Istoria RĂZBOIULUI RECE
PERCEPȚIA ROMÂNIEI ASUPRA
DESCURAJĂRII NUCLEARE
general-maior (r) dr. MIHAIL E. IONESCU, CARMEN RÎJNOVEANU
I.	Politica nucleară a Pactului de la Varșovia
și poziția României
Planificarea nucleară în cadrul Pactului de la
Varșovia, a fost apanajul strict și exclusiv al URSS.
Liderii de la București, ca și omologii lor din celelalte
state comuniste, nu au avut acces la discutarea, și,
cu atât mai puțin, la elaborarea strategiilor sovie-
tice în acest domeniu. în consecință, orice analiză
asupra acestui subiect suferă de un deficit semni-
ficativ datorat lipsei evidențelor documentare sau
a caracterului lacunar și fragmentar al celor
existente. Documentele declasificate până acum
în fostele state comuniste nu conțin, cu mici
excepții, decât referiri vagi sau incomplete la
această problematică. Planurile de război ale
Pactului conțin încă multe necunoscute. Printre
puținele evidențe documentare relative la această
problematică sunt Planul de război al Tratatului de
la Varșovia intitulat „Seven Days to Rhin”, decla-
sificat recent din Arhivele Militare ale Poloniei, și
Exercițiul de război al Pactului de la Varșovia din
1965, cuprins în documente provenind din Arhi-
vele Militare Ungare.
în relația în domeniul nuclear militar cu statele
satelit, Moscova a urmărit două direcții prioritare:
păstrarea monopolului asupra politicii nucleare prin
excluderea completă a acestora de la discuțiile pe
această temă și menținerea subordonării partenerilor
săi de alianță. Mai mult, natura regimurilor comuniste
din țările satelite (impuse prin ocupația militară
sovietică, așadar un centralism fără fisură dirijat de
Moscova) a făcut posibilă dominația absolută a
hegemonului. Pe cale de consecință, aceasta a făcut
posibilă dislocarea de arme nucleare pe teritoriul
acestor state, în cursul anilor Războiului Rece, acolo
-----■ Revista de istorie militară ■---------------
unde necesitățile operaționale o reclamau planifica-
torilor militari sovietici.
Această realitate făcea ca opțiunile României
să fie extrem de limitate. Evoluțiile internaționale,
în special criza rachetelor din 1962, au transformat
problematica armelor nucleare într-o preocupare
majoră pentru liderii de la București și au avut o
influență semnificativă asupra atitudinii Bucureș-
tilor în cadrul Pactului. Conștientizând că pot fi
atrași, împotriva voinței lor și fără nici o consultare
prealabilă, într-o confruntare nucleară sovieto-
americană, liderii români au fost preocupați de
obținerea unor garanții directe sau indirecte că,
într-o asemenea eventualitate, teritoriul românesc
nu se va afla în aria de acțiune a armelor nucleare
ale adversarilor Pactului.
Mesajul transmis guvernului american în
contextul crizei cubaneze este relevant în acest sens.
Conform mărturiei lui Raymond Garthoff, specia-
list în istoria diplomației și fost ambasador al SUA,
publicată în 1995, în octombrie 1963 a avut loc o
întâlnire între ministrul român de externe, Corneliu
Mănescu, și secretarul de stat american, Dean Rusk.
în cursul acestei întâlniri, oficialul român a dat
asigurări guvernului american că România nu are
amplasate arme nucleare sovietice pe teritoriul său,
iar în cazul unui conflict de o asemenea natură
România va rămâne neutră. La rândul său, demni-
tarul american a asigurat conducerea de la București
că, în eventualitatea unei confruntări nucleare între
cele două blocuri militare, România nu se va număra
printre țintele americane1.
încercarea statelor comuniste în timpul pro-
cesului de reformare a Pactului („chestiunea
statutelor”) de a modifica amprenta sovietică a
eșuat. Discuțiile pe tema reformării interne a
--------------------—--------------------m—
Pactului au început în ianuarie 1965, au continuat
pe întreaga perioadă a deceniului șase, toate
statutele puse în discuție fiind adoptate, în forma
propusă de sovietici, în cursul consfătuirii Comi-
tetului Politic Consultativ al Tratatului de la Varșovia
din 17 martie 1969, desfășurat la Budapesta.
II.	1966. România cere acces la plani-
ficarea nucleară a Pactului de la Varșovia
România a criticat dominația sovietică asupra
alianței și a politicii sale decizionale și a cerut
introducerea unor principii, precum numirea
comandantului suprem al Forțelor Armate Unite
(FAU) pe baza principiului rotației (funcția era
rezervată exclusiv comandanților sovietici) și
acordarea unui rol mai mare celorlalte state membre
în procesul de luare a deciziilor la nivelul alianței.
Tot în acest context, ca un punct pe agenda de
discuții referitor la reforma Pactului, România a
susținut o inițiativă care viza forțele nucleare
strategice ale URSS. Liderii români au cerut, în 1966,
scoaterea din proiectul de statut a prevederii
referitoare la faptul că forțele nucleare strategice
ale URSS nu fac parte din forțele Armate Unite2.
Indirect, se solicita deci o „voce” în domeniul
planificării nucleare a Pactului de la Varșovia, deci o
coparticipare la planificarea nucleară sovietică.
Faptul că nici un alt document nu mai face vreo
referire la această propunere, iar acest subiect nu a
mai fost luat în discuție la nivelul Pactului dovedește
că Moscova nu era sub nici o formă dispusă să
împartă acest monopol cu partenerii de alianță.
în esență, propunerile delegației române, pre-
zentate punctual, subliniau următoarele aspecte:
numai partidul și guvernul tiecărei țări sunt cele
care răspund de conducerea, organizarea, înzes-
trarea și pregătirea tuturor forțelor sale armate,
atât în timp de pace, cât și în timp de război; în-
tiințarea Consiliului Militar pe lângă Coman-
damentul FAU (și nu pe lângă Comitetul Politic
Consultativ, așa cum cereau ceilalțiparticipanți),
ca organ deliberativ, la nivelul căruia deciziile se
iau pe bază de unanimitate; controlul forțelor
armate, inclusiv angajarea acestora într-un even-
tual război, să se execute de fiecare autoritate
națională în parte; Comandantul Suprem să iie
numit „prin acordul tuturorguvernelor(...) eliberat
din alte funcții(...) pe o perioadă de 4-5 ani”; men-
inerea unor reprezentanți ai Comandantului
Suprem pe lângă liecare comandament național
nu era justiiicată în mod practic?.
—nn------------------------------------------
în cursul consfătuirilor desfășurate succesiv la
Moscova (27-28 mai 1966), la Praga (29 februarie-
1 martie 1968) și, din nou, la Moscova (29-30
octombrie 1968) partea română și-a susținut con-
secvent punctele de vedere refuzând să accepte
inițiativele sovietice.
Rațiunile care au stat la baza poziției adoptate
de România s-au bazat, iar documentele existente
vin să confirme această ipoteză, pe o percepție
realistă asupra mobilurilor sovietice relativ la
transformarea Pactului, respectiv faptul că noile
statute trebuiau, în viziunea Moscovei, să ofere o
dimensiune „legală” controlului exercitat de sovietici
și subordonării politice și militare a statelor satelit.
Obiecțiile părții române exprimau preocuparea
Bucureștilor de a preveni transformarea Coman-
damentului FAU într-un organ de supraveghere și
control asupra forțelor armate aliate, care puteau
lua hotărâri „deasupra guvernelor naționale”.
Prin poziția adoptată, România s-a autoexclus
practic de la procesul decizional al alianței, iar pe
cale de consecință, nu a fost consultată și nici
informată referitor la decizia privind invazia
militară a Pactului în Cehoslovacia din august 1968.
III.	1968: România comunistă refractară
Tratatului de neproliferare nucleară
Refractară inițial inițiativelor promovate la
nivel internațional, care vizau neproliferarea
nucleară, începând cu a doua jumătate a anilor ’60,
poziția guvernului de la București a devenit mai
nuanțată. La 8 august 1963, România a semnat
Tratatul pentru interzicerea experiențelor nucle-
are în atmosferă, spațiul cosmic și sub apă, adoptat
la Moscova (5 august 1963).
Dezbaterile referitoare la Tratatul de neproli-
ferare nucleară au oferit României prilejul de a
formula noi obiecții care se bazau, în principal, pe
temerea, exprimată cu diverse ocazii, că docu-
mentul supus discuțiilor ar institui un monopol
nuclear și ar consacra excluderea statelor nenucle-
are de la procesul de luare a deciziilor în acest
domeniu. Principalele puncte puse în discuție de
conducerea comunistă de la București relativ la
prevederile tratatului au vizat, în principal, proble-
matica garanțiilor acordate statelor care nu de-
țineau arme nucleare și cea a controlului exercitat
asupra activităților nucleare ale statelor nepo-
sesoare de arme atomice și modul de exercitare al
acestuia. Rațiunile poziției românești au fost clar
exprimate de Ceaușescu: „oricum l-ai privi, cu orice
îmbunătățiri ce i s-ar aduce, el rămâne un tratat
-----------■ Revista de istorie militară ■-------
care consacră monopolul atomic și care va constitui
o frână în calea folosirii energiei atomice în scopuri
pașnice, supune statele sub controlul marilor puteri
nu numai din punct de vedere politic, dar și din
punct de vedere economic”4. Din perspectiva
liderilor români, tratatul în discuție nu rezolva
problema nucleară ci, dimpotrivă, „permitea”
creșterea pericolului nuclear și, mai grav pentru
„politica independentă” a Bucureștilor, deschidea
calea amestecului deschis în treburile interne ale
statelor nenucleare, precum România. Ca o
condiție obligatorie, s-a cerut înscrierea în tratat a
unui articol cu privire la angajamentul țărilor
nucleare că nu vor folosi armamentul nuclear. în
caz contrar, România era decisă să nu semneze
tratatul5. Obținerea unei asemenea garanții a
devenit o prioritate majoră pentru România. Astfel,
în cursul lucrărilor „Comitetului celor 18 state
pentru dezarmare” de la Geneva, au fost propuse
o serie de măsuri cu privire la îmbunătățirea
proiectului de Tratat, care vizau, cu precădere,
problematica garanțiilor. O asemenea măsură
prevedea asumarea de către statele care posedă
arme nucleare a obligației că niciodată și în nici o
împrejurare nu vor folosi arme nucleare și nu vor
amenința cu folosirea lor statele ce nu posedă ase-
menea arme și care se angajează să nu folosească
și să nu obțină arme nucleare. în ciuda obiecțiilor
exprimate, România a rămas în afara „jocului
nuclear”, la 1 iulie 1968 fiind semnat Tratatul de
neproliferare a armelor nucleare în varianta
susținută de sovieto-americani.
Fără să renunțe la punctul său de vedere,
România a adoptat, în perioada următoare, o poziție
mai „flexibilă” și, în final, a acceptat prevederile
înscrise în document. Astfel, la 30 ianuarie 1970,
România a ratificat Tratatul cu privire la neproli-
ferarea armelor nucleare, iar, un an mai târziu, la
11 februarie 1971, a semnat Tratatul cu privire la
interzicerea amplasării armelor nucleare și a altor
arme de distrugere în masă pe fundul mărilor și
oceanelor și în subsolul lor.
N. Ceaușescu a continuat, însă, să-și exprime
nemulțumirea față de modul în care Moscova
înțelegea să trateze problematica nucleară prin
excluderea celorlalți aliați, punând constant în
discuție această chestiune în discuțiile cu Moscova.
Astfel, în cursul întâlnirii liderilor est europeni
desfășurată în Crimeea în perioada 30-31 iulie 1973,
liderul român a subliniat faptul că tratatul privind
armele nucleare interesează și alte state socialiste,
în special România și, ca atare, Uniunea Sovietică
ar trebui să le consulte în prealabil.
----■ Revista de istorie militară ■------------
IV.	România și criza rachetelor cu rază
medie de acțiune în Europa
Decizia Moscovei din 1977 de a amplasa ra-
chete SS-20 pe teritoriul unor state din estul Europei
a readus în discuție chestiunea armelor nucleare.
Prin poziția adoptată, România a atras atenția că o
asemenea măsură ar provoca, pe cale de con-
secință, un răspuns similar din partea NATO, ceea
ce ar duce la o nouă escaladare a înarmărilor
nucleare. îngrijorarea României nu excludea însă
și un considerent practic, în sensul că agravarea
tensiunilor sovieto-americane în domeniul nuclear
ar intra în impact, în sens negativ, cu propria
politică de „independență”, și ar limita considerabil
opțiunile politice ale Bucureștilor. în consecință,
guvernul de la București a adoptat o atitudine
refractară față de decizia Moscovei, fără a putea
să influențeze însă politica sovietică în această
privință. România a continuat să pledeze pentru
consultări între membrii alianței și pe co-implicarea
lor în procesul de luare a deciziilor care pot afecta
propria securitate națională, demers respins ferm
de Moscova. Decizia NATO din 1983, de amplasare
a rachetelor tip „Pershing-2” și „Cruise” (echipate
cu focoase nucleare care puteau să lovească tot
spațiul european până la Urali6) în unele state vest-
europene a generat noi măsuri practice de răspuns
din partea Moscovei. Astfel, un an mai târziu, în
1984, Moscova a decis amplasarea de rachete
sovietice tip SS-21 și SS-23 pe teritoriile Ungariei,
R.D. Germane și Cehoslovaciei. Propunerea
sovietică a fost discutată la începutul anului 1983
(4-5 ianuarie), la Praga, în cadrul ședinței Comi-
tetului Politic Consultativ, în cursul căreia Bucu-
reștii și-au afirmat opoziția față de această acțiune7.
Delegația română a argumentat că amplasarea
rachetelor sovietice cu rază medie de acțiune ar
contribui la sporirea tensiunii și încordării în
Europa și, implicit, la creșterea pericolului de război
nuclear. Chestiunea euro-rachetelor sovietice a fost
definitivată la 28 iunie 1983 când reprezentanții
Ungariei, Cehoslovaciei și R.D. Germane au
acceptat necondiționat punctul de vedere sovietic.
Poziția României a fost exprimată, mai nuanțat, de
ministrul apărării, Constantin Olteanu, într-o
discuție cu Nicolae Ceaușescu, în cursul anului 1983.
Ministrul român aprecia că măsurile de extindere
a amplasării rachetelor nucleare sovietice erau
inacceptabile, deoarece nu țineau seama de
declarațiile de la Praga din ianuarie 1983 și de la
Moscova din iunie același an, care făceau referire
-------------------------------------m—
■ Amplasarea rachetelor sovietice SS-20 pe teritoriul unor state est-europene
a stârnit îngrijorarea României
la necesitatea de a se face totul pentru a se ajunge,
în 1983, la o înțelegere privind neamplasarea în
Europa de noi rachete nucleare și la reducerea și
lichidarea celor existente. Relațiile intrabloc au
devenit atât de tensionate încât URSS a refuzat să
convoace întâlnirea Comitetului Politic Consultativ,
care urma să aibă loc în 1984, pentru a evita
exprimarea unor puncte de vedere opuse din partea
celorlalți aliați, în special România8.
Datorită evoluțiilor din anii ’80, care au marcat
o creștere a dependenței economice față de Mos-
cova, România a adoptat o atitudine mai cooperantă
relativ la acțiunile sovietice de desfășurare a
rachetelor sovietice pe teritoriile Ungariei, R.D.
Germane și Cehoslovaciei în perioada 1983-1984.
România a continuat însă să mențină o poziție
intransigentă față de demersurile sovietice de
creștere a cheltuielilor de apărare în cadrul Pactu-
lui. în noiembrie 1978, Ceaușescu a respins cererea
sovietică de creștere a cheltuielilor militare ale
statelor membre9. Cu prilejul reuniunii miniștrilor
apărării desfășurată la București, Nicolae Ceau-
șescu a declarat: „Dacă nu putem să ajungem din
urmă statele capitaliste și dacă nu reușim să ridicăm
standardele de viață ale popoarelor noastre, atunci
nici măcar rachetele nu ne vor putea ajuta”. Din
nou, la întâlnirea miniștrilor apărării din 1981, sovie-
ticii au cerut creșterea cheltuielilor de apărare și o
creștere de 10-20% a forțelor puse la dispoziția
Tratatului de la Varșovia. Presiunile sovietice s-au
accentuat începând cu 1983, în contextul amplasării
rachetelor nucleare SUA pe teritoriul R.F. Ger-
mania și a imperativului, în concepția Moscovei,
de a reechilibra balanța militară Est-Vest.
Conducerea comunistă de la București a
adoptat, în 1983, un set de propuneri în această
privință. O primă propunere avea în vedere încheie-
rea unui acord privind înghețarea cheltuielilor
militare între statele membre ale NATO și Tra-
tatului de la Varșovia și trecerea la reducerea lor
ulterioară „în procente sau în expresie absolută”.
Se mai propunea înghețarea acestor cheltuieli la
nivelul anului 1983 și trecerea la reducerea lor cu
cel puțin 20 % până în 1985. O a doua propunere
reafirma hotărârea României de a nu spori cheltuie-
lile militare până în 1985, peste nivelul anului 1982,
în condițiile în care guvernul român decisese uni-
lateral o înghețare a bugetului apărării pe o perioa-
dă de trei ani10.
în toamna anului 1986, România a luat unila-
teral decizia de reducere a efectivelor cu 5 %, însu-
mând 7 000-8 000 de oameni, cu armamentul și
tehnica de luptă aferente. De asemenea, propor-
țional au fost reduse și cheltuielile militare11.
------------■ Revista de istorie militară ■--------
în esență, atitudinea României relativ la această
chestiune a avut mai mult un rol propagandistic,
pentru a „masca” începutul unei crize sistemice a
regimului și imposibilitateta acestuia de a mai
susține economic un asemenea efort militar.
V.	Doctrina luptei întregului popor pentru
apărarea patriei
Criza cehoslovacă din 1968 a avut consecințe
multiple asupra poziției adoptate de București în
interiorul Pactului. Temerea echipei lui Ceaușescu
de a fi înlocuită, care s-a accentuat după intervenția
militară din Cehoslovacia, a accelerat demersurile
privind elaborarea unei doctrine militare proprii
(copiată, în principal, după modelul chinez). O
primă măsură, adoptată în contextul evenimentelor
de la Praga, a fost reînființarea Gărzilor Patriotice
alcătuite, inițial, din 100 000 de persoane. Această
nouă structură trebuia să ofere cadrul necesar
pentru participarea întregii populații la crearea unui
sistem de apărare națională totală. Tot pe cale de
consecință, Ceaușescu a luat o serie de măsuri
pentru a preveni o posibilă reeditare a „modelului
cehoslovac”, de această dată împotriva României.
Desfășurarea unor manevre militare în apropierea
granițelor, cu scopul evident de intimidare politică,
a accentuat temerile în această direcție. Prin
urmare, începând cu 1969, România a refuzat să
mai accepte desfășurarea de aplicații cu trupe pe
teritoriul național și să mai participe la aplicațiile
militare din cadrul Pactului, dându-și acordul doar
pentru aplicații pe hartă. în 1971, România nu a
permis trupelor sovietice să traverseze teritoriul
românesc spre Bulgaria pentru a participa la
manevrele comune ale Pactului. în 1974, a fost
refuzată cererea sovietică privind crearea unei căi
ferate speciale care să lege Odessa de Varna
traversând România, în vederea folosirii acesteia
pentru transportul marilor unități sovietice. Politica
României privind interzicerea folosirii teritoriului
național de către forțele aliate a izolat practic Bul-
garia de celelalte state membre ale Tratatului, cu
excepția posibilităților de transport aerian și maritim.
Având la bază principiul „luptei întregului popor
pentru apărarea patriei”, noua doctrină a fost
gândită ca o contrapondere, cu scopul de a descuraja
declanșarea unor agresiuni, inclusiv nucleare,
împotriva teritoriului României. între 1969-1970,
România a început „naționalizarea” apărării și, prin
adoptarea Legii nr. 14 din 1972 privind organizarea
apărării naționale a RSR, apărarea națională a
devenit o problemă de competență exclusiv internă,
reglementată pe baza legislației naționale și a
■ Reacția NATO s-a materializat prin instalarea rachetelor americane „Pershing-2"
în țări din vestul Europei
■ Revista de istorie militară ■
directivelor structurilor legitime ale țării. în
conformitate cu noua lege, apărarea națională era
separată de Pactul de la Varșovia12.
România era practic incapabilă să poarte un
război în conformitate cu doctrina oficială
sovietică, adică incluzând mari lovituri nucleare,
atât tactice cât și strategice, și implicând un mare
număr de avioane și tancuri. Liderii militari români
au susținut, în general, că o strategie defensivă
care să implice un înalt grad de cooperare între
forțele militare regulate și organizațiile parami-
litare, precum gărzile patriotice și formațiunile
militare ale tineretului, ar fi cea mai indicată cale
de a apăra țara13. Doctrina „războiului întregului
popor” a dominat planurile strategice românești
de la adoptarea, în 1972, a Legii Apărării Naționale.
Acest fapt arată că decidenții români erau destul
de conștienți de posibilitățile lor reduse de a susține
un război ofensiv împotriva forțelor NATO, pre-
ferând astfel o strategie defensivă.
După adoptarea doctrinei proprii, liderii militari
români considerau că „(...) ținând seama de posi-
bilitatea forțelor agresoare imperialiste de a acționa
cu mijloace de luptă puternice și numeroase și de
faptul că forțele noastre armate se pot găsi într-o
vădită inferioritate numerică, apărarea patriei
presupune ridicarea la luptă a întregului popor; de
aceea instruirea trupelor trebuie să fie efectuată
ținând seama de acest factor”14. Pe de altă parte,
agresiunea putea veni dinspre orice adversar. De-a
lungul celor două decenii următoare, relativ puține
lucruri s-au schimbat din acest punct de vedere, iar
doctrina nu a evoluat decât marginal.
VI.	Ceaușescu și bomba atomică ca deter-
rental intervenției străine în treburile interne
începând cu anii ’60, îndeosebi după criza
rachetelor, preocuparea României de a da asigurări
că nu deține arme nucleare pe teritoriul național și
că nu este interesată să fabrice astfel de arme a
rămas o constantă a politicii românești relativ la
problematica nucleară. Ceaușescu a continuat să
susțină aceste principii și în cursul anilor ’80 când,
conform unor evidențe recente, România inițiase
un program de cercetare în domeniul energiei
atomice. Astfel, la 17 decembrie 1985, Nicolae
Ceaușescu dădea noi asigurări în acest sens, ară-
tând că: „...Este adevărat, noi nu avem arme
nucleare - și nu dorim să avem arme nucleare!”15.
—□□-------------------------------------------------
în ciuda acestor asigurări, România, semnatară a
Tratatului de neproliferare nucleară și a Convenției
pentru neproliferarea armamentului nuclear16, a fost
suspectată de Occident că ar fi avut propriul pro-
gram secret de înarmare nucleară. Proiectele
privind exploatarea uraniului în România au fost
asociate cu intențiile secretarului general al PCR
de a obține bomba atomică. Cert este că, în 1970,
în România a fost creat Comitetul de Stat pentru
Energia Nucleară și, după o serie de negocieri, la
Strejești (județul Olt) au demarat lucrările de
construcție a unei centrale nuclear-electrice cu
cinci reactoare, în colaborare cu parteneri sovie-
tici. Ulterior, românii au renunțat la acest proiect.
După alți patru ani de discuții, proiecte și acorduri,
în decembrie 1978, România a semnat contractele
cu AECL Canada pentru componenta nucleară a
viitoarei centrale, stabilindu-se totodată ampla-
samentul final al acesteia la Cernavodă. în 1981,
România a intrat în incapacitate de plată a datoriei
externe și, în consecință, întregul proiect a suferit
o serie de amânări și întârzieri. Abia după 1990 s-au
demarat noi acțiuni privind continuarea proiectului.
Un punct de cotitură l-a reprezentat declarația
lui Nicolae Ceaușescu rostită la Plenara Frontului
Democrației și Unității Socialiste în mai 1989: „Din
punct de vedere tehnic, dispunem de capacitatea
de a fabrica arme nucleare”.
Cert este că România nu a avut niciodată o
astfel de armă. Specialiști în fizică atomică spun că
Ceaușescu ar fi putut fabrica, totuși, până în 2000,
o bombă care să provoace un dezastru precum cel
de la Hiroshima. Programul „Dunărea”, catalogat
drept „strict secret și de importanță deosebită”,
început între anii 1976-1977, avea printre cele trei
componente ale sale și realizarea unei bombe
atomice. Ca să poată deține această armă, Ceau-
șescu avea nevoie de componenta cea mai impor-
tantă - combustibilul nuclear - plutoniu-239 sau
uraniu-235, ceea ce necesita un proces îndelungat,
dar și dificil de obținut17.
Primele etape ale programului nuclear al lui
Ceaușescu au urmat două căi: pe de o parte spio-
najul în Occident și folosirea unor informații de
specialitate din URSS, iar pe de altă parte mobi-
lizarea specialiștilor din țară și impulsionarea
cercetării românești în domeniu.
Programele de cercetare românești în do-
meniul nuclear au beneficiat de un consistent ajutor
occidental, în special american. Cu sprijin financiar
american, în cursul anilor 1970, s-a înființat Institu-
------------■ Revista de istorie militară ■-------
tul pentru Reactori Energetici de la Colibași, lângă
Pitești, unde urma să fie obținut combustibilul
nuclear necesar funcționării unei centrale atomo-
electrice. Experimentele secrete foloseau modelul
american TRIGA de reactor nuclear și o cantitate
mică de uraniu îmbogățit, tot de proveniență ame-
ricană. Succesul acestor lucrări de cercetare i-a
permis lui Ceaușescu să facă anunțul din luna mai
1989. Ulterior, refuzul lui Ceaușescu de a mai
permite accesul inspectorilor Agenției Interna-
ționale pentru Energie Atomică (AIEA) la uzina de
la Colibași a dus la sistarea ajutorului financiar
american, fără ca aceasta să-l împiedice pe liderul
român să continue experiențele deja începute.
După 1990, noi evidențe și mărturii vin să aducă
o nouă lumină asupra acțiunilor întreprinse de
România. Potrivit ziarului canadian Gazette, din
Montreal, în 1995 Serviciul de Informații Externe
al Rusiei a confirmat zvonurile privitoare la capaci-
tatea nucleară a României printr-un raport în care
se arăta că programul românesc de dezvoltare
nucleară, care a început în 1985 și a durat șapte
ani, a oferit României capacitatea tehnologică de
a produce arme nucleare, deși era semnatară a
Tratatului de neproliferare nucleară. în baza
arhivelor secrete ale KGB-ului, serviciile ruse de
informații externe au dezvăluit că România ar fi
avut capacitatea tehnică să construiască arme
atomice, dar și că, în 1989, N. Ceaușescu avea deja
arma de distrugere în masă18.
La 8 mai 1989, revista vest-germană Der
Spiegel a publicat un articol dezvăluind că România
era în procesul construirii unei fabrici secrete
pentru producerea rachetelor cu rază medie, cu
ajutorul unei firme din Germania de Vest.
Tot în acest sens, amintim articolul apărut în
cotidianul britanic The Sunday Herald, în august
2002, intitulat „Ultimul secret al Războiului Rece”,
conform căruia, în 1989, N. Ceaușescu ar fi deținut
deja bomba atomică. Din perspectiva autorului,
aceasta a fost rațiunea care l-a determinat pe
președintele american George Bush să-i abordeze
pe sovietici, în decembrie 1989, cu scopul de a
determina o intervenție a acestora împotriva
României.
Informații despre planurile nucleare secrete
ale Bucureștilor au fost furnizate și de Federația
Americană a Oamenilor de Știință, conform căreia,
la sfârșitul anilor ’80, existau rapoarte privind faptul
că, lucrând la capacitate maximă pentru dezvol-
tarea acestui program, România intenționa ca,
înainte de 2000, să fabrice arme nucleare.
----■ Revista de istorie militară ■------------
în octombrie 2006, loan Mihai Pacepa, fostul
adjunct al directorului Direcției de Informații
Externe a României, în perioada 1972-1978, a venit
cu noi dezvăluiri privind planurile strategice ale lui
Ceaușescu în domeniul nuclear. Acesta a făcut
cunoscut faptul că, la începutul lui 1976, șeful statului
libian, Muammar al-Gaddafi, i-a transmis un mesaj
lui N. Ceaușescu prin care se oferea să finanțeze
cercetarea și producția în România a unei arme
bacteriologice și a unei bombe nucleare de dimen-
siuni reduse, care să poată fi folosite în scopuri tero-
riste. Proiectul a purtat denumirea de „Dunărea II”.
Conform mărturiei fostului adjunct al DIE,
Ceaușescu, care își propusese să facă din România
cea de-a patra țară europeană producătoare de arme
nucleare, a agreat propunerea lui Gaddafi. în con-
secință, au fost luate decizii privind împărțirea res-
ponsabilităților între ministerele-cheie care urmau
să gestioneze activitățile în domeniu: facilitățile de
cercetare, pilot și producție, pentru arme bacte-
riologice și chimice au fost subordonate Ministeru-
lui Apărării Naționale, în timp ce proiectul nuclear a
intrat sub coordonarea ministrului de interne (până
în 1978, când a fost preluat de șeful Departamentului
Securității Statului). Din perspectiva propusă de
Pacepa, arma nucleară dorită de Ceaușescu răs-
pundea unor interese economice și financiare evi-
dente, în sensul că se intenționa vânzarea acestor
arme nu numai lui Gaddafi, dar și altor guverne (vezi
Siria, Irak etc.), în schimbul obținerii unor însemnate
sume de bani.
La nivelul anului 1978, când I.M. Pacepa i-a
prezentat lui Ceaușescu ultimul său raport relativ
la proiectul „Dunărea II”, stadiul activităților de
producere a unei bombe nucleare românești era
următorul: se lucra la crearea unei rezerve secrete
de uraniu, precum și la proiectul unei stații pilot
pentru îmbogățirea uraniului cu ajutorul unor
informații obținute din R.F. Germania, prin inter-
mediul unor surse DIE; se finalizase construcția
unei stații pilot pentru producerea apei grele; un
colectiv special al DIE era angajat în procesul
obținerii tehnologiei pakistaneze pentru produ-
cerea bombei nucleare pe baza unei înțelegeri se-
crete între Nicolae Ceaușescu și Zulfikar Aii Bhutto,
primul ministru pakistanez la acea vreme; se lucra
la proiectul unei rachete de rază medie, care putea
fi utilizată atât cu focos nuclear, cât și bacterio-
logic și chimic19.
După prăbușirea regimului comunist, proble-
matica nucleară a revenit în atenția autorităților
--------------------------------------—rn—
internaționale. în 1990, guvernul de la București a
fost de acord să își plaseze facilitățile nucleare și
centrele de cercetare nucleară sub controlul AIEA.
Inspecțiile efectuate între anii 1990 și 1992 de AIEA
au confirmat că România a desfășurat, începând
cu a doua jumătate a anilor ’80, experimente se-
crete pentru obținerea de plutoniu îmbogățit,
necesar la fabricarea armamentului de distrugere
în masă. în urma descoperirii a 470 grame de
plutoniu în laboratorul secret al Institutului de
Cercetări Nucleare de la Pitești, problematica
producției nucleare românești a devenit din nou
un subiect de preocupare la nivel internațional. în
consecință, AIEA a avertizat Bucureștii că trebuie
să înceteze definitiv programul nuclear militar20.
VIL	Concluzii
1.	în timpul Războiului Rece, pe teritoriul
României n-au fost amplasate arme nucleare. Este
adevărat că România a deținut rachete „SCUD-3”21,
cu bătaie mai mare de 300 km - distruse în a doua
parte a anilor ’90 -, dar este exclus ca ele să fi fost
dotate cu ogive nucleare tactice.
2.	Reacția României la prevederile Tratatului
de neproliferare nucleară, semnat în 1968, a ex-
primat temerea sa că astfel se instituie un monopol
atomic al marilor puteri nucleare, inclusiv, și mai
ales al URSS. Bucureștii au încercat să înlocuiască
deterrent-ul nuclear pe care nu îl posedau cu ga-
ranții ferme stipulate în cadrul Tratatului de
neproliferare nucleară, însă fără să reușească.
3.	Nemulțumită de prevederile tratatului amintit
și temătoare de o acțiune sovietică destinată s-o
înlăture de la putere, conducerea comunistă de la
București a inițiat doctrina „luptei întregului popor”.
Aceasta era înțeleasă ca o descurajare a agresiunii
unei puteri străine superioare în potențial militar,
inclusiv posesoare de arme nucleare, prin ridicarea
exponențială a costurilor unei asemenea agresiuni.
Ideea, cu circulație în epocă, identificată în
experiența vietnameză și chineză - implementată
într-un sistem de apărare generalizată a României
- relevă că Bucureștii erau conștienți de rolul des-
curajării în războiul modern între părți cu potențial
disproporționat, inclusiv nuclear.
4.	Este exclus ca regimul comunist de la Bucu-
rești să nu fi fost la curent cu progresele în do-
meniul nuclear ale altor state. Informațiile cu
privire la obținerea bombei nucleare de către China
și Israel, cu siguranță cunoscute la București, au
—nn----------------------------------------------
avut un impact asupra gândirii leadership-ului
românesc în domeniu. Creșterea numărului statelor
posesoare de astfel de arme a exacerbat temerile
Bucureștilor relative la eficacitatea propriei capa-
cități de apărare. Mai mult, adâncirea tensiunilor
româno-sovietice au determinat conducerea
comunistă de la București să considere bomba
nucleară ca o opțiune serioasă în relația sa
contradictorie cu Moscova. în acest context, ideea
posesiei armei nucleare ca instrument de descura-
jare generală și ca o platformă credibilă pentru
continuarea cursului „independent” de politică
externă a fost, cu probabilitate, asumată de către
autoritățile de la București.
5.	Către sfârșitul Războiului Rece, când pre-
siunea internațională asupra regimului comunist
de la București s-a amplificat, inclusiv dinspre Est
(URSS), acesta a găsit necesar să exercite chiar
un deterrent nuclear sui generis față de „inter-
venția în afacerile interne”. Anunțul - repetat de
două ori în acei ani de Nicolae Ceaușescu - potrivit
căruia România este capabilă să fabrice arme
nucleare, viza această nouă abordare doctrinară
într-un război asimetric. Două motive ale acestei
schimbări dramatice: mai întâi că devenise clar că
„războiul întregului popor” nu mai putea funcționa
ca deterrent datorită crizei agonizante a regimului
și nemulțumirii profunde a națiunii; și, apoi, exis-
tența unor presiuni convergente - din Est și Vest -
pentru schimbare (cu alte cuvinte, deplina izolare
internațională).
1	Raymond Garthoff, When and Why Romania Dis-
tanced Itself from the Warsaw Pact?, în „Cold War Inter-
national History Project Bulletin”, Issue 5, Spring 1995,
p. 111.
2	Arhivele Militare Române (A.M.R.), Raport înaintat
de generalul de armată Leontin Sălăjan lui Nicolae
Ceaușescu privind Consfătuirea miniștrilor Apărării ai
statelor participante la Tratatul de la Varșovia, desfășurată
la Varșovia (27-28 mai 1966), mai 1966, fond V2, voi. 3,
dosar 9/62, f.2.
3	Idem, Raport al generalului-locotenent Ion Gheorghe,
adjunctul ministrului Forțelor Armate și șef al Marelui Stat
Major, privind consfătuirea șefilor Marilor State Majore
ale armatelor statelor participante la Tratatul de la Varșovia,
care a avut loc la Moscova în perioada 4-9.02.1966, 11
februarie 1966, fond V2, voi. 3, dosar nr. 7/59, f.1-7.
4	Arhivele Naționale Istorice Centrale (A.N.I.C.),
Stenograma ședinței ținută de Nicolae Ceaușescu, secretar
general al CC al PCR, in ziua de 27 ianuarie 1968 referitor
la dezbaterile privind Tratatul de neproliferare nucleară,
Fond CC al PCR, Secția Cancelarie, Dos. 12/1968, f. 11.
5	Ibidem, f. 6-9, 11-12.
-------------■ Revista de istorie militară ■-------------
6	Constantin Olteana, Alesandru Duțu, Constantin
Antip, România și Tratatul de la Varșovia. Istoric, Mărturii.
Documente. Cronologie, Editura Pro Historia, București,
2004, p. 84.
7	A.N.I.C., Stenograma Comitetului Politic Executiv al
CC al PCR din ziua de 15 ianuarie 1983, Fond CC al PCR,
Secția Cancelarie, dosar 1/1983, f. 12-13. Chestiunea euro-
rachetelor sovietice a fost adusă în discuție, succesiv, pe
parcursul anului 1983, în cadrul întâlnirilor de la Praga (11-
13 ianuarie 1983), Moscova (28 iunie 1983), Berlin (20
octombrie 1983), Sofia (5-7 decembrie 1983), fără ca aliații
să poată influența decizia finală a Moscovei în această
privință.
8	Ronald Asmus, East Berlin and Moscow: The Docu-
mentation of a Dispute, Milnchen, RFE, 1985.
9	A.N.I.C., Stenograma ședinței Comitetului Politic
Executiv al CC al PCR din ziua de 20 noiembrie 1978, Fond
CC al PCR, Secția Cancelarie, Dos. 87/1978, f. 24-26.
10	A.N.I.C., Stenograma Comitetului Politic Executiv al
CC al PCR din ziua de 15 ianuarie 1983, Fond CC al PCR,
Secția Cancelarie, dosar 1/1983, f. 12.
“A.N.I.C., Punctul de vedere al delegației române
aprobat de conducerea superioară de partid, în anul 1986,
referitor la reducerea forțelor armate și armamentelor con-
venționale din Europa, Fond CC al PCR, Secția Cancelarie,
Dos. 52/1988, f.12.
12	Legea nr. 14/1972 privind organizarea apărării națio-
nale a Republicii Socialiste România, Consiliul de Stat,
Buletinul Oficial, București, 1973.
13	General Corneliu Soare, Dialectica luptei armate,
Editura Militară, București, 1981, pp. 194-199.
14	General-maior Ion Șuța, Elemente de tactică, Editura
Militară, București, 1972, p. 373.
15	Nicolae Ceaușescu, România pe drumul construirii
societății socialiste multilateral dezvoltate, Editura Politică,
București, 1987, p. 253.
16	Convenția pentru neproliferarea armamentului
nuclear a fost elaborată în 1973, sub coordonarea Agenției
Internaționale pentru Energie Atomică. Convenția a fost
semnată de 127 de state, inclusiv România. Conform preve-
derilor Convenției, țările semnatare se obligau să accepte
prezența periodică a Inspectorilor de Control și Garanție
ai Agenției de la Viena. Orice experiment legat de plutoniu
sau alte materiale nucleare trebuia anunțat Agenției. Fostul
director tehnic al Institutului de Fizică Atomică de la
Măgurele, Mihai Bălănescu, declara, în 2006, că Ceaușescu
a început experimentul cu plutoniu fără să anunțe AIEA,
ceea ce echivala cu încălcarea îndatoririlor internaționale
asumate.
17	www.old.revistapresei.ro
18	Bomba atomică. Secretul nuclear al lui Ceaușescu în
„Evenimentul Zilei”, 22 ianuarie 2006.
19	Aceste informații au fost oferite de loan Mihai Pacepa,
vezi „Ziua”, nr. 3757, 18 octombrie 2006.
20	Ibidem.
21	Robert W. Clawson, Lawrence S. Kaplan, The War-
saw Pact: Political Purpose &Military Means, Kent State
University, 1982, p.158-160.
ROMANIA’S PERCEPTION ON NUCLEAR DETERRENCE
Within the Warsaw Pact, the nuclear planning policy has been the strict and exclusive responsibility of
the Soviet Union. The leaders from Bucharest, like their counterparts from the other communist countries,
have been neither invited to participate in the debates approaching this issue nor involved in the decision-
making process regarding the strategies developed by the Soviets in that respect.
Bucharest leadership constantly expressed its dissatisfaction towards the way in which Moscow
understood to approach the nuclear issue by excluding its allies from the decision-making policy, and
constantly raised this question in his talks with the Soviets.
The spread of nuclear-weapons States exacerbated Bucharest’s concerns regarding the efficiency of its
own național defense capability. Furthermore, Bucharest communist leadership thought that the nuclear
bomb would be a serious option in dealing with the Soviets. In that particular context, the idea of possessing
the nuclear weapon as a deterrent but also as a viable platform allowing it to maintain its “independent”
foreign political course has been assumed by the political authorities from Bucharest.
There is no less true that despite some research activities and nuclear programs developed starting by
late 1970s, Romania never had the nuclear bombe but, specialists in atomic physics supported, after 1990,
the assertion that Ceaușescu would have been able to produce, up to 2000, a powerful enough bomb to
provoke a disaster similar with that of Hiroshima.
It is worth mentioning that such a topic still raises many questions as its research is just beginning and
further documentary evidences might bring new lights on this controversial issue related to Romanian
defense policy during the Cold War.
■ Revista de istorie militară ■
■ 90 da ani da la bdtâliila da la Mdrdști,
Mdrdșaști și Oitaz
ANUL 1917
SUB SEMNUL RESTRUCTURĂRILOR
GEOPOLITICE
PETRE OTU
în istoria popoarelor, dar și a oamenilor, se
întâlnesc, nu o dată, curiozități, care, privite retros-
pectiv, sunt, dacă nu premonitorii, măcar pline de
înțeles adânc. Un asemenea eveniment a avut loc
la Petrograd, în dimineața zilei de 25 octombrie/7
noiembrie 1917, cu puțin înaintea preluării puterii
de către bolșevici, în ceea ce s-a numit, ulterior, la
aproape un deceniu, Marea Revoluție Socialistă
din Octombrie.
în acea zi de toamnă, la ora 9.00 dimineața, primul
ministru Aleksandr Fiodorovici Kerenski, avocatul
de 36 de ani, ce fusese în urmă cu câteva luni „steaua
norocoasă” a Rusiei postțariste, părăsea Palatul de
Iarnă, îmbrăcat în uniformă de matelot, într-un
automobil pus la dispoziție de ambasada americană.
Gestul în sine, rememorat după nouă decenii,
este semnificativ pentru istoria continentului euro-
pean în secolul al XX-lea. Plecarea lui Kerenski
însemna ieșirea Rusiei din războiul mondial, la care
contribuise din plin până atunci, și intrarea ei într-o
perioadă de convulsii, din care regimul bolșevic a
ieșit victorios.
Pe de altă parte, în acea perioadă, SUA, intrate
în război la 6 aprilie 1917, începeau să-și trimită
„băieții” peste Ocean, în bătrâna Europă, aflată în
plin „război civil”, după expresia celebră a lui Emest
Nolte. începea aventura europeană a SUA, care le
va aduce după decenii statutul de superputere.
în fața acestor două evenimente cruciale, zba-
terile armatelor europene pălesc în importanță.
Impas pe frontul occidental
1917 a fost în istoria primei conflagrații mon-
diale anul „marilor crize”, după ce 1916 fusese unul
al „confruntărilor istovitoare”, care au sporit enorm
pierderile celor două tabere beligerante, fără a
aduce perspectiva victoriei.
Eforturile prelungite de război au provocat în
interiorul celor două alianțe care se înfruntau,
Tripla înțelegere și Tripla Alianță, accentuarea
contradicțiilor și ruperea unității politice interne.
La nivelul Puterilor Centrale s-a impus, în
primul rând, situația deosebit de grea a Imperiului
Austro-Ungar. La 21 noiembrie 1916 a murit, la
vârsta de 86 de ani, împăratul Franz losef, succe-
sorul său fiind Carol al IV-lea. Dispariția lui Franz
losef, care marcase o epocă în istoria dinastiei de
Habsburg, a arătat că unirea artificială dintre Viena
și Budapesta era pe cale să se destrame. în viitoa-
rele luni, Ungaria și Austria au traversat o puternică
criză politică, echipele guvernamentale fiind schim-
bate de câteva ori.
La rândul lor, națiunile asuprite din imperiul
bicefal (românii, cehii, slovacii, polonezii, sârbii)
și-au intensificat activitatea pe fondul creșterii
nemulțumirilor determinate de război.
Germania, cel mai important stat al Triplicei, a
cunoscut, la rându-i, puternice frământări. în decurs
de numai 12 luni s-au succedat în postul de cancelar
trei persoane - Theobald von Bethmann Hollweg, dr.
Georg Michaelis și Georg von Hertling -, dar puterea
a trecut în mâna militarilor. Cuplul Hindenburg-
Ludendorf a căpătat o influență din ce în ce mai mare,
el impunând strategia „războiului total”, care s-a
dovedit falimentară pentru cel de-al Il-lea Reich.
Nici tabăra Antantei nu a fost lipsită de convulsii
de ordin politic și militar. La sfârșitul anului 1916,
în Marea Britanie s-a format așa-numitul „cabinet
de război” (war cabinet), condus de David Lloyd
George, primul ministru, structură care va coor-
dona efortul de război până la sfârșitul ostilităților.
------------■ Revista de istorie militară ■--------
Și în Franța, caracteristica principală a situației
politice a fost instabilitatea, guvernul condus de
Alexandre Felix Ribot, fiind înlocuit, la începutul
lunii septembrie, cu unul având în frunte pe Paul
Painleve. Acesta a rezistat doar două luni, prim
ministru devenind Georges Clemenceau, celebru
pentru duritatea caracterului său, care i-a adus
porecla - „Tigrul”.
Frământările s-au extins și la palierul militar,
Joseph Joffre, eroul de la Marna, fiind înlocuit cu
generalul Robert Georges Nivelle care, însă, nu s-a
ridicat la nivelul cerințelor. După instalare, Nivelle
a promis armatei și liderilor politici că soldații
francezi și britanici aveau să ajungă curând în
capitala Reich-ului - Berlin. Pentru aceasta a lansat
o mare ofensivă la Chemin des Dames, ofensivă
care nu a avut însă rezultatele scontate. Ba, mai
mult, mii de soldați au părăsit tranșeele și au refuzat
ordinele de a pleca la atac. Haosul s-a instalat în
armata franceză, ceea ce a dus la demiterea
generalului Nivelle. în primăvara anului 1917, eroul
de la Verdun, generalul Philippe Petain, a preluat
postul de comandant șef al armatelor franceze.
Petain a procedat conform butadei cu „morcovul și
biciul”. A rezolvat o parte din cererile soldaților
(mărirea soldei, sporirea numărului zilelor de
permisie, îmbunătățirea hranei), dar a și con-
damnat la moarte câteva sute de răzvrătiți. Dis-
ciplina a fost restabilită, însă era evident că armata
franceză nu avea capacitatea combativă de a obține
victoria definitivă. Nici britaniciii nu au obținut
succese semnificative în bătăliile angajate de la
Vimy, Arras, Ypres.
Vara anului 1917 s-a scurs pe frontul occidental
în confruntări acerbe, fără rezultate notabile. Se
remarcă acțiunile din Flandra, unde germanii au
folosit pe scară largă gazele toxice. De asemenea,
notabilă este și bătălia de la Cambrai (noiembrie
1917), prima mare confruntare de tancuri din
istorie. Sfârșitul de an 1917 a adus pe Frontul de
Vest o stare de epuizare, aliații așteptând cu
speranță sosirea contingentelor americane.
Rusia sub semnul revoluției
Dar toate aceste crize și frământări pălesc în
fața cataclismului care a cuprins Rusia în anul 1917.
în primii doi ani ai conflictului mondial, contra-
dicțiile din Imperiul Rus s-au adâncit exponențial.
Slaba capacitate productivă a fost pusă la grea
încercare de necesitățile de război, ceea ce a dus
la o inflație galopantă și la pauperizarea maselor.
----■ Revista de istorie militară ■--------------
■ La începutul lunii Iulie 1917,
Aleksandr Fiodorovîcl Kerenski a
preluat șefia guvernului rus, dar la
7 noiembrie era nevoit să părăsească
Palatul de Iarnă
La aceasta s-a adăugat incapacitatea administrației
centrale și locale, ilustrată, între altele, prin faptul
că Rusia avut, în anii 1914-1916, patru prim-miniștri,
șase miniștri de interne, patru miniștri de război,
trei miniștri de externe. Peste toate acestea, corup-
ția s-a generalizat la toate nivelele, afacerile veroase
în dauna aprovizionării frontului succedându-se
unele după altele.
La sfârșitul anului 1916, în cercurile politice și
militare rusești se vorbea insistent de o pace
separată cu Germania, țarul Nicolae al II-lea fiind
nevoit să-l demită pe primul ministru Boris V.
Stiirmer, pentru a restabili credibilitatea Rusiei în
fața aliaților.
La degradarea situației și inflamarea spiritelor
în înalta societate rusă a contribuit din plin și „aface-
rea Rasputin”. Aflat în grațiile țarinei Aleksandra
Feodorovna, călugărul Grigori E. Rasputin a ajuns
în postura de „factotum” al curții imperiale.
Asasinarea acestuia în noaptea de 29/30 decembrie
1916, de către un grup de complotiști în frunte cu
prințul Felix lusipov, nu a îmbunătățit situația de la
curtea țarului, posibilitatea abdicării lui fiind din ce
în ce mai des invocată.
La 28 februarie/8 martie, la Petrograd, a izbucnit
revoluția. La 2/15 martie 1917 s-a format un guvern
provizoriu, condus de prințul Gheorghi E. Lvov,
iar, în aceeași zi, țarul Nicolae al II-lea a abdicat în
favoarea fiului său, Aleksei, sub regența marelui
duce Mihail Aleksandrovici. A doua zi, 3/16 martie,
fratele țarului a refuzat oferta ce i s-a făcut, astfel
că data de 2/15 martie 1917 marchează sfârșitul
dinastiei Romanovilor, care a durat 304 ani.
Revoluția din Rusia, care a pus capăt absolu-
tismului țarist, a generat multă speranță în rân-
durile puterilor Antantei, inclusiv în România, pe
teritoriul căreia se aflau un milion de soldați ruși.
Se spera că noua Rusie, democrată și liberală, va fi
un partener loial în lupta pentru câștigarea victoriei
finale. De remarcat că prima țară care a recunoscut
guvernul provizoriu, la 9/22 martie 1917, a fost SUA.
Dar aceste speranțe au fost repede infirmate
de evoluția evenimentelor din Rusia și de pe
fronturile de luptă. Națiunile asuprite din fostul
Imperiu Rus - finlandezii, polonezii, românii, ucrai-
nenii, georgienii etc. - s-au ridicat la luptă, cerând
autonomie și chiar independență. în același timp,
gravele contradicții din societatea rusă au irumpt,
problema pământului fiind poate cea mai impor-
tantă. în aceste condiții, continuarea războiului a
fost pusă sub semnul întrebării, procesul de descom-
punere a armatei accelerându-se de la o săptămână
la alta.
încercările guvernului provizoriu de a stabiliza
situația erau sabotate permanent de bolșevici, care
au organizat peste tot soviete și gărzi roșii. Practic,
s-a ajuns la o dualitate a puterii, căreia bolșevicii au
încercat să-i pună capăt, la începutul lunii iulie,
prin organizarea unei insurecții. Aceasta a fost înă-
bușită, iar ministrul de război, Kerenski, a ajuns
omul zilei, el preluând și șefia guvernului. Părea că
situația se va stabiliza, dar lupta pentru putere a
continuat cu și mai multă înverșunare, iar descom-
punerea armatei s-a accentuat.
La disputa cu bolșevicii s-a adăugat și conflictul
dintre Kerenski și generalul Kornilov, ultimul fiind
adeptul unor măsuri dure pentru redresarea situa-
ției. De acest lucru au profitat bolșevicii care, bene-
ficiind și de sprijinul direct al Germaniei, și-au inten-
sificat măsurile de propagandă și de organizare a
propriilor rânduri în scopul preluării puterii.
Insurecția bolșevică s-a declanșat la 24 octom-
brie/6 noiembrie 1917 și s-a sfârșit în noaptea urmă-
1Ț]------------------------------------------------
toare, 25 octombrie/7 noiembrie, când a fost ocupat
Palatul de Iarnă, ultimul obiectiv rămas necucerit
în Petrograd. Succesul bolșevicilor a fost ușurat de
starea de haos din Rusia și de pe front, de contra-
dicțiile din interiorul puterii instalate în februarie,
de pasivitatea populației etc.
în următoarele săptămâni, puterea sovietică s-a
impus într-o bună parte din teritoriul Rusiei.
Una din principalele preocupări a fost încheie-
rea războiului, această lozincă aducând bolșevicilor
o serioasă popularitate. La 22 noiembrie/5 decem-
brie 1917, la Brest-Litovsk, s-a semnat armistițiul
ruso-german urmat, câteva luni mai târziu, de trata-
tul de pace dintre Rusia și Puterile Centrale, semnat
în aceeași localitate (18 februarie/3 martie 1918).
Scoaterea Rusiei din război a fost, fără doar și
poate, o victorie pentru Germania, care scăpa de
coșmarul de a lupta pe două fronturi. Forțele ger-
mane au fost îndreptate spre Frontul de Vest, unde
al II-lea Reich a slăbit serios capacitatea combativă
a Franței și Marii Britanii, dar tot impresionantul
dispozitiv american avea să încline, în cele din urmă,
victoria.
Intrarea SUA în război
Intrarea SUA în Primul Război Mondial a fost
un eveniment care a depășit granițele istoriei
europene. Până la sfârșitul secolului al XlX-lea,
marea putere de peste Oceanul Atlantic a adoptat
o politică de izolare față de afacerile europene și
mondiale. O asemenea linie de conduită a fost
teoretizată în „doctrina Monroe” (1823), care mai
avea o particularitate - avertiza Europa că nu
trebuie să se amestece în afacerile americane, emis-
fera vestică fiind un teritoriu interzis pentru țările
bătrânului continent.
Drumul spre supremația mondială a SUA, după
cum arată Z. Brzezinski, a fost scurt. Primul pas l-a
reprezentat războiul cu Spania, din 1898. învingă-
toare, America a făcut primii pași dincolo de
granițele sale. La începutul secolului al XX-lea, ea
și-a extins influența în America Centrală, preluând
controlul asupra Canalului Panama, Haitiului,
Cubei.
în același timp, președintele Theodore Roose-
velt a imprimat politicii externe americane o linie
mai activă, Washingtonul intervenind mai des în
problemele internaționale ale epocii (crizele
marocane, războiul ruso-japonez etc.).
La începutul războiului mondial, SUA au părut
înclinate mai mult către tabăra aliată, unul dintre
------------■ Revista de istorie militară ■------
factori fiind afinitatea istorică și culturală cu
Imperiul Britanic.
Ulterior, blocada impusă de Marea Britanie și
Franța și reacția Germaniei, concretizată în
instituirea, la 4 februarie 1915, a războiului sub-
marin, au jenat interesele americane. S-a mai
adăugat și torpilarea de către germani a pache-
botului „Lusitania” (7 mai 1915), aproape 1200 de
oameni, dintre care 118 americani, pierzându-și
viața. Cu toate acestea, administrația americană
era încă prudentă în privința angajării în conflictul
care măcina Europa.
La începutul anului 1917, Germania a comis
două erori fundamentale. în ziua de 9 ianuarie,
urmare a unei consfătuiri a liderilor politici și mili-
tari, a proclamat „războiul submarin total", prin
care se dorea învingerea Marii Britanii și a Franței,
înainte ca intervenția americană să aibă loc.
A doua greșeală a fost încurajarea transmisă
Mexicului, ca acesta să procedeze la reocuparea,
prin forță, a teritoriilor pierdute după războiul din
anii 1846-1848 (Texas, Arizona, NewMexico).
în replică, la 3 februarie 1917, Senatul ameri-
can, invocând încălcarea principiului libertății
mărilor, a rupt relațiile cu Germania. Cum, în săptă-
mânile următoare, nave americane au fost impli-
cate în diverse incidente cu submarine germane,
președintele SUA, Thomas Woodrow Wilson, a cerut
Congresului, la 2 aprilie 1917, să declare război
Germaniei. Două zile mai târziu, această rezoluție
a fost aprobată în unanimitate, iar, la 6 aprilie 1917,
starea de război dintre SUA și Germania a devenit
realitate.
Până la sfârșitul anului 1917, efectivele militare
trimise de SUA peste Oceanul Atlantic, în Europa,
au fost modeste, astfel că ele nu au contat în balan-
ța de forțe. Situația s-a schimbat radical în iarna și
primăvara anului 1918.
Până atunci, mult mai important a fost progra-
mul de pace și reconstrucție postbelică (faimoasele
„14 puncte”), propus de președintele W. Wilson la
26 decembrie 1917/8 ianuarie 1918.
Acesta reflecta concepția americană despre
relațiile internaționale, bazate pe democrație,
securitate colectivă și autodeterminare, în contra-
pondere cu echilibrul de forțe și Realpolitik. Aceste
din urmă principii au fost constant respinse de
americani considerându-le drept sursa principală
a marelui cataclism care era războiul mondial.
Practic, președintele american propunea o nouă
ordine internațională, în care să prevaleze egali-
----■ Revista de istorie militară ■---------------
■ Președintele SUA, Thomas Woodrow
Wilson, a propus programul de pace
șl reconstrucție postbelică - faimoasele
„14 puncte"
tatea popoarelor, armonia dintre ele și nu consi-
derente geopolitice, de tipul echilibrului de putere
amintit mai sus. în acest scop, s-a și creat, tot ca
urmare a inițiativei americane, Liga (Societatea)
Națiunilor, organism care a și funcționat în perioada
dintre cele două războaie mondiale.
Dar, în 1920, Senatul american nu a ratificat
aranjamentele politico-teritoriale hotărâte de Con-
ferința de Pace de la Paris, astfel că Liga Națiunilor
a fost lipsită tocmai de sprijinul SUA. în consecință,
deși constituia o noutate în ansamblul relațiilor
internaționale, ea a fost departe de rolul pe care i-1
acordaseră inițiatorii săi.
Interesant este că și noua Rusie, sovietică, a
venit cu un program de pace revoluționar. în pri-
mele decrete și luări de poziție ale liderilor bolșevici,
ei au pus accent pe încetarea războiului, realizarea
unei păci fără compromisuri, aplicarea principiului
autodeterminării popoarelor, termen care a avut o
foarte mare circulație și care a generat multe spe-
ranțe printre numeroasele națiuni asuprite în fostul
Imperiu Rus. Unele dintre ele au și făcut pasul de la
teorie la practică, reușind, nu cu puține eforturi,
să-și (re)configureze o structură statală (Finlanda,
-----------------------------------------uu—
Țările Baltice, Polonia). Altele, cum ar fi Ucraina
și Georgia, n-au reușit, cauza principală fiind
preluarea de către regimul bolșevic a programului
expansionist al țarismului.
*
Anul 1917 a adus cu sine restructurări impor-
tante pe plan geopolitic. Ca urmare a revoluțiilor
din Rusia, Frontul Oriental de la Marea Baltică la
Marea Neagră s-a prăbușit, ceea ce a reprezentat
un mare avantaj pentru Germania, deoarece nu
mai lupta pe două fronturi. Pe celelalte fronturi, în
special pe cel occidental, au avut loc încleștări teri-
bile, dar niciuna din părțile beligerante nu a obținut
rezultate decisive. A fost o măcinare de forțe, care
nu a adus nicio lumină la orizont.
însă, anul 1917, dacă nu a înclinat balanța pe
câmpul de luptă, a fost decisiv pentru configurarea
lumii postbelice prin două evenimente de covâr-
șitoare importanță - intrarea SUA în război alături
de Antantă și revoluțiile din Rusia.
Prin trimiterea armatelor sale în Europa, SUA
își asumau, implicit, un rol proeminent în afacerile
mondiale, chiar dacă, în anii interbelici, Washing-
tonul a revenit la o politică izolaționistă.
Dacă America a intrat în război triumfătoare,
cu dorința de a restructura bazele pe care funcțio-
naseră relațiile internaționale de până atunci, în
Eurasia revoluția a cufundat fostul Imperiu Rus în
haos și război civil. învingătoare, Rusia sovietică a
proclamat țeluri revoluționare mult mai adânci, ce
vizau restructurarea din temelii a lumii („revoluția
mondială”).
Unul dintre primele acte emise de bolșevici a
fost „Decretul asupra păcii”, document care își
propunea să zdruncine din temelii sistemul raportu-
rilor dintre state. Liderii de la Retrograd chemau la
o pace „fără anexiuni și fără despăgubiri” și pro-
puneau renunțarea generală la orice dominație
neacceptată asupra națiunilor de pe continentul
european sau în afara acestuia. Să remarcăm că
ambele țări, una intrată de curând în război, iar
alta tocmai ieșită din el, veneau cu programe revolu-
ționare pentru restructurarea din temelii a ordinii
politice mondiale, a relațiilor internaționale. Cele
două concepții au avut un extraordinar ecou, mode-
lând cel puțin în parte, raporturile mondiale de
putere în perioada interbelică. Idealismul american
și revoluționarismul sovietic prefigurau in situ,
ordinea mondială de mai târziu.
După război, din motive diferite, SUA și URSS
au avut un rol marginal în sistemul relațiilor
internaționale. SUA au adoptat voluntar o politică
de izolare, iar URSS a fost „proscrisă” de sistemul
versaillez. Amândouă au revenit în forță în cursul
celui de-al Doilea Război Mondial, pentru ca după
încheierea lui să domine viața internațională în
cadrul sistemului bipolar. Originea acestuia se
regăsește, însă, oarecum paradoxal, în anul de
grație 1917.
1917 - UNDERTHE SIGN
OF GEOPOLITICAL CHANGES
The study brings into discussion the main events occurred during the year of 1917 on the battlefields of
the First World War. The author underlines the fact that both fighting coalitions, Triple Alliance and Entente
Powers, faced strong internai contradictions. As regards the military operations, ample and heavy fighting
took place, the cost in human lives was astounding but no decisive result has been reached.
In 1917, two events of a major importance happened: the USA’s entry into the war (the 6"1 of April),
joining the Entente Powers, and breaking down of the revolutionary movement in Russia, ended with the
taking over of state power by the Bolsheviks. Under such circumstances and under the impact of Russia’s
decision to drop out of the war, the Eastern front dramatically collapsed.
14
■	Revista de istorie militară ■
■ 90 de ani de la bdtdliile de la Mdrdști,
Mdrdșești și Oitaz
STĂRI DE SPIRIT ÎN SOCIETATEA
ROMÂNEASCA ÎN VARA ANULUI 1917
CERASELA MOLDOVEANU
Dincolo de aprecierile și evaluările asupra
unora sau altora dintre sursele documentare pe
care le putem utiliza în dezvoltarea unui demers
istoriografie, asupra valorii și relevanței acestor
surse, este de netăgăduit faptul că, atunci când ne
propunem să analizăm și să înțelegem starea de
spirit, nivelul de trai, viața de zi cu zi a unei populații
circumscrise unui teritoriu dat, în contextul unui
conflict armat, sursele primare, precum docu-
mente oficiale, politice, diplomatice ori militare,
sunt insuficiente. Putem suplini această lipsă făcând
apel la resurse documentare, considerate îndeobște
subiective și cu o mai mică relevanță în discursul
istoriografie, precum literatura memorialistică ori
presa. în contextul factual evocat și dat fiind
subiectul enunțat, asemenea resurse pot fi, de
multe ori, și singurele pe care le avem la dispoziție.
Evaluarea stării de spirit a românilor într-un
moment atât de tensionat, cum a fost vara anului
1917, este un demers dificil, dată fiind complexitatea
evenimentelor și varietatea izvoarelor. Desigur,
dacă ne referim la societatea românească, putem
include într-o extensie și pe românii aflați sub
autoritatea Imperiului dualist Austro-Ungar sau cel
Țarist, dar această perspectivă excede aria studiului
de față.
în anii imediat următori conflagrației mondiale,
dar și ulterior, au fost publicate multe lucrări de
memorialistică, românești și străine, ale unor
personalități politice, culturale sau militare, martori
prezenți și activi ai evenimentelor. Sunt mărturii
interesante, cu valoare de document, care au sur-
prins prin culoarea și încărcătura emoțională a
epocii, prin pasiunea sentimentelor redate de
personajele implicate, acuratețea informațiilor fiind
în funcție și de interesul urmărit, de obiectivitatea
și, nu în ultimul rând, de talentul povestitorului. La
dispoziția noastră stau o varietate de mărturii
----■ Revista de istorie militară ■---------------
memorialistice. Aș aminti lucrările cele mai
cunoscute și mai apreciate de-a lungul vremii,
folosite drept izvoare de referință și de alți autori
preocupați de această perioadă istorică: memorii
ale oamenilor politici români: I. G. Duca, Alexandru
Marghiloman, Constantin Argetoianu, Alexandru
Averescu, Theodor Cancicov; ale celor străini:
contele de Saint-Aulaire, generalul Henri M.
Berthelot; militari: generalii Alexandru Dabija și
Radu R. Rosetti; oameni de cultură, de știință sau
artă: istoricul Virgil N. Drăghiceanu, istoricul de
artă, Alexandru Tzigara-Samurcaș, celebrul ziarist
Constantin Bacalbașa, ilustrul pictor Costin Pe-
trescu; prezențe feminine ale epocii: Sabina Canta-
cuzino, Pia Alimănișteanu; foste personalități din
administrație: Anibal Stoenescu, director în Pre-
fectura Poliției1 etc.
Lor li se adaugă mărturii ale unor oameni
simpli, civili și militari, ce au simțit nevoia de a
depune mărturie asupra evenimentelor acestor ani.
Descoperite în timp, ele constituie un al doilea val
de izvoare ce completează și nuanțează mărturiile
memorialistice mai sus enunțate. Un exemplu în
acest sens sunt caietele de front ale poetului Cassian
R. Munteanu, voluntar ardelean în armata română,
mort pe front la Mărășești în vara anului 19172.
La nivelul anului 1917, statul și societatea
românească se găseau într-un moment de cotitură.
Dezastrele ce au marcat campania anului 1916 și-au
pus amprenta asupra lor. După cum se cunoaște,
pe de-o parte, membrii casei regale, guvernul, parla-
mentul și mare parte a instituțiilor de stat și de
guvern (inclusiv Banca Națională și Casa de Con-
semnațiuni) s-au retras din noiembrie 1916 în
Moldova, zonă considerată mult mai sigură, în acel
moment, după stabilizarea frontului în Poarta
Focșanilor. în aceeași situație era și armata care,
în urma dezastrului de la Turtucaia și apoi prin
-----------------------------------------r^~i—
pierderea bătăliei de pe Neajlov (bătălia pentru
București) și-a retras resturile unităților rămase,
inclusiv noile contingente, în Moldova, în vederea
reconstituirii și refacerii acestora, de data aceasta
și cu prețiosul sprijin oferit de Misiunea Militară
Franceză.
De cealaltă parte, în sudul țării, inclusiv în
capitală, se contura tabloul unei Românii aflate
sub ocupația inamicului, cu toate vicisitudinile ce
decurgeau dintr-o astfel de situație. Din ordinul
premierului liberal Ion I. C. Brătianu, în București
au rămas o mare parte din membrii administrației
locale, dar și fruntași ai Partidului Conservator, cu
orientare germano-filă, precum P.P. Carp, Alexan-
dru Marghiloman, Titu Maiorescu, și liberali, care
din oportunism au preferat să se pună sub protecția
liderului conservator Al. Marghiloman. Referitor
la aceștia, renumitul ziarist C. Bacalbașa nota cu
dezamăgire în memoriile sale: „Atât de nemăr-
ginită este lașitatea unui mare număr de oameni,
încât foarte mulți liberali de frunte, și atâția alții
care au luptat pentru intrarea în război, reneagă
totul, au uitat totul, insultă pe fruntașii politici, și
liberali și conservatori, care au plecat la Iași, și se
duc de se umilesc în rugăciuni și protestațiuni la
picioarele d-lui Alexandru Marghiloman, șeful
partidului conservator filo-german”3. A rămas pe
loc și o parte a bucureștenilor, fiecare cu opțiunile
și interesele de moment, formată în special din
femei, bătrâni, meșteșugari, calfe, în general
oameni săraci din mahalele orașului. Lor li se
adăugau profitorii de pe urma războiului, cei pentru
care nu conta naționalitatea celor cu care făceau
afaceri ori condițiile în care își desfășurau activi-
tatea: moșieri, negustori, cămătari, proprietari de
localuri sau prăvălii. Completează această radio-
grafie a societății românești sub ocupație și artiști,
gazetari sau oameni de cultură, rămași în teritoriul
ocupat din varii motive, de la lipsa de alternativă,
până la oportunism sau dedicație oarbă.
Este știut că, în timp de război, presiunea mate-
rială și psihologică o resimt cel mai acut oamenii
simpli. Situația bucureștenilor, în general a celor
aflați sub ocupație în Oltenia, Muntenia și Dobro-
gea, nu a fost deloc ușoară. Pe lângă greutățile și
amărăciunea războiului, epidemiile de tifos exan-
tematic și febră tifoidă din iarna 1916/1917 au
contribuit la subminarea moralului și așa scăzut al
românilor. La intrarea lor în București, trupele
germane, austro-ungare, bulgare și otomane au
găsit o populație demoralizată, blazată, chiar dis-
—w—------------------------------------------------
perată, care trebuia să-și ducă existența zilnică și
să supraviețuiască în acele condiții vitrege. Con-
dițiile extrem de aspre impuse de modul de orga-
nizare a aparatului administrativ și militar al auto-
rităților germane, impresionant, de altfel, prin rapi-
ditatea și eficiența lui, precum și spolierea siste-
matică a populației prin rechizițiile forțate și abu-
zurile frecvente, executate în special de militarii
bulgari și germani, au apăsat și îngreunat mai mult
traiul acestora. A fost instaurată cenzura asupra
principalelor mijloace de informare sau de culturali-
zare a maselor, astfel că Bucureștiul a rămas doar
cu un singur organ de presă, „Gazeta Bucureș-
tiului”, controlat în totalitate de germani, în timp
ce, în teatrele și cinematografele bucureștene,
producțiile românești sau franțuzești, care rulaseră
cu succes până atunci, au fost treptat înlocuite cu
cele germane sau austriece. Până și cafenelele
celebre în epocă, confiscate, practic, de militarii
germani și bulgari, și-au schimbat, peste noapte,
denumirea. Universitatea, Academia Română, dar
și școli și licee, au fost închise pe termen nedeter-
minat, sau și-au schimbat destinația, folosind drept
spitale de campanie pentru răniții din rândul ocu-
panților care, de la începutul verii 1917, au început
să curgă tot mai mulți de pe front.
într-un articol publicat în Germania, Arthur
Kellerman, care vizitase Bucureștiul la începutul
verii anului 1917, face o frumoasă și obiectivă
decriere a contradicțiilor vizibile ce marcau atmos-
fera și starea de spirit a populației capitalei: „Văzuți
în fugă, Bucureștii fac impresia unei văduve
frumoase pe care o prinde bine o tristețe ușoară și
un zâmbet de resemnare. Viorile lăutarilor cântă
ca mai înainte, dinaintea cinematografelor e
gălăgie, doamnele cochetează în elegante rochii
de mătase și cu ochi frumoși; se ia masa la res-
taurante, sunt teatre, variete-uri, operete, parcuri
deschise... Dar toate astea înșală. Este zgomotoasă
doar suprafața pestriță a Bucureștilor. Dacă sunt
cocote care râd prin localurile de noapte, asta nu
înseamnă că în București nu există mii de mame și
soții care plâng... E o legendă că morții de la Argeș
ar fi fost uitați. Zgomotul și aparenta fără grijă a
Bucureștiului nu pot să înșele pe nimeni din acei
care privesc mai adânc4”.
Comunicatele și știrile românești privind evolu-
ția evenimentelor de pe frontul românesc sau cel
din apus ajungeau fie cu întârziere în capitala
ocupată, fie erau minuțios periate de filtrul cenzurii
germane, astfel că orice victorie a forțelor militare
-----------■ Revista de istorie militară ■---
din tabăra Antantei era prezentată lapidar sau,
adeseori, trecută sub tăcere. Cele mai multe
informații se obțineau, de obicei, pe cale orală, la
adăpostul birturilor și cafenelelor, al caselor
boierești, locuri de întâlnire al protipendadei
bucureștene sau din presa străină: ziare nemțești,
austriece și ungurești care au pătruns în Regat
odată cu trupele de ocupație („Pester Lloyd”, ș.a).
Acesta a fost și motivul pentru care ecoul luptelor
de la Mărăști, Mărășești și Oituz nu a avut impactul
scontat. Veștile despre victoriile românești au ajuns
cu întârziere sau trunchiate, opinia publică româ-
nească din teritoriile ocupate fiind lipsită de
perspectiva unei evaluări exacte și obiective a
situației. S-a ajuns astfel ca lipsa comunicatelor
sau trunchierea lor să fie interpretate ca o nouă
victorie a românilor, pe care nemții se străduiau s-o
ascundă. Cert este că, deși cu întârziere, oamenii
au aflat și au respirat ușurați, după o lungă perioadă
de încordare, în care își închipuiseră că și Moldova
avea să devină un teritoriu ocupat. Referitor la
această stare de lucruri, în memoriile sale, N. Dră-
ghiceanu povestește cum suna comunicatul
german legat de bătălia de la Mărăști din 11/24
iulie 1917: „în partea de sud a Carpaților, inamicul
a pătruns în Valea Șușiței, în liniile noastre. Un
atac dat cu repeziciune a fost oprit într-o pozițiune
îngustă, situată imediat spre apus”. „Astfel a fost
rezumată bătălia de la Mărăști în comunicatul
german, pe care bucureștenii l-au citit fie în
coloanele singurului ziar ce apărea în oraș, fie peste
drum de Carul cu Bere, unde erau afișate, de la o
vreme, ultimile știri de pe diversele fronturi. Lipsiți
pe moment de alte surse de informații, locuitorii
Capitalei, deși bănuiau că inamicul suferise o în-
frângere, nu și-au dat seama de proporțiile acesteia”.
Pe aceleași coordonate nefaste s-au situat și
arestările la care au fost supuși încă din primele
zile toți cei care erau bănuiți a fi împotriva ocu-
panților, sau care se arătaseră nemulțumiți față de
modul brutal de manifestare al acestora. Multe
personalități ale opiniei publice bucureștene,
oameni importanți sau chiar oameni de rând au
făcut cunoștință cu camerele de la Hotel Imperial,
unde au fost improvizate locurile de detenție. Pentru
că arestările au sporit, în urma denunțurilor ano-
nime, același C. Bacalbașa își amintea cu amără-
ciune cum, în acea perioadă, un căpitan german
de la poliția imperială îi mărturisea unui cunoscut
al său: „Ciudată țară e țara dumneavoastră! Nu e
CAPITALA
Sub ocupația dușmanului
1916-1918
EDITURA
H-Utlay & G*lafnt«anu
■	Constantin Bacalbașa ne-a lăsat
mărturii impresionante din vremea
ocupației germane asupra Bucureștilor
zi în care să nu primim 20-30 de delațiuni în contra
a tot felul de persoane. Asta în Germania ar fi cu
neputință”5. Nu știm cât adevăr conțin vorbele mili-
tarului german, dar este cunoscut faptul că obi-
ceiurile acelei perioade, firește, păstrând pro-
porțiile, se vor reedita în timpul anilor ’50, de tristă
amintire. în această atmosferă, tensionată și
sumbră, viața își urma cursul, și așa cum se întâmplă
de obicei în situații limită, de criză, compromisurile
nu au lipsit. Indiferent de treptele ierarhiei sociale
sau politice pe care se aflau, cei care au fost slabi și
au cedat, cei oportuniști sau cei disperați au pre-
ferat, în acest joc al supraviețuirii, să colaboreze cu
inamicul. Sunt de notorietate întrunirile dintre
fruntașii conservatori și discuțiile purtate de aceștia
cu membri influenți ai autorităților de ocupație, în
care colportau tot felul de planuri în care scenariul
era înlăturarea dinastiei regale, modificarea Cons-
tituției și alegerea unui alt guvern care să încheie
pacea cu Puterile Centrale, toate concepute ca o
lovitură de stat, rapidă, „spre binele țării”. După
cum se știe, cel mai fervent susținător al detronării
regelui și instalării pe tronul României al unui fiu al
kaiserului era chiar fostul lider conservator P. P.
Carp, care nu a găsit însă aderenți la fel de înfocați
printre ceilalți fruntași ai partidului. Conform
■ Revista de istorie militară ■
aprecierilor făcute de contemporanii săi, P. P. Carp
era un bun român, o persoană demnă, cu caracter
și verticalitate morală deosebită, dar un germanofil
convins. El a rămas statornic acestei orientări de
la începutul carierei sale politice, fiind convins că
primejdia mare pentru România venea dinspre
Rusia. Rapturile teritoriale suferite de România, în
favoarea Rusiei țariste, au determinat și consolidat
în timp această credință a sa, el fiind în același
timp și un mare admirator al tehnicii și strategiei
de luptă germane. Prin alianța cu Germania, el
spera la o reîntoarcere a Basarabiei la România,
fapt care s-a și realizat în 1918, printr-o conjunctură
istorică favorabilă României. El a rămas, deși din
rațiuni bine intenționate, închistat în planurile și
ideile sale „conservatoare”, până la capăt.
O altă categorie a populației care a acceptat
colaborarea cu dușmanul, pe de-o parte, obligată
de natura serviciului, pe de alta, complăcându-se
cu bună știință, au fost funcționarii publici din
administrația locală. Pe fondul unor lipsuri generale,
corupția și specula, fraudele, în special cele econo-
mice erau întreținute de aceștia, în strânsă legătură
cu cei din Administrația militară germană. La mai
mulți autori ai epocii apare menționată o mare
fraudă cu făina destinată fabricării pâinii pentru
populația orașului, în care ar fi fost implicat însuși
primarul Bucureștiului din acea vreme, colonelul
V. Verzea, silit să demisioneze în urma scandalului.
Chiar și Marghiloman, în notele sale, amintește
despre această afacere veroasă în care au fost
implicați ofițeri germani, câțiva proprietari de mori
din București și unii funcționari ai Primăriei.
Aceștia, în loc să livreze întreaga cantitate de făină
integrală rezultată din grâul primit, au fabricat în
mod clandestin griș și făină albă, pe care le-au
vândut apoi la bursa neagră, în timp ce brutăriilor
le-au fost livrate doar reziduurile6.
Nici în Moldova lucrurile nu stăteau prea bine.
Pe lângă localnici, exodul de populație, provenită
din zonele ocupate și încartiruirea contingentelor
de militari români au creat o aglomerație fără pre-
cedent în orașe, în special în Iași, devenit capitala
provizorie a României. Ieșenii, așa cum spune
Constantin Argetoianu, nu i-au primit prea bine pe
bucureștenii veniți în număr atât de mare. Cum
era de așteptat, chiar și în aceste condiții vitrege,
cea mai mare parte a clasei politice și militare româ-
nești, reprezentanții străini ai ambasadelor sau cei
militari, precum și persoanele înstărite și-au găsit
locuințe la nivelul rangului și pretențiilor pe care
—UE]------------------------------------------
le aveau. Odată instalați, aceștia și-au reluat modul
de viață anterior, cu întruniri și lungi dezbateri
politice, derulări de afaceri, mai mult sau mai puțin
licite, vizite de curtoazie între doamnele din înalta
societate, distracții de tot felul. Prin comparație,
trebuie să amintim de devotamentul și abnegația
cu care erau îngrijiți bolnavii, de către doamne sau
domnișoare, membre ale unor familii de vază,
transformate în infirmiere, de felul cum însuși regii
României au îmbărbătat și au oferit alinare celor
mulți, aflați în suferință. Edificator este modul cum
descrie Radu R. Rosetti, în mărturisirile sale din
timpul războiului, aceste vizite la căpătâiul bolna-
vilor, chiar după bătălia de la Mărășești: „Era o
mare deosebire între felul cum se petreceau vizitele
Reginei și cele ale Regelui în spital. Regina era
regină și în vizitele acestea. Ea mergea de la pat la
pat, împărțea sau făcea să se împartă deopotrivă
daruri și schimba cam un număr egal de cuvinte cu
fiecare bolnav, toate acestea cu multă bunătate,
dar ca îndeplinire a unei datorii. Regele, în vizitele
sale, nu mai era rege, ci era un om și un om foarte
înțelegător. De aceea și din pricina timidității sale,
El nu prea știa ce să spună fiecărui rănit, dar inima-i
și finețea lui naturală îi făceau să simtă pe oamenii
simpli, neprefăcuți, buni și înțelegători și atunci
urma o lungă convorbire între țăranul-ostaș și omul
înțelegător ce purta atât de simplu și atât de demn
coroana regală, convorbiri asemănătoare acelor
ce-mi închipui că avea Ștefan cel Mare spre sfâr-
șitul domniei sale cu apărătorii gliei moldove-
nești...”7 Din păcate, marea masă a populației
moldovene, cât și a celor care și-au căutat un adă-
post vremelnic, fugind din calea ocupanților, s-a
lovit zilnic de precaritatea situației economice,
generată de război. Lipsa locuințelor, a alimentelor
de bază, specula, tifosul exantematic reprezentau
cele mai grele provocări pe care populația trebuia
să le înfrunte. întreaga speranță se îndrepta spre
armată, care se afla în plin proces de refacere și
reorganizare, o armată care să continue lupta până
la victoria finală. Pentru motivarea soldaților, în
mare majoritate țărani, și pentru a preîntâmpina
orice mișcări de revoltă, asemănătoare celor din
armata rusă, camerele legiuitoare ale Parlamentului
au votat, la 12/25 iunie 1917, legea pentru modi-
ficarea Constituției în vederea unei viitoare refor-
me agrare și a introducerii votului universal. Acesta
a fost un factor catalizator al victoriilor ulterioare
de pe front, luptele de la Mărăști, Mărășești și Oituz
fiind susținute și câștigate de o armată română
------------■ Revista de istorie militară ■---------
înnoită, refăcută, dotată și pregătită la standardele
apusene și cu un moral mult mai ridicat.
Dacă ar fi să analizăm în paralel cele două
situații, cea a populației ocupate din zonele de sud
ale țării și din capitală și cea din zonele Moldovei,
constatăm două stări de spirit întrucâtva asemănă-
toare, dar și distincte, în același timp. Putem vorbi
chiar de două Românii atât de asemănătoare și
totuși diferite. Asemănătoare prin natura vicisitu-
dinilor înfruntate, generate de starea de război,
foamete, lipsuri, epidemii, dar distincte prin drama-
tismul și specificul situației. Pe de-o parte, zona de
sud a țării, un teritoriu aflat sub ocupație, la bunul
plac al inamicului, cu o populație sufocată de
cenzură, frustrată și umilită, obligată să supravie-
țuiască într-un regim dur de ocupație. De cealaltă
parte, în Moldova, locuitorii care au trăit momente
tensionate determinate de revoluția rusească din
februarie 1917, de incertitudinea confruntărilor
care aveau loc atât de aproape de ei. Victoriile de
pe front, dar și anunțarea reformelor au refăcut
starea morală a clasei politice și a opiniei publice
românești. Dezintegrarea armatei ruse a produs,
de asemenea, multă îngrijorare și temeri pentru
viitor, dar, în final, nu a anihilat spiritul unui popor
liber, nutrind speranța unui nou început, mândru și
încrezător în armata țârii, pe care, în mod deschis,
a putut s-o susțină moral și material până la capăt.
1	Cf. I.G. Duca, Memorii, voi. III-IV, ediție și indice
de Stelian Neagoe, București, 1994; Alexandru
Marghiloman, Note politice, 1897-1924, voi. II, București,
1927; Constantin Argetoianu, Pentru cei de mâine. Amintiri
din vremea celor de ieri, voi. II-III, București, 1993; Alexan-
dru Averescu, Notițe zilnice din război, voi. II - 1916-1919,
ed. îngrijită, studiu introductiv și note, Eftimie Ardeleanu,
București, 1992; Theodor V. Cancicov, Impresiuni și păreri
personale din timpul războiului României. Jurnal zilnic,
august 1916-dec.l918, voi. II, București, 1921; Contele de
Saint-Aulaire, Confession d’un vieux diplomate, Paris, 1953;
Gl. Henri M. Berthelot (despre), General H. Berthelot
and Romania. Memoires et correspondance 1916-1919, ed-
ited with a biographical introduction by Glenn E. Torrey,
New York, 1987; Gl. Alexandru Dabija, Armata română în
războiul mondial, 1916-1918, voi. 2-3, București, 1937; Gl.
Radu R. Rosetti, Mărturisiri. 1914-1919, ediție îngrijită, studiu
introductiv, note de Maria Georgescu, București, 1997; Virgil
N. Drăghiceanu, 707 zile sub cultura pumnului german,
București, 1920; Alexandru Tzigara-Samurcaș, Mărturisiri
silite, București, 1920; Constantin Bacalbașa, Capitala sub
ocupația dușmanului, 1916-1918; Brăila, 1921; Costin Pe-
trescu, Jurnal de război. 1916-1918, text comunicat de arh.
Radu Costin Petrescu și îngrijit de Octavian Ungureanu, în
„Revista de Istorie Militară”, nr. 3 (20)/1993, p. 8-10, 36;
nr. 1-2 (23-24)/1994, p. 11-15 și nr. 3 (25), 1994, p. 2-6;
Sabina Cantacuzino, Din viața familiei Ion C. Brătianu.
Războiul 1914-1919, București, 1937; Pia Alimănișteanu,
însemnări din timpul ocupației germane, București, 1929;
Anibal Stoenescu, director în Prefectura Poliției Capitalei,
Din vremea ocupației, București, 1927.
2	Vezi Cassian Munteanu, Bătălia de la Mărăști. Zilele
de glorie ale Armatei 1 române, 24 iulie-10 august 1917,
București, 1919.
3	Constantin Bacalbașa, op.cit.
4	Arthur Kellerman, articolul In dem besetzen Bukarest,
în „Bukarester Tageblatt”, 1917, apud C. Kirițescu, Războiul
pentru întregirea României, voi. III, p. 172.
5	Constantin Bacalbașa, op.cit.
6	Alexandru Marghiloman, op.cit., voi. 3, p. 12-13.
7	Gl. Radu R. Rosetti, op.cit., p. 223.
MIND FRAMES WITHIN ROMANIAN
SOCIETY DURING SUMMER 1917
Under the circumstaces of war, memorialistic literature represents a very important historical source,
pointing out the population frame of mind, the feelings, desires and expectations of the whole society.
The summer of 1917, found out Romania divided from political and instituțional point of view. The
population from Southern part of the country seized by the enemy, was forced to tolerate, both the
brutality of the german invaders and the material lacks, generated by war.
In spițe the straitened circumstances, in the north and noth-west part of the country where the army,
the romanian state institutions, including the government and royal family withdrawn, the population frame
of mind identified with the general efforts of supporting the army, in order to save the Romanian nation.
----■ Revista de istorie militară ■-------------------------------------------------------1 19 |---
RELAȚII INTERNAȚIONALE
ALIANȚELE - ÎNTRE TEORIA $1 PRACTICA
RELAȚIILOR INTERNAȚIONALE
ȘERBAN F. CIOCULESCU
Realiștii și neorealiștii văd lumea internațională
ca pe un loc periculos, indiferent că „răul” își are
originile în natura umană sau în efectele involun-
tare ale structurii (sistemul internațional) asupra
agenților (statelor). Dacă existența stării de anar-
hie este mai presus de orice bănuială, iar statele
sunt preocupate de supraviețuire, în primul rând,
concluzia logică este aceea că cel mai puternic va
avea șanse sporite să își îndeplinească obiectivul
primordial. Iar de securitatea maximă se va bucura
doar cel mai puternic actor al sistemului, acesta
fiind o afirmație-cheie a realismului „ofensiv”. Un
actor statal rațional, precum cel postulat de modelul
(neo)realist, își va purta singur de grijă (waltzianul
self-help), dar sunt situații în care va trebui să își
unească forțele cu cele ale altor actori, spre a-și
îndeplini obiectivul existențial. „Echilibrul intern”
{internai balancing) al unui potențial hegemon se
realizează prin creșterea economică, dezvoltarea
industrială, avansul tehnologic, creștere demo-
grafică etc. în schimb, „echilibrarea externă” (ex-
ternai balancing) se realizează prin alianțe și alte
forme de aliniere.
Definiție
Putem defini o alianță ca fiind „promisiunea de
asistență reciprocă militară între două sau mai
multe state suverane”1. Definiția este una foarte
sintetică, omisivă, de aceea trebuie aduse precizări
suplimentare. Mai cuprinzător, este un acord for-
mal sau informai ce prevede cooperarea în
domeniul securității (apărării), între două sau mai
multe state. Se poate face o distincție între simpla
aliniere și alianță. Alinierea este informală, tacită,
obligația de a acorda sprijin a partenerului este
una morală și/sau strategică. Alianța presupune
un tratat, un acord oficial, cu efecte juridice. De-
sigur există și alianțe secrete, precum acordul
semnat de România cu Puterile Centrale în 1883,
----[20~|---------------------------------------
necunoscut mult timp opiniei publice din țară.
Coordonatele ce trebuie reținute în delimitarea
câmpului semantic al conceptului de alianță sunt
următoarele:
1.	state suverane, independente;
2.	stare de anarhie sistemică (lipsa unui guvern
mondial);
3.	primordialitatea securității militare față de
celelalte niveluri ale securității (societală, culturală,
economică, de mediu etc.);
4.	conștientizarea necesității menținerii echili-
brului puterii sau, din contră, a avantajelor pertur-
bării acestuia;
5.	conștientizarea de către state a imposibilității
de a realiza singure obiectivele asociate interesului
național;
6.	existența unei amenințări comune pentru
cel puțin două state;
Alte coordonate, de data asta facultative, sunt:
7.	existența unor interese economice comple-
mentare, starea de interdependență economică,
investiții încrucișate etc.
8.	existența unor afinități cultural-ideologice, a
unor influențe politice încrucișate.
Alianțele au un aspect politico-militar ce le
scoate în evidență, iar scopul lor este unul emina-
mente rațional și egoist - asigurarea securității
proprii ca parte a unui bun colectiv. Te aliezi „con-
tra cuiva” și „alături de cineva”, dar dominante
sunt ostilitatea/teama față de alt actor (sau un grup
de actori statali)2. Acest lucru se poate realiza fie
printr-un tratat clasic de alianță, fie printr-un
acord de securitate (apărare) colectivă. Diferența
constă în faptul că tratatul de alianță presupune
existența unui inamic (rival) comun, bine iden-
tificat (în unele cazuri se specifică clar contra cui
este valabil acordul), pe când securitatea colectivă
se referă la potențiali adversari și presupune
solidaritatea de grup contra tuturor amenințărilor
militare venite din partea unor terți. Alianțele pot
------------■ Revista de istorie militară ■------
fi și „ofensive” (între state revizioniste care vor să
răstoarne stătu quo-ul), ceea ce nu este cazul
tratatelor de securitate colectivă.
Echilibrul puterii versus tranziția puterii
Teoria echilibrului puterii afirmă că paritatea
de putere între alianțe rivale este un factor al
asigurării păcii, prin mecanismul descurajării.
Invers, apariția unui decalaj de putere între acestea
va încuraja tabăra mai puternică, în cazul în care
este revizionistă, să încerce să răstoarne statu-quo-
ul în favoarea sa. Așadar, alianțele trebuie înțelese
în contextul poziționării actorilor statali față de
stătu quo. Se vor produce alinieri între revizioniști,
contra puterilor dominante satisfăcute, sau între
acestea contra revizioniștilor. Ceva mai rar, au
existat și cazuri de aliere a unui actor revizionist
cu cei care apărau ordinea existentă, dar în con-
textul existenței unui alt actor revizionist care
constituia o amenințare directă la adresa tuturor.
Cel mai bun exemplu este cel al URSS care, după
ce a fost atacată în 1941 de Germania nazistă, s-a
alăturat Franței, Marii Britanii și ulterior SUA, deși
statul sovietic era de fapt un imperiu nesatisfăcut
cu „ordinea” de la Versailles. în acest caz, a func-
ționat mecanismul descris de neorealistul S. Walt
drept „echilibrul amenințării”3, URSS aliindu-se cu
Occidentul contra principalei amenințări -
Germania. în acest sens, declarațiile lui Churchill
și Roosevelt privind necesitatea de a te alia cu răul
cel mai mic contra celui mai mare sunt edificatoare
în ceea ce privește lipsa lor de iluzii referitor la
faptul că URSS ar fi un stat cu adevărat devotat
stătu quo-ului...4.
Un alt exemplu este ilustrativ pentru existența
dilemelor referitoare la alianțele posibile și cele
dezirabile. Italia, la începutul Primului Război
Mondial, se găsea de facto în tabăra Puterilor
Centrale și cu siguranță era un actor revizionist,
dorind modificări teritoriale în relația cu Franța și
Austro-Ungaria. Fiind contra statu-quo-ului, logic
ar fi fost să păstreze alianța cu Berlinul și Viena,
deoarece germanii reprezentau cel mai puternic
stat continental. însă era clar că Italia nu va obține
câștig de cauză, atât față de Franța, cât și față de
Austro-Ungaria, concomitent. Finalmente, a ales
tabăra Antantei, considerând că șansele de victorie
sunt mai mari, iar teritoriile ce îi vor reveni au
valoare strategică, economică și sentimentală
superioară. Comportamentul Italiei poate fi descris
cel mai bine prin termenul de oportunism și mini-
----■ Revista de istorie militară ■---------------
mizarea riscurilor - a preferat să se alieze cu cei
care aveau o probabilitate sporită de succes. De
altfel, numeroși actori revizioniști se aflau în cadrul
Antantei, deși ulterior Germania a fost adesea
acuzată că a purtat preponderent vina războiului:
Italia; Franța, care revendica Alsacia și Lorena;
Rusia cu gândul mereu la Strâmtori și Ia Balcani;
România, preocupată de soarta conaționalilor din
Imperiul Austro-Ungar, își dorea alipirea Transil-
vaniei și a Banatului.
Pe de altă parte, teoria „tranziției puterii”5
postulează un risc sporit de război „hegemonie”
atunci când puterea coaliției revizioniste ajunge
aproape de nivelul parității cu tabăra ce apără stătu
quouf. Toate aceste teorii se află în cadrul filonului
neorealist, ele presupun existența unor actori statali
raționali, egoiști, dornici să își maximizeze puterea
și securitatea. Real-Politik-u\ moștenit din epoca
lui Bismarck și transformat în „știință” de realiști,
afirmă că alianțele nu implică nici prietenie, nici
sentimente, ci pur interes. Ele sunt conjuncturale
și trecătoare, ba chiar reversibile: aliatul de astăzi
poate deveni mâine inamic. Este cazul organizației
conduse de Bin Laden, Al Qaeda, care în timpul
războiului afgano-sovietic a beneficiat de sprijin
logistic american pentru a deveni ulterior un inamic
global teribil pentru SUA7. De aceea va exista
cooperare în cadrul alianțelor doar atât cât este
necesar pentru realizarea scopului comun. Nimeni
nu dorește să investească foarte mult într-un aliat
ce-i poate deveni rival/inamic curând, așadar realis-
mul afirmă că statele au dificultăți în a coopera
deoarece sunt interesate mai ales de distribuția
câștigurilor „relative” (unul în raport cu celelalte)
decât de a celor „absolute”. Alianțele sunt rareori
simetrice, adică stabilite între parteneri egali ca
rang de putere și cu resurse mobilizabile identice.
Cel mai adesea, e vorba de alianțe asimetrice, în
care unul este mai puternic, iar ceilalți mai slabi,
în timpul Războiului Rece, SUA constituiau
principalul pol de putere din cadrul NATO, iar în
caz de război, acesta ar fi avut loc probabil în
Europa (cel puțin în anii ’50), fapt ce ar fi necesitat
un efort deosebit cerut americanilor. Așadar, aliații
se tem în genere să nu li se ceară o contribuție
prea mare la efortul comun și să nu vadă unii aliați
transformându-se în inamici, așa cum a constatat
Germania în anii Marelui Război din 1914-1918:
părăsită de Italia și România, nevoită să susțină
militar și economic o Austro-Ungarie prea slabă în
fața Rusiei și chiar a Serbiei.
---------------------------------EE—
Tendințe economice, psihologice, sociale
și istorice
Pe lângă teama, să spunem firească, de a nu
ajuta în mod involuntar la apariția unui inamic,
statele tind să își reducă nivelul de cooperare în
cadrul alianțelor și din alte motive de natură
economică, politică sau psihologică. Ele nu vor să
împovăreze propria economie prin fonduri date
altor state, nu vor să ajute un alt stat să obțină o
poziție dominantă în sistem și de asemenea experi-
mentează ceea ce Mancur Olson a denumit „para-
doxul acțiunii colective”8 - tendința de a „trișa”, de
a se comporta ca un free rfderîntr-o asociere, spre
a beneficia de rezultatul final (un bun public,
colectiv), dar fără a plăti prețul necesar9. Lucrul în
echipă cu alți actori aduce accederea la un bun
colectiv dorit, dar rezultatul îi avantajează și pe
ceilalți. De aceea, actorii mici vor tinde să con-
tribuie cu prea puțin (cotă suboptimală) la efortul
general. Cu cât sunt mai mulți actori, părțile de
beneficiu vor fi mai mici și tendința de a trișa este
mai mare. Așadar, trebuie să ne așteptăm, de regulă,
la o asimetrie în contribuțiile membrilor unei alianțe
la securitatea comună. „Când - așa cum se întâmplă
în orice organizație cu un număr limitat de state-
națiuni - numărul de membri ai organizației e
relativ mic, membrii individuali pot avea un
stimulent să facă sacrificii semnificative spre a
obține acel bun colectiv, dar vor tinde să ofere doar
cote suboptimale din acest produs. Va exista, de
asemenea, o tendință a membrilor mari - aceia
care acordă o valoare mai mare bunului public - de
a suporta o parte disproporționată din povară...”10.
Securitatea internațională/regională este un
bun colectiv, deoarece de el vor beneficia probabil
și non-plătitorii, iar membrii organizației (alianței,
în cazul de față) vor avea acces la el, fără costuri
marginale semnificative. Un bun exemplu este cel
al Elveției, stat situat între state membre NATO
(cu excepția Austriei) și UE, care este apărat im-
plicit de agresiuni externe prin faptul că rachetele,
avioanele sau trupele agresorului ar trebui să
străbată spațiul aerian sau terestru al țărilor aliate
vecine.
Ex nihilo, nihil. Statele ce se decid să intre
într-o alianță vin cu o zestre istorică proprie, cu
interese naționale specifice, cu sensibilități interne
clare față de anumite aspecte de politică interna-
țională. Ele nu pot renunța la aceste obiective
naționale doar spre a face pe placul aliaților. Cu
toate acestea sunt și cazuri în care un stat sacrifică
----[22~|-----------------------------------------
interese tradiționale spre a atrage și a menține un
aliat în momente foarte dificile.
Atunci când țările arabe au atacat Israelul în
1948 spre a-1 distruge și a recupera teritoriile
Palestinei istorice, pe care arabii le considerau ale
lor, Egiptul, Siria, Transiordania și celelalte țări
arabe aveau deja disensiuni privind împărțirea
teritoriilor ce urmau a fi luate Israelului - Trans-
iordania ar fi dorit să obțină partea de Est, dar
Egiptul și Siria nu puteau accepta acest plan. De
aceea, alianța a fost șubrezită de aceste disensiuni
încă de la început.
Un alt exemplu se referă la două state comu-
niste, China și Vietnam. Deși Beijingul ajutase
Hanoiul în războiul contra SUA, după victoria
forțelor comuniste și retragerea americanilor,
vietnamezii au invadat Cambodgia, procedând la
schimbarea liderului Pol Pot. China a trimis în 1979
un corp expediționar în Vietnam, demonstrându-și
ostilitatea față de fostul aliat pe care a vrut să-l
pedepsească pentru atacarea Cambodgiei și răstur-
narea Khmerilor Roșii de la putere.
Exemplul invers este cel al Marii Britanii care,
în anii Primului Război Mondial (1915), a acceptat
ca Rusia să obțină Strâmtorile în caz de victorie a
Antantei contra Puterilor Centrale, deși politica
externă britanică din a doua parte a secolului al
XlX-lea a urmărit exact blocarea accesului Rusiei
în Mediterana și la Oceanul Indian, de teamă că
Rusia va atenta la India, „perla coroanei”. Londra
a făcut un mare sacrificiu11 deoarece a realizat că
Rusia avea nevoie de o motivație puternică spre a
rezista tăvălugului infanteriei germane, știut fiind
faptul că britanicii nu au putut deplasa pe frontul
de Vest și pe cel de la Salonic suficiente trupe teres-
tre spre a provoca înfrângeri decisive germanilor
și aliaților acestora. într-un mediu anarhic, statele
se tem adesea că lipsa de sprijin pentru un aliat l-ar
putea determina pe acesta să se retragă în
neutralitate sau chiar să aleagă tabăra inamică.
Statele au niveluri diferite de putere și interese
specifice, adesea ireductibile. Așadar, este puțin
probabil ca o alianță să fie însumarea exactă a
capacităților de putere (materială și spirituală) ale
membrilor săi. Fiecare stat va contribui doar cu o
parte din potențialul său de putere, doar în cazuri
extreme ajungându-se la angajare totală. De
exemplu, mobilizarea SUA în Primul Război
Mondial a implicat participarea cu o fracțiune din
potențialul uman și material, mai mică decât a
Franței, Marii Britanii sau a Rusiei.
------------■ Revista de istorie militară ■-------
De asemenea, în cazuri foarte critice, când
continuarea politicii de alianță pune în pericol
existența unui stat, acesta poate considera „rațio-
nal” să negocieze abandonarea acelei alianțe. Este
cazul Austro-Ungariei, care în ultimii ani ai Primului
Război Mondial a luat în calcul în mod repetat
ruperea alianței cu Germania.
Așadar, un actor rațional care decide să se alieze
cu altul (alții) trebuie să-și pună câteva întrebări
fundamentale. Cât de mare este beneficiul alianței
față de costurile politico-militare și economice? Ce
șanse de succes există? Cât de sigur poate fi de
seriozitatea și valoarea celorlalți - „dacă eu decid
să balansez contra unui potențial hegemon, oare și
aliații mei mi se vor alătura”? Până în ce punct
este rațional să se mențină alianța și ce indicii
există atunci când este necesar să fie abandonată?
Ce riscuri își asumă statul care părăsește o alianță?
Teoretic, o alianță durează doar atât timp cât
este necesar spre a își îndeplini scopul, după care
este sortită dispariției. Alianța statelor stătu quo
va exista câtă vreme coaliția revizioniștilor va fi
puternică. Odată cu înfrângerea militară a acesteia
sau cu destrămarea ei din motive accidentale, aliații
satisfăcuți vor reduce la minim implicarea în alianță
sau chiar vor căuta parteneriate mai flexibile și
mai puțin angajante. Așa s-a întâmplat după Primul
Război Mondial cu Franța și Marea Britanie. în loc
să continue alianța, așa cum ar fi vrut Parisul, și să
existe garanții reciproce de securitate față de
Germania, Londra a acceptat doar un parteneriat
strategic fără obligații substanțiale, fapt ce a sporit
tendința francezilor de a se purta dur cu Germania,
chiar de a încuraja secesiunea unor regiuni
aparținând acesteia.
Invers, actorii revizioniști, dacă obțin victoria,
nu mai au motive să prelungească alianța. Joseph
Nye sintetizează motivele destrămării alianțelor:
„Alianțele se prăbușesc din tot atâtea motive din
câte se formează, însă în general statele încetează
să fie aliate atunci când ajung să se vadă ca lipsite
de importanță ori se percep reciproc ca amenințare
pentru securitatea lor”12. Așadar, foștii aliați vor fi
percepuți fie ca neutri, fie ca adversari. Când un
stat devine prea puternic, foștii lui aliați ajung să îl
perceapă ca pe un inamic și vor căuta să formeze o
altă alianță care să îl contrabalanseze. Desigur,
afirmația de mai sus trebuie nuanțată corespun-
zător. Un exemplu demonstrează dificultatea de a
anticipa comportamentul statelor. După al Doilea
----■ Revista de istorie militară ■----------------
Război Mondial, SUA deveniseră principala putere
militară (mai ales navală și aeriană, având o vreme
și monopolul armei atomice) și economică a lumii,
așadar ar fi fost de așteptat ca Franța și Marea
Britanie, foștii aliați, să le vadă ca pe un pericol și
să caute o alianță cu a doua superputere - URSS.
De fapt, s-a întâmplat invers, vest-europenii au
practicat un bandwagoning (alăturare la cel mai
puternic) clar față de SUA și au participat la
strategia de contafnment(stăvilire) față de URSS.
De ce? în literatura de specialitate se arată că a
funcționat mecanismul waltian al „echilibrului
amenințării”: Parisul și Londra se temeau de URSS,
din pricina ideologiei comuniste, a proximității
geografice (trupele sovietice se aflau în inima
Germaniei), așadar au preferat ca aliat SUA, cu
regim politic similar (democrație liberală) și con-
siderate un partener firesc.
Așadar, alianțele sunt făcute fie spre a îl
contrabalansa pe cel mai puternic, fie pe cel mai
amenințător. Uneori, mai ales în sisteme multi-
polare, există din partea unor state incertitudini
în ce privește statul care se constituie în principala
amenințare. Cu alte cuvinte nu este întotdeauna
clar cine trebuie contra-balansat13.
Martin Wight își pune problema alianțelor natu-
rale bazate pe interese convergente pe termen
lung, solidaritate doctrinară, în cazul unui pericol
comun de lungă durată. Pesimist, afirmă că „un
grup de mici puteri nu poate avea o politică comună
față de marile puteri”14. Avea dreptate prin aceea
că impulsul pentru crearea unei alianțe solide vine
cel mai adesea de la marile puteri exterioare
regiunii respective. Iar micile puteri au adesea
conflicte și neînțelegeri pe care nu le pot depăși
singure.
Se pune și problema influenței tipului de regim
politic (și al ideologiei oficiale) asupra alianțelor.
John L. Gaddis demonstrează că succesul SUA în
Războiul Rece s-a datorat și faptului că, formând o
alianță de state democratice (NATO), bazată pe
consens, valori și principii asemănătoare, au avut
un avantaj structural față de URSS care crease
Pactul de la Varșovia mai mult prin coerciție.
Americanii s-au bazat pe consens (și au tolerat
unele „devieri”, cum a fost cazul Franței genera-
lului De Gaulle, care a părăsit structurile militare
ale NATO și a denunțat hegemonia nucleară și
economică a SUA), pe când sovieticii au controlat
coaliția comunistă prin forță și amenințare (cazul
-----------------------------------------1~23~|--
Revoluției ungare din 1956 și al celei din
Cehoslovacia anului 1968)15.
Comportament rațional versus deviații
Pe de altă parte, alianțele au o viață a lor: se
nasc, se dezvoltă apoi dispar. Faptul că NATO și-a
continuat activitatea și după Războiul Rece, când
a dispărut adversarul comun, a fost interpretat de
Cristopher Layne16 și Kenneth Waltz ca rezultat al
dorinței SUA, unica superputere, de a menține
această alianță care servește intereselor naționale
americane. Alți autori, adepți ai metodelor socio-
logiei organizațiilor au explicat persistența NATO
prin existența unei birocrații politico-militare ce
tinde să se perpetueze și să își găsească noi
atribuțiuni. Din punctul de vedere al României și al
altor state membre ale NATO, calitatea de aliat nu
aduce doar securitate militară efectivă, ci și
prestigiu, sprijin pentru democratizare și stabilitate
internă, avantaje economice etc.
La nivel micro-politic, schimbarea liderilor unui
stat poate determina un alt stat să rupă o alianță
sau un parteneriat strategic cu primul, dacă noii
lideri sunt ostili conducerii celuilalt stat. Un bun
exemplu este cel al căderii regimului monarhic din
Iran. Șahul Mohamad Reza Pahlavi fusese un
partener strategic al SUA, iar ayatolahul Khomeini,
care l-a alungat de la putere, a privit Washington-ul
ca pe un dușman, acționând în consecință. După
ce naționaliștii chinezi conduși de Chan Kai Shek
au pierdut puterea în China continentală, în 1949,
ca urmare a războiului civil câștigat de comuniști,
alianța dintre SUA și China s-a rupt, iar comuniștii
chinezi și-au clamat deschis ostilitatea față de
America.
Uneori, alianțele sunt flexibile, se desfac și se
refac ușor, cum a fost cazul cu cele făurite sub
egida cancelarului german Bismarck, alteori sunt
rigide și beligene, exemplul tipic fiind Europa în
anii premergători Primului Război Mondial.
Teoretic, când există o omogenitate cultural-poli-
tică între state (valori comune, regimuri politice
similare), alianțele sunt mai flexibile; din contra,
când există o polarizare ideologică, ele sunt rigide,
iar rivalitatea îmbracă forma jocului de sumă nulă,
deoarece aceste state nu își recunosc legitimitatea
și suveranitatea, așadar constituie amenințări
existențiale unul pentru celălalt.
Tipologia comportamentului actorilor statali
aflați în alianță cuprinde următoarele scenarii:
alianță contra celui mai puternic din întregul sistem
----[24]---------------------------------------
sau din coaliția dominantă (balancing la nivelul
sistemic)17, alianță contra celui mai amenințător
(balancing la nivelul unui „complex regional de
securitate” - Buzan), statele se aliază cu cel mai
puternic sau cu cel mai amenințător spre a fi ferite
de o agresiune (alianța unor state acționează ca
factor de descurajare asupra potențialilor inamici,
dacă există credibilitate) sau a profita de hegemonia
primului (bandwagoning), statele se aliază cu altele
care au ideologii/sisteme de valori similare (ex.
alianța statelor comuniste contra lumii capitaliste
sau alianța pe criterii civilizaționale conform mo-
delului geopolitic al lui Huntington), statele se aliază
cu cele care le susțin financiar sau cu cele care le
„penetrează” sistemul politic intern.
Fiecare dintre aceste comportamente poate fi
văzut ca rațional și egoist, dar ele exprimă contexte
diferite ale securității și puterii actorilor (la nivelul
realului și al percepției)18. Dacă balancing-u\ este
strategia predilectă a actorilor puternici, care știu
că pot contracara hegemonul potențial sau real,
bandwagoning-ul pare mai degrabă strategia celui
slab, care știe că dacă ar rezista s-ar expune
agresiunii, iar dacă s-ar alătura unei alianțe în
același scop defensiv, rangul său de putere ar fi
prea mic ca să încline balanța spre acea coaliție.
De aceea fie va alege neutralitatea (soluție adesea
riscantă, după cum a constatat pe propria piele
Belgia în 1914), fie va prefera să se ofere „pe tavă”
celui puternic și/sau amenințător, sperând să scape
tendințelor agresive ale acestuia. Desigur, nu are
nicio garanție că lucrurile vor sta astfel. Dacă se
admite ca valabilă paradigma lui Waltz, conform
căruia statele vor mai ales să își maximizeze
securitatea, atunci strategia de bandwagoning
poate fi considerată rațională, deoarece un război
contra unui stat mult mai puternic tinde să fie
contraproductiv, deci irațional. în contradicție cu
realismul defensiv, cel ofensiv, reprezentat mai ales
de J. Mearsheimer, nu vede bandwagoning-u.1 ca
pe un comportament rațional, iar motivul este unul
simplu: dacă statele caută să își maximizeze
puterea, spre a-și asigura securitatea la cotele cele
mai înalte, a practica bandwagon față de un alt
actor înseamnă a renunța voluntar la sporirea
propriului nivel de putere19!
S. Walt afirmă următoarele: „Tendința covâr-
șitoare a statelor de a balansa mai degrabă decât a
se alătura celui puternic (bandwagon) a înfrânt
aspirațiile hegemonice ale Spaniei lui Filip al II-lea,
ale Franței sub Ludovic al XlV-lea și Napoleon și
-----------■ Revista de istorie militară ■------
ale Germaniei sub Wilhelm II și Hitler. Deși ipoteza
bandwagoning-ului prezice că acești potențiali
hegemoni ar fi trebuit să atragă din ce în ce mai
mult sprijin pe măsură ce se extindeau, răspunsul
puterilor amenințate a fost în realitate unul opus.
Cu cât un stat căuta mai tare să le domine pe
celelalte, cu atât acestea s-au combinat spre a con-
tracara amenințarea”20.
Desigur, nu toți potențialii hegemoni au avut
parte de adversari atât de raționali și vigilenți.
Occidentalii au răspuns tendințelor expansioniste
ale Germaniei naziste cu politici de appeasement,
spre a o liniști și a evita războiul, pe când cel puțin
un stat (o putere mijlocie) aflat în vecinătatea
„periclitată” a Reich-ului a preferat calea alinierii
cu acesta. Când Polonia a ales, în 1938, să se alăture
de fado Germaniei în dezmembrarea Cehoslo-
vaciei, ea nu putea avea, desigur, nicio garanție
reală că Berlinul nu va proceda identic în cazul ei,
dar a sperat ca bunăvoința manifestată va fi văzută
cu simpatie de principala putere revizionistă din
sistemul internațional. în plus, a beneficiat de un
teritoriu Teschen/Cieszyn pe care altfel nu îl putea
dobândi, așadar a dovedit un comportament
revizionist și rapace21, cu toate că, rațional vorbind,
ținând cont de tradiționala ostilitate germano-
polonă (cazul Coridorului Danzig și nu numai) și de
situarea sa între cei doi coloși revizioniști, URSS și
Germania nazistă, ar fi fost mai logic să se alăture
cu orice risc celor ce apărau ordinea versailleză.
Această abatere de la modelul anticipat, anume
balancing, este de înțeles doar dacă aplicăm teoria
echilibrului amenințării, caz în care putem spune
că Polonia a ales Germania din teama față de URSS.
De menționat și ostilitatea latentă dintre Praga și
Varșovia la finele anilor ’30: conform unor surse
istorice, guvernul polonez dorea să favorizeze des-
prinderea Transcarpatici de Cehoslovacia și ali-
pirea ei la Ungaria, cu care exista o relație mai
apropiată - cele două state colaborau pentru
reprimarea naționalismului ucrainean. De ase-
menea, la nivel discursiv unii lideri polonezi se
arătau înțelegători față de dorința de secesiune a
slovacilor. Desigur, comportamentul pasiv al Franței
a stimulat această capcană strategică în care s-a
găsit Polonia22. în cele din urmă, ciudata echili-
bristică diplomatică practicată de guvernul J. Beck
s-a dovedit fatală statalității poloneze, soldându-se
cu divizarea țării și dispariția sa temporară ca stat
suveran.
Așa cum am arătat anterior, bandwagoning-u\
----■ Revista de istorie militară ■----------
poate fi practicat și de mari puteri, ca formă de
appeasement față de un actor foarte puternic și
agresiv, dar este o strategie a disperării, foarte
riscantă. Când Stalin a decis să realizeze un
parteneriat strategic cu Hitler, iar URSS a semnat
cu Germania Pactul Ribbentrop-Molotov, Moscova
a adoptat de fapt o strategie de bandwagoning față
de Berlin, sperând să nu fie agresată și să obțină și
avantaje teritoriale. Desigur, o strategie irațională,
căci reprezentanta proletariatului mondial nu putea
aștepta înțelegere de la patria nazismului. Evident,
prin alinierea aceasta, URSS spera să obțină un
răgaz până la o eventuală agresiune germană, să
modereze atitudinea Germaniei față de ea și să se
asigure că Germania nu acaparează singură teri-
toriile din Europa Central-Estică (așadar, o preocu-
pare pentru balanța puterii regionale). în anii ’30,
tentativele franco-britanice de a crea o alianță cu
URSS contra Germaniei eșuaseră pe fondul ezi-
tărilor occidentalilor de a da mână liberă sovie-
ticilor în Europa de Est, în zona de „glacis” ce
fusese creată după Versailles, spre a apăra Europa
de Vest de pericolul bolșevic. Pentru URSS, stat
lipsit de aliați, izolat diplomatic, logic ar fi fost ca
Germania să fie văzută drept cel mai puternic ac-
tor din sistem și în același timp și cel mai
amenințător.
Așadar, predicțiile formulate de Waltz și
Mearsheimer (balancingagainst the strongest) și
cea a lui Walt (balancing against the most threat-
ening) se combinau, deoarece „hegemonia asupra
sistemului constituie întotdeauna cea mai mare
amenințare la adresa intereselor altor state, sau
cel puțin la adresa celorlalte mari puteri, și doar
cel mai puternic actor din sistem poate amenința
cu impunerea hegemoniei”23. Moscova și Berlinul
nu au semnat un tratat de alianță, ci un pact de
neagresiune, cu clauze secrete de delimitare a
sferelor de influență. în loc să se contrabalanseze
reciproc, s-au aliniat temporar și au căutat chiar
soluții de alianță. Se știe că Hitler a încercat să
ofere URSS teritorii aflate sub control britanic,
dar Stalin nu s-a arătat defel interesat sau nu a
dorit să riște un război cu britanicii. Uneori,
„concilierea unui adversar poate fi o alternativă la
a te alia contra lui”24. Prin urmare, la nivelul teoriei
neorealiste (mai ales în versiunea „ofensivă”, unde
securitatea se obține prin maximizarea puterii),
comportamentul URSS față de Germania nazistă
pare de-a dreptul irațional25, dacă nu se face apel
la aspecte psihologice și ideologice cum ar fi cre-
---------------------------------------[25]----
dința lui Stalin in ciocnirea „inevitabilă” a statelor
capitaliste, in beneficiul patriei comunismului, care
trebuia să rămână neutră până la epuizarea adver-
sarilor, mefiența lui față de democrațiile liberale
etc. Această lecție istorică ne arată că, uneori, con-
fruntate cu un pericol iminent, chiar unul exis-
tențial, statele (inclusiv mari puteri) pot alege să
nu „balanseze”, ci să se alinieze, să devină complice
la agresarea altor actori (bandwagoning ofensiv,
în terminologia lui Walt), sau să păstreze neutrali-
tatea așteptând ca un alt actor să se mobilizeze
spre a contracara inamicul comun. Personalitatea
decidentului politico-militar și caracteristicile biro-
cratice ale aparatului decizional pot explica aceste
„abateri” de la modelul neorealist waltzian.
Stephen Walt afirmă că în istoria relațiilor inter-
naționale post-westfalice, balancing-ui este mult
mai frecvent decât bandwagoning-ul, deoarece
statele preferă să se opună unei amenințări decât
să spere că cel puternic va rămâne binevoitor și se
va abține de la a le face rău26. Există însă și aseme-
nea cazuri. De pildă, Elveția, care, deși neutră, a
colaborat în plan economic cu Germania, în timpul
celui de-al Doilea Război Mondial, și nu a fost până
la urmă cucerită de aceasta, deși planuri de acest gen
se pare că au existat. în general, bandwagoningu)
este preferat de statele slabe, mai ales dacă nu
găsesc aliați disponibili.
Ca regulă generală, ridicarea unui hegemon
provoacă reacția de contrabalansare, cel puțin din
partea celorlalte mari puteri, și mai ales a statelor
satisfăcute cu ordinea existentă anterior. „Statele
cu ambiții expansioniste sunt descurajate prin
anticiparea coalițiilor de contrabalansare sau, dacă
descurajarea eșuează, sunt înfrânte în război ca
urmare a apariției unei coaliții de blocare”27.
Existența unei ideologii comune, a regimurilor
politice similare, este un factor favorizant al alian-
țelor și viceversa. Un alt factor favorizant sunt
relațiile comerciale și investițiile încrucișate. Ele
fac să sporească încrederea reciprocă și să existe
și un interes egoist în a apăra un aliat care îți da-
torează bani sau a cărui economie este în inter-
dependență cu a ta. „Mita” și „penetrarea” sunt de
asemenea, factori favorizanți ai formării alianțelor,
pe baza recunoștinței și a interesului. Penetrarea
presupune atragerea unor lideri politici de către
alt stat prin activități de lobby, propagandă, mită
etc. Penetrarea permite prelungirea vieții unei
alianțe, dar mai rar este o cauză suficientă a for-
mării acestora28.
----[26~|------------------------------------------
Paradoxul puterii și supremația mondială
a SUA
în linii mari, cu cât un stat este mai puternic,
cu atât va tinde să aibă aliați mai mulți, deoarece
puterea atrage29. însă, conform postulatelor rea-
liste, va avea parte și de o coaliție ostilă. Dar, așa
cum se dovedește în cazul SUA de după Războiul
Rece, puterea fără egal, nebalansată, inhibă dorința
sau capacitatea altor state de a se alia contra hege-
monului (China, Rusia etc.) și intensifică compor-
tamentul de bandwagoning din partea altora
(Japonia, India etc.)30. Când puterea unui stat scade,
el tinde să fie părăsit de aliați, care fie devin neutri,
fie se alătură celeilalte tabere31. Desigur, cu condiția
ca cealaltă tabără să nu fie percepută ca extrem
de agresivă și de periculoasă, mai ales dacă ideologia
și organizarea politică diferă radical. Când
generalul De Gaulle a protestat contra hegemoniei
politico-economice a SUA, el nu a mers atât de
departe încât să se alăture Pactului de la Varșovia.
Unii autori afirmă că SUA nu sunt percepute ca un
hegemon agresiv deoarece sunt un o „putere
globală”, un stat comercial și o putere preponderent
navală și aeriană, în condițiile în care hegemonii
bazați pe puterea militară terestră și cu pondere
continentală (Jand-based military powers) sunt
văzuți ca fiind cu adevărat periculoși, mai ales dacă
sunt și implicați în conflicte teritoriale nerezolvate
cu alte state32.
în epoca post-Război Rece se constată un
comportament atipic al marilor puteri față de SUA,
cel puțin din perspectiva teoriei echilibrului puterii.
Față de hegemonia sistemică a Americii, ar trebui
să se formeze o mare coaliție a puterilor ce pot
aspira la un rang egal de putere, precum și a pu-
terilor medii care se tem de puterea nebalansată a
SUA. în realitate, acest lucru nu se întâmplă sau,
mai corect spus, nu în modul așteptat. Deși Rusia
și China au format un anume parteneriat strategic
destinat limitării puterii americane și favorizării
unei ordini multipolare, aceste state nu au format
o alianță de tip militar contra hegemonului. Ele
practică mai degrabă un soft-balancing, contra-
carând doar anumite interese strategice ameri-
cane, un exemplu bun fiind activitatea lor în cadrul
Organizației de cooperare de la Shanghai, care și-a
propus să scoată trupele americane din Asia
Centrală. Explicațiile date acestei lipse de apetit
pentru balansare se leagă atât de discrepanța uriașă
de putere militară între americani (cu un buget
militar de peste 400 miliarde USD în 2006) și
-----------■ Revista de istorie militară ■-----
chinezi (cca. 35-45 miliarde USD), ruși (30-35
miliarde USD), sau statele UE (buget militar
însumat de cca. 200 miliarde euro), cât și de aspectul
pozitiv perceput de alte state în legătură cu SUA
(hegemon „benign”, nerapace, multilateralist). Abia
după acțiunea de război preemptiv contra Irakului,
în 2003, opoziția față de unilateralismul atribuit SUA
ar putea să grăbească apariția comportamentului
de „hard” balancinganticipat de neorealiști. Teoria
tranziției puterii postulează riscul scăzut de război
câtă vreme SUA vor fi la un nivel de putere mult
peste cel al Chinei, Rusiei, UE, Indiei etc. Motivul
esențial este clasica descurajare.
Realismul ofensiv afirmă că securitatea maximă
aparține celui mai puternic actor al sistemului,
așadar hegemonului, iar ceilalți actori vor căuta cu
orice preț să formeze o mare coaliție de contra-
balansare. Desigur, teoria prezice că acest lucru se
va întâmpla, dar nu poate spune când și ce eveni-
ment anume va declanșa mecanismul respectiv.
Realismul defensiv se acomodează cu politica de
bandwagoning a marilor puteri față de SUA, unica
superputere, deoarece e irațional să te opui unuia
care oricum este mai puternic decât toți ceilalți
actori combinați, pe termen mediu și lung. Așadar
este posibil să combinăm realismul defensiv cu
varianta dinamică a realismului, teoria tranziției
puterii. în acest caz, e de așteptat ca marile puteri
să practice neutralitatea sau bandwagoning-ul față
de America până în momentul în care potențialul
de putere însumat al statelor nemulțumite de
actuala ordine internațională va fi la egalitate cu
cel al SUA. în acel moment, ele vor forma o mare
coaliție și vor purcede la răsturnarea hegemonului,
cel mai probabil prin război (great powers war).
Dacă, însă, în rândul acestor mari puteri, vor exista
actori semnificativi mulțumiți de stătu quo, apropiați
politic, economic și cultural de SUA (a se vedea
teoriile constructiviste, cea a Școlii Engleze, pre-
cum și teoria huntingtoniană a civilizațiilor), revi-
zioniștii nu vor putea realiza coaliția de contra-
balansare la nivel de paritate cu SUA. Alianța lor,
dacă se va forma, se va mulțumi cu un soft balan-
cing de genul celui practicat acum de China și Rusia.
A nu se uita avertismentul lui C. Layne - „hegemonii
nu pot fi puteri satisfăcute”33. Ei vor tinde să ia
măsuri drastice contra celor ce tind să le egaleze
puterea, adesea chiar în lipsa unor intenții ostile
dovedite din partea rivalului. însă realismul afirmă
că niciodată un stat nu poate fi sigur de intențiile
celuilalt, de aceea va analiza mereu nivelul de putere
----■ Revista de istorie militară ■--------------
comparativă. Așadar, alianțele și contra-alianțele
par să fie o constantă a istoriei umane. Anii de
după Războiul Rece au produs o modificare a
tiparelor dominante de alianță. Deși NATO, pro-
babil cea mai puternică și de succes alianță din
istoria cunoscută, nu a dispărut și a reușit chiar să
implementeze noi tipuri de misiuni (menținerea
păcii, reconstrucție post-conflict, intervenție
umanitară, luptă antiteroristă, prevenirea și
gestionarea dezastrelor naturale etc.), rolul său ca
alianță militară a fost pus în discuție la modul cel
mai serios de acțiunile militare ale SUA și aliaților
lor, în Afganistan și Irak. în ambele ocazii, ameri-
canii au preferat să nu recurgă la forța militară
aliată, deși după atentatele teroriste din 11 septem-
brie 2001 NATO invocase, în premieră istorică,
articolul V, cel referitor la autoapărarea colectivă.
Deși, ulterior, NATO și-a asumat conducerea
misiunii ISAF din Afganistan, s-a demonstrat că
nu fusese un accident preferința SUA pentru așa-
numitele „coaliții de voință” (coalitions of the willing).
în loc să caute un consens sine qua nonîn Consiliul
Nord-Atlantic, riscând voturi de respingere din
partea unor state europene, Washingtonul a
preferat, și în cazul campaniei militare din Irak, să
formeze o coaliție din cei care îi erau mai apropiați
- statele Europei Centrale și de Est, Marea Britanie,
Italia, Spania, dar și Georgia, Armenia, Azerbaidjan
etc. Imediat au apărut și acuzațiile cum că SUA s-ar
folosi de NATO ca de o cutie cu instrumente (tool-
box), alegându-și aliați adhoc conform faimosului
dicton enunțat de ex-secretarul Apărării, Donald
Rumsfeld: „misiunea determină coaliția, nu invers”,
în lupta contra terorismului mondial, America a
decis că în cazul în care este nevoie poate merge și
singură, neacceptând să fie limitată de obținerea
acordului aliaților europeni.
Este însă clar că, în ciuda avantajului militar
extraordinar de care se bucură (efect al Revoluției
în Afacerile Militare), SUA vor avea în continuare
nevoie de aliați (parteneri) pentru gestionarea unor
situații dificile precum cele din Irak sau Afganistan.
Unii autori vorbesc însă de o tendință inexorabilă
către „sfârșitul” alianțelor. La începutul Războiului
Rece, strategia de containment a SUA, aplicată
blocului comunist, a inclus și realizarea unor pacte
de asistență militară (alianțe) precum CENTO în
Orientul Mijlociu-Asia Centrală și ASEAN în Asia
de Sud-Est. Acum, lipsa unui inamic de talia URSS
face ca asemenea alianțe să fie inutile. Dacă SUA
nu mai au nevoie de aliați permanenți, ci doar de
-------------------------—----------------rh-------
parteneri ad hoc de care le leagă valori, viziuni,
interese comune (Marea Britanie) sau afinități
istorice (cazul Poloniei și României), atunci lumea
în care vom trăi ar putea fi una mai pașnică și mai
relaxată, deoarece va scădea probabilitatea formă-
rii unor alianțe rivale și a mizelor existențiale, cu
potențial beligen. Coalițiile formate vor avea ca
sarcină combaterea noilor riscuri neconvenționale,
gestionarea unor conflicte asimetrice ce implică
combatarea teroriștilor, a insurgențelor (războiul
zis „de a patra generație”) și consolidarea post-
conflict a unor state eșuate34.
în ciuda predicțiilor sumbre făcute de J.
Mearsheimer în celebrul său articol „înapoi în
viitor” (1990), retragerea forțelor americane din
Europa, Japonia, Coreea de Sud nu va conduce în
mod automat la apariția unor stări de anarhie
„imatură” în regiunile respective, nici la o compe-
tiție violentă a polilor regionali de putere. Singurele
pete întunecate pe harta viitorului sunt statele nede-
mocratice, conduse de elite politice radicale (Iran,
Coreea de Nord), care aspiră la hegemonie regio-
nală, se înarmează cu WMD (arme de distrugere
în masă) și au, eventual, și conflicte teritoriale cu
vecinii.
în alte zone ale globului, mai ales cele foarte
instabile precum Orientul Mijlociu și Asia de Sud și
Est, alianțele vor rămâne o necesitate și o garanție
a securității statelor. Confruntate cu ascensiunea
Iranului, stat ce tinde să se doteze cu arma nucleară
și să provoace o revoltă a populațiilor șiite din
regiune, statele arabe sunnite apărătoare ale stătu
quo-ului (Egipt, Arabia Saudită, Iordania) vor fi
nevoite să caute diverse forme de alianțe și
parteneriate strategice. Polarizarea alianțelor (pro
și contra Iran, de exemplu), teama față de intențiile
celuilalt și proliferarea nucleară vor crește riscul
unei escaladări incontrolabile a violenței. Faptul
că există o penetrare a complexului de securitate
al Orientului Mijlociu de către SUA și alte puteri
occidentale va diminua probabil tendința de
formare a unor coaliții ostile în zonă, deoarece va
împiedica ridicarea unui hegemon regional ostil
intereselor occidentale. Anarhia nu a dispărut încă
din relațiile internaționale, nici măcar în cadrul
UE, ea a fost însă limitată sau „îmblânzită”. Dacă o
„anarhie a prietenilor”, spre a-1 parafraza pe Alexan-
der Wendt, va fi una gestionată prin cooperare și
pace, încredere reciprocă și solidaritate, una a
„dușmanilor” va fi caracterizată prin balanța puterii
și echilibrul amenințării. Iar alianțele ce corespund
----1~28~|---------------------------------------
acestor tipuri de anarhie vor fi diferite în ce privește
scopul, durata și mijloacele utilizate.
1	Arnold Wolfers, „Alliances”, în International
Encyclopedie of Social Science, New York, 1968, p. 268,
citat de Mihail E. lonescu, După hegemonie. Patru scenarii
de securitate pentru Europa de Est în anii 90, Editura
Scripta, București, 1993.
2	Vezi George Liska, Nations in Alliance: The Limits
of Interdependence, Johns Hopkins University Press, Bal-
timore, 1962, p. 12.
3	S. Walt, The Origins of Alliances, Ithaca, Corneli
University Press, 1987.
4	W. Churchill a afirmat că „dacă Hitler ar invada
iadul, ar trebui cel puțin să fac o referire favorabilă la
adresa diavolului în Camera Comunelor”. Vezi W. Churchill,
The Second World War. Volume III, The Grand Alliance,
Houghton Mifflin, Boston, 1950, p. 370.
5	A.F.K. Organski, World Politics, Knopf, New York,
1958. Vezi și Jacek Kugler, Douglas Lemke (editors), Parity
and War, Ann Arbor, University of Michigan Press, 1996.
6	T.V. Paul, James Wirtz, Michel Fortmann, Ba/ance of
Power. Theory and Practice in the 2T“ Century, Stanford
University Press, California, 2004, pp. 55-58.
7	In general, teoria alianțelor consideră că nu se poate
vorbi de o alianță intre un stat și un actor ne-statal (sub-
național, transnațional), ci doar de parteneriate conjunc-
turale, bazate pe o relație asimetrică. De pildă, relația
Iranului cu Hezbollah nu este o alianță, ci un acord tacit,
informai, de sprijin reciproc. Este cunoscută de toate statele
regiunii, și de cele din afara ei, și are un caracter subversiv.
8	Mancur Olson Jr., The Logic of Collective Action.
Public goods and the theory of groups, Cambridge, MA,
Harvard University Press, 1965. Vezi mai ales Mancur Olson,
Richard Zeckhauser, An Economic Theory of Alliances, în
„Review of Economics and Statistics”, no. 48, August 1966,
pp. 266-279. Autorii își pun întrebarea în ce măsură o națiune
participantă intr-o alianță va investi în aceasta părți din
PIB-ul său, spre a își realiza interesele de securitate.
9	Kenneth Waltz se referă la tendința unor state, în
sisteme multipolare, de a nu contracara direct acțiunea
unui agresor contra altui stat, ci de a aștepta ca alt stat să
facă acest lucru. Teama, economia de mijloace, dificultățile
interne pot explica acest comportament aparent irațional.
K. Waltz, Theory of International Politics, McGraw-Hill,
1979, p. 165. Inspirându-se din Waltz, J. Mearsheimer a
preluat această idee a celui care vrea să se eschiveze, să
nu se confrunte direct cu agresorul, ci prin intermediul
altuia - «buck-catching».
10	Mancur Olson, Richard Zeckhauser, An Economic
Theory of Alliances, în „Review of Economics and Statis-
tics”, no. 48, August 1966, pp. 267-268.
11	Se poate obiecta la ideea sacrificiului britanic prin
constatarea că, după Gallipoli, britanicii știau că era aproape
imposibil să fie alungate forțele otomano-germane din zona
Strâmtorilor, de aceea au „dat” Rusiei ceva ce nu putea fi
dobândit decât cu pierderi imense.
-------------■ Revista de istorie militară ■--------------
12	Joseph S. Nye Jr, Descifrarea conflictelor interna-
ționale, Edit. Antet, București, 2005, p. 71.
13	Glenn H. Snyder, Alliances, Balance, and Stability,
în „International Organization”, Voi. 45, No. 1, Winter
1991, p. 130.
14	Martin Wight, Politica de putere, trad. de Tudor
Florin, Edit. Arc, Chișinău, 1998, p. 142-143.
15	J. L Gaddis, We Now Know: Rethinking the Cold
War, New York, Oxford University Press, 1997, pp. 22-25.
16	Cristopher Layne, Benjamin Schwartz, La nueva
hegemonia norteamericana, în „Politica Exterior”, Nr. 37,
febrero-marzo 1994, pp. 83-99.
17	Vezi Edward V. Gulick, Europe' s Classical Balance
of Power, WW Norton, New York, 1955; Inis Claude, Power
and International Relations, New York, Random House,
1962. Pentru o sinteză mai recentă a teoriilor echilibrului
puterii, a se vedea T.V. Paul, James Wirtz, Michel Fortmann,
Balance of Power. Theory and Practice in the 21“ Cen-
tury, Stanford University Press, California, 2004.
18	Stephen M. Walt, Alliance Formation and the Bal-
ance of World Power, în „International Security”, Voi. 9,
No. 4, Spring 1985, pp. 3-43.
19	T.V. Paul, James Wirtz, Michel Fortmann, Balance
of Power, p. 65.
20	Ibidem, p. 15.
21	Vezi Randall Schweller, Bandwagoning for Profit:
Bringing the Revisionist State Back In, în „International
Security”, no. 19, Summer 1994, pp. 72-107.
22	John J. Mearsheimer, The Tragedy of Great Power
Politics, W.W. Norton and Co, New York, 2001, p. 310.
23	T.V. Paul, James Wirtz, Michel Fortmann, Balance
of Power. Theory and Practice in the 21“ Century, p. 35.
24	Glenn H. Snyder, Alliances, Balance, and Stability,
în „International Organization”, Voi. 45, No. 1, Winter
1991, pp. 121-142.
25	Există și părerea contrară ideii de comportament
defensiv, prudent al URSS. Gen. Suvorov, fost ofițer al GRU,
a afirmat în cartea sa Icebreaker că URSS pregătea un
război ofensiv contra Germaniei, dar a fost devansată de
punerea în aplicare a Planului Barbarossa de către Hitler.
Stalin era foarte sigur că Armata Roșie era o forță de
descurajare teribilă pentru Germania și avea încredere în
pactul de neagresiune. Deși primise de la diverse surse de
informații avertismente asupra pregătirilor de atac ger-
mane, nu le-a tratat cu destulă seriozitate și a fost surprins
de atacul din iunie 1941. Ca să nu provoace Germania în
mod inutil, sovieticii se abțineau să riposteze chiar când
germanii desfășurau acțiuni de spionaj în zona graniței
comune și în spațiul aerian sovietic. Așadar, concentrația
de trupe sovietice la graniță ar fi putut avea un scop ofensiv,
caz în care atacul german devenea automat unul preemptiv.
Teoria lui Suvorov nu poate explica însă slaba organizare
și dotare a armatei sovietice, dezorganizarea și improvizația,
cauzate de epurările staliniste în cadrul corpului ofițeresc.
26	Stephen M. Walt, Alliance Formation and the Bal-
ance of World Power, p. 15.
27	T.V. Paul, James Wirtz, Michel Fortmann, op.cit.,
p. 37.
28	Stephen Walt, Alliance Formation..., p. 33.
29	Mergând pe acest raționament, Germania lui Wilhelm
II a sperat, în anii dinaintea Marelui Război, că va deter-
mina Marea Britanie să fie neutră sau chiar să i se alăture,
atrasă de putere și prestigiu.
30	T.V. Paul, James Wirtz, Michel Fortmann, Balance
of Power. Theory and Practice in the 21“ Century, Stanford
University Press, California, 2004.
31	Stephen M. Walt, Alliance Formation and the Bal-
ance of World Power, p. 7.
32	T.V. Paul, James Wirtz, Michel Fortmann, op.cit.,
p. 42.
33	C. Layne, op. cit.
34	Rajan Menon, The End of Alliances, în „World Policy
Journal”, Volume XX, No 2, Summer 2003.
ALLIANCES - BETWEEN THEORY AND INTERNATIONAL
RELATIONS PRACTICE
States are primarily concerned with their own security. Political, economical, cultural and military
alliances or coalitions minimize the propensity for aggression between member-states and reduce the
likelihood that a potențial challenger will attack a potențial target or the status-quo.
Alliance commitments are to a great extent discretionary. They can represent no more than „marriages
of convenience” designed for temporary capability aggregation to cope with immediate crises. History has
already proved that treaties are mere „scraps of paper” immediately dispensable if state’s interests
change. Alliances are means to an end, not ends in themselves. No alliance lasts forever, and even when the
form of an alliance remains intact, its substance may change. This has already happened to NATO.
Reliability of alliances affects the behavior of States. According to their power, influence and interests
States adopt different strategies in internațional relations. Strong States prefer balancing against the
threatening power, whereas small States are bandwagoning most of the time.
The defense umbrella provided by Interstate alliances operating in peacetime has often been considered
a „collective good” and thus subject for “free-riding”.
■ Revista de istorie militară ■
29
RELAȚII INTERNATIONALE
POLITICA FRANȚEI Șl ITALIEI
ÎN SUD-ESTUL EUROPEI
ÎN PRIMII ANI INTERBELICI
colonel (r) dr. ALEXANDRU OȘCA
Concentrarea diplomației europene pe identi-
ficarea soluțiilor la marile probleme generate de
statutul Germaniei ca stat învins în război a creat
impresia că interesele marilor puteri învingătoare
pentru sud-estul european erau secundare,
colaterale, neconturate. Sigur, pentru Franța,
Marea Britanie și Italia era importantă configurația
teritorială în zone apropiate de propriile teritorii,
dar cum ele aveau vocație universală este evident
că spațiul balcanic era unul de interes pentru fie-
care mare putere în parte. Soluțiile inițiale stabilite
pentru Balcani, la Conferința Păcii, erau departe
de a fi acceptate de importante grupări politice din
Bulgaria, Grecia, Iugoslavia, iar Turcia le-a respins
pe calea armelor. S-a constatat că impunerea aces-
tor soluții genera insecuritate, fiind imposibilă
aplicarea lor fără corecții substanțiale, sau în
absența unor factori de presiune.
Cu certitudine, fiecare din marile puteri învin-
gătoare avea conturată o politică pentru Europa de
Sud-Est în primii ani postbelici. Această politică nu a
rămas neschimbată pe întreaga perioadă interbelică,
dar reperele sale de bază au fost puțin afectate de
dinamica raporturilor politice europene. între factorii
care au influențat această dinamică pot fi reținuți
cel puțin trei: evoluția politică internă proprie
fiecărei țări din sud-estul european, modificările
politice impuse de jocul democratic specific în Franța
și Marea Britanie, sau de regimul fascist în Italia și
pretențiile Rusiei Sovietice (din 1922, URSS) de a se
implica în rezolvarea problemelor din acest spațiu
în scopuri proprii.
Pe acest considerent am apreciat utilă, în inte-
resul temei, o focalizare a politicilor Franței și Italiei
(SUA și-au manifestat lipsa de interes major în acest
spațiu, iar URSS nu avea, încă, suficiente mijloace
----W---------------------------------------------
pentru a le promova pe ale sale) față de fiecare stat
din zonă, politici care s-au menținut și în al doilea
deceniu interbelic și care explică, în parte, poziția
față de constituirea înțelegerii Balcanice la 9
februarie 1934.
Așteptările autorităților române față de impli-
carea Franței în sud-estul european erau explica-
bile: trupele franceze aveau o pondere importantă
în zonă, iar interesele franceze nu ocoleau niciuna
din țările de aici. Pentru moment, diplomația fran-
ceză a ținut să tempereze cererile în exces ale
guvernelor din diverse țări, pentru a păstra aura
de putere imparțială, de factor de echilibru și stabi-
litate în zonă. A produs surprindere și confuzie în
România poziția exprimată de Stephen Pichon,
ministrul de externe francez, care aprecia „...în
drept, guvernul român nu poate încă să fie consi-
derat că ar fi redevenit «aliat» al guvernului fran-
cez”1. El se grăbea să adauge: „Aceasta nu înseam-
nă, bineînțeles, că noi nu suntem însuflețiți de
sentimentele cele mai prietenești față de România
și că nu aveam hotărârea de a lucra în interesul
justelor sale revendicări”2.
Aprecierea trebuie pusă și pe seama poziției
comandantului forțelor aliate din Balcani, nu
totdeauna favorabilă României3. Nici celelalte
disfuncțiuni în relațiile româno-franceze nu au
trecut fără urmări. Cele mai multe vizau reglemen-
tarea problemelor financiare mai vechi apărute
între cele două țări, dar și intransigența premierului
român (I. I. C. Brătianu) care nu accepta alte baze
de discuții la Conferința Păcii decât acordurile
convenite în august 1916. Contractarea unui împru-
mut de urgență la Paris a trimis, de asemenea,
semnale negative în clasa politică din România,
mai ales că el era mereu condiționat și amânat în
-----------■ Revista de istorie militară ■------
timp ce alte țări erau tratate mult mai indulgent4.
Aceasta explica și întârzierea semnării unui tratat
de prietenie între cele două țări (10 iunie 1926),
deși discuții au fost încă din 1922 (Franța a încheiat
cu Cehoslovacia un astfel de tratat încă din 25
ianuarie 1924). Guvernul de la București insista ca
tratatul să garanteze frontiera estică a României
(pe Nistru), fapt inacceptabil pentru Franța, mare
putere cu interese generale în Estul continentului5.
Ratificarea de către Franța a Acordului privind
Basarabia a fost un succes pentru guvernul român
(24 martie). Din păcate, cursul accelerat al nego-
cierilor pentru tratat (amintesc și situarea României
de partea Franței în conflictul greco-turc) a fost
întrerupt prin venirea la putere în Franța a
cartelului stângii (iunie 1924), mult mai dispus să
stabilească relații normale cu URSS. Cabinetul
Edouard Herriot „...a răsturnat politica externă și
s-a forțat să întrețină raporturi de încredere cu
Londra”6, așa cum aprecia Maurice Baumont. De
altfel, în octombrie 1924 Franța recunoștea URSS
și stabilea relații diplomatice cu acest stat.
Franța era interesată ca România să-și consoli-
deze statutul de putere regională, contând atât pe
susținerea inițiativelor franceze în Liga Națiunilor,
cât și pe solidarizarea cu interesele sale în sud-
estul european. Din păcate, Franța nu era dispusă
să sacrifice, în interesul României, raporturile ei
cu URSS, iar guvernul de la București a știut
întotdeauna (deși uneori s-a ambiționat să creadă
altfel) care erau limitele politicii franceze în
susținerea României. Mizând pe solidaritatea
necondiționată și pe opinia publică românească,
net favorabilă Franței, Parisul a rămas adesea
destul de indiferent față de semnalele de la
București. Atitudinea oficialilor francezi față de
interesele românești se explica, poate, și prin
poziția geostrategică a României, în „eșalonul doi”
față de adversarii ei potențiali (comparativ cu
Cehoslovacia - având granița cu Germania, sau cu
Iugoslavia - o adevărată poartă a Balcanilor).
Interesele Franței în Iugoslavia erau mai puter-
nice decât în România, cel puțin pe considerentul
că statul iugoslav era un punct de atracție și pentru
alte puteri (inclusiv pentru URSS, deși sovieticii nu
s-au impus niciodată într-o societate care accepta
solidaritatea de rasă, dar respingea ideologia
comunistă) și reprezenta cheia pentru influența la
Adriatica și în Balcani. De altfel, Franța a susținut
----■ Revista de istorie militară ■---------------
din primul moment la Conferința de Pace tânărul
stat iugoslav și l-a ajutat să-și consolideze autoritatea
în zonă. Intrând în competiție cu Italia pentru in-
fluența în Balcani, Franța avea interes pentru ca
Iugoslavia să fie un stat puternic și respectat în
regiune, mai ales că era și în vecinătatea Austriei
și Ungariei, ale căror acțiuni trebuiau suprave-
gheate. împrumutul de 300 milioane de franci,
solicitat la Paris de statul iugoslav, a fost avizat mai
îngăduitor decât cel românesc (de 100 milioane),
deși a stârnit reacții vehemente la Roma7. Auto-
ritățile italiene vedeau în Iugoslavia o „santinelă
avansată a Franței în Adriatica”, un inamic posibil
„și orice creștere a forței sale militare drept un
pericol!”8
Competiția pe spațiul iugoslav s-a accentuat la
mijlocul primului deceniu interbelic, când s-au
semnat tratatul franco-cehoslovac (25 ianuarie
1924) și italo-iugoslav (27 ianuarie 1924). încer-
■ Opinia publică românească a rămas
fidelă Franței. Monumentul ridicat in
memoria militarilor francezi căzuți in
România este vizitat de generalul
Victor Petin
carea Franței de a semna cu Iugoslavia și România
un acord similar celui semnat cu Cehoslovacia a
generat reacții de dezaprobare la Roma, unde se
aprecia că Franța „vrea să-și extindă hegemonia
asupra Europei Centrale și Orientale și să încer-
cuiască Italia la Est”9. Până la urmă, semnarea
tratatului franco-iugoslav se va amâna cu trei ani și
jumătate. în deceniul următor vom asista la în-
cercarea Iugoslaviei de a se desprinde de politica
franceză, ceea ce va provoca neîncredere în cadrul
alianțelor din care ea făcea parte și la ineficiența
acțiunii acestora în câteva probleme politice de
maximă importanță. încercarea imperioasă a Fran-
ței de a readuce Iugoslavia în zona ei de influență (la
sfârșitul anilor ’30) s-a dovedit tardivă și neproductivă.
Interesele Franței în Turcia s-au bazat pe rea-
lism politic și pragmatism în condițiile în care
Tratatul de la Sevres s-a dovedit atât de fragil.
Conflictul care i-a urmat (între trupele kemaliste
și cele grecești, dar și împotriva blocadei aliate care
a cedat la rândul ei, în septembrie 1922) a găsit
Franța mai aproape de Turcia republicană decât
de Grecia, încercând să-și salveze măcar interesele
pe care le mai putea salva. în baza acordului Fran-
klin-Bouillon (20 octombrie 1921), Franța renunța
la Cilicia, dar păstra zona Alexandretta. Mai mult,
odată cu aceasta recunoștea guvernul generalului
Mustafa Kemal și-i livra arme pentru obiectivele
sale10. Diplomația franceză realiza ascendentul lui
Kemal și poziția Turciei la Lausanne și se străduia
să convingă delegația turcă să accepte condițiile
păcii. Tratativele au fost întrerupte în februarie
1923, iar francezii au cerut medierea guvernului
român pentru a-1 convinge pe Ismet Pașa să fie
mai conciliant11.
După ce s-a convins de necesitatea unui par-
tener de importanța geostrategică a Turciei (atât
în sud-estul european cât și în Orientul Mijlociu),
Franța a menajat cu grijă orice susceptibilitate
turcă pentru a o ține cât mai departe de scenariile
în care încercau s-o cuprindă URSS, care proiecta
o alianță alături de Turcia, Bulgaria și Ungaria.
Sprijinul Franței, inițial disimulat, pentru politica
tinerei republici capătă substanță către sfârșitul
primului deceniu, când Turcia era considerată o
importantă putere regională. Deși aflate în tabăra
puterilor învinse, autoritățile Turciei, la rândul lor,
erau interesate să-și conserve avantajele și să-și
consolideze puterea mizând pe înțelegerea Franței.
De aceea, regăsim Turcia, după Conferința de la
Lausanne, în tabăra țărilor antirevizioniste, sin-
----[32]--------------------------------------------
gurele revendicări vizând doar regimul Strâm-
torilor. Statul turc a obținut câștig de cauză în
această problemă, în vara anului 1936, la Conferința
de la Montreux.
în Grecia, interesele Franței au fost constante
și nu foarte importante, considerând că celelalte
mari puteri (Marea Britanie și Italia) sunt, la rândul
lor, interesate de acest spațiu atât balcanic, cât și
mediteraneean. Promovarea intereselor specifice
s-a făcut cu dificultate ca urmare a deselor schim-
bări de regim, oportunitățile create de guvernul
Venizelos în relațiile Greciei cu Marile Puteri fiind
neexploatate de guvernele următoare. Guvernele
succesive franceze au sancționat hotărârea clasei
politice elene de a readuce pe tron pe contestatul
rege filogerman Constantin12. Trimisul român la
Atena, Filodor, raporta Centralei de la București:
„Toată politica de expansiune a lui Venizelos era
bazată pe credite acordate de Aliați. Casele publice
erau sleite și nu puteau face față cheltuielilor
disproporționate, mai cu seamă pentru întreținerea
armatelor pe picior de război în Asia Mică și în
Tracia. Impozitele ce se percep nu pot servi acestui
scop, căci aceste sume trebuiesc vărsate Casei
Controlului Internațional pentru plata împrumu-
turilor”13. Franța a fost cea care a rămas de la început
în expectativă în războiul greco-turc14 și chiar i-a
ajutat pe turci. Mai departe, însă, la Conferința de
la Lausanne, Franța a susținut o parte din reven-
dicările Greciei poate și datorită prestigiului șefului
delegației, Venizelos.
Sigur, statul francez era interesat să mențină o
anumită influență în Grecia și acționa pentru a
aplana disputele greco-iugoslave. Regimul republi-
can (din martie 1925), cu toate oscilațiile lui, a găsit
sprijin și înțelegere la guvernele franceze, care
însă au dezavuat excesele atât de frecvente într-o
societate superpolitizată, în care și corpul genera-
lilor era cuprins de partizanatul politic. De altfel,
mulți generali și colonei erau veritabili lideri politici,
conduceau partide sau guverne (colonelul Stylianos
Gonatas, colonelul Nikolaos Plastiras15, generalul
Panayotis Danglis16, generalul Metaxas17, generalul
Kondilys, amiralul Hadjikyriakos - ultimii doi lideri
ai Ligii militare - ca și generalul Pangalos, care a
fost o perioadă, iunie 1925-august 1926, dictator al
Greciei).
Rivalitatea marilor puteri în spațiul elen începe
să se contureze spre finele anului 1924, în timpul
regimului republican18. Disputa a început în legă-
tură cu prioritatea în furnizarea de armament și
------------■ Revista de istorie militară ■-------
întâlnirea mareșalului
Al. Averescu cu
mareșalul italian Pietro
Badoglio dădea speranțe
îmbunătățirii relațiilor
romăno-italiene
tehnică de luptă Greciei, acțiune care echivala cu
o recunoaștere a influenței generale a statului fur-
nizor în zonă.
Italia, la rândul ei, cu pretenția de mare putere
europeană, își manifestă interesul nedisimulat în
sud-estul european. Până la începutul deceniului
doi interbelic, când Germania se pronunța pentru
interese economice în zonă, Italia avea de făcut
față concurenței franceze în acest spațiu și, în ciuda
apropierii teritoriale, politica guvernului de la Roma
se impunea cu destule dificultăți în fiecare din
statele balcanice.
în relațiile Italiei cu România, încă de la începu-
tul perioadei interbelice au existat motive de sus-
piciune, animozitate și neîncredere. Sigur, ele au
fost generate din partea României de faptul că
autoritățile statului s-au angajat imediat și fără
rezerve de partea curentului politic european al
securității colective promovat de Liga Națiunilor și
al apărării și respectării statu-quo-u\ui postbelic.
Italia, nemulțumită de soluțiile păcii, departe de
promisiunile care i s-au făcut de către Aliați la
intrarea sa în război, se afla, dimpotrivă, în tabăra
nemulțumiților, astfel că, deși nu era țară învinsă
în război, sprijinea acțiunile revizioniste. Mai târziu,
conceptul de „revizionism pașnic”, pe care-1
promova oficial, a fost abandonat și regimul fascist
italian a trecut la schimbarea prin forță a reali-
tăților politice în estul Africii și în bazinul Adriaticii.
Cel puțin trei erau problemele care grevau
relațiile dintre România și Italia. în primul rând,
problema stingerii datoriilor românești contractate
înainte sau în timpul războiului în Italia. Adesea,
----■ Revista de istorie militară ■---------------
discuțiile în acest plan erau folosite de italieni ca
un pretext, un paravan în spatele căruia se aflau
adevăratele interese ale guvernului italian. Chiar
la Conferința de Pace, Italia s-a comportat ca o
aliată a Ungariei în chestiunea Transilvaniei, iar
în problema dobrogeană i-a sprijinit pe delegații
bulgari și i-a încurajat pe etnicii bulgari din Dobro-
gea care cereau, în numele întregii populații, să fie
trecut teritoriul la Bulgaria. Nici în problema
Basarabiei, Italia nu s-a grăbit să dea dreptate româ-
nilor, tergiversând ratificarea acordului de la Paris
(din 1920) până în martie 1927.
La Conferința de la San Remo (aprilie 1920),
premierul italian Francesco Nitti spunea într-o
conferință de presă: „România ar acționa înțelept
cedând Transilvania Ungariei, având în vedere
faptul că mai devreme sau mai târziu ea va fi obli-
gată să o restituie”19. Cercurile politice de la Bucu-
rești au reacționat vehement, lansând atacuri la
adresa premierului italian20.
Schimbarea de guvern de la Roma a dat spe-
ranțe oamenilor politici români, care reușesc să se
apropie de noul premier, Giovanni Giolitti, și să-l
convingă pe șeful diplomației, Carlo Sforza, să sprijine
proiectul unei alianțe estice în cinci (sprijinul este
comunicat chiar lui Take lonescu pe timpul vizitei
acestuia la Roma, în septembrie 1922)21.
Guvernul Giolitti era însă înlăturat în 4 iulie
1921 și, după o viață politică agitată, prin victoria
„Marșului asupra Romei” (al „cămășilor negre”),
la 31 octombrie 1922 puterea este luată de Benito
Mussolini, ca prim-ministru. Rămăsese fără rezultat
și încercarea guvernului român de a deschide un
nou canal de comunicare și sprijin cu guvernul
italian, printr-o eventuală legătură dinastică22.
Imediat după instalarea regimului fascist, minis-
trul român de externe, I. G. Duca, propunea intensi-
ficarea colaborării cu Roma într-o discuție cu repre-
zentantul acesteia la București, Martin Franklin.
România - spunea demnitarul român - este gata
să „...accentueze relațiile politice intime cu Italia
și este dispusă să ajungă la un acord politic... cu
condiția, totuși, ca prevederile acestuia să nu fie în
contradicție cu tratatele și acordurile care leagă
România de statele Micii înțelegeri, de Polonia și,
în general de Marii Aliați”23.
în discuțiile viitoare s-a putut constata că ita-
lienii condiționau semnarea unui acord politic de
reglementarea, în prealabil, a chestiunilor finan-
ciare în litigiu, în timp ce guvernul român se situa
pe o ordine prioritară opusă24. Până la urmă s-a
acceptat ordinea impusă de italieni, iar în aprilie
1923 noul ministru italian la București, baronul
Pompeo Aloisi, înștiința guvernul român despre
pretențiile statului său (problema bonurilor de
tezaur, în special)25. Ministrul Aloisi afla din sursă
directă poziția cea mai autorizată a guvernului
român26 (în toate chestiunile pendinte) și solicita
conducerii politice italiene moderație în revendicări
pentru a-i câștiga pe români de partea lor și a-i face
sprijinitorii politicii italiene în Balcani27.
La începutul anului 1924, două dintre aliatele
României, Cehoslovacia și Iugoslavia, încheiau
acorduri în două direcții politice opuse: Cehoslo-
vacia cu Franța (25 ianuarie 1924) și Iugoslavia cu
Italia (27 ianuarie 1924). Cu această ocazie, Italia a
preluat portul Fiume. Este momentul în care
concurența dintre Franța și Italia pe spațiul Cen-
tral și Sud-Est european se manifestă explicit. în
mai 1924 Italia semna și ea un acord cu Cehoslo-
vacia, iar Franța dorea să semneze acorduri simi-
lare cu Iugoslavia și România28.
Inițiativele pentru un acord italo-român erau
blocate în condițiile intransigenței ministrului
român de finanțe, Vintilă Brătianu, în rezolvarea
litigiilor financiare, pe de o parte, și răspunsului
brutal al guvernului fascist, care condiționa vizita
oficială a familiei regale române la Roma de rezol-
varea acestor litigii, pe de altă parte29.
în contextul unor schimbări în spectrul politic
din Marea Britanie și Franța (prin venirea la putere
a unor guverne de stânga, dispuse la relații cu
URSS) și a demersului italian de a stabili relații
----DE------------------------------------------
diplomatice cu Moscova (7 februarie 1924)30, cabi-
netul de la București accepta să facă unele concesii
la „dosarul” financiar în relațiile cu Italia, sperând
că aceasta va ratifica acordul de la Paris privind
Basarabia. îngrijorarea părții române era justificată
și de zvonurile care circulau în legătură cu un posibil
acord militar italo-sovietic, pe fondul insuccesului
în negocierile româno-sovietice de la Viena31.
Presiunile românești pentru un acord cu Italia
au rămas fără efect până în toamna anului 1927,
Mussolini fiind de acord doar să fie de partea româ-
nilor („o mediere prietenoasă la Moscova”) atunci
când negocierile asupra Basarabiei vor fi reluate32.
Deși existau câteva premise, este de constatat
că Italia nu vedea în România un „pilon” pentru
politica ei în Balcani, poate și datorită preponde-
renței franceze la București. Relațiile româno-
italiene au rămas la un nivel scăzut (cu excepția
perioadei guvernării Averescu), iar în deceniul
următor ele au fost tensionate și compromise total
când politica externă fascistă a folosit instrumentul
forței (campaniile din Abisinia și din Albania).
Relațiile Italiei cu Iugoslavia în primul deceniu
interbelic au stat sub semnul incertitudinii și
compromisului. Bazinul Adriaticii interesa în mod
egal atât liderii de la Belgrad, cât și pe cei de la
Roma, mai ales că pentru ultimii problemele privind
acest spațiu erau consemnate încă în Tratatul de
la Londra din aprilie 1915. Potrivit acestuia, Italia
trebuia să primească regiunea Trieste, o parte a
Dalmației, la sud de Rjeka (Fiume), deci jumătate
din coasta Adriaticii și hinterlandul33. Litigiul Fiume
s-a născut spre finele războiului și a marcat relațiile
dintre Iugoslavia și Italia mult timp (chiar după
semnarea tratatului de prietenie din ianuarie 1924
dintre cele două țări). Prin Tratatul de la Londra
(1915), Italia nu era îndreptățită la acest oraș, dar
realitatea frontului a dat speranțe italienilor în
această privință; în momentul semnării Armis-
tițiului de la Villa Giusti (3 noiembrie 1918) trupele
italiene erau în Fiume. La 30 octombrie, populația
italiană din oraș cerea anexarea orașului la Italia.
La câteva zile, croații și slovenii s-au răsculat în
portul Pola (din sudul Istriei). Italienii au folosit
răscoala ca pe un pretext, cerând și anexarea
acestei zone. Iugoslavii au primit un sprijin nesperat,
puternic, din partea americanilor, personal a
președintelui Wilson. Acesta insista pe dreptul
naționalităților, prevăzut la pct. 12 din cele 14 prin-
------------■ Revista de istorie militară ■-------
cipii enunțate de el în fața Congresului (ianuarie
1918). Era, însă, dificil să aplici ad-litteram acest
punct la spațiul istrian și dalmat, unde populațiile
de limbă italiană constituiau enclave în masa celor
de limbă slavă. în final, soluția a fost un compromis
care făcea din Fiume un „oraș liber”.
Soluția a fost cu greu acceptată de italieni: la
12 septembrie, „voluntarii” lui Gabriele D’Annunzio
au ocupat orașul, iar guvernul de la Roma a
denunțat compromisul anterior. SUA se opuneau
practicii italiene și lăsau nerezolvat litigiul, reținut
ca atare în Tratatul de la Trianon (august 1920),
dar la Rapallo (noiembrie 1920), prin înțelegeri
bilaterale italo-iugoslave, Fiume redevenea liber și
D’Annunzio era alungat. Venirea lui Mussolini la
putere ca prim-ministru și ministru de externe a
schimbat situația și, în fața presiunii, Fiume a fost
cedat Italiei, în 1924. Mussolini nu ascundea
intenția de a modifica tratatele de pace, el consi-
derând garanția asupra statu-quo-ului ca pe un
„instrument" de influență franco-britanic, iar revi-
zuirea tratatelor (nu exista „pace eternă” după păre-
rea acestuia) era o necesitate atunci când ele nu
mai corespundeau „realității”.
Guvernul fascist italian nu făcea niciun secret
din intenția de a domina Mediterana și de a o
transforma în „mare nostrum”, eliminând orice
influență în acest spațiu. încercând să îndepli-
nească în forță acest obiectiv (vezi bombardarea
insulei Corfu din septembrie 1923), autoritățile
italiene se văd silite să facă față unei ostilități
generale în exterior, și trag concluzii și adoptă o
tactică mai moderată. Pe acest fond se semna
acordul Mussolini-Pasic, la Roma (ianuarie 1924)34.
La începutul anului 1925, relațiile italo-iugoslave
erau considerate stabile, deși menținerea lor în
echilibru era grevată de presiunea grupărilor
radicale croate asupra guvernului iugoslav și de
susținerea voalată din partea autorităților italiene
a mișcărilor iredentiste bulgare, ungare, mace-
donene și albaneze împotriva unității regatului
iugoslav. Au fost perioade și intenții ca litigiul italo-
iugoslav pe chestiunea Albaniei să fie soluționat
prin împărțirea acesteia, iar sugestia a venit din
tabăra iugoslavă. Ministrul Italiei la Paris a reținut,
în urma primirii sale la regele Alexandru, exasperat
de dificultatea stabilirii graniței iugoslavo-albaneze
că: „Albania demonstrează tot mai mult imposi-
bilitatea sa de a constitui un stat viabil și ordonat și
----■ Revista de istorie militară ■---------------
mi-a făcut o discretă aluzie la eventualitatea
împărțirii acesteia, deoarece valea Drinei, calea
naturală de pătrundere a Adriaticii în Balcani,
interesa în înalt grad Iugoslavia în căutarea unei
ieșiri la Adriatica, după cum valea Vardarului și
Salonicul reprezentau ieșirea necesară la Egee”35.
Politica italiană în Grecia a fost afectată și ea
(precum politica franceză sau britanică) de insta-
bilitatea de regim și politică din această țară. Italia
s-a situat pe poziții opuse în războiul cu Turcia
republicană după Tratatul de la Sevres, trupele
italiene fiind în conflict cu trupele grecești în
câteva puncte din Adalia și Tracia Orientală. Fostul
prim-ministru Venizelos, „marele cretan”, era
perceput la Roma ca dușman al intereselor italiene,
dar nici regele Constantin, cu toată credibilitatea
sa în Italia, nu putea fi susținut pe față de guvernul
italian, sensibil, încă, la atitudinea Franței și a Marii
Britanii. Cele trei mari puteri au trimis o notă comu-
nă la Atena pentru a avertiza asupra pericolului
revenirii lui Constantin pe tron.
Nota comună era redactată în următorii ter-
meni: guvernele Marii Britanii, Franței și Italiei
declară că „restabilirea pe tron a unui suveran ale
cărui atitudini și conduită neloiale față de Aliați în
cursul războiului fuseseră pentru aceștia izvorul
unor dificultăți și pierderi grave, nu ar putea fi consi-
derată decât ca o ratificare de către Grecia a actelor
de ostilitate ale regelui Constantin. Acest fapt ar
crea o situație nouă, nefavorabilă în relațiile dintre
Grecia și Aliați, și, în acest caz, cele trei guverne
declară că își rezervă întreaga libertate de acțiune
pentru a reglementa această situație”36. Nota a fost
publicată de presa greacă pe 4 decembrie 1920 și a
avut un efect contrar. Plebiscitul pentru readucerea
regelui Constantin (5 decembrie) a dat câștig de
cauză acestuia cu 99% din opțiunile cetățenilor.
Regimul elen ignora reacția internațională la reve-
nirea pe tron a lui Constantin, bazându-se pe
ajutorul Italiei. Liderii noului regim sperau că
amenințările Franței și Angliei nu se vor concretiza
și contau „pe sprijinul ascuns al Italiei care, în
Grecia, susține pe regele Constantin, iar la Londra
a cerut revizuirea tratatului de la Sevres”37. S-a
dovedit că oamenii politici greci și-au făcut iluzii în
legătură cu sprijinul din partea Italiei. Diplomatul
român Filodor, trimis de Take lonescu în calitate de
observator la Atena, constata: „...ceea ce îi unește
pe regaliști cu italienii este ura împotriva lui Venizelos,
-----------------------------------------1351—
pe care italienii îl consideră ca un inamic al națiunii
și al expansiunii lor”38.
Dincolo de acest motiv, obiectivele fiecăruia
erau, desigur, mult prea diferite pentru o apropiere
de durată între cele două state. în plin război dintre
Grecia și Turcia republicană, Italia nu numai că nu
sprijinea Grecia, dar a încheiat un acord cu Turcia,
prin ministrul de externe Carlo Sforza (12 martie
1921), prin care își retrăgea trupele din Anatolia,
lăsând Grecia singură în fața trupelor turcești. în
urma loviturilor catastrofale suferite de armata
elenă, un grup de generali și ofițeri i-au cerut regelui
Constantin să plece39. Noul regim „revoluționar”
s-a dedat la atrocități, răzbunări și asasinate, astfel
că marile puteri, în special Marea Britanie, refuzau
să-l recunoască. Abia în iunie 1923, Italia se hotăra
la o apropiere de Atena, sperând într-o bunăvoință
a acesteia în conjunctura internațională în care se
găsea. Italienii sperau într-o rezolvare favorabilă a
statutului Dodecanezului și într-un sprijin grecesc
în confruntarea cu iugoslavii. A avut loc și o întâlnire
între Mussolini și ministrul grec de externe,
Apostolos Alexandris40. Franța recunoștea, încă în
august 1923, noul regim al regelui George, iar Italia
era și ea favorabilă acestui demers41. Fereastra de
oportunitate pentru relații italo-elene normale s-a
închis odată cu sfârșitul nefericit al „misiunii
Tellini”, urmată de bombardarea insulei Corfu.
După frământări, Grecia s-a decis pentru un
regim republican42. Marile puteri europene au
recunoscut noul guvern republican al lui Venizelos,
Mussolini exprimând dorința expresă de a se
apropia de Grecia43. Dar Venizelos a demisionat în
scurt timp (4 februarie 1924), reîncepând o
instabilitate politică de mai mică durată. La 25
martie 1924 Grecia devenea republică (în urma
unui plebiscit), iar la conducere s-a instalat un
guvern al Uniunii Republicane. în aceste condiții
se constata o rivalitate între Italia și Franța pentru
influență în Grecia, mai ales pentru a controla
comerțul cu armament în această țară, italienii
având, se pare, un ușor avantaj44. încet, dar sigur,
Italia capătă preponderență în Grecia și, practic,
statul elen rămâne cu un spațiu de manevră limitat
în politica externă pentru viitorul deceniu. Liderii
fasciști italieni au vegheat din acest punct mai slab al
Balcanilor la promovarea intereselor lor în zonă și la
contracararea politicii franceze în sud-estul european.
Relațiile Italiei cu Turcia s-au circumscris
împrejurărilor negocierii Tratatului de Pace de la
Sevres și reluării conflictului dintre Turcia kema-
listă și Aliați (greci), precum și negocierii păcii de
la Lausanne. în plin război, Italia a semnat un acord
cu autoritățile turce. Compromisul de la 12 martie
1921 modifica Tratatul de la Sevres: trupele italiene
părăseau Adalia, turcii acceptau prezența italie-
nilor în Dodecanez și le acorda dreptul de a exploata
minele de cărbune din Heracleea.
Ulterior, guvernul Mussolini modifica din nou
conținutul relațiilor Italiei cu Turcia, astfel că animo-
zitățile și suspiciunile turco-italiene se fac simțite în
întreaga perioadă interbelică. îndeosebi presa turcă,
puternic controlată de autorități, prezenta pe larg și
exagerat realități din Italia (ca în cazul asasinării
deputatului Matteotti - iunie 1924 - când presa turcă
estima că Italia trece printr-o „gravă criză politică
internă”45), iar autoritățile de la Ankara ocoleau
Roma în traseele lor diplomatice și de afaceri sau se
implicau în politica italiană în nordul Africii.
1	Arhivele Naționale Istorice Centrale (în continuare,
ANIC), fond Microfilme, Franța, rola 182, c. 306, (Notă de
la Quai d’Orsay, Paris, 8 decembrie 1918, semnată Pichon).
2	Ibidem, c. 9 (Telegrama nr. 27 din 14 ianuarie 1920,
semnată Saint Aulaire).
3	Franța a recunoscut poziția de „aliat” a României la
sfârșitul lunii decembrie 1918 (Vezi: ANIC, fond Microfilme,
Franța, rola 182, c. 359, Telegramă f.n., Paris, din 30
decembrie 1918, semnată Pichon).
4	Ibidem, rola 178, c. 6-7 (Notă nr. 226 din 10 ianuarie
1923 a Ministerului de Finanțe către Președinția Consiliului
de Miniștri și Ministerului de Externe, Paris). Vezi și notele
nr. 331 din 13 ianuarie 1923 ale aceluiași minister (c. 7-8)
și scrisoarea de la Quai d’Orsay către Victor Antonescu,
din 2 iulie 1923, Paris (c.146-147, aceeași rolă).
5	Arhivele Ministerului Afacerilor Externe (în continuare,
AMAE), fond 71, Franța. Relații cu România, 1920-1926, voi.
63, f. 47 (Telegrama nr. 110 din 19 martie 1924, Paris, semnată
Antonescu (rezoluție semnată I.G. Duca).
6	Maurice Beaumont, La fallite de la paix (1918-1935),
5e ddition, Paris, P.U.F., 1967, t. 1, p. 310.
7	ANIC, fond Microfilme, Franța, rola 178, c. 35-36
(Raport nr. 88 din 27 februarie 1923, Roma, nesemnat).
8	Ibidem.
9	Idem, Belgia, rola 22, c. 701-702 (Raport nr. 510 din
24 ianuarie 1924, Paris, semnat Gaiffier d’Hestroy).
10	Harry J. Psomiades, The Eastern Question: The
Last Phase, a Study in Greek-Turkish Diplomacy,
Tessaloniki, 1968, p. 35.
11	ANIC, fond Microfilme, Belgia, rola 16, c. 152-153
(Raport nr. 133/52 din 13 februarie 1923, București, semnat
Schneidauer).
12	Apud Edouard Driault, Michel Lheritier, L’Histoire
diplomatique de la Grece de 1821 â nos jours, Tome V., La
Grece et la Grande Guerre. De la revolution turque au
Trăita de Lausanne (1908-1923) par Edouard Driault, Paris,
1926, p. 388-389.
13	Arhivele Bibliotecii Naționale (în continuare, ABN),
fond Saint Georges, P VIII, dosar 7, Raport (manuscris)
opt file, f. 6-7.
14	La 8 decembrie 1920 Aliații au comunicat guvernului
elen că îi retrag creditul financiar.
-------------■ Revista de istorie militară ■-------------
15	Douglas Dakin, The Unification of Greece, 1770-
1923, London, Ernest Benn Ltd, 1972; Appendices, p. 229.
16	Ibidem, p. 238.
17	Ibidem.
18	Documenti Diplomatici Italiani (în continuare, DDI),
7, III, nr. 154, p. 96 (Telegramă f.n., din 20 aprilie 1924,
Roma, semnată Mussolini).
19	ANIC, fond Microfilme, Franța, rola 183, c. 729
(Telegrama (conf.) nr. 1001 din 28 aprilie 1920, Roma,
semnată Camille Barrere).
20	Idem, c. 739 (Telegrama secretă nr. 1034 din 5 mai
1920, Roma semnată Barrere. Telegrama redă o convorbire
pe care diplomatul francez a avut-o cu ministrul României
la Roma, Al. Em. Lahovary).
21	ABN, fond Saint Georges, P.XCII, dosar 1, f. 120-121
(Telegrama nr. 2910 din 26 septembrie 1920, Roma, semnată
T. lonescu. Un rezumat al convorbirilor avute de ministrul
român de externe cu Giolitti și Sforza).
22	în martie, Brătianu a făcut o călătorie la Roma
încercând să constate dacă există un interes pentru o
legătură matrimonială între prințul Nicolae și una din fiicele
regelui Victor Emmanuel al III-lea. Vezi relatarea minis-
trului Franței la București, Daeschner, din raportul nr. 102
din 5 mai 1922 (ANIC, fond Microfilme Franța, rola 183,
c. 350-351).
23	DDI, 7, II, nr. 419, p. 291 (Raport f.n., din 27 ianuarie
1923, București, semnat Martin Franklin).
24	Ibidem, nr. 422, p. 295, (același raport - anexă).
25	Ibidem, nr. 10, p. 6 (Raport f.n., din 30 aprilie 1923,
București, semnat Aloisi).
26	în timpul unui dejun intim la primul ministru LLC.
Brătianu, la 5 mai 1923.
27	ANIC, fond Microfilme, Belgia, rola 16, c. 232-233
(Raport nr. 741/333, din 4 septembrie 1923, București,
semnat Fr. Collon).
28	Ibidem, c. 708-709 (Raport nr. 77/33 din 26 ianuarie
1924, Belgrad, semnat A. Delcoigne).
29	DDI, 7, III, nr. 53, p. 37 (Telegrama f.n., din 7 martie
1924, București, semnată Savona). Vezi și raportul nr. 575,
din 17 martie 1924, semnat în București de Lawrance Den-
nis (în ANIC, fond Microfilme S.U.A., rola 594, c. 47-49).
30	ANIC, fond Microfilme, Belgia, rola 34, c. 744-745,
(Raport nr. 45/152 din 24 martie 1924, Roma, semnat contele
Van den Steen de Jehay).
31	Idem, Franța, rola 183, c. 663-666 (Raport f.n., din
24 mai 1924, București, semnat cpt. Palasse (adjunctul
atașatului militar).
32	DDI, 7, III, nr. 428, p. 248 (Raport f.n., din 5 august
1924, București, semnat Aloisi).
33	Apud Constantin Iordan, L' entree en guerre de
I’Italie etla position des Etats neutres du Sud-Est europeen
(avril-mai 1913), în “Revue Roumaine d’Histoire”, București,
XV, 1976, nr. 2, p. 281-291.
34	Iugoslavia ceda Fiume, primea Porto Baros și o
cesiune pe 50 de ani asupra bazinului Taon di Rivel din
portul Fiume. Pactul angaja părțile să acționeze și pentru
respectarea tratatelor de la Trianon, Neuilly, Saint Germain.
în cazul unei agresiuni asupra uneia din părți, cealaltă
parte se declara neutră (Vezi Jean-Baptiste Duroselle, Les
relations internationales de l'Allemagne et de l'Italie de
1919 â 1939, Paris, C.D.U., p. 46 și urm.).
35	DDI, 7, III, nr. 671, p. 411 (Raport f.n., din 13
ianuarie 1925, Paris, semnat Romano Avezzana).
36	Apud Edouard Driault, Michel Lheritier, op. cit.,
p. 388-389.
37	ABN, fond Saint-Georges, P. VIII, dosar 7, f. 5.
38	Ibidem, f. 6.
39	Coloneii Plastiras și Stylianos Gonatos, împreună cu
Phokas, susținuți de 20 000 de ostași din Mitilene și Chios
debarcați la Lavrion. Constantin abdica în favoarea lui George.
40	DDI, 7, II, nr. 89, p. 61 (Telegramă f.n., din 19 iunie
1923, Atena, semnată De Facendis).
41	Ibidem, nr. 182, p. 124-125 (Telegramă f.n., din 27
august 1923, Roma, semnată Mussolini).
42	Constatin Iordan, La Grece ă fin de l’annee 1920.
Autour d’une mission roumaine a Athenes, în „Revue des
Etudes Sud-Est Europ^ennes”, București, XVII, 1979, nr.
2, p. 283-296.
43	AMAE, fond 71, Grecia, 1924-1928 (Telegrama nr.
360 din 7 februarie 1924, Sofia, semnată Langa-Rășcanu).
44	DDI, 7, III, nr. 606, p. 365 (Telegrama f.n., din 7
decembrie 1924, Atena, semnată Brambilla).
45	Ibidem, nr. 278, p. 163 (Telegramă f.n., din 18 iunie
1924, Constantinopol, semnată Montagna).
THE POLITICS OF FRANCE AND ITALY FOR THE SOUTH-EAST EUROPE
IN THE FIRST INTERWAR YEARS
In the aftermath of WW I, the old internațional system was torn down, Europe was reorganized, and a new
world was born. The interwar period was rnarked by turmoil in much of the world, as Europe struggled to
recover from the devastation of the WW I. The European nations that had fought in the Great War emerged
economically and socially crippled.
The Paris Peace Conference dismantled large blocs of territory in Central and South-Eastern Europe and
drew the boundaries for new, independent States, which found themselves in a period of unprecedented self-
determination between the wars.
The political atmosphere of the interwar years was marked by competition between France and Italy
over influence in a region of geostrategic importance such the Balkan space. France ended the war on sounder
footing than many other nations. The interwar period was one of the cornerstones of the French foreign
policy pursuing to never give the Germans a chance of invading again and to consolidate its regional power
statute. In the light of this policy, France became a party to the Little Entente through bilateral agreements
signed with Czechoslovakia, Romania and Yugoslavia.
Unhonored teritorial promises by the Alliance placed Italy in the revisionists’ câmp. Far from being
contented with the postwar status-quo, Italian fascist regime made no secret of its intention to dominate the
Mediterranean region.
---■ Revista de istorie militară ■---------------------------------------------------1 37 |---
BALCANII,
zona fierbinte a Europei
MIȘCĂRI CENTRIFUGE
ÎN PENINSULA BALCANICĂ
ÎN SECOLUL AL XI-LEA*
dr. ALEXANDRU MADGEARU
Revoltele contra puterii centrale desfășurate
în partea balcanică a Imperiului Bizantin în secolul
al Xl-lea au fost efectul secundar al transformărilor
economice induse de dezvoltarea urbană1. Puterea
imperială putea obține venituri fiscale sporite, ceea
a permis transformarea armatei într-una de militari
plătiți. De aceea, statul nu i-a mai protejat pe micii
proprietari care formau baza de recrutare a stra-
tioților. Astfel a fost înlesnită concentrarea de
putere a marilor proprietari provinciali (dynatoi
sau archontes), care anterior fuseseră împiedicați
prin legislație să-i deposedeze pe stratioți de
terenuri2. Acum, ambițiile lor erau stimulate și de
creșterea influenței aristocrației în exercitarea
puterii imperiale3. Ceea ce urmăreau ei era auto-
nomia. Or, orașele bizantine, deși în plină înflorire,
erau lipsite de ceea ce era caracteristic orașelor
occidentale: autonomia față de puterea imperială
și consiliile urbane4. Prin bogăție și putere,
aristocrații care aveau reședințele (oikoi) în orașe
au devenit un fel de conducători ai acestora, dis-
punând chiar de forțe militare private5. Noua
politică de apărare a Imperiului Bizantin aplicată
după atacurile devastatoare ale pecenegilor din
1032-1036 presupunea menținerea păcii prin sub-
sidii și comerț cu acești barbari6, fapt care necesita
resurse financiare sporite. Atunci când puterea
imperială a crescut presiunea fiscală pentru a le
acoperi, aristocrații locali au găsit prilejul potrivit
pentru a se revolta. Anterior, Vasile II stabilise o
politică de cooperare cu aristocrații bulgari și sârbi
din Bulgaria, Dalmația, Dioclea și Raska. Ei erau
controlați de strategii bizantini instalați în prin-
cipalele orașe, dar puterea se exercita prin inter-
mediul șefilor autohtoni, denumiți archontes7.
Când acești conducători locali au fost deranjați de
politica fiscală a centrului, ei au declanșat revoltele.
Mișcările separatiste nu au fost specifice doar
Peninsulei Balcanice. în aceeași perioadă, Imperiul
Bizantin s-a confruntat cu revolte similare în Apulia
(1040), Armenia (1051-1052), sau Antiohia (1073)8.
Regiunea balcanică nu era în sine o problemă.
Adevărata problemă era criza cauzată de creșterea
fiscalității în relațiile dintre centru și periferie,
oricare ar fi fost această periferie, precum și de
corupție și proasta administrare9. Nu se poate vorbi
de motive religioase în declanșarea acestor
mișcări. O excepție este reprezentată de aderarea
paulicienilor la revolta din Paradunavon, în anul
107810, dar implicarea bogomilismului nu este
atestată în alte revolte, deși această erezie exprima
un fel de opoziție contra ideii de autoritate11.
Nu populația de rând a declanșat revoltele, ci
conducătorii locali de origine greacă, bulgară, sârbă
sau aromână. Ei au plănuit mișcările, cu intenția
de a dobândi autonomia, independența sau chiar
puterea imperială. Ei au fost adevărații conducători
și beneficiari ai așa-ziselor „revolte populare”12.
Asemenea conducători din zonele periferice mai
purtau și titlul de toparches. Unii dintre ei dobân-
diseră anterior statutul de douloi sau anthropoi ai
împăraților. Un doulos era un toparches care a
renunțat la teritoriul său și la situația sa anterioară,
care presupunea o poziție intermediară între
autonomie și supunere față de puterea imperială.
Vasile II avusese înțelepciunea de a accepta o
libertate parțială pentru acești șefi locali. Revolta
lor a reprezentat tentativa de a recupera fostul
teritoriu sau independența, precum și ruperea
relației de douleia13. Acesta este cazul lui Ștefan
Vbislav și Petru Delian, care erau intitulați toparchi
de către Kekaumenos, dar și al lui Nestor, care a
primit titlul de anthropos sau doulosai împăratului
' Comunicare prezentată la Sesiunea științifică „Pontica”, 4 octombrie 2006, Constanța.
] 38 |----------------------------------------------------------------■ Revista de istorie militară ■
Constantin X în schimb pentru domeniul său.
Sigiliile sale menționează titlul to anthropo anaktos
Douka, adică „omul stăpânului Dukas”14. Utilizarea
cuvântului anthropos trimite la condiția de doulos
al împăratului. Pe de altă parte, conform mărturiei
lui Attaliates, Nestor era oikeiotatos. El făcea parte
dintre oikeioi, acei apropiați ai împăratului care
beneficiau de protecția acestuia și care erau folosiți
pentru misiuni de încredere. Termenul de oikeios
era practic sinonim cu doulos, iar un oikeiotatos se
afla pe treapta cea mai înaltă în oikos (în sens de
curte imperială), într-o poziție apropiată de cea a
rudelor împăratului15.
Potrivit lui Attaliates, Nestor era illyr. Acest
arhaism se poate referi la un localnic din părțile de
vest sau centrale ale Peninsulei Balcanice (sârb
sau vlah), fiind mai puțin probabil să fie echivalent
cu „bulgar”, deoarece termenul arhaizant folosit
de obicei pentru bulgari era „misian”. La Attaliates,
termenul lllyrikon se referă și la Macedonia; prin
urmare, după cum arăta P. Diaconu, acest autor a
putut utiliza termenul arhaizant illyri pentru a-i
desemna pe vlahi16. Attaliates mai afirma că Nestor
a trecut de partea celor din Dristra din cauza
„similitudinii de condiție a neamului său”. S-a văzut
în această afirmație un indiciu asupra originii
bulgare a lui Nestor, pornind de la ideea că populația
orașului era predominant bulgărească17. Se pare
că totuși Attaliates avea în vedere altceva. Pentru
cronicarul bizantin, „illyrul” Nestor era un „mixo-
barbar” ca și cei de la Dunăre, adică un om dintr-o
regiune situată la periferia civilizației. Potrivit unor
studii recente de imagologie bizantină, bizantinii îi
priveau pe cei de la Dunăre și din Illyria ca pe o
categorie aparte, de „subbizantini”, sau străini din
interior18. Așadar, Nestor era un fost conducător
local din Diocleea sau Macedonia, care cedase
teritoriul său împăratului Constantin X, sau, în orice
caz, un aristocrat intrat în serviciul împăratului (el
a fost numit duce al themei Paradunavon în 1073).
Alți conducători erau dregători sau comandanți
militari (Tihomir, Nestor în calitatea sa de duce,
Niculitzas). Mișcarea din thema Bulgaria condusă
de Gheorghe Vojtech din Skopje a fost inițiată de
un grup de mari proprietari locali afectați de politica
fiscală a ministrului Nikephoritzes19. în fine, alți
conducători implicați în revolte erau șefi barbari,
precum cei care au preluat puterea în Paradunavon
în 1072 (Tatos, Sesthlav, Satza)20.
în rebeliuni au fost implicate mai multe etnii,
diferite de cea greacă (bulgari, sârbi, pecenegi,
aromâni), dar aceasta nu înseamnă că mișcările
au avut caracter național. Nu este mai puțin ade-
----■ Revista de istorie militară ■----------------
vărat că revolta lui Petru Delian a fost stimulată de
o decizie care a afectat mândria bulgarilor, înlo-
cuirea arhiepiscopului bulgar de Ohrida cu unul
grec21. Cauzele economice erau combinate cu o
certă atitudine anti-bizantină a populației cucerite.
Restaurarea țaratului lui Samuel a fost proiectul
urmărit de Petru Delian și apoi de către Constantin
Bodin, dar această Bulgarie nu era un stat „național”,
ci un imperiu care s-a construit pe model bizantin și
care era un proiect comun al populației din partea
centrală a Peninsulei Balcanice, indiferent de
originea etnică. Este foarte semnificativ faptul că
rebelii din Macedonia au invitat pe un sârb din
Diocleea să devină țarul bulgarilor în revolta din
1072. Ca și Macedonia, Diocleea aparținuse țara-
telor bulgare ale lui Simeon și Samuel. Deoarece
mai multe etnii s-au angajat în lupta pentru refa-
cerea Bulgariei, se poate conchide că Bulgaroi
devenise un nume politic, nu doar etnic, ca și
Romaioi.
Opoziția față de puterea centrală nu a avut un
caracter „național”, deoarece aceste mișcări au
reunit mai multe etnii22. Cooperarea interetnică
este atestată în mai multe cazuri. Participarea
aromânilor la rebeliunea lui Petru Delian poate fi
admisă23. Grecii din Nicopolis s-au alăturat și ei la
această mișcare, deoarece erau afectați de politica
fiscală24, iar în revolta din Larissa au fost implicați
greci, aromâni și probabil și bulgari25. Aceeași
cooperare este atestată în cazul revoltei din Para-
dunavon, între localnici și pecenegi, precum și în
războiul condus de Constantin Bodin, între bulgari
și sârbi. Pecenegii din Paradunavon l-au sprijinit în
1078 pe uzurpatorul Nikephor Basilakes26, care nu
s-a răzvrătit din motive „naționale”. Aceeași ură
contra puterii centrale a reunit șefi locali separatiști,
comandanți militari rebeli și trădători. Cel mai bun
exemplu este mișcarea din Paradunavon, unde
conducătorul separatist Tatos s-a aliat cu un
trădător, Nestor, și unde uzurpatorul Nikephor
Basilakes a aflat sprijin în 1078. Ceea ce consemna
Zonaras, că acesta a trimis mesaje pecenegilor27,
se poate confirma prin descoperirea la Nufăru a
unui sigiliu al lui Nikephor Basilakes, duce de
Dyrrachion28. Probabil că la Nufăru se instalase pe
atunci un conducător peceneg, eventual unul dintre
cei menționați de Ana Comnena (Sesthlav sau
Satza)29.
Obiectivul teritorial al mișcărilor centrifuge a
variat de la independența unei regiuni mai mici sau
mai mari (Thessalia, Paristrion), până la refacerea
Bulgariei ca stat independent condus de un țar
(Petru Delian și Constantin Bodin). în cazul lui
---------------------------------------[39]-----
Delian, legitimitatea titlului de țar era dată de
descendența din fostul țar bulgar Gavril Radomir
(1014-1015), pe care el o proclama. Potrivit lui Mihail
din Devol (interpolatorul cronicii lui Scylitzes),
Petru Delian era fiul surorii regelui Ungariei Ștefan
I, prima soție a lui Gavril Radomir30. El a fost
aclamat ca țar la începutul revoltei, la Belgrad31.
La fel, Constantin Bodin a fost invitat de aristocrații
bulgari să preia titlul de țar al bulgarilor în mișcarea
condusă de Gheorghe Vojtech32.
Toate aceste mișcări au început în apropiere
de frontiere, cu excepția celei din Thessalia. De la
periferie, revoltele s-au extins spre interior, aco-
perind uneori teritorii destul de întinse. Rebelii lui
Petru Delian au devastat o regiune foarte mare, de
la Dunăre până în nordul Greciei și până la Dyrra-
chion, în special după alianța cu forțele adunate de
Tihomir, un ofițer bizantin de origine bulgară din
thema Dyrrachion, care s-a răzvrătit contra co-
mandantului său și care pretindea și el să fie țar33.
In alte împrejurări, mișcările periferice au fost un
stimulent pentru revolte în regiunile vecine (de
exemplu, ereticii paulicieni de la Philippopolis
conduși de Lekas și Traulos s-au alăturat rebelilor
din Paradunavon după 1078, dându-le posibilitatea
de a invada Thracia34).
Unele rebeliuni au avut origini urbane, în timp
ce altele au avut o geneză rurală. Primul tip este
reprezentat de mișcarea orășenilor din Larissa din
1066 și parțial de rebeliunea din Paradunavon.
Revolta din Larissa a început printr-un complot al
unor fruntași din oraș, civili și militari. Atras în
această rebeliune, Niculitzas a fost aclamat cu
strigarea polychronos și cu titlul authentes, ambele
rezervate împăraților35. Mișcarea a reflectat inte-
resele comunității urbane (opoziția față de creș-
terea impozitelor decisă de Constantin X); bizan-
tinologul britanic Michael Angold sublinia că
aceasta a fost una dintre primele revolte urbane,
care urmărea apărarea intereselor locuitorilor con-
tra abuzurilor puterii imperiale36. Pentru poziția
deținută de Niculitzas în Larissa, cuvintele lui
Kekaumenos sunt foarte sugestive: „are mulți
oameni și armată proprie, iar cetatea și țara ascultă
de el și fac orice le-ar spune”. El era adevăratul
stăpân al orașului, și în această poziție a acționat
în revoltă. Niculitzas era cel mai probabil strategul
Larissei, reședința themei Hellas37. Revolta din
Paradunavon a început tot ca o mișcare urbană,
atunci când subsidiile trimise orașelor dunărene
pentru apărarea lor contra pecenegilor au fost
anulate de Nikephoritzes38. Puterea a fost preluată
de Tatos, un șef peceneg care era probabil arehon
al acelei Patzinakia autonome care s-a format la
sudul Dobrogei și nord-estul Bulgariei după 1053.
Sigiliile lui Kegen cu numele său creștin loannes
.RIA
Simii
Belgrad
SIRMIUI
Scrdica
ZETA
HELI
BULGARIA
SkoRW^ ■'
PELOPON
^lESUS ț
Adrianoppl^^^
< -ConțuiBtiiwpph
THESSALIALilJ
f	\ -—^	MACEDONIA
1 >Ochnd \
ț ThcssalcAflu —4
EPIRUS « C
Dynachion
] 40 |-------------------------------------------------■ Revista de istorie militară ■
■ Europa de
Sud-Est
în secolul al Xl-lea

menționează titlul archon Patzinakias. Patzinakia
era un teritoriu autonom în Paradunavon, amplasat
cel mai probabil în nord-estul Bulgariei, pe la
Preslav39. Războinicii pecenegi au fost principala
forță militară, iar Patzinakia autonomă a devenit
un teritoriu independent care a rezistat până în
1091. între timp, Nestor a găsit prilejul de a redeveni
un conducător independent, călcând legământul
de douleia și încheind o alianță cu Tatos40. Nu este
exclus ca Nestor să fi intrat în legături și cu rebelii
sârbo-bulgari din thema Bulgaria, care se ridicaseră
și ei în 107241. Coincidența cronologică este prea
mare pentru a nu ne da de gândit. în orice caz, el a
profitat de situația creată pentru a deveni un
conducător independent, fiind însă obligat să
împartă puterea cu Tatos. Dualitatea puterii a slăbit
coeziunea rebelilor și a compromis ofensiva
declanșată în direcția Constantinopolului42.
Venirea la putere în anul 1078 a împăratului
Nikephor III Botaneiates a adus o schimbare în
raporturile dintre localnicii din Dobrogea și pecenegi.
Attaliates consemna faptul că o delegație s-a prezentat
în fața noului împărat, cerând iertare și promițând că
nu vor mai ataca teritoriul impeiului alături de
pecenegi43. Din acest pasaj reiese că localnicii s-au
separat de pecenegi, fiindcă detronarea lui Mihail
VII a făcut ca motivul inițial al revoltei paristrienilor
să dispară. în schimbarea de atitudine a localnicilor a
putut conta și faptul că, după cum am demonstrat cu
altă ocazie, noul împărat fusese duce de Paradunavon
în perioada 1062-106544. în schimb, pecenegii au
continuat să atace imperiul, venind și în sprijinul
ducelui Nikephor Basilakes, care s-a răzvrătit la
începutul domniei lui Nikephor HI Botaneiates, în 1078.
Cu alte cuvinte, starea de criză din Paradunavon s-a
perpetuat și după 1078, dar probabil numai din cauza
pecenegilor. Este posibil ca localnicii să fi renunțat la
atitudinea ostilă față de puterea centrală după ce vor
fi constatat că nicio stăpânire pecenegă nu este de
dorit. Deoarece Ana Comnena a atestat și alte cen-
tre de putere, se poate presupune că situația s-a
agravat chiar, prin cucerirea de către pecenegi a noi
părți din thema Paradunavon. Rebeliunea pecenegilor
din Paradunavon a fost zdrobită abia în 1091.
Lupta contra puterii bizantine a fost facilitată
de condițiile geografice în cazul rebeliunii lui Ștefan
Voislav. Războiul din 1042 a fost victorios pentru că
a avut un caracter de gherilă purtată în munții din
Diocleea45. Deoarece Ștefan Voislav conducea un
stat semi-independent, conflictul a fost mai serios
decât alte revolte, iar armata bizantină a fost în-
frântă. Diocleea a supraviețuit ca un centru de
----■ Revista de istorie militară ■---------------
putere care a devenit independent sub Mihailo
Voislav (1046-1082), un stat care a fost capabil să
sprijine răscoala bulgarilor din 107246. în alte situații,
mișcările centrifuge au fost ajutate de forțe ex-
terne (pecenegii, Ungaria, regatul normand din
Sicilia). Se pare că Ungaria a fost implicată în
revolta lui Petru Delian (presupus nepot al lui Ștefan
I), care a început la hotarele ei, la Belgrad47.
Evenimentele petrecute în Paradunavon între 1072
și 1091 nu au fost provocate doar de către pecenegii
deja instalați în provincie, ci și de către frații lor de
la nord de Dunăre48. Revolta din Thessalia a în-
ceput și ea pe fondul atacurilor uzilor. Se poate
presupune și o coordonare cu ofensiva regelui
Siciliei Robert Guiscard49.
Mișcările au fost înfrânte deoarece armata
bizantină era încă puternică, iar rebelii nu au fost
capabili să obțină controlul asupra unor zone
strategice precum Macedonia sau trecătorile din
Munții Balcani. Ei au încercat aceasta, dar fără
succes, chiar dacă rebelii din Larissa au cucerit
importantul punct strategic Servia, poarta către
Macedonia. Ca și în cazul revoltelor lui Petru Delian
și Constantin Bodin, s-a încercat controlarea Viei
Egnatia’0. Aristocrații locali nu dispuneau decât
de forțe militare reduse, iar țăranii nu constituiau
o armată instruită. Fără a dispune de militari pro-
fesioniști, rebelii au fost înfrânți cu ușurință de
către armata bizantină, în 1040-1041 și 1072-1073.
Rebelii au obținut rezultate notabile doar prin
cooperarea cu războinicii profesioniști pecenegi,
care au transformat partea de est a provinciei Para-
dunavon într-o regiune independentă, care a
rezistat circa două decenii și a fost recunoscută de
Alexios I printr-un tratat încheiat în toamna anului
1087. Rezultatul final al revoltei a fost crearea unei
stăpâniri pecenege, conduse de Tzelgu, care s-a
aliat cu fostul rege al Ungariei Solomon. Această
coaliție anti-bizantină a reprezentat o amenințare
majoră pentru echilibrul de forțe din nordul
Peninsulei Balcanice51, dar va fi înfrântă prin ofen-
siva finală a lui Alexios I din 1091, care a reușit
zdrobirea forțelor pecenege.
în concluzie, revoltele au avut succes doar dacă
au beneficiat de suportul unor războinici profe-
sioniști (pecenegii), or doar atunci când configura-
ția terenului compensa inferioritatea forțelor.
Ambele situații vor asigura peste un secol victoria
rebelilor români și bulgari în mișcarea începută în
1186 (când aceștia vor fi ajutați de alți războinici
de profesie, cumanii).
------------------------------------Fn—
1	P. Lemerle, Byzance au tournant de son destin (1025-
1118), in idem, Cinq etudes sur le Xle siecle byzantin,
Paris, 1977, p. 251-312; M. Angold, The Byzantine Empire,
1025-1204. A Political History, London-New York, 1984, p.
62-65; idem, The shaping of the medieval Byzantine city,
BF, 10, 1985, p. 7; K. P. Matschke, Grundziige des
tyzantinischen Stădtewesens vom 11. bis 15. Jahrhundert,
în K. P. Matschke (ed.), Die byzantinische Stadtim Rahmen
der allgemeinen Stadtentwicklung. Referate und Disku-
ssionen der byzantinischen Fachkonferenz im Leipzig 9.
bis 11. Januar 1990, Leipzig, 1995, p. 27-40.
2	G. Ostrogorsky, Observations on the Aristocracy in
Byzantium, DOP, 25, 1971, p. 6-9, 13-14; H. Ahrweiler,
Recherches surla societe byzantine au Xle siecle: nouvelles
hierarchies et nouvelles solidarites, TM, 6, 1976, p. 117-
118; M. Angold, The Byzantine Empire..., 68-70; idem,
Archons and Dynasts: Local Aristocracies and the Cities
of the Later Byzantine Empire, în The Byzantine aristocra-
cy, IX to XIII centuries, ed. by M. Angold, Oxford, 1984,
p. 237-238; idem, The shaping..., p. 16-22; K. P. Matschke,
op. cit., p. 41-56.
3	M. Angold, Archons..., p. 238; C. Bouras, Aspects of
the Byzantine City, Eight-Fifteenth Centuries, în A. E.
Laiou (ed.), The Economic History of Byzantium from the
Seventh through the Fifteenth Century, voi. II, Washing-
ton DC, 2002, p. 523.
4	K. P. Matschke, op. cit., p. 42.
5	G. Ostrogorsky, op. cit., p. 6-9, 13-14; H. Ahrweiler,
op. cit., p. 117-118; M. Angold, The Byzantine Empire...,
p. 68-70; idem, Archons..., p. 237-238; idem, The shap-
ing..., p. 16-22; K. P. Matschke, op. cit., p. 41-56.
6	M. Angold, The Byzantine Empire..., p. 1-11; P.
Stephenson, Byzantium’s Balkan Frontier: A Political Study
of the Northern Balkans, 900-1204, Cambridge, 2000, p.
80-81, 114.
7	P. Stephenson, op. cit., p. 123-130.
8	J. Ferluga, Aufstănde im byzantinischen Reich
zwischen den Jahren 1025 und 1081. Versuch einer
Typologie, in „Rivista di Studi Bizantini e Slavi”, 5, 1985,
p. 151, 153; J. C. Cheynet, Pouvoir et contestations ă
Byzance (963-1210), Paris, 1990, p. 48, 63, 82, 397-399.
9	Pentru această legătură dintre corupție și revolte,
vezi A. G. C. Sawides, Internai Strife and Unrest in Later
Byzantium, Xlth-XHIth Centuries (A.D. 1025-1261). The
Case of Urban and Provincial Insurrections (Causes and
Eifects), Symmeikta. Ethnikon Idryma Ereynon. Kentron
Vyzantinon Ereynon, 7, 1987, p. 263; J. C. Cheynet, Points
de vue surl'ellicacite administrative entre lesXe-XIe siecles,
BF, 19, 1993, p. 11-13.
10	A. Sacerdoțeanu, Mouvements politiques et sociaux
de la Peninsule Balkanique dans la seconde moitie du Xle
siecle, „Balcania”, 2-3, 1939-1940, p. 89, 98-99; J. C.
Cheynet, Pouvoir..., p. 85, 94, 392; E. Malamut, L’image
byzantine des Petchenegues, BZ, 88, 1995, 1, p. 134-135;
P. Stephenson, op. cit., p. 101.
11	J. V. A. Fine Jr., The Size and the Signification of
the Bulgarian Bogomil Movement, „East European Quar-
terly”, 11, 1977, 4, p. 385-412 a demonstrat că erezia nu a
fost un suport al mișcărilor sociale și politice.
12	J. C. Cheynet, Pouvoir..., p. 14; P. Stephenson, op.
cit., p. 143-144. A. G. C. Sawides, op. cit., p. 239, 259
remarca de asemenea că toate mișcările separatiste și
rebeliunile militare au fost inițiate de aristocrați sau mari
proprietari.
13	P. Lemerle, Prolegomenes ă une edition critique et
commentde des “Conseils et Recits de Kdkaumenos”,
Academie Royale de Belgique. Classe des Lettres.
Memoires. Collection in-8°, Deuxieme sdrie, 54, 1960, 1,
—42------------------------------------------------------
p. 80-81; G. Ostrogorsky, op. cit., p. 12-14; J. C. Cheynet,
Toparque et topoteretes ă la fin du lle siecle, REB, 42,
1984, p. 215-222; idem, Pouvoir..., p. 287-288; P.
Stephenson, op. cit., p. 123-129.
14	Scylitzes Continuatus, Chronographia, în FHDR
III, p. 65; N. Oikonomides, A Collection of Dated Byzan-
tine Seals, Washington DC, 1986, 93-94, nr. 95; I.
Jordanov, Neizdadeni vizantijski olovni pecati ot Silistra
(IV), INMV, 28 (43), 1992, p. 238-239, nr. 14-15.
15	G. Ostrogorsky, op. cit., p. 12-14; J. Ferluga,
Byzantium on the Balkans. Studies on the Byzantine
Administration and the Southern Slavs from the Vllth to
the XHth Centuries, Amsterdam, 1976, p. 242; J. C.
Cheynet, Toparque..., p. 215-222; J. C. Cheynet,
Pouvoir..., p. 287-301; P. Stephenson, op. cit., p. 123-129.
16	V. Tăpkova-Zaimova, Quelques particularites dans
l'organisation militaire des regions de Bas-Danube et la
politique byzantine aux XP-XIF siecles, în Etudes de
civilisation medievale (DC-XIP siecles). Melanges oiferts
â E-R. Labande, Poitiers, 1974, p. 672-673. Pentru ipoteza
originii vlahe, vezi P. Diaconu, Les Petchenegues au
Bas-Danube, Bucarest, 1970, p. 103-104; M. Angold, The
Byzantine Empire..., p. 98.
17	V. Tăpkova-Zaimova, op. cit., p. 672-673.
18	H. Ahrweiler, Citoyens et etrangers dans I'Empire
Romain d'Orient, în La nozione di “Romano" tra citta-
dinanza e universalită (Da Roma alia terza Roma. Studi,
II) (Atti del II Seminario di Studi Storici “Da Roma alia
Terza Roma”, 21-23 avril 1982), Roma, 1984, p. 346; E.
Malamut, op. cit., p. 131.
19	J. Ferluga, Byzantium..., p. 393; idem, Aufstănde...,
p. 157-158; J. V. A. Fine Jr., The Early Medieval Balkans.
A Criticai Survey from the Sixth to the late Twelfth
Century, Ann Arbor, 1991, p. 213.
29	M. Gyoni, Zur Frage der rumănischen Staa-
tsbildungen im XI. Jahrhundert in Paristrion (Ar-
chaisierende Volksnamen und ethnische Wirklichkeit in
der „Alexias” von Anna Komnene), „Archivum Europae
Centro-Orientalis”, 9-10, 1943-1944, p. 83-188; N. Bănescu,
Les duches byzantins de Paristrion (Paradounavon) et de
Bulgarie, Bucarest, 1946, p. 90-93; V. Tăpkova-Zaimova,
op. cit., p. 671-673; E. Malamut, op. cit., p. 129-135; A.
Madgearu, The Periphery against the Centre: the Case of
Paradunavon, ZRVI, 40, 2003, p. 53.
21	J. Ferluga, Aufstănde..., p. 142; J. V. A. Fine Jr.,
The Early Medieval..., p. 203-204.
22	M. Angold, The Shaping..., p. 20-22; H. Ahrweiler,
Recherches..., p. 118-120.
23	G. Cankova-Petkova, De nouveau sur Kekaumenos,
BHR, 1, 1973, 3, p. 74.
24	Scylitzes, 411-412 FHDR; J. Ferluga, Byzantium...,
p. 387; J. Ferluga, Aufstănde..., p. 144-145; J. C. Cheynet,
Pouvoir..., p. 50.
25	M. Gyoni, op. cit., p. 143-145; P. Lemerle,
Prolegomenes..., p. 75; A. Lazarou, La revolte des
Larisseens en 1066, în La Thessalie. Ades de la Table-
Ronde, 21-24 juillet 1975, Lyon, organise par Bruno Helly
(Collection de la Maison de l’Orient Mediterraneen, no.
6. Serie Archdologique 5), Lyon-Paris, 1979, p. 308-309.
26	J. C. Cheynet, Pouvoir..., p. 86; P. Stephenson,
op. cit., p. 101.
27	loannes Zonaras, XVIII. 19. 17 (FHDR III, 228/229).
281	. Barnea, Sceaux byzantins inedits de Dobrouaja,
SBS, 3, 1993, p. 61-65, nr. 9.
29	Ana Comnena, VI. 14.1 (FHDR III, 88/89).
30	V. N. Zlatarski, Wer war Peter Deijan?, „Annales
Academiae Scientiarum Fennicae”, ser. B, 27, 1932, p. 354-
363; J. Ferluga, Byzantium..., p. 341; R. Iljovski, L'alliance
	■ Revista de istorie militară ■—
byzantino-hongroise au debut du Xle siecle contre Samuel
et ses successeurs. Essai de determination chronologique,
ZRVI, 29-30, 1991, p. 98-99; F. Makk, Relations hungaro-
bulgares au temps de prince Geza et du roi Etienne Ier, in
Hungaro-Bulgarica, V. Szegedi Bolgarisztika, Szeged, 1994,
p. 27; H. Dimitrov, Die Magyaren in Makedonien (X.-X1I.
Jh.), BHR, 23, 1995, 3, p. 12.
31	J. Ferluga, Byzantium..., p. 385; J. V. A. Fine Jr.,
The Early Medieval..., p. 204.
32	A. Sacerdoțeanu, op. cit., p. 89-91; J. Ferluga,
Byzantium... , p. 393-395; J. V. A. Fine Jr., The Early
Medieval..., p. 213-214.
33	Pentru extinderea revoltei și pentru Tihomir, vezi:
J. Ferluga, Byzantium... 1976, p. 384-386; J. C. Cheynet,
Pouvoir..., p. 49-50.
34	E. Stănescu, La crise du Bas-Danube byzantin au
cours de la seconde moitie du Xle siecle, ZRVI, 9, 1966, p.
61; J. C. Cheynet, Pouvoir..., p. 85, 94, 392; E. Malamut,
Concepts et realit^s: recherches sur Ies termes designant
Ies Serbes et Ies pays serbes dans Ies sources byzantines
des Xe-Xlle siecles, în Eupsychia. Melanges olferts â Helene
Ahrweiler (Byzantina Sorbonensia, 16), II, Paris, 1995, p.
134-135; P. Stephenson, op. cit., p. 101. Lekas era căsătorit
cu o femeie pecenegă. Paulicienii erau o sectă originară
din Asia Mică, ai cărei adepți au fost colonizați în Thracia
în secolele IX-X. Sub influența lor a apărut o nouă erezie,
cea a bogomililor.
35	Kekaumenos, în FHDR III, p. 34/35; P. Lemerle,
Prolegomenes..., p. 47, nota 7; J. C. Cheynet, Pouvoir...,
p. 288.
36	M. Angold, Archons..., p. 242; M. Angold, The shap-
ing..., p. 20-21; K. P. Matschke, op. cit., p. 46-48.
37	A. Sacerdoțeanu, op. cit., p. 97; G. Studii istorice
privitoare la trecutul românilor de peste Dunăre, București,
1984, p. 84; A. Lazarou, op. cit., p. 307; K. Inoue, A Provin-
cial Aristrocatic Oikos in Eleventh-Century Byzantium,
Greek, Roman and Byzantine Studies, 30, 1989, 4, p. 557,
nota 43.
38	P. Stephenson, op. cit., p. 98-100.
39	Vezi I. Jordanov, Sceau d’archonte de
PATZINAKIA du Xle siecle, EB, 28, 1992, 2, p. 79-82;
A. Madgearu, op. cit., p. 51-52.
40	E. Stănescu, op. cit., p. 56-58; A. Madgearu, op. cit.,
p. 51.
41	A. Sacerdoțeanu, op. cit., p. 89-91; J. Ferluga,
Byzantium..., p. 81-84; J. V. A. Fine Jr., The Early Medi-
eval..., p. 213-214; P. Stephenson, op. cit., p. 141-143.
42	în general, pentru evenimentele din Paradunavon
din anii 1072-1091, vezi M. Gyoni, op. cit., p. 83-188;
E. Stănescu, op. cit., p. 49-73; N. Ș. Tanașoca, Les
Mixobarbares et les formations politiques paristriennes du
Xle siecle, RRH, 12, 1973, 1, p. 61-82; P. Stephenson,
op. cit., p. 98-102; A. Madgearu, op. cit., p. 49-56.
43	Mihail Attaliates, 302-303 (FHDR III, 76/77). Vezi
comentariile lui E. Stănescu, op. cit., p. 59-60.
44	A. Madgearu, Unele observații asupra istoriei themei
Paradunavon (despre Vasile Apokapes), „Pontica”, 31, 1998,
243-244; idem, Ruled indeed Basil Apokapes the
Paradunavon Theme?, „Acta Musei Varnensis”, 3/1, 2005,
p. 278.
45	T. Wasilewski, Stelan Vcjislav de Zahumije, Ștefan
Dobroslav de Zeta et Byzance au milieu du Xle siecle,
ZRVI, 13, 1971, p. 113-114; J. Ferluga, Aufstănde..., p. 148-
149; E. Malamut, Concepts..., p. 441-442.
46	J. V. A. Fine Jr., The Early Medieval..., p. 207, 212-
214; P. Stephenson, op. cit., p. 138-147.
47	H. Dimitrov, op. cit., p. 7, 12; F. Makk, Ungarische
Aussenpolitik (896-1196) (Studien zur Geschichte Ungarns,
3), Herne, 1999, p. 47.
48	M. Gyoni, op. cit., p. 147-158; N. Ș. Tanașoca, op.
cit., p. 81; A. Madgearu, The Periphery..., p. 49-55.
49	F. Chalandon, Essai sur le regne d’Alexis I
Comnene, Paris, 1900, voi. I, 60, 85-86 (ideea a fost
acceptată de G. Murnu, op. cit., p. 114-115 și M. Gyoni,
L’oeuvre de Kekaumenos, source de l’histoire roumaine,
„Revue d’Histoire Comparde”, 23, n.s., voi. 3, 1945, 1-4, p.
136).
50	J. Ferluga, Byzantium..., p. 387; J. Ferluga,
Aufstănde..., p. 144.
51	E. Stănescu, op. cit., p. 62-63; P. Diaconu, op. cit.,
p. 112-118; N. Ș. Tanașoca, op. cit., p. 81-82; E. Malamut,
L’image..., p. 136; Stephenson, op. cit, p. 102; A. Madgearu
2003, 53-54.
Abrevieri:
BF: Byzantinische Forschungen, Amsterdam
BHR: Bulgarian Historical Review, Sofia
BZ: Byzantinische Zeitschrift, Miinchen
DOP: Dumbarton Oaks Papers, Washington D.C.
EB: Etudes Balkaniques, Sofia
FHDR III: Fontes Historiae Daco-Romanae, voi. III,
București, 1975
INMV: Izvestija na Narodnija Muzej, Varna
REB: Revue des Etudes Byzantines, Paris
RRH: Revue Roumaine d’Histoire, Bucarest
SBS	: Studies in Byzantine Sigillography, Dumbarton
Oaks, Washington D.C.
TM: Travaux et Memoires, Centre de Recherche
d’Histoire et Civilisation Byzantines, Paris
ZRVI: Zbornik Radova Vizantoloăkog Instituta, Belgrad
CENTRIFUGAL MOVEMENTS
IN THE BALKAN PENINSULA IN THE 11™ CENTURY
The mutinies led by Peter Delian (1040), Nikulitzas (1066), Constantine Bodin and Tatos 1072) in the
Balkan provinces of the Byzantine Empire were caused by the increasing of the taxes and expressed
centrifugal trends. In some cases the leaders pretended the imperial power. The rebellions were organized
and led by the local aristocrats who wished to obtain autonomy or even independence. With this purpose
they had sometimes appealed to externai allies, like the Pechenegs. The opposition against the centre was
not defined by “național” feelings; in some cases involved cooperation between several ethnies. The revolts
were not successful because the Byzantine army was still powerful and because the rebels were not able to
gain the control over strategic areas like Macedonia or the Balkan Mountains gorges.
[43~|----
■ Revista de istorie militară ■
BALCANII,
zona fierbinte a Europei
RĂZBOAIELE BALCANICE ÎN ÎNSEMNĂRILE
UNUI MARTOR OCULAR - ION C. FILITTI
colonel dr. MIHAI MACUC
Familia Filitti (Filittis) aparține unei vechi ra-
muri elene împământenite de Alexandru loan Cuza.
Ion C. Filitti - diplomat, jurist și istoric de mare
valoare al perioadei moderne a istoriei României
de dinaintea Primului Război Mondial și din epoca
interbelică - era fiul cel mai mic al lui Constantin
Filitti. Născut la București, militar de carieră, tatăl
său a luat-o în căsătorie în 1863 pe Elena Barbu
Slătineanu, înrudindu-se astfel cu una din cele mai
influente familii din Principatele Unite (Danu-
biene)1. Din această fericită uniune au luat naștere
trei descendenți: Constantin C. Filitti, Alexandru
C. Filitti și Ion C. Filitti. Primii doi fii ai lui Constantin
Filitti au urmat și ei calea armelor (Alexandru,
căsătorit cu Adnana Eugenia Arghiropol, avea să
ajungă general)2, în vreme ce mezinul a îmbrățișat
o carieră juridică și diplomatică, nu mai puțin lipsită
de strălucire.
Ion C. Filitti a văzut lumina zilei la București, la
8 mai 1879. După încheierea studiilor la Liceul
„Sfântu Sava” a urmat cursurile Facultății de Drept
la Paris, obținând în 1899, la doar 20 de ani împliniți,
atât licența în drept, cât și titlul de diplomat al Școlii
de Științe Politice din Paris (secția istorie diplo-
matică). Făcea parte astfel din rândul unui șir
ilustru de juriști formați la școli apusene, între care
C. Dissescu, Take lonescu, Al. Djuvara, Radu lorgu.
în 1900, Ion C. Filitti intră în diplomație, dar, cum
reiese din unele însemnări ale sale de tinerețe, în
primele momente nu a fost foarte încântat de
perspectivele acestei cariere3. A avut ocazia, de-a
lungul vremii, să îndeplinească funcții de repre-
zentare diplomatică a României la Paris, Budapesta,
Constantinopol și Roma.
Adevărata consacrare o va primi însă ca șef de
cabinet al lui Titu Maiorescu, prim-ministru și
—m--------------------------------------------
ministru ad interim la Externe, atât în timpul
primei guvernări (28 martie-14 octombrie 1912),
cât și în timpul celei de-a doua (14 octombrie 1912-
31 decembrie 1913). Tocmai în această perioadă, a
crizei balcanice precursoare și inițiatoare, în multe
privințe, a Primului Război Mondial, Ion C. Filitti s-a
dovedit un atent păstrător al documentelor
confidențiale adresate lui Maiorescu și un excelent
colaborator, în care ilustrul om de cultură și ver-
satul om politic, deși foarte exigent și distant de
felul său4, a avut deplină încredere. O dovadă a
acestei încrederi este faptul că l-a rechemat la 10
aprilie 1912 de la postul său diplomatic spre a-1 numi
în funcția de director al afacerilor politice și
contenciosului în locul lui N. N. Filodor (poziție pe
care a deținut-o și ulterior, până la 1918, ca direc-
tor al Afacerilor comerciale și consulare)5. De ase-
menea, constituie o dovadă în acest sens împre-
jurarea că lui i-a înmânat Maiorescu, în modul cel
mai confidențial, atât exemplarele memoriului
asupra diferendului româno-bulgar ce trebuiau
expediate reprezentaților Marilor Puteri, cât și
dosarele oficiale ale tratatului de pace din 1913,
încheiat la București, la sfârșitul celui de-al doilea
Război Balcanic, spre a fi păstrate, în preziua
semnării6.
De fapt, pe întreaga durată a Conferinței de
Pace de la București din vara anului 1913, șeful de
cabinet al prim-ministrului a fost și secretarul
acestui important areopag interbalcanic.
Un alt motiv al încrederii și prețuirii acordate
de Maiorescu era valoarea deosebită a lui Ion C.
Filitti ca istoric, probată deja prin teza sa de doctorat
(premiată) susținută în 1904, tot la Paris, având
titlul „Les Principautes Roumaines sous l’occupa-
tion russe - 1828-1834. Etudes du droit publique et
-----------■ Revista de istorie militară ■------
histoire diplomatique”. Chiar în 1913, avea să
primească Premiul „Năsturel” al Academiei
Române pentru o altă lucrare dedicată istoriei mo-
derne românești, „Domniile române sub Regula-
mentul Organic” (publicată în 1915), an în care
Ion C. Filitti a primit titlul de membru corespon-
dent al Academiei Române, devenind și membru
al Comisiei de heraldică (a cărei președinție o va
prelua în 1931).
După o carieră diplomatică activă, în decursul
căreia a fost decorat cu numeroase ordine și
decorații străine (Ordinul danez al Elefantului,
cavaler al Ordinului Stanislav clasa a Il-a, al Ordi-
nelor otomane „Osmanie”, clasa a IV-a și „Me-
djidie”, al Ordinului „Coroana Italiei”, al Ordinului
sârbesc „Svetovna Save” și al Ordinului mun-
tenegrean „Kneaz Danilo I”), Ion C. Filitti s-a stins
din viață la București, în 1945, la 21 septembrie. în
cei doar 66 de ani de existență pământească a avut
vreme să lase posterității 82 de volume, care
cuprind aproape 270 de lucrări, studii și articole,
pe probleme de heraldică, istorie, drept ș.a7. Dintre
acestea, amintim: „Tulburări revoluționare în Țara
Românească între anii 1840-1843” (1913), „Cores-
pondența consulilor englezi din Principate. 1828-
1836” (1916), „Cum s-a făcut alegerea de la 24
ianuarie 1859” (1916), „Evoluția claselor sociale în
trecutul Principatelor Române” (1924), „Contribuții
la istoria justiției penale în Principatele Române”
(1928), „Istoria națională în revista Convorbiri
literare” (1928), „Despre vechea organizare admi-
nistrativă a Principatelor Române” (1929), „Un
proiect de Constituție inedit al lui Cuza Vodă din
1863” (1929), „Dezvoltarea politică a României
moderne” (1933), „Cărți vechi streine privitoare și
la români” (1935), „Tudor Vladimirescu și rostul
răscoalei lui” (1938).
Biblioteca Academiei Române posedă, între
colecțiile sale prețioase de manuscrise, trei caiete
ale lui Ion C. Filitti, cuprinzând însemnări ale
acestuia din diferite perioade. Unele sunt deosebit
de interesante pentru cunoașterea mai profundă a
istoriei românești din prima jumătate a secolului
trecut. Din acest izvor inedit am selecționat, în
continuare, câteva fragmente, referitoare la pe-
rioada imediat premergătoare intervenției Româ-
niei în cel de-al doilea Război Balcanic8.
Nu vom face aici istoricul Războaielor Balca-
nice din 1912-1913, deoarece un asemenea adaos
ar ocupa prea mult spațiu. Pentru cei interesați,
----■ Revista de istorie militară ■-----------
■ Titu Maiorescu (1840-1917),
prim-ministrul guvernului României,
în perioada 14 oct.1912-31 dec. 1913
menționăm că au fost deja publicate, la noi, lucrări
de referință cu privire la acest subiect9.
Spre a face mai inteligibilă - în întreaga sa
profunzime - substanța textului, am inserat, acolo
unde s-a impus, câteva note explicative. Ne permi-
tem totuși, înainte de a da cuvântul prin intermediul
însemnărilor sale lui Ion C. Filitti, martor ocular și
avizat al evenimentelor de acum aproape un secol,
câteva scurte observații.
Din cele scrise de Ion C. Filitti răzbat și unele
note de simpatie sau inamiciție, dictate mai mult
sau mai puțin de subiectivitatea autorului. Intere-
sante ne par mai ales aprecierile cu privire la perso-
nalitatea lui Petre P. Carp, omul aflat la acea dată
într-o aprinsă dispută și controversă cu Titu Maio-
rescu, atât pentru șefia Partidului Conservator, cât
și pentru linia de urmat în politica externă a Româ-
niei. Deși șef de cabinet al lui Maiorescu, Filitti își
îngăduie să-l privească și să-l descrie cu admirație
pe adversarul premierului, altminteri, un intelectual
și om politic înzestrat cu calități deosebite.
Note sarcastice vom găsi, dimpotrivă, cu privire
la felul în care decurgea colaborarea cu Take
lonescu, președintele Partidului Conservator-Demo-
crat, pe care I. C. Filitti ni-l prezintă ca fiind profund
indecis și autor al mai multor gafe de proporții.
Tot cu un ochi critic privește șeful de cabinet al
prim-ministrului Titu Maiorescu, autor al însemnă-
rilor reproduse mai jos, exaltările naționaliste ale
unor contemporani, care, în opinia sa, aduceau
grave prejudicii politicii României în Balcani. O
politică pe care Ion C. Filitti o privea, cu ochiul
clarvăzător al unui diplomat, profilată nu doar pe
baza datelor unui prezent tulburat de incidente și
conflicte, ci și în proiecția viitorului, pe termen
lung și într-o strategie bine chibzuită, bazată pe
principii cu valoare universală și beneficiind de
atributul transcendenței.
Din păcate, linia colaborării și înțelegerii inter-
balcanice, a soluționării diferendelor și neînțele-
gerilor pe calea negocierilor și tratativelor, pe care
nu doar ilustrul autor o definea ca fiind singura
cale spre întronarea unui climat trainic de convie-
țuire pașnică și spre eliminarea pericolelor pe care
le prezenta „butoiul cu pulbere” al Europei, a
corespuns de prea puține ori, de-a lungul istoriei
recente îndeosebi, dar și în trecut, cu cea adoptată
de cei denumiți, în limbajul tot mai „globalizant” al
timpurilor noastre, policy-makers.
30 mai 1913
Afacerile macedonene erau să treacă asupră-
mi, ca director politic al ministrului de externe (Titu
Maiorescu - n.n.). Cu acest prilej am primit vizita
câtorva aromâni aliați în București, fugiți din patria
lor în urma izbucnirii conflictului balcanic10.
Interesul politic al statului român este acum,
mai mult ca oricând - cred că era și mai înainte
(prefață și concluzia mea la lucrarea de tinerețe
„Role diplomatique des Phanariotes”11) de a ii în
bună înțelegere cu statele balcanice, mai ales cu
Grecia și cu Serbia. O slăbire a acestora în folosul
Bulgariei nu poate ii decât în dauna Statului român
și mă simt înainte de orice cetățean al acestui stat.
Tendințele dușmănoase față de greci, mai ales ale
aromânilor refugiați în Regatul român, vin în con-
tra acestei politici de împăciuire, preconizată de
regele Greciei, Constantin12 (raportîn arhiva minis-
terului de externe al lui Aurelian cu puține zile
înainte ca acesta să-și părăsească postul la Atena)
și de primul ministru Venizelos. Firește, cele mai
bune intenții ale sferelor conducătoare nu găsesc
totdeauna uneltele necesare în organele adminis-
trației inferioare, nici la greci, dar nici la noi. După
46
certurile de moarte ce s-au urmat între greci și
aromâni în Turcia (Imperiul Otoman - n.n.)13, e
firesc să fie urme de ură și răzbunări.
Aromânii trebuie să înțeleagă însă că nu putem
schimba faptul că ei vor deveni de aici înainte supuși
sârbi, bulgari sau greci4 cu excepția că vor avea
norocul de a ti încorporați la Albania10. România
nu va putea să fie de-a pururea în relații încordate
cu guvernele de la Atena, Sofia și Belgrad din cauza
măsurilor ce aceste guverne vor găsi de cuviință a
le lua în privința supușilor lor de limbă aromână.
De altmintrelea asemenea imixtiuni în afacerile
altui stat nici nu pot ii admise, precum nu le-am
admite la noi. Autonomia școlii și bisericii a fost
concedată de Bulgaria10; va ii probabil și de Grecia
și Serbia dar în limitele firești ale drepturilor
suverane ale fiecărui stat asupra supușilor săi.
Mai zilele trecute un grec a voit să dea la Bucu-
rești un concert cu arii grecești. Macedonenii români
au reușit, ajutați în secret de poliție, să împiedece
concertul. Este evident un act de intoleranță nedemn
de un popor civilizat și care poate să dea naștere la
acte similare din partea grecilor fără ca protestările
noastre să mai poată li întemeiate.
Un aromân se plângea într-o petiție că un șef
de bandă se plimbă netulburat de autoritățile gre-
cești pe ulițele Grebenei17. O protestare a noastră
contra acestui fapt ne-ar putea atrage un răspuns
neplăcut din partea guvernului de la Atena. în-
tr-adevăr, în ziarul „Adevărul” s-a publicat prin
martie-aprilie 1913 un articol de V. Diamandi,
directorul școalei comerciale române din lanina,
aducându-se laude unui șef de bandă aromân care
urmărise mai cu seamă pe șeful grec de bandă din
Priștinals.
Intoleranță de o parte și alta, răzbunare aici,
răzbunare dincolo, măcel și jaf din partea aromâ-
nilor, măcel și jaf din partea grecilor. O asemenea
stare de învrăjbire trebuie să înceteze.
Firește, trebuie timp pentru ca intențiile pătu-
rilor conducătoare să găsească ecou în organele
inferioare. Dar organele noastre inferioare susțin
pe aromânii intransigenți adunați prin cafenelele
Bucureștilor. Or, dintre acești aromâni cari sunt
retribuiți de Statul român pentru funcțiile ce ocupă
sau ocupau în școlile și bisericile române din Turcia,
sunt elemente ce ar trebui să se pătrundă 1) că
este un fapt de neînlăturat că devin cetățeni ai
statelor balcanice; 2) că interesul ce România le
poartă nu poate merge până la o învră jbire cu sta-
------------■ Revista de istorie militară ■-------
tele balcanice și până la o călcare a respectului ce
iiecare stat datorește celorlalte state cu privire la
modul cum își înțelege cârmuirea lăuntrică față de
supușii săi.
Din nenorocire și oamenii noștri politici nu par
a înțelege aceste adevăruri sau cel puțin par a le
pierde din vedere spre a nu vedea (sic!) decât mes-
chine interese de clientelă personală și de ușoară
popularitate. Din acest punct de vedere, ministerul
de externe nu întâmpină decât greutăți din acțiunea
lăturalnică mai ales a ministrului de externe Take
lonescu, pentru care chestia macedoneană a fost,
ca și pentru răposatul general Lahovary19, un
piedestal al popularității lor(...)
*
Lucram îndeaproape cu Titu Maiorescu la
București pe când Take lonescu se afla la Londra
în chestia conflictului nostru cu Bulgaria20. Pot
aiirma pe baza telegramelor ce am avut sub ochi și
a celor ce mi-a spus chiar Maiorescu - contra a
ceea ce a declarat mai apoi în Parlament, silit fiind
de necesitățile colaborării (subliniat în original -
n.n.) - că acțiunea lui Take lonescu la Londra a
fost foarte slabă.
Impresia lui Maiorescu a fost atunci că prezența
lui Take lonescu la Londra strică negociațiunile și
de aceea (subliniat în original - n.n.) a cerut
Maiorescu regelui autorizațiunea de a telegrafia
lui lonescu să se întoarcă în țară sub pretextul
(subliniat în original - n.n.) că prezența lui aici arii
necesară. Au trebuit două asemenea telegrame
pentru ca lonescu să se hotărască a se întoarce.
Greșala a constat în aceea că de unde instruc-
țiunile date lui Mișu, numit ministru la Londra, și
scrise de mâna mea, propuneau mai multe hotare
din care Turtucaia-Balcic sau Silistra-Balcic (dacă
nu mă înșel) era minimul (subliniat în original -
n.n.), negociațiunile de la Londra între Take
lonescu și Daneff (Mișu era pus după ușă)21 au
urmat imediat asupra minimumului (subliniat în
original - n.n.). în nici un fel de târguială nu se
procedează în acest fel. Se vede că Take lonescu
era stăpânit de ideile pe care le-a dezvoltat apoi în
Parlament: 1) că era convins de dorința Puterilor
de a avea pac^2; 2) că Bulgaria nu va ceda; 3) că el
însuși nu vedea nevoia încorporării de pământ și
de locuitori străini23.
----■ Revista de istorie militară ■---------------
Numai această atitudine slabă ce Take lonescu
a avut încă de la început explică mirarea lui Daneff
când mai apoi România a cerut Turtucaia-Balcic.
De fapt instrucțiile ceruseră de la început mai mult
chiar, dar se vede că Take lonescu trecuse repede
peste ele ca peste o dorință irealizabilă. Nu-și dăduse
seama de dibăcia lui Danelf care a putut băga de
seamă pe dată că România (de fapt, reprezentantul
ei, Take lonescu - n.n.) nu punea mare preț pe
revendicările ei teritoriale. De aceia a trebuit
Maiorescu să explice cererea liniei Turtucaia-
Balcic ca o cerere mai mare a României provocată
de telegrama bulgară propunând încheierea cu
România a unei „convention des plus larges”24.
Oricare arii fost convingerile lui Take lonescu
în privința relațiilor prezente și viitoare ce trebuia
să avem cu Bulgaria - teoria sa pacifică dezvoltată
în Parlament, firește, se poate susține - rămân că
procedarea a fost greșită, căci timp de a face con-
cesiuni este totdeauna, era inutil a lăsa pe Daneff
să ghicească intențiile României. Atitudinea răz-
boinică a lui Petre Carp?5 chiar de nu ducea la război
- și cred că guvernul român n-ar ii putut provoca
așa ceva contra voinței unanime a puterilor - ar ii
servit mai bine interesele morale ale României și
ar fi dus, poate, șila un rezultat material mai bun.
Dar Take lonescu a fost în această împre jurare un
homo regius, ale cărui principii - voi să le cred,
pornite din adâncă convingere - corespundeau cu
cele ale bătrânului suveran și... Petre Carp s-a dus
la Tibăneșb20.
Intransigența de formă adăugată la cea de fond
a acestui bărbat de stat care rămâne o curată și
strălucitoare stea pe cerul nostru politic a adus -
păcat - frământările interne cari au paralizat tot
timpul acțiunea externă, fără a ii izbutit nici măcar
să purifice atmosfera greoaie și descurajatoare,
spectacolul vicios al meschinului nostru poli-
ticianism, asupra căruia va rămâne însă pecetea
„fierului roșu”27.
Joi, 20 iunie, stil vechi, 1913
Azi dimineață, în urma telegramelor sosite de
la miniștrii noștri de la Sofia, Belgrad și Atena
arătând că starea efectivă de război există, pro-
vocată de Bulgaria, fără declarație prealabilă de
război, D-l Titu Maiorescu, prim-ministru și minis-
---------------------------------------1~47~|---
tru de externe, a trimis M.S. Regelui un raport în
care se exprima părerea că se impune imediata
mobilizare a armatei române.
Primind raportul D-lui Maiorescu, Regele a
convocat Consiliul pentru ora 111/2. Am văzut pe
Dl Maiorescu înainte de a merge la Palat. L-am
întrebat ce este adevărat în svonurile ziarelor takiste
(„Adevărul’) de aseară cum că miniștrii conservatori
ar li în contra mobilizării imediate, iar cei takiști
pentru. Mi-a răspuns că lucrul este tocmai invers;
că D-l Take lonescu i-a adresat o scrisoare de scuze
pentru aceste zvonuri ale ziarelor; că este în Consiliul
de Miniștri un (subliniat în original - n.n.) ministru
fricos29 care nu îndrăznește să-și ia răspunderea
evenimentelor și dorește guvern „național”, adică
participarea guvernului liberal. Adică tocmai lașitatea
takistă crede necesară colaborarea lui Brătianu, pe
când dimpotrivă conservatorii sunt gata a lua
răspunderea evenimentelor și a merge mai departe.
Acesta este adevărul pe care țin să-liixez (...).
27 iunie 1913, ora 6 seara
Am văzut pe primul ministru și pe șeful Marelui
Stat Ma jor (generalul Averescu). Dacă lucrurile se
desfășoară normal, trecerea Dunării începe la 1
iulie. Mobilizarea a fost semnată de rege tocmai
acum o săptămână! Repeziciunea cu care s-a făcut,
numărul copleșitor al oamenilor ce au răspuns la
apel (număr ce trece cu mult peste putința de înar-
mare), entuziasmul mobilizator din toate clasele
sociale, au stârnit admirația întregii Europe.
Zgomotul ce s-a făcut în jurul armatei bulgare
s-a dovedit a ii fost cu totul neîntemeiat. Armata
bulgară a datorit victoriile sale în primul rând putre-
gaiului turcesc. Când a dat de armata sârbească,
bine pregătită, a suferit cele mai grele înfrângeri.
Azi bulgarii și în special Daneif, care amețit de
triumf pierduse simțul realității, este chemat la o
tristă evidență. Intrarea noastră în acțiune se
impune totuși pentru că nu poți demobiliza sutele
de mii de oameni porniți spre acțiune cu atâta
entuziasm. Linia Turtucaia-Balcic oricum o vom
avea, dar ceea ce importă este de a ii constatat ce
vigoare există în poporul românesc și de a li dovedit
celor ce se vor ii îndoit că România trebuie ascultată
pentru că amenințările ei nu sunt cuvinte goale,
cum a crezut-o Daneif, spre nenorocirea lui și a
țării sale.
Quem vuitperdere Jupiter dementat!
----1~48~|--------------------------------------
1	Cum este cunoscut, numele de România a fost
adoptat de către parlamentul Principatelor Unite la
23 decembrie 1863, după recunoașterea oficială de
către puterile europene a validității actului unirii din
1859, care consta în alegerea ca domn unic pentru
Principatele Moldovei și Munteniei a lui Alexandru
loan Cuza (vezi și Annuaire genealogique, diploma-
tique et statistique, Gotha, 1864, p. 773).
2	Arhivele Naționale Istorice Centrale, Arhiva
Istorică Centrală, fondul C. Filitti (familial), inv. 1664,
f. 1-2.
3	Biblioteca Academiei Române, Manuscrise,
fondul I. C. Filitti, A/ll/96.
4	Sextil Pușcariu spunea despre Titu Maiorescu:
„N-a fost un apostol; el a avut adepți, dar n-a avut
discipoli; el a fost stimat, dar n-a fost iubit și unii
dintre cei ce îi fuseseră mai îndeaproape l-au părăsit
mai pe urmă. Cauza? A fost prea mult omul cugetării
reci, încât să poată pătrunde în suflete, a fost prea
mult sclavul formei desăvârșite și a corectității
(corectitudinii - n.n.) spre a putea ierta pe cei lipsiți
de aceste calități” (apud Ion Mamina, Ion Bulei,
Guverne și guvernanti. 1866-1916, București, 1994,
p. 217).
5	Arhivele Naționale Istorice Centrale, Arhiva
Istorică Centrală, fondul C. Filitti (familial), inv. 1664,
f. 3.
6	Vezi Titu Maiorescu, România, războaiele
balcanice și Cadrilaterul, (ed. Stelian Neagoe),
București, 1995, p. 85 și 155.
7	Vezi I. C. Filitti, Opere alese, București, 1985,
p. 5.
8	Vezi Mihai Macuc, Caracterul intervenției
României la sud de Dunăre la sfârșitul celui de-al doilea
război balcanic (1913), în „Anuarul Institutului pentru
Studii Politice de Apărare și Istorie Militară”,
București, 1998; Idem, Generalul Alexandru Averescu
și campania armatei române din 1913, în Mareșalii
României, București, 1999; Idem, Acțiunea politico-
militară a României din 1913 la judecata istoriei, în
„Revista de Istorie Militară”, nr. 1-2/2005, p. 37-49.
9	Anastasie lordache, Criza politică din România
și războaiele balcanice. 1911-1913, București, 1998;
Gheorghe Zbuchea, România și războaiele balcanice,
1912-1913. Pagini de istorie sud-est europeană, 1999.
10	Primul Război Balcanic, început la 25 septembrie
1912 între Imperiul Otoman și Liga Balcanică, alcătuită
din Bulgaria, Serbia, Grecia și Muntenegru, a durat
până la 17 mai 1913, când s-a încheiat o pace temporară,
prin Protocolul de la Londra; al doilea Război Balcanic
a avut ca punct de start atacul Bulgariei din noaptea
de 16/17 iunie 1913 împotriva foștilor ei aliați. Ulte-
rior, Imperiul Otoman a reluat acțiunile contra
Bulgariei în Tracia și a recucerit Adrianopolul. România
a intervenit la rândul său la sud de Dunăre, cu urmă-
toarele obiective: 1. a impune Bulgariei recunoașterea
posesiei Silistrei (confirmată de Puterile europene
prin Protocolul de la St. Petersburg din 26 aprilie/9
mai 1913); 2. a obține o graniță strategică menită să o
asigure în viitor împotriva unei potențiale agresiuni
bulgare asupra Dobrogei; 3. a reinstaura pacea în
-------------■ Revista de istorie militară ■----------
Balcani și a-i readuce pe beligeranți la masa tratativelor.
Un scop secundar, dar nu mai puțin important, era ca
prin participarea României la elaborarea tratatului de
pace să se impună prevederi care să asigure
prezervarea drepturilor culturale ale comunităților de
români (aromâni) de la sud de Dunăre. Tocmai la
această problemă a aromânilor (cărora otomanii le
recunoscuseră drepturi culturale și religioase printr-
o irade din 1905) se referă și însemnările lui I. C.
Filitti, aici reproduse. Situația lor era complicată
deoarece exact teritoriile unde se aflau cele mai
numeroase comunități de aromâni, sub suzeranitate
otomană la începutul primului Război Balcanic, erau
vizate deopotrivă de bulgari, greci, sârbi, mun-
tenegreni și albanezi. Din acest motiv, spre a nu fi
măcelăriți, o mare parte a lor se refugiaseră în
București, unde exista o numeroasă comunitate de
așa-numiți machedoni (aromâni sau vlahi balcanici,
numiți și cuțovlahi, deși acesta e un cuvânt cu conotații
peiorative) și funcționa o Societate Macedo-Română,
ce a jucat un rol important pe parcursul evenimentelor
din 1912-1913.
"Publicată la Paris, în 1901.
12	Ajuns pe tron după asasinarea tatălui său George,
la Salonic, în 5 martie 1913 (Hellenic Army General
Staff - Army History Directorate, A Concise History
of the Balkan Wars 1912-1913, Athens, 1998, p. 202).
13	Autorul se referă, probabil, mai ales la
incidentele din anii 1905-1910, care au corespuns și
cu o perioadă de întrerupere a relațiilor diplomatice
dintre România și Grecia, provocată în primul rând de
masacrarea unor aromâni din vilayet-ele Rumeliei
otomane de către bande grecești de andartes. La
acestea s-a răspuns de către aromâni cu același
tratament, și caruselul violenței nu a mai fi putut fi
oprit. Evenimentele au avut repercusiuni la București
și Atena. Totuși, incidente și ciocniri sângeroase între
greci și aromâni au avut loc și după 1910, și pe parcursul
războaielor balcanice. Vezi, între altele, Max Demeter
Peyfuss, Chestiunea aromânească, București, 1994;
Adina Berciu-Drăghicescu, Românii din Balcani.
Cultură și spiritualitate, București, 1996; Theodor
Capidan, Macedoromânii. Etnogralie, istorie, limbă,
București, 1942, Fundația Regală pentru Literatură
și Artă; Neagu Djuvara (coord.), Aromânii. Istorie.
Limbă. Destin, București, 1996.
14	Protocolul de la Londra lăsase în suspensie
statutul Macedoniei (în general, al teritoriilor cucerite
de Liga balcanică de la Imperiul Otoman), sub for-
mula imprecisă a unui condominium. Din acest motiv,
la data însemnărilor lui I. C. Filitti, se știa doar că
acesta va fi împărțit între bulgari sârbi și greci, dar nu
și cum anume în chip exact.
15	Relațiile dintre România și Albania, a cărei
independență fusese proclamată la Vlora la 28
octombrie 1912, de către Ismail Quemal, erau foarte
strânse. Liderul albanez (deputat în parlamentul
otoman din partea w7ayet-ului Berat) plecase spre
patrie, însoțit de alți albanezi ai comunității din
România, din București. Semnificativ este și faptul că
primul imn național folosit de albanezi a fost cântecul
----■ Revista de istorie militară ■---------------
„Pe-al nostru steag e scris unire" al compozitorului
Ciprian Porumbescu, versurile fiind traduse de
secretarul comunității albaneze din Vechiul Regat,
Asdreni. (Arhiva Ministerului Afacerilor Externe,
fondul Rapoarte diplomatice 71/1912, dosar B13,
f. 63-64).
16	Mai întâi, verbal, de către Stoian Danev, preșe-
dintele Parlamentului (Sobraniei) bulgare, în timpul
convorbirilor sale cu Titu Maiorescu din 25 noiembrie
1912, apoi prin protocolul semnat ca urmare a
negocierilor dintre Stoian Danev și dr. Nicolae Mișu,
ministrul României la Londra, în 16/29 ianuarie 1913
(Roumanie, Ministere des Affaires Etrangeres, Les
evdnements de la peninsule balcanique. L’action de
la Roumanie. Septembre 1912-aout 1913, doc. nr. 68,
p. 65).
17	Referirea se face la un document identificat de
noi în Arhiva M.A.E. și inclus în Addenda (selecție de
acte și documente de arhivă) tezei de doctorat cu
titlul România și războaiele balcanice 1912-1913. Este
vorba de un raport al directorului Școlii românești din
Grebena-Perivoli, St. P. Perdiki, adresat consulului
României la lanina, E. Piteșteanu (Arhiva M.A.E.,
fondul Rapoarte diplomatice 70/1900-1919. Legația
din Atena, voi. 1, i. 163).
181	. C. Filitti, silindu-se să fie imparțial, face aici o
comparație între cazul de la Grebena-Privoli, unde
era vorba despre uciderea unui șef de ceată aromân
de către greci, cu un caz cvasi-similar de la Priștina,
unde victima era un șef de andartes grec. Faptul că
aromânii sunt puși pe prim-plan în incidentele
sângeroase în paragraful ce urmează din însemnări
este legat așadar numai de această cronologie, care
situa lanina, în timp, înaintea Grebenei.
19	Pentru Take lonescu, simpatia față de aromâni
era dictată și de existența în arborele său genealogic
după mamă a unor strămoși vlahi balcanici (vezi
Constantin Xeni, Take lonescu, București, 1935, p.
14). Referirea a doua este la adresa lui Alexandru E.
Lahovary și mai ales a generalului lacob Lahovary,
ambii exercitând intense presiuni diplomatice asupra
guvernului otoman în scopul de a grăbi adoptarea
iradeAei din 1905, ca ministru al României la Constan-
tinopol, respectiv, în calitate de ministru de externe
al guvernului conservator al lui George Gr. Cantacu-
zino. Vezi detalii în Constantin Paraschiv, Incidentul
de la lanina (1905). Un episod al relațiilor româno-
turce, în „Revista de Istorie” nr. 10/1986.
211	Este vorba de cererea României de a obține
compensații teritoriale de la Bulgaria, deoarece stătu
quo-u\ instaurat prin tratatul de la Berlin fusese
schimbat și spre a avea garanții de ordin strategic la
frontiera din sud; deci, de un diferend, nu de un con-
flict propriu-zis. în această ecuație intra și problema
Silistrei, mai veche, datând din 1878.
21	în sensul: dat la o parte de Take lonescu.
22	Ceea ce era, în opinia noastră, o opinie justă,
izvorând dintr-o realitate incontestabilă a acelui mo-
ment istoric, dintre Crăciunul lui 1912 și primele zile
ale lui 1913, până la lovitura de palat a Junilor Turci,
	[49"!-----------------------------------------
care a schimbat situația la Constantinopol și a dus în
scurtă vreme la reînceperea ostilităților pe frontul
din Balcani.
23	Și cu privire la aceste ultime două temeiuri ale
atitudinii lui Take lonescu la Londra credem că I. C.
Filitti a avut o remarcabilă intuiție, documentele de
arhivă bulgare atestând că Danev nu numai că nu era
dispus să facă vreo concesie, dar și manevra de așa
natură încât acestea să nu fie cu putință, chiar dacă
primise instrucțiuni să cedeze Silistra. La 2/15 ianuarie
1913 la Karagaci s-a ținut o ședință secretă a conducerii
politico-militare bulgare, la care s-a discutat între altele
și problema diferendului cu România. Protocolul oficial
adoptat, trimis la Londra lui Danev ca instrucțiune în
cursul negocierilor, avea la post-scriptum următoarea
mențiune: „Prin același Consiliu s-a declarat că Silistra
nu are nici o importanță pentru Bulgaria, ea nefiind
destinată a juca vreun rol eventual într-un război cu
România” (Arhivele Militare Române, fondul Marele
Cartier General, dosar IV/1913, livret 2, f. 200). Pentru
al treilea punct, este adevărat că Take lonescu nu era
ceea ce se numea un om intransigent, dovadă poziția
sa în chestiunea Banatului la Conferința de Pace de la
Paris (vezi dezvăluirile din „Universul”, 20 septembrie
1926).
24	Aici I. C. Filitti a adăugat mai târziu (însemnările
sunt în cerneală, nota e scrisă cu creionul) o notă de
subsol, pe o foaie separată: „Aceasta n-a însemnat
nici o dată propunere de colaborare cu Bulgaria
împotriva Turciei. Afirm aceasta categoric acum (2
septembrie 1913) din cauza interviurilor lui Take în
care afirmă într-alt fel. Dacă Take a făcut asemenea
propunere bulgarilor, a făcut-o din inițiativa lui și nu
cu asentimentul guvernului”.
25	Petre Carp susținea ideea unei acțiuni militare
energice a României și, în cazul în care Rusia ar fi
venit în ajutorul Bulgariei, un război purtat în alianță
cu Austro-Ungaria „până la Kiev”, care să ducă și la
dezrobirea Basarabiei (Nicolae lorga, Acțiunea militară
a României. în Bulgaria cu ostașii noștri, Vălenii de
Munte, 1913, p. 25).
26	Retragerile lui P. Carp la Țibănești se asemănau
cu celebrele retrageri de mai târziu ale lui Ion I.C.
Brătianu la Florica, atunci când era nemulțumit de
conjunctura politică.
27	Aluzie la o expresie folosită de Petre Carp la
adresa liberalilor, cu ocazia dubioasei „afaceri a
tramvaielor” din 1911. Dușmănia lui Ion I. C. Brătianu,
pentru acest discurs-rechizitoriu din Parlament, l-a
urmărit toată viața pe bătrânul junimist conservator
(vezi amănunte la Anastasie lordache, Viața politică
din România între anii 1910-1914, București, 1985, p.
36 și urm.).
28	Titu Maiorescu și regele Carol I ceruseră această
confirmare, deoarece avertizaseră pe canale oficiale
și oficioase Bulgaria că, dacă se va ajunge la război
între foștii aliați, România se va vedea obligată să
treacă la acțiuni decise spre a-și proteja propriile
interese.
29	Probabil bazată și pe asemenea spuse ale lui
Maiorescu, prințesa Maria, viitoarea regină a României
Mari, în lucrarea sa autobiografică îi reproșa lui Take
lonescu „lipsa de curaj fizic” (Regina Maria, Povestea
vieții mele, Chișinău, 1994, voi. 2, p. 85).
INEDITED NOTES BY ION C. FILITTI
UPON THE BALKAN WARS
Originating from a branch of an old Greek family, I. C. Filitti was a reputable diplomat, journalist and
historian of the modern period of Romanian history. During the Balkan Wars, Filitti was appointed secretary
of the Prime Minister Titu Maiorescu. Enjoying the trust and appreciation of the great political man, Filitti
was also designated as secretary of the Bucharest Peace Conference. His active diplomatic career was
acknowledged and rewarded with numerous foreign orders and decorations.
The mainstream of his works is focused on instituțional and constituțional history and on his juridical
and diplomatic activities. A clairvoyant diplomat, he pledged for interbalcanic collaboration and mutual
understanding while, at the same time, he strongly criticized the naționalist exaltations of some
contemporaries which, in his belief, posed serious prejudices upon Romania's Balkan policy.
In spițe of the ideological turmoil of the period, Filitti remained a nostalgic defender of conservatism
indebted to the 1880s conservatism of the “Junimea” cultural and political society.

■ Revista de istorie militară ■
Rrmatd ți societate
DIMENSIUNEA MILITARĂ A PROCESULUI
DE MODERNIZARE ÎN PRINCIPATELE ROMÂNE,
MOLDOVA $1 ȚARA ROMÂNEASCA (1829-1848)
RUXANDRA VIDRAȘCU
Introducere
Procesul modernizării societății și instituțiilor
de stat în Principatele Române s-a conturat în
secolul al XVIII-lea (la nivelurile conștiinței națio-
nale, reformelor sociale și administrative etc.),
amplificându-se treptat în primele decenii ale
secolului al XlX-lea. în cadrul acestui proces, s-a
acordat prioritate - din motive subiective și obiec-
tive - modernizării instituțiilor și culturii; moder-
nizarea socială, economică și militară va cunoaște
progrese notabile în intervalul 1830-1864 și la
cumpăna secolelor XIX-XX1.
Există o tradițională dezbatere în societatea
românească asupra etapelor și conținutului pro-
cesului de modernizare, în legătură cu raporturile
între promotorii interni ai acestuia și influențele
externe, între formă și fond. Cu toate implicațiile
politice ale dezbaterii amintite mai sus și a
exagerărilor „clasicizate”, se poate trage concluzia
că factorul intern a rămas decisiv, inclusiv în
magistrala analiză datorată lui E. Lovinescu (Istoria
civilizației române moderne2). Pe de altă parte,
reiese clar că procesul de modernizare s-a încadrat
într-o mișcare largă europeană, conținutul său fiind
definit tocmai de transformarea societății și
instituțiilor statului în sens european (occidental)
și anume: instaurarea unui regim politic demo-
cratic, articulat pe Constituție (libertatea pro-
prietății, a individului, de exprimare); reorganizarea
pe baze capitaliste a proprietății și economiei;
laicizarea culturii și învățământului și promovarea
culturii de expresie națională etc. Modernizarea
de tip occidental cuprinde, așadar, atât forma, cât
și conținutul procesului. Modernizările parțiale
(precum cea din perioada 1830-1856) ating cu
precădere formele unor instituții, având un
caracter limitat și „tehnic”; în Europa Est-Centrală
asemenea modernizări, mai exact reformări, au
servit de multe ori politicilor de ameliorare
„tehnică”, de sus în jos, a unor sisteme autoritare
----■ Revista de istorie militară ■------------
(austriac, rus, otoman), realizându-se sub controlul
monarhiei și aparatului birocratic, fără antrenarea
societății în ansamblul său3.
Context istoric
Mai mulți factori interni și externi au deter-
minat conținutul și formele complexului proces de
modernizare în Principate4. Dintre aceștia pot fi
subliniați: separarea politico-administrativă a
provinciilor românești de la sud și est de Carpați și
menținerea lor sub suzeranitate otomană, habsbur-
gică sau sub ocupație țaristă; caracterul prepon-
derent agrar al societății și economiei și influența
predominantă a marilor stăpâni de pământ, în-
deosebi la nivel politic; manifestarea unor anta-
gonisme și tensiuni tot mai evidente, atât între
stăpânii de pământ și țărănime, cât și în interiorul
elitei funciare, între posesorii de moșii mari, mijlocii
și mici; deschiderea din ce în ce mai largă a
societății - la nivelul elitelor funciare, industriale,
comerciale și intelectuale - spre curentele politico-
ideologice moderne din Occident, de orientare
liberală și democrat-revoluționară etc.
în acest cadru, restaurarea domniilor pămân-
tene în 1821 și desființarea monopolului comercial
al înaltei Porți, prin tratatul de la Adrianopol, din 2
septembrie 1829, au favorizat dezvoltarea econo-
mică a Principatelor. Treptat, producția cerealieră
și creșterea vitelor au început să fie orientate spre
piață (export), relațiile marfă-bani făcându-și tot
mai evident simțită prezența în lumea rurală (în
1846-1848, din Principate, s-au exportat mărfuri în
valoare de 100 milioane lei). în acest context, au
sporit în intensitate tensiunile dintre stăpânii de
pământ și țărănimea clăcașă, pe temele definirii
moderne a proprietății și a cuantumului obligațiilor
în muncă. în stilul absolutismului monarhic târziu,
statul a încercat să reglementeze raporturile econo-
mice rurale, să arbitreze între stăpânii de pământ
și țărănime, atitudine ce a nemulțumit ambele
categorii. în plus, statul deținea principalele mono-
poluri economice și practica o fiscalitate excesivă.
Situația în sine nu a împiedicat apariția unor
stabilimente industriale mici și mijlocii, creșterea
târgurilor și a orașelor (mai ales a porturilor de la
Dunăre), înviorarea comerțului (stimulat și de
acordul vamal dintre Moldova și Țara Românească
din 1846). Astfel, pe lângă averile constituite din
„domenii” funciare, poziția în societate a început
să fie tot mai insistent determinată de imobile, ac-
tive industriale și financiare. Creșterea puterii
economice a negustorilor, întreprinzătorilor, pro-
prietarilor agricoli mijlocii, afirmarea meseriilor
liberale au exercitat o presiune constantă în sensul
democratizării societății; această presiune se
intersecta cu cea exercitată de țărănime, majoritară
în lumea satelor.
în plan extern, regimul suzeranității otomane
în Moldova și Țara Românească, combinat cu
protectoratul rus introdus explicit în 1829, statutul
principatului Transilvania în Imperiul Habsburgic,
ocuparea directă a unor teritorii românești de către
imperiile rus și austriac au marcat în general în
sens negativ modernizarea societății românești,
mai ales în domeniul instituțiilor politice și militare,
adeseori în domeniile cultural și economic. Conco-
mitent, includerea Principatelor în spațiul de
confruntare armată directă dintre imperiile oto-
man, rus și austriac (romano-german), încă de la
începutul secolului XVIII, a lăsat urme adânci în
istoria Moldovei, Țării Românești și Transilvaniei,
precum și în comportamentul politic al societății.
Europa de după 1815 a fost marcată de func-
ționarea unui sistem de „echilibru continental”,
patronat de „Sfânta Alianță” (Austria, Prusia, Rusia,
Franța, cu participarea neoficială a Marii Britanii).
Sistemul în sine viza menținerea întâietății marilor
puteri, consolidarea monarhiilor autoritare, contra-
cararea mișcărilor naționale și liberale în vădită
ascensiune. în pofida acordului de principiu declarat
oficial, în anumite regiuni ale Europei și din afara
vechiului continent competiția marilor puteri nu s-a
oprit. Ea a devenit manifestă în Balcani și în spații
vaste din Africa și Asia, unde se edificau imperiile
coloniale moderne. în Balcani, competiția pentru
regiune și pentru Strâmtori s-a desfășurat pe
fundalul agravării Chestiunii Orientale (problema
tranșării moștenirii otomane).
încă de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, Imperiul
Rus a preluat inițiativa diplomatico-militară în
Europa de Sud-Est. La 1830, Balcanii afișau deja o
panoramă deosebită de cea a anului 1815: Serbia,
Moldova și Țara Românească deveniseră pe temeiul
unui tratat internațional modern Principate auto-
nome, sub protectorat rus, iar Grecia, regat in-
----|3T|-----------------------------------------
dependent și teren de dispută între ruși și occi-
dentali. în 1806-1812, Rusia a anexat Basarabia, în
1821 s-a antrenat „neoficial” în susținerea revoltelor
grecilor și românilor, iar în 1828 a declanșat un
război victorios împotriva Porții. Franța și Marea
Britanie i s-au alăturat sub pretextul obținerii
independenței Greciei (în realitate, urmăreau să
preîntâmpine ocuparea Constantinopolului de
către ruși). în cazul Serbiei, St. Petersburgul a
ajutat, la rivalitate cu Viena, răscoalele locale (1804-
1817), finalizate cu obținerea autonomiei, în 1829.
Dimensiunea militară a procesului de
modernizare. Orientări și scenarii de acțiune
Elitele române, indiferent de angajamentele
lor ideologice, au resimțit nevoia schimbării institu-
țiilor și societății în acord cu imperativele timpului.
Ele considerau statul drept un instrument esen-
țial al modernizării, armata fiind o instituție de
referință. Forța armată se cerea a fi subordonată
în exclusivitate autorităților române, prezența unor
trupe străine fiind indezirabilă. De altfel, princi-
palele proiecte și programe de înnoire a statului și
societății, elaborate încă din secolul al XVIII-lea,
situează la loc central problematica refacerii arma-
tei și comenzii naționale5. Ulterior, revoluția din
1821, condusă de Tudor Vladimirescu, s-a bazat pe
forța armată locală organizată, după cum se
cunoaște, în jurul trupelor de panduri. Domniile
pământene de după 1821, de conivență cu cele mai
puternice grupări politice din anii Războiului ruso-
otoman (1828-1829) și de după 1829 s-au străduit să
constituie o forță armată.
în abordarea problematicii construcției mili-
tare, principalele grupări interne și-au promovat
proiectele în strânsă legătură cu viziunea lor asupra
societății și statului. Nu a fost neglijată nici rapor-
tarea intereselor și viziunilor respective la curen-
tele europene dominante și la vecinătatea unor
imperii autocrate. Pe de altă parte, s-au resimțit și
influențele artei militare europene a vremii,
construcția armatelor stând sub certa influență a
războaielor napoleoniene (combinație între forțe
permanente și teritoriale).
în mod presant, situația Principatelor în anii
pre-regulamentari reclama o forță militară stabilă
în acțiune. Principatele Române fuseseră aruncate
într-o gravă stare de nesiguranță, fiind terorizate
de bande de auxiliari turci, de grupuri de jefuitori
locali, de funcționari abuzivi ai aparatului poli-
țienesco-administrativ. Haosul și jafurile au atins
puncte maxime în cursul ocupației ruse din 1828-
1829, marcată de confiscări de bunuri, execuții
sumare, muncă forțată etc.6
-----------■ Revista de istorie militară ■----
PErUAAMENTUA
■ Regulamentele Organice au
impus structuri militare identice
in Principatele Române
S ¥ K V P I ip 14
1833.
a)	Marii stăpâni de pământ, pe cale de a
constitui un curent conservator bine conturat,
se inspirau din tradițiile politico-militare locale, dar
și din modelele „societăților de ordine”, care încă
funcționau în imperiile austriac și rus. „Partida
marii boierimi” ar fi dorit ca în societate să se regle-
menteze definitiv statutul proprietății agricole în
favoarea sa exclusivă, să se introducă anumite
reforme „de sus în jos”, regimul politic trebuind să
se axeze pe sistemul unei domnii elective slabe,
controlată de o omnipotentă „adunare nobiliară”,
în același timp, statul urma să fie protejat de o
„miliție pământeană”, cu fortificații permanente
și artilerie (memoriile din 1821-18227). Numeroși
fruntași ai marii boierimi optau pentru o miliție
„semi-permanentă”, pentru unirea Principatelor și
pentru un stat neutru - garantat de „concertul
european” - ca „tampon” între înalta Poartă și
puterile concurente. Partida Națională, condusă
de vechile familii Ghica, Brâncoveanu, Filipescu,
Văcărăscu, Bălăceanu etc. priveau cu ostilitate și
neîncredere influența rusă, fiind edificate asupra
comportamentului imperial, atât din vremea
ocupațiilor, cât și de realitățile din Basarabia și
Polonia.
La 1830, elita conservatoare înclina să adopte
modelul unei miliții pământene, centrată pe un
nucleu de trupe permanente și pe reactualizarea
unor formațiuni militare tradiționale. în optica
----■ Revista de istorie militară ■------------
grupării conservatoare, miliția trebuia să aibă
misiuni preponderent de ordine internă și de pază a
frontierelor. Totuși, marea boierime (divizată în
gruparea națională și cea „fanariotă” - pro-rusă) se
opunea modelului militar prin care ofițerii țarului
puteau să-și organizeze propria „anexă” în Prin-
cipate. Pentru toți contemporanii era foarte clar că
Imperiul Rus, forța externă care a tutelat reforma
militară din 1830-1832, spera să folosească miliția
pământeană împotriva adversarilor săi din regiune
și a „curentelor subversive” liberale din Occident.
b)	Gruparea boierimii liberale reclama, în
1822, în Țara Românească, egalitatea cu „marea
boierime” și necesitatea constituirii unei armate
pământene, idee întâlnită și în cerințele grupului
de boieri moldoveni refugiat la Cernăuți. Boierimea
mică și mijlocie și categoriile militare tradiționale
se apropiau mai mult de ideile avansate de Tudor
Vladimirescu în 1821 (o breaslă militară autohtonă
ca bază a forței permanente și arbitru politico-so-
cial în țară8). Boierimea mică și mijlocie, comer-
cianții, târgoveții acordau prioritate reorganizării
formațiunilor militare tradiționale, considerând în
general nucleul de trupe permanente din miliția
pământeană ca un element de putere al marii
boierimi și al Rusiei9.
c)	Curentul democrat-revoluționar s-a
conturat între 1830-1848, având legături directe
--------------------------------------------
și cu Partida Națională. în cadrul său, N. Bălcescu
s-a remarcat drept un doctrinar politic și militar de
primă mărime. Cadet și apoi ofițer al miliției
muntene, adept al modernizării rapide, pe cale
revoluționară, într-o „Europă a națiunilor”, N.
Bălcescu a argumentat istoric dreptul românilor la
un stat național unitar și la o armată națională.
Aceasta din urmă trebuia să fie constituită în
temeiul principiului „națiunii înarmate” și să se înca-
dreze cu cetățeni liberi, egali juridic și deținători
de proprietăți10. De aceea, el aprecia că se impu-
neau: democratizarea instituțiilor statului, clari-
ficarea modernă a raporturilor de proprietate în
agricultură, desființarea tuturor rangurilor și
privilegiilor boierești, „înarmarea maselor” (garda
națională) etc. Noua armată de mase (trupe per-
manente, trupe teritoriale, gardă națională) se
punea în serviciul națiunii, într-un regim politic de
„suveranitate a poporului” (domnia poporului prin
popor). înființarea gărzilor naționale apare și în
doctrinele și programele revoluționare din Moldova
și Transilvania.
în marea lor majoritate, conducătorii revoluției
din 1848 au considerat armata națională ca o
expresie a democrației politice, într-o societate
eliberată de regimul ordinelor nobiliare și într-un
stat ieșit de sub regimul suzeranității otomane și
protectoratului rus impus în 1829. Sistemul militar
creat în 1830-1832 (miliția pământeană) putea
fi încadrat în această armată națională, con-
comitent cu revizuirea regulamentelor și a
componentelor sale. Cei mai radicali revoluționari
tindeau chiar să înlocuiască miliția cu gărzi
naționale și corpuri de panduri. în cele din urmă,
după 1859, se va ajunge la o construcție
militară modernă, inspirată din orientările
democrate și liberale, locale și europene, din
perioadele 1830-1848 și 1849-1859.
Reforma instituțional-militară din 1830-
1832 (națională și conservatoare)
Modernizarea societății, implicit a componentei
militare a instituțiilor de stat, a intrat într-o etapă
deosebit de importantă în anii 1830-1832, prin
instituirea regimului Regulamentului Organic.
Reforma instituțional-militară prezintă, într-un
amestec paradoxal, elemente ale vechii și noii
societăți. Ea reprezintă, de altfel, primul proiect
conservator coerent de prefacere a societății și
statului; modelul a fost respins în mod deschis în
1848, dar, dincolo de criticile care i se pot aduce,
reprezintă un moment de referință în istoria
națională. în analiza acestui proiect conservator
(ce a supraviețuit aproape trei decenii), nu putem
exclude contextul european și est-european,
caracterizat prin: predominarea ideilor monarhic-
conservatoare în Europa Est-Centrală; extinderea
influenței Imperiului Rus („citadela autori-
tarismului”) în sud-estul Europei; periculoasa
decădere politico-militară a Imperiului Otoman,
manifestată și cu ocazia înfrângerii sale în războiul
ruso-otoman din 1828-1829. începând din 1830-
1831, se remarcă însă ascensiunea ideilor liberale,
republicane și cele ale modelului monarhiei cons-
tituționale. Concomitent, se observă intrarea în
criză a sistemului Sfintei Alianțe, instituit în 1814-
1815. între altele, revoluția din Grecia și rivalitățile
din Balcanii de Vest au fisurat amiciția austro-rusă.
Triumful monarhiei constituționale „burgheze” la
Paris (1830) a conturat o apropiere franco-britanică
capabilă să descurajeze acțiunile ruse în Balcani și
să încurajeze reformele din Imperiul Otoman. St.
Petersburgul, afectat de revoluția poloneză din 1830,
s-a văzut nevoit să încerce în Principate un „ex-
periment” formal liberal. Pe de altă parte, redac-
tarea Regulamentelor Organice în Moldova și Țara
Românească reflectă personalitatea inconfunda-
bilă a „liberalului” Pavel Kiselev, guvernatorul real
al Principatelor în perioada respectivă. Pentru
numeroși istorici, între care și A. D. Xenopol11,
Regimul Regulamentar rămâne doar o etapă a
înglobării Principatelor în stăpânirile țarilor.
Regimul Regulamentar s-a instaurat între 1828-
1832, odată cu ocupația militară rusă în Principate,
în conformitate cu noile raporturi de forță dintre
ruși, otomani și statele din Occident, cu relațiile
dintre elitele române și conducerea imperială de la
St. Petersburg. în domeniul statutului internațional,
Pacea de la Adrianopol din 2/14 septembrie 182912
recunoștea autonomia internă a Principatelor,
suzeranitatea otomană și protectoratul rusesc.
Otomanii retrocedau fortificațiile și posesiunile din
stânga Dunării, zone din care bandele de auxiliari
terorizau sistematic populația13. Regulamentele
Organice, elaborate cu o serioasă participare
românească, stabileau: separarea puterilor în stat,
reorganizarea armatei, justiției și sistemului fiscal;
întărirea puterii stăpânilor de pământ în detrimentul
țăranilor; stabilitatea domniilor pământene; ins-
tituirea adunărilor obștești (parlamente de stări) etc.
Concomitent, Regulamentele Organice recu-
noșteau implicit unitatea națională a românilor din
Moldova și Țara Românească și pregăteau unificarea
lor prin impunerea unor structuri juridico-politice și
militare identice.
Reforma militară a respectat caracteristicile
fundamentale ale Regulamentelor Organice
-------------■ Revista de istorie militară ■---------
(articolele 379-443 în Țara Românească și 211-278
în Moldova). Astfel, se constituia o „miliție pămân-
teană”, structurată pe trupe permanente și neper-
manente. Comanda superioară aparținea domnului
(șeful statului), iar cea efectivă, spătarului (Țara
Românească) sau hatmanului (Moldova). Nucleul
permanent era alcătuit din infanterie și cavalerie
(regimente, batalioane și escadroane). Recrutarea
se realiza printr-un fel de conscripție (voluntariat
sau tragere la sorți) din rândul populației care
plătea impozite (birnici). Corpul de comandă era
încadrat cu nobili (boieri și fii de boieri). Nucleul
nepermanent cuprindea formațiuni de dorobanți
(în Țara Românească) și slujitori (în Moldova), ce
beneficiau de un statut administrativ fiscal spe-
cial. Toate celelalte formațiuni militare tradiționale
au fost desființate, cu excepția celor menite pazei
frontierelor, reorganizate. Regulamentele, cu
prevederile lor militare, au intrat în funcțiune în
1831-183214.
Revenim asupra rolului Imperiului Rus în
organizarea militară a Principatelor. St. Petersbur-
gul nu a putut anexa cele două Principate deoarece
sistemul diplomatic în funcțiune recunoștea
„integritatea” Imperiului Otoman. Totuși, generalul
Kiselev definea Dunărea drept „frontiera naturală”
a Imperiului Rus15. în atenția conducătorilor ruși
se afla în mod deosebit formarea acestei miliții
pământene, structurată și pregătită ca un fel de
„anexă” a forțelor proprii, staționate la est de Prut.
Miliția avea să se subordoneze, prin comandă și
instructori, intereselor St. Petersburgului (repre-
zentate de coloneii locali I. Solomon, I. Odobescu
și cei implantați Al. Banov, A. Garbaski, I. Engel,
maior A. Cuciturov etc.). în orice caz, ea nu trebuia
să împiedice diferitele acțiuni „subversive” (complo-
turi, incursiuni la sud de Dunăre) îndreptate de pe
teritoriul Principatelor împotriva otomanilor
(principele Alexandru Ghica al Munteniei, care a
contracarat în 1840 o astfel de operație, a fost înlo-
cuit din domnie în 1842). în vara lui 1848, guvernul
provizoriu de la București a destituit din serviciul
activ majoritatea ofițerilor proveniți din armata
imperială rusă, cu scopul de a scoate corpul de
comandă de sub influențele străine. Cu toate
acestea, la 19 iunie 1848, coloneii „exceptați” I.
Odobescu și I. Solomon - ambii formați la școala
rusă de comandă - aveau să aresteze, pentru scurt
timp, guvernul provizoriu. După înfrângerea revolu-
ției, puterea protectoare a epurat conducerea mili-
ției de toate elementele „nesigure și compromise”.
Cu toate acestea, cele mai reprezentative compo-
nente ale miliției din Țara Românească și Moldova
nu vor putea fi folosite de generalii ruși în timpul
Războiului Crimeei (1853-1856).
----■ Revista de istorie militară ■------------
Aplicarea reformei militare (1832-1848)
Conducerea armatei16. în mod legal, prin-
cipii erau comandanții „supremi” ai armatei. în 1834
s-a înființat Statul Major (Ștabul) miliției, cu
atribuții prioritar administrative. Pe lângă acesta
existau Departamentul Ostășesc (Ministerul de
Război), Statul Major (Ștabul) Domnesc și
Sfatul Ostășesc (un consiliu militar consultativ).
Trupele permanente. Inițial s-au format regi-
mente mixte; ulterior s-au separat unitățile de
infanterie de cele de cavalerie (1835). în Țara Ro-
mânească existau, în 1842, trei regimente de infan-
terie și un regiment de cavalerie. După 1841-1843
au fost importate și câteva piese de artilerie. Pe
Dunăre au navigat, din 1845, „trei șalupe cano-
niere”, cu tunuri de 60 mm și 75 mm și alte 68 de
ambarcațiuni (barcazuri). în trupele permanente
se încadrau și subunitățile de pompieri din 1844. în
ambele Principate, trupele permanente regrupau
aproximativ 6 000 de oameni. Cele două puteri,
suzerană și protectoare, au limitat la maximum
dotarea cu armament greu (artilerie) și nu au admis
construcția de fortificații permanente.
Recrutarea. Făceau obiectul recrutării tinerii
de peste 20 de ani (serviciul militar dura 6 ani), în
conformitate cu Condica Visteriei. Primeau scutiri
de la recrutare: „nobilii, postelnicii, neamurile și
mazilii”. Militarii beneficiau de o recompensă de
300 de lei pe an. Observatorii epocii consemnează
faptul că de regulă nu se respecta principiul tragerii
la sorți, înregistrându-se numeroase abuzuri.
Dotarea. Predominau puștile rusești de
infanterie cu cremene, model 1826, neghintuite și
cu încărcare pe la gura țevii. Cavaleria avea cara-
bine (în 1847, cu capse), pistoale, săbii și lăncii. Pe
lângă livrările din Rusia, în 1848 s-au importat și
puști din Austria. Artileria era înzestrată cu câteva
tunuri în ambele Principate. St. Petersburgul și
Istanbulul supravegheau și limitau în mod serios
creșterea puterii de foc a trupelor române.
Instrucția și învățământul militar. Accentul
a fost pus pe instrucția individuală, marșuri, instruc-
ție de front etc., în acord cu prevederile epocii în
special regulamentele rusești (multe dintre ele fiind
traduse din franceză). S-au elaborat regulamente
diverse, de la Slujba de garnizon, la Slujba de
cavalerie ori Slujba de avanposturi. De ase-
menea au apărut: învățătura batalioanelor,
Slujba frontului de infanterie, Teoria dării la
semn, Curs de echitație militară etc. S-au orga-
nizat manevre și tabere de instrucție, exerciții,
reviste etc. Tabere cu durată mai lungă au ființat
la Pantelimon (1833) și la Cornu Negru, lângă Iași
--------------------------------------rss~i---
(1837). Deși instrucția a dezvoltat cu precădere
automatismele specifice armatei de mari efective
(rusă, îndeobște), militarii români au probat atunci
când a fost cazul certe calități de luptători (de pildă,
în confruntarea cu otomanii de la București, din 13
septembrie 1848).
Instrucția militară s-a centrat pe nivelurile plu-
ton, companie, batalion, regiment, în timp ce învăță-
mântul a înglobat promoții de subofițeri și ofițeri.
Au funcționat: școli de învățătură pentru recruți,
școli de pregătire fizică, inclusiv de natație (1844,
1845 la București, Iași și Galați), Școala militară
din București (1847), destinată ofițerilor, „cursurile
enciclopedice” de la Iași, „clasul de inginerie” de la
Iași, Școala ostășească de felceri (1830), Școala de
mică chirurgie de la Colțea (1841) etc. în 1846, la
Iași, a apărut prima bibliotecă militară. Cadre
militare au fost trimise la studii în Rusia, Austria,
Franța ori Prusia17.
Misiunile și dislocarea trupelor. Regula-
mentul Organic fixa ca misiuni esențiale paza
frontierelor și asigurarea liniștii și ordinii interne.
Pe frontieră, subunitățile miliției naționale se
desfășurau pe pichete mari și cooperau cu forma-
țiunile teritoriale. în interior s-au construit cazărmi
pentru trupele permanente: Craiova, Turnu Seve-
rin, Galați, București, Iași etc.18
în situații excepționale, trupele permanente și
teritoriale au fost întrebuințate pentru încadrarea
„cordoanelor de carantină” în cursul epidemiei de
ciumă din 1830, la combaterea efectelor unor
calamități naturale etc.
Trupele nepermanente (teritoriale). Legile
din 1832 (Țara Românească) și 1834 (Moldova)
reorganizau trupele teritoriale de dorobanți,
potecași, cordonași, respectiv slujitori și plăieși. Ele
erau formate din țărani cu obligații militar-admin-
istrative, care făceau serviciul cu schimbul. Misi-
unile constau în paza frontierei, ordine internă în
mediul rural, obligații fiscale și administrative etc.
De cele mai multe ori se subordonau Ministerului
de Interne și administrațiilor de județ și ținut (în
1845, slujitorii din Moldova depindeau de Departa-
mentul Ostășesc).
Dorobanții se repartizau pe județe (4 470
oameni), încadrați în cete și comandați de tiști. Ei
executau serviciul în trei schimburi pe lună (câte
10 zile fiecare). Oamenii își procurau din resurse
proprii armele, uniformele și caii, dar primeau solde
și scutiri de taxe.
Slujitorii din Moldova (1563 oameni) aveau de
îndeplinit misiuni similare cu dorobanții. Ispravnicii
de ținuturi asigurau efectivele necesare și plata
lor. Dorobanții și slujitorii primeau ca dotare: puști,
pistoale, săbii etc.
Cordonașii și potecașii din Țara Românească
asigurau paza frontierelor, alături de trupele
permanente (primii în zonele de munte, ceilalți în
TERII
fa r -a'%1 E5T
T# ^1» aat
  KMTMI.tțBgr

li
DIVIZION o£ LMCIERI. (8 Escadroane)
u
CORPUL SLUJITORILOR
TnjnTîJrTFIțîSr
15 Tvnvnl od
t
Khrgd 4t & ri LWț»
^&IUAAT n^tjA mb IS*9
—}( a«ii*n>£Ji<A M^irAKtST»
IU omțtu UU NAI PrUHClMir
CORPUL ot JfltWRMI „„ u,~
jțfl g 3l«'WB«Tj
“ ’■KKieiw rarii ,
TV/TA M l * T
imw m mi i ut mar h igaro
a
BAMU0II ta SEmu E
1 UH VAS PLut.tob li BRarwvAHT*
La 4M? masul a hit vindut >i ja
întotiAd cu 3 șalupa canoniara
țu 3 jâ» 5 tunuri
M BRflNDVaHTA
■ Evoluția puterii armate in Moldova, in perioada 1830-1859
(Cf. Uniformele armatei române, 1830-1930, București, 1930)
-----------------------------------------■ Revista de istorie militară ■
56
□o
oo
00
----------------------------SA__________________mj* _________________ yT"1
o
3
a
i/5"
ȘTabul Oștirei
UJ
IU
■fleui- Eohhesc.
iDCPARTAMLtf
I 0STAȘE5C
4*^' | REG. 1 de iNraNTERIE
- 3“
. 4. te!
- 5- >’	5
F- 6” .» â
------—------------------	— CC
UI
CAZA SRflHÎȚEt FĂCUTĂ DE CĂTRE .Si
___________SĂTEtlii SATELOR VECINIE ,5
1 BflT.
i " oe Dunăre.
W ”
% „ - ne Munte

22
£
13
E
n -
ni **
pfelS*'
Dorosohțî di Județi / fir& or^nitaba
/ Dorobanți pe Județi
cu organizația militară
IVlZian OE ART CAL«E*5CA
"■X Bateria m. Am piolastfă

Politii
O *— cm ro tn N 00 <d o w’C'jrCKî'mi^N-'Xi^o-^cNt^'J'invD^cocr)
cfi	Co	eo	ao


i

■ Evoluția puterii armate în Muntenia, în perioada 1830-1859
(Cf. Uniformele armatei române, 1830-1930, București, 1930)
lungul Dunării). Se recrutau din satele de frontieră,
fiind întreținuți de sate și de administrație și instruiți
de trupele permanente.
Flăieșii din Moldova păzeau frontiera montană,
în schimbul unor scutiri fiscale.
Relația armată-societate
Așa cum am subliniat anterior, miliția națională
trebuia să reprezinte - pentru St. Petersburg - un
„scut” al regimului nobiliar târziu din Principate și
un fel de „avangardă a armatei ruse”, în eventuali-
tatea unor războaie cu Imperiul Otoman sau cel
austriac. Din aceste motive, autoritățile din St. Pe-
tersburg au supravegheat organizarea, încadrarea
și corpul de cadre al structurilor militare din Mol-
dova și Țara Românească.
Din punctul lor de vedere, domnitorii de la Bucu-
rești și Iași (Alexandru Ghica, Gheorghe Bibescu,
Mihai Sturdza) au încercat să-și consolideze auto-
ritatea și prin întărirea miliției naționale. în mod
----■ Revista de istorie militară ■--------------
obișnuit, ei s-au aflat într-o strânsă competiție cu
grupările nobilimii (ațâțate de Rusia) și sub „peri-
colul” comploturilor revoluționare. Gheorghe
Bibescu, aparent, a protejat acțiunea națională, dar
în final a fost depășit de mișcarea revoluționară.
Declarativ și M. Sturdza se arăta adept al unirii și
independenței, în fapt, pentru dezamorsarea adver-
sarilor de stânga19. într-o oarecare măsură, gru-
pările marii boierimi conservatoare, aflate la
putere la Iași și București, s-au străduit să mențină
corpul de cadre și trupele sub un control riguros.
De multe ori, interesele rusești și cele ale unor
grupări ultraconservatoare coincideau și, ca ur-
mare, conducerea superioară a trupelor era
încredințată unor ofițeri fideli St. Petersburgului.
Cu toate acestea, miliția națională a evoluat
într-o direcție opusă dorințelor cercurilor amintite
mai sus. Miliția națională a permis în mare măsură
o apropiere între categoriile sociale, favorizând
țărănimea liberă și mica boierime. Pe de altă parte
-	în ciuda ierarhiei militare rigide - s-au deschis
noi posibilități de îmbunătățire a statutului social
unor categorii ale populației.
în același timp, instituția militară a contribuit la
educarea populației, de la alfabetizarea unor con-
tingente rurale, la educația patriotică a locuitorilor.
Cultul drapelului, exaltarea virtuților ostășești ale
neamului, reactualizarea unor fapte de arme din
trecut, toate au contribuit la cimentarea conștiinței
de neam și a mândriei naționale. Situația din Prin-
cipatele Române are similitudini cu realitățile din
Transilvania (regimentele grănicerești), Polonia
(rolul militarilor în revoluția din 1830-1831) sau Spania
(contribuția militarilor la revoluția din 1821-1823)
etc. în anumite condiții (slaba dezvoltare capitalistă
și a clasei mijlocii, viața politică dominată de auto-
ritarism, „protectoratele” sau stăpânirile străine),
cadrele și trupele armatei și-au asumat respon-
sabilități dincolo de domeniul militar strict, impuse
de dezideratele modernizării. în „secolul națiunilor”,
elitele militare și intelectuale s-au situat în avangardă,
în Europa Est-Centrală și de Sud.
în acest sens, cercetătorii epocii au evidențiat
rolul militarilor din Principate în susținerea și
promovarea unor programe de înnoire socială,
politică și culturală, deși miliția în sine nu putea
avea un comportament similar celui de partid poli-
tic20. Sunt însă destule informații care atestă rolul
corpului de cadre de „grup de presiune” în societate.
Cu unele excepții, gradele superioare păreau atașate
regimului regulamentar, în timp ce gradele
inferioare aderau la reformă și revoluție. Colonelul
I. Câmpineanu, fondator al „Societății Filarmonice”
și lider al Partidei Naționale (1838), a pregătit
un proiect de unire și independență a Principatelor.
Alături de el, activau printre alții I. Ghica, Gr.
Cantacuzino, frații Șt. și N. Golescu, C. Crețulescu,
N. Bălcescu21 etc. Reformatorul Mitiță Filipescu,
promotorul republicii democratice și al armatei
naționale, avea adepți mai ales printre tinerii
ofițeri. Aceiași tineri ofițeri au creat societatea
secretă „Frăția” (1840), la care au aderat I. Voinescu
II, N. Pleșoianu, I. Deivos, A. Christofi etc. „Frăția”
se raliase la rețeaua europeană de societăți secrete
revoluționare, având un rol determinant în
ridicările din 1848-1849. V. Cârlova și I. Voinescu II
s-au remarcat prin scrieri „literar-patriotice”
semnificative, în vreme ce N. Bălcescu a publicat,
înainte de 1848, lucrările sale reprezentative de
istorie militară și politică {Puterea armată și arta
militară de la întemeierea Principatului Valahiei și
până acum, 1844; Puterea armată și arta militară
la moldoveni în timpurile măririi lor, 1846).
Ofițerii câștigați de liberalii moderați și de demo-
crat-revoluționarii de talia unui N. Bălcescu asociau
direct puterea armată cu democratizarea so-
cietății și cu proiectul creării statului național
unitar. Unirea și independența de stat nu puteau
fi separate de armata națională de mari efective.
Câștigarea miliției de partea revoluției și crearea
unei puternice armate naționale - prin „înarmarea
maselor” - figurau în strategia revoluției române
din 1848 drept condiții ale înfăptuirii programului
său, în contextul decalajului de putere dintre
Principate și imperiile vecine. Concomitent, atra-
gerea armatei de partea revoluției trebuia să
lipsească conducerea politică internă a „marii
nobilimi”, de principalul său instrument de forță.
Evenimentele din 1848, cu precădere din Țara Ro-
mânească (unde revoluția a început cu participarea
unor unități militare concentrate la Islaz în iunie
1848), cele din Țara Românească și Moldova din
1856-1859 vor demonstra atașamentul majorității
corpului de cadre al armatei și al trupei la interesele
superioare ale societății și națiunii.
Concluzii
-	Secolul al XlX-lea se caracterizează în plan
politic prin „renașterea națiunilor”, constituirea
statelor, armatelor și economiilor naționale, libe-
ralizarea societății etc.
-	Modernizarea societății și instituțiilor româ-
nești - încadrată în context european - a parcurs o
etapă importantă în intervalul 1829-1848. Atunci,
în pofida unei conjuncturi internaționale dificile, s-au
realizat progrese în modernizarea instituțiilor de
stat, economie, justiție, cultură etc. Pentru scurt
timp, s-a încercat stabilizarea unui regim de stări
(nobiliar târziu) sub protecția Imperiului Rus.
Regimul respectiv, puternic contestat în 1848, va fi
înlocuit în 1856-1859 cu o formulă instituțională cu
adevărat modernă, de inspirație occidentală.
-	Modernizarea experimentată în 1829-1848
(1856), de expresie conservatoare (aristocratică),
a inclus și o solidă componentă militară. Trăsăturile
naționale și modern-occidentale ale miliției pămân-
tene au predominat în raport cu influența rusă.
Ele s-au concretizat în: combinarea nucleului per-
manent cu trupele teritoriale, de tradiție; organi-
zarea, dotarea și instrucția de tip modern; pro-
movarea cadrelor, preponderent din rândul „locui-
torilor țării”; introducerea de regulamente scrise
și de structuri de justiție militară; cultul drapelului
românesc și al trecutului militar național etc.
-	Recunoașterea dreptului Principatelor Româ-
ne de a dispune de armate proprii (chiar sub denu-
-----------■ Revista de istorie militară ■------
mirea de miliții) reprezintă un pas înainte în direcția
întăririi autonomiei de stat și a pregătirii unirii și
independenței.
-	Miliția pământeană nu a întrunit toate trăsă-
turile unei armate naționale (recrutare de masă,
promovarea egală în grade și funcții, pe bază de
calități profesionale, abolirea privilegiilor nobiliare
în fața pericolelor externe etc.). Puterile vecine
(Rusia, Austria și Imperiul Otoman) au limitat dras-
tic mărimea armatei și dotarea ei cu mijloace mo-
derne de luptă. Cu toate acestea, miliția pămân-
teană a reprezentat un început de armată națională,
în principalele momente ale deceniilor 4-6 ale
secolului al XlX-lea, ea a servit cele mai importante
obiective ale cauzei unității, dezvoltării și indepen-
denței românilor.
1	Gh. Platon, Principatele Române sub ocupație și
reorganizare (1828-1834), în Istoria Românilor, voi. VII, tom
I, Constituirea României moderne (1821-1878), coordonator
Acad. Dan Berindei, București, 2003, p. 77 și urm.
2	E. Lovinescu, Istoria civilizației române moderne,
Editura Minerva, București, 1997.
3	Pe larg în A. Oțetea, Geneza Regulamentului Organic,
in „Studii și Articole de Istorie”, 2, 1957, pp. 387-402.
4	D. Berindei (coord.), Istoria Românilor, voi. VII,
tom I, Constituirea României moderne, Academia Română,
Secția de științe istorice și arheologie, București, Editura
Enciclopedică, 2003, pp. 3-161.
5	A. D. Xenopol, Războaiele dintre ruși și turci și înrâ-
urirea lor asupra Țărilor Române, Albatros, București, 1997,
pp. 151-170. Pe larg în C. I. Filitti, Câteva cuvinte despre
alcătuirea oștirii de țară in Principatele Române până Ia
Regulamentul Organic, București, 1934.
6	Pentru memorii - proiecte de reformă, vezi Vlad Geor-
gescu, Mdmoires et projets de reformes dans les Prin-
cipautes Roumaines. 1769-1830, București, 1970.
7	Idem.
8	Pe larg în A. D. Xenopol, Istoria românilor in Dacia
traiană, voi. 10, Istoria românilor de la pacea de Ia București
până la răsturnarea fanarioților (1812-1821), Editura Cartea
Românească, București, 1925.
9	Pe larg în I. I. Nistor, Primele încercări de restaurare
a oștirilor pământene, București, 1939.
10	Vezi N. Bălcescu, Opere, Editura Academiei,
București, 1974-1990.
11	Pe larg în A. D. Xenopol, Războaiele dintre ruși și turci
și înrâurirea lor asuprea Țărilor Române, Editura Albatros,
București, 1997.
12	Relațiile internaționale ale României în documente,
București, 1971, pp. 284-288.
13	Pe larg în I. I. Nistor, Principatele Române în preajma
Tratatului de Ia Adrianopol, București, 1941; C. I. Filitti,
Domniile române sub Regulamentul Organic, 1834-1848,
București, 1915.
14	Regulamentul Organic, București 1832; Regulamentul
militar pentru oștirea Moldovei, Iași, 1845; Regulamentul
ostășesc pentru miliția pământeană a Prințipatului Valahiei,
București, 1831-1832; Radu R. Florescu, The Struggle against
Russia in the Roumanian Principalities. 1821-1844, ediția
nouă, Iași, 1997; www.mdn.mi/index : A. Savin, Regula-
mentul Organic - apogeu al influenței Rusiei in Țările
Românești.
15	Pe larg în I. C. Filitti, Principatele Române de la 1828
Ia 1834. Ocupația rusească Regulamentul Organic, București,
1934; N. lorga, Histoire des relations russo-roumaines, Iași,
1917.
16	Pe larg în Istoria militară a poporului român, voi. IV,
Editura Militară, București, 1987, p. 173 și urm.; V. Nădejde,
Centenarul Armatei Române (1830-1930), Cultura Româ-
nească, Iași, 1930, pp. 38-97.
17	Idem.
18	Tratatul de la Adrianopol, din 1829, stabilea misiuni de:
„serviciu de carantină”, „siguranța frontierelor”, „buna ordine
în orașe și sate”, „executarea legilor și regulamentelor” etc.
Vezi Relațiile internaționale ale României în documente,
p. 286.
19	Diplomatul francez Bois-le-Comte consemna complexa
opoziție față de Regulamentul Organic (de la marea boierime
la țărănime) și intențiile unor principi locali de a se emancipa
de statutul de suzeranitate - protectorat, vezi E. de Hurmuzaki,
Documente privitoare Ia istoria românilor, voi. XVII, București,
1913, pp. 307-312.
20	Pe larg în: Neagu Djuvara, între Orient și Occident.
Țările Române Ia începutul epocii moderne (1800-1848),
București, 1995; Anastasie lordache, Principatele Române în
epoca modernă, 1. Domniile pământene și ocupația rusească
(1821-1831), București, 1996. A. D. Xenopol, Istoria partidelor
politice în România, voi. 1, București, 1930.
21	I. Ghica, Opere, voi. I, București, 1967, pp. 436-438.
THE MILITARY DIMENSION OF THE MODERNIZATION OF THE ROMANIAN
PRINCIPALITIES MOLDAVIA AND WALACHIA (1829 1848)
The XIX century is defined by the rebirth of nations, the emergence of the States, național armies and
economies, the liberalization of the society etc.
The modernization achieved by the Romanian Principalities Moldavia and Walachia, during 1829-1848,
of conservative (aristocratic) expression, included a strong military component also. The național modern-
Westerners features of the miliția of the country are prevailed in comparison with the Russian influence.
They consisted in: combination of the permanent troops with the tradițional territorial troops; the
organization, the modern equipment and instruction; the promotion of the staff especially from the inhabitants
of the country; the introduction of written regulations and military justice; the reverence for the Romanian
flag and the național military past etc.
----■ Revista de istorie militară ■------------------------------------------------------1 59 |--
Hrmatâ și societate
MODELUL PROPAGANDISTIC TOTALITAR
ANALIZĂ COMPARATIVĂ A CAZURILOR
COMUNIST $1 NAZIST
colonel CĂLIN HENTEA
Cronologic, statele totalitare care au dezvoltat
și instituționalizat propaganda, ridicând-o la nivelul
politicii de stat după Primul Război Mondial, au fost
Rusia sovietică, Italia fascistă, Germania nazistă și
Japonia militaristă. După cel de-al Doilea Război
Mondial, același model propagandistic poate fi
identificat și în alte state conduse de regimuri totali-
tare comuniste, precum China, Coreea de Nord,
Vietnam sau Cuba, desigur cu unele specificități
locale. Pe baza practicilor dovedite de aceste state,
se pot sesiza câteva caracteristici comune ale pro-
pagandei totalitare:
-	a avut un centru unic de comandă și directivă
politică instituțional;
-	a fost totală, adică a afectat toate sectoarele
vieții politice, sociale și culturale ale statului res-
pectiv,
-	s-a centrat pe cultul personalității liderului cu
veleități mesianice (Fiihrerul Hitler, Tătuca Stalin,
Conducătorul Ceaușescu, El lider Maximo Fidel
Castro);
-	a fost impusă obligatoriu celor aflați sub
autoritatea statului respectiv;
-	a beneficiat de un puternic sistem de cenzură
impus prin forța autorităților statului;
-	a fost aplicată sistematic și pe scară largă
printr-un efort susținut pe durata a cel puțin unei
generații asupra întregii populații;
-	a fost susținută în principal pe baze ideologice,
la care s-au adăugat, într-o măsură mai mare
(Germania), sau mai mică (Rusia) argumentele de
ordin rasial sau naționalist,
-	a avut efecte reduse în afara granițelor în care
a fost creată.
Toate aceste caracteristici desprinse din prac-
tica propagandistică a statelor totalitare comuniste,
fasciste sau naziste au determinat, în bună măsură,
încadrarea conceptului de propagandă într-o
percepție definitorie care a supraviețuit celor care
i-au dat viață.
Chiar dacă propaganda a fost posibilă și în
mediul democratic, ea nu a atins formele exacer-
bate permise de totalitarism și, în același timp, a
fost stigmatizată. Deși, atât în mediile totalitare,
cât și în cele democratice, propaganda a servit
unor interese politice aparținând unei elite conducă-
toare, diferența constă în faptul că în situația
totalitarismului propaganda a avut consecințe pre-
dominant nefaste asupra celor către care era
îndreptată și benefice doar asupra celor care o
inițiau și o dirijau. Minciuna sau morala de a doua
instanță a stat la baza ambelor tipuri de propagandă,
dar în grade și cu mize diferite: liderii democrați,
spre deosebire de cei totalitari, sunt obligați să țină
seama de tendința intereselor celor pe care-i
conduc, altfel regulile democrației îi obligă la ieșirea
din scena politică, în timp ce dictatorii își urmăresc
predominant propriile interese oligarhice în
disprețul voinței celor mulți, chiar dacă demagogic
proclamă exact inversul. Propaganda, prin formele
ei coercitive, a fost indispensabilă regimurilor
totalitare pentru a se menține la putere, în timp ce
propaganda din mediul democratic a fost doar un
instrumentpohticrecunoscut și de opozanți ca fiind,
în anumite limite, legitim. în fine, propaganda
totalitară a beneficiat de un permanent regim
instituțional, atât în timp de pace, cât și de război,
ea fiind proclamată și justificată ideologic ca parte
a politicii statului totalitar respectiv, în timp ce în
regimurile democratice ea funcționa instituțional
doar pe perioade de criză sau război, neiiind nici
continuă, nici totală și nici coercitivă.
în aceste condiții, apare drept firesc, din
punctul de vedere al ideologiei totalitare bolșevice,
-----------■ Revista de istorie militară ■-------
pe care-1 vom regăsi identic și în cazul nazist, ca
între primele măsuri instituționale luate după
preluarea puterii în Rusia în octombrie 1917 să se
regăsească înființarea aparatului de represiune -
CEKA, strămoșul KGB-ului - și a Departamentului
pentru Agitație și Propagandă. Intrarea în funcțiune
a acestor două instituții opresive din punct de
vedere fizic și psihic a fost imediat urmată de decizia
lui Lenin, din aprilie 1918, de înlocuire a monumen-
elor și statuilor țariste și de instituire a Tribunalului
revoluționar al presei. O procedură identică o vom
regăsi și în cazul nazist: la mai puțin de două luni
după preluarea puterii, în 30 ianuarie 1933, Hitler a
înființat, la 15 martie, Ministerul de îndrumare
Publică și Propagandă, eveniment urmat la 10 mai
de arderea într-un ceremonial public a cărților
autorilor calificați de noul regim drept decadenți,
precum Karl Marx, Sigmund Freud sau Ștefan
Zweig și, în sfârșit, înregimentarea obligatorie
(ceea ce însemna automat o epurare corespun-
zătoare) a creatorilor de artă, în proaspăt înființata
Cameră a Culturii, condusă de același Joseph
Goebbels. Dacă Lenin a făcut o distincție între
agitație - destinată maselor largi needucate, inculte
- și propagandă - adresată celor deja inițiați, simpa-
tizanți sau membrilor de partid -, tot așa, pentru
Hitler, propaganda era menită să atragă noi supor-
teri, în timp ce prin organizare erau susținuți și
întăriți ideologic membrii de partid și cei deja con-
vertiți la nazism. îmbinarea simultană a terorii
opresive cu agitația, propaganda și cenzura severă
a constituit ingredientul comun al primilor ani de
consolidare a puterii politice, atât în Rusia bolșevică
(amenințată și frământată de război civil și
intervenție militară externă), cât și în Germania
nazistă. în fine, atât în cazul sovietic, cât și în cel
nazist, poate fi ușor identificată alinierea liniilor
oficiale de propagandă la meandrele și imperativele
politice conjuncturale, în afara oricărei consecven-
țe ideologice sau considerente de ordin moral. Nici
Hitler și nici Stalin nu au avut vreo reținere în a
executa cotituri propagandistice radicale în funcție
de interesele politice ale momentului, iar modul
cum s-au transformat peste noapte propaganda
sovietică și cea nazistă la momentul semnării Pac-
tului Molotov-Ribbentrop, la 23 august 1939, și la
atacarea Uniunii Sovietice de către Germania la
22 iunie 1941, constituie poate cel mai elocvent
exemplu privind cameleonismul propagandei,
subordonarea ei directivelor politice și apartenența
sa la morala de a doua instanță. Cu toate aceste
consistente asemănări și evoluții paralele, cel puțin
până la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial,
conform unor autori1, propaganda nazistă a bene-
ficiat de cel mai centralizat și autoritar sistem de
planificare și aplicare dintre toate puterile belige-
rante ale epocii, aceasta poate și datorită spiritului
de ordine și disciplină considerat caracteristic
națiunii germane.
Modelul acestei centralizări directoare a propa-
gandei politice va fi preluat și chiar amplificat post-
belic în statele conduse de regimuri comuniste, la
fel cum „FiihrerPrinzip”, inventat de Goebbels în
beneficiul lui Hitler, va fi transformat în cultul
personalității de către toți dictatorii comuniști,
începând cu Stalin și terminând cu Ceaușescu și
Fidel Castro. Niciun lider comunist cu puteri
totalitare în stat nu a scăpat tentației de a stabili
liniile directoare ale propagandei oficiale și de a-și
impune și cultiva în forță imaginea de conducător
atotputernic și atotștiutor cu valențe mesianice,
drept argument final și imbatabil al puterii sale.
■ Paradă nazistă
pe Champs Ellyses
■ Revista de istorie militară ■
în perioada interbelică și apoi în timpul răz-
boiului, atât propaganda bolșevică, cât și cea nazistă
au exploatat din plin posibilitățile oferite de noua
tehnologie mediatică, accesibilă într-o măsură din
ce în ce mai mare populației, și anume radioul și
cinematograful. Dincolo de numeroasele docu-
mentare și jurnale filmate, regizate în acord cu
imperativele politice ale momentului și difuzate pe
scară largă pe tot cuprinsul țării, sunt de menționat
remarcabilele contribuții cinematografice propa-
gandistice, purtătoare de certe valențe artistice,
ale cineastului sovietic Serghei Eisenstein
(Crucișătorul Potemkin - 1926, Octombrie -1927)
și ale regizoarei germane Leni Riefenstahl (Triumful
voinței - 1935, Olympia - 1936). Asemenea, Radio
Moscova, înființat în 1922 cu cea mai mare putere
de transmisie din acea vreme, la fel ca și Radio
Berlin, ambele instituții aflându-se sub controlul
total al autorităților statului respectiv, au constituit
vectori de propagandă extrem de penetranți și
eficienți în căminele oamenilor de rând, prin
ubicuitatea și persistența lor, în condițiile unei se-
vere cenzuri a oricăror informații venite din afară,
în cazul Japoniei, datorită particularității geografice
determinate de numărul mare de insule ce trebuiau
acoperite pe imense suprafețe, radioul a constituit
principalul mijloc de diseminare a mesajelor
propagandistice ale castei militariste de la Tokio.
Pentru clasele analfabete sau semi-analfabete,
predominante mai ales în Rusia, sau pentru
populația aflată în afara marilor aglomerări urbane,
radioul și cinematograful au fost mediile ideale de
suport propagandistic, atât datorită marii lor
penetrabilități, cât și a permisivității față de cen-
zura oficială, în condițiile în care posibilitățile
tehnologice ale mass-media epocii nu ofereau capa-
citatea penetrării frontierelor. Alături de acestea,
ziarele și revistele controlate de regimurile totali-
tare, la fel precum cărțile, parăzile, ceremoniile
sau spectacolele erau accesibile mai ales popula-
țiilor cultivate din marile orașe, acolo unde se
întâmplau evenimentele importante și de aceea
ele au constituit în egală măsură obiectul atenției
minuțioase a propagandiștilor regimului.
Despre propaganda statelor totalitare în timpul
celui de-al Doilea Război Mondial, atunci când se
aflau amenințate direct interesele vitale ale nați-
unii și regimurilor respective, se poate afirma că
ea a fost extrem de eficientă în plan intern și total
anemică în plan extern. Puterea sovietică, cea
nazistă, cea niponă și chiar cea fascistă (în primele
faze ale războiului) au reușit exemplar să-și
mobilizeze atât cetățenii, cât și trupele combatante,
să le mențină moralul și voința combativă până în
pragul dezastrului final, făcând față evidentelor
evoluții din ce în ce mai defavorabile, mai frustran-
te, mai chinuitoare ale războiului, mergând chiar
până la sacrificiul suprem. Rușii, germanii, japo-
nezii, fie aceștia pe front sau acasă, au suportat
sacrificii și greutăți enorme în numele efortului
general de război, convinși fiind fiecare în parte de
cauza pentru care îndura toate acestea. Dimpotrivă,
încercările propagandistice ale acestor state de a-și
demoraliza inamicul au eșuat lamentabil: nici
englezii față de germani, nici germanii față de ruși,
nici americanii față de japonezi nu au fost pene-
trabili la propagandă, ba dimpotrivă. Aceasta din
cauză că propaganda de tip totalitar este suficientă
sieși și este moartă din clipa în care iese din pro-
pria matcă. Nu lipsit de semnificație este detaliul
că nici Hitler, nici Goebbels, nici liderii militari
japonezi și, cu atât mai puțin, cei sovietici nu erau
cunoscători de limbi străine și nici nu fuseseră în
contact direct cu națiunile cu care se aflau în război.
Nicio putere totalitară nu a adoptat strategia ade-
vărului, bazată pe fapte și date concrete, caracte-
ristică puterilor democrate. Dacă ar fi făcut-o, prin
recunoașterea adevărului, a realității, aceasta ar fi
însemnat automat și sfârșitul respectivului regim.
Mărturiile cinice ale lui Hitler și Goebbels privind
caracteristicile maselor și rolul propagandei în
conducerea acestora reprezintă cea mai limpede
explicație a mecanismelor de funcționare nu numai
a propagandei, dar și a regimurilor totalitare, fie
ele de tip nazist, fascist, militarist sau comunist.
Cu toate acestea, se poate vorbi de un plus de rațio-
nalitate, de logică în propaganda de tip comunist în
comparație cu cea nazistă, caracterizată prin apelul
obsesiv la instinctele primare ale oamenilor:
„Hitlerismul a corupt conceptul leninist de propa-
gandă. A făcut din aceasta o armă în sine de care
te servești nediferențiat, pentru orice scop. Sloga-
nurile leniniste au o bază rațională, chiar dacă în
fond se adresează instinctelor și miturilor funda-
mentale”2. Aprecierile analistului francez Domenach
se susțin prin afirmațiile lui Hitler din „Mein Kampf”
conform căruia „Psihologia maselor nu este
receptivă la slăbiciune. Masele sunt ca și femeile,
al căror psihic este mai puțin determinat de rațiuni
abstracte, cât de starea emoțională generată de
------------■ Revista de istorie militară ■--------
■ Armata est-germană,
pavăză a lucrărilor
Congresului Partidului
comuniștilor
forță, cea care ii completează propria natură. Ca
urmare, masele vor iubi un conducător și vor dis-
prețul un petiționar”3. 0 astfel de viziune instinc-
tuală asupra maselor s-a materializat în cazul nazist
prin ceea ce Serghei Ceahotin a numit „violul mase-
lor prin propaganda politică”. Sloganuri precum
„Victorie prin moarte”, lansat de Goebbels în
ultimele faze disperate ale războiului, sau succesul
inițial din perioada 1933-1942 al parăzilor,
ceremoniilor și spectacolelor de muzică și lumină
naziste cu iz mistic, generatoare de fanatism, pot fi
astfel explicate. Propaganda emoțională, bazată pe
mesaje simple și directe, fără prea multe argumente
logice, dar ancorată în instinctele primare ale
oamenilor, susținută de o cenzură severă și o
coerciție asemănătoare și-a dovedit astfel eficiența
doar în propria matcă.
Deși fasciștii italieni și militariștii japonezi au
preluat puterea în țările lor, înaintea naziștilor în
Germania, ei nu au instituționalizat și nici nu și-au
centralizat sistemele de propagandă națională cu
aceeași eficiență și rapiditate precum bolșevicii sau
național-socialiștii: abia la unsprezece ani după
preluarea puterii, Mussolini a înființat, în 1933, un
Subsecretariat pentru presă și propagandă, urmat
după patru ani, în 1937, de un Minister al culturii
populare (Minculpop), după modelul german, iar
japonezii au instituit doar în 1932 un Birou de
supervizare a gândurilor în cadrul Ministerului
Educației, în 1936 fiind fondată agenția de știri
Domei cu putere de monopol asupra informațiilor,
pentru ca Biroul de informații guvernamentale al
----■ Revista de istorie militară ■--------------------
Japoniei să fie înființat cu o zi înaintea atacului de
la Pearl Harbor. Această încetineală organizatorică
nu a împiedicat exercitarea în ambele țări a unui
efort propagandistic constant, mai ales în domeniul
educației tinerilor, utilizând valori și tradiții națio-
naliste italiene, respectiv japoneze, conform
ideologiei regimului aflat la putere. Mussolini a
speculat entuziasmul peninsular pentru o glorioasă
renaștere a Imperiului Roman în bazinul medi-
teraneean, iar casta militară japoneză a reînviat și
exploatat codul Bushido, pe care a încercat să-l
impună peste ceea ce a fost numită „Marea sferă
de coprosperitate est-asiatică”. Exacerbarea
naționalismului prin propagandă a deschis calea
spre fanatism și obediență oarbă în cazul ger-
manilor și japonezilor, dar s-a stins ca un foc de
paie în cazul italienilor, aceasta probabil din cauza
trăsăturilor naționale ale poporului respectiv. Cert
este că la fel ca și în cazul nazist, propaganda
japoneză îndreptată împotriva britanicilor și
americanilor sau cea italiană contra englezilor nu
a avut niciun efect privind moralul trupelor sau
populației vizate.
Spre deosebire de linia rațional-ideologică
imprimată de Lenin la începutul revoluției bolșe-
vice, propaganda stalinistă de război a adoptat o
linie mult mai mistică (conceptul de „Sfânta Rusie”
lansat de Stalin în discursul său din 6 noiembrie
1941) și mai puțin ideologică, cu accent puternic pe
latura sentimental-patriotică (conceptul de
„Marele Război pentru Apărarea Patriei”). Remar-
cabil de flexibilă și capabilă de improvizații
--------------------------------------nu—
surprinzătoare, propaganda sovietică de război a
fost - la fel ca și cea germană - extrem de eficientă
mai ales asupra propriei populații, reușind să
galvanizeze, prin imaginile filmelor istorice sau de
actualități (nelipsite de impresionante scene de
luptă violente luate direct de pe front), prin postere
de mare impact vizual răspândite pe tot întinsul
țării, prin emisiuni radio percutante, toate energiile
combative disponibile ale popoarelor din Uniunea
Sovietică. Instituțional, propaganda sovietică era
condusă de Consiliul Comisarilor Poporului și de
Biroul Politic al PCUS, fiind supervizată de Direcția
de Propagandă și Agitație a Comitetului Central, în
fruntea căreia se afla A. S. Șerbakov, ceea ce
însemna subordonarea față de liniile politice
hotărâte de partid. Luată prin surprindere de atacul
german din iunie 1941, propaganda sovietică s-a
repliat rapid, atât în plan acționai - spre exemplu,
prin mutarea în doar 24 de ore a studiourilor de
film spre locații sigure în partea de est a țării -, cât
și conceptual, prin încercarea de a detașa poporul
și grosul trupelor germane de liderii săi politici și
militari și prin menținerea centrului de greutate al
eforturilor sale pe plan intern, asupra populației,
cea care avea să ducă greul războiului. Problemele
ideologice și aspectele politice interne au fost
subordonate și ele imperativului salvării naționale,
care a fost de altfel îmbrățișat de întreaga populație
a URSS, mai puțin desigur acele popoare înglobate
prin forță în uniune și a căror identitate națională
distinctă de cea rusă era mai pronunțată, precum
o parte din ucraineni sau popoarele baltice. în fața
șocului invaziei Wehrmachtului, nu a existat nicio
problemă morală, de coerență sau consecvență
politică în ceea ce privește virajul brusc, de o sută
optzeci de grade, al propagandei sovietice de la
Pactul Ribbentrop-Molotov și retorica anti-britanică
sau anti-burgheză, la demonizarea furibundă a
aliatului german de până ieri și dialogul, iar apoi
alianța cu inamicul ideologic tradițional și inva-
datorul armat al aceleiași „Sfinte Rusii” în timpul
Războiului civil din urmă cu doar douăzeci de ani.
Pe timpul Războiului Rece, propaganda sovietică
a urmat în continuare liniile politice stabilite de
liderul de la Kremlin. Astfel, politica externă și cea
internă sovietică s-au confundat cu propaganda
regimului. Orice act sau eveniment politic, eco-
nomic, cultural, științific sau sportiv a fost, fără
excepție, exploatat propagandistic. Profesorul
britanic Philip Taylor a formulat astfel mariajul
dintre propagandă și politică pe timpul Războiului
----[64]----------—----------------------------
Rece: „Dacă Clausewitz a argumentat că războiul
era o continuare a politicii cu alte mijloace, în
timpul Războiului Rece propaganda a devenit o
continuare a politicii cu alte mijloace”'1. Pe plan
intern, propaganda sovietică - cu excepția
escaladării cultului personalității liderului de la
Kremlin și introducerea unor concepte revigorante
de genul „Noul om sovietic” - nu a înregistrat evolu-
ții ieșite din comun față de perioadele anterioare:
cenzură strictă și coercitivă a informațiilor externe,
omniprezența și obligativitatea mesajelor și
ritualurilor propagandistice. în schimb, pe plan
extern s-a înregistrat o spectaculoasă ofensivă
propagandistică sovietică. Aceasta a vizat, deopo-
trivă, confruntarea propagandistică/politică cu
Statele Unite și atragerea de noi state în sfera de
influență a Moscovei. La fel ca și în tabăra occiden-
tală, serviciile secrete sovietice, și în special KGB-
ul, cu enormul său aparat și resurse bogate, au fost
implicate direct în operațiuni de propagandă
externă, care nu odată au luat forma unor acțiuni
subversive sau de dezinformare. Ceea ce occiden-
talii au numit „propagandă neagră”, serviciile se-
crete sovietice au rebotezat sub mai inofensiva
denumire de „măsuri active”, care utilizau acțiuni
de intoxicare, mergând până la asasinat sau acțiuni
de sabotaj. în mare măsură, asocierea propagandei
cu subversiunea și dezinformarea în percepția
publică (a se vedea în acest sens studiile lui Cathala
sau Volkoff) se datorează acestei politici sovietice
de a subsuma imperativelor ideologice toate
acțiunile și gesturile regimului. KGB-ul a fost astfel
direct implicat în recrutarea și susținerea unor
agenți de influență din tabăra occidentală, o atenție
deosebită fiind acordată personajelor de notorietate
din lumea academică, jurnalistică, artistică sau
literară. Sacrosanctul drept la liberă exprimare a
gândurilor și opiniilor în lumea occidentală a fost
intens exploatat de propaganda externă sovietică,
fie prin agenții săi de influență, care asigurau o
formă credibilă mesajelor Moscovei, fie prin
intermediul acțiunilor partidelor comuniste sau de
stânga occidentale stipendiate de sovietici, fie prin
penetrarea și controlul unor organizații interna-
ționale neguvernamentale, precum Consiliul Mon-
dial al Păcii, prin care, de exemplu, Uniunea Sovie-
tică a sprijinit, în iunie 1950, invazia Coreei de Sud
de către forțele comuniste ale nordului, sub con-
ducerea fostului maior al Armatei Roșii, Kim Ir Sen.
Răspândirea prin canalele mass-media occidentale
de zvonuri pentru discreditarea americanilor,
-----------■ Revista de istorie militară ■------
precum cel privind originea SIDA dintr-un acci-
dent rezultat din experimentele de război biologic
desfășurate de Statele Unite sau privind folosirea
de către americanii bogați a transplantului unor
organe provenind de la copii din lumea a treia
reprezintă tot acțiuni cu scop propagandistic desfă-
șurate de serviciile secrete sovietice.
Ceea ce în epocă s-a numit „cursa înarmărilor
nucleare”, a constituit o temă amplu exploatată
politic și propagandistic de către Kremlin prin toate
mijloacele disponibile, subiectul permițând atât o
permanentă acuză publică privind agresiunea
imperialistă americană - opusă luptei pentru pace
dusă de socialism -, câtși dezvoltarea unui joc poli-
tic de forță în cadrul unor acțiuni strategice
(precum criza rachetelor sovietice desfășurate din
Cuba), a unor tratative sovieto-americane de
limitare a armamentelor strategice (tratatele
SALT), sau a unor campanii internaționale de pro-
pagandă antiamericane (de exemplu cea împotriva
desfășurării bombelor cu neutroni de la mijlocul
anilor '70 sau cea împotriva amplasării în Europa
de Vest a rachetelor Pershing din anii ’80). La fel,
conflictele limitate din perioada Războiului Rece,
derulate în țări aparținând a ceea ce era numită
„Lumea a treia”, au constituit nu numai tot atâtea
confruntări pentru extinderea sferei de influență
sovietică, ci și subiecte exploatate propagandistic
din prisma ideologiei comuniste. Sprijinul politic,
militar și economic acordat de Moscova așa-
numitelor mișcări de eliberare națională din țări
proaspăt ieșite de sub tutela colonială a fost însoțit
în permanență de o abilă retorică propagandistică,
destinată atât populațiilor din țările deja intrate
sub umbrela comunistă, pentru consolidarea
convingerilor acestora și crearea impresiei de
irezistibil marș victorios al socialismului în lume,
dar și audiențelor străine pentru seducerea și
atragerea acestora spre ideologia de stânga, apro-
piată de Moscova. Acesta a fost cazul conflictelor
din Coreea, Asia de Sud-Est (în special cel din Viet-
nam, dar și cel din Cambodgia), Africa (cazul
Angolei, cu implicare indirectă sovietică, prin
contribuția Cubei castriste este cel mai elocvent),
sau America de Sud (de exemplu, în Nicaragua).
Liniile directoare de propagandă internă sau
externă ale Uniunii Sovietice erau stabilite la Krem-
lin de către Biroul Politic al CC al PCUS, ele fiind
apoi transpuse în practică prin mijloace specifice
de către serviciile secrete, organele mass-media
controlate în întregime de către partid, de aparatul
diplomatic și cel politic, de instituțiile de cultură și
educație naționale. Această centralizare la vârf a
deciziilor privind propaganda - și nu numai -
corelată cu obediența totală a celor aflați sub
treapta ierarhiei politice celei mai înalte (ambele
caracteristici sunt specifice regimurilor totalitare
de dreapta sau de stânga) s-a concretizat și în ceea
ce a fost numit „limba de lemn”. Sovieticii și
celelalte regimuri comuniste au acordat o impor-
tanță și o atenție deosebite limbajului, retoricii
folosite: în orice împrejurare, indiferent de
subiectul abordat, acesta trebuia să respecte
canoanele momentului, canoane pronunțate la cel
■ Defilarea luptătorilor
„Războiului întregului
popor"
■ Revista de istorie militară ■
65
mai înalt nivel, pentru a fi preluate și repetate
obsesiv la nivel de masă. Dogma comunistă era
astfel inoculată printr-o repetiție și o disciplină (de
partid) impusă sub amenințarea celor mai drastice
repercusiuni. Astfel, întregul proces de comunicare
interumană a suferit o alienare substanțială, ce a
mers până la absurdul formulării unor declarații de
dragoste sau cereri în căsătorie în conformitate cu
clișeele politice ale momentului respectiv. Impu-
nerea, sub amenințarea represaliilor, a exprimării
în dogme și canoane a avut, pe termen mediu și
lung, consecințe chiar asupra sistemului de gândire
și reacție al indivizilor supuși acestor reguli zilnice,
ei fiind transformați, fără să-și dea seama, în sclavi
ai propriei obediențe, în prizonieri ai propriilor
ritualuri, clișee sau dogme.
Simultan cu politicile active de propagandă, pe
întregul cuprins al țărilor conduse de regimuri
comuniste, fie acestea afiliate Moscovei, fie rivale,
precum China maoistă sau Albania lui Enver Hodja,
a funcționat o permanentă și severă cenzură
oficială, susținută de o la fel de omniprezentă
presiune coercitivă, exercitată de organele de
represiune ale statului. Așadar, asupra cetățeanului
unei țări comuniste au acționat simultan și perma-
nent trei factori: cel de presiune propagandistică,
cel de cenzură cvasitotală și cel de represiune.
Presiunea propagandistică era alimentată în mod
permanent și sistematic prin instituțiile de educație,
prin mass-media, prin atmosfera și relațiile de la
locul de muncă, prin ambientul citadin etc. Cenzura
oricăror informații necorespunzătoare din punct
de vedere ideologic sau politic venite din afara,
sau chiar din interiorul „lagărului” comunist (de
exemplu, cazul celebrilor disidenți Andrei Saharov,
Alexandr Soljenițân, al defectorului Ion Mihai
Pacepa, sau accidentul nuclear de la Cernobâl din
26 aprilie 1986) a fost aplicată oficial și la fel de
metodic, fiind - la fel ca și propaganda - legitimată
prin argumente ideologice. în fine, permanenta
amenințare din partea atotputernicelor instituții
de represiune ale statului (Securitatea, Miliția,
KGB, STASI etc.) a cetățeanului care nu se
supunea dogmelor, regulilor regimului, fie forțat,
fie de bunăvoie, a constituit un indispensabil in-
gredient coercitiv, specific regimurilor totalitare,
asociat propagandei oficiale. Nu contează dacă
amenințarea era reală sau artificial amplificată,
dacă era iminentă sau doar potențială, important
a fost faptul că ea a fost percepută ca omni-
prezentă, cumplită și reală de către populația din
țările comuniste, cu consecințele comporta-
mentale și atitudinale cunoscute.
1	Philip M. Taylor, Munitions of the Mind. A History
of Propaganda from the Ancient World to the Present
Day, Manchester University Press, Manchester and
New York, 1995, p. 242.
2	Jean Mărie Domenach, Propaganda politică,
Editura Institutul European, Iași, 2004, p. 52.
3	Philip M. Taylor, op.cit., p. 241.
4	Ibidem, p. 268.
THE TOTALITARIAN PROPAGANDISTIC MODEL
COMPARATIVE ANALYSIS OF COMMUNIST AND NAZICASES
The comparative analysis of Communist and Nazi propagandistic models underlines the common features
of the totalitarian propaganda: the existence of a unique instituțional centre of command and political
guidance; influencing of all political, social and cultural life sectors of the state; focalization upon the
leader’s personality culture with messianic velleities; mandatory intrusion upon those under the authority
of the respective state; supporting of a strong censorship system imposed institutionally; systematic
application on a wide scale upon the entire population, as long as a generation at least; ideological foundation
with racist and naționalist arguments; diminished externai effects outside the borders within it was created.
66 |------------------------------------------------------■ Revista de istorie militară ■
Memorialistică
AMINTIRILE UNUI DIPLOMAT
ELIEZER PALMOR*, Israel
Numărul acelora care se pronunță în probleme delicate de diplomație practică este considerabil,
deși, în marea lor majoritate, dacă nu chiar în totalitatea lor, participanții la aceste dezbateri habar nu au
care este obiectul precis al temelor în discuție, care sunt parametrii subiectului invocat și după ce criterii
se cuvine efectuată analiza. Cu alte cuvinte, își spun că sunt „specialiști”, autoproclamându-și priceperea
în ale diplomației, de fapt nu prea au habar despre ce este vorba.
Astăzi, cariera de diplomat - în pofida schimbărilor funcționale la care a fost supusă profesiunea, mai
cu seamă începând cu a doua jumătate a secolului al XX-lea, continuă să stimuleze pofta unor neofiți care,
profitând de legăturile lor de natură politică cu căpetenii de partide de guvernământ și considerându-se
înzestrați prin născare cu harul diplomației majore, aspiră - ba chiar și obțin -posturi de ambasadori în
capitalele importante ale lumii. Experiența mea de diplomat profesionist acumulată în funcții deținute în
capitale europene și sud-americane timp de peste treizeci de ani mi-a cristalizat convingerea că, această
competență diplomatic-profesională a „diplomaților uzurpatori”, sau dacă preferați termenul de „diplomați
parașutați”, este cât se poate de șubredă și dubioasă. Aproape toți ambasadorii politici câți a avut Israelul
în cei aproape șaizeci de ani de viață independentă au eșuat în mod penibil în exersarea misiunii ce le-a
fost conferită.
Trebuie spus clar și răspicat că cine își închipuie că funcția de diplomat conferă celor care practică
această profesiune o viață de recepții somptuoase în palate simandicoase se înșală amar de tot. Diplomația
este o profesie și, ca atare, ea implică deținerea unei ample culturi umaniste, deprinderi și tehnici
specifice acestui domeniu suigeneris și - nu în ultimă analiză - o activitate perpetuă fără ore de lucru sau
zile de odihnă legale. Nu este întâmplător faptul că diplomații suferă frecvent de boli de stomac și de șira
spinării.
Nu am de gând să dedic rândurile ce urmează analizei diplomației ca profesie și evaluării
performanțelor practice ale „diplomaților" privați de calificare profesională. Obiectivul meu prezent este
acela de a împărtăși cu cititorii acestor rânduri momente din cariera mea, anecdotice dacă nu chiar
hazlii, ca dovadă că practica profesiei de diplomat cunoaște câteodată și clipe de destindere, pe lângă zile
și nopți istovitoare dedicate schimburilor de idei politice, argumentărilor în favoarea unor poziții proprii
de importanță acută în momentul respectiv, cultivării premeditate a relațiilor publice având repercusiuni
politice favorabile și, nu în ultimul rând, colectărilor de informații de natură politică din surse licite,
aflându-se la dispoziția oricui.
Periplul meu diplomatic m-a purtat prin Belgia, Norvegia, Argentina, Franța, Uruguay și încă odată
Franța. Prin urmare, momentele anecdotice relevate în continuare sunt legate de activitatea mea în
aceste țări.
Bruxelles, orașul în care nu „plouă de trei ori pe săptămână”, ci în iiecare zi, a fost capitala primei mele misiuni în străinătate. Eram Secretar I la ambasada Israelului, însărcinat cu probleme de cultură, presă și informații, sau -cum mi-a spus într-o zi ambasadorul nostru, zâmbind viclean - 	■ Revista de istorie militară ■		„pe lângă domeniile ce ți s-au atribuit prin decretul ministerial de numire, te vei ocupa și de dosarele care nu au un responsabil desemnat printre colegii tăi de la ambasadă. De exemplu - a adăugat ambasadorul parcă glumind - cu probleme de religie, rabini și sinagogă, doar tu însuți ești tiu de rabin ”. 67
Dar anecdota pe care vreau s-o povestesc s-a
petrecut într-o după-amiază de vară umedă și
înăbușitoare, prin 1972, când a venit să mă vadă,
în vizită de curtoazie, noul secretar de presă al
României la Bruxelles. Cum spuneam, era foarte
cald și foarte umed, iar cerul invadat de nori negri
slobozea cu mici întreruperi ploi torențiale, ce se
revărsau răcoritor peste oraș și împrejurimi. La
ora convenită, secretara a introdus în biroul meu
un tânăr înalt și slăbănog care, transpirând și de
căldură, dar și de emoție, ferecat într-un costum
ceremonial parcă de împrumut, cu cămașă și
cravată de rigoare, a început să se prezinte bâl-
bâindu-se într-o franțuzească foarte aproximativă.
Oaspetele meu se numea Flămânzeanu și
crezând că-mi vine greu să rețin un nume așa de
bizar, a încercat să-mi faciliteze sarcina zicând:
„Gândiți-vă la flămânzi și atunci vă veți aduce
aminte și de numele meu, care se aseamănă
fonetic”.
Bietul om transpira și se bâlbâia, căuta cuvinte
și nu prea le găsea, le găsea diforme, iar eu îl
ascultam tăcut, urmărind condescendent eșecurile
semantice și erorile fonetice în discursul său
chinuit, până când mi s-a făcut milă de el și, atunci,
pe un ton cât se poate de iiresc, am dat drumul
unei fraze care i-a suprimat graiul, uluit de surpriză,
zicându-i: „Domnu’ Flămânzeanu, dacă îți vine mai
ușor să vorbești românește, hai să lăsăm franceza
pentru altă dată”.
Auzindu-mă, musaiirul meu a rămas tăcut
câteva secunde, până ce i-a revenit respirația nor-
mală, răvășită de emoția surprizei, și apoi am
continuat conversația - eu, amuzat de cele
întâmplate, și el, ușurat de povara înlăturată a limbii
străine.
Ceea ce, printre altele, mi-a dovedit că faimoasa
Securitate română nu era chiar așa de agilă precum
se spunea, dacă personalul Ambasadei române din
Bruxelles nu era informat, nici la trei ani după
numirea mea în post, că eu de fapt eram originar
din România.
De la Bruxelles am fost transferat, în 1973, la
Oslo și după lichidarea lui Ahmed Buchiki la
Lillehammer, luat în mod eronat drept Aii Chasan
Salame (cunoscut sub porecla de „Prințul Roșu”),
am fost rugat să-mi iau postulîn primire imediat și,
----W----------------------------------------
prin urmare, am aterizat în capitala norvegiană la
câteva zile după ce s-a produs tragica eroare.
In Norvegia am petrecut doi ani plini de trăiri
și experiențe umane unice, pe care le relatez în
cartea mea publicată în ebraică și intitulată „Despre
Afacerea Lillehammer”. Din abundența de
momente tulburătoare trăite în acea perioadă am
ales două episoade pe care le descriu în continuare.
Războiul de Yom Kippurm-a surprins la sinagoga
din Oslo, unde mă aflam alături de președintele
comunității, așezați în primul rând și cu fața
întoarsă spre public. Era ora două și ceva, când,
deodată, am remarcat un fenomen curios și anume,
că participanții la serviciul divin își șoptesc la
ureche ceva ce-i tulbură - un nou război a izbucnit
în miez de zi, declanșat prin surpriză de Egipt și
Siria. Știrea a fost difuzată la radio și recepționată
de cineva dintre cei veniți cu întârziere la sinagogă.
Am plecat imediat acasă și, din acel moment,
nu m-am dezlipit de aparatul de radio transoce-
anic, capabil să recepționeze pe unde scurte
emisiunile locale ale Radio „Kol Israel”. Odată cu
buletinul de știri anunțând începutul războiului, „Kol
Israel” a transmis știri și informații în mod con-
tinuu, aplicând această schimbare de programare
până după terminarea ostilităților.
A doua zi, la telefon, o voce de femeie exaltată
la culme perora niște propoziții greu de înțeles,
căci amesteca cuvinte norvegiene cu expresii
ebraice, dar în cele din urmă am sesizat că vroia să
ne îndemne la un act uluitor, zicându-mi: „Assuan,
Assuan! Bombardați Assuanul! Distrugeți fără
cruțare barajul și apele ce vor inunda Egiptul vor
conduce imediat agresorii la capitulare! O voce
angelică mi-a încredințat noaptea trecută în vis
misiunea de a vă transmite acest mesaj!”
Femeia care îmi vorbea era Gru. Fiică de pas-
tor protestant, ea însăși a devenit pastor. Familia
pastorului era devotată cu trup și suflet cauzei
noastre. Dar, ceea ce ne îndemna Gru să între-
prindem era nu numai exagerat, ci de-a dreptul
inimaginabil.
Am încercat s-o liniștesc pe Gru, invocând
argumente de strategie politică și de legislație
internațională. Argumentele invocate au avut
asupra ei efectul dorit? Nicidecum!
Dar, până la urmă, fără să ti urmat mesajul
angelic transmis prin Gru, războiul - precum se
știe - s-a terminația kilometrul 101 pe șoseaua ce
duce la Cairo.
-----------■ Revista de istorie militară ■-------
Al doilea episod norvegian are un caracter
diferit, nu de anecdotă.
Lui Sir Henri Wotton, ambasador englez în
serviciul Regelui James I (secolul al XVlI-lea), i se
atribuie fraza deiinitorie, care cu timpul a devenit
monedă curentă, conform căreia „un ambasador
este un om cinstit trimis să mintă în străinătate
spre beneiiciul țării sale”. Fiind invitația Curtea
delaAugsburg, el înscrisese această frază în Cartea
de onoare la o recepție cu intenția de a descreți
fruntea cititorilor butadei, dar gestul său pripit l-a
costat scump, căci, în cele din urmă, când regele
său a fost informat de ispravă, l-a destituit din slujbă.
în schimb, eu am fost și am rămas convins că un
diplomat nu poate folosi ca instrument minciuna,
căci prins o singură dată „cu mâța-n sac”, relațiile
amiabile cu partenerii săi întru dialog diplomatic
se vor deteriora. Acest al doilea episod norvegian
relatează o situație unde am fost constrâns de
împre jurări să nu respect o promisiune la care m-am
angajat în mod solemn. La 18 ore după acțiunea
din Lillehammer, poliția norvegiană a reușit să
aresteze doi suspecți aparținând grupului care l-a
lichidat pe Ahmed Bouchiki și, în mai puțin de 48
de ore, a pus mâna pe alțipatru suspecți. La procesul
care s-a desfășurat în luna februarie 1974 unul dintre
bănuiți a fost găsit nevinovat și a fost eliberat la
terminarea pronunțării sentinței. Ceilalți cinci au
fost condamnați de la un an până la patru ani și
jumătate de închisoare. Ca unul care a vizitat de
multe ori toate închisorile din Oslo și a cunoscut
condițiile de încarcerare, aș spune că dacă ți-e dat
să stai la pușcărie, cele mai umane și super
confortabile închisori se află la Oslo.
Revenind la episodul în cauză, la începutul
anului 1975 au mai rămas în pușcărie doar doi
condamnați - Sylvia Rafael și Avraham Gemer -
care ispășeau pedeapsa maximă de patru ani și
jumătate. Dar după ce și cei cu pedepse mai ușoare
au fost eliberați înainte de termen, am considerat
că s-ar cuveni ca și acești doi ultimi osândiți să se
bucure de aceeași atitudine clementă. Ca să
obținem amnistierea lor, am utilizat toate pistele
influențelor politice - la nivel de guvern, parla-
ment, partide politice, centrala sindicatelor și
personalități de prestigiu național în Norvegia.
Până la urmă, eforturile noastre au produs fructul
râvnit.
întorsătura dramatică s-a produs ca din senin
în dimineața zilei de 20mai 1975. Directorul General
al Ministerului de Justiție norvegian a solicitat să
----■ Revista de istorie militară ■------------
mă vadă de urgență. Sosit după câteva minute la
Ambasada Israelului s-a așezat în fața biroului meu
și, cu un zâmbet enorm, acoperindu-i parcă în-
treaga ființă, a intrat în temă direct, zicând: „Ei
bine, asta e! Hotărârea ce o așteptai a fost adoptată.
Ministrul m-a însărcinat să-ți aduc la cunoștință că
poți să primești pe Rafael și pe Gemer. Cu o singură
condiție, ca tu să ii primești și să îi conduci per-
sonal până în Israel”.
Bucuria mea a fost fără margini, dar mă stăpâ-
neam totuși să nu exteriorizez sentimentele care
mă răvășeau și să mențin o atitudine reținută.
Problema era însă că fiind însărcinatul cu Afaceri
în Norvegia (adică șeful Misiunii Diplomatice), eu
nu puteam să abandonez pentru câteva zile postul
din Oslo, căci nu aveam la ambasadă un diplomat
calificat care să mă suplinească în absența mea.
Am explicat această dificultate interlocutorului
meu, asigurându-1 ca voi face să vină din Israel o
persoană demnă de încredere totală. Acesta va
prelua și însoți până în Israel condamnații amnistiați.
Directorul General mi s-a părut îngrijorat și
mi-a răspuns că el nu are autoritatea de a lua o
hotărâre față de situația descrisă și va trebui să
supună problema hotărârii ministrului.
La o jumătate de oră de la întrevederea noastră,
Directorul General mi-a telefonat și a spus:
„Doamna Ministru m-a rugat să-ți transmit ca ea
are încredere numai în tine și, deci, dacă vreți să
primiți deținuții, ii primești tu și numai tu ii conduci
până acasă”.
Aceasta fiind situația, ministerul meu, în mod
cu totul excepțional, m-a autorizat să conduc pe
Rafael și Gemer până la aeroportul din Zurich și a
dispus să mă întorc la Oslo cu primul avion. Ceea
ce am și făcut, aterizând la Oslo în aceeași zi, la
miezul nopții.
Mărturisesc că m-am simțit foarte jenat și mă
întrebam cum voi ieși cu fața curată din încurcă-
tură, dacă cineva mă recunoaște pe drum sau în
puținele minute cât durează trecerea prin aeroport
și va informa ministrul?
Spre bucuria mea, aeroportul din Oslo era prost
lumina t și ofițerul de la controlul pașapoartelor era
mai mult adormit decât treaz, așa că m-am furișat
repede afară și am sărit în primul taxi disponibil la
o oră așa de târzie.
Am mințit deci ministrul Justiției? în orice caz,
ori de câte ori îmi aduc aminte de acest episod mă
simt profund jenat, căci la urma urmei nu mi-am
onorat cuvântul dat.
---------------------------------------HEI------
Când am fost numit ministru în Argentina încă
nu stăpâneam limba țării, dar în răstimpul de la
numire până la plecare am apucat să iau în total
vreo treizeci de ore de lecții particulare. Suficient
pentru a-mi stimula pofta de lărgire a cunoștințelor,
dar insuficient pentru a servi ca instrument de
lucru indispensabil într-o țară latino-americană. în
această primă fază a integrării mele în noua reali-
tate am recurs la contribuția fanteziei, combinată
cu elemente de română și franceză, reușind în felul
acesta să a jung a înțelege destul de repede texte și
fraze ușoare scrise, dar de vorbit, în schimb, nu
vorbeam, căci a poseda o limbă în mod activ era cu
mult mai dificil.
La numai câteva săptămâni după aterizarea
noastră la Buenos Aires am fost invitat oficial la o
cină oferită de Partidul ultra religios „Agudat Is-
rael”, în onoarea deputatului din Knesset, rabinul
Abramovici. Guri mucalite povesteau în șoaptă că
motivul venirii deputatului în Argentina, pentru o
vizită de o lună de zile, era vară umedă și călduroasă
la Tel Aviv și clima primăvăratică la Buenos Aires.
Cu alte cuvinte, deputatul venise să profite de un
concediu răcoros pe socoteala bugetului public.
Cina anunțată pentru ora 21.00 urma să aibă
loc într-unul din hotelurile cele mai luxoase ale
orașului. Deoarece sufăr din naștere de boala
punctualității, m-am înfățișat, însoțit de soția mea,
la locul cu pricina, la ora stabilită.
Am intrat într-un salon unde încăpeau fără să
se înghesuie cel puțin două sute de persoane, dar
în afara noastră în încăperea spațioasă nu se aflau
decât chelnerii care trebăluiau în jurul unui bufet
de o abundență rar întâlnită, efectuând ultimele
retușuri ale impunătoarei „expoziții” alimentare.
Eram la prima noastră ieșire oficială și nu prea
înțelegeam cum se face că invitații nu au sosit încă
și la văzul bucatelor calde mă întrebam dacă nu
cumva am fost invitați la un cocktail și nu la o cină?
Intre timp au început să sosească invitații și
cred că pe la orele 22.30 salonul răsuna deja de
glasuri care se încrucișau pe tonalități și accente
dintre cele mai diferite, amestecându-se cu sunetul
vaselor și paharelor ciocnite din nebăgare de
seamă.
Cum nu cunoșteam decât pe președintele
partidului care ne-a invitat, un evreu scăpat de urgia
maghiară, dar nu și de accentul limbii hunilor,
----[70
răspunzând pe numele de dr. David Villa, con-
templam societatea care se delecta cu bunătățile
din bufet și comentam cele ce vedeam cu unica
persoană cu care nu aveam dificultăți de comuni-
care - soția mea.
Când, spre miezul nopții, găsisem că a sosit în
sfârșit timpul să ne retragem, tocmai atunci chel-
nerii au deschis simultan ușile salonului dând spre
sala de mese care, pavoazată fastuos și amena jată
confortabil, aștepta „năvălirea”invitațilorla dineu.
Am înțeles că devreme ce am intrat în horă
trebuie să dansez în continuare, ne-am așezat la
locurile ce ni s-au rezervația masa de onoare. După
câte am mâncat la bufet nu prea ne-a mai rămas
poftă de mâncare și ne-am mulțumit să gustăm
câte ceva din bucatele servite. între feluri, asistența
a fost supusă unei orgii de discursuri din care -
dată fiind deficiența mea lingvistică - nu am înțeles
prea mult, dar bănuiesc că de fapt în mare parte
conțineau elogii la adresa oaspetelui din Parla-
mentul de la Ierusalim.
Pe la ora două, când oboseala era să mă
doboare, am început să aud o propoziție care m-a
trezit pe loc de parcă aș ii fost lovit cu o măciucă în
cap. Domnul dr. Villa, care oficia ca maestru de
ceremonii, a rostit aceste câteva cuvinte care au
avutefectde trăsnet asupra mea, zicând: „Și acum,
voi ruga pe domnul Eliezer Palmor, Ministrul
Ambasadei noastre în Argentina, să ne adreseze
câteva cuvinte”.
Am zis trăsnet? Mai mult decât atât, efectul
unei serii declanșate de tunete și trăsnete. Timp,
însă, să-mi adun gândurile nu aveam, nici ca să
meditez asupra frazelor din care să improvizez ceva
asemănător cu un discurs cât se poate de concis.
Să refuz invitația amfitrionului? Imposibil, căci asta
arii însemnat să jignesc publicul, care habar n-avea
de împrejurările în care sunt invitat să iau micro-
fonul și să vorbesc.
în sfârșit, m-am ridicat în picioare și, începând
cu câteva propoziții în ebraică adresate oaspetelui
de onoare, am continuat într-un amestec de spa-
niolă și idiș adresându-mă publicului, ca să ies în
cele din urmă, nu știu cum, din încurcătură, impor-
tant fiind faptul ca am ieșit. Ba am și beneficiat de
aplauze, de pură curtoazie probabil, când m-am
așezat după bizara alocuțiune trilingvă improvizată.
Am răsuflat ușurat, dar în sinea mea ardeam
de mânie. Simțeam de parcă căzusem într-o
capcană.
------------■ Revista de istorie militară ■------
Eram printre ultimii care au părăsit sala de mese
și la ieșire l-am prins de mână pe dr. Villa, l-am privit
în ochi și i-am spus stăpânindu-mi sentimentele
adevărate: „Când m-ai invitat să particip la cina
festivă nu mi-ai spus și nici măcar nu ai făcut aluzie
că aștepți să spun câteva cuvinte, dar puteai să mă
previi când am sosit la recepție, sau măcar când
ne-am așezat la masă ca să-mi dai un răgaz de câteva
minute să mă gândesc la ceea ce aveam de gând să
spun. Nu aiprolitatde niciuna din ocaziile amintite
și nu înțeleg de ce ai făcut asta, spune-mi?!”
Omulmeum-a privit speriat urmărindu-mă, apoi
a spus: „Dar de ce crezi că te-am invitația dineu?
Ca să mănânci? Nu, domnule! Te-am invitat să
vorbești! Crezusem că motivul îl cunoșteai, deci
știai de ce te-am invitat”.
N-am știut, dar de aici încolo am învățat, că
atunci când o organizație evreiască mă invită la o
masă, la o cină sau un dineu o face pentru că vrea
să-i plătesc masa cu un discurs.
Ultimele două episoade evocă preocupări
culinare ivite în cele două perioade ale serviciului
meu diplomatic la Paris.
în urma alegerilor parlamentare din 1984, la
Ierusalim s-a constituit un guvern pe baza unei
formule originale de alternanță între primul
ministru și ministrul de externe. Formula prevedea
efectuarea unui schimb automat, la jumătate de
cadență parlamentară, între cele două principale
funcții ministeriale din guvern. Acordul dintre
partidele Likud șiAvoda prevedea că primul care
va ocupa funcția de prim-ministru va ii Shimon
Peres.
Proaspăt prim-ministru, Peres sosește la Paris,
în decembrie 1984, invitat de „prietenul” său,
președintele Francois Mitterrand, care a dispus ca
oaspetele din Israel să He primit cu onoruri pro-
tocolare superioare acelora ce i se cuveneau, potri-
vit caliiicativului oiicial al evenimentului drept
„vizită de lucru”.
Programul lui Peres prevedea, pe lângă un
număr de întâlniri și convorbiri politice de nivel
înalt, două momente culinare și anume: un dejun
restrâns de douăzeci de persoane, oferit de pre-
ședintele Mitterrand, și o cină festivă cu o partici-
pare de o sută cincizeci de persoane, oferită de
primul ministru LaurantFabius.
----■ Revista de istorie militară ■--------------
Supravegherea executării programului pregătit
de Serviciul Protocolului din Ministerul de Externe
francez era una din sarcinile mele, în calitatea de
ministru plenipotențiar în Franța.
Având prezentă în memorie criza de guvern
declanșată de aterizarea în Israel a avioanelor de
luptă transferate din Statele Unite, la numai câteva
minute după ora de începere a zilei de sabat, urmată
de abandonarea coaliției de guvern de către Partidul
Național Religios - mă refer la primul guvern
prezidat de Itzhak Rabin - mi-am zis, că o situație
asemănătoare poate să se producă în cazul în care
devine public faptul că la mesele oferite în onoarea
lui Shimon Peres meniurile nu au fostkasher.
Am chemat deci la telefon pe șeful Serviciului
de protocol și l-am întrebat dacă s-au luat măsuri
ca dejunul oferit de Mitterrand să He kasher?
Interlocutorul meu a răspuns jenat că nu, datiiindcă
este vorba de o masă restrânsă. Cum însă i-am
explicat că numărul de comeseni nu schimbă datele
problemei, m-a întrebat ce-1 sfătuiesc să facă?
Pe atunci funcționa la Paris un singur restau-
rant kasher de nivel corespunzător și m-am gândit
că solicitând colaborarea acestuia s-ar putea găsi o
soluție potrivită problemei. Până la urmă, francezii
au acceptat ideea și trebuie să spun că omul cel
mai fericit în soluția imaginată de mine a fost șeful
restaurantului, care a ținut să facă el însuși pe
chelnerul servind la masă, obținând în felul acesta
câte o fotografie cu fiecare din personalitățile
participante la dejun și pe care s-a grăbit să le
etaleze pe pereții stabilimentului său.
Problema dineului oferit de primul ministru
părea să fie mult mai delicată și complicată. La
întrebarea cu privire la kashrut, șeful protocolului
mi-a răspuns, încântat și sigur de sine, să nu am
nicio grijă, fiindcă dispune de consilierea unei
persoane extrem de competente în materie. „Știm,
a conHnuat triumfător omul meu, că nu putem servi
langustine, dar, în schimb, putem folosi în meniu
pește și carne de pasăre, nu însă, bineînțeles, carne
de porc”.
„Persoana competentă în materie”, mi s-a des-
tăinuit interlocutorul meu, „este nimeni altcineva
decât soția primului ministru, care precum știi este
evreică”.
„Numai această surpriză mi-a lipsit” mi-am zis
în sinea mea, întrebându-mă cum voi explica acum
partenerului meu că regulile de kashrut sunt ceva
mai complicate decât lista de bucate admise și
---------------------------------------m--------
nepermise invocate de el și cum voi etala clari-
ficările mele, fără ca să atentez la „competența”în
materie a doamnei, soție de prim-ministru?
Spre norocul meu, m-am trezit copleșit de o
idee salvatoare. Ideea era cum ar ti procedat
Rabinul Șef al Franței, Samuel Rene Sirat, dacă ar
ii fost invitat la dineu?
L-am întrebat dacă rabinul este invitat și răs-
punsul a fost bineînțeles aiirmativ. La care am
continuat, întrebându-1: „Și ce v-a cerut dânsul cu
privire la meniu?”. „Păi, o nimica toată. Ne-a cerut
doar să comandăm un meniu pentru el și ne-a in-
dicat adresa unde să-l comandăm”. La care, ca unul
care a dat peste comoara lui Aladin, i-am cerut:
„Același meniu te rog să comanzi și pentru delegația
israeliană”.
Astfel am ieșit în mod elegant din complicația
culinară, spre satisfacția tuturora. leșit-am, oare,
într-adevăr?
Se pare că nu.
In dimineața zilei de întoarcere în Israel, când
așteptam ultimele arar jamente înainte de pornirea
coloanei de automobile spre aeroport, Shimon Peres
mi-a spus: „Ia ascultați-mă bine fraților, eu am vizitat
până acum Parisul de vreo patruzeci de ori, dar
niciodată nu am mâncat așa de prost cum mi-a fost
dat să mănânc de astă dată!”
La care, protejat de un zâmbet imprecis i-am
răspuns: „Ai mâncat prost, iiindcă de astă dată ai
mâncat numai mâncare kasher. Vina este a mea și
am procedat așa, ca să evit ca partidele religioase
să folosească meniul ca să-ți facă ceea ce au făcut
lui Rabin în 1977”.
Peres s-a amuzat de răspunsul primit și am
pornit cu toții bine dispuși spre aeroport.
Ultimul episod s-a petrecut tot la Paris, spre
sfârșitul funcției mele de Ambasador și Repre-
zen tantPermanen tal Sta tului Israel la UNESCO.
Eu am avut șansa să-mi exersez mandatul într-o
perioadă redevenită favorabilă Israelului pe plan
internațional, în urma Conferinței de la Madrid
(1991) și a semnării Acordurilor de la Oslo (1993).
Nu voi înșira aici toate schimbările petrecute în
acest răstimp și nici toate rezultatele efective
obținute și care laolaltă au permis detinirea
transformării atitudinii față de Israel drept o
schimbare radicală de la situația de criză genera-
lizată la normalitate. Aș aminti doar primul
simpozion al intelectualilor israelieni și palestinieni,
la care au participat oameni de litere invitați din
Egipt, Maroc, Franța, Turcia, Statele Unite ale
--------------------■---------------------------
Americii, Spania ș.a., reuniți în decembrie 19931a
Grenada (Spania), orașul unde regii catolici, Fer-
dinand și Isabela, au semnat Edictul de Expulzare
a Evreilor din regatul spaniol. Mai mult, ședința
inaugurală a avut loc chiar în Sala Tronului, unde
Edictul a fost semnat și prezența noastră în acest
loc a trezit în noi emoții puternice și nu puține
sentimente de orgoliu ca reprezentanți ai statului
evreiesc suveran reveniți ca cetățeni liberi în
cetatea de unde a pornit una din cele mai cumplite
campanii de prigonire a poporului evreu martirizat.
Simpozionul care și-a propus să dezbată tema
privind coniigurația dorită a păcii israelo-palestiniene
a fost, ca eveniment, o realizare tulburătoare, dar,
pe plan conceptual, un eșec regretabil, din cauza
participanților palestinieni care nu au sesizat pro-
funda semnificație istorică a momentului. Aceștia
au preferat să rumege fără sfârșit păcatele ocupației
israeliene, făcând apel la intelectualii israelieni de a
se mobiliza împotriva ocupației și au deturnat în felul
acesta obiectul întrunirii. Consternarea partici-
panților față de această desconsiderare a preocupării
intelectualilor reuniți pentru conturarea păcii
imaginate a fost mare.
Al doilea moment, având o semnificație
deosebită și care s-a petrecut la puțin timp înainte
de terminarea mandatului meu la UNESCO, a fost
decernarea Premiului pentru Pace Houphouet-
Boigny (iulie 1994) lui ItzhakRabin, Shimon Peres
și Yasser Arafat. Premiul a fost decernat de o
comisie prezidată de Henry Kissinger.
Ceremonia decernării premiului a avut loc în
prezența a două mii de invitați, în salonul de re-
uniuni festive al organizației. Steaua incontestabilă
a evenimentului a fost Ytzhak Rabin, care a fer-
mecat publicul printr-un discurs care ii reliefa
calitățile umaniste emoționante, fiind răsplătit prin
ovații care parcă nu mai încetau. Rabin a vorbit în
ebraică - eu m-am îngrijit ca traducerea simultană
în cele cinci limbi oficiale să se facă fără dificultate
- și astfel am obținut, pentru prima dată în istorie,
ca verbul ebraic să răsune la tribuna Națiunilor
Unite.
Ca o consecință a evenimentului, am obținut
ca în grădina în curs de amena jare în spațiul oferit
de UNESCO de către sculptorul Dany Caravan, și
dedicată ideii de toleranță, fraza definitorie
încrustată pe obeliscul din centrul grădinii să
comunice mesajul creației artistice în șase și nu
numai în cinci limbi (adică și în limba ebraică).
------------■ Revista de istorie militară ■------
Directorul General al organizației mă rugase
să recomand un restaurant respectabil și con-
venabil pentru organizarea banchetului în cinstea
laureaților și eu am propus restaurantul „Chez
Laurent”, care, situat în grădinile „Champs
Elysees”, este unul din cele cinci sau șase res-
taurante dintre cele mai bune din Paris. Acesta
mai avea și calitatea de a ii condus de un adminis-
trator evreu, care fusese un timp responsabil cu
conducerea restaurantului de la „King David" din
Ierusalim și deci înțelegea problema noastră cu
kashrut-ul.
Masa s-a desfășurat într-o atmosferă excep-
țională, dar mâncarea, din nefericire, n-a fost de
astă dată la nivelul meselor cu care ne-am delectat
de atâtea ori în trecut.
In sfârșit, când am plecat, m-am găsit mergând
alături de Henry Kissinger. Acesta, îmbătrânit și
greoi, vorbind cu un accent și mai străin decât cel
cunoscut, m-a privit cruciș și m-a întrebat: „Oare
cine e răspunzător pentru această masă atât de
mizerabilă?”
întrebarea m-a surprins ca un fulger dezlănțuit
din senin. M-am uitat la el și i-am răspuns fără să
clipesc: „Eu, domnule, eu sunt răspunzător”, și am
adăugat: „întrucât cred că nu e nevoie să vă explic
problema noastră de kashrut, înțelegeți de ce am
comandat masa la acest restaurant condus de
domnul Ehrlich. In schimb, nu pot să explic
calitatea slabă a meniului după atâtea alte mese
excelente consumate la acest restaurant în trecut”.
La care, Kissinger a mormăit câteva silabe greu
descifrabile și a jungând între timp la ieșire ne-am
dat mâna, am spus frumos „la revedere” și ne-am
urcat liecare în mașina care-1 aștepta și care s-au
îndepărtat în direcții opuse.
* E.S. Eliezer Palmor onorează pentru a doua oară publicația noastră cu o contribuție originală. într-un
număr anterior a semnat studiul intitulat „Franța l-a salvat pe Yasser Arafat de la pierzanie!”. După
apariția revistei ne-a trimis următoarele rânduri, care, sperăm, că o să-l bucure și pe distinsul nostru
colaborator, domnul academician Mircea Malița:
Am primit ieri revistele, via Ambasada noastră și țiul meu de la Externe. Vă mulțumesc. Vreau să
adaug o curiozitate: prima contribuție la revistă este semnată de academician Mircea Malița. Ei bine,
Malița este țiul unui funcționar de la Prefectura județului Bihor. După Dictatul de la Viena, Prefectura de
la Oradea s-a mutatla Beiuș - orașul unde am copilărit - devenit capitală de județ. Malița a terminat, din
acest motiv, școala medie la Liceul „Samuil Vulcan” unde am învățat și eu, după eliberare. Malița era un
băiat înalt care nu juca fotbal, dar eu jucam, în timp ce el se mulțumea să ne urmărească de pe tușă ca
spectator. Nu cred să mă țină minte, deși am fost „stea” în echipa „Bihorul”; eu însă am urmărit de la
distanță evoluția lui până ce a fost ministru aajunctla Externe.
Și acum, doi frați beiușeni se întâlnesc, prin semnăturile lor, în „Revista de Istorie Militară”.
Mi-a făcut plăcere să aflu că Malița trăiește și e academician.
Cu bine, Eliezer Palmor
THE MEMORIES OF A DIPLOMAT
E.S. Ambassador Eliezer Palmor, at the end of a long diplomatic career, narrates his memories, stopping
this time at some anecdotic moments of his voyages to Belgium. Norway, Argentina or France.
Born in Romania, speaker of Romanian language, Mr. Palmor will take out of impasse the press
secretary of Romanian Embassy in Brussels, who was speaking an approximate French. His involvement
in the release of some conationals from the Norwegian prisons up to the “deception” of the Justice Minister
in Oslo, the ingrate posture in which he was at Buenos Aires when he addressed a speech without mastering
the language of the country, and other funny episodes during his mission in Paris prove out that sometimes
the career of diplomat knows moments of relaxation.
■ Revista de istorie militară ■
73
REFLECȚii ■ OPINII ■ CONTROVERSE
„BOLILE ISTORICE" ALE ROMÂNIEI
IULIAN FOTA
într-o emisiune a postului Realitatea TV, Andrei
Pleșu și Gabriel Liiceanu au discutat timp de
aproape o oră despre bolile de astăzi ale României,
prin boli înțelegându-se acele probleme politice,
sociale, economice sau culturale care încetinesc
sau chiar stopează modernizarea țării. Sub influen-
ța lui Fischer-Galați1, începând cu 2004, dezvol-
tasem aceeași idee, conștientizând faptul că Româ-
nia, de la o etapă istorică la alta, moștenea anumite
deficiențe de funcționare, pe care eu le numisem
„boli istorice”. Folosirea aceluiași nume de către
cei doi iluștri intelectuali români mă încurajează și
mai tare în a propune „boala” ca instrument meto-
dologic ce poate ajuta la o mai bună înțelegere a
țării noastre și a cauzelor slabei sale performanțe
politice. Discuția celor doi intelectuali s-a concen-
trat pe bolile moștenite de la epoca comunistă. Așa
cum diagnosticarea completă a unui individ
presupune și evaluarea antecedentelor medicale,
tot așa și o țară, pentru a-i fi evaluată „starea de
sănătate”, trebuie să-i fie identificate și evaluate
corect toate antecedentele.
Am preluat de la Gabriel Liiceanu numele unora
din bolile identificate de el, dar dezvoltându-le și
argumentându-le cum am crezut eu de cuviință. Spre
deosebire de cei doi, consider însă că o analiză
completă a bolilor României ar trebui să conțină și
bolile Regatului, sau a celor „câștigate” prin sovie-
tizarea țării. România de astăzi nu poate fi înțeleasă
fără a căuta să identificăm moștenirea negativă a
epocilor anterioare, bizantino-fanariotă, a monarhiei
constituționale și cea comunistă. Multe dintre
trăsăturile negative acumulate până în 1945 au fost
ulterior exacerbate de către regimul comunist cu
mentalitățile sale orientale și incultura sa.
Dacă Liiceanu și Pleșu au dreptate, dacă Româ-
nia este sau nu bolnavă, cât de bolnavă, este o
chestiune deja supusă dezbaterii publice, concluziile
fiind la latitudinea fiecărui cititor, în funcție și de
cât de dezvoltat este spiritul său critic. Dar dacă
—nn---------------------------------------------------
România ar fi fost o țară sănătoasă, modernizarea
sa ar fi urmat alt curs după 1990 și țara ar fi înre-
gistrat alte performanțe, atât în procesul de gu-
vernare, cât și în ceea ce ține de gestionarea avuției
naționale.
Dacă România ar fi o țară sănătoasă, nu ar
trebui ca primul ministru să facă apel la cetățeni
pentru a nu mai fura și distruge dotările autostrăzii
Soarelui, București-Fetești, obiectiv de importanță
națională și strategică, de largă utilitate publică2,
într-un an de zile s-au furat garduri de protecție a
autostrăzii în valoare de 3 milioane de euro3. Dacă
România ar fi o țară sănătoasă, nu am fi avut cinci
reforme ale învățământului în opt ani4. O țară în
care avem la admiterea în învățământul superior
doi candidați pe loc la medicină și zece pe loc la
Academia de poliție, în situația în care sănătatea și
învățământul reprezintă priorități europene, este
o țara sănătoasă, responsabilă pentru propriul ei
viitor? O țară în care niciuna din universitățile sale
nu figurează în primele 500 din lume, iar doctoratele
în științe sunt doar o chestiune rezumată la câteva
mii de euro, se poate considera sănătoasă?
Dacă România ar fi fost o țară sănătoasă am fi
intrat în NATO odată cu Cehia, Polonia și Ungaria
în 1997, sau în UE în 2005, împreună cu cele zece
țări care au aderat atunci. Dacă România ar fi fost
o țară sănătoasă nu am fi înregistrat toată perfor-
manța negativă de până în 2004-2005. Și nu în
ultimul rând, dacă România era o țară sănătoasă,
astăzi am fi avut un plan clar, pe termen lung, de
valorificare a șansei modernizării, oferită prin
integrarea în UE. La aproximativ un an de la
aderarea la Uniunea Europeană noi nu știm încă
cum și pe ce vor fi cheltuite cele 30 miliarde euro
asistență. Ocupată prea mult cu clarificarea trecu-
tului său, România este prea bolnavă pentru a mai
avea timp de a-și construi propriul viitor.
Din păcate, impresia că România este bolnavă
o găsim și în Vest. Unul din cele mai bune web-site-
-----------■ Revista de istorie militară ■-------
uri din zona relațiilor internaționale publica în 2004
o astfel de analiză intitulată „România: Noul Bolnav
al Europei”5, subliniind faptul ca țara noastră a fost
ultima care s-a aliniat la cerințele UE. Explicând
această îndărătnicie prin urmările dictaturii ceau-
șiste, „the most totalitarian system în Communist
Eastern Europe” și subliniind că într-o țară domi-
nată de corupție și de succesorii fostului Partid
Comunist, reformele s-au derulat foarte lent. Aceeași
idee o regăsim și la Tony Judt, cunoscut specialist
american în problemele Europei Centrale. într-un
eseu publicat în noiembrie 2001 în The New York
Review of Books, intitulat „România: la fundul
grămezii”6, Judt apreciază România ca aflându-se
„printre codașii Europei, la toate capitolele”7, apre-
ciind că, în baza evaluărilor revistei „The Econo-
mist”8, nivelul calității vieții cetățeanului român
obișnuit este undeva între cel al Libiei și al Libanului.
A discuta despre „bolile României” este același
lucru cu a încerca să stabilești cauzele pentru care
România merge atât de încet spre Europa9, ră-
mânând în urma țărilor Europei Centrale și înre-
gistrând uneori mai degrabă un comportament
politic și economic oriental decât occidental. De
ce este România cu 50 de ani în urma Vestului sau
cu 25 de ani în urma Ungariei?
BOLILE REGATULUI
Deși modernizarea României, începută odată
cu reformele lui Alexandru loan Cuza și ulterior
ale regelui Carol I, a fost un fenomen excepțional,
radiografia aceleiași perioade evidențiează și factori
negativi, care și-au pus amprenta asupra calității
actului de guvernare. Perioada monarhică nu
trebuie idealizată, cu atât mai mult cu cât tarele de
atunci ale Regatului s-au dovedit a fi rezistente la
schimbare, prelungind până în zilele noastre unele
din caracteristicile orientale ale țării.
Caracterul oligarhic al puterii
în primul rând, s-a păstrat în toată această
perioadă caracterul oligarhic al puterii, sau
ceea ce Fischer-Galați numea „constituționalismul
boieresc”. Atunci, ca și astăzi de altfel, politica se
învârtea în jurul persoanelor și nu al programelor,
în ciuda caracterului democratic al monarhiei
constituționale, elita politică și economică din acea
epocă a avut ca principal obiectiv prezervarea con-
trolului asupra puterii. într-o emisiune a postului
■ Revista de istorie militară ■
TVR l10, istoricul Neagu Djuvara a descris pe larg
cum funcționa mecanismul puterii în Regatul
român, cu excepția Brătienilor, care erau doar mici
boieri, toți primii miniștri până la Primul Război
Mondial provenind din mari familii boierești. în
ciuda răspândirii valorilor revoluției franceze și a
revoluției burgheze din Principate de la 1848, una
din caracteristicile principale ale regimurilor
fanariote supraviețuise. Din punct de vedere al
accesului la putere, situația în a doua jumătate a
secolului al XlX-lea se aseamănă cu cea de la
începutul secolului, când marile dregătorii erau
împărțite doar între 14 familii boierești. Tentația
oligarhică a fost o permanentă amenințare la adresa
unității naționale, cultura politică în vechiul Regat
fiind diferită de cea din Transilvania. Nu de puține
ori intelectualii transilvăneni, influențați de
educația occidentală cu accent pe binele comun și
atitudine civică, au reclamat astfel de atitudini la
nivelul politicienilor din Regat, una din țintele unor
astfel de critici fiind familia Brătianu: „considerând
România ca pe o creație a tatălui său (poreclit de
altfel „vizirul”11), Ionel Brătianu gândea în spiritul
unui despotism de familie, crezându-se în chip firesc
chemat să stăpânească România reîntregită”12.
Ignorarea nevoilor propriului popor
Un al doilea factor negativ a fost dezvoltarea
unui solid comportament bazat pe ignorarea
constantă a așteptărilor și nevoilor propriilor
cetățeni și în special ale țărănimii. Răscoala
din 1907 a fost o reacție limită la o astfel de prea
lungă ignorare a nevoilor țăranului român. Re-
formele, în special cele economice și sociale, au
fost întotdeauna parțiale pentru a nu pune în pericol
monopolul puterii deținut de oligarhie și de obicei
erau promise doar în perioade grele pentru țară,
când țărănimea trebuia să salveze România de la
dezastru. Așa a fost cazul lui 1877-1878 sau 1916-
1918, când li s-a promis pământ țăranilor pentru a
se putea câștiga războaiele în care ne aflam an-
grenați. Emblematic pentru noi, odată greul trecut,
pentru a nu pune în pericol baza materială a marilor
proprietari de pământ, reformele promise, în spe-
cial împroprietăririle cu pământ, erau puternic
diluate. S-a mers până acolo încât în 1920 a avut
loc o lovitură de stat regală pentru a fi instalat
guvernul generalului Averescu, prestigiul său fiind
cea mai la îndemână cale de diluare a reformei
----------------------------------------—
agrare. Și chiar în cazul când unele moșii au fost
diminuate pentru a da pământ țăranilor, moșierii
respectivi au fost recompensați cu posturi „grase”
în administrația României Mari. Nota de plată a
marilor realizări politice și a modernizării întot-
deauna a plătit-o țăranul român. Că țăranul român
reprezenta „talpa țării” o știm cel puțin de pe vremea
lui Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul, așa după cum
de asemenea știm că el reprezintă un factor
esențial în a consolida marile realizări. Unirea cea
mare a lui Mihai Viteazul s-a destrămat nu numai
pentru că nu a fost dorită de vecinii Principatelor,
dar și pentru că țăranii înrobiți de Mihai Viteazul
au văzut în destrămarea ei o cale de a scăpa de
legarea de glie. Schimburile economice cu Occi-
dentul, în special comerțul cu grâne a fost extrem
de important pentru formarea burgheziei și
accelerarea reformelor, „burghezia engleză sfărâ-
mând zidurile dintre Principate și Apusul euro-
pean”13. Dar nevoia crescândă de cereale și alte
produse agricole pentru export a intensificat exploa-
tarea dură a țăranilor de către marii proprietari de
pământ, transformând o formă superficială de
iobăgie într-o formă de exploatare brutală a țără-
nimii14. Pentru țărănimea română, contactul cu
Occidentul nu a adus în mod direct beneficii. în
1938, deși România reprezenta a zecea economie
din Europa, peste trei milioane de țărani locuiau
încă în bordeie.
Rezistența la modernizare
în al treilea rând, modernizarea prin intervenția
Occidentului a produs o rezistență din partea
elitelor locale, în anumite ocazii rolul Vestului fiind
perceput ca o amenințare mortală15. La începutul
secolului al XlX-lea, vodă condamna prin lege
„portul straielor nemțești”. în cazul României, este
simptomatic că, după fiecare realizare politică
majoră, Independența sau Marea Unire, de fiecare
dată cu sprijinul Occidentului, în politica internă
s-a manifestat un puternic curent anti-occidental,
naționalist cu accente anti-semite. De altfel, în
România anti-occidentalismul și anti-semitismul au
mers tot timpul mână în mână, apogeul fiind atins
în anii interbelici, odată cu formarea guvernului
legionar și ulterior a celui antonescian, ambele
însemnând o rupere clară de Occidentul demo-
cratic. La începutul anilor ’30, opțiunea unei mari
părți a elitei politice și a populației pentru radi-
----W------------------------------------------
calismul de dreapta s-a constituit ulterior într-o
opțiune politică falimentară, dar atractivă, întrucât
răspundea unei cerințe istorice importante:
legionarismul era anti-occidental, dar era în același
timp și anti-bolșevic. Se poate spune că doctrina
legionară chiar și astăzi este populară într-o
anumită măsură16, deoarece, pentru gruparea anti-
occidentală, ea reprezintă o posibilă variantă de
evoluție local-tradițională, anti-rusească și anti-
occidentală în același timp.
Corupția
Corupția este poate principala moștenire oto-
mană. Nu întâmplător, cuvintele care definesc
elementul central al acesteia, obținerea de bani
contra unor servicii efectuate ilegal, sunt de origine
turcă: bacșiș, peșcheș, ciubuc. în toate epocile
istorice, de la fanarioți încoace, corupția s-a învârtit
în jurul statului și a fost un factor capabil să afecteze
buna funcționare a lui. Funcționarea statului în
momente importante pentru România, precum
Primul Război Mondial sau 1940, a fost afectată
negativ datorită corupției, foarte vizibilă în special
în asigurarea armatei cu armament de calitate.
Este de notorietate faptul că în timpul luptelor din
Dobrogea, din 1916, soldații români trăgeau cu
rândul, neexistând arme pentru toți, așa cum 24 de
ani mai târziu, proasta dotare și înzestrare a armatei
române, face imposibilă rezistența în fața ultima-
tumului sovietic, pierzându-se Basarabia și Bucovina
de Nord.
Externalizarea vinei
Nu în ultimul rând, combinația de oligarhie și
subdezvoltare, precum și eșecurile politice
intervenite ulterior, au însemnat o continuă nevoie
de a evita ca elita conducătoare să fie trasă la
răspundere pentru ineficiența guvernării. Asta a
însemnat că, indiferent de epoca istorică, elita
conducătoare a inventat „dușmani externi”, arun-
când asupra lor vina pentru eventualele nereali-
zări. Un astfel de fenomen, caracteristic societă-
ților subdezvoltate, în special celor orientale, lipsite
de spirit critic, poartă denumirea de „externali-
zare a vinei” însemnând blamarea altora pentru
propriile tale greșeli. Rând pe rând, evreii, occiden-
talii, ungurii, chiar și rușii, au fost de vină pentru
destinul istoric greu, chiar tragic al românilor.
Orice și oricine numai să nu trebuiască să ne punem
-----------■ Revista de istorie militară ■-----
întrebări asupra propriei performanțe politice.
Paroxismul în această abordare a fost atins pe
vremea ultimilor ani ai lui Ceaușescu, când sub
efectul gravei izolări în care se afla regimul comu-
nist, de vină pentru problemele noastre ajunsese
să fie toată lumea, atât din Est, cât și din Vest. A-i
arăta cu degetul pe occidentali pentru nerealizările
și eșecurile unei țări era de altfel o atitudine speci-
fică statelor autoritare. Chiar și astăzi, „nefericirile
și nerealizările românilor se datorează evreilor,
arbitrilor și serviciilor secrete”17. România continuă
să externalizeze vina, să-i blameze pe alții pentru
propriile eșecuri, așa cum fac de altfel majoritatea
țărilor din Europa de Est, în frunte cu Rusia, un
sentiment alimentat de psihoza conspiraționistă și
antioccidentalismul serviciilor secrete ruse.
Externalizarea vinei devenise un automatism al
Războiului Rece.
Paradigma 18.40
Paradigma 18.40 reprezintă în mod sintetic
falimentul național al României din 1940, în urma
Dictatului de la Viena, faliment datorat unor greșeli
politice majore, comise încă din primii ani de după
1918, suprapuse peste un context internațional
defavorabil și prea puțin înțeles de către elita
politică românească din acea perioadă. Paradigma
18.40 este o experiență istorică tristă, dar foarte
importantă pentru România de astăzi, demonstrând
cum bolile istorice au putut împinge între 1918-1940
România la faliment național, ducând la anularea
unei mari realizări istorice precum Unirea cea
Mare de la 1918. Lecția ce ar trebui învățată este
că o superbă realizare politică precum integrarea
în NATO și UE poate fi anulată dacă elita politică
românească nu-și înțelege corect menirea și
misiunea.
între 1918-1940, incapacitatea elitei politice
românești, în special a celei din vechiul Regat, de
a-și înțelege menirea și a-și asuma misiunea națio-
nală, pe fondul unei situații internaționale foarte
complexe (nici aceasta înțeleasă corespunzător),
a făcut ca în numai 22 de ani, cea mai mare realizare
istorică a secolului al XX-lea, Unirea cea Mare, să
fie distrusă. în 1940, în urma ultimatumurilor mos-
covite din iulie, URSS ocupa Basarabia și Bucovina
de Nord, iar în urma dictatului de la Viena, România
pierdea Transilvania de Nord. Falimentul național
era semnificativ. Neînțelegând mai nimic din ce se
----■ Revista de istorie militară ■----------
întâmplă cu țara, o parte a clasei politice, sub in-
flueța naționalismului în creștere și a anti-semi-
tismului istoric, a făcut o a doua mare greșeală. A
antrenat țara într-o alianță cu Germania nazistă și
Italia fascistă, întorcând spatele Occidentului demo-
cratic, „cu sprijinul căruia obținusem marile
realizări istorice”18. Analizând anii 1918-1940, vom
observa că germenii eșecului au fost plantați chiar
din primii ani de după Marea Unire. Clasa politică,
în special aripa sa liberală și regățeană, în loc să se
concentreze pe misiunea istorică a consolidării
unirii și continuării modernizării, a fost mai inte-
resată de monopolul puterii și de îmbogățirea rapidă.
Pentru a putea asigura viabilitatea Unirii, clasa
politică din România trebuia să asigure îndeplinirea
a patru obiective: reconcilierea națională, reconci-
lierea internațională, integrarea socială și dezvol-
tarea economică.
Reconcilierea națională era necesară pentru
ca Transilvania și Basarabia, care aderaseră de
bună voie la țara mamă, să se regăsescă în peisajul
politic și administrativ al noii entități create. Era
foarte important ca elitele locale ale celor două
provincii să fie cooptate în procesul de conducere
a țării. Or, ce s-a întâmplat în realitate a fost departe
de acest deziderat, lucrurile evoluând pe un cu totul
alt făgaș. Cel mai la îndemână exemplu este cel
legat de adoptarea unei noi Constituții, cea din 1923,
procesul fiind realizat prin luarea în calcul doar a
proiectului liberal, deputății opoziției fiind excluși19.
O parte din elita transilvăneană a reproșat deschis
liberalilor faptul că „în loc să se asocieze la organi-
zarea și consolidarea noului stat, acest partid (lib-
eral - n.a.) a sabotat opera de refacere și întărire a
țării, vrând să se dovedească a fi singurul în stare
să guverneze”20. Tendința marginalizării elitelor
celor două provincii a fost vizibilă și nocivă, deși
amploarea ei a fost mai mare în Basarabia decât în
Transilvania. Prin crearea PNȚ, din fuziunea par-
tidului Național din Ardeal cu cel Țărănesc din
Regat, elita transilvăneană a reușit să aibă o anu-
mită influență asupra puterii, câștigând chiar ale-
gerile în 1929. în schimb, în Basarabia elitele lo-
cale au fost puternic marginalizate, locurile de con-
ducere și funcțiile bine remunerate fiind ocupate
de reprezentanți ai elitei regățene, trimiși special
de la București. Mai mult decât atât, la un moment
dat Basarabia devine un fel de loc de pedepsire a
funcționarilor incompetenți, fapt ce a stârnit și mai
----------------------—-----------------rrri-----
tare orgoliul local al basarabenilor. Acea realitate
a produs o impresie negativă atât de puternică,
încât și astăzi urmele ei se pot face simțite la
Chișinău21. Nu în ultimul rând, Bucureștiul a neglijat
dezvoltarea infrastructurii basarabene, cu excepția
câtorva școli și a unui drum22.
în egală măsură, reconcilierea națională tre-
buia făcută între populația majoritară română și
diferitele grupuri minoritare, în special ungurii,
evreii și germanii, care erau cele mai numeroase,
cu atât mai mult cu cât recunoașterea interna-
țională a Marii Unirii fusese condiționată de un
astfel de demers. Din păcate, prea puternica tradiție
naționalistă - șovină și anti-semită -, accentuată
de multiplele probleme economice agravate de
recesiunea de la începutul anilor ’30, a împiedicat
ca un astfel de succes să fie materializat într-o pace
interetnică. „Evreul, ungurul și comunistul”23 deve-
neau dușmanii noii ordini. După cum trist recu-
noștea Octavian Tăslăuanu „țara întreagă e învrăj-
bită, răscolită de patimi urâte și rușinoase”24.
Integrarea „străinilor” în viața țării ar fi putut duce
la pierderea monopolului oligarhic asupra puterii,
lucru considerat de București ca inacceptabil25.
Reconcilierea națională trebuia să se deruleze în
paralel cu cea internațională, România fiind
înconjurată de trei state care pierduseră teritorii în
favoarea ei: Ungaria, URSS și Bulgaria. Contra-
balansarea acțiunilor iredentiste ale acestor state s-a
făcut prin crearea de „mici alianțe regionale”,
neviabile în fața politicii de mare putere dezvoltată de
Germania și URSS începând cu mijlocul anilor ’30.
Integrarea socială și dezvoltarea economică ar
fi trebuit să asigure României liniștea socială de
care avea nevoie pentru ca beneficiile Unirii să fie
echitabil distribuite, asigurând încrederea în viitor
a tuturor categoriilor sociale. Ori caracterul oli-
garhic al puterii de la București s-a dovedit prea
puternic pentru a genera acea inteligență politică
necesară unei dezvoltări sustenabile a țării. După
ce s-a văzut „cu sacii în căruța”, elita de la București
s-a grăbit în primul rând să sacrifice reforma
agrară26, pentru ca marile familii boierești și marii
latifundiari să nu-și vadă averile diminuate.
BOLILE ROMÂNIEI COMUNISTE
Epoca comunistă a înseninat distrugerea
României monarhice de către URSS, atât prin agra-
----W-------------------------------------------
varea bolilor regatului, cât și prin infestarea cu altele
noi. La 30 decembrie 1947, data alungării regelui și
proclamarea „republicii muncitorești”, transfor-
marea regatului dunărean din monarhie constitu-
țională în satelit al Moscovei a început prin canceri-
zarea societății românești, profitând în special de
vechile boli istorice din perioada monarhică. Co-
ducerea oligarhică, ignorarea așteptărilor poporului
sau atitudinile naționalist-antioccidentale au
însemnat tot atâtea oportunități pentru sovietici în
a transplanta comunismul în România. Societatea
românească a acceptat cu prea mare ușurința
transplantul unui corp străin, anticorpii săi împotriva
orientalizării sale prin comunizare fiind prea slabi27.
Nomenclatura a însemnat tot conducerea țării
de către un grup mic, însă într-un alt plan, fiind o
conducere super-oligarhică, controlând pe lângă
puterea politică toate celelalte sectoare importante,
inclusiv economia, armata și educația. Așteptările
marii mase a cetățenilor pentru o viață mai demnă
și mai bună au fost în continuare ignorate cu
desăvârșire. Atunci când sufeream marea majori-
tate din cauza frigului din apartamente eram sfătuiți
„să mai punem o haină pe noi”28.
Iar în anii ’70-’80, când consolidarea legitimității
regimului Ceaușescu era văzută prin adoptarea unei
soluții, în egală măsură, anti-sovietică, dar și anti-
occidentală, au fost recuperate, sub forma proto-
cronismului, vechile teorii naționalist-legionare.
Una din tactici, preluată de la Nicolae Densușianu,
a fost exagerarea locului și rolului lui Decebal în
istoria României, în detrimentul împăratului Traian,
simbolul „latinității” și al legăturii cu Occidentul,
așa cum de altfel Școala Ardeleană construise în
secolul al XVIII-lea identitatea occidentală a Româ-
niei. Ironia sorții face ca astăzi, tocmai aceste teorii
ale protocronismului să faciliteze Rusiei câștigarea
unui mare spațiu de manevră pentru a-și extinde
influența politică în România.
Pe acest fond permisiv, comunismul și-a dezvol-
tat propriile boli, acestea la rândul lor afectând și
mai grav fondul cultural al poporului român. Bolile
comunismului au fost în număr de patru: boala
selecției negative, cea a deplinei conspirativități,
ura împotriva intelectualilor și „furtul națiunii” sau
„națiunea de castă”.
Regula sacră a selecției negative
în 1945, PCR avea doar aproximativ 800 de
membri, fiind un partid lipsit de orice prestigiu
------------■ Revista de istorie militară ■-------
național și aderență populară. Nu numai că nu
participase la niciuna din marile realizări istorice
ale României, dar, mai mult decât atât, fusese
perceput ca având o atitudine anti-națională, în-
trucât aderase la poziția Cominternului, care
considera România țară imperialistă (datorită unirii
cu Basarabia). Pentru a se impune și a rezista la
putere regimul comunist, dincolo de prezența
Armatei Roșii, a fost nevoie de trei demersuri
complementare și concomitente: distrugerea elitei
„burghezo-moșierești”, impunerea selecției nega-
tive ca mecanism principal al managementului
personalului și trecerea la deplina conspirativitate,
ca metodă de numire a cadrelor de conducere.
Distrugerea elitei interbelice, elita României
regale și democratice, definită de literatura co-
munistă drept „elita burghezo-moșierească”, s-a
făcut prin cea mai sălbatică, dar și „eficientă”
metodă, cea a exterminării în închisori și lagăre.
în paralel cu distrugerea vechii elite, PCR a
avut grijă să pregătească formarea uneia noi,
folosind „arma sa cea mai de temut”29, riguroasa
selecție negativă. Prin această politică de cadre s-a
reușit crearea unei noi piramide administrative și
a unei „noi etici a muncii”, de fapt o anti-etică, inte-
resul personal sau cel de grup detronând interesul
public. Selecția negativă punea accentul pe selecția
pentru promovare a celor obedienți și incom-
petenți, „apți pentru o disciplină aproape oarbă”30
și incapabili pentru o analiză rațională și o gândire
independentă. Cei aleși trebuiau să-și demonstreze
în mod constant și pe perioade lungi de timp fideli-
tatea față de șefii lor și față de partidul comunist,
„loialitatea politică valorând mai mult decât compe-
tența”31. După o lungă perioadă de testare, fiind
considerați loiali, erau promovați în funcții de con-
ducere, obținând și multiple privilegii materiale.
Obligația lor morală era să facă același lucru și ei,
perpetuând astfel sistemul. Numai într-un astfel de
sistem un șofer putea ajunge prim-ministru32.
Astfel s-a construit „regula sacră” a selecției
negative. Scopul ei suprem a fost perpetuarea la
putere a grupului inițial și inițiatic. în cele mai multe
dintre situații, interesul național al României a
ocupat o poziție secundară sau chiar terțiară, având
în vedere că mai trebuiau satisfăcute și interesele
hegemonului, respectiv URSS (interesele lor fiind
fundamental diferite de ale României).
----■ Revista de istorie militară ■------------
Regula fundamentală a deplinei conspi-
rativități
A doua regulă de bază a funcționării adminis-
trației centrale în România în intervalul 1947-1989,
fie că vorbim de domeniul securității naționale sau
de celelalte domenii, a fost aceea a „deplinei
conspirativități”. „Deplina conspirativitate” a fost
într-o primă instanță o creație a sovieticilor, o
consecință a nevoii de a prelua cât mai rapid
controlul asupra pârghiilor puterii și eliminarea
caracterului democratic și capitalist al României
monarhice. Instrumentul principal au fost agenții
sovieticilor din România, recrutați înainte de 1944
sau imediat după.
Conspirativitatea este un instrument necesar
în activitatea serviciilor de informații, poate chiar
cel mai important. Informațiile necesare, impor-
tante, sunt de multe ori culese prin surse umane,
asa numitul HUMINT33, iar conspirativitatea,
munca sub acoperire reprezintă o tactică de
neînlocuit. însă în ceea ce ține de implementarea
comunismului în România și trecerea țării sub
controlul sovieticilor, s-a abuzat de o astfel de
practică.
Conspirativitatea era necesară în primul rând
pentru a salva aparențele pe relația URSS-ului cu
populația românească, știută fiind ostilitatea
istorică a românilor față de Imperiul țarist, dar și
față de URSS. în al doilea rând, conspirativitatea
era foarte importantă pentru a nu irita inutil și mai
ales pentru a nu avertiza puterile occidentale aliate
cu privire la intențiile reale ale URSS în ceea ce
privește Europa Centrală, inclusiv România. în
intervalul 1944-1947, comunismul a fost instaurat
în România în special prin mijloace secrete. Armata
Roșie a vegheat procesul instaurării comunismului,
dar punerea lui în operă s-a făcut prin intermediul
NKVD-ului și al GRU-ului. Istoriografia românească
ar trebui să fie preocupată, de altfel, de faptul că
mai toți marii lideri comuniști români au avut
legături cu serviciile sovietice, mulți dintre ei fiind
probabil chiar agenți ai acestora.
Datorită aceleiași nepopularități a regimului
comunist, sovieticii, pentru a-și putea impune
„cozile de topor” și prelua pârghiile puterii au fost
nevoiți a le ascunde afilierea și adevăratul lor rol,
folosind la maximum instituția ofițerului acoperit
și activitatea în deplină conspirativitate. Cei dispuși
să lucreze pentru sovietici erau recrutați în secret,
----------------------------------------P79~|----
instruiți și apoi deplin conspirați pe diferite funcții
cheie. Prin deplina lor conspirare nu numai că se
evita atitudinea ostilă față de ei a celorlalți, dar așa
era mult mai ușor de a fi controlați și de a se asigura
obediența necesară impunerii unui regim nespe-
cific României și nedorit de poporul român. Selec-
ția, preponderentă din rândul muncitorilor și
țăranilor, în special a celor care „munceau și nu
gândeau”, asigura și loialitatea și obediența nece-
sare.
Rezultatele foarte eficiente obținute în activi-
tatea de comunizare a țării, cât și avantajele
specifice metodei, în special secretul, au dus nu
numai la folosirea ei și după retragerea sovieticilor
din 1958, dar chiar la extinderea domeniilor unde
era folosită. Se știe că în anii ’70, Ceaușescu a dat
ordin ca toți cei care lucrează în diplomație sau în
comerțul exterior să fie ofițeri deplin conspirați.
Datorită faptului că pe ansamblul său regimul
comunist era unul „deplin conspirat”, activitatea
diplomației românești era foarte secretă și complet
netransparentă. Acoperită prin „secretul de stat”,
diplomația românească putea foarte ușor să-și
ascundă incompetența, dar și lipsa de fair-play, atât
față de interesele naționale, cât și față de eventualii
parteneri.
Metoda „deplinei conspirativități” a convenit
perfect Securității, pentru că-i permitea să con-
troleze mai toate mediile socio-economice, nu atât
pentru a preveni spionajul împotriva României, cât
mai ales pentru că era cea mai eficientă resursă de
putere. Acesta era rostul „armatei lui Ceaușescu”
așa cum o denumea Mihai Pacepa34. Plus că, în
acest fel, ignoranța și incompetența erau mai ușor
de ascuns.
Dezbateri publice recente arată că este posibil
ca excesul de conspirativitate să se fi păstrat și
după 198935.
Ura împotriva intelectualilor - medio-
critatea ca valoare
Ura împotriva intelectualilor și continua lor
prigonire au reprezentat garanția că societatea nu
„va aluneca înapoi în meritocrația burgheză”,
păstrându-se dictatura semi-analfabeților și „des-
chizând golăniei și bășcăliei un drum bine pavat”36.
Procesul interbelic, lent și relativ bine organizat,
de formare a elitelor conducătoare pe bază de merit
individual a fost brutal înlocuit cu unul de anti-
----|~80l---------------------------------------
selecție, indivizi inculți fiind ridicați peste noapte
în importante funcții de conducere. Chiar și după
plecarea consilierilor sovietici, procesul a continuat.
Având a hotărî evoluția comunismului după 1958,
Biroul PMR hotăra să se bazeze în efortul său de
„edificare a societății socialiste” pe „alianța munci-
torilor cu țăranii” în detrimentul celelaltei variante
propuse, respectiv accent pe intelectuali. Atitu-
dinea anti-intelectuală de la acea vreme a fost
influențată și de anti-semitismul tradițional româ-
nesc, manifestat puternic la nivelul biroului PMR,
știut fiind că o importantă parte din intelectualii de
la acea vreme era de origine evreiască. Așa se
explică și de ce ulterior comunismul românesc a
îmbrăcat o formă stalinistă, diferită de „gulaș
comunismul unguresc”, mai liberal în abordare și
mai relaxat ideologic. Mai mult decât atât, intelec-
tualitatea evreiască a fost împinsă să emigreze în
Israel, văduvind România de cadre competente și
bine pregătite exact când avea mai mare nevoie
de ele, pentru a pregăti trecerea la epoca informa-
țională. Când în anii ’70, Occidentul pregătea o
nouă revoluție în cunoaștere, accelerând utilizarea
instrumentelor moderne de calcul, în România se
declanșa o adevărată prigoană anti-intelectuală.
în octombrie 1976, Ceaușescu tuna și fulgera
împotriva învățământului de cultură generală
spunând că „nu avem nevoie de o cultură abstractă,
ci de o cultură profundă, multilaterală, materialist-
dialectică și revoluționară”37, ulterior numind-o pe
Suzana Gâdea ministru al învățământului. în 1977-
1978, liceele umaniste erau înlocuite cu licee
industriale și așezate sub tutela uzinelor și fabricilor,
primind chiar și planuri de producție. începând cu
1975, admiterea la doctorat se făcea numai cu
aprobarea comitetului municipal de partid. Con-
ceptul de intelectual fusese golit de orice conținut.
Județele patriei ajunseseră să se laude cu primirea
în partid a unui număr tot mai mic de intelectuali,
Argeșul raportând cu „mare mîndrie” în 1981 că
din cei primiți în PCR doar 4,6% erau intelectuali38.
De altfel, pe tot parcursul anilor ’80, doar 16% dintre
membrii partidului comunist puteau proveni dintre
intelectuali39.
Furtul națiunii40 sau națiunea de castă41
România nu mai aparținea cetățenilor săi. în
30 decembrie 1947, țara noastră a fost confiscată
de sovietici și dată în folosință proprie clicii instalate
------------■ Revista de istorie militară ■--------
la conducerea țării de URSS. Proprietatea privată
a dispărut, ea devenind „a întregului popor”. Bene-
ficiile economice mergeau doar în câteva buzunare,
înainte de orice nomenclatură de partid și Secu-
ritate. Tot la ei mergeau și funcțiile de conducere.
România însemna o „națiune de castă”. Românii
erau văzuți ca niște supuși și nu ca niște cetățeni42.
Morala muncii s-a pierdut aproape cu totul, fiind
greu de făcut o legătură directă între calitatea și
cantitatea muncii și beneficiile personale. Infor-
matorii, hoții, chiulangii erau mai bine cotați decât
oamenii care munceau onest43. Oamenii își pier-
duseră interesul pentru gândirea pozitivă. Eram
numai o populație, nu un popor44. Sentimentul că
patria ne-a fost furată45 dezvoltase un naționalism
fără patriotism. Afișam „mândria de a fi român”,
dar prin tot ceea ce făceam ne distrugeam propria
țară, amanetându-i și viitorul. însăși corupția era o
atitudine anti-stat, paguba produsă fiind considerată
legitimă. Bancurile și glumele reflectau o astfel de
stare, una dintre cele mai savuroase fiind cea care
spunea „că nu ne pot ei (comuniștii) plăti atât de
prost pe cât de încet putem noi să muncim”. Inte-
resul național era doar un pretext pentru a obține
sau consolida legitimitatea populară sau pentru a
smulge un buget mai substanțial de la stat. Altfel,
totul se reducea la apărarea interesului individual
sau de grup. Atitudinea generală era una pesimistă,
românii pierzându-și încrederea în viitor. Dovezile
le găsim din nou în glume de genul: „când am zis
că-ți iau ți-am luat, când am zis că-ți dau, am zis”;
„anul curent este unul mediu: mai bun decât cel
care vine, dar mai prost decât cel care a trecut".
BOLILE TRANZIȚIEI
Toate cele nouă boli istorice, le regăsim astăzi
în peisajul românesc intern. Poate părea paradoxal,
dar tranziția nu lărgește lista bolilor României, însă
le consolidează și mai ales le întrepătrunde. Dacă
ar fi să facem un clasament al nocivității acestora,
cu siguranță că pe primul loc ar fi corupția, acest
fenomen afectând negativ atât economia, cât și
securitatea națională. Anii care au trecut au înre-
gistrat atât masive fraude financiare și bancare,
cât și situații de implicare a unor responsabili de
nivel înalt din sistemul de securitate națională în
grave cazuri de corupție.
Comunismul a agravat și „ignorarea nevoilor
propriului popor”, considerentele ideologice oferind
----■ Revista de istorie militară ■-----------
o continuă justificare în a neglija calitatea vieții
cotidiene. în perioada post-comunistă, în ciuda unor
presiuni sporite atât dinspre opinia publică internă,
cât și dinspre Bruxelles, boala a continuat să se
manifeste. într-o dezbatere publică din 2 septembrie
2007, profesoara universitară Mihaela Miroiu
demonstra cum guvernul întocmește bugetul
național fără ca cetățeanul să aibă niciun control
asupra acestui important demers politic46, dezvol-
tându-se ceea ce a numit „capitalismul anti-
cetățean”.
Multiplele probleme de dezvoltare pe care țara
noastră le are, nu ar fi putut fi acumulate dacă
bolile istorice nu s-ar fi acumulat și întrepătruns.
Țara a suferit pentru că, în paralel, bolile s-au
agravat datorită lipsei de voință politică sau a
incapacității clasei politice de a le trata. în definitiv,
o țară săracă poate fi mai ușor „remorcată” și
exploatată. Săracia a fost cea mai sigură cale de a
nu pune în pericol monopolul puterii. Contextul
internațional nefavorabil, până la criza din Kosovo
din 1999, a jucat și el rolul său, dar de fiecare dată
secundar în relație cu responsabilitatea propriei
clase politice.
1	Stephen Fischer-Galați, România în secolul XX,
Editura Institutul European, 1997.
2	Emisiunile de știri din prima jumătate a lunii
iulie 2007 au prezentat pe larg apelul primului-ministru
la cetățenii români care locuiesc în zona autostrăzii
de a nu mai distruge dotările și în special telefoanele
de urgență, în marea lor majoritate devastate sau
furate.
3	Biz Bazar, Antena 3, 9 august 2007, orele 19.15.
4	1999-2007: reformele Marga, Andronescu,
Atanasiu, Hârdău și Adomniței.
5	„România: Europe’s New ‘Sick Man”, PINR
Report Drafted by: Dr. Michael A. Weinstein, 3
decembrie 2004,http://www.pinr.com/report. php?
ac=view_re-port&report_id=241&language_id=l
6	Studiul este disponibil și cititorului român, fiind
publicat în Tony Judit, România la fundul grămezii,
București, 2002, p. 33.
7	Ibidem, p. 37.
8	„The Economist”, World in iigures, 2001.
9	Parafrazare a lucrării lui Vladimir Tismăneanu
„încet spre Europa”, Editura Polirom, 1997.
10	Emisiunea TVR 1, iunie 2007.
11	Paranteza introdusă de autorul lucrării.
----------------------------------------m—
12	Octavian C. Tăslăuanu, Obsesia Europeană, Bucu-
rești, 1996, p. 27.
13	Ștefan Zeletin, Burghezia română - originea și
locul ei istoric, Editura Humanitas, București, 2006,
p. 48.
14	Daniel Chirot, Cauze și consecințe ale înapoierii,
în lucrarea colectivă Originile înapoierii în Europa de
Est, ediția în limba română, Editura Corint, București,
2004, p. 17.
15	Ibidem, p. 21.
16	La nivelul anului 2007, la chioșcurile din
București, se pot ușor cumpăra publicații precum
„Obiectiv Legionar”.
17	Conform unui studiu întocmit de către Colegiul
de sociologie “Max Weber” din Cluj, în 2006, unul din
trei români (31,5%) cred în teoria conspirației, față de
23% în 2003. http://www.cotidianul.ro îndex. php?id=
9148&art =24055&cHash=fb8d88eafo
18	A se vedea mesajul lui Maniu către generalul
Ion Antonescu, trimis prin intermediul lui Ion Hudiță,
ca răspuns la propunerea participării PNȚ la guvernul
din 1940.
19	Octavian C. Tăslăuanu, op.cit., p. 29.
20	Ibidem, p. 28.
21	Lucru constatat de autorul acestui studiu pe
timpul diferitelor deplasări la Chișinău.
22	Henri Prost, Destinul României. 1918-1954,
Editura Compania, 2006.
23	Stephen Fischer-Galați, op.cit, p. 49.
24	Octavian C. Tăslăuanu, op.cit, p. 33.
25	Stephen Fischer-Galați, op.cit. p. 46.
26	Lovitura de stat regală din 1920, rezultată prin
aducerea lui Averescu la guvernare.
27	Se poate face o analiză comparativă cu multiplele
și semnificativele revolte populare din Polonia, Ungaria
sau Cehoslovacia. în România, în nu puține cazuri,
luptătorii anti-comuniști din munți au fost trădați de
proprii compatrioți pentru recompense, inclusiv pentru
a li se lua pământul.
28	Vestit îndemn ceaușist din anii ’80.
29	Traian Ungureanu, Despre Securitate, București,
2006, p. 40.
30	Șerban Orăscu, Ceaușismul-România între anii
1965 și 1989, București, 2006, p. 71.
31	Hannelore Horn, Die Revolution in der DDR
von 1989: Prototyp oder Sonderlall, p. 55-65 citată în
lucrarea lui Anneli Ute Gabanyi, Revoluția neter-
minată, București, 1999, p. 46.
32	Este cazul lui Constantin Dăscălescu. A se vedea
Șerban Orăscu, op.cit., p. 181.
33	Abreviere rezultată din cuvintele Human Intelli-
gence.
34	M. Pacepa, Armata invizibilă a lui Ceaușescu,
articol în ziarul „Ziua" din 28 martie 2007.
35	A se vedea dezbaterile publice din prima jumă-
tate a lunii august 2007 despre existența ofițerilor
acoperiți în rândul clerului bisericii ortodoxe și
cooperarea cu fosta Securitate. într-un interviu din
luna septembrie, 2007, loan Talpeș, fost șef al SIE,
recunoștea că se continuă și în actualul Parlament
practica ofițerilor acoperiți, o parte din parlamentari
făcând parte din acest grup.
36	Șerban Orăscu, op.cit., București, 2006, p 116.
37	Ibidem, p. 119.
38	Ibidem, p. 121.
39	Peter Șiani-Davies, Revoluția Română din
Decembrie 1989, București, 2006, p. 38.
40	Titlul îi aparține lui Tom Gallagher, Furtul unei
națiuni, București, 2004.
41	Traian Ungureanu, împotriva națiunii de castă.
42	Tom Gallagher, op.cit., p. 17.
43	Mihai Botez, Românii despre ei înșiși, București
1992, p. 56.
44	Andrei Pleșu, Realitatea TV, 1.12.2006.
45	Gabriel Liiceanu, Realitatea TV, 1.12.2006.
46	„Deschide România”, Realitatea TV, 2 septem-
brie 2007.
“HISTORICAL DISEASES” OF ROMANIA
In order to be able to plan better future political actions or strategies it is very important to understand
the modern past of Romania. Equally important is to evaluate the record of previous modernizations and to
identify what has been developed as negative factors. The article will identify and assess what the author
named “the historical diseases of Romania”, trying to explain why today the modernization of Romania goes
so slowly.
In his opinion, the nine historical diseases from which Romania is suffering, from 1866 till know are as
follows: the oligarchic nature of power, not taking into account people’s needs, the resistance to modernization,
the corruption. the “buck-passing” of guilty, the “sacred rule” of the negative selection, the fundamental
rule of total conspirativity, the hatred against intellectuals, the theft of nation or the nation conceived as a
cast.
----1 82 |--------------------------------------------------■ Revista de istorie militară ■----
REFLECȚii ■ OPINII ■ CONTROVERSE
CONTROVERSE
ISTORIOGRAFICE
PRIVIND OPȚIUNILE
STRATEGICE
In bătălia de la
CRECY (1346)
lector univ. dr. CONSTANȚIU
DINULESCU
Campania militară engleză din 1346, care a
atins apogeul cu lupta de Crecy, a constituit un
subiect predilect pentru cercetătorii războiului
medieval. însuși Eduard al III-lea (1327-1377)
conducea expediția. Printre ceilalți conducători se
aflau și fiul său cel mare, Prințul Negru, conții de
Northampton, Warwick, Oxford, Arundel, Suffolk
și Huntingdon, precum și alți colaboratori apropiați.
La declanșarea campaniei - la 11 iulie 1346 -
se părea ca regele englez Eduard al III-lea inten-
ționa să meargă în Aquitania, pentru ca, de fapt, în
plină desfășurare a marșului, să debarce în Pe-
ninsula Contentin. Astfel, deși se credea că flota
care părăsise Portsmouth, estimată a fi cea mai
mare forță engleză care a trecut Canalul Mânecii
în Evul Mediu, avea destinația Gasconia, totuși
direcția urmată va fi, surprinzător, Normandia.
Confidențialitatea pregătirilor acestei expediții
este remarcată în documente, contribuind, prin
conținutul planurilor engleze, la o și mai mare ne-
dumerire privind organizarea campaniei propriu-
zise. Astfel, funcționarul regal Adam Murimuth
afirma că „nimeni nu putea ști cu certitudine unde
intenționa sa navigheze, sau în ce loc de peste mare
voia să debarce”1. Nici chiar căpitanii vaselor nu
cunoșteau amănunte privind această expediție, ei
primind instrucțiuni sigilate ce urmau să fie deschise
dacă flota era risipită de vreo furtună.
Campania care a urmat a fost studiată îndelung,
dar a fost înțeleasă, și, mai ales, interpretată într-un
mod diferit de către cercetători. Atât istoricii militari,
cât și cei preocupați de epoca medievală au
considerat, de multe ori, strategia din spatele acestui
mare „chevauchee”2 ca fiind „imposibil de deslușit”3.
----■ Revista de istorie militară ■---------------
Unii dintre ei au ajuns la concluzia că nu a
existat niciun plan general, că expediția a fost con-
cepută „împotriva oricărui principiu al artei mili-
tare”4 și că victoria obținută la apogeul campaniei
a fost un „accident”5.
Insă o serie de astfel de chevauchees, precum
cea din 1346, au dus la câștigarea, de către Eduard,
a păcii de la Bretigny, considerată a fi cel mai umilitor
tratat suferit de Franța, până în secolul al XX-lea,
deoarece prevedea că regele Angliei va lua în
stăpânire deplină o treime din teritoriul Franței.
Campania militară din 1346 era condiționată,
pe plan intern, de atitudinea contribuabililor englezi,
obligați să plătească taxe de război, dar și de
Parlament, care i-a cerut regelui, în iunie 1344, „să
pună capăt acestui război, fie printr-o bătălie, fie
printr-o pace convenabilă, dacă o va putea obține, și
odată ce regele nostru va fi pregătit și echipat pentru
a trece dincolo [în Franța - n.n.] ca să câștige ceea
ce Dumnezeu îi va dărui pentru succesul în această
problemă, să nu abandoneze expediția până ce
situația nu va fi clarificată, într-un fel sau altul...”6.
Parlamentul i-a acordat regelui cu aceea ocazie
subsidii pe doi ani, impunând, în același timp, o
condiție specială: ca în cel de-al doilea an [1346 -
n.n.], să treacă personal în Franța pentru a pune
capăt războiului.
în aceste condiții, pregătirile englezilor pentru
invazia de la începutul anului 1346 nu mai constituie
un element surprinzător ci, dimpotrivă, o con-
secință firească a evenimentelor derulate anterior.
Faptul că Eduard nu a început campania după
un plan bine definit demonstrează incapacitatea
strategică a acestuia și a cavalerilor din jurul său.
Aproape toți istoricii care s-au ocupat de această
campanie sunt grupați în două mari tabere. în prima
categorie se regăsesc, în principal, istorici care au scris
înainte de-al Doilea Război Mondial, susținând că „modul
cum Eduard a condus campania de la Crecy nu prezintă
nici un semn al vreunei scheme raționale” și că „este
rușinos pentru postura de general”. Regele englez „putea
ordona o bătălie și își putea însufleți armata prin propria
încredere, dar nu putea plănui o campanie”7.
Cealaltă grupare istoriografică, condusă de H. J.
Hewitt8, este tranșantă în a aprecia că bătălia de la
Crecy este rezultatul incompetenței lui Eduard. Totuși,
acești istorici nu văd în chevauchee-ul din 1346 „o
paralelă fără sens”9. Ei consideră, totodată, că invazia
lui Eduard a fost concepută, inițial, ca o ocazie de a-și
demonstra puterea, de a distruge resursele economice
pe care se baza dinastia de Valois în susținerea con-
flictului și de a evita o bătălie finală, care necesita o
organizare strategică prealabilă10.
Istoricii primului grup, căruia îi aparțin Sir Charles
Oman, J. F. C. Fuller, B. H. Lidell Hart, George Wrottesley
și Eduard Perroy au fost influențați de teoriile militare
napoleoniene, exemplificate de lucrările istoricilor
Antoine-Henri Jomini și Cari von Clausewitz.
Acești istorici nu au reușit să sesizeze diferențele
între un Niderwerfungsstrategie napoleonian direct
(care consta pur și simplu în a căuta armata inamică și
a o ataca) și o campanie care țintea să-l determine pe
dușman să adopte o tactică ofensivă. Acest eșec, com-
binat cu presupunerea eronată că o strategie bună
înseamnă a înfrunta pe inamic atunci când este infe-
rior numeric și a-1 evita atunci când este mai puternic,
au făcut campania de la Crecy greu de înțeles. Această
perspectivă l-a determinat pe istoricul Oman să
considere că Eduard era „un tactician foarte compe-
tent, dar un strateg lipsit de abilitate”11.
Cea de-a doua grupare istoriografică, căreia îi
aparțin majoritatea istoricilor recenți ai războiului,
incluzând pe C. T. Allmand, Kenneth Fowler, Maurice
Kenn și Michael Prestwich, are o perspectivă diame-
tral opusă asupra rolului bătăliei în această strategie.
Potrivit acestei perspective - formulată de John Gillin-
gham - opinia unui comandant medieval despre o bătălie
ar fi: „Să nu o dai [bătălia - n]. Bine, poți să o faci în
anumite ocazii, dacă numeric îți depășești cu mult
adversarul, dacă moralul său e slab atunci poți să dai o
bătălie, altfel nu”12.
O bătălie ar fi prea riscantă și neprofitabilă într-o
epocă în care războiul era purtat prin asedierea unor
puncte fortificate.
Referitor la invaziile din secolul al XlV-lea, H. J.
Hewitt scria că țelul unui comandant „nu era, cum s-ar
crede, de a-și căuta inamicul și de a-1 aduce în situația
----W------------------------------------------------
unei bătălii decisive (...) regele, prințul și Henry
de Lancaster nu erau porniți - de obicei - pe un
conflict armat critic, nici nu menționează acest
scop în rapoartele lor și nici cronicile laudative
nu le atribuie acest scop”13.
Despre această a doua parte a pasajului mai
înainte menționat, unii istorici avansează ideea
că, declarațiile contemporane privitoare la
faptul că englezii ar fi „căutat” o bătălie în 1346
erau glume14 sau încercări de a induce în
eroare15, „care nu pot fi luate în serios”16.
Ambele grupări istoriografice sunt de acord
asupra unui aspect: în 1346, Eduard nu a avut
nicio intenție de a lupta cu armata superioară a
lui Filip, dacă ar fi putut evita această con-
fruntare. Dorința sa era de a provoca cât mai
multe pagube, înainte ca francezii să-și mobili-
zeze forțele. Bătălia de la Crecy a avut loc
deoarece Eduard a eșuat să manevreze și să se
strecoare din fața francezilor, fiind adus în
situația de a lupta cu cei care-1 urmăreau. Astfel,
în ciuda victoriei englezilor pe câmpul de luptă,
campania a reflectat un eșec din partea con-
ducătorilor, iar la sfârșitul ei, englezii au bene-
ficiat prea puțin dintr-un avantaj strategic real,
în ciuda victoriei de proporții.
Alți doi istorici, ale căror analize asupra
chevauche'e-ului de la Crecy nu se încadrează
în niciuna dintre grupările istoriografice
prezentate mai sus, merită să fie menționați în
acest context. Este vorba de Alfred H. Burne și
Jonathan Sumption.
Primul, Alfred H. Burne, un ofițer de cavalerie
britanic, retras din armată și devenit istoric, este
autorul unei lucrări dedicate Războiului de 100 de
ani17, cea mai orientată spre perspectiva militară
a evenimentelor.
Spre deosebire de majoritatea autorilor
recenți, el susține că Eduard a intenționat să lupte
în 1346. El afirmă că regele englez a avut chiar
un plan sofisticat, prin care a urmărit să lupte
contra francezilor în cele mai favorabile condiții.
Potrivit lui Burne, planul englez din 1346
era o operație cu direcții convergente. După
traversarea Normandiei, Eduard ar fi trecut
Sena, cât mai curând posibil. De acolo, ar fi
putut avansa spre Amiens, de-a lungul râului
Somme, unde și-ar fi întâlnit aliații flamanzi,
care ar fi mărșăluit la sud de Gent pentru a-1
întâlni. Armata lor combinată ar fi putut să se
angajeze, în condiții relativ egale, într-o bătălie
cu armata franceză, pe care sperau să o înfrângă.
--------■ Revista de istorie militară ■-------
Lucrarea lui Jonathan Sumption18 conține cea
mai recentă contribuție asupra chevauchee-ului din
1346, o imagine diferită și mai puțin statică a
motivațiilor lui Eduard. Autorul susține că, în
campania din 1346, regele englez a intenționat inițial
să producă pagube normanzilor, pentru ca aceștia
să fie câștigați de partea sa. Urma să fie „o campanie
de cucerire”, al cărei scop era ocuparea permanentă
a Normandiei, comparabilă cu ocuparea Bretaniei
de Vest, petrecută cu puțin timp înainte.
Controlul regelui asupra trupelor sale nu era
suficient de puternic pentru ca această abordare
să funcționeze, astfel că a revenit la o strategie a
devastării. Deși din argumentația lui Sumption nu
reiese clar cum credeau englezii că vor câștiga prin
aceste din urmă manevre, el lasă să se înțeleagă că
Eduard a făcut tot posibilul pentru a evita armata
lui Filip și a nu da bătălia.
Cu excepția lui Burne, toți istoricii care s-au
ocupat de Războiul de 100 de ani sunt de acord
asupra acestei concluzii. Pornind de la această
presupunere, ei descriu campania și interpretează
acțiunile lui Eduard, iar când acestea nu se mai
potrivesc teoriei de mai sus, se mulțumesc să
definească tactica lui Eduard drept ciudată sau
surprinzătoare.
Considerând că sursele contemporane eveni-
mentelor susțin că englezii au făcut tot ce au putut
pentru a-i provoca pe francezi pentru a da bătălia,
pare ciudat că atât de mulți istorici au un punct de
vedere opus.
Convingerea că Eduard nu dorea să riște o an-
gajare generală pare a izvorî din două surse: ideea
„probabilității militare inerente”, potrivit căreia
niciun comandat depășit numeric, într-un ase-
menea mod, nu ar dori să lupte, și faptul că Eduard
se îndrepta cu rapiditate spre nord, spre Flandra,
cu puțin timp înainte de a fi ajuns din urmă de Filip.
Niciunul dintre aceste argumente nu rezistă unei
examinări atente. Ideea „probabilității militare
inerente”, întotdeauna riscantă, necesită o pru-
dență suplimentară atunci când este aplicată men-
talului unui comandant medieval.
Probabil că Eduard credea și avea, într-adevăr,
multe motive serioase din moment ce succesele
sale anterioare, de la Halidon Hill, la Sluys, fuseseră
fenomenale, iar pretențiile sale asupra coroanei
franceze erau puternice, susținând că-1 avea de
partea sa pe Dumnezeu. Această credință, comple-
tată cu etosul medieval, care susținea că un bun
cavaler trebuie să-și facă datoria cu orice preț, l-ar
fi determinat să nu țină prea mult cont de faptul că
armata sa era inferioară numeric. Personalitatea
----■ Revista de istorie militară ■-------------
sa era în deplin acord cu acest principiu, pentru că
„nu se temea de nici o nenorocire, vătămare sau
ghinion, care ar fi putut doborî pe un nobil
războinic”19.
în plus, diferența numerică dintre două armate
medievale poate fi compensată de superioritatea
tactică a echipamentului, a disciplinei, a conducerii
sau a moralului. în momentul invaziei pe teritoriul
francez, mulți soldați și căpitani englezi erau deja
veterani experimentați. O mare parte dintre ei
participaseră la campaniile victorioase de la Hali-
don Hill, Morlaix sau Dupplin Moor.
Eduard se afla, înaintea bătăliei de la Crecy,
într-o poziție mult mai bună decât am fi îndreptățiți
să credem, judecând după comparația dintre arma-
ta sa și cea a inamicului. Francezii duceau lipsă de
proiectile și nu aveau nicio tactică pe măsura celei
a englezilor. Experiențele anterioare din Bretania
și Gasconia îi arătaseră regelui englez, cât de
importanți erau acești factori, deși confirmări ale
superiorității tactice engleze nu prea erau necesare
pentru a-1 determina să urmărească o bătălie, pe
care o căutase în aproape toate campaniile, în-
cepând din 1333.
Probabil că Eduard nu se aștepta să obțină o
victorie atât de copleșitoare cum știm că ulterior a
obținut-o. Totuși, este la fel de probabil că victoria
nu a venit ca o prea mare surpriză pentru regele
englez. Refuzul lui Filip de a da o bătălie la începutul
campaniei sugerează că nici acesta nu era prea
sigur că francezii pot câștiga. Din cele scrise de
Jean le Bel reiese clar că monarhul francez „nu
avea nici îndrăzneala, nici curajul de a lupta”20.
în consecință, avându-i de partea sa pe Dumne-
zeu și pe veteranii săi, Eduard era destul de sigur
de el pentru a risca o bătălie sau cel puțin două, dar
în condițiile impuse de el. Marșul englezilor către
Flandra, în a doua jumătate a campaniei, este, în
general, interpretat ca fiind o încercare a acestora
de a scăpa spre nord și a ajunge la coastă înainte
de a fi ajunși din urmă pentru a evita astfel bătălia,
în realitate, acest marș avea scopul de a menține
armata aprovizionată și a asigura o cale de retra-
gere înainte de confruntare. Eduard sperase că va
face joncțiunea cu aliații săi flamanzi, care ar fi
trebuit să mărșăluiască, sau cu acel contingent,
căruia îi ordonase să navigheze spre Le Crotoy,
pentru a contracara nesfârșitul șir de întăriri ale
regelui francez. în plus, portul Calais fusese
destinația lui încă de la începutul campaniei, așa
că acest traseu era imaginat chiar dacă Filip nu ar
fi dispus de o armată care să-l înfrunte. Dar cel
mai important aspect era acela că Eduard trebuia
---------------------------------------------------
să evite capcana pe care Filip încerca să i-o întindă,
o capcană similară aceleia pe care englezii
încercaseră să le-o întindă scoțienilor, în 1327.
Filip dorea să-și surprindă inamicul într-o zonă
blocată de o barieră naturală de netrecut - marea,
Sena sau Somme-ul - așa cum monarhul englez
intenționase să-i încercuiască pe scoțieni lângă
Tyne. Eduard ar fi acționat atunci, așa cum făcuse
la Flamengrie și cum o va face și la Crecy: să-și
aranjeze armata într-o formație identică cu cea de
la bătălia de la Halidon. Această formație se baza
pe puterea tacticii defensive și dacă englezii erau
împinși între armata franceză și o barieră naturală,
atunci Filip nu mai era nevoit să adopte o tactică
ofensiva. Mai înainte, la Flamengrie, așteptându-i
pe francezi să atace, Eduard a rămas fără provizii
și a fost nevoit să se retragă spre propria bază de
operații. Nici în 1346 nu ar fi reușit să se mențină
în defensivă prea mult fără provizii. Atunci, Eduard
ar fi obținut riposta francezilor, pe care o căuta,
dar în condițiile impuse de Filip, și nu de el. Dat
fiind faptul că armata franceză era mai mare și
mai pregătită pentru o astfel de bătălie, în câmp
deschis, rezultatul nu ar mai fi fost cel favorabil
englezilor ca la Crecy și Poitiers, ci, invers, ar fi
dat câștig de cauză francezilor.
Dar monarhul englez a reușit să evite această
capcană, trecând vadul de la Blanchetacque. După
ce și-a asigurat astfel calea de retragere, a găsit
repede o poziție defensivă bună, s-a oprit pentru a
aștepta armata lui Filip și nu pentru că trupele sale
erau prea obosite, ci, mai degrabă, pentru că de
acolo putea să-și asigure o retragere certă. Astfel,
se putea aștepta să fie atacat, și nu „asediat”. Faptul
că încerca să-l evite pe Filip, până ce reușea să
treacă râul Somme, nu însemna că intenția sa
declarată de a da bătălia era nesinceră.
Prin această examinare atentă a campaniei
militare din vara anului 1346, am încercat să punem
în discuție opțiunile strategice care se aflau la
îndemâna lui Eduard, despre care majoritatea
istoricilor, la care subscriem și noi, opinează că acesta
a încercat să evite bătălia cu monarhul francez.
La o analiză atentă a chevauchee-ului de la
Crecy, vom constata că acesta a constituit modelul
pentru toate campaniile militare engleze ale
secolului al XlV-lea, dovedindu-se totodată, prin
victoriile obținute, că a fost bine ales.
1	Adam Murimuth, Adae Murimuth. Continuatio
Chronicarum, ed. E.M. Thompson, London: Rolls Series,
1889, p.199.
2	Prin „chevauchee” se înțelege o strategie de atac ce
produce prejudicii sau pierderi economice determinând o
slăbire a autorității politice și morale ale adversarului sau
inamicului in regiunea devastată.
3	J. F. C. Fuller, The Decisive Battles of the Western
World and their Influence upon History, ed. J. Terraine,
London, Granada, 1970, p. 311.
4	G.Wrottesley, Crecy and Calais from the Public
Record, London, 1898, p. 111.
5	John E. Morris, The Welsh Wars of Eduard I, Oxford,
Clarendon, 1901, p. 108.
6	Rotuli Parliamentorum, voi. II, ed. J. Strachery et
Al. (Record Commision, London, 1783), p.148.
7	J. F. C. Fuller, op.cit., p. 311; C.W.C. Oman, A History
of Art of War in the Middles Age, London, 1924, p.126;
William Hunt „Edward III”, Dictionary of National
Biography, p. 51.
8	H. J. Hewitt, The Organization of War Under Eduard
111 1338-1362, Manchester U.P., 1966.
9	Aprecierea ii aparține lui B.H. Liddell Hart, în
Strategy, New York, Praeger, 1954, p.78.
10	C.T. Allmand, The War and the Non-Combat, în voi.
The Hundred Years War, ed. Kenneth Fawler, London,
Macmillan, 1971. p.166; HJ. Hewitt, op.cit., p.U7.
11	J. F. C. Fuller, op.cit., p. 311.
12	John Gillingham, Richard I and the Science of War
in the Middle Age, în voi. War and Government in the
Middle Ages, ed. John Gillingham și J.C. Hoit, Woodbridge,
The Boydell Press, 1984, p.82.
13	H. J. Hewitt, op.cit., p. 99-100.
14	Barbara Emerson, The Black Prince, London,
Weidenfeld and Nicholson, 1976, p. 34.
15	Alfred H. Burne, The Crecy War, London, 1955,
p.154.
16	Richard Barber, Edward, Prince of Wales and
Aquitane, London, 1978, p. 59.
17	Alfred H. Burne, op. cit., p. 172.
18	Jonathan Sumption, The Hundred Years War, voi. I,
Trial by Battle, London, Faber and Faber, 1990.
19	The Brut of the Chronicle of England, ed. F.W.
Brie, London, Early English Text Soc., 1906-1908, p. 333.
20	Jean le Bel, Chronique de Jean le Bel, eds Jules
Viard et Eugene Deprez, Paris, 1904, p. 86.
HISTORIOGRAPHICAL CONTROVERSIES CONCERNING THE STRATEGIC OPTIONS
IN THE BATTLE OF CRECY (1346)
The author present the English military campaign in 1346 who reached the apogee at the battle of
Crecy, which the researches of the medieval wars had dedicated many studies and articles.
By a reexamination of this military campaign, the author analyses the strategic options of the King
Edward III who is considered by the historians that he tried to avoid the confrontation with the French King.
This battle represented the model of all military campaigns of the XlVth century.
86	■ Revista de istorie militară ■-
DICȚIONAR ISTORICO-MIUT0R
Kevin de Joode:
CASCA DE OTEL OLANDEZĂ
Prin bunăvoința domnului dr. Cornelius Schulten, președintele de onoare al Comisiei Internaționale
de Istorie Militară, și un prieten al României, am primit la redacție câteva pagini preluate din volumul al
cărui autor este KEVIN DE JOODE, denumit The Dutch Steel Helmet. 1916-1946 (Casca de oțel
olandeză. 1916-1946), editat de Batavian Lion International la Amsterdam, în 2007.
Cu convingerea că sunt de interes pentru iubitorii de istorie, vom reproduce în continuare, traduse
în limba română, două fragmente din studiul al cărui autor este Kevin de Joode.
Mircea Soreanu
„Casca de oțel olandeză pentru România
în 1937, guvernul român a devenit interesat
de achiziționarea de material de război olandez. în
consecință, casca olandeză a fost luată în consi-
derație. Calitatea excelentă a efectelor olandeze
produse pentru război și politica de non aliniere a
Olandei (permițând livrările fără a întâmpina
niciun obstacol) au reprezentat un important
stimulent pentru guvernul român. în august 1938,
în capitala României, București, au avut loc
negocieri importante între delegația de la Verblifa
și guvernul român privind achiziționarea modelului
M. 34 de cască olandeză de către armata română.
Negocierile au avut succes, rezultând un contract
semnat, la 5 septembrie 1938, de ministrul român
Victor Slăvescu în numele guvernului și de A. Tietje
și J. van der Waerden din partea Verblifa, pentru
producerea de 300 000 de căști M. 34 pentru armata
română. Cererea a fost mai întâi mărită cu o
comandă adițională de 800 000 de căști.
Casca românească M. 34 avea modelul și
culoarea identice cu cele ale căștii olandeze M. 34.
Diferența consta în înlocuirea emblemei ovale
olandeze reprezentând un leu cu aceea românească
constituită din două litere C încrucișate, simboli-
zând pe regele Carol și coroana românească.
Verblifa a produs casca românească M. 34 până
la mijlocul anului 1942. în 1943, căștile (model)
K.N.I.L. au fost produse pentru armata română
fără emblema din față. Acestei căști i-au fost
adaptate căptușeala germană M. 31, furnizată de
firma «Biedermann und Czarnikow din Litz-
mannstadt»” (p. 120).
„Casca de oțel olandeză după evenimen-
tele din mai 1940
După capitularea armatei olandeze în mai 1940,
producția de căști pentru armată (de uscat), marină
și K.N.I.L. a fost discontinuă. Aceasta nu a însemnat
că producția de căști a încetat cu totul. în timpul
războiului, Verblifa a continuat pe scară largă să
producă căști pentru armata română, pentru
unitățile de protecție împotriva raidurilor aeriene,
Poliția Militară Regală, poliție, pompieri și pentru
particulari” (p. 133).
■	Revista de istorie militară ■
CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE
INSTITUTUL PENTRU STUDII POLITICE
DE APĂRARE $1 ISTORIE MILITARĂ
în viața științifică națională
și internațională a anului 2007
comandor (r) GHEORGHE VARTIC
Prezența activă a Institutului pentru Studii Politice de Apărare și Istorie Militară la viața științifică națională
și îndeosebi la cea internațională s-a manifestat cu pregnanță și în cursul acestui an.
învestit de la începutul anului 2006 cu copreședinția și secretariatul Grupului de Lucru pentru Regiunea
Extinsă a Mării Negre al Consorțiului Academiilor de Apărare și Institutelor pentru Studii de Securitate din
cadrul Parteneriatului pentru Pace, Institutul pentru Studii Politice de Apărare și Istorie Militară s-a implicat
cu competență și răspundere, alături de Universitatea Națională de Apărare „Carol I”, în materializarea
Proiectului Travelling Contact Teams vizând promovarea unei viziuni comune asupra problemelor apărării și
securității în zonă.
Organizarea unor manifestări științifice naționale sau internaționale, în colaborare cu instituții prestigioase
din țară sau din străinătate, participarea cu regularitate a cercetătorilor cu comunicări la numeroase activități
care dezbat probleme de securitate, apărare și istorie militară, întâlniri ale conducerii institutului cu personalități
marcante reprezentând instituții de profil, vizite reciproce de lucru și documentare în cadrul cărora se desfășoară
seminarii bilaterale, expuneri pe teme istorice în comandamente și mari unități, derularea a 12 programe de
cercetare cu peste 30 de teme, precum și a două granturi câștigate în competiția organizată de Ministerul
Educației și Cercetării, acoperă o agendă vastă de preocupări menite să contribuie, pe de o parte, la evaluarea
corectă a evoluției contextului internațional de securitate, în vederea fundamentării deciziilor conducerii
militare, iar pe de altă parte, la formarea culturii de securitate și a culturii istorice a personalului armatei.
Activitatea editorială, concretizată în asigurarea apariției periodicelor „Monitor Strategic? și „Revista de
Istorie Militară”, a „Occasional Papers” și a volumului „Marea Neagră. State și frontiere”, pregătirea pentru
editare în anul acesta a două monografii privind istoria Afganistanului și a Irakului, iar, în anul următor, a unui
nou număr special româno-elen al „Revistei de Istorie Militară” și a lucrării „Napoleon al IlI-lea și românii’, în
cooperare cu Serviciul Istoric al Apărării din Franța, întregește imaginea unui institut de cercetare ancorat pe
deplin la realitățile actuale ale vieții organismului militar al României.
Publicăm în continuare câteva repere ale agendei de activitate a Institutului pentru Studii Politice de
Apărare și Istorie Militară în anul 2007.
•	22 ianuarie 2007, București
Expunere cu tema: „24 ianuarie 1859, ziua Unirii
Principatelor Române”, prezentată de locotenent-
colonelul Cristian Dumitru la Statul Major General.
•	24 ianuarie 2007, Paris (Franța)
Lansarea numărului special franco-român „Revue
Historique des Armees” și a ediției speciale româno-
franceze a „Revistei de Istorie Militară”, rod al cola-
borării dintre istoricii de la Service Historique de la
Defence și Institutul pentru Studii Politice de Apărare
și Istorie Militară. în prezența unui public elevat,
reprezentând importante instituții franceze - Direcția
Afaceri Strategice, Secretariatul General al Minis-
terului Apărării, Serviciul Istoric al Apărării etc. -, a
numeroși diplomați, istorici și ziariști francezi și
■ Revista de istorie militară ■
români, au vorbit elgios despre cele două publicații
E.S. Sabin Pop, ambasadorul României în Franța,
contraamiralul de escadră Louis de Contenson, șeful
Serviciului Istoric al Apărării, colonelul Frederic Guel-
ton, redactorul-șef al „Revue Historique des Armees”,
și generalul-maior (r) dr. Mihail E. lonescu. Din dele-
gația română au mai făcut parte dr. Petre Otu și dr.
Sergiu losipescu.
în cursul vizitei în Franța, oaspeții români au sta-
bilit contacte și au purtat discuții cu specialiști de la
Institutul Francez de Relații Internaționale, Institutul
pentru Studii de Securitate al Uniunii Europene, Școala
de înalte Studii de Științe Sociale, Comisia Franceză
de Istorie Militară, Serviciul Istoric al Apărării,
Institutul Național de Limbi și Civilizații Orientale.
A fost discutat stadiul de realizare a monografiei
„Napoleon III et les Roumains. Relations politiques
et militaires” și s-a convenit asupra modalităților de
continuare a documentării în arhivele franceze și
române și de încheiere a elaborării cărții până la
sfârșitul acestui an.
•	1 februarie 2007, Cartierul General NATO,
Bruxelles (Belgia)
Reuniunea Comitetului Director al Consorțiului
PfP al Academiilor de Apărare și al Institutelor pentru
Studii de Securitate. A fost discutat programul privind
reuniunile, proiectele și publicațiile Grupului de Lucru
pentru Regiunea Extinsă a Mării Negre, viitorul orga-
nismului „Prietenii PAP-DIB”, precum și Conferința
anuală.
Grupul de Lucru pentru Regiunea Extinsă a Mării
Negre (GBSA-WG) s-a constituit ca urmare a recoman-
dărilor Senior Advisory Council (SAC) al Consorțiului
PfP, în reuniunile sale din 15 februarie 2005 (Garmisch,
Germania) și 5-7 octombrie 2005 (Roma). Copreșdinți
ai GBSA-WG au fost desemnați Jeffrey Simon, de la
Institutul de Studii Strategice Naționale din Washing-
ton DC, și generalul- maior (r) dr. Mihail E. lonescu,
directorul Institutului pentru Studii Politice de Apărare
și Istorie Militară, institut care asigură și secretariatul
permanent al Grupului.
Din partea Institutului pentru Studii Politice de
Apărare și Istorie Militară a fost prezent generalul-
maior (r) dr. Mihail E. lonescu, care a informat asupra
activității desfășurate de Grupul de Lucru privind Re-
giunea Extinsă a Mării Negre și, în special, asupra
proiectului multianual vizând stabilirea unor echipe
de contact mobile (Travelling Contact Teams), care să
promoveze o viziune comună asupra problemelor de
securitate în regiune.
•	11-13 februarie 2007, București
Reuniunea, la nivel de experți, a Grupului de Lucru
privind Regiunea Extinsă a Mării Negre (Greater Black
Sea Area Working Group/GBSA-WG) în vederea dez-
baterii Proiectului Echipelor Mobile (Travelling Con-
tact Teams Project).
Activitatea a fost organizată de Institutul pentru
Studii Politice de Apărare și Istorie Militară împreună
cu Universitatea Națională de Apărare „Carol I”, în
colaborare cu Institutul de Studii Strategice Naționale
al Universității Naționale de Apărare din Washington
----■ Revista de istorie militară ■----------------
și cu Centrul European de Studii de Securitate „George
C. Marshall” din Garmisch (Germania).
La lucrările reuniunii de la București au participat
personalități ale mediilor politice, academice și mili-
tare, experți, analiști și cercetători din Bulgaria,
România, SUA, Turcia, Cartierul General NATO,
Comandamentul din Europa al SUA, „Centrul George
C. Marshall” din Germania, Academia Regală de Apă-
rare Daneză, Universitatea Națională de Apărare din
Washington și Departamentul Programe Internaționale
al Consorțiului PfP.
S-au analizat propunerile concrete de dezvoltare
a Proiectului Travelling Contact Teams (TCT) vizând:
curricula, publicul-țintă, durata cursurilor, atestarea
acestora și constituirea grupului de experți.
•	18-21 februarie 2007, Kiev (Ucraina)
Vizită de documentare în cadrul proiectului de
cercetare derulat de Institutul pentru Studii Politice
de Apărare și Istorie Militară asupra mediului de se-
curitate din Regiunea Lărgită a Mării Negre, proiect
finanțat de Ministerul Educației și Cercetării în cadrul
unui grant câștigat de institutul nostru în competiția
desfășurată de Consiliul Național al Cercetării Știin-
țifice din România.
Au participat cc.șt. Șerban Liviu Pavelescu și cc.șt.
Cristina Romilă, care s-au întâlnit și au avut un schimb
de opinii cu experți ai Centrului pentru Studii
Strategice Internaționale din Kiev, condus de dr.
Alexander Goncharenko.
•	21 februarie 2007, Roma (Italia)
Seminarul internațional cu tema: „Scenariul stra-
tegic mediteraneean”, organizat de Centrul de înalte
Studii pentru Apărare din Italia.
La invitația organizatorilor, generalul-maior (r) dr.
Mihail E. lonescu a susținut, în fața unui auditoriu
alcătuit din generali și diplomați italieni și străini,
prelegerea: „The Extented Black Sea Area: security
challenges and a possible Euro-Atlantic strategy for
the region”, din poziția de co-președinte al Grupului
de Lucru pentru Regiunea Extinsă a Mării Negre din
cadrul Consorțiului PfP.
•	20-23 februarie 2007, Chișinău (Republica
Moldova)
Vizită de documentare în cadrul proiectului de
cercetare menționat anterior. Au participat cc.șt.
Șerban Filip Cioculescu și cc.șt. Alexandru Voicu, care
s-au întâlnit și au purtat discuții cu specialiști ai unor
think-tankuri din Republica Moldova pe probleme ale
securității în Regiunea Extinsă a Mării Negre.
•	18-23 martie 2007, Kingston (Canada)
Reuniunea anuală a Grupului de Lucru de Istorie
Militară din cadrul Consorțiului PfP, cu tema: „Strate-
gic Planning for War1’ și al XXVILlea simpozion de
istorie militară, organizat de Royal Military College,
cu tema: „Strategic Planning and the Origins of the
First World War: New Perspectives on the Centenary
of the July Crisis”.
Institutul pentru Studii Politice de Apărare și
Istorie Militară a fost reprezentat de o delegație
formată din: cc.șt. Gheorghe Vartic, redactor-șef al
„Revistei de Istorie Militară”, cc.ștdr. Sergiu losipescu
------------------------------------------F&H-------
și cc.șt. Carmen Rîjnoveanu, care în cadrul primei
manifestări au susținut comunicările: „Romanian Strate-
gic Planning in View of the Challenges of the Late 19“'
and Early 20“’ Centuries” și „Romanian’s Perception on
Nuclear Deterrence During the Cold War”. La
simpozionul de istorie militară a participat la dezbateri
cc.șt. dr. Sergiu losipescu.
•	3-6 aprilie 2007, Istanbul (Turcia)
Vizită de documentare în cadrul proiectului de
cercetare derulat de Institutul pentru Studii Politice de
Apărare și Istorie Militară asupra mediului de securitate
din Regiunea Extinsă a Mării Negre.
Au participat cc.șt. Șerban Filip Cioculescu și cc.șt.
Cristina Romilă, care s-au întâlnit și au purtat discuții cu
reprezentanți ai Universității Marmara din Istanbul și ai
Turkish Economic and Social Studies Foundation
(TESEV).
•	15-18 aprilie 2007, București
Seminar bilateral româno-israelian cu tema: „Răz-
boiul de șase zile și lecțiile sale”. Au participat specia-
liști, cercetători, cadre didactice universitare, analiști
militari și politici din Institutul pentru Studii Politice de
Apărare și Istorie Militară, Departamentul de Istorie al
Ministerului Apărării din Israel, Universitatea Națională
de Apărare „Carol I”, Colegiul Național de Apărare,
universitățile din București și Pitești, Institutul de Istorie
„N. lorga”, Institutul Revoluției Române, redacțiile
revistelor „Magazin Istoric”, „Historia”, „Document” etc.
S-au prezentat și s-au dezbătut următoarele comunicări:
-	Evaluarea israeliană a poziției sovietice în ajunul
izbucnirii Războiului de șase zile (colonel (r) Shaul Shai,
Israel)
-	Războiul de șase zile și relațiile României comu-
niste cu Occidentul (general-maior (r) dr. Mihail E.
lonescu)
-	Decizia Statului Major al Armatei Israeliene de a
cuceri Ierusalimul de Est în timpul Războiului de șase
zile (colonel dr. Shimon Golan, Israel)
-	Presa românească despre Războiul de șase zile
(colonel (r) dr. Petre Otu, cc.șt. Carmen Rîjnoveanu)
-	Procesul de menținere a păcii în conllictele
israeliano-arabe (locotenent-colonel (r) dr. Noah Hershko,
Israel)
-	Relațiile româno-sovietice sub impactul crizei din
Orientul Apropiat (cc.șt.dr. Mioara Anton, Institutul „N.
lorga”).
•	23-24 aprilie 2007, Viena (Austria)
Al III-lea Forum Europa-Rusia. La invitația organi-
zatorilor a fost prezent directorul Institutului pentru
Studii Politice de Apărare și Istorie Militară, generalul-
maior (r) dr. Mihail E. lonescu, care a participat la dez-
baterile vizând relațiile dintre UE și Rusia, cu prioritate
în domeniile politic și economic.
•	23-26 aprilie 2007, Atena (Grecia)
Vizită de lucru la Comisia Elenă de Istorie Militară.
Delegația institutului, alcătuită din cc.șt. Gheorghe Vartic,
------l~90l-------------------------------------------
redactor șef al „Revistei de Istorie Militară”, cc.șt. Maria
Sinescu și căpitan Darie Dașu, s-a întâlnit și a purtat
discuții cu conducerea Comisiei Elene de Istorie Militară.
S-a convenit asupra editării în comun, în cursul
anului 2008, a unui număr special româno-elen al
„Revistei de Istorie Militară”, care să abordeze te-
mele: „Marea Neagră, punte de legătură între Grecia
și România de-a lungul timpului” și „Modernizarea
organismului militar în secolul al XX-lea. Cazul
României și Greciei’.
•	3-6 mai 2007, București și Sibiu
Reuniunea pregătitoare a Conferinței interna-
ționale a Balkan Communication NetWork, orga-
nizată de Ministerul Apărării, prin Institutul pentru
Studii Politice de Apărare și Istorie Militară, și
Ministerul Afacerilor Externe, prin Institutul Diplo-
matic Român și Fundația „EURISC”.
Au participat reprezentanți ai institutelor diplo-
matice, de studii strategice și de cercetare din Bul-
garia, Grecia și România.
•	8 mai 2007, București
întâlnire cu doamna Vera Rihacova, cercetător la
Institutul pentru Politică Europeană EUROPEUM din
Praga (Republica Cehă).
Au participat: directorul institutului, general-maior
(r) dr. Mihail E. lonescu însoțit de cc.șt.căpitan Darie
Dașu și cc.șt. Corina Carp. Au fost abordate probleme
ale securității naționale și globale, îndeosebi aspecte
referitoare la relația transatlantică.
•	7-9 mai 2007, Sofia (Bulgaria)
Conferința Internațională cu tema: „Methods and
Approaches, used in studying the Lessons Learnt from
Operations Enduring Freedom, Iraqi Freedom and
NATO mission in Afghanistan”. Institutul pentru Studii
Politice de Apărare și Istorie Militară a fost reprezentat
de locotenent-colonelul Cristian Dumitru.
•	9 mai 2007, București
Expunere cu tema: „Tripla semnilicație istorică a
zilei de 9 maî’, prezentată de colonelul (r) dr. Petre
Otu la Statul Major General.
•	10-11 mai 2007, Sofia (Bulgaria)
A doua reuniune la nivel de experți a Grupului de
Lucru pentru Regiunea Extinsă a Mării Negre (GBSA-
WG), organizată de Colegiul de Apărare și Stat Major
„G. Rakovski” din Sofia în colaborare cu Centrul Euro-
pean „George C. Marshall” din Garmisch. Institutul
pentru Studii Politice de Apărare și Istorie Militară,
care asigură secretariatul permanent al acestui grup
de lucru, a fost reprezentat de generalul-maior (r) dr.
Mihail E. lonescu, în calitate de co-președinte al GBSA-
WG, însoțit de maiorul Ovidiu Fizeșan și căpitanul
Darie Dașu.
S-a convenit ca fiecare domeniu de expertiză să
fie dezvoltat și gestionat de către un colectiv aca-
demic multinațional, în cadrul căruia va exista o institu-
ție conducătoare. Astfel, s-a stabilit ca de domeniul
managementului crizelor să se ocupe Universitatea
Națională de Apărare „Carol I”, Institutul pentru Studii
Politice de Apărare și Istorie Militară și Colegiul Națio-
nal de Apărare.
------------■ Revista de istorie militară ■-------
•	19-20 mai 2007, Koetzirgue și Soultzmatt
(Franța)
Comemorarea împlinirii a 90 de ani de la moartea
prizonierilor români pe teritoriul Alsaciei. Delegația
română, condusă de secretarul de stat și șef al Depar-
tamentului pentru Politica de Apărare și Planificare, l-a
inclus și pe cc.șt. dr. Sergiu losipescu.
•	19-23 mai 2007, Ierusalim (Israel)
Conferința Internațională cu tema: „Transnistria -
teritoriu pustiit de istorie și memorie”, organizată de
Centrul Francez de Cercetări Științifice din Ierusalim.
La invitația organizatorilor a fost prezent și a luat
parte la dezbateri directorul Institutului pentru Studii
Politice de Apărare și Istorie Militară, general-maior
(r) dr. Mihail E. lonescu.
•	28-30 mai 2007, București
Seminar româno-francez „Reilectând împreună la
dimensiunea europeană de securitate și apărare” /
«Penser ensemble l’Europe de la dcfense et de la
securite», organizat de Departamentul pentru Politica
de Apărare și Planificare, prin Institutul pentru Studii
Politice de Apărare și Istorie Militară, în colaborare
cu Delegația Afacerilor Strategice din Ministerul
Apărării al Republicii Franceze. Au participat analiști
și experți în domeniul PESA din Albania, Bosnia și
Herțegovina, Bulgaria, Croația, Franța, Grecia, Mace-
donia, Muntenegru, România, Serbia și Turcia. A fost
abordată o problematică privind: procesul de con-
strucție a PESA; cooperarea în cadrul operațiilor UE
de gestionare a crizelor; evoluția și perspectivele me-
diului de securitate din Europa de Sud-Est.
•	12-14 iunie 2007, Zagreb (Croația)
A IX-a Conferință anuală a Consorțiului PfP al
Academiilor de Apărare și Institutelor pentru Studii
de Securitate, organizată în colaborare cu Ministerul
Afacerilor Externe din Croația.
Au participat reprezentanți ai organismelor NATO
din Europa, precum și oficialități din Albania, Arme-
nia, Austria, Azerbaidjan, Belgia, Bosnia și Herțegovina,
Bulgaria, Canada, Croația, Elveția, Finlanda, Georgia,
Germania, Italia, Kazahstan, Kârgâzstan, Macedonia,
Marea Britanie, Moldova, Muntenegru, România, Olan-
da, Serbia, Slovenia, Spania, Suedia, SUA, Tadjikistan,
Ucraina și Ungaria.
Institutul pentru Studii Politice de Apărare și
Istorie Militară a fost reprezentat de generalul-maior
(r) Mihail E. lonescu, căpitanul Darie Dașu și cc.șt.
----■ Revista de istorie militară ■---------------
Corina Carp, care au participat la dezbaterile privind:
curriculum-ul educației în domeniul apărării, contribu-
ția activă a civililor la dezvoltarea politicii de securitate
și apărare și rolul Consorțiului PfP în promovarea
sectorului de securitate și în constituirea instituțiilor
din domeniul apărării.
•	23-25 iunie 2007, Istanbul (Turcia)
Masă rotundă „LookingAhead: The Prospects and
Potentials in the Wider Black Sea Area”, organizată
de Institutul pentru Cercetarea Politicii Internaționale
(T.E.P.A.V./I.P.R.I.) din Ankara în parteneriat cu
Centrul Internațional de Studii pentru Regiunea Mării
Negre din Atena.
A participat la dezbateri pe marginea Black Sea
Project, un document de lucru lansat de T.E.P.A.V.,
directorul Institutului pentru Studii Politice de Apărare
și Istorie Militară, generalul-maior (r) dr. Mihail E.
lonescu.
•	28 iunie-1 iulie 2007, București și Sibiu
Conferința internațională aferentă Președinției
Române a Balkan Communication NetWork cu
tema: „European Union and NATO acting in South-
East Europe. The role of the NGO's Networks”.
Organizatori: Ministerul Apărării, prin Institutul
pentru Studii Politice de Apărare și Istorie Militară, în
parteneriat cu Ministerul Afacerilor Externe, prin
Institutul Diplomatic Român, împreună cu Fundația
„EURISC” și cu Centrul de Informare pentru Cultura
de Securitate.
Participanți: analiști și experți din institutele
diplomatice, de studii strategice și de cercetare din
Albania, Bosnia și Herțegovina, Bulgaria, Croația,
Grecia, Macedonia, România, Serbia, Turcia.
•	7-14 iulie 2007, Beijing (China)
Seminar chino-român desfășurat în cadrul vizitei
de documentare în Republica Populară Chineză a unei
delegații a Departamentului pentru Politica de Apărare
și Planificare și a Institutului pentru Studii Politice de
Apărare și Istorie Militară. Toți membrii delegației
române au prezentat comunicări și au participat la
dezbateri, astfel:
-	Contraamiral dr. Corneliu Mihai, locțiitor al
șefului Departamentului pentru Politică de Apărare și
Planificare: „The Assessment of the International
Security Environment. A Romanian Perspective”;
-	Colonel (r) dr. Petre Otu, director adjunct al
Institutului pentru Studii Politice de Apărare și Istorie
Militară: „Romanian Participation in Peacekeeping and
PeaceEnforcement Operations, as well as Humanitar-
ian Missions under the Aegis of UN, NATO and UE”.
•	9 august 2007, București
Expunere cu tema: „90 de ani de la bătăliile de la
Mărăști, Mărășești și Oituz”, prezentată de cc.șt.dr.
Sergiu losipescu la Statul Major General.
•	12-17 august 2007, Capetown (Republica
Sud-Africană)
Al XXXIII-lea Congres Internațional de Istorie
Militară.
Institutul pentru Studii Politice de Apărare și Istorie
Militară și Comisia Română de Istorie Militară au fost
reprezentate de generalul-maior (r) dr. Mihail E. lonescu
9F|-----
și de colonelul (r) dr. Petre Otu, care au susținut comuni-
cările: „Sprijinul acordat de România Congresului
Național African în anii ’60-’70 ai secolului XX” și,
respectiv, „în spatele marilor aliați: Mica înțelegere
și înțelegerea Balcanică”.
•	27 august-5 septembrie 2007, București și
Focșani
Seria manifestărilor științifice organizate de
Institutul pentru Studii Politice de Apărare și Istorie
Militară, sub patronajul secretarului de stat și șef al
Departamentului pentru Politică de Apărare și Plani-
ficare, cu genericul: „90 de ani de la bătăliile de la
Mărăști, Mărășești și Oituz”, a constat în:
-	expoziția tematică: „Memoire Europdenne:
images de l’amitie franco-roumaine dans la Grande
Guerre”, realizată de „Association de la Presse de
l’Europe Centrale et Orientale” de la Paris, prezentată
publicului la Cercul Militar Național în sala „Galeria
Artelor” în perioada 27-31 august, cu vernisarea în
ziua de 29 august;
-	vizionarea filmului documentar „Le Pain et le
Sel”, la Cercul Militar Național, în ziua de 29 august;
-	masa rotundă cu tema: „Cooperarea militară
româno-franceză în Primul Război Mondial’, desfășu-
rată la Cercul Militar Național cu participarea unor
istorici, cercetători și jurnaliști români și francezi,
specialiști în problematica Primului Război Mondial.
Dezbaterile au fost transmise în direct la Radio France
International;
-	expoziția tematică realizată de partenerii francezi
și expoziția similară a Muzeului Militar Național,
prezentată publicului din Focșani la Cercul Militar din
localitate, în perioada 3-5 septembrie;
-	masă rotundă cu tema: „90 de ani de la bătăliile
din Porțile Moldovei”, desfășurată în prezența cadrelor
militare din garnizoana Focșani, cu participarea
istoricilor militari, în zilele de 4 și 5 septembrie;
-	ceremonialuri de depunere de coroane la
mausoleele de la Mărăști și Mărășești, în ziua de 5
septembrie.
Din comunicările prezentate și din dezbateri a
rezultat necesitatea sporirii bazei informative a istoriei
participării românești la Primul Război Mondial și a
rejudecării unor momente-cheie ale acestuia.
Expoziția și filmul documentar au făcut publice
imagini inedite de o valoare informativă remarcabilă,
imagini provenite din arhivele fotografice și cinema-
tografice ale Serviciului Istoric al Apărării din Franța.
Schimburile de opinii cu participanții din rândul
cadrelor militare au evidențiat interesul acestora
pentru cunoașterea și deslușirea unor probleme de
istorie militară, precum și rolul important al
aprofundării, cultivării și promovării tradițiilor militare
ale unităților și marilor unități, de la înființarea
acestora și până la prezența lor în teatrele de operații
din diferite regiuni ale lumii.
♦	31 august-2 septembrie 2007, Mangalia
Seminar româno-german: „Fundamentalismul
religios, un pericol pentru pacea mondială”, organizat
de Institutul pentru Studii Politice de Apărare și Istorie
Militară în colaborare cu Academia Evanghelică
Transilvania, cu sprijinul logistic al Ministerului
Culturii și Cultelor.
Au participat specialiști și cercetători ai feno-
menului religios din România și Germania, precum și
reprezentanți ai cultelor religioase musulman și
creștin, ortodox, catolic și protestant din România.
Prin întreaga sa desfășurare, seminarul româno-
german a constituit un prilej oportun de dezbatere a
fenomenului fundamentalist religios privit sub
aspectul său de factor de risc la adresa securității
naționale și internaționale, iar de aici necesitatea
dialogului interconfesional ca instrument al cunoașterii
reciproce și al conviețuirii pașnice.
•	3 septembrie 2007, Bruxelles (Belgia)
Conferința Internațională cu tema: „Working To-
gether-Strengthening the European Neighbourhood
Policy”, organizată de Comisia Europeană. Repre-
zentantul Institutului pentru Studii Politice de Apă-
rare și Istorie Militară, generalul-maior (r) dr. Mihail
E. lonescu, a vorbit despre contribuția Consorțiului
PfP la întărirea cooperării regionale în Zona Extinsă a
Mării Negre, referindu-se îndeosebi la proiectele
viitoare ale GBSA-WG, proiecte complementare
programelor derulate prin Instrumentul de Vecinătate
și Parteneriat.
•	17-20 septembrie, Potsdam (Germania)
Conferința internațională de istorie militară cu
tema: „Perspective ale istoriei militare. Spațiu, forță
și reprezentare în cercetarea istorică și în învățământ’,
organizată de Serviciul de cercetare în domeniul
istoriei militare al Bundeswehr-ului. A participat la
lucrările acestei manifestări colonelul Augustin
-----------■ Revista de istorie militară ■------
Văduva, șeful Secției coordonare-documentare din
Institutul pentru Studii Politice de Apărare și Istorie
Militară.
•	5-7 octombrie, Budapesta (Ungaria)
Conferința internațională „NATO Brainstorming
in the Parliamenf’, organizată de Divizia de Diplomație
Publică a NATO și Hungarian New Atlantic Inițiative.
La invitația organizatorilor a fost prezent la această
activitate cc.șt. Dragoș Bănescu.
•	11-12 octombrie 2007, Garmisch-Parten-
kirchen (Germania)
A treia reuniune a GBSA-WG din cadrul Conso-
rțiului PfP. Au participat generalul-maior (r) dr. Mihail
E. lonescu, copreședinte al acestui grup de lucru, și
maiorul Ovidiu Fizeșan.
•	16-19 octombrie, Tirana (Albania)
Vizită de lucru și documentare la Universitatea
Militară „Skanderbeg”. Delegația Institutului pentru
Studii Politice de Apărare și Istorie Militară, constituită
din cc.șt. Șerban Pavelescu, Ruxandra Vidrașcu și
Cerasela Moldoveanu, a avut întrevederi cu rectorul
și comandantul Universității, cu șeful Departamentului
Doctrină și Instrucție (TRADOC) al Armatei Albaniei.
Au fost purtate discuții privind domenii de interes
comun și posibile căi de structurare a relațiilor
bilaterale de cooperare între ISPAIM și TRADOC.
•	18-21 octombrie 2007, Budapesta (Ungaria)
Conferința internațională cu tema: „Transforma-
tion though Communication. Changes in the East-West
Conflict in the Era of Detente", organizată de
Universitatea din Mannheim (Germania) și Fundația
„Friederich Ebert” (Budapesta). Institutul pentru
Studii Politice de Apărare și Istorie Militară a fost
reprezentat de cc.șt. Carmen Rîjnoveanu care a sus-
ținut comunicarea „Ceausescu’s detente strategy. Ro-
manian-West German confidențial channels of com-
munication “.
•	14-22 octombrie 2007, Paris (Franța)
Stadiu de documentare la Serviciul Istoric al Apără-
rii din Franța, efectuat de cc.șt. dr. Sergiu losipescu
în vederea elaborării, în colaborare cu partenerii
francezi, a monografiei „Napoleon al lll-lea și românii.
Relații p oii ti co-militare”.
•	21-24 octombrie 2007, Odessa (Ucraina) și
Istanbul (Turcia)
Conferința internațională cu tema: „Black Sea
Synergy” a fost organizată de Fundația Konrad
Adenauer din Odessa pe un ferry-boat care s-a deplasat
de la Odessa la Istanbul. La invitația organizatorilor a
participat generalul-maior (r) dr. Mihail E. lonescu,
alături de reprezentanți din Armenia, Belgia, Danemarca,
Georgia, Germania, Grecia, Marea Britanie, Polonia,
Turcia, UE și Ucraina. A prezentat o comunicare în
cadrul panelului „Security and Frozen Conllicts in
Wider Black Sea Region”. Analiza dinamicilor politice
și de securitate din Regiunea Mării Negre a evidențiat
potențialul strategic crescut în acest spațiu și necesi-
tatea cooperării regionale.
•	23-24 octombrie 2007, București
Sesiunea de comunicări științifice: „Reforma mili-
tară și societatea în România, de la Carol I la a doua
----■ Revista de istorie militară ■---------------
conflagrație mondială”, organizată de Institutul pentru
Studii Politice de Apărare și Istorie Militară, în cadrul
grantului câștigat la concursul organizat de Ministerul
Educației și Cercetării. Au participat istorici din insti-
tute de cercetare și învățământ, militare și civile. Cerce-
tătorii institutului au susținut următoarele comuni-
cări: Mersul ideilor de reformă pe plan european, între
1878-1939 (dr. Petre Otu); Conceptul de reformă mili-
tară și elitele politice românești la 1878 (cc.știdr. Sergiu
losipescu); învățământul militar românesc - vector al
reformei sau obstacol al ei (cc.șt. Cerasela Moldoveanu);
Idei de reformă în revista „România Militară” (cc.șt.
Gheorghe Vartic); Aeronautica română interbelică.
Dimensiunile reformei (cc.șt. Șerban Pavelescu);
Selecția personalului și exigențele reformei militare
în perioada interbelică (It.col. Cristian Dumitru).
•	28-31 octombrie 2007, București
Seminar româno-german organizat în cadrul vizitei
de lucru în România a delegației Institutului de Istorie
Militară din Potsdam. Au fost prezentate comunicările:
Cooperarea româno-vest-germană în perioada 1967-
1975 (cc. șt. Carmen Rîjnoveanu); Relațiile politico-
militare româno-est-germane în perioada 1945-1975
(cc.șt. dr. Petre Otu); The East German Army during
the 1970. Detente Period (dr. Ruediger Wenzke); East
German Plan for a „Berlin Operation” (dr. Winfried
Heinemann). Institutul pentru Studii Politice de
Apărare a exprimat disponibilitatea pentru participarea
la elaborarea unui program bilateral de comemorare a
centenarului declanșării Primului Război Mondial,
precum și pentru editarea unui număr comun al
„Revistei de Istorie Militară” în anul 2009.
•	5-6 noiembrie 2007, București
Conferință Internațională cu tema: „Black Sea
Security Dynamics and Euro-Atlantic Alliance Risks
and Threats in the Greater Black Sea Area. The Re-
gional SecurityEnvironmentin thePost-Cold War Era”.
Manifestarea a fost organizată de Institutul pentru
Studii Politice de Apărare și Istorie Militară în parte-
neriat cu Institutul de Istorie Modernă și Contem-
porană din Dresda (Germania) și a reunit experți,
analiști militari și politici din Armenia, Azerbaidjan,
Bulgaria, Germania, Republica Moldova, România,
Ucraina și Turcia. Comunicările și dezbaterile au
abordat importanța strategică, cooperarea regională
și managementul crizelor, securitatea energetică în
Zona Extinsă a Mării Negre.
COI Semnal Q Recenzii QQl Semnal CQ
MIHAI MACUC, România, Balcanii și Europa, Editura Academiei
Naționale de Informații, 2007
în peisajul istoriografiei militare românești, apariția lucrării, în două volume,
„România, Balcanii și Europa”, a domnului Mihai Macuc, este reconfortantă. în
primul rând, prin acribia autorului și, în al doilea rând, prin maniera de abordare a
unei problematici complexe, am zice gingașe - locul și rolul României în Balcani
la începutul secolului al XX-lea.
Lucrarea are la bază teza de doctorat, susținută de Mihai Macuc la Universitatea
din Craiova, sub conducerea științifică a regretatului profesor Valeriu Florin
Dobrinescu, cu tema: „România și Războaiele Balcanice (1912-1913)”. Autorul a
extins cercetarea și la aspectele politico-diplomatice, astfel că aceasta se prezintă
acum sub forma unui triptic - național, regional, continental.
Ceea ce impresionează în primul rând este foarte bogatul aparat critic, domnul
Mihai Macuc inventariind cu grijă aproape tot ce s-a scris pe această problematică,
iii țară și în străinătate. De asemenea, autorul vine și cu o perspectivă geopolitică,
o disciplină relativ nouă, asupra problematicii abordate. în acest sens, este de
reținut ideea că, până la Primul Război Mondial, statul român a fost interesat în
cel mai înalt grad de problemele regiunii balcanice, o concretizare a acestei
orientări fiind implicarea sa în al Doilea Război Balcanic (1913).
Ulterior, prin intrarea în Primul Război Mondial alături de Antantă (în august 1916), România și-a asumat un rol
central-european, devenit realitate odată cu unirea Transilvaniei cu țara mamă.
Lucrarea prezintă, cu o bogăție de date și de fapte, complexitatea cu totul deosebită a regiunii balcanice, în
care locuiesc mai multe popoare strâns legate între ele. Cum fiecare dintre ele se raportează la perioada cea mai
glorioasă, de maximă întindere teritorială, consecința este o conflictualitate accentuată, de unde și apelativul
„butoiul de pulbere al Europei” pentru Balcani.
Exactă și la obiect este și analiza pe care autorul o face asupra domeniului militar. El prezintă, în detaliu,
organizarea, dotarea și nivelul de instruire ale armatei române, precum și planurile de operații pentru o acțiune
la sudul Dunării, planuri care au fost puse în practică în vara anului 1913. Campania armatei române a arătat
defecțiunile sale structurale, dar acest avertisment foarte serios nu a fost luat în considerare de factorii responsabili
ai țării. Lipsurile au persistat și ele au ieșit în evidență, în chip tragic, în toamna anului 1916.
Demn de reținut este că domnul Mihai Macuc, pentru a completa perspectiva istorică, se oprește și la
momentele 1940 și 1947, care au consacrat pierderea Cadrilaterului (județele Durostor și Caliacra), intrat în
posesia României ca urmare a păcii de la București (28 iulie/10 august 1913).
în concluzie, o lucrare densă, valoroasă și care reprezintă o contribuție cu totul deosebită la cercetarea unei
problematici, așa cum subliniam, atât de complexă. Ea va fi de neocolit în toate cercetările și analizele viitoare.
PETRE OTU
CĂLIN HENTEA, Brief Romanian Military History, trad. CRISTINA
BORDIANU, editor Martin Gordon, The Scarecrow Press, Inc., Lanham,
Maryland, Toronto, Plymouth, UK, 2007.
Scurta istorie militară românească are meritul esențial de a prezenta în
lumea anglo-saxonă - care încă mai crede că România se află în Balcani, iar nu în
Carpați, probabil că și Transilvania ar fi, deci, o regiune balcanică -, informații
prea puțin cunoscute despre armata română, armată care, în majoritatea studiilor
istorice străine, se află într-un plan obscur.
începând cu explicarea unor termeni istorici românești și cu o cronologie
amplă conținând cele mai importante evenimente istorice, autorul prezintă
2 500 de ani de istorie. Relatarea faptelor de arme este completată de biografii
ale marilor comandanți și de descrierea luptelor, a organizării militare, a
structurilor, fortificațiilor, uniformelor și armamentului.
------------------------------------■ Revista de istorie militară ■-------
Pentru perioada modernă, este de subliniat identificarea cu civilizația și cultura occidentală, armata română
beneficiind de ofițeri cu un înalt nivel de educație, unii dintre ei fiind instruiți în școli militare din Occident.
Astfel că armata română, începând cu secolul al XlX-lea, a ținut pasul cu transformările și procesul de modernizare
petrecute în armatele marilor puteri, începând cu aeronautica, alte specialități militare și, nu în ultimul rând,
medicina militară.
Ultima parte a cărții reflectă experiența personală a autorului, care descrie contribuția crescândă a armatei
române la operațiile internaționale de peacekeeping ce s-au derulat și continuă în Balcani, Irak, Afganistan,
concomitent cu transformarea armatei române într-una de profesioniști, proces încununat de intrarea României
în NATO.
O carte scrisă „inginerește”, cu o expunere clară, având subcapitole de mică anvergură, potrivite pentru un
necunoscător al istoriei românilor, care nu este astfel nevoit să se descurce într-un noian de evenimente,
înfățișându-i-se esențialul.
Prezentarea unei scurte istorii militare românești în limba engleză, de către o editură occidentală sunt tot
atâtea merite pentru autor. Pentru istoricii militari important ar fi să continue acest curs.
MIRCEA SOREANU
Războiul Crimeii. 150 de ani de la încheiere, prefață, cronologie și coordonarea volumului ADRIAN-
SILVAN IONESCU, Muzeul Brăilei, Editura Istros, Brăila, 2006
Institutul de Istorie „Nicolae lorga” a organizat, la un secol și jumătate de
la izbucnirea ostilităților (2004), Conferința Internațională „Războiul Crimeii,
150 de ani”, iar la un veac și jumătate de la Pacea de la Paris a publicat acest
volum, care cuprinde comunicările prezentate cu acel prilej și alte materiale
privind această temă.
în perioada comunistă, acest subiect era considerat tabu, datorită înfrângerii
Rusiei, și nu a putut fi analizat, cu toate urmările de o importanță istorică pentru
Principatele dunărene. Marii beneficiari ai acestui conflict au fost românii. Astfel,
Moldova a fost reîntregită cu cele trei județe din sudul Basarabiei, iar în anul
1859 a fost înfăptuită Unirea Principatelor, care nu ar fi putut fi realizată fără
înfrângerea Rusiei și implicarea marilor puteri occidentale în Chestiunea
Orientală.
O caracteristică importantă a Războiului Crimeii este aceea că dintr-un con-
flict local s-a transformat într-unul european, căpătând aproape proporțiile unui conflict mondial. Confruntările
militare au avut loc nu numai pe coastele Mării Negre, ci și în Marea Baltică, în Marea Albă și în Oceanul Pacific,
în zona Extremului Orient.
Volumul conține studii valoroase, care tratează pe larg evenimentele importante, dar și personalități
implicate în conflict, punând un accent aparte pe izvoarele și informațiile privitoare la Principatele Române.
Această memorabilă lucrare cuprinde studiile regretatului profesor Paul Cernovodeanu, membru de onoare
al Academiei Române, și ale unor prestigioși specialiști în materie, precum Ian R. Stone, Raluca Torni, Marian
Stroia, Mihai-Sorin Rădulescu, Lucia Taftă, Daniela Bușă, George Trohani, Adrian-Silvan lonescu, Horia Vladimir
Șerbănescu, Georgeta Filitti, David Murphy, Anton Holzer și Gabriel Badea-Păun.
Volumul impresionează și prin bogăția și valoarea ilustrațiilor, provenind atât de la prestigioase instituții de
cultură din România - Cabinetul de stampe al Bibliotecii Academiei Române, Muzeul județean de Istorie și
Arheologie Prahova și Secția Documentare-Cabinetul de Fotografii al Muzeului Militar Național -, cât și de la
The Royal Photograph Collection-Windsor Castle sau de la Bildarchiv der Osterreichischen Nationalbibliothek
- Viena.
MIRCEA SOREANU
■ Revista de istorie militară ■
95
Marian Stroia
ÎNTRE LEVANT
ȘI EUROPA MODERNĂ
1774-1848
MARIAN STROIA, între Levant și Europa modernă. Impact extern și
mentalitate tradițională în spațiul românesc (1774-1848), Editura Semne,
București, 2006
Studiile și articolele ce alcătuiesc acest volum, apărute de-a lungul timpului
în publicații de specialitate, fiind strânse în aceeași lucrare ușurează procesul
de documentare.
Autorul, un binecunoscut specialist în relațiile sud-estului european cu
lumea slavilor de est, s-a concentrat în acest volum pe două aspecte principale
- imagologie și acțiune politică. Sunt inserate mărturii ale călătorilor străini
privind mentalități, starea orașelor, viața de zi cu zi, respectiv „viața cotidiană”
la sfârșitul epocii fanariote. Evenimentele revoluționare de la 1821 sunt
analizate, în contextul internațional, cu ajutorul unor noi izvoare documentare
externe. De asemenea, sunt investigate episoade, instituții și conflicte militare
legate de acțiunile Rusiei în spațiul românesc.
Astfel, mulți dintre călătorii occidentali sau ruși condamnau sistemul poli-
tic din Principate, în general abuzurile șocante ale ultimelor domnii fanariote.
Numeroasele campanii militare și prezența militarilor străini în număr foarte mare au contribuit la proliferarea
prostituției. De asemenea, drumurile între orașe erau de pământ și constituiau o adevărată încercare pentru a
fi străbătute după o ploaie. In marile orașe, în partea centrală, străzile erau pavate cu trunchiuri de copaci, iar
nu cu piatră, transportul fiind cel puțin inconfortabil.
Războaiele otomano-ruso-austriece au avut ca efect distrugeri repetate și un climat de insecuritate, privând
societatea românească de condițiile fundamentale ale înfloririi raporturilor capitaliste - securitatea producției
și a schimbului. Prin tratatul de la Kuțuk Kainardji, Rusia obținea dreptul de a deschide agenții diplomatice în
teritoriile aparținând Imperiului Otoman, pe care l-a folosit cu iscusință pentru „protejarea” supușilor creștini,
urmărindu-și propriile țeluri geostrategice, creând astfel o breșă în sistemul defensiv otoman.
Din acele timpuri, au rămas memoriile, jalbele și protestele boierilor și ale clerului muntean adresate
marilor puteri învecinate, ca urmare a incursiunilor pazvangiilor în Oltenia, autorul analizând pe larg poziția
Rusiei, care s-a pregătit să intervină în Principate, pe care le-a invadat în 1806.
în continuare, autorul analizează cauza morții ultimului fanariot, Alexandru Șuțu (ianuarie 1821), despre
care, în epocă, se credea că a fost otrăvit și, de asemenea, noi mărturii străine referitoare la revoluția din 1821.
O interesantă analiză a evenimentelor o datorăm lui Henry Kissinger: Metternich „declarase public că menținerea
și conservarea Imperiului Otoman constituiau un interes fundamental al Austriei, pentru motivul cât se poate
de îndreptățit că aceasta îi oferea siguranța frontierei sale sudice. (...). Pe scurt, aceeași Alianță care îl
împuternicise pe Metternich să acționeze în Italia, era acum folosită pentru a preveni acțiunile Rusiei în
Balcani”. Țarul Alexandru I, sfătuit de consilierii săi, a cedat și nu a mai susținut cauza Eteriei.
Pentru ocupația rusească din 1828-1829, autorul subliniază un fapt mai puțin cunoscut, și anume că, spre
sfârșitul perioadei de conducere și administrare a Principatelor, guvernatorul P. D. Kisselev a pledat cu
ardoare pentru încorporarea de către Rusia a Moldovei și Țării Românești.
Un capitol plin de culoare este cel privind lista lui Duhamel, comisarul general al Rusiei în Principatele
Române la 1848. Este o prezentare a delațiunilor, uneori cu amănunte foarte precise (motivația în vederea
arestării, locul unde își desfășoară activitatea), 215 persoane fiind acuzate că au sprijinit revoluția din Țara
Românească. Autorul arată că aceste delațiuni sunt urmarea unei supravegheri polițienești sau a unor denunțuri
personale. C. Colescu-Vartic sublinia că lista fusese înmânată agenților muscălești de amicii lor reacționari din
țară. Nihil novo sub solei Printre alții, 20 de membri și 13 ofițeri ai Gărzii Naționale au fost arestați de
autoritățile ruse, care acționau ca într-o gubernie țaristă.
înăbușirea revoluțiilor română și ungară, în opinia autorului, a avut un impact de imagine dezastruos și pe
termen lung, Rusia devenind pentru adepții democrației „inamicul de frunte al libertății și iluminismului, un
veritabil rezervor al obscurantismului, cruzimii și represiunii”.
în concluzie, volumul se citește cu plăcere, este bine documentat, conține informații valoroase din arhive,
analizează obiectiv izvoarele și evenimentele, într-un demers de cercetare lăudabil. Deși vremurile evocate
sunt de mult trecute, izvoarele, care aruncă o nouă lumină asupra evenimentelor, ca și interpretările autorului
fac ca acest volum să reprezinte un real interes pentru cei interesați de istoria sfârșitului secolului al XVIII-lea
și a primei jumătăți a secolului al XlX-lea.
MIRCEA SOREANU
{96]
■ Revista de istorie militară ■