreme de două
decenii, după care este livrat într-un ambalaj spe-
cific de politrucul Hermann Axen6. Argumentația
lui Axen era asimilată unui discurs legitimant
ponderat și făcea parte din strategia partidului de
guvernământ de a proclama existența unei națiuni
est-germane, evident o națiune socialistă și unitară.
Lupta de clasă, remarca părintele teoriei, a fost
indisolubil legată de „lupta pentru conducerea
națiunii”. Rezultatele catastrofale înregistrate la
bilanțul conflagrației din 1939-1945 au dovedit că
„marea burghezie nu mai este capabilă să apere
interesele națiunii”. Partidul German al Unității
Socialiste a luptat, încă de la debutul său pe scena
politică, pentru edificarea unei „republici demo-
cratice unitare și antifasciste”, adică o Republică
Democrată Germană între Oder și Rin, numai că
„apariția unui stat vest-german separatist” a
anihilat, în final, „proiectul de unitate a națiunii
germane”. Existența unor elemente etnice
distincte, a particularităților de limbă, obiceiuri și
tradiții nu anulează proiectul unității, așa cum s-a
crezut. Ele sunt surclasate în procesul de definire
a națiunii de lupta de clasă7. Concluzia proiectului
Biroului Politic Executiv este obiectuală, există o
„națiune socialistă” în Republica Democrată
Germană, care se „propășește continuu” și care se
deosebește de orice altă națiune capitalistă prin
propriul profil spiritual. Departe de evidențierea
mecanismelor ce au acționat coroborat la elabo-
rarea planului, se cuvine a se face referire la două
aspecte. Pe de o parte, regimul de democrație popu-
lară acceptă demersul lui Hitler în problema centra-
lismului, tentație fatală și pentru cei din urmă, ca
și pentru cel dintâi. Pe de altă parte, se semnalează
revenirea la categorii politice ce se identifică numai
parțial cu spiritul internaționalist, așa cum este
națiunea.
Sintagma „națiune socialistă” ia naștere prin
alăturarea a doi termeni aparent incompatibili.
Analiza aspectului semnalat merită un tratament
riguros, fie și numai din perspectiva compor-
tamentului cvasimimetic afișat de regimul comunist
german, stabilirea punctelor de sutură dintre cei
doi termeni. Imaginea pe care ne-o livrează propa-
ganda despre nașterea națiunii, împlinirea și
asumarea rolului său imperial este neclară. Ea se
----■ Revista de istorie militară ■------------------
Socialiste, format la 21 aprilie 1946,
instrumentul politic al comunizării
Germaniei răsăritene
înscrie de altfel într-o zonă de interes periferic
pentru regimul comunist (care o ignoră cu bună
știință).
Sărbătorirea, în 1961, a 15 ani de la fondarea
Partidului German al Unității Socialiste și a 75 de
ani de la nașterea lui ErnstThălmann este salutată
de Walter Ulbricht prin publicarea uneia dintre
scrierile fostului lider al Partidului Comunist Ger-
man din perioada interbelică și anume, „Răspuns
la mesajul unui tovarăș de carceră”. în respectivul
document, redactat în timpul detenției sale la
Bautzen, Ernst Thălmann își apăra dubla identitate
de lider comunist și muncitor german. „Eu nu sunt
un vântură-lume, sunt un german cu sentimente
naționale, dar și internaționaliste. Poporul meu,
adică poporului căruia îi aparțin și pe care îl iubesc,
este poporul german și națiunea din care mă trag
și pe care o slăvesc cu mândrie este națiunea ger-
mană, o națiune mândră, demnă și puternică. Sunt
sânge din sângele și carne din carnea clasei munci-
toare germane și am devenit din copilul de suflet al
acesteia chiar liderul ei. Viața mea și actele mele
sunt îndreptate spre împlinirea unui singur scop -
pentru propășirea poporului german mi-am mobili-
zat întreaga forță spirituală, toată știința, experien-
țele și întreaga mea capacitate de acțiune, practic,
totul. Personalitatea mea stă la picioarele viitorului
german, la fundamentul victorios al luptei de
eliberare socială, pentru o nouă primăvară a popoa-
relor și deci, și a națiunii germane”8.
Regimul comunist recunoștea tacit că valorile
naționale înfierate în ultimul deceniu nu contra-
veneau spiritului clasei muncitoare. Afirmația este
făcută din spatele paravanului puterii. Elita
comunistă recunoștea că națiunea, departe de a fi
servit numai intereselor economice, era o înge-
mănare de limbă, cultură și istorie.
„Documentul Național’, ce avea să cunoască
lumina tiparului un an mai târziu, lega indisolubil
propășirea socialismului de „rezolvarea problemei
noastre naționale”9. Scrierea în cauză semnifica,
pe lângă recunoașterea publică a existenței unei
probleme litigioase, și incapacitatea Partidului Ger-
man al Unității Socialiste de a se elibera de trecutul
național al poporului german. Cel de-al Vl-lea
Congres General al partidului din 1963 indica
printre alte puncte de pe ordinea de zi și necesitatea
„refacerii unității naționale germane”10. în sprijinul
inițiativelor de mai sus se impunea și Articolul 1
din Constituția de la 1968, prin litera căruia Repub-
lica Democrată Germană se autodefinea ca „stat
socialist al națiunii germane”11. Se recunoștea
astfel superioritatea națiunii asupra statului12.
Retragerea din sfera publică a lui Walter Ulbricht
se traducea și prin învierea unui dogmatism po-
litico-ideologic, de tip neostalinist. Erich Honecker
modifică sus-numitul articol, în sensul revenirii la
formula „stat al oamenilor muncii de la orașe și
sate”13; și asta nu pentru că teza ulbrechtiană era
lipsită de consistență, ci pentru că înscrierea pe
orbita tradiției suscita controverse. Forțele progre-
siste germane, prea ades invocate de propagandă,
oscilaseră în istoria lor între conformism și
respingerea tezelor marxiste. Un trecut rememorat
astfel atașa recunoașterea specificului german în
materie de social-democrație. Ideea că în epoca
wilhelmiană concepțiile lasalleene și bersteiniene
erau mai în vogă decât cele marxiste mina întreg
eșafodajul ideologic. Recunoașterea implicită a
specificităților locale germane aluneca pe un teren
și mai nesigur, acela al coabitării mai multor istorii
naționale paralele. Presupusa alterare a moștenirii
internaționaliste este pretextul și nu cauza modificării
primului articol al Constituției din 1974.
în bună tradiție germană, stânga a lăsat defi-
nirea națiunii pe seama dreptei. Intrarea în forță a
stângii pe scena politică resuscita pentru moment
----W--------------------------------------------
perspectiva antiburgheză și antiprusacă. Opinia
decidentului politic din anii ’60 era unanimă în a
susține că burghezia ratase șansa de a reprezenta
interesele națiunii germane. Istoriografia anilor
’80 aduce cu sine o reparație a trecutului istoric și
o reconciliere cu prusacismul și moștenirea
prusacă. Amurgul democrației populare cocheta
cu un eteric filoprusacism, puțin inteligibil în
componenta sa livrescă. E drept că, fie și numai
teritorial, Germania de Est trebuia să-și redefi-
nească componența prusacă. Spre deosebire de
Republica Democrată Germană, statul vest-ger-
man rămânea ferm în antipatia față de tradiția
prusacă. în rolul asumat, astfel, se regăseau frânturi
din permanenta opoziție făcută Prusiei de către
statele sud și vest-germane. în rațiune democratică,
militarismul prusac părea desuet și puțin influent
în procesul de unificare a națiunii germane (tot o
formă de manipulare politică).
Prusia este beneficiara în Est a unei imagini în
permanentă schimbare, sfârșind prin a fi evaluată
laudativ pentru direcția imprimată, tocmai, statului
național, teren prielnic pentru manifestarea
forțelor progresiste. Ernst Engelberg întărea în
lucrarea sa dedicată viitorului cancelar că „demo-
crații au văzut în acțiunea de sus în jos a lui Bis-
marck aproape numai aspectul milităresc, și nu
acea rațiune politică, ce avea ca finalitate fondarea
Confederației statelor din nord și impulsionarea
dezvoltării economice”14. întoarcerea istoriografiei
est-germane spre „valorile naționale” se producea
pe fondul adâncirii diferențelor dintre stilurile
paralele de viață de la Bonn și de la Berlin. Anexarea
moștenirii prusace urma să fie valorificată în
profilarea a două tipuri individuale diferite; estul
era populat de oameni „cu suflet”, în timp ce vestul,
care atribuia unitatea națională militarismului
prusac, era populat de oameni „fără suflet”,
purtători ai matricei prusace. Importanța factorilor
etnici în procesul de coagulare a națiunii era recu-
noscută în mod tacit, mai ales că se grefa pe teza
stalinistă din 1913. Ideologii de partid au reactivat
în urma acestor demersuri o parte a vocabularului
politic aflat în uz în timpul regimului burghez. Totul
concura spre susținerea demersului autorităților
est-germane în a formata o conștiință națională
propriilor cetățeni, în reală contradicție cu interna-
ționalismul proletar, dar care permitea în subtext
identificarea unei națiuni eliberate de demonii
național-socialismului cu statul socialist. Câteva
categorii etice tradiționale confiscate de regimul
-----------■ Revista de istorie militară!-------
comunist sunt edificatoare: ethosul muncitoresc,
unitatea poporului muncitor, corectitudinea, spiritul
economicos, ordinea, disciplina, mândria lucrului
bine făcut15. Potrivit documentelor de partid,
acestea defineau caracterul național, se pare că la
fel de grăitor cum o mai făcuseră și în timpul regi-
mului burghez. Apelul la istorie relativiza caracterul
de împrumut al statului est-german, străin de corpul
națiunii germane în ansamblul său. Sfârșitul anilor
70 eticheta ca sărbătoare națională războiul de
eliberare purtat de statele germane împotriva lui
Napoleon Bonaparte. Cei mai mulți dintre slujitorii
fideli regimului socoteau că în urma mișcării de
eliberare din anii 1813-1814 s-au afirmat condițiile
prielnice pentru renașterea națională. Războiul
primenise o societate tributară separatismului
intestin și anunțase apoteotic zorii solidarității. Cel
de-al Doilea Război Mondial seamănă întrucâtva
cu cel descris mai înainte, cel puțin din punctul de
vedere al nașterii unei națiuni socialiste, înțeleasă
ca și unitate a celor ce muncesc. Politica națională
instrumentată de regim deservea interesele celor
ce munceau. Războiul antinapoleonian rememora
frăția de arme germano-rusă, etapă intermediară
în prietenia ruso-germană18.
Concomitent și indisolubil legat de procesul
renașterii naționale se dovedește a fi redefinirea
atitudinii față de personalități istorice, trecute la
index până la momentul amintit, precum generalii
prusaci Gneisenau, Scharnhorst și Clausewitz.
Contribuția lor directă la patrimoniul cultural al
Republicii Democrate Germane este dacă nu
ciudată, cel puțin îndoielnică. Cei trei figurau în
noua schemă de lucru în calitatea lor de părinți ai
mișcării muncitorești germane, deci, implicit, și ai
noului stat socialist. Baza de legalitate pentru aceste
afirmații se confundă de fapt cu misiunea pe care
și-o asumase Prusia de a unifica spațiul german, de
a crea un cadru dezvoltării clasei muncitoare, de a
permite ascensiunea la putere a unui Bismarck.
Viitorul cancelar german fusese inițiatorul unei
legislații pro muncitorești, prima de o asemenea
substanță din Europa. în același spirit sunt republi-
cate scrierile lui Ernst Moritz Arndt, teoretician al
concepției populare despre rostul națiunii germane.
Reluând într-un alt registru cele afirmate în
parte mai sus, „Sonder weg”-ul sau „teoria mizeriei”
va domina ca laitmotiv istoriografia est-germană
până în anii ’80. Autorul acesteia, însuși Friedrich
Engels, lansează termenul în paginile unor scrisori
publicate în cotidianul „Northern Star” în 1845,
scrisori extrem de critice față de drumul ales de
----■ Revista de istorie militară ■-----------------
■ Otto von Bismarck
(Cancelarul de fier), primul cancelar al
Germaniei Unite (1871-1 890)
Germania către emancipare. Istoricii de partid au
solidarizat cu scrierile acide ale lui Engels, la care
atașau teoria lui Lenin, cum că în interiorul uneia și
aceleiași națiuni sălășluiește o alta17. Teza că Repu-
blica Democrată Germană s-ar revendica de la
forțele progresiste din rândurile populației germane
ar căpăta astfel consistență; în final, aceste forțe
reușesc să se impună, emancipându-se politic. Clasa
muncitoare își vedea împlinită misiunea istorică.
Germania Răsăriteană era o încununare a eforturilor
de mai bine de două secole. în reflecție proprie, se
atinsese punctul de maximă grație18, cetățeanul
german urmând să aibă parte de fericirea „bunului
păstor”. Răsturnat în oglindă poate fi urmărit cazul
vest-german. Pentru pseudo-specialiștii de la Bonn,
națiunea germană ratase startul în istorie, odată cu
eșecul Revoluției de la 1848-1849. Constituțiile de
inspirație liberală fuseseră, de fapt, opera unei elite
conservatoare, al cărei dogmatism a fost invalidat
la finele primei conflgrații mondiale. Proiectul poli-
tic debil al republicii weimariene și vidul creat prin
dispariția de pe scena politică a forțelor retrograde
netezea ascensiunea politică a lui Hitler. Implantarea
modelului de stat național occidental în permanentă
modernizare și democratizare în vestul Germaniei
însemna îndepărtarea fără echivoc de la tradiția
națională, abandonată definitiv în favoarea
cosmopolitismului atlantic.
Funcția didactică și iluminatoare a discursului
istoriografie se traduce și în paginile manualelor
școlare. Acestea nu sunt singurele instanțe sociali-
zatoare, așa că, în cercetarea de față se tematizează
aportul pe care-1 au la configurarea conștiinței
naționale a viitorului cetățean19. Statul, în genere,
coordonează socializarea politică a tinerilor. Statul
nedemocratic, aflat într-un permanent proces de
înrădăcinare, este deplin interesat de funcționarea
acestui mecanism.
Prusia și „misiunea sa istorică”
Prusia este un caz ce a suscitat un interes
enorm în scrierea istoriei germane. Fie că este
aspru criticată sau privită cu o reală simpatie,
„patria junkerilor” a amprentat într-un mod origi-
nal nașterea entității statale germane în ultima
jumătate a secolului al XlX-lea. în manualele de
istorie care au circulat până la finele Primului
Război Mondial, tabloul istoric prusac se identifica
cu tabloul istoric național german. Gloria militară
a Prusiei pe fronturile europene și victoria diploma-
tică de la Paris au impus modelul prusac la scara
întregului spațiu german. Cu aceasta se impunea o
viziune etatistă asupra politicului, greu corigibilă.
Peisajul istoriografie weimarian nu înregistrează
deviații notabile. Potrivit instrumentar ului livresc
rămas tributar epocii wilhelmiene, statul prusac ar
fi împlinit trei misiuni în numele națiunii germane:
o funcție educativă, prin mijlocirea căreia restul
statelor germane a dobândit o nouă concepție des-
pre stat și rolul acestuia în câmpul acțiunii politice,
o funcție de protecție și reprezentare în baza puterii
politico-militare de care dispunea și, nu în ultimul
rând, o funcție unificator-integratoare20. Din pagi-
nile cărților de istorie dispărea unul dintre simbolu-
rile prusace, este vorba despre dinastia de
Hohenzollern. Fragilitatea discursului este cu atât
mai evidentă, cu cât între viața politică și monarhia
prusacă existase o unitate de nezdruncinat. Frie-
drich Meinecke dezbătea chestiunea în lucrarea
sa „Weltbuigertum und Nationalstaaf, punctul lui
de vedere fiind reformulat într-unul dintre
manualele școlare aflate în circulație în anul 192821:
„Adevărata problemă cu care se confrunta Ger-
mania era aceea că fundamentele statului național
modern nu defineau spațiul german în ansamblul
său, ci numai componenta prusacă a acestuia...”22.
Manualele de istorie care au circulat paralel în
zona vestică și sudică a Germaniei weimariene
promovau delimitarea și detașarea de experiența
prusacă, știut fiind faptul că statele cartografiate
----P76~|---------------------------------------
în zonele mai sus menționate au fost animate per-
manent de o atitudine antiprusacă evidentă.
Acestea promovează un discurs novator despre rolul
cetățeanului și relația sa cu statul, discurs de
sorginte liberal-democratică: „Pentru ca statul să-
și poată îndeplini cu succes îndatoririle, este
necesar ca fiecare cetățean în parte să se implice
în viața politică, să o facă, atâta vreme cât crede
că este capabil sau dacă acest lucru i se cere în
mod expres. A lăsa totul în seama celorlalți și a-ți
spune, ei oricum vor face și treaba mea, este fals.
Fiecare cetățean trebuie să știe cum funcționează
mecanismul politicii de stat, trebuie să știe
implicațiile din interior și exterior, să știe cum se
guvernează, cum se alege și trebuie să accepte să-
și asume posturile publice. Să proferezi acuze la
adresa statului atunci când ceva nu merge este
relativ ușor, e mai dificil să-ți aduci contribuția în a
corija sau a imprima mersului politicii traiectul dorit
de tine”23.
Concepția de ansamblu a lucrării cultiva spiritul
viitorului cetățean, un cetățean activ și capabil să-
și promoveze interesele, un model de cetățean
diferit de „supusul” prusac. Regimul național-so-
cialist anula timidele încercări de democratizare
în materie de învățământ istoric și restabilea
primatul istoriei prusace. O diferență se cuvine a fi
semnalată, momentul 1871 își pierde din strălucirea
anterioară, detronat fiind de anul 1933 și ascen-
siunea statului național-socialist la statutul de
„GroBdeutsches Reich”24. în paginile manualelor
se cultivă în exces eroismul militarilor prusaci,
spiritul lor de sacrificiu, supunerea față de stat, un
retuș grotesc al originalului.
Concepția generală despre statul socialist în
faza istoriografică a internaționalismului proletar
a deformat imaginea despre Prusia. Prusia alegea
calea reformelor sub presiunea pericolului francez,
lipsită fiind altfel de inițiativă restructurativă.
Reformele au fost confiscate de junkeri, clasă
conservatoare și reacționară. în atare condiții,
revoluționarea eșafodajului politic este îngreunată
de „junkerul devenit proprietar feudal și întreprin-
zător capitalist în același timp”25. Rolul jucat de
monarhia de Hohenzollern este folosit drept suport
critic pentru caracterul burghezo-moșieresc al
procesului de unificare. Unitatea putea surveni „fie
printr-o mișcare revoluționară populară, fie prin
războaie dinastice instrumentate de Prusia, cale
pe care hegemonia junkerilor prusaci s-ar fi
consolidat în întreaga Germanie unificată”26.
------------■ Revista de istorie militară ■-------
Discursul oficial monetiza rațiunea economică a
unității, „micile state cu propriile lor sisteme legis-
lative în materie de meșteșugărit și relații comer-
ciale, cu propriul sistem monetar și propriul etalon
greutate deveniseră un impediment insurmontabil
în calea dezvoltării capitaliste a Germaniei”27.
Dezvoltatea capitalistă oferea cadrul necesar
afirmării clasei muncitoare, deci forțelor progre-
siste ale societății. Marea burghezie subscria proiec-
tului prusac, pentru că Prusia era „centrul dezvol-
tării capitaliste în Germania”, cu toate că își simțea
propria identitate în primejdie prin coabitarea cu
forțele conservatoare. Revoluția populară avea ca
scop în sine fondarea unei republici germane, mani-
fest politic trădat de dorința de îmbogățire a marii
burghezii. Această clasă socială era supusă unei
duble presiuni politice - din partea energicilor
junkeri, din dorința a-și exercita controlul politic
exclusiv și din partea maselor populare, care,
înarmate, deveneau un redutabil mediu ostil.
Burghezia a făcut o alegere nedemocratică, pregă-
tindu-se să pactizeze cu moșierimea. Manifestul
politic al burgheziei liberale țintea transformări
radicale, care să o propulseze activ în viața politică.
Pactul cu forțele retrograde le anulează.
Autorii intenționau ca folosindu-se de nevrozele
burgheziei, să demonstreze debilitatea proiectului
său politic și lipsa de simț practic. Portretul rezervat
lui Otto von Bismarck este pe măsura tonului
antijunkerian. Bismarck era „un apărător neobosit
al intereselor junkerilor prusaci și un inamic
învederat al muncitorilor și țăranilor”28. Chiar dacă
ideea națională nu întrunea consensul clasei con-
servatoare, Bismarck era un adept convins al
proiectului, pe motiv că interesele moșierimii
trebuiau apărate în orice ocazie. Războaiele
dinastice făceau posibilă unitatea prin „anexarea”
celorlalte state germane, de aceea ele sunt tratate
cu un real interes în cuprinsul textului.
Producția istorică din anii ’70 promova o imag-
ine sensibil atenuată a statului prusac, în fapt, era
o încercare de revenire la discursul istoric livresc
conex „Realpolitik”-ului. Autoritatea publică relua
teza celor două căi de realizare a unității naționale,
cea democratică, prin acțiunea energică a maselor,
și cea autoritară, prin „acțiunea militarismului
prusac”29. Structura textului este mult mai simplă,
propozițiile sunt scurte și concise (cel puțin ciudat
pentru caracteristica generală a limbii germane),
iar stereotipia limbajului de specialitate favoriza
învățarea mecanică a unor scheme, pe care tână-
----■ Revista de istorie militară ■----------------
rul, și mai apoi cetățeanul să le poată reproduce în
orice situație. Procesul va continua în aceiași termeni
până la finele anilor ’80 și s-a răsfrânt negativ asupra
competențelor politice ale foștilor cetățeni est-
germani, obișnuiți să gândească într-un cadru dat,
pentru care exista deja un răspuns prealabil.
Manualele școlare sunt cvasisensibile la
corijările istoriografice și la pulsiunile politicului,
din motive lesne de înțeles (durata redactării de
noi texte în care să se răsfrângă pozitiv noul dis-
curs, tipărirea lor, retragerea vechilor manuale de
pe piață și sesiuni de promovare a priorităților de
politică educațională printre dascăli). în prelun-
girea celor afirmate mai sus, se poate constata că
inițiativele lui Walter Ulbricht de reevaluare a
istoriei mișcării muncitorești și, implicit, a istoriei
Republicii Democrate Germane, sunt transferate
spre populația școlară circa 10 ani mai târziu.
Structurile responsabile cu propaganda inaugu-
rau în anii ’80, pentru o mai bună înțelegere a feno-
menului istoric, seria comparațiilor cu mersul dez-
voltării capitaliste în Franța și Marea Britanie,
demers care uniformizează și nu particularizează
evoluția germană. Reminiscență a discursurilor
internaționaliste, teza vinovăției burgheze în
înfrângerea Revoluției de la 1848-1849 face con-
stant carieră. Teoretizarea modelului Zollverein
familiariza cititorul cu viabilitatea proiectului, fapt
recunoscut de Hanovra și Oldenbourg, care se
raliază. Menționarea unității de acțiune a celor trei
relativiza „anexionismul” prusac. Reabilitarea poli-
ticii agresive prusace se face în salturi și la o cerce-
tare critică este echivocă. Prusia intenționa să-și
păstreze hegemonia, conservând stăpânirea junke-
rilor și a principilor, însă putea fi folosită ca instru-
ment în procesul de unificare, pentru că era singura
capabilă să-i determine pe ceilalți dinaști din „Ba-
varia, Saxonia, Hanovra, Wiirttenberg, Baden...”30
să renunțe în parte la autonomie și să accepte tu-
tela unui stat național. Rivalitatea dintre Austria și
Prusia se tranșează în favoarea ultimei, care „se
sprijinea în lupta pentru hegemonie în Germania
pe forța sa militară, pe potențialul său economic și
pe poziția de lider în Zollverein”31. Bismarck
devenea din păpușar politic salvatorul Prusiei. în
susținerea acestei idei este invocat conflictul
constituțional, declanșat de refuzul său de a cere
acordul parlamentului în rezolvarea problemelor
financiare ale armatei. „Bismarck voia să salveze
stăpânirea junkerilor și să îndepărteze burghezia
de la exercitarea directă a puterii politice. Altfel,
--------------------------------------[771-----
era pregătit să favorizeze dezvoltarea capitalistă,
pentru a întări statul prusac și a impune dominația
dinastiei de Hohenzollern în Germania”32.
Textul istoric este lipsit de logică. „Afirmații
solide” se infirmă câteva rânduri mai jos, fapte
relevante în susținerea unei cauze se dovedesc
irelevante în formularea concluziilor. Aceasta nu
înseamnă că autorii manualelor erau loviți brusc
de amnezie istorică. Deliberata așezare abraca-
dabrantă a informației este chiar expresia sinuo-
sului parcurs istoriografie al timpului și o imagine
în oglindă a dogmatismului neostalinist al regimului
Honecker33. Baza șubredă pe care se susține fragila
reabilitare a prusacismului este chiar componenta
militară a profilului. Fără o armată competitivă,
Prusia n-ar fi reușit să se impună în fața Austriei și
nici „să convingă” celelalte state germane la o atitu-
dine comună. Prin inserarea în banda laterală
adiacentă textului (de regulă, destinată reprodu-
cerilor fotografice sau citatelor) a unora dintre
afirmațiile cancelarului german, total rupte de con-
text, autorii l-au transformat la comandă pe Bis-
marck într-un adevărat revoluționar: „Dacă trebuie
să fie revoluție, atunci suntem mai bine dispuși să o
facem decât să suferim!”34. Cel de-al doilea text
citat mustește de înțelesuri contemporane. „Ger-
mania nu privește către liberalismul Prusiei, ci spre
puterea sa (...). Marile probleme ale timpului nostru
nu se rezolvă prin discursuri și decizii ale majorității
- aceasta a fost una dintre greșelile fundamentale
de la 1848 -, ci prin sânge și arme”35.
1871 - momentul fondării statului național
Manualele de istorie care au servit uzului
elevilor în perioada imperială vedeau fondarea
statului național drept momentul de apogeu al
istoriei germane. Geniul politic și militar al Prusiei
avea parte de o evaluare laudativă. înșiruire emina-
mente factuală, textul istoric precizează cu lux de
amănunte momentul declanșării, desfășurarea și
urmările războaielor purtate de Prusia, inițial
împotriva Danemarcei, apoi a Austriei și, în final, a
Franței. V ictoria asupra dușmanului de la 1813-1814
căpăta o dublă însemnătate: Germania reușea să
se revanșeze și să îngenuncheze financiar Franța
prin impunerea despăgubirilor de război. Tratativele
de pace, cesiunile teritoriale și proclamarea
Imperiului în capitala franceză ocupau un spațiu
important în economia prezentării. Scrierile
istorice pentru uzul elevilor din perioada weima-
-------------------------------------------------
riană continuă să identifice fondarea statului
național cu persoana lui Otto von Bismarck. Istoria
nașterii statului era în fapt „istoria lui Bismarck”36.
Joachimsen formula astfel: „El însuși era imperiul.
El l-a construit conform voinței sale”. Prusia și
mișcarea de unificare apăreau drept „instrumen-
tele lui Bismarck”, „...el era singurul care cunoștea
drumul, care avea să salveze poporul întreg din
deșert și el singur era acela care a croit în realitate
acest drum, un Zwingherr în numele germanității,
așa cum propovăduise Fichte”37. Bismarck era cel
care împlinise „dezideratele multor generații”,
„marele medic al națiunii”, „salvatorul”. Portretul
la superlativ contrasta deranjant cu realitățile
weimariene.
Tonul se va modifica considerabil odată cu
publicarea manualului unic, ce-i rezerva lui Bis-
marck și operei sale politice nu mai mult de patru
pagini din 384, în condițiile în care avusese alocat
un spațiu de 20 de pagini în manualele wilhelmiene
și o medie de 13 pagini în cele din perioada inter-
belică. Bismarck era geniul răului, știa să se
folosească de toate ocaziile pentru a-și pune în
aplicare planul diabolic, anume supunerea tuturor
statelor germane puterii Prusiei. Punctele slabe ale
războiului cu Danemarca au fost folosite ca pre-
text pentru conflictul cu Austria, conflict pregătit
cu minuțiozitate diplomatică (încheiase în secret
un tratat cu Italia și obținuse acordul tacit al lui
Napoleon al IlI-lea). Victoria în cele două conflicte
a făcut ca „parte a planurilor sale de unire a
Germaniei prin Blut und Eisen (Sânge și Oțel) să
devină realitate”38. Războiul cu Franța s-a declanșat
grație manevrelor sale diplomatice (îl prinde într-o
capcană pe Napoleon al IlI-lea). înfrângerea
adversarului din apus este atribuită „lipsei ordinii
și disciplinei în armata franceză” (însușiri evaluate
peiorativ în cazul prusacilor). Până la capitularea
de la Sedan, „războiul a avut un caracter pro-
gresist..., pentru că Napoleon era un dușman
periculos al unității germane”39. Continuarea
operațiilor militare, în ciuda actului de capitulare,
transforma conflictul „într-un război de jaf
capitalisto-junkerian”40. Alăturarea ultimilor doi
termeni poate fi înțeleasă numai în contextul
susținerii pe care burghezia a acordat-o necon-
diționat și permanent statului prusac, cu scopul
declarat ca industriașii germani „să cucerească
teritorii franceze și să extindă influența reacțiunii
germane”. Relaționat este abordată și epopeea
comunarzilor. Cele două forțe în încleștare sunt
------------■ Revista de istorie militară ■--------
zugrăvite contrastativ: „războiul împotriva impe-
riului francez a durat cinci săptămâni, războiul
împotriva Republicii a durat aproape șase luni”, iar
armatele germane sub comanda Prusiei au
continuat războiul nutrind sentimente expan-
sioniste, în timp ce Garda Națională apăra capitala
„animată de cel mai curat sentiment patriotic”,
„peste tot luptau partizanii”, „în multe țări europene,
lupta de eliberare a poporului francez a fost
susținută de forțele progresiste”. Trădarea bur-
gheziei franceze, tradusă în semnarea armistițiului,
este cu atât mai reprobabilă, cu cât situația „muncit-
orilor francezi, stâlpii rezistenței antiprusace” era
dezastruoasă. „în ianuarie 1871, rezervele de făină
din Paris s-au terminat. Muncitorii și copiii lor
flămânzeau. Femei și copii trebuiau să aștepte în
frig și ploaie, fără haine călduroase, să capete o
bucată de pâine. Pe piață se comercializa carne de
pisică și de câine. Carnea de cal era atât de scumpă,
încât muncitorii nu și-o puteau permite. Parizienii
nu-și mai puteau încălzi locuințele, pentru că în
capitală nu se mai găseau lemne sau cărbuni”41.
Tabloul este apocaliptic. Fără să ia aminte la greu-
tățile îndurate de poporul francez, soldații germani
au început asediul capitalei. Textul prezenta la fi-
nal semnarea Tratatului de la Frankfurt, cesiunile
teritoriale și despăgubirile în valoare de 5 miliarde
franci aur. încor onarea lui W ilhelm I ca împărat al
Germaniei survenea la 18 ianuarie 1871 în Palatul
de la Versailles, „în absența reprezentanților
poporului german”42 și cu acordul silit al principilor
germani, „lipsiți fiind de entuziasm față de noul
imperiu”. Unificarea Germaniei avusese la bază
rațiuni de ordin economic și politic, „numai din
această perspectivă putând fi considerat un act
progresist”43. în anii ’70 s-a trecut la accentuarea
rolului jucat de popor în derular ea evenimentelor.
Astfel, conflictul pruso-austro-danez începea din
teama Prusiei și Austriei ca nu cumva „războiul
popular revoluționar (...) să se instrumenteze și
împotriva principilor germani”. Războiul franco-
prusac poate fi defalcat pe mai multe planuri, parțial
independente unele de altele. La bază se situează
poporul german, care „sub comanda generalilor
prusaci lupta în deplină cunoștință de cauză, pentru
a apăra Germania de agresiunea trupelor napo-
leoniene”44, apoi clasele conducătoare „care au
folosit războiul în interesele reacțiunii”, Prusia,
Confederația statelor nord germane, „statele sud
germane care încheiaseră înainte acorduri militare
secrete cu Prusia”.
----■ Revista de istorie militară ■-----------
Fondarea Imperiului era un summum de
operații militare și negocieri diplomatice dificile
între Bismarck și principii statelor sud- și vest-ger-
mane, „care se temeau să nu-și piardă poziția politică
deținută până atunci”. Demnitatea imperială se
regăsește în texte sub peiorativul
Kartătschenprinz, moștenire a măsurilor punitive
din timpul Revoluției de la 1848 și a refuzului de a
unifica pe cale democratică statul german. Actul
unificării era un progres istoric, „pentru că a reușit
să pună capăt fărâmițării teritoriale, moștenire a
feudalismului”45.
Tema a fost tratată inegal în cuprinsul manua-
lelor de istorie din timpul regimului comunist,
înregistrând de la accente antinaționale (anii ’50
și începutul anilor ’60)46 la formulări ponderate,
dar echivoce (anii '70 și ’80)47. O constantă a
discursului livresc de specialitate este atitudinea
antiburgheză. Fixarea acesteia în conștiința publică
influențează negativ judecata istorică și r aportarea
viitorului cetățean la lumea capitalistă. Legitimarea
Partidului German al Unității Socialiste de la forțele
progresiste ale poporului german cultiva atașa-
mentul față de valori rămase „neschimbate”, cum
ar fi spiritul de sacrificiu, ethos-ul muncii, corec-
titudinea, devotamentul față de cauza socialistă,
punctualitatea. Cunoașterea trecutului „național”
este un avantaj pentru construirea viitorului, dat
fiind că știința istorică este „o știință a legităților”48.
1	Erhard Crome, Die Linke und ihr Verhăltnis zu
Nation und Nationalstaat, Roșa Luxemburg Stiftung,
Manuscript 28, Berlin, 2001, p. 32.
2	SPD-ul se vede silit de puterea de ocupație să
fuzioneze cu Partidul Comunist German.
3	Erhard Crome, op. cit., p. 35.
4	Ibidem, p. 40.
5	Raoul Girardet, Mituri și mitologii politice,
Institutul european, Iași, 1997, p. 8.
6	Hermann Axen, Zur Entwicklung der
sozialistischen Nation in der DDR, Politik u.
Gesellschaft, Berlin, p. 9.
7	Hermann Weber, Die DDR 1945-1990, R.
Oldenbourg Verlag, Miinchen, 1993, p. 54.
8	Ernst Thălmann, Antwort auf Briefe eines
Kerkergenossen, Volk und Wissen Volkseigener
Verlag, Berlin, 1961, p. 73.
9	Ernst Deuerlein, DDR 1945-1970 Geschichte und
Bestandsaufnahme. Dokumente, Deutscher
Taschenbuch, Muenchen, 1971, p. 251.
79
10	Ibidem, p. 273.
11	Erhard Crome, op. cit., p. 76.
12	Ibidem, p. 87.
13	S. Mampel, Die sozialistische Vetfassung der
Deutschen Demokratischen Republik, Text und
Kommentar, Berlin (West), 1982, p. 35.
14	Ernst Engelberg, Bismarck. UrpreuBe und
Reichsgrunder, Politik und Gesellschaft, Berlin, 1985,
p. 314.
15	H. H. Gbtz, Honecker - und was dann. 40Jahre
DDR, Prisma, Herford, 1989, p. 115.
K	Ibidem, p.119.
17	Erhard Crome, op. cit., p.71.
18	Hagen Schulze, Gibt es eine dauerhafte Identităt
der deutschen Geschichte, în „Bulletin des Deutschen
Historischen Instituts Moskau”, Nr. 1, sept. 2006, p.
33-36.
19	F. Klier, Liig Vateiland. Erziehung in der DDR,
Beck, Munchen, 1990, p. 83.
20	A. Ebert (Hrsg), Die Entwicklung des deutschen
Volkes und seiner Kultur. Ein Handbuch fiir den
Geschichtsunterricht, Bd. II, Kamp, Bochum, 1926,
p. 252-254.
21	Ibidem, p. 253.
22	Ibidem, p. 255.
23	Vezi Franz Pbggeler (Hrsg), Politik im
Schulbuch, Schriftenreihe der Bundeszentrale fiir
politische Bildung, Bonn, 1985, p. 545.
24	Ibidem, p. 545.
25	Lehrbuch fiir den Geschichtsunterricht, 7.
Schuljahr, Volk und Wissen Volkseigener Verlag, Berlin,
1952, pg. 92;
26	Ibidem, p. 240.
27	Ibidem.
28	Ibidem, p. 241.
29	Ibidem, p. 70.
30	Ibidem, p. 81.
31	Ibidem.
32	Ibidem, p. 83.
33	Se cuvine a menționa numai câteva dintre
realizările regimului în materie de promovare a istoriei,
anume comemorarea în anul 1983 a lui Marx și Luther,
ridicarea statuilor ecvestre ale generalilor prusaci.
34	Geschichte, Lehrbuch fiir Klasse 8, Volk und
Wissen Volkseigener Verlag, Berlin, 1986, p. 83.
35	Ibidem, p. 83.
36	Vezi Bernd Faulenbach, op. cit., p. 61.
37	H. Pbggeler, op. cit., p. 545.
38	Lehrbuch..., op. cit, 1952, p. 245.
39	Ibidem, p. 250.
40	Ibidem.
41	Lehrbuch..., 1952, pg. 252.
42	Ibidem, p. 258.
43	Ibidem.
44	Geschichte, op. cit, 1970, p. 79.
45	Ibidem, p. 82.
46	Peter Christian Ludz, Wissenschaft und
Gesellschaft in der DDR, Hanser Verlag, Munchen,
1971, p. 187-208.
47	Hermann Weber, op.cit., R. Oldenbourg Verlag,
Munchen, 1993, p. 175.
48	Hans Lades (Hrsg), Produktivkraft Wissenschaft.
Sozialistische Wissenschaften in der DDR, Drei
Mohren Verlag, Hamburg, 1970, p. 98.
NATION AS PROPAGANDA DIDACTIC IMPLEMENT
IN DEMOCRATIC REPUBLIC OF GERMANY
From the very beginning, the East-German Communist Party pursued a tough policy in relation with the
way in which the main issues of the German history were teached in the schools. Children learned o totally
different story of how the German nation was built.
It is obvious that all of these were meant to change the value system of the German people in order to
gather the necessary support for the new political architecture imposed after the Second World War by the
soviets. Textbooks were appropriate Instruments for the East-German propaganda machinery and they
were used on a large scale in order to achieve this goal.
From this perspective, the classical perception of nationhood and how this emerged was brutally
replaced by the communist propaganda. Of course, the mainstream of this approach was coming from
Mosccw. Within this we can trace easily the influence of Soviet approach io history in which the main role
was played by the fight of labor people, in the authentic spirit of internațional proletariat.
Furthermore, the evidence of the preeminent role played both by Prussia and subsequently his chancellor
Bismarck, was seriously denied. At the same time the quality of the political program drafted by the
German bourgeoisie was also neglected in favor of the socialist one.
80
■ Revista de istorie militară ■
• Militari de elită, diplomați
de prestigiu
COLONELUL SERGIU VOINESCU
ÎN MISIUNE DIPLOMATICĂ
TRANSATLANTICĂ
dr. ANDREI CĂPUȘAN
Istoria modernă a României cunoaște suficient
de multe cazuri în care militari de elită au îndeplinit
cu cinste și cu succes misiuni diplomatice, onorând
cu aceeași responsabilitate și dăruire fracul diplo-
matic ca și uniforma militară. Au fost în primul
rând atașații militari, dar, alături de ei, s-au ilustrat
militarii miniștri de Externe (generalul lacob
Lahovary) sau miniștri plenipotențiari ai României
(generalul lancu Ghica la Constantinopol și Sankt
Petersburg, colonelul, apoi generalul Eustațiu
Pencovici, în calitate de reprezentant al României
în Comisia Europeană a Dunării).
Colonelul Sergiu Vbinescu a jucat un rol aparte
în viața diplomatică a României moderne, el
neîncadrându-se în niciuna din cele trei situații sus-
amintite. Misiunea lui diplomatică pe două
continente, îndeplinită cu succes în toamna anului
1880, aceea de „trimis extraordinar în misiune
specială”, s-a legat de un moment deosebit de
însemnat din politica externă a României moderne:
notificarea independenței de stat a României,
recunoscută oficial de marile puteri în timpul și
după lucrările Congresului de la Berlin din 1/13
iunie-1/13 iulie 1878. Misiunea colonelului Sergiu
Voinescu a constat în notificarea independenței
României în Brazilia (septembrie-octombrie) și
S.U.A. (noiembrie 1880).
*
Primul episod din istoria raporturilor diploma-
tice româno-braziliene s-a derulat așadar la sfârșitul
veacului al XlX-lea, el având legătură cu un eveni-
----■ Revista de istorie militară ■-------------
ment fundamental din istoria modernă a țării
noastre: notificarea independenței de stat a Româ-
niei, după recunoașterea sa internațională.
Notificarea independenței naționale a Româ-
niei, recunoscută într-un final de ultimele trei mari
puteri, Germania, Marea Britanie și Franța, la 8/
20 februarie 1880, a prilejuit inițierea unor acțiuni
diplomatice concretizate prin trimiterea de
„misiuni speciale” în Europa și în lume. Astfel,
prințul Basarab Brâncoveanu a fost trimis într-o
astfel de misiune la Stockholm și Copenhaga, în
martie-aprilie 1879, pentru a notifica celor doi
monarhi independența României; loan Kalinderu
la Berlin la 6 iulie 1879, misiune din păcate eșuată,
deoarece Germania cancelarului Otto von Bis-
marck nu va recunoaște în acel moment indepen-
dența României; Nicolae Callimachi-Catargi,
agent diplomatic al României la Paris și viitorul
ministru plenipotențiar al României la Londra, la
Bruxelles (februarie) și la Berna (mai 1880),
Alexandru Plagino, alt diplomat de carieră, la
Madrid (martie) și Lisabona (aprilie 1880),
cavalerul Richard Charles Keun, consul onorific
al României în Persia, la Teheran (ianuarie 1881) 1
în cadrul unor atare misiuni s-a înscris în
consecință și misiunea colonelului Sergiu Voinescu,
distins militar de carieră, în toamna anului 1880,
în Brazilia (septembrie-octombrie)2 și S.U.A.
(noiembrie 1880)?.
în toamna anului 1880, colonelul Sergiu
Voinescu, în calitatea sa oficială de „trimis
extraordinar în misiune specială”, a plecat către
--------------------------------------rh—
■ împăratul Braziliei, Pedro al ll-lea, l-a
primit in audiență oficială pe colonelul
diplomat român, Sergiu Voinescu
Rio de Janeiro, având asupra sa scrisoarea din 5
august 1880 a principelui Carol I către împăratul
Braziliei, Pedro al ll-lea. în document, șeful statului
român declara că se considera fericit de a-i notifica
împăratului Braziliei independența României,
cunoscând interesul său plin de simpatie cu care
urmărea dezvoltarea națiunii române. Această
realitate îmbucurătoare îl făcea să tragă speranța
că Pedro al ll-lea „se va bucura de a vedea astfel
încununate de succes eforturile și sacrificiile
generoase ale României4".
Scopul oficial al misiunii militarului-diplomat era
foarte amplu și detaliat trasat în scrisoarea adresată
de ministrul român al Afacerilor Străine, Vasile
Boerescu, omologului său brazilian, Pedro Luiz Per-
eira de Souza, la 4/16 august 18805. Șeful diplomației
române își exprima speranța că trimisul extraor-
dinar va fi bine primit la Curtea lui Pedro al ll-lea,
în cursul misiunii sale care avea ca scop principal
de a face cunoscute împăratului și guvernului brazi-
lian „sentimentele inalterabile de simpatie de care
suveranul, guvernul și națiunea română sunt ani-
mați față de guvernul Braziliei”. Din scrisoarea
oficială reieșea și faptul că trimisul principelui Carol
avea misiunea de a-i înmâna împăratului, împreună
cu scrisoarea de notificare a independenței, Or-
dinul „Steaua României” cu brevetul și insignele
respective6.
Autoritățile braziliene au primit cu satisfacție
vestea misiunii colonelului Voinescu la Curtea
împăratului Pedro. însărcinatul cu afaceri al Braziliei
la Paris, care fusese încunoștințatla 13 august (1880)
de trimiterea colonelului Voinescu în capitala țării
sale în misiune diplomatică, anunța Bucureștiul, la
18 august, că fusese însărcinat de ministrul de
externe al Braziliei, Pedro Luiz Pereira de Souza, să
aducă la cunoștința guvernului român faptul că
împăratul declarase „că va primi cu cea mai mare
plăcere misiunea română la Rio de Janeiro”7.
îmbarcat la Bordeaux, la bordul vasului „Oreno-
que”8, colonelul Sergiu Voinescu a ajuns la Rio de
Janeiro la 25 septembrie. Din rapoartele sale, reiese
că mai întâi s-a prezentat, conform uzanțelor, în
fața ministrului de externe, Pedro Luiz Pereira de
Souza, după care a fost primit de împărat, în audien-
ță publică și particulară. în timpul audienței oficiale,
împăratul Pedro al ll-lea, mulțumind pentru
distincția primită, a exprimat „urările cele mai sin-
cere pentru fericirea sa - a principelui Carol - și
aceea a românilor”9. A urmat audiența particulară,
care a durat aproximativ o jumătate de oră. în timpul
acelei conversații informale, amicale și degajate,
Pedro al ll-lea a declarat că are multă simpatie
pentru România și că „dezvoltarea statului român
este trebuincioasă echilibrului european și oferă o
garanție de progres și prosperitate în Orient”10,
împăratul s-a arătat în continuare interesat de
realitățile din România, în cele mai variate aspecte,
și anume: modul de funcționare al regimului
constituțional, organizarea justiției, presei și
învățământului de toate gradele, literatura română
și bibliotecile publice, nivelul de dezvoltare a
industriei și starea mijloacelor de comunicare. La
încheierea audienței, împăratul Braziliei i-a declarat
trimisului principelului Carol: „Spune-i domnitorului
că nutresc pentru dânsul o îndoită afecțiune, atât
pentru serviciile ce a adus țării sale, cât și pentru
rudenia sa cu principesa Ana de Hohenzollern, care
este nepoata mea favorită”11.
Colonelul Sergiu Voinescu va fi din nou primit în
audiență la 12 octombrie, având cu acest prilej o
nouă discuție „prietenească” cu împăratul Braziliei12.
La încheierea misiunii sale, la 14 octombrie
1880, trimisul român va intra în posesia unui plic
conținând răspunsul împăratului la scrisoarea
------------■ Revista de istorie militară ■--------
principelui Carol. Plicul era însoțit de alte trei
scrisori, adresate de ministrul de externe brazilian,
Pedro de Souza, omologului său român, Vasile
Boerescu. Atât domnitorul, cât și ministrul său de
externe și trimisul diplomatic erau decorați cu trei
vestite ordine braziliene: lui Carol I îi era conferit
Ordinul „Crucea de Sud”, Vasile Boerescu primea
Ordinul „Christ” iar colonelul Sergiu Vbinescu
căpăta brevetul și insignele de „Mare Cruce” ale
Ordinului „Rozei”13.
în scrisoarea sa de răspuns, împăratul Braziliei
arăta că principele Carol „are deplină dreptate când
este convins de interesul plin de simpatie” pe care
acesta îl avea „față de un eveniment atât de fericit
pentru națiunea română” și promitea să facă tot
ce îi va sta în putere „pentru ca raporturile fericite
stabilite între țările noastre să devină cât mai
plăcute posibil”. El își exprima mai departe speranța
că domnitorul Carol va accepta ca o dovadă de vie
prietenie ordinul „Crucea de Sud”, încheind scrisoa-
rea cu urări de fericire pentru familia acestuia și
prosperitatea națiunii române14.
La rândul lui, suveranul român, mulțumindu-i
împăratului Braziliei pentru călduroasa primire
făcută lui Sergiu Voinescu, îi scria la 26 februarie
1881: „Aceste dovezi ale unei prietenii care îmi este
deosebit de prețioasă și urările pe care Maiestatea
Voastră Imperială a binevoit să le facă pentru feri-
cirea mea și a familiei mele, ca și pentru prosperi-
tatea națiunii române, îmi inspiră cea mai sinceră
și cea mai vie recunoștință”15.
Misiunea militarului-diplomat Sergiu Voinescu
în capitala Braziliei l-a preocupat în mod deosebit
pe Alexandru Duiliu Zamfirescu, diplomat al
României interbelice, el însuși trimis extraordinar
și ministru plenipotențiar al României la Rio de
Janeiro în perioada 1 februarie 1934-16 iunie 1936.
în acest interval, diplomatul român a cercetat cu
asiduitate arhivele braziliene de la Itamaraty,
axându-se asupra misiunii colonelului Voinescu16.
El a scos astfel în evidență ecoul acesteia în presa
braziliană a vremii. Astfel, „Jurnal do Comercio” s-
a referit pe larg la misiunea colonelului Voinescu și
la obiectivele ei, în numărul din 8 octombrie 1880
al publicației apărând, în rezumat, discursul
„Trimisului Extraordinar în misiune specială a
A.S.R. Principele României”17. De asemenea,
Alexandru Duiliu Zamfirescu a subliniat un aspect
foarte important: înrudirea colonelului Sergiu
----■ Revista de istorie militară ■----------------
Voinescu cu „familiile Lahovary și Crețulescu care,
după câte îmi amintesc, se interesează cu
strângerea documentelor relative la misiunile
colonelului Voinescu”18
Misiunea colonelui Sergiu Voinescu la Curtea
împăratului Braziliei Pedro al II-lea marchează
debutul relațiilor politico-diplomatice dintre
România și Brazilia, ea fiind totodată cea mai veche
acțiune diplomatică inițiată de România într-o țară
a Americii Latine.
De la Rio de Janeiro, colonelul-diplomat Sergiu
Voinescu și-a continuat misiunea extraordinară
spre o capitală vestită a lumii și, respectiv, către un
alt continent: Washington, America de Nord.
Misiunea sa în S.U.A. avea o extrem de mare
importanță, ea având în loc într-un context politico-
diplomatic bilateral cu o deosebită semnificație:
recunoașterea la 2/14 iunie 1880 de către Statele
Unite ale Americii a independenței României și
numirea lui Eugene Schuyler în calitate de agent
diplomatic al S.U.A. la București. Până la acea dată,
S.U.A. fuseseră reprezentate în Țara Românească,
apoi în Principatele Unite ale Moldovei și Țării
Românești și în cele din urmă în România de un
consul, cu reședința la început la Galați - din 30
martie 1858, de la numirea primului consul, Henry
T. Romertze - apoi, din 25 februarie 1867, la
București19. Două luni mai târziu de la această
numire, la 31 iulie/11 august 1880, guvernul de la
Washington a decis ridicarea gradului de repre-
zentare în România la nivel de legație, Eugene
Schuyler remițându-i scrisorile de acreditare prin-
cipelui Carol I, la 13/25 ianuarie 1881, în calitate de
însărcinat cu afaceri a.i. La 27 august/8 septem-
brie 1882, va fi avansat ministru rezident20.
Sosirea diplomatului american la București în
vederea prezentăm scrisorilor de acreditare a fost
prin urmare precedată cu două luni de misiunea
extraordinară a colonelului Voinescu la Washing-
ton, sosit în capitala americană spre a notifica
independența României.
Misiunea propriu-zisă a început la 4/16 august
1880, când ministrul român al Afacerilor Străine,
Vasile Boerescu, l-a înștiințat oficial pe colonelul
Voinescu: „A.S.R. Principele, augustul nostru
----------------------------------------1~83~|----
suveran, a hotărât să vă încredințeze, în calitate de
trimis special al său, onoarea de a remite domnului
președinte al Statelor Unite ale Americii scrisoarea
destinată a-i notifica independența României ca stat
liber și suveran”21. în scrisoarea oficială către trimisul
principelui Carol se menționa că i s-a anexat și o altă
scrisoare, adresată secretarului de stat William M.
Evarts, prin care acesta era rugat ca „notificarea” să
fie remisă președintelui S.U.A., căruia reprezentantul
diplomatic român urma să-i exprime „viile simpatii pe
care guvernul princiar și întreaga Românie le-a nutrit
și le nutrește pentru Marea Republică Federativă și
pentru guvernul său”22.
Prin aceeași scrisoare, guvernul României își
exprima satisfacția avută la crearea și funcționarea
unei legații a Statelor Unite ale Americii la București.
Vasile Boerescu pleda în mod expres ca reprezentanța
diplomatică americană în capitala României să fie o
legație, fapt care ar avea „fericita urmare de a strânge
încă o dată mai mult relațiunile de cordială armonie
care leagă cele două națiuni”23.
Odată sosit la Washington, trimisul extraordinar al
principelui Carol I nu a putut fi primit în audiență de
președintele S.U.A., Rutherford B. Hayes, care era
■ Președintele american, Rutheford B.
Hayes, a fost înștiințat - prin
diplomatul Sergiu Voinescu - că
„România este stat liber și suveran"
plecat într-o călătorie. A fost însă primit de
secretarul de stat William M. Evarts, la 17
noiembrie 1880. Acesta a ținut să îi facă
cunoscut faptul că, deși Congresul S.U.A. „s-a
arătat întotdeauna mai mult decât zelos în
chestiunile de cheltuieli pentru reprezentanța
externă”, el are „totuși bune speranțe în o
soluționare favorabilă”, adică în întemeierea
unei legații la București. în continuare,
secretarul de stat l-a asigurat pe trimisul diplo-
matic al principelui Carol că dorește mult să
rezolve această chestiune și că „nu este
imposibil să aduc chiar eu însumi noutatea
numirii reprezentantului guvernului Domniei
Sale, de ministru ori de însărcinat cu afaceri”24.
A urmat, a doua zi, 18 noiembrie, audiența
la președintele S.U.A., Rutherford B. Hayes.
în cursul întrevederii, Voinescu i-a remis
„scrisoarea prin care Alteța Sa Regală a Româ-
niei (...), notifică independența României ca
stat liber și suveran”, declarând apoi că „guver-
nul român ar fi fericit să vadă strângându-se
încă mai mult legăturile de prietenie care există
între Marea Republică Federativă și Româ-
nia”25. Replica președintelui american a fost
emoționantă, prin termenii mai mult decât calzi
și prietenoși folosiți la adresa României: „Cu
sinceră plăcere primesc formala înștiințare pe
care mi-ați făcut-o despre atingerea de către
România a poziției unui stat liber și suveran
sub conducerea înălțimii Sale Regale princi-
pele Carol. Am apreciat în special sentimentul
prietenesc care l-a inspirat pe Alteța Sa Regală
pentru a trimite un misionar de distincția Dvs.
să-mi vestească și prin mine să vestească
poporului Statelor Unite, înălțarea sa pe tronul
unei națiuni care prin admirabilul ei curaj și
prin admirabila ei comportare și-a câștigat
situația printre puterile Europei. Voi spera în
stabilirea unor prospere relații comerciale între
cele două țări și care vor fi spre folosul mutual
al acestei străduințe”26.
Raportând centralei Ministerului Afa-
cerilor Străine despre derularea misiunii sale
la Washington, colonelul Sergiu Voinescu
preciza că atât președintele, cât și secretarul
de stat al S.U.A. i-au făcut o primire „din cele
mai cordiale și foarte măgulitoare pentru țara
și guvernul român”, de o atare primire
--------■ Revista de istorie militară ■-------
bucurându-se, totodată, „și în toate celelalte
cercuri”27.
în ultima audiență, dinaintea plecării spre țară,
președintele Hayes a ținut să-i declare colonelului
Voinescu că „va vedea cu plăcere momentul când
se vor putea stabili relațiuni diplomatice per-
manente între ambele țări”, exprimându-și în
același timp dorința „de a vedea un reprezentant
român la Washington și de a dezvolta relațiunile
mutuale”28. Mărturisindu-i că aceasta era și dorința
autorităților de la București, Sergiu Voinescu a
argumentat cum că înființarea unei legații a
României în S.U.A. ar implica crearea a încă patru
legații în Europa, „ceea ce mijloacele noastre
financiare nu ne permit pentru moment, dar că
aceasta nu va opri cele mai bune relațiuni”29.
îndeplinindu-și cu hotărâre și devotament
misiunea primită, de notificare a independenței
României în cele două mari state, sud și nord-
american, misiune încununată de altfel de succes,
la sfârșitul lunii noiembrie 1880 colonelul-diplomat
Sergiu Voinescu revenea în patrie. Onorase cu
distincție și prestanță diplomația, în aceeași măsură
ca armata română.
1	Politica externă a României. Dicționar cronologic,
coordonatori Ion Calafeteanu, Cristian Popișteanu,
București, 1986, p. 138-141.
2	Constantin I. Turcu, Rio de Janeiro, în
Reprezentanțele diplomatice ale României, voi. II, 1911-
1939, București, 1971, p. 216-230.
3	George Fotino, Washington în ibidem, voi. I,
1859-1917, București, 1967, p. 369-392.
4	Arhivele Naționale ale României, fond Casa
Regală, dosar 101/1935.
5	Arhiva M.A.E., fond Războiul de Independență,
voi. 93, fila 152.
6	Ibidem, f. 153.
7	Ibidem, f. 159.
8	Ibidem, f. 164. Nota nr. 485 din 28 august/9 septembrie
1880 a Legației României la Paris, semnată Lahovary, către
ministrul Afacerilor Străine, Vasile Boerescu.
9	Ibidem, f. 177.
10	Ibidem. Raportul lui Sergiu Voinescu din 27 septembrie/
9 octombrie 1880. A se consulta și lucrarea Virgil Gândea,
Constantin I. Turcu, România și America Latină. Tradiții și
actualitate, București, 1970, p. 4447.
11	Arhiva M.A.E., fond 71, Brazilia 1920-1944, voi. 8, f.
185-188.
12	Constantin I. Turcu, op.cit., în Reprezentanțele
diplomatice..., voi. II, p. 218.
13	Ibidem, p. 219.
14	Arhivele Naționale, fond Casa Regală, dosar 44/1881.
Scrisoarea împăratului Pedro al ll-lea către domnitorul Carol
I, din 14 octombrie 1880.
15	Ibidem, dosar 101/1935. De asemenea, a se consulta
articolul lui Traian lonescu, Noi mărturii asupra Începuturilor
relațiilor dintre România și Brazilia, în „Studii. Revistă de
istorie”, tomul 26, nr. 6, 1973, p. 1262-1268.
16	Doru Bratu, Istoria relațiilor româno-latino-americane;
2000, p. 19.
17	Ibidem, p. 29.
18	Ibidem, p. 29-30.
19	Stelian Popescu-Boteni, Relații intre România și S.U.A.
până în 1914, Cluj-Napoca, 1980, p. 42-62.
20	Politica externă a României..., p. 140.
21	Arhiva M.A.E., dosar nr. 31, litera V, nr. 2.
22	Ibidem.
23	Ibidem. A se vedea și George Fotino, Washington în
Reprezentanțele diplomatice..., voi I, p. 377.
24	Arhiva M.A.E., dosar nr. 31, litera V, nr. 2. Scrisoarea
din 19 noiembrie/1 decembrie 1880 a lui Sergiu Voinescu
către Ministerul Afacerilor Străine din București, înregistrată
la nr. 20.933 din 3 decembrie 1880.
25	Ibidem.
26	Stelian Popescu-Boteni, op.cit., p. 65.
27	Arhiva M.A.E., fond Războiul de Independență, voi. 93.
£ 149-151.
28	Ibidem.
29	Ibidem.
COLONEL SERGIU VOINESCU IN TRANSATLANTIC DIPLOMATIC MISSION
Diplomatic mission on two continents of Colonel Sergiu Voinescu was that of “extraordinary envoy in
special mission” in 1880, being the consequence of a moment of extraordinary importance in the Romanian
modern foreign politics — the notification of state independence. This was won on the battlefields in present
Bulgaria, the Romanian Army partlcipating in 1877 and 1878 in the War between Russia and the Ottoman
Empire. Consequently the victories, great powers officially recognized the state independence of Romania,
during and after the Congress of Berlin on June I3'h-July 13th, 1878. Colonel’s Sergiu Voinescu mission was
the notification of Romania’s independence to Emperor of Brazii, Pedro II"11 (September-October), and to
Washington (November 1880) during the presidency of Rutherford B. Hayes.
■ Revista de istorie militară ■

■ MEMORIALISTICĂ
AMINTIRI DIN CARIERA
UNUI DIPLOMAT (II)
ELIEZER PALMOR, Israel
De astă dată vreau să „sustrag” din umbra
amintirilor două episoade din acțiunile mele
petrecute în ceea ce mi se pare acum că se asea-
mănă cu „noaptea unei lumi ce nu mai este”. Dacă
metafora evocată pare să fie enigmatică, iată-mă
precizând ca este vorba de experiențe acumulate
în două incursiuni, în epoca întunecoasă și de tristă
memorie a imperiului sovietic, prima la Tbilisi și a
doua la Așhabad. însă, la fel ca în oricare act de
recreare a unor momente trăite cu mult timp în
urmă, vreau să precizez ca istoria evocată în
continuare este, în esența ei, reală, în măsura în
care memoria a conservat fidelă evenimente și
detalii refulate sub povara anilor care s-au acumulat
între timp.
Primul episod readuce din subsolurile memoriei
experiențe trăite cu ocazia participării mele la o
conferință internațională organizată de UNESCO
la Tbilisi, capitala Georgiei sovietice, în a doua
jumătate a lunii octombrie 1977. Eu eram atunci
director adjunct al Direcției Europa de Răsărit din
Ministerul israelian de Externe și am fost desemnat
să integrez delegația noastră la această conferință,
având ca sarcină să observ comportamentul
autorităților locale privind prezența noastră pe
teritoriul lor și să soluționez pe loc, în măsura în
care se vor ivi, probleme de ordin politic în
răstimpul șederii noastre în Uniunea Sovietică.
Misiunea mea a fost imperativă, întrucât în urma
întreruperii relațiilor diplomatice cu zece ani în
urmă, la inițiativa Uniunii Sovietice, Statul Israel
nu avea o reprezentanță diplomatică la Moscova.
Autoritățile sovietice au manifestat de la bun
început o atitudine ostilă față de intenția noastră
de a participa la conferința din Tbilisi.
Regulamentul întrunirilor organizate în cadrul
Națiunilor Unite interzice categoric discriminarea
sub orice motiv de către o țară-gazdă a oricăruia
dintre participanții legitimi la întrunire - fiecare
țară membră a ONU. Totuși, ambasada sovietică
din Paris, care ne servea drept poartă de acces în
Uniunea Sovietică - în absența de relații diplomatice
- a încercat, folosind manevre de tergiversare, să
ne facă să renunțăm la proiectul participării noastre
la conferință. Până la urmă, însă, ea a fost silită să
abandoneze tactica de tergiversare, dar numai sub
presiunea ultimativă a Directorului General al
UNESCO care, în urma insistențelor noastre, a
amenințat că transferă conferința din Tbilisi la
Paris, dacă se persistă în a nu se acorda viza de
intrare delegației israeliene.
Viza de intrare ne-a fost acordată în penultimul
moment, ceea ce ne-a permis totuși să pornim la
drum din Paris la Moscova cu un avion al companiei
„Aeroflot”. Mărturisesc că am avut în viața mea
câteva momente mai plăcute decât această călă-
torie într-o aeronavă de tip „Iliushin”. Scaune
strâmte și incomode, ziare - numai „Pravda” și
„Izvestia” - și personalul de bord deficient în politețe
și în stăpânirea oricărei alte limbi decât rusa. Dar
eram mai mult decât încântați că prima noastră
confruntare cu ostilitatea sovietică s-a soldat cu
înfrângerea adversarilor noștri de la Moscova.
Primii mei pași pe teritoriul sovietic m-au condus
în întâmpinarea unei trăiri combinate de haz și de
necaz. Prezentându-mă la geamlâcul serviciului de
control al pașapoartelor, ofițerul grănicer care se
ocupa de mine a tras o spaimă clar întipărită pe
fața lui. El studia pașaportul fără să scoată o vorbă,
dar când s-a ridicat de pe scaun și a plecat cu el -
pașaportul meu era diplomatic - zâmbetul
binevoitor pe care 1-am afișat inițial a cedat în fața
unui început de sentiment de îngrijorare. De ce o fi
plecat ofițerul, mă întrebasem? Doar aveam viza
în regulă. Care o fi atunci problema? Te pomenești
că îmi caută cusur tocmai fiindcă sunt diplomat?
-----------■ Revista de istorie militară ■------
După câteva minute prelungite de așteptare,
ofițerul a revenit însoțit de un gradat superior, mi-
a ștampilat pașaportul fără să-mi arunce o vorbă
sau măcar o privire de omenie și mi l-a înmânat,
așa că acum puteam să răsuflu ușurat.
După trei ore de la aterizare pe aeroportul
„Șeremetievo” din Moscova, urma să luăm avionul
pentru Tbilisi de la aeroportul rezervat zborurilor
interne de la „Vnukovo”. Ambasada Olandei, care
reprezenta interesele noastre în Uniunea Sovietică,
a trimis un delegat să ne primească și să ne
însoțească până la plecare. Acesta, un diplomat
experimentat și extrem de amabil, ne-a invitat la
masă într-un restaurant din aeroport. Idee
binevenită îndeosebi după sandviciul rece și
sărăcăcios servit pe parcursul zborului Paris-
Moscova.
Ne-am delectat cu toții savurând bucatele
rusești servite la restaurant, cu excepția șefului
delegației noastre, Chaim Kuberski, pe atunci Di-
rector General la Ministerul israelian de Interne,
care era religios și bineînțeles respecta regulile de
kashrut. El m-a rugat - eu fiind rusofonul grupului
nostru - să cer chelnerului să-i aducă doi cartofi
fierți în apă. Chelnerul, care-mi confirmase că a
înțeles comanda, a sosit, însă după o lungă
așteptare, cu doi cartofi decojiți și plonjați în untură
de porc și felii de slănină friptă. Era clar că Chaim
nu putea să accepte farfuria și am explicat chel-
nerului că eu am comandat numai doi cartofi fierți
în apă și nimic altceva.
Chelnerul a primit observația mea, în aparență
cu înțelegere, și după alte zece minute de așteptare
s-a întors cu aceiași doi cartofi fierți, de astă dată
fără adaos de slănină, dar bine saturați într-o băiță
de untură de porc.
Bineînțeles, farfuria a fost refuzată din nou,
dar când i-am explicat omului meu ca voiam doar
doi cartofi fără nici un fel de completare, chelnerul
m-a fixat cu o privire îngrozită și mi-a spus iritat:
„Dar, tovarășe, cine mănâncă cartof i numai spălați
în apă, fără ceva, măcar un pic de untură, ca
asortiment?”
Ce puteam să-i răspund? Să-i explic care sunt
regulile de kashrut? Că suntem niște creaturi bizare
care au dorințe la fel de bizare?
în cele din urmă, Kuberski a renunțat la cartofii
râvniți, dar și la orice altă alternativă culinară din
meniul oferit de restaurantul aeroportului din
Moscova; el a rămas pur și simplu nemâncat.
----■ Revista de istorie militară ■--------------
în avionul de Tbilisi am fost îndrumați spre
primele două rânduri din imediata apropiere a
intrării în aeronavă.
O stewardesă de dimensiuni ce nu prea se
potriveau cu cerințele profesiunii observa pasagerii
intrând și-i dirija repartizându-i răstit spre locurile
disponibile în avion. Am avut impresia că pasagerii
sunt îndrumați spre locuri după greutatea lor, așa
încât avionul să-și poată păstra echilibrul în zbor.
Nu pot să spun că manevrarea pasagerilor de către
namila de stewardesă mi-a stimulat încrederea în
calitățile tehnice ale avionului.
Lângă mine a rămas un loc liber, dar nu pentru
mult timp. Un bărbat înalt, îmbrăcat într-un pardesiu
somptuos de cașmir albastru și purtând ca bagaj de
bord o mică servietă de piele fină, s-a oprit lângă locul
vacant și cu eleganța naturală a gestului unui om de
lume s-a prezentat întinzându-mi mâna zicând: „Sunt
Robert Maxwell, Editur a Pergamon din Londra”. Am
strâns mâna întinsă, prezentându-mă la rândul meu,
în timp ce el și-a scos pardesiul și s-a așezat.
Numele proaspătului meu vecin de bancă, pe
atunci nu-mi spunea nimic (Maxwell a devenit
arhicunoscut câțiva ani mai târziu), dar de Perga-
mon știam câte ceva, din recenzii de cărți citite și
vizitări de librării.
Conversația noastră s-a angajat fără dificultate
și, răspunzând la întrebare, i-am explicat de ce
mergem noi la Tbilisi. La care, Maxwell - uluindu-
mă, atât prin conținutul, cât și prin stilul frazei - a
răspuns nonșalant că sosește acum de la o întreve-
dere personală cu Leonid Brejnev. Citind probabil
nedumerirea întipărită pe fața mea, Maxwell s-a
explicat zicând că Editura Pergamon pregătește o
ediție engleză a discursurilor dictatorului sovietic
și a trebuit să pună la punct cu autorul ultimele
detalii rămase neclarificate ale cărții. Interlocu-
torul meu nu avea deloc aere de megaloman și
părea foarte serios. Dar eu, care aveam dificultăți
în a digera proaspăta noutate de parcă m-a trăsnit,
am suflat ezitând: „Dar, pentru numele lui
Dumnezeu, cine, în Occident, va risipi bani buni pe
o culegere de stereotipii binecunoscute de propa-
gandă sovietică?” Maxwell, sobru, dar și zâmbind,
a replicat, că fiecare bibliotecă universitară din
lume, fără excepție, va cumpăra cel puțin un ex-
emplar. Apoi, fără să aștepte să-mi revin din șocul
provocat de noutatea brejneviană, a adăugat că și
la Tbilisi se finalizează, din interese editoriale,
proiectul de publicare a documentelor oficiale ale
---------------------------------------1~87~|---
Conferinței UNESCO, urmând să aibă loc o
întâlnire deja prevăzută cu Directorul General al
organizației, Amadou Mahtar M’Bow.
Maxwell a rămas însă discret privind un detaliu
important în acest gen de afaceri și, anume, care
va fi contribuția bănească din partea lui Brejnev,
ca și din partea UNESCO, în finanțarea proiectului
editorial? O chestiune jenantă, despre care am
preferat să mă abțin să întreb.
Am aterizat la Tbilisi într-o zi frumoasă de
toamnă luminoasă sub un cer albastru și senin.
După ce ne-am instalat în hotelul unde am fost
repartizați, am pornit la drum cinci israelieni avizi
să descopere orașul și să se împrospăteze cu o
ceșcuță de cafea, dar după cinci încercări deșarte
în ceea ce ni s-a părut că sunt cafenele, am înțeles
că la Tbilisi nu se servește cafea, ci numai ceai și
kvas. Am renunțat, deci, și ne-am întors la camerele
noastre din hotel, asimilând primele noastre
experiențe în orașul unde a fost seminarist losif
Vissarionovici Stalin.
Primul eșec suferit cu ocazia plimbării noastre
pe urmele cafelei la Tbilisi nu a fost singurul amănunt
interesant din escapada noastră gruzină. Au fost și
altele și chiar mai semnificative, dar nu le voi povesti
toate acum, din lipsă de timp și spațiu. De astă dată,
vreau doar să povestesc cum am reușit să oblig
autoritățile sovietice să revină asupra unor intenții
de discriminare a delegației noastre la conferință.
în Uniunea Sovietică se practica obiceiul de a
oferi participanților la reuniuni internaționale
excursii, cunoscute ca „post conference tours”.
Participanților la Conferința din Tbilisi li s-a oferit
să aleagă între două excursii: la Moscova și
Leningrad, sau la Buhara și Samarkand. Noi doream
să vizităm Moscova și Leningradul, nu numai din
rațiuni pur turistice, ci și din motivul că în cele
două orașe trăiau zeci de mii de evrei cu care aveam
de gând să stabilim contacte.
însă, încercările noastre de a ne înscrie și plăti
excursia au fost întâmpinate, mai întâi, cu eschivări
bâlbâite, dar apoi, după două zile de du-te-vino fără
un răspuns clar, cu un refuz categoric motivat de o
afimație cât se poate de ciudată cum că „între Is-
rael și «Inturist» nu există legături oficiale”.
Aflându-mă în fața unei tentative evidente de
discriminare politică, instinctul meu mă îndruma
să ridic mănușa zvârlită în obrazul nostru și să nu
mă dau bătut.
Am înțeles că în primul rând trebuie să încerc
atragerea Directorului General M’Bow de partea
noastră. Profitând de prezența lui la deschiderea
----1~88~|-----------------------------------------
ședinței plenare, dimineața următoare m-am dus
la el și, dramatizând tonul și conținutul spuselor
mele, am relatat cum se poartă gazdele cu noi în
legătură cu excursiile și l-am avertizat că sub nicio
formă nu voi accepta intenția de discriminare
politică împotriva noastră. Dacă vor reuși să
impună intenția lor, aceasta va însemna că dele-
gația noastră a fost asimilată cu nivelul de par-
ticipanți de gradul doi la conferință.
M’Bow parea tare speriat de cele pe care i le
spusesem și privindu-mă implorator, m-a rugat
foarte insistent să nu provoc nimic ce ar putea
deranja buna desfășurare a dezbaterilor Con-
ferinței, promițând că va soluționa el problema,
însă, timp de două zile, am avut parte doar de
conversații cu unul din ajutoarele lui pe teme care
nu erau neapărat legate de problema noastră,
dându-mi impresia că acesta, de fapt, caută să
câștige timp în speranța că până la urmă mă voi
împăca cu intențiile gazdelor.
Când am înțeles care era scopul tergiversărilor
orchestrate de domnul M’Bow, am hotărât să so-
licit ajutorul grupului de țări occidentale din
LTNESCO, pe lângă care Israelul avea statut de
observator. Președintele grupului era șeful
delegației olandeze, un diplomat tânăr cu un zâmbet
binevoitor, care a înțeles imediat despre ce este
vorba, hotărând pe loc convocarea unei ședințe
deschise de grup în sala ședințelor plenare ale
conferinței, pentru pauza de prânz. Aici, micro-
foanele de înregistrare ale serviciului secret
sovietic erau branșate în permanență, așa că aceștia
primeau în direct informația despre cele ce se vor
discuta în ședință și, prin bunăvoința lor, de
asemenea, organele competente superioare.
La ora prevăzută, grupul a ascultat expunerea
mea și a hotărât în unanimitate că niciun delegat
occidental nu va participa la vreuna din excursiile
oferite, dacă autoritățile sovietice nu revin asupra
hotărârii luate împotriva noastră.
Rezoluția adoptată în condițiile optimale
descrise anterior a ajuns, așa cum am presupus,
fără întârziere la cunoștința celor interesați, prin
microfoanele de înregistrare instalate în sală.
Ceea ce s-a întâmplat în continuare a dovedit
ca microfoanele au făcut cu adevărat o treabă bună,
căci am obținut satisfacții între care și unele cu
totul nesperate.
Seara, la hotel, ca de obicei, ne-am adunat cu
toții la mine în cameră, încercând să izgonim
plictiseala orelor „moarte” împărtășindu-ne
impresiile zilei. Trei bătăi șovăielnice în ușă au
-----------■ Revista de istorie militară ■------
întrerupt conversația care se desfășura alene. A
intrat, oprindu-se în prag, unul dintre funcționarii
hotelului. Acesta, pe un ton de politețe ezitantă, m-a
întrebat dacă nu am nimic împotrivă să vin la o
întâlnire cu directorul societății „Inturist” din Geor-
gia, „tovarășul Abramovits”, în biroul hotelului de
la parter. Invitația ca atare și încă la o oră așa de
înaintată era un gest la care nu mă așteptasem,
dar, bineînțeles, am acceptat-o și am coborât imediat
la întâlnire, curios să aflu ce avea să-mi spună
„tovarășul Abramovits”. Acesta, cu un zâmbet uns
pe niște buze extinse la maximum și pe un ton cât
se poate de mieros, mi-a spus că răspunsul negativ
pe care l-am primit cu privire la excursii a fost o
regretabilă neînțelegere, căci nu se poate imagina
că cineva ar avea cu adevărat intenții de discri-
minare împotriva „prietenilor din Israel” și că, dacă
încă dorim, putem chiar mâine dis-de-dimineață
finaliza formalitățile de înscriere.
Colegii mei nerăbdători să afle motivul convo-
cării mele au primit informația adusă de mine cu
un dram de neîncredere, însă, dimineața, când ne-
am înfățișat la standul „Inturist” din holul Palatului
Conferințelor, am fost primiți de asta dată cu
zâmbete prietenoase și am înțeles că, într-adevăr,
am obținut câștig de cauză.
La terminarea lucrărilor Conferinței am vizitat
Moscova și Leningradul. Ziua participam la pro-
gramul organizat de societatea de turism „Inturist”,
iar seara mă întâlneam cu grupuri de „refuznici” la
ei acasă, adică cu acei evrei cărora li se refuzase
viza de emigrare în Israel. Aceste întâlniri au
generat emoții și trăiri necunoscute înainte și ar
merita să fie povestite într-un cadru aparte. Poate,
cu o altă ocazie.
în treacăt fie spus, gestul colegilor din grupul
occidental a fost biciul care a usturat birocrația
sovietică, grăbind-o să-și schimbe atitudinea, dar
mă întrebasem care ar fi fost hotărârea lor dacă ar
fi știut că niciunul din delegații occidentali, de fapt
nici nu avea de gând să participe la vreuna din
excursiile oferite...
Episodul Tbilisi nu s-a încheiat aici, căci, în
continuare, am mai profitat de un avantaj colateral
greu de crezut. Dacă n-aș fi fost un beneficiar di-
rect al celor întâmplate, m-aș îndoi că acestea au
avut loc cu adevărat.
Două zile după întâlnirea cu tovarășul Abra-
movits, în timp ce asistam la dezbateri, unul dintre
funcționarii conferinței a venit să-mi spună că la
intrare se află cineva care vrea să vorbească cu
mine.
în hol, un bărbat mărunt și cu o chelie avansată
s-a prezentat ca director adjunct al întreprinderii
de stat pentru protecția pădurilor din Georgia și
fără altă introducere a explicat motivul venirii sale,
zicând: „Am aflat că se află în oraș o delegație din
Israel și aș dori mult să pot să vă prezint locuri și
obiective interesante din orașul nostru și din
împrejurimi”. Timp de câteva secunde m-am
întrebat dacă am auzit bine despre ce este vorba,
dar interlocutorul meu a interpretat ezitarea mea
altfel, crezând că mă gândeam la un mijloc de trans-
port și a spus: „Mașina mea se află aici cu mine și,
dacă vreți, putem porni la drum chiar acum”.
Colegii mei au primit oferta cu bucurie, ne-am
împărțit în două grupuri - în timp ce jumătate făcea
turism, cealaltă jumătate urmărea dezbaterile
conferinței - și astfel am descoperit orașul Tbilisi
și împrejurimile sale în condiții optime, cum numai
îndrumarea unui cetățean localnic este capabilă
să ofere.
Sfârșitul zilelor de turism s-a sărbătorit în ul-
tima seară, într-un restaurant georgian cu feluri
de bucate locale și vinuri interesante, produse în
zona viticolă din preajma Caucazului, pecetluind
astfel - la propunerea gazdei noastre - trainica
prietenie dintre Georgia și Israel.
Iată care au fost consecințele unei „neînțelegeri
regretabile” (de fapt, o încercare de „discriminare
crasă”) provocate de autoritățile sovietice.
*
Al doilea episod mă conduce, un an mai târziu,
la Așhabad, capitala Republicii Sovietice Socialiste
Turkmene, o țară care se oferea privirilor vizita-
torului de ocazie ca o zonă foarte înapoiată, deși,
după dezmembrarea imperiului sovietic, în subsolul
ei au fost descoperite zăcăminte bogate de petrol și
gaze.
Ce căutam la acest capăt de lume care se află
la sudul Siberiei și este vecin cu Iranul?
Cu același mandat ca și în cazul Conferinței de
la Tbilisi, am pornit de astă dată la drum în compania
generalului Avraham Yoffe, care, după ce a trecut
în rezervă, fusese numit președintele Asociației
pentru Protecția Naturii. Rostul nostru la Așhabad
era participarea la Congresul „Uniunii Interna-
ționale pentru Conservarea Naturii”.
--------------------------------------W--------
■ Revista de istorie militară ■
De această dată, vizele de intrare ne-au fost
acordate fără dificultate și am zburat din Geneva
la Așhabad tot cu un avion al companiei „Aeroflot”,
făcând escale la Varșovia, Moscova și Tbilisi.
Călătoria a durat zece ore, dar măcar nu am fost
nevoiți să schimbăm avioane pe parcurs și să
pierdem timp în așteptarea legăturilor aeriene.
Orașul Așhabad, situat în plină zonă deșertică,
era format din ansambluri de blocuri de locuințe
geometrice construite în stil sovietic, lipsite de har
și marcate masiv de semne de deteriorare avansată.
Un număr de surse naturale de apă descoperite în
imediata apropiere asigurau aprovizionarea orașului
- atât nevoile de consum, cât și acelea de irigație.
Căci, de-a lungul străzilor principale, pavate parțial
și cu asfaltul șoselelor deseori deteriorat, se plan-
taseră arbori tineri la care apa ajungea prin canale
descoperite, evaporându-se în bună parte pe
parcurs, sub o arșiță apăsătoare, care scădea în
intensitate doar câteva grade după apusul soarelui,
nopțile fiind fierbinți.
în ceea ce mă privește, dezbaterile în incinta
congresului nu prezentau nicidecum vreun interes.
Ba mă și plictiseam de-a binelea ascultând în
ședințele plenare intervenții după intervenții în
teme ce se situau dincolo de cultura mea generală.
Delegațiile sosite din toate orizonturile lumii erau
alcătuite din specialiști într-una sau alta dintre
ramurile științelor naturale și foarte puțin, dacă nu
chiar deloc, versați în probleme de politică
internațională. Ei nu prea înțelegeau dedesubturile
manevrelor sovietice îndreptate împotriva noastră
și probabil nici nu-și dădeau seama de existența lor.
Când am încercat să-i mobilizez, după modelul
experimentat la Tbilisi, împotriva tentativei de
discriminare din partea autorităților care mi-au
refuzat înscrierea la excursia planificată, la Buhara
și Samarkand, delegații solicitați fie că n-au înțeles
demersul meu, fie că mi-au dat să înțeleg că le este
pur și simplu frică de represalii din partea sovietică.
Cu excepția Președintelui Congresului, un reputat
profesor australian și a adjunctului său, un coleg
francez, care m-au asigurat că însoțesc cu simpatie
demersurile mele, dar n-au fost dispuși la nimic
mai mult decât această atitudine declarativă, adică
la nimic din ceea ce ar putea conduce la o con-
fruntare cu guvernul sovietic. Aceasta fiind situația,
m-am văzut silit să renunț la excursia proiectată,
însă, în forul meu interior simțeam că nu se cade
să înghit tărășenia sovietică fără un răspuns pe
măsura impertinenței adversarilor moscoviți.
----W-------------------------------------------
Am hotărât că voi plasa răzbunarea mea în cadrul
ședinței festive de închidere a lucrărilor congresului.
Norma obișnuită prevedea că ultima rezoluție
adoptată de un congres exprima mulțumirile
delegaților către autoritatea gazdă, în semn de
recunoștință pentru tot ceea ce au făcut pentru buna
desfășurare a lucrărilor și confortul delegaților.
Ultima ședință plenară a fost onorată de
prezența vice-premierului sovietic, care, în plus,
mai era și ginerele lui Leonid Brejnev. Când
președintele congresului a supus votului rezoluția
de mulțumiri și în timp ce delegații au început să
aplaude în semn de aprobare, am ridicat mâna în
semn că solicit dreptul de a mă exprima. Aplauzele
erau încă în toi când mi s-a acordat cuvântul și,
ridicându-mă în picioare, am declarat că, spre
regretul nostru, delegația israeliană nu poate să
voteze în favoarea rezoluției de mulțumiri, deoare-
ce noi nu am beneficiat de aceeași ospitalitate care
a fost oferită tuturor participanților la congres. Prin
urmare, delegația israeliană se abține de la vot.
Interferența mea într-un vot de rutină a stârnit
stupoarea multor delegații. Pe mine, însă, m-a
încântat reacția președintelui sesiunii, care, uitând
că microfonul lui era branșat pe rețea, s-a referit la
declarația mea (și cuvintele sale au ajuns la urechea
tuturor care îl ascultau), zicând: „Foarte bine,
aceasta este exact ceea ce se cuvenea să fie spus!”
Mărturisesc că nu am fost sigur că sovieticii
nu-mi vor cere socoteală pentru „obrăznicia” mea.
Dar n-au făcut nimic. Se vede că au preferat să
treacă cu vederea incidentul provocat de mine la
sfârșitul congresului.
Escapada la Așhabad a avut însă și o consecință
colaterală răvășitoare.
în Israel, spre deosebire de alte regiuni ale
Uniunii Sovietice, nu aveam informații concrete cu
privire la evreii din Republica Sovietică Socialistă
Turkmenă. Nu știam câți evrei trăiesc în aces t capăt
de lume, sau dacă în general trăiesc acolo evrei?
Când am sosit la Așhabad, m-am adresat
funcționarei de la „Inturist” din cadrul hotelului
zicând că peste trei zile sărbătorim Anul Nou
evreiesc și aș dori să merg la sinagogă cu această
ocazie. „Pot să primesc adresa sinagogii” - am
întrebat-o? Funcționara mi-a aruncat o privire în
care se amestecau nuanțe de groază și de ură, dar
mi-a promis că va căuta și o să-mi spună. Am așteptat
însă în zadar timp de două zile și de câte ori
drumurile noastre se încrucișau, din întâmplare,
------------■ Revista de istorie militară!---------
în hol funcționara se prefăcea că nu mă vede. A
treia zi, era deja ajun de Rosh Hashana, iar rezer-
vele mele de răbdare se epuizaseră de tot. M-am
dus direct la ea, în birou, dar nici nu apucasem bine
să deschid gura, când funcționara, privindu-mă cu
un dispreț otrăvit, s-a răstit la mine pe un ton ridicat,
zicând: „La Așhabad nu sunt nici biserici, nici
moschei și nici sinagogi! Ai înțeles?”
Da, mi-am zis, am înțeles și am ieșit tăcut din
biroul ei.
Era o zi frumoasă de duminică însorită (parcă
s-ar putea să fi fost și altfel în orașul unde nu știam
dacă plouă vreodată) și, ca să mai omorâm un pic
din plictisul nemărginit, ce nu ne proteja de sulițele
usturătoare ale unei călduri luciferice, i-am propus
colegului meu de misiune, generalul Avraham
Yoffe, să dăm o raită prin iarmarocul ce avea loc o
dată pe săptămână în oraș.
Mă așteptam să descopăr plimbându-ne la târg
lucrări artizanale, dar nu am găsit decât castraveți
ofiliți, ceapă veștejită și harbuzii de o mărime
necunoscută, majoritatea lor spintecați, oferind
privirilor noastre un miez de o culoare palidă-roz și
sâmburi albi din belșug. La o dugheană de brutar,
construită la marginea pieții, cetățenii stăteau la
rând, având dreptul, așa cum informa un anunț
permanent instalat la intrare, la „cel mult două
pâini și un kilogram de biscuiți”. Cu alte cuvinte,
raționalizarea alimentelor era încă aplicată la
Așhabad, în anul de grație 1978!
Bineînțeles, noi n-am cumpărat nici pâine și nici
harbuji. Ne învârteam doar prin mulțimea de
cetățeni ce se înghesuiau în căutare de oferte
ocazionale, când Yoffe a simțit deodată că cineva a
prins sacoșa ce atârna de umărul lui și se crampona
de ea să n-o scape din mână. Yoffe s-a întors către
omul ce se agățase de sacoșă și acesta, un bărbat
mărunt cu o față chinuită și o chelie pronunțată, a
capt at privirea lui Yof fe și a slobozit în limba r usă o
frază care pe mine m-a răvășit bine de tot. Bietul om
a spus o dată și încă o dată, întru totul extaziat: „Și eu
sunt evreu!” (Sacoșa ce atârna de umărul lui Yoffe
avea imprimată de ambele părți, în ebraică și engleză,
simbolul și denumirea companiei de aviație „El Al”).
E greu de descris fericirea bietului om când a
aflat că suntem israelieni. El, în schimb, întruchipa
tragedia unui evreu polonez din Galiția care a fugit de
urgia nazistă până a ajuns la Așhabad, nefiind în stare
să meargă în continuare. Aici s-a căsătorit și trăia ca
fotograf-cartograf, în slujba armatei sovietice.
A insistat să-l însoțim la atelierul lui, unde ne-a
ospătat cu caviar și vodcă, și când l-am întrebat
dacă știe că ne aflăm astăzi în ajun de Rosh
Hashana, fotograful a început să intoneze, în timp
ce din ochii lui lacrimile se revărsau din abundență,
unul din refrenele cele mai cunoscute din liturgia
zilei de An Nou evreiesc.
Mă uitam la el, îl ascultam și emoțiile au pus
stăpânire și pe mine. Apoi am intonat și eu, cântând
cu el, pe melodia răspândită în lumea așkenază,
refrenul cel mai cunoscut din liturgia zilei de An Nou.
Iată cum am marcat sosirea anului nou evreiesc
5738 la capătul lumii, în Așhabad, orașul unde nu
există o sinagogă, dar s-a găsit un evreu ieșit parcă
de nicăieri ca să ne însoțească în ajunul acestei
zile memorabile.
MEMORIES FROM THE CAREER OF A DIPLOMAT (II)
His Excellency the Ambassador of the State of Israel, of Romanian origin, at the end of a long and
fruitful career, narrates some of his memories. In this episode are remembered two events that took place
in the Soviet Union - participation in an internațional conference organized by UNESCO in Tbilisi (1977),
and than another in the capital of Soviet Turkmenistan, Așhabad.
He describes with humor his hosts’ tricks, which wished to prevent him from contacting the Jewish
communities in the Soviet Union, chicanes which failed. In Moscow and Leningrad he met groups of “refuznik”,
Jews whom it was refused the visa for emigration in Israel, and even in the Așhabad fair he was greeted by
a passer, with the emoțional “I am also Jew”, with whom he spent the Jewish New Year’s Eve, Rosh
Hashana.
---■ Revista de istorie militară ■------------------------------------------------1 91 |-
■ Rrhaologia militară
ȚARA CHIOARULUI $1 POARTA
SOME$ULUI LA CUMPĂNA
SECOLELOR XIII/XIV
SERGIU IOSIPESCU
In amintiiea lui Radu Popa,
începător al cercetărilor arheologice
și la Chioar
Al doilea concept geografic și istoric a fost
creat mai degrabă prin analogie cu acela al Porții
Mureșului (acoperind culoarul râului în zona Vinț-
Lipova), și, mai cu seamă, pentru o primă abordare
a cercetării. Conceptul s-a dovedit productiv pentru
conducerea investigațiilor documentare și arheo-
logice în domeniul/districtul Cetății de Piatră
(Chioarului). Aici a fost identificată, mai ales pentru
finalul perioadei în discuție și până în timpurile
premoderne, una dintre marile comunicații între
Transilvania și Partium, cu rol strategic de prim
ordin din prima jumătate a secolului al XVI-lea și
până la începutul veacului al XVIII-lea.
Iată însă că la o lectură atentă a binecunoscutei
Gesta Hungarorum, vechimea funcționării acestei
comunicații submontane se dovedește mult mai
mare. Astfel, în timpul incursiunilor migratorilor
turciei din vremea regelui Solomon, „păgânii de
cumani, distrugând prisăcile din partea de sus a
porții Meseș, pătrunseră în Ungaria și jefuind cu
cruzime întreaga provincie Nyr până la fortăreața
Bihorului și târând cu ei o nesfârșită mulțime de
bărbați și de femei și animale de tot felul, se în-
torceau acasă, trecând, fără să fi bănuit cineva,
peste vămile Lăpuș și apa Someșului”1. Orice
îndoială de localizare dispare, având în vedere că,
pentru a tăia retragerea invadatorilor, forțele
regelui Solomon, ale ducilor Geza și Ladislau -
viitorul Sfânt - „alergară în cea mai mare grabă în
cetatea Doboca, trecând prin poarta Meseș, mai
înainte ca să ii trecut cumanii peste munți” (cap. LV)2.
în reconstituirea invaziei trebuie imaginată
retragerea „cumanilor” de la Byhor spre nord-nord-
est și apoi în susul Someșului, pentru a reveni în
nordul transilvan. Este semnificativ că, potrivit
viziunii geografice și strategice a eminentului autor
al Gestelor, oastea maghiară nu s-a aventurat în
urmărirea invadatorilor, ci, utilizând cunoscutul
drum al Mureșului, s-a cantonat în zona Dăbâcăi.
Altminteri spus, Poarta Someșului era un ținut
necunoscut pentru unguri, lucru firesc dacă se ia
în considerare cea dintâi atestare a „pădurii Mara-
mureșului” la 1199, cu prilejul unei vânători regale
spre aceste locuri3. Arheologic, pătrunderea ungară
în bazinul Someșului Inferior ar putea fi precizată
de situația stratigrafică de la castrul Megyes sau
Meggessala, cetate stăpânită de români, probabil
până la începutul secolului al XlII-lea4. Identificarea
acestei cetăți cu Medieșul Aurit - numit și la 1490
Megyes sau Meggesalja5- este neîndoielnică; din
păcate, procesul transformării acestei fortificații
românești într-o cetate regală arpadiană rămâne
o sarcină a viitoarelor cercetări.
*
Peisajul istoric al bazinului Someșului Mijlociu
din secolul al XlII-lea este dominat de existența celor
două mari zone de „păduri” (sylvae) situate la apus și
răsărit de râu, respectiv a Ardudului/Arded și de pe
cursul Lăpușului, Chechiș/Keykus, Finteuș/Fenteus.
Nu este cazul să reluăm și cu acest prilej discuția
semnificației socio-politice a termenului „sylva”
^92}
■ Revista de istorie militară ■
(pădure) al documentelor latine: mă mărginesc să
arăt că asimilarea acestor sylvae cu „organizațiile
obștești, prestatale, ale populației autohtone”6 este
nepotrivită evoluției istorice a popoarelor romanice,
în general, a celui român, în special.
Oricum, pe temeiul unei diplome de la regele
Andrei al Il-lea al Ungariei, document studiat atent
de Frigyes Pesty și de remarcabilul director al
Muzeului băimăr ean, Julius (Gyula) Schonherr, s-au
datat sub anul 1231 atestările amintitelor păduri,
ale Finteușului, Chechișului și ArduduluiDatarea,
general acceptată, nu ține seama însă de caracterul
diplomei din 1231, păstrată într-un transumpt din
1397 publicat de Gustav Wenzel8. La rândul său,
acest transumpt cuprinde în rezumat mai multe
diplome arpadiene de danie, fapt evident în ultima
publicare a actului în primul volum al monumen-
talului Codex Diplomaticus et Epistolaris Slovaciae
Astfel încât consemnarea din textul restabilit al
primei diplome arpadiene cunoscute pentru
pădurea Chechișului, potrivit căreia „Hemericus,
frater noster, illustris rex Hungariae, Thome comiți
in recompensacionem fidelium serviciorum, que
sibi in expedicione quam habuit contra Bulgaros
super fluvium Morawa laudabiliter exhibuit, silvam
quandam nomine Keykus, que olim populorum qui
wlgo Keykusuend dicuntur fuerat, per suum
conclusisset privilegium (...)”9, trebuie datat înainte
de septembrie 1204, deci în timpul domniei regelui
Emeric. Anterior acestei epoci, pădurea Che-
chișului aparținuse deci populației locale; încălcând
dreptul de proprietate al acesteia, regele dăruise
ținutul unui credincios ostaș al său, cornițele Toma,
distins în luptele cu bulgarii pe râul Morava.
Un al doilea act, referitor la dăruirea pădurii
Finteușului către același comite Toma se im pune a
fi redatat, potrivit criticii diplomatice interne, între
1213 și 121610. în acest caz, ținutul fusese scos de
sub dependența cetății Satu Mare, situație deosebit
de interesantă și care necesită o scurtă zăbavă.
Căci apartenența Finteușului domeniului Săt-
marului la cumpăna veacurilor XII/XIII poate con-
duce, eventual, la ipoteza extinderii, anterioare,
până aici pe Lăpușul inferior, a ducatului lui
Menumorut care, după Gesta Hungarorum
cuprindea și „castrum Zothmar”11.
Pădurea Finteușului ar fi fost una dintre struc-
turile socio-politice agregate în ducatul Byhorului.
----■ Revista de istorie militară ■--------------
Rămâne așadar doar pădurii Ardudului vechea
datare, 1231- a primei atestări documentare,
cunoscute până astăzi, legată de hotărnicia
Finteușului și Chechișului.
Esențiala hotărnicie a pădurilor Chechișului și
Finteușului din diploma regelui Andrei al II-lea de
la 1231 delimitează un teritoru uriaș între pădurea
Sălajului la sud și masivul Gutinului (Gutunhousa)
la nord, cu precizarea unei limite nord-vestice pe
râul Săsar. Pădurea Chechișului, între evantaiul
râurilor Săsar și Lăpuș, se întindea neprecizat spre
răsărit. Pădurea Finteușului era mărginită de Lăpuș
și de Someș. La confluența Lăpușului cu Someșul
cele două păduri ale Chechișului și Finteușului se
învecinau cu pădurea Ardudului12.
în acest fel, „pădurile” Chechișului, Finteușului
și Ardudului închideau Poarta Someșului și acope-
reau zona deluros montană dintre munții vulcanici
ai Maramureșului și aceia ai Meseșului.
Dintr-același veac, al XlII-lea, ar fi de stabilit
relația dintre aceste păduri, devenite domenii
senioriale, și cetățile epocii angevine, în primul
rând Chioarul, Cetatea de Piatră. Maria Szen-
tgyorgy, în valoroasa sa monografie despre socie-
tatea domeniului Chioarului13, a relevat o diplomă
din 1246 a capitlului de Nystra (Slovacia), omisă de
editorii colecției Documente privind istoria Româ-
niei, seria Transilvania, diplomă care, potrivit
opiniei Măriei Szentgybrgy, s-ar referi la viitoarea
Cetate de Piatră. Este vorba de o împărțire de
posesiuni ale familiei germane, originare din
Suabia, Gutkeled, posesiuni printre care se amintea
„iuxta Lapus terram sui triginta aratrorum suf-
ficientem cum uno loco castri eidem castro
adiacentem viam eciam securam que de villa
Sceplok ducit ad idem castrum”14. Caracterul lacu-
nar al informației geografice cuprinse în document
nu îngăduie astăzi identificarea cetății pomenite
cu Chioarul ci, dat fiind mențiunea satului
,,Sceploc”(Suplac), mai degrabă cu aceea de la
Cheud și anume Aranyosvăr15. Rămâne, așadar,
ca primă atestare documentară a Chioarului aceea
cuprinsă în diploma de la 21 iunie 1319 a regelui
Carol I Robert d’Anjou16. Evenimentele la care se
referă diploma angevină - apărarea cetății regale
a Chioarului de către magistrul Desideriu împotriva
răzvrătiților Ștefan, fiul fostului voievod Lorand, și
Bekch, fiul fostului comite palatin Kopasz - , se
petrecuseră anterior, în anii 1316-1317, aceasta fiind
-------------------------------------1~93~|--
data primei atestări istorice reale a Chioarului.
Evoluția ulterioară a cetății și domeniului ei a fost
marcată până la mijlocul secolului al XVI-lea de
stăpânirea aici a Drăgoșeștilor maramureșeano-
moldoveni. începutul prezenței urmașilor lui Dragoș
voievod din Moldova la Chioar se plasează oricum
după 136517, anul consolidării domniei lui Bogdan I
la est de Carpați. Diploma angevină din august
137818, dată de Louis I d’Anjou voievodului ostașilor
români Bale, fratelui său Drag, comiți de Sătmar și
Maramureș și fratelui lor loan, este de fapt o
întărire a posesiunii Drăgoșeștilor asupra ținutului
și cetății Chioarului, pe care ei o stăpâneau dinainte,
posibil anterior anului 137019. Blocul posesiunilor
Drăgoșeștilor în nord-vestul Transilvaniei,
cuprinzând ținuturi în Maramureș, Ugocsa, Satu
Mare, Crișana, domeniile Medieșului Aurit,
Chioarului, Ardudului, Aranyos-ului, Ciceului,
Ungurașului, s-a consolidat din punct de vedere
românesc-ortodox la sfârșitul secolului al XlV-lea
prin confirmarea patriarhală constantinopolitană
ca stavropighie a mănăstirii din Peri, prin grija
ctitorilor, voievozii Bale și Drag20.
Printr-o fericită întâmplare, s-au păstrat atât
hotărnicia domeniului Chioarului, făcută de capitlul
din Leles (azi în Slovacia), la 140521, cât și urbariul
imperial romano-german, probabil din 1566. După
diploma de la 1405 existau următoarele sate românești:
„...item villis olachalibus Remethe Kouvas,
Kwrthueles, Alsokopalnek, Kwzepsewkopalnek,
Kowachfalua, Berencha cum tributo, Karpenys,
Vasmelfalua, Kekes cum molendino, Karullya,
Zakalosfalua, Koltho, Kultha, Alsokolto, Bozintha,
Felsewaranyas et Alsoaranyas que est ex alia parte
Zamos, Kolchira, Hidegkwth, Alsofenthews,
Hozywfalu, Pribekfalva, Magasfalva, Daanfalua,
Kozla, Lukachfalua, Feyerzeek, Twlges, Nagheder,
Somkwth, Balkovna, Gaura, Waray, Pryzlop, Boon,
Wilma, Kwrthulrew, Feyrfalua, Lemyn, Lethka,
Kocholathfalua, Kozla, Babafalua, Tarbolcha, Somos,
Gywrgthelek, Mathas, Felkyndia...”.
Față de acestea, situația surprinsă de recenzorii
Casei de Habsburg22 indică 67 de localități dintre
care un târg - probabil Berchezul; doar două așezări
sunt ungurești (Berchez și Lăpușel). Harta lui
Lipsky (1801) relevă remarcabila stabilitate a
limitelor domeniului.
---[94]-----------------------------------
Ceea ce nu pare întâmplător, Drăgoșeștii au
ținut să schimbe satul Copalnic-Mănăștur cu opt
sate din Maramureș, anume Crăcești
(Karaczonfalwa, azi Mara), Valea Mare
(Naghpatak, dispărut), Hărnicești (Hernecz),
Șugatag (Swagathag), Bocicoiul Mare (Baczko),
Lunca (Lonka), Rahova (Rahov) și Fragi (Fraz ?).
Cei „transplantați” la Copalnic-Mănăștur sunt
nobili mărunți (unius foiinobiles), posedând satul
prin căsătorie (fure conubii)22. Altminteri, în ceea
ce privește organizarea domeniului, în afara
târgușoarelor ungurești amintite „toate celelalte
sate sunt valahice, împărțite din vechime pe
voievodate”(„caeteri omnes pagi sunt Walachici per
waywodatus distributi ab antiquo”)24.
De cealaltă parte a Someșului, pe malul său
stâng (vestic) se afla domeniul Ardudului, succesor
al pădurii omonime, a cărui posesiune de către
Drăgoșești este atestată în faimosul act al Patriar-
hiei constantinopolitane din august 139125 acordat
voievodului Balița (Bale) și lui Dragoș, prin care
mănăstirea lor părintească din Peri Maramureșului
căpăta statutul de stavropighie patriarhală. între
ținuturile dependente religios de ea era și cel al
Ardudului. Posesiunea Drăgoșeștilor aici fusese
confirmată prin donații ale regelui Sigismund de
Luxemburg din 139226, și cu deosebire de aceea a
reginei Maria d’Anjou din 3 aprilie 1394. Suverana
Ungariei ordona conventului de la Leles de a intro-
duce pe frații Drăgoșești în posesiunea domeniului
Ardudului, căci „Dicunt nobis fideles noștri dilecti
magistri Balk et voivoda Drag et Johannes, filii
condam <Zaaz ...> nostre Zathmariensis et
Maramoriensis, quomodo nos prout nostram non
latet maiestatem, <quasdam> possessiones
Erdedalya vocatas in comitatu Zathmariensis
habitas cum suis pertinentus <de manibus nostris>
reginalibus ex certa nostra scientia eis et eorum
posteritatibus in perpetuum donassemus et
contulissemus, <in quarum> pertinentiis viile
subscripte, ut pută Erdeud, Beltuk, Homorod,
...Azyuad et alia Azynagh, Byko et alia Byko,
Valazuth, Dobra, Bal<ota>, Erdezad, nuncupate
haberentur situate, in quarum dominium iuxta
nostram provisionem <legitime vellent> introire,
si contradictio cuiusquiam ipsis non obviaret in hac
parte”27.
Și în acest caz, nu mult după stingerea Drăgo-
șeștilor - Dragfy, temporara stăpânire a Casei de
------------■ Revista de istorie militară!-------
Habsburg s-a soldat cu un amănunțit urbariu (1566),
din care rezultă structura și evoluția seculară a
domeniului în frunte cu târgul Beltiug (Belthewk
oppidum) - care a și dat numele familiei (Belteki -
Dragfy) și apelativul cronicilor moldave „Birtoc”.
Așezările domeniului Ardudului la 1566 erau:
Beltiug, Dobra, Hurezi, Racova, Terebești, Homoro-
dul de Mijloc, Homorodul de Sus, Solduba, Medișa,
Chilia, Homorodul de Jos, Necopoi, Sâi, Măriuș,
Ardusat, Aciua, Borlești, Pomi, Crucișor, Buzești,
Bicău, Arieșul de Câmp, Bicău, Fărcașa, Sârbi,
Tămaia, Oar, Livada, Orașu Nou, Domănești,
Arduzel, Mânău, Cegheld, Szamosbecs, Petea,
Supurul de Jos, Supurul de Sus, Gerăușa, Rătești,
Hodișa, Socond, Mysoka, Cuța, Soconzel, Stâna,
Kys Nandt, Bolda, Porcialma, Okoritd, Kishodos,
Pișcari, Istrău, Ghiungi, Ghirișa, Ardudul Mic, Șoș,
Ilișua,Janossportio, Săliște.
Ca și în cazul domeniului Chioarului, și acesta
reunește satele românești în voievodate, titlul sau
numele apărând însă și în localități cu populație
maghiară. în organizarea sătească mai figurează
crainicii și juzii, dar nu și cnejii.
Foarte semnificativ pentru evoluția istorică este
prezența la contiguitatea celor două domenii a vămii
de la Ardusat, semnalată în urbariul de la 156628,
ale cărei venituri se împărțeau în mod egal între
stăpânitorii acestora.
între manuscrisele cunoscutului învățat Daniel
Cornides s-a păstrat copia unui rarissim raport al
conventului de la Leles, adresat Măriei d’Anjou la
30 aprilie 1383, prin care se făcea dovada că „Balk
vayvoda comes Zathmariensis et Drag et Joannes
fratres sui”, după ordinele reginei Ungariei au fost
împosesionați „in dominium cuiusdam castri noștri
Aranyas vocati in districtu de Zilagy habiti et
pertinentium eius, per nos ipsis mediantibus aliis
litteris nostris ex inde confatis, sub conditione in
eisdem expressa nostro beneplacido perdurante
collati, legitime vellent introire”29. Asupra localizării
cetății “dispărute” Aranyas opiniile au fost cu totul
divergente. Păi Hunfalvy a crezut că o poate localiza
la Medieșul Aurit (Aranyosmedgyes), în vreme ce
Dezsb Csănki socotea că ar fi vorba de un
amplasament între Arieșul-de-Pădure (Erdoa-
ranyos) și Arieșul-de-Câmpie (Mezoaranyos), opinie
---■ Revista de istorie militară ■----------
împărtășită și de, pe cât de eminenții, pe atât de
pătimașii editori ai Documenta Valachorum?0. Din
fericire, alte câteva mențiuni documentare
circumscriu și restrâng aria posibilelor investigații.
Astfel, la 7 octombrie 1387, regele Sigismund de
Luxemburg dăruia fiilor lui Jakcs de Kusaly satele
Suplac (Sceplac) și Inău (Ino), aparținătoare cetății
Aranyas, sate obținute de rege în schimbul unor
„predia populosa et terre Olachorum incolis deco-
rate in districtu Maramorosyensi habita et existentes
Barbfalwa, Vrdugkaloufalwa, Kozo, Felsewabsa,
Kamarzanfalwa, Balathafalwa et Dyznopataka”31.
Grație mențiunii schimbului, este firească identif-
icarea foștilor posesori ai satelor din domeniul
Aranyos cu Drăgoșeștii, dornici să-și rotunjească -
sau refacă - și posesiunile din Maramureșul natal.
Anul următor, 1388, un litigiu apăruse între
George, Andrei și Ștefan, fiii lui Jacks de Kusaly, pe
de o parte și Drăgoșeștii, pe de alta, pentru stăpânirea
satelor Motiș, Sălsig, Someș - Guruslău și Turbuța.
La dezbaterea cauzei fuseseră convocați la 2 iulie la
Uilacul-de-Someș (Ujlak) megieșii, „signanterautem
castellanis castri Aranyas, qui ante tempus
eorundem Draag et Balk comitum ac Johannis Olachi
eundem castrum Aranyas sub honoris titulo succes-
sive pluribus annis tenuerunt, habuerunt et posse-
derunt, convocatis et presentibus”, care au
mărturisit că „ipse quatuor possessiones Mutus scil-
icet, Zelzeg, Gor oslo et Tarbocha vocate semper et
ab antiquo ad dictum castrum Aranyas pertinuerunt
vel ad castrum Kwar spectaverunt”. După cerce-
tarea cauzei, împuterniciții regelui Sigismund
hotărau restituirea satelor fiilor lui Jakcs de Kusaly
întrucât „asseruerunt memorați nobiles conpro-
vinciales et commetanei, quod prescripte posses-
siones Mutus, Zelzeg, Gorozlo et Tarbocha ac totus
districtus ipsarum nunquam ad prescriptum castrum
Kwar, ut est permissum, sed semper ad ipsum
castrum Aranyas pertinuerunt et easdem ac dictum
ipsarum districtum sepefati comites Bolk et Drag ac
Johannes Olachus ab ipsi filiis quondam magistri
Jakch potentialiter occuparunt et ditinent occupa-
tas”32. Ulterior (1389), printr-o înțelegere între părți,
Sălsigul și Guruslăul de pe Someș au revenit familiei
de Kusaly, iar Motiș și Turbuța au rămas Drăgoșeș-
tilor33.
Grație minimei informații furnizate de diplomele
amintite, domeniul cetății Aranyos se delimitează pe
cursul Someșului, la nord de Jibou și la sud de Ulmeni.
----------------------------------------1~95~|---
Cercetările de teren întreprinse în 198 734în
defileul Porții Someșului, între Benesat și Chelința,
au dus la identificarea cetății Aranyos pe dealul
Augustului, situat la nord de satul Cheud. Săpăturile
arheologice din anul 198935 au putut evalua
parametrii fortificației și au precizat etapa de sfârșit
a acesteia36.
Microtoponimia dealului și a văii Someșului de
sub cetate, cu pădurea mergând pe antici- în locul
bătrânilor - , cu locul de sub biserică numit „pe
cleje” (ecclesia) și tradiția difuză a unor oameni ce
trăiseră odinioară aici - „benedicii” (benedictinii),
pe care, de altfel îi atestă și numele satului de peste
Someș - Benesat / Benedekfalva / Szent-Bene-
dekfalva (Satul Sfântului Benedict) sugerează peisa-
jul istoric al secolelor XIII-XIV.
Coroborarea surselor scrise și arheologice
îngăduie reconstituirea funcționării structurii de-
fensive a Porții Someșului, reprezentată la sud de
cetatea Aranyos și domeniul său.
Cetatea de pe dealul Angustului comanda
defileul și poate că tot aici să se ii aflat vama de pe
Someș, pomenită într-o diplomă a regelui Andrei al
II-lea de la 129237.
Ca și cetatea Chioarului, Aranyos a avut un rol
în etapa de prăbușire a monarhiei arpadiene de
după invazia mongolă/tătară și în cursul desfacerii
regatului Ungariei din jurul anului 1300, când marile
familii nobiliare își croiseră quasi-principate
periferice, Transilvania voievodului Ladislau Kăn
recomandându-se cu deosebire. Recuperarea
angevină a fost urmată și aici de împosesionarea
unor credincioși ai noii dinastii, între care Dră-
goșeștii.
Demersul familiei voievodale maramureșene
în Poarta Someșului, așa cum rezultă din mănun-
chiul de acte din anii 1383-1389, a fost mai degrabă
negativ. Drăgoșeștii au profitat de situația lor, fie și
temporară, în cetatea Aranyos, pentru a face
schimburi profitabile de sate și în cele din urmă
prin a-și însuși o parte din acestea. împosesionarea
familiei de Kusaly, din comitatul Solnocului-de-
Mijloc, asupra unor alte sate ale domeniului a limitat
însemnătatea cetății, mențiunea la 1389 a cas-
telanilor ei fiind ultima cunoscută. Descoperirea,
în nivelul arheologic ultim de funcționare a
fortificației, a monedei regelui Sigismund de Luxem-
burg de la 1437 sugerează un ter men ante-quem, al
ultimei utilizări, eventual ocazională, cu prilejul
marii răzvrătiri de la Bobâlna.
----1~961----------------------------------------
Oricum, procesul de desfacere început de
Drăgoșești a dus la înghițirea câtorva sate din
domeniul cetății Aranyos de acela al Chioarului și
a majorității lor - inclusiv a proximelor Cheud și
Chelința - de acela al Cehului-Silvaniei.
Posesori efemeri ai cetății Aranyos și
diminuatori ai rolului ei, Drăgoșeștii au
„tras” marele drum al Porții Someșului de
pe valea îngustă a râului în pasul de deal și
culme pe cursul Lăpușului, controlat de
cetatea Chioarului și domeniul acesteia
stăpânit de ei.
Reconstituirea evoluției teritoriale a zonei
permite și o evaluare a sa și din unghiul special al
chestiunii etnoistoriei transilvane.
EarlyTransylvania (895-1324), apărută în anul
2003 la Budapesta se poate spune că reprezintă
testamentul academicianului Gyula Kristo și,
totodată, un nec plus ultra al unei părți a istorio-
grafiei din țara vecină, astăzi aliată și prietenă.
Zona Porții Someșului este cuprinsă, potrivit
răposatului învățat, chiar în prima etapă de extin-
dere peste Meseș a așezărilor maghiare. întreaga
construcție, bazată pe cercetările mai vechi ale lui
Istvăn Kniezsa, se întemeiază numai pe toponimia
culeasă din diplomele maghiare de până la anul
140038. Cunoscuta Documenta Historiam Vala-
chorum in Hungaria lllustrantia, apărută la Buda-
pesta la 1941 prin îngrijirea lui Imre Lukinich și
Laszlo Găldi, era însă mult mai circumspectă,
hărțile sintetice ale populării comitatelor indicând
chiar pentru bazinul superior al Bereteului, Crasnei
și Sălajului o masivă concentrare de sate românești.
Atestate nu numai în vremea lui Carol Robert de
Anjou, dar și sub arpadieni, această realitate etno-
grafică, stabilă, va fi reprezentată și în prima mare
hartă a regatului Ungariei, a lui Lazarius Secre-
tarius, tipărită la 1528.
O altă direcție a cercetărilor lui Gyula Kristo
vrednică de interes este aceea a chestiunii apărării
ariei de așezări maghiare printr-o linie de cetăți
care, după săpături arheologice, ar cuprinde, la
frontiera nordică a Transilvaniei secolelor XI-XII,
fortificațiile „Crasznavăr”, „Kozărvăr” și „Săr-
văr”39. Chestiunea eventualilor inamici de la nordul
acestei frontiere, autorul o lasă nerezolvată, argu-
mentându-și atitudinea prin tăcerea surselor.
■ Revista de istorie militară ■
în treacăt remarc numele cetății Kozarvar,
situată pe malul nordic al Someșului Mare, la est
de confluența cu Someșul Mic. Numele cetății, ca
și al posesiunii Kozar de la anul 133540, situată la S-E
de Cărei, atestă, dacă este să operăm cu același
sistem ca și Gyula Kristo, prezența cazărilor. Numai
cât, în acest caz toponimia își află corespondența
și în Gestae-le ungurilor. în geografia istorică a
Notarului Anonim „terram vero que, est inter
Thisciam et silvani Igfon, que iacet ad Erdeuelu, a
fluvio Morus usque ad fluvium Zomus, preocu-
pavisset sibi dux Morout, cuius nepos dictus est ab
Hungaris Menumorut eo, quod plures habebat
amicas, et terram illam habitarent gentes, qui
dicuntur Cozar”41.
în sfârșit, privitor la prezența și organizarea
politică a românilor din aceste ținuturi - care nu-și
află locul în cartea academicianului Kristo - atrage
cu precădere atenția cunoscuta scrisoare din
octombrie 1345 a papei Clement al Vl-lea către
regele Louis d’Anjou, prevenindu-1 asupra credinței
catolice mărturisite de mai mulți „Olachi Romani”
din părțile ungare, transilvane, transalpine și ale
Sirmiului. Alături de nobilul bărbat Alexandru
Basarab, sunt pomeniți și alți nobili și „Olachi
Romani” de rând, din popor: „Nicolaus principe de
Remecha, Ladislaus voyuada de Bivinis, Sanislaus
de Sypprach, Aprozye voyauda de Zopus, et Nicolaus
voyauda de Auginas”42, către care fuseseră
îndreptate scrisorile papale. înclin să văd în Aprozye
voyauda de Zopus, îndreptând o eroare paleografică
(L confundat cu Z) pe voievodul român al Lăpușului,
a cărui autoritate se va dizolva curând în favoarea
Drăgoșeștilor, noii stăpâni ai Cetății de Piatră/
Chioarul.
La capătul acestor note, în stadiul actual al
cercetării, și mai ales a celei arheologice a așezărilor
și cimitirelor, concluziile, încheierile definitive mi
se par din cale afară de prezumțioase.
Realitățile etnice din Poarta Someșului și ținutul
Chioarului se încadrează desigur modelelor complexe
de populare a Europei medievale. Grupuri slave
(venzi), cazare au fost de bună seamă asimilate
secole de-a rândul de populația românească,
majoritară în zona în discuție de la primele atestări
de sate, indiferent de denumirea acestora. Oaspeții
----■ Revista de istorie militară ■---------------
regali au apărut aici cu totul sporadic și însăși
nobilimea mare, prin Dragoș, Balița și ai lor, a fost
românească și, indiferent de maghiarizarea sa,
protectoare a ortodoxiei până la stingerea neamului
Belteki- Drăgfy, la mijlocul secolului al XVI-lea.
Asemeni Țării Maramureșului, dezvăluită în
toată complexitatea sa de clasica monografie a lui
Radu Popa, districtul cetății Chioarului este încă un
exemplu de evoluție românească medievală, a cărui
cercetare integrală se impune.
1	Scriptores Rerum Hungaricarum (mai departe
SRH), ed. Emericus Szentpetery, voi. II, Budapest,
1938, p. 366.
2	Ibidem.
3	Documente privind Istoria României.
C.Transilvania (mai departe DIR. Q veac. XI, XII, XIII,
voi. I, p.16; vezi R. Popa, Țața Maramureșului in veacul
al XlV-lea, ed. 2-a, București, 1997, p. 44.
4	Aloisio Tăutul, Vechimea românilor din Țara
Oașului, în “BunaVestire”, Roma, 1966/1967, p. 13-16.
5	Coriolan Suciu, Dicționarul istoric al localităților
din Transilvania, sub voce.
6	Pavel Binder, în “Studii și articole de istorie”, X,
1967, p. 28.
7	DIR. C. veac XI, XII, XIII, voi. I, p.251-254.
8	Codex Diplomaticus Andegavensis Continuatus,
ed. Gustav Wenzel, voi. XI, p. 230-234.
9	Codex Diplomaticum et Epistolaris Slovaciae,
ed. Richard Marsina, voi. I, Bratislavae, 1971, p. 105.
10	Ibidem, p. 141.
11	SRH, voi. I, Budapest, 1937, p. 63.
12	DIR. C, veac XI, XII, XIII, voi. I, p. 251-254.
13	Măria Szentgyorgy, Kovăr Videkenek
Tărsadălma, Budapest, 1972, p. 16-17.
14	Codex Diplomaticus Patrius, voi. I, p. 24; SRH.,
voi. I, p. 189, 298-299.
15M6r Petri, Szilăgy vărmegye monogrăphiăja, voi
II, Budapest, 1901, p. 15.
16	DIR. C. veac XIV, voi. I, p. 319-320.
17	Diploma din 2 februarie 1365 a regelui Louis I
de Anjou al Ungariei pentru Dragoș și frații săi după
alungarea lor din Moldova, în Documenta Romaniae
Historica. D., voi. I. ed. Ștefan Pascu, C. Cihodaru,
Konrad G. Giindisch, Damaschin Mioc, Viorica
Pervain, București, 1977, p. 80-83.
18	Documenta Historiam Valachorum in Hungaria
Illustrantia (mai departe Documenta Valachorum),
ed. Imre Lukinich, Laszld Găldi Antonius Fekete-
Nagy, Ladislaus Makkai, Budapest, 1941, p. 279-280
( doc. 245).
19	V. Georgius Fjer, Codex diplomaticus Hungariae
ecclesiasticus ac civilis, voi. IX/4, Budae, 1837, p. 114.
20	Fontes Historiae Daco-Romanae (mai departe
FHDR), ed. H. Mihăescu, R. Lăzărescu, N.-Ș. Tanașoca,
T. Teoteoi, voi. IV, București, 1982, p. 231-233; vezi,
între altele, Zenovie Pâclișanu în „Revista Istorică
Română”, XIII/1, p. 101-103.
21	Maria Szentgyorgy, op. cit, p. 14.
22	Da vid Prodan, Iobăgia în Transilvania în sec.
XVI, voi. II, București, 1968, p. 173-194.
23	Ibidem, p. 174, 175.
24	Laszlo Makkai, Szoinok-Doboka megye
magyarsaganak pusztulasa a XVII, szăzad, Cluj, 1942,
p. 60.
25	FHDR, voi. IV, p. 231-233; Joan Mihalyi de Apșa,
Diplome maramureșene din secolul XIV și XV, voi. I,
Maramureș- Sziget, 1900, p. 109-111; Documenta
Valachorum, p. 419-420.
26	Hurmuzaki/Densușianu, voi. 1/2, p. 346;
Documenta Valachorum, p. 426.
27	Documenta Valachorum, p. 473-474 (doc. 416).
28	Da vid Prodan, Iobăgia în Transilvania în sec.
XVI, voi. II, p. 313.
29	Eudoxiu baron de Hurmuzaki, Documente
privitoare la Istoria Românilor^mai departe Hurmuzaki/
numele editorului) , voi. 1/2, ed. N. Densușianu, p.
279; Documenta Valachorum, p. 310-311.
30	Documenta Valachorum, p. 310, n. 2.
31	Codex Diplomaticus Patrius, voi. VII, p. 423.
Localitățile sunt Berbești, Călinești, Cosău, Apșă de
Jos, Cămârzana, Bolotești (parte din Sârbi), Valea
Porcului (azi Valea Stejarului), după localizările lui Radu
Popa, Țara Maramureșului, Indice, sub voce.
32	Documenta Valachorum, p. 336-338.
33	Ibidem, p. 342 (doc. 318 din 6 ianuar 1389).
Turbuța (Tarbolcha) figurează și în hotărnicia
domeniului Chioarului de la 1404.
34	Ele au fost conduse de Sergiu losipescu (Centrul
de Studii și Cercetări de Istorie și Teorie Militară) și
de Georgeta luga (Muzeul Maramureș), Dumitru luga
(Centrul de Creație Maramureș).
35	Din colectivul condus de S. losipescu a făcut
parte, alături de cei menționați, prof. Raluca Verussi
(București).
36	Vezi raportul de cercetare arheologică inedit în
arhiva Institutului pentru Studii Politice de Apărare și
Istorie Militară.
37	D1R.C, veac XI, XII, XIII, voi. IV.
38	Gyula Kristo, Early Transylvania (895-1324),
Budapest, 2003, p. 106-114.
39	Ibidem, p. 103-105.
40	DIR. C, sec. XIV, voi. III, p. 336.
41	SRH, I, p. 49.
42	Hurmuzaki/Densușianu, voi. 1/1, p. 697-698.
THE CHIOAR DISTRICT AND THE SOMEȘ GATE AT THE HINGE
OF XIII™ /XIV111 CENTURIES
The Chioar County or the domain of the fortress Chioar (Kovăr) on the river Lăpuș was in XIirh-XVrh centuries a
Romanian land in the North of Transylvania and South of the County of Maramureș. Since the second half of XIV‘h
century the fortress and its domain belonged to the first princely family of Moldavia - Dragoș (Drăgfy) who managed the
foundation of a Romanian orthodox region in the north-north-west of the voievodat (dukedom) of Transylvania, recognized
by the Patriarch of Constantinople (1394). They performed also to divert the high way of Someș from the valley of the
river and the fortress Aranyos (of Cheud-Chelința) to their castle of Chioar.
From the history of Chioar in XIV**1- XVI111 centuries we can follow the investigation of the XI*- XIIIth centuries using
a Hungarian document of 1246 (published in Codex Diplomaticus Patrius in 1884 but ignored by the Romanian collection
Documente privind istoria României C. Transilvania) and also the informations from the Gesta Hungarorum. The so-
called “Someș Gate” - the communication between Transylvania and North Hungary/Slovakia - was “covered” in XI,h-
XIIlh centuries by the forests of Ardud, Chechiș and Finteuș, the last two aggregated to form the domain of the Chioar
fortress.
98
■ Revista de istorie militară ■
■ Dicționar istorico-militar
MIJLOACE PENTRU PURTAREA
LUPTEI DE LA DISTANȚĂ UTILIZATE
ÎN ANTICHITATEA ROMANĂ
lector univ. dr. LUCIAN AMON
Pe lângă lupta corp la corp, militarii romani
acordau o mare atenție și celei de la distanță, pe
care limba latină o desemnează cu un termen dis-
tinct, eminus pugnare. în cele ce urmează, nu ne-am
propus o prezentare exhaustivă și tehnicistă - care
ar ocupa un spațiu mult prea extins - preferând o
sumară trecere în revistă a celor mai importante
tipuri de arme utilizate în acest ultim gen de
confruntare.
Desigur, un prim rol, extrem de important,
revenea „artileriei” armatei romane1, amplasată
pe câmpurile de bătaie, în turnurile fortificațiilor și
chiar pe punțile navelor de luptă. Ea este desemnată
frecvent sub numele generic de tormenta și era
bazată pe forța de propulsie generată prin
torsionarea unor funii, numite nervi torti.
Distrugerile provocate de acest tip de arme
erau devastatoare, la fel ca și impactul psihologic
pe care îl produceau inamicului. Iată o relevantă
relatare pe care o datorăm istoricului Flavius
Josephus (Istoria războiului iudeilor, III, 243-247):
„Catapultele2 în violența lor străpungeau mai mulți
oameni dintr-o singură lovitură iar pietrele lansate
de mașinării cu un zgomot strident spărgeau
colțurile turnurilor...Mai înspăimântător decât
mașinile de luptă în sine era șuieratul lor, iar mai
înfricoșător decât proiectilele zgomotul impactului
acestora”.
Pentru cunoașterea lor, de un real folos ne sunt
relatările unor matematicieni și istorici antici, ca
Hieron din Alexandria (Tiatat despre mașinile de
război), Vitruvius (Arhitectura), Ammianus
Marcellinus (Istorie romană) etc., dar și desco-
peririle arheologice.
Primă mașină de luptă asupra căreia ne oprim
este catapulta4 (iig. 1). Numită inițial și scorpio, ea
----■ Revista de istorie militară ■----------------
era utilizată pentru lansarea unor sulițe sau săgeți
grele, prevăzute cu vârfuri (bolțuri) metalice (iig.
2). Aceste vârfuri sunt uneori destul de asemă-
nătoare cu cele ale săgeților pentru arc, în opinia
lui E. Erdmann singurul element care le individua-
lizează fiind greutatea lor, care trebuie să
depășească 12g5. Majoritatea bolțurilor de catapultă
erau prevăzute cu un manșon metalic prin care se
fixau pe hampa de lemn (iig. 4), în vreme ce altele
se fixau la aceasta printr-un peduncul metalic, după
cum sugerează studiile lui H.v.Petrikovits și D.
Baatz6. Existau și bolțuri care purtau încărcături
incendiare (iig. 3). în compunerea catapultei intrau
un uluc pentru așezarea și ghidarea proiectilului,
sistemul de torsiune - format din arcuri și corzi
elastice închise într-o cutie protectoare - cât și un
suport trepied, care permitea modificarea unghiului
de tragere. Ea avea o mare precizie și o forță
deosebită, putând străpunge o scândură de 2 cm de
la distanța de 340 m, iar lungimea loviturii depășea
600 m7.
O altă armă redutabilă de acest gen o reprezintă
ballista* (iig. 7), care servea la lansarea proiectilelor
din piatră. Era compusă din trei părți: piedestal,
uluc și arc cu mecanisme pentru întinderea corzii.
Deoarece ulucul era fixat la 45°, tragerea nu se
putea face decât sub acest unghi. „Ghiulelele” sale
sferice (iig. 6) erau lansate până la aproape 600 m,
distanță ce putea fi scurtată printr-o mai slabă
încordare a arcului. O variantă de balistă cu dimen-
siuni mai reduse, care, transportată cu ajutorul
carelor, purta numele de carioballista9.
în sfârșit, ultima piesă de artilerie asupra căreia
ne oprim este onager10, adică „măgarul sălbatic”,
al cărui nume sugera forța sa de azvârlire (iig. 8).
Un segment de funii puternic răsucite era legat de
] 100[
■ Revista de istorie militară ■
un braț-pârghie fixat întru-un cadru de lemn. O
piatră, plasată în vârful brațului, putea fi lansată
până la 350 m. De menționat că proiectilele puteau
fi și materiale incendiare, viespi sau chiar cadavrele
unor animale, pentru a răspândi molime11.
O categorie distinctă, utilizată tot în lupta de la
distanță, o reprezintă armamentul ușor, individual:
arcul, arbaleta, praștia și sulița.
Arcul era folosit, în perioada Imperiului, mai
ales de trupele auxiliare, de exemplu arcașii sirieni,
care-1 aveau în dotare ca armă tradițională (iig.
13). El era de tip compozit, prevăzut în partea
mediană și la capete cu întăritoare din os sau corn
de cerb, menite să-i confere mai multă rezistență12.
Săgețile pentru arc erau compuse dintr-o hampă
de lemn, calmus, un penaj, pennata și un vârf
metalic, spiculum, cu forme diverse13 (iig. 9). In
secolul al IV-lea d.Hr., poate chiar mai devreme,
romanii recurgeau și la săgeți incendiare. Descrise
de Ammianus Marcellinus (Istorie romană, XXIII,
4,14), ele erau prevăzute cu o garnitură metalică
în care se amplasa substanța ce alimenta focul.
Dacă se încerca stingerea ei cu apă, aceasta își
întețea arderea, singurul remediu fiind nisipul14.
Arbaleta (fig. 11, 12), cunoscută doar din
reliefurile funerare, folosea același principiu al
torsiunii, iar aspectul său se apropia de cel al unei
catapulte în miniatură. Se presupune că era
utilizată doar pentru vânătoare15. Este posibil ca o
armă asemănătoare, dar utilizată în luptă, să fie și
manuballista, deservită de un singur soldat.
Praștia, sau funda, era mânuită de militarii
auxiliari denumiți funditores. Era formată dintr-o
fâșie de piele, cu ajutorul căreia erau propulsate
proiectile (glandes) cu diametrul cuprins între 2-7
cm (iig. 5). Acestea erau confecționate din piatră,
argilă arsă (glandes latericae), sau plumb (plumbeeâ),
cu forme sferice sau ovale, uneori purtând inscripții
„măgulitoare” la adresa inamicului16.
Sulița, în sens strict, era alcătuită dintr-o hampă
de lemn prevăzută la extremități cu un vârf,
respectiv un călcâi metalic. Vârfurile, fixate prin
manșon, au formă piramidală, cel mai adesea cu
secțiune triunghiulară sau patrulateră17 și o
tipologie destul de complexă18.0 mențiune aparte
trebuie făcută pentru vârfurile din bronz, mult mai
rare, care, în opinia lui L. Petculescu, serveau unor
sulițe ușoare de cavalerie19folosite pentru paradă,
în secolele IV-V erau mult utilizate vârfurile cu
„aripioare”. O variantă a lor, prevăzută cu un lest
din plumb destinat să le sporească forța de pene-
trare prin azvârlire, este desemnată sub numele
de plumbata sau martiobarbulu^0.
Cel mai cunoscut tip de suliță este însă pilum
(iig. 10), o invenție italică, amănunțit descrisă de
Polybios (Istorii, VI, 23). Era format dintr-un vârf
metalic, de regulă conic sau piramidal, continuat
cu o tijă lungă, atașată în diferite maniere la o
hampă de lemn21. Putea fi aruncat până la o distanță
de 30 m, chiar și mai departe. De la 5 m, era capabil
să perforeze o scândură de brad groasă de 3 cm,
sau una de stejar, cu o grosime de 1,5 cm. După ce
se înfigea, tija subțire se curba, făcându-1 inutilizabil
de către adversari22.
LISTA ILUSTRAȚIILOR
1.	Catapultă.
2.	Vârfuri de proiectile pentru catapultă (după
M. C. Bishop, J. C. Coulston, 1993).
3.	Vârfuri de săgeți incendiare (după M. C.
Bishop, J. C. Coulston, 1993).
4.	Săgeată de catapultă, reconstituire (după D.
Baatz, 1966).
5.	Proiectile pentru praștie (după M. C. Bishop,
J. C. Coulston, 1993 și M. Feugere, 1993).
6.	Proiectile de balistă (după M. C. Bishop, J. C.
Coulston, 1993).
7.	Balistă.
8.	Onager.
9.	Vârfuri de săgeți pentru arc (după M. C.
Bishop, J. C. Coulston, 1993).
10.	Relief reprezentând militari romani cu
pilum, Roma (după M. C. Bishop, J. C. Coulston,
1993).
11.	Săgeată de arbaletă (după H.v.Petrikovits,
1951).
12.	Reconstituirea unei arbalete (după M.
Feugere, 1993).
13.	Arcaș din trupele auxiliare orientale (după
M. Feugere, 1993).
■ Revista de istorie militară ■
[Î0Î|
1	E. W. Marsden, Greek and roman artillery.
Historical Development, Oxford, 1969, p.174-198.
2	Desigur, referire la săgețile lansate de acestea.
3	Aluzie la o balistă.
4	E.W.Marsden, Greek and roman artillery.
Technical Treatises, Oxford, 1971, p. 234-248; D. Baatz,
Zur Geschutzbewalfnung romischer Auxiliartruppen
in derfriihenund mittlern kaiserzeit, „Bonner
Jahrbiicher”, 166, 1966, p. 203-207.
5	E. Erdmann, Vierkantige Ofeilspitzen aus Eisen
von der Saalburg, „Saalburg Jahrbuch. Bericht des
Saalburg-Museums”, 38, 1982, p. 6, 9-10.
6	H.v.Petrikovits, Eine Pilumspitze von der
Grotenburg bei Detmold, „Germania”, 29, 1951, 3-4,
p. 206-208; D. Baatz, op. cit., p.205, fig.1/2.
7	Y.le Bohec, L’armee romaine sous le haut-empiie,
Paris, 1989, p.146-147.
8	J. Marquard, De l’organisation militaire chez Ies
Romaines, Paris, 1891, p.257-259; E. W. Marsden,
op.cit., p.175-179.
9E. W. Marsden, op.cit., p.180.
10	J. Marquardt, op.cit., p. 260-262; E.W. Marsden,
op.cit., p. 249-265.
11	M. Maindron, Les armes, Paris, 1890, p.118.
12	J. C. Coulston, Roman Archery Equipment, în
M. C. Bishop (edit.), The Production and Distribution
of Roman Military Equipment. Proceedings of the
Second Roman MilitaryEq uipment Reseaich Seminar,
BAR s.275, 1985, p. 224-234.
13	A. J. Reinach, în Ch. Daremberg, E. Saglio,
Dictionnaire des Antiquites grecques et Romaines,
IV, 2, s.v. sagitta, 997-1000; P. Couissin, Les armes
romaines, Paris, 1926, p. 480; E. Erdmann,
Dreilliigelige Pfeilspitzen aus Eisen von der Saalburg,
„Saalburg Jahrbuch”, 33, 1976, p. 5-10; eadem,
„Saalburg Jahrbuch”, 38, 1982, p. 5-11; J. L. Davies,
Roman arrowheads from Dinorben and the sagittari of
the Roman army, „Britannia”, 8, 1977, p. 257-268; J.
C. Coulston, op.cit., p. 264-265.
14	Ammianus Marcellinus, Istorie romană, trad. D.
Popescu, București, 1982, p. 332.
15	J. Marquardt, op.cit., p. 255; M. Feugere, Les
armes des romains de la Republique ă l’Antiquite
tardive, Paris, 1993, p. 213-215.
16	J. Marquardt, op.cit, p. 33-34; P.Couissin, op.cit.,
p. 488; J. C. Coulston, op.cit., p. 283-285; W. B. Griffith,
The sling and its place in the Roman army, în C. van
Driel-Murray (edit.), Roman Military Equipment: the
Sources of Evidence. Proceedings of the Fifth Roman
Military Eq uipment Conference, BAR Int.S. 476,1989,
p. 255-279; T. Volling, Funditores im rbmischen Heer,
„Saalburg Jahrbuch”, 45, 1990, p. 24-58.
17	I. R. Scott, Speaiheads of the British limes, în
W. S. Hanson, L. J. F. Keppie (edit.), Roman Fiontier
Studies, 1979, BAR S 71, Oxford, 1980, p. 333-343.
18	Ibidem; D. Marchand, Roman weapons in Great
Britain, a case study: spearheads, problems in dating
and typology, Journal of Roman Military Equipment
Studies”, 1, 1990, p.1-6.
19	L. Petculescu, Bronre spearheads and tpearbuts
from Dacia, „Journal of Roman Military Equipment
Studies” 2, 1991, p. 35-57.
20	P. Couissin, op.cit, p. 484, fig.182.
21	H. von Petrikovits, op. cit., p.198-200, fig. 2/1-6.
Alte detalii, la: M. Maindron, op.cit., p. 28-32; R. Cagnat,
V. Chapot, Manuel d’archdologie romaine, II, Paris,
1920, p. 328-330; A. Schulten, în Realencyclopădie
der Classischen Altertumswissenschaft, sub red. A.
Pauly, G. Wissowa ș.a., 1950, art. pilum, p.1334-1369;
D. Tudor (coord.), Enciclopedia Civlizației Romane,
București, 1976, p. 587-588; M. C. Bishop, J. C.
Coulston, Roman Military Equipment from the Punic
Wărs to the fall of Rome, Londra, 1993, p. 48-51, M.
Feugere, op.cit., p.166-169 etc.
22	J. Marquardt, op. cit., p. 31-32; M. Junkelmann,
Die Legionem des Augustus, Mainz, 1986, p.188; A.
Liberati, E. Silverio, Organizzazione militare: esercito,
Museo della civilită romana, Roma, 1988, p. 30; P.
Connoly, The Roman army of the age ofPolybios, în J.
Hackett (edit), Warfare in the Ancient Wotld, Londra,
1989, p.162.
MEANS FOR DISTANCE FIGHT USED IN ROMAN ANTIQUITY
The author makes a presentation of the Roman artillery (catapulta, ballista, onagef) and other individual
weapons (arch, arbalest, sling, spear). After the technical description of these weapons. he presents the
destructions and psychological effects caused on the enemy.
{102}
■ Revista de istorie militară ■
■ Eveniment
MAREȘALUL AVERESCU REVINE
IN ACADEMIA ROMÂNA
Membru de onoare al Academiei Române, din
1923, generalul și apoi mareșalul Alexandru
Averescu revine în somptuoasa aulă a înaltului for
grație excelentei monografii realizate de colonelul
dr. Petre Otu, director adjunct al Institutului pentru
Studii Politice de Apărare și Istorie Militară și
președinte al Comisiei Române de Istorie Militară,
lucrare dedicată vieții și faptelor „unuia din marii
domni de oaste pe care i-a dat poporul românesc”.
Și asta pentru că osteneala colegului nostru a
fost răsplătită pe deplin meritat cu Premiul „Nicolae
Bălcescu" al Academiei Române pentru cartea
„Mareșalul Averescu. Militarul, omul politic,
legenda" apărută la Editura Militară în anul 2005.
Spunem pe deplin meritat pentru că Petre Otu a
reușit, în urma unui travaliu imens de documentare
în arhive și în memorialistica epocii, să descifreze
cheia personalității lui Alexandru Averescu,
restituindu-1 cititorilor așa cum a fost, în uniformă
sau fără uniformă militară.
GHEORGHE VARTIC
& ®
premiul Nicolae Bălccscu
PETRE OTU
•MN ham	b	*>«'**'


MHCTMTYT
BOEHHOH
HCTOPKW
$
$
ș
a
$
196b-2006

i VI	» A V ț 1	3 • r * M
N.V. ILIEVSKII, V. I. BEI, I.L. LUBENSKII,
A.G. PISȚOV, A.G. SVISIUK Institut Voennoi
Istorii/Institutul de Istorie Militară (1966-
2006). Editura Militară, Moscova, 2006
Lucrarea monografică este dedicată aniver-
sării a 40 de ani (5 noiembrie 1966) de la
înființarea Institutului de Istorie Militară al
Ministerului Apărării al Federației Ruse și
reunește materiale ce prezintă activitatea de
cercetare, structura organizatorică și persoanele
care au contribuit la crearea și dezvoltarea
institutului.
Cartea cuprinde două părți. Prima înfățișea-
ză procesul de formare si evoluție a institutului,
obiectivele și sarcinile de cercetare, materializate
în editarea a mai mult de 18 milioane de
exemplare de volume de istorie militară, lucrări
enciclopedice, activități de organizare a unor
■ Revista de istorie militară ■
manifestări științifice naționale și internaționale, îndeplinirea misiunilor speciale (materiale infor-
mative, note și rapoarte analitice etc.) solicitate de președinție, Adunarea Federală, guvern,
Ministerul Apărării, Marele Stat Major etc. Sunt prezentate, de asemenea, aspecte administrative,
financiare și logistice care asigură funcționarea institutului.
Institutul de Istorie Militară al Federației Ruse este organizat pe 12 departamente și birouri
după cum urmează:
•	Departamentul de cercetare a istoriei militare universale colaborează constant cu
instituții de cercetare din alte țări cu scopul de a elabora studii complexe privind cele mai importante
probleme ale contemporaneității (geneza istorică a conflictelor locale, politica și reforma militară
din în alte state, lupta împotriva fundamentalismului islamic și a terorismului internațional).
•	Departamentul de enciclopedie militară se ocupă de editarea dicționarelor și a
enciclopediilor militare, cercetarea istoriografiei militare, crearea unei baze documentare pentru
studierea teoriei, istoriei și geografiei militare etc. De asemenea, asigură colaborarea cu alte instituții
ale Ministerului Apărării, organizează manifestările științifice și activitățile metodice de pregătire
profesională etc.
•	Departamentul de cercetare a problemelor comune teoretico-metodologice a
istoriei militare. Activitatea principală a acestui compartiment constă în definirea obiectului de
studiu și a structurii istoriei militare și se desfășoară pe trei direcții: pregătirea și desfășurarea
conferințelor și seminariilor; elaborarea materialelor destinate mass-mediei și asigurarea teoretico-
metodologică a pregătirii activităților științifice fundamentale.
•	Departamentul de coordonare și planificare a activităților de cercetare se ocupă
de elaborarea planurilor anuale și de perspectivă, a direcțiilor de cercetare, structurarea proiectelor
de cercetare, controlul privind îndeplinirea acestora, planificarea și organizarea activității consiliilor
științifice și de disertații.
•	Departamentul de statistică militară. Activitățile acestui departament constau în adunarea
și conservarea materialelor statistice în arhive și biblioteci, crearea unor baze de date statistice și
sistematizarea acestora etc.
•	Departamentul de cercetare științifică a istoriei militare a regiunii de Nord-Vest
a Federației Ruse;
•	Departamentul redacțional-editorial și de control științific desfășoară activități
oganizatorice, redacționale, care asigură procesul de editare.
•	Biroul de informare și bibliografie este compus din patru secții: biblioteca de istorie
militară, secția de bibliografie, biblioteca de literatură secretă și secția responsabilă de prelucrarea
științifică și conservarea documentelor istorice militare.
•	Serviciul financiar și de planificare;
•	Departamentul tehnic răspunde de exploatarea judicioasă a clădirilor, utilajelor și
instalațiilor aflate în administrarea sau în proprietatea instituției.
•	Biroul documente secrete.
Partea a doua a lucrării conține anexe referitoare la: statutul Institutul de Istorie Militară al
Ministerului Apărării al Federației Ruse; scurte prezentări biografice ale persoanelor care s-au
aflat la conducerea institutului pe parcursul celor patruzeci de ani, ale colaboratorilor științifici, ale
membrilor consiliului științific; descrierea activităților departamentului de pregătire a cadrelor. De
asemenea, anexele cuprind informații despre 50 de lucrări editate de institut (monografii, culegeri
de documente, dicționare enciclopedice, lucrări biografice etc.), precum și descrierea și semnificația
însemnelor heraldice.
DANIELA ȘIȘCANU
{Î04
■ Revista de istorie militară ■