PIUE
DIN SUMAR
•	O privire asupra fizionomiei Războiului Rece
•	începuturile occidentalizării României
•	Kaiserul Wilhelm al Il-lea, înaltul Comandament
German și România
•	Dicționar istorico-militar
Istoria Războiului Rece
SUMAR
istorie Militară
REVISTA DE ISTORIE
MILITARĂ
Publicația este editată de Minis-
terul Apărării, prin Institutul
pentru Studii Politice de Apărare
și Istorie Militară, membru al
Consorțiului Academiilor de
Apărare și Institutelor pentru
Studii de Securitate din cadrul
Parteneriatului pentru Pace,
coordonator național al Proiec-
tului de Istorie Paralelă: NATO
- Tratatul de la Varșovia
COLEGIUL DE REDACȚIE
• General-maior (r) dr. MIHAIL
E. IONESCU, directorul Institu-
tului pentru Studii Politice de
Apărare și Istorie Militară
• Colonel (r) dr. PETRE OTU,
directorul științific al Institutului
pentru Studii Politice de Apărare
și Istorie Militară
• Prof. univ. dr. DENNIS DELE-
TANT, London University
• Prof. univ. dr. MIHAI
RETEGAN, Universitatea
București
• IULIAN FOTA, directorul
Colegiului Național de Apărare
• Dr. SERGIU IOSIPESCU, cc.
șt., Institutul pentru Studii
Politice de Apărare și Istorie
Militară
• Prof. univ. dr. ALESANDRU
DUȚU, Universitatea „Spini
Haret”
• Prof. univ. dr. MARIA GEOR-
GESCU, Universitatea Pitești
• Comandor (r) GHEORGHE
VARTIC, cc. șt., Institutul pentru
Studii Politice de Apărare și
-	O privire asupra fizionomiei Războiului Rece
- academician M1RCEA MALITA........................................
-	Noile haine ale propagandei în timpul Războiului Rece
- colonel CĂLIN HENTEA.............................................
• începuturile occidentalizării României
- 24 Ianuarie 1859: unificare, modernizare, europenizare
- RUXANDRA VIDRAȘCU................................................
- Independența, imperativ al afirmării europene a României
-	prof. univ. dr. MAR1A GEORGESCU..............................
-	Efortul militar românesc pentru cauza independenței - PETRE OTU.
•	Relații internaționale
- Franța l-a salvat pe Yasser Arafat de la pierzanie!
- ambasador EL1EZER PALMOR, Israel.................................
- Preliminariile negocierilor româno-iugoslave pentru construirea sistemului
hidroenergetic de la Porțile de Fier I - dr. BEN1AM1N C. BENEA.....
•	Armată și societate
- Despre starea morală a Armatei Române după 23 august 1944
- colonel (i) conf. univ dr. GHEORGHE NICOLESCU....................
•	Dezvăluiri
- Kaiserul Wilhelm al Il-lea, înaltul Comandament German și România în anii
Primului Război Mondial (1916-1917) - lector univ. dr. SORIN CRISTESCU....
- Cu generalul Dietrich von Choltitz pe câmpurile de luptă din al
Doilea Război Mondial (II) - EMANUEL ANTOCHE, Franța...............
•	Eveniment -REDACȚIA .............................................
1
11
17
25
31
41
50
57
62
69
75
•	Dicționar istorico-militar
- Tunurile „Krupp” din dotarea Crucișătorului „Elisabeta”
- CORNEL I. SCAFEȘ................................................... 76
•	In memoriam
- Profesorul Jean Nouzille - comandor (i) GHEORGHE VARTIC............ 79
•	Traduceri:
- Massimo de Leonardis: Monarhia, Armata și construirea națiunii italiene
(1861-1918) - traducere și adaptare de MOFA-ELENA S1M1NIUC.......... 80
•	Recenzii - SERGIU IOS1PESCU, GHEORGHE VARTIC, LIV IU VIȘAN
DAN CONSTANTIN RĂDULESCU............................................. 87
•	Revista este inclusă în baza de date a Consiliului Național al Cercetării
Științifice în învățământul Superior, fiind evaluată la categoria „B".
•	Abonamentele se fac prin unitățile militare, pentru cititorii din armată
(3 lei x 6 = 18 lei/an), precum și prin oficiile poștale și factorii poștali
(5 lei x 6	=	30 lei/an). Sumele se depun în contul nr.
R046TREZ7015005XXX000147 deschis la Trezoreria Statului, sector 1,
București pentru U.M.02526 București, cod fiscal: 4221098.
•	Cititorii din străinătate se pot abona prin S.C. Rodipet SA, Piața Presei
Libere nr. 1, sector 1, București, România la P.0. BOX 33-57, la fax 0040-21-
3187002 sau 3187003
•	Poziția revistei în lista-catalog a publicațiilor este la numărul 5017
ISSN 1220-5710
Istoria RĂZBOIULUI RECE
O PRIVIRE ASUPRA FIZIONOMIEI
RĂZBOIULUI RECE
academician MIRCEA MALIȚA
După ce am însumat fragmentele memoriale
ale unei lungi cariere diplomatice care a coincis cu
trei pătrimi din intervalul numit „Războiul Rece”*,
adaug simplei evocări de evenimente încercarea
de a degaja o vedere de ansamblu. Am fost încurajat
de apariția multor cărți consacrate subiectului în
anii ’90 și la începutul acestui secol, precum și de
explorarea sistematică a temei printr-un efort in-
ternațional, cum este proiectul Centrului de la
Washington. Dintre cărți am ales patru autori din
locuri diferite: John Lewis Gaddis (The Cold War. A
NewHistoiy, Penguin Press, Yale University, 2005),
Odd Ame Westad (The Global Cold War, Cambridge
University Press, 2005), Andre Fontaine (fostul
editor al cotidianului Le Monde, La tache rouge,
Ed. De la Martiniere, 2004), Anatoli Dobrînin
(fostul ambasador al URSS în SUA, In Confidence,
Times Books, New York, 1995).
Toate aceste volume încep prin caracterizarea
epocii Războiului Rece, prin conflict, confruntare,
competiție. Intr-o măsură mai mică o face Dobrînin
în cartea sa de memorii, unde descrie, din
perspectiva unui post de ambasador la Washing-
ton, pe care l-a deținut timp de 24 de ani, alternan-
țele crizelor cu perioadele de dezgheț sau destindere
(detente).
Definiția acum larg circulată este: „Războiul
Rece a fost o competiție politică și militară acută și
atotcuprinzătoare care a dominat politica interna-
țională de la sfârșitul celui de-al Doilea Război
Mondial”, definiție luată dintr-o carte folosită la
cursurile NATO. Deci Războiul Rece înseamnă în
primul rând conflict. începe cu confruntarea
superputerilor SUA și URSS, continuă cu aceea a
blocurilor lor militare, se revarsă în ciocnirile prin
interpuși și lumea a treia sau intervenții proprii
(Vietnam, Afganistan), se exprimă prin lupta ideo-
logică și propagandă, este competiție economică,
unde concepția pieței capitaliste se izbește de
dirijismul totalitar al economiilor lagărului socialist
și, în fine, marchează populații și generații întregi
cu pecetea fricii și nesiguranței, amenințând cu un
război nuclear, de la car e, în ultimă instanță, marile
puteri s-au abținut.
Toate acestea sunt adevărate, dar mă întreb
ce se întâmplă dacă răsturnăm piramida și începem
cu acest acord menționat în coada listei.
Astfel, am început prin a observa și înțelege
acordul nescris al puterilor nucleare de a nu
recurge la armele nucleare. Superputerile și-au
asumat răspunderea, neîncorporată în texte expli-
cite, dar profundă, de a nu declanșa un război
nuclear. Mai mult decât absența unui document,
greu acceptabil pentru istorici, faptul de importanță
copleșitoare este de a fi fost respectat timp de patru
decenii. Omenirea nu s-a angajat în al treilea război
mondial. Consecințele au fost imense. Nu cred ca
vreun document de pace sau reconciliere să fi avut
o asemenea consecință salvatoare pentru omenire
ca acesta. Conducătorii celor două state asociate
în acest proiect au folosit toate canalele și împre-
jurările, întreaga lor capacitate de contact și nego-
ciere continuă pentru a-1 observa și feri de pericole.
Comitetul pentru dezarmare de la Geneva a fost
unul din laboratoarele unde era întreținută această
delicată balanță, numită balanța terorii, nu după
scopul ei esențial, ci după consecințele nefaste ale
prăbușirii ei posibile. Oameni de știință, congrese,
reuniuni, publicații, teorii strategice concurau la
întreținerea ei.
Dar cum s-a produs acest acord? Gaddis avan-
sează ideea că principalii lideri ai marilor puteri au
acționat în conformitate cu principiile lui Clausewitz.
Reținerea lor de a folosi arma nucleară începând
cu Truman, după Hiroshima, provine din faptul că
mentorul lor, Clausewitz, fiind recunoscut atât în
* Studiul constituie un capitol din cartea în curs de apariție la Editura C.H. Beck: Momente din Războiul
Rece. Memoriile unui diplomat român.
----■ Revista de istorie militară ■-------------------------------------------------------------1 1 |----
Vest ca și în Est, „a avertizat că statele celor ce
recurg la violență nelimitată pot fi consumate de
ea”. într-adevăr, Clausewitz emisese axioma sa
„obiectul politic e scopul, războiul e mijlocul de a-1
atinge, iar mijloacele nu pot fi niciodată considerate
în izolare de scopurile lor”. Gaddis crede că dispa-
riția imperiilor după Primul și al Doilea Război
Mondial are legătură cu nerespectarea recoman-
dării lui Clausewitz. Nu mă simt confortabil cu
această explicație. Clausewitz pentru mine a fost
într-adevăr părintele teoretic al legitimizării răz-
boiului, drept continuare normală a politicii, un
mijloc inseparabil de ea, cu un caracter de rațio-
nalitate, obligatoriu, deopotrivă, pentru politică și
pentru război. Definiția dată de el războiului, ca
„un act de violență menit să oblige inamicul să se
supună voinței noastre” e urmat de corolarul utili-
zării tuturor mijloacelor necesare. Nu există decât
un țel: victoria completă asupra dușmanului. Nu
încape loc pentru moderație („moderația în război
e o absurditate”, spune Clausewitz). Cu atât mai
puțin pentru contactul sau acordul parțial cu
inamicul. La Clausewitz nu există decât război ca
„joc de sumă nulă”, așa cum subliniază, în intro-
ducerea sa la Clausewitz. On war, Anatol Rapoport,
un specialist al modelelor matematice. Arma
nucleară a pus în fața omenirii un joc de tip nou:
jocul de sumă nenulă. Acesta dezvăluie două situații
noi cu rezultate posibile: ambii suferă distrugere
totală (și probabil întreaga civilizație umană), sau
ambii câștigă supraviețuirea. Jocul de sumă nenulă
avertizează că dacă jucătorii continuă adeziunea
înveterată la regulile jocului de sumă nulă (unul
câștigă, altul pierde miza), ei riscă să fie aruncați
în situația pierderii (maximale, în cazul nuclear) în
comun. Această cutremurătoare situație, ignorată
total de Clausewitz, este cea care a zguduit pe
politicieni. Știm azi cu câtă emoție studiau ei efec-
tele dezvăluite de cercetări științifice asupra arme-
lor nucleare, folosite în cazul unei încleștări totale
și cu tot arsenalul existent. Orice politician care
ține discursul permanent al servirii intereselor
populației e nevoit să șovăie când e vorba să decidă
anihilarea totală a acestei populații. Aceste lecturi
aveau loc în ambele tabere, dar nu există indicii ca
lucrarea lui Clausewitz să fi fost consultată.
Clausewitz s-a ocupat de statutul teoretic ab-
stract al războiului cercetat de el, pe care l-a numit
„războiul absolut”, un ideal care trebuie să fie
prezent în mintea militarilor, oricât de mari ar ii
abaterile și fricțiunile impuse de situația reală. Din
faptul că analiza este metodică și rațională,
pretenția de generalitate a teoriei sale, deși
inspirată de războaiele napoleoniene, s-a bucurat
de audiență. Poate că cel mai persistent a fost cazul
„războiului limitat” despre care a vorbit Clausewitz.
în timpul Războiului Rece s-a afirmat un curent
neoclausewitzian, studiat de Rapoport. Se poate
considera că este încă prezent și activ la începutul
secolului XXI, unde își va exercita influența atâta
timp cât războiul va rămâne un mijloc admis, le-
gitim și eficace al urmăririi unor scopuri politice.
Cercurile științifice și teoretice nu sunt în măsură
să influențeze cu forțe proprii politica și marile
decizii. Dacă ele se raliază unor centre de putere
influente, situația se schimbă. Acestea din urmă
au existat și au câștigat în formularea și aplicarea
politicilor. Cunoscute sub numele de „complexe
militaro-industriale”, ele au făcut obiectul multor
studii, de la Wrigt Mills (teoria elitelor) și până astăzi
și au stârnit îngrijorarea liderilor marilor puteri. în
1961, la părăsirea funcției de președinte,
Eisenhower spunea în consiliul guvernului că
„trebuie să ne păzim împotriva unei influențe
neautorizate, căutate sau nu, de către complexul
militar-industrial”. De cealaltă parte, Brejnev își
manifesta nemulțumirea față de generalii Armatei
Roșii, care nu stau la locul lor.
Neoclausewitzienii au fost pendantul teoretic al
acestor cercuri și în Războiul Rece. Dacă nu s-au
putut atinge de acordul esențial, au pledat și dez-
voltat în spiritul lui Clausewitz legitimitatea și chiar
necesitatea războaielor limitate întreprinse de su-
perputeri, pe culoarul liber al competiției strategice.
Ceea ce surprinde din primul moment este că
acordul nescris introduce o nouă specie de înțele-
geri care sfidează pe juriști și istorici, obișnuiți cu
textul scris, supus apoi interpretării și dezbaterii.
Este o formă de înțelegere (agreement) care abun-
dă în Războiul Rece. înțelegerile asupra intangi-
bilității zonelor de influență, excluderii între cei mari
și aliații lor a oricărui conflict convențional ce ar
putea escalada și amenința balanța, rezervarea
dreptului exclusiv de gestiune politică în interiorul
zonelor, au efectuat aceeași eludare a actului juridic.
Mă obișnuisem să constat că și negocierile luau
de multe ori această formă fluidă care sfida ca-
noanele clasice. în tot ce fusesem implicat (discu-
țiile cu Harriman, contactele din conflictul Orien-
tului Mijlociu și altele), mă izbisem de situații
asemănătoare. Le-am numit proto-negocieri,
pentru uzul meu și apoi pentru cursurile de diplo-
mație pe care le-am ținut. De ce să nu numesc
proto-convenții, acordurile verbale, un fel de
gentlemen’s agreement (dar nu credeam că ter-
menii sunt potriviți), confidențiale, a căror existență
nu apare decât în efectele discernabile în dinamica
vieții internaționale?
------------■ Revista de istorie militară ■-------
Efectele celorlalte proto-convenții care decur-
geau din cea principală erau vizibile. Proto-convenția
direct deschisă observației era delimitarea și
respectarea reciprocă a două mari zone de influență,
aflate sub două scuturi nucleare. Niciuna din cele
două mari puteri nu vor interveni militar în afacerile
interne ale acestor două zone. Acordul, și acesta
nescris, prevedea că rezolvarea crizelor ce se petrec
în aceste zone revine protectorului suprem sau
instanțelor regionale, fără interferențe exterioare.
Și această înțelegere a fost respectată. Toate
înțelegerile existente, de fapt respingerea hegemoniei
celor două mari puteri au fost rezolvate, în cazuri
grave, prin intervențiile acestora sau ale aliaților lor:
URSS, în cazurile Berlin, Praga, Budapesta, iar SUA,
în cazurile Guatemala, Chile, Grenada. Aceasta nu a
însemnat că protestele și acuzațiile publice reciproce
nu au avut loc, cu patetism, inclusiv la ONU. Dar
solidaritatea cu victimele a rămas verbală, fără nicio
acțiune de sprijin practică sau tangibilă. Armatele
celor două blocuri nu s-au mișcat, statu-quo-ul a fost
asigurat, acțiunea restabilită cu tot cinismul pe care
asemenea înăbușiri sângeroase ale libertății îl
conțineau. Putem însă spune că un război propriu-zis
nu a existat în Europa în perioada Războiului Rece,
probabil cel mai lung interval de pace din istoria ei.
Ajungem la încă două etaje ale piramidei
Războiului Rece, considerate competiții dure și
necruțătoare: cursa înarmărilorși războiul ideo-
logic. Paradoxal este faptul că ele se desfășoară
pe baza unui acord nescris de a fi întreprinse și
practicate. Protonegocierile se reduc în unele
cazuri la întreprinderea unor acțiuni unilaterale,
dar complet paralele, într-un proces de mimetism
acceptat. El nu este de neglijat, pentru că îl găsim
uneori în măsurile unilaterale, dar simetrice, de
reducere a armamentelor, acolo unde negocierile
formale au dat greș.
Ca să funcționeze ca un factor descurajator,
armele atomice trebuiau să aibă credibilitate și să
reprezinte un nivel de dezvoltare cu nimic inferior
dușmanului prezumtiv. Ele nu au fost interzise
niciodată. Erau citate ca amenințări iminente în
crizele mari, în ochii unei omeniri înlemnite de
groază. Amenințările de recurgere la arma nucle-
ară (lista nu e neglijabilă) se adresau mai puțin
celeilalte părți și mai mult partidei susținute
(internă sau externă), iar pentru demontarea
gravității situației, intervenea imperativul căutării
de soluții, la care în ultimă instanță se ajungea în
fiecare caz. Zonele de influență și aliații trebuiau
convinși că scutul nuclear există și funcționează.
Competiția era nemiloasă. Exploziile în atmosferă
contaminau planeta cu radiații, șarja nucleară
----«Revista de istorie militară ■-------------
devenea din ce în ce mai distrugătoare, de mii de ori
mai puternică decât bomba de la Hiroshima. Când
„balanța terorii” s-a stabilizat în sensul principiului
„neatingerii nivelului necesar de a interzice riposta
inamicului”, în deceniul neînfrânatei curse a
înarmărilor a anilor ’60, au apărut semnele de oprire
a ei: negocierile de control al armelor, mai ales
nucleare (limitarea experiențelor necesare per-
fecționării lor, plafoane pentru numărul și natura
rachetelor), paralel cu încercările de a opri proli-
ferarea armelor și de a micșora riscul accidentelor
și erorilor. Este și perioada de maximă vizibilitate a
mecanismului central al Războiului Rece: cum să fie
menținută balanța nucleară în stare de funcționare
și de ce reparații sau îngrijiri suplimentare are
nevoie? Aceste teme au scos în relief necesitatea de
acorduri (de data aceasta scrise) și au susținut tema
destinderii în Războiul Rece.
Am petrecut multe luni în forurile de dezarmare
și am asistat la treptata ei dispariție, în favoarea
unui precar control al armamentelor. Simțeam ca
și colega mea de la Geneva, suedeza Ava Myrdal,
că cele două mari superputeri se înțeleg și impun
acorduri care le convin pentru ca înțelegerile de
bază să nu sufere, pentru că voiau să vină în în-
tâmpinarea unei opinii publice din ce în ce mai
vocale, dar și pentru simplul motiv de a goli stocuri
supranumerare de arme ce se învecheau. Omeni-
rea a plătit scump această cursă a înarmărilor. Cu
fondurile exorbitante înghițite de înarmare, în patru
decenii, regiuni întregi unde viața medie a omului
era jumătate din cifra din țările avansate, ar fi cu-
noscut intrarea în civilizația contemporană cu toate
beneficiile de care este ea capabilă.
După Războiul Rece, cursa înarmărilor a continuat,
proliferarea armelor nucleare s-a produs, armele de
distrugere masivă sunt accesibile mișcărilor teroriste
și regimurilor iresponsabile, reluând astfel dosarele
nerezolvate ale Războiului Rece.
în ceea ce privește ideologia, aceasta nu putea
fi părăsită de niciuna din tabere. Prin ea și prin
propaganda care i se alătura, se dădea lupta pentru
mințile oamenilor, pe care se bazau programele
politice și câștigarea adeziunilor opiniei publice.
Sovieticii au pierdut această bătălie din două mo-
tive relevate de Gaddis: nu au avut niciodată posibi-
litatea de a onora bunăstarea promisă societăților
din sfera lor (dimpotrivă, distanța față de oponent
creștea neîncetat) și în al doilea rând, apelul la
libertățile fundamentale invocat de acesta, aveau
un ecou larg în public, așa cum s-a dovedit după
Helsinki, 1975. Ele erau legate. Sufocarea libertății
de gândire și de inițiativă erau factori decisivi pentru
a provoca pierderea oricărui avans sau capacitate
-----------------------------------------nn—
de competitivitate economică. îngustul câmp în care
eforturile sovietice dădeau roade (tehnologii militare
sau spațiale) și concentrarea excesivă pe acest sec-
tor fără urmări în bunăstarea populației au condus
direct la implozia sistemului sovietic, care a pus capăt
Războiului Rece. Așa cum unii analiști relevă, nu
„războiul stelelor” al lui Reagan a determinat
pierderea cursei de către oponenți, ci incapacitatea
lor de a converti în avantaje economice expansiunea
fără precedent a științei și tehnologiei contem-
porane. Să nu uităm că revoluția tehnologiilor de
informare și comunicare (ICT) a apărut în paran-
teza istorică a Războiului Rece. Ideologia a fost cea
care i-a înșelat pe Stalin și pe urmașii săi: credința
că societatea capitalistă a intrat în acea fază de
descompunere pe care o anunța teoria marxist-
leninistă. Aceasta explică și agresivitatea lor redusă
față de Occident (lăsați istoria să-și îndeplinească
sarcinile, un fel de mega laissez-faire socialist) și
propunerea coexistenței pașnice ca interval de
așteptare. Ambele părți nu luptau în războiul ideo-
logic pentru a convinge pe adversar: ele se adresau
auditoriului propriu pentru a-1 încuraja și auditoriului
larg pe care voiau să-l câștige.
Spre deosebire de proto-convenții, cu efecte vizi
bile, dar fără documente, explicitări sau publicitate,
dezacordurile erau larg deschise percepției uni-
versale. De altfel, ele afectau populațiile în cel mai
mare grad. Lor li se datorează senzația reală de
oprimare, constrângere și presiune, în care trăia
marea majoritate a omenirii, în cursul Războiului
Rece. Lor li se datorează angoasa, mergând până la
panică, sentimentul de insecuritate, risc și nepre-
dictibilitate a viitorului, asociate acestei epoci.
Războiul ideologic a fost într-adevăr o confrun-
tare între doctrine, ambele internaționaliste, cu
aspirație universală, și ambele raționaliste. Nici
Clausewitz nu lăsa loc pentru fanatism. Era un
schimb vehement de argumente, care permitea să
se desemneze clar dușmanul, să se ceară unitatea,
fidelitatea și disciplina rândurilor, și să se pedep-
sească exemplar cei care le încălcau.
Războiul propagandistic a fost și el invadator.
Progresul tehnic oferit, media, în special tele-
viziunea și radioul, mai târziu rețeaua informatică
care desființa distanțele, a furnizat însă odată cu
circulația informației faptice, un instrument fără
precedent de influențare a opiniei. Manipularea
omului și bombardarea lui cu stereotipuri, slogane
și mituri au fost un atentat la libertatea și capa-
citatea de gândire independentă a oamenilor.
Războiul ideologic și cel propagandistic au fost
legate între ele și rămân una din cele mai triste
moșteniri ale Războiului Rece, predate epocii
—m------------------------------------------------
următoare, care a pus imaginea lucrurilor în fața
oamenilor ca o oglindă magică ce distorsionează
realitatea și micșorează capacitatea lor de a-i
rezolva problemele presante.
A fost Războiul Rece un Război global?
Aproape toți comentatorii consultați cred că
globalizarea i se aplică. Cel mai clar susținător al
acestei poziții este Andre Fontaine, pentru faptul
că Războiul Rece a avut ecouri și a implicat soarta
unor țări de pe toate continentele. Adjectivul ține
aici loc de „mondial” (nu a fost un război mondial,
evident) sau de „universal” (n-a angajat pe toți fără
excepție). Observăm că din geografia confrun-
tărilor sale directe lipsesc regiuni mari din aproape
toate continentele, după cum lipsesc și teritoriile
marilor puteri și ale alianțelor militare. Confrun-
tările limitate care s-au desfășurat în interiorul
celor două zone sunt un capitol aparte. Ce a stat
sub scutul nuclear al uneia sau al alteia, nu a fost
implicat în conflicte armate. Războaiele anticolo-
nialiste pentru câștigarea sau apărarea indepen-
denței au avut loc, dar multe s-ar fi desfășurat cu
alte resorturi postbelice și în alte condițiuni.
Ce fel de alte războaie s-au purtat în această
perioadă, legate totuși de Războiul Rece, ca urmare
tot a unei convenții tacite a marilor puteri? Sunt
conflictele transformate de intervenția neoficială
a marilor puteri în prilejuri de a-și câștiga noi aliați,
noi adepți ai propriilor ideologii, noi state clientelare,
ceea ce le-a adus critici de neocolonialism prost
deghizat. Numărul ridicat de astfel de conflicte,
amploarea și durata lor, reprezintă tragedia cea mare
a Războiului Rece. Numărul de victime, distrugerile,
ororile comise sunt greu de evaluat; și aici cartea lui
Westad este elocventă. Subtitlul ei: „Războiul rece
global” este justificat nu literal, ci pentru că
semnalează dureroasa constatare că Războiul Rece
s-a purtat efectiv, prin interpuși și strategii dubioase,
pe spinarea unor popoare sărace, slabe și defavo-
rizate. în fapt, pentru a face loc păcii între cele două
mari zone ce se aflau sub scutul lor nuclear și în
interiorul lor, marile puteri „exportau” războiul în
vastele întinderi ale lumii terțe.
Globalismul nu a câștigat teren decât după
completa acoperire a Terrei de rețelele de comuni-
care și informare, care au dat aripi activităților
financiare și economice, ca și unui parteneriat
posibil între agenții individuali sau colectivi, trecând
peste orice graniță sau distanță geografică. Este
intrarea omenirii într-o fază nouă, care schimbă
complet structurile și activitățile societăților,
înlocuind instituția ierarhică cu rețeaua orizontală,
lidership-ul cu centrele de excelență și mai ales,
------------ ■ Revista de istorie militară ■------
antrenând alți actori decât statele, în activități
globale. Sistemul internațional care a dăinuit vreo
patru secole este bazat exclusiv pe state. Semnul
distinctiv al globalității este prezența actorilor
neguvernamentali. ONU rămâne o instituție
internațională, ilustrând vechiul sistem, dar
manifestă în câteva domenii. Astfel, vocația ei
globalistă este capitolul nou al problemelor glo-
bale, care prin definiție ies din competența și
puterea de rezolvare a oricărui stat (hrană, energie,
apă, combaterea bolilor, știință, educație, habitat,
ecologie), capitol deschis de ONU în anii ’70.
Poate fi privită configurația din epoca Răz-
boiului Rece drept bilaterală? După principalii doi
protagoniști, după cele două alianțe militare sau
după deținerea (aproape exclusivă) a armelor
nucleare dobândim o primă imagine de bipolaritate
care s-a fixat în literatura politică. Dar sistemul
era departe de a fi bicolor. Era un adevărat mozaic
plin de nuanțe sau chiar culori țipătoare. în perioada
Războiului Rece s-a format solidaritatea țărilor
neutre la Bandung, care s-a dezvoltat în mișcarea
nealiniaților, grup care, de la 75 de state în faza
inițială, a depășit repede pragul de 100 state membre.
Asociindu-se, statele noi ale lumii a treia
câștigau nu doar o apărare destul de fragilă în fața
încercărilor celor două mari puteri de a și le
apropia, dar și o creștere a prețului unei eventuale
cooperări cu acestea. Nu se poate spune că interesul
celor două sisteme și al celor două superputeri de a
influența politica statelor din lumea terță era atât
de arzător pe cât era și „mesianismul” amândurora,
semnalat de Andre Fontaine, vocația lor istorică
fiind aceea de a propaga peste tot în lume fie capita-
lismul, fie comunismul. în cadrul piramidei noastre
de reprezentare a straturilor de acord și dezacord,
principal/secundar, cred că decisivă pentru compe-
tiția Est/Vest de a câștiga Sudul a fost nu fervoarea
ideologică, nici interesul economic, ci teama că
oponentul reușește să-l ralieze de partea lui. Aceas-
tă teamă era alimentată și de doctrina zăgăzuirii
comunismului (în SUA) și de complexul de încer-
cuire (existent în URSS). Era suficient să asiști la o
conferință consacrată dezvoltării, ca să înțelegi
poziția celor două puteri față de noua ordine
economică mondială. SUA și URSS împărtășeau
aceeași îndoială asupra unei căi neutre sau egal
distanțate de sistemul pe care îl reprezentau. Pentru
ambele, soluția nu era oferită decât de sistemul
„pieții libere” sau „calea socialistă” și antiimpe-
rialistă. SUA aveau de ce să se teamă: noile state
erau atrase de ideea unei economii dirijate, capabile,
sub o autoritate centralizată, să susțină politici ac-
tive de dezvoltare. Mai aveau de înfruntat concep-
----■ Revista de istorie militară ■--------------
tele și limbajul „tiers-mondist” al elitelor, derivate
din doctrine ce circulau în Occident (teoria depen-
denței) și înclinate spre revendicări extreme. în
discursul sovietic era întreținută teza: ei v-au ex-
ploatat (colonialismul), ei ar trebui să vă despăgu-
bească; sau teza neocolonialismului ascuns în
poziția Occidentului. Astfel, tema dezvoltării a deve-
nit susceptibilă de influența luptei ideologice din
Războiul Rece.
Opiniile ce mi le formasem nu țineau doar de
retorica conferințelor. Realitatea îmi dezvăluia,
prin experiențe personale, unde unii și alții greșeau.
Nu se înțelegea starea absolut dramatică a situației
acestor țări. Ajutorul care li se acorda era inadecvat
nu doar cantitativ, dar și prost direcționat din cauza
ignorării stării de fapt. Nu era vorba de „țări în
curs de dezvoltare”; termenul a înlocuit „subdezvol-
tarea” predominantă. într-o țară am aflat că guver-
nul s-a întrunit pentru a dezbate problemele urgen-
te. Care era subiectul? Se analiza dacă există sufi-
cient ulei și făină pe piață în acel moment! în Sudan
am văzut o fabrică de pastă de tomate, construită
de o țară membră a lagărului estic, într-o regiune
în care tomatele nu se cultivau. Tot în Sudan, în
sudul ce sărbătorea pacea realizată de Nimeiri, am
asistat la inaugurarea oficială (cu prezența unui
ministru), a latrinei centrale a orașului, ca prim
gest al grijii justificate a noii autorități locale pentru
igiena publică. în reuniuni și dezbateri, mă gândeam
cât de departe erau toate acestea de ciocnirea
„filosofică” și retorică de principii și de dezbaterile
marilor aeropage.
Tragedia nu s-a consumat la nivelul economiei.
Aceasta a fost scoasă de pe agendă, în locurile în
care competiția sovieto-americană s-a manifestat
în sprijin militar acordat unor părți opuse, angajate
în război civil și care mizau pe una sau alta din
sursele din exterior. Pe aceste ferestre deschise a
intrat Războiul Rece, pecetluind soarta de înapoiere
cronică, fără scăpare, a acestor țări. Iarăși revin la
acuitatea analizei întreprinse de Westad.
Parcurgerea tabloului lumii a treia, în afara
concurenței și intervenției celor două blocuri, cu
formula lor de antagonism bipolar relevă totuși o
imensă sferă terță, care, fără să se transforme
într-un nou pol similar, atestă caracterul pluralist
al sistemului internațional, vizibil anual pe scena
Adunării Generale a ONU. Neangajații aveau
subgrupări continentale, iar diviziunile din cadrul
conferințelor UNCTAD nu erau două, ci patru.
Dar nu doar existența lumii a treia sau ONU
dezmințeau caracterul bilateral ce se atribuie Răz-
boiului Rece. Ceea ce a constituit un factor per-
manent ascendent a fost eroziunea interioară a
---------------------------------------DU—
unității celor două blocuri. Ele încetează să fie două
blocuri prin disensiunile lor interioare. Pentru blocul
occidental, sfidarea s-a numit Franța lui de Gaulle,
iar pentru cel estic, China lui Mao. Aceste voci sepa-
rate au reprezentat contestarea fățișă a hegemonis-
mului SUA și URSS în țările ce le erau aliate.
în ce privește Franța, breșa creată de ea în
alianța atlantică s-a lărgit prin contestarea rolului
american în conducerea NATO, prin constituirea
unei forțe naționale nucleare, prin contracararea
influențelor economice și politice ale SUA în sfera
sa proprie de patronaj în țările africane, dar mai
ales prin politica ei activă în constituirea unei Eu-
rope, emancipată și ea, față de aceleași posibile
influențe. în aceiași ani ’60, integrarea Europei în
organisme judicios elaborate se făcea cu un ton
subiacent de autonomie în raport cu hegemonia
americană, cu toate că pe planul securității a rămas,
în tot cursul Războiului Rece, tributară acesteia.
Prin poziția sa, România era în măsură să înțeleagă
apelul noului curent și să-l folosească în sprijinul
propriei politici de slăbire a constrângerilor ce
decurgeau din poziția ei ca membră a blocului
răsăritean. Pe lângă alte direcții, domeniul în care
această autonomie crescândă se manifesta cu
predilecție era cel al relațiilor economice și comer-
ciale, urmat de sfera diplomatică care susținea
relații bilaterale intense, și afirma unele inițiative
internaționale, cum a fost rezoluția europeană la
ONU în 1965.
Conflictul sovieto-chinez avea o și mai mare
amploare decât disidența franceză din sfera euro-
atlantică. China a vizat și contestat rolul conducător
pe care URSS îl exercita în mișcarea comunistă
internațională. Iritarea sovietică a fost maximă. în
afara deteriorării relațiilor sovieto-chineze în toate
domeniile, chinezii deschiseseră un dosar de
contencios teritorial, care a dus relațiile în pragul
unui conflict armat. România a făcut poate cel mai
curaj os ges t în acest conflict, refuzând să semneze
sau să adere la orice condamnare pe planul politicii
de partid a Chinei și situându-se într-o delicată
poziție de neutralitate sau neangajare. Când taurii
se încaieră, păsărelele nu mai stau între coarnele
lor, se spunea atunci. Frecventarea egal-împărțită
a celor două puteri, pentru a le explica poziția lor
proprie, a permis românilor să observe cât de mult
era influențată politica externă a URSS de
conflictul cu China. Acuzată că își încalcă obligațiile
care îi reveneau prin poziția sa, de a ocroti statele
victime ale agresiunii imperialiste și că nu folosește
imensa capacitate militară de care dispune pentru
a le sprijini, conducerea sovietică îngroșa tonul
antioccidental în dezbaterile internaționale și făcea
—m-------------------------------------------------
gesturi periculoase pentru a-și păstra titlul. Aceste
străduințe de glorie vană slăbeau în schimb
capacitatea lor de a realiza pași în materie de
destindere, dezarmare și coexistență pașnică în
negocierile cu SUA. Brejnev trăia intens această
dilematică dramă. Avea nevoie să recurgă la
demonstrația faptului că nu i-a slăbit vigoarea, și
actele sale, precum invadarea Cehoslovaciei,
oglindesc această stare de spirit.
Intrarea Chinei ca un pion de sine stătător în
Războiul Rece, atacând simultan două imperia-
lisme, arată cât de impropriu devenise conceptul
bilateralistîn descrierea sistemului internațional.
în ciuda faptului că Războiul Rece apare ca o
epocă de controverse și conflicte aspre, acestea
lasă loc totuși apariției unei colaborări pentru
acorduri imperfecte sau a unor negocieri intermi-
tente și atestă prezența colaborării, introdusă de
logica jocului de sumă nenulă.
Unde plasăm însă marile crize atât de pericu-
loase, care au zguduit omenirea? Lăsăm pentru
moment la o parte, cu inima strânsă, revoltele,
luptele și aspirațiile înăbușite din interiorul fiecărei
zone, cu tot obolul de jertfe umane. Existau populații
pe care Războiul Rece le condamna la crize și
drame permanente, constând în suprimarea liber-
tăților, în absența bunăstării și în menținerea de
durată a unor regimuri dictatoriale și opresive,
mergând până la comiterea de crime politice. Ne
concentrăm la cele două crize care au zguduit
lumea, criza rachetelor în 1962 și, concomitent,
criza Berlinului.
Crizele vizate au puncte comune. Ele sunt
confruntări directe între SUA și URSS, reprezen-
tând sfidătoare și complicate situații și ciocniri de
poziții opuse. Ambele erau localizate la frontierele
imprecis trasate ale celor două mari zone hege-
monice. în inima Europei, la Berlin, un oraș divizat
din cuprinsul unei țări a blocului sovietic, adăpostea
o enclavă cu administrație aliată, urmare a celui de- al
Doilea Război Mondial. La mare distanță, în Caraibe,
un nou membru al lumii socialiste, Cuba, cerea ajutor
eficient împotriva unui iminent atac din partea SUA.
Aceasta privea însă la întreaga arie mai la sud de ea,
până la Țara de Foc, ca la un domeniu păzit de orice
interferență externă (doctrina Monroe). Iar rache-
tele la granița ei aduceau schimbări drastice în
balanța nucleară ce se stabilise.
Să nu uităm însă că ambele situații cădeau sub
incidența a două acorduri nescrise în vigoare, apli-
cate timp de un deceniu cu strictețe: nu recurgem
la arme nucleare și nu purtăm, de teama escaladării,
nici conflicte armate între noi și nici între alianțele
noastre. Amenințările cu recurgerea la arma
------------■ Revista de istorie militară ■---------
nucleară, de ambele părți, nu schimbau datele
problemei, întrucât amenințările și limbajul ofen-
sant erau permise în lista de înțelegeri tacite care
atârna de acordurile principale. Aflându-mă în
centrul taifunului, în Consiliul de Securitate, perce-
peam ambele crize ca mișcări tactice neinspirate
izvorâte din resentimentele grave ale unei părți și
din nefolosirea preventivă a comunicării și nego-
cierii, de cealaltă parte. Mișcările fiecăreia erau
lipsite de orice transparență și previzibilitate.
în logica profundă a regulilor nescrise ale Răz-
boiului Rece, această Pax atomica, ambele situații
trebuiau necesarmente să fie rezolvate, așa cum
doi vecini ce se ceartă pentru amplasarea gardului
lor, după ce se înflăcărează, își dau seama că litigiul
lor poate duce la o bătălie serioasă și la incendierea
ambelor case. Așa s-a întâmplat și cu crizele Cuba
și Berlin. Nu credeam că cei doi protagoniști vor să
se abată de la regula care se transmisese cu sfin-
țenie de la președinte la președinte, de la un lider
comunist la altul. Odată cu escaladarea crizelor,
temerile i-au cuprins și pe ei, dar au fost concen-
trate pe primejdia față de declanșarea războiului
nedorit prin accident sau eroare. Când citim azi
înregistrările Comitetului de criză al lui Kennedy,
putem vedea că în vacarmul de opinii și propuneri,
el avea ochii pe controlul riguros al situației ce nu
trebuie să degenereze sau să escaladeze. Emoția
produsă, panica reală, riscurile imense au trans-
format aceste crize în experiențe de învățare de o
mare valoare pentru desfășurarea ulterioară a
Războiului Rece. Conflictul nuclear e inadmisibil,
norma interzicerii lui e valabilă, dar mai ales se
impusese constatarea că acest acord cere eforturi
considerabile (diplomație, negocieri, reglementări)
pentru a fi respectat.
Cu totul altfel decât aceste crize dezamorsate
implicând direct pe actorii principali, s-au desfășurat
crizele în „aria liberă” a competiției pe teritoriul țări-
lor din lumea a treia. Acestea au fost războaie
sângeroase după definiția clasică a războiului, cu
pierderi imense de vieți omenești și distrugeri care
agravau condiția subdezvoltării și mizeriei a celor
prinși în ele. Aceste situații nu ajungeau pe agenda
Națiunilor Unite, nu erau considerate drept războaie,
ci erau tratate ca simple acțiuni de susținere a unei
cauze drepte (independență, respingerea interfe-
rențelor străine, libertate).
De ce aparțin Războiului Rece? Pentru că atitu-
dinea fiecăreia din superputeri era dictată în primul
rând de ideea obsesivă a respingerii extensiunii
celeilalte. E suficient să cităm cazul războiului
etiopiano-somalez. Inițial, SUA sprijineau Etiopia
împotriva unui presupus client al Moscovei,
----■ Revista de istorie militară ■-----------------
Mohamed Siad Barre, ce conducea Somalia și care
le găzduia o bază militară într-un port. Când sovieticii
au început să-l alimenteze cu arme pe Mengistu, al
cărui spirit antiimperialist era găsit atractiv, SUA au
îndreptat ajutoarele spre Somalia. Problema
conflictului în sine nu era luată în considerare, nici
judecată într-un for obiectiv și neutru.
Aceeași idee de a stăvili influența celuilalt a
dominat intrarea SUA în războiul din Vietnam
(invocând teoria dominourilor, care presupunea că,
dacă admiți avansul dușmanului, urmează inevitabil
pierderea altor poziții), „paralela” sa constând în
invadarea sovietică a Afganistanului. Simetria celor
două intervenții e evidentă prin magnitudinea forțe-
lor angajate, prin lungimea angajării în timp și prin
rezultatul lor dezastruos. N-a luat prea mult timp
ca istoria și opinia publică să le catalogheze în
categoria „marilor erori”.
Ceea ce izbește retrospectiv este incapacitatea
de a învăța din erorile proprii sau ale celuilalt. URSS
nu învață nimic din lunga, zadarnica și păguboasa
susținere a regimului din Yemenul de Sud, alegân-
du-se cu satisfacția că el poartă numele de republică
democratică populară, ca și țările din Est. Ea repetă
experiența ajutând un regim presupus revoluționar
în Etiopia, într-un lung și costisitor interval, încheiat
cu un eșec patetic.
Alegerea partenerilor era contraproductivă,
aceste țări nefiind decât vitrinele mizeriei perpetue.
SUA, departe de a-și câștiga prieteni în Africa, îi
aliena prin asocierea în războiul angolez cu Africa
de Sud, ultimul bastion al colonialismului pe conti-
nent, și permițând astfel cubanezilor să câștige lauri.
Erorile se produceau din pricina unor politici
circumstanțiale în căutare de momente „propice”,
în lipsa unei politici pe termen lung, bazate pe anali-
ze profunde, capabile să identifice și efectele nega-
tive. în acest fel, SUA marcau un succes al ajuto-
rului lor dat rezistenței anti-sovietice în Afganistan,
neglijând uriașele pierderi prin înarmarea talibani-
lor, instalarea și generalizarea Jihadului.
într-adevăr, cel mai catastrofal capitol din Răz-
boiul Rece îl constituie seria de intervenții unila-
terale ale super puterilor, directe sau prin interpuși
(ca expediția cubaneză în Angola) în țările lumii a
treia. Războaie care au luat zeci de milioane de
victime n-au fost trecute în această categorie, care
implica răspunderile ONU, ci ca forme de asistență
militară pentru o facțiune sau alta. Această listă,
începând cu Vietnamul și Afganistanul și terminând
cu Etiopia și Somalia, este o înșiruire de eșecuri și
o ilustrare perfectă a erorilor, mai rele decât
crimele, după Talleyrand. Costul lor politic și social
a fost superior celui financiar. Retragerea din
------------------------------------------m—
Afganistan prefațează sfârșitul Uniunii Sovietice.
Vietnamul dă naștere unei noi generații în Occident
care contestă valorile establishment-ului. Toate
intervențiile ajung la destinații complet diferite decât
cele intenționate, conform unei vechi precept: „se
știe cum începe un război, dar nu se știe cum
sfârșește”. Concentrându-și resursele și judecata pe
aceste cazuri, autorii au devenit incapabili să rezolve
dosarele altor conflicte, care au devenit cronice și
intratabile până în zilele noastre. Moștenirea este
dureroasă: toate aceste aventuri au lăsat pe harta
lumii focare nestinse până azi sau răni profunde în
mentalitatea oamenilor, agravând fisura omenirii
care desparte bogății și privilegiații, pe de o parte, de
cei săraci și năpăstuiți, pe de alta. Westad are profundă
dreptate consacrând cartea sa problematicii lumii a
treia. „Dacă este o singură mare lecție a Războiului
Rece - scrie el - este că intervenția unilaterală nu
lucrează în avantajul nimănui, în timp ce frontierele
deschise, interacțiunea culturală și schimburile
economice sunt în beneficiul tuturor”.
Implicarea celor două mari puteri nu se făcea
doar sub presiunea circumstanțelor, dar și cu
ignorarea totală a realității din locurile alese. Nu
există un teren mai nepropice oricărui fel de sprijin
militar sau economic decât acela al lumii tribale.
Tribalismul este un stadiu precursor formării de
societăți stabile, caracterizat în parte de noma-
dism. Este atât de primitiv încât premerge, într-o
fază culegător-vânător-păstor, chiar societatea
agrară. în Etiopia am avut senzația că bărbații nu
fac decât să mute de la o pășune la alta turme de
vaci, ale căror dimensiune (o duzină sau mai multe)
le prescria statutul față de ceilalți. în aceste pre-
societăți, cetățenia și chiar noțiunea de stat nu
sunt decât simboluri abstracte, suprapuse unei
realități unde nu există decât apartenența la grup,
etnie sau clan, religios sau legat de loc geografic.
M-am întrebat în vizitele mele cum să faci agricul-
tură productivă la nomazi, cum să extinzi drepturile
omului, scrise pentru cetățeni, unora care nu trăiesc
cu această identitate, cum să asiguri justiția în locuri
în care funcționeză legea talionului și a uciderii
femeilor cu pietre, cum să faci economie avansată
când populația nu știe carte? Singurul lucru ușor
accesibil să fie un Kalașnikov, o grenadă sau chiar
o rachetă antitanc sau avion, ce se reazămă de
umăr? însă o armată propriu-zisă intră pe acest
teren tribal ca tancurile în mlaștină. Se blochează,
nu-și vede dușmanul, e confruntată cu gherile sau
indivizi fanatici, nu are nici ținte umane, nici
obiective industriale, puține orașe de distrus. Intra-
rea în era terorismului, a războiului asimetric și a
gherilelor s-a făcut în timpul Războiului Rece. într-un
—rn----------------------------------------------
fel, istoria lui Cristofor Columb care pleca spre o
destinație ajungând în alta, atât de aplicabilă în
cazul lui Gorbaciov, se repeta în acțiunile marilor
puteri, cu deosebire că fiecare succes imediat
deschidea poarta unui dezastru viitor.
Era deschisă oricărui diplomat în timpul Răz-
boiului Rece posibilitatea de a observa procesele
care se desfășurau în cadrul tuturor proto-conven-
țiilor ce fixau gradul de cooperare sau de rivalitate
care intra în componența oricărui domeniu posibil
de interacțiune.
Primul se referă la lichidarea colonialis-
mului clasic și, mai clar, a fostelor imperii colo-
niale. în războaiele pentru independență, țările din
lumea a treia s-au bucurat de numeroase ori de
sprijin din partea SUA și a URSS simultan. Iar în
lichidarea imperiilor coloniale erau ambele inte-
resate. Războiul Rece reprezintă curățirea tere-
nului în proporții uriașe: după sfârșitul imperiilor
coloniale britanic și francez, au urmat cele spaniol,
portughez, olandez și belgian. Desigur, după fiecare
declarație de independență urma dilema noului stat
de a accepta ajutorul oferit: din partea unuia din
ofertanți sau al ambilor simultan? A unuia cu pre-
dilecție sau și a celuilalt în subsidiar? în cazul
Sudanului, Nimeiri proceda cu pr udență. Pentru a
evita formarea unui partid comunist fidel Moscovei,
generalul Nimeiri trimitea la spânzurătoare pe șeful
acestuia, dar accepta apoi relații economice
dezvoltate cu blocul socialist. în alte situații,
neutralitatea prevala.
Al doilea caz de înțelegere nescrisă s-a mani-
festat în atitudinea față de țările învinse în cel de-
al Doilea Război Mondial. Pentr u a le smulge orice
tentații de a stabili legături cu Moscova, SUA au
susținut vaste programe de reabilitare. Germania
de Vest și Japonia au reușit nu numai să-și vindece
rănile războiului, dar să și devină mari puteri eco-
nomice. în postura aceasta, după 40 de ani (pasul
semnificativ al istoriei după japonezi), le-a găsit
sfârșitul Războiului Rece. Europa Occidentală, cu
impulsul Planului Marshall, a devenit o arie a rapidei
dezvoltări tehnice și economice, construind o uni-
tate bine structurată și considerabil lărgită la
sfârșitul Războiului Rece. Este însă de menționat
că, în paralel, URSS nu a putut oferi o asistență
asemănătoare țărilor din cadrul zonei de influență.
Era vizibilă în dezbaterile internaționale tripla
frustrare de care suferea din lipsa mijloacelor, deși
Hrușciov promisese că „va îngropa sistemul capita-
list” (1959). Cea mai veche și persistentă frustrare
provenea din primele momente ale Războiului Rece,
când s-a considerat îndepărtată atât de la împărțirea
------------■ Revista de istorie militară ■------
prăzii și a distribuției reparațiilor de război, cât și de
calitatea de principal și unic partener în gestionarea
lumii postbelice. Pe măsură ce t abăra adversă făcea
pași mari în direcția bunăstării, URSS constata că,
în ciuda indicilor mari de creștere economică, pierde
cursa competiției.
Competiția tehnico-științifică a avut doar
câteva puncte de încordare, în privința tehnolo-
giilor esențiale pentru modernizarea armamen-
tului. Cursa a fost spectaculoasă în domeniul spațial.
Sputnihil sovietic din 1957 a fost un șoc pentru
SUA, din care și-au revenit abia în 1969, prin
coborârea astronauților pe Lună. Apoi competiția
s-a stins parțial și s-a transformat în colaborare
pentru lansarea actualei stații cosmice mixte. A
mai rămas în litigiu problema construirii de sisteme
antirachetă, care anulează importanta înțelegere
sovieto-americană de a renunța, pentru o mai bună
funcționare a acordului lor major de a nu folosi
arma nucleară, la asemenea sisteme defensive.
Este de notat că știința, în esența ei universală,
n-a ascultat de legile niciunei diviziuni între
sisteme, după cum nu recunoscuse nici granițele
țărilor proprii, secole de-a rândul. Cooperarea între
cercetători n-a încetat niciodată. Congresele
internaționale s-au ținut, contactele se stabileau și
se mențineau, în ciuda oricărui control sau suspi-
ciune guvernamentală. în timpul Războiului Rece
se produce cea mai mare revoluție tehnico-știin-
țifică, la o distanță de două secole de prima. Evi-
dent că cercetările nucleare dezlegaseră bugetele
științei și într-un sens mai larg. Ca diplomat, mă
bucuram de șansa dată cercetătorilor de relații
internaționale de a se întâlni fără discriminări în
congrese, reuniuni și chiar echipe comune de lucru.
Cele zece trăsături identificate după criteriul
existenței sau absenței cooperării apar la suprafață
periodic. Istoricii menționează faptul că pe lângă
perioadele de ostilitate și rivalitate acută, pot fi
observate perioadele de destindere Cel puțin patru
au fost mai evidente: a) perioada de după moartea
lui Stalin (1953); b) cea care urmat crizei rachetelor
(1962); c) un interval Nixon (anii ‘70) și d) o etapă
Gorbaciov (după 1985). Acordul privind nefolosirea
armelor nucleare a impus un joc de sumă nenulă
bazat pe cooperare. Aceasta s-a manifestat în alte
domenii de care depindea coexistența nenucleară
(zone, război convențional, acorduri de prevenire)
și s-a strecurat în jos, în sectorul științific și eco-
nomic. N-a mai existat în materie de ideologie și
propagandă și apoi s-a oprit brusc la marginea lumii a
treia, considerând-o arie liberă pentru acțiuni militare,
un substitut camuflat pentru confr untarea directă.
Acolo unde a funcționat, cooperarea a produs
moșteniri valoroase pentru secolul următor. Un
exemplu este acela al Conferințelor organizate de
----■ Revista de istorie militarâH--------------
ONU pe problemele globale ale omenirii: hrană,
sănătate, mediu, habitat, știință și tehnologie pentru
dezvoltare, populație etc. în 1974, ocupându-mă la
București de organizarea Conferinței Mondiale a
Populației, mi-am dat seama cât de puțin erau
prezente tensiunile Războiului Rece. Aceeași
irelevanță apărea în celelalte teme, prin care ONU
a devenit precursoarea procesului de globalizare.
Prin structura ei statală și aplicând rigid dogma
suveranității nu era bine plasată pentru acest rol, pe
care l-a jucat totuși, urmărind interesele comune
ale umanității. Un alt exemplu este lunga și dificila
negociere a unui nou regim al mărilor și oceanelor,
care s-a terminat printr-un Tratat cu valoare
universală, realizat în timpul Războiului Rece.
Ar fi greșit să credem că această cooperare,
existentă în domeniul științei exacte, nu a putut fi
extinsă în aria științelor politice sau sociale, atât de
influențate de ideologii rivale. La Edinburg, în anii
’70, am asistat la un Congres al Asociației Inter-
naționale de Științe Politice, unde delegația sovietică,
condusă de un viitor colaborator al lui Gorbaciov,
acționa în spirit profesional, care nu genera fricțiuni
ideologice. Nu mai vorbim de vasta arie de cooperare
în materie culturală, dansuri, muzică și sporturi. Olim-
piadele au funcționat, învingând piedicile temporare
impuse de momente de înăsprire a climatului
internațional.
Iată de ce a fost posibil pentru actorii mari și
mici să trăiască un Război Rece, sub seninul unei
tensiuni între rivalitate ostilă și cooperare limitată.
O privire retrospectivă care încearcă să contri-
buie la înțelegerea Războiului Rece merită să prezinte
opinii susținute de fapte documentate, dovezi scrise,
citate relevante, așa cum procedează numeroase
cărți și studii consacrate subiectului.
în ceea ce mă privește nu am avut această
pretenție. La sfârșitul unor memorii care relatează
ceea ce am văzut nu pot trece de pragul unor impresii
deduse din experiențe trăite. Este adevărat că
frecventarea asiduă a unor foruri de reflecție cum a
fost Academia Mondială de Arte și Științe, Clubul de
la Roma sau Asociația Internațională de Științe
Politice, m-a ajutat să-mi luminez conceptual și
pentru uz propriu, experiența directă și să încerc să
descifrez situațiile cu care mă confruntam.
Ca diplomat român, cariera mea a concis cu o
porțiune de trei decenii din Războiul Rece. Am avut
privilegiul să servesc, în această perioadă, o politică
externă a României care s-a distins printr-o notă
aparte în cadrul blocului din care făcea parte, jucând
chiar un rol revelator pentru mecanismele Războiului
Rece. Cu regret constat slaba lui reflectare în litera-
tura existentă de analiză a acestei perioade. într-o
oarecare măsură, tablourile înfățișate aici sunt
--------------------------------------—m—
ilustrări ale unei politici mai largi. Este un fapt că
regimul special al relațiilor româno-americane a
început în 1963 și s-a terminat în 1984. Experiența
lor a servit la extinderea formală a principiului
adoptat în 1975 de către SUA de a avea relații indivi-
duale cu fiecare din țările blocului, după ce cu țara
noastră aceasta funcționase din 1963. Politica a con-
stat în esență în slăbirea rigorilor și restrângerilor
din cadrul relațiilor de bloc, într-un cuvânt, a auto-
rității hegemonice a URSS, prin afirmarea dreptului
recunoscut pe plan internațional la independență,
suveranitate și neinterferență în treburile interne.
Nu erau inovații, nu erau principii noi. A le urmări și
aplica nu putea, teoretic și doctrinar, supăra pe
nimeni. Politica externă românească a ținut să nu
fie catalogată drept rupere sau disidență. Se
cunoșteau prea bine riscurile rezervate acestora din
experiențele vecinilor noștri. Dar se rezerva dreptul
unei opinii proprii, a susținerii ei, a stabilirii de relații
cu toată lumea în spiritul unei coexistențe active și
dreptul de a se bucura de avantajul reciproc.
Mult mai semnificative decât voturile la ONU și
rezoluțiile inițiate acolo pot fi considerate poziția
neutră în conflictul sovieto-chinez, evitarea oricărei
structuri de bloc care ar fi implicat angajarea auto-
mată a României într-un conflict general, formu-
larea de strategii proprii de dezvoltare, menținerea
și dezvoltarea relațiilor cu Israelul, cultivarea
relațiilor cu țările arabe și rolul jucat în reconcilierea
chinezo-americană, în apropierea și apoi acordul
între Sadat și Begin, stabilirea relațiilor diplomatice
cu RFG înaintea unei decizii de grup, neparticiparea
la invadarea Cehoslovaciei, stabilirea de relații de
colaborare cu țările neangajate și în curs de dez-
voltare, conlucrarea strânsă cu acestea.
Partea română încerca ea însăși să evite
popularizarea activităților externe, considerând că
în media ar putea fi comentate într-un mod
nefavorabil continuării lor. Este adevărat că
roadele nu întârziau să apară, prin recunoașterea
meritelor în planul diplomatic, ca în cazul alegerii
ministrului de externe, Corneliu Mănescu, ca
președinte al Adunării Generale ONU în 1967.
Premierul României, I. Gh. Maurer, era un parti-
zan al discreției. Când participa la o acțiune de
moderare a unui conflict, cum a fost cel sovieto-
chinez, refuza să o considere „mediere”. Insista pe
faptul că nu lucrăm împotriva nimănui, ci pentru
interesele normale legitime, proprii. Admira pe de
Gaulle, dar nu făcea declarații răsunătoare. Prin
acțiuni puteam emula pe unii și pe alții, dar stilul
prudent ne era propriu. Iată de ce cred că expe-
riența românească, cu notele ei specifice, are un
loc aparte în tabloul general al Războiului Rece.
Experiențele istoriei, cum sunt deceniile Răz-
boiului Rece, sunt desagi purtați în spate de genera-
țiile următoare, povară grea, cum spunea Churchill.
O ușurare o aduce încercarea de a degaja lecțiile
ce le conține, de a nu repeta erorile și de a dezvolta
speranțele trezite de pașii care au promovat civili-
zația și diversitatea culturilor. Nu este o sarcină de
neglijat pentru un secol nou, pândit de riscuri și
primejdii mari.
DISSERTATION ON THE PHYSIOGNOMY OF THE COLD WAR
The Cold War was a shifting struggle for pcwer and prestige between the Communist nations and the
Western powers, mainly between the two superpowers: the United States and the Soviet Union. This
worldwide struggle, which had roots even before World War II and continued until 1989, was cver the
ideologica! differences between communism and democracy. It also opposed two incompatible economic
models: the market economy versus the centralized economy controlled by the state.
Over the years, relations between the two blocks were driven by a complex interplay of political, military
and economic factors lacking transparence or predictibility and leading to shifts between cautious cooperation
and often bitter superpower rivalry. This hostile rivalry was played out in multiple arenas: ideology, psychology,
propaganda, espionage, military coalitions, costly defense spending. a massive race for space supremacy,
nuclear arms proliferation, and many proxy wars.
Both superpowers struggled to stave off challenges to their dominance within their spheres of influence
and to reinforce their global leadership. Far from being a bilateral confrontation, the Cold War spread
worldwide. as the United States sought the “containment” of communism and forged numerous alliances to
this end. particularly in Western Europe, the Middle East, and Southeast Asia. The Domino Theory was
prosecuted by successive United States administrations during the Cold War, to justify American intervention
around the world. Precursors to the theory include the Marshall Plan.
The nuclear arms race brought the two superpowers to the brink of nuclear war. Repeated crises
threatened to escalate into world wars but never did, notably the Korean War, the Cuban Missile Crisis, and
the Vietnam War. Both sides were aware that nuclear threath is a non-zero-sum game, thus crise periods
alternated with periods when tension was reduced as both sides sought detente.
Despite its rapid and relatively bloodless end. the Cold War was fought at a tremendous cost globally
over the course of more than four decades. Some of the economic and social tensions that underpinned Cold
War competition in parts of the Third World remain acute. The collapse of the Communist system opened
the way for an unprecedented new relationship between the United States and Russia, as well as the other
new nations of the former Soviet Union.
----1 10 |-----------------------------------------------------■ Revista de istorie militară ■------
Istoria RĂZBOIULUI RECE
NOILE HAINE ALE PROPAGANDEI
ÎN TIMPUL RĂZBOIULUI RECE
colonel CĂLIN HENTEA
în condițiile Războiului Rece, promotorii demo-
crației aparținând la ceea ce se numea „Lumea
liberă” nu puteau proceda la fel cu cei pe care îi
învinseseră în război (naziștii și fasciștii) și nici
întocmai cu oponenții lor ideologici și politici (sovie-
ticii), care ridicaseră propaganda și cenzura la nivel
de politică și instituție de stat. De altfel, nici
americanii și nici britanicii nu au agreat termenul
de propagandă, ce figura în titulatura oficială a
inamicilor (naziștii, fasciștii) sau a rivalilor (sovie-
ticii). Acest termen a lipsit cu desăvârșire din
titulatura structurilor anglo-americane de propa-
gandă din timpul celui de-al Doilea Război Mondial,
fiind înlocuit cu o serie de eufemisme precum
„Executiv de luptă politică” la britanici, „Informații
strategice” sau „Informații de război ” la americani.
Spre deosebire de sovietici, atât britanicii, cât și
americanii au desființat după război structurile
militare care se ocupaseră de propagandă, atât pe
frontul de acasă, cât și asupra inamicului. Propa-
ganda asupra propriei populații nu mai era nici
posibilă și nici justificată în forma în care fusese
practicată pe timpul războiului, iar campaniile
împotriva rivalului politic sovietic, față de care nu
existau declarații de război oficiale, trebuiau
adaptate noilor condiții politice și militare. Cu toate
acestea, nevoia de propagandă - dar sub o altă
formă - era mai imperioasă ca oricând, date fiind
noile coordonate ale confruntărilor politice, ideolo-
gice și chiar militare din perioada Războiului Rece.
Cetățenii Europei Occidentale, dar și cei americani
erau deopotrivă sătui de război și propagandă, dar
trebuiau conștientizați și mobilizați asupra noului
tip de amenințare ce se profila din partea sovietică,
ce le fusese până ieri aliat.
Specificitățile propagandei anglo-americane în
cel de-al Doilea Război Mondial au prefigurat ten-
dințele ce se vor concretiza în deceniile Războiului
----■ Revista de istorie militară ■----------------
Rece și ulterior. Pe de o parte, propaganda a fost
repudiată atât politic, cât și tehnic, în lumea occi-
dentală prin afirmarea unor specialități distincte
din amalgamul de acțiuni de influențare, funcție
de audiența-țintă avută în vedere și metodele
folosite (rezultând astfel războiul psihologic și
relațiile publice). Pe de altă parte, a devenit evidentă
nevoia de coordonare a acțiunilor de comunicare
publică și influențare fie cu desfășurarea opera-
țiunilor militare sau cu mersul acțiunilor politico-
diplomatice, idee ce va fi mult mai târziu materia-
lizată de americani prin conceptul de operații
informaționale. Nici campaniile de influențare a
inamicului pe timpul conflictelor armate nu mai
puteau fi la fel cu propaganda pe timp de pace:
obiectivele politice deveniseră predominante,
audiențele-țintă au îmbrăcat haine civile, iar
tehnicile de influențare trebuiau să țină seama de
aceste noi condiții, în timp ce vehiculele sau
vectorii de diseminare a mesajelor își modificau
caracteristicile și își amplificau capacitățile tehno-
logice în ritm exponențial, permițând din ce în ce
mai ușor penetrarea frontierelor. Dacă tipăriturile
de orice fel fuseseră principalul mediu de propa-
gandă pe timpul Primului Război Mondial, radioul
și într-o mai mică măsură cinematograful pe durata
celui de-al Doilea, pe durata Războiului Rece radioul
și apoi televiziunea, secondate de presa scrisă în
tiraje de masă, au constituit vectorii preferați ai
propagandei.
în timp ce propaganda generată de statele
comuniste și în primul rând de Uniunea Sovietică
poate fi ușor caracterizată din punct de vedere
instituțional, demersul propagandistic al democra-
țiilor occidentale nu poate fi circumscris rigorilor
unei planificări instituționale, ci unor linii politice
directoare inițiate la nivelul cel mai înalt al statului,
în speță Statele Unite, cărora i s-au aliniat mass-
■ Propagandă prin știință: N. Hrușciov intre cosmonauții G. Titov (stânga),
și I. Gagarin, ofițeri comuniști, eroi ai Uniunii Sovietice
media și implicit opinia publică din așa-numita „lume
liberă”. Chiar dacă Statele Unite au creat instituții
sponsorizate și controlate guvernamental pentru
difuzarea pozițiilor oficiale ale statului în materie
de politică externă, inițierea și formularea liniilor
directoare ale campaniilor de propagandă ameri-
cane au plecat chiar de la președintele american.
Similar, dar urmând în mare liniile americane, s-a
întâmplat și în celelalte state occidentale, desigur
în funcție de specificul obiectivelor naționale res-
pective, cum spre exemplu a fost cazul Marii Britanii
și cel al Franței în criza Suezului din octombrie-
noiembrie 1956, când interesele celor două puteri
nu au coincis cu politica Statelor Unite.
Perioada Războiului Rece este recunoscută prin
aprigele confruntări propagandistice greu de
separat de cele politice, care au prevalat
asupra celor militare, desfășurate indirect între
protagoniști - Statele Unite și Uniunea Sovietică -
pe terțe fronturi (Coreea, Vietnam, Africa). Con-
fruntarea propagandistică dintre Est și Vest din
perioada 1946-1990 a avut câteva elemente caracte-
ristice, care au deosebit-o de precedentele propa-
gandistice din timpul celor două războaie mondiale,
în primul rând, a fost vorba de o confruntare pro-
pagandistică pe timp de pace și nude război
între cele două superputeripostbelice Statele
Unite și Uniunea Sovietică ceilalți participanți,
fie occidentali (precum Marea Britanie sau Franța)
sau comuniști (precum statele est-europene sau
China), urmând în mare parte trendul stabilit de
liderul politic al taberei din care făcea parte. Apoi,
propaganda desfășurată atât pe plan intern, cât și
extern, de fiecare din cele două tabere rivale, a
avut un caracter predominant politic și ideo-
logic, fiind vorba de confruntarea între două
sisteme politice opuse - democrație versus totali-
tarism; de două modele economice incompatibile -
economie de piață liberă versus proprietate
centralizată și controlată de stat; de două perspec-
tive diferite de viață - liberală, bazată pe drepturile
omului și alta comunistă, bazată pe represiune. Date
fiind aceste incompatibilități, propaganda lie-
cărui actor a fost exclusivistă, în sensul că exclu-
dea sau nega în întregime pozițiile sau argumentele
rivale, deși gradul de cenzură aplicat în cele două
tabere a fost sensibil diferit: cenzură cvasitotală în
tabăra comunistă, autocenzură sau ignorarea
voluntară a realităților neconvenabile în partea
statelor democratice. Duelurile propagan-
distice ale Războiului Rece au fost totale, în
sensul că nu s-au desfășurat doar în formele clasice
prin vectorii mediatici disponibili (radio, televiziune,
presă scrisă, afișe, filme artistice sau documen-
tare), ci au dominat scena politică națională și
internațională (discursurile și declarațiile liderilor
politici, vizitele acestora în străinătate, protocoalele
de primire), cvasitotalitatea evenimentelor econo-
mice, științifice, culturale sau chiar sportive din
fiecare tabără (cursa pentru supremație în cuceri-
rea spațiului cosmic, venitul pe cap de locuitor,
acordarea Premiului Nobel, participarea versus
boicotarea Jocurilor Olimpice). La fel ca și în războiul
mondial ce tocmai se încheiase, propaganda
------------■ Revista de istorie militară ■----------
ambelor tabere a cunoscut o foarte consis-
tentă implicare din partea serviciilor secrete,
fie acestea KGB sau CIA, rezultând astfel din ambele
părți nu doar operații de propagandă neagră sau gri,
ci și de subversiune, intoxicare și manipulare. Spre
deosebire de situația de război, când obiectivele
propagandei statului beligerant vizau zdrobirea
moralului combativ al trupelor adverse, demora-
lizarea cetățenilor din statul inamic și ruperea
legăturilor de sprijin dintre aceștia și liderii lor politici
și militari, simultan cu menținerea moralului
combativ în rândul propriilor trupe și cetățeni, în
scopul obținerii victoriei finale, propaganda Răz-
boiului Rece a vizat în principal mintea și
sulletul oamenilor simpli, necombatanți, atât
din propria tabără, cât și din cea adversă, în
scopul promovării și legitimării acțiunilor
politice ale celui ce iniția respectiva acțiune
propagandistică.
Prima campanie de propagandă occidentală
postbelică, ce a prefigurat genul de operații psiho-
logice în misiuni de menținere a păcii de câteva
decenii mai târziu, a fost una de denazificare a
Germaniei în zonele de ocupație anglo-franco-
americane. Scopul era eradicarea efectelor puter-
nicei propagande naziste de aproape o generație
asupra unei populații care, în mare măsură, îl crezuse
și-l urmase pe Hitler. Simultan, însă, soldații
americani din forțele de ocupație erau preveniți prin
campanii interne (filme, broșuri, afișe) să nu aibă
încredere și să fie mereu vigilenți față de germani,
care, din timpurile cancelarului Bismarck, conti-
nuând cu cele ale kaiserului și sfârșind cu Hitler, au
declanșat mereu războaie revanșarde nemiloase.
Din partea occidentală, semnalul politic privind
confruntarea propagandistică deschisă care avea
să urmeze a fost lansat către fostul premier brita-
nic Winston Churchill, care a formulat, la 5 martie
1946, sintagma de Cortină delier, devenită emble-
matică pentru Războiul Rece. A urmat, la numai un
an distanță, lansarea de către președintele SUA,
Harry Truman, a „Doctrinei îndiguirii” (Con-
tainment Doctrine) expansionismului sovietic în
lume, iar după încă un an tot președintele american
a anunțat - ce-i drept, în plină campanie electorală
de realegere a sa ca președinte - Cruciada pentru
libertate, toleranță și bunăstarea tuturor
oamenilor. Anunțarea, în 1947, a Planului Marshall
pentru Europa devastată de război a constituit un
foarte consistent și pertinent subiect de propagandă
americană în Occident, prin forța de netăgăduit a
suportului său material, dar și un motiv de
contrapropagandă sovietică inițiată de refuzul lui
Stalin de a accepta pe considerente ideologice acest
ajutor nu numai pentru URSS, dar și pentru toate
statele est-europene intrate sub influența sa. Toate
aceste reacții politice anglo-americane reprezentau
răspunsul de imagine american la evidentele acțiuni
■ Propagandă prin sport: participarea României la Jocurile Olimpice
■ Revista de istorie militară ■
expansioniste ale sovieticilor pentru instaurarea
unui regim comunist în Grecia, Turcia, Cehoslovacia,
Polonia, România. Cetățenii occidentali și cei ame-
ricani trebuiau să înțeleagă că au în față un nou și
perfid dușman ce le amenința libertatea și stilul de
viață. Pe acest fundal al tensiunilor crescânde dintre
sovietici și americani, stimulate și de crearea de
către Stalin a Cominformului pentru controlul de
către Moscova a celorlalte partide comuniste,
președintele Truman semna, în ianuarie 1948, Actul
privind schimburile informaționale și educaționale
- cunoscut sub numele de Actul Smith-Mundt-,
conform căruia pe teritoriul SUA nu puteau fi
difuzate informații destinate audiențelor străine
(act ce va fi definitoriu pentru viitoarea doctrină
americană a operațiilor psihologice) și care oferea
baza legală pentru programe americane de
informare, culturale și educaționale în străinătate.
La scurt timp, evenimentele în Europa de Est
încep să se precipite: comuniștii sprijiniți de
sovietici iau puterea la Praga în februarie, iar în
iunie Armata Roșie începe blocada Berlinului de
Vest. Podul aerian stabilit imediat de occidentali,
cu masivul sprijin american, pentru aprovizionarea
berlinezilor blocați, va constitui subiectul unei
consistente campanii de propagandă occidentală,
ce va contribui substanțial la crearea percepției
că agresorul perfid la adresa Lumii libere îl
constituie Uniunea Sovietică și comunismul, în
general. Anul 1949 cunoaște o escaladare și mai
pronunțată a tensiunilor Est-Vest prin crearea
NATO la 4 aprilie, ca formă instituțională politico-
militară de apărare a Occidentului împotriva unei
din ce în ce mai credibile agresiuni a Uniunii Sovie-
tice. Preluarea puterii în China de către partidul
comunist condus de Mao Tze Dun însemna o
extindere a comunismului în Asia, iar anunțul făcut
de Uniunea Sovietică privind experimentarea bom-
bei atomice va crea o adevărată psihoză a
amenințării nucleare în întreaga lume occiden-
tală. Tema amenințării nucleare, a distrugerii
mutuale printr-un război atomic, a loviturii nucleare
preventive, a modalităților de autoprotecție și
supraviețuire individuală în urma unui atac nuclear
a constituit o piesă de rezistență în arsenalul pro-
pagandistic occidental, concretizată nu numai în
subiectele discursurilor politice, dar și în numeroase
demonstrații de masă, filme artistice (de exemplu,
cele din seria James Bond), documentare, cărți,
articole de presă, afișe etc. Ca urmare, în spațiul
americano-occidental, la nivelul opiniei publice, al
—rm----------------------------------------------
mass-mediei, al serviciilor secrete, dar și al leader-
ship-ului politic și militar s-a instaurat această
psihoză a amenințării permanente cu un posibil
atac nuclear prin surprindere din partea perfidului
inamic sovietic, amenințare care putea justifica
orice măsuri de preîntâmpinare. Criza rachetelor
sovietice instalate în Cuba și capabile să atingă
teritoriul american (octombrie-noiembrie 1962) a
fost o expresie a paranoiei nucleare ce cuprinsese
ambele superputeri, într-un joc politic și militar
extrem de periculos, fertilizat de propaganda
desfășurată de ambele părți. în același trend, dar
cu consecințe propagandistice, economice și
politice mult mai mari, se înscrie și anunțul din 23
martie 1983 al președintelui Reagan, cel care cu
puțin timp în urmă nominalizase Uniunea Sovietică
drept un imperiu al diavolului, privind lansarea
Inițiativei de Apărare Strategică, ce presupunea
crearea unui scut antiatomic american, capabil să
distrugă în spațiul extraterestru rachetele cu
încărcătură nucleară ce ar fi fost îndreptate împo-
triva Statelor Unite. Această inițiativă urma să
creeze pentru americani un plus de securitate
militară, ceea ce automat însemna un substanțial
avantaj strategic, și un minus de securitate cores-
punzător pentru rivalii sovietici, al căror sistem eco-
nomic muribund nu îi mai puteau face față. De aceea,
sovieticii, însoțiți în cor de statele comuniste (inclusiv
pe un ton obsesiv ridicat de către Nicolae Ceaușescu),
au calificat această inițiativă americană drept o
„militarizare a spațiului cosmic”, lansând pe această
temă o furibundă campanie propagandistică interna-
țională.
Nu numai cursa înarmărilor nucleare a cons-
tituit un subiect de dispută propagandistică, ci și teme
mult mai pașnice în esența lor, precum perfor manțele
tehnologice spațiale în accepțiunea americană sau
cosmice în varianta sovietică. Lansarea cu succes
de către sovietici a Sputnik-ului, primul satelit artifi-
cial al Pământului, în 1957, și apoi a primului cosmo-
naut, Iuri Gagarin, în 1961, au constituit pentru
Moscova un formidabil argument propagandistic
privind superioritatea științei și tehnologiei sovietice,
a soluțiilor economice comuniste. Drept răspuns,
președintele Kennedy a lansat un ambițios program
spațial, încununat prin transmisiunea în direct a
aselenizării primului om pe Lună în iulie 1969. Jocurile
Olimpice - la fel ca în 1936 la Berlin, sub regim
nazist - au fost și ele ambalate în haine propagan-
distice: în semn de protest față de invadarea
Afganistanului de către armata sovietică, în decem-
------------■ Revista de istorie militară ■------
■ Invazia Cehoslovaciei (1968) văzuta din Occident
brie 1979, americanii au boicotat Jocurile Olimpice
de la Moscova din 1980, iar sovieticii nu s-au lăsat
mai prejos și au făcut la fel, în 1984, la Jocurile Olimpi-
ce de la Los Angeles.
Războiul din Coreea din anii 1950-1953 a fost
nu numai primul conflict armat limitat din timpul
Războiului Rece, dar și cel mai prost mediatizat,
prin polarizarea ideologică și politică a modului de
percepere și reflectare a lui de către politicieni și
opinia publică prin intermediul mass-mediei, în
primul rând cea americană1. Același lucru se poate
spune și despre războiul din Vietnam dintre anii 1965-
1973, care a polarizat politic și ideologic discursurile
propagandistice americane și occidentale, pe de o
parte, și comuniste, de cealaltă parte2. Spre
deosebire însă de Războiul din Coreea, desfășurat
sub steagul și cu girul Națiunilor Unite, conflictul
vietnamez a constituit în spațiul nord-american
subiectul unor aprige campanii de propagandă pro
și contra intervenției militare americane, fiecare
tabără afirmându-și cu virulență și într-o mare marjă
de libertate opțiunea prin cele mai percutante
metode. Semnificativ însă din punct de vedere pro-
pagandistic este faptul că americanii de rând au
plecat la război convinși fiind că astfel ei vor apăra
lumea liberă, propria lor libertate și stil de viață în
fața unei noi și fățișe agresiuni a comunismului.
Un episod relativ singular al evoluțiilor propa-
gandistice în lumea occidentală a fost determinat
de războiul din Insulele Falkland din 1982, când
britanicii au desfășurat o amplă și intempestivă
campanie de propagandă, care, astăzi, în Statele
Unite, ar putea fi eufemistic numită de diplomație
publică, pentru a obține sprijinul politic și militar
de care aveau nevoie împotriva Argentinei3.
----■ Revista de istorie militară ■------------
Această campanie a fost apreciată de istoricul
britanic al propagandei Philip Taylor la fel de
importantă cu cele desfășurate tot de britanici în
America pentru a determina angajarea acesteia în
Primul și apoi în cel de-al Doilea Război Mondial4.
Până la răspândirea televiziunii în majoritatea
căminelor aparținând clasei medii, mai întâi în
Occident (aproximativ simultan cu extinderea
intervenției americane din Vietnam la mijlocul
anilor ’60) și apoi în statele din Estul Europei în
anii ’70, radioul a constituit principalul vector de
penetrare propagandistică nu numai a maselor din
interiorul țării, dar mai ales a frontierelor și a
sistemelor de cenzură naționale. Vocea Americii
— Voice of America, VCA, ca post de radio reflec-
tând deschis poziția guvernului american încă din
1942, a constituit mediumul clasic al propagandei
albe anticomuniste. începând din 1950, propaganda
americană prin radio a fost întărită prin postul de
radio Europa Liberă cu sediul la Miinchen, sus-
ținut inițial cu fonduri ale Congresului SUA, iar din
1971 cu sponsorizare CIA, fiind destinat audiențelor
din țările comuniste est-europene și purtător de
mesaje propagandistice albe și gri până la sfârșitul
Războiului Rece. Postului de radio Europa Liberă i-a
urmat curând, în 1951, Radio Liberty-Radio
Libertatea, fondat de Comitetul American pentru
Eliberarea Popoarelor din Rusia, destinat exclusiv
populațiilor din Uniunea Sovietică. în fine, americanii
au susținut, prin intermediul CIA, și propaganda
neagră anticastristă prin postul Radio Swan,
devenit, în 1985, post de propagandă albă sub numele
de Radio Marti transmițând din Florida5.
Instituțional, prima structură oficială ame-
ricană de propagandă sau de diplomație publică,
cum se recomandă ea astăzi, a fost înființată abia
la 1 august 1953 de către președintele Eisenhower
în baza Actului Smith Mundt sub numele de
Agenția de Informații a Statelor Unite - US1A,
(United States Information Agency), având
misiunea declarată de a sprijini politica externă a
SUA și de a promova interesele naționale printr-o
gamă largă de programe de informare a audiențelor
străine. US1A a preluat în subordine Vocea
Americii, ulterior Radio și TV Marti, și a desfă-
șurat numeroase acțiuni de propagandă în domeniul
cultural, educațional sau informațional, în confor-
mitate cu liniile politice și interesele stabilite la
Casa Albă. Un bun exemplu al acțiunilor USlAin
epocă îl constituie cele două filme documentare
realizate la comanda Casei Albe despre vizitele în
India și Pakistan a Primei Doamne a Statelor Unite,
Jacqueline Kennedy, în martie 19626. Acestea au
fost realizate pentru a îmbunătăți imaginea Statelor
Unite în lume - după dezastrul suferit în debarcarea
anticastristă din Golful Porcilor și succesele de
imagine repurtate de Hrușciov -, fiind coordonate
de Ed Murrow, legendarul comentator pentru
America al celui de-al Doilea Război Mondial de la
microfonul Radio Londra, proaspăt șef al US1A
numit dej. F. Kennedy, care dorea să spargă rigidele
clișee propagandistice ale epocii Eisenhower.
Dincolo de obiectivele legate de promovarea noii
și proaspetei imagini-simbol a Americii, cele două
filme au revitalizat convingător pentru străini
celebrul „american way of life" și au ridiculizat
implicit modelul noii femei sovietice.
Deceniile de Război Rece au demonstrat că
propaganda nu este un apendice exclusiv al
regimurilor totalitare, ci se poate desfășura până
la un punct și în forme isterice (sinistra perioadă a
vânătorii de vrăjitoare comuniste din anii ’50
derulată de senatorul McCarthy, sau executarea
soților Rosenberg pentru spionaj atomic în
beneficiul sovieticilor în 1953), chiar și într-o
societate democratică, atunci când este coman-
dată și încurajată politic de autoritățile statului.
Caracterul exclusivist al propagandei a putut fi
semnalat în anii ’50 și în liberala Americă, atunci
când orice nuanță de stânga era respinsă și
condamnată a priori. Propaganda occidentală, spre
deosebire de cea comunistă, nu a fost însoțită însă
de un sistem de cenzură impus cu forța - dar
autocenzura a funcționat perfect - și de coerciție
oficială privind acțiunile de propagandă. Marea
majoritate a cetățenilor occidentali, cu excepția
unor minorități intelectuale sau cu alte opinii
politice și ideologice, tocmai datorită absenței
coerciției și a cenzurii oficiale, nu a resimțit la
momentul respectiv acele acțiuni ca fiind de
propagandă, ci a crezut sincer că dreptatea și
morala este de partea lor și, ca atare, acestea
trebuie afirmate cu tărie.
1 Călin Hentea, 150 de ani de război mediatic.
Armata și presa în timp de război, Editura Nemira,
București, 2002, pp. 103-110.
2 Ibidem, pp. 111-120.
3 Ibidem, pp. 76-93.
4 Philip M. Taylor, Munition of the Mind. A His-
tory of Propaganda fiom the Ancient World to the
FresentDay, Manchester University Press, Manches-
ter și New York, 1990/1995 1995, p. 277.
5 Ibidem, p. 265.
6 Călin Hentea, Arme care nu ucid, Editura Nemira,
București, 2004, pp. 249-253.
THE NEW CLOTHES OF PROPAGANDA DURING THE COLD WAR
The Cold War was a period of East-West competition, tension, and conflict characterized by mutual
perceptions of hostile intention between military-political alliances or blocs. Propaganda is a mighty weapon.
The United States and the Soviet Union both used propaganda extensively during the Cold War to influence
their own citizens, each other, and Third World nations. Hard-hearted political and ideological campains
prevailed upon military ones at peace time.
The means of confrontation spanned a wide range from sabotage or boycott of economic, scientific,
cultural and sportive events to deception and manipulation of the general people and culminating with a
containment doctrine, an ambitious race for space supremacy, dangeious military buildups and the tremen-
dous threat of nuclear proliferation which could lead to reciprocal annihilation.
Cold War propagandistic duels developed on a full-scale, meaning that they saturated several mediums
including: news reports, historical revision, books, posters, pamphlets, comics, films, television talk-shows
and radio programs. Nonetheless, political discurses, government reports, official declarations, protocols
and visits abroad became a common feature to further propagandize the ideological disputes.

■ Revista de istorie militară ■
■ începuturile occidentulizârii României
24 IANUARIE 1859: UNIFICARE,
MODERNIZARE, EUROPENIZARE
RUXANDRA VIDRASCU
f
Sărbătorirea în acest an a 148 de ani de la Actul
Unirii, eveniment crucial al istoriei noastre încadrat
în trendul trezirii la viața de stat unitară și indepen-
dentă a popoarelor est și sud-est europene, a avut
loc în circumstanțele intrării României în marea
familie a Uniunii Europene. De la înălțimea acestei
poziții de excepție, înfăptuirea Unirii din 1859 nu-și
pierde cu nimic din unicitatea și caracterul său de
eveniment de cotitură. Raportarea la Unirea din
1859 este pe deplin actuală prin multiplele sale
interpretări de proces complex de creștere institu-
țională internă, de modernizare și europenizare a
societății.
1. Unificare
La 5 și 24 ianuarie 1859 s-au pus bazele statului
modern român prin Unirea1 principatelor Moldovei
și Munteniei, sub conducerea principelui Alexandru
loan Cuza (1859-1866). Actul politic în sine
reprezintă materializarea demersurilor național-
statale anterioare și o victorie a principiilor dreptu-
lui universal al popoarelor la autodeterminare,
unificare și dezvoltare independentă2.
Unirea din 1859 se distinge prin caracterul său
democratic și libera exprimare a voinței populației,
element de certă noutate în practica europeană3,
în mod concret, odată cu înfrângerea Imperiului
Rus (cea mai conservatoare forță a continentului)
în Războiul Crimeii (1853-1856)4, Congresul marilor
puteri de la Paris (1856) a recunoscut aspirația
românilor din principate la unitate statală, a înlă-
turat protectoratul țarist și a instaurat un regim
internațional cu menținerea unei suzeranități
formale a Imperiului Otoman. în consecință, în
țară s-a trecut la alegerea membrilor Adunărilor
Elective din Iași și București. Acestea din urmă au
desemnat, prin vot, același domn în ambele prin-
----■ Revista de istorie militară ■-----------
cipate în persoana colonelului Alexandru loan Cuza5.
Marile puteri au acceptat „unirea personală” a
Moldovei cu Țara Românească, în timp ce elita de
la București și Iași a decis să imprime un curs și mai
energic evenimentelor. Astfel, s-au adoptat măsuri
ferme de unificare instituțională, juridică și econo-
mică depășind cu mult prevederile Convenției de la
Paris (1858), care se refereau doar la „o unire la
vârf” cu administrații și armate separate. în cele
din urmă, puterile europene vor confirma unirea
deplină a Principatelor Române în 1861.
Atenția liderilor epocii s-a concentrat inițial pe
unificarea guvernării, a administrației și armatei și
pe obținerea dreptului la reprezentare diplomatică
proprie6. Până în vara anului 1861 s-au contopit
administrațiile centrale și locale, forțele locale
armate și de ordine internă, serviciile poștale,
vamale, sanitare și statistice. în 1864 s-a promulgat
- după aprobarea prin plebiscit - Statutul Dezvoltă-
tor al Convenției de la Paris, practic prima Constitu-
ție a României moderne. La rândul său, reforma
agrară7 din august 1864, prin care s-au împroprietărit
sute de mii de țărani, a pus capăt unor privilegii de
tip nobiliar; anterior, în 1863, statul a secularizat
averile mănăstirești care reprezentau 25% din
suprafața țării8.
Puterea armată s-a situat printre prioritățile
conducerii României, în calitatea acesteia de garant
al existenței de stat și al integrității teritoriale. La
ceremonia de introducere a noilor drapele de luptă
din 13 septembrie 1863, principele Alexandru loan
Cuza sublinia: „Steagul e România. Acest pământ
binecuvântat al patriei, stropit cu sângele stră-
bunilor noștri și îmbelșugat cu sudorile muncitorului.
...Steagul e, totodată, trecutul, prezentul și viitorul
țării, întreaga istorie a României’.
■ Principele Alexandru loan Cuza,
în hlamidă domnească (litografie după
un portret de Al. Szathmary}
Forțele armate din Moldova și Muntenia s-au
întrunit inițial în tabăra de la Florești (aprilie 1859).
Ulterior, în octombrie 1859, s-a creat Corpul Unic
de Stat Major, iar în 1863, Statul Major General,
cu patru secții. între 1860-1861, s-au contopit
unitățile terestre și fluviale, școlile militare, s-au
introdus noile drapele de luptă (1862) etc. De
asemenea, s-au elaborat regulamente și legi
unitare: Legea privitoare la instrucția armatei
(1860), Legea pentru recrutarea armatei (decem-
brie 1864), Legea privitoare la ierarhia militară,
Condica penală ostășească, Regulamentul servi-
ciului de garnizoană, regulamentele pentru unități,
manevre, evoluții, serviciul de artilerieetc."
Demersurile de unire din 1859-1866 s-au inter-
sectat cu cele de câștigare a independenței. Con-
venția de la Paris recunoștea autonomia deplină a
României (Principatele Unite) și interzicea orice
amestec otoman sau țarist în țară. Autonomia
deplină, integritatea frontierelor, securitatea inter-
națională se plasau sub garanția colectivă a puteri-
lor europene. Bucureștii au insistat prin negocieri
și acțiuni politice și militare să atingă și obiectivul
independenței de stat. Adoptarea Statutului Dezvol-
tător, instaurarea monarhiei ereditare în persoana
prințului Carol de Hohenzollern-Sigmaringen,
confirmat prin plebiscit, elaborarea Constituției din
186610 sunt tot atâtea inițiative de cvasi indepen-
dență. în cele din urmă, evoluția evenimentelor
internaționale a condus către câștigarea statutului
de independență pe câmpul de luptă în războiul din
1877-1878 împotriva Imperiului Otoman. Tratatul
de la Berlin din 1878 a reconfirmat unirea din 1859,
a consacrat independența de stat și a recunoscut
unirea Dobrogei cu România. Se poate afirma că,
în 1878, România își consolida definitiv unirea din
1859 și își potența capacitățile de a opta pentru o
politică de alianțe în vederea realizării unor formule
de cooperare internațională care să-i întărească
capacitățile de apărare, securitatea, integritatea și
independența de stat. Evoluând pe această direcție,
România își va finaliza unificarea statală în 1918.
2.	Modernizare
Depășirea orizontului societății rurale, a regi-
mului nobiliar și a protectoratului străin a preocupat
societatea românească cu mult timp înainte de 1859.
în 1821, sub conducerea lui Tudor Vladimireseu,
s-a încercat o înnoire parțială din inițiativă internă.
între 1830-1853, Imperiul Rus - cu adeziunea
unor grupări interne conservatoare - a patronat
elaborarea și aplicarea Regulamentelor Organice11
în ambele principate. Constituții aristocratice,
regulamentele stabileau regimul reprezentativ prin
Adunarea Legiuitoare, formată în majoritate din
boieri, precizau atribuțiile domnului, care avea
inițiativa legislativă, era șeful guvernului și al miliției
naționale. întregul sistem era conceput din punctul
de vedere al Rusiei12, puterea protectoare, în vede-
rea facilitării ingerinței în principate și a anexării
lor treptate în drumul spre Constantinopol.
Revoluția de la 1848-1849 - cea mai pregnantă
expresie a valului revoluționar european în Est -
și-a propus modernizarea13 rapidă a societății prin
măsuri radicale și prin acțiuni concomitente poli-
tice, sociale și militare. Nicolae Bălcescu14 s-a ilus-
trat atunci în calitate de doctrinar principal al mo-
dernizării revoluționare și democrate, în timp ce
Avram lancu a organizat și condus o redutabilă
armată populară în Transilvania.
Transformările structurale din România de
după 1859 s-au realizat în conformitate cu proiectul
de modernizare15 a societății, cristalizat în perioada
1848-1859, în raport cu realitățile interne și inter-
naționale. Promotorii acestui proiect, grupați în așa-
-----------■ Revista de istorie militară ■----
numita Partidă Națională16, exprimau puncte de
vedere aparținând curentelor predominant liberale,
manifestate cu insistență în cursul revoluției din
1848-1849. „Planul lor de viitor e de altfel evident,
nota la 31 iulie 1848, Nesselrode, ministrul de
Externe al Rusiei. El reiese din program și procla-
mațiile lornu-1 ascund. Este cel de a restaura [...]
antica lor naționalitate, adică de a înceta să lie
provincii și de a constitui, sub numele regatul daco-
român, un stat separat și independent, la formarea
căruia îi invită pe frații lor din Moldova, din Buco-
vina, din Transilvania și din Basarabia. Realizarea
unui astfel de plan, dacă s-ar lăsa liberă îndeplinirea
lui, ar avea consecințe serioase”17.
în principal, proiectul de modernizare18 - cu
variantele sale moderate, radicale și chiar moderat-
conservatoare, cristalizat în cursul unor dezbateri
din care nu au lipsit disputele - viza: susținerea
intereselor naționale în acțiunile externe și interne;
formularea realistă a acestor interese naționale și
afirmarea lor inteligentă și cutezătoare, în acord
cu interesele europene, emanciparea economică,
politică, socială, culturală a românilor; crearea unui
stat modern, unificat și independent de inspirație
occidentală și a unui regim politic axat pe drepturile
omului și cetățeanului, pe un sistem de guvernare
democratică, pe desființarea privilegiilor nobiliare
și a discriminărilor etnice și religioase; restructu-
rarea regimului proprietății, reorganizarea capita-
listă a economiei, reducerea în timp scurt a
decalajelor față de Occident etc.; totodată, se impu-
nea, ca o condiție esențială a emancipării naționale,
înlăturarea diverselor forme de stăpânire străină
din toate provinciile istorice (pentru început în
principatele Muntenia și Moldova, ulterior în
Transilvania și Basarabia).
în circumstanțele epocii (predominarea socie-
tății rurale târzii în principate, forța deosebită a
marilor deținători de moșii, slăbiciunile clasei
mijlocii, firava tradiție a unei vieți politice democra-
te, vecinătatea imperiilor conservatoare otoman,
habsburgic și rus, eșecul măsurilor radical-revolu-
ționare din 1848-1849), elita de la mijlocul secolului
al XlX-lea a optat pentru o strategie specială de
modernizare. Ea ilustra „un compromis istoric”
între modalitatea de construcție social-statală libe-
ral radicală și democrat-liberală, experimentată în
revoluția din 1848-1849 și scenariul modernizării
„organice, în etape”, de inspirație conservatoare.
Astfel, s-a pus accentul pe realizarea unor
„platforme comune” și a unor înțelegeri între gru-
----■ Revista de istorie militară ■----------------
împăratul Napoleon al lll-lea
a fost un sprijin de nădejde
al domnitorului romăn
pările radicale, moderate și conservatoare sub
semnul priorității interesului național. Reformele
sociale și economice urmau să se aplice succesiv
pe termen mediu, evitându-se măsurile drastice
care ar fi provocat tulburări fratricide și ar fi furni-
zat imperiilor vecine pretexte de intervenție armată.
în optica liderilor români, statul urma să se
transforme într-un instrument de forță al moderni-
zării, cu accent pe înnoirea completă a instituțiilor
sale. Cu aportul statului urmau a fi promovate
reforme economice, sociale și culturale, distingân-
du-se îndeosebi cele din domeniile apărării, justiției,
sănătății și învățământului. Prin aparatul său
militar și de ordine modern statul va oferi atât stabi-
litatea relativă în țară, cât și o importantă pro-
tecție externă, descurajând tentativele străine de
stopare a reformelor prin presiuni armate și
diversiuni19.
Unioniștii înțelegeau să transforme „România
Mică” într-o bază pentru susținerea luptei naționale
în provinciile istorice și pentru „reunirea lor cu
țara”. Scenariul respectiv se derula și în alte zone
europene în Italia sau Germania, în Serbia,
Muntenegru etc.
Regimul politic s-a modernizat în conformitate
cu orientările avansate ale secolului al XlX-lea.
România era prevăzută cu o Constituție (pentru
început, cea cuprinsă în Convenția de la Paris din
1858, elaborată după consultarea populației, apoi
Statutul Dezvoltător din 1864). Constituția garanta
egalitatea locuitorilor în stat, dreptul de proprietate,
libertățile de asociere și de exprimare etc. Confrun-
tat cu disputele politicianiste și cu stagnarea
modernizării, Alexandru loan Cuza?0 și moderații
conduși de prim-ministrul Mihail Kogălniceanu au
introdus un regim relativ autoritar cu un executiv
foarte puternic (2/14 mai 1864)21. în perioada
următoare au fost promovate reforme sociale și
instituționale vitale pentru țară, înregistrându-se
progrese remarcabile. Cu toate acestea, noul sistem
de guvernământ a provocat reacții negative (legate
de imixtiunile guvernului în alegeri, de concesiunile
oneroase etc.) și opoziții stârnind îngrijorări și în
cancelariile europene. Principele Cuza scrie
împăratului Napoleon al III-lea prezentându-i
măsurile adoptate, dar și lipsa de experiență și o
serie de erori, în final arătându-se dispus să abdice
în favoarea unui prinț străin. Pe acest fond agitat,
Al. I. Cuza a trebuit să abdice (11/23 februarie
1866)22. într-o scrisoare adresată generalului
Nicolae Golescu, el preciza că doar un principe
străin putea asigura viitorul României. Desemnarea
ca șef al statului, în mai 1866, a prințului Carol de
Hohenzollern-Sigmaringen a marcat o nouă etapă,
de contribuții esențiale la asanarea mediului poli-
tic, maturizarea comportamentului clasei politice,
cristalizarea sistemului echilibrului politic cu două
mari partide - liberal și conservator.
Deceniile de după 1866 s-au caracterizat prin
modernizări succesive, preponderent în domeniile
instituțiilor statului, perfecționării regimului poli-
tic democratic, încurajării capitalului național și
economiei naționale. Burghezia națională și-a
consolidat pozițiile economice și politice, îndeosebi
cu aportul remarcabilului lider liberal Ion C.
Brătianu. în timpul guvernărilor sale - mai ales
cea de la 1876-1886 - s-au adoptat măsuri de
stimulare a industriei și serviciilor, de valorificare
a resurselor bogate cerealiere și petroliere. Dezvol-
tarea învățământului a cunoscut ritmuri alerte, s-a
remodelat sistemul de apărare.
Declararea independenței de stat în mai 1877,
comportarea exemplară a armatei și populației în
Războiul de Independență din 1877-1878 și procla-
marea regatului în 1881 au propulsat România la
—W---------------------------------------------
rangul de actor internațional semnificativ în estul
și sud-estul continentului. Cu toate că persistau încă
decalaje și disparități sociale, economice și
culturale, România avea resursele necesare și era
în măsură să accelereze procesele de înnoire, atât
la nivelurile societății, cât și în construcția național-
statală.
Modernizarea militară. Sistemul modern de
apărare s-a constituit în baza măsurilor din anii
1854-1866 și a legislației adoptate la 1868,1872,
1874,1882-1888 aplicată cu stăruință prin grija lui
Carol I. La baza acestuia se aflau: dreptul și
obligația cetățenilor de a participa la instrucția
militară și la apărare, serviciul militar obligatoriu
(„armata de mase”); liberul acces la funcții și grade
militare în raport cu pregătirea fiecăruia; organi-
zarea forțelor armate în trupe permanente și
nepermanente, model de inspirație europeană
(prusiană) etc. Principiile organizării puterii armate
cu aportul întregii populații fuseseră fundamentate
în cursul revoluției franceze din 1789-1794. Astfel,
„Revista Militară” evidenția în 1871: „amenințați
necontenit în interesele noastre cele mai scumpe
și supuși, rând pe rând, când la umilințe neiertate,
când la contestarea drepturilor noastre seculare,
românii nu pot alia scăparea decât într-o armare
generală”.
Cu trecerea anilor - cu ajutorul misiunilor mili-
tare franceză și prusiană - s-a întărit forța numerică
și materială a armatei, s-a perfecționat instrucția
și s-a format școala românească de comandă și
stat-major. Personalități precum Alexandru loan
Cuza, Carol I, generalul I. E. Florescu etc. au avut
contribuții importante la edificarea sistemului
național de apărare. Operațiile și acțiunile desfă-
șurate de forțele armate în 1877-1878 au impus -
prin amploare, grad de dificultate și performanțe -
prestigiul politico-militar al României în Europa.
3.	Europenizare
Procesul de unificare, de independență statală
și de modernizare a României a inclus o evidentă și
constantă componentă de europenizare. Euro-
penizarea în sine completa și reactualiza tradițiile
societății românești centrate pe latinitatea poporu-
lui și pe o veche comunitate de interese. Elitele
care au condus și gestionat acest proces s-au format
la școala europeană. Mulți unioniști activau în
societățile politice oficiale și secrete (ale carbo-
narilor, și masonilor) și participaseră la luptele
revoluționare din Occident din 1848-184923.
----------- ■ Revista de istorie militară ■----
Prezența unor fruntași politici și oameni de cultură
în Vest și prestația lor de înalt nivel au contribuit la
mai buna cunoaștere a problemelor românești de
către statele europene, din Marea Britanie, până în
Piemont, din Franța până în Germania. Un adevărat
val de filo-românism - cu epicentrul în Franța lui
Napoleon al IH-lea - s-a extins în Europa și a sensibilizat
cancelariile și opinia publică. Democrații, masonii,
istoricii, medicii, artiștii, liberalii și revoluționarii
occidentali pledau pentru eliberarea „poporului latin
de la Dunăre și Marea Neagră”, de sub „tirania”
otomană și țaristă24. Stimulați de aceste manifestări
favorabile, fruntașii unioniști au căutat atât să
adapteze cele mai importante curente de idei și
instituții din epocă la societatea noastră, precum și să
racordeze spiritualitatea și societatea românească la
Europa, cu prioritate la Occident. Se aprecia că
integrarea în comunitatea statelor civilizate
occidentale - în formele acelor vremuri - ar fi
alimentat direct și rapid curentele și tendințele de
modernizare internă, ar fi contracarat „psihozele de
insulă latină izolată” în Orient și ar fi oferit garanții
robuste - diplomatice, politice și militare - pentru
dezvoltarea național-statală independentă.
Europenismul a dominat politica externă și de
alianțe a României moderne25. încă din prelimin-
ariile Unirii din 1859, elita noastră politică s-a aliniat
la principalele orientări, tendințe și interese
occidentale în tratarea agendei de relații interna-
ționale. S-a insistat ca interesele românești să devină
parte a intereselor europene. Simultan, scopuri și
obiective europene au fost incluse masiv pe agenda
diplomatică națională. Statul unit a fost pus sub
protecția puterilor europene, demers privit cu
ostilitate la St. Petersburgși, parțial, la Istanbul. Până
în 1866, Bucureștii au sprijinit marile inițiative ale
Parisului, Franța fiind puterea care exprima
prioritățile europene ale momentului26. După 1878,
România a optat pentru alianța defensivă cu Austro-
Ungaria și Germania, sub presiunea implicării țariste
agresive în Balcani. în aceeași perioadă s-au susținut
prioritățile europene în dezbaterile asupra regimului
Dunării și al Strâmtorilor Bosfor și Dardanele.
„Gazeta de Transilvania” evidenția, în noiembrie
1878, că este în interesul statelor vecine „ca România
să devină prin noua poziție ce o ocupă la litoralul
Mării Negre și la Gurile Dunării un adevărat scut al
libertății și civilizațiunei în Orient”.
Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești
■ Revista de istorie militară ■
21
Intr-adevăr, Bucureștii s-au manifestat ca un
spațiu de libertate și adăpost pentru democrații și
patrioții din țările Europei Est-Centrale pentru
socialiștii sau luptătorii împotriva absolutismului
țarist și otoman. Constituția din 1866, de inspirație
belgiană, permitea acordarea simplificată a azilului
politic. Polonezi, bulgari, sârbi, albanezi, greci, arme-
ni etc. s-au refugiat în țara noastră și au primit
ajutor oficial sau oficios în favoarea luptei lor de
emancipare națională. Se perpetua, astfel, o auten-
tică tradiție a locului, dar se exprima și o atitudine
politică profund europeană, democratică.
Examinarea direcțiilor promovate de România
în problemele Balcanilor ilustrează odată în plus
realismul și europenismul liderilor săi. Pentru
București, Balcanii trebuiau încurajați să se emanci-
peze de dominația otomană, să edifice state
naționale și să rămână în afara disputelor dintre
marile puteri. între statele din regiune trebuiau să
primeze relațiile de cooperare și de echilibru de
putere. România27 a intervenit pe această direcție
în cel de-al doilea Război Balcanic (1913), declanșat
între Bulgaria și foștii parteneri ai acesteia din
coaliția antiotomană. Marile puteri au salutat pacea
de la București din 1913, ca fiind o contribuție la
menținerea echilibrului regional și atitudinea echi-
distantă a statului român. în același timp, statele
semnatare se angajau să respecte identitatea
culturală a românilor din Balcani28.
Interesul României pentru democratizarea
Europei, pentru promovarea principiilor „Europei
Națiunilor” era întărit și de aspirația legitimă de
unire cu provinciile istorice menținute încă între
frontierele imperiilor Austro-Ungar și Rus. în
epocă, se studiau la București câteva scenarii de
unificare pe căi diplomatice și militare. Toate
forțele politice considerau că Imperiul dualist
Austro-Ungar nu avea viitor. în aceste condiții,
conservatorii și regele Carol I puneau accent pe
obținerea unei largi autonomii în Transilvania,
contând pe un serios ajutor german. Ionel I. C.
Brătianu și conservatorii democrați se vor orienta
treptat spre ralierea la Antanta, alianță care
promitea acceptarea cererilor naționale românești.
Cu toate acestea, la începutul secolului al XX-lea,
când Europa amenința să se scindeze în două
blocuri ostile (Puterile Centrale și Antanta), liderii
români au pledat împotriva adversităților dintre
marile puteri occidentale și în favoarea soluționării
crizelor și conflictelor pe cale negociată. Este
cunoscută în acest sens strădania regelui Carol I
de a bloca evoluția ciocnirilor de interese spre
război în preliminariile declanșării conflagrației
mondiale din 1914-1918.
în cele din urmă, pe fundalul Primului Război
Mondial, al revoluțiilor național-democratice din
Europa Est-Centrală și al dezmembrării imperiilor
multietnice, Europa s-a refăcut pe temelii mult mai
corecte, într-o direcție apropiată de proiectul
„Europei Națiunilor”; într-un astfel de sistem s-a
definitivat edificiul statal național al României de
la 1918, pe deplin unificată și modernizată politic.
Deși persistau serioase rămâneri în urmă în
construcția economică, decalaje sociale chiar
periculoase, tensiuni politice manifeste la diferite
eșaloane ale societății, România se fixase solid pe
o traiectorie modernă europeană. Ea era conștientă
de rolul său de „avangardă a Occidentului” la Gurile
Dunării și în Marea Neagră, de avanpost al
democrației, coabitării interetnice și inter-reli-
gioase și de deschidere spre cooperarea între civili-
zații și culturi29.
Europenizarea era pe deplin maturizată în anii
interbelici 1919-1939, fiind însă dramatic contestată
în cel de-al Doilea Război Mondial30. Europenizarea
a devenit ulterior „adversar principal” al regimului
comunist, în perioadele sovietizării forțate și ale
dictaturii totalitare. Administrațiile totalitare au
încercat să izoleze România de Occident, au sanc-
ționat cele mai simple exprimări de opinie în
favoarea acestuia, au cenzurat rigid legăturile la
nivelurile oficial și individual „cu satele capitaliste”.
Zeci de mii de intelectuali, politicieni, tehnicieni,
lucrători - acuzați de simpatii pro-occidentale - au
fost drastic sancționați. în cele din urmă, falimentul
regimului totalitar a fost total, chiar și în sfera
mentalităților. Interesul populației față de Occident
nu a încetat să crească. La fel și admirația în raport
cu performanțele economice și culturale ale
Vestului, față de libertățile politice și civile sau de
nivelul de trai. Un imens orizont de așteptare, o
credință într-un viitor mai bun se asociau strâns cu
Occidentul în România în anii dinaintea prăbușirii
comunismului. Este și motivul pentru care, după
revoluția din decembrie 1989, adeziunea populară
pentru aderarea României la NATO (2004) și
Uniunea Europeană (2007) a atins cote impre-
sionante.
------------■ Revista de istorie militară ■------
Concluzii
-	România anului 1859 prefigura în liniile sale
esențiale contururile unei țări unificate, moder-
nizate și europenizat e. Traducerea în fapte a proiec-
tului unionist s-a înfăptuit cu obstinație decenii de-a
rândul, până la începutul mileniului III. Depășind
crize interne și internaționale, războaie pustiitoare,
invazii repetate, campanii totalitare de exterminare
fizică și spirituală (Holocaustul, teroarea comu-
nistă), proiectul unionist, democratic și european
nu și-a pierdut vigoarea și capacitatea de a mobiliza
societatea. Explicația rezidă în justețea lui, în
dreptatea scopurilor și obiectivelor pe care le-a
promovat, în capacitatea elitelor și a categoriilor
largi ale populației de a se identifica cu el, de a-1
reconfigura și reînnoi și promova neîntrerupt.
Dezvoltarea conștiinței naționale moderne s-a
conjugat cu respectul față de democrație, cu înțele-
gerea altor culturi, cu stimularea comportamen-
telor fraternale.
-	Demnă de evidențiat a fost capacitatea elitei
unioniste din 1859 de a elabora și aplica strategii și
politici adecvate proiectului de construcție statală
și societală. Ele s-au întemeiat pe corecta estimare
a resurselor interne, a situației internaționale și a
posibilelor alianțe. Scopurile și obiectivele au fost
clar formulate și în subordinea lor s-au plasat
modalități curajoase de materializare.
S-a obținut, astfel, împlinirea strategiei intere-
sului național, cu mobilizarea populației. Un rol
deosebit a revenit funcției de activizare a ideologiei
naționale, axată pe latinitatea românilor, pe unita-
tea de teritoriu, pe tradiții, cooperare și europeni-
tatea lor. Atașamentul față de valorile civilizației
europene s-a transformat într-un element de identi-
ficare a românismului în peisajul doctrinelor moder-
ne din Europa Est-Centrală.
-	Unirea din 1859 și fondarea statului național
modern s-au soldat și cu remarcabile consecințe
politico-militare și geopolitice. Pentru prima dată
după secole de invazii și ocupații străine, nucleul
politico-teritorial românesc a fost prevăzut cu un
statut internațional și cu instrumentele de forță
capabile să-i asigure protecția. Garantarea securi-
tății statului s-a reflectat pozitiv în dinamica proce-
selor interne de creștere social-economică, cultura-
lă și demografică. Sensul prefacerilor impus în 1859
va fi amplificat de câștigarea Independenței în 1878
și de Marea Unire din 1918.
----■ Revista de istorie militară ■ --------------
-	Ascensiunea unui nou actor în spațiul geo-
politic est și sud-est european a stimulat tendințele
de înnoire a vieții internaționale într-o direcție națio-
nală și democratică, contrară celei afișate de
puterile autocratice din regiune.
-	Proiectul unionist din România anului 1859
și-a menținut vigoarea și datorită susținerii euro-
pene pe care a primit-o. Cele mai avansate cercuri
politice, diplomatice, culturale din Occident au
încurajat acest proiect, uneori l-au patronat, el
corespunzând valorilor fundamentale ale euro-
penismului, contribuind într-o proporție semni-
ficativă la extinderea europenismului dincolo de
fruntariile geopolitice ale Occidentului.
-	Actul de unire din ianuarie 1859 a permis
inițierea unor demersuri constante de constituire
și dezvoltare a puterii militare a României. Miliția
pământeană dinainte de 1859 - care a favorizat
dubla alegere a colonelului Alexandru loan Cuza în
fruntea statului - s-a transformat în nici 10 ani
într-o armată modernă. Peste 100 000 de oameni
bine antrenați și echipați au impresionat Europa
în cursul Războiului de Independență din 1877-
1878. în preliminariile Primului Război Mondial,
disponibilul de mobilizare atingea nivelul unei
„armate de mase” de 800 000 de oameni. Se împli-
nea pe undeva aspirația domnitorului Alexandru
loan Cuza, care afirma în 1859: „Ca român simt
nevoia să înalț țara mea în ochii națiunilor și în
propria ei stimă; ca principe sunt convins de necesi-
tatea de a acționa cu vigoare și hotărâre, să trag
pentru fericirea și independența poporului meu,
tot folosul din evenimentele care se pregătesc
1	Pe larg în I. Filitti, Alegeiea de la 24 ianuarie
1859, București, 1938; D. Berindei, L’Union des
Principautes Roumaines, București, 1966.
2	Detalii în Institutul de Istorie al Academiei, Studii
privind Unirea Principatelor, București, 1959.
3	A. Oțetea, însemnătatea istorică a Unirii, în
„Studii” (12), 1959, 1, pp. 21- 41.
4	Pe larg în J. Ancei, Manuel historique de la Ques-
tion d’Orient (1792-1930), Paris, 1931.
5	D. Berindei, Portrete istorice, București, 2002,
pp. 263-275; M. Cojocaru, O „ipoteză nouă” privind
dubla alegere ca domn a colonelului Alexandru loan
Cuza, în Itinerarii istoriogralice, Iași, 1996, pp. 439- 448.
6	A. Oțetea, Marile puteri și unirea Principatelor
Române, în Omagiu lui Ion Lupaș, București, 1943,
pp. 667-679.
--------------------------------------------[23~|-----
7I	. Ghica, Convorbiri economice, în Scrieri, 1, ed.
Petre V. Haneș, București, 1914, p. 264.
8	C. C. Giurescu, Suprafața moșiilor mănăstirești
secularizate la 1863, în „Studii” (12), 1959,2, pp. 148-157.
9	Pe larg în V. Nădejde, Centenarul renașterei
armatei române (1830-1930) Iași, 1930.
10	I. C. Filitti, Izvoarele Constituției de la 1866
pp. 13-14.
111	. C. Filitti, Domniile române sub regulamentul
oiganic. 1834-1848, București, 1915, p. 121.
12	G. Petrescu, D. A. Sturdza, D. C. Sturdza, Acte
și documente relative la Istoria Renascerei României
Voi. II, Acte și documente de la 1844 până la încheieiea
Tractatului de Paris din 30 martie 1856, Nr. 89,
Circulara comitelui Nesselrode către misiunile
diplomatice ale Rusiei, din 19-31 iulie 1848, Tipografia
Carol Gobl, București, 1889, pp. 4-8.
13	Pe larg în D. Berindei, Revoluția română din
1848-1849. însemnătatea și programele sale, Bucu-
rești, 1998.
14	N. Bălcescu, Question economique des Prind-
pautes Danubiennes, în Opere, I, 2, introducere G.
Zâne, București, 1940, pp. 3-89.
15	Pe larg în Gh. Chiriță, Organizarea instituțiilor
moderne ale statului român (1856-1866) București,
2000.
16	Pe larg în M. Ccjocaru, Partida Națională și
constituirea statului român (1856-1859) Iași, 1995.
17	G. Petrescu, D. A. Sturdza, D. C. Sturdza, op. cit.,
p. 6.
“	Pe larg în Gh. Platon, V. Russu, Gh. lacob, V.
Cristian, I. Agrigoroaiei, Cum s-a înfăptuit România
modernă Iași, 1993.
19	Vlad D. Matei, Rolul lui Alexandru loan Cuza în
făurirea României moderne, în „Studii și articole de
istorie”, VI (1964), pp. 93-114.
20	Pe larg în C .C. Giurescu, Viața și opera lui Cuza
Vodă, ediția a Il-a, București, 1970.
21	A. D. Xenopol, Domnia lui Cuza Vodă 2, Iași,
1903, p. 398.
22	A. Zub, Domnul Unirii - prezență postumă, în
Academia Română. Memoriile Secției de Științe
Istorice și Arheologie, București, sr. 4, t. 24, 1999,
pp. 27-36; A. Filimon, Abdicarea lui Cuza și situația
Principatelor în anul 1866 în viziunea diplomaților
belgieni în Național și social în istoria românilor, Iași,
1997, pp. 389- 404. "
23	Academia Română, Secția de Științe Istorice și
Arheologice, coordonator D. Berindei, Istoria
Românilor, Constituirea României Moderne (1821-
1878), Voi. VII, Tom I, Editura Enciclopedică, București,
2003, pp. 1-15.
24	D. Berindei, South Eastern Europe and the Great
Feace Treaties. 1815-1878, în Great Peace Congresses
in History, 1648-1990, Utrecht, 1993, pp. 53-60.
25	Pe larg în, M. Stroia, Românii, marile puteri și
sud-estul Europei, București, 2002.
26	Pe larg în J. Duroselle, L’Europe de 1815 â nos
jours: vie politique et relations internationales, Paris,
1993.
27	M. Macuc, Considerations regardant l’action po-
litico-militaire de la Roumanie en 1913, în „Revue
Internationale d’Histoire Militaire”, nr. 76, ediția
electronică, www.stratisc.org/partenaires.
28	M. D. Peyfuss, Chestiunea aromânească. Evoluția
ei de la origini până la pacea de la București (1913) și
poziția Austro-Ungariei, Colecția „Biblioteca Enciclo-
pedică de Istorie a României” coordonată de Ș. Papa-
costea, trad. de N.- Ș. Tanașoca, Editura Enciclopedică,
București, 1994, pp. 109-121.
29	Academia Română, Secția de Științe Istorice și
Arheologice, coordonator Gh. Platon, Istoria Româ-
nilor, De la independență la Marea Unire (1878-1918),
\bl. VII, Tom II, Editura Enciclopedică, București, 2003,
pp. 396-420.
30	Academia Română, Secția de Științe Istorice și
Arheologice, coordonator I. Scurtu, Istoria Românilor,
România întregită (1918-1940), Voi. VIII, Editura
Enciclopedică, București, 2003, pp. 463-559.
JANUARY 24 “• 1859: UNIFICATION, MODERNIZATION, EUROPENIZATION
On 24 January 1859 the Romanians themselves overcame the imposed separation when the assemblies
at Bucharest and Iași unanimously elected the same man, Alexandru loan Cuza, governor of both principalities.
In the following two decades, Romania evolved from a personal union (the “United Principalities”) of two
vassal principalities (Moldavia and Wallachia) under a single prince to a full-fledged independent kingdom
with a Hohenzollern monarchy. Between 1859 and 1866 the administrative and legislative unification of the
new state took place, as well as its organisation according to modern principles.
Romanian political elites contributed to the modernization and homogenization of the social, economic,
military, administrative and political structures that had started in the preceding decades. In the first half
of the 19th century, the Romanian principalities began a process of europenisation by distancing from the
Oriental Ottoman world and tuning into the revolutionary and spiritual space of the Western Europe. Ideas,
currents, attitudes from the West were more than welcome in the Romanian world, which was undergoing
an irreversible process of modernization.
] 24 |--------------------------------------------------■ Revista de istorie militară ■
■	începuturile occidentelizârii României
INDEPENDENTA, IMPERATIV
AL AFIRMĂRII EUROPENE
A ROMÂNIEI
prof. univ. dr. MARIA GEORGESCU
Intrarea României, in 1878, ca actor distinct
pe scena internațională a marcat trecerea într-o
altă etapă a procesului de modernizare, individua-
lizare valorică și europenizare a societății româ-
nești. Dobândirea statutului de independență a
reprezentat încununarea unei îndelungate stră-
duințe naționale manifestate în cadrul general
european în care evolua atunci națiunea română.
Ruperea legăturilor cu puterea suzerană și înlătu-
rarea restricțiilor impuse de puterile garante au
permis României să acceadă mai temeinic pe
făgașul dezvoltării capitaliste, să sporească pon-
derea contribuției sale politice, economice și
culturale pe continent, să întărească legăturile cu
românii aflați sub stăpâniri străine și să devină o
componentă importantă a echilibrului european.
La români, această pătrundere spre modernitate
s-a făcut - ca în întreaga Europă Centrală și de
Sud-Est - mai târziu, „adesea prin mijloace intem-
pestive” și „pe seama unui complex de factori, între
care ideea națională a jucat un rol eminent. Ea a
fost însoțită în același timp de nevoia unei rapide
modernizări impusă de marele decalaj existent în
raport cu lumea apuseană”. Din analiza acestui
proces în istoriografia română, rezultă un dublu
paradox: „un paradox al apartenenței, care a dus
la metafora insulei latine într-o mare slavă, în timp
ce proiectul redresării se întemeia în esență pe un
raport privilegiat cu latinitatea apuseană; și un
paradox al simultaneității, al sincronizării cu
Occidentul prin arderea etapelor”'.
Acțiunea pentru edificarea unui stat unitar și
independent modern a fost un punct central al
programului de renaștere națională, program în
concordanță cu principiile europene ale secolului
al XlX-lea: liberalismul și naționalismul. Acest
deziderat afirmat, fie voalat, fie răspicat, în funcție
de împrejurările externe, a ajuns o problemă de
----■ Revista de istorie militarâH ---------------
interes european în condițiile în care spațiul politic
românesc devenise țintă a înaintării Rusiei spre
Strâmtori. Națiunea română, ca parte integrantă a
Europei politice și culturale a timpului, a știut să
speculeze cu abilitate jocul de forță dintre marile
puteri, pentru a-și atinge treptat obiectivele. Așadar,
influența factorului extern a fost deosebit de impor-
tantă și uneori decisivă în acest proces evolutiv al
existenței noastre istorice.
Obținerea atributelor de independență a făcut
obiectul unei acțiuni perseverente de aproape două
decenii, care a demarat odată cu instalarea lui
Alexandru loan Cuza ca domn al Principatelor
Unite. în paralel, statul român s-a angajat în moder-
nizarea și sincronizarea structurilor social-econo-
mice și politico-instituționale cu Occidentul euro-
pean, încercând totodată înlăturarea unor vechi
reminiscențe feudale sau a unor înrădăcinate
moravuri orientale - turcești, fanariote sau rusești.
Acest efort a cuprins transformări în toate dome-
niile, de la înfăptuirea reformei agrare și a celei
electorale, la dotarea cu instituții moderne, printre
care armata a ocupat un loc preferențial; de la
construcția infrastructurii (căi ferate, șosele etc.)
la asigurarea reprezentativității internaționale ș.a.
Ulterior, domnitorul Carol I și-a asumat de la
început politica externă a tânărului stat român,
colaborând cu oamenii politici aflați la cârma țării
în vederea lărgirii autonomiei și dobândirii indepen-
denței. De altfel, elita politică românească conferise
un sens național instalării unui prinț străin dintr-o
familie domnitoare din Europa Occidentală și cu
ereditatea succesiunii. Prințul străin însemna un
pas spre independență, reprezenta asigurarea pres-
tigiului și autorității țării în raporturile cu statele
suverane europene, asigura eliminarea imixtiunilor
străine în problemele interne și prezenta o garanție
a stabilității în viața politică internă prin situarea
domnitorului deasupra intereselor grupărilor
Carol I, principe și rege al României
(1866-19141
politice, asumându-și, totodată, un rol ponderator.
Istoria va confirma valabilitatea acestei opțiuni.
Prevalându-se de prestigiul Casei de Hohenzollern,
de relațiile de rudenie cu monarhii europeni, Carol I
a încercat să propulseze o serie de proiecte și acțiuni
vizând dobândirea independenței pe cale diploma-
tică. în acest sens se înscriu demersurile sale
particulare către Curțile puterilor garante.
Independența devenise o aspirație împărtășită
de cei mai mulți oameni politici; ei se diferențiau
doar prin alegerea momentului și prin căile de
concretizare, concepute în mod diferit.
Liberalii, în special cei radicali, preconizau
folosirea tuturor împrejurărilor externe, de la
insurecții în imperiile limitrofe, până la contradicții
și ciocniri între marile puteri, spre a facilita înlătu-
rarea tutelei otomane. Reprezentând burghezia în
ascensiune, liberalii erau cei mai interesați să
dezvolte o politică economică de stimulare a dezvol-
tării capitaliste. Elementele moderate considerau
totuși că eforturile diplomatice pe lângă puterile
garante erau cea mai bună cale.
Cercurile conservatoare militau pentru promo-
varea unei conduite ireproșabile față de puterile
garante, a unei neutralități efective prin care să se
împiedice orice încercare de folosire a teritoriului
României ca bază de inițiere a unei insurecții în
imperiile limitrofe sau de pregătire a unui război
antiotoman în cooperare cu Rusia. Preocupate
îndeosebi de menținerea existenței statale, conser-
vatorii erau ostili proiectelor liberale de obținere a
neatârnării politice cu concursul eventual al Rusiei
sau al mișcărilor insurecționale din Balcani. Dar,
în condițiile în care, prin crearea Alianței celor
trei împărați (1873), Germania, Austria și Rusia
imprimau evenimentelor din centrul și sud-estul
continentului un curs conservator, chiar liberalii
încurajau activitatea diplomatică în sprijinul
extinderii atributelor de suveranitate statală.
Indiferent de nuanța guvernelor care au condus
țara în deceniul premergător Războiului de Inde-
pendență, ele au recurs la diverse acțiuni diploma-
tice pentru redobândirea unor drepturi ca: repre-
zentarea diplomatică în capitalele europene; în-
cheierea de convenții separate sau tratate cu dife-
rite state; instituirea de decorații și posibilitatea de
a bate monedă proprie; consacrarea pe plan inters-
tatal a numelui de România ș.a. Nici abolirea juris-
dicției consulare - problemă importantă și în
vremea lui Cuza - nu a lipsit din agenda politicii
externe românești. Unele dintre aceste demersuri
s-au finalizat, având chiar impactul politic scontat,
acela de a face din România un subiect de drept
internațional. Cea mai importantă inițiativă a fost
aceea a guvernării conservatoare ce s-a finalizat
prin încheierea convenției comerciale cu Austro-
Ungaria în 10/22 iunie 1875, pe baza principiului
liberului schimb. Semnarea acestui document a
marcat câștigarea unui nou atribut al suveranității
naționale în relațiile cu Poarta. A fost încununarea
unui efort de deschidere a României spre negocieri
directe cu marile puteri, de redobândire a unui drept
suveran, ce nu mai fusese exercitat de secole. în
martie 1876 s-a semnat o convenție asemănătoare
și cu Rusia, cu alte puteri încheindu-se doar aran-
jamente comerciale, dar oricum fiecare acceptase
România ca partener.
Elita politică românească - aceeași care a
înfăptuit unirea cea mică - a adoptat o strategie de
așteptare a condițiilor favorabile, înțelegând că
neatârnarea politică nu putea fi obținută decât în
cadrul rezolvării „Chestiunii orientale”, unde
principalii protagoniști erau imperiile rus și austro-
ungar, ambele dornice să moștenească Semiluna.
Momentul s-a ivit în anii 1875-1876 odată cu ampli-
ficarea luptei popoarelor din Balcani pentru
emancipare națională și reizbucnirea crizei orien-
tale. După ce eforturile diplomației românești
pentru obținerea neutralității absolute și garanțiilor
speciale s-au dovedit iluzorii, a câștigat teren soluția
------------ ■ Revista de istorie militară ■-------
cooperării militare cu Rusia împotriva Imperiului
Otoman, în pofida temerilor față de politica anexio-
nistă a Sankt-Petersburgului, socotită tradițional
ca principala amenințare pentru individualitatea
statului român. Temeri care, de altfel, aveau să se
dovedească întemeiate în primăvara anului 1878
prin ocupația rusă.
Proclamarea independenței absolute a Româ-
niei, la 9/21 mai 1877, a fost un act politic de mare
curaj, a fost o altă manifestare a politicii „faptului
împlinit”, inaugurată de româniîn 1859. Noul statut
juridic internațional, recunoscut prin Tratatul de
pace de la Berlin, din 1/13 iulie 1878, punea România
în fața unor noi exigențe și răspunderi, obligând-o
să mărească ritmul construcției moderne a statului,
pentru a micșora decalajul care o separa de țările
din Occidentul Europei. Intrarea în orbita civiliza-
ției occidentale, la care românii începuseră deja să
se raporteze și spre care priveau, a implicat trans-
ferul unor modele apusene, făcut adesea fără
discernământ, ceea ce a atras critici severe în epo-
că, dar care au stimulat în multe cazuri posibilită-
țile și disponibilitățile autohtone și au ajutat la
transformarea societății românești în sens burghez
și liberal, cu toate neîmplinirile sale. Suveranul și
leadership-ul românesc au fost puși în situația să
analizeze și să identifice direcțiile și mijloacele
adecvate pentru a asigura țării prosperitatea econo-
mică și securitatea internă și externă. Așadar, și-au
asumat responsabilitatea consolidării poziției țării,
atât în interior, cât și în exterior, în condițiile în
care, chiar de la Congresul de la Berlin, marile
puteri au arătat că nu intenționau să trateze Româ-
nia pe picior de egalitate.
Primul pas al acceptării României în familia
europeană a statelor suverane a fost recunoașterea
independenței. Deși domnitorul Carol considera
că era vorba de fapt „doar de o notificare și nu de o
recunoaștere a independenței noastre pe care noi
am proclamat-o și am apărat-o și am obținut-o prin
armele noastre și de aceea n-o datorăm nimănui
decât vitejiei armatei noastre”2, diplomația româ-
nească a trebuit să țină seama de o serie de condiții
și a reușit să prevină anumite presiuni externe.
Prin Tratatul de la Berlin, recunoașterea indepen-
denței a fost condiționată de acceptarea de către
guvernul român a cedării Basarabiei de Sud către
Rusia în schimbul Dobrogei (art. 45) și de modi-
ficarea articolului 7 din Constituție cu privire la
acordarea de drepturi politice străinilor (art. 44).
Prima condiție a fost admisă de la început,
apreciindu-se că nu se putea opune rezistență
----■ Revista de istorie militară ■ -------------
Rusiei, în condițiile în care era sprijinită de celelalte
puteri; cu toată nemulțumirea resimțită pentru
pierderea celor trei județe din Basarabia, autorită-
țile române nu puteau ignora valoarea economică
și geostrategică a Dobrogei, cu perspectivele
deschise comerțului maritim. La modificarea
Constituției, Parlamentul român a consimțit cu
mare greutate, în 1879, pentru acordarea cetățeniei
străinilor, în mod individual. Dacă cele trei imperii
vecine au recunoscut noul statut internațional al
României chiar în 1878, iar Italia în anul următor,
Germania, Anglia și Franța au tergiversat până la
8/20 februarie 1880. Acceptul acestora din urmă a
depins și de cererea expresă a cancelarului Otto
von Bismarck ca guvernul român să admită răs-
cumpărarea căilor ferate construite de o societate
germană (afacerea Strousberg), odată cu plata unor
costisitoare despăgubiri. Treptat, prin trimiterea
unor misiuni speciale, România a obținut notifi-
carea independenței și din partea celorlalte state
europene și chiar de peste Ocean.
în pofida unor tensiuni și patimi sau a unor
costuri însemnate, recunoașterea independenței
a fost o victorie diplomatică ce a contribuit la con-
solidarea noului statut juridic al țării, fapt surprins
și într-un raport din 14/26 mai 1880 al ministrului
Spaniei la Berlin, cu misiune extraordinară la
București, contele de Benomar, către ministrul
afacerilor străine de la Madrid, C. O’Donnell-Abreu.
Diplomatul spaniol aprecia că „acest nou stat, care
se naște viguros, va realiza tot ceea ce omenește
este posibil, în condițiile în care trebuie să înfrunte
imense dificultăți pentru a se face auzit”, fiind
totodată convins „că ori va pieri glorios ori se va
impune în fața vecinilor săi”, asigurând în aceste
locuri „triumful rasei latine asupra celei slave”3.
Schimbarea statutului juridic al României
aducea firesc schimbări importante în sfera rela-
țiilor internaționale, iar diplomația românească a
căutat să se adapteze din mers situației. Astfel,
chiar în ziua semnării Tratatului de pace de la Ber-
lin, ministrul afacerilor străine, Mihail Kogălni-
ceanu, trimitea o notă circulară către agenții
diplomatici ai României la Paris, Roma, Viena,
Berlin, Sankt-Petersburg, Belgrad cu privire la
măsurile ce se impuneau a fi luate de guvernul
român. Printre acestea, figura în primul rând modul
de reprezentare a statelor în România și a României
în străinătate. „Guvernul român - se specifica în
document - crede că-i va fi oportun de a transforma,
chiar din prezent, agențiile diplomatice și
consulatele generale de la București în legații ai
căror titulari vor lua calitatea de trimiși extraor-
---------------------------------------[27~|----
dinari și miniștri plenipotențiari. La fel, în virtutea
principiilor reciprocității, oficiile diplomatice ale
României în străinătate vor deveni legații, conduse
de către trimiși extraordinari și miniștri plenipo-
tențiari”. Guvernul român își lua măsurile necesare
pentru ca reprezentarea diplomatică reciprocă să
asigure României, în clasamentul statelor suverane,
locul cuvenit în concordanță „cu cifra populației
sale, cu dezvoltarea resurselor sale economice,
gradul său de civilizație și importanța poziției sale
politice”4.
Domnitorul Carol I - căruia Consiliul de Miniștri
i-a acordat la 9/21 septembrie 1878 titlul de „Alteță
regală”, recunoscut și pe plan internațional - s-a
implicat personal în stabilirea noilor relații
diplomatice nu numai pe lângă marile puteri, ci și
pe lângă „statele de a doua mărime”. La 22 august/
3 septembrie 1878, Carol îl anunța pe fratele său
Fritz von Hohenzollern că: „în curând vor fi numiți
la noi miniștri plenipotențiari și intenționăm să
deschidem pe urmă și la noi legații în străinătate,
ceea ce va da țării un cu totul alt prestigiu. Până
acum reprezentanții noștri nu erau nici cai, nici
măgari, iar poziția lor era foarte stânjenitoare”5,
în consecință, instituțiile de politică externă au
fost reorganizate, începând cu Ministerul Afacerilor
Străine și continuând cu agențiile din străinătate
care au fost ridicate la rangul de legații. în acest
sens, s-a realizat urgent o legislație pe măsură.
Astfel, la 8/20 septembrie 1878, a fost promulgată
legea privind stabilirea noilor ranguri diplomatice
ale reprezentanților români în străinătate; la 9/21
ianuarie 1879 - legea de instituire a primelor nouă
legații ale României în străinătate (Atena, Belgrad,
Berlin, Istanbul, Londra, Paris, Roma, St. Peters-
burg, Viena) și de organizare a consulatelor,
completată la 25 iunie/7 iulie 1880 cu legea privind
stabilirea ierarhiei și atribuțiilor personalului
misiunilor diplomatice.
Rezultatele pozitive ale acestor demersuri
românești și importanța corespunzătoare acordată
României de puterile europene în conformitate cu
noua sa poziție politică și strategică în sud-estul
continentului au fost sesizate de diplomații străini
în misiune la București. De pildă, contele de
Benomar, în același raport din 14 mai 1880, remarca
faptul că diplomația românească era „activă și
vigilentă”, ținându-și guvernul la curent cu tot ceea
ce îl interesa. în opinia sa, Bucureștiul era „un bun
centru de informare pentru situația din Răsărit,
lucru util și pentru principat”, dar și una dintre
—r^i----------------------------------------------
capitalele cele mai scumpe din Europa, comparabilă
cu Viena sau Berlin, fapt pe care-1 considera
paradoxal. în continuare, diplomatul spaniol sublinia
că aproape toate puterile erau reprezentate la Bucu-
rești „prin diplomați de mare anvergură”: „Contele
Hoyos, care a fost ministrul Austriei la Washing-
ton, reprezintă Austria. Ministrul Germaniei,
contele von Westdhelen, a fost timp de opt ani prim
consilier al Ambasadei imperiale de la Paris; din
Italia a fost trimis contele Tor nielli, senator și vechi
diplomat; din Rusia, prințul Uzurov, fost reprezen-
tant al țarului la Roma; din Anglia, domnul White,
unul dintre diplomații britanici cei mai reputați
pentru cunoașterea Răsăritului. Olanda, Grecia,
Serbia au la București miniștri însărcinați cu afa-
ceri”6. în final, își exprima părerea privind posibili-
tatea ca România să dobândească statutul de Regat
în destul de scurtă vreme. Previziuni ce s-au
adeverit foarte curând.
La 14/26 martie 1881, Parlamentul a adoptat în
unanimitate proiectul de lege prin care România
era proclamată Regat. Consecință directă a
cuceririi independenței, ridicarea României la
rangul de Regata avut o semnificație deosebită pe
linia creșterii prestigiului internațional al suve-
ranului și al țării, în special în Europa, reprezentând
totodată un stimulent pentru desăvârșirea unității
statale. La 10/22 mai 1881, domnitorul Carol I a
adoptat titlul de Rege, organizându-se cu acest prilej
somptuoasele serbări ale încoronării, ce au pus în
evidență potențialul economic și cultural al
Capitalei. De această dată, recunoașterea Regatului
nu a întârziat, chiar dacă Rusia a ridicat unele
probleme, iar Austro-Ungaria avea susceptibilitățile
sale. Intervenția lui Bismarck la cabinetele de la
Viena, Berlin și Sankt-Petersburg în favoarea
României a fost de data aceasta benefică. Cancelarul
de fier voia „să arate Europei occidentale și mai ales
Franței că alianța celor trei împărați nu a fost
perturbată de moartea țarului [Alexandru al II-lea]”7.
Era o confirmare a faptului că România intra în
calculele jocului de putere european.
La câteva zile după proclamarea Regatului,
ministrul plenipotențiar al Franței la București,
Jules Ducros-Aubert, sesiza într-un raport înaintat
la Quai d’Orsay, dorința României de a deveni o
Belgie la Dunărea de Jos, „care să răspândească în
jurul ei exemplul și influența instituțiilor constitu-
ționale și al unei serioase dezvoltări materiale”8.
Pentru o astfel de dezvoltare armonioasă, România
independentă trebuia să-și apere diplomatic și, la
------------■ Revista de istorie militară ■---------
România după 1878
nevoie, militar statutul dobândit. încetând să mai
fie sub umbrela garanției marilor puteri, așadar la
adăpost relativ de o posibilă invazie străină, Româ-
nia avea nevoie să-și asigure securitatea națională,
imperativ rezultat din așezarea sa geopolitică, ce
implica riscuri majore, și din insuficiența resurselor
sale umane și materiale. Primii ani de independență
petrecuți în arena diplomatică europeană constitui-
seră o experiență dură. Atitudinea amenințătoare
a Rusiei imediat după Războiul de Independență au
întărit la București mai vechea percepție că Rusia
reprezenta principala amenințare la adresa indivi-
dualității statului român. Pe de altă parte, raporturile
României cu Austro-Ungaria au ajuns în perioada
1880-1883 la o stare gravă de încordare în legătură
cu regimul internațional al Dunării. Modul în care
a fost tratată România în „chestiunea Dunării” îi
afecta în mod alarmant nu numai interesele comer-
ciale, ci și suveranitatea, ceea ce guvernul de la
București nu putea accepta. Tensiunile politice și
ostilitatea Dublei Monarhii - în centrul căreia se
situa permanent problema românilor din imperiu
- au atins cote alarmante, conducând la o izolare
diplomatică deplină a României. Conducerea
----■ Revista de istorie militară ■-----------
politică de la București trebuia să găsească soluția
optimă a supraviețuirii, în funcție de interesele
naționale fundamentale și de amenințările majore:
o alianță cu marile puteri pentru a face față pre-
siunilor din exterior.
Opțiunea Suveranului și a cabinetului liberal
condus de Ion C. Brătianu, opțiune ce avea adepți
și în tabăra conservatoare, mai ales printre
junimiști, a fost încheierea la 18/30 octombrie 1883
a unei alianțe defensive cu Austro-Ungaria, la care
a aderat în aceeași zi Germania, iar în 1888, Italia.
Prin acordul cu Puterile Centrale, România a ieșit
din izolarea politică, a primit garanții de securitate
în fața tendințelor hegemonice ale Rusiei, și-a
consolidat poziția în sud-estul Europei și a dobândit
avantaje comerciale pe piața central-europeană.
Modelul de alianță semnat de România în 1883
a avut o importanță aparte și pentru evoluția
ulterioară a României. „Pe de o parte, reprezintă o
soluție des întâlnită apoi - alianța cu o mare putere
pentru a face față amenințării alteia - , pe de altă
parte stabilește ca azimut de securitate națională
Vestul continentului (Austro-Ungaria, Germania,
Italia). Mai mult, în interiorul alianței cu Austro-
29
Ungaria era adjudecată și o contrapondere nece-
sară asimetriei față de un aliat puternic, reprezentat
de posibilul (și des utilizabilul apoi) apel la aliații
aliatului, Germania și Italia. In ceea ce privește
ultima semnificație, se cuvine subliniat că orientarea
spre Vest era concordantă cu procesul de moder-
nizare multilaterală a statului român, desfășurat pe
coordonatele occidentalizării accelerate, însemnând
nu doar apărarea în fața Estului amenințător cu
invazia, ci și refuzul anexării la înapoierea acestuia”9.
Pe ter men lung, alianța cu Puterile Centrale s-a
dovedit însă a fi nefirească, pentru că a stânjenit
guvernul de la București în sprijinirea eficientă a
mișcării naționale a românilor din Imperiul
Habsburgic. Anul 1914 a obligat România să-și
revizuiască opțiunea de politică externă și de securi-
tate. Dar, timp de trei decenii, a beneficiat de garan-
ții de securitate și s-a putut concentra asupra proble-
melor interne.
La începutul secolului XX, Regatul dunărean
începuse să capete un aspect european modern,
organizat pe principiile monarhiei constituționale,
capabil să definească adecvat interesele naționale
și să le promoveze, un partener respectat și apreciat
de marile puteri10. în comparație cu țările din sud-
estul continentului, România s-a bucurat de stabili
tate politică internă și de avantaje economice și
strategice datorate așezării sale la gurile Dunării și
accesului la Marea Neagră. Rețeaua de căi ferate -
cu direcția Europa de Vest - ajungea, în 1906, la
3 180 km. Iluminatul electric, telefonul, cinema-
tografia au pătruns cu ușurință. Școala s-a reformat
sub conducerea lui lake lonescu și Spiru Haret. Deși
a rămas o țară agricolă (era al treilea exportator de
grâu din Europa), au fost luate măsuri de încurajare
a industriei și a investițiilor de capital străin, s-au
format instituții de credit și s-a creat Banca Națională
etc. încă din 1881, Carol scria cu mândrie tatălui
său: „Hârtiile românești [de valoare] sunt căutate
pe toate piețele europene și din toate părțile primim
oferte pentru crearea de societăți financiare [...].
Toate acestea sunt progrese reale care, după
succesele militare și politice, vor asigura României
o poziție însemnată în Orient”11.
în secolul al XlX-lea, cu îndreptățire numit
secolul naționalităților, sentimentul apartenenței
românilor la Europa a fost legat de tendința de
constituire a unui stat unitar și independent modern,
România înscriindu-se astfel în trend-ul vremii.
Astăzi, odată cu intrarea în NATO și în Uniunea
Europeană, România a revenit firesc la modelul
de securitate națională tradițională și la valorile
civilizației occidentale.
1 Alexandru Zub, Clio sub semnul interogației.
Idei, sugestii, liguri, Editura Polirom, Iași, 2006, p. 193.
2 Sorin Cristescu, Carol I. Corespondență privată
1878-1912, Editura Tritonic, București, 2005, p. 65.
3 Independența României în conștiința europeană,
Ediție de documente îngrijită de: Corneliu Mihail
Lungu, Tudor Bucur, Ioana Alexandra Negreanu,
Editura Semne, București, 1977, p. 306.
4 Ibidem, p. 206-209.
5 Sorin Cristescu, op. cit., p. 55.
6 Independența României în conștiința euro-
peană..., p. 306-307.
7 Ibidem, p. 317.
8 Ibidem, p. 322.
9 Mihail E. lonescu, Modelul istoric al securității
naționale, în „Magazin istoric”, nr. 11/2002.
10 Vezi pe larg, Ion Bulei, Viața în viemea lui Carol I,
Editura Tritonic, București, 2005.
11 Sorin Cristescu, op. cit., p. 102.
THE INDEPENDENCE, AN IMPERATIVE OF ROMANIA’S
EUROPEAN AFFIRMATION
In 1875, the reopening of the Eastern Question dossier was a favorable moment for the modern
Romanian state to reassert its independence. On May 9, 1877, the Assembly of Deputies, synthesizing the
aspirations of the Romanian people, proclaimed independence. Following a Russian-Romanian-Turkish War,
Romania was recognized as independent by the Treaty of Berlin, in 1878 and stepped into the European
family of sovereign States.
The new state looked to the West, particularly France, for its cultural, educațional and administrative
models. Romania was able to organize its state administration on a modern basis and recorded an outstanding
development of culture and Science, which matched European standards.
The Parliament proclaimed Romania a kingdom in 1881, and Charles of Hohenzollern was crowned.
Romania enjoyed relative peace and prosperity for the next three decades, and the policies of successive
Conservative and Liberal governments varied little.
---1 30 |------------------------------------------------■ Revista de istorie militară ■---
■	începuturile occidentulizârii României
EFORTUL MILITAR ROMÂNESC
PENTRU CAUZA INDEPENDENTEI
PETRE OTU
Participarea României la Războiul ruso-otoman
din anii 1877-1878, cunoscut în istoriografia
națională drept „Războiul de(pentru) indepen-
dență”, este un subiect de istorie militară intens
cercetat. De-a lungul celor 130 de ani, cât au trecut
de la acest eveniment, au apărut numeroase lucrări
- monografii, volume de documente, cronologii,
albume, memorialistică etc. -, care au analizat pe
larg mai toate aspectele referitoare la pregătirea
politică și militară, organizarea armatei, desfășu-
rarea operațiilor pe frontul de la sud de Dunăre,
relațiile cu aliatul rus, ecoul intern și internațional,
consecințele pe planul gândirii și practicii militare
românești. De aceea, ne propunem să facem câteva
considerații pe marginea unor aspecte, pe care le
considerăm relevante pentru înțelegerea dimen-
siunii militare a unui eveniment cu adevărat fun-
damental al istoriei naționale - obținerea indepen-
denței de către statul român.
Coordonate ale modernizării armatei
Prima dintre ele este capacitatea combativă a
armatei, tăria forțelor militare românești. La data
declanșării unui nou episod al „Chestiunii Orien-
tale” (1875), care frământa continentul european
de aproape două secole, organismul militar
românesc modern era relativ tânăr, având o istorie
de numai patru decenii și jumătate.
Forțele militare românești au renăscut, așa
cum se cunoaște, în anul 1830, în condiții cu totul
modeste, ele având caracterul de „miliție pămân-
teană” cu rol de carantină la granițe și de menține-
re a ordinii în interior. Cu toate acestea, așa cum
arăta și „Albina Românească” de la Iași, „Formă-
luirea miliției a pricinuit mare bucurie la tot omul
în a cărui vine circulează sânge românesc”. Așa se
explică faptul că o serie de tineri din elita celor
două principate s-au înrolat în armată, printre ei
fiind nume sonore - Vasile Cârlova, Grigore
---■ Revista de istorie militară ■ ---------
Alexandrescu, Nicolae Bălcescu, Nicolae Golescu,
Ion C. Brătianu, Mihail Kogălniceanu, Alexandru
Hrisoverghi, ș.a. Convingerea celor mai mulți
dintre ei era că oștirea trebuia să fie un instru-
ment de emancipare și de afirmare a națiunii
române. „Țeara românilor - scria mesianic Nicolae
Bălcescu, întemeietorul istoriografiei militare
românești - de își va relua vreodată rangurile ce
au avut între popoarele europene aceasta o va fi ea
datoare mai mult regenerației vechilor ei instituții
ostășești”.
Dincolo de entuziasmul unor tineri și a receptă-
rii pozitive de către opinia publică, dezvoltarea
forțelor militare în deceniile următoare s-a lovit de
numeroase dificultăți. Nivelul redus al resurselor,
ostilitatea unei părți a marii boierimi, atitudinea
potrivnică a Rusiei, puterea protectoare - sub
oblăduirea căreia s-a desfășurat întregul proces de
remodelare a puterii armate a principatelor -, și a
Imperiului Otoman, puterea suzerană, intervențiile
armate ale acestora, dar și ale Austriei, la sud și
est de Carpați, în timpul revoluției din 1848 și
Războiul Crimeii (1853-1856) au frânat moderni-
zarea armatelor celor două principate. Cu toate
eforturile unor domni din această perioadă, cum
ar fi Gheorghe Bibescu, Barbu Știrbei, Grigore
Alexandru Ghica, starea forțelor militare s-a
menținut scăzută. Alexandru loan Cuza, într-o
amplă scrisoare trimisă lui Napoleon al IlI-lea, în
toamna anului 1865, o caracteriza astfel: „Când
am fost ales, Principatele Unite nu posedau decât
4 000 sau 5 000 de puști rusești, datând din timpul
împărătesei Ecaterina și vreo duzină de tunuri
lipsite de valoare, de proveniență turcă, rusă sau
austriacă. Praf de pușcă, proiectile, capse nu ne
veneau decât din Austria: nu puteam trage un foc
de armă fără îngăduința ei”1.
Măsurile luate în timpul domniei lui Alexandru
loan Cuza au urmărit, într-o primă fază, unificarea
---------------------- — ----------------cm—
■ Generalul de divizie Alexandru Cernat,
comandantul Armatei române
de operații de la Plevna
forțelor militare ale Moldovei și Țării Românești,
iar într-o a doua etapă, modernizarea structurilor
armatei. Ea s-a făcut prin adoptarea modelului
occidental, respectiv a celui francez, în locul celui
rus, predominant până atunci, în România acti-
vând, în acei ani, o misiune militară condusă de
frații Lamy2.
Venirea lui Carol de Hohenzollern pe tronul
României a fost urmată de ample măsuri pentru
perfecționarea organismului militar, mutațiile în
acest domeniu fiind cele mai evidente3. Baza legisla-
tivă a acestui proces a fost asigurată de Constituția
din 1866, care a adus, ca și în alte domenii, de
altfel, o schimbare importantă de viziune asupra
rolului organismului militar românesc. Până în
momentul adoptării ei, cele două principate și apoi
statul român s-au aflat sub incidența unor regle-
mentări restrictive în privința puterii armate.
Regulamentul Organic admitea constituirea unei
forțe de ordine internă, practic a unei jandarmerii,
iar Tratatul de pace de la Paris (1856) și Convenția
de la Paris (1858) permiteau existența unei miliții
care avea și rolul de apărare a graniței, însă
efectivul ei era limitat. Constituția din 1866 stipula
autonomia țării și nu restricționa în niciun fel misiu-
nile armatei și componența ei4. Prin urmare, ea
putea fi organizată și pregătită și pentru război. Cu
toate acestea, Imperiul Otoman, prevalându-se de
statutul de suzeran, s-a opus pe toate căile sporirii
armatei române. Domnitorul Carol a fost obligat
să-și ia angajamentul ca armata permanentă să nu
depășească cifra de 30 000 de ostași5.
Această condiție nu a reprezentat un impedi-
ment insurmontabil pentru dezvoltarea organis-
mului militar românesc, deoarece resursele finan-
ciare modeste nu permiteau un efectiv mai mare
în timp de pace. S-a recurs la soluția sporirii trupelor
teritoriale, diminuându-se astfel costurile și ocolin-
du-se restricțiile impuse de Poarta Otomană. Acesta
a fost și sensul adoptării celor două legi de organi-
zare a armatei din 1868 și 1872, inițiatorii fiind
generalul de brigadă George Adrian și, respectiv,
generalul loan Emanoil Florescu, ministru de
Război în timpul marii guvernări conservatoare
(1871-1876Ț.
Coordonatele modernizării armatei au fost
parțial schimbate, domnitorul, în virtutea originii
sale, preferând modelul prusian celui francez, mai
ales după războiul dintre Franța și Prusia din anii
1870-1871, câștigat de o manieră categorică de
aceasta din urmă. Din luna ianuarie 1869, cola-
borarea cu Misiunea Militară franceză a încetat,
locul ei fiind luat, în același an, de un grup de
instructori germani conduși de locotenent-colonelul
von Krenski.
Puterea armată se compunea din structuri
permanente și teritoriale, care asigurau o cuprin-
dere mai largă o populației, sistemul fiind oarecum
similar modelului german, ce a constituit sursa de
inspirație pentru multe armate europene ale
timpului. Exista armata permanentă cu rezerva ei,
armata teritorială cu rezerva ei (compusă din doro-
banți și călărași), milițiile (ce aveau în compunere
infanterie, cavalerie și pompieri), garda orășe-
nească și gloatele (pentru localitățile rurale). Arma-
ta permanentă și armata teritorială cu rezervele
lor constituiau armata activă de campanie (de
primă linie), iar milițiile formau armata de rezervă
sau de linia a doua.
în toamna anului 1876, după un deceniu de efor-
turi, armata română avea patru comandamente
de divizii, opt regimente de infanterie de linie, patru
batalioane de vânători, opt regimente de dorobanți,
două regimente de roșiori, opt regimente de călă-
rași, două regimente de artilerie, un batalion de
-----------■ Revista de istorie militară ■------
geniu, alte unități și formațiuni. Efectivele se
ridicau, la 24 septembrie/6 octombrie 1876, când s-a
hotărât concentrarea trupelor permanente și
teritoriale pentru instrucție și manevre, la 48 340
de militari cu 10 916 cai și 180 piese de artilerie7.
Comparația cu situația anterioară Unirii Princi-
patelor și chiar a celei din timpul domniei lui
Alexandru loan Cuza evidențiază un progres foarte
mare. Dar problema cea mai importantă era
capacitatea combativă, cu alte cuvinte în ce măsură
armata română era un instrument de război?
Din punctul de vedere al structurii organi-
zatorice, armata română era compatibilă cu alte
instituții europene similare, iar efectivele erau în
concordanță cu disponibilitățile demografice și cu
resursele pe care economia le putea pune la
dispoziție. Un punct nevralgic era dotarea cu ar-
mament și tehnică de luptă - insuficientă și neuni-
formă. Regimentele de linie și batalioanele de
vânători aveau arma Peabody, dorobanții erau dotați
cu armele Dreyse, Peabody și Krnka, ultima fiind
dată de ruși la începutul campaniei. Calibrele
acestora erau diferite, fapt care crea dificultăți
serioase aprovizionării și utilizării în luptă. Artileria
avea, la rândul său, trei tipuri de guri de foc, dar ele
erau împărțite relativ egal la toate diviziile, ele-
ment care a influențat negativ acțiunile acestora.
Starea serviciilor era neuniformă. în domeniul
sanitar, eforturile lui Carol Davila au dat roade, în
schimb asigurarea echipamentului și a hranei s-a
realizat de către structuri improvizate și cu destule
dificultăți.
Persistau neajunsuri în privința încadrării cu
ofițeri și subofițeri a comandamentelor și unităților.
Numărul acestora era mic față de nevoile în creș-
tere ale armatei române, iar pregătirea a fost
neunitară. Unii proveneau din vechile străji pămân-
tești, alții din miliții, o parte din școlile militare și
de la trupă. Cei care încadrau unitățile permanente
aveau o instruire superioară, dar cei de la structu-
rile teritoriale erau mai slab pregătiți. La fel stăteau
lucrurile și la nivelul trupei, ostașii din unitățile
permanente fiind mai bine instruiți.
Un mare neajuns era lipsa de experiență a
comandamentelor și a trupei. Pregătirea tactică și
strategică a fost asigurată în perioada anterioară
prin exerciții, aplicații și manevre, unele fiind con-
duse de domnitorul Carol. Dar ea a avut un rol mai
mult teoretic, întrucât lipsea, în întregime, ex-
periența de război.
în concluzie, armata română reprezenta, în
----■ Revista de istorie militară ■------------
condițiile agravării relațiilor internaționale, un orga-
nism tânăr, care nu primise botezul focului și care
se confrunta cu multe neajunsuri în privința stării
combative. Față de armatele vecinilor, mari im-
perii cu ambiții hegemonice în regiunea balcanică
și chiar pe întregul continent, organismul militar
românesc era modest. El nu putea face față singur
unei confruntări majore nici cu armata rusă, nici
cu cea otomană. Dar era un element pe care nici
Imperiul Otoman și nici cel Rus nu puteau să-l
neglijeze. Primul n-a îndrăznit să declanșeze
operațiile la nordul Dunării pentru a reimpune
controlul asupra fostului vasal, care își proclamase
independența. Al doilea, deși a privit cu un dispreț
abia reținut statul român și armata sa, a fost nevoit
să semneze, în premieră, o convenție care să-i
permită să-și transporte trupele pe teatrul balcanic
și, apoi, într-un moment greu al confruntărilor de
la sudul Dunării, a făcut apel la forțele militare
românești.
Războiul - o opțiune dificilă pentru
România
Redeschiderea „Chestiunii Orientale” a creat
statului român o situație extrem de dificilă.
România se afla între cele două imperi - otoman
și rus -, dar ele nu aveau graniță comună în Europa.
Până atunci, teritoriul românesc fusese utilizat
drept culoar de trecere și spațiu de confruntare al
armatelor otomane și ruse. Riscul de a rămâne la
același statut era foarte mare, iar stabilirea unei
conduite se dovedea foarte dificilă, ținând cont că
statul român se afla sub suzeranitatea Porții
Otomane și sub garanția celor șapte mari puteri
europene, între care se găseau și cele două imperii
-----------------------—--------------[33~|----
învecinate aflate în dispută. Clasa politică a fost
divizată. Unii oameni politici, mai ales liberali, în
frunte cu Ion C. Brătianu, se pronunțau pentru o
înțelegere cu Rusia, care beneficia în acțiunile ei
de sprijinul celorlalte mari puteri ale continentului,
mai puțin, firește, ale Imperiului Otoman. Alții, cu
deosebire conservatorii, apreciau că neutralitatea
era soluția cea mai bună, mai ales dacă ea era
recunoscută pe plan internațional. în sfârșit, au
fost și politicieni, exemplul cel mai elocvent este
Dumitru C. Brătianu, care au căutat o cale de înțele-
gere cu Imperiul Otoman. Disputele au fost aprinse,
iar atitudinea antiotomană s-a conturat greu, ea
fiind ușurată de acțiunile Por ții, care au rupt trep tat
orice posibilitate de dialog.
Aceste abordări diferite au ieșit puternic în
evidență în timpul Consiliului de Coroană,
desfășurat, în data de 2/14 aprilie, sub conducerea
domnitorului Carol9.
Reflex al situației complicate a țării, opiniile
celor prezenți, personalități remarcabile ale vieții
politice și intelectuale, au fost diferite. Constantin
Bosianu, Manolache Costache Epureanu, A. C.
Golescu, Dimitrie Ghica au subliniat că în virtutea
tratatelor existente, România trebuia să fie aliata
otomanilor, iar semnarea convenției cu Rusia
însemna, practic, ieșirea din neutralitate și posibi-
litatea transformării teritoriului național în teatru
de război. De aceea, ei s-au declarat pentru neutra-
litate. în schimb, Mihail Kogălniceanu și C. A.
Rosetti au fost de acord cu parafarea convenției
româno-ruse, ceea ce însemna practic starea de
război cu Imperiul otoman. Au fost abordate și
problemele armatei, cei prezenți subliniind că, în
pofida progreselor din ultimii ani, oștirea nu era
capabilă să lupte împotriva armatei otomane sau a
celei rusești. De aceea, conservatorii au venit cu
ideea retragerii armatei în partea de nord a Olteniei
și a aștepta aici desfășurarea evenimentelor10.
Domnitorul Carol, la insistențele lui Ion C. Brătianu,
nu a dat curs sugestiilor venite de la conservatori
și a fost de acord cu semnarea convenției româno-
ruse (4/16 aprilie 1877), ratificată apoi de Parlament.
Ea nu prevedea colaborarea militară dintre cele
două armate, dar deschidea calea angajării armatei
române în confictul ruso-otoman. Cum semnarea
convenției semnifica ieșirea din neutralitate, a doua
zi, Mihail Kogălniceanu a cerut puterilor garante
să intervină pe lângă Poarta Otomană, pentru ca
aceasta să nu mute teatrul de operații la nordul
Dunării. Toate puterile garante, cu excepția Ger-
----R4~|-----------------------------------------
maniei, au răspuns favorabil solicitării autorităților
românești. La 10/20 aprilie 1877, România a între-
rupt relațiile diplomatice cu Imperiul Otoman, iar
după o serie de incidente pe linia Dunării, Parla-
mentul a declarat la 29-30aprilie/ll-12 mai 1877
starea de război dintre România și Poarta Oto-
mană. Ultimul act al unei stări de lucruri seculare
s-a desfășurat în zilele de 9-10 mai/21-22 mai 1877,
când același Parlament a votat independența țării,
acceptată apoi de domnitorul Carol.
Războiul împotriva Porții Otomane, ca soluție
pentru rezolvarea situației atât de complexe din
anii 1875-1877, s-a conturat cu destulă dificultate,
clasa politică, dar și opinia publică fiind divizate,
încălcarea statutului internațional al țării și indis-
punerea marilor puteri garante erau decizii pline
de risc, iar mulți oameni politici preferau să con-
serve ceea ce se obținuse cu mari eforturi. Aici
trebuie subliniat rolul cu totul deosebit pe care l-a
avut Ion C. Brătianu în stabilirea conduitei Româ-
niei, tenacitatea și clarviziunea remarcabile pe care
le-a dovedit, atât înainte, cât și pe timpul războiului11.
Mobilizarea armatei și operațiile din vara
anului 1877
Sporirea tensiunii în regiunea balcanică, dete-
rioarea relațiilor româno-otomane au impus
adoptarea unor măsuri de întărire a armatei, ches-
tiune nu ușoară având în vedere starea precară a
finanțelor țării. La 26 noiembrie/8 decembrie 1876
s-a hotărât dublarea numărului regimentelor de
dorobanți, măsura intrând în vigoare la 1/13 ianua-
rie 1877. Pentru a evita o confruntare româno-oto-
mană pe teritoriul național, s-a luat hotărârea fortifi-
cării orașului Calafat, misiunea revenind unui
detașament condus de colonelul Otton Sachelarie.
Pentru apărarea orașului București s-a dispus ca
Divizia 2 să ocupe poziții defensive pe râurile Sabar
și Argeș, iar orașele Giurgiu și Oltenița au primit
întăriri. Concomitent, s-au început lucrări de fortifi-
cație pentru protejarea centrului feroviar de la
Bărboși, care asigura legătura dintre Moldova și
Muntenia. La 5/17 februarie 1877 au fost înființate
încă două regimente de artilerie.
întrucât la sfârșitul lunii martie trupele ruse au
început deplasarea spre Prut, guvernul român a
luat în calcul mobilizarea armatei, operație decisă
la 6/18 aprilie 1877. Au fost chemați sub arme circa
100 000 de oameni, ceea ce reprezenta 1,9% din
populația țării. Dintre aceștia, 58 700 de militari
reprezentau armata de operații, restul fiind înca-
-----------■ Revista de istorie militară ■---
drați în celelalte structuri. Forțele mobilizate au
fost împărțite în Armata de operații și rezerva
armatei de operații. Structurile luptătoare erau
Corpul 1 și Corpul 2 armată, fiecare cu două divizii.
După declanșarea mobilizării s-a decis concen-
trarea armatei pe linia Dunării pentru a face față
unui eventual atac otoman. Corpul 1 armată, com-
pus din diviziile 1 și 2, a fost dislocat în Oltenia, iar
Corpul 2 armată în zona Bucureștiului. Dispozitivul
a rămas în vigoare până la sosirea trupelor ruse.
Acestea, fără a mai aștepta ratificarea de către
Parlament a convenției, au trecut Prutul (11/23
aprilie 1877), gest care a provocat mare emoție în
rândul opiniei publice românești. Ba mai mult,
marele duce Nicolae a difuzat o proclamație,
adresată populației românești.
Foarte îngrijorat, șeful statului român a
convocat, în seara aceleiași zile, un consiliu de
război, la care au participat principalii șefi militari.
Măsurile stabilite, între care se remarcă retragerea
trupelor din dispozitiv și concentrarea lor în anumi-
te puncte strategice - Bărboși, Focșani, Băilești -
arătau dorința statului român de a opune rezistență
înaintării trupelor ruse care nu luau în considerare
angajamentele asumate prin convenția bilaterală.
Ulterior, țarul a trimis un emisar la București
(prințul Nikolai Dolgoruki), care a încercat să stingă
criza. Perspectiva transfer mării teritoriului național
în teatru de război l-a determinat pe Carol să
accepte scuzele oferite de Dolgoruki și să revină
asupra măsurilor luate12.
între timp, la 26 aprilie 1887, s-au declanșat
ostilitățile dintre armata română și cea otomană
prin duelurile de artilerie dintre trupele din Vidin
și Calafat. Până la sosirea armatei ruse, trupele
române au realizat acoperirea liniei Dunării,
operație de importanță strategică. Marșul marilor
unități ruse către teatrul balcanic s-a desfășurat în
siguranță, iar teritoriul românesc nu a devenit spațiu
de confruntare între cei doi beligeranți.Trebuie spus
că armata otomană nu a încercat să mute operațiile
la nordul fluviului, ea limitându-se la executarea
unor recunoașteri pe malul drept al Dunării, res-
pinse de trupele române13.
Conform înțelegerii dintre autoritățile celor
două țări, pe măsura ajungerii trupelor ruse pe linia
Dunării, apărarea fluviului era asigurată de acestea,
■ Revista de istorie militară ■
{35~}
armata română urmând să preia sectorul dintre
Vârciorova și gura Oltului. La începutul lunii iunie
1877, operația de restructurare a dispozitivului tru-
pelor române în Oltenia era încheiată, marile
unități primind următoarele responsabilități: Divizia
4, comandată de generalul de brigadă Gheorghe
Mânu, apăra linia Dunării între Olt și Jiu, punctul
de comandă fiind la Corabia; Divizia 3, având în
frunte pe colonelul George Angelescu, era dispusă
de la gura Jiului la Rast, cartierul general fiind la
Băilești; Divizia 1, comandată de generalul Mihail
Cristudolo Cerchez, a fost dislocată în jurul Calafa-
tului, oraș în care și-a stabilit, de altfel, și cartierul
general, cel mai important obiectiv al sistemului
defensiv românesc; Divizia 2, condusă de colonelul
loan Logadi și având punctul de comandă la Cetate,
era dispusă, în continuare, până la gura Timocului.
Marele Cartier General român a fost instalat la
Poiana Mare.
Marile unități ruse au trecut Dunărea în sec-
torul Zimnicea-Șiștov (14/26-15/27 iunie 1877),
acțiunea fiind precedată de intense bombarda-
mente de artilerie și de diversiuni, menite să reali-
zeze surprinderea, la care au participat și trupele
române14. Odată ajunsă pe malul drept, armata rusă
a fost divizată în trei grupări. Armata principală,
comandată de marele duce Nicolae, avea misiunea
să traverseze Balcanii și să atace Adrianopolul,
Armata de est, condusă de moștenitorul tronului,
țareviciul Alexei, urma să cucerească Rusciukul și
să asigure flancul drept al forțelor principale. în
sfârșit, Armata de vest, pusă sub comanda ge-
neralului N. P. Kr udener, trebuia să ocupe Nicopol
și Plevna, iar ulterior să traverseze Balcanii,
contribuind la cucerirea Adrianopolului.
După trecerea Dunării, trupele ruse au obținut
succese importante, ajungând să controleze
trecătorile Balcanilor. Dar, în pofida lor, Rusia și-a
dat seama că forțele concentrate împotriva Porții
Otomane erau insuficiente, fapt dovedit de cele
două înfrângeri grele din fața Plevnei (8/20 iulie,
18/30 iulie 1877). Situația de pe frontul balcanic
deschidea perspectiva angajării armatei române
la sudul Dunării.
De la ignorare la cooperare. Cooperarea
militară româno-rusă
O problemă foarte spinoasă a constituit-o
colaborarea militară dintre armata rusă și cea
română. Ea a fost abordată atât în întâlnirea de la
Livadia, cât și în cadrul negocierilor ulterioare, dar
cele două părți nu au ajuns la o înțelegere. Domni-
torul Carol, prim-ministrul Ion C. Brătianu, mare
parte a corpului superior de comandă doreau parti-
ciparea armatei române la viitorul conflict. Suve-
ranul român, într-o scrisoare adresată tatălui său,
la 8/20 ianuarie 1877, sublinia necesitatea de a
încheia „o convențiune militară cu Rusia și, de va
fi nevoie, a ne bate cu rușii contra turcilor”15.
Dar cooperarea militară se lovea de refuzul
repetat al St. Petersburgului. Cu toate acestea, unii
lideri politici și militari ruși, cum au fost, de pildă,
marele duce Nicolae și generalul A. D. Nepokoicițki,
erau favorabili unei cooperări cu armata română.
Ei priveau lucrurile pragmatic, apreciind că din
moment ce marile unități ruse se vor deplasa prin
teritoriul românesc, concursul trupelor române era
indispensabil pentru atingerea scopului propus.
însă alți lideri, între care semnalăm pe țarul
Alexandru al II-lea și cancelarul Al. M. Gorceakov,
se opuneau oricărei colaborări militare. Rusiei,
mare putere, care dispusese discreționar, până
atunci, de teritoriul românesc ca bază de operații
și zonă de confruntare, îi venea foarte greu să
apeleze la concursul micii armate române, a cărei
valoare combativă era o necunoscută, ea neavând,
cum se știe, nicio experiență de război. De
asemenea, guvernul rus nu dorea ca viitoarele sale
planuri de reorganizare a sud-estului european, în
care intra și teritoriul românesc, să fie într-un fel
restricționate prin colaborarea cu România.
La începutul lunii mai 1877, odată cu sosirea
marelui duce Nicolae la Ploiești și stabilirea Marelui
Cartier General rus aici, convorbirile dintre cele
două părți s-au intensificat. Demnitarul rus a
solicitat concursul armatei române, prin partici-
parea direct la operații, ceea ce domnitorul Carol
și Marele Cartier General român au admis. Partea
română dorea, însă, păstrarea integrității marilor
unități, sector de front separat și comandă proprie.
Dar problema s-a complicat prin refuzul guvernului
de la St. Petersburg de a accepta cooperarea cu
românii. La 17/29 mai 1877, cancelarul Gorceakov
a înaintat o notă de răspuns la cererea României
de cooperare militară, transmisă de A. I. Nelidov,
în care respingea net oferta. „...El (împăratul
Alexandru al II-lea) nu dorește deloc cooperarea
României peste Dunăre, însă, dacă guvernul român
vrea să întreprindă o asemenea acțiune cu
cheltuiala și rizicul său, așa ceva nu se poate face
decât cu condițiunea absolută a unităței comandei
superioare care să rămână în mâinele generali-
------------■ Revista de istorie militară ■-------
ssimului armatei imperiale (...). Rusia nu are
trebuință de ajutorul armatei române. Forțele pe
care ea le-a pus în mișcare spre a lupta contra
Turciei sunt mai mult decât îndestulătoare ca să
atingă scopul înalt pe care și l-a propus când a
început acest război. Pe de altă parte, siguranța
exterioară a României n-o silește de loc să atace
Turcia”16. Poziția diplomației ruse s-a impus așa
încât până la eșecurile din fața Plevnei, demersurile
românești n-au avut succes.
De remarcat că punctul de vedere rus a fost
împărtășit și de unii politicieni și generali români.
Un erou al Războiului Independenței, maiorul
Alexandru Candiano-Popescu, în suculentele sale
amintiri scria: „Românii își concentraseră forțele
militare la Poiana, lângă Calafat, așteptând zile mai
fericite, și primul ministru hrănea ideea cuteză-
toare de a trece Dunărea pe seama lor și a lupta
contra turcilor ei singuri, într-o anumită zi. Boierii
(conservatorii - n.n.) însă lucrau la București cu
principele Gorceakov și cu consulul general al
Rusiei, d-1 Stuart, contra guvernului, susținând com-
binația ca o parte din oastea română să fie înglobată
în cea rusească, fără nici o individualitate deosebită
și astfel să lupte. Generalii Mânu și Florescu
sprijineau această opinie. De aceea, Mânu nu a
vroit să treacă Dunărea când i s-a dat ordin de
Comandamentul român, nu de cel rusesc, cum
susține dânsul. De aceea, generalul Florescu s-a
dus în ținută de ceremonie la Marele Duce Nicolae,
la Ploiești, solicitând serviciu în armata imperială.
Regele mi-a mărturisit cu indignare că a găsit pe
generalul Florescu în anticamera Marelui Duce
Nicolae, în uniformă, cerând servicii (...). Brătianu
singur, în mijlocul acestui viespar de intrigi și
împrejurări grele, sta neclintit în hotărârea sa de a
trece Dunărea cu orice preț17. Cele spuse de
Candiano-Popescu au la bază motive de ordin poli-
tic, el fiind, în acea epocă, un adversar al conser-
vatorilor, dar problema ridicată de el reflectă
ezitările unor oameni politici, dar și a unor generali
privind oportunitatea trecerii Dunării. Era un gest
de foarte mare însemnătate pentru armata română
în special, pentru România, în general, și desigur
au existat păreri diferite. După sfârșitul victorios
al campaniei s-a încercat minimalizarea sau
trecerea sub tăcere a unor asemenea atitudini, care
veneau în contradicție cu atmosfera euforică post
conflict18.
Cele două înfrângeri din fața Plevnei au deter-
minat ca Marele Cartier General rus să solicite
imperativ, printr-o cunoscută și des citată telegra-
----■ Revista de istorie militară ■------------
mă a marelui duce Nicolae, concursul armatei
române. După o matură analiză, din care nu a fost
exclusă ipoteza ca teritoriul românesc să fie trans-
format în teatru de război, autoritățile statului
român, în frunte cu domnitorul Carol și primul
ministru, Ion C. Brătianu, au fost de acord ca arma-
ta română să participe la operații, alături de armata
rusă. în negocierile care au prefațat această
acțiune, s-a obținut îndeplinirea de către aliatul rus
a celor două condiții de bază - sector de front se-
parat și comandă exclusiv românească. Câmpul de
luptă, cu evoluțiile lui mai întotdeauna imprevizibile,
a tranșat problema cooperării militare româno-
ruse. Armata română avea acum șansa să se afirme
pe un teatru de război european, după o întrerupere
de peste două secole.
Operațiile armatei române la sudul
Dunării
în vederea luptelor de la sudul Dunării, Marele
Cartier General român a procedat la o nouă reorga-
nizare a forțelor militare. Ele au fost structurate în
Armata de operații și Armata de observație. Prima,
comandată de generalul Alexandru Cernat, era
compusă din diviziile 3,4 și de rezervă, ultima fiind
numită, de la 9/21 septembrie 1877, Divizia 3 activă.
Ea avea valoarea unui corp de armată, însumând
41 de batalioane de infanterie, 32 de escadroane și
18 baterii, efectivele ridicându-se la 37 000 de
oameni cu 108 piese de artilerie.
Armata de observație, pusă sub comanda
generalului George Lupu, a acționat la nordul
fluviului, între gura Timocului și Turnu Măgurele
și avea în compunere diviziile 1 și 2. Efectivul se
cifra la 10 000 de oameni cu 74 de tunuri. în vederea
traversării fluviului s-a desfășurat o amplă activitate
organizatorică, de îmbunătățire a instruirii și echi-
pării trupelor, de aprovizionare cu tot ce presupunea
o campanie dincolo de hotarele țării. între altele,
s-a construit, în perioada 14/26-19/31 august 1877,
un pod de pontoane în sectorul Siliștioara-Măgura,
care a avut un rol foarte mare pe timpul campaniei
din Bulgaria.
Ultimele detalii ale cooperării militare româno-
ruse au fost puse la punct în convorbirile purtate
de domnitorul Carol la Gomi Studen, sediul Marelui
Cartier General rus. Suveranul României a avut o
poziție tranșantă, cerând să comande personal
propriile trupe. Țarul și marele duce Nicolae au
fost reticenți, dar au acceptat, în cele din urmă,
solicitarea lui Carol19. întrucât, un prinț din fa-
milia Hohenzollern nu putea fi subordonat unui ge-
neral rus, s-a convenit ca trupele româno-ruse de
la Plevna, constituite din Armata de vest să fie
puse sub comanda lui Carol, având ca șef de stat
major pe generalul rus P. D. Zotov. Această decizie
a ridicat prestigiul armatei române, privită până
atunci de partenerul rus cu aroganță.
Cartierul general al Armatei de vest a fost
stabilit la Poradim, un sat sărăcăcios aflat la 15
kilometri de Plevna și la șapte kilometri de
avanposturile otomane. Domnitorul Carol a sosit
aici la 21 august/2 septembrie 1877, iar trupele
române au terminat concentrarea în jurul Plevnei
la 25 august/6 septembrie. Un consiliu de război,
desfășurat sub conducerea domnitorului Carol, a
stabilit ca atacul să se desfășoare pe trei direcții -
nord-est, sud-est și sud. Armatei de operații române
i-a revenit sectorul de nord-est. Botezul focului a
avut loc în ziua de 27 august/8 septembrie 1877,
când o coloană, condusă de locotenent-colonelul
S. Voinescu și compusă din Regimentul 13
dorobanți, un batalion din Regimentul 5 linie și un
batalion de vânători, a atacat cu succes o fortificație
din fața redutei Grivița.
Atacul general, în fapt a treia bătălie de la
Plevna, s-a dat la 30 august/11 septembrie 1877,
deși domnitorul Carol, în consiliile de război
premergătoare, insistase pentru amânarea acțiunii.
Cum în calendarul ortodox, ziua de 30 august îl
prăznuia pe Sfântul Alexandru, generalii ruși au
dorit să-i ofere o victorie suveranului lor. Nu intrăm
în analiza bătăliei, desfășurarea ei fiind bine-
cunoscută. Vom sublinia că printre puținele succese
ale zilei a fost și cucerirea redutei Grivița 1 de către
Divizia 4 română în cooperare cu trupele ruse.
Victoria obținută, în pofida erorilor comise, a ridicat
moralul armatei române precum și prestigiul ei în
fața aliatului rus, fiind consemnată ca atare de presa
timpului și rapoartele diplomaților străini.
După trei încercări nereușite de cucerire a
Plevnei, s-a luat decizia încercuirii și blocării acestei
fortificații bine construită și apărată de trupele
otomane de sub comanda generalului Osman Pașa,
în timpul asediului Plevnei, care a durat până la
sfârșitul lunii noiembrie 1877, detașamentul
comandat de generalul Slăniceanu a ocupat cetatea
Rahova(5/17 noiembrie-9/21 noiembrie 1877).
A patra bătălie de la Plevna s-a consumat pe
fondul încercării grupării otomane de a ieși din
încercuire la data de 28 noiembrie/10 decembrie
----m-----------------------------------------
1877. Rănit, generalul Osman Pașa s-a predat
trupelor române, cel mai probabil pentru a diminua
victoria armatei ruse. El a fost preluat apoi de trupele
ruse și transportat în Rusia20.
După cucerirea Plevnei, la Poradim (30 noiem-
brie/12 decembrie 1877) a avut loc un ultim consiliu
de război aliat, care a decis continuarea acțiunilor
militare împotriva armatei otomane. Forțele
principale ruse au primit misiunea să înainteze spre
Sofia, Balcani și Adrianopol, iar trupele române au
avut ca zonă de operații nord-vestul Bulgariei, Vidinul
cu puternicele lui fortificații reprezentând obiectivul
principal.
S-a produs o nouă organizare a armatei române,
creându-se, pentru operațiile din nord-vestul
teritoriului bulgar, Corpul de Vest, comandat de
generalul de brigadă Nicolae Haralambie. El avea
în compunere diviziile 1,4 și 5. Alte două divizii, 2 și
3, au primit misiunea să efectueze serviciul de
garnizoană în cetățile Nicopol și Plevna și să
escorteze prizonierii otomani ce reveneau armatei
române. Divizia de rezervă s-a desființat, unitățile
ei fiind repartizate celorlalte divizii. Armata română
a rămas sub comanda domnitorului Carol, în funcția
de locțiitor, cu titlul de maior general al Marelui
Cartier General fiind numit generalul Alexandru
Cernat.
în luna decembrie 1877, trupele române s-au
concentrat în jurul Vidinului pe care l-au asediat
până la începutul lunii februarie 1878. După
semnarea armistițiului ruso-otoman din 19/31
ianuarie 1878, comandamentul român a început
tratativele cu partea otomană pentru predarea
cetății. Ele s-au încheiat la 11/23 februarie 1878
prin parafarea unei convenții de către colonelul
Ștefan Fălcoianu și Mehmet Izzet Pașa. A doua zi,
trupele române au intrat în cetatea Vidinului,
încheind astfel campania de la sudul Dunării. O
săptămână mai târziu, respectiv la 18 februarie/2
martie 1878, s-a încheiat tratatul de la San Stefano,
contestat apoi de marile puteri europene, care au
impus rediscutarea lui la Berlin.
Sfârșitul ostilităților nu a adus, însă, așa cum ar
fi fost normal și demobilizarea armatei române.
Relațiile româno-ruse au devenit, în primăvara
anului 1878, deosebit de tensionate, fapt ce a impus
redislocarea marilor unități în Oltenia. Tensiunea
din raporturile bilaterale a fost determinată de
intențiile vădite ale Rusiei de a ocupa cele trei județe
din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad și Ismail) -
------------- ■ Revista de istorie militară ■----------
intrate în componența Moldovei ca urmare a
deciziei Congresului de pace de la Paris (1856) - și
de măsurile luate de comandamentul rus, ce vădeau
intenții inamicale față de România. în aceste
condiții, domnitorul Carol a declarat că trupele
române nu se vor lăsa dezarmate și că se vor opune
oricărei încercări a fostului aliat de ocupare a
teritoriului național. Revenirea armatei române în
capitala țării a avut loc, în cadrul unor ceremonii
de amploare, abia la 8/20 octombrie 1878.
Pierderile armatei române s-au ridicat la 4 302
morți și dispăruți și 3 316 răniți, un număr de 19 094
de militari îmbolnăvindu-se în timpul campaniei.
Armata rusă a avut 200 000 de morți, răniți și
dispăruți, armata sârbă 5 140 de morți și răniți, iar
din rândul voluntarilor bulgari pierderile au fost de
404 morți, 299 de răniți și 103 dispăruți21.
Lecțiile războiului
Dincolo de cifrele în sine care, desigur, spun
multe despre efortul statului român, campania
armatei la nordul și sudul Dunării din anii 1877-1878
a reprezentat prima afirmare militară a românilor
pe un câmp de luptă european, aliați și adversari
fiindu-le două din marile puteri ale continentului. în
pofida ezitărilor și temerilor unor oameni politici, a
neîncrederii manifestate în segmente ale opiniei
publice naționale, a opiniilor critice și desconsiderării
valorii trupelor noastre de către aliatul rus, armata
română a avut o comportare onorabilă și onorantă
în același timp. Ea a dovedit, în ansamblul său, o
capacitate de luptă ridicată, tărie de caracter,
devotament pentru interesele generale, patriotism.
Desigur, lipsurile constatate au fost destul de nume-
roase, mergând de la structura organizatorică, cu
două categorii de trupe, permanente și teritoriale,
ce au fost neomogene ca nivel de dotare și instruire
și până la modul de asigurare logistică a trupelor.
Dar ele au cântărit relativ puțin în economia efortului
de război, predominante fiind aspectele pozitive,
ceea ce a impresionat profund pe aliați, pe adversari
și pe neutri.
Prin faptele sale de arme din anii 1877-1878,
armata română a ajuns dintr-o necunoscută o forță
redutabilă în sud-estul european, luată în calcul atât
de marile puteri, cât și de statele mai mici. Războiul
pentru Independență a confirmat, de asemenea,
viabilitatea măsurilor de întărire a organismului
militar luate de domnitorii celor două principate și
apoi de Alexandru loan Cuza și Carol I.
----■ Revista de istorie militară ■-----------
De-a lungul deceniilor anterioare au fost
exprimate destule dubii asupra eforturilor de
înarmare ale României, țară mică, subdezvoltată
și înconjurată de mari puteri, cu armate de sute de
mii de oameni. Spre lauda lor, unii lideri politici s-au
pronunțat cu tenacitate pentru întărirea armatei,
apreciind că poate veni un moment când statul
român trebuie să conteze și pe forța sa militară, nu
numai pe împrejurările politico-diplomatice
internaționale.
Desigur, România nu și-a dobândit independența
exclusiv prin forța armelor, acest lucru nefiind posibil
nici în condițiile crizei din anii 1875-1878. Dar
campania armatei la sud de Dunăre a reprezentat o
modalitate prin care românii au arătat concertului
european nu numai că doresc independența țării
lor, dar sunt în stare să lupte, cu mijloacele pe care
le au, pentru acest deziderat fundamental. Sacrificiul
pe câmpul de luptă a constituit un teniei în plus
pentru ca statul român să solicite marilor puteri
europene recunoașterea noului statut asumat la
9-10 mai 1877. Bătălia diplomatică pentru atinger ea
acestui obiectiv a fost, cum se cunoaște, dificilă și
s-a încheiat abia în anul 1880. România a devenit,
astfel, un actor de sine stătător, ceea ce i-a facilitat
integrarea în Europa acelui timp.
Dar, dincolo de conotațiile internaționale,
Războiul de Independență a reprezentat un un
foarte important liant identitar pentru națiunea
română, care atinsese pragul maturității sale. El a
unit toate categoriile de cetățeni, care au contribuit
prin diverse forme la susținerea efortului militar, a
generat creșterea spiritului de responsabilitate
pentru destinele comunității, a mărit încrederea
în forțele proprii și în viitorul mai bun al țării, a
sporit prestigiul armatei în societate.
Cu toate faptele de eroism din anii 1877-1878,
armata nu s-a bucurat în deceniile următoare de
atenția cuvenită din partea factorilor politici, astfel
că ea a acumulat serioase rămâneri în urmă, lucru
evidențiat de campania din 1913 din Bulgaria.
Primul Război Mondial, respectiv operațiile din
toamna anului 1916, a sancționat în mod tragic
erorile, ezitările și indiferența față de nevoile orga-
nismului militar românesc.
La 130 de ani distanță, Războiul pentru Indepen-
dență rămâne un eveniment de excepțională
importanță pentru istoria românească, pentru me-
moria noastră colectivă, care a accentuat și facilitat,
în același timp, modernizarea, integrarea și afirmarea
statului român în concertul națiunilor lumii.
---------------------------------------[39~|----
1	Raoul V. Bossy, Agenția diplomatică a României
în Paris și legăturile politice franco-române sub Cuza-
vodă, București, 1931, p. 384.
2	Pentru acest aspect a se vedea Maria Georgescu,
Capitaine Christophe Midan, Un exemple de
coopdration bilaterale. Les attaches militaires franșais
en Roumanie et roumains en France (1860-1940),
Editions Militaires, Bucarest, 2003.
3	Dan Berindei, Societatea românească în vremea
lui Carol I (1866-1876), Editura Militară, București,
1992, p. 140.
4	Textul Constituției la Ion Mamina, Monarhia
constituțională în România. Enciclopedie politică.
1866-1938 Editura Enciclopedică, București, 2000,
p. 16-28. Legea fundamentală avea titlul V consacrat
„Puterii Armate”, în care fiecare cetățean valid avea
obligații militare, valoarea contingentului fiind votată
de Parlament în fiecare an.
5	General Radu Rosetti, Partea luată de Armata
Română în Răsboiul din 1877-1878, Cultura Națională,
București, 1926, p. 15.
6	Pentru activitatea de reformator militar a genera-
lului Florescu a se vedea Radu R. Florescu, Generalul
Ion Emanoil Florescu - organizator al armatei române
moderne, Editura Militară, București, 2003, p. 45-131;
Petre Otu (coordonator), Teofil Oroian, Ion Emil,
Personalități ale gândirii militare românești, voi. II,
Editura Academiei de înalte Studii Militare, București,
2001, p. 43-50.
7	Cornel I. Scafeș, Horia VI. Șerbănescu, Corneliu
M. Andone, loan I. Scafeș, Armata română în războiul
de independență 1877-1878, Editura Sigma, București,
2002, p. 19.
8	în memoriile sale, domnitorul Carol a notat, la
18 noiembrie 1876 (stil vechi): „Prințul discută cu
ministrul de război chestia mobilizării. Veștile de la
departamentul respectiv nu sunt îmbucurătoare:
numai 25 000 puști Peabody, cu muniții neîndestulă-
toare, se află în depozit. Puștile cu ac sunt insuficiente;
deosebit de acestea sunt de calibru deosebit, ceea ce
îngreuiază completarea munițiunilor. Pentru coman-
dare de puști lipsesc și timp și bani și administrația
armatei se află în cea mai mare încurcătură”. Memoriile
regelui Carol I al României (de un martor ocular), voi.
IX, Editura Tipografiei ziarului „Universul”, p. 7.
9	Detalii în Ion Mamina, Consilii de Coroană,
Editura Enciclopedică, București, 1997, p. 11-26.
10	Memoriile regelui Carol I...., voi IX, p. 45.
“Pentru activitatea lui Ion. C. Brătianu a se vedea,
între altele: Șerban Rădulescu-Zoner, Ion C. Brătianu.
Asumarea unei răspunderi (1876-1878) în Războiul
ruso-româno-otoman și independența de stat a Româ-
niei.1877-1878, Editura Militară, București, 1998,
p. 34-38.)
12	Memoriile regelui Carol /....,voi. IX, p. 60-66.
13	N. Adăniloaie, Independența națională a
României, Editura Academiei, București, 1986, p. 270-
278.
“Trupele ruse au mai realizat anterior o trecere a
Dunării în zona Măcin, dar teritoriul dintre Dunăre și
Mare era teatrul de luptă secundar.
15	Memoriile regelui Carol I al României, voi. IX,
p. 21.
16	Ibidem, p. 91-92.
17	Alexandru Candiano-Popescu, Amintiri din viață-mi
(1868-1898), voi., studiul introductiv, nota asupra edi-
ției, adnotările, transcrierea textului de prof. univ. dr.
Constantin Corbu, Editura Eminescu, București, 1998,
p. 196-197.
“Pentru atitudinea generalului Florescu a se vedea
mai larg Radu Rosetti (general), Un uitat: Generalul
loan Emanoil Florescu, București, 1937.
19	Memoriile regelui Carol I al României, voi. X,
p. 63-69.
20	Cemale ttin Tașkiran, Yavuz Ercan, Ultima soluție
a Plevnei și tentativa de ieșire din încercuire a lui
Gâzi Osman Pașa, în Războiul ruso-româno-otoman și
independența de stat a României 1877-1878, Editura
Militară, 1998, p. 105-115.
21	Apud Cornel I. Scafeș, Horia VI. Șerbănescu,
Corneliu M. Andone, loan I. Scafeș, op. cit p. 149.
ROMANIAN MILITARY EFFORT FOR
THE INDEPENDENCE CAUSE
The study analyses the role of the military factor in the events of 1875-1878, which led to the proclamation
of Romania’s independence. It overviews the measures for strengthening the Army undertaken by the
governments of the time and presents different options of some Romanian politicians regarding the behavior
which the Romanian state should adopt in the perspective of a new conflict between the Ottoman and
Russian empires.
In this context, the solution of war with the former suzerain imposed with relative difficulty, but it was
facilitated by the obstructionist attitude of the Ottoman Gate.
Furthermore, it is analyzed the military cooperation with the Russian Empire, which evolved from
complete trustless to common fight in the South-Danubian war theatre where the central episode is
represented by the Siege of Plevna.
The author concludes that the Independence War represented the first military assertion of Romanians
on the European battlefield, which contributed to the revival of the military tradition in the național history.
---1 40 |-----------------------------------------------■ Revista de istorie militară ■--
Reiatii internaționale
5	5
FRANȚA L-A SALVAT PE YASSER
ARAFAT DE LA PIERZANIE!*
ambasador ELIEZER PALMOR, Israel
Franțois Mitterrand a murit la data de 8
ianuarie 1996, la numai câteva luni după ce a
„domnit” două mandate complete (1981-1995) ca
primul președinte socialist în a V-a Republică
franceză. El a fost ales în această înaltă demnitate
la numai zece ani după ce a cucerit poziția de prim
secretar al Partidului Socialist (1971) și după ce
eșuase la toate alegerile prezidențiale începând cu
aceea din 1965 când a candidat ca oponent al
generalului de Gaulle.
Personalitatea lui Mitterrand, politica promova-
tă de el, precum și anii președinției sale au bene-
ficiat pe când încă era în viață de descrieri, carac-
terizări și analize nu neapărat elogioase într-un
număr considerabil de cărți închinate lui. Această
recoltă literară s-a îmbogățit, spre surprinderea
multor observatori, printr-un număr important de
cărți noi care au readus în discuție aspecte diferite
ale activității sale la zece ani de la stingerea din
viață.
Reapariția interesului pronunțat pentru perso-
nalitatea controversată a președintelui socialist a
condus la consacrarea lui, de către numeroși
analiști, ca fiind cel mai popular președinte al
Republicii franceze în anii de după cel de-al Doilea
Război Mondial.
Ceea ce atrage în particular atenția la această
literatură voluminoasă este faptul că politica lui
Mitterrand privind conflictul din Orientul Mijlociu,
inclusiv conflictul israelo-palestinian, nu a bene-
ficiat de o analiză profundă, nici măcar în biografia
monumentală ce i-a fost consacrată de Jean Lacouture
și publicată în 1988 de Editura Seuil. Pe de altă
parte, cele trei volume publicate de Jacques Attali,
după ce a abandonat funcția de consilier special al
președintelui, sub denumirea de „Verbatim” se
bazează pe documente oficiale și fragmente
autentice din dezbateri și decizii ale guvernului
francez adoptate în decursul primilor zece ani ai
președinției lui Mitterrand. Este adevărat că
aceste fragmente pun la dispoziția cititorului
„materie primă” de mare valoare, inclusiv
referitoare la Orientul Mijlociu, însă acest mate-
rial bogat și variat nu reprezintă în totalitatea lui
decât un amalgam de elemente de bază valoroase
care pot servi la evaluarea multilaterală a politicii
lui Francois Mitterrand în legătură cu Orientul
Mijlociu. în sine, însă, ele nu r eflectă configurația
propriu-zisă a acestei politici.
O analiză scrupuloasă a politicii lui Mitterrand
privitoare la soluționarea problemei palestiniene
va pune în evidență nu numai faptul că el a adoptat
poziții politice care s-au deplasat, în mod treptat,
apropiindu-se de aspirațiile Organizației pentru
Eliberarea Palestinei (OEP), dar s-a și impus ca un
vajnic protector al intereselor palestiniene în
spațiul internațional. Mai mult chiar, el nu a ezitat
să utilizeze greutatea renumelui său personal și
prestigiul funcției prezidențiale pentru a salva de
la nimicire fizică pe Arafat, pe activiștii și condu-
cerea OEP. Se poate spune că niciun alt om de
stat din acea perioadă, când trupele OEP erau
încercuite în Beirut, nu a militat în favoarea intere-
selor palestiniene precum Francois Mitterrand.
Politica palestiniană a lui Mitterrand în calitate
de președinte al Republicii franceze a evoluat în
mod treptat, făcând abstracție de pozițiile guver-
nelor și partidelor politice din Israel, care - în afară
" Despre politica externă franceză în epoca Mitterrand privind Israelul, lumea araba și problema palestiniană,
a se vedea Yedidut be-Mivchan (O prietenie la încercare) de Eliezer Palmor, Editura Cârmei, Ierusalim, 1988.
— ■ Revista de istorie militară ■	-------------------------------------------------------------1 41 |----
■ Francois Mitterrand, președintele
Franței in perioada 1981-1995
de comuniști și de militanți din ceea ce se numește
„stânga sionistă” - au repudiat categoric OEP,
planurile și aspirațiile organizației, precum si
metodele sale de luptă teroristă. Relațiile dintre
Israel și Franța în anii Mitterrand pun în evidență
situația tristă a stabilirii unui „dialog al surzilor”
între cele două părți, mai ales în ce privește for-
mula soluționării conflictului israelo-palestinian.
Mitterrand insista neostenit în favoarea constituirii
unui stat palestinian independent fără ca acest apel
repetat să stârnească un ecou favorabil sau să
reușească să deplaseze câtuși de puțin Israelul de
pe pozițiile sale. La urma urmelor, portița întredes-
chisă prin semnarea acordurilor de la Oslo în
septembrie 1993 nu a fost un produs al politicii lui
Mitterrand, iar Franța nu a jucat niciun rol, direct
sau indirect, în generarea lor. Acordurile de la Oslo,
ca model de încercare de soluționare a conflictului
israelo-palestinian, nu reflectă implementarea
formulei de soluție justă și trainică propovăduită de
diplomația franceză și inspirată de ideile preșe-
dintelui Mitterrand.
Francois Mitterrand a fost primul președinte
francez în exercițiu care a întreprins o vizită oficială
în Israel. Gestul, considerat istoric, a avut o semni-
ficație politic-simbolică evidentă, căci vizita în sine
a subminat un tabu în vigoare până atunci, și pe
urmele lui au venit în Israel un număr important
de demnitari de prim rang, din Franța și din alte
țări deopotrivă.
Mitterrand a profitat de vizită, încercând să
mobilizeze opinia publică israeliană în favoarea
ideilor sale. în discursul rostit la tribuna parlamen-
tului din Ierusalim (2 martie 1981), Mitterrand a
evocat cu mândrie începuturile activității sale politice
în favoarea Statului Israel, amintind că, în 1947, el a
fost unul din cei doi miniștri din guvernul Franței
care s-au solidarizat cu emigranții de pe nava „Exo-
dus”. Apoi a mai amintit faptul că, în 1978, a fost
unicul om politic dintre toți șefii marilor partide
politice din Franța care s-a pronunțat în favoarea
acordurilor de la Câmp David (17 septembrie 1978),
iar doi ani mai târziu a criticat hotărârile summitului
european de la Veneția care repudiaseră aceste
acorduri. Ca lider al Partidului Socialist, Mitterrand
a definit - în discursul rostit la 4 martie 1978 -
componentele politicii sale cu privire la problematica
israeliană (devenită apoi politica oficială a Partidului
Socialist), după cum urmează:
a)	Partidul Socialist sprijină în mod necondi-
ționat dreptul la existență al Statului Israel;
b)	Din principiul recunoașterii acestui drept
decurge, de la sine înțeles, principiul obligatoriu de
a recunoaște „necesitatea înzestrării Statului Is-
rael cu mijloacele necesare apărării sale”;
c)	în ceea ce privește viitorul teritoriilor din
ludeea și Samaria, Mitterrand s-a abținut atunci
de la a propune o soluție explicită, afirmând doar
că „trebuie respectate hotărârile ONU”. El s-a
pronunțat, de asemenea, în favoarea „unor nego-
cieri directe între părțile în cauză, care nu se vor
desfășura neapărat într-un cadru internațional glo-
bal”. însă până la convocarea negocierilor, Israelul
este îndreptățit să păstreze aceste teritorii1.
Este de semnalat, pe lângă faptul că aceste
principii erau divergente față de principiile direc-
toare ale politicii guvernului israelian de atunci, că
ele erau totodată nu mai puțin discrepante în raport
cu politica neechilibrată a guvernului francez din
acea epocă și aceasta în suficientă măsură pentru
a declanșa semnale de alarmă în rândurile
analiștilor politici din lumea arabă. Alarma se pro-
duce în pofida faptului că Mitterrand a declarat
atunci că „palestinienii, la fel ca și alții, au și ei
dreptul la o patrie”, dar, în același timp, a ținut să
adauge că acest drept complică soluționarea
problemei israeliene întrucât palestinienii și
israelienii pretind că „patria” lor cuprinde același
teritoriu. La acea dată, Mitterrand nu se pronunțase
încă cu privire la teritoriul destinat „patriei
palestiniene”, dar în discursul rostit de la tribuna
Adunării Naționale (17 aprilie 1980), el se exprima
într-un mod mai clar și mai explicit, spunând că
„deoarece se cuvine a recunoaște o entitate pales-
tiniană și o patrie destinată acestui popor, se cuvine
------------■ Revista de istorie militară ■-------
de asemenea a se găsi o soluție, dar nu în cadrul
aceluiași teritoriu, care să servească drept patrie
pentru două popoare; din acest motiv (în acest con-
text) eu mă refer la fâșia occidentală”2.
în ciuda „concesiilor” făcute în favoarea
intereselor palestiniene, în perioada premergătoare
ascensiunii sale la președinția republicii, Mitterrand
ajunge la putere recunoscut ca prieten evident al
Statului Israel, ceea ce îl va determina, din primele
clipe ale instalării sale în Palatul Elysee, să caute
canale de comunicare care să conducă la echilibra-
rea imaginii sale în lumea arabă. în acest scop,
trimite emisari „să explice politica franceză în
Orientul Mijlociu” în cadrul întâlnirilor cu ambasa-
dori ai țărilor arabe la Paris sau cu ai guvernelor
din Egipt și Iordania, la Cairo și Amman. Mai mult,
cu ocazia vizitei primului șef de stat străin la Paris,
după alegeri, regele Khaled din Arabia Saudită,
Mitterrand a expus o formulă a politicii sale în
problematica Orientului Mijlociu, care până și după
Jacques Attali, om de încredere și mâna lui dreaptă,
reprezenta o „deviere retrogradă importantă de la
poziții anterioare”3. în convorbirea cu oaspetele
din Arabia Saudită, Mitterrand a indicat compo-
nentele reglementării dorită de el ale conflictului:
„La nivel de principii, problema este clară,dar ea
se complica la nivel practic.Respectarea obligatorie
a hotărârilor ONU însemna recunoașterea dreptu-
lui Statului Israel la existență în cadrul unor
frontiere recunoscute și sigure. Aceste principii au
însă și o altă semnificație și anume aceea a
necesității de a recunoaște aspirațiile poporului
palestinian de a avea o patrie. Numai că noi nu ne
punem în locul părților interesate și nu avem
pretenția de a defini conceptul de patrie pales-
tiniană. Cred că s-ar cuveni ca Israelul să accepte
convorbiri directe cu reprezentanți palestinieni
referitoare la acest complex de probleme. S-ar
cuveni, de asemenea, să se facă distincție între
două probleme distincte în esența lor și anume între
problema Palestinei care interesează pe pales-
tinieni (și în virtutea solidarității - statele arabe),
pe de o parte, și problema Ierusalimului și a Locuri-
lor Sfinte pe de altă parte, cu referință la cele trei
mari religii monoteiste, inclusiv Islamul. Ar fi cât
se poate de natural ca, în virtutea acestui fapt,
Islamul sa fie autorizat să-și mențină prezența la
Ierusalim. Noul guvern francez aspiră să întrețină
relații bune cu Statul Israel, nu însă relații de
părtinire cu una sau alta dintre părțile interesate”4.
----■ Revista de istorie militară ■---------------
La vreo zece zile după convorbirea cu regele
saudit, Mitterrand va consemna, într-o scrisoare
personală adresată prim-ministrului Menachem
Begin, printre altele: „Sunt profund convins că
relațiile între națiuni trebuie să se sprijine pe norme
de justiție. Franța va ține seama de această nece-
sitate în relațiile sale cu Statul Israel și statele și
popoarele din regiune. în felul acesta se va recon-
firma și garanta faptul că Statul Israel va beneficia
în mod integral de drepturile sale și înainte de toate
de dreptul de a trăi în pace și securitate în cadrul
unor frontiere sigure, recunoscute și garantate, în
timp ce va întreține cu vecinii săi relații de armonie
bazate pe respect reciproc. O formulă de pace care
nu va asigura securitatea (Statului Israel), nu va fi
nici justă și nici conformă realităților din Orientul
Mijlociu”. în ceea ce privește drepturile palesti-
nienilor, „în codul de comportare al națiunilor
securitatea cuvenită unui stat este înscrisă la nivel
egal cu justiția la care popoarele sunt îndreptățite.
Aceasta înseamnă că fiecare popor are dreptul să-și
determine destinul, să-și exprime năzuința națională
și simțămintele privitoare la identitatea și cultura sa
prin alegerea nestingherită de nimeni a formei de
organizare politică corespunzătoare dorințelor sale.
Din acest motiv, mă preocupă starea în care se află
poporul palestinian. Doar știi că eu m-am pronunțat
în favoarea acordurilor de la Câmp David și în
repetate rânduri m-am exprimat în favoarea unei
patrii pentru poporul pales tinian. Poziția Statului Is-
rael rămâne hotărâtoare în această privință”5.
Formula lui Mitterrand privitoare la soluționarea
conflictului din Orientul Mijlociu, inclusiv a
problematicii israelo-palestinieane, a luat forma unei
teorii care a fost elaborată la puțin timp după
preluarea puterii. La 7 august 1981, Franța elogiază,
în public, planul atribuit prințului Fahd al Arabiei
Saudite privitor la soluționarea conflictului
israeliano-arab. Acest plan afirma principiul
constituirii unui stat palestinian - și nu numai
recunoașterea dreptului palestinienilor la o patrie -
alături de principiul „dreptului statelor din regiune
de a trăi în pace”, ceea ce a fost interpretat ca o
recunoaștere implicită a Statului Israel. în elogiul
francez pentru Planul Fahd, exprimat public, se
susținea că acesta aduce o „contribuție pozitivă la
eforturile de a obține pacea pe calea negocierilor”6,
în pofida diferenței fundamentale existente între
„recunoașterea dreptului la o patrie” - așa cum
pretindea în mod neostenit diplomația franceză - și
planul Arabiei Saudite care preconiza „stabilirea
unui stat palestinian”.
Se cuvine remarcat, totuși, că evaluarea planu-
lui saudit făcută de Mitterrand în convorbirea avută
cu președintele Statelor Unite (18 octombrie 1981)
a fost diferită față de elogiul exprimat în public. în
această convorbire intimă, Mitterrand a spus că
„planul lui Fahd este un bun plan interimar întrucât
face posibile conversații între rivali, dar noi nu am
aprobat conținutul lui”7.
La 8 septembrie 1981, Mitterrand îl primește
pe prințul Fahd la Paris și profită de această întâlnire
pentru a prezenta oaspetelui teoria sa despre
conflictul din Orientul Mijlociu. Această teorie
descrie conflictul ca rezultat al unei serii de contra-
dicții, a căror rezolvare va conduce la soluționarea
conflictului însuși. Președintele francez a spus:
„Conflictul din Orientul Mijlociu generează riscuri
de război și de aceea cele două supraputeri sunt
stimulate să se amestece în el și se amestecă într-un
mod care corespunde cu bazele politicii lor. Franța
nu nutrește aspirații speciale față de această
regiune, dar din motive legate de istorie manifestă
față de ea un interes major. Ea se străduiește să
păstreze numeroasele relații de prietenie de care
se bucură”.
După ce a menționat dilema inerentă a abținerii
Franței de a se amesteca în situația din Liban în
pofida legăturilor istorice cu țara cedrilor, Mitterrand
a precizat existența unei contradicții și în ce pri-
vește drepturile Statului Israel pe care Franța, țara
moștenitoare a civilizației iudeo-creștine laolaltă
cu țara evreilor, dorește să le vadă concretizate,
dar fără ca scopurile și aspirațiile acesteia să
Yasser Arafat
provoace daune drepturilor altora. Mitterrand va
folosi în continuare aceeași formulă lingvistică
referindu-se la palestinieni, zicând: „Eu am
recunoscut dreptul (palestinienilor) la o patrie și
am spus - ceea ce este logic și nimeni nu a spus așa
ceva înaintea noastră - că în această patrie li se va
permite formarea de structuri statale precum vor
hotărî ei înșiși. în acest scop, ei au nevoie de
pământurile desemnate de istorie și de realitatea
actuală. Numai că noi nu suntem în stare să ne
lăsăm târâți orbește de către palestinieni să-i
însoțim unde și când o doresc ei. Iată, deci, încă o
contradicție ce trebuie depășită”8.
Deși această teorie structurată dialectic își
arogă o alură de literă de lege privind majoritatea
componentelor conflictului dintre Israel și vecinii
săi, ea nu se va impune ca directivă directoare a
politicii externe franceze pentru un timp înde-
lungat. Ea se va flexibiliza și restructura în confor-
mitate cu ceea ce președintele republicii, îndrumă-
tor adevărat al politicii externe franceze, va consi-
dera o necesitate politică legitimă imediată.
în ceea ce s-a spus în ultima ședință a guvernului
francez înainte de vizita lui Mitterrand în Israel
(24 februarie 1982) despre politica față de Israel,
semnele flexibilizării pomenite nu se întrevăd în
mod clar. Dimpotrivă, în această împrejurare se
rostesc cuvinte care, prin căldura tonului, sunt
menite să flateze urechea israeliană. Mitterrand
a spus: „Premisa noastră fundamentală nu s-a
schimbat. Israelul este îndreptățit să dispună de
mijloacele care să-i permită existența și nimeni nu
mai pune la îndoială privilegiul de a pune în practică
acest drept. Mijloacele la care m-am referit se
compun din diverse garanții. Există și o problemă
a teritoriilor ocupate. Aceste teritorii nu au una și
aceeași natură. Printre ele se pot distinge teritoriile
considerate proprietate istorică, fiindcă au fost
câștigate în urma unui acord între un popor și
Dumnezeul său. Aceste teritorii sunt ludeea și
Samaria, adică fâșia occidentală aproape în
întregime, numai că se întâmplă că ele sunt popu-
late mai cu seamă de către arabi. Pe de altă parte,
există teritorii care nicicând n-au aparținut evrei-
lor: Golanul, Sinaiul... Aceste teritorii au fost luate
în stăpânire pur și simplu prin mijloacele ocupării
și nu se bucură de un statut de sfințenie. Ele nu
aparțin de domeniul acordului între poporul ales și
Dumnezeu. Fâșia Occidentală [West Bank - n.red.]
are frontiere stabilite în urma celui de-al Doilea
Război Mondial și ele nu sunt comode în optica
44
■ Revista de istorie militară ■
israeliană. Se poate înțelege refuzul Israelului de a
abandona o parte din acest teritoriu, punându-1 astfel
la cheremul artileriei dușmanilor săi. Eu însumi
am străbătut drumul care șerpuiește paralel cu
frontiera. Dacă vor avea loc negocieri, părților
interesate li se va oferi posibilitatea de a ajunge de
comun acord la modificări ușoare ale frontierei. în
paralel, va fi nevoie de a se ajunge la un aranjament
privitor la un statut special pentru Ierusalim, fără
însă ca acest statut să consfințească ocupația.
Evreii au drepturi în oraș conservate timp de trei
mii de ani, dar orașul vechi este 95 % populat de
arabi... Afirmând aceasta noi nu ne amestecăm în
treburile domnului Begin, ci dimpotrivă ne
amestecăm în problemele păcii! Aceasta reprezintă
o durere de cap teribilă, dar fără îndoială soluțio-
nabilă prin negociere. Mă întreb, însă, cine vrea
negocieri? Căci în absența negocierilor se creează
un vid spațial care va stârni tentative de inter-
ferență din partea celor două superputeri”. în ceea
ce privește expresia teritorială a unei soluții a pro-
blemei palestiniene, Mitterrand va repeta în prezen-
ța membrilor guvernului său ceea ce a mai spus în
ocazii anterioare și anume că „sarcina mea nu este
aceea de a indica cu precizie pe hartă frontierele
patriei palestiniene. Se spune că ar fi vorba de
Iordania, de Fâșia Occidentală... Cei ce vor negocia
vor fi cei ce vor hotărî. Franța nu îndeplinește un
rol de judecător sau de mediator și nici acela de
negociator, dar consideră că palestinienii au drept
la o patrie’^*.
Ideile formulate în atmosfera de intimitate a
unui consiliu de miniștri trebuie să reflecte cu
adevărat subiectele abordate. Dar, așa cum am mai
precizat, Mitterrand nu va rămâne mult timp fidel
față de pozițiile exprimate în acest for și nu mai
târziu de discursul festiv rostit la tribuna Parlamen-
tului din Ierusalim, el va adopta un ton care se
potrivește cu aspirațiile cuiva care nu se mulțu-
mește să îndeplinească un rol de observator ne-
implicat în conflict. în acest discurs, Mitterrand
apare hotărât să propună inițiative, să stimuleze și
să convingă, de astă dată ca mediator. El va lansa
un apel la negocieri directe între Israel și OEP și
va afirma că aspirația palestinienilor la un stat
propriu este legitimă.
Premierul Menachem Begin a luat imediat
cuvântul și nu s-a sfiit să respingă în mod viguros
pozițiile lui Mitterrand. Begin era convins că nu
poate trece cu vederea teorii care făceau abstracție
de consensul larg existent atunci în Israel în ce
----■ Revista de istorie militară ■----------------
privește împotrivirea față de constituirea unui stat
palestinian între Iordan și Marea Mediterană.
Campania din Liban a oferit politicii externe a
Franței ocazia, exploatată la maximum, de a se
manifesta extrem de activ. Operațiile militare vor
pune la încercare validitatea unora dintre bazele
politicii mitterrandiene, constatându-se astfel, că
teza de atâtea ori repetată cum că „Franța nu vrea
sa judece, să medieze sau să negocieze” cu părțile
aflate în conflict sau în locul lor este o frază amal-
gamată cu doze de ipocrizie. Ea a judecat - și încă
cum a judecat! - operațiile militare ale Statului Is-
rael în termeni de o severitate care au deviat
deseori de la flexibilatea verbală caracterizând
terminologia diplomatică. Ea a încercat să se
impună ca mediator, creând în felul acesta dificul-
tăți încercărilor mediatoare ale americanilor. Apoi,
după ce a luat sub ocrotirea sa trupele OEP și pe
Yasser Arafat în persoană, încercuiți în Beirut,
Franța a negociat cu multă dârzenie un acord,
permițând evacuarea acestora din Liban.
Pe de altă parte, campania din Liban a mai
generat și o strângere pronunțată a legăturilor între
guvernul Franței și conducerea OEP, plasând
nivelul contactelor între cele două părți pe o treaptă
superioară. La 19 iunie 1982, prim-ministrul Pierre
Maurois și ministrul de Externe, Claude Cheysson,
întrețin conversații oficiale la Paris cu șeful Secției
Politice a OEP, FarukKadumi. Maurois va spune lui
Kadumi că este dispus să-l primească pe Arafat la
Paris10. Această disponibilitate a fost oferită fără
nicio condiție prealabilă. în continuare, la 15 iulie
1982, președintele Franței va primi la Palatul Elysee
o delegație a Ligii Arabe compusă din ministrul de
Externe algerian, ministrul de stat la Afacerile
Externe ale Emiratelor Arabe Unite și Faruk Kadumi.
Această primire a constituit prima ocazie când un
reprezentant al OEP a trecut pragul palatului
prezidențial francez și deși acesta nu a contribuit
cu niciun cuvânt la desfășurarea convorbirii, însăși
prezența lui la întâlnire a însemnat că s-au înlăturat
rezervele existente până atunci. Primirea lui
Kadumi la Palatul Elysee a marcat și un precedent
important prin aceea că însăși prezența lui a
pregătit terenul pentru vizita oficială pe care Yasser
Arafat o va efectua ceva mai târziu la Paris.
în convorbirile cu delegația Ligii Arabe,
Mitterrand și-a exprimat nedumerirea că arabii nu
au recunoscut Statul Israel, „o realitate existentă
din 1948 față de care Franța a angajat obligații ce
nu se pot ignora”. Dar, în același timp, Mitterrand
va găsi de cuviință să admonesteze Israelul și cu
această ocazie pe motivul că, din punctul său de
vedere, acesta ar fi comis eroarea de „a împinge
un popor într-un colț al unei rezistențe înverșuna-
te”, în loc să opteze pentru calea opusă, a negocierii,
în sfârșit, Mitterrand va încheia - fără să exprime
o rezervă cu privire la formele de luptă ale palesti-
nienilor și fără să pomenească măcar asasinarea
sportivilor israelieni la Olimpiada de la Miinchen -
prin această propoziție uluitoare, zicând: „Această
luptă (a palestinienilor) merită un salut din partea
mea” („Je salut ce combat l”)11.
Relațiile lui Mitterrand cu Comunitatea evreilor
din Franța și cu Statul Israel au regresat, pe par-
cursul campaniei din Liban, la un nivel fără prece-
dent, această situație înscriindu-se ca un capitol
aparte al anilor când Mitterrand se afla la putere.
în amurgul vieții sale, Mitterrand va mărturisi
că „a avut mai multe întâlniri cu Menachem Begin
încă înainte de a fi devenit prim ministru” și că „a
nutrit față de el considerație”12. Și totuși, în relațiile
dintre cele două țări nu s-au format curente de
înțelegere armonioasă, ci dimpotrivă, la puțin timp
după alegerea lui Mitterrand ca președinte au ieșit
la iveală contradicții și tensiuni generate nu atât
de diferențele temperamentale ale personalităților
active pe tărâmul relațiilor între cele două țări, cât
-	și cu atât mai mult - de pozițiile politice ale lui
Mitterrand și aspirațiile acestuia privind soluțio-
narea problemei palestiniene.
Așa cum am lăsat deja să se înțeleagă și
contrazicând afirmații cu care îi plăcea să se
mândrească, Mitterrand nu se mulțumea să-și facă
doar auzite concepțiile, ideile și pozițiile, ci a
procedat cu perseverență la promovarea în practică
a acestora. Și dacă nu putem să-i reproșăm nici
aspirațiile ca atare de a juca un rol activ în Orientul
Mijlociu și nici perseverența, până la sfârșitul celui
de-al doilea mandat ca președinte în 1995, de a
traduce în practică aceste aspirații - doar Franța
nu a ieșit din comun prin aceste aspirații față de
alte state din comunitatea internațională - lucrurile
se prezintă altfel sub aspectul obiectivelor, ba uneori
chiar și sub aspectul formelor de implementare a
acestei politici. Astfel, în convorbirile cu regele
Hussein (15 noiembrie 1982) la Paris, Mitterrand
reafirmă poziții cunoscute, reformulând însă unele
dintre ele într-un fel care sfida categoric sensibili-
tatea israeliană. El a spus că în răstimpul ce s-a
scurs de la „recunoașterea Statului Israel de către
Franța, acesta și-a stabilit autoritatea prin războaie
în teritorii ce nu i-au fost atribuite de ONU”. Apoi,
că Franța „a aderat la acordurile de la Câmp David,
dar numai în dimensiunea lor bilaterală, israeliano-
egipteană”. Referitor la teritoriile ocupate și
Ierusalim, el „se străduiește să ajungă la restaurarea
situației anterioare, care se bucura de recunoaș-
tere legală”. Amintind că a primit în audiență „o
delegație de primari din aceste teritorii” a găsit de
cuviință să facă această remarcă uluitoare, zicând:
„situația lor este intolerabilă”, întrucât „ea ne
amintește situația pe care am cunoscut-o și noi în
Franța în timpul războiului”13.0 comparație ce se
aseamănă cu o alta făcută de Mitterrand în cadrul
conferinței de presă de la sfârșitul vizitei sale la
Budapesta (9 iulie 1982), când a asemănat acțiunea
militarilor israelieni la Beirut cu distrugerea de
către naziști, ca represalii, a satului și a tuturor
sătenilor francezi din Oradour sur Glane.
în convorbirile cu regele Hussein, Mitterrand
se va referi la palestinieni numindu-i „popor lipsit
de patrie” și “popor îndreptățit de a avea o patrie”,
care el și numai el va hotărî „dacă vrea să-și creeze
un stat”. A mai spus că nu se îndoiește că „până la
urmă se va produce recunoașterea reciprocă între
Israel și OEP”.
Această recunoaștere s-a și produs, dar numai în
septembrie 1993, în Declarația de Principii semnată
la Oslo. Care a fost contribuția lui Mitterrand la
------------■ Revista de istorie militară ■------
această recunoaștere? Să fi dispus el de puteri de
previziune profetică, sau dimpotrivă, el ca și ceilalți
factori de putere, care au fost părtași la formula de
soluție definită de el, au reușit să manipuleze agenții
activi pe teren în așa fel încât drumul pe care au mers
a condus până la urmă la traducerea în practică a
scenariului imaginat de el? Răspunsul la această
întrebare nu este nici simplu și nici categoric.
Nu se cuvine a scăpa din vedere faptul că
Mitterrand și tovarășii săi de idei din comunitatea
internațională au aderat la formula unui „stat pentru
palestinieni”, mai puțin cu scopul de a sprijini o
aspirație existentă, ci mai degrabă cu intenția de a
o desemna ca pe un obiectiv realizabil, ceea ce -
sperau ei - va declanșa o dinamică fără de care
obiectivul respectiv s-ar fi impus ca o iluzie și
nicidecum ca o realitate. Se cuvine reținut, de
asemenea, faptul că, dacă nu se sabota acordul la
care s-a ajuns în convorbirile dintre Shimon Peres
și regele Hussein în 1987 la Londra („acordul de la
Londra”), negocierile ce au urmat între Israel și
OEP s-ar fi desfășurat pe baza unor criterii diferite
de cele aflate la baza negocierilor de la Oslo. Cu
alte cuvinte ar fi fost posibile negocieri în vederea
unui aranjament, fără ca în prealabil să se acorde
recunoașterea reciprocă între Israel și OEP”.
Trebuie deci spus clar și răspicat: „Acordul de
principii” între Israel și OEP, precum și celelalte
acorduri consecutive, nu s-au născut ca proiecții
spirituale ale gândirii lui Francois Mitterrand și
nici nu reflectă principiile propovăduite de el,
încadrându-se într-o formulă imposibil de evitat a
soluționării conflictului israelo-palestinian.
Pe măsură ce se prelungea prezența israeliană
în Liban, devierile politicii franceze de la poziția
declarativă inițială, care pretindea că Franța joacă
doar un rol pasiv de observator ce nu se amestecă
în practica politică la aceea de arbitru imparțial
între părțile în conflict, devin din ce în ce mai
evidente, clare și frecvente. Ca ilustrare, reamin-
tesc umbrela protectoare oferită de Franța lui
Arafat și oamenilor săi asediați la Tripoli și crampo-
narea ei de ideea evacuării lor din Liban. în cele
din urmă, evacuarea va avea loc, dar nu în nave
arborând drapelul Franței, ci în vase grecești
însoțite de nave franceze. Mitterrand va justifica
acțiunea aceasta, argumentând că „salvarea unor
vieți umane nu se cântărește prin calcule de profit
și pierdere”14, o frază care amintește cunoscutul
precept ebraic despre raportul direct între „salva-
rea unei ființe umane unice” și „salvarea unei lumi
întregi”.
----■ Revista de istorie militară ■----------------
Arafat va încerca să exploateze la maxim
amestecul lui Mitterrand în eforturile evacuării lui
din Liban și în acest sens va trimite un mesaj
ministrului de Externe, Claude Cheysson, exprimân-
du-și dorința de a veni în vizită la Paris când va pleca
de la Tripoli la Tunis. Răspunsul lui Cheysson,
coordonat până la ultimul detaliu cu Mitterrand (27
noiembrie 1983) și redactat pe un ton de flatare
evidentă, cuprindea, printre altele, fragmentul ce
urmează: „Președintele (Franței) și-a exprimat deja
(când a fost) în Tunisia prețuirea ce o nutrim pentr u
acest om inteligent și curajos (care este Arafat).
Noi am hotărât demult - și în luna iunie 1982
«comunitatea (europeană a) celor zece» s-a pro-
nunțat și ea urmând exemplul nostru - că existența
unei organizații capabile să reprezinte, la timp
oportun, lupta palestiniană este o necesitate. Curajul
controlat de care a dat dovadă președintele incon-
testabil al OEP - și zică-se despre el orice s-ar zice -
a sporit prețuirea noastră față de el cu un surplus de
apreciere și simpatie. Dacă atunci când va părăsi
Tripoli, Yasser Arafat va dori să treacă prin Paris,
noi îi vom oferi o primire oficială așa cum am
procedat în repetate rânduri cu adjuncții săi. El însă
va beneficia de un cadru special unde vor abunda
semne de prețuire nouă, fiind doar vorba de numărul
unu. întrucât aceasta va fi prima vizită a lui Arafat
(în Franța), noi vom dori să manifestăm prețuirea
noastră față de însușirile sale extraordinare. în acest
scop, vom organiza o recepție la Quai d’Orsay și
contacte numeroase (cu personalități influente), nu
însă la nivel de Președinte (al republicii). Acest pro-
gram va reflecta dorința noastră de a onora persoana
aceluia care a avut delicatețea de a vroi sa fie
oaspetele nostru pentru o clipă înainte de a se alătura
statului său major din Tunis. Așteptăm hotărârea ce
se află acuma la dispoziția lui ”15.
Arafat nu a acceptat propunerea lui Cheysson,
pentru că aceasta nu-i deschidea poarta Palatului
Elysee, dar nu a renunțat la aspirația de a întări
relațiile organizației sale cu Franța, urmărind propul-
sarea contactelor publice cu personalitățile statului
francez la un nivel superior, inclusiv acelea cu
Francois Mitterrand. Ori acesta, atunci când a
refuzat să-l întâlnească pe Arafat la Paris, a considerat
că a ceda deja în această etapă față de presiunile
OEP ar însemna ca s-ar produce un salt prea impor-
tant și mai ales o evoluție prea rapidă în relații.
Vizita lui Arafat în Franța nu a fost anulată, ci
doar amânată și ea va avea loc, dar numai la în-
ceputul lunii mai 1989. La această dată, Mitterrand
------------------------------------------1~47~|----
a estimat că a sosit vremea saltului curajos pe calea
introducerii OEP și a celui ce se afla în fruntea
acestei organizații sub aripile respectabilității și
onorabilității, crezând că în felul acesta vor obține
calificarea de parteneri demni în negocierile
viitoare pentru soluționarea problemei palestiniene.
El a mai estimat că pasul acesta va plasa Franța
față de adversarii săi în poziția de putere preferată
când se vor iniția demersurile cu caracter politic.
Hotărârea odată luată, Mitterrand nu a dat
înapoi nici după izbucnirea unor grave tensiuni care
au răvășit relațiile sale cu evreii francezi și nici în
fața valurilor de nedumerire stârnite (inclusiv în
organele de presă) de invitația adresată unui
oaspete trezind controverse profunde. Mitterrand
era furios împotriva evreilor și în fervoarea mâniei
care-1 mistuia a rostit câteva expresii proto-
antisemite, ba chiar și unele mai grave, precum
acuzația că evreii francezi ar fi „agenți ai Statului
Israel” în Franța.
Trei zile înaint e de aterizarea lui Arafat la Paris,
Mitterrand a convocat o consfătuire menită să
analizeze ipoteza dacă există posibilitatea unor
schimbări în pozițiile OEP și care ar fi acelea.
Participă la consfătuire ministrul de Externe,
Roland Dumas, și consilierii președintelui, Jaques
Attali și Hubert Vedrin, care au căzut de acord că
inițiativa invitării lui Arafat va fi justificată dacă va
contribui la progresul formării unui climat de
încredere și dialog între israelieni și palestinieni.
Ca de exemplu, dacă, după ce în conformitate cu
interpretarea franceză, OEP a recunoscut deja -
prin hotărârea Consiliului Național Palestinian din
1988 la Alger - dreptul Statului Israel de a trăi în
pace și securitate, Arafat ar declara în public că
recunoaște legitimitatea prezenței israeliene în
Eretz Israel. în plus, Roland Dumas se amuza cu
ideea că Arafat va declara în public ceea ce a admis
deja în conversații particulare și anume că
paragrafele controversate din Convenția Pales-
tiniană „au devenit anacronice” (sont „caducs”).
între timp, vizita lui Arafat ajunge la momentul
său culminant - convorbirea cu Francois Mitterrand,
care are loc într-unul din saloanele Palatului Elysee.
Convorbire dificilă în care predica și apologetica
se succed în mod alternativ în prezența pasivă, din
partea franceză, a lui Dumas și Attali, și din partea
palestiniană a lui Faruk Kadumi și a reprezen-
tantului OEP în Franța, Ibrahim Sus. Convorbire
îndelungată și sinuoasă care, la terminare, nu a
risipit îndoielile dacă rezultatele obținute se situează
—W-------------------------------------------------
la nivelul așteptărilor. în cursul discuțiilor, Mitterrand
îsi provoacă musafirul, punându-1 în situația de a-și
exprima punctul de vedere în legătură cu teme ca
revendicarea evreiască privind Eretz Israel,
recunoașterea legitimității Statului Israel, Hotă-
rârile Consiliului de Securitate care au validat
această revendicare și legitimitate, revizuirea
Convenției Naționale Palestiniene, dreptul
refugiaților la întoarcere și legalitatea utilizării
metodelor de luptă teroriste.
Cum se cuvin interpretate răspunsurile la
aceste întrebări? Cei ce le privesc cu un dram de
severitate diminuată vor spune că au găsit în ele o
înclinare spre moderație în ce privește definirea
dreptului refugiaților la întoarcere; în schimb, însă,
Arafat nu a spus nimic în legătură cu teme majore
ca legitimitatea prezenței suverane evreiești în
Eretz Israel și Convenția Palestiniană.
Acesta a fost, probabil, motivul care l-a deter-
minat pe Roland Dumas să exercite presiuni puter-
nice asupra lui Arafat, îndemnându-1 să folosească
termenul de „caduc” când, în interviul programat
la televiziune, va fi întrebat cu privire la validitatea
Convenției Palestiniene. Arafat a cedat față de
aceste presiuni fără să fi atribuit, însă, concesiei
lingvistice semnificația imaginată de amfitrionii lui,
ceea ce nu-1 va deranja pe Jacques Attali să noteze
în jurnalul său, exagerând că „gestul acesta
reprezintă justificarea vizitei (lui Arafat)” în
Franța16.
Ministrul francez de Externe a interpretat
semnificația acestei vizite în răspunsul său la o
interpelare în Adunarea Națională. El a spus că
Franța a avansat două condiții motivând efectuarea
vizitei: pe de o parte, aderarea OEP la hotărârile
ONU privind recunoașterea Statului Israel și a
drepturilor sale, iar, pe de altă parte, renunțarea
OEP la utilizarea terorismului. „Pozițiile adoptate
de către Consiliul Național Palestinian în luna
noiembrie anul trecut la Alger și pozițiile domnului
Arafat exprimate în cadrul Sesiunii ONU din
Geneva răspund condițiilor noastre, făcând astfel
această vizită posibilă. în cursul zilei de ieri (...) am
avut ocazia de a ne convinge ca domnul Arafat
este fidel în mod necondiționat noilor sale poziții
care sunt: recunoașterea dreptului Statului Israel
la existență, coexistența a două state pe fostul
teritoriu al Palestinei urmând ca frontierele
acestora să fie stabilite pe baza implementării
Hotărârii (Consiliului de Securitate) 242 și, de
asemenea, angajamentul festiv de a renunța la
------------■ Revista de istorie militară ■--------
terorism". Prin urmare suntem îndreptățiți să
rezumăm in mod categoric, că Președintele OEP
„ne-a furnizat marfa așteptată”17.
Numai că Roland Dumas nu a interpretat cu
fidelitate riguroasă semnificațiile evenimentului.
Deși Arafat a recunoscut existența Statului Israel
ca un fapt împlinit (de facto), el nu a recunoscut
însă existența sa de drept (de jure) și cu atât mai
puțin legitimitatea dreptului existenței evreiești
suverane în Eretz Israel. Pe de altă parte, Dumas a
mers cam departe exagerând sensul noțiunii de
„caduc” când a susținut că „acesta este cât se poate
de evident, ba având chiar și o semnificație juridică,
ceea ce ne scutește de necesitatea de a-i interpreta
sensurile”18.
Eforturile lui Roland Dumas de a convinge
Adunarea Națională și opinia publică în ce privește
justețea demersului de a-1 invita pe Arafat la Paris,
sunt demne de a fi luate în seamă. Ceea ce nu
înseamnă că misiunea ingrată pe care a luat-o
asupra sa a fost încoronată de succes.
La urma urmelor, eforturile franceze de a întări
poziția și de a spori respectabilitatea lui Arafat pe plan
internațional nu au fost răsplătite prin dividende
efective. La fel ca și alte state interesate, nici Franța
nu a fost „părtașă” la rețeaua de contacte care au
generat, în final, „acordul de la Oslo”, un acord
elaborat fără medierea Franței, ba chiar și fără ca ea
să fi fost la curent cu negocierile întreprinse. Franța
nu a jucat nici un rol în procesul convocării Conferinței
de la Madrid, căci și cu această ocazie a fost „neglijată”
la periferia evenimentelor. Analistul cotidianului „Le
Monde” a avut dreptate când a comentat sarcastic
rolul Franței: „Pe parcursul ce conduce de la
(Conferința de la) Madrid la (Ceremonia semnării
acordului de principii de la) Washington, Parisul a fost
silit să joace un rol minor care nu corespunde cu
aspirațiile și sarcinile istorice pe care și le-a atribuit în
această regiune”19.
1	F. Mitterrand, Politika, Tel Aviv, Sifriat
Hapoalim,1983, pp. 173-174.
2	Ibidem, p. 187
3	Jacques Attali, Verbatim, I (1981-1986), Paris,
1993, pp. 37-38.
4	Ibidem, pp. 38-39.
5	Ibidem, pp. 29-30.
6	Ibidem, p. 72.
7	Ibidem, p. 118.
8	Ibidem, p. 84.
^Ibidem, p. 257.
10	Ibidem.
11	Ibidem, p. 280 („Je rend hommage a ce combat”).
12	Francois Mitterrand; Elie Wiesel, Memoires a
deux voix, Paris, Editions Odile Jacob,1995, p. 94.
13	Jacques Attali, Verbatim I, 1981-1986, Paris,
Fayard, 1993, p. 357.
14	Ibidem, p. 553.
15	Ibidem, p. 547.
jacques Attali, Verbatim, III, 1988-1991, Paris,
Fayard, 1995, pp. 229-230.
17	„Le Monde”, din 5 mai 1989.
18	Idem.
19	Jean-Pierre Langellier, Paris a eu raison trop tot,
în „Le Monde” din 15 septembrie 1993.
E.S. ELIEZER PALMOR s-a născut în România, a studiat litere și filosofie la Universitățile din Cluj și
București, s-a stabilit, din 1960, în Israel, după care a susținut un doctorat în filosofie clasică germană la
Universitatea din Ierusalim. A îndeplinit misiuni diplomatice în Belgia, Luxemburg, Norvegia, Argentina, după
care a devenit ministru plenipotențiar în Franța, ambasador la Montevideo, ambasador și reprezentant permanent
al Israelului la UNESC O, director al Departamentului America Latină din MAE al Israelului. Autor al volumelor,
în ebraică „O prietenie la încercare"; „între zilele de ieri și ziua de mâine"; „Afacerea Lillehammer" și, în
română, „Convergențe diplomatice și culturale", Editura Universității Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca, 2002.
FRANCE SAVED TASSER ARAFAT FROM PERDITION!
The first socialist president of the Vth French Republic, Francois Mitterrand, benefited of two complete
mandates (1981-1995). Numerous analysts consider this controversial personality as the most popular
president of France in the years after the Second World War.
With respect to the Palestinian problem, Mitterrand adopted a political position which gradually shifted
closer to the aspirations of Palestine Liberation Organization, imposing as a protector of Palestinians-
interests in the internațional arena. Moreover, he didn’t hesitate to utilize the ponder of his personal
renown and the prestige of the presidential position in order to save from physical perdition Yasser
Araffat, the activists and the leadership of Palestine Liberation Organization.
It can be said that no other statesman at the time, when the troupes of Palestine Liberation Organization
where surrounded in Beirut, militated in favor of Palestinians’ interests as Francois Mitterrand did.
----■ Revista de istorie militară ■-----------------------------------------------------1 49 |--
Relații internaționale
9	9
PRELIMINARIILE
NEGOCIERILOR ROMÂNO-IUGOSLAVE
PENTRU CONSTRUIREA SISTEMULUI HIDROENERGETIC
DE LA PORȚILE DE FIER I
dr. BENIAMIN C. BENEA
încă de pe la mijlocul secolului al XlX-lea în
sectorul Por ților de Fier au început să fie executate
studii și lucrări destinate îmbunătățirii navigației
și eliminării riscurilor la trecerea navelor prin cel
mai periculos sector al Dunării - sectorul Catarac-
telor. Lipsa unor mijloace tehnice și financiare,
dar și interesele Austro-Ungariei de a-și asigura
dominația pe o cât mai mare parte a cursului
fluviului și de a împiedica dezvoltarea celor doi
riverani (România și Serbia) au amânat pentru mult
timp eliminarea riscurilor și reducerea cheltuielilor
de transport prin acest sector. Mai mult, ridicarea
unor piedici în calea exportului de produse româ-
nești spre Occident, prin taxele impuse la trecerea
prin Porțile de Fier, unde Ungaria, după ce a
efectuat săparea unor canale de-a lungul albiei
fluviului, a impus aplicarea a cinci regulamente de
navigație, a constituit o barieră suplimentară în
calea dezvoltării comerțului românesc pe această
importantă arteră internațională.
Sfârșitul Primului Război Mondial și prevederile
tratatelor de pace au adus recunoașterea suverani-
tății celor două țări riverane asupra părții din fluviu
care constituia frontieră comună, fapt inserat la
articolele 11 și 12 din Convenția Dunării din 1921.
După cel de-al Doilea Război Mondial, odată cu
consolidarea puterii URSS în partea de Răsărit a
Europei și de-a lungul Dunării, până-n Austria, acest
stat a căutat să îndepărteze Franța, Marea Britanie
și SUA din z ona bazinului dunărean, încercare care
a culminat cu încheierea la Belgrad a Convenției
din august 1948, pe care cele trei puteri menționate
nu au semnat-o. Prin prevederile sale, această
convenție instituia un regim al fluviului Dunărea
care, formal, ținea seama de interesele riveranilor,
ei putând să-și exercite suveranitatea, desigur sub
supravegherea atentă a Moscovei, în special a lui
Stalin, care dorea să-și consolideze pozițiile în
----F30l------------—---------------------------
Europa de Răsărit și în statele din bazinul dunărean;
această politică a lui Stalin a avut ca efect direct
fraudarea alegerilor în România (în noiembrie
1946), cât și în Bulgaria (noiembrie 1945).
Este bine de observat că Stalin, care era un
conducător autocratic, exprima la cel mai înalt nivel
notele dominante ale conducerii de la Kremlin,
sovieticii fiind înclinați să promoveze un asemenea
comportament deoarece „ei simțeau acest lucru
ca fiind mai puțin rău, decât alternativa de a fi
cuceriți de către vecini agresivi”1. Stalin nu s-a
mulțumit numai cu existența unor state comuniste
în Europa de Răsărit; toate statele comuniste
trebuiau să se afle sub controlul sovietic direct, toți
aliații săi trebuiau să aibă față de el loialitate politică
absolută. Astfel, el nu dorea nicio persoană în
funcții de conducere la nivel de stat în Europa de
Răsărit care să aibă această poziție fără ca ea să fie
datorată Moscovei2.
Pentru a contracara încercările lui Stalin de a
cuprinde în sfera sa de influență și Grecia, unde
comuniștii au boicotat alegerile din martie 1946 și în
vara aceluiași an au început războiul civil, președintele
SUAa proclamat, în aprilie 1947, „doctrinaTruman”,
care privea acordarea de sprijin țărilor libere
amenințate de „minorități înarmate sau de presiuni
externe” și a asigurat imediat un ajutor pentru Grecia
și Turcia3. Deși ajutorul american nu a avut un
rezultat imediat în Grecia, rebelii putând să se
refugieze pentru odihnă și reînarmare în Iugoslavia,
Albania și Bulgaria, el a avut însă un efect indirect
extrem de important, care a pus capăt rebeliunii
comuniștilor eleni. Astfel, ajutorul american a
influențat în mod decisiv rezultatul confruntării
dintre Tito și Stalin, permițându-i liderului iugoslav
să sfideze furia dictatorului sovietic, știind că ajutorul
militar american era aproape.
-----------■ Revista de istorie militară ■----
După lansarea „doctrinei Truman“, Moscova
a contraatacat, și în septembrie 1947 a anunțat
constituirea Cominform-ului, stabilindu-i sediul la
Belgrad pentru a-și putea proteja cât mai bine
interesele în Balcani4. între Tito și Stalin nu au
existat dezacorduri ideologice majore, dar liderul
iugoslav și-a păstrat sistemul său de control și poliția
secretă, ceea ce l-a făcut capabil să nu accepte
comisarii sovietici care urmau a fi trimiși de
Moscova, cum se procedase în celelalte state
europene care se aflau în sfera de influență sovie-
tică. Stalin a cerut nu numai respectarea unui
cadru impus de Moscova, ci și ca acesta să fie impus
de agenți sovietici, care aveau și menirea de a
verifica modul de îndeplinire a celor stabilite de ei.
Se poate vedea cum conflictul care a rezultat între
Stalin și Tito nu a avut la bază probleme ideologice
și nici tactice. La baza acestui conflict se afla
puterea5 și problema era cine urma să exercite
această putere în Iugoslavia. Liderul Partidului
Comunist din Iugoslavia a căutat să-și dezvolte pro-
pria bază națională de sprijin și a evitat ca sprijinul
să vină din partea lui Stalin; acest fapt și refuzul lui
Tito de a se conforma cerințelor Moscovei l-au
determinat pe Stalin să lanseze o serie de critici
împotriva lui, cu scopul de a-1 înlătura de la putere6.
Stalin a acuzat partidul condus de Tito de
neconformări ideologice, ceea ce a avut ca efect
excluderea Iugoslaviei din Cominform în 28 iunie
1948. Prin aceasta, liderul de la Kremlin se aștepta
că partidul va proceda la înlăturarea lui Tito din
conducere și la înlocuirea lui cu o persoană depen-
dentă de Moscova7. Stalin spera că, fără ajutorul
său, regimul impus de Tito se va prăbuși. Ca răspuns
la acest atac, Tito a afirmat în fața Comitetului
Central al Partidului Comunist din Iugoslavia
următoarele: „Tovarăși, țineți minte că aici nu este
în discuție o problemă teoretică, niciuna a unei
erori comise de către Partidul Comunist din
Iugoslavia, a unei abateri ideologice... Tovarăși,
înainte de toate este problema relațiilor dintre un
stat și celălalt. Mie mi se pare că ei se folosesc de
problemele ideologice, cu scopul de a putea justifica
presiunea pe care o exercită asupra noastră, asupra
statului nostru’’3. Conștientizarea acestei realități
atât de către membrii de partid, precum și de către
opinia publică iugoslavă i-a făcut pe toți să se ralieze
în jurul lui Tito și, spre surprinderea tuturor, SUA
au început să susțină Iugoslavia prin ajutoare de
natură economică, pentru a putea face față sistării
sprijinului sovietic pe care l-a avut înainte.
----«Revista de istorie militară ■-----------
Astfel, deși Stalin a fost sigur că poate demonstra
lumii și statelor din sfera de influență sovietică
imposibilitatea supraviețuirii unui stat fără asistență
din partea URSS, excluderea lui Tito din Cominform
a demonstrat exact contrariul: faptul că un lider popu-
lar național-comunist, situat în sfera de influență
sovietică, poate sfida hegemonia sovietică și poate
supraviețui fără sprijinul acesteia. Stalin a supralicitat
poziția sa, dar nu a avut capacitatea de a interveni în
forță pentru a pune în aplicare amenințările sale9.
Această ruptură dintre Tito și Stalin va avea efecte
negative asupra întregii mișcări comuniste10, China
și Albania ajungând să nu mai privească Iugoslavia ca
pe o țară socialistă11. Iar faptul că Truman a direcționat
ajutoare economice spre Iugoslavia a contribuit la
mărirea rupturii în presupusul bloc comunist
monolitic12. Pe de altă parte, se poate constata că
Republica Populară Federativă Iugoslavia a fost
favorizată în promovarea titoismului și ca urmare a
poziției sale geografice: SUA puteau să-i acorde sprijin
naval datorită accesibilității la porturile iugoslave de
la Marea Adriatică.
Mai mult, ieșirea Belgradului din orbita sovietică
va avea efect direct asupra mișcării comuniste din
Grecia. Astfel, în octombrie 1949, după înăbușirea
insurgenței comuniste, liderii comuniști greci au
înaintat o propunere de încetare a luptei, în timp ce
se aflau în exil în Bulgaria. Se pare că adoptarea
acestei poziții le-a fost solicitată de Stalin, pentru
scopurile sale, care vizau canalizarea rămășițelor
armatei comuniste grecești în acțiuni împotriva lui
Tito13. însă insurgența comunistă din Grecia a luat
sfârșit în 1949, iar guvernul național a luat sub con-
trol întreaga țară și partidul comunist a fost interzis14,
ceea ce a avut ca efect pierderea influenței sovietice
atât în Grecia, cât și în Iugoslavia.
Aceste evenimente s-au derulat în prima fază a
Războiului Rece care s-a întins până la moartea lui
Stalin, în martie 1953. Conflictul s-a caracterizat
printr-o tensiune intensă, dar controlată15, fiind
alimentat permanent de concepții diametral opuse,
motivate ideologic, cu privire la organizarea socială
și chiar la ființa umană16. La început, părțile impli-
cate în acest conflict - în principal SUA și URSS -
erau motivate mai mult de frică decât de proiecte
agresive; fiecare trăia cu impresia că cealaltă plănuia
o agresiune17. Preocuparea centrală a lui Stalin era
de a menține și asimila principala sa cucerire de
război: controlul asupra Europei Centrale.
Tot ceea ce a întreprins Tito a contribuit la
contestarea supremației URSS în Europa. De aceea,
-------------------------------------------EE—
lupta pentru hegemonie în zona Balcanilor a cauzat
o criză puternică în relațiile sovieto-iugoslave.
Și cum geografia a sortit ca Republica Populară
Română (R.P.R.) să se afle între cele două țări -
Iugoslavia și URSS - acest lucru avea să marcheze
destinul țării noastre într-o manieră specială, atât
în legătură cu Moscova, cât și cu Belgradul și cu
Washingtonul.
Astfel, desprinderea lui Tito de Moscova i-a
determinat pe sovietici să impună un control și
mai puternic asupra Românie?8; în 12 ianuarie
1949, guvernul de la București a adoptat un decret
care prevedea înființarea de „consilii populare” în
toate satele, orașele și comunele, pentru a institui
„ordinea socialistă” la nivel local. Acesta a fost
răspunsul imediat al lui Stalin, care credea că
ruptura dintre Belgrad și Moscova îi va face pe cei
din Consiliul Securității Naționale a SUA să creadă
că a sosit „momentul propice” ca SUA să treacă la
acțiune, pentru a anihila influența sovietică asupra
țărilor din Estul Europe?9.
Dacă în 1947, Departamentul de Stat privea
România ca pe un obiectiv direct al politicii
americane, în 1949, politica adoptată de Washing-
ton față de țara noastră era „derivată” din cea
adoptată vizavi de URSS. Reușita oricărei politici
românești „depindea fundamental” de succesul
relațiilor sovieto-americane20.
Acest context mondial, precum și poziția
geografică a Republicii Populare Române au făcut din
țara noastră un element de o importanță deosebită
pentru Stalin în atingerea obiectivelor de înlăturare a
lui Tito, chiar dacă pentru aceasta urma să între-
prindă o acțiune armată. Astfel, liderii comuniști
români au împins țara pe o poziție situată de partea
URSS și împotriva „ereziei” iugoslave. în consecință,
în timpul acestei crize iugoslave, pentru a se putea
contracara „iminentul pericol titoist”, guvernul R.P.R.,
primind instrucțiuni din partea Moscovei, a luat o
serie de măsuri menite să ducă la creșterea siguranței
la frontiera româno-iugoslavă. Efectul acestor
instrucțiuni a fost resimțit și în plan financiar,
materializându-se într-o creștere majoră a cheltuielilor
pentru investițiile necesare construirii unor proiecte
destinate apărării la granița cu Iugoslavia. De ase-
menea, începând din toamna anului 1948 importante
suprafețe de teren din apropierea graniței au fost
transferate în proprietatea Ministerului Apărării
Naționale. Pentru creșterea influenței partidului în
armată s-au luat măsuri de politizare a acesteia, prin
includerea unor membri activi ai Partidului Munci
52
toresc Român în structurile de decizie din armată
(Nicolae Ceaușescu, Leontin Sălăjan, Constantin
Doncea, Pavel Bejan ș.a.).
Pe de altă parte, pedeapsa pentru „crima de a fi
suporter al lui Tito” se sancționa mult mai drastic,
atât în țara noastră, cât și în alte țări. Avem exemplul
albanezului Koci Xexe, al bulgarului Traicho Kostov și
al ungurului Laszlo Rajk, care au fost executați fiind
învinuiți de „deviații naționaliste” și de „titoism”21.
După ce la 28 iunie 1948, Iugoslavia a fost exclusă
din Cominform, creșterea tensiunii în relațiile
bilaterale româno-iugoslave, alimentată de Moscova,
a culminat cu denunțarea în mod unilateral, la 1
octombrie 1949, de către R.P.R., a Tratatului de
prietenie, cooperare și asistență mutuală semnat la
București în 17 decembrie 1947, punându-se astfel
capăt tuturor relațiilor de cooperare cu Iugoslavia.
De fapt, pe tot parcursul crizei româno-iugoslave,
ambele state se acuzau reciproc de provocarea unor
incidente foarte serioase la frontiera comună și de
faptul că se înarmau în vederea unui atac viitor,
susținut de sovietici (în cazul R.P.R.), respectiv de
britanici și americani (în cazul R.P.EL). La indicațiile
venite din partea Moscovei, pe de o parte, și din Occi-
dent, pe de altă parte, fiecare din cele două țări vecine
susținea că cealaltă intenționa să întreprindă un „atac
nuclear” asupra sa, deși nici una din ele nu dispunea
de mijloacele necesare pentru a întreprinde o ase-
menea acțiune. Era evident că ambele state au re-
curs la folosirea armei propagandistice, încurajate
fiind de „superiorii lor”; în fața încercării URSS de a
prezenta „intențiile agresive ale guvernelor imperia
liste”22, Occidentul s-a văzut nevoit să răspundă în
aceeași manieră.
în timpul acestei crize, un număr de incidente
serioase au fost înregistrate la graniță, fiecare fiind
urmat de proteste vehemente înaintate când de R.RR.,
când de R.P.F.I. Aceste incidente de la frontieră au
fost coroborate cu intenția lui Stalin de la începutul
anilor ’50, care, epuizând toate mijloacele pașnice la
care a recurs pentru înlăturarea lui Tito din funcțiile
sale de conducere, a dat dispoziție să se elaboreze
planuri în vederea întreprinderii unei intervenții în
forță în R.P.F.I. Astfel, în perioada 1948-1953, liderii
politici și militari de la București au fost nevoiți să ia o
serie de măsuri de natură militară pentru întărirea
frontierei româno-iugoslave. în acea perioadă, multe
unități militare au fost dislocate în acea zonă și s-a
procedat la construirea de fortificații de-a lungul
graniței, lucrări care au implicat peste 27 000 militari
aflați sub supravegherea unor conducători militari
------------■ Revista de istorie militară ■--------
din URSS. Pe lângă aceasta, au fost cheltuite enor me
sume de bani din bugetul armatei pentru a se achizi-
ționa armament sovietic „modem”, destinat apărării
țării în fața unui atac iugoslav „imediat”. S-au între-
prins o serie de acțiuni și manevre, tot cu scop propa-
gandistic, s-au organizat parade militare în Craiova și
Timișoara, în prezența președintelui Consiliului de
Stat al R.P.R. - Gheorghe Gheorghiu-De j -toate având
menirea de a-1 descuraja pe Tito.
Antrenarea țării de către liderii de la București
pe o poziție fermă împ otriva R.P.F.I. și susținerea atât
de evidentă a poziției URSS - atât prin măsurile
economice începute în iunie 1948, când guvernul
român a anunțat naționalizarea tuturor între-
prinderilor industriale, de transport și miniere, iar
importul a fost restricționat, prin acordarea de
autorizații numai corporațiilor de stal?3, dar mai ales
prin pregătirile militare de la granița cu R.P.F.I. - au
dus la schimbarea atitudinii SUA față de România. în
1952, Washington-ul voia să rupă relațiile cu
Bucureștii24, acuzând țara ca fiind „cel mai sovietizat
dintre statele-satelit”25. Guvernul român, asupra căruia
se exercita dominația puternică a URSS26, a impus
reducerea personalului de la Legația americană
din București, a închis bibliotecile și birourile de
informare americane începând din martie 1950.
St alin dorea să-și intensifice controlul asupra R.P.R.,
mai ales după tensionarea relațiilor cu Tito, ceea ce
i-ar fi permis exercitarea unei influențe asupra
întregului bazin al Dunării și a Peninsulei Balcanice.
Acesta era contextul internațional în perioada
anterioară începerii tratativelor româno-iugoslave
pentru realizarea Sistemului hidroenergetic și de
navigație de la Porțile de Fier. Cu toate că, prin
semnarea Convenției Dunării, la Belgrad, în august
1948, statele riverane și-au luat angajamente ferme
în vederea îmbunătățirii condițiilor de navigație27,
conflictul dintre Tito și Stalin a împiedicat atin-
gerea acestui obiectiv și a influențat negativ rela-
țiile bilater ale. Tensiunea dintre Belgrad și Moscova
a determinat polarizarea R.P.R., care se afla în
sfera de influență a URSS, față de R.P.F.I. care
primea sprijin occidental și căuta o cale proprie,
națională, spre socialism. Nici România și nici
URSS nu au privit cu ochi buni această mișcare a
Iugoslaviei, efectul său fiind resimțit în întreaga
mișcare comunistă, la nivel internațional.
Dorind să împiedice extinderea influenței
sovietice în Europa Occidentală, SUA au pus la
cale un plan care avea menirea de a asigura revigo-
rarea economică a zonei. Planul Marshall, care a
----■ Revista de istorie militară ■------------------
presupus un ajutor din partea SUA în valoare totală
de 171 miliarde $ (calculat la valoarea din 1989 a
dolarului) și-a atins țelul, iar rezultatul a fost un
triumf istoric28.
Ca răspuns la această inițiativă și pentru a-și
consolida mai bine poziția în statele-satelit din
Europa, având în vedere mișcarea de indepen-
dență a lui Tito, Stalin a dispus înființarea Consiliului
de Ajutor Economic Reciproc (CAER), cunoscut și
sub numele de „Planul Molotov”, cu sediul la
Moscova. Cu toate că era o organizație cu caracter
economic, Stalin (și mai apoi Hrușciov) au căutat să
o folosească ca pe un instr ument de influență politică
asupra membrilor săi. Prin acest organism, înființat
în ianuarie 194929, URSS voia să dea și o replică
propagandistică planului occidental de refacere a
economiilor distruse de război30. în opinia lui Stalin,
statele din blocul sovietic nu aveau nevoie de dolarii
americani; ele se puteau reface și în sistemul rublei.
Totodată, s-a urmărit ca prin crearea unei depen-
dențe economice de Moscova să se facă încă un pas
în direcția unei subordonări politice a statelor-satelit
față de URSS.
Răspunsul Occidentului la crearea CAER a fost
înființarea Tratatului Organizației Atlanticului de
Nord (NATO) în aprilie 194931, prin care semnatarii
au căzut de acord să stabilească o apărare comună,
pusă sub comanda generalului Eisenhower.
Punctul care marchează o cotitură în relațiile
bilaterale româno-iugoslave a fost dat de venirea la
putere în URSS a lui Malenkov și mai apoi a lui
Hr ușciov. Odată cu „noua direcție” a lui Malenkov,
Bucureștiul a încercat să scape de trupele URSS
din Republica Populară Română, căutând ca pe
această cale să reducă influența Moscovei asupra
Bucureștiului32. Ascensiunea lui Hrușciov și promo-
varea de către acesta a principiului „coexistenței
pașnice” a avut ca efect relaxarea tensiunii între
SUA și URSS. Noul lider comunist sovietic avea
nevoie de această destindere pentru a-și putea
consolida poziția în funcțiile de conducere din URSS.
Pe de altă parte, condamnarea lui Stalin a asigurat o
nouă direcție în politica externă a Moscovei, dar a
însemnat în același timp și o „îmblânzire" a
comunismului, folosită și ca armă împotriva foștilor
asociați ai lui Stalin, care reprezentau principala sa
opoziție, în vederea obținerii controlului total asupra
Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS)33.
Promovarea destalinizării urma să aibă efect atât
asupra politicii interne a Republicii Populare
Române, cât și asupra politicii sale externe. Aceasta
a fost perioada în care Gheorghiu-Dej a început să
-----------------------------------------—
caute constant independența față de Moscova și să
se apropie de țările occidentale. Pe lângă faptul că a
urmărit dezvoltarea relațiilor comerciale cu SUA,
Dej a găsit oportun să se apropie și de Republica
Populară Federativă Iugoslavia.
Urmărind constant desprinderea de Moscova,
Gheorghiu-Dej a aderat la acordul chino-indian
privind comerțul și călătoriile, acord ce includea și
un apel la neagresiune, sub forma celor cinci prin-
cipii ale coexistenței pașnice: 1) respectarea reci-
procă a suveranității și integrității teritoriale; 2) nere-
curgerea la agresiune; 3) neamestecul în treburile
interne ale altor state; 4) egalitate și avantaj reci-
proc; 5) coexistența pașnică.
Dej considera aceste principii ca fiind ideale
pentru obiectivele sale, motiv pentru care a anunțat
că acestea vor sta la baza relațiilor între România
și țările comuniste și necomuniste34.
Astfel, din august 1954, Dej a continuat orien-
tarea către comunismul național și a depus eforturi
pentru a dezvolta comerțul cu Occidentul. La 9
februarie 1955, Curtea Supremă a URSS a anunțat
că Moscova va adera la principiile egalității,
neamestecului în treburile interne ale altor state,
respectării integrității teritoriale, a independenței
și suveranității acestora35; după numai două
săptămâni, Gheorghiu-Dej a susținut cu entuziasm
această declarație, cu scopul de a-și atinge propriile
obiective, folosindu-se de acțiunile sovietice36.
Un eveniment care și-a lăsat amprenta asupra
relațiilor dintre București și Belgrad, pe de o parte,
și București și Moscova, pe de altă parte, a rezultat
în urma întâlnirii membrilor NATO la Paris, în
octombrie 1954, cu care prilej ei au căzut de acord
ca Republica Federală a Germaniei să devină
membră a Alianței Nord-Atlantice și armata sa să
fie integrată în NATO. La 6 mai 1955, R.F.G. este
primită în Alianța Nord-Atlantică, devenind astfel
un foarte important element în protecția Europei
occidentale împotriva amenințării sovietice37.
Reacția Moscovei a fost o combinație de confrun-
tare și conciliere: în 14 mai 1955, URSS consimte
retragerea trupelor sale din Austria și neutralizarea
acestei țări, pentru ca în următoarea zi să
organizeze propria sa alianță militară - Pactul de la
Varșovia, din care va face parte și R.P.R., dar nu și
R.P.F.I. - pentru a contrabalansa intrarea R.F.G. în
NATO.
în ciuda acestui început intransigent, urmă-
toarea mișcare a lui Hrușciov, pentru a demonstra
că urmează direcția „noului curs” a fost reconci-
—cm—-------------------------------------------
lierea cu Tito. Acțiunea a culminat cu vizita lui
Hrușciov la Belgrad, gest prin care acesta dorea să
arate lui Tito și Occidentului că regretă situația
creată de Stalin. Această primă întâlnire a avut ca
rezultat normalizarea relațiilor de stat între R.P.F.I.
și URSS38, iar apropierea sovieto-iugoslavă a
reprezentat o acceptare tacită a faptului că era
greșit din partea Moscovei să insiste ca aliații săi
să manifeste o obediență absolută și că relațiile
viitoare vor fi bazate pe egalitate și respect
reciproc. Concesia făcută de URSS reiese clar din
Declarația Comună a celor două guverne din 2 iunie
1955, în care se afirmă că: „diferențele între
diferitele forme concrete ale dezvoltării socialis-
mului sunt în exclusivitate preocuparea oamenilor
din țările respective”39. Pentru a dovedi intențiile
sale bune, Hrușciov a promovat, în septembrie 1955,
semnarea unui pact de asistență economică între
Belgrad și Moscova40.
Desigur, de prevederile acestei declarații a
căutat să profite Gheorghiu-Dej, și cu ocazia celui
de-al II-lea Congres al Partidului Muncitoresc
Român (decembrie 1955) când a transmis mesajul
său privind comunismul național. Obiectivul
național al R.P.R. era tot construirea socialismului,
dar aceasta avea să se înfăptuiască prin satisfa-
cerea propriilor interese naționale, nu prin subor-
donarea acestora față de interesele lumii socia-
liste41; România avea să coopereze cu alte state
socialiste, dar această cooperare urma să se bazeze
pe respectul reciproc, pe egalitatea în drepturi și
pe respectarea specificului național al fiecărui
stat42. Tot cu această ocazie, Gheorghiu-Dej s-a
axat și pe problemele de natură economică, sus-
ținând extinderea relațiilor cu Occidentul43, vizând
în special SUA.
însă momentul cu cele mai importante semni-
ficații în relațiile internaționale, după ce Hrușciov
a preluat puterea în URSS, avea să fie marcat de
cel de-al XX-lea Congres al PCUS din februarie
1956. Cu această ocazie, în renumitul „discurs se-
cret”, Hrușciov l-a denunțat în mod public pe Stalin
ca fiind un criminal ce a promovat „cultul
personalității”, urmărind interesele sale personale
mai mult decât pe cele ale partidului. Apoi, Hrușciov
a trimis Raportul său Comitetului Central al PCUS,
în care menționa dorința sa de a revizui relațiile
externe ale URSS. Astfel, Hrușciov s-a concentrat
asupra a trei direcții pe care trebuia să le urmărească
Moscova în politica sa externă44: 1) „coexistența
pașnică” cu Occidentul; 2) „diferite căi” spre
------------■ Revista de istorie militară ■------
■ Reconciliere
româno-iugoslavă.
Vizita lui I. B. Tito
în România (1956)
socialism în țările din cadrul blocului sovietic; 3)
recunoașterea Lumii a Treia ca „zonă de pace”
neutră.
Ca un gest simbolic în privința asigurării diver-
sității în cadrul blocului, și din respect pentru Tito,
Moscova a desființat Cominform-ul (aprilie 1956) și
a început să exercite presiuni asupra liderilor est-
europeni în vederea destalinizării sistemului politic
din țările lor, asemenea lui Hrușciov în URSS. Pe
măsură ce politica liderilor comuniști din România
și Ungaria (țări care au fost cele mai conservatoare
din bloc) a început să dea semne evidente de
schimbare, Tito a căzut de acord să viziteze Moscova.
Cu ocazia vizitei acestuia la Moscova din iunie 1956
a avut loc un eveniment de o importanță deosebită
pentru relațiile bilaterale româno-iugoslave,
deoarece cu această ocazie s-au restabilit relațiile
de partid45și ca urmare Belgradul putea să se apropie
de București atât pe linie de partid, cât și pe linie de
stat. Mai mult, cu ocazia sesiunii CAER din aprilie
1956, s-a propus întocmirea în comun de către R.P.R.
și R.P.F.I. a unei scheme de amenajare a Dunării în
porțiunea comună a fluviului; aceasta nu făcea decât
să scoată în evidență faptul că atât timp cât contextul
politic internațional a fost caracterizat de o stare de
tensiune (în prima parte a Războiului Rece), cele
două state riverane nu au avut posibilitatea de a
stabili relații de bună vecinătate, fiecare fiind in-
fluențată în politica sa externă de „tutorii” lor, însă
odată cu relaxarea tensiunii și promovarea „coexis-
tenței pașnice” la nivel internațional, relațiile între
cele două state vecine aveau să se modifice în mod
radical, spre beneficiul ambelor țări.
---■ Revista de istorie militară ■-----------
Este de menționat că lucrările de fortificare a
graniței cu R.P.F.I. inițiate de către R.P.R sub
patronajul lui Stalin au fost sistate definitiv în 1955,
ceea ce marchează primul pas evident în direcția
detensionării relațiilor bilaterale româno-iugoslave,
iar după restabilirea relațiilor de partid între PCUS
și UCI s-au creat premisele statornicirii unor relații
de bună vecinătate între R.P.F.I. și R.P.R.
Astfel, după vizita lui Tito la Moscova din iunie
1956, liderul iugoslav, la întoarcerea spre țara sa, s-
a oprit la București (bineînțeles că numai după ce a
stabilit aceasta cu prilejul vizitei sale la Moscova).
Cu această ocazie s-a făcut referire în mod public la
dorința ambelor state de a colabora în vederea
utilizării în comun a resurselor hidroenergetice ale
Dunării, aceasta fiind în interesul ambelor state.
Declarația comună de la București, semnată de losip
Broz Tito și de Chivu Stoica (președintele Consiliului
de Miniștri al R.P.R.) din 26 iunie 1956, marchează
momentul semnificând încheierea perioadei de
tensiune în relațiile bilaterale, precum și începutul
în direcția realizării în comun a obiectivului de pe
Dunăre. Ca dovadă a existenței acestei situații, în
ziua următoare (27 iunie 1956), prin intermediul
presei centrale s-a publicat, în articolul referitor la
Declarația comună, faptul că „se constată o
îmbunătățire a relațiilor dintre aceste două state
după Declarația guvernelor R.P.F.I. și URSS de la
Belgrad” (din 1955, an în care se sistează și lucrările
militare în R.P.R.) și că s-a luat „hotărârea de a
înlătura prin eforturi comune urmările acestei
tulburări și să se asigure dezvoltarea colaborării în
interesul relațiilor de bună vecinătate și prietenie”46.
----------------------------------------[UZI—
Tot atunci s-a făcut și o referire directă la exami-
narea, de către o Comisie mixtă compusă din
specialiști români și iugoslavi, a „posibilității celei
mai favorabile în vederea construirii în comun a
hidrocentralei de la Porțile de Fier”47.
Desigur, în vederea realizării Sistemului hidro-
energetic și de navigație de la Porțile de Fier I au
fost inițiate negocieri de o mare complexitate care
au durat peste șapte ani (1956-1963), dar realizarea
obiectivului de pe Dunăre stă mărturie relațiilor de
bună vecinătate care au existat între cele două state
vecine și la apropierea dintre ele. Dovadă în acest
sens o constituie întâlnirile repetate între Dej și Tito
în perioada în care negocierile s-au desfășurat, precum
și după finalizarea lor. Vizita liderului comunist iugoslav
la Timișoara în 1964 - oraș în care până în 1953 se
făceau demonstrații antititoiste -, unde a fost
întâmpinat de Gh. Gheorghiu-Dej, constituie o dovadă
în plus în acest sens.
1	Arnold J. Toynbee, Russia and the Wesf, în Goldwin
(ed.) Readings in Russian Foieign Policy. pp. 682-683.
2	Peter Zwick, Soviet Foreign Relations: Process and
Policy, New Jersey, Prentice-Hall, 1990. p. 26.
3	Donald W. Treadgold, Twentieth Centuiy Russia,
Chicago, Rând McNally, 1964. p. 415.
4	Ibidem, p. 416.
5	Ibidem, p. 423.
6	Peter Zwick, op. cit, p. 26.
7	Donald W. Treadgold, op. cit., p. 423.
8	Vladimir Dedijer, Tito, New York, Simon and Schuster,
1953, p. 338.
9	Peter Zwick, op. cit, p. 27.
10	Donald W. Treadgold, op. cit., p. 422.
11	Dialogul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, în cadrul
discuțiilor avute în 26 mai 1963 la Snagov între delegația
de activiști ai P.C.U.S. și membrii Biroului Politic al C.C.
al P.M.R. în Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond
C.C. al P.C.R./Cancelarie, Dosar 22/1963.
12	Stephen E. Ambrose, Rise to Globalism. American
Foreign Policy Since 1938, New York, Penguin Books,
1988, p. 99
13	Edgar O’Balance, The Greek Civil War, 1944-1949,
London, Faber and Faber, 1966. p. 201.
14	Fred Charles Ikle, Every War Must End, New York,
Columbia University Press, 1971. p. 95.
15	Mircea Malița, Zece mii de culturi, o singură
civilizație. Spre geomodernitatea secolului XXI, București,
Editura Nemira, 1998, p. 270.
16	Zbigniew K. Brzezinski, Europa Centrală și de Est
în ciclonul tranziției, București, Editura Diogene, 1995. p. 209.
17	Ibidem, p. 216.
18	Joseph F. Harrington și Bruce J. Courtney, Relații
româno-americane: 1940-1990, Iași, Institutul European,
2002, p. 91.
19Ibidem, pp. 106-107.
20	Ibidem, p. 104.
21	Donald W. Treadgold, op. cit., p. 424.
22	Diplomaticheskii Slovar, Moscova, Editura de Stat
pentru Literatură Politică, 1960, voi. I, p. 466.
23	Joseph F. Harrington și Bruce J. Courtney, op. cit., p. 123.
24	Ibidem, p. 145.
25	Ibidem, p. 554.
26	Ibidem, p. 143.
27	Convenția de la Belgrad din 18 august 1948, art. 3.
28	Zbigniew K. Brzezinski, op. cit., p. 145.
29	Donald W. Treadgold, op.cit, p. 416.
30	Mihai Retegan, Război politic în blocul comunist
Relații româno-sovietice în anii șaizeci. București, Editura
RAO, 2002. p. 8.
31	Donald W. Treadgold, op.cit., p. 416.
32	Joseph F. Harrington și Bruce J. Courtney, op. cit., p. 159.
33	Henry Kissinger, Diplomația, București, Editura Bic
AII, 2002, p. 454.
34	Joseph F. Harrington și Bruce J. Courtney, op. cit,
pp. 176-177.
35	Ibidem, p. 178.
36	Ibidem.
37	W.R. Smyser, How Germans Negotiate. Logical
Goals, Practicai Solutions, Washington D.C.,: United
States, Institute of Peace Press, 2003. p. 125.
38	Peter Zwick, op. cit, p. 32.
39	Donald W. Treadgold, op. cit, p. 475.
40	Ibidem, p. 476.
41	Joseph F. Harrington și Bruce J. Courtney, op. cit., p. 182.
42	Ibidem, p. 182.
43	Ibidem, p. 183.
44	Peter Zwick, op. cit, p. 34.
45	Ibidem, p. 35.
46	„Scânteia”, Anul XXV, Nr. 3633/27, iunie 1956.
47	Idem.
PRELIMINĂRIES OF ROMANIAN-YUGOSLAVIAN NEGOTIATIONS
CONCERNING THE DANUBIAN PORȚILE DE FIER SYSTEM
The context which characterizes internațional relations in some period of time influences in a decisive manner the ways in which
nations of the world negotiate; even if we have “two actors” with less importance and power on internațional arena, who are aware
about benefits that they could obtain through bilateral negotiation and cooperation, their polarization in different “camps”, deter-
mined by their belonging to oppose champs, hinders their collaboration. Furthermore, as much as the “leaders” of the camps to which
the less important actors belong regard each other with suspicion, it is very possible to find this tension in the relations between less
important actors and dependent by one of the big leaders. And when auspicious conditions appear between the leaders, this would
have the effect like negotiation’s initiation and cooperation between the countries who belonged to different blocks in the past.
These general principles are piesented in this exposure and are sustained with approaching of Romania and Yugoslavia example,
which took place after the relaxation of tensions between USSR and USA (which was made in principal for propaganda purpose) and after
normalization of relations be tween U.S.S.R. and Yugoslavia.
This had the effect of closing the ties between Romania and Yugoslavia. The initiation of negotiations with the scope of building
of Iron Gates Dam (Porțile de Fier) together by this two neighbour countries is an evident proof of this.
----1 56 |--------------------------------------------------------■ Revista de istorie militară ■--------
ARMATA $1 SOCIETATE
DESPRE STAREA MORALĂ
A ARMATEI ROMÂNE
DUPĂ 23 AUGUST 1944
colonel (r) conf. univ. dr. GHEORGHE NICOLESCU
în seara zilei de 23 august 1944, prin Proclamația
regelui către țară era fixat noul statut al României
în raporturile sale cu Aliații și cu Germania hitle-
ristă. România ieșea din Axă, înceta războiul cu
Națiunile Unite și încheia armistițiul cu acestea1.
Totodată, în Declarația guvernului se sublinia faptul
că: „în domeniul politicii externe, prima măsură
luată de guvern a fost acceptarea armistițiului cu
Națiunile Unite. Prin reprezentanții autorizați,
guvernul Uniunii Sovietice și guvernele Marii Bri-
tanii și Statelor Unite au garantat independența
României și, în cadrul suveranității naționale res-
pectate, neamestecul lor în viața noastră de stat (...).
România consideră de azi înainte Națiunile Unite
ca națiuni prietene. Recunoașterea de către guver-
nele de la Moscova, Londra și Washington a nedrep-
tății făcute României prin dictatul de la Viena des-
chide posibilitatea ca armatele românești alături
de armatele aliate să elibereze Transilvania de Nord
de ocupația străină”2.
Armistițiul, semnat în noaptea de 12 spre 13
septembrie 1944 la Moscova, consemna în articolul
1 obligativitatea pentru România de a participa la
războiul împotriva Germaniei și Ungariei cu cel
puțin 12 divizii de infanterie, împreună cu serviciile
tehnice auxiliare, în scopul restaurării indepen-
denței și suveranității sale3, și că „operațiunile mili-
tare din partea forțelor armate române, cuprinzând
forțele navale și aeriene, împotriva Germaniei și
Ungariei, vor fi purtate sub conducerea generală a
înaltului Comandament Aliat (Sovietic)”4.
Pe baza primului articol din Convenția de
armistițiu au fost luate măsurile necesare pentru
organizarea și completarea efectivelor marilor
unități destinate continuării operațiunilor contra
Germaniei și Ungariei, începute la 24 august 1944
cu toate forțele, și anume:
a)	două comandamente de armată (1 și 4) având
la dispoziție elementele și formațiunile de servicii
necesare;
b)	patru comandamente de corp de armată (2,4,
6,7) și
----■ Revista de istorie militară ■-----------
c)	14 divizii (2,3,6,9,10,11,18,19,21 infanterie,
2, 3 munte, 1, 9 cavalerie și 8 purtată).
Inițial au fost 12 divizii cărora li s-au completat
efectivele la 20 noiembrie 1944. Ulterior, numărul
diviziilor s-a mărit la 14, prin rămânerea în
operațiuni a diviziilor 2 munte și 9 cavalerie, la
solicitarea Comandamentului Sovietic.
La 26 octombrie 1944, Comisia Aliată de Con-
trol (sovietică) a impus guvernului român semnarea
unui Protocol care avea drept rezultat reducerea
drastică a efectivelor. După ce menționa marile
unități și unitățile românești care participau la
operațiuni militare pe front, Protocolul militar
româno-sovietic prevedea desființarea coman-
damentelor Armatei 3, ale corpurilor 1 și 3 armată,
a Corpului de cavalerie și a Comandamentului
Trupelor Motomecanizate, precum și a 10 divizii de
infanterie și de munte, a unei divizii motome-
canizate și a trei divizii de cavalerie5. Aplicarea
prevederilor acestui Protocol se va solda, până la 1
decembrie 1944, cu desființarea comandamentelor
Armatei 3, corpurilor 1 și 3 armată, de cavalerie și
motomecanizat. Și-au încetat existența diviziile 1,
4, 5, 7, 8,13,14,15, 20 infanterie (cu regimentele
5,7,8,9,12,13,14,16,17,20,21,22,25,29,32,37,
39,82,83,85,89,91,93,115 infanterie; 1,2,5,6,7,
8 și 10 vânători; 1,2,4,7,8,10,12,17,19,23,25,28,
29, 38,40,41 și 64 artilerie), Divizia 1 blindată (cu
regimentele 3 și 4 vânători moto, 1 artilerie moto,
1 care de luptă și grupul de specialități moto),
diviziile 5 și 6 cavalerie (cu regimentele 6, 7, 8, 9,
10, 11 și 12 roșiori, 5 și 6 călărași, 2 și 4 artilerie
călăreață), Divizia 103 munte și altele6.
Pentru a nu da naștere la acuzații din partea
comandamentului sovietic, acuzații ce erau folosite
drept justificări ale abuzurilor săvârșite contra
armatei române și pentru a-și îndeplini cu
scrupulozitate obligațiile asumate prin Convenția
de armistițiu, Marele Stat Major s-a preocupat per-
manent de asigurarea forței combative a unităților
aflate pe front. Au fost operate, totodată, modificări
în organizarea Ministerului de Război și Marelui
Stat Major, au fost create o serie de structuri noi,
------------------------------------[57"!----
■ Militari români și
sovietici pe frontul
din Transilvania
(1944)
menite a degreva conducerea operativă de
activitățile de execuție și control al sarcinilor de
pe teritoriu. în acest scop s-a creat Comandamentul
General al Teritoriului, secțiile și serviciile din
Marele Stat Major au fost grupate în trei diviziuni
etc.7 Marele Stat Major a urmărit aplicarea cu
consecvență a unor măsuri care să asigure, pe baza
dotării materiale și efectivelor existente, în planul
conducerii și organizării, unități manevriere puter-
nice, care să facă față cu succes solicitărilor fron-
tului. în acest sens, s-a asigurat întinerirea unită-
ților și încadrarea lor cu ofițerii cei mai bine
pregătiți. S-a căutat să se asigure o dotare cât mai
bună marilor unități și unităților aflate pe front,
repartizându-li-se armamentul recuperat de la
diviziile desființate sau din producția curentă. A
sporit numărul bateriilor antitanc, precum și
numărul de aruncătoare la companiile de arma-
ment greu. Condițiile operative au impus sporirea
numărului de subunități de cercetare, iar elemen-
tele de comandă și trenurile de luptă de la regimen-
tele de artilerie au fost constituite în baterii de
comandă8.
La sfârșitul anului 1944 și începutul lui 1945,
armata română se găsea angrenată cu majoritatea
forțelor ei în Campania din Vest, ducând lupte grele,
alături de trupele sovietice, pentru eliberarea
Ungariei și Cehoslovaciei, pentru înfrângerea defi-
nitivă a Germaniei hitleriste.
Efortul uman și material cerut de această
campanie era în mod direct potențat de starea de
spirit a trupelor aflate pe front. Această importantă
componentă a capacității de luptă a armatei române
era urmărită cu atenție de către factorii de
conducere militară și mai ales de către Marele Stat
Major. în vederea cunoașterii cât mai exacte a
realităților din acest domeniu, Secția a IV-a din
Marele Stat Major întocmește, la începutul anului
1945, o Dare de seamă asupra situației morale
și materiale a armatei de la 1 decembrie 19449,
—r^i------------------------------------------------
deosebit de cuprinzătoare și interesantă. Ea
constituie o adevărată oglindă a stării de spirit a
militarilor din acea perioadă dificilă, de sacrificii și
confruntări politice din societatea românească.
în preambulul documentului se aprecia:
„Evenimentele petrecute după 23 August 1944 au
impus Țării mari eforturi materiale și morale.
Ducerea războiului pe teritoriul Țării și îndeosebi
în Moldova și Transilvania, a produs perturbațiuni
administrative, economice și politice cu consecin-
țe neliniștitoare pentru majoritatea populației și
parte din elementele armatei. Efortul pentru
continuarea războiului a creat conducerii militare
probleme noi și multiple de rezolvat spre deosebire
de trecut. în general, nesiguranța stăpânește pe
cei mai mulți cetățeni”.
Darea de seamă abordează numeroase aspecte
legate de starea morală, situația materială și pers-
pectivele organismului militar. în capitolul dedicat
moralului armatei erau analizate starea discipli-
nară, factorii care, prin varietatea și frecvența lor,
contribuiau la dezagregarea coeziunii și forței de
rezistență a oștirii, cauzele care generau aceste
deficiențe, le întrețineau și le agravau, măsurile pe
care conducerea armatei române le-a luat pentru
combaterea lor, direcțiile de acțiune viitoare în do-
meniul resuscitării stării morale și menținerii ei la
un nivel corespunzător. Cel de-al doilea capitol era
dedicat problematicii recompletării efectivelor
unităților de pe front, operațiune percepută ca o
condiție esențială pentru eliminarea oboselii trupelor
și menținerea unui moral ridicat al acestora.
în ceea ce privea starea disciplinară, analiza
sublinia faptul că noua orientare politică a făcut să
se remarce în rândurile ostașilor o delăsare în
domeniul disciplinar, din cauza interpretării greșite
date de ostași noilor curente și principii democra-
tice, propagandei dăunătoare făcute de dușmanii
------------■ Revista de istorie militară ■------
țării, precum și situației grele în care se găseau
familiile ostașilor, în special ale celor din Bucovina
și din Nordul Moldovei.
Pentru redresarea moralului și a disciplinei, dar
și pentru împiedicarea dezertărilor, au fost elabo-
rate și difuzate la marile unități și unități o serie de
ordine ale Marelui Stat Major10; s-au semnalat și
intervenit la organele competente atât pentru
înlăturarea cauzelor de ordin moral, cât mai ales
pentru satisfacerea nevoilor materiale care
influențează disciplina; s-a tipărit „Gazeta Luptă-
torilor”, care publica informații și chestiuni de
ordin general ce interesau direct ostașii. în cu-
prinsul ziarului, care apărea de două ori pe săptă-
mână, s-a rezervat o pagină pentru corespondența
front-sate și invers. Tirajul inițial era de 80 000 de
numere și avea tendința să crească până la 120 000
exemplare de fiecare număr11.
în același scop, Armatele 1 și 4 tipăreau ziarele
de front „Avântul” și „Armata” cu un conținut
informativ și educativ (comunicate de război, fapte
de arme, îndemnul pentru continuarea luptei, aspecte
ale camaraderiei de arme româno-sovietice etc.).
Faptele de arme săvârșite pe front erau citate
prin comunicate oficiale și ordine de zi pe Armată.
Unitățile, ofițerii și gradele inferioare care s-au
distins în lupte erau popularizați zilnic prin diverse
mijloace, elaborându-se și broșuri care prezentau
figuri de eroi și faptele lor deosebite.
Manifestările artistice și acțiunile cu caracter
cultural erau considerate de către Marele Stat Ma-
jor pârghii importante în fortificarea moralului
trupelor de pe fr ont și din interior. Pentru unitățile
din țară au fost organizate festivaluri în onoarea
Armatei Roșii, spectacole de teatru pentru răniții
din spitale, o caravană cinematografică pentru
ostașii lăsați la vatră, turnee cu mașini prevăzute cu
megafoane pentru difuzarea unor programe de
muzică „național-patriotică și populară”. Pentru front,
o echipă de teatru a efectuat un turneu de 60 de zile
la Armata 1 și Armata 4, fiind proiectat un turneu al
corului Armatei la toate unitățile de pe front și al
unei echipe de teatru la unitățile Corpului Aerian.
Programul emisiunilor radio „Ora Armatei”,
difuzate de două ori pe săptămână, a fost diversi-
ficat și adecvat preocupărilor și gusturilor ostașilor.
Tuturor acestor mijloace propagandistice li s-au
adăugat manifeste tipărite pentru trupele proprii,
pentru inamic și pentru cetățenii cehoslovaci,
placarde și fotografii. Manifestele conțineau
îndemnuri la luptă, aspecte ale tovărășiei de arme
româno-sovietice și combăteau propaganda duș-
mană, iar placardele și fotografiile prezentau ima-
gini ale Suveranului, ale unor luptători jertfiți pentru
patrie12.
---- ■ Revista de istorie militară ■ --------------
în ziua de 26 februarie 1945 au fost convocați
comandanții Corpurilor teritoriale, Corpului
Grănicerilor, Corpului de Munte, inspectorii de
arme și delegați ai Armatelor de operațiuni,
pentru a discuta acțiunea directă și imediată a
redresării disciplinei.
Analiza desfășurată a abordat faptele care
contribuiau la degradarea coeziunii și a forței de
rezistență a oștirii: dezertările în masă ale
ostașilor din unele unități de marș destinate a
pleca pe front; actele de indisciplină comise de
unii ostași ai unităților de pe front, mai ales de
către aceia din unitățile din interior; jafuri
săvârșite în spatele frontului de bande de
dezertori, conduse de subofițeri; acțiunile unor
dezertori care îndemnau ostașii veniți în concedii
să nu se mai întoarcă la unități și să se înscrie în
anumite partide politice, cu promisiunea că
acestea îi vor scăpa de sancțiunile prevăzute în
Codul de Justiție Militară; tendința unor permi-
sionari de a nu se mai înapoia la unități, sub
influența propagandei defetiste contra armatei
desfășurate de anumiți agenți politici.
în opinia autorilor analizei, cauzele care au
dat naștere acestor deficiențe erau generate de:
-	incertitudinea rezultată din schimbarea
deasă a conducerii politice, din nesiguranța asupra
situației familiilor față de comportarea trupelor
aliate în trecere prin diferite garnizoane (soții de
ofițeri batjocorite);
-	slăbirea progresivă a încrederii în autoritatea
comandanților ierarhici și tendința de emancipare
rău înțeleasă a inferiorilor, sub influența agenților
propagandiști din afara armatei;
-	inerția unor comandanți de toate gradele,
care ezitau să folosească mijloacele regulamen-
tare de coerciție pentru preîntâmpinarea defec-
țiunilor și sancționarea vinovaților;
-	lipsa de conștiinciozitate în îndeplinirea
atribuțiilor de ordin educativ ce revin diferiților
comandanți ierarhici;
-	absența oricărei strădanii din partea șefilor
de toate gradele de a se apropia de sufletele osta-
șilor, a le cunoaște preocupările și necazurile și a
le înlătura, în limita posibilităților de care
dispuneau;
-	minimalizarea importanței acordate semne-
lor exterioare de respect;
-	întârzierea înlocuirii ofițerilor, subofițerilor
și trupei cu stagii mari pe front;
-	lipsa de atenție manifestată de părțile seden-
tare în organizarea, dotarea, dar mai ales înca-
drarea unităților de marș;
-	încurajarea oficială a celor care încalcă
legile speciale militare, prin suspendarea execu-
	1~59~|—
tării pedepselor și prin indulgența excesivă dove-
dită în aplicarea tuturor categoriilor de pedepse;
-	lipsa unei intense propagande prin presă și
radio, prin care să se aducă la cunoștința opiniei
publice sacrificiile armatei în războiul contra
hitlerismului, faptele de arme ale ofițerilor, subo-
fițerilor și ostașilor ce luptă pe front;
-	inexistența în comandamente și unități a unui
element însărcinat exclusiv cu acțiunea contrain-
formativă (urmărirea stării de spirit a ostașilor),
propaganda și contrapropaganda;
-	prelungirea termenelor de amnistiere a
sentințelor de condamnare date infractorilor la
legile speciale militare;
-	campania de presă contra cadrelor oștirii și
acțiunea de defăimare a armatei desfășurată în
rândurile ostașilor de către unii agenți politici;
-	prezența pe teritoriul țării a numeroși emisari
propagandiști, care, prin mijloace variate și în spe-
cial prin promiterea unor mari ajutoare bănești
lunare (15-20 000 lei), recrutau tineri pentru Divizia
„Tudor Vladimirescu”;
-	nesiguranța și lipsurile de tot felul în care
trăiau familiile ostașilor;
-	imposibilitatea organizării unui rulaj convena-
bil în concediu a ostașilor și ofițerilor aflați pe
front13.
Măsurile luate pentru îndreptarea acestei stări
de fapt și menținerea potențialului moral al armatei
au constat în verificarea mobilizărilor pentru lucru
și încadrarea în unitățile luptătoare a tuturor
acelora ce se sustrăgeau de la îndatorirea de a lupta
pe front; trimiterea pe front a ofițerilor și subofițe-
rilor ce nu aveau ori aveau un stagiu simbolic pe
front; introducerea de interdicții pentru medici de
a mai acorda dispense sau amânări medicale fără
motive bine întemeiate.
Pentru stăvilirea și preîntâmpinarea dezer-
tărilor s-a adus la cunoștința comandanților unită-
ților în care se produceau asemenea cazuri că vor
fi aspru pedepsiți. Scara ierarhică a responsabilității
comandanților urma să fie progresivă, în raport cu
numărul cazurilor de dezertare produse în unitatea
respectivă.
De asemenea, au fost date dispoziții părților
sedentare pentru ca acestea să ajute familiile osta-
șilor aflați pe front, aprovizionându-le cu alimente,
lemne, intervenindu-se, totodată, la Ministerul de
Război, care a luat măsura distribuirii de alimente
numai familiilor celor aflați pe front.
Pentru optimizarea legăturilor dintre front și
țară s-au făcut toate demersurile posibile în vederea
punerii în circulație a două trenuri pentru transpor-
----[60
turile permisionarilor de la și spre front; s-au luat
măsuri pentru îmbunătățirea transmiterii cores-
pondenței spre și de la front.
în vederea protejării familiilor celor aflați pe
front s-a intervenit la Comisia Aliată de Control
pentru ca aceasta să aprobe afișarea la locuințele
familiilor luptătorilor a unei adeverințe, redactată
în limbile rusă și română, prin care să se interzică
rechiziționarea de camere și bunuri pentru armata
sovietică, dar cererea nu a fost aprobată de Comisia
Aliată de Control. în urma acestui rezultat, s-a
intervenit la Ministerul de Război spre a cere
guvernului să dea dispoziții organelor administra-
tive și polițienești pentru a asigura maximum de
protecție familiilor acestei categorii de cetățeni.
Măsurile punitive contra celor ce încălcau legile
militare au fost completate. Marele Stat Major a
intervenit la Președinția Consiliului de Miniștri pentru
suspendarea amnistiei acordate pentru dezertare,
nesupunere la concentrare, încorporare etc. și s-au
făcut demersuri la Ministerul de Război spre a da
ordine comandanților de mari unități să facă uz cât
mai puțin de dreptul de a suspenda executarea
pedepsei de către anumiți ostași condamnați.
în esență, Marele Stat Major a ajuns la convin-
gerea că slăbirea moralului și disciplinei unităților
se datora comandanților ierarhici care nu-și
înțelegeau îndeajuns rolul ce le revenea în acele
împrejurări cu totul excepționale pentru men-
ținerea cu orice preț a coeziunii unităților lor.
Pentr u asigurarea unei unifor mizări a atitudinii
menite să asigure o stare morală și disciplinară bună
a armatei, Marele Stat Major recomanda aplicarea
sancțiunilor severe în cazul oricărei tendințe de
indisciplină, unită cu grija pentru satisfacerea
nevoilor legitime ale tuturor subalternilor.
Ofițerii trebuiau să se apropie sufletește de
subalternii lor, pe care să-i cunoască, să-i aprecieze
și să-i stimeze. Ei urmau să folosească din plin
recompensele regulamentare și erau obligați să nu
piardă nici o ocazie pentru a evidenția meritele și a
stimula, pe această cale, zelul și devotamentul subal-
ternilor.
Măsuri drastice trebuiau luate împotriva dezer-
torilor, care urmau să fie imediat trimiși în fața
instanțelor de judecată. Comandanții de subunități
erau făcuți răspunzători solidar și aspru pedepsiți
pentru toate cazurile de dezertare și anume:
comandanții de plutoane și similarii lor pentru mai
mult de un caz de dezertare în unitate; comandanții
de companie și similarii lor pentru mai mult de trei
cazuri de dezertare în unitate.
Concluziile rezultate în urma acestei analize
evidențiau faptul că disciplina și moralul trupei erau,
-----------■ Revista de istorie militară ■------
în acele momente deosebit de grele pentru armata
română, sub nivelul tradiției ostășești și mai ales a
exigențelor vremurilor.
„în momentul de față suntem la o răspântie
hotărâtoare - se consemna în documentul men-
ționat. Totul depinde numai de patriotismul,
conștiinciozitatea și hotărârea noastră, a celor de
față. Timpurile sunt grele. Avem nevoie de oameni
de absolută integritate, care să nu precupețească
nici un risc personal pentru a se dărui pe de-a
întregul Armatei și Țării. Cei din interior pot să-și
valorifice prin aceste ocazii favoarea de a se bucura
de condițiile de viață oferite de garnizoanele de
pace, spre deosebire de ostașii de pe front, al căror
spirit de sacrificiu nu poate fi prin nimic egalat”14.
Recompletarea efectivelor aflate pe front era
considerată de către Marele Stat Major ca o condiție
de bază a respectării angajamentelor asumate de
către România, dar în același timp și o pârghie
importantă de acțiune asupra moralului trupelor.
La începutul lunii decembrie 1944, pierderile
de pe front au impus completarea efectivelor,
personalul Batalionului de Marș nr. 1 fiind vărsat
în unitățile operative. în același timp, Marele Stat
Major a dispus organizarea la părțile sedentare a
câte două batalioane de marș (nr. 2 și 3) pentru
fiecare divizie. Aceste completări au fost defini-
tivate la 15 decembrie 1944, însă, cu toate insisten-
țele depuse la Marele Stat Major, transportul lor a
început la 4 ianuarie 1945 și s-a terminat la 6
februarie 1945.
La data de 16 ianuarie 1945, Marele S tat Major
a dispus ca părțile sedentare să organizeze alte două
batalioane de marș de fiecare divizie (nr. 4 și 5).
Aceste batalioane au fost gata de plecare la 15
februarie 1945. Din analiza situației completărilor
trimise pe front rezulta că de la 1 septembrie 1944 și
până la 27 februarie 1945 au fost trimiși pe front
pentru completarea pierderilor 72 966 oameni, dintre
care 2 578 ofițeri, 2 049 subofițeri, 68 339 trupă15.
Marele Stat Major ajunsese la sfârșitul anului
1944 și începutul lui 1945 la o concluzie deloc
încurajatoare în privința capacității de luptă și a
moralului unităților armatelor 1 și 4 aflate pe front.
Se considera că ele se aflau într-o criză de personal,
una materială, în general într-o criză fizică și morală.
Această criză nu se putea elimina, cu toate măsurile
preconizate, decât „atunci când se va ajunge la o
adevărată colaborare cu Armata sovietică - în nici
un caz la subordonare totală, pe front și în interior,
așa cum ne găsim la data actuală”16. Era momentul
când factorii de conducere ai armatei române încă
mai aveau curajul să-și exprime deschis opiniile față
de ocupantul sovietic.
1 loan Scurtu, Liniile fundamentale ale evoluției
României în perioada 23 august 1944- noiembrie 1946,
în Omagiu istoricului Constantin Bușe, Editura Pallas,
Focșani, 2004, p. 617.
2 „România liberă” din 24 august 1944.
3 România - marele sacrificat al celui de-al doilea
război mondial. Documente, voi. I, Arhivele Statului
din România, București, 1994, p. 310.
4 Ibidem.
5 Alesandru Duțu, Sub povara armistițiului. Armata
română în perioada 1944-1947, Editura Tritonic,
București, 2003, p. 42.
6 Ibidem, p. 43.
7 Ibidem, p. 61.
8 Ibidem, p. 64-65.
9 Arhivele Militare Române, fond Marele Stat
Major, Secția a 4-a dotare, dosar nr. crt. 1428, f. 301.
10 Ibidem, f. 302.
11 Ibidem, f. 380.
12 Ibidem, f. 381-382.
13 Ibidem, f. 304; 446
14 Ibidem, f. 305.
45 Ibidem, f. 307.
16 Ibidem, f. 453-454.
ABOUT THE MORAL STATUS OF THE ROMANIAN ARMY
AFTER AUGUST 23"1,1944
In August 1944, a coup led by King Mihai, with support from opposition politicians and the army, deposed
the Antonescu dictatorship and put Romania’s armies under Red Army command. Romanian forces passed
under Soviet control and were often poorly treated. During the entire western campaign, Romanian forces
suffered additional heavy casualties fighting the Nazi Army in Hungary and Czechoslovakia.
On October 26°’, 1944 the Allied Control Commission imposed Romanian government to sign a Protocol
aiming at a drastic reduction of military effectives. Between 1944 and 1945 The Great General Staff has
reached a very disappointing conclusion regarding the combat capability and morale of the troupes. Lack of
discipline, manpower and adequate equipment represented real challenges to be surpassed for an efficient
army reformation.
---- ■ Revista de istorie militară ■------------------------------------------------------1 61 |---
dezvăluiri • dezvăluiri • dezvăluiri • dezvăluiri* dezvăluiri
KAISERUL WILHELM AL II-LEA,
ÎNALTUL COMANDAMENT GERMAN
$1 ROMÂNIA ÎN ANII PRIMULUI RĂZBOI
MONDIAL (1916-1917)
lector univ. dr. SORIN CRISTESCU
Vinovăția care planează asupra Germaniei în
declanșarea primei conflagrații mondiale a făcut
obiectul unei ample literaturi și a unor înverșunate
controverse istorice vreme de mai multe decenii,
admițându-se că dincolo de vina colectivă a tuturor
marilor puteri ale epocii, Reich-ului german îi revine
partea decisivă de culpabilitate în desfășurarea
acelor tragice evenimente1.
Orice analiză a situației de atunci trebuie să țină
cont de un aspect, mai greu de înțeles astăzi, anume
că în Germania imperială puterea militară nu
(subl.a.) era subordonată puterii politice2. Factorul
care ar fi trebuit să mențină echilibrul dintre cele
două puteri era împăratul, dar Wilhelm al II-lea (1888-
1918) nu a fost la înălțimea misiunii sale și a contribuit
din acest punct de vedere la deznodământul
cunoscut. Obiectul studiului de față este ca, în lu-
mina memorialisticii germane, să prezinte cititorilor
influența pe care au avut-o intrarea în război a
României, ocuparea parțială a ei și exploatarea
ulterioară a teritoriului său, asupra relației dintre
Kaiserul Wilhelm al II-lea și înaltul Comandament
German, ca și asupra relațiilor dintre Germania și
aliatele ei, Austro-Ungaria și Bulgaria.
Eșuarea planului Schlieffen de înfrângere
rapidă a Franței, în septembrie 1914, a evidențiat,
mai întâi liderilor politici și militari, ulterior opiniei
publice germane faptul că imaginea de mare
conducător militar a împăratului Wilhelm al II-lea
era o iluzie3. Concomitent cu spulberarea acestui
mit, victoriile din Prusia Orientală ale armatelor
conduse de generalii Hindenburg și Ludendorff,
care au oprit înaintarea armatelor ruse la
Tannenberg și Lacurile Mazuriene (august-
septembrie 1914), le-a adus celor doi generali, cu
ajutorul presei, o aură de eroi naționali, care va
rămâne neștirbită în următoarele două decenii până
la moartea lor, cu consecințe dramatice asupra
evoluției istoriei europene4.
----1~62]-------------------------------------------
La 14 septembrie 1914, soluția a fost ca în locul
generalului Moltke, cel care eșuase în aplicarea
planului Schlieffen, să fie numit generalul Erich
Falkenhayn, la cererea expresă a împăratului
Wilhelm5.
Situația fronturilor era însă de așa natură încât
ofițerii înaltului Comandament German erau mult
prea neliniștiți pentru a se mai ocupa cu măgulirea
suveranului, nici măcar timp pentru informarea
acestuia asupra evoluției situației nu mai exista,
știindu-se că, oricum, Wilhelm al II-lea nu-și asuma
răspunderea deciziilor militare. împăratul a ajuns
repede la concluzia că este pur și simplu ignorat de
liderii militari. La 6 noiembrie 1914 îi mărturisea
amiralului Alexander von Miiller: „«Marele Stat
Mă jornu-mi spune nimic și nu mă întreabă niciodată.
Dacă cineva din Germania își închipuie că eu conduc
armata se înșală amarnic. Beau ceai, tai lemne cu
ferăstrăul, mă plimb și mai ailu din când în când că
s-au făcut una sau alta, după cum socotesc de cuviință
domnii generali. Singurul care este un pic mai politi-
cos cu mine este șeful transporturilor feroviare ale
armatei care-mi spune tot ce face sau ceea ce
intenționează să facă». Părea o glumă, dar acesta
era tragicul adevăr” - consemna amiralul6.
Tragic era nu atât adevărul, cât mai ales faptul
că împăratul nu era capabil să-și asume vreo decizie.
Toată lumea vedea că este periculos să-i comunici
prea multe lucruri. împăratul exagera peste măsură
veștile bune, iar cele proaste îl deprimau zile în șir.
Această lipsă de echilibru sufletesc era resimțită de
întregul anturaj imperial. Amiralul von Miiller a
notat toate aceste schimbări ale stării de spirit ale
împăratului:
„26 octombrie 1914: Im pătatul s-a întors de la
Heeringen la orele 18. A discutat cu generalii de la
Comandamentul Corpului 1. Mă jestatea Sa esteîntr-o
stare de spirit excelentă... Toți sunt gata de luptă.
------------■ Revista de istorie militară ■------
28 octombrie 1914. Kaiserul, deprimat peste
măsură, arată jalnic. A spus printre altele: «Nu ne
vine nimeni în a jutor. Suntem singuri și pe deasupra
mai trebuie să murim cu eleganță».
1 decembrie 1914. Kaiserul foarte abătut căci
așteptatele vești ale victoriei n-au sosit nici din est
și nici din vest. A spus: «Unde o să a jungem? Nici o
victorie nicăieri, doar retrageri».
17 decembrie 1914. Mic de jun cu împăratul care
tocmai a primit de la Hindenburg vestea unei victorii
decisive asupra rușilor. O să se pună steaguri peste
tot! împăratul este foarte bucuros...
15 februarie 1915. Lotzen. Hotărârea Majestății
Sale să rămână deocamdată în Prusia Orientală.
Motivul: «Vreau să tiu eu eliberatorul Prusiei
Orientale. Altminteri această faptă va li din nou
atribuită lui Hindenburg»”7.
Situația s-a înrăutățit și mai mult în 1916 când
s-au dat cele mai sângeroase lupte la Verdun și pe
râul Somnie, iar, în est, rușii au pornit ofensiva
conduși de generalul Brussilov. Era momentul în
care Antanta - în secret - a cerut ultimativ, la 20
iunie/3 iulie 1916, intrarea României în război8.
Acest lucru s-a aflat în Germania, la început ca
un zvon doar, care însă a contribuit și mai mult la
dispariția entuziasmului războinic de până atunci.
„Cât de prost suntem conduși!” era opinia generală.
Kaiserul a fost criticat pe față pentru că nu face
schimbări drastice la nivelul conducerii superioare.
Reichstag-ul a cerut înlocuirea lui Falkenhayn
cu Hindenburg și Ludendorff, iar șefii de armate l-au
atacat direct pe cancelarul Bethmann-Hollweg,
acuzându-1 de slăbiciune și indecizie. Wilhelm al
II-lea a văzut nemulțumirea crescândă, dar cu toate
acestea nu a vrut să se implice. Când Bethmann-
Hollweg i-a cerut de urgență acordarea unei
audiențe, Kaiserul i-a transmis că „momentan este
prea ocupat” și că, în definitiv, problemele politice
nu sunt „importante acum”.
în cele din urmă, Wilhelm al II-lea s-a hotărât
să-l primească pe cancelar la Cartierul General
din Pless și apoi a acceptat ideea unui consiliu de
miniștri la Berlin, la începutul lunii august 1916.
Consiliul s-a dovedit însă un eșec complet, căci
împăratul n-a vrut să discute mai mult de trei
sferturi de oră și chiar în acest răstimp le-a povestit
miniștrilor despre „recolta de la Pless, nașterea
unei antilope zebu la Cadinen și despre instruc-
țiunile pe care le transmisese lui Hindenburg’.
Consternarea era unanimă. Unul dintre șefii de
cabinet a cerut ca împăratului să nu i se mai pretindă
niciodată să vină la Berlin, mareșalul curții imperiale
i-a recomandat o cură mai lungă de odihnă la Bad
Homburg, iar amiralul Miiller a cerut ca împăratului
să i se impună o activitate de răspundere pentru
----«Revista de istorie militară»-------------
a-1 scoate din letargia în care se afla. Dar și el a
trebuit să accepte ideea că împăratul arăta epuizat
și bolnav și că la toate întrebările nu avea decât
două răspunsuri: „Lăsați-mă în pace!" și „Cancelarul
trebuie să hotărască el singur"9.
La 27 august, România a declarat război Austro-
Ungariei. Cancelarul Bethmann-Hollweg i-a cerut
împăratului destituirea lui Falkenhayn și înlocuirea
acestuia cu Hindenburg, iar adjunct al celui din
urmă să fie numit Erich Ludendorff. De menționat
faptul că, încă din august 1914, cel care se dovedise
a fi un tactician talentat era de fapt Erich
Ludendorff, dar vârsta - era născut în 1863 - nu îi
permitea să ocupe o funcție de comandant de
armată așa că aceasta îi fusese încredințată lui
Hindenburg, general dispus să tolereze felul de a fi
brutal și arogant al adjunctului care conducea în
realitate. în ceea ce îl privește pe Hindenburg
trebuie menționat că el fusese pensionat în 1911,
din cauza faptului că la manevre demonstrase
incompetența Kaiserului, însă evenimentele din
august 1914 au impus rechemarea sa pentru că era
generalul cel mai familiarizat cu geografia Prusiei
Orientale, invadată pe atunci de ruși10.
Acum, la sfârșitul lui august 1916, cancelarul
Bethmann-Hollweg insista pentru numirea celor
doi, atrăgându-i atenția împăratului că în caz contrar
nu s-ar mai putea garanta continuitatea dinastiei. în
memoriile sale, apărute postum în 1922 și 1923,
Bethmann-Hollweg prezintă motivele, legate de
opinia publică, care l-au determinat să adopte
această soluție, arătând că acest lucru a fost absolut
necesar pentru a-i face pe austro-ungari să accepte
o conducere unitară (germană) pe frontul de est și
că numirea s-ar fi făcut, practic, fără implicarea sa
directă. Se contrazice apoi când afirmă că a sosit la
Pless - sediul Marelui Cartier General - la câteva
ore după numirea lui Hindenburg - la 29 august 1916
- și „l-am putut felicita pe feldmareșal pentru un
eveniment prin care se realiza ceea ce de multă
vreme urmăream!’11.
Deși constatarea că soarta războiului se afla în
mâini ferme îl făcea pe împărat să fie recunoscător
cancelarului, mărturia lui Miiller îl arată pe Wilhelm
al II-lea izbucnind în plâns pentru că nu suporta
gândul că celebrii generali îi vor umbri imaginea în
ochii poporului. Bethmann-Hollweg a încercat să-l
consoleze, arătându-i că această numire a
entuziasmat poporul, la care împăratul i-a răspuns
sec că acest aspect nu-1 privește pe el. Hindenburg
știa însă să menajeze sensibilitatea monarhului,
dar, în octombrie 1916, Kaiserul îi mărturisea
supărat lui Miiller că el, comandantul suprem al
armatelor, nu mai este în nicio privință suveran.
Cât va mai dura războiul trebuie să rămână în planul
secund. Hindenburg a spus că la Marele Cartier
General nu este loc pentru politică12.
Dar numirea lui Hindenburg cu sprijinul
cancelarului avea în vedere și un aspect politic pe
care Bethmann-Hollweg îl subliniază în memoriile
sale. Doar cu Hindenburg la conducerea armatelor,
și numai cu consimțământul său, Germania ar fi
acceptat o pace fără victorie și anexiuni, „ einen
mageren Frieden” (o pace „slabă”), singura soluție
pe care cancelarul o mai considera posibilă pentru
deznodământul războiului13.
Așa că, la 6 decembrie 1916, după ce presa
germană a anunțat triumfătoare ocuparea Bucureș-
tiului ca pe o mare și decisivă victorie, Bethmann-
Hollweg a considerat că a venit vremea să treacă
la îndeplinirea planurilor sale. O săptămână mai
târziu - „căci soarta mereu schimbătoare a răz-
boiului nu permitea nici o amânare ” - cancelarul,
cu acordul împăratului, a trimis puterilor Antantei
propunerile de pace ale Germaniei, ferm convins
că, în aceste condiții, demersul său nu va fi
interpretat ca un semn de slăbiciune. Numai că în
afară de câteva fraze bombastice, nota germană
nu conținea niciun fel de propunere concretă a
vreunei baze de pornire a tratativelor. în plus, cel
care era de fapt adevăratul comandant suprem,
Ludendorff, își dorea o încheiere victorioasă, cu
orice preț, a războiului, așa că în aceeași zi cu
publicarea notei germane, generalul a transmis un
ordin de zi către armată, în care spunea că aliații
ar fi făcut propuneri de pace, având în vedere
victoria pe care ei, soldații germani, au repurtat-o
în România. Acum trebuie să se aștepte desfă-
șurarea evenimentelor. Cu ajutorul lui Dumnezeu,
trupele germane au rezistat inamicului și l-au învins.
Evident că pentru demersul său, Ludendorff nu se
consultase cu nimeni14.
Rezultatul a fost că, la 30 decembrie 1916, aliații
au respins propunerile de pace ale Germaniei,
arătând că „inamicul credea că își va atinge țelurile
în două luni și acum, după doi ani, vede că nu le va
putea atinge niciodată”15.
■ împăratul Wilhelm al ll-lea
informat de generalii săi.
Paul von Hindenburg
(viitor marețal)
$i Erich Ludendorf
■ Revista de istorie militară ■
Care era în aceste condiții soarta pe care
Germania - pe moment învingătoare - o rezervase
României? Având în vedere bogățiile de materii
prime ale României - cereale și petrol - înaltul
Comandament German a cerut pur și simplu
transformarea țării într-o „colonie germană”.
Guvernanții monarhiei austro-ungare au cerut
împărțirea României între puterile vecine. La 11
februarie 1917, într-un memoriu adresat lui
Hindenburg, cancelarul Bethmann-Hollweg a
respins ambele propuneri și s-a pronunțat pentru
menținerea României ca stat formal independent,
subordonat însă intereselor economice și politice
ale Germaniei. Acest obiectiv ar fi trebuit adus la
îndeplinire, după părerea cancelarului german
(influențat și de feldmareșalul von Mackensen,
comandantul trupelor din România), prin înlocuirea
dinastiei și modificarea Constituției16.
Pe parcursul primăverii lui 1917 au avut loc o
serie de tratative cu reprezentanții Austro-Unga-
riei, al căror rezultat final a fost că atât conducerea
militară, cât și cea politică a Germaniei au acceptat
că obiectivul principal al Reich-ului în răsărit este
ocuparea țărilor baltice și crearea unui stat polonez
sub hegemonia Germaniei, oferindu-se în compen-
sație Rusiei o parte a Galiției și eventual Bucovina
- teritorii ce făceau parte pe atunci din Austro-
Ungaria - și că în aceste condiții monarhia habs-
burgică să fie despăgubită pe seama României
(conferința de la Kreutznach de la sfârșitul lui aprilie
1917). în acest context, la 26 aprilie 1917, arhiducele
Friedrich a vizitat Bucureștiul în calitate de invitat
al comandamentului german. Vizita s-a desfășurat
în strict secret, în condiții speciale de securitate17.
în iulie 1917, situația politică din Germania s-a
schimbat. Sub presiunea deputaților social-
democrați și catolici, Reichstag-ul german a hotărât
adoptarea unei așa-numite rezoluții a păcii în care
se afirma că Reich-ul nu urmărește anexiuni
teritoriale, ca o premisă pentru începutul unor
tratative de pace. Hindenburg și Ludendorf au
declarat Kaiserului că vinovat de această situație
inacceptabilă este cancelarul și au amenințat că
își dau demisia dacă acesta nu este imediat înlocuit.
Wilhelm al II-lea a cedat presiunii, dar i-a declarat
indignat lui Miiller că acest comportament al
generalilor este fără precedent în istoria Prusiei și
a refuzat să se implice în alegerea noului cancelar.
Șefii de cabinet ai împăratului au răsfoit ore întregi
prin almanahul familiilor nobiliare germane până
când unul dintre generalii aghiotanți ai Kaiserului
a propus o persoană suficient de ștearsă, dispusă
să se conformeze docil ordinelor militarilor:
profesorul Georg Michaelis, fost ministru al
agriculturii în Prusia18. Noul cancelar - de altminteri
---■ Revista de istorie militară ■---------
■ Kaiserul la Marele Cartier General
din Spa, 1917
a deținut această funcție doar trei luni - nu s-a
putut opune „rezoluției păcii”, adoptată la 19 iulie,
dar a formulat-o în așa fel încât să nu rezulte nicio
obligație de respectare a statu-quo-ului. Michaelis
a declarat ulterior că „ se poate face cu ea [cu
rezoluția] orice fel de pace s-ar vof. în fond, nu
angaja cu nimic cercurile conducătoare19.
în aceste condiții, înaltul Comandament Ger-
man s-a folosit de Kaiserul Wilhelm al II-lea pentru
a afirma voința Germaniei de păstrare a celei mai
mari părți din teritoriile ocupate de armatele sale.
„Kaiserul devine pe zi ce trece doar umbra unui
suveran” - scria prințesa Bliicherîn acel iulie 1917
- se vorbea deschis despre abdicare. în fond însă
împăratul nu fusese în stare să-și asume nicio
răspundere, așa că generalii preluaseră pur și
simplu conducerea. Wilhelm al II-lea a acceptat să
întreprindă o serie de vizite pe câmpurile de luptă
pentru a afirma această voință a înaltului Coman-
dament German de păstrare a teritoriilor ocupate.
La 22 iulie, Kaiserul a vizitat câmpurile de bătălie
din Rusia și, la Tarnopol, a declarat că: „teritoriile
unde stau de veghe baionetele mele nu vor mai ii
cedate în nici un fel de condițiii”20.
în toamna anului 1917, Kaiserul a întreprins o
serie de vizite în Ungaria și România (septembrie),
Bulgaria și Turcia (octombrie) și Italia de nord
(noiembrie)21.
Pentr u noi, un interes special îl prezintă vizita
în România, asupra căreia există trei mărturii
directe: relatările din ziarul „Gazeta Bucureștilor”,
apărute la sfârșitul lunii septembrie 191722, relatarea
lui Al. Tzigara Samurcaș, apărută în 1920 și
completată în „Memoriile” din 1947 - care au văzut
lumina tiparului în 1999?3 - și însemnările feldmare-
șalului August von Mackensen, comandantul
trupelor din România, publicate în 1938 în
Germania24.
Contextul diplomatic al acestei vizite era legat
de răspunsul pe care Germania îl dăduse la
jumătatea lunii septembrie 1917 la propunerea de
pace venită din partea Vaticanului, răspuns evaziv,
care nu excludea revendicări teritoriale și de ordin
economic în cazul în care s-ar fi ajuns la reale
negocieri de pace pe baza programului formulat de
nota papală. în ceea ce privește situația din
România pe plan politic, grupul germanofil de la
București (Lupu Kostache, P. P. Carp și C. Stere),
susținut de feldmareșalul Mackensen, cerea
răspicat înlocuirea dinastiei de Hohenzollern, fie
cu cea habsurgică, fie cu unul din fiii Kaiserului, iar
pe plan militar vizita imperială venea la scurt timp
după încheierea eroicelor bătălii de la Mărăști,
Mărășești și Oituz, unde ofensiva germană, care
viza lichidarea statului român, eșuase în fața
rezistenței înverșunate a ostașilor români25.
Motivul vizitei îl aflăm de la Karl Rosner,
corespondentul ziarului „Localanzeiger", ale cărui
reportaje bombastice vor ocupa pagina întâi a
„Gazetei Bucureștilor” vreme de trei zile, 25, 26,
27 septembrie, deci după (subl. a.) plecarea lui
Wilhelm al II-lea din România. Cotidianul bucureș-
tean consemna: „împăratul vrea să viziteze din
poziția lor trupele germane spre a vedea cu proprii
săi ochi rezultatele activității germane întru folo-
sirea bogatelor resurse ale țârei ocupate pentru
întărirea și decongestionarea economică a impe-
riului german”26.
Așadar, vizita imperială a fost ținută, inițial,
secretă. La 18 septembrie 1917, feldmareșalul
Mackensen a comunicat lui Tzigara-Samurcaș că,
peste două zile, împăratul Wilhelm al II-lea va vizita
Curtea de Argeș și că nu voia să vadă niciun om
politic din țară, motiv pentru care i-a cerut „cea mai
severă discrețiune”. Ca reprezentant al Casei Re-
gale, Tzigara-Samurcaș a fost desemnat să îl
însoțească pe Kaiser la mormintele regești, să-i arate
reședința regală și celelalte monumente istorice?7.
Wilhelm al II-lea a venit cu trenul de la Buda-
pesta, capitala unde se plimbase cu automobilul pe
străzi și fusese recunoscut și aclamat de mulțime,
în după-amiaza zilei de 20 septembrie, trenul impe-
rial a ajuns la Curtea de Argeș, unde era așteptat
de statul major al feldmareșalului Mackensen.
Acesta din urmă notează: „Aproape un an și
jumătate trecuse de când îl văzusem ultima oară
pe împărat. Câte nu se întâmplaseră! Cu câte
----1~66]--------------------------------------
onoruri nu mă copleșise comandantul meu suprem!
Consideram că este datoria mea sfântă să-i mulțu-
mesc din inimă pentru toate. Când suveranul a
coborât din vagonul său, l-am întâmpinat pe
pământul românesc cucerit și i-am raportat că
frontul este neclintit de la Marea Neagră până în
Carpați. Apoine-am urcat în automobil, am străbătut
orașul, îndreptându-ne spre catedrală. Acolo,
Kaiserul a depus două coroane de Hori la mormintele
perechii regale și a rostit o scurtă rugăciune”26.
în interiorul catedralei, împăratul a stat de vorbă
cu Tzigara-Samurcaș. „La întrebarea «cum de-a fost
posibil războiul nostru?» i s-a răspuns că întreaga
suflare românească dorindu-1 «nu s-a putut altfel».
«Regele Carolînsă niciodată nu arii consimțit» a spus
împăratul. «Moartea i-a cruțat orice hotărâre» “.
După o serie de explicații legate de diferite
obiecte de artă și vizitarea orașului a urmat dineul
din sala de așteptare a gării. Acolo, împăratul și-a
anunțat intenția de a vizita Cernavodă, „așteptat
fiind acolo de regele Ferdinand al bulgar Hor”. „Care
speră că Majestatea Voastră cu acest prilej să-l
consacre stăpânitor al Dobrogei întregi” a spus
Tzigara-Samurcaș. La care împăratul a spus: „On
verra bien” (Mai vedem noi).
Discuția s-a îndreptat asupra Dunării. „«Curios
- adaugă Kaiserul - că larga cale a Dunării nu a
-----------■ Revista de istorie militară ■-----
înlesnit mai mult contactul cu Occidentul».
Propune ca acum, când trecerea Porților de Fier a
fost ușurată, ar trebui să scăpăm de îngrădirea
Comisiei Dunărene; fluviul ar trebui să fie
internațional, iar nu sub autoritatea diferiților
riverani. Ar trebui să se lege Dunărea direct cu
Marea Neagră printr-un canal de-a curmezișul
Dobrogei până la Constanța, lăsându-se Delta în
grija Comisiei. împăratul se adresează mareșalului:
„Ar trebui să începi asemenea lucrare”. Iar acesta
răspunde: „Accept dacă mi se pun la dispoziție
prizonierii necesar!’. S-a mai vorbit de influența
franceză în România, împotriva căreia nu s-a
încercat nimic din partea Germaniei. „Da, replică
Kaiserul, acum ne dăm seama cât de greșit a fost
Bismarck, pretinzând că României nu merită să i
se sacrifice nici osemintele unui grenadier
pomeranian. Acum vedem ce importante pot fi
micile state pentru noi, trebuie să învățăm din
astă’29.
în dimineața zilei următoare, Kaiserul s-a
îmbarcat la Giurgiu la bordul unui vapor, îndreptân-
du-se spre Cernavodă. Nu este clar unde anume și-a
petrecut împăratul noaptea de 20 spre 21 septem-
brie. Marghiloman spune că a stat în tren, în apro-
pierea Gării de Nord din București, deci fără a in-
tra în Capitală30.
Vaporul „Herzogin Sophie” a ajuns la Cerna-
vodă în jurul orei 5 după-amiaza, conform relatării
lui Karl Rosner, fiind întâmpinat de regele
Ferdinand al Bulgariei și de fiul său, Boris. Cei doi
suverani s-au îndreptat împreună spre piața orașului
„unde ii aștepta o frumoasă surpriză. Aici ii primesc
sunetele puternice ale imnului național bulgar
«Șumi Marița» intonate de soldați în uniforma
cenușie cu casca de atac. Sunt milițienii germani
[Landwehr-ul în care erau încorporați bărbații de
45 de ani] pe care-i găsești pretutindeni în Europa
Centrală și deci și la Cernavodă. împăratul, însoțit
de regele Bulgariei, trece în revistă trupele care
intonează acum și imnul german și care defilează
prin fața împăratului în pas de paradă, ordonat și
frumos, cum nu l-ar putea executa mai bine nici un
regiment activ de băieți tineri’21. Acest gest nu
este întâmplător. El semnifica faptul că regele bulgar
era oaspetele împăratului german și deci Dobrogea
nu aparținea Bulgariei32.
în dimineața zilei de 22 septembrie, trenul im-
perial a pornit spre zona frontului de la Focșani. La
Cotești, împăratul a primit parada trupelor și „a
împărțit mai multe distincții generalilor și ofițerilor
de statma jor plus 20 de Cruci de Fier clasa I și 600
clasa a 11-a ofițerilor tineri și soldaților”, con-
----■ Revista de istorie militară ■-------------
semnează Mackensen. „Gazeta Bucureștilor” a
prezentat și discursul pe care Kaiserul l-a rostit în
fața ostașilor, felicitându-i pentru victoriile obținute.
„...Un judecător suprem a sigilat cu mâna-i
pedepsitoare soarta necredinciosului prieten de
odinioară” - aluzie la „trădarea” regelui Ferdinand
al României. Kaiserul a ținut să evidențieze „cu cât
au contribuit învingătorii României la amelioarea
situației economice a patriei germane”33.
După un dejun la Odobești - scrie Mackensen
- a urmat „călătoria spre Măgura Odobești și de
acolo, pe jos, un urcuș de o oră și jumătate până la
cota 1001, unde a fost postul meu de comandă în
timpul luptelor... Am plecat de acolo după două ore
când soarele începuse să apună”.
Ziua de 23 septembrie a fost consacrată vizitării
exploatării saline de la Slănic Prahova, unde
împăratul și feldmareșalul au coborât cu ascensorul
în adâncimea minei. Wilhelm al Il-lea a primit
raportul șefului salinei și a cerut să i se prezinte
„fiecare soi de extragere prin lovituri cu mâna,
mașini și explozii” - după cum notează „Gazeta
Bucureștilor”.
A urmat vizitarea câmpurilor petrolifere de la
Câmpina, date în exploatare după ce au fost
reparate în urma distrugerilor provocate de englezi
în noiembrie 1916. Câmpina l-a primit pe împărat
cu străzile împodobite cu verdeață, iar colonia
germană i-a făcut o întâmpinare călduroasă.
„împăratul a cerut să i se arate toate stadiile extrac-
țiunii țițeiului... împăratul a insistat asupra necesi-
tății de a exploata în primul rând în folosul patriei
germane comorile naturale ale pământului româ-
nesc căzut în mâna Aliaților. In sensul acesta,
împăratul a exprimat de mai multe ori ideea:
«Femeile și bărbații noștri de acasă luptă astăzi cu
tot atâta bravură pentru victorie ca și oricare
soldat. Vom face deci tot ce va ii posibil pentru a le
ușura viteaza lor rezistență»”. Reporterul subliniază
faptul că resursele de sare „folosesc patriei ger-
mane căci numai prin furnizarea de cantități mari
de sare bulgarilor, aceștia au posibilitatea de a
fabrica brânza care în ultimul timp se exportă iarăși
în cantități mari în Germania. împăratul s-a
interesat de toate detaliile acestui schimb”.
Ultima noapte pe teritoriul României a fost
petrecută de împărat la Sinaia. în dimineața zilei
de 24 septembrie 1917, însoțit de feldmareșalul
Mackensen și de suita sa, împăratul a plecat în
automobil deschis prin Bușteni și Azuga spre
Predeal. Aici a fost „preluat” de generalul arhiduce
Josef, comandantul armatelor austro-ungare din
Transilvania. împreună cu acesta din urmă,
------------------------------------------R71—
Wilhelm al II-lea a vizitat și Brașovul, unde i s-a
făcut din nou o primire călduroasă de către popula-
ția germană din oraș34.
La Berlin, Kaiserul i-a declarat cancelarului că
România i-a plăcut atât de mult încât este hotărât
să o păstreze după încheierea războiului. Când
amiralul von Miiller i-a reamintit de rezoluția de
pace a Reichstag-ului din 19 iulie, care se pronunță
pentru renunțarea la orice anexiuni, Kaiserul a
răspuns cu seninătate: „Asta nu contează.
Reichstag-ul poate să spună ce vrea. Eu am în
spatele meu armata și poporul, iarMichaelis are în
buzunar și revolverul și ordinul meu de a trage”35.
Pentru oamenii politici de la București, ca și
pentru notabilitățile germane de altfel, faptul că
împăratul nu a vrut să discute cu nicio personalitate
din teritoriul ocupat, P.P. Carp fiind considerat
„prea bătrân”, însenina că nu se excludea
posibilitatea încheierii în viitor a păcii cu „România
oficială”, reprezentată de guvernul de la Iași, fără
a mai pune condiția abdicării în prealabil a regelui,
„singura [modalitate] care ar putea pricinui o
spărtură în Antanta”36.
Din cele prezentate până aici rezultă impor-
tanța pe care a avut-o participarea României la
prima conflagrație mondială asupra desfășurării
evenimentelor care au determinat destinul
Germaniei și al Europei. Dacă pe plan militar
intrarea României în război a prejudiciat grav
planurile Puterilor Centrale și așa cum spunea
Mackensen „ mulți considerau situația fără ieșiri,
pe plan economic Germania a avut de profitat de
pe urma României - de fapt a Munteniei - așa cum
o evidențiază și lucrări germane de specialitate de
la sfârșitul anilor ’30. Or considerațiile economice
își păstrează valabilitatea și astăzi și demonstrează
încă odată, dacă mai era nevoie, importanța
României pentru destinele Europei.
1	Fritz Fischer, Gnffnach der Weltmacht, Diisseldorf
1964; Ibidem, Krieg der Illusionen. Die Deutsche
Politik von 1911 bis 1914 Diisseldorf, 1969.
2	Karl Erich Born, Von der Reichsgriindung bis zum
Ersten Weltkrieg, Miinchen, 1999, p. 17-18.
3	Virginia Cowles, JheKaiser, 1963; ediția germană
Wilhelm II. Der letzte deutsche Kaiser, Miinchen,
1976, p. 347.
4	Hajo Holborn, Deutsche Geschichte, Miinchen
und Wien, 1971, Bând 3, p. 218.
5	Ibidem, p. 209; Virginia Cowles, op.cit, p. 333.
6	Apud, Virginia Cowles, op.cit, p. 335.
7	Ibidem, p. 336.
8	Șerban Rădulescu-Zoner, Beatrice Marinescu,
Bucureștii în anii primului război mondial. 1914-1918,
Editura Albatros, București, 1993, p. 37 (în continuare,
Bucureștii...)
9	Virginia Cowles, op.cit, p. 346-347.
10	Friedrich Hartau, Wilhelm II, Hamburg,
1978, p. 111.
11	T.v. Bethmann Hollweg, Betrachtungen zum
Weltkriege, Berlin, 1923, voi. II, p. 45-46.
12	Alexander von Miiller, Regierte der Kaiser?;
Apud Virginia Cowles, op.cit, p. 347.
13	Bethmann-Hollweg, op.cit., p. 45.
14	Ibidem, p. 154. Virginia Cowles, op.cit, p. 348.
15	Pierre Renouvin, Primul război mondial, Editura
Corint, București, 2001, p. 69.
16	Bucuieștii..., p. 161.
17	Ibidem, p. 163 și 170.
18	Virginia Cowles, op.cit, p. 359.
19	Hajo Holborn, op.cit, p. 254.
20	Virginia Cowles, op.cit, p. 361.
21	Eadem.
22	„Gazeta Bucureștilor”, I, nr. 282, 283, 284 din
25, 26 și 27 septembrie 1917, articole semnate de
Karl Rosner.
23	Al. Tzigara Samurcaș, Memorii, Editura „Grai și
suflet - Cultura Națională” București, 1999, voi.
II, p. 178-185.
24	August von Mackensen, Erinnerungen und
Aufzeichnen, Berlin, 1938, p. 340-342.
25	Bucureștii..., p. 218.
26	„Gazeta Bucureștilor”, 25 septembrie 1917.
27	Al. Tzigara-Samurcaș, op.cit., p. 178.
28	A. Mackensen, op.cit., p. 340.
29	Al. Tzigara-Samurcaș, loc. cit.
30	Alexandru Marghiloman. Note politice, Editura
Machiavelli, București, 1992, voi. II, p. 246.
31	„Gazeta Bucureștilor”, 26 septembrie 1917.
32	Mărturia lui Al. Tzigara-Samurcaș asupra
întâlnirii celor doi monarhi pe vapor nu se confirmă.
33	„Gazeta Bucureștilor”, 26 septembrie 1917.
34	Idem, 27 septembrie 1917.
35	Apud Virginia Cowles, op.cit, p. 361.
36	Al. Marghiloman, op.cit, p. 248.
KAISER WILHELM II, THE GERMAN HIGH COMMAND AND ROMANIA
IN THE YEARS OF THE FIRST WORLD WAR (1916-1917)
Kaiser Wilhelm II was preoccupied with a deșire to win what he called an “undisputed place in the sun”
for Germany. His sentiments were reflective of the nine teenth-century nationalis tic and ethnic fervor that
swept Europe. Wilhelm was an overtly militaristic man, and believed fervently in increasing the strength of
Germany’s armed forces.
While theoretically supreme commander, Wilhelm found himself excluded from military decisions and
crippled chances of a compromise peace by encouraging the grandiose war aims of certain generals and
politicians. The Kaiser and the politicians progressively lost influence in the direction of the war and no
longer had effective power. The German High Command at War was in fact a dual biography with Generals
Hindenburg and Ludendorff taking over and creating a virtual military dictatorship.
----1 68 |-------------------------------------------------------■ Revista de istorie militară ■--------
dezvăluiri • dezvăluiri • dezvăluiri • dezvăluiri* dezvăluiri
CU GENERALUL DIETRICH VON CHOLTITZ
PE CÂMPURILE DE LUPTĂ DIN AL DOILEA
RĂZBOI MONDIAL* (II)
EMANUEL ANTOCHE, Franța
în cursul lunii septembrie 1942, Dietrich von
Choltitz a fost numit comandant al Diviziei 22
Panzer, singura forță de rezervă de care dispunea
Armata 6 germană (general Friedrich von Paulus),
angajată în luptele pentru cucerirea Stalingradului.
Dar Choltitz, a cărui armă de formație era
infanteria, nu se simțea pe deplin pregătit pentru a
asuma comanda unei divizii de tancuri. După un
stagiu intens de aproape două luni la școlile de
blindate de la Wunsdorf și de la Paris, el a fost
solicitat de urgență spre sfârșitul lunii noiembrie la
Cartierul General al Wehrmacht-ului de la
Wolfsschanze (Bârlogul lupului), situat în Prusia
Orientală. Contraofensiva sovietică de la Stalingrad
era în plină desfășurare, iar noul șef al Statului
Major, generalul Kurt Zeitzler, avea nevoie de
câțiva ofițeri superiori energici și capabili pentru a
face față situației dificile și neprevăzute în care se
aflau implicate atât trupele de pe Don sau din
Caucaz, cât și Armata 6, pe cale de a fi definitiv
încercuită.
Sub imboldul lui Stalin, mareșalul Gheorghi
Konstantinovici Jukov (1896-1974) a reușit una
dintre cele mai inteligente lovituri strategice ale
războiului. Atrăgând Armata 6 germană într-o
gigantică bătălie de uzură în ruinele orașului
Stalingrad, el a aruncat împotriva flancurilor sale
- apărate de armatele 3 și 4 române, slab echipate
cu armament greu și mijloace de transport - o forță
de manevră compusă din trei corpuri blindate (1,
4,26), două mecanizate (4,13) și trei de cavalerie
(3,4, 8), efective care se ridicau la peste un milion
de soldați, 894 de blindate, 13 5 41 piese de artilerie
de diverse calibre și 1115 avioane. în seara de 22
noiembrie, patru zile de la declanșarea ofensivei,
avangărzile celor două grupări sovietice, care
străpunseseră frontul apărat de trupele române,
au efectuat joncțiunea în localitatea Sovietski (40
km vest de Stalingrad), după ce capturaseră intact
și podul de peste Don de la Kalaci. Toate căile de
comunicații ale Armatei 6 cu restul frontului erau
tăiate, iar mareșalul Jukov, care concepuse planul
întregii operații, a reușit astfel să reediteze celebra
manevră a generalul cartaginez Hannibal în bătălia
de la Cannae (216 înainte de Hr.), unul din marile
dezastre din istoria militară a Romei antice:
replierea centrului, atacul și învăluirea pe flancuri,
urmate de încercuirea totală a adversarului.
Referindu-se la situația strategică a forțelor Axei
din zona Stalingradului, câteva zile după încer-
cuirea trupelor lui von Paulus, Choltitz avea să
mărturisească în memoriile sale: „In cele din urmă
am fost trimis Ia postul de comandă al mareșalului
von Manstein, unde am rămas o perioadă mai
îndelungată. In fiecare zi mă deplasam la secția de
operații, unde urmăream cu un profund interes
evenimentele de pe front. Serile le petreceam la
statul-major al mareșalului, unde în fiecare oră
soseau rapoarte asupra luptelor care aveau drept
scop ruperea încercuirii Stalingradului. Am fost de
altfel martor la răspunsul lui Hitler privind
propunerea Iui Manstein, care prevedea evacuarea
orașului și retragerea Armatei 6 spre sud, unde
generalul de brigadă Hoth era pregătit să o spn jine
cu formațiuni importante de blindate. Am trăit și-am
înțeles indignarea mareșalului când Hitler a refuzat
această singură salvare posibilă sub pretextul că
era «o soluție catastrofală».
Câteva zile mai târziu am fost trimis cu ofițerul
meu de ordonanță la Marele Cartier General al
Corpului 17 armată1. Primisem ordinul de a ii
pregătit în vederea asumării unui comandament.
* Traducerile din limbile franceză, engleză și germană aparțin, integral, autorului.
■ Revista de istorie militară ■---------------------------------------------------------1 69 [■
■ Parașutiști
germani in
împrejurimile
aeroportului
Waalhaven de
lângă Rotterdam
(10 mai 1940)
Manstein era de părere că trupele rusești nu vor
întârzia să părăsească zona de încercuire a
Stalingraduluipentru a relua ofensiva spre vest.
Teribila iarnă rusească cu furtunile sale de
zăpadă glaciale îngreuna viața soldaților și jena
considerabil sarcinile de comandament. Pe drum
am avut ocazia de a vizita punctele de comandă ale
aliaților români și italieni. Peste tot am întâlnit
același spirit de panică. Moralul trupei era îngrozitor
și pe iiecare chip puteam citi, destul de clar, frica și
disperarea în care acei oameni trăiau. Italienii
ofereau cel mai înfricoșător spectacol, iar climatul
în implacabila sa duritate ii paraliza în mod
complet...
Statul major al Corpului 17 armată era instalat
de puține zile în zona de ruptură a frontului
românesc, la nord de Morozovskaia. Cu trei divizii
germane foarte slăbite și cu resturile formațiilor
românești care se retrăgeau în dezordine? am
stabilit în mare grabă, un nou front pe râul Cir.
Astfel am reușit să zdrobim elanul rușilor care
înaintau spre sud și sud-vest. Tentativa de a lansa o
contra-ofensivă cu divizia blindată germană despre
care am mai pomenit3 și cu singura divizie blindată
română a eșuat, deoarece cele două divizii au comis
erori tehnice și tactice. Divizia blindată germană
era echipată cu tancuri cehești, din care jumătate
rămăseseră în pană de la început datorită unui «atac
general» al șoarecilor, care au ros cablurile
vehiculelor camullate în gropi individuale. Divizia
românească dotată cu blindate germane5 nu primise
decât o instrucție rudimentară. Conductorii români
nu erau aproape deloc capabili să facă să
—Rol---------------------------------------------
funcționeze aceste vehicule, pe care nu le
cunoșteau. Generalul german nu putea ii totuși
acuzat pentru această stare de lucruri.Cu toate
acestea, el a fost destituit și trimis de Hitler în
Consiliul de război. Mie mi-a revenit comanda-
mentul acestor două divizii, cu misiunea de a le
angaja acolo unde era neapărat necesar pentru a
împiedica o străpungere rusească.
După o scurtă pauză, armata rusească a reluat
ofensiva7 și s-a aruncat asupra frontului ținut de
către Corpul 17 armată. Ea a reușit o străpungere
pe ilancul stâng șiîntorcându-se apoi spre sud, și-a
realizat planul său inițial dirijându-se spre
Morozovskaia. Rușii străpunseră în același timp,
mai la vest, pe un front larg, diviziile italiene
instalate pe Don, obligându-le să fugă în dezordine3.
Unitățile geimane și române din Corpul 17 Armata3
au fostîncor jurate din trei părți, ceea ce a provocat
o situație dintre cele mai critice. Ruptura totală a
căilor de comunicații rămase deschise spre sud se
proiila amenințător. Car tierul general al Corpului
17 armată a fost respins spre sud de către
avangărzile blindatelor rusești și a renunțat să mai
asigure comandamentul unităților sale.
Mă aflam în sectorul diviziilor mele românești10
când am aflat că punctul de comandă al corpului a
fost neutralizat de inamic. Cum am putut, am adunat
pe șeiii diviziilor și le-am notiiicat că ținând seama
de gravitatea momentului, am considerat că era
datoria mea de a-mi asuma comandamentul
trupelor până voi reuși să-i scot pe toți din sectorul
încercuit. Situația se înrăutățea din oră în oră.
Numeroase formațiuni de tancuri rusești pătrun-
----------■ Revista de istorie militară ■--
deau în forță spre sud, în direcția terenului de
aviație de la Morozovskaia, care constituia prin-
cipala bază de aprovizionare a Stalingradului. Nu
știam nici măcar dacă în acel moment orașul se
alia încă în posesia noastră, sau dacă frontul situat
la sud de noi era atacat și rezista încă.
înainte de a întreprinde spre sud marșul pe
care l-am proiectat, am ordonat diviziilor noastre
să execute câteva atacuri limitate, pentru a înșela
inamicul. Am cerut, de asemenea, generalului
diviziei române, un om de o oarecare vârstă, for-
mat după metodele franceze, pentru a prelua
direcția generală a operațiilor1. Mi s-a părut foarte
important faptul de a păstra pe români de partea
noastră, deoarece succesul planului depindea în
mare măsură de bunăvoința și de docilitatea
generalilor acestei armate. De altfel, trebuia să
întâmpin și o oarecare susceptibilitate din partea
șelilor de divizii germane care-mi erau superiori
pe scară ierarhică...
A doua zi dimineață2, rușiii-au atacat în forță
pe români, ceea ce era just din punct de vedere
psihologic. Ei au rezistat cu vitejie și intrepiditate
și în ciuda pierderilor grele au reușit să respingă pe
inamic. Acest fapta permis de a doua zi ca «nava
noastră blindată» - pentru că în acest dispozitiv
am putut lupta pe toate flancurile - să avanseze și
toate diviziile, incluzându-i și pe răniți, să se salveze
din sectorul încercuit.
înlocuirea comandantului armatelor române
angajate la sud-vest de Stalingrad12 cu șeful
Corpului 17 armată, generalul Hollidta avut drept
consecință în această situație extrem de încordată
lăsarea acestui grup de divizii fără comandament.
Când se ailă în sfârșit că noi am forțat încercuirea,
mi se oferi comanda acestui corp...”.
■ Asaltul trupelor aeropurtate germane
asupra podului de la Mordijk
Dietrich von Choltitz a petrecut încă un an pe
frontul de Est, o perioadă destul de îndelungată
pentru a înțelege că, în această zonă a Europei,
războiul era definitiv pierdut pentru armatele celui
de-al treilea Reich: „Generalii ruși au acumulat
multă experiență în domeniul artei militare și
păstrau în totalitate inițiativa marilor operații.
Greșelile de necrezut ale planurilor lui Hitler
conduceau la cele mai teribile și mai funeste
consecințe. Aceste planuri n-au ținut deloc seamă
de efectivele reale și de forța trupelor noastre și,
mai ales, ele nu cunoșteau aproape deloc posibi-
litățile armatelor aliaților noștri”.
Spre sfârșitul lunii ianuarie 1944, după o
convalescență de câteva săptămâni petrecută în-
tr-un spital din Germania, Dietrich von Choltitz
primi comanda Corpului 76 blindat pe teatrul de
operații italian. „Englezii și americanii stabiliseră
un cap de pod în spatele frontului nostru de la
Monte Cassino^. De la cartierul său general,
mareșalul Kesselring, comandantul șef al grupului
■ Mănăstirea de la
Monte-Cassino,
o fortăreață
inexpugnabilă
■ Revista de istorie militară ■
■ Vara anului 1942
Choltitz in mijlocul soldaților săi
pe frontul de la Sevastopol
de armate15 m-a informat asupra situației. Ne
așteptasem cu toții la o debarcare a inamicului fără
să reușim însă a o localiza cu precizie. Adversarul a
ales o zonă care putea să-i servească drept bază
pentru o acțiune tactică directă împotriva liniilor
noastre, iar apariția sa neprevăzută în spatele
nostru a creat un mare pericol. A trebuit să retra-
gem de pe front numeroase forțe pentru a le arunca
împotriva capului de pod, dar contraatacul de la
început nu a mai avut urmări. Planul actual preve-
dea hărțuirea pozițiilor inamice printr-un mare
număr de atacuri locale. Aceste operații aveau
scopul de a reduce suficient perimetrul apărat de
inamic pentru a lăsa artileriei sarcina de a-1 lichida
definitiv”.
înaintarea armatelor 5 americană (general
Mark Clark) și 8 britanică (general Bernard Law
Montgomery)16 spre centrul Italiei, având drept
obiectiv principal cucerirea Romei a fost stopată
în luna noiembrie 1943 de puternicele fortificații
de campanie ale liniei Gus tav, care de la San Vito
și Termoli, pe țărmul Adriaticii, până la Miturno,
pe coasta Mării Tireniene, traversa peninsula de
la est spre vest. Mareșalul Kesselring, unul dintre
cei mai abili strategi ai Wehrmacht-ului, specialist
al bătăliilor defensive, era decis să oprească aici
înaintarea forțelor Aliaților. Pozițiile de apărare
profitau din plin de terenul accidentat al Apeninilor,
care formau la rândul lor o veritabilă barieră
naturală. Unul din punctele cheie ale acestui
dispozitiv defensiv era Muntele Cassino (519 m),
care bloca șoseaua nr. 6, principala arteră de
comunicație spre Roma. Vârful masivului era
dominat de celebra mănăstire fondată în anul 529
de Sfântul Benedict, o clădire masivă și impozantă
cu ziduri de citadelă.
Trupele Aliaților au declanșat numeroase
atacuri, care au eșuat cu pierderi grele, astfel încât
un nou asalt frontal părea de neconceput fără o
manevră de diversiune. în ziua de 22 ianuarie 1944,
Corpul 6 armată american (general John P. Lucas),
format din diviziile 3 infanterie, 1 infanterie
britanică, numeroase unități de commando și
Rangers, un regiment de parașutiști și două
batalioane de tancuri au debarcat pe plajele de la
Anzio în spatele liniei Gustav, la o distanță de
aproape 50 de kilometri sud-est de Cetatea Eternă.
Ordinele transmise generalului Lucas prevedeau
lărgirea cât mai rapidă a perimetrului de debarcare,
ocuparea localităților Campoleone și Cisterna,
interceptarea șoselelor 7 și 6, cucerirea Munților
Albani.
Toate aceste obiective păreau însă dificil de
atins deoarece Lucas considera că nu dispune de
forțe suficiente pentru o operație ofensivă de o
asemenea anvergură. Nu cu două batalioane de
tancuri și câteva regimente de infanterie putea el
să avanseze spre crestele Albanilor. Generalul
american prefera să se limiteze la consolidarea
pozițiilor deja cucerite, la întărirea și aprovizionarea
trupelor sale cu muniții și armament greu. Prin
câteva atacuri restrânse, care se derulară în zilele
de 24,28 ianuarie, el a reușit să lărgească capul de
pod, atingând periferiile localităților Campoleone
și Cisterna. Diviziile 1 blindată și 45 infanterie
americane, urmate de Divizia 56 infanterie
britanică, au debarcat la rândul lor pentru a susține
Corpul 6 Armată.
Un nou atac declanșatîn noaptea de 29 spre 30
ianuarie a eșuat, trupele Aliaților suferind nume-
roase pierderi. Profitând de prudența excesivă a
generalului Lucas, riposta germană nu întârzie să
se manifeste. în cele șapte zile care se scurseseră
de la formarea frontului de la Anzio, mareșalul
Kesselring a mobilizat toate rezervele disponibile
ale liniei Gustav, cât și numeroase unități de elită
prezente în nordul Italiei, pentru a încercui pozițiile
------------■ Revista de istorie militară ■--------
inamice. Aceste forțe reunite în cadrul Armatei 14
(general Eberhard von Mackensen) operau în două
corpuri distincte : Corpul 1 parașutiști (general
Schlemmer) și 76 blindat, sub ordinele generalului
Herr, pe care Choltitz îl înlocui la cererea lui
Kesselring. Printre cele opt divizii care au blocat
capul de pod se numărau diviziile 3, 29 și 90 de
panzergrenadieri, 26 blindată, celebra divizie
„Hermann Goring”, diviziile 65,114 și 362 infanterie,
cărora li s-a alăturat și Regimentul de instrucție
„Lehr”, apreciat în mod deosebit de Hitler17.
în urma a două asalturi preliminare, desfășu-
rate în zilele de 4 și 7 februarie, trupele germane
au reușit să cucerească pozițiile de la Aprilia și
Carroceto, obiective necesare în vederea lansării
atacului decisiv. Acesta, declanșat la 16 febr uarie -
în ciuda unei evidente superiorități numerice în
oameni și material -, va fi sortit eșecului deoarece
comandamentul german nu prevăzuse efectul
decisiv și devastator al aviației Aliaților, care decola
de pe aerodromurile de la Neapole, nici barajele de
artilerie ale flotei ancorată în golful Anzio, care
sprijinea prin focul său diviziile anglo-americane.
Alt factor esențial a fost însăși rezistența eroică a
trupelor comandate de generalul Lucas, care timp
de trei zile s-au opus cu înverșunare asalturilor
violente ale inamicului. Blindatele germane,
susținute de numeroase companii de panzergrena-
dieri, au reușit totuși să avanseze de-a lungul șoselei
Albano-Anzio, străpungând dispozitivul aliat până
la ultima sa linie defensivă situată pe malul sudic al
pârâului Carroceto. Luptele au continuat până la
data de 20 februarie, când un ultim efort ofensiv al
forțelor lui Mackensen a fost stopat de diviziile 1
infanterie britanică, 1 blindată și 45 infanterie
americane, care au contraatacat cu succes, recâș-
tigând terenul pierdut.
Presiunea germană a continuat însă să se
exercite la fel de puternic, concretizându-se în
perioada 28 februarie-4 martie printr-un nou asalt
la fel de înverșunat ca și precedentul. Preluând
comanda Corpului 6 Armată, generalul american
de divizie Lucian Truscott, un șef energic și hotărât,
a reorganizat pozițiile de apărare ale trupelor
Aliaților, reușind în cele din urmă să respingă cu
sprijinul tactic al aviației toate atacurile lansate de
inamic în vederea lichidării capului de pod. Frontul
de la Anzio va continua să reziste până în cursul
lunii mai, când în urma ofensivei decisive a
Armatelor 5 americană și 8 britanică (Operațiunea
----«Revista de istorie militară»-------------
Diadema), soldată cu traversarea în forță a râului
Garigliano (13 mai), cucerirea poziției de la Cassino
(18 mai) și străpungerea liniei Hitler (18-23 mai),
trupele generalului Truscott vor ataca la rândul lor
în direcția Munților Albani și a Romei (23 mai),
însă intrarea avangărzilor Armatei 5 în Cetatea
Eternă (4 iunie) avea să fie eclipsată peste numai
două zile de debarcarea forțelor Aliaților în
Normandia (6 iunie), eveniment crucial în
desfășurarea războiului.
Bibliografie
-	Antonescu-Hitler. Corespondență și întâlniri
inedite. 1940-1944 (coord. Florin Constantiniu),
t. I, București, Edit. Cozia, 1991.
-	Beevor (Antony), Stalingrad Paris, Editions
de Fallois, 1999.
-	Brown (Anthony Cave), La Guerre secrete.
Le rempart des mensonges, t I-II «Le jour J et la fin
du troisieme Reich », Paris, Pygmalion / Gerard
Watelet, 1981.
-	Chirnoagă (Platon), general Istoria politică
și militară a războiului României contra Rusiei sovietice
(22 iunie 1941-23 august 1944), Edit. Carpați, Madrid,
1965.
-	Choltitz (Dietrich) von, general, Un soldat
parmi des soldats, Avignon, Aubanel, 1966.
-	Craig (William), Ennemy at the Gates: The
Battle for Stalingrad, New York, 1973.
-	Duțu (Alesandru), colonel, Dobre (Florica),
Loghin (Leonida), colonel, Armata română în al
doilea război mondial (1941-1945). Dicționar enciclo-
pedic, București, Edit. Enciclopedică, 1999.
-	Guillaume (A.), general, Fourquoi l’Armee
Rouge a vaincu, Paris, Julliard, 1948.
-	Hillgruber (Andreas), Hitler, regele Carol și
mareșalul Antonescu. Relațiile germano-române (1938-
1944), București, Humanitas, 1994.
-	Jackson (W. G. E), general, La Bataille d’Italie,
Paris, Robert Laffont, 1969.
-	Jars (Robert), La campagne d’Italie, Paris,
Payot, 1954.
-	Liddell Hart (Basil H.), Sir, Histoire de la
seconde guerre mondiale, Paris, Fayard, 1973.
-	Kirițescu (Constantin I.), România în al doilea
război mondial, t. II, București, Univers Enciclopedic,
1995.
-	Mennel (Rainer), Anzio und Nettunio 1944.
Raum und Gelănde eines amphibischen kampfraumes,
în „Revue Internationale d’Histoire Militaire”, n°33,
Freiburg im Breisgau, 1975, pp. 67-74.
-	Overy (Richard), Wfy the Allies Won, W.W.
Norton Company, New York, 1996.
-----------------------------------------[73~|-----
-	Pandea (Adrian), Pavelescu (Ion),
Ardeleanu (Eftimie), Românii la Stalingrad. Viziunea
românească asupra tragediei din Cotul Donului și Stepa
Calmucă, București, Edit. Militară, 1992.
-	Plotnikov (Yu. V.), Exploit at Stalingrad, în
„Revue Internationale d’Histoire Militaire”, nr. 44,
Moscova, 1979, pp. 109-118.
-	Seth (Ronald), Stalingrad: Foint of Return,
Londra, Harper Row, 1959.
-	Shirer (William L.), Le troisieme Reich. Des
originesă sa chute, Paris, Stock, 1964.
-	Werth (Alexander), The Year of Stalingrad,
Londra, 1946.
1 Format din diviziile 62 și 294 infanterie germane.
2 Rămășițele diviziilor Armatei 3.
3 Divizia 22 Panzer.
4 Panzer Kw 38 t. „Skoda”. Intrat în dotarea
armatei germane în ianuarie 1939. Unul dintre cele
mai performante tancuri europene la începutul răz-
boiului. Spre sfârșitul anului 1942 era complet depășit.
Tunul său anticar de calibru 37 mm nu putea să
străpungă blindajul tancurilor sovietice T 34/76 sau
KV 1.
5 Divizia 1 blindată română a fost dotată în cursul
ofensivei din vara anului 1942 cu 22 tancuri germane,
model „P anzer IV” și cu două companii anticar.
6 Cele două divizii formau Corpul 48 blindat.
7 Ofensiva a fost declanșată pe data de 17 decem-
brie de către Armata 3 de gardă, Armata 2 de gardă și
Armata 5 blindată.
8	Divizii care aparțineau Armatei 8 italiene.
9	începând cu data de 23 noiembrie, Corpul 17
armată german, Corpul 48 blindat și Corpul 2 armată
român din Armata 3 (diviziile 14 infanterie și 7
cavalerie) au format Grupul de luptă „Hollidt”, al cărui
obiectiv era apărarea frontului de pe Cir.
10	Divizia 1 blindată (general Radu Gherghe),
Divizia 14 infanterie (general Gheorghe Stavrescu) și
Divizia 7 Cavalerie (colonel Gheorghe Munteanu).
11	Generalul Radu Gherghe (1886-1959), consi-
derat în lucrările de specialitate ca adevăratul artizan
al acestei retrageri.
12	27 decembrie 1942.
13	Comandant al Corpului 2 armată, generalul
Nicolae Dăscălescu (1884-1969) n-a fost înlocuit, ci
subordonat generalului Hollidt care asuma practic în
această perioadă comandamentul trupelor române fără
a-1 consulta pe omologul său. Acest comportament
autoritar al unor ofițeri superiori din armata germană
a fost subliniat de mareșalul Ion Antonescu într-un
celebru memoriu adresat, la data de 9 decembrie 1942,
feldmareșului Erich Lewinski von Manstein.
14	Este vorba despre debarcarea trupelor anglo-
americane de la Anzio (22 ianuarie 1944).
15	Mareșalul Albert Kesselring (1885-1960), coman-
dant al forțelor Axei din Italia (Grupul de Armate C).
16	înlocuit spre sfârșitul lunii decembrie 1943 cu
generalul Oliver Leese.
17	Regiment transformat ulterior în Divizia blindată
de instrucție „Panzer Lehr” (general Fritz Bayerlein),
angajată pe frontul din Normandia în iunie 1944.
WITH GENERAL DIETRICH VON CHOLTITZ
ON THE BATTLEFIELDS OF THE WORLD WAR II
Born in Silesia, from a family of nobles with profound military traditions, Dietrich von Choltitz belongs
to the aristocratic caste of senior ranking officers and Prussian officials, which constituted the back bone
of the process through which the power and mightiness of the H”d Reich was built. He made himself
remarked as a battalion commander of the ie"1 Oldenburg Infantry Regiment - the first Airborne Regiment
of the German Army since 1937 - in the offensive against Belgium and Nederland which debuted on 10 May
1940. After the capitulation of France he was promoted to the rank of colonel and got the command of the
entire 16th Infantry Regiment within the 22“* Airborne Infantry Division. This was transferred in Romania,
at Prahova Valley to protect the Romanian oii, so precious to the German war machine, against a likely
attack by the Russian paratroops. He participated in the fights in Bessarabia, along with Romanian troupes,
against Russians, and than in Crimea, where he took part in the conquest of Sevastopol, being extolled by
Marshal von Manstein and by the Romanian historian Gheorghe I. Brătianu. Promoted to the rank of
Division General, Choltitz was transferred to Crete and than took command of the Army Group F (general
Lohr) rearguard in the retreat from Balkans (October-November 1944).
74
■ Revista de istorie militară ■
EVENIMENT
în ziua de 24 ianuarie 2007, la sediul Ambasadei României din Paris, a avut loc lansarea edițiilor
speciale franco-române și româno-franceze ale publicațiilor „Revue Historique des Armees” și, respectiv,
„Revista de Istorie Militară”, realizate de Institutul pentru Studii Politice de Apărare și Istorie Militară în
parteneriat cu Serviciul Istoric al Apărării din Franța.
A fost prezent un numeros public, reprezentând importante instituții ale țării gazdă: Direcția Afaceri
Strategice din Ministerul de Externe al Franței, Secretariatul General al Ministerului Francez al Apărării,
Serviciul Istoric al Apărării etc., membri ai Ambasadei României, diplomați români la UNESCO, istorici
și ziariști români și francezi.
Despre semnificația colaborării științifice româno-franceze, ca și despre conținutul celor două reviste
au vorbit: E.S. Sabin Pop, ambasadorul României în Franța, contraamiralul de escadră Louis de Cotenson,
șeful Serviciului Istoric al Apărării; colonelul Frederic Guelton, redactorul șef al „Revue Historique des
Armees” și generalul-maior (r) dr. Mihail E. lonescu, directorul Institutului pentru Studii Politice de
Apărare și Istorie Militară.
Atât domnul colonel Guelton, cât și domnul general (r) lonescu au subliniat perspectivele colaborării
româno-franceze în domeniul istoriei militare, anunțându-se elaborarea de către o echipă de istorici
români și francezi a monografiei Napoleon allll-lea și România, a cărei lansare urmează să aibă loc cu
prilejul bicentenarului nașterii împăratului în aprilie 2008.
La încheierea activității, participanții au vizitat fotoexpoziția consacrată colaborării militare româno-
franceze în Primul Război Mondial și au vizionat filmul dedicat Misiunii Militare Franceze în România,
condusă de generalul Henri Mathias Berthelot.
REDACȚIA
—OU—
■ Revista de istorie militară ■
Dicționar istorico-militar
TUNURILE „KRUPP" DIN DOTAREA
CRUCIȘĂTORULUI „ELISABETA"
CORNEL I. SCAFEȘ
La 9/21 noiembrie 1888 acosta în portul Galați
o nouă navă de război românească, crucișătorul
„Elisabeta”, construit în șantierele firmei „Armstrong"
din New Castle (Marea Britanie), care, mulți ani
de acum înainte, va fi nava etalon a marinei militare
române.
Guvernul român luase măsura ca nava să navi-
gheze până în apele teritoriale românești fără ar-
mament, în intenția de a preîntâmpina dificultăți
din partea guvernului otoman la trecerea prin
Strâmtorile Bosfor și Dardanele. Așa că basti-
mentul, camuflat cu tende în anumite zone ale
punții, a fost prezentat ca navă comercială și... i s-a
dat liberă trecere.
Fără îndoială prezența „Elisabetei” a suscitat
viul interes al reprezentanților străini de la Galați
care, mai ales după Războiul de Independență,
urmăreau cu atenție evoluția sistemului de apărare
românesc. De aceea, nu este de mirare că, încă
din primele zile ale sosirii navei, unul dintre aceștia,
Gaston Wiet, consulul Franței la Galați, înainta
superiorilor săi mai multe date despre cuirasat,
subliniind că în curând crucișătorului i se va instala
armamentul compus, după informațiile sale, din „4
semiturele, 2 la babord, 2 la tribord pentru 4 tunuri
Krupp de 15 cm”1,4 tunuri cu tragere repede sistem
„Nordenfelt”, cal. 57 mm, 6 tunuri-revolver sistem
„Hotchkiss”, cal. 37 mm, toate pe afete fixe, și 4
tuburi lans-torpile2.
Tunurile „Krupp” împreună cu afetele au sosit
la Galați la 12/24 noiembrie 18883, fiind instalate la
bord la începutul anului următor. Operațiunea de
înarmare a continuat în prima jumătate a anului
1889 - la 27 aprilie/8 mai tuburile lans-torpile fabri-
cate la „Societe des Forges et Chantiers de la
Mediterranee” din Le Hâvre nu sosiseră4 -, încât
la începutul lunii septembrie echipajul a fost în
măsură să efectueze exerciții de tir cu întregul ar-
mament. Despre aceste exerciții, colonelul loan
Murgescu, comandantul Flotilei Române, îi spunea
lui Gaston Wiet: „Recent am asistat la experiențele
[...] de tragere cu tunurile Krupp de cincisprezece
centimetri, bătaia proiectilului ajungând până la
doisprezece kilometri, cu piesele Nordenfeldt cu
tragere rapidă (calibrul 7 16 centimetri, bătaia 5
kilometri), în sfârșit, cu tunurile-revolver (calibrul 3 Vi
centimetri). Aceste experiențe au reușit perfect”5.
Cu toate că în armamentul crucișătorului
„Elisabeta” s-au produs modificări la începutul
secolului al XX-lea (au fost introduse obuziere de
120 mm și tunuri de 75 mm cu tragere repede
sistem „Saint Chamond”), piesele „Krupp” au fost
menținute în înzestrarea navei.
■ Crucișătorul „Elisabetaintrat in dotarea Marinei Române în 1888
{76}
■ Revista de istorie militară ■
■	Exercițiu de tragere cu tunul
la bordul crucișătorului
„Elisabeta"
Chiar înainte de izbucnirea primei conflagrații
mondiale, crucișătorul, care nu mai avea valoare
militară, a fost dezarmat. La 3/16 mai 1914, într-un
memoriu, se propunea ca tunurile „Krupp” cal. 150
mm „ce până în prezent nu au nici o destinațiune
la mobilizare” să fie folosite pentru întărirea apărării
Silistrei sau Tur tucaiei6. Piesele „Krupp”, instalate
pe afete construite la Arsenalul armatei din Bucu-
rești, au format o baterie grea fixă cu tragere
înceată în Divizionul de poziție din cadrul Regi-
mentului 3 artilerie grea. Bateria a fost pusă la
dispoziția tr upelor din Capul de pod Turtucaia, f iind
instalată într-o poziție betonată, în sectorul
Staroselo, centrul 1 de rezistență de la cota 125.
Bateria a primit numele „Regele Ferdinand”.
în timpul bătăliei de la Turtucaia, bateria a
participat la luptele din zilele de 21 august/3
septembrie-24 august/6 septembrie 1916, executând
trageri asupra infanteriei și artileriei germano-
bulgare care atacau susținut pozițiile românești. în
ziua de 24 august/6 septembrie, la ora 15,30, bateria
și-a terminat munițiile, încetând tragerea7. Ea nu
va mai acționa din această cauză în orele
următoare, până la căderea localității în mâinile
inamicului. Avându-se în vedere dificultățile ridicate
de demontarea și transportarea rapidă a celor patru
tunuri pe celălalt mal al Dunării, acțiune de altfel
imposibil de realizat din cauza evenimentelor și a
lipsei de mijloace, ele au fost deteriorate și lăsate
în poziție, fiind capturate, ulterior, de trupele
germano-bulgare.
Câteva date tehnice
Țeava tunului „Krupp”, md. 1887, cal. 150 mm,
avea o lungime de 5,25 m (35 calibre); se încărca
pe la culată. în interior, țeava avea 36 ghinturi
elicoidale cu pas constant spre dreapta, care
imprimau proiectilului o mișcare de rotație. în ex-
terior, țeava era consolidată cu 10 frete (cercuri
sau manșoane de întărire).
închizătorul era de tipul cilindro-prismatic.
Greutatea pieselor varia între 4 803 și 4 839 kg
(tunul nr. 1 - 4 804 kg; tunul nr. 2 - 4 839 kg; tunul
nr. 3 - 4 803 kg și tunul nr. 4 - 4 817 kg)
Fiecare țeavă era instalată pe un afet turnant
cu pivot, sistem francez „Vavasseur”, care permitea
o mișcare în plan vertical între - 7° și + 20°. în
momentul tragerii, două pistoane hidraulice încăr-
cate cu glicerină amortizau reculul piesei.
Servanții erau apărați de câte un scut de oțel
semicircular, cu fante de observație. Greutatea
afetului era de 5 300 kg, iar a scutului de 2 250 kg.
Greutatea totală a unei piese (țeavă, afet, scut) era
între 12 353 kg și 12 389 kg.
Tunurile puteau să tragă obuze „ordinare” din
fontă sau oțel, obuze „de ruptură” din oțel, sau
„șrapnele” din oțel, cu focoase percutante și focoase
cu dublu efect (cu timpi - se regla în prealabil
timpul de explozie - și percutant). Cartușul de
azvârlire era format dintr-un săculeț de pânză
încărcat cu 17 kg pulbere brună tip P.P.C/82 care
se amorsa cu o stupilă* obturatoare cu fricțiune.
Viteza inițială a proiectilului era de 550 m/s,
acesta fiind azvârlit până la distanța de 8 909 m.
Tunul „Krupp”, md. 1887, cal. 150 mm
Lungimea țevii: 525 cm
încărcare pe la culată
închizător de tip clindro prismatic
Greutatea țevii: între 4 803 - 4 839 kg
stupilă [fr. etoupille] - amorsă specială între-
buințată la tunuri pentru aprinderea încărcătorului de
pulbere.
■ Revista de istorie militară ■
Ghinturi:
-	36 ghinturi elicoidale cu pas constant spre
dreapta
-	adâncimea ghintului -1,5 mm
-	lățimea ghintului -9,5 mm
-	lungimea pasului ghinturilor - 3, 72 m
Afetul
-	turnant, cu pivot central, sistem „Vavasseur”
(construit de „Krupp”)
-	mișcare în înălțime între - 7° și + 20p
-	greutatea afetului - 5 300 kg
-	greutatea scutului - 2 250 kg
-	amortizoare de recul: 2 pistoane hidraulice
cu 36 litri glicerină
-	scut semicircular
Bătaie - 8 909 m
Stupila obturatoare cu fricțiune avea o greutate
de 0,042 kg și era constituită din două prisme
materie fulminantă
Muniția pentru tunul “Krupp”, md. 1887, cal. 150 mm8
Tipul proiectilului	Lungime	Greutate	încărcătura	încărcătura de azvârlire, pulbere brună tip P.P.C/82
Obuz „ordinar” din fontă	41, 8 cm	29, 950 kg	1, 25 kg	17 kg
Obuz „ordinar” din oțel	67 cm	47, 85 kg	1, 25 kg	17 kg
Obuz „de ruptură”din oțel	50,5 cm	50,5 kg	0, 50 kg	17 kg
Șrapnel din oțel	50 cm	49,74 kg	0, 51 kg pulbere și 600 gloanțe	17 kg
1	Documente privind istoria militară a poporului
român, mai 1888-iulie 1891, Editura Militară, Bucu-
rești, 1975, p. 87 (în continuare, sursa se va cita
DIMPR).
2	Ibidem, p. 87, 96, 158; DIMPR, Iulie 1891-
Decembrie 1894, Editura Militară, București, 1976,
p. 344.
3	DIMPR, 1888-1891, p. 87.
4	Ibidem, p. 195.
5	Ibidem, p. 266. Reproducerea conversației de
către consulul francez arată că ofițerul român ori nu
era familiarizat cu unele date tehnice despre arma-
ment, ori exagera pentru a-și impresiona inter-
locutorul. Astfel, tunurile „Krupp” băteau până la 8
908 m, iar calibrele pieselor „Nordenfeldt” și
„Hotchkiss” erau de 57 mm și, respectiv, 37 mm.
6	România in războiul mondial, voi. I, Documente-
anexe, București, 1934, p. 127 (în continuare sursa se
va cita RRM, I Documente-Anexe).
7	La începerea operațiunilor pe 15/28 august 1916,
piesele „Krupp”, md. 1887, cal. 150 mm aveau doar
659 de obuze (RRM, I, Documente-Anexe, p. 41,
tabelul 3).
8	Maiorul [loan] Vasiliu-Năsturel, Descrierea
tunurilor, afetelor și munițiunilor de 150 mm model
1887 dupe crucișătorul „Elisaveta” al marinei regale,
Bucuresci, 1889.
THE “KRUPP” CANNONS
IN CRUISER’S “ELISABETA” ENDOWMENT
In November 1888 the Royal Romanian Navy enriched its fleet with a new warship, the cruiser “Elisabeta”,
which remained as the Royal Romanian Navy’s first, foremost, and indeed only cruiser to ever serve under
that prestigious flag.
By the spring of 1889 the cruiser was fully operațional. “Elisabeta” was armed with four 15 cm cannon
of Krupp manufacture. In addition, four Nordenfeldt 57 mm and six Hotchkiss 37 mm cannon were carried.
Before the outbreak of the First World War the cruiser “Elisabeta” had no more a military value. The
ship was unarmed and her cannons were deployed as a fortified battery in the “Turtucaia Position”. Upon
exhausting their ammunition, the cannons were captured by the enemy
78
■ Revista de istorie militară ■
IN MEMORIRM
Profesorul JEAN NOUZILLE
Ne-a părăsit pentru totdeauna un prieten devotat al istoriei țării noastre
și al istoricilor români - profesorul JEAN NOUZILLE.
Născut la 26 mai 1926 la Bourg-en-Bresse (Ain - Franța), absolvent al
Școlii militare de la Saint-Cyr, a fost ofițer de carieră și a participat la
campaniile militare din Indochina și Algeria.
Doctor-es-lettre, cu teza Le prince Eugene de Savoie etlesproblemes
des coniins militaires autrichiens, 1688-1739și licențiat al Institutului de
înalte Studii Europene de la Strasbourg, Jean Nouzille a condus masterate,
la Centrul de Studii Germanice al Universității de Studii Juridice, Politice,
Economice și Tehnologice „Robert Schuman” din Strasbourg, pentru
acordarea Diplomei Universitare de Studii Superioare Specializate
Geimane în domeniul politicii externe și de apărare a Republicii Feder ale
Germane în perioada 1949-2000 șiaDiplomei Universitare „Cunoașterea
Europei Centrale și de Sud-Est” pe problematica istoriei slavilor de sud, de
la mijlocul secolului al XVI-lea până la sfârșitul secolului al XX-lea.
A fost co-director al Seminarului „Istorie și civilizații europene” al Universității de Științe Umaniste
„Marc Bloch” din Strasbourg (Limbi, națiuni, state în Europa Centrală și de Est în secolele XVI-XX).
Membru al Comisiei Franceze de Istorie Militară, președinte al Comitetului European de Istorie și
Strategii Balcanice, membru titular al Academiei din Alsacia, membru al comisiilor de doctorat, profesorul
Jean Nouzille a participat, totodată, la numeroase conferințe și colocvii științifice internaționale în Bulgaria,
Germania, Grecia, fosta Iugoslavie, Republica Moldova, Polonia, România, Rusia și Ungaria.
Profesorul Jean Nouzille s-a apropiat cu pasiune și respect de istoria României, dovadă fiind valoroasele
sale contribuții referitoare la istoria Transilvaniei și a Basarabiei sau la soarta prizonierilor de război
români, materializate în lucrări importante editate în Franța, România, Republica Moldova, Grecia, Italia
sau Polonia: La Transykanie. Terre de contacts etde conilits, Strasbourg, 1993 și 1994; Transilvania. Zonă
de contacte și conflicte, București, 1995; Transylvanie. AnArea of Contactând Conilicts, Bucharest, 1996;
Transylvanie.Hoiosepafonkaiagonom, Atena, 1997; Transylwania. Obszarkontaktowikoniliktdw, Bydgoszcz
(Polonia), 1997; Transilvania. Zona di contatti e conflitti, Roma, 1998; Le calvaire des prisonniers deguerre
roumains en Alsace-Lorraine. 1917-1918, București, 1991 și 1997; Calvarul priz onierilor de război români în
Alsacia-Lorena, București, 1997; La Moldavie, histoire tragique d’une province europeene, Strasbourg,
2005; Moldova. Istoria tragică a unei regiuni europene, Chișinău, 2005;
A mai publicat: La politique de defense de la Yugoslavie etla securite de lEurope, Strasbourg, 1981;
Batailles dAlsace. 1914-1918 (în colaborare), Strasbourg, 1989; Histoire de frontieres. LAutriche etlEmpire
ottoman, Paris, 1990.
Vechi colaborator al Institutului pentru Studii Politice de Apărare și Istorie Militară, a fost întotdeauna
o prezență activă și agreabilă la reuniunile științifice internaționale organizate în România. în anul 2006 a
onorat ediția specială româno-franceză a „Revistei de Istorie Militară" cu un studiu remarcabil: Intervenția
franco-britanică în Dobrogea în 1854.
Timpul nu a mai avut răbdare cu profesorul Jean Nouzille, așa încât pe masa sa de lucru a rămas
manuscrisulHistoire des catholiques de Moldavie, încă o dovadă a interesului său pentru istoria României.
Pentru meritele sale științifice a fost decorat cu „Legiunea de Onoare în grad de comandor", „Ordinul
Național pentru Merit în grad de comandor", „Crucea de Război a Teatrelor de Operații Externe", „Croix
de la Valeur militaire" și „Croix du combattant volontaire".
Ca semn al prețuirii eforturilor în slujba dezvoltării cooperării româno-franceze, în anul 2000 i-a fost
acordat ordinul românesc „Pentru Merit”, în grad de comandor.
Prin trecerea în eternitate a profesorului Jean Nouzille, istoriografia românească a pierdut unul dintre
cei mai fideli și mai sinceri prieteni.
Dumnezeu să-l odihnească!
Comandor (r) GHEORGHE VARTIC
■ Revista de istorie militară ■
79
CQ Traduceri COI
MONARHIA, ARMATA
$1 CONSTRUIREA NAȚIUNII ITALIENE
1861-1918*
MASSIMO DE LEONARDIS
traducere și adaptare MONA ELENA SIMINIUC
O monarhie constituțională și războinică
Există unele similitudini în unificările Ger-
maniei și Italiei. în ambele cazuri, sentimentele
naționale au fost revitalizate de dominația napoleo-
niană, care a avut un impact militar foarte puternic
asupra germanilor, prusacilor în special, și a
italienilor. Conducerea unificării a fost preluată de
cele două state cu cele mai puternice tradiții mili-
tare: Regatul Prusiei și Regatul Sardiniei, cunoscut
mai bine ca Piemont. Câte trei războaie au pavat
drumul către unificare: în Italia războaiele din 1848-
1849,1859 și 1866 (plus scurta campanie din 1870
împotriva Romei papale), iar în Germania răz-
boaiele din 1864,1866 și 1870-1871.
Totodată, puternice diferențe marchează cele
două cazuri. Germania a fost unificată prin puterea
Prusiei, prin victorii rapide, cu „fier și sânge”, în
timp ce unificarea Italiei a fost mai mult produsul
abilităților diplomatice ale contelui de Cavour. De
fapt, primul război de independență din 1848-1849
a dus la învingerea Piemontului, iar cel de-al treilea
război din 1866 a reprezentat înfrângerea pe mare
și pe uscat a Italiei, care a obținut regiunea Vene-
țiană doar mulțumită victoriei Prusiei asupra
Austriei. în 1859 alianța cu Franța a fost condiția
de a înfrânge Austria. Spre deosebire de Germania,
în Italia „războiul regelui” a fost acompaniat de
„războiul poporului”1, al cărui episod faimos și de
succes a fost cucerirea Regatului celor două Sicilii
de către voluntarii lui Garibaldi, care a lăsat deo-
parte vederile sale republicane și a adoptat motto-
ul: „Italia este Victor Emmanuel”.
Luând în considerare factorul politic, un alt
element-cheie, în afara armatei sale, care a permis
Piemontului să preia conducerea mișcării naționale
a fost acela că, după revoluția din 1848-1849, regele
Victor Emmanuel al II-lea a fost unicul suveran din
peninsulă care a păstrat constituția (Statutul
acordat în martie 1848 de către tatăl său, Carol
Albert, și extins în 1861 la Regatul Italiei), a deschis
calea către liberalism și, în final, către democrație,
ceea ce nu este valabil pentru cazul Prusiei.
Așadar, Victor Emmanuel a devenit regele
Italiei „grație Domnului și voinței națiunii”2. înain-
tea victorioasei bătălii de la San Martino (24 iunie
1859), el s-a descris pe sine ca fiind „primul soldat
al independenței naționale” (o declarație repetată
în războiul din 1866), iar din iunie 1848 în jurământul
depus de către militari loialității tradiționale față
de rege i-a fost adăugat și angajamentul de supunere
loială față de constituție. Articolul 108 al regula-
mentului prusac nu cerea militarilor să jure credință
constituției. Statul italian s-a născut din compro-
misul a două slăbiciuni, a monarhiei și a revoluției,
de aceea în Italia, mai mult decât în Germania,
principiile de naționalitate și suveranitate a poporu-
lui au triumfat împreună, evitând rămășițele
feudalismului și excesele militarismului3. Potrivit
unui istoric american, rapida tranziție de la o
monarhie constituțională pură la una parlamentară
s-a datorat în mare măsură înfrângerilor suferite
în războiul de independență din 1848-18494. Dar
această teză trece cu vederea trei aspecte: dinastia
de Savoia, spre deosebire de cea de Hohenzollern,
* S tudiu prezentat la al XXXII-lea Congres Internațional de Istorie Militară desfășurat la Potsdam (Germania),
în perioada 19-26 august 2006.
80
■ Revista de istorie militară ■
a fost gata să facă compromisuri cu forțele revolu-
ționare, mișcarea națională italiană nu era pregă-
tită să renunțe la libertate de dragul puterii și, în
final, conflictul cu Papa și cu Biserica Catolică au
împiedicat formarea unui bloc conservator.
La sfârșitul secolului al XlX-lea, diverși
politicieni conservatori și intelectuali au pledat
pentru întărirea autorității regelui. Cea mai cu-
noscută intervenție de acest gen a fost cea a lui
Sidney Sonnino în 1897, viitor prim ministru și
ministru al Afacerilor Externe, intitulată „Torniamo
allo Statutto”5 (întoarcerea la Constituție), subli-
niind necesitatea de întoarcere la textul original și
la spiritul constituției din 1848, care sprijinea o
monarhie constituțională pură și nu una parla-
mentară. Este interesant de notat faptul că niciunul
dintre acești conservatori nu a evidențiat rolul
militar al regelui, iar cel puțin unul dintre ei a scris
că „dinastiile trebuie să înceteze, atât în aparență
cât și în realitate, de a-și trage originile din război
și de a ținti deasupra tuturor... Suveranii tr ebuie să
apară cum sunt astăzi, nu conducători de trupe, ci
lideri ai cetățenilor”6. Trebuie remarcat încă o dată
că înfrângerea de la Adua, din 1896, nu a fost de
bun augur unui tron susținut de baionete.
Regele italian nu a fost sfințit sau încoronat; de
fapt, el nu a avut coroană deoarece faimoasa
„coroană de fier” datând din secolele V-VIII a părăsit
catedrala din Monza numai pentru funeraliile lui
Umberto I, asasinat în 19007. Singura ceremonie
care a marcat accesiunea la tron a fost jurământul
depus pe constituție, în fața Parlamentului.
Nobilimea nu a avut un rol oficial în legile, regula-
mentele și protocoalele statului8. Considerând
modelele tradiționale ale regalității9, regele Italiei
nu putea fi considerat un rege-preot, adică o
persoană cu o aură de sfințenie, unsul lui Dumne-
zeu, datorită luptei împotriva Bisericii și a Papei;
de fapt, Victor Emmanuel al II-lea a fost excomuni-
cat de către Papa Pius al IX-lea. Regele Italiei nu
era stăpânul feudal suprem. Dinastia de Savoia nu
a produs intelectuali, așadar el putea fi cu greu
caracterizat ca un rege-filozof.
Dar, cu certitudine, regele Italiei a fost un rege-
războinic, deoarece Piemontul a fost singurul stat
italian cu o tradiție militară vie și nedisputată10 și o
armată profund reformată de către generalul
Alfonso Ferrero din Marmora, ministru de Război
între anii 1849-1855 și 1856-1860 (în acest interval
el a comandat trupele din Războiul Crimeei). Regele
Victor Emmanuel al III-lea, care a fost cu siguranță
mult mai cultivat decât predecesorii săi, îi spunea
----■ Revista de istorie militară ■------------
totuși unuia dintre aghiotanții săi: „Tradiția
adevărată, cea mai importantă pentru o țară, este
cea militară. Dante Aligheri nu a făcut Italia... dar
baionetele au făcut-o”11.
Milanezul Giorgio Pallavicio Trivulzio a scris în
1854: Piemontul are o armată „de aceea sunt
piemontez”12. Referindu-se la formarea, în 1562,
de către Emmanuel Filiberto, duce de Savoia, a
douăsprezece regimente provinciale, Cesare Balbo
a scris: „Din acea zi a existat o Armată italiană, iar
noi putem scrie o istorie întreruptă a acesteia”13.
Până astăzi, Armata italiană își trage rădăcinile
din formarea, în 1659, de către Carol Emmanuel al
II-lea, duce de Savoia, a „Regimentului de Gardă”,
primul exemplu de regiment permanent de
profesioniști din Europa14. în 1870 generalul
florentin Carol Corsi a scris: „Chiar și cei care nu
ar accepta că Regatul Italiei este un fel de Piemont
extins au admis, chiar de bună voie, că Armata
italiană este în fapt armata Piemontului mărită”,
iar generalul napolitan Nicola Marselli, „von
Clausewitz-ul italian”, a fost de acord că Armata
Sardiniei a fost „pivotul” Armatei Italiei15. Foștii
membri ai Armatei Sardiniei au dominat gradele
de general până la începutul anilor ’70, când un
număr de generali isteți, cu pregătiri diferite au
ocupat poziții de mai mare responsabilitate:
piemontezul Cesare Ricitti Magnani, garibaldianul
Enrico Cosenz, Giuseppe Pianell și Antonio
Baldissera, care fuseseră generali în armatele
Regatului celor două Sicilii și respectiv ale Impe-
riului Austriac, precum și Luigi Mezzacapo,
provenind din armata burbonă. Nu întâmplător,
faimosul istoric Federico Chabod nota, prin 1870,
că amprenta piemonteză era mult mai puternică
în diplomația italiană decât în Armată16, care
devenise cu adevărat națională.
O armată națională, monarhistă, dar nu
dinastică
Regatul Italiei a fost proclamat la 17 martie
1861, iar la 4 mai generalul Malfredo Fanți, ministrul
de Război a ordonat: „De acum înainte Armata
regală [Regio Esercito] se va numi Armata Italiei,
fiind abolită vechea denumire de Armată a
Sardiniei [Armata Sarda]”17. Este neclar dacă
decizia de a omite calificativul „regal” din denumirea
oficială a fost pur întâmplătoare, sau a fost un efort
de a sublinia caracterul național și nu dinastic al
Armatei. Este de asemenea dificil de explicat
motivul pentru care în februarie 1879 ministrul de
Război, generalul Gustavo Maze de la Roche, a
decis să adauge „regal” (Regio) numelui oficial al
Armatei, care a devenit astfel Armata regală până
în 1946. Explicația cea mai plauzibilă este că
ministrul a dorit să exprime „o opinie implicit nega-
tivă” la adresa ideilor de „națiune armată”
promovate de „stânga istorică” (Sinistra Storica),
liberalii progresiști, care au preluat puterea în 187618.
Marina a fost întotdeauna denumită „Marina
regală” (Regia Marina), pentru a se distinge de
marina comercială, în timp ce Carabinieirii, primul
corp al Armatei au fost numiți Reali Carabinieri;
termenul Reali are în principiu aceeași semnificație
ca și regal, dar subliniază mai categoric loialitatea
lor specială față de rege.
Dincolo de chestiunea denumirii formale,
istoricii sunt de acord că Armata Italiană și-a
pierdut complet acele caracteristici feudale ale
Armatei Sardiniei, deja slăbite după 1848. între
ofițerii activi și permanenți, în Italia erau nobili
6,5% în 1863, 8,63% în 1872 și 3,14% în 1887,
comparativ cu 49% în 1872 și 33% în 1911, în Imperiul
German. Generalii nobili au reprezentat în Italia
39,65% în 1863,35,43% în 1872 și 33,55% în 188719.
Legăturile foarte strânse între Coroană și Armată
nu au împiedicat „înlocuirea Armatei dinastice din
prima jumătate a anilor 1800 și dezvoltarea unei
Armate naționale”20. Ofițerii afișau o „loialitate
absolut monarhistă” și simțeau „Coroana ca pe
izvorul însuși... al existenței [lor]”, dar ei nu formau
„un partid al Coroanei”, iar generalii nu formau
„un partid al Curții”21.
După cucerirea Regatului celor două Sicilii s-a
ridicat problema admiterii în Armata italiană atât
a voluntarilor lui Garibaldi, cât și a celor proveniți
din Armata burbonă. Din aceasta din urmă, au fost
admiși 2 191 de ofițeri dintr-un total de 3 600 exa-
minați. Armata de Sud a lui Garibaldi (Esercito
Meridionale), număra 45 496 soldați și exorbitantul
număr de 7 343 de ofițeri. Acești oameni erau de
calitate mixtă, mulți dintre ei aveau idei revolu-
ționare, dar erau lipsiți de pregătirea și disciplina
specifice forțelor regulate. Garibaldi a propus să-și
transforme armata într-un corp permanent de
voluntari în cadrul armatei regulate, având ca
uniformă tunica roșie și pălăria cu pene a infanteriei
ușoare. Această măsură ar fi introdus în armată un
element politizat și era deosebit de periculoasă în
situația politică a momentului, care impunea
întărirea noului Regat înainte de declanșarea de
noi expediții garibaldiene împotriva Veneției și a
Romei. Problema a cauzat multe resentimente între
Cavour și generalul Fanti, pe de o parte, și Garibaldi,
de cealaltă parte. Guvernul a decis să admită pe
baze individuale în Armata regulată foști membri
ai Armatei de Sud, după o examinare strictă. în
martie 1862,1 997 de ofițeri, inclusiv 12 generali,
au fost admiși, în timp ce numai 60 subofițeri și 9
simpli soldați au cerut să se înroleze. Unul din cei
12 generali, Enrico Consez, a devenit primul șef de
stat major al Armatei Regale și a rămas în funcție
11 ani (1882-1893). în războiul din 1866, Garibaldi a
comandat Corpul de voluntari al Armatei (Corpo
Truppe Volontarie), format din 38 000 de oameni și
operând pe frontul separat din Trentino, unde
aceștia au obținut singura victorie, și aceasta
modestă, a campaniei.
Până la Primul Război Mondial, Armata italiană
nu s-a amestecat în manevre politice, iar rolul său
politic a fost mult mai puțin important și evident
decât în Franța, or în Imperiul German sau Austro-
Ungar. Faptul că până în 1920 (cu două scurte
excepții), ministrul de Război a fost întotdeauna un
militar a asigurat autonomia armatei față de
partidele politice și, în același timp, a reprezentat
pentru politicieni o garanție a imparțialității
acesteia. Conform Constituției, generalii și amiralii
erau a 14-a categorie, din cele 21, din care regele
putea desemna senatori pe viață; mulți dintre ei au
fost, de asemenea, aleși în Camera Deputaților și
------------ ■ Revista de istorie militară ■-----
aparțineau în număr egal diferitelor zone ale
spectrului politic (cu excepția socialiștilor).
Necesitatea de a păstra forțele armate în afara
partidelor politice a fost în mod special resimțită în
țări ca Franța și Italia, care aveau de „eliberat”
teritorii ce nu mai erau, sau nu erau încă parte a
statului național. în Italia, regele era garanția
supremă a acestei autonomii și făcea imposibile
fenomene ca acela al generalului Boulanger. în plus,
Monarhia a întâmpinat puțină opoziție în Italia, în
timp ce Republica nu a fost atât de ușor acceptată în
Franța și a avut un suport restrâns în rândul
militarilor, cel puțin până la „afacerea Dreyfus”.
Articolul 5 din Constituție prevedea: „Puterea
executivă este rezervată numai regelui. El este șeful
suprem al statului; el comandă toate forțele armate
pe uscat și pe mare; el declară război; încheie tratate
de pace, de alianță, de comerț și de alt fel”. Cu alte
cuvinte, politicile externe și militare erau consider-
ate domenii rezervate suveranului. De aceea,
ministrul de Război și cel al Marinei trebuiau să se
bucure de încrederea deplină a regelui, dar istoricii
au opinii diferite asupra rolului monarhului în
desemnarea acestora. Conform unor specialiști,
miniștrii erau aleși aproape exclusiv de către rege;
alții spun că nominalizările erau făcute prin acord
între rege și șeful guvernului; alți istorici consideră
că era necesară numai „o aprobare formală” a
Coroane?2. Cu certitudine, nu a existat niciodată un
Cabinet Militar precum cel al împăratului german
Wilhelm al II-lea, sau un șef de Stat Major al Armatei
subordonat doar regelui. Postul de șef de Stat Major
al Armatei a fost creat în 1882 (iar cel de șef de Stat
Major al Marinei mai târziu, în 1907); pe timp de
pace, șeful Statului Major era în mod clar subordonat
ministrului de Război, chiar dacă în 1906 și în 1908
puterile acestuia au fost întărite.
De trei ori, în momente de criză internă sau
internațională, regele a recurs, ca șef al guvernului,
la generalii atașați în mod special de dinastia de
Savoia, datorită nașterii lor în fostul Regat al
Sardiniei. La Marmora, din Torino a fost prim
ministru și ministru de Externe din septembrie 1864
până în iunie 1866, când mutarea capitalei la
Florența, ca urmare a Convenției cu Franța, a pro-
vocat revolte în Torino și a dezbinat partidul con-
ducător „dreapta istorică” (Destra storica). După
criza de la Mentana23, savoiardul Luigi Frederico
Menabrea a fost prim ministru și ministru de
Externe din octombrie 1867 până în decembrie
1869. Un alt savoiard, Luigi Pelloux, a fost prim
----■ Revista de istorie militară ■--------------------
ministru din iunie 1898 până în iunie 1900, în timpul
„crizei de sfârșit de secol”, o perioadă de turbulențe
sociale și politice. Ar trebui considerat faptul că
Menabrea a deținut din 1861 funcții de ministru în
guvern, iar Pelloux a fost membru în Camera
Deputaților și a fost de trei ori ministru de Război,
în diverse ocazii, alți generali și amirali au ocupat
funcții de miniștri de Externe în guverne de
orientări politice diferite: generalul Carlo Felice
Nicolis di Robilant (octombrie 1885-aprilie 1887),
amiralii Benedetto Brin (mai 1892-decembrie
1893), Felice Napoleone Canevaro (iunie 1898-mai
1899) și Constantino Morin (februarie 1901-
noiembrie 1903). Robilant, care fusese ambasador
nouă ani la Viena și doi ani la Londra, a negociat cu
succes în febr uarie 1887 reînnoirea Triplei Alianțe
cu Germania și Austro-Ungaria, obținând condiții
mai favorabile pentru Italia.
Regii Italiei, ca majoritatea suveranilor din
istoria contemporană, nu erau mari experți în
strategie militară, dar afișau un remarcabil curaj
în bătălie. Istoricul naționalist Gioacchino Volpe a
subliniat necesitatea de a oferi un exemplu
soldaților și de a demonta clișeul italienilor
nedoritori să lupte.
în timpul primului război de independență din
1848, în bătălia de la Goito, atât regele Sardiniei,
Giuseppe Garibaldi
Carol Albert, cât și prințul Coroanei (viitorul prim
rege al Italiei), au fost ușor răniți. Carol Albert (prinț
de Carignano), pentru curajul său în asediul de la
Trocadero în august 1823, fusese decorat cu crucea
Ordinului Sfântului Ludovic al IX-lea, primind
epoleții de caporal al Regimentului al 6-lea de
grenadieri. în timpul celui de-al doilea război de
independență, în bătălia de la Palestro, regele Vic-
tor Emmanuel al Il-lea s-a expus focului austriac în
mijlocul bersaglierilor și al zuavilor francezi din
Regimentul al 3-lea, care l-au numit caporal de
onoare. în cel de-al treilea război de independență,
din 1866, cei doi fii ai regelui au fost prezenți pe
câmpul de bătălie. Celor care invocau imprudența
de a risca viețile ambilor fii, regele le răspundea că
aceștia sunt soldați și trebuie să lupte, adăugând că
dinastia de Savoia ar suferi o soartă similară cu
cea a Burbonilor de Neapole dacă ar sta acasă în
timp ce soldații luptă. în bătălia de la Custozza, din
iulie 1866, a avut loc un episod care a devenit parte
a mitologiei naționale, fiind sărbătorit de scriitori
și ilustrat de pictori. Prințul Umberto (viitorul rege
Umberto I), în vârstă de 22 de ani, comandant al
Diviziei a 16-a, aflându-se pe drumul de lângă
Villafranca împreună cu statul său major, a fost
asaltat de patru escadroane ale Regimentului al
13-lea de ulani al Armatei Austriei. El a ordonat
batalioanelor sale să închidă laturile pentru a
înfrunta atacul și abia a reușit să se strecoare în
interiorul unuia din careurile formate24.
în timpul Primului Război Mondial, Victor
Emmanuel al IlI-lea și-a câștigat renumele de „rege
soldat”, deoarece și-a amplasat reședința imediat
în spatele frontului și a vizitat zilnic tranșeele.
Prezența sa a avut un efect imens asupra moralului
soldaților și a efortului patriotic al Italiei25. în afara
acestui rol simbolic, regele a jucat și unul strate-
gic, pe 8 noiembrie 1916, în conferința de la
Peachier cu reprezentanții Aliaților, când a impus
rezistența pe linia Pave, după înfrângerea de la
Amoretto. Prim ministrul britanic David Lloyd
George a scris în memoriile sale: „... Am întâlnit pe
regele Italiei. Din punct de vedere fizic, acesta nu
are o figură de comandant, dar am fost impresionat
de stăpânirea de sine și calmul pe care le-a arătat
într-o împrejurare când țara și tronul său erau în
primejdie. Nu a prezentat senine de frică sau
depresie. Numai anxietatea sa părea să înlăture
orice semn că armata sa o luase la fugă”26.
„Regele soldat” a fost capul unei familii regale
cu vocație militară. Nouă prinți și duci au servit în
armată sau în marină27. Luigi Amedeo de Savoia,
duce de Abruzzi, a fost comandantul flotei din 1915
până în februarie 1917, iar Emmanuel Filiberto de
Monumentul Victor Emmanuel al ll-lea
84
■ Revista de istorie militară ■
Savoia, duce de Aosta, a comandat Armata a 3-a,
care a acționat deosebit de bine. El a fost singurul
general care a păstrat comanda armatei sale pe
toată durata războiului, iar obiecțiunea că nu putea
fi concediat deoarece era vărul regelui avea puțină
valoare, din moment ce celălalt văr, ducele de
Abruzzi, a fost destituit pentru împotrivirea stârnită
de strategia sa de atac naval.
„Caporalul zuavilor” (il caporale degli zuavi),
regele Victor Emmanuel al II-lea, „careul de la
Villafranca” (il quadrato di Villafranca), „regele
soldat” (il Re soldato), Victor Emmanuel al II-lea,
„ducele neînvins” (il Duca invitto), Emmanuel
Filiberto de Savoia, duce de Aosta, au fost miturile
militare ale monarhiei italiene, pe care copiii au
învățat la școală să o stimeze.
Un alt episod legat de onoarea militară a adus
mare popularitate unui prinț al Casei de Savoia:
duelul dintre Victor Emmanuel de Savoia-Aosta,
conte de Torino, nepot al regelui Umberto I, și
prințul Henri d’Orleans, fiul ducelui de Chartres și
prin urmare nepotul regelui Louis Philippe al
Franței. Ca trimis al cotidianului parizian „Le
Figaro“, Henri d’Orleans a vizitat Etiopia după
înfrângerea italiană de la Adua, în 1896, și a scris o
serie de articole conținând remarci disprețuitoare
asupra comportamentului ofițerilor italieni în
timpul bătăliei și după aceea, când aceștia deve-
niseră prizonieri ai etiopienilor. Henri a primit
provocări la duel întâi de la locotenentul Pini, ca
reprezentant al ofițerilor italieni foști prizonieri, și
apoi de la generalul Matteo Francesco Albertone,
care comandase o brigadă la Adua. Apoi, pe 6 iulie
1897, contele de Torino i-a adresat provocarea, în
acord cu regele și foarte probabil cu informarea
guvernului de la Roma, deși comunicatele de presă
negau orice implicare oficială a celor două țări. Ar
trebui remarcat că relațiile dintre Italia și Franța
fuseseră foarte proaste în ultima decadă a secolului
al XlX-lea. Duelul a avut loc la data de 15 august,
orele cinci dimineața, la Vaucresson, lângă Paris,
și a fost o luptă dârză încheiată cu rănirea gravă a
lui Henri d’Orleans, un spadasin mai slab decât
Victor Emmanuel. Mii de mesaje de felicitare au
fost trimise contelui de Torino, iar unul dintre
secunzii săi comenta: „o nouă dovadă că Armata și
Națiunea sunt un singur corp a cărei inimă este
Casa de Savoia!”. Un proeminent conservator scria
în jurnalul său: „sunt teribil de fericit. Era necesar
ca ceva să ridice spiritul atât de deprimat al țării
noastre și în acest scop o sabie bună este mult mai
bună decât multe discuții parlamentare”28.
----■ Revista de istorie militară ■------------
Armata, „școala națiunii”
în absența altor legături puternice și datorită
fundamentului slab al statului italian, Monarhia și
Forțele Armate, în particular Armata, au apărut în
mod necesar ca simbolurile cele mai puternice, fiind
de aceea învăluite de „un fel de sfințenie”29. Luigi
Settembrini a făcut afirmația mult citată: „Armata
este firul de oțel care a unificat Italia și o păstrează
unită”30. Giustino Fortunato a subliniat rolul civic și
politic al Armatei: „Armata este marele educator. în
Italia mai mult decât un instrument de apărare... ea
este o școală a civilizației și a unității însăși”31.
Gioacchino Volpe a scris: „într-o țară ca Italia, unită
de curând, lipsită de disciplină colectivă, foarte
înapoiată în obiceiuri sportive și pregătire fizică,
Armata poate fi considerată școala națiunii”32.
în principal din motive politice, sistemul de
recrutare a fost la nivel național, iar nu teritorial.
Cu alte cuvinte, cu excepția trupelor instruite
pentru lupta în munți, formate în 1872, recruții
serveau într-o regiune îndepărtată de cea de origine,
într-o țară în care majoritatea populației vorbea
numai dialectul propriu, unde o persoană din Veneto
și una din Sicilia puteau discuta între ele cu mare
dificultate, acest sistem a favorizat integrarea
locuitorilor din diferite regiuni. Mai mult,
recrutarea a contribuit masiv la lupta împotriva
analfabetismului, întrucât în 1871 Armata a creat
școli de regiment pentru a-i învăța pe analfabeți.
Statul național italian a sărbătorit în 1911 prima
sa jumătate de secol de existență. Prim-ministrul
Giovani Giolitti, ale cărui sentimente personale
erau adverse aventurilor coloniale și internaționale
atât de mult încât, în 1915, el se va opune participării
Italiei la Marele Război, a înțeles totuși că mândria
națională necesita o victorie militară pentru a șterge
înfrângerile de la Custozza (1866), Lissa (1866) și
Adua (1896) și a declarat război Imperiului Otoman
pentru posesiunea asupra Libiei. Primul Război
Mondial a reprezentat testul suprem pentru Italia,
pe care aceasta l-a trecut. Din punct de vedere
militar, Armata a realizat un efort imens. Politic,
războiul a atestat realizarea unei uniuni naționale
aproape complete, la care au contribuit și forțele
politice care nu împărtășeau tradiția revoluției. A
fost o etapă importantă pe drumul reconcilierii între
Biserică și Stat. Sfânta episcopie a desemnat pentru
Armată un episcop și mai mult de 2 000 de preoți
militari; 93 dintre ei au căzut în luptă și 546 au fost
decorați. Politicienii catolici și socialiști din aripa
moderată au intrat la guvernare; facțiunea socialistă,
mai intransigentă, a adoptat sloganul: „Nici
colaborare, nici sabotaj”, dar după înfrângerea de la
Caporetto colaborarea a triumfat. De aceea,
proclamația regelui care chema la rezistență cu
cuvintele „Italieni, cetățeni și soldați, fiți o singură
Armată” nu a fost doar retorică, ci a fost o bună
reprezentare a unității naționale în acel moment33.
1	Vezi P. Pieri, Storia militare del Risorgimento.
Guerre e insurrezioni, Torino, 1962.
2	Formula tradițională „prin grația Domnului”
fusese abolită pentru regele savoiard în 1854, urmând
laicizării statului; în 1861 aceasta a fost reintrodusă
cu adăugirea „voința națiunii” (F. Racioppi-I. Brunelli,
Commento allo Satuto delRegno, Milano-Roma-Napoli,
1909, voi. I, pp 42-43, 325-327).
3	Vezi A. Oriani, La lotta politica in Italia, Bologna,
1956, pp. 689-690.
4	H. McGraw Smyth, Piedmont and Prussia: The
influence of the Campaigns of 1848-1849 on the
Constituțional Development ofltaly, în „The American
Historical Revie w”, voi. LV (aprilie 1950 ) nr. 3 pp. 479-
502; pentru o discuție a acestei teze vezi W. Maturi,
Interpretazioni del Risorgimento. Lezionidi storia della
storiografia, ediția a 3-a, Torino, 1962, pp. 584-587.
5	Retipărit în N. Valeri, La lotta politica in Italia
dall’Unita al 1925, Florența, 1966, pp. 247-65.
6	R. Bonghi, L’Ulficio del Principe in uno Stato
libero, în Programmi politici e partid, editat de G.
Gentile, Opere di Ruggero Bonghi, I, Florența, 1933,
pp. 522-523.
7	„Coroana de fier” a apărut de asemenea pe
însemnul „Ordinul Coroanei Italiei”, creat în 1868.
8	Vezi G. Rummy, La politica nobiliare del Regno
d’Italia 1861-1946, în Les noblesses europeennes aux
XIX sie ele, Milano-Roma, 1988, pp. 578-579.
9	Vezi H. Nicholson, Kings, Courts and Monarchy,
Londra, 1962.
10	Vezi W. Barberis, Le armi del Principe. La
tradizione militare sabauda, Torino, 1988.
11S	. Scaroni, Con Vittorio Emmanuel 111, Verona,
1954, p. 92.
12	Citat în G. Volpe, Pagini risorgimentali, Roma,
1967, voi. II, p. 127.
13	Citat în V Giglio, 11 Risorgimento nelle sue fasi
di guerra, Milano, 1948, voi. I, p. 20.
14	Vezi M. G. Pasqualini, G. Gay, Uomini in
uniforme. Quattro secoli di storia e tradizioni
dell’Esercito italiano, Roma, 2004, pp. 6, 10, 69.
15	C. Corsi, 1844-1869. Venticinque anni in Italia,
Florența, 1870, voi. II, p. 8; N. Marselli, Gli
awentmenti del 1870-71, Torino, 1871, voi. I, p 141.
Vezi M. Mazzetti, Dagliesercidpre-unitari all’esercito
italiano, în „Rassegna storica del Risorgimento”, LIX
(octombrie-decembrie 1972), pp. 563-592.
16	F. Chabod, Storia della politica esiera italiana
dai 1870 al 1896, Bari, 1971, p. 594.
17	Circulara lui Fanți este publicată în L’esercito e
i suoi corpi. Sintesi storica, Roma, 1971, voi. I, P- 82.
18	Vezi V. Ilari, Storia del servizio militare in Italia,
U, La „nazione armata” (1871-1918), Roma, 1990, p. 103
și L. Ceva, Le Forze Armate, Torino, 1980, pp. 25-26.
--------1~86~|-----------------------------------------
19	Ibidem, p. 63.
20	G. Rochat, G. Massobrio, Breve storia
dell’esercito italiano dai 1861 al 1943, Torino, 1978, p.
86; vezi de asemenea opinia concordantă a lui P. Del
Negro, Army, State and Societyîn the Nineteenth and
Eaily Twentieth Century: The Italian Case, în „The
Journal of Italian History”, 1978, p. 325.
21	Cele trei citate sunt din L. Ceva, op. cit., pp. 64-
65, R. Luraghi, 11 comando dell’esercito dai 1882 al
1918, în 11 problema dell’alto comando dell’esercito
italiano dai Risorgimento al Patto Atlandco, Roma,
1985, p. 142, Rochat-Massobrio, op. cit., pp. 40 și 42.
22	Vezi Rochat-Massobrio, op. cit., p. 43. Ilari,
op.cit, p. 139, Luraghi, op. cit, p. 65, intervenția lui
M. Mazzaretti, înDomenico Grandi, Generale, Ministro,
Senatore, Roma, 1988, p. 147.
23	Guvernul italian, sperând să repete înșelătoria
din 1860, a tolerat inițiativa lui Garibaldi, care a format
un corp de voluntari și a invadat Statul Papal. Napoleon
al IlI-lea a trimis înapoi la Roma trupele franceze care
fuseseră rechemate în urma Convenției din 1864;
francezii au contribuit la înfrângerea lui Garibaldi, pe 3
noiembrie 1867, de către Armata Papală. Primul
ministru italian. Urbano Rattazzi, a fost forțat să
demisioneze.
24	în aceeași bătălie, fratele său, Amedeo, duce de
Aosta, a fost rănit.
25	Pentru opinii pozitive asupra „regelui soldat”
vezi G. Artieri, 11 Re, I soldati e il generale che vinse,
Bologna, 1951, R. Moșea, Vittorio Emmanuel 111. II Re
soldato, Milano, 1939, pp. 69-80, V. Solaro del Borgo,
Giornate di guerra del Re soldato, Milano, 1931, G.
Volpe, Vittorio Emmanuel III, Milano, 1939, pp. 109-
122; pentru opinii ireverențioase R. Bracaloni, 11 re
“vittorioso" Milano, 1980, pp. 91-98 și S. Bertoldi,
Vittorio Emmanuel 111, Torino, 1970, pp. 260-266.
26	War Memoirs of David Lloyd George, Londra,
1934, voi. IV, p. 2325.
27	Vezi La guerra 1915-18. Commemorazione
cinquantenaria, Roma, 1967, pp. 74-75.
28	A. Guiccioli, Diario di un conservatore, Milano,
1973, p. 227. O descriere detaliată a acestei istorii face
G. Artieri, în Cronaca del Regno d’Italia, voi. I, Da
Forța Pia all’ intervento, Milano, 1977, pp. 610-624.
29	F. Venturini, Militari e politicinell’Italia umbertina,
în Storia Contemporanea, aprilie 1982, p. 231.
30	Discurs în Senat, citat în L’esercito e i suoi
corpi...,ed. cit., p. 65.
31	Discurs la Camera Deputaților, 23.3.1901.
32	G. Volpe, Italia moderna, 1815-1898, voi. I,
Florența 1973, p. 134.
33	Pentru o expunere mai largă a acestui subiect
vezi volumul L’Italia e il suo Esercito. Una storia di
soldati dai Resorgimento ad oggi, Roma, 2005 și articolul
Monarchia, Famiglia Reale e Foize Armate nell’Italia
unita, în Rassegna Storica del Resorgimento, 1999,
pp. 177-202. Vezi de asemenea câteva din eseurile din
P. Del Negro, N. Labanca, și A. Staderini,
Militarizzazione e nazzionalizatione nella storia d’Italia,
Milano, 2005.
-------------■ Revista de istorie militară ■-----------
COI Recenzii CQ
GHEORGHE BRĂTIANU
iNANII 1947-1953*
0 covârșitoare, o sfâșietoare tristețe în chipul
preatimpuriu atât de îmbătrânit; și parcă și umbra
unui dispreț pe figura slăbită, chinuită a lui
Gheorghe I. Brătianu, fotografiat de călăii săi în
zeghea de pușcăriaș.
Am perindat în amintire imaginile cu care de
treizeci de ani am obișnuit să asociez scrisul lui
Gheorghe Brătianu: portretele sale din La mer
Noire, cel apărut la Miinchen în 1969 sau împre-
ună cu N. lorga la Congresul de studii bizantine din
1924; cu borsalino și trench-coat-ul fluturând pe
chei ori discutând cu Nicolae Corivan sau cu regele
Alexandru al Iugoslaviei; la o întrunire politică
alături de mareșalul Averescu, dar, mai ales, pe
malurile Dunării în căutarea Vicinei și, în uni-
formă, la ruinele Mangopului. Am fotografiat
cândva casa din București, strada Bisericii Popa
Chițu nr. 26, unde și-a trăit anii de pe urmă ai
domiciliului forțat înaintea întemnițării1. Și, iată,
acum, epilogul reconstituit cu migală, după Arhivele
Securității, de domnii Aurel Pentelescu și Liviu
Țăranu. Sunt anii tragici 1947-1953, când familia
Brătianu îndură mucenicia odată cu prăbușirea
definitivă a României, la ridicarea căreia contri-
buiseră trei generații.
Atunci când, în anii războiului al doilea și imediat
după acesta, ajunsese la vârsta deplinei formări a
concepției sale istorice - și, trebuie cu prisosință
subliniat, relevase, primul în România, noua etapa
de evoluție a omenirii, „era atomică” și globalizarea
- perspectivele vieții sale deveneau tragice.
îndepărtat de la Universitate, de la conducerea
Institutului de Istorie Universală „Nicolae lorga”,
Gheorghe I. Brătianu a fost supus, de la 19 august
1947, domiciliului obligatoriu în casa soției sale
din București, strada Popa Chițu. Arestul la
domiciliu - prezentat cu ipocrizie drept o
măsură de protecție luată de grijuliul guvern
al doctorului Petru Groza2 - fusese precedat
de percheziția la domiciliul familiei Brătianu
la 1 noiembrie 1946 (p.64-66), prilej de
descoperire a numeroase tipărituri „antisovie-
tice” incriminatorii. Este dramatică stăruința
sa de a rămâne conectat surselor de infor-
mație: cărțile Bibliotecii Academiei Române
* Gheorghe I. Brătianu în dosarele Securității. Documente. Perioada domiciliului obligatoriu. Arestarea.
Detenția. Moartea (1947-1953), selecția documentelor, studiu introductiv, note și addenda Aurel Pentelescu,
Liviu Țăranu, prefață acad. Dinu Giurescu, Editura Enciclopedică, București, 2006 (348 p.)
■ Revista de istorie militară ■
87
și radioul. Sunt din ce în ce mai puțini aceia
care știu ce a însemnat ascultarea „posturilor străine
imperialiste” îndărătul cortinei de fier, susținerea
pe care acestea le-au transmis în atâtea case din
Regatul României ocupat de sovietici și comuniști,
în pofida interdicției, și familia Brătianu a fost în
acei ani aninată de mesajul de dincolo.
Pentru istoria politică generală câteva informații
sunt de cules din volum: viziunea Securității (p. 95-
97) asupra relațiilor lui Gheorghe I. Brătianu cu
Germania, cu guvernul Antonescu din care nu a
voit să facă parte (atât în septembrie 1940 ca vicepre-
ședinte și ministru de Externe; apoi după rebeliunea
legionară și, în fine, în preajma intrării României în
războiul antisovietic); contribuția lui Gheorghe I.
Brătianu, alături de aceea a generalului Constantin
Sănătescu, la atragerea șefilor armatei în „actul de
înalt curaj” de la 23 august 1944 (p. 70) și susținerea
pe care istoricul o avea din partea familiei Brătianu
pentru a deveni noul șef al Partidului Liberal, în
concurență cu Bebe Brătianu. După delațiunea unei
„surse serioase” este redată o discuție între „Zu-
rescu” (desigur Constantin C. Giurescu) și [George]
Fotino3 referitoare la orientările din Partidul
Liberal, remarcându-se și stăruința lui Asra
Bercovici pentru alegerea la șefie a lui Gh. I.
Brătianu: „Zurescu s-a arătat surprins de regimul
de favoare, preferențial de care se bucură George
Brătianu care, în timp ce Râmniceanu și alții sunt
trimiși în închisoare, se găsește, cu toate culpabilitățile
lui, numai cu domiciliu forțat. Zurescu crede că acest
regim de favoare a fost înlesnit datorită unor relații
pe care Asra Bercovici le-ar avea cu anumite
persoane din actualul regim”4 (p. 90). în vara anului
1948, Securitatea (pe atunci Siguranța Statului) se
mai temea încă(!) de posibile acțiuni liberale
coordonate de Gheorghe I. Brătianu, avocatul Gh.
Salma și alții, ceea ce a și determinat mai stricta
claustrare a istoricului. Raportate la situația reală din
țara ocupată de armata sovietică și exploatată prin
regimul comunist, desigur că și ideea posibilității unei
acțiuni politice liberale interne pare de domeniul
fanteziei. Ea se încadra însă nevoii de justificare a
organelor de represiune. Astfel încât majoritatea
informațiilor de această natură cuprinse în volum
ilustrează mai degrabă o istorie, încă nescrisă, a menta-
lităților și psihopatiilor sub comunism.
Realist, susținut de o nestrămutată credință,
Gheorghe I. Brătianu și-a concentrat în acei ani
toate puterile spre realizarea operei istorice, pe
----I~88~l------------------------------------------
care izvoarele cercetate sau publicate de el, studiile,
notele, culegerile și cursurile sale universitare o
pregătiseră în răstimp de trei decenii5.
Prezența încă vie a lui Gheorghe I. Brătianu în
Bucureștii anilor 1948-1950 nu a rămas fără efect;
după o mărturie din familia Holban, ea era dătătoare
speranței că poate nu totul era pierdut.
Cu o fină ironie - de unde va mai fi putut să-i
afle resursele? - amintea odată de similitudinea
scrierilor sale și acelea ale lui Marco Polo. Din ceea
ce mi-au povestit alții, știu însă că au fost câțiva
oameni curajoși - părintele Vitalien Laurent,
profesorul Mihai Berza, Petre Ș. Năsturel - care,
riscând nu puțin, au căutat să susțină efortul de
documentare al lui Gheorghe I. Brătianu, ale cărui
deplasări la Biblioteca Academiei fuseseră interzise
de Securitate. Informațiile din dosarele Securității,
publicate acum, detaliază până la cea mai cruntă
abjecție condițiile detenției lui Gheorghe I.
Brătianu. Ele se conjugau, din nenorocire, cu o
gravă criză morală, desăvârșind o suferință
suportată cu stoicism în singurătate. Cu atât mai
înalt apare astfel, acum, scrisul istoric din anii 1947-
1950 al lui Gheorghe I. Brătianu, a cărui eleganță,
finețe, spiritualitate sunt contrastul flagrant al unei
realități atroce. Nicicând celebrul „Die Gedanken
sind frei” („Gândurile sunt libere”) nu și-a aflat o
mai perfectă ilustrare decât în cazul nefericitului
istoric român. Ajuns la 6 sau 7 mai 1950 în pușcăria
de la Sighet, susținut de aceeași credință în
Dumnezeu, a căutat sublimarea existenței sale în
conceperea în cuget a unei noi istorii universale.
Planul ei, redactat de Gheorghe I. Brătianu în
preajma Congresului internațional de științe
istorice de la Ziirich din 1938 și publicat tot atunci,
se întemeia pe o concepție cu totul nouă, ce reda
rolul Constantinopolului și al Strâmtorilor,
însemnătatea lor reală în istoria universală de la
plămădirea în secolele VI-VII a Europei medievale
și, în fond, actuale, și până în secolul al XVI-lea6. în
vederea elaborării acestui proiect multinațional,
istoricul român spera să-și asigure, în primul rând,
colaborarea echipei din jurul revistei „Byzantion”
de la Bruxelles, a foștilor săi profesori și a prietenilor
din Franța. Opera capitală La mer Noire, scrisă în
vremea domiciliului obligatoriu și salvată datorită
devotamentului părintelui Laurent, trebuia să fie
una dintre lucrările pregătitoare ale noii istorii
universale. Reluarea acesteia din urmă în pușcăria
Sighetului, cu crâmpeie zgârâiate pe pereții celulei
sale, avea să fie, mai mult decât un exercițiu
----------- ■ Revista de istorie militară ■---
intelectual, chiar mijlocul de evadare din iadul
concentraționar unde se afla. L-a susținut, deopo-
trivă, credința vie în Dumnezeu, insuflată de mama
sa, nefericita Maria Moruzi. Și aceasta până la
ceasul din urmă, de Sfântul Gheorghe al anului
1953, când suferința-i pământească avea să înce-
teze. Intr-un răstimp de mai puțin de treisprezece
ani, cei mai mari istorici pe care i-a dat poporul
român, Nicolae lorga și Gheorghe I. Brătianu,
cădeau victime ale aceluiași totalitarism, vorba cea
veche a lui Miron Costin despre „omul sub vremi”,
preschimbându-se la noi într-un cumplit blestem.
SERGIUIOSIPESCU
1	Confluențe istoriograiice românești și europene.
Gheorghe I. Brătianu, coordonator Victor Spinei, Iași,
1988, p. 115.
2	Gheorghe Buzatu a publicat în urmă cu vreo
cincisprezece ani fișa de recrutare a fostului ministru
de către serviciile secrete sovietice la finele anilor
’20 ai secolului trecut.
3	Desigur un indice de persoane și instituții,
comentat, ar fi ușurat înțelegerea textului.
4	în vara anului 1947, Ana Pauker a oferit prin
profesorul Alexandru Rosetti un pașaport pentru a se
expatria, ceea ce Gheorghe I. Brătianu a refuzat (v.
Cornelia Bodea, Profesorul Gheorghe I. Brătianu -
așa cum l-am cunoscut în „Academica”, VIII, 5(99),
1998, p. 18).
5	De la primul său studiu, de istorie militară,
publicat în anul 1916 în „Revista Istorică" a lui N.
lorga și intitulat O oaste moldovenească acum trei
veacuri.
6	Datorez vechii prietenii a lui Andrei Pippidi co-
municarea proiectului, de bună seamă trimis de autor
lui Nicolae lorga.
PACEA DE MÂINE*
„Dacă vrei să câștigi războiul, trebuie să pre-
gătești pacea”. Acesta ar fi fost motto-ul potrivit
pentru volumul de documente îngrijit de cunoscutul
istoric militar, colonel (r) dr. Petre Otu. Pentru că
lucrarea conține 27 de documente - stenograme
ale ședințelor secțiunilor de lucru, note de serviciu
și rapoarte - elaborate de „Biroul Păcii”, organism
înființat de vicepreședintele Consiliului de Miniștri,
ministrul afacerilor străine, Mihai Antonescu, la
16 iunie 1942, cu scopul de a pregăti materialul
necesar susținerii interesului național românesc
la viitoarea conferință de pace, scontându-se desi-
gur pe victoria Germaniei.
Este meritul incontestabil al îngrijitorului ediției
care a identificat și selectat în fondurile Arhivelor
Naționale Istorice Centrale, Arhivelor Militare
Române și ale Arhivelor Diplomatice cele mai
relevante procese-verbale ale ședințelor celor opt
secțiuni ale „Comisiei pentru pregătirea mate-
rialului documentar de informare și propagandă în
vederea Conferinței de Pace”, desfășurate în vara
anului 1942, desigur în perioada când se spera că
balanța războiului înclina către victoria Axei. Dezas-
'	Pacea de mâine. Documente ale Comisiei constituite în vederea pregătirii conferinței de pace de după cel
de-al doilea război mondial (1942-1944), ed. Petre Otu, Editura Militară, 2006.
■ Revista de istorie militară ■
89
trul de la Stalingrad a influențat activitatea „Birou-
lui Păcii”. Dacă, la 20 noiembrie 1942, existau 33 de
studii definitivate, 37 aflate în lucru și altele 60
necesare a fi întocmite, în perioada care a urmat
Comisia a fost restructurată și orientată spre
studierea problemei Transilvaniei, astfel încât în vara
anului 1944, când se contura înfrângerea Germaniei,
activitatea acesteia s-a redus considerabil.
Multitudinea și diversitatea problemelor pe care
le avea de rezolvat „Biroul Păcii” vizau - în opinia
lui Mihai Antonescu - „țara și drepturile noastre”,
„ordinea și organizarea Europei”, apărarea
intereselor naționale, acoperirea contribuțiilor de
război, elaborarea unor soluții referitoare la
ordinea economică și financiară a Europei viitoare,
problemele Transilvaniei și ale românilor de dincolo
de frontierele țării etc. De remarcat interesul
manifestat pentru asigurarea căilor de comunicații
prin care România se conecta la mapamond -
„Dunărea, linia Lemberg, linia Salonicului, navi-
gația prin Marea Neagră și Strâmtori și legătura
cu Orientul Apropiat, legătura cu Marea Baltică și
cu Europa Centrală”.
Prin actul de la 23 august 1944, configurația
viitoarei păci se schimba total, dar materialul
documentar pregătit de „Biroul Păcii” avea să-și
dovedească totuși utilitatea în cadrul lucrărilor
Conferinței de Pace de la Paris din anii 1946-1947.
Volumul îngrijit de colonelul Petre Otu ne
dezvăluie dezbaterile din „culisele” Biroului Păcii,
opiniile, de multe ori contradictorii, ale membrilor
secțiunilor acestui organism, indicațiile și recoman-
dările „dirijorului” Mihai Antonescu, deși titlul cărții
ne face să sperăm că vom găsi între paginile ei
măcar unul din cele 33 de studii definitivate atunci.
Poate într-o viitoare ediție ...
Studiul introductiv este o caracterizare a epocii
pe care autorul o realizează cu profesionalismul
istoricului consacrat, stăruind asupra evoluției
poziției geopolitice și geostrategice a României în
anii 1939-1945. Indicele de nume facilitează
utilizarea volumului, care se dovedește a fi un nou
instrument de lucru pe masa cercetătorilor unei
perioade dramatice a istoriei țării noastre.
comandor (r) GHEORGHE VARTIC
UN EPISTOLAR INSOLIT*
Studiul scrisorilor de odinioară, uitate sau
risipite prin diverse arhive ne dezvăluie o lume
fascinantă și are, mai ales, în plină eră e-mail, un iz
romantic de netăgăduit. Expediate ori primite de
militari aflați cândva în spuma societății și în
atenția breslei scriitoricești, nevinovatele epistole
cuprind un amalgam de viață, istorie și literatură
ce ne dezvăluie un pasionant și pasional tablou de
epocă. însoțite cumva de o implacabilă regulă
subsidiară corespondenței, potrivit căreia aștepta-
rea unei scrisori face parcă viața mai lungă, suflete
așternute pe hârtia îngălbenită de vreme se des-
prind ușor dintre filele roase și reînvie ca o adiere,
făcând inima să tresalte. Amarul și dulceața vieții
se contopesc în caligrafii de peniță grăbită, între
curaj și teamă, între deznădejde și speranță
păstrând intactă emoția pură a clipei. Fie că sunt
* Maria Georgescu, Scrisori cu parfum de epocă, Editura Militară, Societatea Scriitorilor Militari, 2006.
j 90 |-----------------------------------------------------------■ Revista de istorie militară ■ —
scrise la bucurie sau la necaz, sub presiunea unor
nevoi și întâmplări omenești, la ananghie ori din
pură curtoazie, în clipe de liniște sau în vremuri
tulburi, din vilegiatură ori de pe front, din imediate
vecinătate a morții sau de la o agapă, aceste scrisori
au, prin căldura confesivă și spontaneitatea lor, o
forță a evocării de-a dreptul tulburătoare. Ele
conțin ceea ce lipsește, în genere, lucrărilor de
istorie, manualelor și scrierilor științifice din
domeniu, adică fărâma de viață și de sentiment
trăit și transcris la tensiunea evenimentului, la cald.
Astfel de lucruri se vor vedea într-o insolită
antologie alcătuită de o pasionată cercetătoare a
istoriei oștirii române, prof. univ. dr. Maria
Georgescu, un adevărat epistolar ce relevă, în
ansamblu, gustul și apetența ofițerilor pentru
literatură și viața culturală a țării, începând cu
perioada junimistă și culminând cu fereastra
interbelică în care generalul adjutant Nicolae
Condiescu, el însuși condeier, după cum etimologic
îl trădează numele, se dovedește a fi un adevărat
mecena pentru numeroși scriitori de valoare.
Scrisorile lui Păstorel către general, ca să luăm
doar acest exemplu, sunt, evident, bijuterii literare.
Există însă și alte epistole, adunate aici, care atestă
virtuți literare notabile. Valoarea lor documentară
deosebită ne dă dreptul să călcăm principiul
infinității, fiind vorba, de fapt, de o corespondență
particulară. Ba mai mult, prezentarea lor publică
se dovedește a fi chiar necesară pentru o mai bună
înțelegere a spiritului epocii, pentru reconstituirea
atmosferei literare de atunci, cu atât de multe
unghere și nebănuite legături. Unele rânduri au un
pătrunzător fior liric, altele tind către memoria-
listică sau eseu și nu de puține ori tonul atinge
nuanțe de pamflet. Dar ceea ce este cu adevărat
important, dincolo de valoarea literară a textelor
sau de aspectele strict individuale, necunoscute
până acum publicului larg, e faptul că aceste scrisori
se remarcă printr-o neasemuită bogăție docu-
mentară, psihologică, morală, estetică, prin
elemente ce pot completa fericit paginile scrobite
ale istoriografiei răspunzătoare de perioada
respectivă.
Pe de altă parte, această colecție de scrisori
evidențiază un adevăr tratat de-a lungul vremurilor
cu indiferență ori cu reținere, privitor la existența
unei congregații a scriitorilor militari. Sigur,
scriitorul este scriitor indiferent de profesie, prin
vocație, prin talent. Medici, matematicieni,
ingineri, profesori și așa mai departe s-au impus,
datorită talentului, ca scriitori, făcându-și un nume
în literatură. Tot astfel, și militarii au dat literaturii
nume sonore, atât la noi cât și aiurea, precum
Cervantes, Schiller, Lermontov sau Tolstoi, ca să
pomenim doar câteva nume ilustre dintr-un șir care
ar încăpea cu greu într-un dicționar. Nu văd, așadar,
de ce ar exista o reținere în a afirma faptul că, în
toate timpurile, au existat și există și la noi scriitori
militari importanți pentru literatura română. în
studiul introductiv, autoarea antologiei trece în
revistă pe lângă cei legați de corespondența adunată
între aceste coperți, câteva nume, lista fiind, evi-
dent, mult mi mare. Ne mândrim, desigur, cu
Dimitrie Cantemir, cu Nicolae Bălcescu, cu
sublocotenentul Vasile Cârlova sau cu generalul
Constantin Găvănescul, ori cu medicul-colonel
Sașa Pană, cu Nicolae Tăutu, George Florin Cozma,
Doru Davidovici, Vasile Preda, Ion Aramă,
Laurențiu Fulga. Societatea Scriitorilor Militari
reunește astăzi condeie remarcate de criticii și
istoricii literari. La salonul literar al acestei
societăți, animat de criticul și poetul Radu Vbinescu,
își dau întâlnire scriitori militari cunoscuți, între
care Nicolae Boghian, George Mihalcea, Gheorghe
Văduva, Constantin Ardeleanu, Vasile Ursache,
Marius C. Nica, și mulți alții, prezența scriitorului
George Astaloș constituind de fiecare dată un re-
gal și, de ce nu, un evantai de provocări epistolare
ale căror roade, probabil, vor fi culese cândva, în
viitor. Este, dacă vreți, o frumoasă continuare a
tradiției interbelice care a dat naștere multor
prietenii literare.
Apariția acestei cărți de corespondență răsplă-
tește o îndelungată și migăloasă muncă de cerce-
tare. Luate împreună, rândurile scrisorilor puse cap
la cap alcătuiesc un interesant mozaic, o imagine
de ansamblu, un fel de foileton, cum spunea George
Călinescu, din care răzbate viața. în continuarea
acestora, notele explicative alcătuiesc ele însele un
documentar plin de viață, o carte în carte, în care
istoricul a pus nu numai metodă, ci și suflet.
LIVIU VIȘAN
■ Revista de istorie militară ■
AREFUL - UN VECHI SAT
DE MOȘNENI*
Pe marginea unei
monografii sătești
Fostului învățător Stanciu St. Stănciulescu
(1876-1967) și preotului Ion St. Stănciulescu
(1908-2004) li se datorează monografia
Arefului, lucrare încheiată în deceniul șase al
secolului trecut, care vede lumina tiparului
însă abia acum, în redactarea doamnei lector
dr. loana-RuxandraFruntelată. înlăturând câteva
pasaje nesemnificative, în „limba de lemn” a
epocii comuniste în care a fost elaborată
monografia, redactoarea subliniază faptul că
autorii nu au făcut concesii ideologiei vremii
și că tonul general rămâne cel al moșnenilor
liberi (p. 5).
Areful - Hareș, în vechi documente - este
cea mai nordică așezare de pe Valea Argeșului,
situată nu departe de „cetatea lui Țepeș”,
Poienarii. Stăpânitoare odinioară peste 16
munți și 10 „înțărcători” (poieni submontane),
peste păduri și pășuni de circa 17 500 hec-
tare, obștea arefeană dă pe de-a-ntregul
măsura satului medieval de moșneni. Recons-
tituirea trecutului acestei vechi comunități s-
a făcut de către cei doi învățați ai satului cu
mijloacele locului - hrisoavele păstrate în
familii și mărturiile celor bătrâni.
întemeierea așezării este atribuită „retra-
gerii la munte”, din calea invaziei tătarilor, a
șapte familii - șefii lor fiind moșii (bătrânii)
satului: Badea, Becheanu (Radu), Dobrin
(Oprea), Dragolea (Drăgulea), lonicescu,
poreclit și Toinea, Redeche și Roscescu
poreclit și Zăblaică. Denumirea satului -
Hareș, este interpretată de autori ca în-
a j Swwlh n wSi'
w
M0N0WI3
FrSTl 1RA WîPFFANA
semnând „luminiș” sau „răsărit de soare”,
locuitorii numindu-se hareșeni, herișani sau
arișani, iar din secolul al XVI-lea pomenindu-se
în acte și forma Haref, de unde harefeni
pentru cei din sat.
La vremea scrierii monografiei se mai
păstrau în sat o seamă de hrisoave - parte
republicate în anexă - de un deosebit interes
nu numai pentru istoria locală. Ele au fost
tipărite pe vremuri de chiar Ion Ștefan
Stănciulescu1, stârnind interesul lui Aurelian
Sacerdoțeanu2; li s-au mai adăugat apoi câteva
publicate de harnicul arhivist I. Șucu3.
Cele mai vechi informații privind Areful
sunt cuprinse în întărirea lui Mircea vodă
Ciobanul „Harășanilor, câți sunt judeci” pentru
moșia lor „Hareșul tot, cu tot hotarul, pre
bătrânile hotare”, care sunt și arătate (8 aprilie
Stanciu St. Stănciulescu, Ion St. Stănciulescu, Aref. Monogratia satului, Editura Arefeana, București,
2006 (342 p. + ilustrații).
92
■ Revista de istorie militară ■
1545)4. Un alt act slavon din 11 februarie 1547 de
la același domn, Mircea vodă Ciobanul, întărind
hareșenilor moșia lor din Hareș, amintește
stăpânirea acestora „din zilele răposaților Dan
voievod și Vlad vodă Țepeș” (p. 267). Astfel,
prima mențiune documentară a Arefului ar data
din timpul domniei lui Dan al II-lea (1422-1431).
Mai este, totodată, de remarcat că o întreagă serie
de hrisoave domnești referitoare la Arefu - din
1547, februarie 11, și 1550 de la Mircea vodă
Ciobanul; din 1568, decembrie 20, de la Alexandru
Mircea și din 8 iulie (1585-1591) de la Mihnea
vodă „Turcitul” - se păstraseră în sat, fiind dăruite
Academiei Române de învățătorul Stanciu
Stănciulescu, coautor al monografiei.
Când, la 8 aprilie 1546, moșia Hareș, cu tot
hotarul, era întărită locuitorilor satului, Mircea
vodă Ciobanul declara că o făcuse în temeiul
unui hrisov, existent așadar la acea vreme, dat de
Basarab Laiotă (1473,1474,1475-1476,1476-1477).
Cu acest prilej se lămurește și originea disputei
pentru hotare și stăpâniri dintre arefeni și satele
Căpățâneni și Cheiani. Supuse cetății Poienari -
probabil de Vlad vodă Țepeș - aceste sate au
fost, parțial, dobândite de Stroe Spătarul și
doamna lui Basarab, de bună seamă văduva lui
Neagoe vodă Basarab. Strâmtorări, moșnenii
căpățâneni și cheiani au încercat să se întindă
asupra moșiei arefenilor, de unde lunga dispută
ale cărei urme s-au păstrat parțial. Pricina pare
să-și fi avut obârșia de la o hotărnicie poruncită
de Vlad voievod Vintilă de la Slatina (1532-1535),
de pe urma căreia au avut de câștigat o seamă de
mari boieri între care Radu Furcovici -
începătorul Goleștilor medievali. Aceștia aveau
să fie părtiniți de Radu vodă Paisie (1535-1545)
și de fiul acestuia, principele Pătrașcu cel Bun
(1554-1557), fiind, dimpotrivă, repuși în drepturi
de Mircea vodă Ciobanul, în ultima sa domnie în
Țara Românească (1558-1559)5. Grație judecăților
consecutive apar atât crâmpeie de viață socială
medievală, cât și interesante mărturii de geografie
istorică, de toponimie locală, carpatică. Astfel, o
parte a arefenilor erau judeci sau cneji, iar moșia
lor era „ohabnică” (p. 260-263), adică de tipul
occidental al alodiului, deplin scutit de dări. Moșia
Arefu se învecina la nord cu hotarele Sălătrucului
și ale Căntăneștilor, Cheianilor și
Căpățănenilor spre sud, urcând apoi în
bazinul superior al Argeșului până la
izvoarele sale ca râul Budei și mai sus până
la hotarul Țării Ungurești, al scaunului
Făgărașului (p. 262). Munții moșiei Arefu
sunt Buda, Capra, Ciocanul, Clăbucetul,
Comarnicile, Jorsea, Lipitoarea, Mircea,
Mușăteica, Năneasa, Orzănelele, Paltinul,
Piscul Negru, Podul Giurgiului, Râiosul,
Robița, iar „înțărcătoarele" - Bărbușa,
Floca, Glodul Stoichii, Gruiul Căpățânii,
Gura Cumpănii, Lunca, Măgureanu,
Muntișorul, Paragina și Ștubeale. întărirea
solemnă a stăpânirilor arefenilor, făcută,
la 1606, de Radu vodă Șerban (p. 262-263),
a fost însoțită și de obișnuita „dare a
calului", specifică moștenitorilor cneji.
Prima atestare a organizării interne a
obștii arefene este dezvăluită de un hrisov
de la același Mircea vodă Ciobanul, din 3
octombrie 15 456, unde sunt pomenite
„funiile” moșiei Arefu, aflate în posesia
lui Oprea cu ceata lui, ale Redecheștilor,
loniceștilor, Rosceștilor și ale altora (p.
289). Documentul surprinde și procesul
de divizare a „funiilor de moșie“, prin
multiplicarea moștenitorilor, din același
moș sau bătrân.
Foarte curând, în împrejurările de altfel
cunoscute de după mijlocul secolului al
XVI-lea se produce și în Hareș pătrunderea
unor străini de obște prin cumpărături,
cum au fost, la 1563, un Stanciul cu fiii
săi7. Deopotrivă, unii dintre locuitorii
satului cumpără părțile unor membri
nevolnici ai obștii, mărindu-și astfel
proprietățile întărite și de domnie8.
Un interes deosebit îl prezintă și
scrisoarea lui Alexandru vodă Mircea de
la 19 ianuarie 1570, care, invocând aceeași
veche pricină între hareșeni și căpățâneni,
relevă obligația pe care o aveau aceste sate
de străjuire a frontierei muntoase a țării,
pentru ca nimeni să nu poată ieși, fără voia
domniei9.
■ Revista de istorie militară ■

în secolul al XVIII-lea, după ce moșia
cheianilor și căpățânenilor fusese închinată
mănăstirii Vieroș, arefenii au avut de luptat
pentru vechile hotare cu egumenii mănăstirii
și boierii Bucșănești, părtașii acestora, până
la hotărârea definitivă, favorabilă lor, a lui
Constantin vodă Mavrocordat din 26 iunie 1745
(p. 29-30).
La începutul secolului al XlX-lea, moșia
Arefului a trecut prin greaua încercare de
cotropire a marelui vistiernic Constantin
Filipescu. în 1805, acesta a început prin
cumpărarea unor drepturi de folosință, pentru
ca, prin fals, în 1813, sub domnia lui loan vodă
Caragea, cumnatul său, să obțină cartea de
proprietate asupra tuturor munțilorși înțărcă-
torilor Arefului. Pe temeiul acestui act s-a făcut
întocmai hotărnicia de la 14 mai 1814 de către
lane Brătianu și Nicolae Rătescu, deși primul
dintre hotărnici încercase să mai lase arefenilor
măcar un crâmpei din vechea moșie (p. 31-
35). în pofida luptei obștii arefene, prin
reprezentanții săi, popa Ghiță, Gheorghe
Dobrin „Ceaușul” și Gheorghe Cârstea „Isprăv-
nicelul”, moșia a rămas în stăpânirea
Filipeștilor până în 1861 când aceștia au
pierdut-o în favoarea creditorilor ei, care au
scos-o la vânzare. Și cu vechii cumpărători ai
moșiei arefene procesele au continuat până la
1908, sfârșindu-se printr-un compromis:
urmașii moșnenilor din Arefu rămâneau cu
șapte înțărcători și cu pădurea aferentă, la care,
prin împroprietărirea de la 1921, se vor adăuga
munții Capra și Piscul Negru (p. 36-41). Con-
form legii Codului silvic, în mai 1910 s-a întrunit
obștea moșnenilor arefeni, cu 256 părți la
posesiunea străvechii moșii (p. 59-60). în anii
1945-1947, pentru exploatarea sa, locuitorii
Arefului au creat o cooperativă, care a fost
desființată de noua cârmuire comunistă a
României, astfel că până în 1955 arefenii au
fost cu totul deposedați de orice drept (p. 64).
Monografia satului se continuă în bunul
sistem al școlii monografice a lui Dimitrie Guști
cu prezentarea condițiilor geoclimatice, a
evoluției populației, meșteșugurilor, obi-
ceiurilor, datinilor, superstițiilor, a instituțiilor
și așezămintelor (biserica, școala, muzeul,
biblioteca, căminul cultural, primăria, stația
meteorologică). Pagini de istorie locală
menite să creeze o sănătoasă tradiție și sprijin
al vieții actuale. O bună parte din povestea
ultimului secol se leagă nemijlocit de viața
autorilor, cu un rol însemnat în viața obștii
arefene.
*
încă dintru-început, redactorul cărții o
încadrează între monografiile locale - pietre
de temelie ale identității regionale, în noua
Europă. încheiată în 1957, răspândită ca
manuscris și citită, monografia satului Arefu,
un elogiu al trecutului moșnenesc, a repre-
zentat un adevărat samizdat menit să opună
agresiunii comuniste vechea proprietate
românească fără de care identitatea culturală
nu poate exista.
SERGIU IOSIPESCU
1	Hrisoave privind comuna Aref în „Argeșul", an
I, 34 (1942).
2	Aref, un vechi sat argeșan, în „Studii și
comunicări. Muzeul din Pitești", Pitești, II, 1969.
3	O seamă de documente medievale inedite din
Țara Românească, în „Studii și materiale de istorie
medie", IX, 1978.
4	Documenta Romaniae Historica (în continuare
DRH), B, voi. IV, ed. Damaschin Mioc, București, 1981.
P-
5	DRH, voi. V, ed. Damaschin Mioc și Marieta
Chiper Adam, București, 1983, p. 73-75, 125-126.
6	Ibidem, p. 231-232.
7	Ibidem, p. 301-303.
8	DRH, voi. VI, ed. Ștefan Ștefănescu, Olimpia
Diaconescu, București, 1985, p. 66-68.
9	Ibidem, p. 227; A. Sacerdoțeanu, op.cit.,
p. 198.
94
■ Revista de istorie militară ■
MAX DENT, Pension for Veterans of the
American Revolution. The Nation’s First
Entitlement Programs (Pensii pentru
Veteranii Revoluției Americane. Primele
progrese naționale privind dreptul de alocare
a pensiilor,), București, Editura Fundației
Culturale „Gheorghe Marin Speteanu”, 2005.
PROH OK MAX IHNI
Programele de pensii sunt menite să asigure
beneficiarilor (orfani, persoane cu dizabilități,
veterani, persoane de vârsta a treia) un trai de-
cent, în afara riscurilor sărăciei și reprezintă
capitole importante ale politicilor sociale.
Din acest punct de vedere, România este
printre primele state europene care se pot mândri
cu o legislație de profil, emisă în ultimul pătrar al
veacului al XlX-lea, sub influența reformelor statului
bismarckian. Acest fapt îndrituiește societatea
românească să se reprezinte ca modernă și
europeană de peste un secol și jumătate și, deci, să
justifice demersurile postdecembriste de reinserare
în orbita marilor democrații vest-europene și nord-
atlantice.
întrucât experiențele în domeniu, consumate
în afara Europei, sunt în general mai puțin
cunoscute în România, semnalăm că din generoasa
inițiativă a Fundației Culturale „Gheorghe Marin
Speteanu” a văzut lumina tiparului, în anul 2005,
lucrarea profesorului dr. Max Dent, Pension for
Veterans of the American Revolution. The Nation ’s
First Entitlement Programs, publicată în editura
fundației.
într-adevăr, pe parcursul a 181 pagini, redactate
într-un stil sobru, dar pe deplin accesibil, atât
specialiștilor, cât și marelui public iubitor de istorie,
autorul, pe baza unei ample documentații anexate
la finele textului, prezintă și evaluează cir-
cumstanțele adoptării, după 1818, a programelor
de pensionare a veteranilor Revoluției Americane,
precum și semnificațiile și consecințele acestor
măsuri legislative.
De remarcat, prezentarea textului cu imagini
și, mai ales, cu tabele statistice, ce întregesc
substanța expunerii.
----■ Revista de istorie militară ■---------------
PENSII PENTRU VETERANII
REVOLUȚIEI AMERICANE:
PRIMELE PROGRAME NAȚIONALE
PRIVIM) DREPȚI I. DE AL(K ARE
A PENSIILOR
Lucrarea este judicios structurată în opt părți,
după cum urmează: introducerea, șase capitole și
concluziile finale.
Autorul evidențiază faptul că „legislația de
pensii votată, după 1818, era desemnată să onoreze
pe veteranii Revoluției Americane, ca pe niște eroi
aparținând unor vremuri de luptă națională.
Aceștia erau văzuți ca reprezentând o generație
care trebuie să fie emulată și respectată. Pensiile
pentru veterani nu reprezentau programe de pensii
pentru vârstnici. De altfel, măsurile nici nu
instituiau vreo limită de vârstă, membrii familiilor
veteranilor, inclusiv cei tineri, fiind incluși printre
beneficiari. Pensiile veteranilor nu erau, de
asemenea, pensii adresate persoanelor rănite de
pe urma campaniilor, chiar dacă unii veterani
înscriși în liste îndeplineau și acest criteriu. Totuși,
majoritatea beneficiarilor nu prezentau dizabilități.
De asemenea, acest program nu era gândit ca un
unul antisărăcie. Programele de pensii pentru
veteranii Revoluției Americane și membrii
familiilor acestora au rămas unice în viața Americii.
Ele au fost programe ce s-au întins pe durata mai
PE^S1O^S FOR VEI ERAMî
OF THE AMERICAN REVOLUTION:
THE NaTION'S FIRST
LVn I LEMENT PROGRAMS
multor generații și care au utilizat importante sume
de bani din vistieria națională în beneficiul unui
segment specific al populației, perceput ca fiind
îndreptățit la acest tratament preferențial".
De aceea, programele de pensii pentru veterani
au reprezentat un mare succes pentru Congresul
federal, fiind unanim acceptate de populație, altfel,
prin tradiție, mai puțin dispusă la cheltuieli publice
îndelungate și consistente și, fapt esențial, ele au
reprezentat valori semnificative pentru fiecare
beneficiar în parte și au cuprins, în timp, fără
discriminări, pe toți cei cărora le erau adresate.
în continuare, sunt prezentate principalele
repere cronologice legate de finalizarea, între 1776-
1828, a unui cuprinzător și generos program de
pensii, care recompensau jertfa și sacrificiul
veteranilor din Războiul de Independență (1776-
1783).
în afara rolului politic de consolidare a tinerei
națiuni americane, jucat de acest program de pensii,
care recompensa pe fondatorii SUA, în opinia
autorului s-a obținut și temelia unor schimbări
democratice ulterioare, întrucât structurile militare
revoluționare operau pe o bază multirasială și
multifuncțională: „Nici o restricție și nici o
diferențiere nu a fost inclusă în legislație pentru a
se efectua discriminări pe bază de rasă, sex, religie",
în felul acesta, programele de pensii pentru
veteranii Războiului de Independență, mai ales după
extinderea lor și la membrii familiilor veteranilor
(femei, copii), depășeau prin caracterul lor gen-
eral, imparțial și echitabil, chiar prescripțiile
Constituției SUA, care limitau cetățenia și drepturile
colective la bărbații albi protestanți (WASP - n.n.),
marginalizând femeile, catolicii, evreii, indienii și
străinii și ignorând total sclavii afroamericani. Ori
participanții la Revoluția Americană, nu de puține
ori, au aparținut, tocmai, categoriilor marginalizate
sau ignorate din punct de vedere politico-
constituțional. „Garantarea unei pensii pentru un
membru al societății, în mod tradițional lipsit de
acces la puterea politică și cu puține resurse
economice, a zdruncinat valorile culturale. Femei,
negri, indieni, bătrâni incapabili să se susțină,
minorități religioase și-au dobândit, prin intermediul
acestor pensii, o reală independență economică".
De notat că, pe lângă tabelele și ilustrațiile care
întregesc textul, lucrarea conține, în anexă,
bibliografia utilizată de autor în redactarea textului
de față.
Pentru noutatea și semnificația subiectului în
România, inițiativa Fundației Culturale „Gheorghe
Marin Speteanu”, de a publica cartea doctorului în
istorie Max Dent, trebuie evidențiată, iar prin
calitatea stilului și a informațiilor conținute, ea
merită cu prisosință să fie citită de cei interesați.
DAN CONSTANTIN RĂDULESCU
] 96 |--------------------------------------------------■ Revista de istorie militară ■
CONTENTS
•	The History of the Cold War
-	Dissertation on the Physiognomy of the Cold War
- Academician M1RCEA MALITA................................................................... 1
-	The New Clothes of Propaganda during the Cold War - Colonel CĂLIN HENTEA................... 11
•	The Beginning of Romania’s Westernization
-	January 24"' 1859: Unification, Modernization, Europenization
- RUXANDRA VIDRAȘCU........................................................................... 17
-	The Independence, an Imperative of Romania’s European Affirmation
-	Professor Dr. MAR1A GEORGESCU........................................................... 25
-	Romanian Military Effort for the Independence Cause - PETRE OTU............................ 31
•	International Relations
-	France saved Yasser Arafat from Perdition!
-	Ambassador ELIEZER PALMOR, Israel ...................................................... 41
- Preliminaries of Romanian-Yugoslavian Negotiations Concerning the Danubian Porțile de FierSystem
- Dr. BEN1AMIN C. BENEA...................................................................... 50
• Army and Society
-	About the Moral Status of the Romanian Army after August 23'", 1944
-	Colonel (r) Lecturer Dr. GHEORGHE NICOLESCU............................................. 57
• Disclosures
- Kaiser Wilhelm II, the German High Command and Romania in the Years of the First World War
(1916-1917) - Lecturer Dr. SORIN CRISTESCU........................................................ 62
-	With General Dietrich von Choltitz on the Battlefields of the World War II
-	EMANUEL ANTOCHE, France................................................................. 69
•	Event ........................................................................................ 75
♦	Dictionary of Military History
- The „Krupp” Cannons in Cruiser’s „Elisabeta” Endowment - CORNEL I. SCAFEȘ.................... 76
•	In Memoriam
- Professor JEAN NOUZILLE - commander (r) GHEORGHE XARTIC...................................... 79
•	Translations
- Massimo de Leonardis: The Monarchy, the Army, and the Building of the Italian Nation
Translation and Adaptation: MONA ELENA S1MINIUC.............................................. 80
• Reviews: SERGIUIOS1PESCU, GHEORGHE \ARTIC, LIVIU VIȘAN, DAN CONSTANTIN RĂDULESCU 	87
COPERTA I: Marea familie a Uniunii Europene include și România, de la 1 ianuarie 2007
COPERTA a IV-a: Ordine și medalii românești cu care au fost răsplătiți cuceritorii și apărătorii independenței:
1- Placa, însemnul și lenta gradului de Mare Cruce ale Ordinului „Steaua României"; 2 - Crucea „Elisabeta";
3- Medalia „Serviciul Credincios"; 4 - Crucea „Trecerea Dunării. 1877-1878"; 5 - Medalia „Apărătorii
Independenței";
• GHEORGHE VARTIC, redactor-șef
•dr. MIRCEA SOREANU, MONA ELENA SIMINIUC, redactori
•	LIVIA MANOLE, corector • MARIANA BĂHNĂREANU, culegere computerizată
•	ADRIAN PANDEA, coperta, ELENA LEMNARII, tehnoredactare computerizată
•	Responsabil de număr: dr. MIRCEA SOREANU
Adresa redacției: strada Constantin Miile nr. 6, cod 010142, București, sector 1,
telefon: 3157827, telefax: 004021-3137955
www.ispaim.ro
Tiparul executat la Centrul Tehnic Editorial al Armatei sub comanda nr. 1055/2007
B 00136/12/05.04.2007