IW REVISTA DE (9^8) ISTORIE MILITARĂ 2006 DIN SUMAR • 90 de ani de la intrarea României în Primul Război Mondial • Decizia de înarmare a lui Stalin • Cu generalul Dietrich von Choltitz pe câmpurile de luptă din al Doilea Război Mondial • Epopeea escadrilei „Flying Tigers" SUMAR istorie Militară REVISTA DE ISTORIE MILITARĂ Publicația este editată de Minis- terul Apărării, prin Institutul pentru Studii Politice de Apărare și Istorie Militară, membru al Consorțiului Academiilor de Apărare și Institutelor pentru Studii de Securitate din cadrul Parteneriatului pentru Pace, coordonator național al Proiec- tului de Istorie Paralelă: NATO - Tratatul de la Varșovia COLEGIUL DE REDACȚIE • General-maior (r) dr. MIHAIL E. IONESCU, directorul Institu- tului pentru Studii Politice de Apărare și Istorie Militară • Colonel (r) di'. PETRE OTU, directorul științific al Institutului pentru Studii Politice de Apărare și Istorie Militară • Prof. imiv. dr. DENNIS DELE- TANT, London University • Prof. univ. dr. MIHAI RETEGAN, Universitatea București • IULIAN FOTA, directorul Colegiului Național de Apărare • Dr. SERGIU IOSIPESCU, cc. șt., Institutul pentru Studii Politice de Apărare și Istorie Militară • Prof. imiv. dr. ALESANDRU DUȚU, Universitatea „Spiru Haret” • Conf. univ. dr. MARIA GEOR- GESCU, Universitatea Pitești • Comandor (r) GHEORGHE VARTIC, cc. șt., Institutul pentru Studii Politice de Apărare și • 90 de ani de la intrarea României în Primul Război Mondial - Război și alianțe: august 1916 - ANDREI M1R0IU............... - Eșichierul politic românesc în fața unei dileme geopolitice - conf. univ. dr. MĂRIA GEORGESCU.......................... - Comandamentul Armatei Române în campania din toamna anului 1916 PETRE OTU........................................................ - Generali și ofițeri basarabeni participanți la Primul Război Mondial - maior dr. ANATOL LEȘCU, Republica Moldova..................... - Octavian Goga: însemnări din zilele războiului nostru - PETRE OTU. - Probleme teritoriale românești în discuția Marilor Puteri (1914-1918) - colonel prof. univ. dr. ION GIURCĂ............................ - Propaganda instituționalizată a Aliaților în Primul Război Mondial - colonel CĂLIN HENTEA.......................................... - Noua realitate politico-statală în Balcani după Primul Război Mondial - colonel (r) ALEXANDRU OȘCA.................................... • Istoria Războiului Rece - Decizia de înarmare a lui Stalin - dr. GERHARD WETTIG, Germania Traducere MARIAM1HĂ1LĂ.............................................. • Dezvăluiri - Cu generalul Dietrich von Choltitz pe câmpurile de luptă din al Doilea Război Mondial (I) - EMANUEL ANTOCHE, Franța........................ • Istoria lumii și lumea istoriei - Epopeea escadrilei „Flying Tigers” - dr. ANDREI CĂPUȘAN........... • Reflecții. Opinii. Controverse - Problema originii albanezilor: puncte de vedere (II) - dr. ALEXANDRU MADGEARU........................................ • Arheologie militară - Halebardă voievodală de ceremonial - dr. IONITĂ DUMITRU-BISTRITA.. • Note de lectură - Transformarea Forțelor Armate Canadiene - locotenent-colonel LAURENIIU-CRISTIAN DUMITRU................. - Forțele de Operațiuni Speciale - o viziune nord-americană - căpitan DAR1E-MIRCEA DAȘU..................................... • Semnal, recenzii - CARMEN RÎJNOVEANU, comandor (r) GHEOPGHE \ART1Q M1RCEA SOREANU...................................................... • Revista este inclusă în baza de date a Consiliului Național al Cercetării Științifice în învățământul Superior, fiind evaluată la categ ia „C". • Abonamentele se fac prin unitățile militare, pentru cititorii din armată (3 lei x 6 = 11 lei/an), precun și prin oficiile poștale și factorii poștali (5 lei x 6 = 30 lei/an). Sumele se depun în contul nr. R046TREZ7015005XXXI 0147 deschis la Trezoreria Statului, sector 1, București pentru U.M.02526 București, cod fiscal: 4221098. • Cititorii din străinătate se pot abona prin S.C. Rodipet SA, Piața Presei Libere nr. 1, sector 1, București, România la P.0. BOX 33-57, la fax 140-21- 2226407 sau 2226439 • Poziția revistei în lista-catalog a publicațiilor este la numărul 5017 ISSN 1220-5710 ■ 90 de ani de la intrarea României în Primai Râzboi Mondial RĂZBOI $1 ALIANȚE: AUGUST 19161 ANDREI MIROIU Au trecut 90 de ani de la intrarea țării noastre în Marele Război. Decizia a fost comentată și răs- comentată, întoarsă pe toate fețele și pare că n-ar mai fi nimic de spus în privința ei. Metodologia istoriografică pare să fi dat tot ce putea în privința respectivului eveniment. E greu de prevăzut că se vor mai descoperi noi arhive care să aducă ceva în plus la ceea ce știm despre factualul lui august 1916. Chiar dacă se vor descoperi, ele vor fi probabil imagini particulare și particularizante, care vor adăuga poate o nuanță în plus evenimentelor, dar nu ne vor schimba cu totul înțelegerea lor. Trebuie astfel să credem că subiectul, ca izvor de inspirație teoretică, ar fi cu totul epuizat? Răspunsul meu e negativ. Dacă istoria, în accepțiunea ei clasică, și-a terminat demersul investigativ, susțin că știința politică, înțeleasă ca demers de generalizare pornit de la faptul istoric2 poate oferi o interpretare par- ticulară, interesantă a acțiunii românești din august 1916. înțeleasă ca decizie de război, acțiunea poate fi cercetată în cadre conceptuale pe care istoria nu le utilizează sau nu le utilizează constant, anume cele desprinse din teoriile relațiilor internaționale. O centrare prea exclusivistă a domeniului cercetării pe folosirea documentelor de primă mână și lipsa unei grile interpretative coerente și cuprinzătoare afectează atât înțelegerea, cât și explicarea fenomenelor istorice. în cele ce urmează voi încerca să analizez această decizie din pers- pectiva teoretică a relațiilor internaționale, legată de raportul dintre balansare și aliniere, dintre o tentativă conștientă de a altera un echilibru sau un dezechilibru de putere și cea de a se alia cu câști- gătorul prezumtiv al unei competiții pentru putere. Demersul pe care îl întreprind mi se pare cu atât mai semnificativ, cu cât un veritabil curent de opinie s-a format în mediile academice internaționale, cu deosebire în cele americane, după care decizia românească ar fi fost una de aliniere, punct de vedere pe care îl socotesc pripit. Metodologic, prezentul studiu se va sprijini atât pe o analiză a ----■ Revista de istorie militară ■----------------- teoriilor raporturilor dintre balansare și aliniere, cât și pe o cercetare a surselor românești (docu- mente politice și militare, memorii, lucrări interpre- tative) pentru a argumenta ideea conform căreia hotărârea din august 1916 a fost mai degrabă una de balansare. Balansare versus aliniere Dezbaterea privind raporturile dintre balansare și aliniere intervine în relațiile internaționale în momentul introducerii celui de-al doilea termen (bandwagoning, engl.) în literatura de specialitate, în opera fundamentală a lui Kenneth N. Waltz, Iheory of International Politici. în accepțiunea lui Waltz, care își centrează întregul demers teoretic pe o apărare lărgită a vechiului cadru teoretic al balanței de putere, intr-un sistem anarhic statele sunt mai interesate de propria supraviețuire decât de orice altceva. Scopul principal al fiecărui stat este, astfel, asigurarea propriei securități, maximi- zarea puterii fiind doar un mijloc pentru atingerea celui mai înalt grad de securitate națională. Ridicarea unui stat prea puternic, înclinat fie spre o hegemonie subsistemică4, fie spre un imperiu universal, este o amenințare directă la adresa altor state. Astfel, acestea vor avea o tendință naturală, indusă de structura anarhică a sistemului, să se alieze împotriva hegemonului în potență, să echili- breze balanța de putere, prezervându-și printr-o alianță vechiul statut. Alinierea este interpretată de Waltz drept opusul tentativei de balansare. Printr-o analogie cu alegerile intra-partid americane în sistemul caucus-ului (întrunire a politicienilor cu putere de decizie - n.a.), alinierea înseamnă trecerea de partea celui mai puternic, pentru a nu fi exclus de la împărțirea beneficiilor rezultate dintr-o victorie în competiția pentru putere. Statele mai slabe, puterile minore, în măsura în care sunt libere să aleagă, vor trece însă de partea țării mai slabe dintr-un conflict, întrucât statul mai puternic ■ Țarul Nicolae al ll-lea intre regele Carol I $1 principele Ferdinand, in vizită la Constanța (1/14 iunie 1914). Preludiu al convenției româno-ruse? este cel care le amenință existența5. în viziunea părintelui neorealismului structural, tendința naturală este balansarea, alinierea fiind mai degra- bă un comportament nefiresc, constituind integra- rea statului care adoptă o asemenea politică intr-un sistem ierarhizat al relațiilor internaționale. în vreme ce balansarea este indusă de structura anar- hică a sistemului internațional, fiind astfel utilă drept concept, alinierea e mai degrabă o strategie de politică externă, nefolositoare pentru înțele- gerea politicii internaționale ca întreg. Principala modificare a interpretării waltziene vine din partea lui Stephen M. Walt. După acesta, analiza comportamentului statelor trebuie, de asemenea, să plece de la premisa securității drept scop al existenței actorilor internaționali principali. Ceea ce le modelează acestora comportamenul nu mai sunt considerațiile legate de menținerea sub o formă sau alta a balanței de putere, ci analizarea atentă a propriei poziții, definită printr-o grilă a „balanței amenințărilor”. Astfel, pot exista situații în care o tentativă de balansare să fie suficient de periculoasă, din cauza amenințărilor directe ale unui adversar în potență, încât strategia de maximi- zare a securității să ceară mai degrabă o politică de aliniere. Deși studiile de caz ale lui Walt, cu referire aparte la Orientul Mijlociu și la Asia de Sud-Est, —m-------------------------------------------- dovedesc predominanța balansării ca strategie politico-militară, lucrările sale legitimează alinierea ca politică pe care sistemul o poate induce la fel de natural ca și balansarea6. O interpretare mai largă a raporturilor între balansare și aliniere este oferită de Randall L. Schweller7. Dacă Waltz și Walt trataseră pr oblema doar din perspectiva strategiilor defensive de menținere a securității, Schweller pune problema acestui raport prin prisma strategiilor generale ale statelor în sistemul internațional. Ceea ce domină deciziile statelor este rezultatul unei balanțe a intereselor față de o problemă internațională. Modul în care această balanță a intereselor se înclină, prezice comportamentul unui anumit stat, în raport cu interesele lor principale, statele pot fi puteri de stătu quoși puteri revizioniste. Strategia utilizată poate fi fie una de balansare, fie una de raliere, funcție de modul în care respectiva strate- gie se pliază mai bine pe felul în care este echili- brată balanța intereselor respectivului stat. Statele revizioniste pot fie să aibă scopuri nelimitate, legate de restabilirea balanței mondiale de putere în beneficiul lor, fie scopuri limitate, la care pot aspira ca urmare a slabelor lor puteri. O putere minoră revizionistă este mai înclinată spre o tentativă de raliere cu un revizionist nelimitat, ------------ «Revista de istorie militară»--------- pentr u a culege resturile de la masa învingătorilor, pe când o putere minoră de statu-quo este mai degrabă liberă în a alege care dintre cele două strategii îi este mai profitabilă8. Trebuie amintit aici faptul că Schweller este un realist neoclasic, admițând faptul că deciziile de război sunt o funcție a preferințelor elitelor politice sau a grupurilor sociale*, astfel că abordarea teoretică a lor trebuie făcută mai mult sau mai puțin prin intermediul celei de-a doua imagini a relațiilor internaționale, cea care privește influența structurii politice a statului asupra politicii sale externe10. Problema pe care îmi propun să o analizez e legată de o tendință a autorilor occidentali de a considera decizia românească de război din august 1916 o decizie de aliniere. Un asemenea punct de vedere este susținut atât de Stephen Walt, cât și de Randall Schweller11. Rezumând, cei doi autori sus- țin că România, o putere revizionistă interesată de achiziția de teritorii pe seama monarhiei dualiste, ar fi fost supusă unor presiuni diplomatice deosebit de puternice din partea puterilor Antantei pentru a intra în război. Convinsă prin succesul aparent al ofensivei Brusilov în Galiția, prin prezența arma- tei aliate a generalului Sarrail la Salonic și prin cursul evenimentelor de pe frontul francez că sorții războiului sunt aruncați, iar Antanta este indiscu- tabil cea mai puternică, România ar fi înțeles să se alinieze cu aceasta pentru a-și satisface ambițiile revizioniste. Voi încerca să demonstrez în cele ce urmează că un asemenea punct de vedere nu se susține; decizia din august 1916 a constituit o parte a politicii de balansare inițiată de România la începutul participării sale la Primul Război Mondial. August 1916: cadrul problemei Caracterul conllictului și balanța de putere Primul Război Mondial a fost indubitabil o gigantică competiție pentru putere, rezultată din dorințele unor puteri revizioniste (Germania wilhelmiană și Austro-Ungaria, dominată de vede- rile pro-războinice ale statului major imperial) de a altera fundamental balanța puterii în beneficiul lor, printr-o redistribuire teritorială în Europa de Sud și de Est, pe malurile Rinului și în Belgia și printr-un nou regim colonial pentru Africa și Asia12. Răz- boiul a semnificat și distrugerea definitivă a siste- mului internațional bazat pe competiția pentru putere a unor puteri europene, semnalând tranziția spre un sistem în care principalii poli de putere se află în afara Europei13. Marile puteri au încercat, pe întregul parcurs al conflictului, să repoziționeze puterile - fie ele majore sau minore - rămase în afara războiului de partea uneia din cele două părți. ----■ Revista de istorie militară ■ ----------- Aceasta era o tentativă deliberată, atât din partea unora cât și din partea celorlalte, de a decide soarta conflictului printr-o reașezare a raporturilor de forțe între principalii poli ai sistemului. Balanța de putere, fie ca o construcție teoretică ce influențează deciziile principalilor responsabili politici, fie ca o realitate imuabilă, de neînlăturat a unui sistem internațional anarhic14, are anumite caracteristici pe care uneori logica neorealistă le trece sub tăcere. Acțiunea de balansare nu con- stituie câtuși de puțin doar intervenția de partea celui mai slab într-un conflict, cu scopul de a res- taura stătu quo-ul existent la începutul conflictului. Ea poate la fel de bine să însemne o acțiune în scopul răsturnării balanței momentane existente într-un conflict, prin înclinarea unuia din talerele sale spre una din cele două părți, fie în momentul în care acea parte este mai slabă, fie pentru că puterea care intervine crede că raporturile gene- rale de putere se pot păstra doar alăturându-se unei anumite tabere. O acțiune de balansare poate pur și simplu să însemne așezarea de partea uneia dintre taberele aflate în conflict, cu convingerea fermă fie că respectiva decizie va echilibra cele două tabere, fie că aportul de putere va decide soarta conflictului. Balansarea nu este doar o acțiune de prezervare, ci o politică de influențare activă a mo- dului cum sunt așezate, la un moment dat, în mod concret, raporturile de putere15. Voi încerca în cele din urmă să analizez decizia României prin prisma cadrului conceptual amintit mai sus. Starea sistemului internațional în august 1916 Este foarte greu de afirmat faptul că, în august 1916, vreuna dintre taberele angrenate în conflictul mondial se contura drept învingătoare clară. Deși numeric și oarecum și din perspectiva capacităților economice și militare Puterile Centrale păreau dominate chiar și în lipsa Statelor Unite ale Americii din tabăra Antantei16, pe fronturile războiului acest aspect era încă departe de a se reflecta cu claritate. Pe frontul din Galiția, fără a administra în realitate o înfrângere decisivă Austro-Ungariei, ofensiva generalului Brusilov se oprise pe la sfârșitul lui iulie, atât ca urmare a uriașelor pierderi suferite, cât și a întăririi dispozitivului armatei Habsburgilor cu rezerve germane. în afară de o ușoară ajustare a frontului, atacurile ruse din iunie și iulie 1916 nu au avut altă influență asupra războiului decât subor- donarea strategică a armatelor austro-ungare față ----------------------------------------nn— ■ Premierul Ion I. C. Brâtianu, semnatarul tratatului de alianță și a convenției militare între România și puterile Antantei de hotărârile de la Berlin17. Bătălia de pe Somme era departe de a aduce ceva mai mult decât niște succese tactice (200 kmp cuceriți cu prețul a sute de mii de pierderi), iar armata de la Salonic bătea pasul pe loc. Mai mult, atunci când s-a pus în mișcare, după intrarea în război a României, n-a reușit la rândul ei decât câteva victorii tactice18. După bătălia din largul Jutlandei blocada navală a Germaniei continua, dar responsabilii politici englezi știau că doar o implicare continentală hotărâtă ar fi schimbat ceva din cursul războiului, care nu putea fi decis pe mare19. Puterile Centrale se aflau, la rândul lor, constrânse să se rezume la operații defensive pe toate fronturile, după ce ofensivele de la Verdun și de pe frontul italian fuseseră respinse. Probleme încă și mai serioase erau date de inexistența unei coordonări a eforturilor de război între principalii aliați prin comandamente unice, în situația în care resursele de care dispuneau Germania și Austro-Ungaria erau sensibil mai limitate decât ale puterilor Antantei20. Mi se pare extrem de greu de susținut în aceste condiții profilarea clară în câștigător a uneia dintre cele două tabere aflate în conflict. Aceasta este dovedită și prin faptul că statul major imperial rus era cât se poate de conștient, la sfârșitul lunii iulie 1916, că o reluare a ofensivei ar fi extrem de dificilă și că o eventuală intrare a României în război (pe care diplomația țaristă, în schimb, o susținea cu toată tăria) nu ar face decât să lungească linia de operații și să aducă un nou adversar în luptă (Bulgaria). Astfel, situația strategică ar fi devenit încă și mai complicată, iar armata rusă nu avea resursele umane și logistice suficiente ca să își asume și apărarea frontului românesc în cazul unui eșec al ofensivei în Transilvania21. De aceea, unul dintre principalele puncte care ar motiva consi- derarea acțiunii României din august 1916 ca una de aliniere mi se pare nefondat. Modelul deciziei Actorii Importanța cunoașterii componenței grupului decizional este fundamentală în orice model al deciziei. în relațiile internaționale, acest lucru se cere afirmat cu și mai multă tărie, cu cât de obicei decidenții unui conflict militar sunt extrem de restrânși, chiar în condițiile existenței unui mecanism democratic de control limitat al politicii externe și de securitate. Astfel, vom afla nu doar cine poartă răspunderea deciziei, ci vom putea și analiza motivele care au făcut ca respectiva politică de conflict să fie adop tată22. Sistemul de guvernare românesc antebelic păstra regulile jocului democratic parlamentar doar în aparență în chestiunile majore de politică externă. Știm foarte bine astăzi că principalul act de alianță al României din perioada scursă de la Tratatul de la Berlin din 1878 și până la începutul conflictelor balcanice, Tratatul de alianță cu Puterile Centrale din 1883, nu fusese cunoscut direct decât de o mână de oameni politici (nici măcar de către toți prim- miniștrii sau miniștrii de externe). Chestiunile spinoase de politică externă (problema Comisiei Dunării, alianțele militare, conflictele balcanice, negocierile cu marile puteri) s-au discutat pe plan intern doar între rege și liderii principalelor partide politice, liberal și conservator (după 1908 și cu Par- tidul Conservator-Democrat al lui Take lonescu)23. Decizia de angajare într-un conflict militar urma să fie încă și mai centralizată în cazul lunii august 1916, deși negocierile cu puterile aliate au fost purtate la mai multe niveluri, incluzând pe ambasa- dorii români în capitalele aliate și personalul guvernamental din țară, și au durat timp de mai bine de un an24. Nemijlocit, decizia a fost luată definitiv în ziua de 4/17 august 1916, data semnării -----------■ Revista de istorie militară ■----- tratatului secret de alianță și a convenției militare între România (pentru care semna primul ministru Ion I. C. Brătianu) și puterile Antantei (pentru care semnau ambasadorii lor acreditați la București). Ședința Consiliului de Coroană din 14/27 august, spre deosebire de cea din 1914, nu a constituit decât o informare făcută liderilor opoziției parlamen- tare?5. Cercul deciziei a fost extrem de restrâns: el s-a limitat la primul ministru român, la subșeful (dar în fapt conducătorul real) al Marelui Stat Major român, generalul Dumitru Iliescu, la regele Ferdinand și în sensibil mai mică măsură la Vintilă Brătianu, Constantin Diamandy (ambasadorul României la St. Petersburg) și I. G. Duca (ministru al instrucțiunii în guvernul Brătianu)26. Negocierile au fost purtate direct mai ales de primul ministru român și de reprezentantul rus Poklevsky și între generalul Iliescu și generalul Alexeev, șeful de stat major rus. Iar răspunderea deciziei, în întregime, îi revenea semnatarului celor două acte de la 4/17 august, Ion I. C. Brătianu27. Excluderea principalilor lideri neutraliști sau filogermani de la decizia privind angajarea în conflict, deși nerespectând cursul democratic al luării hotărârilor, a conferit coerență și raționalitate demersurilor legate de negocieri și - în ultimă instanță - deciziei de război în sine28. Ceea ce ar fi extrem de interesant de notat în cazul neutraliștilor și al filogermanilor (cu excepția lui Petre P. Carp) ar fi că aceștia susțineau în Consiliul de Coroană o politică de tipul alinierii: neutralitate până în momentul când una dintre tabere ar fi părut în mod evident învinsă și apoi intervenția în conflict de partea unui câștigător prezumtiv29. Scopurile actorilor Este, în viziunea mea, cât se poate de evident faptul că România poate fi considerată, în perspectiva tipologiei lui Randall Schweller, un stat revizionist la nord și vest de Carpați și un stat interesat fundamental de stătu quo la sud de Dunăre. Rezultatul războaielor balcanice a în- semnat pentru România obținerea unui statut de arbitru al problemelor de la sud de Dunăre, la care nu era interesată să renunțe, după cum nu era interesată de nici o alterare a echilibrului teritorial rezultat prin pacea de la București, schimbare posibilă fie printr-o revenire a Imperiului Otoman în Europa, fie printr-o sporire a teritoriului bulgar. Menajarea susceptibilităților bulgare a fost una din prioritățile guvernului de la București, deloc doritor să poarte un război pe două fronturi. Chiar în aceste condiții, prezența directă a trupelor ruse pe teritoriul românesc a fost cerută doar pentru ----■ Revista de istorie militară ■-------------- ■ Generalul Dumitru Iliescu, subșeful (in realitate, șeful) Marelui Cartier General acoperirea frontierei de sud, unde se spera că vechile amiciții slave ar fi putut atenua revizionis- mul bulgar, deja sprijinit de mai bine de trei ani de o activă politică externă austro-ungară30. Dacă la sud de Dunăre decidenții români se limitau la păstrarea echilibrului teritorial și de putere existent, în centrul Europei politica românească era una revizionistă. Trecuseră vremurile când relația cu Puterile Centrale era atât de strânsă încât iredentismul românesc vizând Basarabia era cuprins în planificări militare ce vizau „marșul spre Kiev” într-un prezumtiv război cu Rusia. Tranziția la o politică externă îndreptată spre vest, spre realizarea obiectivelor întregirii naționale prin încorporarea în statul român a teritoriilor Imperiului Austro-Ungar locuite preponderent de români, Bucovina întreagă, Transilvania și Banat, nu fusese nici scurtă și nici deosebit de ușoară. Ea presupusese reluarea relațiilor amicale cu Rusia - văzută timp de mai bine de trei decenii după anexarea Bugeacului din 1878 drept principalul adversar - și renunțarea la o matrice de securitate ce oferise României mulți ani de pace și siguranță sub umbrela militară a alianței cu Austro-Ungaria și Germania. Presupusese, de asemenea, activi- zarea luptei ideologice prin acțiunea „Ligii pentru unitatea culturală a tuturor românilor” și inițierea de contacte politice și militare cu puterile vestice. Nu în ultimul rând, ea semnifica renunțarea tempo- rară la pretențiile asupra Basarabiei, oferită cu generozitate de Puterile Centrale în negocierile purtate în anii neutralități?1. Scopurile revizioniste românești devin astfel clare în grila realismului clasic: menținerea situației de securitate dinspre Balcani și maximizarea puterii prin achiziția de noi teritorii dincolo de arcul carpatic. Vom observa că ierarhizarea obiectivelor este de natură să indice prioritatea pe care politica de maximizare a puterii o are față de cea de menținere a securității. Riscul războiului cu Bulgaria era unul asumat, pe când riscul de a nu participa la împărțirea teritoriilor Austro-Ungariei în cazul înfrângerii acesteia nu era acceptabil32. în balanța intereselor, cele revizioniste se dovediseră precumpănitoare33. Capacitățile Chestiunile fundamentale care stau între actor și realizarea scopurilor sale sunt capacitățile de a-și pune în aplicare decizia. în momentul august 1916, intervenția României în război a fost decisă pe baza unei analize a situației internaționale, a corespon- denței dintre aceasta și scopurile iredentiste și de stătu quoaie României și de modul în care ele puteau fi atinse prin capacitățile militare și politice de care aceasta dispunea. în planificarea militară româ- nească, o intervenție armată la nord de Carpați urma să facă o diferență categorică pe întregul front de est. Aplicarea Ipotezei Z a războiului împotriva Puterilor Centrale și a Bulgariei presupunea atingerea liniei Hațeg-Făgăraș-Miercurea Ciuc în a 17-a zi a mobilizării, atingerea liniei Mureșului în a 25-a zi, debușarea la vest de Carpații Occidentali în zona Oradea-Debrețin în a 39-a zi, pătrunderea în Câmpia Ungară, întorcându-se flancul drept al armatelor austriece și germane din Galiția. Toate acestea erau perfect coerente cu menținerea fron- tului Dunării și în Dobrogea de Sud de o grupare secundară de forțe române, reunite în Armata a 3-a și sprijinite de trei divizii rusești34. Forțele pe care România înțelegea să le dedice celor două teatre de operații erau considerate drept perfect potrivite pentru a face o diferență decisivă pe flancul stâng al frontului aliat ruso-român. La mobilizare și în zilele imediat următoare, România dispunea de 4 —r^~i----------------—-------------------------- comandamente de armată, 6 corpuri de armată cu 23 de divizii de infanterie, 2 de cavalerie, o brigadă de grăniceri, 5 brigăzi de călărași, 2 brigăzi de artilerie grea. Aceasta însemna o concentrare de 365 batalioane de infanterie, 104 escadroane de cavalerie și 374 de baterii de artilerie, însumând 833 601 oameni. Mai bine de trei sferturi din aceste efective erau dedicate ofensivei strategice în Transilvania35. Luând în considerare faptul că forțele inamice din Ardeal cuprindeau doar Armata 1 Austriacă cu trei divizii și două brigăzi de infan- terie și o divizie de cavalerie, precum și probabila incapacitate a aliaților germani de a trimite rapid forțe în Transilvania, ca urmare a puternicelor ofensive franceze pe Somnie, planul părea perfect realizabil36. în contextul strategic general, Aliații se obligaseră să susțină ofensiva română cu un atac al armatelor din Salonic, să furnizeze muniții și material de război în greutate de cel puțin trei sute de tone pe zi, să asigure sprijin logistic și tehnologic37. Comandanții militari români, în ciuda nemulțumirilor legate de frecventele schimbări de poziție și de ordine venite de la Marele Stat Major, nu erau neîncrezători față de succesul unei ofensive în Transilvania38. Rezultatul procesului de reflecție al decidenților români, bazat pe consi- derațiile expuse mai sus a putut să fie unul singur: convingerea fermă că o intervenție militară a României în războiul împotriva Puterilor Centrale va fi încununată de succes. Concluzii România urmărea în momentul august 1916 realizarea unor scopuri precise: maximizarea propriei puteri prin unificarea cu teritoriile locuite de români din cadrul Imperiului Austro-Ungar. Contextul internațional existent în momentul luării deciziei nu permitea decelarea clară a unui învin- gător, căruia România să i se ralieze pentru a-și realiza scopurile iredentiste. Pertractările diploma- tice și militare cu puterile Antantei, precum și consi- derarea atentă atât a situației strategice interna- ționale, cât și a capacităților militare proprii și a sprijinului promis de Antantă au dus la formarea unei anume perspective a decidenților români. Politica pe care aceștia au întreprins-o în luna august 1916 a fost o tentativă de a schimba raportul de forțe militare pe frontul de est, o încercare deli- berată de a adăuga greutatea sa în talerul balanței puterii în care se aflau Marea Britanie, Franța, Italia și Rusia. Această tentativă de recalibrare a balanței nu constituie o acțiune de balansare în -----------■ Revista de istorie militară ■----- sens clasic, a alierii cu tabăra mai slabă împotriva unui tulburător al raporturilor de putere. Ea reprezintă mai degrabă atitudinea clasică a celui care ține balanța, de a încerca s-o încline spre una din părți și astfel să provoace victoria acesteia. România a fost în luna august 1916 un stat revizionist pentru care balanța intereselor momen- tane a înclinat spre o acțiune de forță de partea puterilor vechiului stătu quo. Iar decizia pe care a încercat să o urmeze a fost una de balansare, nu de raliere de partea unui învingător care nici măcar nu se profila. Altfel spus, din perspectiva teoretică schițată aici, nu se pot face deosebiri conceptuale semnificative între puterile majore și cele minore în privința deciziilor privind războiul și formarea alianțelor. Logica elitară a elaborării deciziilor, precum și tipologia state revizioniste-state de statu- quo rămân în picioare și oferă interpretări noi și interesante ale politicii externe și de securitate ale ambelor tipuri de puteri. 1 Acest studiu reprezintă rafinarea unor părți ale lucrării autorului, Balanță și hegemonie. România în politica mondială, 1613-1989, București, Tritonic, 2005. 2 Joseph S. Nye, Jr., Old Wărs and Future Wars; Causation and Preventionm Journal of Interdisciplinary History”, 1988, 18, p. 581. 3Kenneth N. Waltz, Iheory of International Politics, New York, McGraw Hill, 1979, p. 126. Waltz atribuie termenul lui Stephen Van Evera, deși cercetări mai noi ale lui Randall L. Schweller au dovedit că el este folosit încă în 1942 de Quincy Wright în lucrarea A StudyofWar. 4 Vezi pentru analiza hegemoniei subsistemice lucrarea lui Robert Gilpin, Război și schimbare în politica mondială, Craiova, Scrisul Românesc, 2000. Analiza hegemoniei regionale este de asemenea foarte penetrantă la John J. Mearsheimer, Tragedia politicii de forță, București, Editura Antet, 2003. 5 Kenneth N. Waltz, op.cit., p. 127. 6Stephen M. Walt, The Origins ofAlliances, Ithaca, Corneli University Press, 1987, pp. 17-33. O poziție românească pe aceeași linie, a preponderenței compor- tamentului de balansare față de cel de aliniere poate fi găsită la Mihail E. lonescu, După hegemonie. Patru scenarii de securitate pentru Europa de Est în anii ‘90, București, Editura Scripta, 1993, p. 28. 'Articolele la care mă refer sunt Tripolarityand the Second World War, în „International Studies Quarterly” (1993), 37, pp. 73-103, Bandwagoning for Profit: Bringing the Revisionist State Back In, în „International Security”, 1994,19, pp. 72-107 șiNew Realist Research on Alliances: Relining, Not Refuting, Waltz’s Balancing Proposition, în „American Political Science Review“, 1997, 91, pp. 927-930. Dezvoltarea teoriilor sale este de găsit în Deadly Imbalances. Tripolarity and Hitler’s -----■ Revista de istorie militară ■------------------ Strategy of World Conquest, New York, Columbia University Press, 1998. 8 Schweller nu exclude posibilitatea ca puterile minore să balanseze, în măsura în care balanța intere- selor lor și gradul de libertate din sistem le-o permite. Corespondență privată a autorului cu profesorul Schweller, 5 martie 2003. 9 Vezi pentru aceasta articolul său Unanswered Threats. A Neoclassical Realist Iheory of Underbalan- cingîn „International Security”, 2004, voi. 29, 2, p. 168 Mulțumesc lui Felix Ciută pentru sugestia referitoare la acest articol. 10 Vezi pentru imaginea a doua Kenneth N. Waltz Omul, statul și războiul. O analiză teoretică, Iași, Institutul European, 2001. 11 Stephen M. Walt, Alliance Formation and the Balance of World Power, în „International Security”, 1985, 9, pp.7-8; Randall L. Schweller, Bandwagoning for Proiit, p. 95. Al doilea autor și-a bazat demersul pe o interpretare oferită de istoricul Paul W. Schroederîn HistoricalReality vs. Neo-Realist Iheory, în „International Security”, 1994, 19, p. 122. Schroeder face doar o enumerare vastă, nu discută cazul particular al României. 12 Literatura care acoperă aceste probleme este extrem de vastă. Un asemenea punct de vedere se regăsește cu prioritate la Henri Hauser (ed.), Histoire diplomatique de lEurope (1871-1914), tome 2, Paris, Presses Universitaires de France, 1929; Jacques Droz, Les causes de la Premiere Guerre Mondiale. Essai d'historiographie, Paris, du Seuil, 1988 (1973); Paul M. Kennedy, TheFirstWorld War and the International System, în „International Security”, 1984 9, pp. 7-40; Dominique Lejeune, Les causes de la Premiere Guerre mondiale, Paris, Armând Colin, 1992; Henry Kissinger Diplomația, București, Editura AII, 1998. 13 Hajo Holborn, The Collapse of the European Political System. 1914-45 în „World Politics” 1949 1, p. 443. 14 Pentru perspectiva constructivistă vezi Alexander Wendt, Anarchy is What States Make of It: the Social Construction of Power Politics, în „International Organization”, 1992,46, pp. 391-425; pentru cea realistă clasică vezi HansJ. Morgenthau, Politics AmongNations. The Struggle for Fower and Peace, New York, Alfred A. Knopf, 1985, pp. 198-217; Martin Wight, Politica de putere, Chișinău, Editura Arc, 1998, pp. 176-193. 15 Literatura dedicată acestui subiect este imensă. Aș aminti aici doar lucrările lui A.F. Pollard, The Balance of Power, în „Journal of the British Institute of International Alfairs”, 1923,2, pp. 51-64; Alfred Vagts, The Balance of Power: Growth of an Idea, în „World Politics”, 1948,1; ErnstB. Haas, The Balance of Power: Prescription, Concept or Propaganda, în „World Politics”, 1953, 5, pp. 442-477; Morton A. Kaplan, Balance of Power, Bipolarity and other Models of International Systems, în „The American Political Science Review”, 1957, 51, pp. 684-695; David Ziegler, War, Peace and International Folitics, Boston, Little, Brown, 1990. 16 Paul M. Kennedy, The Rise and Fall of the Great Powers. Economic Change and Military Conllict from 1500 to 2000, London, Fontana Press, 1990, pp. 330-354. 17 John Schindler, Steamrollered in Galicia: The Austro-Hungarian Army and the Brusilov Oifensive, 1916, în „War in History”, 2003, 10, pp. 27-59. 18 H. Corda, La Guerre mondiale (1314-1918). Les grandes operations sur terre et surmer, Paris, Chapelot, 1922, pp. 174-182 și 188-190. ® Keith Wilson, British Power in the European Balance, în David Dilks (ed.), Retreatfrom Power. Studies in Britain’sForeign Folicyofthe Twentieth Century, voi. I, 1906-1939, London, Macmillan, 1981, pp. 21-41. 20 Despre defectele coaliției Puterilor Centrale vezi R. L. Di Nardo, Daniel J. Hughes, Germany and Coalition Warfare în the World Wârs: A Comparative Study, în „War in History” (2002), 8, pp. 166-190. 21 V. P. Potemkin (ed.), Istoria diplomației, voi. III, București, 1948, p. 334. 22 Vezi pentru acest punct de vedere John Stoessinger, Why Nations Go To War, New York, Bedford/St. Martin’s, 2001. 23 Despre acestea ne încredințează C. Gane, PP. Carp și rolul său în istoria politică a țării, 2 voi., București, Editura ziarului „Universul”, 1936-1937; Anastasie lordache, Reorientarea politică a României și neutrali- tatea armată: 1914-1916, București, Paideia, 1998; Keith Hitchins, România 1866-1947, București, Humanitas, 1998. 24 Eliza Campus, Din politica externă a României. 1913-1947, București, 1980, pp. 96-123. 25 Ar fi utilă o discuție legată de nivelul slab al participării politice la luarea deciziei de intrare în război, pe când decizia neutralității din 1914 fusese într-adevăr adoptată în urma celei mai largi consultări democratice rezonabile. 26 Vezi pentru aceasta I. G. Duca, Memorii, voi. II, Neutralitatea 1915-1916, Timișoara, Editura Helicon, 1993, pp. 131-146. Desigur, datorită indiscrețiilor obiș- nuite, o parte din liderii de opoziție proantantiști aflaseră amănunte despre decizie, dar nu avuseseră nici un cuvânt de spus în privința ei, vezi Constantin Argetoianu, Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri voi. II, partea a IV -a. 1913-1916, București, Humanitas, 1991, pp. 261-264. 27 Vezi și biografia sa în Anastasie lordache, Ion I. C. Brătianu, București, Albatros, 1994. 28 Deși se poate afirma în egală măsură că și decizia continuării neutralității ar fi putut fi coerentă și rațională și, de ce nu, mai înțeleaptă în momentul august 1916, vezi Titu Maiorescu, România și războiul mondial, București, Editura Machiavelli, 1999, pp. 150-153. 29 Alexandru Marghiloman, Note politice, voi. II, București, Editura Machiavelli, 1994, pp. 11-13. Același autor susține că Brătianu a prezentat intervenția drept o tentativă de raliere la tabăra învingătoare a Antantei. O asemenea poziție se susține prin lectura memoriilor mai multor participanți la Ședința Consiliului de Coroană din 14/27 august 1916, vezi pentru aceasta Ion Mamina, Consilii de coroană, București, Editura Enciclopedică, 1997, pp. 53-87. 30 Vezi pentru chestiunea diplomației bulgare în anii premergători conflictului Emst Christian Helmreich, The Diplomacy of the Balkan Wars 1912-1913, London, Harvard University Press, 1938. 31 Literatura care acoperă „scopurile de război” din august 1916 ale României este imensă. Câteva lucrări de sinteză mai însemnate ar fi Constantin Kirițescu, Istoria războiului pentru întregirea României 1916-1919, voi. I, București, Arta grafică, 1922, pp. 71-106; V ictor Atanasiu, Anastasie lordache, Mircea losa, Ion M. Oprea, Paul Oprescu, România în primul război mondial București, Editura Militară, 1979, în special cap. I „România în anii neutralității”; Charles și Barbara Jelavich, Formarea statelor naționale balcanice, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1999, pp. 337-340. 321 . G. Duca, op.cit., pp. 138-140. 33 In tipologia lui Schweller, România este în această situație un stat „șacal”, un revizionist moderat, care trece însă de partea Antantei, măcar în teorie o alianță a stătu quoului, Bandwagoning for Prolit, p. 100. 34 „Proiectul de operațiune în vederea unui război contra Puterilor Centrale și a Bulgariei. România aliată cu Quadrupla înțelegere. Aplicarea Ipotezei Z”, docu- ment al Secției a 3-a Operații a Marelui Stat Major, în Istoria Statului Major General Român. Documente 1859- 1947, București, Editura Militară, 1994, pp. 147-157. 35 Istoria militară a poporului român, voi. V, București, Editura Militară, 1988, pp. 371-379. 36 Victor Atanasiu et al., România în primul război mondial, p. 153. 37 „Convenția militară încheiată între România și Puterile Antantei, 4 august 1916”, în Primul război mondial 1914-1918. Texte și documente, București, Universitatea din București, 1981, pp. 341-342. 38 Mareșal Alexandru Averescu, Notițe zilnice din război, voi. 1, 1914-1916 (Neutralitatea), București, Editura Militară, 1992. WAR AND ALLIANCES-AUGUST 1916 In August 1916, Romania was pursuing the maximization of its own power through unification with the territories inhabited by Romanians, within the Austro-Hungarian Empire. The internațional context, at the time of this decision making, did not allow the establishment of a clear cut winner to whom to rally in order to achieve its goals. The Romanian leaders’ policy in August 1916 was an attempt to alter the balance of military forces on the Eastern front, a deliberate trial to add weight on the scale of the balance of power on the side of Great Britain, France, Italy, and Russia. This attempt to recalibrate the balance should not be considered as an action of balancing in the classical meaning. an alliance with the weaker câmp against a balance of power breaker. Rather, it represents the classical attitude of the one who is holding the balance and tries to tilt it toward one part, and cause its victory this way. The decision Romania has tried to pursue was to balance. and not to rally the winner side which did not even stand out in relief. ---1 8 |-------------------------------------------■ Revista de istorie militară ■- ■ 90 de ani de la intrarea României în Primai Râzboi Mondial EȘICHIERUL POLITIC ROMÂNESC ÎN FAȚA UNEI DILEME GEOPOLITICE conf. univ. dr. MARIA GEORGESCU Alianța parafată în România, în 1883, cu Austro- Ungaria și Germania și apoi cu Italia a scos la acea vreme țara din izolarea diplomatică în care se afla, oferindu-i o siguranță în fața tendințelor de expansiune ale Rusiei în Balcani și mai departe spre Strâmtori și ajutând-o să-și consolideze poziția în sud-estul Europei. Această opțiune de securitate națională având ca orientare Vestul continentului era în concordanță și cu procesul de modernizare a statului român devenit independent din 1878 și ridicat la rang de regat din 1881, așadar cu un statut de egalitate pe scena internațională. Pe termen lung, alianța se dovedea a fi însă nefirească pentru că stânjenea guvernul de la București în sprijinirea eficientă a mișcării naționale a românilor din Impe- riul Habsburgic, supuși unei politici brutale de deznaționalizare. Așa se face că opțiunea din 1883 s-a erodat treptat și sub impactul schimbărilor produse în politica internațională. Agresivitatea implicării Austro-Ungariei în Balcani, cu deosebire în timpul Războaielor Balcanice (1912-1913), a fost privită cu neliniște de guvernul de la București, în condițiile în care celălalt competitor din zonă - Rusia - nu mai avea aceeași forță după înfrângerea suferită în războiul cu Japonia din 1905. Mai mult, în noua configurație politică, Rusia se afla la începutul secolului al XX-lea în alianța Vestului (Antanta), alături de Marea Britanie și Franța. Izbucnirea Primului Război Mondial a obligat elita politică românească să-și revizuiască opțiunea de politică externă și de securitate în condițiile în care se ivea posibilitatea unificării naționale. Momentul ce va marca practic începutul oficial al desprinderii României din Tripla Alianță (poziție pe care o adoptase și Italia) a fost Consiliul de Coroană din 21 iulie/3 august 19141, la care au luat parte reprezentanți ai principalelor forțe politice ----■ Revista de istorie militară!----------------- și au hotărât ca soluție provizorie „espectativa cu apărarea frontierelor” (abia din septembrie statutul de neutralitate), soluție în acord cu vederile opiniei publice. Această poziție i-a permis guvernului român să pregătească intrarea țării în război alături de Antanta, preocupându-se îndeosebi ca pentru satisfacerea revendicărilor sale să aibă angaja- mentul ferm al tuturor Aliaților, iar situația de pe fronturi să-i înlesnească armatei române implica- rea cu succes într-un război de asemenea proporții. Negocierile inaugurate la inițiativa Rusiei, lungi și anevoioase nu numai în privința stabilirii limitelor spațiilor teritoriale din Imperiul Austro- Ungar locuite de români, ce urmau a fi unite cu Vechiul Regat, dar și în privința unei eventuale cooperări militare, au condus la semnarea la 18 septembrie/1 octombrie 1916 a Convenției secrete româno-ruse. Factorii de decizie de la București au întreprins în continuare un intens efort diplomatic pentru racordarea Occidentului la prevederile acordului ruso-român, reușind în final încheierea, la 4/17 august 1916, a Tratatului de alianță și a Convenției militare dintre România și Antanta. Prin cele două documente secrete, cele patru puteri - Franța, Rusia, Marea Britanie și Italia - garantau integritatea teritorială a statului român și recu- noșteau legitimitatea dreptului României de a uni teritoriile din Austro-Ungaria, locuite în majoritate de conaționalii săi, fiind fixate și limitele teritoriale, în schimb, guvernul român se obliga să declare război Dublei Monarhii, cel târziu până la 15/28 august, printr-o ofensivă împotriva Austro-Ungariei și să sisteze relațiile comerciale cu inamicii Antantei. Cele două părți se angajau să nu încheie pace sepa- rată, marile puteri recunoscând României un trata- ment egal la viitoarea Conferință de pace. ------------------------—nn— ■ Petre P. Carp s-a declarat categoric pentru alianța României cu Puterile Centrale în luarea deciziei finale, establishment-ul politic național s-a confruntat cu aceeași dilemă geo- strategică a alegerii între opțiunea Vest și opțiunea Est, aflate în competiție. Hotărârea luată a păstrat tradiția orientării spre același azimut fixat în 1883, Vestul, deși partenerii erau alții. Alternativa nu a fost între germanism și slavism, cum susținea liderul conservator Petre P. Carp, cel mai cre- dincios și mai intransigent susținător al asumării răspunderii intrării în război alături de Puterile Centrale, ci între Vest și Est. Responsabilitatea acestei decizii a fost dificilă și riscantă. Oricare variantă lăsa în urmă răni deschise. Dacă din punct de vedere al realizării unității tuturor românilor, în elita politică a existat o unanimitate de păreri, în privința soluției de ales s-a evidențiat o diversitate de opinii, rezultată din faptul că cele două mari imperii vecine care stăpâneau teritorii românești - Austro-Ungaria și Rusia - se aflau în blocuri militare opuse. Așadar, care era pentru factorul politic de decizie priori- tatea: eliberarea teritoriilor ocupate de Austro- Ungaria (Transilvania, Bucovina, Banat, Crișana și Maramureș) sau a celor stăpânite de Rusia (Basarabia)? în funcție de răspuns s-au conturat și orientările, biruind în final cea mai puternică dintre ele, cea care s-a declarat pentru alianța cu Antanta. A fost o dispută care s-a dat între două curente de opinii, două mentalități, ambele bazate pe convingeri, ambele conștientizând eternul și constantul pericol ce-1 reprezenta pentru România politica de expansiune a Rusiei, dar abordându-1 fiecare - în acea conjunctură - din unghiuri diferite. Referindu-se la pericolul pentru România al ocupării Strâmtorilor de către Rusia - invocat de adepții alianței cu Puterile Centrale - regele Ferdinand declara în Consiliul de Coroană din 14/ 27 august 1916 că „la urma urmei, fie că rușii vor fi stăpâni pe acele Strâmtori, fie germanii, tot rău va fi pentru noi”. Prin urmare, suveranul conchidea: „Mie personal nu îmi e frică de ruși, dar admițând chiar că ei ar constitui un pericol, mi se pare totuși evident că pentru noi pericolul va fi mai mare rămânând o țară de opt milioane de locuitori, decât devenind un stat de 14 milioane. în genere - continua suveranul - astfel ne vom putea apăra într-un caz și într-altul. Iată de ce, departe de a fi convins de pericolul atotputerniciei rusești, văd în el un argument mai mult pentru a ne folosi de împrejurările actuale, a căuta să ne unim cu frații noștri și a ne mări hotarele”2. Așadar, Ferdinand vedea în edificarea unității statale o garanție de securitate. în interesul suprem al țării, regele adresa un apel călduros la concordie, cu țintă exactă spre conservatorii cu opțiuni progermane mai mult sau mai puțin declarate: Al. Marghiloman, Titu Maiorescu, Teodor Rosetti, dar mai ales spre P. P. Carp, cel care l-a înfruntat pe suveran argu- mentându-și cu cinism convingerile în privința pericolului slav pentru securitatea României în cazul unei alianțe cu Sankt Petersburg-ul și o acțiune militară corespunzătoare. Lăsând deoparte cazul special al regelui Carol I - a cărui moarte în octombrie 1914 l-a cruțat de a-și vedea nerespectate obligațiile asumate în 1883 -, adepții intrării României în război împreună cu Puterile Centrale au făcut parte de regulă din zona conservatoare, iar poziția lor a căpătat pe parcurs diverse nuanțe. Puțin numeroși, ei își motivau opțiunea, pe de o parte, prin încrederea în covârși- toarea superioritate calitativă și de conducere a armatei germane, iar pe de altă parte, prin con- vingerea că o alianță cu Rusia - ceilalți aliați (Franța și Marea Britanie) nemaicontând în calculele lor privind soarta țării - ar fi avut drept consecință distrugerea statului român și pierderea definitivă a Basarabiei. Fără a neglija situația românilor din Transilvania și Bucovina, această parte a elitei politice era de părere că problema unirii lor trebuia abordată ulterior. Prioritatea, în opinia ei, o ----------- ■ Revista de istorie militară ■---- reprezenta eliberarea Basarabiei, aflată din 1812 sub dominație rusească, unde populația româ- nească fusese supusă unui proces mult mai rapid și mai intens de deznaționalizare decât cea din provinciile aflate sub coroana austro-ungară. în această privință, Constantin Stere, fruntaș liberal originar din Basarabia, aprecia că datorită Habsburgilor popoarele imperiului „și-au putut conserva neatins caracterul etnic și au pornit la lupta pentru renaștere”, au cunoscut comorile culturii apusene și au găsit scut împotriva cotropirii și nimicirii de către despoțiile Orientului. Fără Curtea de la Viena, toate naționalitățile din imperiu ar fi căzut sub turci sau „urgie și mai groaznică ar fi căzut sub ruși și ar fi pierit pentru totdeauna”. Căci - continua Stere - „un mileniu de dominație ungurească n-a putut reduce pe românii de peste Carpați la robia la care a căzut Basarabia după numai un veac de stăpânire rusească”. în timp ce Imperiul Habsburgic era un conglomerat eterogen de popoare fără altă legătură între ele decât monarhia, Rusia „nu voia măcar să recunoască existența popoarelor pe care le sugrumă”3. Printre cei mai fermi susținători ai păstrării direcției politice externe progermane a fost și diplomatul Alexandru A. Beldiman (1855-1924), vreme îndelungată ministru plenipotențiar al României la Berlin (1896-1916). La 18/31 iulie 1914, în aceeași zi în care împăratul Germaniei, Wilhelm al Il-lea, trimitea mesaj regelui Carol I, cerându-i intrarea României în război de partea Puterilor Centrale, Alexandru Beldiman adresa un raport suveranului român și nu ministrului de externe de la București, cum era firesc. Anunțând decretarea mobilizării generale în Rusia și iminentul răspuns al Germaniei, care de altfel s-a și petrecut a doua zi, diplomatul român pleda pentru implicarea României în conflict alături de-al II-lea Reich, ceea ce ar fi condus la redobândirea Basarabiei și la întărirea țării. Beldiman atenționa: „în conflictul ce izbucnește astăzi între Rusia, ca protectoarea slavilor din Balcani și întreita Alianță, pozițiunea cea mai puțin profitabilă și din care nu ar putea rezulta decât micșorarea țării, ar fi inacțiunea, nehotărârea și neutralitatea expectativă”4. Relatările ulterioare ale lui Al. lacovache, unul dintre secretarii Legației române de la Berlin din timpul mandatului lui Al. Beldiman, dezvăluie atitudinea deschis progermană a șefului său, ----■ Revista de istorie militară ■------------- întemeiată pe convingeri ce puteau să fie influențate și de mediul diplomatic german pe care îl frecventa, în concepția lui Beldiman, „războiul mondial era pentru România ocaziunea de a cuceri Basarabia și de a o păstra”. în privința Transilvaniei, el nu contesta posibilitatea ocupării ei, dar o considera vremelnică. încorporarea acestei provincii se putea face numai cu garanția Germaniei, iar maximul posibil era de a obține de la Austria - sub presiunea Berlinului - recunoașterea autonomiei Transilvaniei și a Bucovinei. Beldiman încercase să-l determine pe Brătianu „de a nu se izola într-o atmosferă proantantistă”, de a nu rămâne la București „într-un turn de fildeș”, ci de a veni la Berlin „să ia contact cu realitatea”5. Dezastrul țării în urma înfrângerii armatei române și a ocupării a 2/3 din teritoriu de armatele inamice la sfârșitul anului 1916, i-a prilejuit lui Al. Beldiman posibilitatea să demonstreze într-un amplu expozeu, r edactat în ianuarie 1917, jus tețea tezelor sale și eșecul politicii guvernului liberal susținut de regele Ferdinand, pledând în continuare pentru un viitor al țării legat doar de Puterile Centrale. A fost un punct de vedere împărtășit de o parte a eșichierului politic al vremii ce nu poate fi neglijat și de aceea socotim firesc a-1 publica în anexă, cu atât mai mult cu cât este un document inedit6. Deși evenimentele au impus, în final, un curs favorabil României, ducând la totala împlinire a aspirațiilor naționale, etichetarea în epocă, mai ales după victoria Antantei, drept „trădători” a politicienilor care s-au plasat pe o poziție proger- mană, mai mult sau mai puțin pronunțată, a fost nedreaptă. Cu excepția câtorva oameni lipsiți de scrupule și dornici de câștiguri sau a unor ofițeri care au trădat, indiferent de opțiunile lor politice, personalități precum Alexandru Marghiloman, Titu Maiorescu, Petre P. Carp, Constantin Stere, Al. Beldiman ș.a. au fost în fapt conștiințe curate, unii dintre ei constituind o rezervă politică în situația dramatică a ocupației militare. Ei și-au susținut punctul de vedere din convingeri autentic patriotice și nu dintr-o anume „filie”, ci dintr-o adâncă neîncredere pe care Rusia le-a inspirat-o și din tendințele binecunoscute ale panslavismului. Linii dintre ei ca, de pildă, scriitorul Radu Rosetti, care a căutat să convingă opinia publică că prin alianța cu vecinul de la Răsărit statul român „ar pieri, ------------------------------------------m— ■ Liderul conservator, Alexandru Marghiloman, s-a pronunțat pentru neutralitate ■ Constantin Stere, fruntaș liberal basarabean, susțină- tor al alăturării României la Tripla Alianță înglobat în masa slavă”, a recunoscut ulterior că se înșelase și că acei ce au hotărât „mergerea noastră alături de Rusia au prevăzut mai bine viitorul”, dar nu a ezitat să sublinieze și faptul că „au fost ajutați și de un nemărginit noroc”7. Dintre toți, rămâne emblematică figura lui P. P. Carp, consecvent cu sine până la final. Poziția sa - atât de rară pentru clasa noastră politică - a trezit respect. în Consiliul de Coroană din 1916, fostul lider al Partidului Conservator s-a manifestat „ca singurul caracter”, chiar dacă judeca greșit „într-o cauză așa de mare”, după cum nota Nicolae Filipescu, subliniind totodată: „Ce nevoie avem de asemenea caractere într-o țară în care secăturile mișună”8. MEMORIU CONFIDENȚIAL ASUPRA CAIASTROFEIROMÂNIEI ȘI A SITUAȚIEI ȚĂRII ÎN IANUARIE 1917 Este un semn netăgăduit de decădere politică când pătura cârmuitoare în mâna căreia sta hotărârea asupra soartei statului pierde conștiința conservării naționale și, în ordinea ei, reneagă condițiunile elementare de existență ale acestui stat. Aceasta este, în ultimă analiză, cauza mai adâncă a catastrofei nefericitei noastre țări, care a fost dată pradă Rusiei și dusă astfel la pieire. Atitudinea Coroanei, a persoanelor politice responsabile, precum și a cercurilor sociale conducătoare, multiplele influențe din afară, puse în mișcare încă demult, toate acestea pot li lăsate aici la o parte în fața faptelor îndeplinite, deși aceste împre jurări rămân pentru noi de o însemnătate capitală din punctul de vedere al politicii interne, deoarece ele sunt învățământul cel mai strașnic ce evenimentele l-au dat vreodată unui popor rătăcit de către o oligarhie coruptă. Când războiul mondial a izbucnit, subsemnatul am scris în 18/31 iulie 1914 regelui Carol, într-un raport direct pe care l-am semnalat în același timp telegrafic și primului ministru Brătianu. 12 ■ Revista de istorie militară ■ „Nu rămâne îndoială că în lupta uriașă ce e încinge astăzi, interesele permanente de existență ale națiunii noastre, care au determinat politica noastră externă de până acum față de slavism, vor li iarăși puse în cumpăna politicii internaționale. Războiul Crimeii și Tratatul de la Paris au deschis calea dezvoltării noastre naționale, punând bazele regatului nostru de astăzi. Războiul care începe acum va avea să hotărască și mai mult dacă în Orient și în Europa va domni cultura apuseană de care neamul nostru este strâns legat, sau slavismul care, până acum, în toate manifestările sale s-a dovedit a ii o putere numai distrugătoare. Starea anarhică în care se zvârcolesc de atâția ani țările balcanice sub înrâurirea directă a politicii rusești este opera slavismului”. Plecând din acest punct de vedete hotărâtor, raportul confidențial a jungea la concluzia că atitudinea României în această uriașă criză mondială nu putea li îndoioasă. Potrivit cu întregul nostru trecut național, era mai mult decât oricând o datorie de conservare pentru noi să menținem cu hotărâre politica noastră de alianță de peste treizeci de ani și să-i culegem roadele alături de Puterile Centrale. Această politică de alianță își avea întemeietorul și protectorul ei cel mai eminent în persoana regelui Carol, care chezășuia și stabilitatea acestei politici față de schimbările guvernelor de partid, însă rădăcinile acestei politici se întindeau mult mai departe înapoi până la cele dintâi începuturi ale statului român. Căci însă de pe vremea mișcării naționale pentru unirea celor două Principate Dunărene sub o dinastie străină ereditară, toți patrioții români erau învoiți asupra acestui punct, că aspirațiile de viitor ale statului ce avea să ia ființă nu se puteau împăca cu politica rusească în Orient, care năzuia la cucerirea Constantinopolului. Ceea ce trebuia dar mai înainte de toate ca să deschidă calea liberă pentru dezvoltarea de-sine-stătătoare a poporului român, era înlăturarea protectoratului rusesc asupra Principatelor Dunărene. Numeroase sunt în această privință mărturiile ce se găsesc în scrierile și cuvântările conducătorilor mișcării naționale de pe la a cincea decadă a secolului trecut și printre aceștia, încă de pe atunci, se distingea tatăl actualului prim-ministru. Stabilirea acestui punct esențial, că politica românească, întrucât era îndreptată spre crearea și menținerea unui stat național independent, a cerut chiar de la început, înainte de toate, o sustragere de la influența rusească și o garanție față de constanta amenințare de siluire ce ne venea din partea politicii de cucerire a vecinului de la nord, această constatare prezintă astăzi nu numai un interes istoric, dar are, anume în împrejurările de față, atât de tragice pentru noi, o însemnătate politică actuală. Căci nimic nu a fost mai exploatat fără nici o conștiință prin uneltiri din afară și din năuntru pentru a se discredita politica noastră de alianță inaugurată în 1883 de către Ion Brătianu, ca prim consilier și colaborator al regelui Carol, decât cuvântul de ordine, cum că această politică arii numai opera personală a unui prinț german, care pusese România în slu jba intereselor din Orientale Germaniei și ale Austro-Ungariei. Această politică arii dar în fond antinațională. In același scop s-a născocit și o contradicție mincinoasă între datoriile regelui nostru, ca român, față de patria noastră și datoriile lui, ca Hohenzollern, față de împăratul german și prin această pertidă Insinuare s-a influențat asupra legelui Ferdinand. In același sens eiau denunțați ca apărători ai intereselor germane sau austro-ungare toți aceia care combăteau direcțiunea urmată. Primul ministru Brătianu în politica externă a țării și care în cele din urmă a dus la războiul cu aliații noștri de până ieri, jertfind în mod nefast țara noastră de către Rusia. Față de această renegare a condițiunilor de existență a Regatului nostru, rezultând din situațiunea geografică și din istoria lui, nu se poate afirma cu destulă energie că alianța noastră cu Puterile Centrale a fost rezultatul firesc al întregii noastre dezvoltări naționale și că dânsa își avea obârșia în acea politică românească, care, cu mult înainte de începutul cârmuirii regelui Carol și cu mult înainte de a putea ii vorba de o politică orientală germană în opunere cu Rusia, fusese bunul comun al tuturorpatrioțilorromâni. Un om de stat de însemnătatea lui Cavour* a făcut să reiasă într-o memorabilă depeșă din 4 septembrie 1856, adresată contelui Corti din Londra, marea importanță a neamului românesc, ca forță menită să stăvilească în mod folositor prime jdioasa extensiune a panslavismului. * Camillo Benso, conte de Cavour (1810-1861), om politic italian, prim-ministru al Regatului Sardiniei (1852-1861) și al Regatului Italiei unificate (1861). ----■ Revista de istorie militară ■--------------------------------------- 13 Astfel justifica el necesitatea de a întemeia pe baze naționale viața acestui nou stat, pentru a pune o stavilă efectivă în mijlocul țărilor slave, în contra revărsării Orientului și a feri Apusul de amenințătoarea năvală cuceritoare a rușilor. Nimeni n-a recunoscut aceasta mai categoric decât însemnatul om de statal Italiei moderne, când spunea la 8 februarie 1855 către concetățenii săi, într-o cuvântare celebră la Cameră: „ Un lucru este indiscutabil, dacă acest război ar avea un sfârșit fericit pentru Rusia, atunci rezultatul lui ar ii intrarea armatelor țarului la Constantinopole și astfel Rusia ar obține o absolută hegemonie în Marea Mediterană și o irezistibilă autor it ate în Europa. Ei bine, domnilor, și una și alta din aceste uimări n-ar putea decât să iie fatală intereselor Piemontului și Italiei”. Cavour descrie apoi clar situația care ar rezulta dacă Marea Neagră ar deveni o mare rusească și dacă țarul ar pune stăpânire pe Bosfor. Este astăzi tocmai momentul de a reaminti legătura aceasta istorică profundă care există între întemeierea statului român și politica orientală dușmană Rusiei a puterilor apusene. Căci abandonarea Constantinopolei, tocmai de către aceleași puteri apusene, însemnează pentru România necondiționata renunțare la neatârnarea sa față de cuceritorul de la nord, pe care Cavour voia să-l țină departe de Marea Mediterană, întrucât el consideră aceasta ca o chestie de viață pentru Italia. E treaba italienilor să judece dacă prezumțiunile pe care marele lor om de statîși întemeia convingerea sa și-au pierdut, de atunci, valoarea lor, așa încât astăzi, politica lui Cavour față de Constantinopole și de Orient poate ti părăsită fără daună pentru situația de mare putere a Italiei. Pentru România însă, a cărei situație geografică în nici un fel nu se poate compara cu aceea a Italiei, evenimentele au hotărât chiar de acum soarta ei. în zadar încearcă domnul Brătianu să palieze prin dezertarea Italiei defecțiunea sa, pe atât de periidăpe cât de fatală, de la politica de alianță care-și avea temelia în însăși dezvoltarea României. Tocmai fiindcă Italia și puterile apusene își părăsiseră acea politică orientală a lor, care crease, după cum a arătat Cavour, condițiile premergătoare pentru înte- meierea și trăinicia statului român, tocmai de aceea era o înaltă poruncă de conservare națională pentru noi, ca cel puțin să nu ne raliem la acele puteri care abandonaseră Rusiei Constantinopole și întreaga Peninsulă Balcanică, punând astfel la discreția ei independența și viitorul regatului noastru. Pentru a se înlătura aceste considerațiuni neînfrânte de politica națională s-a pus înainte și se pune încă așa-zisa dezmembrare iminentă a Austro-Ungariei, ca faptul hotărâtor pentru România. în locul politicii de conservare națională față de Rusia cu urmările care rezultau dintr-însa pentru recucerirea Basarabiei, răpită în 1812, și astfel a întăririi întregii noastre situații în Orient, s-a pus înainte imaginea înșelătoare a unirii noastre naționale cu conaționalii noștri din monarhia învecinată și anume cu prețul părăsirii independenței și viitorului nostru față de politica de cucerire rusească. Natural că acest naționalism pus în slujba politicii rusești a avut grijă să facă tăcere asupra acelei Basarabii care, de la obârșie cu totul românească, a fost de la 1812 încoace deznaționalizată cu violență de către ruși și care cuprinde mai mult de jumătate din fostul Principat al Moldovei. Patru mari pârghii au pus rușii, cu care trebuiau să răstoarne din temelii în același timp și dinăuntru și din afară împărăția austro-ungară: pârghia sârbească, cea cehă, cea ruteană și cea română. Astfel, au fost persuadate și cercurile cârmuitoare din București, că ora dărăpănării Austro-Ungariei a sunat desăvârșit. După cum ministrul prezident Brătianu, pe la sfârșitul lui octombrie 1914, în București, față de subsemnatul, nu voia să dea nici un crezământ singurelor mele comunicări ce aveam din Berlin asupra intrării Turciei în război, întrucât, după propriile sale informațiuni, Turcia era militărește neputincioasă și Brătianu se aștepta la o răscoală în Constantinopole; după cum în anul 1915 opinia publică a României a fost, în timp de nouă luni de zile, amăgită de către guvern cu iminenta cădere a Dardanelelor, vătămându-se astfel greu propriile noastre interese economice; după cum printr-o înșelăciune a poporului, organizată de către guvern prin toate mijloacele, s-a lucrat în armată și în presă pentru ca să se împiedice orice judecată obiectivă asupra situațiunii militare și politice; tot astfel s-a dat dezmembrarea Austro-Ungariei ca un fapt definitiv și indiscutabil și de acest fapt s-a făcut să depindă soarta României. ----Q 4 ------------------------------------------------■ Revista de istorie militară ■------ După ce, în modul acesta, politica lui Brătianu, clădită pe minciună și înșelăciune, a părăsit trainica temelie a situațiunii noastre externe, Brătianu a căzut într-o dependență absolută față de acele forțe care, după nereușita marii ofensive a lui Brusilov** aveau nevoie de România ca de un instrument pentru a răsturna întreaga situațiune în Orient. Cunoscutul publicist rus Petru Struwe care, cât timp a trăit în Germania, în pribegie, apăra reformele liberale în Rusia, în aparență fără tendințe panslaviste, iar acum s-a pus cu totul în slu jba politicii de cucerire, a scris în numărul din iulie 1916 al levistei „Ruskaia Mîssl”, așadar, cu o lună înainte de declarația de război românească: „România nu are în prima linie pentru noi însemnătatea unui aliat de război activ, ci aceea a unei trecătoare, a cărei deschidere va avea ca urmare lichidarea frontului balcanic”. De altfel aceasta era, din punct de vedere rusesc, principalul. Din punct de vedere româneasc însă era renunțarea la condițiile esențiale pentru menținerea și propășirea Regatului nostru, era abandonarea dinastiei în voia acelei puteri, pentru care dânsa de la început fusese un spin în ochi. Astfel a fost România aruncată într-o catastrofă neînchipuită, care a pus în cumpănă întreaga ei existență și care a adus cea mai grea, azi încă incalculabilă daună economiei ei naționale, precum distrugerea celei mai mari părți a industriei ei petroliere de către englezi; zdruncinarea iinanțelor statului și excelentului său credit de până azi; pustiirea unor întinse ținuturi rodnice, prin faptul că toată țara a devenit câmp de război și gonirea din colibele ei, după modul rusesc, a întregii populații, aruncând-o pe drumuri. în scurt, o dărăpănaie completă a s tatului nostru, ieri încă atât de înfloritor, opera a două generații și a cârmuirii de aproape cincizeci de ani a regelui Carol. Ambele împărății, care în timp de ani, ca aliați ai noștri, în împrejurări favorabile ne întinseseră mâna, în repetite rânduri, pentru înălțarea noastră și pentru întărirea situațiunei noastre dominante în Orient, s-au văzut până în sfârșit silite, prin declarațiunea de război a României, să cucerească țara noastră și stau astăzi față de problemul românesc, care deși de altă natură nue mai puțin greu decât cel polonez. Ambele aceste probleme au acest punct comun, că cele două împărății s-au văzut silite de nevoia apărării lor proprii să libereze aceste două țări de sub stăpânirea rusească, cu singura deosebire că, una din aceste țări făcea de o sută de ani parte integrantă din împărăția rusească, pe când cealaltă de abia în timpul actualului război mondial, fără nici o silă de aservire sigură. întrucât nu mai poate ii vorba de o încorporare sau dezmembrare a Poloniei din vremea Congresului de la 1815 [de la Viena], s-a născut necesitatea restabilirii Poloniei ca stat autonom, însă cu cerutele garanții pentru ca acest nou stat să-și împlinească, în interesul său propriu și în interesul Puterilor Centrale, menirea sa de bulevard în contra politicii de cucerire rusească. In ce privește România, ochirea retrospectivă istorică și politică de mai sus a dovedit că de la întemeierea ei și până la izbucnirea războiului mondial, România a socotit în mod constant că menirea și importanța ei stau în a alcătui la Dunărea de Jos, conform cu sentimentul național al tuturor patrioților conducători, acea contragreutate folositoare față de întinderea primejdioasă a slavismului, de care vorbea Cavour. Numai negarea acestor condiții elementare de existență ale regatului nostru a dus la îngrozitoarea catastrofă de astăzi. Reclădirea prăbușitului nostru stat, în condițiuni de independență viitoare, nu se poate face decât prin reîntoarcerea hotărâtă la acele fundamentale principii din care s-a născut România în al cincilea an al veacului trecut. Ca și atunci poporul nostru trebuie să-și dea seama, din nou, de chemarea sa națională de la obârșie ce-i este impusă prin situațiunea lui geografică între Carpați și gurile Dunării. Trebuie să se a jungă la deplina conștiință a cauz elor năruirii actuale. Trebuie ca prin aspra încercare ce ne-a fost impusă, să ne reîntoarcem la convingerea peste tot dominantă la noi, mai înainte, că prin cucerirea Constantinopolei și, prin asta, a întregii Peninsule Balcanice de către ruși ** Referire la ofensiva dezlănțuită în aprilie 1916 pe frontul oriental sub comanda generalului rus Alexei Alexeevici Brusilov (1853-1926). ----■ Revista de istorie militară ■ --------------------------------------------------------1 15 |— nu este conciliabilă independența și propășirea statului nostru; că prin faptul că tot aceleași puteri apusene, sub a căror pază s-a pus la 1856*** temelia statului nostru, dau astăzi Orientul pradă Rusiei, nu s-a schimbat nimic în această chestiune de viață pentru România; că o politică ce favorizează, din partea românească, această cucerire a Constantinopolei de către ruși, sub licărirea amăgitoare a realizării idealului național, nu face decât să trădeze propria noastră țară rușilor. Partizanii alianței rusești să ne arate o singură națiune mică, ce, în unire cu Rusia sau sub protecțiunea ei, a putut să ajungă la o viață națională neatârnată sau, cel puțin, la o existență vrednic românească. Poporul român trebuie să plătească scump corupțiunea și orbiiea unei restrânse dar atotputernice pături sociale care l-a dus la pieire printr-o însănătoșire dinăuntru, prin punerea laolaltă a puterilor celor mai bune, într-o muncă serioasă, productivă, energică pe toate terenurile vieții publice; numai prin înlăturarea grupărilor de partide, care duc o viață factice și au decăzut până la simple clientele personale, se poate întreprinde cu succes o renaștere a statului român din ruina de astăzi. Din haosul pe care starea de război îl lasă după dânsul, trebuiesc reformate din temelie administrația internă, școala primară, raporturile agrare și chestia țărănească, trebuie să se creeze din nou condițiunile unui stat bine rânduit. O muncă productivă și organizațiuni viabile, care să corespundă nevoilor adevărate ale țării, trebuie de aci înainte să înlocuiască simpla aparență cu care, din nenorocire, prea ușorne-am mulțumit noi până astăzi. Actuala dinastie și-a sigilat singură soarta in ziua în care s-a dat pe sine și a dat țara pradă Rusiei, făcându-se astfel complice la catastrofa de azi. Dinastia nu mai duce decât o viață aparentă din grația Curții rusești și-și pregătește strămutarea sa în Rusia, abdicând astfel de fapt. Această dinastie, în starea de decădere morală pe care nu o ascunde, nu se mai bucură de respectul și de autoritatea indispensabilă ca să ia conducerea restaurării statului la a cărui distrugere dânsa a slujit ca unealtă. înlocuirea actualei dinastii printr-o alta nouă este de aceea cea mai serioasă și cea mai urgentă chestiune prealabilă pentru ca să se dea de la început un reazem trainic sforțărilor îndreptate spre restaurarea regatului român. Noua orânduială a lucrurilor în Orient sub conducerea celor două împărății va avea desigur în vedere crearea unei stări durabile care să garanteze o dezvoltare pașnică statelor de la Dunăre; de aceea pe cât posibil dânsa va căuta să evite de a lăsa deschise chestiuni care, cum s-a întâmplat cu multe dispozițiuni ale Tratatului din Beilin, să iie izvor cons tant de noi complicațiuni. în aceas tă nouă orânduială, România, întrucât ea va oferi din parte-i garanțiile politice necesare pentru viitor, condițiune indispensabilă pentru independența ei, va ii pentru Puterile Centrale de o importanță economică considerabilă și probabil crescândă, căci e de prevăzut că economicește vom intra în legături și mai strânse ca mai înainte cu Puterile Centrale. Dar și pentru economia națională viabilitatea este, după cum am arătat mai sus, pentru politică o cerință indispensabilă. Acestă putere de viață arii paralizată dacă România ar pierde portul Constanța și cu dânsul accesul direct la Mare, după cum s-a pretins în diversele aiirmări mai mult sau mai puțin autorizate din izvor bulgăresc. Lăsând la o parte faptul că politicește nu poate ii nici în intereresul Puterilor Centrale, nici în interesul Bulgariei, ca această nouă putere care a luat pasul în Peninsula Balcanică să aibă hotar direct cu Rusia - considerațiune importantă, recunoscută însăși de Stambulov**** în timpul regenței sale -, portul Constanța nu are economicește o valoare reală decât dacă servește la exportul bogatelorgrâne lomânești șiproducțiunipetioliere lomâne. Despărțită de România prin taxe vamale și prin greutăți de transport, Constanța își va pierde importanța sa și va pieri ca piață comercială, deoaiece pentru Bulgaia însăși, drumul cel mai scurt la Marea Neagră totVarnași *** Congresul de pace de la Paris din 1856, încheiat în urma Războiului Crimeei, prevedea pentru Principatele Române înlăturarea protectoratului Rusiei, menținerea suzeranității otomane și trecerea sub garanția colectivă a marilor puteri (Franța, Marea Britanic, Austria, Rusia, Imperiul Otoman, Prusia și Regatul Sardiniei). **** Ștefan Stambulov (1853-1895), om politic bulgar. ■ Revista de istorie militară ■ Burgas rămân. Pentru România însă Constanța este un plămân economic de care nu se poate lipsi fără cea maigrea vătămare. Această pagubăaravea pentru totdeauna, ca urmare, raporturi încordate. Este însă în interesul reciproc al ambelor state vecine, ca, după ce Bulgaria și-a satisfăcut aspirațiile sale teritoriale și naționale în Peninsula Balcanică într-o măsură așa de întinsă, să se creeze în Orient o stare de pace durabilă, care să îngăduie statelor și popoarelor să se consacre marilor probleme de cultură și de economie, înlăturând, pe cât posibil, tensiunile și complicațiunile existente. Prăbușirea statului nostru pune puterea de viață a poporului nostru la cea mai grea încercare: el e chemat ca prin reînnoirea energiilor lui interne și prin muncă încordată să-și redobândească poziția respectată de mai înainte. Acest memoriu a dovedit că din situațiunea geograiică a poporului nostru, din iiința lui intimă, străină slavismului, din simțul lui de conservare națională, precum și din toată dezvoltarea politică și economică a României, rezultă lămurit că reînălțarea patriei noastre va putea ii întreprinsă numai cu a jutorul acelor două puteri cu care a fost aliată în timp de treizeci de ani și numai pe bazele indicate de natură și de istoria României. Biblioteca Academiei Române, Colecția de Manuscrise Arhiva Al. Beldiman, I, acte 17 1 Ion Mamina, Consilii de Coroană, Editura Enciclopedică, București, 1997, p. 27-51. 2 Ibidem, p. 80. 3 Vezi, pe larg, Maria Georgescu, Curentul progerman și intrarea României în primul război mondial în Acta 111. Al III-lea colocviu de istorie militară, București, 1997, p. 37-41. 4 Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond Casa Regală, dosar nr. 40/1914, f. 1-4 (Apud Ion Mamina, op. cit, p. 29-30). 5 Biblioteca Academiei Române, Colecția de Manuscrise, A 2650m. 6 Ibidem, Arhiva Al. Beldiman, I, acte 17. 7 General Radu R. Rosetti, Mărturisiri (1914- 1919), Ediție îngrijită, studiu introductiv și note de Maria Georgescu, Editura Modelism, București, 1997, p. 50. 8 Ion Mamina, op. cit., p. 67. THE ROMANIAN POLITICAL STAGE IN FRONT OF A GEOPOLITICAL DILEMMA The alliance sealed in 1883. with Austro-Hungary and Germany, and than with Italy, extracted Remania from political isolation offering an assurance against Russia’s expansionist tendencies toward the Straits. WW I forced the Romanian political elite to review its foreign and security policy option looming the possibility of unification with the Romanian provinces within the Austro-Hungary. To this policy, favoring the alliance with Entente, were opposing the adepts of entering the war along with the Central Powers. One of the steadiest supporters of this option was Alexandru Beldiman, the Romanian ambassador in Berlin (1896- 1916). The defeat of the Romanian troupes by the Central Powers, followed by the occupation, by enemies, of two thirds of the Romanian territory by the end of 1916, gave Alexandru Beldiman the occasion to edit, in January 1917, an ample confidențial memorandum in which he pleaded for the justice of his pro-German opinions, and accused of failure the liberal government sustained by King Ferdinand I. Thus, in the second part of the paper it is published this memorial, which remained inedit until now. ■ Revista de istorie militară ■----------------------------------------------------1 17 ■ 90 da ani de la intrarea României în Primai Râzboi Mondial COMANDAMENTUL ARMATEI ROMÂNE ÎN CAMPANIA DIN TOAMNA ANULUI 1916 PETRE OTU în numeroasele sale observații asupra războiului și a artei militare, Napoleon preciza că prefera să aibă o armată de iepuri, dar care să fie condusă de un leu, decât una de lei, comandată de un iepure. Prin această butadă, unul dintre cei mai mari șefi militari ai tuturor timpurilor dorea să sublinieze valoarea comandamentului unei armate, care determină, în mare măsură, soarta unui război. în cele ce urmează ne propunem să analizăm modul cum a fost condusă armata română în campania din anul 1916, încheiată, cum se știe, cu o gravă înfrângere militară. întâi de toate, termenul de comandament semnifică, în mod generic, organul de conducere al unei structuri militare de la eșalonul de regiment în sus1. El poate fi coman- dament de unitate, mare unitate, de etapă, de armă, teritorial, suprem (de căpetenie) etc. Noi ne vom limita analiza doar la segmentul cuprins între divizie și comandantul suprem (inclusiv), excluzând regimentele, brigăzile, comandamentele de etapă sau cele create în mod temporar. Ele sunt, fără îndoială, importante, dar discuția lor comportă un caracter mai larg. Structura și încadrarea comandamentului La 15/28 august 1916 România a mobilizat: Marele Cartier General, patru comandamente de armată (1,2, 3,4), șase comandamente de corp de armată (1,2,3,5,6,7), 20 de divizii de infanterie, la care s-au mai adăugat, la 25 august/6 septembrie 1916 încă trei (diviziile 21,22 și 23), două divizii de cavalerie, o brigadă de grăniceri, cinci brigăzi de călărași, alte unități și subunități. Efectivul total mobilizat a fost de 19 843 de ofițeri și elevi, 813 758 reangajați și trupă, el fiind repartizat astfel2: —-------------------------------------- Categorie Procent Armata de operații 15 949 ofițeri 642 139 trupă 75% Zona inferioară 3 894 ofițeri 191 619 trupă 25% La rândul ei, armata de operații se diviza în trei categorii: Categorie Ofițeri Trupă Procent Armata operativă 13 561 562 847 80,33% Garnizoana cetăților 681 20 241 19,77% Trupe și servicii de etapă 1 707 59 051 Armata operativă cuprindea: Categorie Ofițeri Trupă Procent Unități operative (combatanți) 11 890 511 000 90% Servicii 1 671 51 000 10% în sfârșit, o ultimă situație statistică, oarecum relevantă și pentru subiectul analizat, se referă la efectivele pe arme ale trupelor combatante: Categorie Ofițeri Trupă Procent Cartiere generale 600 2 800 0,4% Infanteria 8 116 413 839 80,6% Cavaleria 772 21 037 4,2% Artileria 1 763 47 046 9,3% Geniu 375 18 844 3,7% Aviația 40 1 000 0,2% Marina 206 2 070 1% Jandarmi 18 2 070 0,4% La data intrării României în război, coman- dantul de căpetenie al armat ei era regele Ferdinand, având la dispoziție pentru conducerea armatei Marele Cartier General, care reprezenta practic Marele Stat Major mobilizat. Compunerea acestuia la declanșarea războiului se prezintă astfel: -----------■ Revista de istorie militară ■---- STRUCTURA COMANDAMENTULUI SUPERIOR AL ARMATEI ROMANE LA INTRAREA ÎN RĂZBOI MARELE STAT MAJOR (MARELE CARTIER GENERAL) Șef: general VASILE ZOTTU Subșeii: general DUMITRU ILIESCU general DUMITRU STRATILESCU EȘALONUL 1 Secția I Operații - col. IOAN RĂȘCANU Biroul 1 Operații - mr. RADU R. ROSETTI Biroul 2 Informații - It.-col. ERACLE NICOLEANU Secția a 11-a Transporturi - It.-col. MIHAIL IONESCU Biroul 3 Transporturi - mr. DUMITRU MOTAȘ Biroul 4 Comunicații - mr. NICOLAE SAITA Secția a 111-a Aajutantură - mr. RICHARD PETRESCU Biroul 5 Personal, situații - mr. GH. IOANIDE Biroul 6 Materiale, trofee - mr. IOAN SICHITIU Serviciul cartierului eșalonului 1 Serviciul telegrafo-poștal EȘALONUL 2 Comandamentul general al etapelor: gl.bg. I. POPOVICI Serviciul: artilerie - gl.bg. RADU TOROCEANU marină - contraamiral CONST. BĂLESCU geniu - gl.bg. SCARLAT PANAITESCU intendență - gl. intendant CONST. ZAHARIA sanitar - gl. medic ILIE ANTONIU EȘALONUL 3 Serviciul: tezaur justiție militară religios EȘALONUL 4 Serviciul: atașați militari presă COMANDAMENTELE DE ARMATĂ Comandamentul Armatei 1 comandant: general de divizie (rez.) IOAN CULCER șef de stat major: general de brigadă ALEXANDRU LUPESCU Comandamentul Armatei 2 comandant: general de divizie ALEXANDRU AVERESCU șef de stat major general de brigadă CONST. CRISTESCU Comandamentul Armatei 3 comandant: general de divizie MIHAIL ASLAN șef de stat major: general de brigadă GH. MĂRDARESCU Comandamentul Armatei de Nord comandant: general de divizie CONST. PREZAN șef de stat major: colonel IACOB ZADIC CORPUL 1 ARMATĂ comandant: general de divizie IOAN POPOVICI șef de stat major: colonel IOAN VLĂDESCU CORPUL 2 ARMATĂ comandant: general de divizie DUMITRU COTESCU șef de stat major: colonel IOAN GHINESCU CORPUL 3 ARMATĂ comandant: general de divizie CONST. TÂNĂSESCU Șef de stat major: colonel ALEXANDRU MĂRGINEANU CORPUL 4 ARMATĂ comandant: general de divizie CONST. PREZAN Șef de stat major: colonel IACOB ZADIC CORPUL 5 ARMATĂ comandant: general de divizie adj. GH. GEORGESCU Șef de stat major: colonel CONST. SCĂRIȘOREANU CORPUL 6 ARMATĂ comandant: general de brigadă GH. VÂLEANU Șef de stat major: colonel HENRI CIHOSCHI CORPUL 7 ARMATĂ comandant: general de divizie IOAN RAȘCU Șef de stat major: colonel TOMA LIȘCU ■ Revista de istorie militară ---------------------------------------------------- Șef al Marelui Stat Major era generalul de divizie Vasile Zottu (1853-1916), provenit din arma geniu și trecut la infanterie (1904). El îndeplinea această funcție de la data de 1 aprilie 1914 și o mai exercitase scurt timp (31 mar tie-18 noiembrie 1911). Anterior, generalul Zottu fusese comandant al „Cetății București” (18 noiembrie 1911-31 martie 1914). Numirea sa în fruntea Marelui Stat Major a reprezentat un fapt curios deoarece la 1 aprilie 1914 a fost trecut în rezervă pentru limită de vârstă, în aceeași zi fiind concentrat și numit, așa cum arătam, în cea mai înaltă funcție militară. Cu toate acestea, în timpul campaniei din toamna anului 1916, el nu și-a exercitat deloc atribuțiile, fiind șef doar cu numele. La 12 noiembrie 1916 s-a sinucis în locuința sa din București, din strada N. Golescu nr.l3. Motivele acestui gest neobișnuit sunt controversate în istoriografia română. Radu R. Rosetti scrie că generalul Zottu era „un om de bine, cu simțământul onoarei foarte dezvoltat, cum a dovedit și prin sinuciderea sa după dezastrul de la Turtucaia”4. Generalul Zottu a fost însă bănuit că, prin unele activități ale sale, ar fi favorizat trans- miterea către inamic a Planului de campanie al armatei române. De altfel, numele său a apărut pe celebra „listă a lui Gunther”, alături de ale celor care au colaborat cu Puterile Centrale. Sinuciderea ar fi fost determinată de respectivele acuzații. Informat de aceste scurgeri de informații, prim- ministrul Ion I. C. Brătianu l-a păstrat nominal ca șef al Marelui Stat Major, pentru a nu avea neplăceri cu Puterile Centrale, dar a însărcinat o altă persoană, respectiv pe generalul Dumitru Iliescu, cu pregătirea armatei pentru război. Oricum, generalul Vasile Zottu era „vădit nepotrivit pentru un loc de așa mare răspundere”5. Numirea și, mai ales, menținerea cu atribuții pur nominale în fruntea celui mai înalt coman- dament în vremuri atât de frământate pentru țară a constituit o mare greșeală. România a intrat, practic, în Primul Război Mondial fără șef al Marelui Stat Major, iar pregătirea armatei pentru acest mare examen a fost încredințată generalului Dumitru Iliescu, sub-șef al acestui organism. Pe marginea numirii și a activității generalului Iliescu în toamna anului 1916, s-a scris destul de mult în istoriografia română. Cel mai adesea, el a fost criticat foarte dur, uneori, fiind scos „țap ispășitor” pentru înfrângerile suferite de armata română în toamna anului 1916. ---W--------------------------------------- ■ Regele Ferdinand I, comandantul de căpetenie al Armatei române Fără a intra în detalii, apreciem că generalul Dumitru Iliescu a fost un ofițer inteligent, foarte cult, cu o foarte bună pregătire profesională în anumite domenii; fusese între altele și profesor la Școala Militară de Artilerie și Geniu. Moștenind o situație grea, evidențiată și de participarea armatei române la cel de-al Doilea Război Balcanic (1913), el a luat o serie de măsuri pentru întărirea capacității combative a organismului militar. în această activi- tate, generalul Iliescu a fost sprijinit de prim-minis- trul Ion I. C. Brătianu, de care era apropiat (fuseseră în aceeași perioadă la studii în Franța). Ce i-au lipsit au fost în primul rând calitățile de strateg (comandant) și de ofițer de stat major și apoi autoritatea morală, fapt ilustrat și de contes- tarea vehementă din partea majorității corpului de generali ai armatei române. Desigur că unii dintre cei care l-au contestat doreau șefia Marelui Stat Major (cazul lui Alexandru Averescu este ilustrativ). Dar, în ansamblu, o parte din acuze s-au dovedit întemeiate, iar generalul Radu R. Rosetti lega -------------■ Revista de istorie militară ■----------- managementul defectuos de absența, din motive de boală, a locotenent-colonelului Gr. Sârbu, principalul colaborator6. Tot generalul Rosetti arăta că, în primele săptămâni de campanie, generalul Iliescu s-ar fi mutat din Periș, unde era dislocat Marele Cartier General, într-un sat vecin, pentru a putea locui împreună cu amanta sa. La evacuarea Perișului, generalul Iliescu a luat în vagonul său de dormit pe această femeie, fapt care i-a scandalizat pe generalul H. M. Berthelot și colonelul V Petin. în concluzie, situația de la nivelul conducerii Marelui Cartier General era una anormală chiar pentru timpuri de pace, nemaivorbind de război. Și la nivelul armatelor s-a creat o stare de lucruri improprie pentru un management eficient. Prin Planul de campanie s-a prevăzut formarea, în caz de război, a patru armate. Acestea au fost create însă după declanșarea mobilizării și nu înaintea ei, așa cum ar fi fost firesc. Prin urmare, comanda- mentele de armată n-au putut să gestioneze această operație dificilă, ele preluând ulterior atribuțiile de conducere. Neinspirată a fost și maniera de numire a comandanților de armate, prin încălcarea princi- piului potrivit căruia trecerea de la organizarea de ■ Generalul loan Culcer, comandantul Armatei 1 ■ Revista de istorie militară ■ — pace la cea de război trebuie să se facă fără mari modificări. Comandant al Armatei 1 a fost numit generalul de divizie loan Culcer, subinspector general de armată, trecut în rezervă, dar menținut în activitate în baza unei legi speciale. Armata 2 a fost preluată de generalul Alexandru Averescu, fostul comandant al Corpului 1 armată, Armata 3 a trecut sub comanda generalului Mihail Aslan, fost comandant al Corpului 3 armată, iar Armata de Nord a rămas sub comanda generalului Constantin Prezan, comandant al Corpului 4 armată. Singurul care a păstrat sub autoritatea sa trupele pe care le-a avut în subordine anterior a fost generalul Constantin Prezan. în rest, comandanții de armată nu cunoș- teau deloc sau foarte puțin comandamentele și trupele din subordine. Generalul loan Culcer pierduse contactul cu trupa de trei ani de zile, iar generalul Alexandru Averescu a luat comanda a două corpuri pe care nu le cunoștea. Cât privește pe generalul Mihail Aslan, el a avut situația cea mai dificilă. Pe lângă faptul că nu știa aproape nimic despre trupele pe care urma să le comande, multe dintre ele erau doar în carnetele de mobilizare, marile unități erau dispuse pe un spațiu întins care mergea de la Vârciorova la malul Mării Negre. Soluția cea mai eficientă ar fi fost ca generalul Alexandru Averescu să comande Armata 1, ge- neralul Mihail Aslan, Armata 2, iar generalul loan Culcer, Armata 3. Prin aceste numiri s-ar fi asigurat respectarea principiului enunțat mai sus, coman- danții de armată fiind, în cea mai mare parte, în mijlocul propriilor tr upe și pe un teren cunoscut'. Aceeași soluție lipsită de pragmatism s-a aplicat și la șefii statelor majore de la armate. La Armata 1 a fost numit generalul Alexandru Lupescu, din aparatul Ministerului de Război, în timp ce generalul Constantin Cristescu, subșef al Marelui Stat Major și unul din autorii Planului de campanie, a fost trimis la Armata 2, iar generalul Gheorghe Mărdărescu, foșt șef de stat major al Corpului 2 armată, la Armata 3. Singurul care a rămas pe aceeași funcție a fost colonelul lacob Zadic, șef de stat major al Corpului 4 armată, devenit Armata de Nord. Soluția optimă ar li fost similară celei din cazul armatelor. Șefii de stat major ai Corpurilor 1 și 3 ar fi trebuit să-și urmeze comandanții, iar la Armata 3 să fi fost numit generalul Alexandru Lupescu. Cele mai bune echipe au fost cele de la Armata 2 și Armata de Nord și acest fapt s-a văzut în rezultatele acestor mari unități pe câmpul de luptă. ---------------------------------------[2Î~|---- Și la corpurile de armată numirile au fost caracterizate de anumite bizarerii, care țineau însă de structura corpului de generali ai armatei române în preajma intrării în război. De exemplu, printre cei șapte comandanți ai corpurilor de armată se aflau: cinci geniști, genera- lii Dumitru Cotescu (C2A), Constantin Tănăsescu (C3A), Constantin Prezan (C4A), Gheorghe Văleanu (C5A), loan Rașcu (C7A); un cavalerist, generalul loan Popovici (CIA) și un artilerist, generalul Gheorghe Georgescu. După cum se observă, printre ei nu se găsea nici un infanterist, deși infanteria reprezenta aproape 81% din totalul trupelor. învestirea generalilor proveniți din geniu la comanda marilor unități a reprezentat una dintre cauzele care au micșorat valoarea comanda- mentului armatei r omâne din toamna anului 19168. Desigur că au existat excepții notabile cum a fost, de pildă, Constantin Prezan ajuns șef al Marelui Stat Major. Dar, în ansamblu, cei mai mulți dintre aceștia s-au dovedit inapți pentru comenzi superioare. De altfel, în perioada de până la Primul Război Mondial ofițerii proveniți din arma geniu au bene- ficiat de avansări spectaculoase, grație măsurii pe care au luat-o miniștrii de Război, de fuzionare a geniului cu infanteria. S-a ajuns, astfel, la situații neconforme cu realitatea, care au și stârnit, cum era de altfel de așteptat, discuții aprinse în rândul corpului ofițeresc. Astfel, în 1912, armata română dispunea de doar două regimente de geniu. Existau însă patru generali de divizie, nouă generali de brigadă și 14 colonei, aparținând specialității respective. O asemenea stare de lucruri, întâlnită și la artilerie și cavalerie, pleca de la premisa, ce s-a dovedit falsă, că pregătirea științifică superioară a ofițerilor din armele tehnice asigura automat competențe sporite în executatea actului de conducere a trupelor9. A mai existat o cauză importantă a acestei situații anormale - modul arbitrar de acordare a gradului de general. Până în anul 1905, înaintarea la acest grad atât de râvnit se hotăra de Consiliul de Miniștri pe baza propunerii ministrului de Război. Era evident că politicul avea un foarte mare rol, astfel că, în epocă, printre ofițeri circula butada potrivit căreia gradul de colonel era cel mai înalt din ierarhia militară întrucât gradul de general era apanajul politicului10. Ulterior, avansarea la gradul de general a devenit atributul Comitetului inspectorilor generali, un organ tehnic compus, inițial, din 21 de persoane, iar din 1913, din 19 membri și prezidat de ministrul ■ Generalul Alexandru Averescu, comandantul Armatei 2 de Război. Soluția a fost, fără îndoială, mai bună, dar nu a eliminat complet neajunsurile. Ministrul de Război a continuat să aibă o poziție discreționară în procesul acordării gradului de general, iar înain- tarea ofițerilor depindea de persoane străine de armă și de comandamentul respectiv. în concluzie, modul de organizare și încadrare a comandamentului superior al armatei române la începutul intrării în război a reflectat starea defici- tară din timp de pace. Deși conflictul mondial se derula de aproape doi ani de zile, autoritățile politice și militare de la București au luat puține măsuri pentru studierea experienței beligeranților și imple- mentarea concluziilor și învățămintelor în structu- rarea și pregătirea comandamentelor superioare și inferioare. De asemenea, o altă cauză a disfuncționalită- ților la acest nivel, care impune însă o discuție mai amplă, a fost conduita adoptată de regele Carol I. Suveranul nu a fost interesat de formarea coman- damentului deoarece era convins că într-un viitor conflict, România va lupta alături de Germania. în acest caz, ofițerii germani ar fi avut un rol important în exercitarea comandamentului, fie prin comanda directă a unor mari unități și unități, fie prin rolul de consilieri ai comandanților români11. -----------■ Revista de istorie militară ■ ----- Aspecte ale funcționării comandamentului în timpul campaniei din 1916 La 15/28 august 1916, România a declarat război Austro-Ungariei, iar armata română a declanșat operațiile pe frontul din Carpați conform Planului de operații „Ipoteza Z”. Odată cu acestea au început să apară și primele disfuncționalități legate de modul de organizare a comandamentului superior. Prin Planul de campanie, problema atât de delicată a trecerii Carpaților a fost rezolvată intr-un mod ingenios, prin formarea unor grupuri de acoperire de valoarea aproximativă a unei divizii, care au debușat rapid la Vest și Nord de munți. Această soluție a avut dezavantajul că s-au compri- mat, în același spațiu de timp, trei operații ce ar fi trebuit să se desfășoare succesiv: mobilizarea și acoperirea ei; concentrarea forțelor în vederea declanșării atacului peste Carpați; ofensiva propriu- zisă. Unitățile din grupurile de acoperire și-au îndeplinit misiunea, dar ele trebuiau să realizeze mobilizarea. în plus, formațiunile de asigurare materială rămăseseră pe teritoriul Vechiului Regat, ceea ce a creat mari greutăți aprovizionării. în dorința dea realiza sur prinderea trecătorilor, Marele Cartier General a venit cu o inovație. A subordonat direct, în faza inițială, grupurile de acoperire, hotărând, în același timp, desfășurarea, concentrarea strategică a armatelor pe teritoriul inamic sub protecția grupurilor de acoperire, transformate în avangărzi. în a 17-a zi de mobili- zare, armatele 1, 2 și de Nord urmau să se concen- treze în zone distincte, definitivând, astfel, desfășu- rarea strategică. Dincolo de aspectele operative pe care nu le analizăm, Marele Stat Major s-a substituit în mare măsură comandamentelor subordonate, cărora le-a limitat drastic inițiativa. De altfel, ele nici nu au cunoscut prea multe detalii despre propria misiune. Evoluția evenimentelor se cunoaște, multe din misiunile stabilite de Marele Stat Major au rămas pe hârtie. După 17 zile de la mobilizare (31 august/ 13 septembrie 1916) trupele române suferiseră, deja, o serie de înfrângeri, iar starea de spirit a ar- matei și a populației se modificase radical. Un alt neajuns însemnat privind exercitarea comandamentului a fost lipsa de fermitate în urmărirea hotărârilor adoptate. Cazul cel mai pregnant și cel mai discutat în istoriografie este schimbarea planului de campanie, decisă la consfătuirea de la Periș (2/15 septembrie). S-a oprit ----■ Revista de istorie militară ■----------- ofensiva în Transilvania, unde se obținuseră unele rezultate meritorii, mai ales în cazul armatelor 2 și de Nord și s-a organizat „celebra” manevră de la Flămânda (10/23 septembrie-23 septembrie/6 octombrie 1916). Această schimbare a impus restructurarea comandamentului. S-a creat Grupul de armate „Sud”, compus din Armata 3 și Armata de Dobrogea și comandat de generalul Alexandru Averescu. La comanda Armatei 2 a fost numit generalul Grigore Crăiniceanu, chemat din rezervă. El a fost vădit nepotrivit pentru această funcție. I.G. Duca, om politic care îl cunoscuse bine, scria despre el că era „de o nervozitate patologică, de incoerență în hotărâri, de o lipsă de solicitudine pentru trupa lui, de o brutalitate pentru ofițeri, care ne înspăi- mântase”12. După desființarea Grupului de armate „Sud”, la 25 septembrie/8 octombrie 1916, generalul Alexandru Averescu a revenit la comanda Armatei 2, unde a găsit o situație pe care o caracterizează dezastruoasă. Funcționarea comandamentului a fost afectată și de desele schimbări la nivelul armatelor, corpuri- lor și diviziilor. Această situație s-a datorat faptului că rnulți comandanți nu au dat randamentul scon- tat. Lista generalilor și a ofițerilor superiori care au fost înlocuiți din funcție cuprinde nume ilustre, din care reținem loan Culcer, Mihail Aslan, Gheor- ghe Georgescu, Dumitru Cotescu, Constantin Teodorescu, Alexandru Socec ș.a. Ierarhia stabilită în timp de pace a armatei române nu a confirmat decât în parte examenul dur al războiului, lăsând mulți corijenți. Dar, nu numai la noi s-a întâmplat acest lucru, ci la toate armatele țărilor beligerante. în Franța, după grava înfrângere de la Charleroi, care a deschis drumul spre Paris, generalul JosephJoffre a renunțat la 70 de generali. în Germania, după primele săptămâni de luptă, generalul Prittwitz von Gaffron, coman- dantul Frontului de est, a fost schimbat din funcție. Prin urmare, „Aslanii, Teodoreștii, Basarabeștii - concluziona I. G. Duca - sunt din nenorocire mani- festațiunile unui fenomen general, să reducem deci și noi lucrurile la adevărata lor proporție”13. Din acest punct de vedere, pe care îl împăr- tășim, campania din anul 1916 a confirmat valoarea multor generali și ofițeri aflați în fruntea unor comandamente înalte. Printre ei amintim pe Constantin Prezan, Alexandru Averescu, Eremia Grigorescu, Constantin Christescu, Gheorghe Mărdărescu, David Praporgescu ș.a. ■ Generalul Constantin Prezan, comandantul Armatei de Nord A existat, în întreaga campanie din toamna anului 1916, un amestec de fapte de eroism și de lașități, de competență și lipsă de profesionalism, de hotărâri chibzuite și decizii eronate. Din această perspectivă, ea a fost o lecție învățată pe viu, în chip tragic. Erorile comandamentelor pe întreaga structură ierarhică s-au materializat în înfrângeri militare, pierderi de vieți omenești, distrugeri de bunuri materiale, ocuparea unor regiuni importante ale teritoriului național. Organizarea defectuoasă a comandamentelor superioare și deficiențele manifestate au reprezen- tat doar una din cauzele dezastrului militar din toamna anului 1916. în anul 1917, pe baza experienței triste, lucrurile s-au îmbunătățit considerabil, iar performanțele militare au fost de cu totul altă natură. Raporturile dintre politic și militar în campania anului 1916 Istoriografia română a discutat foarte mult despre rolul factorului politic în conducerea opera- țiilor armatei române în campania dezastruoasă din toamna anului 1916. Uneori, o parte a responsa- bilității ce revenea autorităților militare a fost trans- —--------------------------------------------- ferată decidentului politic, respectiv guvernului condus de Ion I. C. Brătianu. Examinarea critică a documentelor și a mărtu- riilor arată că, dimpotrivă, prim-ministrul și ceilalți membri ai cabinetului său au intervenit relativ puțin în afacerile militare, lăsând rezolvarea lor pe seama organismelor specializate. Un exemplu îl reprezintă Consiliul de Război de la Periș, unde s-a hotărât schimbarea planului de campanie. Deși a întrevăzut neajunsurile unei atari decizii, Ion I. C. Brătianu a lăsat pe militari să hotărască. Practic, Ion I. C. Brătianu și-a impus punctul de vedere doar în câteva probleme, este adevărat foarte importante. Una dintre ele a fost, așa cum am arătat, șefia Marelui Stat Major. Ion I. C. Brătianu, cunoscând animozitățile dintre generalii români, a preferat să aibă alături un om de încredere. Nu a încredințat această funcție generalului Alexandru Averescu, fără îndoială mult mai potrivit, din mai multe motive. Generalul Averescu era apropiat cercurilor conservatoare, Take lonescu fiind unul dintre mentorii săi. Liberalii nu ar fi văzut cu ochi buni încredințarea șefiei Marelui Stat Major unei persoane apropiate de adversarii lor politici. în al doilea rând, relația dintre Ion I. C. Brătianu și Alexandru Averescu era tensionată din cauza episodului înlăturării generalului din funcția de ministru de resort în anul 1908. Premier în acel moment, Ion I. C. Brătianu a găsit o metodă inedită de a scăpa de incomodul său ministru. A prezentat demisia cabinetului și apoi a format noua echipă guvernamentală cu un alt titular la Departamentul de Război. în al treilea rând, Ion I. C. Brătianu și alți cola- boratori apropiați îl bănuiau pe Alexandru Averescu de ambiții politice și nu doreau să-i încredințeze demnități atât de importante de unde și-ar fi putut pune în practică planurile. De aceea, pe toată perioada războiului, Alexandru Averescu a fost menținut comandant de armată, departe de sfera înaltă a puterii. De reținut este că, după ieșirea Rusiei sovietice din război, Ion I. C. Brătianu a considerat că Alexandru Averescu era persoana potrivită pentru a încheia pacea cu adversarul. în consecință, s-a format un guvern Averescu, care a încheiat preliminariile păcii de la Buftea. El n-a mai apucat să negocieze și să semneze tratatul de pace final, acest lucru revenind cabinetului conservator condus de Alexandru Marghiloman. ------------■ Revista de istorie militară ■------ Deși generalul Alexandru Averescu s-a bucurat în primii ani postbelici de o imensă popularitate, el n-a știut să o gestioneze, sfârșind prin a fi un instru- ment al planurilor lui Ion I. C. Brătianu, care a dominat cu autoritate viața politică a țării până la moartea sa (1927). Un alt posibil candidat care ar fi putut exercita în condiții mai bune atribuțiile de șef al Marelui Stat Major a fost generalul Constantin Christescu. Deși fusese subșef al acestui organism și s-a ocupat de planurile de campanie, el n-a reușit atunci să se impună. Cât privește pe generalul Constantin Prezan, el era cunoscut ca un ofițer merituos, dar marile sale calități de comandant au ieșit în evidență în primele luni de campanie. Cu neobișnuita lui putere de pătrundere, Ion I. C. Brătianu a sesizat lipsurile în pregătirea armatei, inclusiv valoarea relativ scăzută a comandamen- tului în raport cu noile cerințe de purtare a războiului. Prin urmare, încă din cursul tratativelor cu Antanta, el a cerut trimiterea, în România, a unei Misiuni Militare Franceze, imediat după declanșarea mobilizării. Brătianu i-a declarat lui Saint Aulaire, ministrul francez la București, că era dispus să-l numească șef al Marelui Stat Major pe comandantul acestei misiuni14. De altfel, la sosirea Misiunii Militare Franceze, prim-ministrul și, apoi, regele Ferdinand i-au cerut generalului H. M. Berthelot, să accepte funcția de șef al Marelui Stat Major. Berthelot a refuzat propunerea și a ră- mas doar consilier al suveranului și al premierului15. Pe fondul înfrângerilor militare și al criticilor la adresa activității lui Dumitru Iliescu, venite atât din partea unor militari, cât și a unor oameni politici, Ion I. C. Brătianu a fost nevoit să-l schimbe din funcție. în locul său a fost numit generalul Constantin Prezan, care va rămâne în această postură până în martie 1918. Măsurile luate de acesta au contribuit la refacerea armatei române și la obținerea marilor victorii din vara anului 1917, de la Mărăști, Mărășești și Oituz. O altă decizie cu implicații majore a fost înves- tirea lui Vintilă Brătianu, fratele șefului cabinetului, în funcția de ministru de Război, chiar în ziua declanșării mobilizării. Până la această dată, portofoliul respectiv fusese deținut de prim-minis- tru. Deși mulți au cerut numirea lui Vintilă Brătianu, premierul a refuzat pentru a nu fi învinuit că prezidează o formațiune de familie. Odată cu ----■ Revista de istorie militară ■---------------- declanșarea operațiilor, „soluția” Vintilă Brătianu la Ministerul de Război s-a impus și ea a fost una care a avut rezultate pozitive. Spre deosebire de prim-ministru, om de concepție și largă viziune, Vintilă Brătianu era o personalitate cu mare putere de muncă, un spirit metodic și riguros, toate aceste calități punându-și amprenta asupra funcționării departamentului de resort. * * * Campania din 1916 a evidențiat disfuncționalități în relația dintre factorul politic și corpul superior de comandă al armatei române. Păstrarea nominală în funcția de șef al Marelui Stat Major a generalului Vasile Zottu, încredințarea pregătirii armatei și apoi a conducerii acesteia în timp de război unui subor- donat au fost erori plătite scump. De asemenea, faptul că la Ministerul de Război nu a fost numit un titular, fie el militar sau civil, l-a obligat pe regele Fer dinand să treacă Marele Stat Major în subordinea Marelui Cartier General. Organului de conducere strategică i s-au extins astfel prerogativele, pe lângă conducerea forțelor și mijloacelor în zona de operații, el având compe- tențe și în zona interioară16. Ezitările prim-ministrului de a transmite porto- foliul administrației militare către altă persoană („soluția” Vintilă era cea mai bună) a avut conse- cințe negative asupra pregătirii armatei pentru război. De asemenea, lipsa de fermitate a guvernului în eliminarea disputelor dintre militarii de rang înalt s-a repercutat asupra eficienței activității de conducere. în același timp, în primele luni de campanie s-au manifestat în continuare slăbiciuni în gestionarea unei probleme delicate - înaintările în grad. Iată, de pildă, la 21 noiembrie/4 decembrie 1916 s-au făcut avansări masive în rândul ofițerilor, sub pretextul de a se ridica moralul17. Această măsură este greu de înțeles după o bătălie pierdută, cea de pe Neajlov-Argeș, care a dus la ocuparea Bucureștiului, la 6 decembrie 1916. Cu o zi înainte de intrarea dușmanului în Capitală, prințul moștenitor Carol a organizat o petrecere pentru a sărbători avansarea sa și a unor colegi. Acest fapt arată că o parte a elitei politice și mili- tare românești era în contratimp, ca să folosim un eufemism, cu aspirațiile și situația reală a țării. în concluzie, campania din toamna anului 1916 a arătat că societatea românească și armata sa nu au fost pregătite în totalitate pentru marele examen al războiului. Treptat, s-a instalat, la nivelul opiniei publice, conștiința faptului că „așa nu se mai poate”. Pe această bază a început să prindă rădăcini teza „Răspunderilor” pentru nepregătirea țării, acțiune în care s-a remarcat generalul Alexandru Averescu. în 1918, ea va domina dezbaterile publice, dar redre- sarea morală și pedepsirea vinovaților vor rămâne la stadiul de simplă intenție. 1 Haralambie Georgescu, Dicționar enciclopedic militar, C-D, Editura Academiei de înalte Studii Militare, București, 1997, p. 121. 2 România în Războiul Mondial 1916-1919, voi. 1, Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului, Imprimeria Națională, București, 1934, p. 59. 3 Teofil Oroian, Gheorghe Nicolescu (coordona- tori), Șefii Statului Major General Român 1859-2000, Editura Europa Nova, București, 2001, p. 73-77. 4General Radu R. Rosetti, Mărturisiri (1914-1919), Editura Modelism, București, 1997, p. 102. 51 . G. Duca, Memorii, voi. III, Războiul, Partea 1 (1916-1917), ediție și indice de Stelian Neagoe, Editura Machiavelli, București, 1994, p. 24. 6 Radu R. Rosetti, op.cit., p. 103. 7 Generalul G. A. Dabija, Armata română în Războiul Mondial (1916-1318), cu o prefață de general de corp de armată Alexandru Averescu, voi. I, Editura I. G. Hertz, București, p. 162. 8 Generalul Alexandru larca, Memorialul meu, Librăria și Tipografia loan Călinescu, Buzău, 1922, p. 193. 9 Ibidem. 10 Ibidem, p. 189. 11 Ibidem, p. 197. 121 . G. Duca, op.cit., p. 36. 13 Ibidem, p. 23. 14 Contele de Saint-Aulaire, Confesiunile unui bătrân diplomat, traducere din franceză de Ileana Sturdza, introducere și note de Mihai D. Sturdza, Editura Humanitas, București, 2002, p. 57. 15 Ibidem, p. 81. 16 Colonel (r) prof. univ. dr. Ion Giurcă, locotenent- colonel dr. Vasile Popa, Locul și rolul Statului Major General și al Marelui Cartier General în reformele oiganismului militar în anii 1916-1920 în Statul Major General. 1859-2004. Istorie și transformare, Centrul Tehnic Editorial al Armatei, București, 2004, p. 74. 17 General Radu R. Rosetti, op.cit., p. 161. ROMANIAN ARMY’S HEADQUARTER IN THE CAMPAIGN OF AUTUMN1916 The study analyzes the organization and operating mode of the Romanian Army Headquarter in the first months of the campaign, respectively General Headquarter, army headquarters, bodies of army, and divisions. The author concludes that on the entire hierarchical scale there were numerous disfunctionalities which affected the management efficiency at war. Thus, the Romanian Army enteted the WW I without Chief of the General Stuff (General Vasile Zottu being in office only nominally). Preparation of the Army and leadership of the military actions in the first months of the war were undertaken by General Dumitru Iliescu, subchief of General Staff and close to liberal political circles headed by Ion I. C. Brătianu. Likewise, mobilization of the Army headquarters after war’s inception was a mistake. Also, appointment of the army commanders was done by breaking the principie according to which an army should be brought to the mobilization status through minimal alterations of the peace framework. Another conclusion, otherwise met in all belligerents, was that the peace framing of the headquarters proved to be inefficient at war. 26 ■ Revista de istorie militară ■ ■ 90 de ani de la intrarea României în Primai Râzboi Mondial GENERALI $1 OFIȚERI BASARABENI PARTICIPANȚI LA PRIMUL RĂZBOI MONDIAL maior dr. ANATOL LEȘCU, Republica Moldova Primul Război Mondial a schimbat radical soarta unor popoare și state, dând naștere unei Europe noi, bazate pe principiul naționalităților, principiu care, în linii generale, este valabil până și în zilele noastre. Din primele zile ale acestui război, pe bună dreptate numit de contemporani Marele Război, au luat parte sute de mii de basarabeni, dispersați pe toate fronturile vastului imperiu al țarilor ruși. Nicicând în istoria Basarabiei partici- parea fiilor săi la un asemenea eveniment nu a fost așa de masivă și hotărâtoare. Prima și ultima dată din istoria Rusiei (inclusiv perioada sovietică), basarabenii au dat armatei ruse un număr așa de mare de ostași, începând cu simplii soldați și terminând cu o întreagă pleiadă de comandanți și generali, care au jucat un rol important în desfășurarea acțiunilor militare din anii 1914-1917, dar și în evenimentele din timpul războiului civil, începutul secolului al XX-lea reprezintă perioada unei explozii intelectuale a Basarabiei, care a avut drept rezultat promovarea și afirmarea fiilor săi în toate domeniile vieții sociale și culturale din Rusia, și nu, în ultimul rând, în cel militar. Pe durata întregului război, Rusia a aruncat în luptă 16 armate însumând 147 divizii de infanterie, 27 divizii de cavalerie regulată și 27 divizii de cazaci1. Nu exista front, armată sau corp de armată, unde să nu fie încorporați moldoveni, atât din Basarabia, cât și din alte regiuni ale Imperiului, aparținând tuturor genurilor de armă - infanterie, artilerie, cavalerie, marină și forțe aeriene. Istorio- grafia contemporană estimează numărul total al basarabenilor, par ticipanți la Primul Război Mondial, la cifra de aproximativ 300 000 de oameni2. Este de menționat faptul că cifra aceasta necesită o fundamentare documentară fiindcă este bazată pe informațiile primite de la participanți direcți la aceste evenimente, și nu pe date din arhivele mili- ----■ Revista de istorie militară ■-------------------- tare rusești. Certă este existența în cadrul armatei imperiale ruse a unor divizii cu un pronunțat caracter național, ele fiind dislocate, completate și formate în Basarabia din locuitorii săi. Printre acestea se numărau diviziile de infanterie nr. 14, 63,125 și, parțial, 65. Divizia 14 infanterie, cu sediul central în orașul Chișinău, era una din cele mai vestite și bune divizii din cadrul armatei ruse, cu un bogat istoric. Compu- să din regimentele de infanterie 53 Volânsk, 54 Minsk, 55 Podolsk și 56 Jitomir3, ea a participat în Războiul ruso-otoman și la Războiul de Independență a României din anii 1877-1878, fiind prima care a trecut Dunărea la Zimnicea, acoperindu-se de glorie. Către începutul conflagrației mondiale, numai în rândurile Regimentului 54 Minsk infan- terie se numărau următorii ofițeri basarabeni: căpitanul (maiorul) Alexie Bulatovici, comandantul companiei 2; căpitanul Furtună, comandantul companiei 5; căpitanul Alexie Cecerul-Cuș, coman- dantul companiei 10; locotenentul-major Ion Belanov; ștab-căpitanii Constantin Botezatu, Ștefan Sârbu, Mihai Cebotari, Alexandru Cotruța, Alexie Grosul; locotenenții-majori Alexie Balaban, Ion Sofronovici, Eugen Juriari, Pavel Strâhari; locotenenții Petru Armaș, Alexie Untilă, Alexie Micu, Alexie Vasiliu, Alexandru Cebotarenco, Al. Savciuc. în Brigada 14 artilerie, bateria nr. 2 era comandată de către locotenent-colonelul Leo Boldescul, având în subordine pe locotenentul- major Alexie Dorian, iar în bateria călăreață nr. 15, adjutantul divizionului era locotenentul-major Alexandru Gheorghiță4. Această divizie s-a evidențiat în mod strălucit în bătăliile de pe câmpurile Galiției și pe frontul românesc. Divizia 63 de infanterie, divizie de a doua linie, era formată pe baza Diviziei 14 exclusiv din -----------------------------------------[27~|---- locuitorii Basarabiei și ai satelor moldovenești din Transnistria5 și era alcătuită din regimentele de infanterie nr. 249 Dunăre, 250 Balta, 251 Stăuceni și 252 Hotin, iar Divizia 125 cuprindea regimentele de infanterie nr. 497 Bălți, 498 Orhei, 499 Olviopol și 500 Ingul6. Pe lângă aceste divizii cu un pronunțat caract er național, mii de basarabeni erau încadrați în alte unități ale armatei ruse având gradul de ofițer. Unii dintre ei intraseră în anturajul intim al țarului Nicolae al Il-a, ocupând diferite posturi de răspun- dere în cadrul armatei imperiale. Unul dintre aceștia era general de cavalerie de origine română, Nicolae Vintulov (Vântul), care pe toată durata războiului răspundea de completarea și îngrijirea cailor pentru întreaga armata rusă. Cu toată vârsta înaintată (în 1914 avea 69 de ani) și diversele boli de care suferea7, acesta a contribuit la înzestrarea cavaleriei ruse cu cai și la menținerea ei la un nivel înalt de luptă. Despre spiritul său mereu tânăr ne vorbește și faptul că la vârsta înaintată de 75 de ani comanda un detașament de cavalerie, compus din cinci regimente, în timpul luptelor pentru Crimeea din anul 1920 în cadrul armatei albgardiste a generalului R Vranghel împotriva armatelor lui Mihai Frunză8. Pe timpul Marelui Război în jur de zece repre- zentanți ai vechiului neam boieresc Cantacuzino au participat la acțiuni militare pe diferite fronturi9. Unul din aceștia era generalul-maior Mihai Cantacuzino, șeful artileriei Corpului 23 Armată. Născut la 13 octombrie 1858 în Iași10, Mihai Can- tacuzino era repartizat, după absolvirea școlii militare (1879), în artileria de gardă. A participat în perioada 1904-1905 la Războiul rusojaponez, unde a comandat divizionul nr. 3 din cadrul Brigăzii 31 artilerie11 cu gradul de locotenent-colonel. în 1912 i-a fost conferit gradul de general-maior, iar în timpul Marelui Război gradul de general-locotenent, fiind totodată decorat cu înaltul Ordin „Sfântul Vladimir" clasa a Il-a cu spade pentru bărbăție și curaj arătate pe câmpurile de luptă12. Pe timpul războiului, în anturajul Marelui Principe Nicolae, comandantul-șef al armatei ruse, se evidenția prin inteligență un alt Mihai Cantacu- zino, din ramura munteană a acestei familii. Absolvent în 1893 al prestigiosului liceu din Țarskoe Selo, în care pe timpuri învățase și A. Pușkin, iar în 1895 al Școlii militare de cavalerie, a fost admis în —----------------------------------------------- garda imperială, îndeplinind până la război diverse misiuni militaro-diplomatice. La începerea ostilită- ților a revenit la regiment, participând în campania din Prusia Orientală, unde a fost grav rănit. Fiind transportat pentru tratament la Sankt-Petersburg a fost vizitat de însuși Nicolae al Il-a, care i-a urat cât mai grabnică vindecare. Pe 29 iulie 1915 primea comanda regimentului Alteței Sale de cuirasieri de gardă, pe care îl va conduce până în 15 mai 1917, când din cauza agitației pacifiste desfășurate de către bolșevici, acțiunile militare de pe frontul de Est practic s-au t erminat. La sfârșitul anului 1915 îi era conferit gradul de general-maior odată cu numirea sa în suita imperială. Pentru curajul ieșit din comun, generalul-maior M. Cantacuzino a fost decorat cu Ordinul militar „Sfântul Gheorghe" clasa a IV-a, iar în anul 1917 cu Ordinul „Sfântul Stanislav" clasa I cu spade. Interesant este și faptul că ambii veri au fost decorați în aceeași zi printr-un ordin imperial13. Alături de ei lupta și Vladimir Cantacuzino. Născut pe 7 iulie 1872, în anul 1892 a absolvit Corpul de cădeți din Moscova (Liceul militar), iar în anul 1895 Școala militară de artilerie. După absolvirea școlii militare este repartizat cu serviciul militar în bateria de artilerie călăreață nr. 15 dislocată în Chișinău. în Războiul ruso-japonez s-a înrolat voluntar în armata activă din Manciuria, în componența trupelor de cazaci transiberieni, comandând bateria de artilerie. Pentru bărbăția arătată în luptele împotriva japonezilor, V. Cantacuzino a fost decorat cu ordinele „Sfântul Stanislav“ clasa a IlI-a cu spade și rozetă și „Sfânta Ana“ clasa a IILa cu spade și rozetă14. După terminarea Războiului ruso-japonez, în anul 1908, a fost transferat la Kiev. Războiul l-a găsit pe locotenent-colonelul V Cantacuzino în funcția de comandant al Bateriei călăreață nr. 18. Datorită vitejiei personale, în august 1914 a salvat de nimicire efectivul bateriei sale, amenințat de husari ungari, fapt pentru care i-a fost conferit Ordinul „Sfântul Gheorghe” clasa a IV-a15. Din toamna anului 1914 până la începutul lui 1917 deținea funcția de șef interimar artilerie al Corpului 2 cavalerie. în anul 1915 era avansat la gradul de colonel, iar în martie 1917 la cel de general-maior, încredințân- du-i-se comanda Regimentului 9 Kiev de husari, iar la 17 aprilie 1917 cea a Regimentului de gardă de husari. Fiind după convingerile sale monarhist, V. ------------■ Revista de istorie militară ■------- Cantacuzino a participat la războiul civil, coman- dând, în armata amiralului Kolciak din Siberia, Divizia 2 Ufa de cavalerie16. Arma artilerie a reprezentat alegerea, de asemenea, a generalului-locotenent Cozma Eusta- fie Muntean, șeful artileriei Corpului 29 Armată. Născut la 1 noiembrie 1856 in Chișinău, într-o nobilă familie basarabeană, în anul 1875 a absolvit Școala militară de artilerie, fiind repartizat, ca și alți mulți basarabeni, cu serviciul militar în Brigada 14 artilerie dislocată în Chișinău. A participat în componența brigăzii la Războiul de Independență din anii 1877-1878, fiind decorat pentru fapte de eroism arătate în această campanie împotriva otomanilor cu Ordinul „Sfântul Vladimir" clasa a IV-a cu spade și rozetă. După terminarea războiului a continuat serviciul militar din cadr ul Brigăzii 14 până în anul 1894, când a fost transferat în Regi- mentul de mortiere din cadrul Brigăzii 34 artilerie. A participat la Războiul ruso-japonez, unde colonelul C. Muntean comanda Divizionul nr. 1 artilerie. Pentru eroismul arătat în luptele împotriva japone- zilor a fost recompensat cu sabia de aur cu inscripția „pentru vitejie”, iar mai târziu cu Ordinul „Sfântul Gheorghe" clasa a IV-a. în anul 1911 era avansat la gradul de general-maior și numit în funcția de comandant al Brigăzii 4 artilerie pușcași siberieni17. Un alt reprezentant de vază din ierarhia militară rusă a fost și generalul-locotenent Vladimir Benescul - descendent al unei familii nobile moldovenești emigrate din secolul al XVIII-lea în Rusia - absolvent al Academiei Statului Major General. Vladimir Benescul aparține pleiadei celor mai buni, instruiți și capabili ofițeri ruși. Datorită calităților sale excepționale profesionale, loco- tenent-colonelul V. Benescul a fost invitat să predea tactica la Școala militară de infanterie din Vilno (Vilnius)18, ca mai apoi, ca unul din cei mai buni ofițeri de stat major, să fie numit în funcția de șef de stat major al Diviziei 28 infanterie, dislocată în orașul Kovno (Kaunas)19. în anul 1910 a fost înaintat la funcția de șef de stat major al Corpului 5 Armată. La 22 decembrie 1914, generalului-locotenent Vladimir Onufrie Benescul i-a fost încredințată comanda Diviziei 51 infanterie din cadrul Corpului 2 caucazian de armată, pe care a condus-o cu succes pe durata întregului război până la sfârșitul său tragic. Cu toată originea sa nobilă, în întreaga sa ----■ Revista de istorie militară ■--------------- carieră militară s-a bucurat de simpatie și respect din partea subalternilor săi, inclusiv din partea ostașilor, în marea sa parte țărani analfabeți. în martie 1917, când a început procesul irevocabil al descompunerii armatei țariste în urma revoluției și agitației bolșevice, comitetul ostășesc al Corpului 2 caucazian, în frunte cu plutonierul Remnev, l-a destituit din postul comandantului corpului pe generalul Mehmandarov, alegând în locul lui pe generalul-locotenent V. Benescul. Sperând să ferească Corpul de descompunere completă și la or dinul dat de însuși generalul Mehmandarov, fostul comandant, generalul Benescul a acceptat funcția dată20. Majoritatea ofițerilor a înțeles corect acest pas, ca unicul posibil în vederea salvării vieților zecilor de ofițeri de ura și furia maselor soldățești, bolșevizate. însă generalul-locotenent A. Denikin, comandantul suprem al Forțelor armate ruse, neînțelegând acest compromis, l-a mustrat pentru alegerea luată. în fața acestor învinuiri și a pro- priilor remușcări, la 1 aprilie 1917 generalul-locote- nent Vladimir Benescul și-a pus capăt zilelor21. Alături de generalul Benescul, din primele zile ale războiului, a luptat și alt reprezentant al acestui neam, colonelul Tit Benescul, comandantul divizio- nului nr. 1 din componența Brigăzii 32 artilerie. Evidențiindu-se prin curaj și eroism din primele zile ale războiului în luptele din Polonia, a fost decorat, la 13 februarie 1917, cu sabia „Sfântul Gheorghe”, una din cele mai prețioase distincții rusești22, iar la 5 octombrie 1917 a fost avansat la grad de general-maior23. Analiza participării basarabenilor la Marele Război și a rolului jucat de ei în istoria armatei ruse în perioada sfârșitul secolului al XlX-lea - începutul secolului al XX-lea ne arată ponderea lor înaltă în arma artilerie, care necesită cunoștințe speciale și un înalt nivel intelectual. Astfel, tot artilerist era și generalul-maior Gheorghe Nicolae Cigureanu (22 octombrie 1854-23 aprilie 1930), reprezentantul unui vechi neam boieresc din Moldova24, coman- dantul brigăzii de artilerie. în arma artileriei s-a evidențiat și generalul-maior Vladimir Bodisco, comandantul Brigăzii siberiene nr. 1 artilerie. Generalul V. Bodisco era descendentul unei familii boierești care a părăsit Moldova, împreună cu Dimitrie Cantemir, stabilindu-se în Rusia. Din această familie provine un număr mare de militari, ---------------------------------------[29]----- care au contribuit la promovarea și dezvoltarea armatei imperiale. După prăbușirea armatei țariste, în urma evenimentelor revoluționare din toamna anului 1917, generalul-maior Vladimir Bodisco a participat activ în războiul civil, fiind șeful artileriei Corpului 2 Armată în armata generalului A. Denikin?5. Artileriști erau și coloneii Vasile Țepușei, co- mandantul divizionului de artilerie al Regimentului 55 de infanterie; Boldescul, comandantul bateriei de artilerie grea din cadrul Brigăzii 14 artilerie; Victor Abaza, comandantul divizionului 2 al Brigăzii 9 artilerie; Mihai Batag, comandantul divizionului 2 al Brigăzii 14 artilerie, cavaler al Ordinului „Sfân- tul Gheorghe” clasa a IV-a; locotenenți-coloneii Ion ComnenoVarvați, comandantul divizionului de arti- lerie al Regimentului 12 infanterie și Ion Portă- rescul, comandantul divizionului independent de artilerie grea. Totuși, cea mai mare parte a basarabenilor își satisfăcea serviciul în infanterie, arma cea mai numeroasă din imperiu. Printre ei se evidențiau comandanți de regimente precum colonelul Gavri- lița, comandantul Regimentului 30 infanterie Poltava, care, alături de generalul Mihai Cantacu- zino din Armata a 2-a, a suferit o dureroasă înfrân- gere în pădurile Prusiei Orientale în primele zile ale războiului. Datorită și acțiunilor energice ale colonelului Gavrilița, absolvent al Academiei Marelui Stat Major General și participant la Războiul ruso-japonez, Regimentul 30 infanterie, situat pe direcția principală a ofensivei germane, a rezistat eroic în fața atacului german, contribuind la salvarea rămășițelor Armatei a 2-a ruse. Cu deosebit succes conduceau unitățile lor coloneii Pavel Bodisco, comandantul Regimentului 4 pușcași siberieni și Nicolae Cotruța, comandantul Regimentului 2 pușcași siberieni, ambii evidențiin- du-se în luptele de la Prasnâși26 și în Polonia, fiind decorați cu sabia comemorativă Sfântul Gheor- ghe27. Printre cavalerii Ordinului „Sfântul Gheor- ghe" clasa a IV-a putem menționa și pe colonelul Ignatie Caracuța, comandantul Regimentului 30 pușcași. Fiind nobil de origine română din părțile Podoliei, a participat activ împreună cu hatmanul Ucrainei, Pavel Skoropadsky, la formarea armatei acestei țări. Este de menționat faptul, că la procesul constituirii armatei ucrainene a contribuit și gene- ralul-maior Tit Benescul, care însă, după înlătura- —Roi-------------------------------------------- rea de la putere de către Petliura a hatmanului Skoropadsky, în toamna anului 1918, a trecut cu întregul efectiv al brigăzii de artilerie pe care o comanda de partea generalului A. Denikin28. Printre deținătorii Ordinului „Sfântul Gheor- ghe” putem menționa și pe colonelul Vladimir Cucuran, comandantul Regimentului 200 infanterie Kronșlot și pe colonelul Alexandru Curoș, coman- dantul Regimentului 10 pușcași siberieni29. Un loc aparte ocupă în istoria războiului cazul generalului- maior principe Alexandru Muruzi, absolvent ai Academiei Marelui Stat Major General. în timpul războiului a îndeplinit funcția de șef de stat major al Brigăzii 3 independente de infanterie, care conform înțelegerilor interaliate a participat în campania de pe frontul de Vest, în Franța. După dizolvarea corpului rusesc din cadrul armatei franceze, s-a întors în Rusia, stabilindu-se în Arhanghelsk, unde împreună cu alți camarazi ai săi, foști ofițeri, a răsturnat puterea sovietică din regiune, asumându-și comanda militară în regiunea Dvina și Feroviară30. Comandantul Regimentului 8 de ulani Vozne- sensk a fost generalul Constantin Brăescu, viitorul ministru al apărării Republicii Democratice Moldovenești. Născut în satul Corbu din ținutul Soroca, a ales cariera militară, absolvind Școala militară de cavalerie și efectuându-și serviciul în Regimentul 6 carabineri Astrahan, dislocat în Tiraspol. Tânărul ofițer a dat dovadă de o înaltă pregătire profesională și măiestrie, calități care l-au propulsat în 1898 ca profesor la Școala militară de cavalerie din orașul Tver. în perioada 1904-1905 a participat la Războiul ruso-japonez. începutul Marelui Război l-a găsit pe colonelul C. Brăescu în Regimentul 8 husari Lubensk din Chișinău, unde îndeplinea funcția de locțiitor al comandantului de regiment. A participat la toate campaniile Marelui Război, ca în mai 1917 să fie numit în funcția de comandant al Regimentului 8 ulani31. Acest regiment avea adânci tradiții românești, originea regimentului fiind regimentele cazacilor de pe Bug formate de către coloniști români în timpul Războaielor ruso-otomane. Aceste figuri reprezentative constituie numai o mică parte din miile de basarabeni participanți activi la Primul Război Mondial. în ceea ce privește analiza acțiunilor militare a unităților cu o masivă participare basarabeană, aceasta este o temă aparte de cercetare. -----------■ Revista de istorie militară ■----- 1 K.A 3ajieccKnii, Kto 6mji kto b nepBon MnpoBon bohhb, M., Acrpejit, ACT, 2003, p. 787- 879. 2 Istoria R.S.S. Moldovenești din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre, Chișinău, 1984; Al. Bobeică, Sfatul Țării - stindard al renașterii naționale, Chișinău, Universitas, 1993, p. 25. 3 K.A 3ajieccKHH, nepsas MHpoBas BoiÎHa, BHorpac|)HqecKHH 3HU,HKjioneflHnecKHH cjioBapb, M, „Bene”, 200, p. 489. 4 Aflpec-KajieHjjacpB Beccapa6cKoiî ry6epHHH Ha 1914 ro/i. KHmnHeB, 1913, p. 170-174. 5 C>ejiop K. HHKyjieu,, Hctophs 250-ro nexoTHoro BajiTCKoro nojiKa, KHinHHeB, p. 3. 6 K.A. 3aneccKHH, op. cit., p. 502. 7 «KpacHbiiî ApxiiB», v.l, M., 1922, p. 233. 8 TpaamaHCKaa BoiÎHa b Pocchh: o6opoHa KptiMa. M., «Act», 2003, p. 156. 9 Ion Mihai Cantacuzino, O mie de ani în Balcani, București, 1996, p. 315. 10 Idem, p. 315. 11 PyccKo-anoHCKaa BoiÎHa. 1904-1905. Pa6oTa BoeHHO-HCTopnaecKoii komhcchh no onHcaHHio pyccKO-anoHCKoiî bohhbi. T.5., SPb., 1910, p. 67 anexelor. 12 «PyccKHÎi HHBannfl», SPb., 1917, nr. 66. 13 Idem. 14 Aceste date din dosarul lui personal au fost oferite cu amabilitate autorului de către principesa Irina Cantacuzino, nora generalului V. Cantacuzino. 15 KaBajiepbi op^ena CBaToro Teoprna, on ht t p:// george-orden.nm.ru/ 16 C.B. Bojikob, Bejioe flBKKeHne. SHnjiKjionefliia rpaaqnaHCKoâ bohhbi. SPb., p. 237. 17 Arhiva Națională Republicii Moldova, fond 88, 1, 1706, f. 39-45. 18 A. Ahtohob, XXXV BnjieHCKoe nexoTHoe KHKepcKoe yqnjinme. 1864-1899, Vilna, 1900, p. 43. 19 Aflpec-KajieHflapb. O6maa pocnncb HanajiBCTByiomnx h nponnx .hojdkhocthbix jihh, no BCeM ynpaBjiennaM b Pocchîîckoh PlMnepnn Ha 1902 ros. HacTb 1., CPb., 1902, p. 829. 20 PeBOjiK>n,noHHoe jtBHJKeHne b PyccKOH apMmi b 1917 ro,ny. M., 1968, p. 50. 21 A. JHeHHKnH, OnepKn pyccKOH CMyTBi., on „Bonpocbi ncTopnn”, Na 4, M., 1990, p. 159. 22 „PyccKnn HHBanim", CPb., 1917, nr.30. 23 „ApMna h jiot Cbo6ojihoh Poccnn“ CPb., nr. 226. 24 AN.R.M. F.88, 1, 221, f. 48. 25 C.B. Bojikob, op. cit., p. 53. 26 Vezi T. KopojiBKOB, IIpacHBimCKoe cpaacenne 1915 ro.ua, M-L., 1928 27 „ApMna h jiot Cbo6ojihoh Pocchh”, SPb., 1917, nr. 188. 28 C.B. Bojikob, Tparesna pyccKoro <>c|>nuepcTBa M., 3AO II,eHTpnojiHrpac|), 2002, p. 75. 29 „ApMna h jiot Cbo6o,hhoh Pocchh”, SPb., 1917, nr. 117, 120. 30 C.B Bojikob, Benoe jjBHJKeHHe..., p. 350. 31 „Sfatul Țării", Chișinău, 1918, nr. 27. BESSARABIAN GENERALSAND OFFICERS - PARTICIPANT S IN THE FIRST WORD WAR Since the first days of the WW I, hundreds of thousands of Bessarabians (Romanians from the territory between the rivers Pruth and Dniester) took part. They were dispersed on all fronts of the vast Empire of the Russian czars. Bessarabian military men of the Russian Army from common soldier to a whole pleiad of commanders and generals played an important role in the development of military actions of the years 1914-1917, and in the events during the civil war. There was no front, army, or army corps to which the Russian Army took part without having enrolled Bessarabian Romanians of all Services - infantry, artillery, cavalry, navy and air fotce. ■ Revista de istorie militară ■ 31 ■ 90 de ani de la intrarea României în Primai Râzboi Mondial OCTAVIAN GOGA: ÎNSEMNĂRI DIN ZILELE RĂZBOIULUI NOSTRU Octavian Goga (1881-1938) a fost o persona- litate de prim-plan a societății românești din prima jumătate a secolului trecut. Născut la Rășinari, lângă Sibiu, într-o familie de preoți, el s-a remarcat ca un scriitor de geniu, poetul „pătimirii noastre” primind pentru opera sa Premiul Academiei Române (1905). A intrat în viața politică, devenind mentor al „tinerilor oțeliți” din cadrul Partidului Național Român din Transilvania, reuniți în jurul „Tribunei” din Arad. A fost un militant activ pentru unirea Tran- silvaniei cu România, acțio- nând cu deosebită vigoare în anii neutralității (1914- 1916) pentr u intrarea Româ- niei în război alături de Antantă. „Ideea națională la noi, aprecia Octavian Goga, pornind de la con- știința organică a unității, pe care au păstrat-o masele anonime totdeauna, s-a desfăcut încetul cu încetul, a cucerit toate mințile și a devenit suprema noastră dogmă. Războiul s-a desprins ca un fruct copt din această ideologie a vremii”1. Deși Octavian Goga a avut, până la izbucnirea războiului, bune relații cu Ion I. C. Brătianu, ulterior acestea s-au înrăutățit. Marele tribun al Ardealului nu înțelegea rațiunile de stat care dictau compor- tarea prudentă a liderului liberal. Acesta, la rândul lui, aprecia că Goga, deși un patriot desăvârșit, era mânat în primul rând de entuziasmul poetic, care nu avea nimic comun cu realismul politic ce guvernează relațiile internaționale și raporturile ----I~32~|--------------------------------------- ■ Poetul Octavian Goga, autorul unor pagini memorialistice de excepțională valoare istorică si literară dintre state. Relațiile dintre Ion I. C. Brătianu și Octavian Goga au rămas încordate, astfel că ani- mozitatea dintre cei doi a răzbătut și în paginile memorialistice de față. în aceste condiții, Octa- vian Goga s-a apropiat de Nicolae Filipescu. Acesta i-a deschis coloanele ziarului „Epoca” și l-a cooptat în acti- vitățile „Acțiunii Naționale” și ale „Feder ației Unioniste”, organizații care militau activ pentru intrarea României în război alături de Antantă. La declanșarea războiu- lui, Octavian Goga s-a pre- zentat la Ministerul de Război și i-a cerut lui Vintilă Bră- tianu, noul titular al acestui departament, să-l înscrie ca voluntar și să-i dea o misiune de încredere la un coman- dament ce înainta în Ardeal, împrejurările și conținutul audienței sunt redate astfel de I. G. Duca. „Vintilă Bră- tianu, nu știu de ce, a fost indispus de o asemenea cere- re, i s-a părut că Goga fugea de front, că o atare atitudine este nepermisă unui ardelean, unui om care ceruse cu atâta stăruință războiul. Fapt este că i-a făcut o strașnică morală, că nu a vrut să ție seama de propunerea lui și că l-a îndemnat, chiar cu o oarecare brutalitate, să o pornească pe front cu un regiment. Goga a ieșit de acolo adânc jignit și în sufletul și în amorul său propriu’6. După episodul voluntariatului și participarea la bătălia de la Turtucaia, I. G. Duca l-a retras de la Regimentul 80 infanterie și l-a încadrat la cenzură. Același excepțional memorialist scria: „Venea zilnic -----------■ Revista de istorie militară ■-------- la mine, vorbeam, povestea fel și chipuri de lucruri, era foarte interesant, dar nu făcea nimic. Spre marea mea mâhnire nu-i puteam folosi serviciile, stăruiam de el, îi arătam că e dator să-și pună talentul în slujba țării, recunoștea că am dreptate, făgăduia, dar în zadar. Din nenorocire, așa a fost până la sfârșitul războiului”3. A fost implicat, însă, în acțiunea de înființare a regimentelor de voluntari ardeleni, proveniți din prizonierii de război români, foști militari în armata austro-ungară, aflați în diverse lagăre din Rusia. în vara anului 1918 a plecat la Paris, unde a fost ales în Consiliul Național pentru Unitatea Românilor. După război s-a încadrat în Partidul Poporului, condus de Alexandru Averescu, fiind ministrul Cultelor și Artelor (1920-1921) și de Interne (1926- 1927). Neînțelegerile cu mareșalul Alexandru Averescu l-au determinat să părăsească, împreună cu un grup masiv de aderenți, Partidul Poporului și să creeze, la 10 aprilie 1932, Partidul Național Agrar. La 14 iulie 1935, Partidul Național Agrar a fuzionat cu Liga Apărării Național Creștine, luând ființă astfel Partidul Național Creștin. Noua formațiune politică a acționat împotriva regimului democratic din țară și pentru o apropiere, pe plan extern, de Germania și Italia. La alegerile din decembrie 1937, Partidul Național Creștin a obținut 9,15 % și a primit, în mod surprinzător, mandatul de formare a unui guvern. Cabinetul Goga-Cuza a funcționat doar 44 zile (29 decembrie 1937-10februarie 1938), fiind, într-un fel, anticamera regimului de autoritate monarhică, instalat de regele Carol al Il-lea. Gu- vernul Goga-Cuza a luat, între altele, primele măsuri antisemite (suspendarea unor ziare care aveau patroni evrei, retragerea permiselor de circulație pe CFR a unor ziariști evrei etc.). Octavian Goga, marcat de atitudinea lui Carol al Il-lea, a încetat din viață, pe neașteptate, la 7 mai 1938. în cele ce urmează, oferim spre lectură pagini memorialistice, aparținând lui Octavian Goga, mai puțin cunoscute, care abordează un moment crucial al istoriei naționale - intrarea în Primul Război Mondial sau declanșarea Războiului de (re)întregire, de la care se împlinesc 90 de ani. Cu talentul său inegalabil, Octavian Goga descrie înfrigurarea și emoția clipelor premergătoare intrării țării în război, alături de Antantă, după o neutralitate plină de dispute, bucuria și entuziasmul clasei politice și ale mulțimii față de o decizie mult așteptată și față de primele victorii ale armatei ----■ Revista de istorie militară ■-------------- române peste munți. Sunt prezentate, într-o notă personală, portretele unor oameni politici, prieteni și adversari ai poetului, și impresii ale contactului cu realitățile din armata română, îndeosebi episodul dureros al Tur tucaiei. Cititorul va putea să const ate că începutul războiului în care a intrat România s-a desfășurat pe două coordonate diametral opuse - entuziasm și deziluzie, bucurie și durere. Prin urmare, în doar câteva zile, opinia publică româ- nească a trecut de la extaz la agonie. Drumul spre împlinirea idealului național avea să fie presărat cu numeroase astfel de momente și numai forța lui deosebită a asigurat, în cele din urmă, succesul. în transcrierea textului am păstrat integral particularitățile ortografice și stilistice ale lui Octavian Goga. Având în vedere valoarea deose- bită, istorică și literară, a acestor pagini am adăugat un număr de note, plasate la sfârșit, pentru a familiariza pe cititor cu întregul context al eveni- mentelor. De asemenea, parantezele drepte ne aparțin. Facem precizarea că însemnările me- morialistice ale lui Octavian Goga au apărut în revista „Magazin Istoric”, nr. 9-10/1997. PETRE OTU • Zilele 14-15 August Trăiesc clipele cele mai sbuciumate din viața mea și dacă îndrăznesc să mai arunc pe hîrtie aceste însemnări - acum cînd cuvîntul nu mai are nici un relief și cînd realitatea a depășit cadrul fan- teziei prin măreția ei -, o fac, pentru ca mai tîrziu, dacă voi mai scăpa cu zile, să-mi rămînă încă amintirea acestor ceasuri, ori dacă mă voi duce eu, să se păstreze cîteva cuvinte adevărate pe seama cine știe cărui cetitor de miine cari va da peste ele, cum am dat eu de șirele scrise pe evangheliile bătrîne ale strămoșilor mei. Ședință a Federației4 în casa lui Filipescu'. în ziua de 12 August. Simțeam războiul cari e la poartă. Cei doisprezece membri ai Federației veseli. Cei mai mulți foști miniștri - nu cum între ei am avut prilejul să văd resorturile ascunse ale politicei românești. Cei mai mulți oameni de mic calibru. Pregătire teoretică pripită, spirit de organizare redus, mult orientalism în gîndire, cancanuri lanț, dorința de muncă înlocuită cu retorism. Rostul lor politic se datorește enormelor latifundii de cari dispun iigurile conducătoare: Filipescu și Take lonesctf. Filipescu apare ca ultimul boier de legea veche, un nepot de domn din veacul al șaispre- zecelea îmbrăcat în haine de la Paris și vorbind ---------------------------------------UE— admirabil franțuzește. întrupează calitățile și defectele rasei. înainte cu un an cînd nu se bol- năvise încă, uitîndu-te la el, aveai impresia că trebuie să-l îmbraci cu hainele din vremea lui, să-i dai buzduganul și coroana de oțel și să-l vezi cum pleacă să se bată cu turcii. Curagios pînă la temeri- tate, esces de pătimaș, violent ca un tigru și bun ca un copil, cavaler, dar în același timp părtinitor în judecarea adversarilor, tranșant în soluții, daruzînd și de șiretlicuri. Spirit de castă pronunțat avînd însă atitudini de bunăvoință patriarhală pentru țărani, iubitor de viață și de femei, pasionat în dragostea lui pe cari a resimțit-o cu tot cutremurul cărnei, Filipescu este o ligurăreprezentativă simpa- tică. Nu e un temperament de conducător politic, dar are toate mijloacele ca în lumea asta de negustori necinstiți să se facă agreat de mulțime. Mie mi-e drag cu toate greșurile lui evidente deasupra cărora strălucește românismul lui și marea dragoste pentru Ardeal. Acum e o ruină. Bolnav de inimă și rinichi, cu picioarele umilate, sclerotic - nu i-au mai rămas decît lacrimile pe cari le plînge de cîte ori o veste de eroism francez sau român îi a junge la urechi. Take lonescu - conul Talie cum ii zice antura jul lui și cum eu nu i-am putut zice niciodată - e un temperament cu totul opus. Ai putea spune că în el se concentrează caracterul burgheziei muntenești improvizate. Inteligență de suprafață admirabilă, splendit jongleur al frazei, comprehensiune fulge- rătoare a momentului, elastic în interpretările morale, spirit de politician determinat de echilibrul momentului, fără o linie dreaptă, urîndpe boieri și frizînd demagogia, dar nesimțindu-se bine decît în societatea lor, lipsit de orice concepție religioasă, fără preocupări în fața morții, ușuratic și lăudăros, dar în delinitiv bun la inimă și serviabil -, extrem de muncitor dar cu înclinări de ciocoism, nu mă mir deloc că Take lonescu s ’a ridicat în Țara româ- nească. Nu cred însă că în Occident ori într’o țară de echilibru ca Anglia, ar li dus-o așa de departe. De multe ori mă găsesc în acord cu el, fiindcă are în mod pronunțat intuiția realității, niciodată însă num’am simțitîn apropiere sufletească. Mi-a făcut toate serviciile, mi-a cîștigat bani împrumut, mi-a făgăduit de la început un minister, m-a declarat „geniu” în articolul lui din „La Roumanie” -, am rămas însă în fața lui ca lîngă o femeie cari-și dă silința zadarnic s’o iubești și nu reușește, fiindcă nu-ți inspiră sensația unei siguranțe morale. Dintre ceilalți, Delavrancea7 mi-e mai aproape. Romantic de școală veche, grandilocvent și ges- ticulator, nenea Barbu habar n’aie de politică, n’a cetit cărți de vreo douăzeci de ani, urăște pe aveniți 34 din instinct țărănesc, admiră Franța și Italia fiindcă vede în ele patria gestului, ține la Ardeal dintr’un fel de patimă mai mult literară decît politică și mă îmbrățișează cu o dragoste adevărat paternă. Nu e lipsit de oarecari chibzuială econo- mică, deși s’ar părea fire de artist risipitor - țăranul însă l-a biruit pe boem. După primele luni m ’a prins în dragoste și de atunci - fiindcă e un incorigibil vînturător de vorbe mari mă acopere de laude în cari crede negreșit. Cu toate defectele lui, el rămîne o icoană simpatică - fiindcă nervii lui au vibrat totdeauna... Ceilalți: GrădișteamP o cinstită mediocritate - bun cunoscător al relațiilor noastre geo- și etno- grafice; M. Cantacuzind, un mediocru cu oarecari echilibru în gîndire și păstrînd scrupule în a-și îngriji discursurile -, avînd visuri de șefie; Olane seu", boier bătrîn și șiret; Is trate''; prototipul simplității rustice; doctorul I. Cantacuzind2, un splendid exemplar de om occidental, cu multe naivități de-ale omului cari nu-și cunoaște mediul -, vede chestiunea Ardealului prin vitraiurile distruse ale catedralei de la Rheims; N. XenopoF, deștept și harnic, fără însă a-ți inspira încrederea de a-i lăsa pe mînă o avere de administrat fără control...; Părintele Lucaciu14, figură desagreabilă, de retor iubitor de vin bun și de femei, nu lipsit de oarecari șiretenie provincială, pomanagiu de toate ușile, visînd pronunciamente meetinguri și banchete - omul ăsta a restatornicit în opinia celor de aici imaginea tradițională a ardeleanului cari din martiriu cîștigă pentru bucătărie... Să nu uităm nici pe MîndresctF, cari trebuia să fie între noi, fiindcă este o lege eternă ca fiecare ideie să-și aibă și nebunii ei... (Deci ăsta este nebunul antipatic - pretențios și sgomotos). La urma convoiului, C. Dissescd6, tip de giec șiret șiputiedla suflet, cari pentru bani nemțești pleda procesului banditului Bogdan-Pitești - împotriva lui Delavrancea și T. lonescu - asistînd totodată și la lucrările Federației. La ședință mai asistă din cînd în cînd și A. Cantacuzino-Pașcanu17, nabab execrabil de prost, cari deschidea însă punga cînd cereau împre- jurările... In această societate, cari avea darul să repre- zinte - așa cum era ea - politica din ultimul sfert de veac a României, am petrecut doi ani din viața mea; m’am ales cu impresia că pătura conducătoare a acestui neam nu e pregătită sufletește pentru o operă mare; că puterea de idealism, de îndrăzneală și de sacrificiu e paralizată de dorința de a parveni. Opinia publică neexistînd, banul nemțesc și-a făcut mendrele cumpărîndîn toate părțile. -----------■ Revista de istorie militară ■----- Politicește eu nu puteam avea alt rost decît să mă atașez acestor elemente de opoziție a guvernului Brătianu - menit să aibă o atitudine de duplicitate și condamnat să tolereze propaganda germano- maghiară. Din primul moment cînd la Paris, unde m ’a apucat isbucnirea răsboiului, am văzut intrarea Angliei alături de Franța și Rusia, am înțeles că rostul României este alături de Italia cari și-a declarat neutralitatea, și am înțeles că se pune problema Ardealului. Am tras deci toate consecin- țele acestei credințe și vreme de doi ani cît a ținut neutralitatea Regatului m’am sbuciumat aici, făcînd în cadrul slăbiciunilor mele omenești tot ce mi-a stat în putință. Nu știu dacă voi scăpa cu zile din acest grozav război. Cu sufletul meu însă sunt împăcat fiindcă - contrar oamenilor conducători din Ardeal cari nu s-au putut ridica la nici o concepție de elementar sacrificu - am avut în mod mai clar intuiția realității. Ca om cari-mi dau seama de evoluția istoriei noastre de asemenea pot muri liniștit acum cînd văd că biata țară românească a ajuns să declare război pentru încorporarea Ardealului. Asta este pentru orice cunoscător al trecutului nostru de umilință o așa de mare satisfacție, încît se poate muri pe urma ei. După aceste rînduri aruncate în pripă din cari se poate alege cadrul în cari m’am mișcat, voi însemna aici, începînd cu primele zile ale mobili- zării, tot ce ce mi se pare de seamă de pe timpul războiului. • 11 August. Joi, la ședința Federației nimic limpede încă asupra situației, deși se simte atmosfera critică. In discuție e chestiunea guver- nului național și e unanimă protestarea împotriva ideiei de a ii introdus Marghiloman'1'. Se relevă și afacerile interne din Ardeal pentru cari opoziția nu are încă nici o soluție, deși își dă seama că partidul liberal, cari vrea să folosească acest război pentru întărirea lui e mai pregătit și după vorba lui 7[ake] lonescu, în fiecare sat ocupat de armata noastră, va instala imediat o filială a Băncii Națio- nale. Ne despărțim cu toții în rumoarea provocată de P[ărintele] Lucaci, cari ar crede nimerit să trimitem noi Ardelenii o telegramă de protestare lui Tisză pentru alegerea lui Mangra20. Bietul popă, ce s’a alege de el, cînd se va isprăvi cu tele- gramele... • Vineri. 12 August. în cercurile politice oarecare calm. Seara sosește de la Sinaia Take lonescu - cari plecase în a jun - chemat de ministrul Constantine seif1 pentru Consiliul de Coroană și împreună cu Brătianu22 fixează numărul celor ce trebuie să asiste. ----■ Revista de istorie militară ■ -------------- • Sîmbătă. 13 August Ultima ședință a Federației. Optimiști cu toții. Ne dăm seama că acest consiliu nu poate avea alt rost decît decla- rarea războiului. Altfel, Regele n’avea nici un motiv să-l cheme, fiind dată de la început majoritatea pentru război. Se comentează că acest consiliu pornește din inițiativa particulară a Regelui, că guvernul nu era tocmai îneîntat și că Costinescu22 l-a rugat pe Filipescu să sfătuiască pe Rege să renunțe la el. Se fixează următoarele cauze cari au determinat pe Ferdinand la acest act; 1) Vroia să apară nu ca un șef de guvern ci ca un conducător al țării avînd de față toate partidele; 2) Nu vroia să lase pe seama lui Brătianu singur declararea [războiului], creîndu-șiastfel un dictator desagreabil pentru viitor. 3) Voia să imite exemplul lui Carol cari prin consiliu de coroană a decretat neutrali- tatea. în ședință se vorbește de speranțele germano- fililor cari cred că din acest consiliu va ieși întărită neutralitatea și ni se spune că Maioreseu24 și-a format lista ministerială. La sfîrșitul ședinței un moment emoționant. Se ridică Filipescu: „Astăzi e ultima noastră întîlnire. înainte de a ne despărți, țin să vă fac din partea mea o declarație care privește politica internă pentru ziua de miine. Cred că dacă vom lua Ardealul - și sunt convins despre asta, trebuie să se schimbe și programul partidului conservator. Eu vă declar deci că sunt pentru: votul universal și pentru desfințarea latifundiilor”. Cuvintele lui Fji.[ipescu] i-au mișcat pe cei de față cari le-au primit cu aplauze. Singur M. Canta- cuzino a rămas tăcut, pierzîndu-se într-o atitudine contemplativă. După încheierea ședinței, Filipescu m’a oprit la el. A chemat feciorul, i-a spus ceva la ureche și peste trei minute acesta s’a întors cu o sabie. Filipescu mi-a strîns mîna: - îți dau sabia mea. Am ieșit la plimbare împreună cu automobilul afară din București. El palid, cu ochii albaștri plini de lacrimi mi-arată soarele roșu care apunea la orizont: - „ Ultima zi din România mică”. • 14 August Duminecă. Ziua mobilizării. în ziare apare că consiliul are loc numai după masă la ora 3. La ora llI/2 mă întilnesc pe stradă cu Brâncoveanu care-mi spune că acest avis s’a dat numai pentru inducerea în eroare a publicului cari staționa pe străzi. La Filipescu acasă așteptăm mai mulți: Brâncoveanu, M. Cantacuzino, Hiotu25, Deșliu etc. La 1'/, sosește Filipescu, intră palid, cadaveric între noi: totul e bine, am declarat război Austriei. Regele a fost admirabil... Din cuvintele lui Filipescu reconstruiesc astfel felul cum a decurs consiliul de coroană: -----------------------------------------[35~|----- Regele a deschis spunînd cam următoarele: V’am chemat ca să vă comunic hotărîrea mea cari e rezultatul unei îndelungi reflecții și a unei biruințe cari s’a săvîrșit asupra mea însumi. Carp27: Constat Majestate, căne-ai chemat să ne faci un comunicat, nu să ne ceri avizul. Eu nu pot spune nimic pînă nu aud lămuririle prim-mini- strului. Brătianu — expune situația și conchide că trebuie să declarăm război Austriei. Carp: Majestatea Ta primejduiești Țara și Coroana: în caz cînd veți ii învins pe tron va ii în viitor un Brătianu, un Știrbeynu un Hohenzollern: eu nu vă pot da pentru acest război decît o gazetă carin’o să mai apară (Moldova), trei iii pe cîmpul de luptă și urările mele ca pentru scăparea României să iiți învinși. Brătianu: Dacă și iiii D-tale au aceleași senti- mente, țara n’are nevoie de ei. Maiorescu - Crede că e numai o ipoteză înfrîn- gerea Germaniei și e de părere că Românii ardeleni vor numai o autonomie, nu însă să iie guvernați de România. Spune că are scrisori de la ei. Brătianu răspunde că știe sentimentele Româ- nilor de dincolo pe cari i-a sfătuit el însuși să vorbească în acest chip cu Maiorescu. Marghiloman, spune că vorbește în numele partidului conservator și protestează împotriva unui război alături de Rusia pe cari a o instala la Constan- tinopol e o nenorocire pentru noi. Zice că prin venirea lui Hindenburg în fruntea armatei austro- germane din Galiția riscăm să iim bătuți. Regele întrerupe: Cum vreți mai bucuros să-i aveți pe Ruși la Constantinopol - ca amici ori ca inamici? Ei au învins în mine pe un Hohenzollern, n’am teamă de un Hindenburg... Filipescu: Vorbește în numele partidului conservator și își exprimă mirarea că Marghiloman cari după declararea războiului cînd avea cunoștin- ță de Tratatul încheiat de Brătianu cu Rusia și-l lăuda pentru asta - mai e capabil și în asemeni momente grave de astfel de palinodii... T. lonescu a susținut ideia intrării în război. Costinescu - spune că am ii disprețuiți de toată lumea dacă nu ne-am mișca. Ferechid^8. Susține și el. Robescu: In numele Senatului nu pot decît să dau spr.jinul meu guvernului. T. Rosetti: spune că suntem țară mică și nu ne putem amesteca în trebile celor mari. Consiliul s’a terminația ora 1. Regele le-a întins mîna tuturora. Cînd a ajuns la Filipescu, i-a pus mîna pe umăr: - „N-ai crezut în mine”... Amîndurora le-au dat lacrimile. Brătianu i-a exprimat recunoș- tința Regelui al cărui sacriiiciu îl va aprecia țara. Regele a plîns... In cîteva cuvinte astfel s’a petrecut acest act istoric din cari se remarcă atitudinea Regelui. Acest om a înțeles că pentru el e mai util să se atașeze țării și a făcut o iigură frumoasă. Istoria îl va face mare. Pentru noi e o mare mîngiiere că vreme de 30 de ani am putut asimila un Hohenzollern, care prin purtarea lui e chemat în fața Europei de miine să rehabiliteze o familie compromisă. Atitudinea lui a fost determinată în mare parte și de Regină ale cărei sentimente anglo-ruse concordau cu credința țării de cari ea se legase printr’un fel de apropiere cu temperamentul nostru. Ieșind de la Filipescu am mers cu Brâncoveanu să luăm masa la Capșa. Aici mișcare - ziariști străini emoționați. Colonelul Ihomsohn80, atașatul militar englez, îmi strînge mîna cu căldură. Tavernier, corespondentul de la „Le Temps” mă sărută plîngînd... Printre mese e o conversație generală, barierele partidelor nu mai sunt. Pe toți ii mișcă atitudinea Regelui. Pavlică Brătășanu intră cu ■ Trupele Regimentului 80 infanterie, gata de trecerea Dunării ■ Revista de istorie militară ■ ■ Podul de vase de la Flămânda Titulesctî1 strigînd în gura mare: - La bătrînețe am ajuns și eu monarchic. Pe stradă aglomerație. Pînăpe la ora 4 publicul se ține în oarecare rezervă - pe fețe e însuilețire, dar și o linie de seriozitate. Pe la ora 5 atmosfera e mai caldă. Regelui și Reginei cari trec în automobile li se fac ovații călduroase. Filipescu e de asemeni aclamat de mulțime - trecîndpe lîngă clubul liberal sunt aclamat și eu de oamenii dimprejur. în fața palatului multă lume. I. Ph. Florescd2 ridicat pe umeri ține cuvîntare și nu mai isprăvește. într’o mînă ține batista, în alta pălăria. Stofă ordinară de demagog. Pe lîngă „Cafaneaua imperial” S. Mîndrescu face aceiași operație ieftină. Găsesc o trăsură mă arunc în ea și-o iau spre șoseaua goală de lume să respir și să-mi potolesc tensiunea grozavă a nervilor... Mă întorc seara la ora 10 în oraș în societatea lui Tăslăuanu33 și cînd intru la Restauran- tul Continental, publicul se ridică în picioare aplau- dînd frenetic. In vremea asta se sting toate felina- rele, capitala se cufundă în întuneric, pe la miezul nopții sună goarnele vestind mobilizarea, lumea aleargă pe străzi, smulge din mîna agenților alișele cu ordinul de mobilizare, pilcuri cîntă „La Arme”, e o generală beție a simțurilor... Rupt de oboseală trec spre casă dealungul bulevardului Pake‘, simt plutind deasupra mea o undă de tristeță vagă și nelămurită. Mă întind în pat și tot sbuciumul de doi ani mă copleșește în clipa asta: - Va să zică s-a sfîrșit, avem și noi război... ' Protopopescu, primar al Bucureștiului în perioada 1888-1891. — ■ Revista de istorie militară ■--------------- Zilele de la 15 Augustpînă Vineri la 19 au trecut în delirul primelor succese. A doua zi după mobilizare publicul nervos de la București a lansat zvonul că Brașovul și Sibiul au căzut... Oarecare întristare a provocat vestea că monitoarele austriace au bombardat Severinul și Giurgiu. Luni seara s’a ivit primul Zeppelin însoțit de aeroplane, orașul s-a stins, clopotele bisericilor au sunat, vardiștii au iluerat trei ciasurinecontenit, tunurile au bubuit. Publicul se uita spre cer de pe străzi. Marți i-am înmînat o petiție de-a mea și una de-a lui Gemului I. Brătianu: eu ceream să liu înscris la școala pregătitoare de oiițeri. Geni cerea să iie trimis pe front ca oiițerori ca simplu soldat. Petițiile le-am însoțit de-o scrisoare în cari ii spuneam lui Brătianu că nu găsesc mijloacele prin cari să-mi exprim sentimentele acum cînd se înscrie cea mai glorioasă pagină a istoriei noastre și cînd armata românească se apropie de Sibiul unde a vibrat suiletul meu o viață întreagă. Joi, întilnesc pe stradă pe Albert Kdnigman, redactor de la „Adevărul”, cari mergea la ministrul Constantinescu. Eu eram cu Geni. Mergem împreună pînă în strada Rotari și ne despărțim la ușa lui Constantinescu de ovrei. Imediat un servitor ne chiamă înlăuntru și pe noi. Am stat două ciasuri la „Forcu ” [Al. Constantinescu - n.n.], cari ne-a primit cu multă efusiune. în fața lui ieșeau perfect la iveală toate însușirile animalului după cari l-a poreclit lumea: avea și rapacitatea și îndrăzneala și buonomia porcului. Primele cuvinte după ce mi-a strîns mîna: - Ei, ce zici de guvernul ăsta trădător? li răspund că acum nu e potrivit să {37] facem apel la memorie: deocamdată să nu ne aducem aminte, nici el de în jurăturile mele, nici eu de-ale lor. Forcu, radios, îmi arată cum șiretlicul românesc a avut o biruință strălucită. El însuși, spune, a iscălit sîmbătă, înainte de mobilizare un contract pentru vindere de orzoaică încheiat cu Nemții. Nemții n’au bănuit nimic pînă în momentul ultim. Ordinul de mobilizare era semnat de Sîmbătă la ora 3, și Regele a chemat la el, la ora 6, pe Maiorescu, ca să-i spună că nu-i nimic hotărît încă și că să le deie cercurilor germane astfel ultima rază de nădejde... Forcu îmi citește mesajulRegelui pentru deschiderea Camerei, în cari se spune că tricolorul nostru iiliiie pe Brașov și Sibiu... îmi arată nota către statele neutre în cari guvernul anunță sechestrarea bunuriloraustro-germane șine spune că din această operație noi ieșim în cîștig cu cel puțin 1 miliard și jumătate. Fela siîrșitul conversației îmi dă să’nțeleg că Bulgaria nedeclarîndu-ne război, Brătianu tratează cu Bulgarii și Porcu - făcîndu-mi cu ochiul mă lasă să cred că ne putem aștepta la un nou triumf al diplomației lui Brătianu. (Imorali, cum sunt ei, reflectă imoralitatea lor și asupra adversarului, atribuindu-i o trădare și clădind pe această presupunere.) Ies din cabinetul lui cu o sensație neplăcută. Niciodatăn’am crezutîn viațăîn biruința deiinitivă a șiretlicurilor de culise și totdeauna am avut impresia că pentru marile adevăruri linia dreaptă e singura cale ce trebuie aleasă. Morala Porcului n’a avut cîtuș de puțin darul să mă însenineze... Mi se părea oarecum, că actul epocal al istoriei noastre nu e secondat de-o cinste superioară și că oamenii cari îl girează cu n urnele lor nu sunt o garan ție... în aceiaș zi, Joi, spre seară, întilnesc pe generalul CottesciF cari venea de la Brașov și cari mi-a spus că a stat o zi în Brașov fără să vadă un singur om. îmi spune că cucerirea a mers relativ ușor, singura bătălie mai serioasă a fost la Dârste, de unde austriecii au fugit bătuți. Brașovul a fost stăpînit vreme de-o zi de-un singur batalion. A fost numit de colonelul cari opera acolo primar al orașului doctorul Baiulescu, Vecersea polițai. • Vineri, 19 August. Chemat la minister ul de război mă prezint cu Geni la ora 9 dimineața. Ne primește noul ministru de război Vintilă Brătianu'1' și secretarul gen. [eralul] lancovesctf7. Vintilă B.[rătianu] cu obișnuita-i mutră antipatică îmi spune că școala de război va ține 6luni, risc deci să învăț carte fără a mai intra în război, nu crede însă că în viața de mai tîrziu voi mai utiliza cunoștințele militare. îmi spune că fiind recrutat trebuie să aștept să-mi vie rîndul, iar la întrebarea mea dacă nu pot să tiu utilizat în nici un chip îmi vorbește de „temperamente nesupuse”... il mai rog să-mi dea —r^i--------------------------------------------- voie să mă duc pînă la Sibiu să văd pe mama și-mi răspunde că nu se poate admite, liindcă au luat această hotărîre și ieri au refuzat pe un fost ministru... li spun că astfel nu-mi rămîne altceva de făcut decît să plec cu vreun regiment și-mi zice că n’am voie nici eu, nici Geni. Am plecat amărît din fața acestui om cari a găsit acum momentul oportun ca să se răzbune pe mine, pentru că am refuzat de la început să mă bag slugă la partidul lui. Vintilă B.[rătianu] cu secta- rismul lui îngust, lire de salahor sec și rău, răspîn- dește împre jur o atmosferă penibilă de antipatie și din toată ființa lui radiază ura împotriva personali- tăților superioare, liindcă purcezind din sine însuși el nu vede altă apoteoză decît a mediocrității. îl cred muncitor, liindcă e obișnuită calitatea asta la temperamentele vulgare, dar mic și urît, el mi se paie o pată neagră pe cîmpul de lumină al înswlețirii noastre de astăzi. Nu știu nici dacă munca lui va putea ii utilă, căci il văd pierzîndu-se în forme, fără a avea mintea luminoasă a unui organizator... Politica de partid, politica de familie, oligaichia păcătoasă prime jduiesc România... Nu mai găseam altă ieșire decît să mă înrolez voluntar la vreun regiment și să plec cu el. Altfel riscam să mă plimb fără nici o treabă pe Calea Victoriei, întreg și sănătos, cîtă vreme altă lume cari n’a cerut războiul cămine, e dusă pe cîmpul de luptă. Ieșind deci din cabinetul lui Vintilă, am plecat cu Geni, direct la cazarma regimentului 80 Inf. [anterie], al cărui comandant VlădesciJ* îmi scrisese imediat după mobilizare, invitîndu-mă să merg la el, spunîndu-mi că merge în Ardeal. Colone- lul Vlădescu, un temperament viu, inegal ca stare sufletească - extrem de sever și excesiv de bun ne-a primit cu multă dragoste ca voluntari, a dat ordin să ne complectăm echipamentul și ne-a spus că dimineață plecăm cu regimentul spre nord - pe jos, la ora 5. Am trecut repede prin prăvălii să ne cumpărăm ce-aveam lipsă și în dreapta în stânga să ne luăm rămas bun... Sîmbătă, 20 August. Dimineața la ora 5 sosește automobilul lui Brâncoveanu să mă ducă la cazarma din Dealul Spirei. A jungem acolo cu Geni, însoțiți de Tani și fratele ei și Bufnea... Regimentul întreg forfotea în ajunul plecării. Sosește colonelul, foarte gentil stăm de vorbă. îmi lămurește situația - că voi ii un fel de adghiotan t al lui și-l voi însoți în tot locul, iar Geni trece ca soldat la compania 9, rămînînd mai tîrziu să-i facă o situație. Se formează compăniile și pleacă la locul viran din spatele căzăr- mei - lume împrejur, plînsete de femei, Hori... în regiment sunt 1 500 de bucureșteni - între cari și catolici și evrei... Se începe slu jba celor trei rituri în fața regimentului... La un cap trei hahami cu ------------■ Revista de istorie militară ■------- bărbi sure enorme se roagă lui lehova în strigăte nearticulate din tot trupul. La zece pași un preot ortodox slujește apa sfintelui botez cu vocea trăgănată și nazală a Tronarelor [Troparelor - n.n.] bizantine - iar la alți zece pași un pater italian spune o rugăciune mută și cetește dintr’o carte șoptind abia cuvintele unei implorări discrete... (Se desfac impresiile unei evoluții religioase de treimii de ani din acest triptic de popi.) La ora 7 plecăm tot regimentul spre Calea Griviței, de acolo la Șosea, Geni cu ranița în spate la compania 9, eu, urmînd vorba colonelului cari-mi spune că nu vrea să mă „martirizeze ”, urc pe capra unei trăsuri de ambulanță. In drum aclamații și destule flori, soldații răspund cu veselie. Mă recunoaște mulțimea pe la răspîntii și se aude des: Trăiască Goga. Drumul s’a făcut cu scurte întreruperipînă la ora 7 seara cînd am ajuns la comuna Tîngăbești [Tâncăbești - n.n.] - vreo 35 de chilometrila nord de București. Massa mare a soldaților suportă drumul destul de bine - dar sunt destui slabi și extenuați cari cad în drum subtpo vara laniței. Vreo două sute au fost adunați de ambulanțe... De altfel, sunt senini și cîntă în marș - la unele compănii e cor în toată legea. Otițerii mi se par devotați cei maimulți, am văzut locotenenți ducînd ranițele și puștile soldaților obosiți. La Tîngăbești am dormit noaptea și ne-am așezat prin casele țărănești. Eu dormeam în aceiaș cameră cu colonelul cu cari mă împrietenisem. (Fost atașat militar la Roma 10 ani, Vlădescu a copiat o mulțime de documente privitoare la istoria noastră din aichivele de la Vatican.) A doua seară după ce ne-am culcat, pe la oia ll1/ sosește un automobil trimis să ducă pe colonel la Cartierul general de la Cocioc. Colonelul pleacă cam îngn jat și se întoarce la ora 2, cu vestea că trebuie să ne întoarcem înapoi, liind nevoie de-o manevră spre sud... Chiamă maiorii și sună alarma la ora 3 - iixînd pentru cinci plecarea. împachetare repede și la 5 pleacă regimentul. Marș, greu, lung, pe căldură vreo 25 chilometri pînă la comuna Afumați, unde a jungem la 12. Luăm masa la arendașul moșiei boerești cu colonelul căruia ii cer voie să plec cu o trăsură la București... cari cad la vreo 20 ch d.[ometri], împreună cu Geni căruia îi trebuie niște bocanci noi. Colonelul admite și ne dăm întilnire pentru a doua zi la comuna Budești. întorși acasă murdari - înspăimîntăm pe cei dinpie jur, luăm baia suverană, dormim și Marți dimineața plecăm cu trăsura regimentului la Budești. Aici - după cîteva scene neplăcute pe cari ----■ Revista de istorie militară ■------------- le am în urma situației mele de soldat fără grad, din partea celor cari nu mă cunosc, mi se spune că regimentul nostru va li dus cu automobilele la Oltenița. Luăm deci drumul Olteniței pe la ora 1 și plecăm înainte. • Marți (23 Aug.). Pe drum la vreo 10 chilo- metri de Oltenița ne ajunge în urmă automobiliul colonelului cari ne ia cu el. Ajungem la Oltenița și mei gem direct în port. Aici mai mulți oiițeri, soldați, marinari. 0 atmosferă cam tris tă. Fețe îngrijite [îngrijorate] oameni cam zăpăciți, activitate puțină, cei dimpre jurau mai mult o atitudine de contempla- ție și privesc îngnjați spre malul celălalt de la Turtucaia39. Ni se spune că ieri s’au dat 10 atacuri bulgărești, cari au fost respinse, că situația e gravă și că înainte de amează a fost o panică între soldații noștri40. • In vremea asta e o canonadă puternică, arti- leria grea germană trage și răspund bateriile noastre. Pe la ora 4 vedem grupuri de soldați coborînd de pe creastă spre Dunăre. 0 scenă de panică. îi spun colonelului Vlădescu să trecem dincolo cu o șalupă și să potolim sperietura. Colonelul admite, ne îmbarcăm încă vreo doi-trei și trecem. Privim în dreapta și în stînga, strigăm și soldații se opresc. Erau vieo două cornpămi din Reg. [imentul] 76. Cînd i-am oprit și le spunem că trebuie să se întoarcă înapoi, apare de după o dilmă locot. colonelul regimentului - unul cu numele Marinescu - căruia Vlădescu ii zice cu răceală: - Domnule otițer adună-ți oamenii și du-te la atac. Locot. colonelul, un individ scurt și îndesat, cam jenat, pleacă înapoi cu trupa. Sunt convins că a fugit... Ne întoarcem înapoi. M’a deprimat scena... Mi-au fulgerat multe prin minte. M’am gîndit o clipă, nu cumva virtuțile militare pe cari le atri- buiam noi soldaților noștri erau o iluzie?... în acest timp observăm cu Vlădescu un otițer, de la Reg. [imentul] 76, umblînd lazna prin port. Era un sublocotenent. Co7.[onelul] Vlădescu il chiamă la el. - Ce umbli pe aici ? Sublocotenentul (era de rezervă) se zăpăcește. Colonelul il ia de spate, ii rupe tresele și chiamă un sergent de la o companie din Reg. [imentul] 80: - Sergent, ia-1 pe ticălosul ăsta, pune-i ranița în spate, să meargă înaintea ta și dacă vezi că dă un pas înapoi, împușcă-1 din ordinul meu... Pe la ora (text lipsă - n.n.) sosește colonelul Anghelescu41, aghiotantul Regelui. Enervat, palid, îmi spune că Turtucaia poate cădea în două ciasuri. Vorbește la telefon cu generalul Teodorescu42 din Turtucaia și pe urmă mai liniștit puțin ne spune că trebuie să sosească la noapte o divizie de-a noastră de la Silistra să-i flancheze pe bulgari. ---------------------------------------[39~|---- Cu singurul șlep cari era la îndemînă (se poate închipui deci cu ce încetineală penibilă se făcea transportul), se mai îmbarcă două batalioane din Reg. [imentul] 2 de grăniceri. Trec Dunărea cîntînd. Ajunși dincolo sunt imediat porniți la atac, auzim în amurg goarnele și strigătul lor: ura.... Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond Goga -familial, dosar nr. 144, f. 1-15 'Octavian Goga, Scrieri memorialistice, prefață Ion Petrovici, ediție îngrijită și postfață de loan Șerb, Editura „Grai și suflet - Cultură Națională”, București, 2004, p. 58. 21 . G. Duca, Memorii, voi. III. Războiul. Partea I (1916-1917), Editura Machiavelli, București, 1994, p. 31. 3 Ibidem, p. 31-32. 4 „FEDERAȚIA UNIONISTĂ”. S-a creat la 18 septembrie/1 octombrie 1915, în compunerea acesteia intrând reprezentanți ai Partidului Conservator (Nicolae Filipescu), ai Partidului Conservator Demo- crat, condus de Take lonescu și ai transilvănenilor aflăți în capitală. Principalul scop al Federației era lupta pentru unirea Transilvaniei cu România. 5 NICOLAE FILIPESCU (1862-1916), om politic, personalitate marcantă a Partidului Conservator, ministru de Război (29 decembrie 1910-27 martie 1912). în perioada neutralității a acționat cu deosebită vigoare pentru intrarea României în război, alături de Antantă. în luna mai 1915, Nicolae Filipescu s-a desprins din Partidul Conservator, înființând o formațiune politică având aceeași denumire. în toamna anului 1916, după moartea sa, Partidul Conservator (Nicolae Filipescu) s-a unit cu Partidul Conservator Democrat, condus de Take lonescu. 6 DUMITRU (TAKE) IONESCU (1858-1922), avocat și om politic. Și-a început cariera politică în Partidul Național Liberal, apoi a trecut la Partidul Conservator. în 1908 a întemeiat propria formațiune politică - Partidul Conservator Democrat. A susținut consecvent intrarea României în război alături de Antantă, fiind inițiator, alături de Nicolae Filipescu, al „Acțiunii Naționale” și al „Federației Unioniste”. în timpul războiului a făcut parte din guvernul de uniune națională, fiind ministru de stat (11 decembrie 1916- 10 iulie 1917) și vicepreședinte al Consiliului de Miniștri (10 iulie 1917-26 ianuarie 1918). Plecat în Occident (primăvara anului 1918), el a fost ales președinte al Consiliului Național pentru Unitatea Românilor (20 septembrie/3 octombrie 1918). După război a fost ministru al Afacerilor Externe (13 iunie 1920-11 decembrie 1921) și prim-ministru (17 decem- brie 1921-19 ianuarie 1922). —w---------------------------------------------- 7 BARBU ȘTEFĂNESCU DELAVRANCEA (1858- 1918), scriitor, om politic, avocat, membru al Acade- miei Române (1912), primar al Bucureștilor (1899, 1906), ministru în două rânduri - al Lucrărilor Publice (1910-1912), al Industriei și Comerțului (1917-1918). Mare orator a militat stăruitor pentru intrarea în război alături de Antantă, fiind membru al „Acțiunii Naționale” și al „Federației Unioniste”. 8 IOAN (IONAȘ) GRĂDIȘTEANU (1861-1932), om politic conservator, ministru al Lucrărilor Publice (1900-1901, 1904-1907). A ținut discursuri înflăcărate în Parlament în problema românilor din Transilvania, cerând unirea acestei provincii cu România. 9 MIHAIL G. CANTACUZINO (1867-1928), om politic conservator, primar al capitalei (1904-1907), ministru al Justiției (1910-1913, 1916-1918). 10 CONSTANTIN OLĂNESCU (1845-1928), inginer și om politic conservator, descendent al unei vechi familii boierești. A fost ministru al Lucrărilor Publice (1891-1895) și de Interne (1900-1901). "CONSTANTIN I. ISTRATI (1850-1918), medic și om politic, inițial de orientare liberală apoi conser- vatoare. Fondator al Societății Române de Știință, membru al Academiei Române (1899), comisar general al „Expoziției generale române” (1906). A fost minis- tru al Lucrărilor Publice (1900, ianuarie-iulie), al Agriculturii, Industriei, Comerțului și Domeniilor (1907, februarie-martie), Industriei și Comerțului (1916-1917). 12 IOAN CANTACUZINO (1863-1934), medic și profesor universitar, bacteriolog și serolog de renume mondial. A organizat Serviciul de apărare sanitară (1916- 1918). A fost ministru de stat în guvernul condus de Alexandru Vaida-Voievod (1919-1920) și ministrul Muncii, Sănătății și Ocrotirilor sociale în guvernul N. lorga (1930-1931). 13 NICOLAE XENOPOL (1858-1917), fratele mai mic al istoricului A. D. Xenopol. Se încadrează în Partidul Național Român și lucrează la mai multe ziare liberale. Intră în Partidul Conservator Democrat și devine ministru al Industriei și Comerțului (1912- 1913). în anii Primului Război Mondial a susținut cu vigoare alăturarea României la Antantă. A fost primul trimis extraordinar și ministru plenipotențiar al României la Tokyo, unde a și murit. 14 VASILE LUCACIU (1852-1922), preot, om politic, scriitor, membru de frunte al Partidului Națio- nal Român din Transilvania, unul dintre inițiatorii mișcării memorandiste (1892). A trecut în Vechiul Regat și a acționat stăruitor pentru intrarea în război alături de Antantă. în perioada 1919-1920, a fost ministru fără portofoliu în Consiliul Dirigent. 15 SIMION C. MÂNDRESCU (1864- 1947), filozof și om politic român, profesor la universitățile din Iași și București. A susținut intrarea României în război ------------■ Revista de istorie militară ■--------- alături de Antantă. A organizat în Italia unitățile militare provenite din românii transilvăneni. 16 CONSTANTIN DISSESCU (1854-1932), jurist și om politic, inițial de orientare liberală, apoi conser- vatoare. în 1908 aderă la Partidul Conservator Demo- crat. Ministru de Justiție (1899-1907,1912-1913). Unul din liderii „Federației Unioniste”. După Primul Război Mondial a intrat în Partidul Național Liberal. 17 C. CONSTANTIN CANTACUZINO-FAȘCANU, lider conservator, membru de frunte al Partidului Conservator Democrat. A fost președinte al Adunării Deputaților în două rânduri (1907, februarie-aprilie, 1912-1914). 18 ALEXANDRU MARGHILOMAN (1854-1925), lider politic conservator, a deținut mai multe portofolii în diferite cabinete conservatoare. în 1914 s-a pronun- țat pentru neutralitatea României. A rămas în teritoriul ocupat, la București, de conivență cu Ion I.C. Brătianu, ca rezervă politică. A devenit prim-ministru, la 5/18 martie 1918 și a rămas în aceeași funcție până la 24 octombrie/6 noiembrie 1918. 19 ISTVAN T, conte de TISZA (1861-1918), om poli- tic ungar, prim-ministru (1903-1905, 1916-1917). A promovat o politică de maghiarizare forțată a naționali- tăților din monarhia dualistă, fiind un exponent de frunte al șovinismului maghiar. 20 VASILE MANGRA (1850-1918), episcop, arhie- piscop și mitropolit al Ardealului (1916-1918). în prima parte a vieții a fost unul din luptătorii împotriva regi- mului dualist austro-ungar. A făcut parte din delegația care a înaintat Memorandumul (1892). în 1894 a organizat marea adunare de la Sibiu care a protestat împotriva dizolvării Partidului Național Român. în ultimii ani de viață a acționat pe o poziție diametral opusă, fiind unul dintre oamenii de încredere ai guvernului maghiar. 21 ALEXANDRU CONSTANTINESCU-PORCU (1859-1926), om politic liberal, apropiat al lui Ion I.C. Brătianu. A fost ministrul Agriculturii și Domeniilor (1909-1910, 1914-1916, 1922-1926), de Interne (1916- 1918), al Industriei și Comerțului (1918-1919). 22 ION I.C. BRĂTIANU (1864-1927), om politic liberal, fiu al lui Ion C. Brătianu, președinte al Partidului Național Liberal (1909-1927), președinte al Consiliului de Miniștri (1908-1910; 1914-1918; 1918-1919; 1922- 1926, 1927) și de mai multe ori ministru. Ion I. C. Brătianu a reprezentat timp de două decenii cea mai puternică personalitate a vieții politice românești. Om de stat cu o largă viziune, a fost promotor al intrării României în război alături de Antantă, negociind cu aceasta, timp de aproape doi ani de zile. Unul din făuritorii Marii Uniri din 1918. 23 EMIL COSTINESCU (1844-1921), membru marcant al Partidului Național Liberal. A fost unul din fondatorii Băncii Naționale a României și ministru de -------■ Revista de istorie militară ■--------- Finanțe (1902-1904, 1907-1910, 1914-1916). în anii Primului Război Mondial a făcut parte din guvernul de uniune națională ca ministru secretar de stat (1916- 1917). 24 TITU MAIORESCU (1840-1917), critic literar, mentor al societății „Junimea”, om politic conservator, ministru în mai multe rânduri, prim-ministru (1912-1914), calitate în care a prezidat Conferința de Pace de la București (1913), care a pus capăt celui de-al doilea Război balcanic. S-a pronunțat pentru o neutralitate favorabilă Puterilor Centrale. A rămas la București, dar a refuzat să coopereze cu autoritățile de ocupație. 25 CONSTANTIN HIOTU (HIOTT) (1861-1920), licențiat în drept la Paris, colaborator al ziarului „Epo- ca”de la înființare, deputat de Vlașca. 26 Pentru desfășurarea Consiliului de Coroană din 14/27 august 1916, a se vedea Ion Mamina, Consilii de Coroană, Editura Enciclopedică, București, 1997, p. 53-87. 27 PETRE P. C ARP (1837-1919), om politic de orien- tare conservatoare, lider al grupării junimiste și șef al Partidului Conservator (1907-1912). Prim-ministru în două rânduri (1900-1901, 1910-1912). A susținut cu tărie intrarea României în război alături de Puterile Centrale, deoarece aprecia că Imperiul rus reprezintă cel mai mare pericol pentru România. în timpul ocupației Puterilor Centrale (1916-1918) a rămas în București, dar a refuzat să coopereze cu autoritățile de ocupație. 28 MIHAIL PHERECHIDE (1842-1926), unul dintre fondatorii Partidului Național Liberal și colaborator al lui Ion C. Brătianu. A fost ministru de Justiție în mai multe cabinete liberale, al Afacerilor Externe (1885- 1888) și de Interne (1897-1898, 1909-1910). în timpul războiului a fost ministru secretar de stat. 29 THEODOR ROSETTI (1837-1923), descendent dintr-o veche familie boierească și unul dintre înteme- ietorii „Junimii”. Lider marcant al Partidului Conser- vator a fost prim-ministru (1888-1889) și de mai multe ori ministru. Guvernator al Băncii Naționale (1890- 1895) și membru de onoare al Academiei Române (1891). 30 C.B. THOMSON (1875-1931), ofițer britanic, colonel, atașat militar al Marii Britanii în România. După Primul Război Mondial a fost ministru al Aerului (1924, 1929-1930). 31 NICOLAE TITULESCU (1882/1941), om politic, jurist și diplomat român de largă recunoaștere internațională, ministru de Finanțe (1920/1921) în guvernul condus de Alexandru Averescu (1920-1921), ministru al Afacerilor Externe (1927-1928,1932-1936), președinte în două rânduri (1930, 1931) al Adunării Societății (Ligii) Națiunilor. în deceniul patru al seco- lului al XX-lea a promovat o politică de apropiere de Uniunea Sovietică, domeniu în care Octavian Goga i-a d1 fost un adversar tenace. A se vedea Pro și contra Titulescu, selecție, cuvânt, înainte, note biografice, adnotări, explicații, indice de George Potra, Editura Enciclopedică, București, 2002, pp. 253-266. 321 . TH. FLORESCU (1875-), jurist și om politic de orientare conservatoare, aderent ulterior al formațiunii conduse de Take lonescu. A trecut apoi la liberali, fiind la Iași (1916-1917), vicepreședinte al Camerei Deputaților. A fost ministru de Justiție (1922-1923) în guvernul condus de Ion I. C. Brătianu (1922-1926). 33 OCTAVIAN TASLÂUANU (1876-1942), scriitor și om politic român, originar din Transilvania. în timpul Primului Război Mondial a luptat în armata română, ca ofițer de informații. în guvernul condus de Alexandru Averescu a fost ministru al Industriei și Comerțului (1920, martie-iunie; noiembrie 1920-ianuarie 1921). 34 EUGEN GOGA (1889-1935), ziarist și scriitor, fratele lui Octavian Goga. înrolat ca voluntar în Regimentul 80 infanterie, a luat parte la luptele din Dobrogea, unde a fost rănit la mâna dreaptă (octom- brie 1916). 35 DIMITRIE COTESCU (1859-), general de divizie (1913). în perioada august-noiembrie 1916 a comandat Corpul 2 armată. La 1 ianuarie 1917 a fost trecut în retragere. 36 VINTILĂ BRĂTIANU (1867-1930), om politic liberal, fratele lui Ion I. C. Brătianu. A fost ministru de război (1916-1917), al Materialului de război (1917- 1918), de Finanțe (1922-1926). După moartea lui Ionel Brătianu (1927) a devenit președinte al Partidului Național Liberal și prim-ministru (1927-1928). 37 CONSTANTIN IANCOVESCU (1862-1945), general de corp de armată (1918), ministru de Război (1917-1918). în timpul războiului a fost secretar general al Ministerului de Război (august-septembrie 1916), șef al Marelui Stat Major - P.S., comandant al Grupului Apărării Dunării (noiembrie 1916) și al Corpului 3 armată (decembrie 1916-iulie 1917). 38 Colonelul (ulterior general) G. VLĂDESCU, comandant al Regimentului 80 infanterie. Evocând personalitatea acestui ofițer și împrejurările angajării unității sale în bătălia de la Turtucaia, Constantin Argetoianu scria: „Vlădescu era fiul generalului, fost șef al Casei Militare a regelui Carol I și ginerele lui Alexandru Bellu. îl cunoscusem și la Roma, ca atașat militar; era bun de gură, dar nul la faptă și după ce trecuse 2 batalioane din regimentul său peste Dunăre, rămăsese cu al treilea batalion și cu Goga pe malul stâng, de unde se uitau amândoi cu ocheanul la prăpădul de pe celălalt mal. Nici Vlădescu, nici Goga nu au fost decorați cu Mihai Viteazul” (Constantin Argetoianu, Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, volumul al IlI-lea, partea a V-a, 1916- 1917, ediție și indice adnotat de Stelian Neagoe, Humanitas, București, 1992, p. 35). 39 BĂTĂLIA DE LA TURTUCAIA s-a desfășurat în perioada 18 august/1 septembrie-24 august/6 septembrie 1916 și s-a soldat cu gravă înfrângere. Divizia 17 infanterie română, comandantă de generalul Constantin Teodorescu, apărătoare a capului de pod, a fost practic nimicită. înfrângerea a afectat grav moralul clasei politice, populației și al armatei și a fost urmată de o suită de greșeli ale Marelui Cartier General, dintre care cea mai importantă a fost modificarea planului de campanie prin oprirea ofensivei din Transilvania și organizarea manevrei de la Flămânda. 40 Cele zece atacuri date în ziua de 23 august/5 septembrie 1916 nu au existat. A fost o gravă dezin- formare din partea locotenent-colonelului S. Nicoli- cescu, comandantul Regimentului 36 infanterie. 41 Este vorba de colonelul (ulterior general de corp de armată) Paul Angelescu (1872-1949), adjutant regal (1916); a comandat Divizia 15 infanterie la Mărășești (1917), șef al Casei Militare Regale (1920- 1921), ministru de Război (1927-1928, 1934-1937). 42 CONSTANTIN TEODORESCU, general, teore- tician militar, profesor la Școala Superioară de Război. A fost comandant al Diviziei 17 infanterie având misiunea de a apăra capul de pod Turtucaia. în această calitate poartă o mare responsabilitate pentru grava înfrângere de la Turtucaia. OCTĂVIAN GOGA: NOTES FROM OVR WAR EAYS The great poet Octavian Goga (1881-1938), prime plan personality of the Romanian society in the first half of the past century was an active militant for the unification of Transylvania with the Kingdom of Romania. He acted with extraordinary vigor in the years of neutrality (1914-1916) for Romania’s entrance into the WW I alongside Entente. Since those years, remarkable memoir pages remained in which, with much talent, Octavian Goga describes the feverishness and emotions lived in the moments preceding Romania’s entrance into the war, after a period of neutrality full of disputes among Romanian politicians. The decision to join Entente and the first victories of the Romanian Army in the Carpathian Mountains produced the enthusiasm of the political class and the crowd. In these memorial pages are presented some portrays of Romanian political men, also impressions after the contact with realities in the Romanian Army, and the defeat of Turtucaia (Tutrakan), as well. This way, the narration develops on two exactly contrary coordinates - enthusiasm and disappointment, joy and pain. Hence, in only a few days from the entrance into the war, the Romanian public opinion passed from ecstasy to agony. ---1 42 |----------------------------------- ■ Revista de istorie militară ■-------------- ■ 90 d« ani da la intrarea României în Primai Râzboi Mondial PROBLEME TERITORIALE ROMÂNEȘTI ÎN DISCUȚIA MARILOR PUTERI (1914-1918) colonel (r) prof. univ. dr. ION GIURCĂ Deși Primul Război Mondial s-a declanșat în condițiile în care între Austro-Ungaria și Serbia nu exista o dispută teritorială, intrarea în conflict a statelor membre celor două blocuri militare (Antanta și Puterile Centrale) a fost determinată de „rănile” anterioare provocate de revendicarea unor spații geografice de pe continent: Alsacia și Lorena disputate de către Franța și Germania; Polonia disputată de Rusia, Austro-Ungaria și Germania; Peninsula Balcanică, unde Rusia și Austro-Ungaria dor eau să-și impună influența sau, cel puțin, să o mențină pe cea avută în perioada anterioară. Dispute teritoriale majore între Marea Britanie și Franța, pe de o parte, Germania, pe de altă parte, se manifestau pe continentul african, în Orientul Apropiat și Mijlociu. în ansamblul celor patru teatre de operații terestre din Europa, România avea o poziție geostrategică importantă, dar și divergențe de ordin teritorial cu două mari puteri aflate în conflict (Rusia și Austro-Ungaria), fapt ce a constituit motiv de acțiune, pe toate planurile, asupra guvernului de la București, pentru a o atrage în război, dar și spațiu de dispută și negociere între cei interesați în această zonă pe toată durata războiului. Poziția marilor puteri europene față de intere- sele teritoriale ale României au fost diferite, în momentele principale ale războiului, mergând de la promisiuni, încheierea de tratate, sprijin politic și militar, până la aranjamente de culise, atitudini de neglijare sau chiar de eludare a drepturilor istorice ale românilor. Evoluțiile geopolitice și geostrategice în zonele centrală-estică și sud-estică ale Europei, în faza finală a primei conflagrații mondiale, și în primii ani postbelici, au readus România în centrul aten- ției marilor puteri, poate chiar mai mult decât în perioada neutralității, rezultatul final fiind îndeplini- ----■ Revista de istorie militară ■---------------- rea și chiar depășirea scopului militar al războiului, eliberarea teritoriilor locuite de români, ce se găseau înglobate în monarhia austro-ungară. Deși nu a primit întregul teritoriu al Banatului, așa cum se prevedea în Articolul 4 al Convenției militare, încheiat la 4/17 august 1916, României i-a fost recunoscut dreptul asupra Basarabiei, teritoriu care nu a făcut obiectul discuțiilor între guvernul de la București și cele ale Marilor Puteri. Timp de cinci ani (1914-1918), spațiul locuit de români, aflați în propria lor țară sau pe teritoriul imperiilor vecine, de la răsărit și apus, a fost, așa cum am subliniat mai sus, obiect de dispută sau negociere între cei care la un moment dat au dorit să aibă de partea lor România, sau au sperat să încheie pacea în condiții cât mai avantajoase, una dintre acestea fiind includerea unei părți cât mai mari din teritoriul românesc. Privită în ansamblu, din punct de vedere al problematicii abordate, perioada 1914-1918, cuprin- de trei etape distincte: 1.1914-1916, când problema teritoriilor locuite de români a fost nemijlocit legată de atragerea României de partea Antantei sau a Puterilor Cen- trale; 2. Sfârșitul anului 1916 și prima jumătate a celui următor, când cuvântul „pace” dar și anumite aranjamente între Franța și Rusia au readus pe masa de lucru a negocierilor problema românilor și a teritoriului locuit de aceștia; 3. Februarie-decembrie 1918, când România a suferit o gravă amputare teritorială, prin prevederile Tratatului de pace de la București, semnat la 24 aprilie/7 mai 1918, dar, totodată, când românii și-au exprimat liber, prin vot deschis dorința de a trăi într-un stat național unitar, chiar dacă până la un moment dat s-au manifestat și unele tendințe de autonomie. Fiecare din cele trei etape enunțate își are istoricul și specificul ei, cu elemente de continuitate și discontinuitate, de consecvență sau inconsecven- ță, cu o atitudine hotărâtă și fermă sau cu unele șovăiri din partea factorilor de decizie politică și militară ai României. Hotărârea României de a rămâne neutră în conflagrația care se declanșase și creștea în amploare a generat o adevărată cursă pentru atragerea acesteia în una din taberele aflate în conflict. La numai două zile de la ședința Consiliului de Coroană de la Sinaia, ministrul de externe al Rusiei - Serghei Dimitrievici Sazonov - l-a con- vocat pe ministrul României la Retrograd, căruia i-a înmânat un proiect de tratat care prevedea, între altele, că „Rusia garanta României, la semnarea păcii, teritoriile din monarhia austro-ungară locuite de români”. Ministrul de externe rus a cerut Franței și Angliei să adopte aceeași atitudine, solicitare acceptată de către cele două state și comunicată rapid guvernului de la București. Atitudinea Rusiei s-a schimbat rapid, după succesele inițiale din Galiția și nordul Bucovinei, când la 9/22 septembrie, nu mai cerea angajarea României în război, ci doar o neutralitate binevoi- toare, propunând guvernului de la București să ocupe „ceea ce ea poate să ia acum fără nici un efort”. Guvernul de la Retrograd avea în vedere Transilvania și sudul Bucovinei, unde trupele ruse încă nu pătrunseseră. Poziția Rusiei față de teritoriile românești aflate sub dominație austro-ungară a fost exprimată clar în Acordul secret româno-rus, semnat la 18 septem- brie/1 octombrie 1914, prin care României i se recunoștea oficial dreptul „de a-și încorpora acele teritorii din Monarhia austro-ungară care sunt populate cu români”1. Referitor la Bucovina, acordul prevedea că principiul majorității populației trebuie să formeze fundamentul pentru delimitarea teritorială între Rusia și România. Era deja evidentă o primă tendință a Rusiei de a pune stăpânire pe un alt teritoriu românesc luat la începutul războiului sub control militar - partea de nord a Bucovinei. Exprimările referitoare la Bucovina erau enunțate și atent redactate în documentele internaționale. Astfel, după încheierea Acordului din 18 septembrie/1 octombrie 1914, ministrul rus de externe solicita guvernului englez și francez să declare conducerii de la București: „Dacă guvernul român, potrivit ofertei pe care i-au făcut-o Rusia, Franța și Anglia, trece la ocuparea Transilvaniei și a părții românești a Bucovinei, cele trei puteri vor folosi întreaga lor autoritate pentru a împiedica Bulgaria să atace România, atâta timp cât aceasta face cauză comună cu cele trei puteri în războiul actual contra Austro-Ungariei”2. Discuțiile româno-ruse de la București, între I. I. C. Brătianu și ministrul Rusiei, Stanislas ----1~44]--------------------------------------- Poklevski-Koziell, nu au scăpat atenției reprezen- tanților Germaniei și Austro-Ungariei care și-au informat rapid și relativ corect guvernele lor. Reacția autorităților de la Berlin și Viena a fost promptă, acestea solicitând reprezentanților lor la București să facă guvernului român o declarație formală în care să arate că „în cazul unui rezultat victorios al războiului, România va primi Basarabia, ceea ce pentru regatul României reprezintă stăpâni- rea nelimitată a gurilor Dunării și o foarte importan- tă creștere a puterii”3. Ministrul Germaniei la București era autorizat să comunice direct, verbal, regelui României că „guvernul german își asumă răspunderea ca după terminarea victorioasă a campaniei, printr-o recti- ficare de graniță să revină României acel teritoriu al Bucovinei, care cuprinde mormântul lui Ștefan cel Mare și deci are pentru România o importanță istorică națională”4. Promisiunile Antantei și Puterilor Centrale din toamna anului 1914, când nu se profilau învingătorii și învinșii, nu au putut înlătura prudența lui 1.1. C. Brătianu și nici curentul antantist care domina clasa politică și populația României. Problematica teritoriilor românești a revenit în atenția marilor puteri în primăvara anului 1915, când promisiunile teritoriale erau făcute fără nici o reținere. Astfel, la 27 mai/9 iunie 1915, deși trupele germane și austro-ungare înregistrau succese în Galiția și Bucovina, guvernul de la Viena „recu- noștea dreptul României de a uni Bucovina până la Șiret și promitea îmbunătățirea statutului românilor din Transilvania. în cazul cooperării militare împo- triva Rusiei propunerile erau mărite: Bucovina până la Prut, zona Mehadiei, noi avantaje pentru popula- ția românească din Transilvania”5. Erau promisiuni asupra unor teritorii românești pe care regimul de la Viena le anexase în condițiile disputelor cu imperiile rivale, țarist și otoman. Trebuie precizat că guvernul de la București nu se aflaîntr-o expectativă totală, continuând să-și prezinte condițiile sale pentru o viitoare cooperare militară. Elocvent în acest sens este demersul din 20 aprilie/3 mai 1915 referitor la o alianță cu Antanta, când se solicita „garantarea de către Antantă a unirii cu România a Bucovinei până la Prut, a Tran- silvaniei și Banatului în întregime, precum și a unui teritoriu locuit de români în vest, până în apropierea de Seghedin”6. Poziția Antantei, legată în principal de cea a Rusiei, era oscilantă - între neutralitatea României și angajarea acesteia în război. Toate abordările în acest sens erau legate de evoluția situației de moment pe fronturile europene, evidențiindu-se că scopul principal nu era obținerea victoriei militare, ci mai mult a uneia diplomatice, cu rectificări teritoriale ------------■ Revista de istorie militară ■------- avantajoase. Poate că în gândirea politicienilor puterilor europene persista imaginea Congresului de la Berlin din 1878, când state neangajate în Războiul ruso-româno-otoman au obținut avantaje nesperate - cazurile Austro-Ungariei și Marii Britanii care au primit Bosnia și Herțegovina, respectiv Ciprul, fiind de notorietate. Totuși, sub presiunea Franței și Angliei, la 27 mai/9 iunie 1915, guvernul de la Petrograd, foarte sensibil la referirile privind viitoarea frontieră cu România, a acceptat ca, în condițiile intrării ime- diate a țării noastre în război, frontiera dintre cele două state să fie stabilită pe Prut. Pe aceeași carte juca și guvernul de la Viena, care, la 16/23 iunie 1915, prezenta primului ministru român oferta „retrocedării Bucovinei românești”. Presiunile și promisiunile teritoriale ale marilor puteri față de România s-au accentuat în vara anului 1915, condiții în care 1.1. C. Brătianu a adoptat o poziție rigidă din punctul de vedere al Antantei, dar favorabilă pentru țară. în concepția premierului român, intrarea României în război trebuia să fie urmare a încheierii „prealabile a unei convenții politice referitoare la reglementarea problemelor teritoriale și a uneia militare privind condițiile cooperării armate”7. Această conduită a fost o constantă în politica guvernului I. I. C. Brătianu, care își formase o imagine clară asupra poziției celor două blocuri militare față de revendicările teritoriale ale României. Anul 1916, în prima sa jumătate, a fost efer- vescent în privința demersurilor Antantei pentru a determina România să intre în război. Situația grea pe frontul de la Verdun, am putea spune chiar slabele rezultate ale ofensivei ruse, declanșate în iunie 1916, au determinat Puterile Antantei să accepte semnarea Tratatului de alianță și a Convenției militare, la 4/17 august 1916. Articolul 4 al Convenției militare a prevăzut, între altele, limita viitoarei frontiere de nord și de vest ale României, care includea Bucovina până la Prut, trecea pe la 6 km est Debrețin, iar de la Seghedin pe Tisa, până la confluența acesteia cu Dunărea. Prin semnarea actelor oficiale dintre România și Antantă s-a încheiat o primă etapă în disputa dintre cele două blocuri militare și lupta guvernului de la București pentru reglementarea problemelor teritoriale ale regatului român, în care s-au eviden- țiat idei convergente sau divergente, s-au promovat interese sincere sau oculte, promisiuni realiste sau deșarte și s-a consolidat renumele lui I. I. C. Bratianu. Intrarea României în război nu a fost întru totul în acord cu concepția șefului Marelui Cartier General rus, generalul Alekseev, care era adeptul ----■ Revista de istorie militară ■----------- ideii că pe teritoriul României frontul trebuia să fie stabilit pe pantele vestice ale Carpaților Orientali, cursul Șiretului Inferior și Dunărea Maritimă. Slaba acțiune rusească în Dobrogea, inactivitatea diviziilor aliate în bătălia de pe Neajlov și Argeș, dar și intervenția promptă a armatelor 4 și 6 ruse în Poarta Focșanilor sunt elocvente în acest sens. în lucrarea „Rasputin”, aparținând lui I. B. Bienstok, este prezentat un document semnat de un funcționar al ministerului de Externe rus, Polivanov, datat 25 octombrie/7 noiembrie 1916, în care era exprimată atitudinea pe care guvernul de la Petrograd tr ebuie să o adopte față de România în viitorul apropiat: „Dacă forțele s-ar fi desfășurat în așa mod, încât acordul politic și militar din 1916, cu România, ar fi fost cu desăvârșire înfăptuit, un prea puternic stat ar fi fost înființat în Balcani, compus din Moldova, Muntenia, Dobrogea (România actuală), Transilvania, Banat și Bucovina (achiziții în virtutea tratatului din 1916) cu o populație de aproape 13 milioane. în viitor, statul acesta ar fi nutrit cu anevoie sentimente prietenești față de Rusia și el ar fi avut ca ambiție să înfăptuiască visele sale naționale în Basarabia și în Balcani. în consecință, distrugerea planurilor de mare putere ale României, în proporțiile menționate, nu se opune îndeosebi intereselor politice ale Rusiei”8. Dacă luăm în considerare presiunile exercitate de autoritățile ruse în luna decembrie 1916 pentru evacuarea armatei române dincolo de Nistru, în vederea reorganizării, se poate aprecia că ideile vehiculate de către diplomatul rus erau direcții clare de acțiune a guvernului de la Petrograd. Prezența masivă a trupelor ruse pe frontul din Moldova, unde Armata 2 română deținea un front de aproximativ 40 km, era deosebit de periculoasă, mai ales în contextul când, în cadrul întâlnirii de la Petrograd, din ianuarie 1917, între țarul Nicolae al II-lea și generalul francez Edouard Castelnau a fost încheiat un acord secret, conform căruia Rusia avea libertatea, la sfârșitul războiului, să-și stabi- lească frontiera occidentală așa cum o dictau interesele sale. O Rusie victorioasă în război, cu o prezență militară masivă în România, nu ar fi pregetat la îndeplinirea visului său de a se înstăpâni pe Carpații Orientali. Dacă este să dăm crezare aprecierii lui Stienon Charles, în iarna anului 1917 ministrul de Externe al Rusiei, Sturmer, „ar fi încheiat o înțelegere cu Wilhelm al II-lea pentru o împărțire a României: Valahia imperialilor (germani) și Moldova Țarului, ceea ce explică de ce inamicul s-a oprit în fața Șiretului”9. Aprecierea poate fi credibilă, în condi- țiile în care spațiul dintre Car păți și Dunăre se afla sub administrație germană. Chiar dacă nu se pomenește nimic despre Dobrogea și Transilvania, este de la sine înțeles că prima trebuia să revină Bulgariei (cu o implicare economică a Germaniei), în timp ce a doua Austro-Ungariei. In primăvara anului 1917, Germania și Austro- Ungaria au considerat că prin scoaterea Rusiei din război înfrângerea țărilor Antantei era posibilă. Creionând harta Europei, la 14 martie 1917, ministrul de externe al guvernului austro-ungar, Ottokar von Czernin și cancelarul german T. V. Bethmann- Holweg, au semnat așa-numitul „Document de la Viena”, în care se consemna că cele două imperii vor anexa unele teritorii și anume: „pentru Germania se are în vedere mai mult estul, iar pentru Austro-Ungaria, înainte de orice, România”10. Două luni mai târziu, ministrul de Externe austro- ungar a înaintat un memoriu împăratului Carol I în care oferea o variantă de împărțire a României între Austro-Ungaria, Rusia și Bulgaria. Austria trebuia să primească Oltenia și Muntenia, Bulgaria - sudul Dobrogei, Rusia - Moldova de la răsărit de Șiret. Dobrogea și Delta Dunării urmau să formeze un stat după modelul Monaco, aflat sub influența Austro- Ungariei. La 18 mai 1917, ministrul de Externe austro- ungar și cancelarul german au semnat „Acordul de la Kreuznach” care, între altele, prevedea: în cazul când Germania își anexează Curlanda și Lituania, și-și alipește Polonia, atunci ea consimte ca România ocupată, exclusiv Dobrogea bulgărească (până la granița de la 1913) și o fâșie de teritoriu până la sud de linia ferată Cernavodă-Constanța, să cadă, ca stat deosebit, în sfera de interese a Austro-Ungariei, cu garantarea participării economice a Germaniei în România”11. Acordul relua o veche tendință în plan geopolitic a Germaniei și Austro-Ungariei care, în condițiile haosului creat în Rusia, spera să-și înfăptuiască, din nou, visurile din secolele anterioare. Deși în vara anului 1917 pe frontul român erau planificate și se desfășurau lupte de amploare, care vizau o îmbunătățire a situației Antantei, în Anglia și Franța, două state în care guvernul român își punea mari speranțe, unele cercuri politice erau înclinate să accepte propunerile de pace ale Austro-Ungariei. Edificatoare în acest sens sunt propunerile repre- zentantului Antantei, contele Armând, privind restabilirea frontierei României în limitele ante- rioare anului 1913. în toamna anului 1917 și iarna anului 1918, Puterile Centrale au urmărit să exploateze la maximum situația creată în Rusia, după izbucnirea revoluției bolșevice din octombrie, impunând încheierea armistițiului și apoi a păcii cu Ucraina, Rusia și România. 46 La 28 ianuarie/9 februarie și 18 februarie/3 martiel918, Ucraina și Rusia au semnat la Brest- Litovsk Tratatul de Pace cu Puterile Centrale (Germania și Austro-Ungaria), prin care Germania a câștigat, în plan politic, un ascendent față de Austro-Ungaria. în situația creată, singura soluție pentru Ro- mânia, încercuită practic de trupele Puterilor Centrale, a fost să încheie, la 20 februarie/5 martie, preliminariile de pace de la Buftea care, din punct de vedere al teritoriului țării noastre, prevedea: „cedarea Dobrogei, cu amenajarea unui drum de legătură între România și Constanța, rectificări de frontieră spre Austro-Ungaria”12. Peste două luni, la 24 aprilie/7 mai 1918, după lungi tratative, a fost semnată, între România și Puterile Centrale, Pacea de la București, care constituia în concepția celor care au impus-o, „doar un preludiu al planului lor anexionist”13. Din punct de vedere teritorial, prin prevederile sale, Pacea de la București consfințea faptul că „România pierde Dobrogea, teritorii din Carpați (131 sate și comune cu 724 957 locuitori și cu o suprafață de 5 600 kmp)”14. Deși Oltenia și Mun- tenia urmau să revină României, Germania și Austro-Ungaria au impus condiții economice deose- bit de grele, care aduceau țara într-o poziție de semicolonie. Din punct de vedere al relațiilor internaționale, Pacea de la București a fost o adevărată catastrofă, dacă avem în vedere prevederile Tratatului și Convenției militare din 4/17 august 1916. Deși în Parlamentul României a fost validată, la sugestia și insistența lui 1.1. C. Brătianu, ea nu a fost ratificată de către regele Ferdinand I. Succesele aliaților pe frontul de vest au creat speranțe forurilor conducă- toare de la Iași în menținerea pe aceste poziții. Se poate aprecia că, prin atitudinea regelui Ferdinand I și datorită evoluției evenimentelor militare din vara și toamna anului 1918, România s-a situat într- o poziție care îi conferea reale șanse la revenirea pe eșicherul politic european. Cu toate amputările teritoriale din mai 1918, România se întregise cu spațiul dintre Prut și Nistru, ocupat de Rusia începând cu anul 1812. Decizia Sfatului Țării de la Chișinău a fost urmată de o ripostă „energică” a Retrogradului și Kievului. Edificatoare în acest sens sunt reacțiile Radei ucrainene care, la 30 martie/12 aprilie 1918, a declarat că „nu recunoaște hotărârea Sfatului Țării din 27 martie/9 aprilie”. Mai mult, la 22 aprilie/ 5 mai, cu două zile înaintea semnării Păcii de la București, guvernul ucrainean a formulat pretenții anexioniste asupra teritoriului dintre Prut și Nistru. Situația din Rusia Sovietică și Ucraina din primăvara anului 1918 nu putea crea amenințări la ------------■ Revista de istorie militară ■------ adresa României, cu atât mai mult cu cât Puterile Centrale, prin condițiile militare impuse prin Tratatul de Pace de la București, lăsau să se înțeleagă că erau interesate de menținerea de către România a unor forțe puternice în Basarabia. Așadar, prin decizia Sfatului Țării de la Chișinău din 27 martie/9 aprilie 1918, dar și cu acordul tacit al Puterilor Centrale, România includea în granițele sale Basarabia, teritoriu care prin suprafața sa depășea dimensiunile spațiului care îi fusese răpit. Până în toamna anului 1918, problemele teri- toriale ale României nu au făcut obiectul principal al disputelor dintre puterile europene, acestea fiind preocupate în principal de rezolvarea situației militare din ce în ce mai complexă, determinată de succesele Antantei pe frontul de vest și în Balcani. O situație delicată și imprevizibilă s-a creat în toamna anului 1918 când, în contextul evoluției situației militare pe frontul italian și din Balcani, la 31 octombrie/13 noiembrie 1918, la Belgrad s-a încheiat armistițiul dintre Antanta și Ungaria, fără participarea României, prin care s-a stabilit linia de demarcație între România și Ungaria pe linia Mureșului. Eludând prevederile Tratatului și ale Convenției militare din 4/17 august 1916, țările Antantei lăsau sub ocupație ungară teritoriul Transilvaniei de la nord de Mureș și sub ocupație sârbă teritoriul Banatului. La 15/28 noiembrie și 18 noiembrie/1 decem- brie 1918, românii din teritoriile aflate anterior sub dominația Curții de la Viena au hotărât unirea cu patria mamă - România. Hotărârile de unire a provinciilor românești cu țara au fost consfințite și prin decrete regale: la 14/27 noiembrie 1918 privind unirea Basarabiei cu România, la 5/18 decembrie a Bucovinei și la 16/29 decembrie a Transilvaniei. Voința românilor exprimată la Chișinău, Cer- năuți și Alba lulia, sancționată prin decrete de către regele Fer dinand I, nu a fost suficientă pentru a se obține recunoașterea internațională. în anii următori, problema teritoriilor românești a rămas în atenția puterilor europene, și nu numai, găsindu-și o relativă soluționare în conținutul tratatelor încheiate în urma Conferinței de Pace de la Paris (1919-1920). 1 I. G. Duca, Memorii, voi. I, Editura Expres, București, 1992, p. 195. 2 Mircea Mușat, Ion Ardeleanu, De la statul geto- dac la statul român unitar, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1983, p. 450. 3 Arhivele Naționale Române, fond Microfilme, Austria, rola 220, c. 961. 4 Ibidem. 5 România în anii primului război mondial, voi. I, Editura Militară, București, 1987, p. 108. 6 Ibidem, p. 109. 7 Politica externă a României, dicționar cronologic, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986, p. 159. 8 Romulus Seișanu, Alexandru Rațiu, România în timpul războiului 1916-1918, fascicola nr. 8, București, aprilie 1920, p. 124. 9 Stienon Charles, Le mystere roumain et la defection russe, Paris, Pion, 1918, p. 221-222. 10 Constantin Kirițescu, Istoria războiului pentru întregirea României, voi. II, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1989, p. 32. 11 Ibidem. 12 Politica externă a României, ed. cit., p. 165. 13 C. Botoran, I. Calafeteanu, E. Campus, V. Moisuc, România și Conferința de Pace de la Paris (1918-1920), Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983, p. 174. 14 Politica extrenă a României, ed.cit., p. 165. ROMANIAN TERRITORIAL PROBLEMS IN THE DISCUSSION OF THE GREAT POWERS (1914-1918) On the whole land theatre of operations in Europe, Romania had an important strategic position and also territorial divergences with two great powers in conflict - Russia and Austro-Hungary. This represented a teason to pressure the government in Bucharest in order to attract it into war, and also space of dispute and negotiation among those interested in this zone. Romania eventually imposed its objective - to set free the territories inhabited by Romanians, which were incorporated in the Austro-Hungarian Monarchy. From the point of view of the Romanian territorial problems, the period between 1914 and 1918 contains three distinct stages: 1. 1914-1916, when the problem of the territories inhabited by Romanians was directly tied with the Romania’s attraction toward Entente, or Central Powers part. 2. The end of the year 1916 and the first half of the next, when the word „peace”, and also certain arrangements between Russia and France brought back to the negotiations’ table the problem of the Romanians and the territory inhabited by them. 3. February-December 1918, when Romania suffered a serious territorial amputation, through the ptovisions of the Peace Treaty of Bucharest, but in which the Romanians could freely exptess through open vote - at Chișinău, Chernivtsi and Alba lulia - their will to live in a unitary național state. ----■ Revista de istorie militară ■--------------------------------------------------------1 47 |--- ■ 90 da ani de la intrarea României în Primai Râzboi Mondial PROPAGANDA INSTITUȚIONALIZAT A ALIAȚILOR iN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL colonel CĂLIN HENTEA Anul 1896 a marcat, în opinia profesorului britanic Philip M. Taylor, trei evenimente majore în istoria mass-mediei, ale căror consecințe directe s-au simțit abia în timpul Primului Război Mondial printr-o explozie propagandistică nemaiîntâlnită până atunci1. Este vorba, în primul rând, de apariția primului ziar de masă The Daily Mail fondat de lordul Northcliffe, cel care va juca un rol major în propa- ganda britanică a Primului Război Mondial. Spre deosebire de gazetele existente, The Daily Mail se adresa noii generații de muncitori alfabetizați și din ce în ce mai emancipați, apăruți în secolul industria- lizării britanice, marcat de reformele liberale ale epocii victoriene. Astfel, marile mase de oameni, cei care aveau să asigure efectivele diviziilor arun- cate în tranșeele Primului Război Mondial, începeau să aibă acces la presă, la opinii diverse, la politică, la educație. Pionieratul presei populare a lui Northcliffe a fost urmat curând, în Statele Unite, de Randolph Hearst, creatorul a ceea ce s-a numit „jurnalismul galben”. Al doilea moment al anului 1896 a fost prima proiecție a fraților Lumiere la Paris. Inițial, doar o curiozitate creatoare de senzații tari - cam ca la circ -, cinematograful avea să devină rapid unul din cele mai influente și mai populare medii ale propagandei în rândul maselor, prin extraordinara forță de impact a filmului. în fine, tot în 1896, la Salisbury Plain, Guglielmo Marconi a demonstrat practic pentru prima dată telegrafia fără fir, ceea ce deschidea cale liberă nu doar unei mult mai rapide și extinse circulații a informațiilor, dar mai ales radioului, ce avea să devină, alături de cinematograf, o armă de bază din arsenalul propagandistic al secolului XX. Primul Război Mondial a izbucnit în momentul în care aceste trei mari tehnologii ale mass-mediei reușiseră să se impună și să influențeze direct amploarea și desfășurarea a ceea ce s-a numit Primul Război Total. Secolul XIX mai cunoscuse cel puțin două conflagrații de mare amploare - Războaiele Napoleoniene și Războiul Civil Ameri- can -, dar pentru prima dată în 1914 națiunile beligerante au fost antrenate în întregul lor în efortul de război și nu doar efectivele combatante și civilii din imediata proximitate a teatrelor de operații. Beligeranții și-au mobilizat cvasitotalitatea resurselor militare, economice, industriale, umane și chiar morale pentru a obține victoria, alternativa înfrângerii putând duce - așa cum a fost cazul Rusiei țariste - la dispariția vechii ordini din stat. Datorită noilor capacități tehnologice ale mass- mediei, spre deosebire de precedentele conflicte, războiul nu s-a mai purtat doar pe liniile de front, ci și în teritoriile metropolitane, în rândul civililor de acasă, afectați direct nu numai de consecințele economice și pierderile umane, dar și de știrile și campaniile de propagandă ale autorităților sau cele ale dușmanilor. O altă caracteristică a propagandei desfășurate în timpul Primului Război Mondial a fost intima legătură a acestui tip de acțiuni cu serviciile secrete de spionaj. Acestea au furnizat în permanență nu numai datele necesare analizei psihologice și politice a audiențelor țintă vizate, dar au fost implicate direct în planificarea și desfășurarea propriu-zisă a acțiunilor de propagandă, care, nu o dată, au avut un caracter cinetic. Tot în această perioadă a Războiului Total, și-a făcut apariția și propaganda neagră, cea care afișează o altă sursă a mesajului propagandistic decât cea reală, de obicei, originea materialelor folosite fiind atribuită chiar taberei asupra căreia era îndreptată. Această îmbinare a acțiunilor de propagandă împotriva inamicului și chiar a neutrilor cu activitățile -------------■ Revista de istorie militară ■----------- serviciilor secrete, precum și folosirea pe scară largă pentru atingerea unor obiective politico- militare pe termen scurt a propagandei negre au determinat formarea percepției de asociere a propagandei cu subversiunea, minciuna, dezin- formarea. Primele instituții create de britanici imediat după izbucnirea războiului au fost un Birou de presă (War Press Bureau) sub conducerea lui F. E. Smitli lord Birkenhead și a unui Cenzor șef pe lângă Ministerul de Război. Numirea lordului Kitchener ca secretar de stat al Apărării la 5 august 1914 a înăsprit și mai mult atmosfera, prin ordinul de retragere a tuturor corespondenților de război ce însoțeau corpul expediționar britanic în Franța, ordin ce se alinia politicii instituite de francezi de interzicere totală a presei în teatrul de operații. Prima acțiune de propagandă britanică din timpul Primului Război Mondial a fost de fapt un act de cenzură, britanicii tăind cablul submarin de comunicații dintre Germania și Statele Unite chiar în răstimpul expirării ultimatumului adresat germanilor, asigurându-și astfel controlul știrilor care ajungeau de pe continent în America. Această acțiune a facilitat enorm vasta și secreta campanie de propagandă britanică în Statele Unite pentru intrarea acestei mari puteri economice și militare în război de partea Antantei, campanie desfășurată în cel mai mare secret de către un departament situat în Wellington House din Londra, condus de Charles Masterman și coordonat de Ministerul de Externe2. Ampla campanie secretă de propagandă gri britanică, desfășurată în neutra Americă (ce a fost plătită scump în 1940 prin puternica reticență a americanilor de a mai fi păcăliți încă o dată să se angajeze într-un război care nu-i afecta direct pe ei), a vizat în mod deosebit pe simpatizanții ameri- cani ai cauzei britanice, care erau astfel utilizați drept vehicule propagandistice asupra celor nehotărâți sau care se declarau împotriva răz- boiului. în acest scop, Wellington House a produs și diseminat în Statele Unite o cantitate impre- sionantă de material tipărit (pamflete, fluturași, caricaturi etc.) și a canalizat peste Atlantic, grație beneficiului de cvasiexclusivitate a cablului transo- ceanic, doar acele știri de presă selecționate și formatate anume despre mersul războiului, care conveneau politicii și intereselor britanice. A doua structură de propagandă britanică a funcționat la Crewe House, în cartierul Mayfair ----■ Revista de istorie militară ■------------ din Londra, sub conducerea fondatorului lui The Daily Mail, lordul Northcliffe și în subordinea Minister ului Informațiilor, condus de lordul Beaver- brook, având misiunea propagandei împotriva inamicului și asupra celorlalți neutri sau a teritoriilor ocupate din Europa3. Lordul Northcliffe a avut inițiativa atragerii unor prestigioase nume jurnalistice (precum directorul lui The Times, Sir Champbell Stuart) sau scriitoricești (H. G. Wells, Arthur Conan Doyle, John Galsworthy, Thomas Hardy sau romancierul și agentul MI-6 Somerset Maugham), ceea ce din perspectiva angajării totale a țării în război pentru „Rege și Țară” era justificat. Departamentul de propagandă asupra dușmanului condus de lordul Northcliffe de la Crewe House a colaborat strâns în planificarea și desfășurarea campaniilor sale împotriva Germaniei și în teritoriile europene ocupate atât cu Ministerul de Război, Amiralitatea și Ministerul Aerului Britanic, cât și cu omologii săi din Franța, Italia și ulterior Statele Finite. în acest prim laborator oficial de propagandă au fost imaginate poveștile despre atrocitățile germanilor, etichetați drept „bestii de huni”, au fost demonizați și ridiculizați Kaiserul și alți lideri politici și mai ales militarii dușmani, au fost create false ziare germane și fluturași dise- minate din avioane și baloane pentru soldații și ■ Carol profesor, dându-i o „lecție" țarului Bulgariei populația germană, au fost făcute promisiuni facțiunilor politice germane (de exemplu, social- democrații germani au fost cei mai păgubiți) sau din teritoriile ocupate, s-a încercat atragerea în orice chip a țărilor neutre. Acțiunile britanice de propagandă au conținut și numeroase și consistente elemente de intoxicare sau dezinformare a inamicului, mai ales a comandanților acestora, pe lângă obiectivul de demoralizare a trupelor și populației civile, ceea ce, ulterior, după restabilirea adevărului asupra tuturor afirmațiilor mincinoase sau demonizatoare, a cauzat atât confuzia percep- tivă între propagandă, dezinformare, intoxicare, subversiune, cât și pierderea credibilității asupra mesajelor venite din tabăra adversă. Pentru moment, în desfășurarea războiului propaganda britanică a fost însă extrem de eficientă, a marcat puternic atât trupele, cât și civilii, a copleșit efortu- rile similare germane, fapt recunoscut fără echivoc după război nu doar de generalul Ludendorff (care a numit Crewe Hoțise drept „Ministerul distrugerii încrederii germane”4 și mareșalul Hindenburg, dar chiar și de Hitler în Mein Kampf, creându-se chiar percepția postbelică în rândul umilitei populații și armate germane că războiul a fost pierdut nu pe câmpurile de luptă, ci ca urmare a formidabilei propagande și serviciilor secrete aliate care au zdrobit frontul moral și politic de acasă. Efectele colaterale ale propagandei bazate pe minciună, în speță cea gri sau neagră, aveau să se resimtă din plin în opinia publică americană în perioada neutralității 1939-1941, cât și în cea germană înain- tea și în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. în ceea ce privește propaganda de acasă, destinată menținerii și ridicării moralului britanicilor, ea a revenit exclusiv Ministerului Informațiilor. De remarcat această rigoare britanică, provenind dintr-o disciplină conceptuală și morală remarcabilă de a separa instituțional propaganda, funcție de audiența țintă: Wellington Housepentru americani, Crewe Hoțise pentru dușmani și Ministerul Infor- mațiilor pentru cei de acasă. Acest model va fi preluat de americani și va fi continuat în mare și în următoarea conflagrație mondială, spre deosebire de regimurile totalitare, unde aceeași structură de propagandă acționa asupra tuturor audiențelor țintă avute în vedere. Imediat după intrarea în război, la 6 aprilie 1917, americanii au înființat și ei o structură de propa- gandă numită destul de eufemistic, Comitetul de Informare Publică, condus de jurnalistul și susțină- torul președintelui Wilson, George Creel. Cunoscut sub numele de Comitetul Creel, acesta a fost structurat după natura audienței țintă în secția internă ce avea misiunea susținerii mobilizării și efortului de război în Statele Unite, și în secția externă, destinată acțiunilor de influențare a dușmanului și neutrilor. Aceasta din urmă era divizată în biroul presei străine, serviciul de cablu și comunicații fără fir și serviciul de film străin. La fel ca și britanicii, americanii au antrenat în acest efort nume sonore - unele câștigându-și notorie- tatea mondială abia apoi - precum Edward Bernays sau Walter Lippmann, dar, spre deosebire de secretul absolut în care se lucra la Londra, în Statele Unite propaganda s-a făcut la vedere. O ■ Revista de istorie militară ■ altă notă distinctă americană a fost utilizarea pe scară largă a tehnicilor de publicitate deja validate de marile companii de specialitate americane în cadrul campaniilor de propagandă internă pentru susținerea efortului de război la scară națională5, înfloritorul Hollywood, împreună cu starurile sale precum Charlie Chaplin, Douglas Fairbanks, Mary Pickford au fost și ei implicați în aceste acțiuni, prefigurând ceea ce avea să se repete, la o scară mult mai mare, în cel de-al Doilea Război Mondial, în sfârșit, după publicitate și industria divertis- mentului, americanii au inclus în campaniile de propagandă internă și mesaje de educație și datorie patriotică, care a fost astfel inclusă în panoplia obligațiilor democrației moderne. Pe plan extern, propaganda americană antigermană a mers tot pe linia demonizării militarismului prusac (Kaiserul fiind asemuit cu un demon, soldații germani fiind portretizați ca violatori și ucigași de copii) și demoralizării dușmanilor, dar și a încercărilor de a diviza soldații și populația față de conducătorii lor militari și politici. Totodată, americanii nu au pierdut ocazia de a-și promova propriile valori și stil de viață, propria viziune asupra democrației și libertății, ceea ce a apărut ca o repetiție sau experi- ment înaintea celui de-al Doilea Război Mondial și mai ales pentru perioada imediat următoare. Propaganda franceză din Primul Război Mondial a urmat în linii mari același traseu ca și cea brita- nică, dar nu a avut complexitatea și inițiativele insulare. Francezii, ca națiune, nici nu aveau prea multă nevoie de îndemnuri la război, deoarece ei aveau de răzbunat umilitoarea înfrângere din 1870 de la Sedan și mai ales de recuperat de la germani Alsacia și Lorena, cele două provincii pe care le pierduseră tot atunci. Acest puternic imbold revanșard a fost evident mai ales în primii doi ani de război și s-a atenuat considerabil după bătălia de la Ver dun, când motivațiile patriotice autentice au început să scadă sensibil în tabăra aliată. Patrio- tismul și datoria față de țară au fost, de altfel, temele preferate ale propagandei de acasă, pentru susți- nerea moralului cetățenilor și a trupelor proprii; la vremea respectivă, ideologia încă nu pusese stăpânire pe propagandă, dar accentul pe apelurile patriotice a creat premisele pătrunderii naționalis- mului între temele favorite ale propagandei, iar francezii cu precădere sunt sensibili la acest subiect. în acest sens, presa franceză, deși exclusă în mare parte din apropierea teatrelor de operații, ----■ Revista de istorie militară!------------ a contribuit mult la crearea și menținerea unei isterii belicoase și revanșarde. Principala instituție de propagandă franceză s-a numit Maison de la Presse, activitățile sale făcând obiectul multor rivalități și mașinațiuni politice interne. Principala țintă a propagandei franceze au reprezentat-o francezii din teritoriile ocupate de germani și soldații germani de pe linia frontului. în octombrie 1915 este înființat un Serviciul de Propagandă Aeriană, care a diseminat asupra germanilor și francezilor din teritoriile ocupate, mai ales din baloane, ziarul La Voix de Pays, ca replică la Gazette des Ardennes realizată de germani. Tot în cadrul Ministerului francez de Război a fost înființată o unitate specială de propagandă antigermană, condusă de un specialist al vieții de dincolo de Rin, Pier re Boucher, și care a angajat imul din cei mai populari ilustratori umoristici ai vremii, alsacianul Hansi. Propaganda Antantei - în speță cea britanică și americană - din Primul Război Mondial a marcat așadar prima instituționalizare oficială a unui concept ce fusese aplicat înainte mai mult empiric, instinctiv. începutul ostilităților nu a găsit în tabăra aliată structuri speciale de propagandă, iar primul YOUR KING&COUNTRY NEED YOU TO MAINTAIN THE HONOUR «ndGLORY OF THE BRITISH EMPIRE ■ Afiș propagandistic britanic cu mesajul: regele și țara au nevoie de tine instinct al militarilor a fost să creeze birouri de presă pe lângă Ministerul de Război, în fapt, structuri de cenzură a presei. Abia după ce a devenit evident că războiul nu se va termina prea repede, structurile speciale de influențare a dușmanului și a propriei populații au început a fi create și dezvoltate. Sub puternica motivație a Războiului Total, propaganda a fost practicată metodic, planificat, sub conducere politico-militară, la scară largă și prin utilizarea tuturor mijloacelor tehnice și resurselor umane disponibile. Patriotismul și naționalismul au fost aruncate în lupta propagan- distică cu rol de artilerie grea în susținerea moralului trupelor și populației de acasă, fără însă a fi tributare unor imperative ideologice. Demoni- zarea adversarului până la limita absurdului a fost o inovație propagandistică folosită pentru prima dată pe scară largă în campaniile de propagandă. Presa scrisă, loalaltă cu afișele, cărțile poștale și celelalte mijloace disponibile pentru comunicare în masă, s-a bucurat de o mare receptivitate și credibilitate în rândul publicului, fapt ce a recoman- dat-o ca pe un vector preferat de propagandă, de influențare a opiniei publice. Minciuna, neadevărul, exagerarea - în special, în construirea mesajelor destinate audiențelor străine - au constituit muniția de bază a campaniilor de propagandă anglo- americane, la fel ca și implicarea substanțială a serviciilor secrete, ceea ce a marcat profund percepțiile publice postbelice cu privire la acest concept. Promisiunile cu caracter politic neonorate după război, precum și așa-zisele atrocități săvârșite de germani și neconfirmate ulterior, care au fost folosite în cadrul campaniilor de propagandă aliate au avut nu numai consecințe politice postbelice semnificative, dar au micșorat considerabil credibilitatea mesajelor propagandistice. Aceasta a impus schimbarea radicală a bazei de fundamen- tare a propagandei aliate din cel de-al Doilea Război Mondial, de la minciună și denaturare, la adevăr și fapte concrete. Cu toate că propaganda puterilor Antantei a covârșit-o pe cea a Puterilor Centrale, rămâne o întrebare deschisă, și fără un răspuns previzibil, cât de mult a contribuit în realitate dominația propagandistică la victoria finală. Această eternă întrebare o vom regăsi nu numai în cel de-al Doilea Război Mondial, dar și în ceea ce privește eficiența noilor concepte de operații psihologice, informaționale, de management al percepțiilor din anii ’90. 1 Philip M. Taylor, Munition of the Mind. A History of Propaganda from the Ancient World to the Present Diy, Manchester University Press, Manchester și New York, 1990/1995, p. 174. 2 Ibidem, p. 177. 3 Roger Faligot, Remi Kauffer, Istoria mondială a serviciilor secrete, Editura Nemira, București, 2000, pp. 142-145. 4 Philip M. Taylor, op.cit, p. 188. 5 Ibidem, p. 187. THE ALLIES’ INSTITUTIONALIZED PROPAGANDA IN THE FIRST WORLD WAR Under the strong motivation of the total war the propaganda was preached in a planned manner under the political-military leadership on a wide scale. Patriotism and naționalism were thrown in the propagandistic fight to sustain the troops’ and homeland population morale. Adversary’s demonisation to the limit of absurd represented an innovation using on a large scale the written press, posters, postai cards. Deception, exaggeration - mostly in the messages addressing the foreign audience - constituted the basic ammunition of the Anglo-American propaganda campaigns, same as the substanțial implication of the secret Services which has profoundly marked the public postwar perceptions regarding this concept. The unhonored political promises after the war. and the so called atrocities by the Germans, subsequently unconfirmed, which were used in the Allies propagandistic campaigns had not only significant political postwar consequences, but also they considerably diminished the credibility of the propagandistic messages. This imposed a radical change in the fundamentals of the Allies propaganda of the WW II, from lie and deception to truth and concrete facts. ---1 52 |------------------------------------------------■ Revista de istorie militară ■--- ■ 90 de ani de la intrarea României în Primai Râzboi Mondial NOUA REALITATE POLITICO-STATALĂ ÎN BALCANI DUPĂ PRIMUL RĂZBOI MONDIAL colonel (r) dr. ALEXANDRU OȘCA Dacă după încheierea Marelui Război pacea s-a realizat atât de dificil este de înțeles cât de grea a fost acțiunea pentru menținerea ei. Orice demers pentru o relație bilaterală, indiferent cât de limitat a fost el în obiective și scopuri, întâmpina numeroase obstacole întrucât, practic, erau imposibil de identificat două state balcanice între care să nu existe probleme în litigiu, alimentând mereu suspi- ciuni și tensiuni greu de dezamorsat. Considerăm util un inventar al acestora în perspectiva aprecierii inițiativelor ulterioare pentru formarea înțelegerii Balcanice. în felul acesta se vor putea aprecia mai corect oportunitatea și valoarea deciziei politice în urma căreia s-a realizat, la nivel statal, o alianță a patru din cele șase țări balcanice ale timpului. O evaluare a disensiunilor existente atunci, chiar și succintă, pune în valoare o nouă dimensiune, neexprimată încă în istoriografia problemei, și anume capacitatea organizației de a estompa și de a trece peste problemele în suspensie dintre țările aliate balcanice. în ce privește relațiile României cu țările balcanice, ea avea raporturile cele mai tensionate cu Bulgaria. Cele două state s-au găsit de la început pe poziții și în tabere opuse în raport cu normele și instituțiile construite la terminarea războiului: România, preocupată să-și întărească statutul de țară de mărime medie în frontiere stabile, se găsea în tabăra antirevizionistă, hotărâtă să mențină cu orice preț statu-quo-ul teritorial și celelalte rigori instituite prin tratate; Bulgaria era în tabăra revizionistă, acceptând cu multe rezerve pacea și încercând, ori de câte ori era posibil, să-i anuleze efectele de ordin teritorial, dar și cele economice, politice sau militare, în general, autoritățile oficiale de la Sofia se pronunțau public pentru un „revizionism pașnic”1, o formulă diplomatică respinsă de vecinii Bulgariei. ----■ Revista de istorie militară ■-------------------- Relațiile bilaterale româno-bulgare erau grevate în principal de „problema dobrogeană”. După armistițiul de la Salonic (29 septembrie 1918), Bulgaria a încercat să reglementeze proble- ma dobrogeană apelând la Consiliul Suprem al Conferinței Păcii de la Paris. Nu insistăm asupra dificultăților pe care Aliații le-au creat României la sfârșitul anului 1918 în reinstaurarea adminis- trației românești în Dobrogea. După pacea de la București (7 mai 1918) cu Puterile Centrale s-a semnat un acord prin care România retroceda (art. 10) Bulgariei teritoriul sud-dobrogean (ușor rectificat), iar restul Dobrogei era administrat în comun de Puterile Centrale2. Tratatul nu a fost niciodată sancționat de Regele Ferdinand. Imediat după război, premierul bulgar, Teodor Teodorov, pleda pentru o „pace onorabilă” care, după opinia lui, trebuia să recunoască Bulgariei suveranitatea asupra întregii Dobroge3. în final, punctul de vedere bulgar nu a fost acceptat, iar Tratatul de la Neuilly consacra frontiera dobrogeană pe traseul existent de la 1 august 1914 (art. 27)4. Contenciosul dobrogean a fost folosit de guvernele următoare (Stamboliiski șiȚankov) ca „monedă de schimb” pentru un ipotetic sprijin bulgar acordat României într-un eventual conflict sovieto-român în privința Basarabiei5. Abilitatea diplomației bulgare este remarcabilă în această privință, ea reușind să convingă pe premierul francez Alexandre Millerand care, comunica ministrului francez la București, Daeschner, următoarele (martie 1920): „Vă veți abține de la orice intervenție, chiar indirectă, în chestiunea Dobrogei. Dacă este incontestabil faptul că o reglementare amicală a acestui diferend între România și Bulgaria ar constitui un element prețios pentru pacea balcanică, nu este mai puțin imposibil din acest motiv ca noi să dăm aparența de a invita aliata noastră România să cedeze în mod benevol o parte din teritoriul său dușmanului de ieri”6. Noul prim-ministru bulgar Stamboliiski era mai concesiv și reducea pretențiile bulgare numai asupra Dobrogei de Sud: „...o apropiere de România este posibilă numai cu condiția ca aceasta să cedeze Dobrogea de Sud”7, iar însărcinatul cu afaceri american la Sofia, Charles Wilson, se arăta convins că România ar trebui să prețuiască mai mult „prietenia cu Bulgaria decât Dobrogea meridio- nală”8. Dar în ianuarie 1921, pe timpul vizitei la București, premierul bulgar avea răspunsul auto- rităților române: nici un compromis în privința Dobrogei în granițele stabilite după Pacea de la București (1913). Celelalte probleme în litigiu, cu toate tergiver- sările, n-au creat situații insurmontabile, deși s-au negociat și discutat îndelung într-o comisie mixtă problema ridicării sechestrului pe care guvernul român l-a pus pe bunurile bulgarilor din Dobrogea de Sud, (guvernul bulgar a acceptat să achite compensațiile necesare) și problema despăgubirii cetățenilor români deposedați de bunuri pe timpul administrației bulgare. România era interesată în normalizarea relații- lor cu vecinul de la sud. Diplomații români apreciau poziția geostrategică a Bulgariei în zonă și au observat cum marile puteri europene își manifestau interesul față de acest stat tocmai pe acest consi- derent. Bulgaria era singura țară care aparținea integral zonei balcanice și era dificil de articulat orice structură de alianță pe formula „Balcanii ai balcanicilor” cu excluderea Bulgariei. Pentru a-și scoate statul din izolare, Stamboliiski, venit la guvernare (cu un guvern monocolor agrarian) la 21 mai 1920, a făcut un turneu în principalele capitale europene (unde obținea promisiuni că Bulgaria va fi tratată cu înțelegere în privința respectării clauzelor păcii)?, inclusiv la București (ianuarie 1921), unde a fost bine primit de Averescu și Take lonescu. Liderii țărăniști, Ion Mihalache și Vir gil Madgearu, au aflat de la el conținutul și scopul proiectului pentru o Internațională Verde și au discutat și alte probleme de interes în eventuali- tatea unui guvern țărănist în România. Presa bulgară a speculat pe seama întâlnirilor de la București cu liderii români, afirmând că țărăniștii ar fi declarat că, odată veniți la putere, ei vor ceda Bulgariei Dobrogea de Sud10. —tm------------------------------------------ Premierul bulgar a vrut să valorifice toate oportunitățile pentru o reglementare, în favoarea țării lui, a relațiilor cu România. în analiza istorică, proiectul unei căsătorii dinas- tice poate părea lipsit de importanță, dar la vremea respectivă premierul bulgar era interesat de reacția oficialilor români și a cercurilor Palatului Regal de la București la o eventuală propunere de căsătorie între țarul Boris al IlI-lea și prințesa Mărioara11. Premierul a sondat și această posibilitate. De altfel, după armistițiul de la Moudania (11 octombrie 1922), diplomația bulgară a estompat la maxim pretențiile față de România și Iugoslavia, sperând să obțină sprijinul acestor țări la Conferința de Pace de la Lausanne pentru crearea unui debușeu bulgar la Marea Egee. Chiar atacurile bandelor Organizației Revoluționare Interne Macedonene (O.R.I.M.) la granița iugoslavă și ale comitagiilor în Dobrogea au fost oficial dezavuate12. Ofensiva diplomatică a agrarienilor bulgari îi va convinge și pe oficialii de la Belgrad - mult timp sceptici și suspicioși față de vecinul de la est - să-l primească pe Stamboliiski13. Impetuosul prim-ministru bulgar declara în Sobranie, la 26 ianuarie 1923: „Am sfărâmat la București și Belgrad cele două lanțuri dușmane care ne strângeau” M, dar, mai departe, el își informa compatrioții despre intențiile reale față de vecini: „Prezicerea mea că în trei ani va începe revizuirea tratatelor s-a realizat. în afară de tratatul de la Sevres, se cere și revizuirea celui de la Versailles...”15. Dar guvernul bulgar gestiona cu dificultate problemele unei societăți în permanentă agitație și instabilitate. Tocmai când se contura o tendință dominantă spre ordine democratică, la Sofia s-a instituit un regim de forță prin răsturnarea violentă și sângeroasă a guvernului Stamboliiski (9 iunie 1923)16. Țările vecine și marile puteri, surprinse, au rămas în expectativă și departe de a acorda guvernului Țankov încrederea de care se bucurase vechiul guvern17. Nu le rămânea autorităților române - îngrijorate și preocupate - decât să aștepte și să supravegheze, la rândul lor, acțiunile noului guvern instalat la Sofia. O problemă care revenea frecvent în relațiile româno-bulgare era situația și statutul comunității românilor din Bulgaria, foarte critică mai ales în primul deceniu interbelic. După unele aprecieri, comunitatea nu era deloc nesemnificativă18. La începutul secolului, statisticile oficiale indicau aproape 90 000 de români „dunăreni” și 10 000 români „balcanici”. Statisticile bulgărești ale anului 1920 menționau doar un număr de 75 000 români. -------------■ Revista de istorie militară ■----------- Cu toate eforturile și cu tot tactul diplomatic pe care o personalitate română remarcabilă prin profe- sionalism și devoțiune le-a dezvoltat cu gene- rozitate19, situația acestor oameni nu s-a ameliorat, înregistrându-se chiar o „rea voință”20 a guvernului în asigurarea învățământului în limba maternă. Mai târziu, insistențele Bucureștilor pentru înființarea la Vidin a unei școli cu predare în limba română s-au soldat chiar cu amenințări și represalii față de locuitorii români din oraș (în anul 1927)21. Deși ușor ameliorate, relațiile româno-bulgare rămâneau afectate, în primii ani postbelici, de litigii și probleme care făceau imposibilă o colaborare pe obiective complexe, bazată pe încredere și eventual, pe un tratat politic. Spiritul revizionist și cel de revanșă s-au estom- pat, dar au rămas constant prezente în clasa politică bulgară, fapt care punea în gardă autoritățile de la București nevoite să supravegheze atent orice mișcare la Sofia și să fie pregătite pentru orice even- tualitate. în plus, guvernul român trebuia să facă față pericolului rusesc venit concomitent de la Nistru, din partea bolșevicilor și respectiv din sud, din partea albgardiștilor22 dislocați în estul Bulgariei, în felul acesta exista riscul ca teritoriul românesc să se transforme în teren de confruntare între cele două tabere rusești. Iugoslavia, în formula sa de început, era foarte preocupată de conținutul și natura relațiilor sale cu Bulgaria. De altfel, ca stat aflat într-o nevoie vitală să-și consolideze statutul, Iugoslavia făcea eforturi disperate să-și rezolve litigiile teritoriale (și nu numai) la toate granițele sale. între acestea, litigiile cu Bulgaria și cele cu Albania erau cele mai periculoase, iar soluționarea lor cea mai presantă. Cel puțin câteva probleme nerezolvate (unele nici nu puteau fi rezolvate) compuneau dosarul generator de dispute, insecuritate și conflict între cele două țări: problema macedoneană, soluționată prin Tratatul de Neuilly în detrimentul Bulgariei; activitățile O.R.I.M. cu desfășurarea lor impre- vizibilă, adesea soldată cu atentate sângeroase; statutul minorităților - motiv de permanentă instigare la amenințări reciproce; traficul de frontieră foarte dificil de ținut sub control într-o zonă nesigură și cu populații complet derutate în confuzie generală specifică primilor ani postbelici. în orice caz, studiul documentelor și bibliografia problemei raporturilor interstatale în Balcani relevă cât de mult depindea stabilitatea în zonă de evoluția raporturilor dintre Bulgaria și Iugoslavia. Paradoxal, deși în urma păcii, statul bulgar a pierdut multe privilegii în favoarea regatului vecin ----■ Revista de istorie militară ■-------------- de la vest, guvernele de la Sofia au fost cele care au inițiat demersuri pentru înțelegeri cu iugoslavii. Autoritățile bulgare apreciau că relațiile cu Iugoslavia reprezentau „punctul esențial al politicii externe a Bulgariei”23. Dinspre Belgrad se manifesta încă neîncredere: autoritățile iugoslave nu se grăbeau să împărtășească dorința bulgarilor înainte de a constata că „Bulgaria și-a schimbat în mod real atitudinea’^4. După cum observa însăr- cinatul cu afaceri american la Sofia, ideea unui „bloc bulgaro-iugoslav” (formulă pe care bulgarii o tot avansau) nu era nici realistă și nici acceptată de puterile europene (Marea Britanie o respingea, Franța o accepta doar ca idee de cooperare între state)25. Fereastra de oportunitate care s-a deschis dorințelor bulgare (după victoria în alegeri - la 28 noiembrie 1920 - a partidului croatului Stjepan Rădic și a comuniștilor)26 a fost repede închisă: partidul comunist a fost desființat, iar în fruntea noului guvern iugoslav a venit Nicola Pasic, liderul radicalilor sârbi. Optimismul premierului bulgar chiar și după această schimbare27 nu avea nici o justificare, mai ales că nici acțiunea compatrioților săi nu îl ajuta: atât guvernul iugoslav28, cât și cel român29 au reclamat Conferinței Ambasadorilor atentatele bandelor O.R.I.M. la granița de vest și a altor grupări bulgare la granița dobrogeană. Evident, Convenția de alianță defensivă româno-iugoslavă din iunie 1921 (din seria docu- mentelor oficiale care au fundamentat Mica înțele- gere) a fost receptată de primul ministru și de oamenii politici bulgari ca îndreptată împotriva Bulgariei30. Luciditatea premierului bulgar în aprecierea importanței relațiilor bune cu statul iugoslav era constant sabotată din interior. Un comando O.R.I.M. l-a asasinat pe ministrul de război bulgar, Aleksandăr Dimitrov, care în timpul vizitei la Belgrad reușise o întâlnire cu premierul Pasic (30 mai 1921)31. De altfel, în unele medii politice se aprecia că premierul iugoslav (de origine bulgară) era nu numai pentru o apropiere de Bulgaria, dar chiar pentru un stat al tuturor slavilor din Balcani32. Opinia publică din Iugoslavia nu era pregătită pentru o exprimare pe față a acestor sentimente, însă sprijinul disimulat pe care guvernul Pasic l-a dat Bulgariei în încercarea ei de a obține o ieșire la Marea Egee după încheierea conflictului greco- turc, este semnificativ. La întâlnirea bulgaro-iugoslavă de la Niș (1-17 martie 1923) au fost convenite înțelegeri de natură să dea siguranță graniței dintre cele două state împotriva atacurilor O.R.I.M. Aceste acorduri au ----------------------------------------— nemulțumit cercurile radicale ale organizației care nu l-au iertat pe premierul bulgar și au hotărât înlăturarea lui printr-o lovitură de stat (9 iunie 1923). Iugoslavia a resimțit din plin această lovitură și era pregătită să intervină pentru restabilirea situației (a mobilizat o parte din efective). După consumarea fazei acute a crizei, noul guvern bulgar a scos la suprafață, pentru a tempera amenințările sârbe, o problemă spinoasă - protecția minorității bulgare din Iugoslavia. Aceasta a tensionat și mai mult raporturile reciproce (autoritățile iugoslave re- cunoșteau doar existența minorităților turce și albaneze)?3. Ca o constatare se poate spune că evenimentele din primii ani postbelici n-au avut o desfășurare favorabilă pentru stabilizarea relațiilor bulgaro- iugoslave. Singura idee în jurul căreia se articulau uneori aprecieri și acțiuni comune de moment priveau lupta împotriva organizațiilor comuniste, mai ales că gruparea radicală O.R.I.M. fusese pătrunsă de aceste idei, iar rivalitățile interne s-au soldat cu asasinarea „voievodului" Todor Aleksan- drov34 (septembrie 1924)35. Grecia, la rândul ei, urmărea cu interes evoluția situației interne din Bulgaria și spera în construirea și menținerea unor raporturi corecte, de încredere cu vecinul de la nord cu obligația ca acesta să accepte realitatea impusă la Conferința Păcii. Ea însăși în instabilitate politică internă, Grecia s-a mai angajat și într-un conflict cu Turcia, care o solicita mult peste puterile ei. Abandonată de Aliați, Grecia a sfârșit prin a pierde o mare parte din avantajele Păcii de la Sevres și din credibilitatea și autoritatea sa în zonă. Cel puțin două erau proble- mele în litigiu între Grecia și Bulgaria (cu rezonanță pe întreaga perioadă interbelică): încercarea Bulgariei de a obține aplicarea Tratatului de la Neuilly privind debușeul la Marea Egee promis de Aliați și problema minorităților, mai complexă chiar decât cea din relațiile bulgaro-iugoslave. Ideea că această ultimă problemă s-ar fi putut rezolva printr- un acord bilateral privind emigrația reciprocă și voluntară s-a dovedit o utopie. Inaplicabilă s-a dovedit și intenția de a asigura debușeul bulgar la Marea Egee printr-un aranjament bilateral. Chiar un guvern de înțelegerea și toleranța celui condus de Stamboliiski aprecia (într-o convorbire consemnată de Constantin Langa- Rășcanu la 31 august 1922): „La Tracia și la debușeul nostru la Marea Egee nu renunțăm. Nu vă ascund dar, că toată ținta și toate sforțările noastre sunt spre sud“36. —----------------------------------------------- Stamboliiski declara câteva zile mai târziu în Sobranie (27 octombrie 1922) „...oricine va fi adversarul ieșirii noastre la Marea Egee, va fi dușmanul nostru”37. El spera că noua Turcie va fi de acord cu o Tracie autonomă, iar Grecia și Iugoslavia ar trebui să accepte și ele această idee. Realitatea a fost alta: noua republică turcă nu accepta în nici un caz să renunțe la suveranitatea asupra Traciei Orientale, iar Grecia și-a impus stăpânirea asupra celei Occidentale. Curând au apărut conflicte deschise în zonă38, încurajate sau susținute de cercuri oficiale bulgare și grecești. Acțiunile O.R.I.M., în special, nu puteau trece neobservate, amploarea lor fiind fără precedent. Se aprecia (exagerat - Al.O.) că O.R.I.M. poate mobiliza peste 60 000 voluntari, fapt considerat de un responsabil militar occidental (general Thompson)39 ca un real pericol la adresa păcii în regiune. Oficialii Ligii Națiunilor erau de aceeași • • 40 opinie . Obligațiile Greciei față de minorități, instituite prin Convenția specială de la Sevres (10 august 1920) au început să se aplice abia în 1924, după incidentul soldat cu uciderea a 17 etnici bulgari de către grănicerii greci (incidentul s-a produs în localitatea Tarliz, la 2 7 iulie 1924). Conflictele au escaladat în înfruntări sângeroase, autoritățile bulgare acuzând pe greci că procedează la o emigrare obligatorie a etnicilor bulgari. Ca urmare, Bulgaria mobilizează 4 000 de voluntari, fapt care determină Grecia să o acuze că nu respectă clauzele militare ale Tratatului de la Neuilly și că a sporit cheltuielile militare de la 400 milioane în 1923 la 1 200 milioane de leva în 1924. Doar presiunea internațională a făcut posibil ca miniștrii de externe bulgar și grec (Kalfov și Politis) să semneze un protocol (29 septembrie 1924) inaplicabil (nu insistăm asupra conținutului acestuia) și care, în plus, a creat nemulțumiri Iugoslaviei (anula, expres, un acord anterior bulgaro-iugoslav - ALO.). Prin urmare, relațiile oficiale greco-bulgare alternau între inițiative îndrăznețe și sfârșitul brusc al oricărui proiect de colaborare și înțelegere pe termen mediu. Relațiile dintre Turcia și Bulgaria capătă semnificație abia după semnarea Tratatului de P ace la Lausanne. în condițiile crizei politice și de autoritate din Turcia, ante și post Sevres, liderii bulgari se concentrau pentru a obține importante avantaje din Statutul preconizat la Conferința de la Lausanne pentru Tracia, care să permită statului bulgar ieșirea la Marea Egee. Cum am amintit, -----------■ Revista de istorie militară ■------- Aliații au oferit Tracia Orientală Greciei (la în- ceputul anului 1920), iar sultanul, complet în afara răspunderilor sale, a fost de acord. Bulgaria își vedea, astfel, năruite toate speranțele unor avantaje substanțiale în zonă. Totuși, oficial și direct, ea nu a susținut revolta militară turcă (a șefului militar din Adrianopol - Ojafer Taiar), care dorea păstrarea provinciei pentru Turcia, deși a simpa- tizat cu inițiativa generalilor turci și a primit refu- giații după înfrângerea militarilor de către trupele elene. Pe acest fond constatăm o înțelegere între autoritățile kemaliste (care nu recunoșteau auto- ritatea sultanului) și cele bulgare, avertizate și de recentul tratat de prietenie ruso-turc (16 martie 1921). Contactele și convorbirile s-au desfășurat în secret, partea bulgară fiind interesată mai mult să afle capacitatea de luptă a unităților turce, valoarea și conținutul înțelegerilor turco-ruse. Delegații bulgari au avut convorbiri inclusiv cu generalul Mustafa Kemal aducând în discuție chiar nevoia încheierii unui tratat bilateral41. Serviciile speciale române au surprins și deconspirat aceste manevre și au cerut explicații guvernului bulgar, apreciind că prin astfel de acțiuni Bulgaria atentează la „opera tratatelor de pace”42, care putea fi pusă în cauză de o eventuală colaborare ruso-turco-bulgară. De altfel, existau dubii că s-ar fi semnat vreo înțelegere în acest stadiu între cele două guverne, iar Stamboliiski a făcut eforturi pentru a-i liniști pe Aliați43. Ca stat vecin, România rămânea „în gardă”, supraveghind Bulgaria, „cu atât mai mult cu cât - se aprecia - Bulgaria poate deveni ușor un focar de comunism”44. Imediat ce în Turcia situația s-a stabilizat după victoria trupelor conduse de generalul Mustafa Kemal împotriva Greciei (septembrie-octombrie 1922) relațiile turco-bulgare s-au schimbat. „Mărul discordiei” era, desigur, Tracia, pe care Bulgaria ar fi dorit-o autonomă sau pusă sub o autoritate internațională. Chiar și în aceste condiții, menajând susceptibilitățile bulgare, Ismet Pașa, șeful dele- gației turce la Conferința de pace, s-a întâlnit la Sofia, în drum spre Lausanne, cu vicepreședintele guvernului bulgar, Raiko Daskalov. Așa cum am arătat mai sus, Conferința a dat câștig de cauză Turciei, care a primit Tracia Orientală, iar Grecia a rămas cu Tracia Occidentală, problema ieșirii la Marea Egee a Bulgariei rămânând nesoluționată. Forțele politice bulgare au resimțit această lovitură care năruia orice speranță privind îndepli- nirea obiectivului ieșirii la Marea Egee. Pe acest fond a avut loc înlăturarea prin forță și violență a guvernului agrarian (9 iunie 1923), astfel că ----■ Revista de istorie militară ■------------- autoritățile turce nu se mai simțeau în nici un fel obligate față de noul guvern bulgar având în vedere că eventualele aranjamente diplomatice începute cu vechiul guvern nu erau finalizate. în plus, turcii aveau informații că noul guvern bulgar se bucura de sprijinul britanic, iar tânăra republică turcă era în litigiu cu britanicii din cauza orașului și zonei Moșul45. O oarecare normalizare a relațiilor bulgaro- turce s-a făcut simțită abia după septembrie 1923, din inițiativa bulgară, guvernul Țankov având nevoie de liniște la granițe pentru a face față revoltei „comuniste” din septembrie 1923. Ministrul bulgar în capitala turcă (Radev - un naționalist cunoscut, cu greu acceptat în cercurile turce) și-a început misiunea mai târziu (noiembrie 1923), iar contactele diplomatice au fost destul de reținute. Peste greutățile obiective în articularea unor colaborări productive (litigii în legătură cu soarta refugiaților bulgari din Tracia Orientală, asigurarea reciprocă a drepturilor minorităților, statutul Exarhului bulgar din Istanbul etc.), s-au suprapus gesturi simbolice ale autorităților bulgare cu rezonanță în interior, dar prost primite în afară: la Sofia au fost organizate manifestații dispro- porționate pentru aniversarea a 10 ani de la intrarea trupelor bulgare în Adrianopol (1913)46. Tratatul de prietenie turco-bulgar47 s-a impus cu greu, abia în iulie 1925, dar încrederea între cele două state nu s-a restabilit nici mai târziu. în privința relațiilor dintre Bulgaria și Albania ele au semnificație pentru demersul nostru doar în legătură cu susținerea, evident neoficială, pe care autoritățile din ambele țări o dădeau O.R.I.M. Interesul pentru a lovi Iugoslavia, Grecia, România prin acțiunile acestei organizații radicale, bine finanțată de Italia și la un moment dat de Rusia Sovietică (prin Federația Comunistă Balcanică), având la dispoziție o parte din armamentul vechii armate bulgare, era comun celor două țări, fiecare din ele având ceva de revendicat de la Iugoslavia. Bazele cele mai puternice ale O.R.I.M. au fost în Albania (cu atât mai mult cu cât autoritățile albaneze nici nu puteau ține sub control activitatea organizației), iar acțiunile predilecte se desfășurau în Macedonia și Kosovo. Iugoslavii se așteptau chiar la un atac masiv al detașamentelor O.R.I.M. (în 1924), dar scindarea organizației pe chestiunea „Manifestului din Mai” i-a slăbit valoarea combativă. Ulterior, venind în întâmpinarea dorinței lui Mussolini de a „încercui” Iugoslavia, o Asociație Națională Dalmată propunea un plan amplu de destabilizare în Iugoslavia (proiectul unui comitet secret balcano-dunărean) la care să adere toate organizațiile revoluționare (mai puțin cele comuniste) care luptau împotriva Iugoslaviei și a celor ce susțineau Iugoslavia. Din comitet trebuia să facă parte reprezentantul O.R.I.M., reprezen- tatul kosovarilor, reprezentantul muntenegrenilor antisârbi și ai mișcării naționaliste și separatiste croate. Planul urma să fie supervizat de oficiali acoperiți ai guvernelor Italiei, Ungariei, Albaniei, Bulgariei48. Proiectul s-a și concretizat în câteva puncte deși părea o utopie; îl evocăm pentru că, în ciuda caracterului său puțin probabil, ulterior (și chiar recent) situația din Iugoslavia a avut, poate întâmplător, deznodământul din proiectul acestui „comitet”, desigur cu alți actori și în cu totul alte condiții istorice. Atât timp cât interesele Bulgariei aveau în vedere să nu expună țara și să nu provoace Iugoslavia vecină, nu se punea problema unor relații reglementate prin tratate sau acorduri, cu Albania - care mai avea mult până la un regim stabil - nu avea libertate în politica sa externă, iar Italia nu avea nici un interes să-i întărească poziția în regiune. 1 Arhivele Ministerului Afacerilor Externe (AMAE), Fond 71 Bulgaria, 1920-1923, voi. L f. 207- 208: Raport nr. 1758 din 3 decembrie 1924, Atena, semnat Langa-Rășcanu. La vremea respectivă, Constantin Langa-Rășcanu era ministru român în Grecia, dar el relatează o convorbire cu britanicul Roover. 2 Ulterior, toată Dobrogea a fost „trecută Bulgariei" (25 octombrie). Apud Dumitru Preda, Vasile Alexan- drescu, Costică Prodan, In apărarea României Mari. Campania Armatei române în 1918-1919, Editura Enciclopedică, București, 1994, p. 47. Autorii invocă memoriile premierului bulgar Vasil Radoslawoff: Bulgarien und die Weltkriese, Berlin, 1923, p. 292-313. 3 Milen Kumanov, Au sujet des relations politiques bulgaro-roumaines, în B.H.R. („Bulgarian Historical Review”), Sofia, 1977, nr. 1, p. 6-11. 4 în detaliu în The Frontieres of Bulgaria, International Documentation on Macedonia, Geneva, 1979, p. 193-196, 526, 535-537. 5 AMAE, Fond 71 Bulgaria, 1920-1932, voi. 1, f. 29-30, Telegrama nr. 26926/20 iulie, T. lonescu. Informația a ajuns mai târziu la ministrul de externe. 6 Arhivele Naționale Istorie Centrale (ANIC), Fond Microfilme, Franța, R. 183 c. 659: Instrucțiunile Preșe- ---------------------------------------------------- dintelui Consiliului de Miniștri și Ministru de Externe, Alexandre Millerand, către Ministrul Franței la București, Daeschner, Paris, 6 martie 1920. 7 Era posibil ca Franța (dar și Anglia) să insiste pentru o Dobroge alipită Bulgariei în perspectiva unei potențiale acțiuni antisovietice cu ajutorul trupelor alb-gardiste adunate. Dobrogea era singura cale terestră care permitea accesul către teatrul de operațiuni din Rusia. 8 ANIC, Fond Microlilme, S. U.A., R. 627, c. 690, Raport din Sofia nr. 499/29 iulie 1920, Wilson. 9 Ibidem. 10 John D. Bell, Peasants in power. Alexandar Stamboliiski and the Bulgarian Agrarian National Union, 1899-1923, Princeton, New Jersey, 1979, p. 190-193. 11 ANIC, Fond Microlilme, Franța, R. 183, c. 202, Telegrama nr. 26 din 26 ianuarie 1921, Daeschner. 12 Ibidem, S. U.A., R. 627, c. 715-716, Raport nr. 637/18 ianuarie 1921, Green. 13 Ibidem, Belgia, R. 16, c. 133-134, Raport nr. 1014/ 374, 7 noiembrie 1922, Schneidaver. 14 Absența comunicării bulgaro-iugoslave la nivel oficial se explica și prin apartenența liderilor bulgari la Partidul agrar cu o doctrină similară (aproximativ) cu Partidul țărănesc croat, în opoziție față de guvernul de la Belgrad. 15 AMAE, Fond 71 Bulgaria, 1920-1932, voi. 1, f. 95, Telegrama nr. 282/27 ianuarie 1923, Langa- Rășcanu. 16 Ibidem. 17 în urma loviturii de stat au fost asasinați Alexan- dăr Stamboliiski cu aproape tot guvernul bulgar și câțiva lideri agrarieni. Se pare că motivul acestei acțiuni l-a constituit politica de concesii față de Iugoslavia a guvernului bulgar prin semnarea, în martie 1923, a Acordului de la Niș. Vezi: Milan Vanku, Mica înțelegere și politica externă a Iugoslaviei, 1920-1938, București, 1979, p. 41-43. Vezi și Constantin Iordan La Roumanie et la Coupe d’Etat de Bulgarie du 9 juin 1923. Nouveaux temoignages, în „Revue des Etudes Sud- Est Europeennes" (RESEE), București, XXVII, 1989, nr. 1-2, p. 113-121. 18 ANIC, Fond Microfilme, Franța, R. 183, c. 479- 481. Raport nr. 159/20 iunie 1923, Manneville. 19 Arhiva Bibliotecii Naționale (A.B.N.), Fond Saint Geoiges, P. LXVI, Dosar 1, f. 8-9; Studiul „Românii de peste hotare”. 20 Este vorba despre valorosul diplomat român, Constantin Langa-Rășcanu, care a reprezentat intere- sele României la Sofia până în 1924. Premierul bulgar Aleksandăr Țankov recunoștea meritele sale prin decorarea lui cu „Ordinul Sfântul Alexandru”. 21 AMAE, Fond 71, Bulgaria, Relații cu România, voi. 69, f. 58: Raport nr. 3414 din 3 noiembrie 1921, Langa-Rășcanu. ------------■ Revista de istorie militară ■--------- 22 A.B.N., studiul citat. 23 ANIC, Fond Microlilme, S.U.A., R. 627, C. 691: Raport nr. 499/29 iulie 1920, Charles S. Wilson. 24 Ibidem. 25 Ibidem, c. 692. 26 Julian M. Peter, Noul regim constituțional și administrativ din lugoâavia, București, 1932, p. 11-12. 27 Ibidem. 28 Constantin Iordan, De l’histoire des relations roumano-bulgares. Alexandăr Stambuliiski ă Bucharest, în „Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie «A. D. Xenopol»”, Iași, XXII/L 1985, p. 103-115. 29 Constantin Iordan, Naționalism, comunism, terorism: Organizația Revoluționară Internă Macedo- neană și sfârșitul lui Todor Aleksandrov (1924), în „Sud-Estul și contextul european. Buletin”, București, V, 1996, p. 33-42. 30 AMAE, Fond 71 Bulgaria, Relații cu România, voi. 69, f. 32-33: Raport nr. 1870/23 iunie 1921, Langa- Rășcanu. 31 Constantin Iordan, Naționalism, comunism, terorism, ed.cit. 32 Ibidem. 33 Ibidem. 34 Liderul organizației. 35 ANIC, Fond Casa Regală Feidinand, Dosar IC/ 1924, f. 1-2: Raport nr. 2136/18 septembrie 1924, Trandafirescu. 36 AMAE, Fond 71 Franța. Relații cu România, 1920- 1926, voi. 63, f. 33: Telegrama nr. 126/16 iulie 1922, Antonescu. 37 Ibidem, Bulgaria, 1920-1932, voi. 1, f. 88-89: Telegrama nr. 3143/28 octombrie 1922, Langa- Rășcanu. 38 Georges V. Saraillief, Le conllit greco-bulgare d’octombre 1925 et son reglement par la SDN, Amsterdam, 1927, passim. 39 Constantin Iordan, Minorități și politică în Balcani. România și Protocolul Kalfov-Politis (septembrie 1924), în „Sud-Estul și contextul european. Buletin”, București, III, 1995, p. 123-130. 40 Ibidem. 41 Ștefan Velikov, Les relations bulgaro-turques durant le gouvernement de l’Union Agrariene Populaire (1920-1923), în „Bulgarian Historical Review”, Sofia, VII, 1979, nr. 3, p. 77-85. 42 AMAE, Fond 71 Bulgaria, 1920-1932, voi. 1, f. 10: Telegramă către Paris, Londra, Roma nr. 22481/ 21 iunie 1921, semnată lonescu. 43 Ibidem, f. 33-34, Raport f.n. din 23 iulie 1921, semnat Langa-Rășcanu. 44 Ibidem, f. 13, Telegrama nr. 35.289/7 iulie 1921 către Belgrad, semnată T. lonescu. 45 Constantin Iordan, Petrol et diplomație: La Turqie Kemalis te, l'Angleteire imperial etla probleme de Mossoul, în RESEE, XX, 1982, nr. 1, p. 76-83. 46 AMAE, Fond 71 Turcia, 1920-1930, voi. 1, f. 23- 24: Raportnr. 432 din 12 martie 1924, Istanbul, semnat Filality. 47 Guvernul turc dorea să consolideze situația republicii prin tratate de prietenie cu țările care nu fuseseră invitate la semnarea Tratatului de pace de la Lausanne. 48 Vezi: Constantin Iordan, Naționalism, comunism, terorism. O.R.I.M. și sfârșitul lui Todor Aleksandrov (1924), în „Sud-Estul și contextul european. Buletin”, București, V, 1996, p. 33-42. THE NEW POLITICAL AND STATE REALITY IN THE BALKANS AFTER THE FIRS T WORLD WAR After the end of the WW I any attempt of a bilateral relation in the Balkans, no matter how limited was it in objectives and goals, met numerous obstacles. Practically, there was impossible to identify two Balkan States without having litigious problems between them, fueling continuous suspicions and tensions hard to disrupt. Therefore, should be appreciated the initiatives for the establishment of a Balkan Entente - an opportune and valuable political decision followed by the realization of an alliance between four of the six Balkan countries of the time. An assessment of the dissensions at the time relieves a new dimension, namely the capacity of this organization to blur and surpass the problems in suspension between the allied Balkan countries. ■ Revista de istorie militară ■ 59 Istoria RĂZBOIULUI RECE DECIZIA DE ÎNARMARE A LUI STALIN* dr. GERHARD WETTIG, Germania Izbucnirea războiului din Coreea, la 25 iunie 1950, a imprimat conflictului dintre Est și Vest un curs substanțial modificat. în ceea ce privește Europa Occidentală, posibilitatea confruntării cu un atac militar lansat din Est a devenit, deodată, un lucru lesne de imaginat. Oferea Tratatul Atlan- ticului de Nord realmente o garanție de securitate suficient de amplă? Guvernul SUA, care și-a manifestat disponibili- tatea de a consolida sistemul de apărare al Europei Occidentale pe baza dislocării unor mari unități americane, a pretins, în schimb, aliaților săi de dincolo de Atlantic, să folosească în mod strict toate resursele existente. Aceasta implica și participarea Republicii Federale Germania, care urma să pună la dispoziție mijloace militare. Consultările dintre statele occidentale, desfă- șurate începând din toamna anului 1950, l-au determinat pe Stalin pentru prima oară după 1945 să ia în considerare faptul că pe pământul european existau, alături de Armata roșie, și alte armate puternice și moderne. Dictatorul sovietic, care - în pofida presupunerilor Occidentului - nu intenționa să declanșeze un război, a fost nevoit să constate că perspectiva URSS de a dobândi o influență predominantă în Europa, ca unică putere militară continentală, era sortită eșecului1. în sprijinul organizării forțelor militare din Germania Occidentală pledau însă și alte argu- mente; printre acestea se număra cel referitor la faptul că guvernul de la Bonn, pe baza amplificării importanței lui politice, a beneficiat de posibilități sporite în ceea ce privește impunerea intereselor sale politice, cum au fost, de pildă, acelea vizând unificarea statală sau chiar revizuirea liniei Oder- Neisse. Aceasta reprezenta, totodată, o contrapon- dere la prezența unităților militare2 în zona de ocupație sovietică din Republica Democrată Germană, înființate în anul 1948, care, după eventuala retragere a armatelor de ocupație ale aliaților occidentali, ar fi putut favoriza sau chiar determina o reunificare sub dominația sovietică. Stalin considera demersurile occidentale drept o provocare. De aceea, el intenționa să opună acestora contramăsuri militare. Conștient că, cel puțin în plan convențional, Uniunea Sovietică nu se confrunta cu nici o ame- nințare, el considera că forța Alianței Atlantice va suferi o diminuare continuă, iar raporturile de putere vor fi supuse treptat unui proces de trans- formare. Din punctul său de vedere, acest fapt impunea o intensificare continuă a eforturilor mili- tare. în vederea coordonării acestora în ansam- blul sferei sovietice de putere, el a convocat șefii de partide și miniștrii Apărării din „statele de demo- crație populară” la o întrunire care urma să se desfășoare la Moscova, în perioada 9-12 ianuarie 1951. Totul s-a petrecut în condițiile menținerii unui secret desăvârșit, astfel încât nici în prezent nu se dețin informații exacte referitoare la această conferință ce viza identificarea unor noi orientări. De altfel, nici deschiderea parțială a fondurilor arhivistice din Rusia nu a favorizat consultarea măcar a unui singur document în acest sens. Totuși, în publicațiile lor, doi istorici ruși, Natalia Egorova și Alexei Filitov, fac referiri la conferința mențio- nată3. Pe de altă parte, Karel Kaplan, bazându-se '„Vierteljahrshefte fur Zeitgeschichte”, nr. 4, 2005. Traducere de Maria Mihăilă. ] 60 |------------------------------------------------------■ Revista de istorie militară ■ pe memoriile ministrului cehoslovac al Apărării, Alexei Cepicka, participant la conferință, a confirmat, la sfârșitul anilor ’70, desfășurarea convorbirilor din cadrul acesteia fără a dezvălui, ce e drept, detalii4. Atestarea lor se regăsește, de asemenea, în declarațiile unuia din cei doi partici- panți polonezi, Edward Ochab’, membru al Biroului Politic, precum și în memoriile generalului polonez Tadeusz Pidrol’. Vojtech Mastny, pe de altă parte, într-o prezentare tematică amplă, se referă la o însemnare a părții române, redată în cele ce urmează, fără însă a cunoaște textul acesteia7. O altă sursă o reprezintă memoriile lui Mâtyâs Râkosi - la acel moment conducător al partidului ungar -, în care se arată că cerințele sovieticilor privind înarmarea grevau într-o măsură covârși- toare economia țărilor de democrație populară. De aceea - se mai afirmă aici - declarațiile lui Stalin, potrivit cărora iminenta încheiere, la sfârșitul anului 1953, a pregătirilor militare ale NATO impunea existența unor armate capabile să res- pingă acțiuni executate „prin surprindere”, au fost întâmpinate de o atitudine plină de rezerve. în continuare se susține că ministrul polonez al Apărării, Konstantin Rokossovski, a afirmat că țara sa a elaborat un plan identic, realizarea scopului vizat fiind însă prevăzută abia în cursul anului 1956. în cazul în care se dorea ca acest scop să fie atins cu trei ani mai devreme - arăta Rokossovski - era necesar să se adopte măsuri de dublare a sarcinilor militare. Stalin i-a replicat că, atâta timp cât polonezii ofereau garanții sigure că nu va exista un război, el nu se opunea unei amânări până în anul 1956. Atunci, conducătorul partidului comunist bulgar, Vâlko Cervenkov, referindu-se la faptul că țara sa nu producea aproape deloc oțel, și-a declarat acordul ca URSS să preia sarcina de aprovizionare cu tehnică de luptă. Răspunzându-i că industria de apărare sovietică a fost dislocată în timpul celui de-al Doilea Război Mondial în Urali, Stalin i-a indicat lui Cervenkov să arunce o privire pe hartă pentru a recunoaște faptul că aprovizionarea Bulgariei cu armament pe această cale nu era posibilă. De aceea - arăta Stalin în continuare - se impunea ca Bulgaria să-și dezvolte neîntârziat o industrie de apărare proprie pe baza edificării unei industrii grele corespunzătoare8. Cele de mai sus sunt confirmate de o declarație a lui Ochab, potrivit căreia Rokossovski, ministrul Apărării, conștient de situația economică și socială a Poloniei, a acceptat doar cu „inima strânsă” cerințele sovieticilor*. Răkosi, la rândul său, subliniază că obligațiile impuse de sovietici puteau fi îndeplinite în condiții dificile. Așa după cum arată acesta, Ungaria era ----■ Revista de istorie militară ■--------------- ■ Ministrul apărării al Poloniei, K. K. Rokossovski - intr-o imagine inedită, de tinerețe - a acceptat cu „inima strânsă" cerințele conducerii sovietice complet lipsită de experiență în ceea ce privește realizarea unui program de înarmare de o amploare atât de extinsă. Efectuarea unor calcule în acest sens era exclusă, deoarece costurile tehnicii de luptă nu se încadrau în prețurile curente ale pieții mondiale; totodată, bazele rudimentare create la nivelul planului cincinal erau absolut insuficiente, în scurt timp s-a constatat că eforturile de înarmare și, în primul rând, de dezvoltare rapidă a industriei grele s-au dovedit a fi inutile și că planificarea economică venea în contradicție cu realitățile de la acel moment. Abordat de Răkosi, Stalin nu a manifestat nici cea mai vagă înțelegere pentru greutățile întâm- pinate de Ungaria. Mai mult, el a afirmat că în cazul în care aceasta va face economii la nivelul armatei, inamicul, câștigând libertate de mișcare, va distruge tot ceea ce s-a construit în țară. Toto- dată, prin pierderile provocate, Ungaria împovăra celelalte state socialiste și, în primul rând, URSS10. Așa după cum subliniază generalul polonez Tadeusz Pioro, deciziile de principiu ale lui Stalin au condus la lipsirea sistematică a Poloniei - sleită de război și ocupație - de resursele stringent necesare unei vieți normale. Construirea unor fabrici pentru producerea avioanelor, tancurilor, armelor de foc portative, substanțelor explozive, materialelor de geniu etc., a unor aeroporturi militare, destinate cu precădere escadrilelor de aviație sovietice, extinderea forțată a căilor de comunicații în vederea dislocării rapide a trupelor în direcțiile est-vest și nord-sud, aprovizionarea unor uriașe forțe armate, precum și consumul în continuă creștere de materii prime și energie în scopuri militare au determinat o gravă penurie de bunuri necesare traiului zilnic11. Consecințele acestui fapt au devenit evidente în anul 1953, după moartea lui Stalin. Criza economică s-a transformat în toate țările de la periferia imperiului sovietic într-una politică. Cunoștințele noastre în acest sens se opresc aici. Nici una dintre relatările prezentate mai sus nu ilustrează în mod detaliat poziția adoptată de Stalin în anul 1951. De asemenea, nu dispunem nici de date privind indicațiile formulate de acesta la încheierea conferinței. Informații exacte referitoare la această temă se pot desprinde, pentru prima dată, dintr-un document olograf, strict secret, existent într-un exemplar unic în fondurile Arhivelor Militare Române; descoperit de doi istorici militari români colonelul Alexandru Oșca și maiorul Vasile Popa, acesta, însoțit de un text introductiv, a fost publicat în „Buletinul Arhivelor Militare Române”12. Este vorba aici despre un proces-verbal din data de 15 ianuarie 1951, redactat ulterior de Emil Bodnăraș spre folosința exclusivă a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, conducătorul partidului, și care l-a însoțit pe acesta din urmă la Moscova. Faptul că în timpul ședințelor nu s-a întocmit un proces-verbal se explică în primul rând prin aceea că România a fost reprezentată doar de acești doi conducători de partid, care nu dispuneau de personal auxiliar propriu. Mai important este însă de semnalat faptul că în cadrul convorbirilor cu Stalin, conducătorii de partid aveau, în principiu, interdicție de a efectua însemnări privind conținu- tul lor. Ca mărturii concrete în acest sens pot fi indicate doar procesele-verbale redactate de sovie- tici, cealaltă parte fiind nevoită, în descrierea ulte- rioară a discuțiilor, să recurgă exclusiv la memorie sau la cuvintele disparate notate cu acel prilej. Convorbirile de la Moscova din 9-12 ianuarie 1951 păreau să prezinte pentru Gheorghiu-Dej o impor- tanță atât de mare, încât acesta i-a ordonat lui Bodnăraș să redacteze un proces-verbal corespun- zător. Nu există însă indicii dacă aceste însemnări au fost efectuate în timpul sau imediat după încheierea ședințelor. în afara lui Bodnăraș și a șefului partidului, participanți la eveniment, se pare că nimeni nu a știut vreodată ceva despre acesta. Numai astfel se poate explica măsura de siguranță neobișnuit de strictă, în baza căreia documentul, depozitat în seif, a fost arhivat într-un plic sigilat. Stalin, Gheorghiu-Dej și Bodnăraș priveau retrospectiv spre relații deosebit de agitate. în perioada premergătoare răsturnării puterii de stat de la București din luna august 1944, Partidul Comunist din România număra în jur de 1 000 de ----1~621--------------------------------------- membri. Capacitatea lor de acțiune era îngrădită de faptul că aceia care îndeplineau funcții de conducere se aflau în închisori. Gheorghiu-Dej a reușit, totuși, în luna august 1944, să evadeze din lagărul de la Târgu-Jiu. Pentru a pregăti răsturnarea puterii de stat, Kremlinul l-a trimis în țară pe Emil Bodnăraș agent al NKVD, fost ofițer al armatei române. Cei doi activiști de partid nu se cunoșteau. Eforturilor lor de a iniția o cotitură în planul politicii interne și, concomitent, de a pune capăt războiului cu URSS le-a venit în întâmpinare regele Mihai. De aceea, capitularea României a fost însoțită de menținerea unui guvern necomunist13. Comuniștii s-au apropiat de putere în luna martie 1945, când Andrei Vâșinski, membru al Biroului Politic al PCUS, a forțat crearea unui guvern de coaliție în frunte cu Emil Bodnăraș, în calitate de secretar general. Acesta avea atribuția de a controla inclusiv forțele armate, ceea ce îi permitea să le remodeleze în spirit comunist14. Relațiile cu Moscova au fost tulburate însă în luna ianuarie 1947, când Stalin l-a criticat pe Gheorghiu-Dej, acuzându-1 de „greșeli naționaliste”. Acest fapt a fost, de altfel, favorizat de Bodnăraș, care, aflat la un moment dat în secret la Moscova, i-a acuzat pe Gheorghiu-Dej și, în mod mai virulent, pe tovarășul său din conducerea de partid, Ion Gheorghe Maurer, de tendințe naționa- liste și neîncredere față de URSS15. în documentul redactat de Bodnăraș privind indicațiile adresate în perioada 9-12 ianuarie 1951 „țărilor de democrație populară”, declarația lui Stalin, potrivit căreia nu existau temeri referitoare la posibilitatea izbucnirii celui de-al treilea război mondial, este redată în termeni deosebit de semnificativi. Conform acesteia, Statele Unite ale Americii, nici nu puteau concepe un asemenea demers, întrucât se confruntau deja cu un „război de proporții reduse”, așa cum era acela din Coreea. Aflându-se, prin urmare, într-o situație de forță majoră, acestea rămâneau implicate acolo pentru o perioadă cuprinsă între doi-trei ani. Având în vedere că Statele Unite ale Americii aveau nevoie de timp pentru pregătirile necesare unui confrun- tări de o amploare majoră, se impunea - susținea Stalin - să se folosească acest termen în scopul materializării contramăsurilor corespunzătoare. Deși Stalin pornea de la convingerea că forțele armate ale SUA (armele nucleare, forțele maritime și aeriene), nu prezentau o importanță decisivă în cazul unui război, el se aștepta totuși ca americanii să înceapă „marele război” împotriva „lagărului socialist” în momentul în care se considerau capabili de acțiune. Această contradicție a rămas în fond -----------■ Revista de istorie militară ■---- neclarificată. Interesant de remarcat este modul autocrat în care Stalin, împreună cu organele sale de conducere militară, stabilea contribuțiile militare ale celorlalte state fără ca ele să poată exercita o influență sau chiar să se exprime în acest sens. Cauzele care au determinat hotărârile adoptate în timpul consfătuirilor, în virtutea cărora datele privind volumul trupelor și relațiilor dintre state variau de la o zi la alta, au rămas, având în vedere sursele consultate, până în prezent neclare. Demnă de remarcat, în plus, este decizia privind înființarea unui organ de coordonare permanent, destinat controlului gigantului program de înarmare prevăzut. Așa după cum, pe bună dreptate, eviden- țiază editorii documentului, acesta a reprezentat baza organizării Tratatului de la Varșovia, fiind controlat, în spiritul relațiilor de subordonare, exclusiv de URSS, care deținea poziția de condu- cere. Țările „de democrație populară” erau, astfel, obligate să execute ceea ce le ordona aceasta. Totodată, apare ca surprinzător faptul că RDG nu a fost inclusă în procesul de înarmare planificat. Și acest lucru are o explicație: problema germană nerezolvată impunea RDG să se mențină în limitele unei situații speciale. Stalin continua să spere, în luna ianuarie 1951, să determine, prin apeluri la unitate adresate germanilor occidentali, stoparea înarmării Republicii Federale Germania în cadrul Alianței Atlantice și, implicit, o reunificare în spiritul său. Verosimilitatea unui astfel de angaja- ment nu trebuia pusă la îndoială nici printr-o înarmare masivă a RDG și nici prin includerea ei din punct de vedere politico-militar în sfera de influență sovietică. Ajungând la concluzia că integrarea militară a Republicii Federale Germania în sfera occidentală nu mai putea fi stăvilită, Stalin a considerat misiunea RDG de promotor al unității germane ca fiind neinteresantă. După toate aparențele, în vara anului 1951, el a devenit conștient de imposibilitatea obținerii, pentru moment, a unui succes politic pe baza promovării campaniilor vizând reunificarea Germaniei. Prin urmare, includerea RDG în „lagărul socialist” a dobândit o importanță priori- tară16. Aceasta a început să se concretizeze la începutul anului 1952, odată cu inițierea pregătirilor practice de integrare a RDG în procesul de înar- mare a „țărilor de democrație populară”17. Unitățile militare pregătite pentru operații specifice războiului civil, îndreptate împotriva unui inamic slab înarmat, care inițial dispunea de un efectiv de 58 000 de oameni, au fost reorganizate într-o armată de coaliție; în faza finală, aceasta, cuprinzând 30 de divizii ce numărau 300 000 de soldați, a început să fie pregătită în vederea angajării în „marele ---- ■ Revista de istorie militară ■------------------ ■ M. Răkosi a fost obligat de Stalin să accepte obligațiile privind programul de înarmare extinsă, impus Ungariei război” dintre Est și Vest. Conform unui model veri- ficat, Stalin și-a făcut cunoscută decizia formală în acest sens abia în momentul în care puterile occidentale i-au oferit justificarea așteptată, odată cu respingerea tratativelor privind Germania. Astfel, programul de înarmare prevăzut a putut fi prezentat ca o contramăsură necesară18. 1 Vezi I. Maiski către V. Molotov, (Anexă), 11 ianuarie 1944, în SSSR i ghermanskii vopros 1941-1949 (URSS și problema germană 1941-1949, voii: 22 iunie 1941-8 mai 1945), ed: Departamentul de documentare istorică al Ministerului Afacerilor Externe al Rusiei/ Centrul de Cercetări de Istorie Contemporană-Potsdam, Moscova, 1996, p. 334-360, aici p. 334-345, 355-360. 2 Gerhard Wettig, Neue Erkenntnisse aus sovtje- tischen Geheimdokumenten liber den militărischen Aufbau in der SB2/DDR 1947-1952 (Informații inedite desprinse din documente secrete sovietice referitoare la organizarea militară din zona de ocupație sovietică din RDG 1947-1952), în „Militărgeschichtliche Mitteilungen”, an 1994, nr. 53, p. 339-406, 412419. 3 N.I. Egorova, Evropeiskaia bezoposnosti„ugroza” NATO v oțenkah stalinskogo rukovodstva (Securitatea europeană și „amenințarea” NATO in aprecierile conducerii staliniste), în Stalinskoe deseatiletie holod- noi voinî. Faktî ighiopotezî (Deceniul stalinist al războiului rece. Fapte și ipoteze), Institutul de Istorie Universală al Academiei de Științe din Rusia, Moscova, 1999, p. 72; A. M. Filitov, Stalinskaia diplomatiia i ghermanskii vopros: poslednii god (Diplomația stali- nistă și problema germană: ultimul an), în Ibidem, p. 85. 4 Karel Kaplan, Dans les archives du Comite Central. Trente ans de secrets du Bloc sovietique, Paris, 1978, p. 162-166. 5 Interviu acordat de Edward Ochab Terezei Toranska, în Tereza Toranska, Oni, Stalin’s Polish Puppets, Londra, 1987, p. 46 și urm. 6Tadeusz Pioro, Armia ze skaza. WWcjskuPolskim 1945-1968. Wspomnienia i refleksje(Armata se acuză. Armata poloneză 1945-1968. Memorii și reflecții), Varșovia, 1994, p.161 și urm. 7 Vojtech Mastny, Die NATO im sowjetischen Denken undHandeln 1949 bis 1956(NATO in gândirea și acțiunile sovietice din perioada 1949-1965), în Vojtech Mastny, Gustav Schmidt, Konfronta- tionsmuster des Kalten Krieges 1946-1956 (Modele comparative privind războiul rece 1946-1956), Miinchen, 2003, p. 407-409. Expunerea se bazează pe datele cuprinse într-un articol publicat în revista românească „Magazin Istoric”. 8 „Liudeam svoistvenno oșîbatsea”. Iz vospo- minanii M. Răkosi (Oamenilor le este dat să greșească. Din memoriile lui M. Răkosi), în „Istoriceskii arhiv”, an 1998, nr. 3, p.ll și urm. 9 Interviu acordat de Edward Ochab Terezei Toranska, în Toranska, op.cit., p. 46. Vezi și Pioro, op.cit., p.161. 10 Răkosi „Liudeam svoistvenno oșîbatsea”, p. 11 și urm. 11 Pioro, op.cit., p. 161-163. 12 Alexandru Oșca, Vasile Popa (ed.), Stalin a decis. Lagărul socialist se înarmează, în „Buletinul Arhivelor Militare Române”, 1,1998, nr. 2-3, p. 71-76 (documentul este publicat în paginile 72-76). Adresez mulțumiri generalului Mihail E. lonescu și Anneli Gabanyi pentru investigații și expedierea sursei, precum și lui Joachim Lengert pentru traducerea textului. 13 Ulrich Burger, Die Strategie der Kommunisten in Rumănien (Strategia comuniștilor din România), în (Ștefan Creuzberger, Manfred Gbrtemaker (ed.), Gleichschaltung unter Stalin? Die Entwicklung der Parteien im ostlichen Europa 1944-1949 (Uniformizare sub Stalin?Evoluția partidelor din Europa de Est 1944- 1949), Paderborn, 2002, p. 123-165. 14 Ibidem, p.143-145. 15 V. S Lelciuk, E. I. Pivovar, SSSR i holodnaia voina, Moscova, 1995, p. 82; T.V Volokitina, Stalin i smena strateghiceskogo kursa Kremlea k konțe 40-h godov: ot kompromisov k konfrontații (Stalin și schimbarea cursului strategic al Kremlinului la sfârșitul anilor 40: de la compromisuri la confruntare), în Stalinskoe deseatiletie holodnoi voinî (Deceniul stalinist în cadrul războiului rece), p. 17. 16 Proiectele privind „Principiile tratatului de pace cu Germania”, redactate în cursul pregătirilor Notei din 10 martie 1952, cuprind, în mod curent, începând cu jumătatea lunii septembrie 1951, cerința - folosită ulterior ca justificare a înarmării RDG - referitoare la „necesitatea înființării forțelor armate naționale”. Vezi documentele în Jiirgen Zarusky (ed.), Die Stalin - Note vom 10. Mărz 1952. Neue Quellen und Analysen (Nota lui Stalin din 10 martie 1952. Noi surse și analize), Miinchen, 2002, p. 80-106, 110-112. în luna noiembrie 1951, Ministerul Forțelor Armate sovietic a emis hotărârea de a instrui piloți de luptă germani pe avioane cu reacție. Vezi Wettig, op.cit., p. 406 și urm. 17 Tors ten Diedrich, Das Jahr 1952 - Schliisseijahr der Aufriistung in der DDR(Anul 1952 - an hotărâtor pentru înarmarea RDG), în Falco Werkentin (ed.), Der Aufbau der „Grundlage des Sozialismus” in der DDR 1952/53 (Edificarea „Razei socialismului” în RDG 1952/53), Berlin, 2002, p. 41-48. 18 Conducătorii Partidului Socialist Unit din Germania au primit chiar în ziua răspunsului occidental negativ la nota sovietică din luna martie invitația de a participa la convorbiri cu Stalin. Vezi A.O. Ciubarian, Novaia istoriia „holodnoi voinî“ (O istorie nouă a „războiului rece”), în „Novaia i noveișaia istoriia", an 1997, nr. 6, p.19. Referitor la desfășurarea celor două convorbiri din 1 și 7 aprilie 1952, vezi procesele- verbale sovietice în „Istocinik 63”, an 2003, nr. 3, p. 115-128. STALIN’S ARMING DECISION An event of world history such as the Cold War has numerous parents. Despite this, the responsibility is shared differently. Stalin’s contribution to the genesis of that long lasting conflict, with deep implications for East and West, seems to be extremely important. At least, this is the impression created by this exquisite key-document. In January 1951. the soviet dictator initialized within its entire sphere of influence an arming program unequaled in the period following WW II. through which anchored even stronger the soviet influence in the Central and Eastern Europe. {64} ■ Revista de istorie militară ■ dezvăluiri • dezvăluiri • dezvăluiri • dezvăluiri* dezvăluiri CU GENERALUL DIETRICH VON CHOLTITZ PE CÂMPURILE DE LUPTĂ DIN AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL'(I) EMANUEL ANTOCHE, Franța Recitind introducerea la ediția în limba franceză a cărții lui Gheorghe I. Brătianu, Origines et formation de l’unite roumaine (Originile și forma- rea unității românești), publicată la București în 1943, am fost plăcut surprins de un detaliu care mi se pare cu totul ignorat de biografii istoricului român. Enumerând etapele care le-a parcurs în redactarea lucrării sale, Brătianu menționează la un moment dat: „Aș spune că de aproape doi ani n-am mai întreprins lucruri însemnate, cu excepția verii și toamnei anului 1941 când am putut să particip la operațiunile militare aducând în maniera cea mai scumpă inimii mele, o contribuție la prima revanșă a unității românești dezmembrate. Tot atunci am avut posibilitatea de a relua tema prezentului studiu și de a trata problematica lui sub toate aspectele. La inițiativa comandantului Regimentului 16infanterie german, colonelul von Choltitz, am fost invitat într-o bună zi de a conferienția oiițerilor săi, interesați de subiect. A fost desigur ocazia de a determina liniile principale ale acestei lucrări”. Cine era de fapt acest colonel al Wehrmacht- ului care l-a primit pe Brătianu în mijlocul camara- zilor săi, pentru a audia o prelegere despre istoria românilor, într-un context și într-o atmosferă care nu erau întocmai prielnice manifestărilor intelectuale? Născut la Schloss-Wiese în Silezia, într-o familie nobiliară cu profunde tradiții militare, avându-1 printre strămoșii săi direcți pe contele Johann Karl Sedlnitzky-Odrowaz von Choltitz (1781-1858), Dietrich von Choltitz (1894-1966) aparținea, fără îndoială, acelei caste aristocratice de înalți ofițeri și funcționari prusieni pe spinarea căreia, începând cu războaiele lui Frederic al Ulea (1740-1786), s-au clădit puterea și măreția Reich-ului german. O primă carte de vizită, elocventă pentru a înțelege acel spirit cavaleresc care va domina fiecare din * Traducerile din limbile franceză, engleză și ger- mană aparțin, integral, autorului. — ■ Revista de istorie militară ■---------------- gesturile și deciziile sale de mai târziu, este educația morală primită în sânul familiei, educație desă- vârșită în cadrul Corpului de Cădeți din Dresda, în care intră la vârsta de treisprezece ani. Asemenea multor ofițeri superiori de elită din generația sa, cariera lui Dietrich von Choltitz începe în anii primei conflagrații mondiale. Aspi- rant în Regimentul 107 infanterie al prințului Johann Georg de Saxa, rănit de trei ori, supra- viețuiește hecatombelor de pe frontul de Vest, fiind avansat la gradul de sublocotenent spre sfârșitul războiului. Germania era învinsă, dar o nouă armată de profesie va renaște sub bagheta magică a gene- ralului-colonel Hans von Seeckt (1866-1936), șeful de Stat-Major al Reichswehr-ului. înșelând vigilența Comisiei Militare Aliate de Control, prin numeroase subterfugii birocratice și diplomatice, von Seeckt și succesorul său, generalul Heye, au reușit să creeze, în urma unei selecții extrem de riguroase, o nouă structură de comandament, veritabilă osatură a Wehrmacht-ului de mai târziu, care cuprin- dea cei mai valoroși ofițeri și subofițeri din fostele trupe imperiale, iar Choltitz figura printre aceștia. Numit comandant de batalion în Regimentul 16 infanterie Oldenburg (colonel Kreysing), Choltitz se integra de fapt în corpul de comandă al unei unități de prestigiu, fostul Regiment 91 imperial de infanterie, al cărui comandant între 1891 și 1896 fusese colonelul, viitor mareșal Hindenburg (1834- 1934), învingătorul din 1914 de la Tannenberg și Lacurile Mazuriene. Recrutate în exclusivitate din regiunile Frisia, Oldenburg și Schleswig-Holstein, trupele regimentului luptaseră curajos în Primul Război Mondial, fiind angajate datorită tempera- mentului lor calm și tenace în unele dintre cele mai grave crize survenite pe frontul de Vest. Statutul de unitate de elită a fost de altfel confirmat în 1937, când devine primul regiment aeropurtat din armata germană. Atașat Diviziei 7 aeriene, comandată de către generalul Kurt Student ■ Dietrich von Choltitz, cadet al Regimentului 107 infanterie „Johan Georg de Saxa" (1890-1978), batalioanele sale reprezentau princi- palul element tactic de susținere a acțiunilor companiilor de parașutiști lansați în spatele liniilor inamice. Ocuparea în prealabil a unui aerodrom permitea transportarea și lansarea în condiții rapide, cu ajutorul avioanelor Junkers 52 sau al hidroavioanelor Heinkel 59 în cazul operațiilor amfibii, a unui secund val de atac care consolida apărarea pozițiilor deja cucerite. Aceasta tactică surprinzătoare prin însăși natura ei a fost inaugurată în cadrul ofensivei contra Belgiei și Olandei, care a debutat în zorii zilei de 10 mai 1940. Dacă parașutiștii căpitanului Walter Koch au aterizat cu succes de la bordul planoarelor DFS 230 pe cupolele impozantului fort Eben-Emael, din vecinătatea orașului Liege, reușind una din faptele de arme cele mai remarca- bile ale celui de-al Doilea Război Mondial, opera- țiunile au fost cu mult mai complicate pe teritoriul olandez. De capturarea intactă a podurilor de la Mordjik, Dordrecht și Rotterdam depindea însăși ocuparea Olandei, trupele aeropurtate trebuind să formeze un coridor necesar înaintării Diviziei 9 Panzere (general Ritter von Hubicki), al cărei obiectiv final era orașul Haga și litoralul Mării Nordului. Transportate de o escadrilă de Junkers 52, patru companii din Batalionul al III-lea al Regimentului 16 infanterie, sub comanda locotenent-colonelului von Choltitz, au aterizat în dimineața de 10 mai pe aerodromul de la Waalhaven, lângă Rotterdam, cucerit prin lupte aprige de un detașament din Regimentul 1 parașutiști. După neutralizarea ultimei baterii de artilerie antiaeriană olandeză, infan- teriștii lui Choltitz s-au îndreptat în pas alergător spre centrul orașului, în ajutorul camarazilor de regiment și al unei companii de parașutiști, care în zorii zilei reușiseră să ocupe intact podul rutier Willem peste fluviul Nieuwe Mass. înaintarea forțelor germane s-a transformat, însă, în violente lupte de stradă cu infanteriștii olandezi, care în ciuda asalturilor soldaților Wehrmacht-ului înarmați cu grenade și pistoale-mitralieră, continuau să opună o rezistență înverșunată. Instalat pe atașul unei motociclete, Choltitz dirija personal atacul soldaților săi. De-abia spre după-amiază, strecurân- du-se printre clădirile din cartierul central, primele grupuri care străpunseră cordonul defensiv al inamicului au avansat până la pod. Cu toate că regimentul german primise noi întăriri - câteva piese antitanc și o companie de pionieri - venite dinspre Waalhaven, trupele olandeze din garnizoana Rotterdamului (colonel Scharroo) erau decise să recucerească pozițiile de la Willem; astfel, susținute de artileria a două vedete din Marina Regală, mai multe companii de infanteriști cu autoblindate au atacat în repetate rânduri până la lăsarea serii. Perimetrul defensiv din capătul de nord al podului fusese în întregime lichidat, cu excepția imobilului „Naționale”, unde doar câteva zeci de parașutiști și o secție din Regimentul 16 comandată de locotenentul Kerfin, au rezistat cu succes până la sfârșitul ostilităților. Ei sunt cei care a doua zi reușesc să împiedice minarea podului de către pușcașii marini olandezi, porecliți, pentru curajul și tenacitatea de care au dat dovadă, Schwarze Teufel (Diavolii negri). în ciuda inferiorității numerice evidente și a pier- derilor numeroase, soldații lui Choltitz își vor îndeplini misiunea până la capăt. Calvarul a luat sfârșit în după-amiaza zilei de 13 mai, când primele blindate ale Diviziei 9 Panzer au reușit să pătrundă în cartierele din zona de sud a Rotterdamului. Bătălia Olandei se încheiase, Franța capitulând la rândul său și noi misiuni de luptă au fost încredințate Regimentului 16 infanterie. Cantonat în vara și toamna aceluiași an pe teritoriul Belgiei, trupele sale efectuară numeroase exerciții și antrenamente în vederea unui eventual desant aerian pe coastele Angliei, perioadă în care Choltitz, avansat la gradul de colonel, a primit comanda întregului regiment. Tot atunci unitatea sa intră alături de regimentele 47 infanterie Liineburg și 65 infanterie Bremen în componența Diviziei 22 infanterie aeropurtate a generalului- locotenent Graf von Sponeck, unul dintre prietenii apropiați ai lui Goering. -------------■ Revista de istorie militară ■--------- in aprilie 1941, după un ordin de regrupare în regiunea Magdeburgului, regimentele noii divizii au fost transferate câteva săptămâni mai târziu pe aerodromul de la Aspern, lângă Viena, unde, îmbarcate la bordul aeronavelor din Grupul de transport aerian „Mordzik”, au fost dirijate spre un nou obiectiv: Valea Prahovei din România. în ediția franceză a memoriilor sale publicate la Avignon, în 1966, Un soldatparmi des soldats, Choltitz notează: Misiunea care ne-a fost încre- dințată privind terenurile petrolifere a rămas în vigoare și chiar din momentul sosirii noastre a trebuit să ne organizăm în apărare. Așteptam atacuri din partea parașutiștilorruși. Pe urmă am fost neliniștiți văzând că Rusia intervine în con- llictul iugoslav, dar în curând ne era destul de clar că misiunea noastră se va transforma într-un marș ofensiv împotriva ei. România mobiliza într-un ritm lent, datorat, în bună măsură, organizării armatei sale, dar și ordinelor stricte date de guvern popula- ției. Relațiile dintre noi și camarazii români au fost foarte agreabile după ce am reușit să ne adaptăm temperamentului, limbii și spiritului unei națiuni atât de diferite de a noastră. Am încercat în măsura posibilului să evităm acel comportament tipic cuceritorilor, să nu adoptăm un ton trufaș cu toate că în cele din urmă am fost considerați astfel, întotdeauna am atras atenția tinerilor oiițeri asupra eforturilor de a înțelege un popor cu totul străin, dar căruia trebuia totuși să i se recunoască valoarea. In această perioadă am asistat la numeroase conferințe și am efectuat îndelungate turnee de inspecție. Țara ne apărea cu desăvârșire străină, cu toate că soldatul german reușea să se înțeleagă destul de bine cu oamenii locului. Am încercat, de asemenea, să ne obișnuim cu organizarea deiicitară a armatei române, care folosea un material uman cu mult mai simplu decât al nostru și cu mult mai puțin dependent de tehnică, unde raportul dintre olițer și soldat era de cele mai multe ori unul despotic. Totuși aveam cu toții impresia că nu eram rău văzu ți’. Dietrich von Choltitz afirma că motivul prin- cipal al transferării Diviziei 22 infanterie aeropur- tată pe Valea Prahovei a fost protejarea petrolului românesc, atât de prețios mașinii de război germane, de un eventual atac al parașutiștilor ruși. Cărțile publicate în jurul acestui subiect de istoricul militar Viktor Suvorov demons trează, la rândul lor, faptul că parașutiștii puternicei Armate 9 sovietice, concentrată în Basarabia la începutul anului 1941, reprezentau o amenințare prea serioasă pentru a putea fi ignorată de înaltul Comandament al Wehrmacht-ului. Choltitz amintește, de asemenea, că în această perioadă, premergătoare declanșării planului Barbarossa, el participa la numeroase ----■ Revista de istorie militară ■------------- conferințe, și este foarte probabil ca una dintre acestea să fi fost chiar prelegerea despre originile și formarea unității românești, ținută de istoricul Gheoghe I. Brătianu ofițerilor Regimentului 16 infanterie. La 22 iunie 1941, trupele germano-r omâne au declanșat atacul împotriva Uniunii Sovietice. Referitor la intrarea României în război alături de puterile Axei, Choltitz avea să scrie: „Am aflat din numeroase conversații că în ciuda faptului că armata română se găsea mobilizată de luni de zile, ea nu conștientiza nicidecum că țara se afla pe punctul de a se implica într-un comlict de o rară violență. După o opinie destul de larg răspândită, România s-ar fi abținut de la orice activitate răz- boinică din momentul în care ea ar ii recucerit Basarabia. Credeam cu toții că o decizie parțială, în orice caz conformă intereselor românești, era atunci încă posibilă". Alături de Divizia 76 infanterie și Divizia 1 blindată română (general loan Alecu Sion), Divizia 22 infanterie se afla integrată în cadrul Corpului 11 armată (general von Kortzfleisch), care cons- tituia flancul stâng al Armatei 11 germană (general Eugen von Schobert). Misiunea încredințată unităților acestei armate consta în forțarea râului Prut și lansarea unei puternice ofensive în centrul și nordul Basarabiei pe axa Ștefănești-Moghilev, cucerirea cât mai rapidă a malului de est al Nistrului și continuarea înaintării în direcția Vinița, în scopul încercuirii forțelor sovietice din Galiția (opera- țiunea Miinchen). în memoriile sale, Dietrich von Choltitz își amintește: „Menținut în rezerva diviziei, regi- mentul nostru se deplasă în direcția Basarabiei, pe care românii o cedaseră nu demult Rusiei. Era un ținut frumos și bogat, cu dealuri intens cultivate, dar bine îngnjite. înaintarea a devenit dificilă din cauza ploilor diluviene, aproape cotidiene, care făceau ca drumurile proaste să fie impracticabile, și care transformau numeroasele văi în adevărate mlaștini. Pe data de 4 iulie, regimentul participă la prima sa bătălie dificilă impotriva blindatelor rusești, care loviră flancul descoperit al diviziei. Apărarea noastră anticar, cu piesele sale de 37 mm, se arătă extrem de slabă. De altfel, blindatele ru- sești nu procedaseră decât la un atac de diversiune, deoarece nici o unitate de infanterie nu le-au susținut pentru a exploata străpungerea, în caz de succes. Batalionul al 111-lea, cel mai violent atacat, a reușit să elimine pericolul. Noi am pierdut, cu ocazia acestei lupte, pe unul dintre cei mai valoroși comandanți de companie, care la Rotterdam a fost primul subofițer al armatei decorat cu „ Crucea de Cavaler» (Ritterkreuz)”. Choltitz nu descrie decât fragmentar această bătălie, omițând numeroase detalii extrem de importante. Este posibil ca el să menționeze numai luptele în care a fost angajat regimentul său, aflat până atunci în rezerva diviziei, șocul contraatacului sovietic concentrându-se asupra regimentelor 47 și 65 infanterie. Acțiunea inamicului, declanșată în jurul orei 13.00 pe direcțiile Nicoreni-Costești și Funduri-Cubani, străpunsese dispozitivul Diviziei 22 în zona satului Brătușeni. Situația n-a putut fi restabilită decât prin intervenția rapidă a Diviziei 1 blindate române, care a pus la dispoziția trupelor germane unități din Regimentul 1 care de luptă (colonel Emilian V. lonescu), Regimentul 34 vânători moto (colonel Constantin C. Nistor) și Regimentul 1 artilerie moto (colonel Gheorghe T. Constantinescu). Luptele au fost extrem de violente pentru germani, transformându-se chiar în înfruntări la grenadă și în încăierări corp la corp. Sovieticii au fost în cele din urmă respinși cu pierderi cifrate la peste 46 de blindate distruse. „După marșuri lungi, epuizante și lupte coti- diene ajunsesem la Nistru, al cărui mal estic era solid fortificat de către adversar. In timpul tra- versării fluviului, am reușit pentru prima oară să punem la încercare comportamentul sub foc al trupelor noastre, colaborarea minuțioasă între diferitele arme, sincronizarea între tragere și mișcare, munca de neprețuit a pionierilor. însoțită de observatori remarcabili, artileria s-a distinsîntr-o asemenea măsură în prepararea și repartizarea tirului său, încât nici o rezistență serioasă nu se manifestă din partea inamicului. Traversarea fluviului de către batalioane și ocuparea înălțimilor se realiză cu o extremă rapiditate. Grupurile de cercetare înaintară, întreprinderea reușind aproape fără pierderi, deoarece adversarul nu prevăzuse decât lupte de întârziere. Faimoasa linie Stalin ne apăru ca un ansamblu de fortificații de campanie, un lanț cu verigile destul de slabe, unde alternau blockhausuri înarmate cu mitraliere și piese de artilerie, după modelul celor care serviseră la apărarea frontierei contra românilor. Punctul său slab era lipsa de profunzime. Ulterior, rezistența rușilor se întări treptat, adversarul repliindu-se prin luptă în direcția estului. Din punct de vedere militar, această retragere se desfășură în cele mai bune condiții. Nu întâlneam soldați răniți sau morți, dar nici materiale, arme sau vehicule abandonată’. Zile și nopți de-a rândul, ofensiva germană continuă să pătrundă în profunzimile fără de sfârșit ale stepei ucrainene. La data de 30 august 1941, acționând în cadrul Corpului 30 armată (general baron Freiherr von Salmuth), Divizia 22 infanterie a forțat cu succes apărarea sovietică de pe Nipru, între localitățile Berislav și Kahovka. Pe urmă, regimentele sale înaintară spre sud-est în direcția ■ Von Choltitz, ofițer al Regimentului 16 infanterie Oldenburg, într-o elegantă ipostază ecvestră ■ Revista de istorie militară ■ litoralului occidental al Mării Azov pentru a tăia legăturile terestre și feroviare ale Peninsulei Crimeea cu restul teritoriilor inamice. După ocuparea localității Ghenicesk și interceptarea șoselei spre Melitopol, trupele diviziei participară alături de unități de vânători de munte și de cavalerie ale Armatei 3 române (general Petre Dumitrescu) la stoparea ofensivei sovietice din Stepa Nogai pe coasta de nord a Azovului (25 septembrie-3 octombrie). Angajată din nou, două săptămâni mai târziu, în luptele pentru cucerirea Crimeei, Divizia 22 infanterie a participat la străpungerea rezistențelor rusești din istmul Salkovo, cât și la înaintarea victorioasă spre Simferopol, care căzu în ziua de 1 noiembrie. Pe data de 13, Regimentul 16 infanterie se organiză în apărare pe înălțimea care domina fortăreața Belbeck din munții laila, situată la nord-est de orașul Sevastopol. Trecuseră aproape cinci luni de la declanșarea operațiunii Barbarossa contra Uniunii Sovietice. Ca mulți alți ofițeri superiori ai armatei germane, colonelul von Choltitz ajunsese, la rândul său, să se îndoiască de reușita acestei gigantice expediții de cucerire: „Toate impiesiile resimțite până atunci nu puteau decât să contirme, în iiecare zi, opinia mea asupra războiului întreprins contra Rusiei: era o campanie fără ieșire, care nu avea nici un sens... Ofensiva noastră din est începu să se lovească de forțe surprinzătoare, formate din divizii noi și în curând ea sfârși prin a ii blocată. Și totuși, cu mult timp în urmă, guvernul nostru ne anunțase că forțele rusești erau reduse la câteva unități cu mult depășite. Când am privit harta, am constatat că, în ciuda faptului că vaste teritorii sunt ocupate de noi, nu eram destul de numeroși pentru a le stăpâni. Dar multe altele, infinit de mari, rămăseră necucerite, iar acolo adversarul se înarma și își antrena soldațiipentru luptă’. Asediul Sevastopolului se prelungi până la începutul lunii iulie 1942. Poziția naturală a orașului, principală bază navală a Rusiei la Marea Neagră, dăduse de furcă și trupelor anglo-franceze în timpul războiului din 1853-1856. Sovieticii consolidaseră forturile existente din secolul XIX, adăugând la rândul lor mai multe centuri de cazemate cu galerii subterane și numeroase baterii de artilerie de coastă. Acest dispozitiv defensiv de-a dreptul inexpugnabil era apărat de trupe de elită și unități de marină fanatizate de către comisarii politici, care înrolaseră și instruiseră, în cadrul batalioa- nelor de voluntari, până și femeile orașului, cât și adolescenții din organizațiile Komsomol. Ca și la Rotterdam, soldații Regimentului 16 Oldenburg vor săvârși noi fapte de arme, luptele ----■ Revista de istorie militară ■------------ depășind cu mult, prin violența lor, pe cele de la Odessa sau Leningrad, fiind egalate doar de infernul care se va dezlănțui câteva luni mai târziu în cartierele Stalingradului. Acționând în cadrul Corpului 54 armată, situat în sectorul de nord al frontului germano-român, trupele Diviziei 22 infanterie urmau să joace un rol determinant în timpul celui de-al treilea asalt decisiv care începu în noaptea de 6 spre 7 iunie 1942: „La ora 1 și 45 de minute artileria intră în acțiune, focul atingând intensitatea sa maximă la ora 3 și 50. La rândul ei, aviația lansă un raid masiv, în timp ce infanteristul într-o bună formă lizică și morală se aruncă asupra inamicului. Prima oră se arată decisivă pentru operațiile următoare. In cursul celor două nopți precedente, minele instalate de inamic au fost neutralizate pentru a se degaj'a accesul spre înălțimi. Poziția era însă extrem de greu de străpuns din cauza densității acestor mine. Terenul acoperit de tufișuri dese complica și mai mult coeziunea și direcția grupurilor de atacatori, chiar atunci când acestea înaintau mai restrânse. Infanteristul se luptă pentru iiecare metru, pleacă la asalt, se expune contraatacurilor și în iiecare ceas își pune la încer- care propria sa capacitate de rezistență. Avan- posturile inamice erau bine consolidate, dar niciodată n-am văzut un adversar atât de hotărât și de rezistent sub un foc de o asemenea intensitate. A trebuit să capturăm iiecare groapă, aruncând-o în aer, să lansăm bombe fumigene și grenade... Linia telefonică urmează pas cu pas infanteristul în înaintarea sa. Fără încetare, cura joșii soldați ai secției de transmisiuni procedară la numeroase reparații, iar munca lor asigură comandamentului posibilitatea de a cere intervenția lansatoarelor de fumigene și a artileriei de calibru mi jlociu sau greu, acolo unde adversarul continua să reziste. Și totuși, rușii nu cedau încă, luptând cu un curaj demn de toată admirația. Luaserăm și câțiva prizonieri care erau oameni duri și demni’. înaintarea spre sud în direcția golfului Sever- naia se făcu încet, metodic dar sigur, trupele Regimentului 16 aflându-se mereu în prima linie a frontului, intervenind în operațiunile ofensive cele mai dificile, croindu-și drum prin centrele forti- ficate ale rezistenței sovietice. Spiritul de inițiativă, profesionalismul și sângele rece de care a dat dovadă colonelul von Choltitz în acele momente atraseră admirația și respectul superiorilor săi, care-1 considerară, pe drept cuvânt, unul din artizanii principali ai cuceririi Sevastopolului. Mareșalul Erich Lewinski von Manstein (1887- 1973) avea să scrie în memoriile sale: „Curajosul Regiment 16 din Divizia 22 Infanterie, comandat de către colonelul von Choltitz reuși să cucerească ----------------------------------------R9~|----- ■ Generalul Dietrich von Choltitz (1894-1966) fortul Stalin...Cuvintele unui rănit sunt caracte- ristice spiritului care domina în rândurile trupei. Acesta, arătându-și brațul zdrobit și țeasta banda- jată, declară: «Nu avem de ce să ne plângem... l-am capturat pe Stalin!»“. După luptele extrem de violente din zilele de 17-18 iunie, în împrejurimile tunelului feroviar urmate de ocuparea golfului Severnaia, Regimentul 22 atacă în noaptea de 28-29 iunie pozițiile fortificate ale înălțimilor de la Săpun. Choltitz nu ezită să încadreze prizonierii ruși drept servanți ai bateriilor de artilerie, iar când rămășițele compa- niilor sale pătrunseră în forță printre ruinele fume- gânde din centrul orașului, dirijă personal asaltul cu brațul stâng rănit și înfășurat într-o bandulieră. Doar 347 de soldați din totalul de 4 800 al regimen- tului mai supraviețuiau încă în ziua de 4 iulie, când drapelul german flutură în sfârșit pe zidurile fortăreței. Câteva străzi mai la est, vânători români din Divizia 4 munte (general Gheorghe Manoliu) îl înălțară pe al lor, drept recompensă a unei izbânzi scump plătite. în primăvara și vara anului 1942, istoricul Gheorghe I. Brătianu a fost solicitat de Marele Stat Major al Armatei române pentru a susține o serie de prelegeri la Școala Superioară de Război din București, unde conferențiase și Nicolae lorga înainte de Primul Război Mondial, cât și în anii interbelici. în acest context, Brătianu a întreprins la începutul lui august o călătorie de informare în Crimeea, impresiile acestui voiaj fiind cuprinse într-un articol redactat în luna următoare, Notes sur un voyage en Crimee (Note asupra unei călă- torii în Crimeea) și publicat în tomul XIX, nr. 1 din „Revue Historique du sud-est europeen”. El scria cu această ocazie: „Războiul a trecut peste peninsulă de când trupele germane și române au forțat în toamna lui 1941 liniile de apărare ale istmurilor sale. Bătălii sângeroase s-au desfășurat în jurul Feodosiei și a Kerciului, iar Sevastopolul a suportat un asediu unde distrugerile depășesc cu mult pe cele ale celuilalt război al Crimeei din 1854-1855. Cred că aceste câteva note datorate hazardului unei misiuni în primele zile ale lunii august din acest an, pe lângă unitățile române de cavalerie, stațio- nate în Crimeea, prezintă cel puțin utilitatea de a semnala starea unor instituții și a câtorva monu- mente, la puțin timp de la sfârșitul operațiilor militare...” Brătianu a vizitat principalele localități ale peninsulei, Sevastopol, Simferopol, Feodosia, Sudak, Yalta, Koktebel, Nikita, Tepe-Kermen, interesându-se asupra posibilităților de prezervare a patrimoniului istoric și artistic al Crimeei. La Simferopol a discutat cu generalul Gheorghe Avramescu, comandantul Corpului român de vânători de munte despre situația muzeului și bibliotecii din localitate, instituții din nou accesibile cercetătorilor. în drum spre Feodosia se opri la cimitirele soldaților din Divizia 170 infanterie ger- mană și Divizia 8 cavalerie română care suferiseră pierderi importante în luptele din ianuarie cu forțele sovietice debarcate în zonă. Nu știm dacă, cu ocazia acestei călătorii, Brătianu l-a reîntâlnit pe von Choltitz. în aceeași perioadă, colonelul german primise vizita unei misiuni a înaltului Comandament al Wehrmacht- ului, însărcinată a întocmi un raport detaliat asupra bătăliei de la Sevastopol. Informat personal asupra rezultatelor acestei anchete, Hitler a ordonat avansarea lui Choltitz la gradul de general de divizie, comanda Regimentului 16 infanterie fiind preluată de către colonelul Haag. Transferate ulterior în insula Creta, batalioanele regimentului se antrenară în vederea unui asalt aeropurtat asupra Canalului Suez, dar victoria trupelor britanice în bătălia de la El Alamein (23 octombrie- 6 noiembrie 1942) împiedică îndeplinirea acestui ambițios proiect. împreună cu celelate unități care intrau în componența Diviziei 22 aeropurtate, Regimentul 16 rămase în Creta unde, angajat în numeroase misiuni contra trupelor de partizani din zonă, participă în octombrie-noiembrie 1944 la retragerea Grupului de Armate F (general Lbhr) din Balcani. Aflat în ariergardă, regimentul înfruntă în ultima săptămână a lunii octombrie numeroase unități sovietice și bulgare care încercau să stopeze și să încercuiască forțele ------------■ Revista de istorie militară ■------- germane. Dar în urma luptelor de la Kraljevo (2 noiembrie) și de la Skopje, în Macedonia, care au permis în mare parte coloanelor lui Lohr să se salveze spre nord, batalioanele regimentului au fost anihilate și capturate de trupele inamice. Câteva decenii mai târziu, Choltitz avea să reflecteze asupra sorții foștilor săi camarazi de regiment: „ Valoarea acestei unități ii interzicea să părăsească pozițiile fără ordin. Printr-o tragică înlănțuire de circumstanțe, ordinele date în deznodământul ultimelor ore au fost executate«ad literam», ceea ce ii conduse pe toți în captivitatea iugoslavă. Alte divizii cu mult mai puțin disciplinate și-au dirijat trupele până în Austria, unde s-au predat forțelor britanice. Mulți din foștii mei soldați care au păstrat o ținută demnă în marșul spre lagăre, cât și în captivitate, au fost eliberați până în prezent. Dar, totuși, constatăm cu tristețe că unii dintre ei sunt încă reținuți în pușcăriile și lagărele iugoslave, după ce-au fost condamnați drept «criminali de război», în urma unor procese senzaționale cu un caracter mincinos și tragico-grotesc. Ca și pentru sutele de mii de soldați rămași în Rusia, vocile celor care au păstrat o judecată obiectivă ar trebui să se ridice în favoarea acestor oameni nenorociți pentru a cere eliberarea victimelor unei nebunii colective”. Bibliografie: - Armata română în al doilea război mondial. Eliberarea Basarabiei și a părții de nord a Bucovinei (coord. colonel Alesandru Duțu, Mihai Retegan), București, Editura Militară, 1996. - Benoist-Mechin, Histoire de l’armee alle- mande, t. II, De la Reichswehr ă l’armee naționale (1919-1938), Paris, Albin Michel, 1938. - Bratianu (Gheorghe L), Notes sur un voyage en Crimee, „Revue historique du sud-est europeen”, t. XIX, nr. 1, Bucarest, 1942, pp. 176-182. - Idem, Origines et formation de l’unite roumaine, București, 1943. - Chirnoagă (Platon), general, Istoria politică și militară a războiului României contra Rusiei sovietice (22 iunie 1941-23 august 1944), Editura Carpați, Madrid, 1965. - Choltitz (Dietrich) von, gendral, Un soldat parmi des soldats, Avignon, Aubanel, 1966. - Duțu (Alesandru), colonel, Dobre (Florica), Loghin (Leonida), colonel, Armata română în al doilea război mondial (1941-1945). Dicționar enciclopedic, București, Editura Enciclopedică, 1999. - Guillaume (A.) general, Pourquoi l’Armee Rouge a vaincu, Paris, Julliard, 1948. - Hillgruber (Andreas), Hitler, regele Carol și mareșalul Antonescu. Relațiile germano-române (1938- 1944), București, Humanitas, 1994. - Liddell Hart (Basil H.) Sir, Histoire de la seconde guerre mondiale, Paris, Fayard, 1973. - Kirițescu (Constantin L), România în al doilea război mondial, t. II, București, Univers Enciclopedic, 1995. - Mabire (Jean), Les paras du matin rouge (L’histoire des troupes paras allemandes, 1939-1945), Paris, Presses de la Cite, 1980. - Manstein (Erich Lewinski von), marechal, Victoires perdues, Paris, Pion, 1958. - Morzik (D. F.), German Air Force Airlift Operations, New York, 1961. - Pandea (Adrian), Ardeleanu (Eftimie), Românii în Crimeea. 1941-1944, București, Editura Militară, 1995. - Shirer (William L.), Le troisieme Reich. Des origines ă sa chute, Paris, Stock, 1964. - Suvorov (Viktor), Le Brise-Glace. Le plan secret de Staline pour conquerir IEurope, Paris, Orban, 1989. - Wirtz (Alexander), II y a cinquante ans, Rotterdam brulait, „39/45 Magazine" nr. 49, Bayeux, Editura Heimdal, martie-aprilie 1990, pp. 8-15. - Ziemke (Earl F.), Retrăite dans les Balkans, în „Historia Magazine. 2e Guerre Mondiale”, nr. 83, Paris, Tallandier, 1969, pp. 2297-2306. WITH GENERAL DIETRICH VON CHOLTITZ ON THE BATTLEFIELDS OF THE WORLD WAR II (I) Born in Silesia, from a family of nobles with profound military traditions, Dietrich von Choltitz belongs to the aristocratic caste of senior ranking officers and Prussian officials, which constituted the back bone of the process through which the power and mightiness of the IInd Reich was built. He made himself remarked as a battalion commander of the 16"1 Oldenburg Infantry Regiment - the fitst Airborne Regiment of the German Army since 1937 - in the offensive against Belgium and Nederland which debuted on 10 May 1940. After the capitulation of France he was promoted to the rank of colonel and got the command of the entire 16th Infantry Regiment within the 22°d Airborne Infantry Division. This was transferred in Romania, at Prahova Valley to protect the Romanian oii, so precious to the German war machine, against a likely attack by the Russian paratroops. He participated in the fights in Bessarabia, along with Romanian troupes, against Russians, and than in Crimea, where he took part in the conquest of Sevastopol, being extolled by Marshal von Manstein and by the Romanian historian Gheorghe I. Brătianu. Promoted to the rank of Division General. Choltitz was transferred to Crete and than took command of the Army Group F (general Lohr) rearguard in the retreat from Balkans (October-November 1944). ---■ Revista de istorie militară ■---------------------------- 71 |----------------- Istoria lumii și lumea istoriei EPOPEEA ESCADRILEI „FLYING TIGERS" dr. ANDREI CĂPUȘAN „Flying Tigers“ („Tigrii Zburători") era denu- mirea unui grup relativ mic de piloți de luptă americani care nu a cuprins niciodată mai mult de 100 de aparate Curtiss Warhawks P-40 (decorate cu faimoasa gură căscată a rechinului roșu). Conduși de o figură controversată, colonelul american Claire Chennault, au fost numiți inițial „Grupul de Voluntari Americani” („American Volunt eer Group” - AVG), au zburat și luptat pentru China la începutul anului 1942 și au înregistrat succese în bătăliile aeriene purtate împotriva avioanelor japoneze, fiind singurii americani care înfăptuiau fapte de arme concrete împotriva forțelor Axei (subl.n. - A.C.). Imediat după Pearl Harbor, când tot mai mulți americani indignați erau nerăbdători să vadă cât mai repede o lovitură de răspuns, „Tigrii Zburători” - având pe avioane cunoscutul desen al unui tigru zburând în spațiul literei V de la „Victorie”, emblemă produsă de studiourile „Walt Disney” de la Hollywood -, erau atunci singurii luptători americani activi, după cum spunea o expresie americană la modă „singurul joc care funcționa în oraș” („the only game in town”). Așa că despre ei presa americană s-a grăbit să scrie cât mai mult și, bineînțeles, cât mai elogios, prezentându-i, fără exagerare sau înflorituri, drept singurii americani care făceau efectiv ceva împotriva japonezilor. Grupul „Tigrilor Zburători" cuprindea trei escadrile, după cum urmează: „Adam and Eves” (Adam și Eva); „Panda Bears" (Urșii Panda); „Hell's Angels” (îngerii iadului). Iată și câțiva „ași” ai acestui grup faimos: David Lee „Tex” Hill, Robert Neale, Chuck Older, Pappy Boyington sau James Howard. Acesta din urmă a primit mai târziu „Medalia de Onoare a Con- gresului” pentru faptele de arme săvârșite în anii următori, în perioada bătăliilor aeriene din Europa, când zbura pe un aparat P-51 în cadrul „Grupului de luptă 354”, care aparținea celei de-a 9-a Forțe Aeriene („Ninth Air Force”) a Aviației SUA. Nașterea unui vis Cine era fondatorul acestei formații de luptă aeriene neobișnuite? „Colonelul” Claire Chennault se afla în China încă de la mijlocul anilor ’30. S-a autointitulat „colonel”, deși ultimul său grad militar era cel de maior. Susținător înfocat al interceptării și angajării luptei aeriene, într-o vreme în care în aviația SUA predominau teoriile bombardament elor strategice, a îndepărtat, din cauza concepțiilor sale, mulți superiori. Sosit în China, cu avioanele sale P-40, a dezvol- tat cu succes tactica de luptă de bază pe care piloții americani o vor pune în practică pe durata întregului război. Este drept că aparatele utilizate de japonezi în războiul cu China erau mult mai ușor de manevrat decât Warhawks-urile sale. Dar și avioanele americane aveau câteva calități incontestabile: viteză la atac în picaj, o putere de foc superioară și o bună manevrabilitate. Chennault s-a documentat îndelung și a lucrat cu dăruire și perseverență la o tactică adaptată timpului, creând o forță aeriană americană de luptă extrem de puternică, bazată pe următoarele caracteristici combative: interceptare, picaj în forță și viteză asupra inamicului, evitarea luptelor inegale, în care un aparat să fie încolțit de mai multe avioane inamice și retragere în momen- tele de mare primejdie. Acestea au rămas trăsăturile esențiale ale doctrinei americane de război aerian pe întregul parcurs al Războiului din Pacific. în aprilie 1937, Claire L. Chennault, căpitan în Corpul de Aviație al SUA, s-a retras din serviciul activ și a acceptat oferta soției lui Chiang Khai Shek, conducătorul Chinei gomindaniste, de a supra- veghea și inspecta, cu titlu confidențial, în cursul unei misiuni de trei luni, starea forței aeriene chineze, într-o perioadă tensionată, când China se afla pe picior de război cu Japonia, prima doamnă a Chinei a realizat importanța unei aviații de război puternice și eficace. De altfel, în vederea reorganizării For țelor Aeriene Chineze, ea a preluat în mâinile sale ferme conducerea Comisiei Aeronautice. A început, astfel, pentru căpitanul auto-intitulat colonel, Claire Chennault, o aventură care avea să se sfârșească la finalul celui de-Al Doilea Război Mondial, în toamna anului 1945. în primii cinci ani ai șederii sale în China (1937- 1942), Chennault a avut funcția de consilier civil al Secretarului Comisiei pentru Afaceri Aeronautice, ------------■ Revista de istorie militară ■-------- funcție deținută de soția lui Chiang Khai Shek. Până în momentul înrolării sale în Armata SUA, în serviciu activ, în primăvara anului 1942, la patru luni după dezastrul de la Pearl Harbor, el nu a avut niciodată vreun statut legal de beligerant și nu a deținut nici un grad militar, în afara aceluia de căpitan în retragere. Chiar și în perioada în care a comandat „Grupul de Voluntari Americani” (AVG, iulie 1941-iulie 1942), funcția sa oficială a fost de consilier la Banca Centrală a Chinei, pe pașaportul său figurând: „Ocupația: fermier”. în vara anului 1938, Chennault a plecat la Kunming, capitala provinciei Yunan, din Vestul Chinei, pentru a pune pe picioare, la solicitarea soției lui Chiang Khai Shek, o nouă „Forță Aeriană Chineză”, după modelul american. Relațiile americano-chineze erau la acea vreme destul de complicate. Generalissimul Chiang Kai Shek, liderul titular al Chinei dar și al partidului de guvernământ, Kuomintang, era angajat într-un nesfârșit război, cu trei adversari: propriul său partid, Kuomintang, japonezii și comuniștii lui Mao Zedong. Iar propria sa putere în interiorul Kuomintang-ului era destul de fragilă, depinzând de interesele diverselor facțiuni, clici și lorzi ai războiului. în această conjunctură internă, gene- ralissimul și generalii săi erau adepții unui ajutor american tot mai mare, pe care să îl poată folosi cu succes în războiul purtat atât împotriva japonezilor, cât și al comuniștilor. Promovat de Chiang Kai Shek mai întâi la gradul de colonel, apoi la cel de general, Chennault l-a convins în scurt timp pe acesta că o puternică forță combativă aeriană ar fi în stare să îi alunge pe japonezi din China, aproape fără eforturi și cu pierderi minime, câteva bombardiere B-17 fiind singure capabile să facă acest lucru. Astfel încât, în scurtă vreme, generalissimul, soția sa și un număr mare de lobby-ști chinezi au încercat să influențeze autoritățile americane să furnizeze aparatele de zbor preconizate de Chennault. Chennault va rămâne la Kunming până la sfâr- șitul anului 1941. în perioada acestui lung sejur, i-a venit o idee originală, nebunească chiar pentru acea vreme: crearea unui „Grup de Voluntari Ameri- cani” (^VG), piloți experimentați ai avioanelor Curtiss Waihawk P-40, cu misiunea instr uirii piloților chinezi în tehnica și pilotarea avioanelor și angajării cu succes a luptelor aeriene cu temutele avioane japoneze de vânătoare și bombardament. Și visul prinde viață... în primăvara anului 1939, japonezii începuseră un șir de raiduri necruțătoare de bombardament asupra principalelor orașe și centre industriale ale ----■ Revista de istorie militară ■-------------- Chinei. în toamna anului 1940, sub presiunea acestor bombardamente dezastruoase, generalissimul Chiang Khai Shek i-a cerut în mod imperios lui Chennault să se deplaseze la Washington, pentru a obține de la autoritățile americane avioane și piloți care să pună capăt raidurilor aviației nipone. Guvernul american, aflat în pragul războiului cu Japonia, avea suficiente probleme pentru a-și putea permite să livreze numărul și mai ales cali- tatea aparatelor solicitate. Cu toate acestea, menți- nerea Chinei în război cu Japonia era de un interes strategic vital pentru liderii de la Washington. Un interes pe care nu aveau voie să îl minimalizeze. Odată ajuns Chennault în America, liderii militari ai Aviației și Marinei - generalul Henry Amold, și, respectiv, viceamiralul Jack Tower s - nici nu au vrut să audă de un asemenea proiect. A fost nevoie de intervenția directă a președintelui Franklin Delano Roosevelt, care, printr-o directivă emisă la 15 aprilie 1941, îi autoriza pe ofițerii de rezervă și chiar pe militarii activi care ar fi dorit să servească în rân- durile „AVG”, să demisioneze din armată în acest scop. Și atunci au acționat cu toții, chiar dacă nu cum și-ar fi dorit Chennault. Concret, i s-au oferit 100 de aparate Curtiss Warhawk P-40, pilotate de piloți militari voluntari. Aceștia au luptat cu bărbăție și onoare, timp de un an în Birmania, până în momentul integrării lor în Grupul de Luptă 23 al aviației SUA (US Army Air Force), în iulie 1942. începutul unei frumoase odisee aeriene Primul contingent de piloți aparținând „AVG” a părăsit San Francisco la 10 iulie 1941. Cu puțin timp înaintea plecării, Chennault a primit de la președintele Roosevelt aprobarea pentru un al doilea contingent. Acesta din urmă, constând din 100 de piloți și 181 de mitraliori și operatori radio au debarcat în China la începutul lunii noiembrie, 1941. Un al treilea și ultim contingent va sosi în ianuarie 1942, când deja ostilitățile între Japonia și SUA începuseră cu o lună în urmă. Echipa s-a adunat, împreună cu avioanele, în China, în iulie 1941. Din acel moment, Chennault a început organizarea „Grupului de Voluntari Americani”. Căpitanul Harvey Greenlaw, promovat ulterior la gr adul de maior, sosit în iulie 1941 de la Hong Kong, a fost numit șef de stat-major. Acesta era acompaniat de frumoasa sa soție, Olga Greenlaw, care a ținut jurnalul escadrilei pe tot parcursul experimentului „Tigrii Zburători”, iar mai târziu a scris chiar o carte despre această frumoasă și insolită aventură, Doamna și Tigrii (The Lady and the Tigers). O parte din piloții „AVG”, având drept misiune participarea, alături de camarazii lor britanici din RAF („Royal Air For ce - Forțele Aeriene Regale, Aviația Marii Britanii), la luptele din Birmania, s-au instalat, în vara anului 1941, pe aerodromul Key Daw, din Toungoo. în august 1941, în Toungoo, Birmania, la 175 mile nord de Rangoon, „Grupul Voluntarilor Americani” a început antrenamentele. Jack Newkirk, Sandy Sandell, John Armstrong, Red Probst, Oley Olson, Bob Little, Pete Atkinson și alți piloți au învățat să zboare pe avioane Curtiss P-40. Antrenamentele se desfășurau într-o atmosferă de totală destindere, relaxare și chiar veselie. Să nu uităm că America nu intrase încă în război. Așadar, viața piloților americani se reducea antrenamente de zbor, vânat, pescuit, băut. Creatorul despre formarea și perfec- ționarea operei sale Să îi dăm cuvântul lui Claire Chennault, care, în Jurnalul” soției sale, povestește despre antrena- mentele la care erau supuși piloții americani pe aerodromul din Toungoo: „Programul începea la ora 6.00 a.m., cu o conferință ținută într-o sală de clasă dintr-o colibă scundă, construită din lemn de teck, aflată lângă aerodrom. Băieții erau familiarizați cu hărțile, citirea coordonatelor, parcurgerea manualelor de instructa j. Eu toată viața am fost profesor, și am predat începând de la micuțele școli rurale din Louisiana până la a deveni la director al uneia din cele mai mari școli de aviație. Cred însă că cea mai frumoasă parte a carierei mele am parcurs-o în acea sală de clasă, din căsuța din lemn de teck, de la Toungoo, atunci când, instruindu-ipe piloții «Grupului de Voluntari Americani», aveam să îi transform în faimoșii «Tigrii Zburători», ale căror performanțe aeriene nu vor putea ii vreodată, egalate de cineva. Fiecare pilot benelicia de 72 de ore de teorie, la care se adăugau 60 de ore de zbor specializat. Piloții primeau de asemenea lecții aprofundate degeogralie a Asiei, de care aveau atâta nevoie pentru purtarea războiului în China, despre modul de funcționare a sistemului de detectare aeriană chinez. I-am învățat tot ce știam la ora aceea despre japonezi și despre modul lor de luptă. Iar notițele din caietele lor de clasă s-au regăsit din plin în cei patru ani de lupte. Nu au lipsit din instruirea lor nici manualele japoneze de tactică și strategie, capturate și apoi traduse în limba engleză. Acestea erau buchisite și analizate pe toate părțile. Din studiul aprofundat al acestor manuale, piloții americani au învățat despre tactica japonezilor, mai mult decât cunoștea la ora aceea cel mai experimentat pilot japonez ”. —r^~i------------------------------------------- După 6 decembrie 1941, toate aceste strădanii și eforturi susținute aveau să își arate, din plin, roadele. în acțiune în plină perioadă de antrenament a „Tigrilor Zburători” a avut loc atacul japonez de la Pearl Harbor. Sosise, în sfârșit, ceasul marilor confruntări aeriene. „Tigrii" aveau acum ocazia să arate de ce erau capabili, ce învățaseră în cele patru-cinci luni de antrenament. Mai mult, la sfârșitul anului 1941, în fața impetuoasei și de neoprit ofensive a japonezilor, care cucereau într-un ritm infernal, de blitzkrieg, teritorii întregi din Asia de Sud-Est, foste teritorii olandeze, dar mai ales ale Imperiului Britanic, autoritățile coloniale britanice au solicitat de urgență sprijinul escadrilei „Tigrilor Zburători” în apărarea capitalei Birmaniei, Rangoon. A fost semnat un acord chino-britanic, în care se stipula că o escadrilă a AVG va sprijini aviația britanică în apărarea Rangoon-ului, iar alte două escadrile vor fi permanent staționate la Kunming, la capătul chinez al drumului spre Birmania. Piloții americani au intrat imediat în acțiune. Și, evident, cu bune rezultate. Escadrila nr. 3, comandată de Oley Olson, supranumită „îngerii Iadului” („Hell’s Angels”), s-a îndreptat la 12 decembrie 1941 spre sud, spre Rangoon, pentru a apăra capitala împreună cu avioanele RAF, în timp ce cea mai mare parte a AVG (escadrilele nr. 2 și 3) a zburat spre Kunming, la 18 decembrie, pentru a apăra aerian drumul spre Birmania. La 20 decembrie 1941, a avut loc prima înfruntare între bombardierele japoneze și piloții din AVG. Mai exact, „Tigrii Zburători” au fost cei care au atacat avioanele japoneze de bombardament, în timpul unui raid efectuat deasupra orașului Kunming. Au reușit să doboare patru avioane inamice și să le determine pe celelalte să se retragă. La rândul ei, escadrila nr. 3 a doborât, deasupra Birmaniei, la 23 decembrie, șase avioane japoneze de bombar- dament și patru de vânătoare, pierzând numai patru avioane și doi piloți. Era un început cât se poate de promițător. Două zile mai târziu, de Crăciun, două valuri de avioane japoneze, 80 de bombardiere și 48 de vânătoare, au atacat Rangoon. AVG a intervenit cu promptitudine, doborând 23 de avioane - victorii sigure, omologate - și avariind încă șase avioane, care se vor prăbuși, pe drumul de întoarcere. Nici un avion american nu a fost doborât. La 28 decembrie a avut loc un nou atac aerian japonez, cu 20 de bombardiere și 25 avioane de vânătoare. AVG a atacat cu succes forța aeriană inamică, a doborât 10 aparate, nepierzând nici unul, și a pus-o pe fugă. în ziua următoare, japonezii, -----------■ Revista de istorie militară ■---- perseverând, au atacat din nou Rangoon, cu 40 de bombardiere și 20 de avioane de vânătoare. Din nou AVG a intrat în luptă și a doborât 18 aparate inamice, pierzând doar unul singur. în sfârșit, în ajunul Anului Nou, japonezii au atacat cu 80 de aparate - 40 de bombardament, 40 de vânătoare. „Tigrii Zburători” le-au provoacat pierderi de 15 avioane doborâte, ei nepierzând nici unul. Bilanț de sfârșit de an 1941: în 11 zile de lupte, AVG a doborât oficial 76 de avioane inamice și a avariat un număr probabil la fel de mare, care s-au prăbușit apoi în golful Martaban (victorii neomologate). Reversul: „Tigrii Zburători” au piedut doar șase aparate și doi piloți. în prima lună a anului următor, ianuarie 1942, „faptele de arme” ale „Tigrilor Zburători” au continuat cu succes. Luând în mod surprinzător inițiativa, în prima decadă a lunii ianuarie, „Tigrii Zburători” au lovit baza aeriană japoneză din Thailanda, incendiind la sol 12 avioane. La 23 ianuarie, 72 de avioane japoneze au atacat în forță Rangoon-ul. AVG-ul a lovit forța aeriană inamică, cauzându-i pierderea a 21 de aparate și pierzând doar un singur avion. La 24 ianuarie, piloții din AVG pretindeau a fi distrus nu mai puțin de 73 avioane japoneze, ei pierzând numai 5. Statisticile japoneze confirmă acest bilanț. Ele arată că în acea perioadă aviația niponă pierduse aproximativ 1/3 din efectivele ei. Piloții luptau cu strășnicie, dar unii mai și mureau. în luptă sau în alte împrejurări. Linul din așii AVG, Sandy Sandell, a avut, de pildă, o moarte pe cât de neașteptată, pe atât de stupidă. A decedat în timp ce încerca în zbor un aparat P- 40, căruia îi fusese reparat motorul din spate. Motorul reparat a făcut explozie, iar aparatul s-a dezintegrat. Cu tot curajul și eroismul piloților americani, dezastrul armatei coloniale britanice în fața înaintării impetuoase a japonezilor a devenit iminent. în prima decadă a lunii februarie 1942, Singapore și Rangoon au căzut în mâinile japonezilor. Piloții voluntari americani nu s-au descurajat. într-un nou raid întreprins asupra unor baze aeriene japoneze din Thailanda, au incendiat la sol nu mai puțin de 60 de aparate inamice. La începutul lunii martie, „cartierul general” al „Tigrilor Zburători” s-a mutat pe aerodromul de la Magwe. în acea perioadă a avut loc îndrăznețul raid al „Tigrilor Zburători” asupra aerodromului japonez de la Chiang Mai, în care patru aparate Curtiss P-40 au distrus la sol 15 avioane japoneze de vânătoare și bombardament. O victorie fulgerătoare care a fost însă plătită cu viața unui erou: Jack Newkirk. în bilanțul făcut acestor succese, Claire Chennault, creatorul AVG, scria: „Statisticilepentru ----■ Revista de istorie militară ■----------- cele 10 săptămâni în care AVG a servit la Rangoon, arată că puterea sa combativă varia între 20-25 avioane P-40. Această forță aeriană modestă a întâlnit în luptele din sudul Birmaniei și Thailandei o forță inamică estimată la 1 000 de aparate japoneze. în cele 31 de bătălii aeriene angajate, AVG a distrus 217 avioane inamice și a scos deiinitiv din luptă 43. Pierderile noastre s-au ridicat la cinci piloți decedați și unul luat prizonier. Au fost distruse 16 avioane P-40”. Iar viața mergea înainte, luptele alternând cu momentele „domestice”: înmormântările celor uciși, o nuntă, și chiar un... botez, fericiții părinți nefiind alții decât Harvey și Olga Greenlaw. La sfârșitul lunii martie, AVG a părăsit Birmania, stabilindu-se la Loiwing, lângă granița cu China. De acolo, bravii piloți americani au continuat să dea lovituri importante aviației japoneze, în vestul dar și în estul Chinei. Au continuat să obțină victorii, dar și să înregistreze pierderi ireparabile, în aceste lupte pierzându-și viețile Tom Jones și Bob Little. Bilanțul La 4 Iulie 1942 - paradoxal, chiar de Ziua Națională a SUA - AVG-ul a încetat să mai existe, teoretic bineînțeles, „Tigrii Zburători” intrând în legendă... Ultima lor acțiune, care a avut loc chiar în acea zi, a constat în escortarea unor fortărețe zburătoare B-25 ale US Air Force, care aveau misiunea de a bombarda baza aeriană japoneză din Canton. în timpul raidului, „Tigrii” au doborât cinci avioane japoneze de vânătoare deasupra localității Hengyang. Bilanțul cel mai obiectiv al acțiunilor escadrilei este făcut de însuși creatorul ei, Claire Chennault: „Acest grup, căruia experții militari îi preziceau o existență combatantă de aproximativ trei săptămâni, a luptat vreme de șapte luni deasupra Birmaniei, Chinei, Thailandei și Indochinei Franceze, distrugând cu certitudine 299 avioane japoneze și cu probabilitate alte 153. Toate acestea, cu următoarele pierderi: 12 aparate P-40 distruse în luptă și 61 la sol, inclusiv cele 22 de avioane arse la Loi-ÎVing. Patru piloți și-au pierdut viața în luptă, șase au fost loviți de artileria antiaeriană, trei și-au găsit sfârșitul la sol, sub bombele inamice, iar trei au fostluațiprizonieri. Alți zece piloți au murit în accidente de zbor. în ceea ce îi privește pe japonezi, deși au anunțat la radio că îi vor trata pe prizonierii AVG ca pe niște bandiți și că îi vorîmpușca pe loc, din contră, i-au tratat la fel ca pe prizonierii de război obișnuiți, americani sau britanici. Aceasta este fără îndoială o dovadă a respectului clar al inamicului față de escadrila noastră”. --------------------------------------r^n— „Majoritatea piloților au fost decorați de guvernul chinez, zece dintre ei primind medaliile engleză și americană „Distinguished Ffying Cross”. „Grupul a împrăștiat și pus pe fugă avioane japoneze în mai bine de 50 de bătălii aeriene, fără a înregistra nici măcar o singură înfrângere, împreună cu RAF, AVG a menținut libere și în s taie de funcționare, vreme de două luni și jumătate portul Rangoon și drumul spre Birmania, veghind la desfășurarea nestingherită a transportului de provizii în/și din China. Cu mai puțin de 1/3 din forța sa combativă, el a salvat forțele chineze de la colapsul iinal la Salween. Numai reputația sa a fost suficientă pentru a ține bombardierele japoneze departe de Chunking. A menținut orașele din estul Chinei libere în fața terifiantelor bombe japoneze”. însuși președintele Franklin Delano Roosevelt se adresa AVG, într-o scrisoare, în aprilie 1942, cu următorii termeni elogioși: „Remarcabila dăruire și nemaipomenita îndrăzneală pe care AVG le-a combinat cu incredibila sa eiiciență reprezintă o sursă de mândrie neascunsă pentru întreaga Americă. Faptul că ei (piloții) au activat cu succes în condiții vitrege este apreciat în cel mai înalt grad”. Grupul de Voluntari Americani s-a destrămat, oficial, la 4 iulie 1942, locul lui luându-1 Forța Aeriană de Luptă a Chinei („China Air Task Force”), încadrată în „US Army Air Forces”. De altfel, în rândul piloților americani părerile erau împărțite: o parte, în frunte cu „Vinnegar Joe” („Joe Oțet”) Stilwell, dorea înrolarea în armata chineză, în timp ce alta, cu Tex Hill drept lider, în Forțele Aeriene ale Armatei SUA. Chennault a reușit o vreme să tempereze ambele tendințe, menținând AVG-ul intact, în formula inițială, și nedând socoteală de acțiunile Grupului decât lui Chiang Kai Shek. Ca formulă provizorie, AVG s-a redus la Grupul de Luptă 23, comandat de colonelul Robert L. Scott. Acestuia i s-au alăturat cinci piloți veterani ai AVG, în timp ce alți 19 piloți au plecat să lucreze pentru aviația civilă chineză, CNAC („Chinese National Airlines”). în martie 1943, For ța Aeriană de Luptă a Chinei a fost înlocuită de Forța Aeriană a 14-a („14th Air Force), comandată de Chennault. Aceasta s-a menținut până la sfârșitul lunii iulie 1945. în octombrie 1945, generalul Claire L. Chennault va încheia pentru a doua oară, și definitiv, cariera militară. Alături de „Tigrii Zburători”, el intrase deja demult în legendă... Bibliografie Daniel Ford, Flying Tigers: Claire Chennault and the American Volunteer Group, 1995, în Amazon, corn Olga Greenlaw, The Lady and the Tigers: Remembering the Flying Tigers ofWoild War II, ediție Daniel Ford, 2002. THE SAGA OF THE „FLYING TIGERS” ESCADRILLE The „Flying Tigers” was the name of a relatively small group of American pilots which flew and fought for China in 1942. Led by the Claire Chennault, the initially called „American Volunteer Group” marked great victories in the aerial fights against the Japanese aviation. For his military merits Claire Chennault was promoted by Chiang Kai-Shek first to the rank of colonel, and than to general. For seven months, the „Flying Tigers” were victorious in the fights upon Burma, Southeastern China, Thailand, and French Indochina, destroying with certainty 299 Japanese planes, and probably other 153 in more than 50 aerial fights, without being defeated. They maintained free and funcțional Rangoon and the road to Burma, ensuring the unhampered transportation of the supplies in and out China. They have also protected the towns in the East of China against the attacks of the Japanese bombers. 76 ■ Revista de istorie militară ■ REFLECȚII ■ OPINII ■ CONTROVERSE PROBLEMA ORIGINII ALBANEZILOR: PUNCTE DE VEDERE (II) dr. ALEXANDRU MADGEARU Am văzut în prima parte a acestui studiu că problema teritoriului de formare a albanezilor încă nu este clarificată. Această stare de incertitudine face posibilă folosirea problemei etnogenezei albanezilor ca armă propagandistică și de către sârbi, și de către albanezi, în disputa pentru Kosovo. Drepturile sârbilor sau ale albanezilor asupra provinciei Kosovo au fost și continuă să fie argu- mentate și pe baza istoriei antice și medievale. Sârbii revendică valoarea indiscutabilă a moștenirii lor culturale de acolo1, în timp ce albanezii afirmă că au locuit în Kosovo înainte de venirea slavilor în Peninsula Balcanică și, oricum, înainte de cuceri- rea provinciei de către Serbia în secolul al XlII-lea. Unele lucrări de cea mai înaltă ținută științifică s-au publicat totuși într-un context semnificativ din punct de vedere politic, care evidențiază mesajul lor propagandistic. Cel mai bun exemplu este studiul lui Vladislav Popovic citat în prima parte a artico- lulu?, care aduce argumente foarte serioase contra atribuirii culturii Komani-Kr uje albanezilor. Or, el a apărut în 1988 într-o culegere de comunicări ținute în 1986 la o sesiune a Academiei Sârbe de Științe și Arte, al cărei scop mărturisit era contracararea propagandei albaneze și contestarea apartenenței provinciei Kosovo la spațiul de etnogeneză albanez. Contextul în care a fost organizată această mani- festare științifică este cel al debutului conflictului interetnic din Kosovo sub forma protestelor albanezilor din 1981. Evenimentele din 1981 au determinat declanșarea unei adevărate campanii, în care istoricii sârbi s-au străduit să conteste apartenența provinciei Kosovo la aria de etno- geneză a albanezilor, negând originea illyră a dardanilor, sau, pe de altă parte, negând originea illyră a albanezilor. în introducerea volumului, vice- președintele Academiei Sârbe, A. Isakovic, afirma ----■ Revista de istorie militară ■------------- că istoricii iugoslavi trebuie să readucă studiul etnogenezei albaneze într-un cadru științific corect, deoarece a fost deformat de lipsa de obiectivitate a istoricilor albanezi3. Reputatul arheolog sârb Milutin Garasanin, care a prezentat concluziile reuniunii științifice, considera că albanezii n-ar avea nici un drept istoric asupra provinciei Kosovo4. Garasanin a susținut în comunicarea sa că dardanii erau traci, deși anterior se pronunțase pentru teoria originii lor illyre. Problema originii albanezilor și a continuității lor în Kosovo a fost atinsă și la congresul Partidului Comunist din Serbia din iunie 1982, unde s-a ajuns să se afirme că teoria originii illyre a albanezilor este rasistă. Opoziția față de teoria autohtoniei albaneze a condus și la exagerări incredibile. Un arheolog sârb a încercat să demonstreze că albanezii ar fi venit din Caucaz în secolul al VU-lea. (Izvoarele atestă acolo o populație denumită Albanoi, dar nimic nu dovedește o asemenea legătură.) Totodată, el a susținut că provincia Kosovo ar fi fost ocupată de sârbi înainte de secolul al VII-lea5. Istoricii iugoslavi au desfășurat o campanie susținută de „convingere" a publicului occidental în anii care au precedat izbucnirea conflictului din Kosovo. De exemplu, în 1990 apărea la Lausanne un volum intitulat Le Kosovo-Metohija dans l’histoire serbe, în care erau afirmate drepturile istorice ale Iugoslaviei asupra provinciei Kosovo, prin mai multe studii bine informate și convin- gătoare, care acoperă istoria regiunii din evul mediu timpuriu până în anii 1980, subliniind permanența sârbilor în Kosovo și inexistența drepturilor istorice ale albanezilor. în plină criză, istoricii iugoslavi au reușit să publice un impresionant catalog-album de descoperiri arheologice din Kosovo, datând din neolitic până în secolele XI-XII6. Dincolo de valoarea lor științifică, cele două volume ale acestei lucrări au și o evidentă funcție propagandistică, căci ele își propun să demonstreze vechimea și strălucirea civilizației slave create in Kosovo. Istoria medievală a Serbiei este prezentă și pe Internet. Astfel, în timpul conflictului din Kosovo și după aceea s-au putut accesa sfte-uri iugoslave care reproduceau textele unor monografii scrise de autori occidentali, favorabile punctului de vedere sârbesc (de exemplu: www.kosovo.com, www. decani.yunet.com, www.srpska-mreza.com/Koso- vo). Aceste sfte-uri iugoslave sau create de emigrația sârbă oferă diverse informații despre istoria provinciei Kosovo, accentuând importanța glorioasei perioade medievale. Unele sfte-uri reproduc monografii ale unor specialiști occidentali care împărtășesc punctul de vedere sârb. De exemplu, cartea lui Hugo Roth, Kosovo Origins, publicată de editura „Nikola Pasic”, Belgrad, 1996, este o descriere a problemelor istoriei acestei regiuni, de la originea albanezilor până în anii 1980. De partea cealaltă, istoricii și lingviștii albanezi au căutat să ofere un sprijin explicit pentru politica de autonomie a provinciei Kosovo. în perioada comunistă, dar și ulterior, s-a încercat demonstrarea autohtoniei albanezilor în Kosovo (provincia romană Dardania), prin argumente de natură lingvistică și arheologică. Dogma originii illyre a albanezilor are în mod evident acest scop. Istoricul sârb Dușan Batakovic a dezvăluit substratul preocupărilor specialiștilor albanezi de a demonstra continuitatea illyro-albaneză7. în 1985 a fost publicat la Tirana volumul The Albanians and their Territories (și în versiune germană). Studiile sunt semnate mai ales de istorici și lingviști albanezi (S. Anamali, A. Buda, E. Qabej), dar există și un studiu al lui Alain Ducellier, „Have the Albanians Occupied Kosova?”. Prin autoritatea sa de reputat bizantinolog, istoricul francez Alain Ducellier a dat greutate punctelor de vedere exprimate de istoriografia albaneză. El este autorul unor foarte serioase studii asupra Albaniei în secolele XI-XIV, publicate începând din anii ’60. în privința problemei Kosovo, A. Ducellier susține drepturile populației albaneze, pe baza autohtoniei și pe baza faptului că albanezii au ajuns din nou majoritari acolo în cursul dominației otomane8. ------------------------------------------------ Emigrația albaneză din Europa Occidentală și SUA a trecut peste opoziția față de regimul comunist din Albania și s-a implicat și ea în propaganda pentru Kosovo, imediat după revoltele de la Prishtina din 1981. Astfel, comunitatea albaneză din New York a organizat în noiembrie 1982 un simpozion dedicat problemei albanezilor din Kosovo, ale cărui lucrări au fost publicate în 1984. Au participat specialiști albanezi din exil, dar și istorici francezi, germani, americani. Volumul se deschide cu un studiu al aceluiași Alain Ducellier, cunoscut bizantinolog și albanolog (și albanofil), în care se explică de ce albanezii nu au reușit să fondeze un stat puternic în evul mediu, dar subliniind și prezența albaneză în Kosovo9. Editorii avertizau în mod profetic că problema Kosovo „poate provoca serioase tulburări în Balcani, amenințând astfel stabilitatea europeană”10. Volumul analizează atât trecutul provinciei Kosovo, care ar legitima drepturile la autonomie ale albanezilor, cât și situația ei în cadrul federației iugoslave comuniste, din punct de vedere politic, demografic și economic. Dintre studii mai amintim: Anton Logoreci, A Clash Between Two Natio- nalities in Kosova (185-194), Peter Bartl, Kosovo and Macedonia as Reflected in Ecclesiastical Reports (23-40), Hartmut Albert, Kosovo 1979, Albania 1980(103-121). Deși rezultat al unei manifestări științifice, volumul are și un vădit mesaj propagandistic, adresat unor eventuale grupuri de influență capabile de a sprijini ideea autonomiei sau sece- siunii provinciei Kosovo. Tot în 1984 a fost publicată la New York și monografia unui autor albanez, S.S. Juka, în care este explicată marelui public evoluția raporturilor sârbo-albaneze în Kosovo, pornind de la ideea autohtoniei albanezilor. Cartea a fost ulterior reprodusă pe Internet11. Propaganda albaneză a devenit și mai virulentă după 1990, ea beneficiind de o deschidere mai mare către publicul internațional după căderea regimului comunist. Semnalăm mai întâi culegerea de studii, documente și articole de presă intitulată „Adevărul despre Kosovo”. Această carte a fost editată de către Institutul de Istorie al Academiei de Științe a Albaniei, în 1989, în limba albaneză, iar apoi și în engleză la începutul anului 1993. Ea se dorea o replică la un volum publicat la Belgrad în 1989, ------------■ Revista de istorie militară ■------ despre Kosovo - trecut și prezent (versiunea originală a volumului publicat la Lausanne în 1990). Printre cei care au colaborat cu studii științifice se numără autori de prestigiu, precum Skender Anamali, Eqrem Qabej, Alain Ducellier. în partea finală a volumului sunt publicate diferite texte din anii ’80, care exprimă luări de poziție în sprijinul autonomiei provinciei Kosovo (inclusiv un interviu luat lui Ibrahim Rugova). Acest amestec de știință și politică este dăună- tor și nu folosește nimănui. Dincolo de această observație, trebuie să remarcăm că studiile istorice și lingvistice cuprinse în volumul publicat la Tirana în 1989 și tradus în engleză în 1993 aduc contribuții reale la elucidarea istoriei medievale a provinciei Kosovo. Ele însele nu sunt texte propagandistice, ci lucrări științifice utilizabile în scop propagandistic. O revistă academică, „The International Journal of Albanian Studies”, a fost fondată în 1997 de către un grup de istorici albanezi conduși de Shinasi A. Rama de la Columbia University, New York. Revista a publicat în special studii de istorie modernă și contemporană, dar și lucrări despre istoria medievală, precum cea a lui Selami Pulaha, On the Autochthony of Albanians in Kosova and the Fostulated MassEe Șerb Migration atthe End of the XVlIth Century, (number 2, 1998, 1), care susține continuitatea albanezilor în Kosovo din antichitate până la începutul epocii moderne. Nici albanezii nu neglijează imensele posibilități de propagandă ale Internetului. în această privință, poate fi consultat cu folos siteul www.albanian.com, unde se prezintă și informații despre istoria albanezilor din Kosovo, Macedonia și Muntenegru. Este semnificativ că studiul lui A. Ducellier despre Kosovo este reprodus și aici în formă electronică. Exemplele ar putea continua. Este clar, în orice caz, că istoricii și lingviștii din ambele tabere (sârbă și albaneză) s-au străduit să fundamenteze acțiunile politice prin argumente legate de etnogeneză și de istoria medievală a regiunii Kosovo. Este indiscutabil faptul că sârbii nu sunt autoh- toni în Kosovo, fiindcă, în general, slavii nu sunt autohtoni în nici o regiune din Peninsula Balcanică, în cazul particular al provinciei Kosovo, aceasta a intrat în componența Serbiei relativ târziu, în secolul al XlII-lea, când, este drept, a devenit centrul politic și spiritual al statului sârb, până la ---- ■ Revista de istorie militară ■------------- sfârșitul secolului al XlV-lea. Serbia a cucerit Kosovo în cadrul politicii sale expansioniste, dar provincia Kosovo a căpătat o poziție simbolică în mitologia națională sârbă și iugoslavă, fiindcă acolo a stăpânit țarul Ștefan Dușan, acolo au fost ridicate cele mai importante monumente religioase sârbești și fiindcă tot acolo s-a desfășurat eroica bătălie anti- otomană din 1389. în conștiința politică sârbă, Kosovo și Macedonia sunt denumite Stara Srbija („Vechea Serbie”), un nume care este folosit fără temei chiar și în unele lucrări științifice iugoslave12. Kosovo este considerată un fel de țară sfântă a sârbilor datorită numeroaselor monumente de acolo și datorită importanței simbolice acordate bătăliei din 1389. După cum se observa într-o analiză recentă a evoluției identității etnice sârbe, „în momentul în care Kosovo a încetat să mai fie cu adevărat patria poporului sârb (atunci când au venit turcii), a devenit patria lor mitică”13. S-a remarcat însă că bătălia din 1389 „care a hrănit mitul sârb al victimizării nu a fost bătălia sârbilor pentru „salvarea creștinătății”, cum se zice mereu. Bătălia de la Kosovo a fost purtată în 1389 de către o coaliție regională în care albanezii participau în număr mare. Unul dintre triumvirii care a condus armata de coaliție, împreună cu prințul sârb Lazăr Hrebeljanovic și regele Tvrtko al Bosniei, era principele albanez Gjergji II Balsha, iar Theodor II Muzaka, prințul de Berat din Albania de sud, a pierdut peste 4 000 de oameni pe câmpul de luptă”14. Prin urmare, Kosovo a fost apărat în comun de sârbi și albanezi. Pe de altă parte este adevărat că albanezii s-au înmulțit în Kosovo în timpul dominației otomane. Ei au ajuns în final majoritari fiindcă au fost beneficiarii regimului otoman - adică ai acelui stat care a preluat de la Serbia hegemonia în Balcani. Mai putem observa că, în toată această dispută, nimeni nu pomenește nimic despre aromâni, deși primele documente oficiale sârbești atestă existența anterioară a lor în Kosovo. Se vede astfel că, dacă pornim de la istoria medievală, este greu de hotărât cine are mai multe drepturi asupra provinciei Kosovo. Aceasta este realitatea istorică. Realitatea poate fi însă manipulată în cele mai diferite moduri, în funcție de interesele fiecărei părți, tocmai fiindcă se pot găsi argumente potrivite pentru fiecare concluzie care se cere a fi demonstrată. ---------------------------------------—— 1 în special mănăstirile și bisericile de la Pec (1250), Gracanica (1321) și Decani (1327). 2 V. Popovic, L’Albanie pendant la Basse Antiquite, în Les lllyriens et Ies Albanais (Academie Serbe des Sciences et des Arts. Colloques scientifiques, voi. 39, Classe des Sciences Historiques, voi. 10), Belgrad, 1988, p. 251-283. 3 A. Isakovic, în Les lllyriens et les Albanais (Academie Serbe des Sciences et des Arts. Colloques scientifiques, voi. 39, Classe des Sciences Historiques, voi. 10), Belgrad, 1988, p. 7-8. 4 M. Garasanin, în Les lllyriens etles Albanais..., p. 369-375. 5 Dj. Jankovic, Scientific Discussion on Noel Malcolm‘s book “Kosovo. A Short History”(Macmillan, London 1998, 492), October 818, 1999, Institute of History of the Serbian Academy of Sciences and Arts (http://www.rastko.org.yu/kosovo/istorija/malkolm/ dj anko vic-f ac ts. html). 6 The Archaeological Treasures of Kosovo and Metohija from Neolithic to the Early Middle Ages, Belgrad, 1998. 7 D. Batakovic, Cronica de la Kosovo, București, 1999, p. 4-5. 8 A. Ducellier, Have theAlbanians occupiedKosova ?, în The Truth on Kosova, Tirana, 1993, p. 63-68. 9 Idem, Genesis and Failure of the Albanian State in the Fourteenth and Fifteenth Century, în Studies on Kosova, ed. by A. Pipa, S. Repishti, Boulder, New York, 1984, p. 3-22. 10 Ibidem, p. V. nS. S.Juka, TheAlbaniansin Yugoslavia in light of historical documenta, New York, 1984 (www.alb- net.com/juka2.htm). 12 H. Islami, Anthropogeographic research in Kosova. An aperțu on the work “Kosovo” by Academician Atanasije Urosevic, în The Albanians and their Teiritories, Tirana, 1985, p. 477-484. 13 D. Gavrilovic, Elements of Ethnic Iden- tification of the Serbs, “Facta Universitatis. Series; Philosophy, Sociology and Psychology”, Nis, 10, 2003, 2, p. 725-727. 14 A. Doja, Formation naționale et nationalisme dans l’aire de peuplement albanais, “Balkanologie”, Paris, 3, 1999, 2, p. 37. THE PROBLEM OF THE ALBANIAN ETHNIC ORIGIN S0ME VIEWP0INTS Before and during the Kosovo crisis former Yugoslavian historians fulfilled an intensive propagandistic campaign in order to convince the Western public about their historical rights in Kosovo,. The same was done by the Albanians. They tried to give full support to the autonomist policy in Kosovo, before and after 1990, based on the dogma of the Illyrian origin of the Albanian people. They are also emphasizing the presence of the Albanians in the medieval Kosovo. It is obvious that the Serbs are not autochthonous in Kosovo, because all the Slavs are not a genuine Balkan population. Serbia conquered Kosovo during its imperial policy in the 13th century. On the other hand, it is true that the Albanians reached the majoritary place in Kosovo during the Ottoman domination, because they benefited from that regime. They could be even the inheritors of the ancient population of Kosovo (Dardania). The medieval history does not allow us to decide who has now more rights in Kosovo. But the reality can be manipulated according to the interests of each part involved, because each part can find useful and valid arguments for its point of view, Serbian or Albanian. 80 ■ Revista de istorie militară ■ Arheologie militară HALEBARDĂ VOIEVODALA DE CEREMONIAL Pe fondul unei mai vechi alu- necări de teren, ce a avut loc pe Platoul lui Vodă din localitatea Petru Vodă, județul Neamț, au fost descoperite o serie de piese arheologice de epocă medievală (câteva monede moldovenești din secolul al XVI-lea, piese de harnașament, fragmente meta- lice și ceramică). Dintre acestea se remarcă o halebardă de cere- monial. Halebarda din imaginea alătu- rată, având o greutate de 1,2 kg, se află într-o stare excelentă de conservare. Lama acesteia, cu o lungime a tăișului de 21 cm, este traforată și conține patru medalioane ovale (două unifață, respectiv, două postfață), reprezentând efigia unui voievod. Medalionul cel mai bine conservat evidențiază chipul unui voievod încoronat, iar în jurul medalionului se află excizată în limba slavonă o inscripție parțial ștearsă. Se distinge, relativ bine, un grup de litere: QT(CL(?), părinte... putându-se face o analogie între aceasta și legenda emisiunii monetare de accele a lui loan Vodă cel Cumplit (1572-1574), și anume: QTGH, MOJIjlțABHH (părintele Moldovei), diferența constatându-se între coroana voievodală reprezentată pe halebardă, respectiv cuca voievodală înfățișată pe monedă. Este pentru prima dată când, pe o armă albă, apare chipul unui domn din panteonul voievodal al Țărilor Române. dr. IONITĂ DUMITRU-BISTRITA ■ Revista de istorie militară ■ 81 CB Note de lectura TRANSFORMAREA FORȚELOR ARMATE CANADIENE* locotenent-colonel LAURENȚIU-CRISTIAN DUMITRU Declarația privind Politica de Apărare a Canadei, dată publicității în luna aprilie 2005, definește noile misiuni, responsabilitățile, provocările apărute și scopurile politice urmărite în spațiul de desfășurare a acțiunilor militare în secolul XXI. în acest sens, șeful Statului Major al Forțelor Armate Canadiene, generalul Rick Hillier a fundamentat o nouă și cuprinzătoare abordare privind procesul de transformare a Forțelor Armate Canadiene, astfel încât acestea să poată răspunde amenințărilor asimetrice apărute în mediul de securitate internațional după 11 septembrie 2001. Această abordare incumbă, în mod esențial, schimbarea modului de structurare, echipare, instruire și educare a Forțelor Armate Canadiene. în centrul acestei concepții se află o nouă viziune de securitate asupra Canadei, asimilată ca teatru de operații similar oricărui alt teatru, organizat și condus de un comandant al forțelor întrunite, complementar unor angajamente pe linie de comandă derivând din evoluții istorice precedente. Din perspectivă internațională, nivelul noilor comandamente operaționale a fost stabilit în funcție de contribuția canadiană la operațiunile multinaționale. Inițiativa are ca scop crearea unei forțe expediționare întrunite omogene, capabile să furnizeze Canadei vizibilitate sporită în cadrul operațiunilor multinaționale. Luând în considerare noul context strategic internațional, șeful Statului Major al Forțelor Armate Canadiene a elaborat șase principii fundamentale, cu aplicabilitate în procesul de transformare, ce ghidează înnoirea și remodelarea culturii organizaționale a instituției militare canadiene. Sumarizate, cele șase principii vizează: 1. Identitatea Forțelor Armate Canadiene 2. Obligativitatea comenzii unice 3. Competențele și responsabilitățile 4. Obiectivul operațional. 5. Comanda misiunii 6. Integrarea efortului personalului militar activ și al lezerviștilor. Profesionalismul militar este definit în termenii a patru atribute: responsabilitate, competență, identitate și valori comune/cultura organizațională (professional ideology). Profesia militară în Canada operează numai în acord cu politica guvernamentală în domeniul securității și apărării și răspunde imperativului controlului civil asupra forțelor armate, cadrul jurisdicțional general fiind circumscris acestor doi factori. Atributul responsabilității vizează comanda socială asupra Forțelor Armate Canadiene. La rândul lor, militarii sunt responsabili față de guvern și cetățeni pentru apărarea Canadei și a intereselor sale naționale. * Commander Robert S. Edwards, Lieutenant-Colonel (r) L. William Bentley, Dr. Robert W. Walker, Piofessionalism and Leadership. Requisite Proliciencies for the Canadian Forces Transformation; Dr. Peter Foot, Militaiy Education and the Transformation of the Canadian Forces, în „Canadian Militaryjournal”, Spring/ „Revue Militaire Canadienne”, Printemps no.l, 2006. —rw ■ Revista de istorie militară ■ ■ Cădeți pe terenul de instrucție [pictură de Monica Muller} Recent creata doctrină a profesionalismului și conducerii, cuprinsă în trei manuale intitulate Duty with Honour. The Profession ofArms in Canada, Leadership in the Canadian Forces. Doctrineși Leadership in the Canadian Forces. Conceptual Foundation, asigură un suport deplin noii agende privind transformarea și integrează conceptele de bază ce determină profesionalismul militar și conducerea în cadrul Forțelor Canadiene. Acestaspect este extrem de bine sintetizat în expresia „serviciu cu onoare” (duty with honour). Doctrina în cauză stabilește faptul că exercitarea conducerii eficiente a Forțelor Armate Canadiene se realizează prin îndrumarea, motivarea și împuternicirea eșaloanelor de la diferite niveluri pentru îndeplinirea misiunilor la un înalt grad de profesionalism, concomitent cu dezvoltarea și optimizarea capabilităților care concură la succesul misiunilor, valorizând efortul colectiv și motivarea. Strategia de Transformare a Armatei României se fundamentează în baza prevederilor Strategiei de Securitate Națională, a Strategiei militare a României și a Cartei Albe și stipulează, ca scop fundamental al transformării armatei, realizarea noilor capabilități prin care România va răspunde provocărilor actuale și viitoare din mediul de securitate. Acestea vor asigura îndeplinirea cerințelor specifice prevăzute în Constituție, a angajamentelor asumate de România față de NATO, Uniunea Europeană, precum și în cadrul inițiativelor regionale și coalițiilor. Procesul de transformare a Ar matei României are ca obiectiv general realizarea unei structuri moderne, complet profesionalizate, cu un grad sporit de mobilitate, eficientă, flexibilă, dislocabilă, sustenabilă, având capacitatea de a acționa întrunit și a fi angajată într-un larg spectru de misiuni. Materializarea obiectivului general al procesului de transformare a Armatei României este susținută de proiectele de viitor, care cuprind, pe lângă asumarea și îndeplinirea obligațiilor față de NATO și participarea la misiunile conduse de către Uniunea Europeană și alte direcții de acțiune. Acestea vizează remodelarea structurii de comandă și control, modernizarea managementului resurselor umane, inclusiv implementarea serviciului militar bazat pe voluntariat, introducerea unui nou sistem de promovare a profesiei militare, recrutare și selecție a personalului militar, remodelarea învățământului militar etc. La nivelul Armatei României, obiectivul general al transformării în domeniul resurselor umane urmărește proiectarea și implementarea unui management eficient al carierei individuale a tuturor categoriilor de personal, conexarea sistemului de formare și perfecționare a cadrelor militare la cerințele sistemului educațional național și punerea lui în concordanță cu evoluțiile în acest domeniu din armatele statelor membre NATO și ale Uniunii Europene. Strategia de Transformare a Armatei României impune ca selecționarea, pregătirea și numirea cadrelor militare în comandamentele NATO și ale Uniunii Europene, în cele multinaționale, precum și a personalului participant la misiuni internaționale să se facă riguros la standardele impuse de fiecare post, funcție și misiune, iar experiența acestora să fie valorificată ulterior prin numirea lor în funcții importante din structura Armatei României. Filosofia Forțelor Armate Canadiene se bazează pe principiile profesionalismului militar, sporirii competențelor de decizie ale diferitelor eșaloane și conducerii exercitate în acord cu valorile unanim acceptate și asumate. Manualele ce sintetizează această doctrină fac referire la eficiența Forțelor Armate Canadiene, definită în termenii a patru cerințe: succesul misiunii, integrarea și omogenizarea internă, adaptabilitatea în mediul extern, bunăstarea și anga jamentul membrilor organizației. ----■ Revista de istorie militară ■---------------------------------------------------------1 83 |--- Actul de conducere în cadr ul Forțelor Armate Canadiene vine în întâm pinarea cerințelor acțiunilor militare din teatrele de operații moderne, cu trăsături specifice, desfășurate, de obicei, de subunități de valoare tactică, într-un ritm susținut și alert. Aceste circumstanțe solicită cel mai adesea ca liderii/ comandanții de la eșaloane diferite să gândească și să acționeze independent. în acest sens, o serie din atributele conducerii/leadershipului trebuie repartizate judicios diferitelor eșaloane, pentru realizarea cooperării sau a conducerii forțelor. Delegarea comenzii conduce în mod necesar la creșterea responsabilității celor ce exercită actul de comandă și încurajează utilizarea dinamică a inițiativei, la toate nivelurile și eșaloanele, în teatrele de operații. Valorile democrației și cele militare fundamentale (devotamentul, loialitatea, integritatea morală, curajul) formează setul de valori ce jalonează evoluția Forțelor Armate Canadiene, de la o organizație bazată pe reguli spre o instituție bazată pe valori Procesul de transformare este axat pe factorul uman, posesor al unei solide culturi organizaționale și al unor capacități esențiale de conducere, dobândite prin cele mai eficiente strategii de instruire-învățare, în măsură să facă față cu succes provocărilor cu care se vor confrunta Forțele Armate Canadiene în viitor. Procesul de transformare a conducerii Armatei României urmărește reducerea structurilor centrale, eliminarea paralelismelor, delimitarea clară a competențelor și responsabilităților și reducerea semnificativă a timpului alocat ciclului decizional în favoarea timpului alocat execuției. Un rol esențial pentru succesul eficientizării conducerii îl are realizarea și implementarea unui set de proceduri standard, similare celor NATO, și utilizarea rețelelor informatice în procesul de luare a deciziei. Sistemul de conducere va fi adaptat la specificul mediului de securitate internațional, în concordanță cu prevederile Strategiei de Securitate Națională a României și cu transformarea Structurii de Comandă și Control a Alianței Nord-Atlantice. în studiul său, profesorul Peter Foot, directorul științific al Colegiului Forțelor Ar mate Canadiene, propune un mod de analiză și evaluare a procesului de formare a liderilor. Trecând în revistă diferite puncte de vedere, autorul se dovedește a fi suporterul unui nou tip de lider, în măsură să răspundă cerințelor procesului de transformare al Forțelor Armate Canadiene. în acest sens, Colegiul de Apărare al Canadei apreciază că, astăzi, nimeni nu are interes în a pregăti ofițeri orientați profesional, foarte devotați virtuților militare, dar fără o adecvată pregătire operațională și strategică. Fiecare tânăr ofițer trebuie să aibă formate abilitățile necesare pentru a acționa într-un mediu în continuă schimbare, în unități și misiuni multinaționale și să poată acționa cu succes în zone sensibile din punct de vedere politic, etnic, religios și social. în asemenea condiții, curajul, valorile tradiționale, disciplina și cunoașterea procedurilor sunt extrem de relevante, însă numai un mod de a raționa matur îi poate ajuta să nu comită greșeli cu urmări dezastruoase. ■ Imaginea intrării calului troian în ora$ ilustrează studiul lui Peter Foot [pictură de Giovanni Domenico Tieopolo] j 84 |--------------------------------------------------- ■ Revista de istorie militară ■ Pentru a sintetiza mai concret tipurile de instruire și educație ce se regăsesc în procesul de învățământ, sunt prezentate două „modele” ce se bazează pe valori diferite. Astfel, „modelul” Sparta se întemeiază pe austeritate, glorie personală, disciplină și spirit de sacrificiu, știință și tehnologie, patriotism, onoare și eroism personal. în opoziție, „modelul” Atena promovează învățarea și cultura, gândirea critică și creativă, filosofia și istoria, cunoașterea și acțiunea multiculturală și atitudinea post-eroică. Colegiile de război și stat major aplică în proporții diferite ambele modele. Aplicarea unei proporții adecvate între cele două „modele” de educație profesională în domeniul militar reprezintă o responsabilitate de prim ordin în Canada, transcedând aspect ele specifice ale profesiei militare. Pe măsura evoluției în carieră, ofițerii progresează de la valorile predominant „spartane” către cele „ateniene”. Analizând sintetic cele două „modele”, se apreciază că primul asigură exersarea a ceea ce este cunoscut, semnificând antrenamentul, pe când secundul furnizează instrumentele necesare abordării necunoscutului, reprezentând educația. Făcând referire la incertitudinile ce guvernează mediul de securitate internațional, fostul coman- dant al forțelor operaționale britanice în timpul războiului din Irak (2003), mareșalul aerului Sir Brian Burridge opinează că o soluție adecvată pregătirii militare de elită trebuie să se opună clișeului, conform căruia generalii se pregătesc pentru a acționa mai degrabă în condițiile unui conflict din trecut, decât ale unui conflict viitor. Adaptând o sintagmă plastică din domeniul muzicii, acesta este de părere că militarii din ziua de azi trebuie să se adapteze și individualizeze cerințelor unui jazzman și nu să continue a evolua în cadrul partiturii unei orchestre clasice. Cu alte cuvinte, adaptabilitatea sistemului militar la condițiile, în continuă schimbare, ale mediului de securitate internațional se constituie într-o necesitate de prim ordin pentru elaborarea și aplicarea unei strategii militare eficiente. în termeni militari, o abordare bazată pe aspecte circumstanțiale oferă cel mai adesea soluțiile cele mai potrivite în situația în care metodele obișnuite sunt aplicate fără discernământ. Un exemplu concludent, relativ recent, când un comandant de tip „clasic” a fost salvat de la dezastru de un comandant de tip „jazzman”, îl constituie momentul petrecut în timpul campaniei din Kosovo (1999), când generalul britanic Sir Michael Jackson a refuzat executarea ordinului dat de către SACEUR, respectiv de generalul Wesley Clark, de a ataca contingentul r usesc sosit pe aeroportul din Prishtina. în memoriile sale, gener aiul Clark subliniază răspunsul primit din partea generalului britanic: „Sir, nu voi declanșa al treilea război mondial din cauza dumneavoastră...”. Generalul american s-a găsit într-o poziție de totală izolare față de lidearshipul politic și militar al Statelor Unite, fiind nevoit să renunțe la îndeplinirea unui asemenea ordin. Deși aspectul în sine nu a făcut obiectul unei dezbateri publice, s-a ajuns la concluzia că Wesley Clark nu a fost îndeajuns de bine pregătit pentru a exercita comanda unei forțe operative multinaționale și s-a situat în afara limitelor politice asumate de propriul leadeship. Deloc surprinzător, fostul comandant al US Army War College, generalul Robert H. Scales, argumenta fap tul că războiul este un joc al celor care gândesc și numai aceia care alocă timp studiului acestuia o să-l poată purta cu competență. în cazul statelor mici și mijlocii, ale căror forțe armate își bazează resursele umane pe principiul voluntariatului și nu pe cel al conscripției, și ale căror trupe sunt desfășurate în operații multinaționale, în zone sensibile din punct de vedere politic, social, etnic, economic sau religios, a pune accent numai pe experiența dobândită de ofițeri în teatrele de operații, în detrimentul procesului de educație profesională multidisciplinară, este cel puțin contraproductiv pe termen mediu și lung. Pentru statele membre NATO, o vizibilitate deosebită este conferită de angajarea activă în menținerea păcii și stabilității internaționale, inclusiv prin intermediul unor capabilități și capacități militare adecvate, constant și susținut implicate în operațiile multinaționale, subsumate acestui scop. Totodată, derularea procesului de remodelare și de transformare a forțelor lor armate asigură adaptarea acestora pentru combaterea în mod eficient a riscurilor și amenințărilor prezente într-un mediu de securitate internațional în continuă schimbare. Atât Forțele Canadiene, cât și Armata României sunt pe deplin angajate în acest proces, cu implicații și evoluții de durată. Opțiunile strategice ale Canadei prefigurează și determină tipul de instruire și educație profesională pe care îl va aplica și dezvolta, în procesul de transformare, Colegiul Forțelor Canadiene. Este din ce în ce mai evident că, astăzi, în teatrul de operații, se manifestă o tendință de condensare/apropiere a nivelurilor ----■ Revista de istorie militară ■ -------------------------------------------------1 85 |---- strategic și tactic (așa-numitul strategic corporal), aspect ce își găsește reflectare și în cazul pregătirii ofițerilor aflați în etapa carierei medii și a celor care încadrează posturi cu relevanță la nivel național sau internațional/multinațional. Adesea, structuri ierarhice inferioare desemnează ofițeri aflați în cursul etapei carierei medii, cu grad de locotenent-colonel și similar, pentru a desfășura activități în posturi și funcțiuni de reprezentare națională în poziții importante la nivelul Alianței sau în cadrul operațiilor multinaționale. Din această cauză, este foarte puțin probabil ca Forțele Canadiene să devină un organism „împovărat” de ceea ce este denumit generic tactical generals. în aceste condiții, ofițerilor aflați în etapa carierei medii este necesar a li se inocula, pe lângă abilitățile necesare acumulării de informație, și modul de a învăța cum să învețe; demersul tr ebuie să conducă la obișnuința de a învăța. Pentru a putea acționa cu succes în condițiile complexe ale războiului neconvențional modern, condițiile mai-sus enunțate tind să devină regulă. în acord cu prevederile Strategiei de Transformare a Armatei României, forțele ce vor fi angajate în conflictele viitoare vor trebui să răspundă unor cerințe de natură organizatorică, ce vizează realizarea unei structuri întrunite și modulare, și unor cerințe de ordin funcțional, privind elementele de conducere cu competențe sporite. în anul 2015, în funcție de resursele alocate, Armata României va avea un efectiv de 80 000 de oameni. Repartiția acestora va urmări realizarea unui echilibru între structurile de conducere și for țe, astfel încât să se asigure îndeplinirea în condiții optime a misiunilor. Structurile de conducere vor reprezenta până la 4,5% din totalul personalului armatei, iar forțele 95,5%. Derularea procesului de transformare urmărește crearea de capabilități militare caracterizate prin flexibilitate, viteză crescută de reacție și interoperabilitate, oferind factorilor de decizie oportunități sporite pentru îndeplinirea obiectivelor. Transformar ea Armatei României reprezintă răspunsul adecvat și eficient față de evoluția mediului de securitate internațional, transformarea NATO și angajamentele pe care România și le-a asumat. Pentru a fi eficient, procesul de transformare trebuie să fie însoțit de schimbarea mentalității și îmbunătățirea capacității de adaptare la noile provocări a profesioniștilor armatei. în etapa actuală, atât Forțele Armate Canadiene cât și Ar mata României sunt angajate în procese de transformare, derulate în concordanță cu standardele NATO. Pregătirea și instruirea personalului militar profesionist, costurile asumate în vederea susținerii forțelor în teatrele de operații și diferențele semnificative între nivelul tehnologic al echipamentelor militare din dotarea statelor avansate ale Alianței și echipamentele din dotarea Armatei României constituie aspecte ce trebuie avute în vedere la stabilirea priorităților pe parcursul procesului de transformare. TRANSFORMATION OF THE CANADIAN FORCES The Declaration regarding Canadian Defense Policy, which was published in April 2005, defines the new missions, responsibilities, challenges that have occurred, as well as the political objectives within the military operations environment in the 21st century. Therefore, General Rick Hillier, the Chief of General Staff of the Canadian Forces, has issued a new and comprehensive approach regarding the process of the Canadian Forces transformation, in order for them to be able to respond to the asymmetrical threats that have emerged in the internațional security environment after September 11, 2001. This approach essentially refers to changing the patterns of how to organize, equip, train and teach the Canadian Forces. At the core of this concep tion there is a new Vision for the Canadian security, which is seen as a theatre of operations similar to any other theatre that is managed by a combined joint task forces commander, alongside some command settings, which have been derived from previous historical evolutions. 86 -------------------------------------------■ Revista de istorie militară ■ QQI Note de lectura FORȚELE DE OPERAȚIUNI SPECIALE O VIZIUNE NORD-AMERICANĂ căpitan DARIE MIRCEA DAȘU Realitatea conflictelor contemporane de generația a patra a demonstrat utilitatea implicării Forțelor de Operațiuni Speciale, cel puțin în anumite faze ale confruntării. Chiar și cazul celui mai recent conflict din arena internațională, dintre statul Israel și o entitate non-statală - organizația Hezbollah - operațiunile terestre desfășurate de armata israeliană pe teritoriul libanez, până la lansarea campaniei de îndepărtare a sistemelor de lansare a rachetelor, au fost repr ezentat e de incursiuni ale Forțelor Speciale, pentru identificarea țintelor în vederea bombardării cu artileria și aviația și pentru neutralizarea unor obiective punctuale de importanță operativă1. Un număr recent al „Canadian Military Journal” inserează un articol intitulat A Look Behind the Black Courtains: Understanding the Core Missions of Special Operations Foices (O priviie în spatele cortinelor negie: înțelegerea misiunilor principale ale Forțelor de Opeiațiuni Speciale), semnat de maiorul Tony Balasevicius, membru al Departamentului de Științe Militare Aplicate al Colegiului Militar Regal Canadian2. încă din primul paragraf, autorul își motivează alegerea subiectului prin emergența utilizării acestui tip de forțe în urma evenimentelor din 11 Septembrie, aducând în atenție rolul excepțional jucat de cei 300 de militari ai Forțelor Speciale care au reușit să coaguleze și să coordoneze luptătorii anti-talibani din Alianța Nordului, aceștia reușind ca după numai 49 de zile de la începerea acțiunilor de luptă să cucerească orașul Kandahar. în opinia specialistului canadian, ceea ce a propulsat acest tip de forțe în ultimii ani este economia forțelor implicate în abordarea amenințărilor asimetrice, precum și extraordinara lor capacitate de adaptare la contexte tactice noi și complexe. De asemenea, ceea ce îi diferențiază în mod esențial pe luptătorii din Forțele de Operațiuni Speciale este inițiativa individuală excepțională, care le pune în valoare competențele de luptători în condițiile unor amenințări și contexte combative în continuă schimbare. Flexibilitatea acestui tip de forțe nu este însă generată numai de calitatea individuală a membrilor săi, ci și de concepția de angajare, structura și programele de instrucție adaptate la misiunile primordiale într-o măsură care depășește standardele forțelor convenționale. în esență, studiul face referire la misiunile primordiale ale Forțelor de Operațiuni Speciale, prezentând emergența acestora în contextul celui de-al Doilea Război Mondial, precum și evoluția lor ulterioară conflagrației mondiale. întrucât misiunile inițiale erau extrem de specializate, acestea au influențat într-o măsură extremă structura, pregtirea și echipamentul. Așadar, pentru înțelegerea specificului acestui tip de forțe este utilă abordarea misiunilor primordiale ale lor. în acest sens, pentru o abordare sistematică și coerentă, autorul apelează la doctrina americană a Forțelor de Operațiuni Speciale întrunite, probabil cel mai bine sistematizat și comprehensiv document de acest tip. Aici sunt descrise operațiunile ■ Revista de istorie militară ■ 873 acestor trupe ca desfășurându-se în medii ostile, fără acces liber și cu implicații politice, pentru îndeplinirea unor obiective militare, diplomatice, informaționale și/sau economice, utilizând capabilități militare care nu sunt circumscrise forțelor convenționale. Acestea implică operațiuni sub acoperire, clandestine sau cu vizibilitate redusă. Astfel, ceea ce diferențiază Forțele de Operațiuni Speciale de cele convenționale este gradul de risc fizic și politic, tehnicile operaționale, modul de angajare, independența față de sprijinul acordat de forțele proprii și dependența de informații precise și oportune, precum și de resursele locale. Elementul care rupe monotonia articolului este critica exprimată de autor referitoare la extinderea nefericită a misiunilor stabilite forțelor în discuție în afara circumstanțelor operaționale, în cadrul cărora Forțele de Operațiuni Speciale se pot exprima în plenitudinea abilităților/capacităților și în care „avantajele concurențiale” pot fi aplicate în practica conflictelor cu maxim de rezultate. în susținerea acestui punct de vedere, cercetătorul canadian îl citează pe Thomas K. Adams, autor al US Special Opeiations Forces in Action: The Challenge of Unconventional Warfare (Forțele de Operațiuni Speciale americane în acțiune: provocările confruntărilor armate neconvenționale) care, la rândul său, evaluează lista de misiuni primare și colaterale ca fiind „un ghiveci de misiuni convenționale, neconvenționale sau pur și simplu ciudate, unele dintre ele reprezentând subdiviziuni ale altora”. Critica dezvoltată de sus- numitul autor se bazează pe disponibilitatea comenzii comunității Forțelor de Operațiuni Speciale de a accepta orice tip de nouă misiune, în baza convingerii conform căreia pregătirea și adaptabilitatea excepționale ale personalului pot garanta succesul militar al oricărei operațiuni. în fapt, fundamentul pe care aceste forțe își construiesc noile capacități este reprezentat de trei misiuni-cheie: Acțiunea Directă (DA), Supravegherea/Recunoașterile Speciale (SR) șiLupta Neconvențională (UW). în continuarea demersului său, Tony Balasevicius prezintă o geneză a celor trei misiuni primordiale, menită a motiva necesitatea nașterii acestor forțe în contextul evoluției circumstanțelor conflictului de generația a treia, în forma sa semnificativă - cel de-al Doilea Război Mondial. Prima misiune - Acțiunea Directă - poartă amprenta vestitelor Comandouri britanice, concepute ca „trupe mobile cu capacitate ridicată de lovire, care pot executa raiduri și pot desfășura acțiuni în spatele liniilor inamice”, menite să acționeze asupra garnizoanelor germane situate pe coasta ocupată a Europei, în dezvoltarea acestor structuri, un moment important a fost marcat de standardizarea instrucției în anul 1942, în cadrul Centrului de Instrucție pentru Commando de la Achnacarry Castle, în Scoția. Astfel, un segment important din elementele de pregătire, definitorii pentru Forțele de Operațiuni Speciale (unele dintre ele regăsindu-se și astăzi în programele de pregătire), devenea un standard comun pentru ofițeri și trupă, în cadrul unui context relațional inovator, al cooperării intensificate în dauna clivajelor clasice ale corpurilor de cadre. Experiența britanică a devenit astfel modelul pe care o parte a Aliaților și-au construit propriile for țe (este dat exemplul First Special Service Force - brigadă americano-canadiană, unitate pregătită îndelung, dar care nu și-a găsit aplicabilitatea pe front ca urmare a modificării contextului tactic începând cu anul 1942 și a diminuării capacităților de transport specializate pentru acest tip de operațiuni). Restrângerea necesității desfășurării de acțiuni de neutralizare pe scară largă în adâncimea teritoriului inamic a fost însă compensată de emergența misiunilor de recunoașteri și de Acțiune Directă executate cu subunități de mici dimensiuni, SAS (Special Air Service) aducând un suflu nou prin utilizarea unor patrule redimensionate pe spații extinse, în conformitate cu viziunea locotenent-colonelului britanic Sir David Stirling3. Astfel, combinarea diferitelor tehnici de pătrundere, dublate de elementul surpriză permitea generarea unor pierderi semnificative inamicului și retragerea cu riscuri reduse, fără necesitatea angajării contactului cu un adversar superior numericește și dotat superior4. Deprinderile excepționale dezvoltate în cadrul Commando-urilor erau astfel completate cu elemente de parașutism, orientare în teren, supraviețuire, minare și tehnici de infiltrare, elemente definitorii ale viitoarelor trupe de cercetare în dispozitivul inamicului și de cercetare-diversiune. Efectele operaționale impresionante realizate cu investiții limitate în resurse umane și materiale, pe baza principiului „calitatea înaintea cantității”, au marcat astfel recunoașterea fără echivoc a nașterii unui nou tip de forțe în economia conflictului armat. Valențele operaționale ale misiunilor de Supraveghere/Recunoașteri Speciale au fost demonstrate de Long Range Desert Group (LRDG), acesta utilizând experiența britanică a campaniei din Africa de Nord. Ideea supravegherii acțiunilor și manevrelor din adâncimea dispozitivului inamic aparține locotenentului Fox Davies, care, în 1936, propunea înființarea unor structuri militare de tip „gherilă”. Preluat ulterior de maiorul Ralph Alger Bagnold, un veteran al orientării și supraviețuirii în deșert, ----1 88 |-------------------------------------------------- ■ Revista de istorie militară ■----- conceptul avea să se materializeze în anul 1940 prin înființarea LRDG, structură care avea să pună la loc de cinste deprinderi precum capacitatea de întreținere a echipamentului, orientarea în teren și primul ajutor medical, dar și necesitatea unei planificări riguroase, dublată de echipamente fiabile. în opinia autorului, deși standardele primelor două tipuri de misiuni au ajuns extrem de ridicate odată cu dezvoltarea acestora și verificarea practică a conceptelor teoretice, acestea nu sunt atât de diverse și probabil de provocatoare precum cele ale misiunii-cheie a Forțelor de Operațiuni Speciale - Lupta Neconvențională. Organizarea, instruirea, echiparea și consilierea forțelor locale pentru desfășurarea de operațiuni militare sau paramilitare au reprezentat obiectivele primordiale ale Special Operations Executive (SOE) britanic și Oiiice of Strategic Services (OSS) american, încă din timpul celei de-a doua conflagrații mondiale. SOE, înființată la 22 iulie 1940 de către Cabinetul de Război Britanic, avea drept scop „coordonarea tuturor acțiunilor, prin subversiune și sabotaj, orientate împotriva inamicului din afara teritoriului”, prin infiltrarea, de cele mai multe ori prin parașutare, a unor echipe denumite Jedburghs”, capabile să înarmeze rezistențele locale și să le coordoneze acțiunile îndreptate pentru obținerea unor avantaje tactice în favoarea Aliaților. Omologii americani au pus în valoare structura multi-etnică a SUA, dezvoltând un concept propriu, de „Grupuri Operaționale”, prin utilizarea cetățenilor americani de diferite etnii care dețineau deprinderile lingvistice necesare adaptării la specificul local. Pe timpul desfășurării războiului, succesul obținut în operațiuni de SOE și OSS a confirmat necesitatea și eficiența celei de-a treia misiuni- cheie a Forțelor de Operațiuni Speciale. Astfel, evoluția acestor două tipuri de forțe Invarianta americană și britanică post-război a cunoscut o specializare a subunităților pe ultimele două misiuni, ambele fiind capabile să execute și operațiuni de Acțiune Directăia scară redusă. Sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial a însemnat renunțarea la multe dintre structurile de forțe speciale, ale căror resurse umane fie au trecut în rezervă, fie au fost transferate în cadrul altor structuri (cazul CIA, succesoare civilă a OSS). Conștientizarea amenințării reprezentate de Uniunea Sovietică a determinat decidenții politici americani să activeze în anul 1952 Grupul 10 Forțe Speciale (Beretele Verzi), având misiuni similare predecesorului OSSpentru locații din adâncimea dispozitivului sovietic. în același timp, după ce scosese SAS din structura forțelor armate, guvernul britanic readuce la viață această entitate în anii ’50, pentru a contracara insurgența malaeziană, folosind experiența acumulată în perioada războiului în îndeplinirea unor misiuni primordiale de Acțiune Directă și Supraveghere/ Recunoașteri Speciale. în România, istoria parașutiștilor - adevărații precursori ai Forțelor pentru Operațiuni Speciale - începe la 10 iunie 1941, când lua naștere prima companie de parașutiști, sub comanda locotenentului Ștefan Șoverth, care a reprezentat baza viitorului batalion înființat în 1942. Caracterul de noutate al acestui tip nou de unitate a generat însă și primele diferende conceptuale, diferite personalități militare ale vremii încercând să o resubordoneze Regimentului de Gardă, scoțând-o astfel din organica Aeronauticii Militare. Proiectul din decembrie 1943 de constituire a unui Corp de Parașutiști Militari, având unități luptătoare și un Centru de Instrucție în compunere nu a fost realizat din cauza evoluției evenimentelor politico-militare ulterioare5. Primele misiuni oficiale au constat în participarea ca forță de primă intervenție în dispozitivul de siguranță al Bucureștilor, însă pregătirea reală urma tipicul constituirii de comandouri de dimensiuni reduse. Până la sfârșitul războiului, însă, subunitățile de parașutiști nu au executat decât misiuni de apărare a capitalei și de protecție a unor obiective importante, până când au fost desființate la 1 martie 1945 de către Comisia Aliată de Control. Tradiția forțelor aeropurtate din România a fostreluată la 1 noiembrie 1950 prin înființarea Batalionului 1 Parașutiști de la Tecuci, transfer mat în 1952 în Regimentul 246 Aerodesant. Un moment foarte important a fost reprezentat de înființarea la 1 februarie 1958 a Companiei Cercetare Specială, destinată formării viitoarelor subunități de cercetare în adâncimea dispozitivului inamic prin parașutare. Astfel, la 1 martie 1978, batalionul de cercetare din organica regimentului se transforma în Batalionul 404 Cercetare, specializat în desfășurarea unor operațiuni similare celor subscrise primelor două misiuni-cheie prezentate de autorul canadian, reunite sub sintagma „misiuni specifice în adâncimea dispozitivului inamic”. La 30 noiembrie 1990, în compunerea celor trei brigăzi de parașutiști nou înființate au fost constituite nucleele viitoarelor batalioane de misiuni speciale, pregătite pentru îndeplinirea unui spectru mai larg de misiuni, dintre care distingem Căutarea - Salvarea (Search and Rescue). ----«Revista de istorie militară» -----------1 89 |--- Revenind la studiul inserat de publicația canadiană, în opinia autorului, explicația repartizării Forțelor de Operațiuni Speciale de către decidenții politici și militari a unor numeroase și diverse misiuni, altele decât cele trei abordate, rezidă în extraordinara capacitate a acestora de a transforma competențele speciale, dezvoltate pentru cele trei misiuni-cheie, în seturi de deprinderi capabile să aducă succesul în alte tipuri de operații. Dincolo însă de imaginea idilică a unor forțe extrem de versatile și de eficiente, specialistul canadian identifică riscul extinderii obiectivelor prin diluarea competențelor. Nivelul înalt de competență profesională se obține în urma unor antrenamente extrem de riguroase și de realiste, uneori aduse la limita suportabilității, și este menținut prin programe periodice de instruire. Astfel, autorul concluzionează că, în situația în care aceste forțe primesc misiuni complementare, îndeplinirea lor ar putea avea un impact negativ asupra nivelului de instruire și de operativitate în raport cu misiunile cheie. Acestei viziuni i se pot aduce însă critici susținute de argumente conform cărora o operațiune reală prezintă numeroase beneficii în ceea ce privește nivelul de instruire, net superioare din punct de vedere calitativ și cantitativ în raport cu un antrenament, indiferent de gradul de realism urmărit. în acest sens, semnificativ este exemplul operațiunilor subscrise misiunii de Luptă Neconvențională, care nu pot fi executate decât în cazul unui conflict declarat între statul generator al forței și o altă entitate, situații extrem de rare. în același timp, însă, una dintre misiunile colaterale, Apărarea Internă în Afara Granițelor (Foreign Internai Defence), permite militarilor din cadrul Forțelor de Operațiuni Speciale să desfășoare operațiuni similare celor de UW, pe timp de pace, în contexte variate, fapt care prezintă avantaje evidente pentru formarea deprinderilor necesare instruirii altor forțe (militare sau paramilitare). 1 Conform unor surse neoficiale, Forțele Speciale israeliene au desfășurat 27 de misiuni în teritoriul libanez în primele 26 de zile de conflict. 2 Vezi „Canadian Military Journal” - ediția din primăvara anului 2006. 3 Vezi „Revista de Istorie Militară” nr. 4-5/2005, pp. 53-58. 4 Documentul care conținea aceste previziuni tactice, „A Special Service Unit”, reușea să convingă conducerea armatei britanice, astfel născându-se reputatul SAS. 5 Vasile Soare, Forțele Speciale. Comandouri aeropurtate în acțiune, Editura Ziua, București, 2002. SPECIAL OPERATIONS FORCES. A NORTH AMERICAN PERSPECTIVE Given the emerging relevance of the Special Operations Forces in the recent asymmetrical conflicts, the original article provides a historical approach of their core missions: Direct Action, Special Reconnaissance and Unconventional Warfare, but also a criticism on their secondary tasks. Highlighting the special abilities and the organizational culture which make these forces “special” and increasingly needed nowadays, major Tony Balascvicius - member of Canadian Royal Military College, whose ideas. published in the Spring 2006 Canadian Military Journal/Revue Militaire Canadienne, are commented upon by the author — is providing a better understanding of the evolution of SOF, from ad-hoc created units to autonomous entities, capable of filling the gaps between the rigid military ethos and the politically driven fight against the new risks and threats. Covering almost the same period of developing the concept of SOF, these lecturer notes bring also in attention an interesting historical itinerary of the Romanian paratroopers - the main pool for the new Special Operations Forces — together with a different point of view on the necessity for secondary missions in a rampant changing security environment. ] 90 |-------------------------------------------------■ Revista de istorie militară ■ QQ Semnal Q Recenzii O Semnal £0 „OSTPOUTIK'-UL Dr. MIHAIL E. I0NESCU, Die Auswirkungen der Ostpolitikauf die rumănische Innen-und AuBenpolitik (Impactul politicii răsăritene a RFG asupra politicii interne și externe a României, 1967-1974), Deutsch-polnisches Jahrbuch 2005, Warschau, 2006 (Anuarul Institutului de Studii Politice al Academiei din Polonia) începând cu a doua jumătate a anilor ’60, ofensiva diplomatică a guvernului de la Bonn vizând elaborarea noilor strategii de politică externă, relativ la țările aparținând blocului comunist, a consacrat procesul de destindere ca dimensiune definitorie a securității internaționale în perioada Războiului Rece. Politica răsăriteană - așa numita „Ostpolitik” (concept folosit cu precădere de literatura de specialitate occidentală) -, inițiată și promovată de cancelarul vest-german Willy Brandt, a marcat în mod radical dinamica relațiilor Est-Vest și a contribuit, în mod decisiv la sfârșitul dramatic al comunismului de la sfârșitul anilor ’80. Studiile dedicate acestei problematici au dobândit o amploare considerabilă în ultimii ani, iar abordările sunt dintre cele mai diverse, demonstrând amplitudinea interesului pentru o perioadă istorică încă insuficient cunoscută. O astfel de apariție editorială, pe care dorim să o semnalăm, este Deutsch-polnischesJahrbuch 2005, Warschau, 2006 (Anuarul Institutului de Studii Politice al Academiei din Polonia), publicat □«utsch-polmsches JAHRBUCH R0CZNIK pulsko-niemîecki în limbile germană și polonă. Lucr area reuneșt e 14 studii aparținând unor istorici și cercetători consacrați din Polonia, Germania, Cehia, Ungaria și România. Autorii abordează Ostpolitik-ul din perspective diferite și pe baza unor bogate surse documentare: conceptul de politică răsăriteană, amploarea și natura ofensivei diplomatice a Republicii Federale Germania pe direcția Est, reacțiile statelor comuniste în fața noii orientări a guvernului federal, dinamica relațiilor Est-Vest sub impactul noii strategii politice a Bonnului etc. O perspectivă românească asupra acestei problematici este oferită de studiul istoricului dr. Mihail E. lonescu intitulatDie Auswirkungen der Ostpolitikauf dierumănische Innen-und AuBenpolitik(Impactul politicii răsăritene a RFG asupia politicii interne și externe a României, 1967-19 74). Se poate spune, fără a se exagera, că analiza autorului se constituie într-un efort de pionierat în istoriografia românească dedicată acestui subiect, fiind un prim demers de cercetare științifică și documentară elaborată, bazată pe studierea unor documente inedite din Arhivele Ministerului Afacerilor Externe și Arhivele Naționale Istorice Centrale. Studiul este structurat pe trei mari capitole, în măsură să ofere o imagine cuprinzătoare asupra impactului Ostpolitik-ului în politica externă și internă românească. Primul dintre ele se ocupă de impactul acestei politici noi a Germaniei federale și modul în care conducerea comunistă a interpretat-o, a evaluat-o și a reacționat la ea. Cel de-al doilea capitol se referă la sectorul economic, apreciat la București drept prioritar în relațiile cu Germania federală, și la cele conexe acestuia, precum și la chestiuni legate de minoritatea germană din România. în sfârșit, al treilea capitol oferă unele concluzii preliminare la un capitol de istorie contemporană aflat într-o fază incipientă a cercetării lui. Lucrarea istoricului dr. Mihail E. lonescu oferă o analiză comprehensivă, riguros documentată, a acțiunilor diplomatice legate de Ostpolitik întreprinse de conducerea de la București și confirmă amploarea inițiativelor românești - dovezi neîndoielnice ale faptului că Bucureștii au perceput importanța pe care această direcție, asumată de Republica Federală Germania, a avut-o în politica continentală. CARMEN RÎJNOVEANU ■ Revista de istorie militară ■ 91 Q Semnal COI Recenzii CQ Semnal COI O NOUĂ IZBÂNDĂ EDITORIALĂ ÎN PARTENERIAT Cooperarea științifică dintre Institutul pentru Studii Politice de Apărare și Istorie Militară și Serviciul Istoric al Apărării din Franța a dat roade și în anul care s-a încheiat, prin editarea, la Paris, a unui număr special, franco-român al „Revue Historique des Armees“. Consacrată analizei relațiilor militare franco-române de la Napoleon I până în zilele noastre, publicația Serviciului Istoric al Apărării se deschide cu un editorial al redactorului șef, colonelul Frederic Guelton, intitulat sugestiv Nouveaux partenaires et vieux allies! Cele zece studii (cinci ale cercetătorilor francezi și cinci ale colegilor români) supun examenului critic două secole de interferențe politico- militaie româno-franceze. Primul dintre ele, Fertpecdves franco-roumaines semnat de Catherine Durandine, constituie un tablou general al colaborării bilaterale în care, după opinia autoarei, se disting două nuanțe: una romantică și pozitivă, caracteristică anilor 1840 și alta marcată de neînțelegeri și decepții, când Franța, în declin, avea să se bucure de mai puțină dragoste din partea României. De cealaltă parte, România „eliberată” de către Uniunea Sovietică a fost uitată de Franța. Politica euro- peană a generalului de Gaulle, care vizitează România în 1968, relansează interesul Parisului pentru București, interes accentuat după căderea regimului comunist, dar insuficient susținut astăzi, când România a devenit membru deplin al NATO și s-a integrat în Uniunea Europeană. Celelalte studii ale cercetătorilor francezi se referă la sistemul de fortificații al Bucureștilor la sfârșitul secolului al XlX-lea (Jean Francois Pernot); relațiile navale franco-române în anii 1919-1928 (Patrick Boureille); rolul României și al Poloniei în politica exter nă a Franței, vizavi de URSS în perioada interbelică (Frederic Dessberg); activitatea atașaților militari francezi în România, între anii 1948-1975 (maior Christophe Midan) și alternează cu cele semnate de istorici din România: Relations polidques etmilitaires entre la France etles principautes de Transylvanie, de Valachie etde Moldavie (dr. Sergiu losipescu), La mission militaire francaise dirigee parles freres Lamy(conf. univ. dr. Maria Georgescu), L'iniluence de la doctrine militaiie francaise sur 1‘evoludon de l‘armee loumaine (1878-1940) (dr. Petre Otu), Les relations franco-roumaines de 1938ă 1944(general-maior (r) dr. Mihail E. lonescu);Entre suspicion et conlidence - les relations franco-roumaines dans les premieres decennies de la guerre froide (Șerban Pavelescu). Lor li se adaugă câte o prezentare relevantă a Muzeului Militar Național din București și a Institutului pentru Studii Politice de Apărare și Istorie Militară. Toate studiile sunt însoțite de o iconografie excepțională, aduc o bogăție de informații și, mai ales, se bucură de o interpretare originală. Edițiile speciale ale „Revistei de Istorie Militară" și ale „Revue Historique des Armees”, prefigurează apariția, în 2007, la Paris, a unui volum realizat împreună cu partenerii francezi, intitulat „Napoleon allll-lea și românii”. Izbânzile editoriale româno-franceze din acest an, ca și cele care urmează, reprezintă expresia unei colaborări științifice internaționale fructuoase, o contribuție notabilă la dezvoltarea relațiilor internaționale ale Armatei României. Comandor (r) GHEORGHE VARTIC {92] ■ Revista de istorie militară ■ CB Semnal CB Recenzii CB Semnal CB MASĂ ROTUNDĂ: „90 DE ANI DE LA INTRAREA ROMÂNIEI ÎN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL" Institutul pentru Studii Politice de Apărare și Istorie Militară a organizat, în ziua de 14 noiembrie 2006, la Cercul Militar Național, masa rotundă cu tema: „90 de ani de la intrarea României în Primul Război Mondial”. Manifestarea a reunit, alături de cercetători ai instituției organizatoare și ai Institutului de Istorie „Nicolae Iorga“, cadre didactice universitare din Universitățile București și Pitești, Universitățile „Spiru Haret“, „Nicolae Titulescu”, Universitatea Națională de Apărare „Carol I”, arhiviști și muzeografi din Serviciul Istoric al Armatei, Muz eul Militar Național, întrunind aproape 40 de specialiști în problematica Primului Război Mondial. Dezbaterile s-au concentrat asupra aspectelor politice și militare, interne și externe ale intrării României în marea conflagrație, fiind puse în evidență noi interpretări și documente. Au fost analizate patru probleme: intrarea României în Primul Război Mondial - balansare/aliniere; dilema strategică privind ofensiva peste Carpați sau peste Dunăre; comandamentul superior al armatei române în campania din anul 1916; societatea românească și operațiile din toamna anului 1916 - s țări de spirit și atitudine. La primul punct al dezbaterii au ieșit în evidență două perspective diferite de apreciere a deciziei României din august 1916. Prima, susținută de moderatorul acestei secțiuni, lectorul univ. dr. Andrei Miroiu, care a încercat să privească opțiunea statului român prin prisma teoriei relațiilor internaționale și să o raționalizeze în funcție de anumite criterii, unul dintre cele mai importante fiind raportul cost/ beneficiu. Cealaltă perspectivă, care poate fi denumită tradițională, a fost și este susținută de istorici. Aceștia au acces, de regulă, la sursele primare și sunt mai atenți la unele detalii și mai rezervați față de încercările de teoretizare a faptelor istorice, fapt care implică un anume reducționism. Față de intrarea în prima conflagrație mondială, clasa politică a fost divizată. Marea majoritate a oamenilor politici, în frunte cu prim-ministrul Ion I.C. Brătianu, înclina către Antantă. în schimb, unii politicieni de orientare conservatoare se pronunțau în favoarea Puterilor Centrale. După opinia generalului-maior (r) dr. Mihail E. lonescu a evidențiat, cu argumente, ezitările prim- ministrului Ion I. C. Brătianu, au dus la pierderea unor momente extrem de favorabile pentru intrarea României în război - septembrie 1914, mai 1915, iunie 1916. în cele din urmă, presiunile ultimative ale Rusiei, la care s-a raliat și Franța, au determinat ca premierul român să accepte ieșirea țării din neutralitate. Pe lângă presiunile ultimative, decizia de intrare în război a mai fostmotivată și de acceptarea, de către marile puteri ale Antantei, a condițiilor puse de București, respectiv unirea Transilvaniei, Banatului și Bucovinei cu România. La mijlocul lunii august 1916, România s-a confruntat și cu o dilemă strategică, respectiv direcția loviturii principale. în timpul tratativelor, marile puteri ale Antantei au avansat propunerea ca armata română să atace în sud, Bulgaria fiind un adversar compatibil. în plus, ofensiva armatei române s-ar fi coroborat cu aceea a armatei franco-engleze de la Salonic, condusă de generalul Maurice Sarrail. Dar, corpul expediționar aliat din zona Salonic nu avea capacitatea de a declanșa o ofensivă de amploare, scopul plasării lui în această zonă fiind altul - asigurarea unei prezențe Aliate în zona Strâmtorilor Mării Negre la sfârșitul conflagrației. A treia temă discutată în cazul mesei rotunde s-a referit la organizarea și funcționarea coman- damentului superior al armatei române în campania din toamna anului 1916. Au fost evidențiate neajunsuri majore de concepție și execuție, cum ar fi: organizarea defectuoasă a Marelui Cartier General și a comandamentelor de armată; concentrarea armatelor la nord și vest de Carpați; modificarea planului de campanie, după eșecul de la Turtucaia; schimbările dese la nivelul comandanților de armată, corpuri și divizii etc. Toate acestea au reprezentat o cauză majoră a înfrângerilor militare din primele luni de campanie. ---- ■ Revista de istorie militară ■--------------------------------------------------------1 93 |--- A patra secțiune a dezbaterilor a fost dedicată modului cum societatea românească a receptat declan- șarea războiului și apoi desfășurarea operațiilor. Discuțiile au relevat că intrarea României în conflict a fost privită de un segment important al opiniei publice românești cu mult entuziasm, mulți apreciind că va fi o campanie ușoară, similară celei din 1913 împotriva Bulgariei. Ulterior, după bătălia de la Turtucaia, starea de spirit s-a schimbat radical, iar pe fondul înfrângerilor pe front s-a declanșat „procesul răspunderilor”, al nepregătirii țării și armatei pentru marea confruntare. Această problemă va fi dezbătută în anii 1919-1921, fără a se ajunge la soluții care să ducă la pedepsirea vinovaților și la însănătoșirea radicală a climatului public. în cadrul manifestării, lectorul univ. dr. Andrei Miroiu a opinat ca autoritățile s tatului român (Ministerul Apărării, Președinția) să avanseze, post-mortem, la gradul de mareșal al României, pe generalul francez Henri Mathias Berthelot, șeful Misiunii Militare Franceze în România (1916-1918). Mai mulți participanți au propus publicarea dezbaterilor din cadrul mesei rotunde și extinderea unui asemenea gen de manifestări. De asemenea, s-a convenit ca Institutul pentru Studii Politice de Apărare și Istorie Militară și Comisia Română de Istorie Militară să inițieze un program de cercetare a participării României la Primul Război Mondial, urmând exemplul Institutului de Istorie Militară din Germania, care a lansat deja un proiect având ca temă 100 de ani de la izbucnirea marii conflagrații. REDACȚIA ANDREI ALEXANDRU CĂPUȘAN, Evoluția relațiilor româno-britanice, Editura Albatros, București, voi. I (1876-1880), 2003 și voi. II (1880-1886), 2006. 33 .iidreitadin Căpușa EVOLUȚIA RELAȚIILOR ROAIARO-BRITANICE Volumul I 1876 iae.ii Antei Alexandm Căpușan EVOLUȚIA RELAȚIILOR ROMÂNO-BRITANICE Volumol II 1B80.1880 Tematica abordată, cea a evoluției relațiilor româno-britanice, analizează doar evenimentele dintr-o mică perioadă de timp, dar beneficiază de o bogăție și varietate a informațiilor, astfel încât lucrarea se prezintă în două volume. Tomurile cuprind evoluția raporturilor dintre Marea Britanie și Țările Române și, apoi România, până la redeschiderea Chestiunii Orientale (1875-1876), urmând apoi Războiul ruso-româno- otoman, pacea de la San Stefano și Congresul de la Berlin - considerat momentul încheierii Crizei Orientale - recunoașterea independenței României de către Marea Britanie, proclamarea Regatului României, Problema Dunării, consolidarea relațiilor comerciale prin cele două tratate din 1880 și 1886. Astfel, la sfârșitul perioadei studiate, Marea Britanie ocupa locul I la exportul și importul României. între cele două țări nu au existat stări conflictuale sau situații litigioase sau tensionate. Dimpotrivă, în funcție de interesele britanice, guvernanții de la Londra au sprijinit România în momentele când aceasta se afla situații tensionate, în special cu Rusia, dar și cu Austro-Ungaria. Analizând dinamica relațiilor politico-diplomatice, comerciale, dar și militare și culturale dintre România și Marea Britanie (1878-1886), autorul a fructificat un bogat material inedit. Astfel, a consultat 30 de role de microfilm, existente în Fondul „Microfilme Anglia” din Arhivele Naționale ale României, conținând în special rapoartele lui Sir William Arthur White, ultimul consul general și, din 1880, primul trimis extraordinar și ministru plenipotențiar al Marii Britanii la București. Extrem de utile se dovedesc documentele existente în Arhiva Ministerului Afacerilor Externe al României și, de asemenea, cele din Biblioteca Academiei Române (secția Manuscrise) și din Biblioteca Națională a României (fondul Brătianu). Izvoarele, în special cele inedite, dar și cele edite, fac din aceste două volume o lectură foarte atrăgătoare, răsplătind efortul deosebit de documentare al autorului, cât și elaborarea și redactarea îngrijită a lucrării, ce cuprinde informații și interpretări de mare interes. MIRCEA SOREANU 94 ■ Revista de istorie militară ■ MIHAI CHIRIȚĂ, Căpitan comandor (r), Amintiri din război și prizonierat. Fapte și oameni, Editura SITECH, Craiova, 2005 La venerabila vârstă de 91 de ani, colaboratorul nostru drag, căpitan- comandorul (r) Mihai Chiriță, un neobosit istoric militar, își publică amintirile din război și din prizonieratul în URSS. Lucrarea reprezintă o culegere de articole cu caracter militar, apărute după 1989 în mai multe publicații, printre care și „Revista de Istorie Militară”. Cartea cuprinde capitole care stârnesc și astăzi curiozitatea iubitorilor istoriei marinei, precum: „Drama Marinei Române după 23 august 1944”, „Prizonier de război în Uniunea Sovietică”, „Incredibila reușită a evacuării trupelor din Crimeea”, „Contraamiralul Horia Macellariu”, „Ziua neagră a Marinei Române, Constanța, 5 septembrie 1944”, „Portret: 90 de ani de viață” ș.a. în concluzie, o lucrare incitantă, extrem de interesantă, scrisă într-un stil elegant și precis, care cuprinde multă informație, dar și experiența de viață a unui distins ofițer de marină și, în același timp, a unui valoros istoric militar. MIRCEASOREANU Dr. MARIAN MOȘNEAGU, Politica navală postbelică a României (1944-1958), Editura MICA VALAHIE, București, 2005 Subiectul abordat de autor - cunoscut și apreciat pentru studiile și monografiile publicate referitoare la istoria Marinei Române - reprezintă unul de mare interes. Această valoroasă contribuție științifică, pornind de la utilizarea unei bogate literaturi de specialitate și cercetarea intensă a arhivelor militare și diplomatice românești, are meritul de a constitui prima tratare unitară a acestei tematici în istoriografia națională. Sintetizând toate aspectele teniei cercetate, volumul integrează istoria națională în cea universală, ocupându-se de perioada Războiului Rece și de urmările acestuia asupra Marinei Române. îmbinând armonios analiza cu sinteza, autorul reliefează intercon- diționalitatea între factorii geopolitici economici și militari în cadrul relațiilor internaționale. între capitolele volumului remarcăm: „Marina Română de la armistițiu la tratatul de pace”, „Evoluția structural-doctrinară a Marinei Militare Române între anii 1948-1958”, „Prioritățile Marinei Comerciale Române” în aceeași perioadă, „Interferențe geopolitice și concepte de securitate în spațiul fluvial-maritim românesc” ș.a. Autorul a evidențiat rolul forțelor navale și fluviale, misiunile diferitelor unități navale, de artilerie de coastă, hidroaviație, infanterie marină etc. și activitatea Comisiei Aliate de Control - în fapt, sovietică. Sunt subliniate drama Marinei Române, capturile Armatei Roșii în cadr ul flotei militare și comerciale, epurările cadrelor, politizarea și implicarea PCRîn restructurarea flotei, aspecte din integrarea României în structurile Tratatului de la Varșovia ș.a. în domeniul relațiilor internaționale sunt analizate clauze din Tratatul de Pace de la Paris (1947), regimul navigației pe Dunăre și Marea Neagră, istoricul și statutul actual al Insulei Șerpilor, retragerea trupelor sovietice din România (1958). Sunt, de asemenea, tratate amănunțit pregătirea și formarea personalului Marinei Militare în spiritul ideologiei vremii. Această lucrare de referință pentru istoriografia militară românească finalizează în chip fericit o cercetare temeinică - teza de doctorat pe care căpitan-comandorul Marian Moșneagu a susținut-o la Universitatea din Craiova -, constituind o valoroasă contribuție științifică în domeniul analizei și evaluării politicii navale postbelice. MIRCEASOREANU ----■ Revista de istorie militară ■---------------------------------------------------1 95 |--- DI ODOR DIN SICILIA, Biblioteca istorică, adaptare din limba franceză, note și tabel cronologic de VALENTIN MARIN, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2005 în colecția „Historia de rebus antiquitis” au apărut în anul 2005 două volume având ca autor un mare istoric al antichității, Diodor din Sicilia, primul conținând Cartea a XllI-a și Cartea a XlV-a, iar al doilea Cartea a XV-a și Cartea a XVI-a din lucrarea „Biblioteca istorică”. Ediția este îngrijită de colegul nostru, Valentin Marin, un specialist în istoria veche, pasionat de arheologie și de studiul izvoarelor datând din antichitate. Este unul dintre puținii cercetători români ai artei militare care s-au dovedit a avea o preocupare constantă - istoria antică. Eforturile sale s-au dovedit rodnice, completând în mod fericit, pentru iubitorii de istorie, fragmentele din opera ilustrului autor, care au fost deja publicate în limba română. Se cuvine tot respectul pentru editarea unor izvoare, care necesită o muncă pe care numai un om de suflet o poate duce la bun sfârșit, și care îmbogățește sursele de documentare, atât pentru istorici, cât și pentru iubitorii de istorie. MIRCEASOREANU CRISTIAN TRONCOTĂ, Torționarii. Istoria instituției Securității regimului comunist din România (1948-1964), Editura ELION, București, 2006 O istorie care ne doare, în primul rând pe noi, ca români, dar pe care va trebui cu toții să ne-o asumăm - astfel exprimă laconic esența cărții sale autorul, reputat cercetător al acestei problematici. Lucrarea reprezintă o sinteză a unor numeroase documente studiate - edite și inedite - lucrări memorialistice, studii, articole prezentând fapte, momente și persoane care au marcat evoluția Securității regimului comunist din România. Perioada studiată (1948-1964) reprezintă o epocă a atrocităților și a bunului plac a ocupanților și a uneltelor acestora. Corespunde procesului sovietizării țării și perioadei cele mai dure din Războiul Rece. Capitolele cărții, care a necesitat un efort impresionant de documentare, tratează primele structuri ale acestei instituții cu preponderent caracter represiv, politica de cadre și rolul sovieticilor, mijloace, tehnici și mentalități, poliția politică represivă (“fenomenul Pitești’, Canalul, poliția politică în armată, „abaterile” lucrătorilor din Miliție etc.), activitatea de informații, contrainformații și contraspionaj a organelor de securitate (criza iugoslavă, serviciile de informații și România, acțiuni de spionaj și contraspionaj, evenimentele din 1956, naționalismul și revizionismul maghiar, Grupul „2”, acțiunile de pedepsire și replica occidentalilor etc.). Cartea mai conține un număr de 12 documente evocatoare pentru activitatea Securității în acea perioadă, o bibliografie și un indice extrem de utile. Autorul oferă celor pasionați de istoria recentă o lucrare cu un subiect incitant, bine documentată, după un efort de cercetare lăudabil, care reconstituie cu acribie un trecut dureros, reprezentat de istoria Securității regimului comunist din România. MIRCEASOREANU {96} ■ Revista de istorie militară ■ CONTENTS • 90 Years since Romania entered the WWI War and Alliances - August 1916 - ANDREI MIROIU.................................................... 1 The Romanian Political Stage in Front of a Geopolitic Dilemma - Conf. Univ. Dr. MARIA GEORGESCU.. 9 Romanian Army’s Headquarter in the Campaign of Autumn 1916 - PETRE OTU............................. 18 Bessarabian Generals and Officers - Participanta in the First Word War - Major Dr. ANATOL LEȘCU, Republic of Moldova.......................................................................... 27 Octavian Goga: Notes from our War Days - PETRE OTU................................................. 32 Romanian Territorial Problems in the Discussion of the Great Powers (1914-1918) - Colonel Prof. Univ. Dr.IONGIURCĂ................................................................................. 43 The Allies’ Institutionalized Propaganda in the First W orld War - Colonel CĂLIN HENTEA............ 48 The New Political and State Reality in the Balkans after the First World War - Colonel (r) dr. ALEXANDRU OȘCA............................................................. 53 ♦ The History of the Cold War Stalin’s Arming Decision - Dr. GERHARD WETTIG, Germany. Translation: MARIA M1HĂILĂ MARIA MIHĂ1LĂ................................................................................ 60 • Disclosures With General Dietrich von Choltitz on the Battlefields of the World War II (I) - EMANUEL ANTOCHE. France....................................................................................... 65 • The History of the World and the World History The Saga of the „Flying Tigers Escadrile” - Dr. ANDREI CĂPUȘAN.................................... 72 • Reflection. Opinions. Controversies The Problem of the Albanian Ethnic Origin: some Vie wpoints - Dr. ALEXANDRU MADGEARU............. 77 • Military Archaeology - Princely Halberd of Ceremony - Dr. IONHĂ-D UMITRU BISTRIȚA...................................... 81 ♦ Lecture Notes Transformation of the Canadian Forces - Lieutenant-Colonel LAURENȚIU CRISTIAN DUMITRU............ 82 Special Operations Forces. A North American Perspective - Captain DARIEMIRCEA LAȘU............... 87 • News Reviews - CARMEN RÎJNOVEANU, Commander (r) GHEORGHE \ARTIC, MIRCEA SOREANU.................................................................................... 91 COPERTA I: Suveranii Carol I și Ferdinand I și-au dorit, deopotrivă, o Românie întregită, l-a fost dat celui de-al doilea rege al României s-o înfăptuiească (Picturi de Valentin Tănase) COPERTA a IV-a: Ziua Națională a fost onorată, și în acest an, cum se cuvine de Armata României • GHEORGHE VARTIC, redactor-șef • dr. MIRCEA SOREANU, redactor • LIVIA MANOLE, corector • MARIANA BĂHNĂREANU, culegere computerizată • ADRIAN PANDEA, coperta, ELENA LEMNARU, tehnoredactare computerizată ■ Responsabil de număr: dr. MIRCEA SOREANU Adresa redacției: strada Constantin Miile nr. 6, cod 010142, București, sector 1, telefon: 3157827, telefax: 004021-3137955 www.ispaim.ro Tiparul executat la Centrul Tehnic Editorial al Armatei sub comanda nr. 1183/2006 B 00136/162/15.12.2006