ANUL XIV Nr. 7 ' SERIE NOUĂ IULIE 1947 REVISTA Fundaţiilor Regale ION BARBU........................ Dedicaţie (1) OVIDIU CONSTANTINESCU......Pe unde trece pustiul (2) 2EVEDEI BARBU .........Intre inira- şi supra-structură (14) T. MOTILEVA ...Literatura rusă clasică în lumina Occidentului (26) MARGARETA DORIAN ......(....... . . . Versuri (42) PUNCTE DE VEDERE AL. ROSETTI. Diverse (Moartea Iui Laurenţiu sau Desamăgiţii), 44 ; CORIN GROSU, Ambasadorii ordinei necesare, 46 COMENTARII CRITICE Eugen Todoran; Humorul lui Ion Creangă; I, 51 ; Petru Comarnescu, Pictura lui Luchian, interpretată de Lassaigne, Jianu, Oprescu şi alţii, II, 70 CRONICI Un pictor modern în cinquecento, de Mihnea Gheorghiu, 81 ; Me- moriile D-nei ex-Verlaine, de Dumitru Panaitescu, 84; Un roman ţărănesc polonez («Avantpostul », de Boleslaw Prus), de Alea:. Baciu, 87 LUMEA DE AZI «Fortunio », de Musset, la Teatrul Naţional, de Alice Voinescu, 90; Italia, 1947, II, de Silvio Guamieri, 94 NOTE Intelectualii, Schimbări de origină socială in Limba latină, de Al. Bosetti; «Biblioteci comunale >, de Camil Petrescu; Recitalul Trude Kressel-Trixy Cheeais, de Ovidiu Constan- tinescu; Studii despre Valfiry, Oraşe fără străzi, de Petru Comarnescu; Aragon şi Re- naşterea poeziei franceze, de Corin Grosu FUNDAŢIA REGALA PENTRU LITERATURA ŞI ARTA REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE LITERATURA — ARTĂ — CULTURĂ CRITICĂ GENERALĂ APARE LUNAR Directori AL. ROSETTI Redactor Şef: CAMIL PETRESCU Secretar de Redacţie: CORIN GROSU REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA FUNDAŢIA REGALĂ PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ BUCUREŞTI III — BULEVARDUL LASCAR CATARG I, 39 TELEFON 2.06.40 ABONAMENTUL ANUAL Instituţii publice şi particulare Lei 1.600.000 Studenţi, Funcţionari, Parti- culari rurale ,, 750.000 ABONAMENTELE SE POT FACE ŞI ACHITA PRIN ORICE OFICIU POŞTAL DIN ŢARĂ REDACŢIONALE MANUSCRISELE, IN FORMA DEFINITIVĂ Şl PERFECT LIZIBILE, ÎNSOŢITE DE ADRESA EXACTĂ A AUTORULUI, SE VOR TRIMITE D-LUI CORIN GROSU, LA REDACŢIE. MANUSCRISELE ACCEPTATE SE PUBLICĂ DUPĂ NECESITĂŢI DE ORDIN REDACŢIONAL. ACCEPTAREA MANU8CRISELOR SE VA COMUNICA ÎN CEL MULT ŞASE LUNI DELA PREZENTARE. • ' MANUSCRISELE NEPUBLICATE NU SE ÎNAPOIAZĂ. REVI8TA NU PUBLICĂ EXTRASE. REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ANUL XIV, SERIE NOUĂ, Nr. 7, IULIE 1947 DEDICAŢIE Falangele acelei oboseli De alge deslegate către sud, A tâmplei umbră din străine seri: Cu drumul meu, atunci, le-am mai văzul. La Diisseldorf, o cadră-în Bolkenstrasse... Jn jilţ adânc, Evreul Botezai. Şi mâinele, cascada unei rase, Infăşurau cărbunele uzat. « Stinse flăcări. Arsă, struna « S’a lăsat în arcul lirei. « Cartea singură mi-e urna « Cu cenuşile iubirii. Tu salt, lu creşteri stângi, urzică-nalbâ! Acestui scris valah, ca din Sion Ridici o nevăzut de scumpă nalbă Şi — adiată— boarea altui svon. Un cânt de mat argint al palei Nine Mai greu ca orbul lunei îl socot. Curând un glas vom fi suind în tine Cum Heine sună într’însul versul gol. ION BĂRBII PE UNDE TRECE PUSTIUL Cărarea aşternută cu nisip lucea stins ca un râu îngheţat. In fundul curţii sta casa, bloc de umbră între umbrele ce se mişcau tainic ale plopilor. Străpungând ca o igliţă întunerecul, un fir de lumină se prelingea pe sub marginea camuflajului unei ferestre. — încă nu doarme. — A uitat lumina aprinsă. — De unde ştii? — Ştiu. La zece e în pat, totdeauna. — Poate că i-a venit cineva, în seara asta. — Nu. A uitat lumina aprinsă. Glasul se arăta hotărît, deşi vorbele fuseseră spuse în şoaptă. Un ţignal şueră undeva, la câteva cotituri de stradă mai departe. Dudu tresări, mâna lui prinsă de zăbrelele gardului se încleştă mai tare, pentru o clipă. — Razia ? — Sst! Fii liniştit; mai bine caută de sări dincolo. Mircea îi prinse cotul şi-l împinse către gard. Prin pânza pantalonilor, genunchiul lui Dudu simţi fierul cald încă de arşiţa ce fusese peste zi; o senzaţie bună, liniştitoare. Ar fi putut să toropească acolo, aninat de zăbrele. Mircea, alăturându-i-se şi mai mult, îi suflă repezit la ureche. — Hai. Cineva tot trebuie să înceapă. Eu mai stau ca să păzesc strada. — La urma urmelor... murmură celălalt. Intre timp Juan rămăsese de o parte cu privirea aţintită asupra şerpuirii lucitoare din grădină. Parcă prindea să lămurească liece fir de nisip — şi fiece fir creştea şi unduia că un val desprins PE UNDE TRECE PUSTIUL 3 -din forfota mării. Se gândea «Acasă e mama. Acasă e*mama. I-am spus că dorm la Mircea. Acasă e mama. Dincolo, este Ea; aici grădina. Pun piciorul între zăbrele şi apoi mă salt, spriji- nindu-mă în podul palmelor». Simţi săritura până în muşchii umerilor, simţi toată încordarea trupului din clipa când acesta avea să fie svârlit ca de o praştie. Şi, fir cu fir, pe nisip, privirea-i se depăna către blocul de umbră din fund. Ţignalul gardianului se auzi mai aproape. Ca din fundul oraşului, îi răspunse un altul şi, întră aceste sunete, tustrei băeţii fură prinşi ca între două semne misterioase. Dudu şovăia încă: — Dar câinele? — Ţeapăn, în tufiş. Clasa’ntâi! Mircea surâse strâmb. Ii suna încă în auz chemarea bătrânei «Prinţi, băiatule, ce ai Prinţi?». Potaia se învârtea pe loc, cău- tându-şi, parcă, echilibrul, apoi se vârîse în tufişul de liliac şi se destinsese ca un arc. Şoricioaica îşi făcuse efectul mai grabnic decât şi-ar fi închipuit băiatul. Pândise, dela fereastra mansardei sale, întreaga scenă. « O fi fost turbat, cucoană » spusese zarza- vagiul ce se întâmplase să fie prin curte. Bătrâna se trăsese înapoi, speriată. I-era teamă de moarte. «I-era teamă» gândi Mircea şi simţi cum i se strânge pielea trupului ca şi cum s’ar fi scurtat dintr’odată. îşi ghionti tovarăşul: — Urcă! Din cele două flancuri ale porţii, ca la o comandă, Dudu şi Juan porniră să se caţăre pe zăbrele. Sgomot de paşi şi de glasuri -sosi din strada alăturată. Trecea razia. Ca smuls din loc, Mircea se opinti spre gard, pe culmea căruia se află din câteva mişcări. Un picior îi mai spânzura încă deasupra trotuarului. Pe cerul întunecat, un reflector ţesea ca un fel de năzuinţă spre lumină, de parc’ar fi pâlpâit o lumânare înapoia unui zid gros, din sare vânătă. Juan lunecă uşor, ca o şopârlă, pe nisipul aleii. Dudu veni, mai mult prăvălit, sub tufa de liliac. Doar Mircea încremenise în vârful zăbrelelor, cumpănit, la jumătate de trup; părea să fi uitat ceea ce avea de făcut. — Ce faci? Sări jos! îl sgâlţâi glasul lui Dudu. Razia pătrunsese în strada lor. Se auzeau paşi, ceartă, un glas rugător. Gardienii făcuseră recoltă îmbelşugată, culegând 4 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE pe toţi întârziaţii de după orele zece. Fără a şti cum, Mircea se află alături de ceilalţi doi, în tufiş. O lumină puternică fâlfâi ca o aripă, frângându-se în cotloanele zidurilor, oglindindu-se în geamuri. Vânătoarea de oameni începuse. Paşii măcinau asfaltul, în apropiere. — Pezevenghii dracului, că ne ia pâinea dela gură I — ocări, cu glas răguşit, o femeie de stradă. Tupilaţi, băieţii aşteptau, cu suflarea tăiată, chibzuind dis- tanţele. «Acasă e mama» gândi Juan şi rămase iar cu privirea aţintită asupra fâşiei de nisip, vrăjit, de parcă aici s’ar fi aflat toate tainele soartei lui. O soartă ce sfârşea în umbra masivă a clădirii din fund. Astfel i se întâmpla întotdeauna: mintea-i pornea să lucreze cu toate rotiţele deodată, ca un ceasornic, apoi după câteva mişcări neprecise şi seci, se oprea. La fel se petreceau lucrurile în orice împrejurare, de pildă la examene. O întrebare îi stârnea cugetul ce pornea să sbârnie ca pânza de corabie în suflarea vântului; ştia orice răspuns şi răsbătea până în adâncul lui. După aceea se lăsa asupră-i ca o ceaţă şi rămânea, nesimţitor, să cerceteze ferestrele ori vreun obiect din încăpere. Mircea îl trase de mână pe Dudu ce sta înghesuit lângă el. Ridicându-se, acesta făcu un gest ca şi cum ar fi vrut să-şi scuture, hainele de ţărână, apoi renunţă. Călcat de picioarele lor, nisipul se fărâma leneş, cu un scrâşnet ce răsbătea în tălpi. — Pe uşa din dos — îi îndrumă Mircea. In faţă e un Yale. Pipăi buzunarul dela piept: şperaclul se afla la locul lui. Ocoliră casa; mai mult bâjbâiau. Şarpele potecii se ascunse, acum, printre ierburi, se topi în bălării. — Aici. Urcară, sprijinindu-se unul de altul, cele câteva trepte. Mircea cercetă cu vârful degetelor canatul uşii, căutând broasca. — Aprinde lanterna, dar cu băgare de seamă. Se ghemuiră, alăturându-se, pentru a dosi rotocolul de lumină ce adulmeca tăblia de lemn. — Stop I Petecul luminos pâlpâi înfiorat. Şperaclul scârţâi, pătrunzând în măruntaiele de fier ale zăvorului. Mâna călăuzei se încordă, se opinti. Juan privi pumnul acela strâns, dur şi simţi cum toată. PE UNDE TRECE PUSTIUL 5 răcoarea nopţii i se adună în ceafă. « Mircea ar putea să şi ucidă » se cutremură el, ca în faţa unei ameninţări. Se găsi, dintr’odată, singur, între doi necunoscuţi. « Nu vreau » i se stârniră cuvintele în gâtlej, dar limba, cerul gurii, buzele, parcă i se cufundaseră într’o baie cleioasă. Ştia că-i pare rău după ceva, dar nu-şi da seama după ce anume. Canatul pocni surd, deslipindu-se de pervaz, scrâşni pe ţâţâni, apoi se poticni. — A pus ceva în dreptul uşii. Parc’ar fi un dulap. Mircea strecură braţul prin întredeschidere, pipăi. — E un dulap cu vase. Aici e bucătăria. Mestecă între dinţi o înjurătură. Porni a împinge cu umărul: dinăuntru îi răspunse un clinchet de farfurii sdruncinate. înjură iar, crunt. — Altă intrare nu mai există? murmură Dudu aşteptând, în cumpănă, răspunsul, n^maiştiind ce anume nădăjduia. Nu se dumirea dacă totul e un joc, o glumă, cum i se păruse a fi mai înainte, ori altceva. — Nu. .. glasul şefului lor răguşise, ciudos. Numai dacă... Nerăbdător, coborî treptele. — Dă-mi lanterna 1 îi porunci lui Juan. Orbecăind, atinse colţul casei, paşii i se auziră din ce în ce mai înăbuşiţi. In ciuda atmosferei încropite, oraşul părea îngheţat în tăcere şi întunerec. Doar greerii de mai cutezau să-şi zornăie tipsiile, prin iarbă. Bătaia inimilor era limpede şi puternică. «Acasă e mama » îşi tot mesteca gândul lui, Juan. Dudu îşi plecase capul pe spate. Cerul era înstelat şi statornic. Clipele de aşteptare îi făceau bine; ştia că, măcar acum, nu mai avea niciun gest de împlinit. Ar fi fost ispitit să doarmă şi, prin faţa ochilor, îi trecu, ademenitoare, imaginea unui pat cu aşternut proaspăt şi răcoros. Pentru Juan, însă, înţelenirea aceasta devenea chinuitoare; i-era frig. — Dudu! şopti cutremurat şi dibui cu mâna, prin întunecimea a bea străvezie, după însoţitorul lui. Acesta se trezi: — Taci, nu fi bleg! — Nu mai vreau—vorbi Juan pripit — Nu, mai departe, nul Voi m’aţi dus! 6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE — Noi? — Voi... el... bâlbâi băiatul. — Ţi-e teamă? se auzi, moale, glasul prietenului. — Mi-e groază. Mi-e groază, Dudule! Ce-o să facem? gâfâi Juan, — Mircea ne-a promis... începu Dudu, spre a-1 convinge, alene, cu o stăruinţă ce era, ea însăşi, lipsită de orice convingere.. Se apropiară paşi moi. Juan sta nehotărît, cu picioarele sprintene şi înfiorate, ce nu vroiau să asculte decât de reflexele spaimei. — Am găsit gura ferestrei dela pivniţă — rostea, înfundat» Mircea, care se întorsese. Putem coborî pe acolo. Am dat la o parte sacii de nisip ce-o acopereau. Juan amuţi; glasul ciudat a lui Mircea îl amorţise. Porni cu gâtul încovoiat, urmându-1, ca un câine stăpânul. Cotiră după colţ, bâjbâind. Lanterna se aprinse, luminând o înfundătură întunecată dela poalele zidului. Mircea îi trecu lampa electrică lui Dudu şi vârî picioarele în golul acela strâmt, proptindu-se în coate. Află un sprijin într’un rând de lemne, pe jumătate dărâmat, ce căptuşea peretele pivniţei. De aci sări jos, cu o bufnitură surdă, pe fundul bătătorit. Ceilalţi doi îl urmară» după ce Mircea luă în primire lanterna, pentru a le uşura cobo- râşul. Petecul de lumină se sbenguia cercetând cotloanele. Mirosea a mucegai. Nu se auzea decât foşnetul gândacilor, ce, surprinşi, căutau ascunzişuri grabnice printre ţăndări şi rumeguş. O viaţă scârboasă moşmonea între pereţii râncezi. Şi, în timp ce băeţiî se învârteau, în faţa lor se căscă un pervaz de uşe; golul încăperii alăturate îi isbi ca un oaspete neaşteptat. — Scara — şopti Mircea — duce într’o săliţă de lângă bucă- tărie. Mergeţi încet, treptele sunt de lemn. Nu vă sprijiniţi de' balustradă, poate că-i putredă. Dădu să pornească, dar se opri: — Mănuşile — făcu el, alarmat. Intr’adevăr, uitaseră. Scotociră prin buzunare cu teama de a nu le fi pierdut. Le îmbrăcară, refăcând fiecare, în minte, aventura de până acum: nu vor fi lăsat, cumva, amprente?-' Numărul treptelor le prinse, însă, toată atenţia. « Cinci» socoti I'E UNDE TRECE PUSTIUL, 7 Mircea şi treapta scânci ascuţit. Ascultară un timp fără suflare, dar nimic altceva nu se trezi înlăuntrul clădirii. La capătul scării adulmecară din nou locurile cu antenele de lumină ale lanternei. Aveau în faţă un perete orb, pe laturi câte o uşe, una ce răspundea în bucătărie iar a doua ce da în sufragerie. Clanţa licări, perifid, împotrivindu-se. Mănuşa de piele, cenuşie ca un guzgan, de pe mâna lui Mircea, se lăsă asupra ivărului şi apăsă cu nespusă încetineală, căutând să sugrume resorturile lăuntrice ale broaştei. Operaţia dură un timp nemăsurat. Fruntea băiatului se umezi. Dudu îşi privea camaradul, în lumina firavă ce-i împânzea, acestuia, chipul şi păru că acum îl descoperă pentru întâia oară: un profil neted, alcătuit din linii simple, lunecoase, tăiat de dunga subţire a sprâncenelor şi de crângul rămuros al genelor ; doar bărbia se furişa, leneşă, cătând să încheie cât mai de grabă figura. Priveliştea atât de apropiată îl preocupă vreme îndelungă pe Dudu. « E, poate, tot ceea ce voiu păstra ca amintire din seara de acum )>. Clanţa încă nu cedase. Lucrul începea să devină plicticos. îşi stăpâni un căscat între fălci. «De s’ar sfârşi odată ». Uşa se desprinse, fără veste, de cercevele. Dudu tresări: pătrundeau din nou în necunoscut. Mircea scăpă o înjurătură de mulţumire; prevederile bătrânei se opriseră la dulapul ce astilpa intrarea în bucătărie. De aci încolo aveau drum liber. Canatul se desfăcea, fără oprelişti, spre o nouă încăpere. Fâşia luminoasă colinda acum printre mobile cu luciu stins, înfă- ţişând pe rând, frânturi de obiecte. Erau atât de multe lucruri şi mai mari şi mai mărunte, posace şi amorţite, de parc’ar fi fost un bazar. Ceşti, carafe, vase pântecoase de porţelan, flori din mătase toate se depănau sub priviri, ca nişte oameni somno- roşi într’un azil, surprinşi în toiul somnului de către nişte oaspeţi indiscreţi. Apoi, de parcă s’ar fi luminat o fereastră a ziuă, dintr’o oglindă se revărsă asupra camerei, un isvor de prăfoase sclipiri, întunecimea se destrăma, doar atât cât să mijească o penumbră fumurie, de care cei trei căutară să profite pentru a se strecura în odaie. Cel din urmă, Juan, putu zări cum propriile lor năluci se perindau prin sticla oglinzii. 8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Pârtia luminoasă pe care o tăia în beznă lanterna, fulgeră de-a-lungul tavanului. Mircea le făcu semn să vină alături de el. Se aflară reuniţi în jurul unui scrin ciudat, negru şi lăcuit, pre- sărat cu felurime de forme argintii. Tatăl bătrânei fusese pe vre- muri căpitan de vase şi de prin peregrinările lui peste mări adusese o seamă de inutile şi desperechiate obiecte. De ce alegerea lui Mircea se oprise tocmai asupra acestuia? De mult, de pe când încă nu-i încolţise gândul besmetic pe care-1 punea acum în faptă, obiceiurile vecinei lui i se întipă- riseră, cu înfăţişarea lor neschimbată şi curioasă totodată. De pildă, ştia că ori de câte ori bătrâna se tocmea cu câte un furnizor, sta la fereastra sufrageriei, cu coatele rezemate de pervaz. Când dispărea, pentru a aduce suma cerută de zarzavagiu ori de femeia dela care târguia smântână şi unt, lipsa ei dura foarte puţin, ca şi cum ar fi avut banii la îndemână, pitiţi într’o mobilă din preajmă. Prinţi, căţelul, asista şi el, din braţele stăpânei, la cumpă- rături. Ochii lui lăcrimoşi căutau cu oboseală şi dispreţ la făpturile de sub fereastră. Mircea nu avea o fire sentimentală. Priveliştea celor două existenţe stinghere nu-i trezea nici milă, nici tristeţe. O viaţă de huzur şi libertate, ca a unei buruieni lăsate să crească în paragină, huzur întrerupt doar de obligaţii mărunte, expediate la repezeală, îi dăruise de mic, doar saţiu — şi acest saţiu se prefăcuse treptat în cinism. Privirile-i erau reci şi inima adormită, lăsând frâu slobod gândurilor să socotească, nepripit, şi curiozi- tăţii să iscodească. Felul cum îşi întocmise traiul bătrâna din vecinătate îi devenise nesuferit prin monotonia lui zadarnică. Atât potaia cu ochi umezi şi puteri istovite cât şi stăpâna acesteia, fiinţă stearpă şi nevolnică, îl umpleau de desgust. Parcul umbros ce împresura clădirea veche i se părea a fi un cimitir părăsit în mijlocul căruia ar fi dăinuit un cavou pe cale de a se dărăpăna; înlăuntrul acestuia nişte supravieţuitori superstiţioşi căutau, parcă, a întreţine iluzia vieţii, deretecând lucruri ce nu mai puteau fi nimănui de folos. Astfel se închegă în sufletul lui un fel de duşmănie ascunsă faţă de cele două fantome ce bântuiau clădirea funerară de alături. Şi, în timp ce casa părintească se sbuciuma de o viaţă fără nicio rânduială, la anume ceasuri din PE UNDE TRECE PUSTIUL O zi, în cadrul ferestrelor de peste gard se iveau împreună, pro- filul uscat al fiicei căpitanului de vas şi botul urduros al câinelui, cu exactitatea unor figurine de ornic. Şi atunci glasul hârjâit, lugubru, al bătrânei pornea să-i strepezească auzul cu aceleaşi alintări caraghioase «Prinţi, băiatule, stai frumos că te vede lumea! Tu eşti un copil bine crescut, nu?» Mângâierile acestea îl turburau, îl nelinişteau. Copilăria lui cinică, sătulă, simţea ca o în- frigurare tristă, presimţind cum moartea şi pustiul îi dau târcoale. Iar acum, Mircea pătrunsese în plină taină a cripte’, înlăuntrul căreia se aflau laolaltă şi ţinta aventurii de astă noapte şi începutul unor drumuri buimace, ţâşnite parcă din însăşi disperarea saţiului său. îşi aflase, în sfârşit, un rost, ori care ar fi fost el, fie pentru şi câteva zile, fie şi pentru câteva ceasuri. « Şi apoi avea şi o scuză, da, sigur o scuză şi încă una hotărîtoare — se gândea el, cu un zâmbet de batjocură, adresat lumii întregi şi sieşi—-avea nevoie de bani I ». Lumina lanternei se concentra, prinzând într’un cerc tot mai mic broasca fină a saltarului de sus. De mult încă, îşi făcuse Mircea ucenicia în arta de a descătuşa, cu un ac de siguranţă, asemenea mecanisme şubrede. Deodată, însă, simţi cum mâna lui Juan i se încleştează în braţ. Se întoarse nemulţumit, gata a-şi înghionti complicele fricos: Juan parc’ar fi vrut să-i arate ceva în întunerec, stăruind cu mută disperare. Atunci, ca şi cum tustrei ar fi fost fulgeraţi de un curent electric, încremeniră cu feţele îndreptate către acelaşi semn, pătrunşi subit de înţelegerea unui fapt extra- ordinar. Pe sub tăblia uşii ce da în dormitor, se prelingea o dâră subţire de lumină. Cum de trecuseră pe lângă ea fără să bage de seamă? Clipele se îndesau una într’alta, se adunau într’un bulgăre greu şi neguros ce-i apăsa în ceafă. % Nu se simţea nici umbră de mişcare dincolo. «A uitat lampa aprinsă », îşi spuse Mircea, amintindu-şi totodată că mai rostise aceste cuvinte, ceva mai de vreme. Trebuia să decidă ceva şi cât mai repede încă, dar rămăsese ca vrăjit de dunga aceea galbenă ce tivea tăblia uşii. Dincolo domnea o linişte grea şi limpede ca un cristal. Şe- deau astfel amuţiţi, băieţii de o parte a nepătrunsei baricade iar bătrâna de cealaltă, spionându-se, cu suflarea stinsă. ' 20 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Niciunul dintre cei trei complici nu ştiu cum se făcu, dar ruptă brusc din loc, ca un petec de hârtie smuls de vânt uşa din faţă-le se topi în zid şi lumina răbufni prin golul pervazului, în camera în care se aflau. Dreaptă, neclintită, şi stră- vezie, ca o arătare, bătrâna se înălţă înaintea lor, în lumina galbenă, ce-i bătea trupul dintr’o parte, a veilleusei. Jumătate din făptura ei uscăţivă se îmbăia în această lumină, în timp ce jumătatea cealaltă se învăluia, misterios, în umbră. Părul ce- nuşiu îi cădea ca o ploaie de sârme pe umeri, fruntea joasă strângea cu grijă trei cute adânci, orbita se căsca, ceţoasă, cu 0 sclipire sinistră, ca luciul unui lac pe un fund de prăpastie - obrazul făcea o paranteză, căzând mai apoi pe un povârniş, boltit deasupra gurii, gâtul subţire ţâşnea dintre clavicul, vânos, sculptat de dalta vremii. Dela umeri în jos cobora cămaşa cu fal- duri multe şi ţepene, ca toga unei statui. Se priveau între ei, femeia şi cei care fărmaseră graniţele stăpânirii ei — se priveau ca nişte şerpi ce s’ar fi întâlnit într’o- răscruce şi, ridicaţi în coadă, ar fi stat gata de atac ori de fugă- Lanterna căzu cu sgomot din mâinile lui Mircea, reflectându-şi razele, de jos, spre chipul băiatului, luminându-i bărbia, nările,, arcadele ochilor. Tresăriră cu toţii, şi-şi aplecară privirile, o clipă, nu mai mult, astfel ca niciunul să nu piardă ceva din gesturile celorlalţi. Ochii bătrânei sclipiră mai tare, se stinseră din nou. îşi va fi recunoscut, oare, vecinul? Un fir de sudoanî şiroi oblic pe spinarea lui Mircea, picurându-i pe şold. Şi chiar în clipa aceea, baia magnetică în care şedeau cufundaţi cu toţii,, se tulbură. Mircea începu, să tremi re, abia simţit, pielea spatelui 1 se încreţi de-a-latul, fiorul i se scurse în braţe, în genunchi. Se sbuciuma subţire, fin, dar fără istov, ca frunzele de plop. Camarazii simţiră faptul acesta neobişnuit, simţiră alarma pe care şeful lor căuta să şi-o înnăbuşe, să şi-o ascundă. Amândoi deodată întoarseră feţele spre el. Şi atunci îi văzură, spăimântaţi, mână tremurătoare, bolnavă, ce căuta să pătrundă în buzunaruL hainei. Dar, cum mănuşa-i împiedeca gesturile, Mircea trase brusc de vârfuri şi o aruncă jos; degetele i se afundară apoi în haină. Totul se petrecu uimitor de repede. PE UNDE TRECE PUSTIUL II — Nu! — strigă, mai mult gemu, Juan. Un revolver mic, lucios, cu ţeava scurtă, pâlpâia ca un flu- ture enorm în mâna lui Mircea şi deasupra lanternei. Femeia păru că nu-şi dă seama de ceea ce se întâmpla. Ţea- pănă, păzea intrarea camerei sale. Niciun muşchi nu i se clin- tise pe faţă. Creţurile şi scobiturile obrazului drept, cel luminat, rămăseseră aidoma ca la început. Deodată, însă, piepţii cămăşii porniră să salte într’o mişcare vălurită, din ce în ce mai puter- nică. Semăna cu acele manechine de panopticum într’al căror piept de mucava un mecanism încearcă a stârni un sbucium de agonie. Se auzi un gâfâit sacadat şi adânc. Ca un cleşte ce se des- chide brusc, falca de jos îşi slăbi încheieturile şi o crestătură prelungă reteză de-a-latul chipul bătrânei. O serie de mişcări ciudate, mecanice începură s’o frământe. Măna stângă i se lipi de inimă, cu un gest asemuitor celor pe care-1 fac marionetele în scenele de dragoste. Braţul drept i se sbătu prin aer. Ochii i se bulbucară, albi şi răscopţi; doar limba, greoaie, umflată, îi mai păstra, prin bolboroselile ei, ceva uman, acestei apariţii nocturne. Bătrâna se clătină pe tălpile goale şi se prăbuşi, icnind. Sta acum întinsă, într’o baltă de lumină, cu sârmele părului răs- firate în jurul chipului, cu cămaşa înfăşurată peste picioarele scheletice, cu cele două umbre mari şi caraghioase ale tălpilor ce priveau spre intruşi. Gâtlejul îi hârâi ca podidit de salivă, apoi pieptul îşi conteni frământarea. Doar falca rămase descle- ştată, lăsând vederii şiragul de dinţi ca nişte piroane ce ar fi aşezat o graniţă cerului gurii. Bevolverul urma să se sbuciume în mâna întinsă a lui Mircea şi degetele mai cătau şi acum cocoşul, neînştiinţate încă de adevărul celor petrecute. Figura tânărului era luminată neclintit de lanterna căzută pe covor. Genele mari şi răsfrânte brăzdau cu umbre şi mai mari, şi mai răsfrânte, arcadele ochilor; buzele şi aripile nasului i se desenau limpede şi regulat. — Cât e ceasul? întrebă Duda. Era ultima curiozitate ce-i mai rămăsese. Mircea privi în neştire brăţara dela mână: — Douăsprezece şi un sfert. — Aha, douăsprezece, mulţumesc — răspunse Dudu şi o porni spre uşa ce da în sală şi care rămăsese deschisă. Părea grăbit să se ducă la o întâlnire unde ar fi fost aşteptat. Ieşi cu un pas- lunecos, aruncând un pic picioarele, ca şi cum genunchii şi-ar fi muiat încheieturile. Se auzi mai apoi un sgomot din spre bucă- tărie, arătând că dulapul era sdruncinat, cu opinteli, dela locul REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ts. lui. Juan îşi duse pumnii la tâmple. Căta în jos, aiurit, lipsit de înţelegere. Tremurând, mâna lui Mircea coborî spre buzu- narul hainei, pentru a strecura revolverul înăuntru. « Bătrâna a uitat lumina aprinsă », se gândi fără a-şi aminti că aceeaşi pro- poziţie îi mai trecuse prin minte în două rânduri. Ochii lui fură cei dintâi ce căpătară simţul împrejurărilor, aţintindu-se asupra tiupului întins pe podelele camerei alăturate; gândul însă mergea anapoda, ocolind pe căi nefolositoare « Nu stă bine aşa; morţii sunt scoşi din casă cu creştetul capului înainte ». Apoi neîncre- derea ochilor ajunse până la cuget: «Dacă se preface cumva?». Merse până în pragul uşii ce da în dormitor şi cercetă lacom chipul pe care ani de zile-1 zărise doar din depărtare: o faţă uscată, galbenă, urîţită şi mai mult prin moarte. Albuşul răs- copt al ochilor şi gura deschisă, cu dâre de salivă la colţuri, îi fura orice expresie figurii, lăsându-i în loc o schimonositură absurdă. Băiatul se trase deandaratelea spre ieşire. « Lanterna» se gândi Juan, în timp ce-1 urma, nevolnic, dar nu se simţi în stare de nicio acţiune, nici măcar de a Vorbi. De abia în capul scărilor izbuti a smulge cuvântul din gâtlej: — Lanterna 1 Mircea se opri, rătăcit: — Lanterna, rosti ca într’o ameţeală, da, da, lanterna. Dădu să se întoarcă dar piciorul îi rămase ţeapăn. Şovăi: — Hai cu mine! se hotărî în sfârşit, abătut. După ce culese roduCi_ tion et la reproduction de Ja vie reelle. Ni Marx, ni moi n’avons jamais affirme davantage. Si, ensuite, quelqu’un torture cela ÎNTRE 1NFRA-ŞI SUPRA-STRUCTURA 19 jusqu’â dire que le facteur economique est le seul determinant, il transforme cette proposition en une phrase vide, abstraite, absurde. La situation economique est la base, mais Ies diverses parties de la superstructure .. .exercent egalement leur action sur le cours des luttes historiques et determinent, de faţon preponderante, la forme dans beaucoup des cas. II y a ■action et reaction de tous ces facteurs, au sein desquels le mouvement 6conomique finit par se frayer son chemin comme quelque chose de force â travers la foule infinie de hasards ». După toate acestea, este evident, că, dacă între aceşti doi termeni este vorba de o cauzalitate, atunci această cauzalitate trebue înţeleasă numai în chip dialectic. O operă culturală răsare din anumite condiţiuni social materiale, însă ea se întoarce asupra propriei sale. cauze şiJo influenţează, ba mai mult: acea operă ideologică poate deveni un factor determinant istoric. Nu trebue .să alergăm prea departe spre a găsi exemple. Să ne gândim la rolul pe care îl poate avea orice descoperire ştiinţifică. Ideile lui Newton, ale lui Descartes, ale lui Galilei, etc., sunt constante dovezi că factorul ideologic este un factor cu deplină eficienţă istorică. Ideile acestor oameni au contribuit în bună parte la progresul istoriei umane. In această privinţă, putem spune că factorul ideologic, deşi răsare din factorul material este un factor viu şi activ în istoria umană. Iar contradicţia ce survine la un mod al desvoltării societăţii între structură şi supra structură, în raportul dintre cei doi factori formează o con- tradicţie de bază în transformarea societăţii. Această contra- dicţie este una dintre condiţiunile de evoluţie ale istoriei umane. Raportul de interacţiune dintre factorul material şi factorul ideo- logic, dintre teorie şi practică, dintre munca în birou şi pe hârtie .şi munca pe ogor şi în fabrici, este un aspect foarte important al dialecticei reale istorice. Să revenim la comparaţia noastră iniţială. Gândirea umană se desvoltă şi se hrăneşte, în toate ramificaţiile ei din condiţiu- nile materiale sociale, precum vegetaţia, în multiplicitatea formelor sale, se desvoltă şi se hrăneşte din elementele maturii. Dacă încercăm să determinăm factorii generatori ai 2' 20 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE vegetaţiei, vedem că ei sunt multipli: pământ, aer, apă etc- Deci ne izbim imediat de imposibilitatea de a stabili un raport cauzal simplu, într’o realitate atât de vastă. Dar ceea ce este şi mai important e faptul că vegetaţia, odată apărută, devine un element determinant între celelalte elemente ale naturii. Şi aceasta se întâmplă, fără să înceteze nici un moment dependenţa ei de elementele mai sus amintite. Astfel, vegetaţia îngraşe pă~- mântul, purifică aerul, atrage ploaia. Deci efectul, — care este vegetaţia, are el însuşi efecte. Vegetaţia devine ea însăşi un factor determinant al naturii. Vegetaţia se referă activ la natură, iar acţiunea ei ajută transformarea întregii naturi. Dar, repetăm, această acţiune a vegetaţiei de transformare a naturii, exprimată prin îngrăşarea şi îngroşarea scoarţei pământului, prin purifi- carea aerului, prin atragerea ploii etc., nu neagă nimic din faptul că ea este determinată de elementele naturii. In felul acesta trebucsc înţelese raporturile diferitelor elemente, dintr’o struc- tură dinamică. Intre ele există un continuu raport dinamic. Acest raport dinamic tste determinat de natura structurii. Pe de altă parte însă, modul de existenţă şi de evoluţie al structurii nu este altceva decât raportul dinamic dintre elementele stiuc- turale. ~ Dialectica materialistă concepe istoria umană ca un oiganism în evoluţie. Factorul ideologic, deşi este determinat de factorul material economic, trebue privit în acest complex dinamic. El se comportă, în organismul social în mod similar cu vegetaţia în organismul naturii. Dialectica materialistă nu a luptat nicio- dată să elimine factorul ideologic din dinamica istorică, aşa după cum pretind unii. Marx a luptat — după cum am văzut — numai pentru înlăturarea greşelii de a face din factorul ideolog'c sin- gurul resort al istoriei. El a luptat împotriva acelora care redu- ceau ştiinţa istoriei la studiul formelor juridice, la ideologia dife- ritelor epoci, etc. Dialectica materialistă arată, în prima linie că acest factor ideologic nu reprezintă realitatea istorică integrală, iar în a doua linie, că el este o transpunere pe plan abstract a unei realităţi mai profunde, formată din activitatea practică a omului. Dialectica materialistă, departe de a scoate factorul ideologic din istorie, nu a făcut altceva decât să-l încadreze real, în struc- ÎNTRE INFRA-ŞI SUPRA-STRUCTURl 21 tura integrală a istoriei. In felul acesta, istoria primeşte o expli- caţie totală. * Din felul în care se pune problema raportului dintre factorul ■material şi factorul ideologic răsare o problemă, care a făcut şi mai face multă vâlvă. Este vorba de felul în care dialectica materialistă a rezolvat problema filosofici. Interpretând în chip izolat anumite afirmaţiuni ale lui Marx şi Engels, unii au anunţat sfârşitul definitiv al oricărei filosofii. Foarte mulţi materialişti, de bună credinţă, când aud pronunţându-se cuvântul de filo- sofie, nu-şi pot împiedica o vădită duşmănie, la care se adaogă câteodată şi un dispreţ. Alţii mai puţin curajoşi în a lua atitu- dini radicale, se mulţumesc să evite sistematic întrebuinţarea cuvântului, şi să suţină că, într’o viziune marxistă asupra lumii, nu există loc pentru filosofie. Care este adevărata situaţie? Marx anunţă, în diferite ocaziuni, şi cu el Engels, că, în dialectica materialistă, filosofia se realizează pe sine însăşi, de- venind acţiune practică. Insă cine explică această afirmaţie, susţinând că ea aduce cu sine suprimarea oricărei activităţi filosofice, dă dovadă sigură că nu a priceput ceea ce însem- nează, în general, evoluţia dialectică, şi în special, ce rost are procesul de realizare. Filosofia la care se referă Marx era aceea filosofie, care încerca să determine omul şi întrega realitate în abstracţiune, în idee. Această filosofie —■ sau mai curând speculaţie — făcea parte din procesul istoric pe care noi l-am numit: înstrăinarea omului de el însuşi, sau procesul de ăesuma- nizare a omului. Noi am văzut că acest proces şi-a atins culmea în epoca capitalistă, adică tocmai epoca în care Marx intuieşte sâmburele ideologiei sale. După cum, pe planul economic capi- talismul provoacă înstrăinarea completă a omului de sine însuşi, prin faptul că nu-1 consideră în calitatea sa de om, ci ca marfă (pi oletariatul), tot astfel filosofia idealistă defineşte omul, nu în ceea ce este el de fapt, ci în idee, în gândire. Astfel, omul începe să dispară total în propriul său produs; pe primul plan în marfă, pe al doilea plan în idee. Marx arată mai departe ■cum, datorită acţiunii proletariatului, acest proces de înstrăinare 22 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE se suprimă, se transformă într’un proces de realizare a omului- (socialism). Acelaşi lucru se întâmplă când este vorba de filo- sofic: datorită dialecticei materialiste, filosofia idealistă, care,, definind omul numai în şi prin idee, a atins punctul maxim al înstrăinării omului se realizează şi se transformă într’un proces de realizare a omului, (dialectica materialistă). Să vedem mai deaproape ce însemnează acest proces de realizare a filosofiei.. In prima linie, am văzut că nu este vorba de o suprimare a activităţii filosofice în sine, ci este vorba de suprimarea acelei activităţi filosofice care a pecetluit procesul de înstrăinare a omului de sine. Este vorba de acea filosofie, care, prin Hegel,. a înghiţit în sine întreaga realitate, în sensul că orice aspect al realităţii devenea un aspect al filosofiei: statul e redus la ideea de stat, istoria la ideea de istorie, omul la ideea de om, şi, în ultima analiză, întrega lume la Ideea în sine. Ideea în sine, numai filosofia o poate demonstra în chip adecvat. Deci, lumea este o demonstraţie filosofică. Această filosofie însemnează gândirea lumii în gândire, adică gândirea pură. Dialectica materialistă combat^ această filosofie. Engels nu- meşte — pe drept cuvânt — momentul dialecticei materialiste ca negaţie a negaţiei. Aceasta însemnează, că dialectica mate- rialistă neagă idealismul, care la rândul său este o negare a realităţii materiale. Ca negaţie a negaţiei, dialectica materialistă este un moment sintetic. Deci, faptul că neagă o anumită filosofie nu însemnează o omorîre a ei. Sinteza însemnează totdeauna^ depăşire şi totodată conservare. Dialectica materialistă absoarbe filosofia într’o realitate superioară. Deci filosofia moare, dar moâre ca să se nască sub altă formă. Care este această formă? In • lumina dialecticei materialiste, filosofia rămâne o con- cepţie generală despre lume adaptată succesiv şi susţinută de realităţile cunoscute prin mijlocirea ştiinţelor pozitive. Poate,, pentru multă lume, această fixare de poziţie nu este ceva nou. De aceea trebue să spunem, că nici nu s’a intenţionat să se spună ceva absolut nou, în această privinţă. Important este faptul, că„ prin această poziţie, filosofia, ca preocupare a gândirii, face o mişcare salutară. In loc să rămână închistată în sine, făcându-se pe sine propriul său obiect (gândirea care gândeşte gândirea),. INTRE 1NFRA ŞI SUPRA-STRUCTURĂ 2S iese din sine, făcând din realitatea materială adevăratul său obiect. Astfel, adevărata filosofie nu-şi mai poate justifica sco- purile prin sine însăşi, ci prin realitatea pe care trebue să o redea în generalitatea ei. Din cele de mai sus se mai poate deduce şi o altă nuanţă sub care poate fi privit procesul de realizare al filosofiei. Dispa- riţia filosofiei mai poate însemna şi faptul că o filosofie' dispare ca preocupare absolut autonomă, ca preocupare abstractă, prin care să se elaboreze concepte ce nu au nici o legătură cu realitatea concretă, ba mai mult, se îndreaptă împotriva acestei realităţi. O astfel de preocupare filosofică, care vrea să reclă- dească lumea, împotriva acestei lumi reale, s’a manifestat în toate filosofiile sceptice şi pesimiste. Aceste filosofii erau atât de străine de viaţa şi de problemele acesteia, încât propovăduiau fuga de realitate şi moartea. Ca să devină ceva viu, filosofia trebueşte încadrată ca factor activ în mijlocul realităţii. Aceasta nu însemnează câtuşi de puţin că ea renunţă la caracteristica ei fundamentală, de a fi o preocupare a gândirii. Ea este tot o preocupare a gâdirii, dar, încadrată fiind complet în întregul dinamic al realităţii, ea nu poate face altceva decât să exprime, pe plan de gândire, structura şi evoluţia acestei realităţi. In această situaţie, filosofia devine un moment în dinamica vieţii. Fără îndoială că ea se suprimă ca filosofie pură, deoarece domeniul ei este supus dinamicei întregului câmp al vieţii. Astfel trebueşte înţeleasă afirmaţiunea ^ui Marx, că filosofia se materializează devenind acţiune practică. încadrată fiind în dinamismul vieţii, filosofia nu poate ^să se constitue, decât în procesul şi frământarea vieţii. In acest sens, orice idee reprezintă un proces, o frământare, o acţiune, etc. Numai o astfel de activi- tate filosofică poate crea idei, care să devină acţiuni practice, aşa cum pretinde Marx. Numai o astfel de activitate filosofică poate afirma factorul ideologic ca factor de eficienţă istorică, întru -cât ideile, pătrunzând în mase — din a căror viaţă au izvorît — pot determina aceste mase la acţiune. Dintr’o filo- sofie plămădită în unitatea dinamică a societăţii pot izvorî idei a căror verificare să fie totdeauna acţiunea practică a acelei socic— 24 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE taţi, iar pe de altă parte, acţiunea practică a acelei societăţi să fie verificată, la fiecare pas de structura sa ideologică. Deci, dialectica, materialistă prin faptul că pretinde reali- zarea filosofici, nu împiedică reflexiunca filosofică. Dimpotrivă, noi credem că o îndeamnă. Dar cu o sirguiă condiţiune: reflexi- unea filosofică să nu fie considerată ca o activitate în sine şi pentru sine. Aici trebue să reamintim primul principiu dialectic: piincipiul întregului. Considerând viaţa ca un întreg, reflexiu- r.ea filosofică nu poate fi decât un moment, în acest întreg. Astfel, filosofia primeşte un piedestal permanent. De abia atunci este necesară, când "devine un element al vieţii. Condiţiunea oricărei filosofii este să plece din viaţa concretă şi să ajungă, prin nouile idei pe care le creiaz", la viaţa concretă. Aceasta nu însemnează altceva, decât că ea sc formulează pe cale de refle- xiune, din problemele vieţii şi se întoarce apoi, ca reflexiune, să rezolve problemele vieţii. Dar astfel concepută, reflexiunca filosofică nu trabuc con- fundată nicidecum cu o tehnică sau o practică a vieţii, în sensul că conţinuturile oferite de ea nu se ridică mai sus de orientarea cotidiană a individului în lupta pentru existenţă. De asemeni, reflexiunea filosofică nu se poate reduce nici numai la o cu- noaştere unilaterală a realităţii, lucru pe care îl fac cu prisosinţă ştiinţele de specialitate. Filosofia este o cunoaştere globală a realităţii. Ca să ajungă la această cunoaştere, filosofia trebue să se ridice dela desfăşurarea concretă a realităţii la o formulare abstractă. Dar trebue să accentuăm că această abs- tracţiune nu poate fi altceva decât posibilitatea de a vedea, la un moment dat, în chip concentrat, raporturile şi formele de evoluţie ce se găsesc nedesvoltate empiric în fenomenele univer- sului. Când Marx spune: comunismul este negaţia negaţiei (a capitalismului — care este negaţia omului) şi piin aceasta el însemnează realizarea omului, el a făcut o abstracţiune, sau o prevedere, deoarece comunismul nu era realizai Dar afirmaţia sa este verificată de evoluţia istoriei. Când Lenin spune că imperialismul este ultima fază a capitalismului, prevăzând toate crizele şi contradicţiile capitalismului (printre care şi fas- cismul), de asemeni face o abstracţiune. Dar, atât afirmaţia lui ÎNTRE INFRA-ŞI SUPRA-STRUCTURĂ 25 Marx cât şi afirmaţia lui Lenin se găsesc în dialectica realităţii. In momentul afirmării, rămânea numai să le verifice timpul, prin evoluţia istoriei. Reflexiunea lor nu a însemnat altceva, decât că au văzut înainte, prin evenimentele timpului lor. Ca să poată proceda astfel, ei au plecat dela viaţă, analizând real condiţiunile ei şi apoi s’au întors din nou la viaţă, în sensul, că ideile dor au fost adeverite de evoluţia empirică a realităţii. Intre timp însă, ideile lor, sub formă de teorie, au dat lupta pentru mobilizarea, luminarea şi îndreptarea popoarelor pe calea progresului. Acestea sunt condiţiunile oricărei reflexiuni filosofice. Pro- cedând astfel, filosofia, în loc să rămână o fugă de realitate .şi un imperiu al abstracţiunilor moarte, devine o forţă a vieţii şi un resort al istoriei umane. In perspectiva dialectică, filosofia s’a coborît din lumea fantomelor şi, asemenea lui Antheu, s’a trântit cu burta la pământ, sorbind viaţa. ZEYEDEI BARBU LITERATURA RUSĂ CLASICĂ IN LUMINA OCCIDENTULUI iii « Poveste obişnuită » ca şi o serie de alte creaţiuni de seamă ale realismului rus, a apărut în preajma anului 1848. Se obişnuieşte să se pună în legătură cu această dată istorică o serie de reforme în desvoltarea literaturii apusene. Dar până acum nu s’a acordat o atenţie suficientă rolului pe care l-a jucat literatura rusă în viaţa spirituală a Europei din mijlocul veacului XIX. Se obişnuieşte să se vorbească despre treptata decădere a nivelului ideologic şi artistic al literaturii europene posterior anului 1848. Dar trebue să avem în Vedere faptul că literatura rusă, devenită între timp o participantă cu drepturi egale la pro- cesul de desvoltare al literaturii mondiale, începe să-şi manifeste din ce în ce mai evident şi mai incontestabil superioritatea în comparaţie cu literatura franceză, engleză, fără a mai vorbi de cea germană.. Literatura rusă a vibrat cu putere la toate problemele ridi- cate de revoluţia europeană. Brandes spune despre Herzen: « El este întruchiparea umană a anului 1848». Stabilind motivele istorice ce au generat drama sufletească a lui Herzen, Lenin face o rezervă caracteristică: « Caracterul revo- luţionar al burgheziei democratice se stingea atunci (în Europa)... In Rusia era vie în acel timp tendinţa revoluţionară în sânul clasei ţărăneşti. Şi acest lucru a determinat diferenţa principială în caracterul dramei spirituale, generate de evenimentele anului 1849, în felul în care ea s’a manifestat la Herzen şi la scriitorii apuseni contemporani lui». I. Elsberg, în lucrarea sa despre Herzen, stabileşte o serie de spirituale paralele între acesta şi Heine. Intr’adevăr ambii s’au situat la flancul extrem de stânga al mişcării democratice din. LITERATURA RUSĂ CLASICĂ IN LUMINA OCCIDENTULUI, III 27 Europa, ambii în probleme capitale s’au ridicat mai presus de ideologia burghezo-democratică contemporană lor, şi tocmai de aceea falimentul iluziilor burghezo-socialiste, pe care l-au trăit în anul 1848, nu le-a fost fatal. Ambii au exprimat temerea că în focul revoluţiei, ce se anunţa, vor arde comorile culturii europene, şi cu toate acestea şi posterior anului 1848 erau gata să salute viitoarea revoluţie socială. Şi totuşi locul pe care-1 deţine Herzen în istoria literaturii şi gândirii ruse este diferit de locul deţinut de Heine în istoria literaturii europene. Heine, care mai mult decât oricare din scriitorii Apusului, cunoscuse din prima sursă ideile socialismului ştiinţific, era un fenomen izolat şi excepţional în literatura ţării sale şi a Europei. El n’a avut succesori (şi nu este accidental faptul că cititorul democrat rus a apreciat şi a înţeles mai mult decât compatrioţii săi moştenirea lui). In această privinţă, Herzen este antipodul direct al lui Heine. Activitatea -şi moştenirea lui au jucat un «rol imens în pregătirea revoluţiei ruse» (Lenin). Ţinând seamă de locul pe care l-a deţinut Herzen în istoria literară a ţării sale, el poate fi comparat cu mai multă justeţe cu unul din scriitorii Apusului din aceeaşi generaţie cu el, deşi unul din cei mai puţin asemănători lui, cu Flaubert. După cum în Herzen şi-au găsit întruchiparea cele mai de seamă tendinţe ale literaturii şi gândirii ruse manifestate în cursul desvoltării ei ulterioare, tot astfel în Flaubert s’au întruchipat cele mai caracteristice tendinţe ce au apărut în cursul desvoltării ulte- rioare a literaturii franceze, sau mai bine zis ale întregii literaturi apusene. Atitudinea lui Herzen faţă de revoluţia din 1848 este cea a intelectualului rus. In suferinţele şi creaţiunea lui Flaubert, s’a oglindit în chipul cel mai viu criza, pe care această revoluţie a provocat-o în conştiinţa intelectualităţii apusene. Există o asemănare între părerile formulate de Herzen şi Flaubert asupra evenimentelor anului 1848 aşa cum s’au desfă- şurat ele în Paris. Şi unul şi celălalt au considerat ciocnirea dintre burghezie şi proletariat ca o izbucnire de patimi egoiste. Herzen, «a privit ca iluminat parcă sufletul burghezului- şi al muncitorului şi s’a înspăimântat». Flaubert ura din fundul sufletului pe burghez dar «glontele proletariatului îmbibat de g8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ură nu-i provoca decât neîncredere şi frică». După anul 1848, intelectualul occidental putea participa la transformarea progresivă a societăţii numai alături de proletariat. Dar drumul spre proletariat, chiar pentru cei mai cinstiţi dintre intelectualii apuseni, este şi astăzi încă chinuitor de greu. Pentru Flaubert şi literaţii contemporani lui (cel puţin judecând subiectiv) el e o imposibilitate. Intelectualul rus din ncea vreme mai putea avea speranţa unei mişcări populare generale democratice. Herzen, desiluzionat de revoluţia din Apus, îşi aducea aminte: «Eu în Rusia am poporul meu I ». Şi în ţărănimea rusă punea scriitorul speranţe revoluţionare mult mai reale decât în proletariatul .apusean. Şi tocmai această credinţă în iureşul forţelor poporului rus l-a împiedecat să cadă în desnădejdea care a determinat pe Flaubert să se închidă «într’un turn de fildeş ». Tocmai această credinţă în popor l-a împiedecat pe Herzen şi pe alţi scriitori de seamă ai Rusiei să cadă în indiferentismul social, să cunoască acea nepăsare care a cuprins intelectualitatea europeană din mijlocul secolului XIX şi a exercitat o influenţă atât de nefastă asupra desvoltării artei apusene. Indiferenţa şi scepticismul lui Flaubert au fost determinate de o stare de disperare — sinceră şi chinuitoare, — o disperare pentru care nu există nici o posibilitate de scăpare, precum şi de ură faţă de societatea burgheză. Indiferenţa faţă de viaţa socială, manifestată de mulţi prieteni şi admiratori ai lui Flaubert, a fost generată de sentimente mult mai puţin adânci şi mult mai puţin tragice. Lenin scria că scepticismul lui Herzen a fost o formă de trecere dela iluziile democraţiei burgheze spre lupta de clasă a proletariatului. Şi în acest sens Herzen a indicat calea de urmat întregii literaturi ruse din a doua jumătate a secolului XIX, literatură în care scepticismul în aprecierea valorilor civilizaţiei burgheze şi caricaturizarea acestei civilizaţii purta un caracter revoluţionar obiectiv, pregătind tranziţia spre concepţia de viaţă socialistă şi spre realismul socialist. Gândirii lui Herzen, Lenin îi opunea un alt fel de scepticism, servind drept punte de trecere spre resemnarea liberală faţă de societatea burgheză şi de răul LITERATURA RUSĂ CLASICĂ IN LUMINA OCCIDENTULUI, III 29 social. Această caracterizare nu poate fi aplicată lui Flaubert, dar este perfect aplicabilă fraţilor Goncourt. Se ştie că cercul Flaubert-Goncourt îl considera pe Turgheniev ca pe un om al său. Şi totuşi cât de mare era deosebirea între Turgheniev şi confraţii săi francezi şi în ce priveşte caracterul creaţiunilor sale şi în ce priveşte concepţiile sale asupra misiunii artistului 1 Fraţii Goncourt au fost primii în literatura apuseană, care au încercat în romanul « Germinie Lesserte », a cărui eroină este o servitoare, să prezinte chipul unui om din straturile de jos ale poporului, şi aceasta nu prin mijloace romantice, ci prin procedee realiste, fără acea idealizare ce o întâlnim, ca o trăsă- tură caracteristică, în operele lui Georges Sand, Hugo şi în parte şi la Dickens. (De altfel trebue să amintim că « Germine Lesserte » a apărut cu zece ani mai târziu decât primele nuvele din « însem- nările unui vânător», astfel că literatura rusă rezolvase prin Turgheniev înaintea literaturii apusene problema artistică ce şi-o puseseră fraţii Goncourt). Această figură democratică atrăsese pe fraţii Goncourt datorită în special noutăţii sale, ei recurseseră la dânsa din motive pur estetice. Atitudinea lor faţă de tema democratică este foarte expresiv redată de Edmond de Goncourt în « Jurnalul» consacrat pictorului Degas. Aci Goncourt spune că dansatoarea şi spălătoreasă sunt chipurile de femei «cele mai pitoreşti ale epocei noastre... Acest corp trandafiriu, înconjurat de albeaţa rufăriei, într’un nour alburiu, lăptos, este cel mai bun motiv pentru a picta tonuri gingaşe şi deschise... ». Problema socială, legată de prezentarea straturilor de jos ale societăţii, nu-i interesa pe autorii romanului « Germinie Lesserte » după cum nu-1 interesa nici pe Flaubert, atunci când a scris nuvela « Un coeur simple ». Acea atenţie vie, încordată, faţă de soarta şi suferinţele poporului, caracteristică lui Turgheniev în toate producţiile sale, începând cu « Horia şi Kalinici » şi termi- nând cu poemul în proză care este «Pragul», această atitudine nu era împărtăşită de prietenii săi francezi. Din deosebirea în tratarea problemei populare, a rezultat în chip inevitabil şi diferenţa de atitudini în alte probleme funda- mentale ale vieţii şi creaţiunii. Şi nu arareori s’a ocupat critica 30 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE franceză cu trăsăturile ce deosebesc pe Turgheniev de artiştii francezi, contemporani lui. Iată ce scrie despre Turgheniev, în cartea sa, Andre Maurois: « Prietenii săi (Flaubert, Goncourt, şi de asemenea şi Zola) erau lipsiţi de cunoaşterea adevărată a celor mai simple şi mai adânci sentimente umane». In caracterul emoţional al operelor lui Turgheniev, în căldura şi înţelegerea poetică a sufletului uman, ce decurge ca o consecinţă din prima caracteristică, Vede Maurois calitatea fundamentală ce deosebeşte pe acest scriitor de prietenii lui francezi. Paul Bourget, caracterizând părerile lui Turgheniev asupra omului şi vieţii, vorbeşte despre sentimentul de tristeţe pe care-1 trezeşte în sufletul cititorului finalul romanelor lui Turgheniev: meditaţiile singuratecului Lavreţchi, moartea lui Bazarov, sinu- ciderea lui Nejdanov. «Dar iată în ce constă deosebirea între pesimismul lui Turgheniev şi pesimismul primului dintre roman- cierii noştri contemporani, marele şi posomoritul GustaVe Flau- bert. Senzaţia inutilităţii sforţărilor umane nu se transformă la el niciodată în ură faţă de oameni. Pesimismul lui devine uneori foarte puternic, dar nu se transformă niciodată în mizantro- pie ». In genere, vorbind despre desvoltarea romanului rus şi occi- dental, în cursul veacului XIX, criticii străini obişnuiesc foarte des să compare pe scriitorii ruşi cu Flaubert. Considerată izolat, fiecare din aceste comparaţii poate să ne apară ca arbitrară. Dar privite în ansamblu, ele capătă o importanţă principială. Flaubert e o figură extrem de expresivă şi de tipică. In el s’au contopit ca într’un focar toate problemele şi contradicţiile de care este legată desvoltarea culturii europene din a doua jumă- tate a secolului XIX. Iar compararea scriitorilor ruşi cu această figură ne permite să vedem cu o deosebită claritate trăsăturile specifice ale realismului rus, trăsături ce au constituit pentru cititorul apusean noutatea şi valoarea acestui realism. Melchior de Voguâ, în cartea sa «Romanul rus )>, pune pe Akakii Akakievici, din opera lui Gogol, alături cu tipurile de oameni simpli din cărţile lui Flaubert. «După cum vedem, e aproape exact acelaşi tip de cretin rar, care a fost creat de Flau - LITERATURA RUSĂ CLASICĂ IN LUMINA OCCIDENTULUI. III 3» bert. Dar tot aci se vădeşte şi deosebirea esenţială, ce formează o adevărată prăpastie între realismul rus şi cel francez. La noi •caricaturistul îşi urăşte eroul, îl batjocoreşte, îl defăimează şi aruncă asupra lui toată ura sa faţă de prostia umană. Gogol, din contră, îşi persiflează omuleţul şi o face cu o nuanţă de milă, râde de el, aşa cum râde de naivitatea unui copil, cu o notă de gingăşie interioară parcă. Pentru Flaubert omul sărac cu duhul e un monstru uricios; pentru Gogol el apare în postura unui frate nenorocit». Acest citat, şi formularea pe care o conţine cu privire la literatura rusă, este extrem de tipic pentru lucrările multor cercetători apuseni. El vădeşte o notă de înţelegere, dar în acelaşi timp şi de obtuzitate faţă de sensul real al idealismului rus. Pornind dela concepţia-i caracteristică despre resemnare, milă şi alte trăsături ale «sufletului rus », Voguâ îi acorda lui Gogol, o notă de frăţească « gingăşie » faţă de eroul său; în acest fel, în interpretarea lui, nuvela «Mantaua» capătă o nuanţă de blândă resemnare, care în niciun caz nu-i aparţine lui Gogol. Dar criticul observă cu multă dreptate, că, pe când Flaubert nu simte în faţa omului « neînsemnat» decât mizantropie, pentru scriitorul rus, « cel sărac cu duhul » nu este un reprezentant carac- teristic « al prostiei umane » ci o victimă, care nu-1 determină să O tragă concluzii pesimiste asupra întregului neam uman. Cercetătorul de artă Iulius Meyer-Greffe, autorul uneia din cele mai substanţiale monografii despre Dostoievski, stabileşte mereu în opera sa comparaţii între scriitorul rus şi Flaubert. El îi consideră ca reprezentanţi ai unor principii estetice complet •opuse, care se exclud unele pe altele. In acelaşi timp, el subli- niază că la Dostoievski, spre deosebire de mulţi scriitori apuseni, tendinţa spre perfecţiunea artistică nu numai că nu a produs o limitare la sfera unor probleme de ordin pur artistic, ci din -contră, această tendinţă a fost generată de sentimentul unei strânse legături cu cititorul, cu oamenii, cu poporul. Trăsătura principală în opera lui Dostoievski o constitue «instinctul rus al colectivităţii», «morala adânc nobilă», trăsături din care decurge forţa de pătrundere a scriitorului în lumea internă a omului. Analizând « Crimă şi pedeapsă » el scrie: « Spre scena 3ui Flaubert se îndreaptă un binoclu cu lentilele, ce măresc 3a REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE cu foarte multă putere, întoarse. Oamenii ne apar mult îndepăr- taţi, şi ca o consecinţă a acestui fapt, micşoraţi, dar fiecare amănunt, fiecare mişcare este sezisată cu multă preciziune. Şi ceea ce admirăm, mai ales, este caracterul artistic al acestei reduceri de' dimensiuni, care respectă cu o consecvenţă dusă la maximum proporţiile odată stabilite. Dar noi nu ne putem apropia de aceşti oameni, nici nu simţim măcar necesitatea de a fi mai aproape de ei, într’atât ne subjugă experienţa lui Flau- bert... Dostoievski ne situiază chiar în mijlocul eroilor săi. Şi între noi şi ei se stabileşte o legătură mult mai strânsă decât se întâmplă chiar în realitate, între oameni, şi ca o consecinţă a acestui fapt descoperim în ei calităţi umane, a căror existenţă o putem numai presupune, şi încă în chip nelămurit în natură. Cui i-ar fi trecut vreodată prin minte să participe la una din numeroasele discuţii despre « Educaţia simţurilor »?. Şi totuşi cu Rascolnicov discutăm această problemă şi nu numai cu el, ci cu oricare dintre figuranţi ». .. «In romanele lui Dostoievski se pune problema vieţii şi a morţii şi se decide nu numai soarta eroului, dar şi a noastră înşine. Autorul, om dintr’o ţară îndepărtată, ne descoperă secretul propriei noastre vieţi, ne cunoaşte cele mai tainice gânduri, de parcă ar fi trăit cu noi sau poate cil părînţii noştri...». Meier-Greffe acordă tribut numai formulă, rilor stereotipe despre Rusia «considerată ca o ţară care nu s’a lăsat subjugată de civilizaţie, ţară cu cel mai deschis suflet din lume» şi este înclinat să stabilească o legătură directă între structura sufletească a omului rus şi creaţiunea lui Dostoiev- ski, neglijând total factorii sociali şi istorici. In schimb sunt pline de adevăr concepţiile sale după care interesul pătimaş pe care-1 manifestă Dostoievski faţă de soarta omului constitue un teren mult mai fecund pentru creaţiunea artistică decât indiferenţa lui Flaubert. Meier-Greffe spune despre Flaubert: «Mania de colecţionar moştenită dela Balzac se transformă în cursul desvoltării sale într’o necesitate a « artei impersonale ». « II, ne faut pas conclure »I Rezultatul a fost spleen-ul care a pierdut pe un artist, în care Franţa îşi pusese cele mai mândre speranţe. Dacă cineva s’ar fi adresat acestui autodistrugător cu un apel de a-şi îndeplini datoria faţă de popor, el ar fi LITERATURA RUSÂ CI ASICÂ IN LUMINA OCCIDENTULUI, III 33 considerat acest lucru drept o barbarie şi nici măcar nu ar fi socotit de demnitatea sa să dea un răspuns.., » Şi din contră glasul lui Dostoievski răsună cu cea mai mare tărie, tocmai acolo unde Flaubert se simte condamnat la tăcere. Şi «în locul lui Flaubert putem aşeza şi întreg romanul occidental... ». Atari idei se născuseră cu multă prioritate cronologică în mintea criticului englez Matthew Arnold la citirea romanului «Anna Karenina ». Arnold socoteşte că marile calităţi artistice ale romanului sunt condiţionate de acea sensibilitate faţă de suferinţele umane, care este îndeobşte caracteristică artei ruse: «Romancierul rus posedă un talent de vrăjitor, cu ajutorul căruia el poate descifra cu multă libertate toate tainele firii umane, în manifestările ei interioare şi exterioare, gesturile şi manierele, în aceeaşi măsură ca şi gândurile şi sentimentele. Sensibilităţii şi căldurii lui Tolstoi, Matthew Arnold îi opune neînduplecarea obiectivă a lui Flaubert. « Madame Bovary » este creaţiunea unui suflet împietrit. Asupra ei apasă o atmosferă de amărăciune, ironie, neputinţă. In niciun personaj al acestei cărţi nu pot găsi mângâiere sau bucurie, în ea nu există izvoare din care să ţâşnească un sentiment de prospeţime sau care să genereze chipuri stăpânite de atare sentiment. Drumul în viaţă al Emmei Bovary aminteşte întrucâtva pe cel al Annei. Dar posedă oare Emma farmecul ei? Lui Flaubert îi lipseşte acea comoară de sentimente de milă, gingăşie, de luciditate interioară, care, totuşi, indiferent de vină şi nenoroc, sunt singurele capabile să contribue la crearea farmecului. Şi tocmai acest lucru lipseşte scriitorului francez. El este aspru. Şi toată asprimea sentimentelor sale împietrite, el o revarsă asupra nenorocitei sale eroine. El o urmăreşte fără de milă, fără de odihnă, ca şi cum ar fi condus de un şiretlic, el o tratează cu mult mai multă asprime decât ar fi înclinat să o fşcă oricare dintre cititori... ». Bine înţeles, ar fi cu totul greşit să tragem concluzia, că toate aceste comparaţii, născute complet independent unele de altele, în operele diferiţilor cercetători de literatură de diferite naţio- nalităţi şi aparţinând unor generaţii diferite, ar micşora întru câtva importanţa lui Flaubert, care este unul din cei mai mari artişti ai cuvântului din câţi a cunoscut omenirea. CercetătoriE. 3 34 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE străini în domeniul literaturii compară cu Flaubert pe Gogol, Turgheniev, Tolstoi şi Dostoievski, având în vedere nu diferenţa la sfârşitul primăverii, fără suferinţă, aplicând probabil şi acestui final al său una din reţetele de «fa presto f> pe care le poseda. ' înclinarea timpurie a lui Pellegrino Tibaldi spre artele formei i-a servit drept nedesminţită călăuză*în pictură, rămânând legat de arhitectură şi de viziunea sculpturală. In cursul încercării acesteia vom stărui asupra acestei calităţi a lui Tibaldi, pe care nu şi-o speculează îndeajuns, preferind să adere fără aptitudini, la dinamismul desmăţat al barocului. După primele opere, în care îşi dau mâna influenţe diverse, opere minore şi monotone, ca acea Nunta S-fintei Caterina dela Pinacoteca di Bologna, plină de greşeli tehnice, şi în care aspectul drăguţ este mai obositor decât oriunde, sau Ieslea («II presepio») în care apare un bătrân pletos cu otabulă profetică, de o manieră pe care numai dela Savoldo putea să o împrumute, UN PICTOR MODERN IN C1NQUECENTO 83 Tibaldi se regăseşte pe sine în calcului planuiilor şi al efectelor lineare. "Caligrafia, conturul figurilor capătă treptat o viaţă proprie după un prin- cipiu bine determinat de regularitate spaţială, de preoiziune a volumelor. Jooul de planuri care se intersectează sau se ooordonează, spre centrul oom- poziţiei, sunt încă o foarte utilă descoperire arhitectonioă. In baroo, draperii pretenţioase drapează fără să contureze, ascunzând multe anatomii con- testabile sau detalii fără fineţe sau decizie. Draperiile lui Tibaldi au forme 'calme, opaoe, compacte, sau, mărite, iau parte la construirea planurilor. Barocul inuagurcază trupuri sbuciumate, figuri crispate. La Tibaldi, o invizibilă carcasă de piatră imobilizează figurile, gesturile. In looul abu- zului de curbe, el abreviază •profilurile printr’un contur virgulat, parti- cular, dintr’o trăsătură sigură. După Roma, unde trăeşte experienţa Michel Angelo, a forţei, pictorularhiteot găseşte că proporţiile de massă sunt favorabile planurilor largi şi profunde, cu ritmuri grave, părăsind pro- porţiile drăguţe şi ritmul de curbe pentru o viziune geometrică, aproape «ubistâ a figurilor şi a decorului. Spre deosebire de maniera proprie majo- rităţii michelangiştilor romani,el simplifică la extrem desenul anatomic, mărginindu-se la câteva accente esenţiale, îngrijat să împrumute formelor sobrietatea tactilă a sculpturii şi evitând detaliile care încarcă fără să sublinieze. Asistăm totuşi la o apropiere fericită a artei maeştrilor, căoi arhitectura sintetică, nu ritmul solemn al planurilor, reuşeşte să găsească limpezimea plastică a volumelor. Umbrele pierd funoţiunea michelange- lescă de accentuare a mişcării formelor sculpturale, lumina căzând aproape perpendicular pe chipurile pictate, ca pe planurile unei stinci în miezul unei zile de vară. Căderea umbrelor este scurtă, lineară, de o arhitectură a figurilor şi a grupurilor, aşa oum ar fi văzut-o un veritabil cubist. Avem stăruitor impresia unei paradoxale simbioze între ardoarea dinamică a barooului şi rigorismul masselor geometrice. O însufleţire continuă de forme intersectate peste care lumina caldă şi morbidă cade vertical. Şi, pe când manieriştii romani abundă în motive în relief: măşti, vase, cochilii marine, cornuri ale abundenţei, ghirlande de fructe şi flori, spiriduşi dolofani, « putti », — Tibaldi, ca să lase plină valoarea volumului corporal al figurilor pictate şi adâncimii spaţiale a compoziţiilor, menţine numai pe cele plate, aderente suprafeţei (tivuri, dantele, eşarfe). Forma barocă triumfă însă în intensitatea contrastului dintre supra- feţele orbitoare şi cele sumbre, antitezei dintre ţâşnirea razelor căzând din înalt şi rostogolirea joasă a tenebrelor ce se strâng în decorul din care străbat figuri de umbre. Adesea apar, ca o sublinierre a efectului baroc, siluete alun- gite, draperii în vuitoare, trupuri contorsionate (Un bun exemplu este « Fiica lui Cadmus », care se răsuoeşte ca un corn al abundenţei). Expresia de forţă râmăne, în orice caz, centrul artei acestui pictor, artă pe oare o putem numi arhiteotură umană. Pentru a sfârşi cu această parte teoretică, e bine să ştim că schema geometrică, luată ca desăvârşită în sine, nu lipseşte nioi în piotura decorativă a palatului Ferreti dela Ancona, (unde abundă elemen- 6* *4 REVISTA FUNDAŢIII-OR REGALE tele baroce manicristicc, caxe recheamă ştiaiuitor în minte o altă operă mair timpurie a lui, decoraţia sălii Justiţiei din Castel Sant’Angelo) şi nu lipseşt* nici în fragmentele istorice din palatul Ciccolini di Macerata, deşi toate acestea sunt exemple de pictură de a doua mână, produsă de artist. Tibaldi aduce în pictura cinquecento-ului acordul dintre viziunea crista- lină a volumelor prinse în plinătatea lor, şi efectele răscolitoare sau super- ficiale ale barocului. Şi, deşi elev al lui Michcl Angelo în arhirectonica umană şi al lui Parmigianini în incisivitatea conturclor, Pellcgrino Tibaldi inaugu- rează, dincolo dc maeştrii săi, iluzionismul pictural, şi alături de Cambiasco (în desene) găseşte efecte de linii şi de ecleraj demne de un pictor construo- tivist modern. Dar, devreme ce a descoperit aceste raporturi geometrice, între care se simte atât de bine, dacă aceste valori lineare satisfăceau a nevoie de logică şi de precizie, un gust pentru real şi pentru materie, un veri- tabil inovator ar fi ştiut să animeze altfel preocupările acestea, dăruindu-le cu sensibilitate şi accent omenesc şi alcătuind o pictură statică, de analiză, o pictură care în cazul acesta ar fi însenmat pentru secolul său o şcoală nouă şi ar fi vădit pe marele artist. Din pricina acestei lipse de curaj şi a aderării la fluiditatea barocă, atât de depărtată structural de spiritul său, Tibaldi nu s’a realizat, rămânând un imitator onest. Pentru a concretiza impresia pe care pictura lui Tibaldi ne-a lăsat-o- personal, să ne figurăm că ar fi înaintaşul unor opere contemporane, la care am alătura : Le Saint Sâbastien al lui Georges de la Tour, câteva din desenele lui Rembrandt recent găsite, şi un fragment din «Paum- gartner Alter *, de Dtirer. Tibaldi a avut toate posibilităţile ca să nu fie ceea ce a fost. Arta pfr caie o reprezintă conţine însă semnele viitorului. MIHNEA GriEORGHlU MEMORIILE DOAMNEI EX-VERLAINE Memoriile d-nei ex-Verlaine au purtat diferite titluri: Căsnicia mea cu Verlaine, apoi Memoriile unei văduve şi Solie de poet. D. Franşois Porchâ, exegetul verlaincan, căruia s’a adresat şi autoarea, a găsit mai apropiat de lealitate titlul sub care a apărut cartea: Mtmoires de ma vie. Volumul, dc o excepţională valoare documentară, cerând a fi apropiat cu spirit critic, cu grije dc dreptate, dar şi cu multe rezerve, prezenta, aşa cum i-a par- venit d-lui Franşois, Porchd un material difuz; numai primele trei capi- tole erau delimitate. In restul volumului, criticul francez a orânduit materialul în ordine cronologică, în alte şase noui capitole. Ceea ce a determinat-o pe d-na Verlaine să-şi scrie amintirile au fost neadevărurile, după aprecierea ei, cuprinse în cartea lui Edmond Lepelle- AMBASADORII ORDINE! NECESARE 8 S ■tier. « Mai cu seamă în Verlaine, sa vie, son ceuvre, suntem atacaţi, eu şi familia mea, de către un autor greşit informat asupra multor puncte din viaţa mea. Mi s’a părut că, fără să necinstesc memoria unui mort care ■şi-a ispăşit dureros rătăcirile lui, îmi era îngăduit să pun lucrurile la punct şi să mă înfăţişez sub o lumină mai exactă şi mai puţin defavorabilă». Acest fapt nu înseamnă că Matliilde Verlaine a respectat stricta obiectivitate; do- rinţa ei de a lăsa posterităţii o imagine cât mai frumoasă a împins-o deseori să denatureze, ea însăşi, adevărul. Printre acuzaţiile, aduse de Lepelletier şi de Paterne Berrichon, cumnatul lui Rimbaud, fostei soţii a lui Verlaine era şi faptul că aceasta, drept răzbunare, distrusese manuscrisele lui Rimbaud. Autoarea memoriilor mărturiseşte, cu această ocazie, că n’a găsit în hârtiile lui Verlaine decât nişte scrisori de ale autorului Iluminărilor. La cererea Isabellei, sora poetului, Matbilde îi răspunde (şi volumul cuprinde aceste scrisorii că le-a distrus fiindu-i frică să nu le descopere fiul său, Georges, •dar îi trimite o fotografie a fratelui său, rămasă la Verlaine. Mathilde Verlaine se născuse la Nogent-le-Rotrou, în districtul Eure-et- Loire, în anul 1853; avea 14 ani când l-a întâlnit pe Verlaine 16 ani în vre- mea logodnei şi după un an se căsătorea. Ea a fost o simplă burgheză, caro nu se putea acomoda uşor cu viaţa dusă de soţul ei, o naivă, care nu putuse înţelege dintr’odată relaţiile dintre VerlaiDe şi Rimbaud; după pronunţarea divorţului dintre ea şi poet, Mathilde se recăsători cu un oonstructor şi muri în 1913, la Nisa, unde se retrăsese după al doilea divorţ şi unde ţinea -o pensiune familiară. A fost mândră de a fi fost soţia unui om celebru şi de a fi întâlnit îu scurta-i convieţuire alături de Verlaine, pe cei mai de seamă oameni ai Franţei. Fusese prezentată lui Victor Hugo şi soţiei lui iar în timpul ase- diului Parisului, mai fusese prezentată şi lui Leconte de Lisle, care se refu- giase la Catulle Mendes, în apropierea Invalizilor. Amănuntele prezentate de Mathilde concordă cu cele înfăţişate de Verlaine în La lonne chanson şi în Confessions, afară de capitolul Rimbaud. Mathilde îşi reaminteşte că neînţelegerile din căsătoria ei au început odată cu venirea lui Rimbaud la Paris, adică în 1871, iar Lepelletier, alătuii de soţul ei, susţine că, imediat după căsătorie, poetul începuse să bea şi că primele certuri datează chiar din 1870. Punctul de vedere al soţiei, întru totul eronat, i-a servit de altminteri şi ca alibiu în procesul intentat lui Verlaine, şi ea nu putea, într’o carte ce trebuia să-i perpetueze memoria, să-l abandoneze, • Inafara detaliilor complimentare asupra autoarei lor, Memoriil» d-nei ex-Verlaine aduc o serie întreagă de date noi asupra familiei ei şi a celei a soţului său. Părinţii ei au fost oameni liberi şi oameni de gust; mama, bună pianistă şi elevă a lui Chopin, cunoscuse cele mai multe celeDrităţi ale vremii: Balzac, George Sand, Alfred de Musset şi Wagner. Tatal n’a avut, după cum scrisese Lepelletier, aerul unui notar de provincie; fusese coleg cu ducele d’Orlâans, fiul lui Louis Philippe, cu Alfred de Musset şi cu Paul Foucher, cumnatul lui Victor Hugo, şi numai împrejurări nenorocite 86 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE l-au împiedecat să intre în marină: el trăise liniştit, îndurerat numai de nefericirile sentimentale ale fiicei sale. Niciodată d. Mautâ du s’a împăcat cu ideea căsătoriei fiicei sale ou Verlaine; nu-1 ştia că este beţiv, dar nu-i plăcea caracterul fantast al poetului; « prea era întunecat, susceptibil şi se temea să nu fiu nenorocită », notează autoarea Memoriilor. In ce priveşte familia lui Verlaine, mama poetului era prea burgheză şi prea provincială, după spusele nurorii, iar prietenele ei erau mai toate soţii de pensionari militari: singură d-na Lepelletier, inteligentă şi voluntară, devine simpatică soţiei lui Verlaine. Pe acelaşi ton, Mathilde continuă povestirea căsătoriei ei. L-a întâlnit pentru prima dată pe poet în salonul d-nei de Callias, şi i-a părut «urît, sărăcăcios şi rău îmbrăcat ». Frecventau aceleaşi cercuri artistice, ea împreună cu fratele ei — muzicantul Charles de Sivry, Verlaine — în tovărăşia prietenilor săi de litere. Auzea despre el numai vorbe bune; iar simpatia pe care Mathilde i-a arătat-o,în pofida urîţeniei sale, l-a atras pe poet dintru început. Poetul a încercat o mare dragoste, « un coup de foudte ♦, rum se exprimă, foarte, în notă, fosta lui soţie. Dragostea aceasta îl transfigurase atât liric cât şi moral. Intre 1869, anul întâlnirii lor, 1870, anul căsă- toriei şi 1871, anul apariţiei lui Rimbaud, poetul Bunei ctivlăn îşi schim- base toate obiceiurile. « Eu singură am cunoscut un Verlaine diferit de cel cunoscut de ceilalţi»—scrie Mathilde;—«era drăgăstos, afectuos şi vesel; încetase să bea; mai târziu am aflat că soţul meu fusese un beţiv renumit». Fusese un entusiast al Republicii, dar adversar al războiului. Legenda unui Verlaine bun patriot şi bun soldat caută s’o destrame Ma- thilde în înfăţişarea, cam deplasată, a unor amănunte din viaţa publică a poetului. Verlaine a fost un om al baricadelor, într’atât cât putea un om de litere participa la evenimentele politice ale vremii. Făcea parte din garda naţională; dar, cu certificate medicale plăsmuite, el căuta să se - sustragă şi acestui serviciu; descoperit, fu pedepsit cu două zile de închisoare. După efectuarea pedepsei, poetul hotărî să se mute în carticiul Batignolles, la d-na Verlaine, pentru a scăpa de obligaţiile militare; schimbând locuinţa, schimba şi batalionul căruia aparţinuse şi i se putea pierde urma mai uşor. Aceeaşi terdinţă de denigrare o are Mathilde şi faţă de slujbaşul dela primăria pariziană. « Socoteam leafa lui ca o cantitate neglijabilă în căsnicia noastră, scrie ea; mă gândeam că dacă şi-ar pierde slujba, răul n’ar fi atât de mare; astfel ar fi putut să-şi consacre tot timpul literaturii şi să trăiască după gustul său ». Multe din defectele caracterului său— egoism, frică — soţia lui le atribue d-nei Verlaine. « Se obişnuise să-l culce cu boneta de bumbac, ca pe un bătrân, îi punea vată în ureohi pentru a-i preîntâmpina durerile de- dinţi; înaintea căsătoriei îl îmbrăca rău şi-l oblojea cu fulare foarte urîte. Când ieşea în oraş, îi recomanda să se ferească de maşini, să nu treacă pe lângă case în construcţie şi nici pe străzi prea singuratice. Ea-1 socotea copil încă, şi îl făcea egoist şi ridicol». Mathilde are însă şi momente de delicateţă sufletească. A încercat să-şi recâştige dreptul de soţie alături de Verlaine; a alergat în calea soţului, s’a înjosit, însă totdeauna s’a întors, UN ROMAN ŢĂRĂNESC POLONEZ 87 învinsă. A înţeles şi durerile celorlalţi şi a compătimit-o sincer pe St6- pbanie Verlaine; a asistat, că singură reprezentantă a familiei, la înmor- mântarea soacrei sale, împreună cu alte două vecine. Şi-a compătimit mereu soţul, mai ales în ultimii ani ai vieţii, şi a căutat să afle cât mai multe veşti dela infirmul Verlaine. Cu toate acestea a fost acuzată, pentru lipsa ei şi a fiului său dela înmormântarea poetului. Mathilde se afla la Bru- xelles şi fiul ei îşi făcea stagiul militar la Lille, în acea vreme. Spirituală, ea răspunde criticilor printr’o scrisoare publicată în revistele timpului. « De zece ani de când sunt remăritată şi fericită — scria ea din Bruxelles — am avut tot timpul să uit zilele cele rele ». Memoriile d-net ex-Verlaine erau destinate unei completări a volumului lui Edmond Lepelletier. Un alt ţel al volumului era luminarea punctelor obscure din opera verlaineană. «Logodnica din La lonne chanson ar fi putut fi confundată de cetitorii lui Verlaine cu nenumăratele iubite, cărora le sunt adresate Chansons pour elles » — argumentează autoarea memoriilor. Memorii ale rudelor, scrisori personale sau biografii documentate, orice scriere menită să aducă o lămurire a procesului de creaţie literară este binevenită. Iar Memoriile >. Structura sufle tească a lui Slimak este deosebită de aceea a lui Ion şi a lui Buteau; şi aici stă meritul lui Boleslaw Prus. Gospodarul polonez, adorându-şi ţarina, — şi făcând faţă tuturor adversităţilor provocate de colonii germani şi întreţi nute de o soartă nefavorabilă, adversităţi care culminează cu arderea gospo- dăriei şi moartea nevestei, — nu gândeşte niciodată duşmănos; el înţelege numai, prin rezistenţa, prin tenacitatea sa pasivă de a nu-şi vinde ţarina, să dejoace toate planurile celor care îi râvneau pământul. Ura nu este la el niciodată şovină, chiar împotriva duşmanilor săi declaraţi, avizi să-1 depose- deze. In aceasta constă trăsătura dominantă a ţăranului Slimak şi totodată a artei lui Boleslaw Prus. O dragoste care nu crede niciodată în violenţă, pluteşte mereu ca un suflu bun dealungul paginilor romanului. Aceeaşi iubire pentru om şi pentru rural se vădeşte din zugrăvirea nevestei lui Slimak, Jagna, a feciorului său Jendrek, a lui Maciek, argatul, a câinelui Buk, a vacilor din staul; însfârşit, chiar monologările lui Slimak sau a lui Maciek ou obiectele inanimate din preajma lor, monologări imprengate de o autentică poezie, — sunt expresia afecţiunii scriitorului pentru eroii săi. Se simte, se degajează _din toată atmosfera romanului că autorul iubeşte ţăranul polonez, că îi cunoaşte bine moravurile şi viaţa de toate zilele, pe care o evocă cu plăcere şi uneori ou un humor sănătos. Ţăranul polonez din Seco- lul al 19-lea ne apare sub pana lui Boleslaw Prus viu, în trăsături colorate, ou o umilinţă uneori, cu care l-a impregnat vicisitudinile istoriei, dar care nu i-a risipit niciodată bogăţia sufletească ancestrală. Acestei viziuni de viaţă autentic poloneză Bolesaw Prus îi dă expresie cu ajutorul unui stil bogat, policrom, după cum se vede, de pildă în descrierea unei furtuni de vară, a regiunii unde se află ţarina lui Slimak sau a unor scene din pădure, ce amintesc de « Nopţile de Sânziene » a lui Mihail Sadoveanu; sau însfârşit, în evocarea morţii lui Maciek şi în portretizarea amuzantă a unui preot salonard, către sfârşitul romanului. Desigur, scriitorul polonez nu are forţa epică a unui Zola sau a unuiBrom- field. Romanul său este de tipul simplu al romanului curgător, cu acţiunea pe un singur plan, grăbită spre un desnodământ nu suficient de motivat. UN ROMAN ŢARĂNFSC POLONEZ 89 Dw prin umana înţelegere ce acordă păturii ţărăneşti, prin patriotis- mul ,său luminat, niciodată şovin, prin obiectivitatea indulgentă cu care ştie «ă privească viaţa şi oamenii, prin promovarea fără didactism a valorilor morale, — romanul lui Bcleslaw Prus, « Avantpostul» — îşi păstrează şi astăzi după 60 de ani dela publicare, prospeţimea, şi poate fi citit cu interes =şi plăcere.' ALEXANDRU BACIU. LUMEA DE AZf « FORTUNIO » DE MUSSET, LA TEATRUL NAŢIONAL Direcţiunea harnică a primei noastre scene ne-a dăruit bucuria de a asista la încântătoarea comedie a lui Musset: Le Chandelier, prezentată sub numele poetic şi sugestiv al eroului, Fortunio. Schimbarea titlului, care de altfel, nu e traductibil, are aproape semnificaţia unei interpretări, căci anunţă accentuarea caraoterului poetic al acestei comedii, neglijând nota ei satiric naturalistă. — Să nu fie, oare, decât o fericită întâmplare care dintr’o carenţă a făcut o calitate ? Socotim mai de grabă că cei care poartă grija artei noastre teatrale au pregătit publicului un spectacol frumos, cu intenţa de a-i încuraja bucuria de viaţă, de a-i tămădui fantezia de pesi- mismul care l-a otrăvit atâţia ani, de a-i libera, înfine .nădejdea în mai bine 1 Le Chandelier — preferăm să numim această bijuterie a romantismului francez cu porecla ei românească: Fortunio — cu numele încărcat de noroo şi poezie — această comedie publicată în « Revue des deux Mondes * în anul 1835, ca toate celelalte comedii ale autorului, afară de « Nuits vâni- tiennes », n’a fost scrisă pentru scenă. Numai după ce teatrul francez din St. Petersburg a îndrăsnit s’o puie în scenă (împreună cu alte comedii ale lui Musset) şi după ce textele, învestite de un regisor rus cu puterea lor dramatică, Vau întors în Franţa, aduse de principala lor interpretă, d-na Allan, ele au cucerit scena pariziană şi au intrat, după ani de succes, în repertoriul clasic al Comediei franceze. Fortunio e străbătut dela un capăt la altul de puternicul suflu poetio,. de libera fantazie,care îl apropie pe Musset, dintre toţi romanticii, mai mult de Shakespeare. Dintre toţi el e, de altfel, singurul care a atins acea descă- tuşare, acea libertate a spiritului pe care toţi au visat-o, fără ca totuşi să o realizeze. Nici chiar genialul Victor Hugo. Numai Musset izbuteşte să scoată teatrul francez al epocei de sub influenţa copleşitoare a pozitivis- mului naturalist balzacian, şi să-i imprime graţia spirituală şi măsura ce caracterizează arta specifio franceză din orice epocă. Teatrul lui Musset e lirism pur. Dar cum viaţa lui Musset e, mai presus de toate, sortită experienţei dramatice a dragostei şi cum autorul a trăit sen- timentul erotic cu intensitatea şi adâncimea unui act tragic, teatrul său,- unic în felul lui, atinge cea mai autentică putere dramatică. « FORT UNI O > DE MUSSET, LA TEATRUL NAŢIONAL 91 Eroii lui Musset nu sunt decât diferite ipostase ale autorului lor. Nici o altă problemă sau preocupare nu ia locul dramei sentimentale care ab- soarbe întreaga viaţă şi operă a lui Musset. Nici chiar cadrul social, nici cel natural, nici timpul nu sunt emancipate de conţinutul lor pur sen- timental, pentru că Musset uzează de toate realităţile pentru a face din ele decorul potrivit visului său sentimental şi poetic. Toţi eroii săi sunt întrupări ale lui însuşi, aşa cum apărea propriului lui spirit critic, sau aşa cum exploda direct, în fervoarea inimei exaltate, sau aşa cum se reflecta simţirea-i rănită în melancolia întregei sale fiinţe. Dintre asemeni mărturisiri, Fortunio este una din cele mai frumoase, fiindcă este izvorîtă din adâncurile dramatice ale inimei omeneşti. Subiectul nu are consistenţa vre-unei teme, nici chiar a vre-unei poveşti de dragoste. Nu este decât o simplă întâmplare — discretă — pe care nu o înregistrează, nici măcar în fugă, lumea, nici chiar participanţii, şi în care,totuşi,se hotă- răşte soarta unui om! Un tânăr, aproape adolescent, e îndrăgostit de soţia frumoasă şi uşoară a patronului său, soţ bănuitor şi gelos, dar naiv şi comod. Tânăra femeie, cu inima disponibilă, ar putea lua din plictiseală drumul verişoarei ei Emma Bovary. dacă nu ar feri-o un instinct vital, împingând-o spre e- moţia ieftină, dar vie,a aventurii banale cu care îşi distrează inima vacantă, în aşteptarea inconştientă a dragostei adevărate. Amantul de ocazie e blazatul Clovaroche, ofiţerul chipeş, cuceritor de meserie, care îşi mută aventurile odată cu garnizoana. Pentru a îndepărta bănuelile soţului — stârnite de alţii—nu de vigilenţa lui, şi pentru a eluda consecinţele primejdioase ale unei surprinderi probabile, amantul propune frivolei femeiuşti pavăza unui « paravan i>. Alegerea ei cade instinctiv pe cel care o va apăra, nu doar pentru că Fortunio ar fi, după cum socoate amantul, prea tânăr, prea timid, prea nevinovat ca să fie luat în serios de soţ, dar pentru că acest copil iubeşte cu adevărat. Titlul «le Chandelier» rezumă în limba lui Musset tot comicul acestei situaţii. Dar infatuatul, scepticul Don Juan de duzină, care n’a suferit niciodată zbuciumul dureros al dragostei, nu bănueşte nici puterea ei a-tot-biruitoare. Tânăra femee, întâi mişcată de fervoarea discretă şi pură a adolescen- tului, cuprinsă apoi de remuşcări ce seamănă adioma cu o agitaţie a inimei gata de a se trezi, în fine, în faţa sentimentului năpraznic ce împinge pe For- tunio spre jertfa vieţii lui, se deşteaptă la simţirea adevărată, şi o dăruieşte celui care o merită. Motivul, demn de verva truculentă a lui Boccacio, capătă sub inspiraţia înaripată a lui Musset o duioşie, o fineţă, o nobleţă poetică ce birue ironia orişicărui scepticism, ca şi scrupulele celui mai auster moralism! Cadrul acestei comedii ne apare a fi mai realist decât cel din Fantasio, On ne badine pas avec Vamour, Un caprice şi altele. Şi psihologia persona- jelor şi înlănţiurea scenelor sânt observate ou grije şi notate parcă după natură. Şi totuşi, câtă poezie umple cu lumina ei magică, de vis, cancelaria <>2 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE prăfuită şi căminul banal al notarului de provincie. Dacă soliditatea psi- hologică a personajelor nu suferă din pricina fantaziei, e că Musset cu- noaşte omul din propria sa simţire. Fortunio, cu toată gingăşia făpturei sale poetice, atinge accentele tragice care-1 consfinţesc ca un tip dramatio ■din familia lui Romeo. Toate prsonagiile celelalte sânt surprinse de o privire ageră şi fixate de o mână fermă. Tipuri ca maître Andrâ şi Clavaroche sunt parcă ieşite din peniţa ascuţită a lui Gavami şi vădesc posibilităţile satirice ale lui Musset. Dar dacă în alte comedii asemenea personagii sunt împinse până la rigiditatea ri- diculă a paiaţelor, nici Andrâ nici Clavaroche nu ajung până la grotesc, ci se menţin pe nivelul comicului incisiv, la graniţa caricaturii deformante. Eroul este fără îndoială după chipul şi asemănarea autorului. Dar cine ar putea nega că Mr. Audi 6 nu a închegat şi el sub privirea duios batjocori- toare a lui Musset, din înseşi clipele mai greoaie de simţire ale poetului, ■când nevoia bietei inimi de a crede ce-i convine o adoarme în securitatea laşe şi ridicolă 1 Şi dacă Clavaroche trăeşte atât de viu nu este oare pentru că l-a descoperit Musset prin cutele propriei sale senzualităţi cinice, prin tainiţele propriei lui naturi bărbăteşti, capabilă şi de jertfă ca şi de egoism? Iar Jaqueline, femeiuşcă uşoară, fără altă greutate decât a plăcerii, e o floare ce s’ar scutura la toate adierile, dacă nu ar creşte atât de nevinovat din spuma uşoară a dorinţelor, spre fiorul viu al inimii! Un fluture capabil să se transforme în Psyche! Dacă Musset notează cu o atât de delicată precizie nuanţa clipei în zbor şi timbrul inefabil al glasului ce izvorăşte din inimă e că le-a surprins în propria sa simţire. De aceea niciunul din moderni nu a pătruns mai bine ca el adevărulproclamat de Shaksspearo că: « sântem făcuţi din substanţa visului». Cântăreţ al efemerului, nimeni din veacul lui nu a deschis mai definitiv zăgazurile fantaziei, intensificând viaţa prin vis! S’ar putea vorbi, chiar de o filosofie — o concepţie de viaţă a lui Musset, dacă reflexiu- nea sa nu s’ar fi preschimbat, ea însăşi, într’un mod subtil de a suferi. Semnificaţiile pe care* le descoperă simbolismul în formele vieţii şi în- tâmplării, Musset le cunoaşte direct, din simţirea lui proprie. De aici şi echilibrul, graţia atât de organică a creaţiilor sale în plină efervescenţă exagerată a romantismului. Am simţit o aleasă bucurie întâlnindu-1 pe Musset pe scena românească. E un eveniment rar şi nu e de mirare să fie aşa. Cu toate inconvenientele inerente oricărei traduceri, dar mai ales transpunerii unei poezii specifio franceze, spectacolul a fost frumos. Traducerea e pe alocuri supărătoare din pricina unor expresii banale până la vulgararitate, a căror uşurime ieftină e departe de a reda gluma spi- rituală şi spumoasă a originalului. Apoi, pasagii de proză, care în original şi fac iertată lungimea nedramatică, din cauza prospeţimii şi muzicalităţii or, în traducere s’au făcut greoaie şi deplasate. In genere am constatat ■o tendinţă de a urmări cât mai de aproape înţelesul cuvintelor, dar nu şi «FORTUNIO » DE MUSSET, LA TEATRUL NAŢIONAL 95 aura lor de simţire, aşa fel că adeseori din fluture nu a mai rămas decât o- mida. Dantela subţire dar rezistentă a spiritualului dialog a fost uneori sfâşiată, alteori şi-a pierdut transparenţa— şi totuşi, nu putem să nu recu- noaştem meritele traducătorului de a fi încercat — şi uneori de a fi reuşit — să transpuie vfbraţiunile subtile ale simţirii lui Musset pe modurile sensi- bilităţii noastre româneşti. Tot astfel trebue să recunoaştem în decorul d-lui Sebastian oarecari intenţii de a crea o atmosferă, deşi i-a lipsit curajul să abandoneze « detaliile banale şi plate » şi să se încredinţeze cu totul fantaziei. In fine, trebue să mulţumim interpreţilor care au pus fervoare şi silinţă în realizarea personagiilor lor. D-ra Cella Dima a reuşit să redea perfidia aproape inocentă a Jacqelinei şi a jucat cu multă fineţ" de nuanţe conver- siunea ei sentimentală. Am admirat mai ales unele tăceri elocvente, unele fugitive clipe de absenţă (la masa din actul II) care dovedesc o intuiţie justă şi fină a stărilor sufleteşti în creştere. Păcat că uneori, poate fiindcă îi lip- seşte sinceritatea frivolităţii, d-sa a făcut abuz dc graţie în mişcările mâi- nilor — a afectat pe Jacqeline. E drept că este şi « apret » în această figu- rină de Sâvres, cum aceasta nu lipseşte nici din alte personagii ale lui Musset, numai că le este absolut firesc. Am refuza d-lui Giugaru o bonomie puţin prea apăsată. Maître Andrâ e un soţ naiv pe care s’a exercitat verva fină a lui Musset, iar nu humorul copios al lui Boccacio. In schimb am aminti d-lui Aurel Munteanu că scep- ticismul lui Claravoche nu e al inteligenţei ci al simţurilor. D-sa şi-a dotat personajul cu o nonşalanţă morală care izvorăşte din reflexiune şi a lăsat să se piardă neta greoaie a prostiei îngâmfate care face din Claravoche un tip ridicol şi-I promovează, la sfârşit, până la rangul de suprem caraghios.. Am îndrăzni să spunem că ridicolul soţului e întreg trecut asupra amantului. In fine tânărul Ciprian a trăit momente în care într’adevăr s’a identi- ficat cu Fortunio, a trăit şi a exprimat autentic tendreţea, emoţia tinereţii, fragilitatea ei, în nuanţe subtile şi cu adevărat poetice. Dar d-sa nu a ndrăznit să se avânte până în simţământul tragio din ultimul act. O timiditate explicabilă la un începător, poate şi dorinţa de a păstra măsura unui stil, l-au reţinut de a se risca în primejdie sul pasaj în care dragostea exaltă viaţa până a face din ea dor de moarte! Totuşi cerem tânărului artist, cu încredere în talentul său ce se afirmă tot mai autentic, efortul serios de a realiza acest rol în toată adânoimea sa. Căci această comedie e o floare gingaşe care creşte pe marginea abisului tragic! Aplauzele prelungite ale publicului au fost izbucnirea sinceră a bucuriei noastre în faţa vieţii transfigurate de poezie. . ALICE VOINESCU 94 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ITALIA, 1947 11 *) Partidele de dreapta au, de acum încolo o importanţă foarte mioă în jocul politic al ţării noastre, chiar şi numerică, ele doar ne indică punctul în care stârue slăbiciunea noastră: nu atât în cazualii aderenţi ai lor, nu atât în rătăciţi, fireso produs al războiului şi al epocei postbelice cât în acea parte a burgheziei mijlocii care se simte reprezentată de ele în men- talitatea, în îngusta şi dârza ei rezistenţă; intelectuală şi semiintelec- tuală, obişnuită, economiceşte, să trăiască de cele mai multe ori într’o împodobită mizerie oxi într’o suficienţă calculată zi cu zi, şi totuşi, îndârjită conservoatare a unei convenţii mai mult decât a unei situaţii, a unei fiotive şi presupuse superiorităţi decât a unei reale puteri. Aceasta e tagma care alcătuieşte, cel puţin în mare parte, cadrele aceluia care astăzi e partidul cel mai puternic ca număr de voturi câştigate la ale- geri: partidul democrat-creştin, căruia îi împrumută tonul, accentxil po- litic şi-i întipăreşte mişcările şi poziţiile. In partidul democreştin se con- centrează astăzi nehotârîrea fundamentală, echivocxil politicii interne şi ex- terne italiene; mulţumită lui se prelungeşte situaţia de incertitudine, iar jocul său ambiguu încurajând neîntrerupt reacţiunea— e împiedicată, dacă nu tăgăduită cu hotărîre, orice voinţă revoluţionară. Partidul democreştin se sprijină în deosebi pe prestigiul bisericii cato- lice, încă viu, ba chiar, într’un anumit sens, mai viu ca niciodată astăzi, în lumea burgheziei mici şi mijlocii şi în masele ţărăneşti. In trecut bi- serica reprezentase deseori partida adversă statului şi apăruse, deseori, drept fireasca apărătoare a celor săraci, a celor care cunoşteau guvernul numai ca impozitor de taxe. Desigur, biserica nu îşi permise şi nici nu admise vreodată o operă revoluţionară, nici măcar moderat progresivă; ea se sprijinea întotdeauna şi cu hotărîre pe puterea constituită, pe clasele avute, domolind nemulţumirile celor săraci printr’o operă de înduplecare la remisiune ; totuşi, ea se înfăţişează săracului dela oraş şi ţăranului celor mai umile cătune ca o împărţitoare de ajutoare şi sprijin: clerul, recrutat în mare parte din clasele mai puţin chiabure, reprezintă un firesc mijlocitor între cel ce poate şi cel ce nu poate, între cel ce se bucură de o poziţie de privi- legiu şi cel care e constrâns mereu la o stare de lipsuri; astfel, în timp ce statul era privit de cei umili şi mai ales de ţărani cu neîncredere, ca duşman, în timp ce o atare poziţie de apărare era adoptată întotdeauna faţa de clasa mai bogată, burgheză—avocaţi, notari, funcţionari, medici — biserica era şi este socotită de cele mai multe ori drept protectoare, iar preotul privit cu prietenie; chiar în afara oricărei convingeri religi- oase, chiar arătându-se indiferent sau ironic faţă de obiectele şi funcţiunile *) vezi R. F. R., nr. 0, Iunie 1947. ITALIA, 1947 95 Teligioase, ţăranul nu poate să ia o atitudine de ostilitate în faţa pro- priului paroh, pe care nu poate să nu-1 considere drept singura persoană la «are, în clipele de nevoie, poate recurge pentru un sfat ori pentru un ajutor pe lângă cei bogaţi. In consecinţă, în regiunile mai sărace, în deosebi la munte, în Italia meridională, ori în clasele mai mizere, lăsate în voia soartei lor, incapabile •de iniţiativă, de independenţă — indicaţia, îmbierea preotului corespunde unui ordin. E în această ascultare, recunoaşterea unui prestigiu, uneori recu- noştinţă, alteori teama unei duşmănii, dar mai ales o profundă resemnare, un scepticism nici măcar declarat, ca a celui care obişnueşte să nu atribue nicio valoare propriei păreri, a celui care nu crede în posibilitatea unei eli- berări, a unei participări proprii şi .vii la viaţa publică; ori, tocmai de o asemenea mentalitate, favorizată şi creiată de ele, se folosesc ierarhiile eclesiastice, obişnuite cu impoziţia de sus şi mereu pe cale să ceară încre- dere în opera superiorului. Se ştie, în sensul acesta, că, la câmpie, unde ■ţăranul e mai bogat, unde domneşte o relativă independenţă dând o con- vingere de autonomie şi siguranţă, prestigiul şi autoritatea preotului sunt minime; la fel se întâmplă şi în satele unde odinioară se obişnuia emi- grarea, ceeace permisese ţăranului să-şi creeze o desinvoltă siguranţă în propria capacitate. In Italia mai există însă şi o massă de ţărani care os- cilează între mizerie şi o abia atinsă suficienţă de mijloace; pe care o pân- deşte în fiecare an foametea, şi vaste straturi de mici proprietari ori pălmaşi trăiesc într’o calculată şi sgârcită restrângere; coşmarul mizeriei, al foamei apasă deasupra acestor fiinţe şi ele încearcă mereu să se salveze,mereu te- mătoare să nu compromită un dificil echilibru; lăsate propriilor lor puteri, ele sunt absolut neîncrezătoare în eficacitatea politicei muncii lor, temân- du-se de cele mai multe ori de compromitere, neîncrezătoare în autorităţi, (socotite drept forţe considerabile), în stăpân ori în bogătaş, ca posesori ai unei atari autorităţi; în felul acesta, ele sunt legate de situaţia lor şi împinse chiar s’o confirme, atente doar la cotidian ori la posibilitatea unui ajutor, a unei protecţii ori a unei concesii care să-i smulgă din starea aceea perpetuă de precaritate, legându-i de cel cu posibilităţi într’un raport de aservire. In sensul acesta, preotul şi îndărătul lui biserica, reprezintă o nădejde, o putere care nu abuzează de ele şi în stare să le protejeze. Dealtfel, biserica pare a fi organizaţia cea mai evident democratică, întru cât pentru lumea săracă şi mai cu seamă pentru ţăranul micului cătun, îndepărtat de oraş, seminarul reprezintă singura instituţie care îi îngăduie educaţia, dându-i posibilitatea de-a ieşi din propria categorie, pentru a se ridica pe scara valo- rilor sociale, ceeace pentru poporul nostru, încătuşat într’o poziţie de infe- rioritate, se prezintă ca un evident motiv de orgoliu. Se repetă şi aci lenta ascensiune, prin truda a două ori trei generaţii, a elementelor din familiile ţărăneşti ori mici burgheze până la poziţii de prestigiu în cea mai bogată societate industrială, comercială ori administrativă, numai că în cariera eclesiastică există o mai mare imediateţă şi rapiditate. Dar acel impuls de 96 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE satisfacţie în faţa perspectivei unei ridicări al omului simplu, e semnul unei desprinderi, înseamnă o condamnare atăt pentru el cât şi pentru bi- serică; căci în realitate, omul care suie pe treptele societăţii modeme, fie el eclesiastic ori burghez, se desprinde din ambianţa sa, ferindu-se chiar s’o înţeleagă, şi confirmă prin cariera sa o staticitate socială, pe care o acceptă şi căreia îi aduce contribuţia sa. Şi tocmai acea complacere e semnul unei tragice resemnări chiar cele mai sgomotoase succese exprimând o ca- gorică corupţie a propriei fiii. Căci preotul reprezintă oricum confirmarea puterii constituite; întreaga educaţie ecleziastică e de natură să-l constrângă la o poziţie de deferenţă faţă de clasa privilegiată, ca şi cum el ar cere ier- tare pentru propria stângăcie, ori de-a-dreptul pentru propria origine. Preotul sărac, legat de sărăci, nu are o greutate pe scara erarhică; iar, chiar de e cumva însufleţit de sentimente de justiţie evanghelice, şi chiar dacă prin pro- pria sa natură el se simte înclinat spre o operă de revendicări sociale, ac- tivitatea şi înseşi convingerile sale nu vor putea să nu fie determinate de auto- rităţile eclesiastice cărora este el supus. Tocmai în acest înţeles democraţia bisericii catolice e cea mai coruptă dintre democraţii, întrucât, cu toate că ea îşi recrutează cadrele din toate clasele sociale, acestea nu exprimă prin ele o voinţă, ci sunt supuse la cea mai hotărîtă şi inflexibilă ascultare de tra- diţie, acceptând impoziţiunea de sus şi o disciplină în care ele nu pot să aducă nicio spontană şi directă participare. De o asemenea situaţie profită în Italia partidul democrat creştin, care îşi întemeiază propaganda şi organizaţia cu deosebire pe cler: numeroasele- masse de ţărani alegători care îi constituiesc foiţa, îl fac cel dintâiu partid italian, cel puţin în ceeace priveşte numărul deputaţilor; dar aceste masse, deşi de cele mai multe ori ademenite de propagandă, nu aduo partidului o voinţă precisă, nu conduo ci sunt conduse, cadrele lor fiind alcătuite în genere din elemente ale burgheziei, conservând mentalitatea burgheză, temându-se de reforme decisive, ori cel puţin amânându-le într’un viitor imprecis: înlăturarea mizeriei de jos întâmpină în ei o inevitabilă rezis- tenţă alcătuită din mici acomodări, din lungi discuţii, din prudente tergi- versa'!. Iar voinţă evolutivă, orientată spre un progres social a unui grup de conducători şi organizatori ai partidului e reţinută şi împiedecată de opoziţia bisericei căreia partidul îi datorează forţa şi de voinţa căreia el nu poate face abstracţie. Prin transferarea oricărei valori în transcedent şi renunţarea ei la crearea unei ideale cetăţi pământeşti, biserica a trecut, istoriceşte, de la o poziţie de ferment nou şi adeseori de-a-dreptul revoluţionar la cea de rezistenţă, de comentar, de modificare ori moderare a moravurilor; sar- cina 'ei de iniţiatoare de civilizaţie s’a încheiat; ea rămâne ca un termen, uneori glorios, al trecutului, vie doar prin ceea ce a dat şi printr’o ex- perienţă împlinită. Intr’un anumit sens, civilizaţia modernă se desvoltă în afara ei, dacă nu deadreptul împotriva ei. Printr'o atare renunţare, tocmai în activitatea ei organizatoare şi în raporturile ei cu starul, care deţine ITALIA, 1947 97 puterea, biserica se află într’o poziţie de absclută subordonam, îndurându- autoritatea şi acceptându-i supremaţia şi tendinţele. Incapabilă de o evoluţie autonomă, ea evoluează după desfăşurarea puterii civile, întotdeauna, con- strânsă de contingenţe, ataşată de trecut din convingerea faţă de forma proprie. Fireşte, printr’un asemenea respect fundamental al puterii civile şi printr’o asemenea adaptare la aceasta, biserica asumă o poziţie de neîncre- dere faţă de orice inovaţie politică; pe de altă parte, ea trebuie să recunoască o forţă nouă, căreia nu i se opune cu hotărîre, tinzând să o flancheze, gata să-şi rezerve viitorul. Astfel, biserica, deşi legată de forţele conservatoare şi reacţionare, nu se dădu în lături de la organizarea chiar a celor muncito- reşti, atunci când simţi acţiunea covârşitoare a masselor; însă, desigur între unele şi celelalte, ea preferă pe cele dintâi, socotindu-le drept auten- ticele deţinătoare ale puterii; mâine va fi gata să recunoască triumful celor- lalte şi să colaboreze cu ele, atunci când acesta se va dovedi definitiv. O asemenea poziţie de echivoc e astăzi particular de primejdioasă pentru Italia," a cărei soartă pare în largă măsură încredinţată unui partid lipsit de o atitudine politică, ai cărui membri sunt adeseori în complet desacord în ceea ce priveşte urgenta problemă socială; datorită unei atari neînţe- legeri se ajunge la o situaţie nesigură de echilibru, de reciprocă anulare de forţe şi de inerţii care favorizează reacţiunea, conservatorismul; ‘partidul democreşlin ar putea fi un partid capabil să colaboreze la fundamentale re- forme sociale numai dacă şi-ar elimina cu hotărâre elementele de dreapta şi dacă s'ar afla in subordinea partidelor de stânga; succesul său electoral, poziţia sa de primat îl fac fireşte nesigur, îndreptat mai ales să-şi apere poziţiile câştigate, ferindu-se de orice acţiune care, compromiţându-1, l-ar putea face să-şi piardă vreo parte din susţinători; dar el simte forţa hotă- râtor crescândă a partidelor de stânga cărora nu li se poate împotrivi din lipsa unui program sigur, constrâns fiind la concesii faţă de propriu-i centru, faţă de dreapta încă; în sensul acesta se înţelege că particţfie conservatoare, mai decise şi mai peremptoiii decât el, îl covârşesc; succesul, faptul de a conduce guvernul nu îl favorizează ci îl compromite hotărîtor, constrângân- du-1 să ia o poziţie pe care n’o are şi nici nu şi-o poate atribui. De aici nesiguranţa actualei poziţii politice interne şi externe a Italiei de aici facilitatea criticilor ce se aduc guvernului cu o concordanţă aproape generală a tuturor straturilor de cetăţeni, de aici invitaţia făcută oarecum italianului de a se reduce la scepticismul acela care constitue cel dintâiu motiv al anarhiei noastre. Guvernul displace conservatorilor din pricina multelor concesii făcute stângei, iar acesteia pentru încetineala şi continua tărăgănare a celor mai urgente şi definitive reforme; această stare de lucruri foloseşte celor care se tem de o deplasare spre stânga şi care, în aşteptare; o împiedică, răsfrângând asupra partidelor de stânga orice responsabilitate a actualei stări de desorganizare — şi, mai mult decât oricui, înaltei biurocraţii, compromisă odată cu fascismul, dar râvnind să-şi reia supremaţia acum ame- ninţată şi şovăitoare. 98 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE gTf Această nesiguranţă, această lipsă a unei voinţi, a unei explicite poziţii şi a unui program în partidul oe reprezintă cam o treime din alegătorii italieni, ne poartă să reprivim împrejurările istorice ale ultimilor treizeci de ani: într’adevăr, la începuturile sale, fascismul se folosi de resemnarea unei mari părţi a parlamentului şi a unei părţi din masse care se exprimau prin acest organism tocmai datorită partidului popular; raportul dintre unul şi altul, ca şi cel aotual al succesorului său, partidul democreştin, este desigur corelativ: descurajarea şi resemnarea, care dealtfel le sunt ca- raoteristioe, se răsfrâng în reprezentanţii lor deputaţi, care la rândul lor nu-şi propun să constitue un ferment, un stimulent pentru a birui o stare de pasivitate, oi cultivă aceste stări sufleteşti, supuşi cum sunt, unei convin- geri paternale, temătoare de orice intervenţie directă a poporului; starea de inoertitudine şi de pasivitate e, drept oonsecinţă, cultivată, prelungită într’o largă măsură de poporul italian şi încă de cel mai umil; repetând vechiul obioeiu — micile concesii, micile avantaje oonstitueso o momeală şi o obligaţie, sărăcia şi urgenţa nevoilor se domolesc mulţumită lor şi teama de a le pierde constrânge la abandonarea celor mai decise revendicări. Faţă de o asemenea situaţie, chiar şi o dictatură ar fi avantajată, ba chiar, prin neteziciunea poziţiilor sale, aproape că pare de dorit, căci renunţarea la iniţiativă din partea poporului devenind explicită şi absolută, aceasta ar înlătura o inutilă întărâtare, dezolarea interprinderilor eşuate, a iniţiativelor anulate, a aşteptărilor tărăgănate la infinit. De cel care de secole, din tată în fiu, a cultivat obiceiul supunerii, diotatura, prin termenii ei precişi, e acceptată cu mai multă uşurinţă decât situaţia actuală, înveştmântată într’o falsă aparenţă; e limpede oă o demooraţie poate să dăinuiască doar atunci când este efectivă şi că orice mascare a ei mâhneşte mai mult decât tirania. Această veche obişnuinţă cu supunerea,condiţiile de sărăcie, Indiscreţia cărora care se află largi masse italiene, mai cu seamă în sudul ţării, lipsa lor de conştiinţă şi de încredere în propria lor forţă şi resemnarea lor în faţa obişnuiţilor stăpâni, consecventa dominare a lor de către cler şi de biserică, forţa care derivă din toate acestea în folosul partidului democreştin, (mult avantajat de dreptul la vot câştigat de femei), parţialul succes al qualunquis- mului, partid fără un caracter definitiv, dar care se foloseşte de o stare de ncertitudine, făcând în mod decis jocul conservatorilor — iată elementele negative care înfăţişează tonul, care definesc şi reprezintă actuala situaţie critică a Italiei. E o situaţie de aşteptare a unei soluţii, oricare ar fi ea; Italia e lipsită tocmai de o formă, de un oaracter, de o hotărîtă tendinţă; odată prăbuşit fascismul, relevându-i-se o mască grotească, ţara noastră încă nu şi-a asumat- propria fizionomie, o caraoteristioă explicită şi definitivă. [2 Da [aoeastă incertitudine au contribut şi aliaţii: ţara noastră, distrusă cum n’a fost în secole de invaziuni şi războaie, redusă la foamete, bântuită de epidemii, lovită de tratatele de paoe, înjosită până şi în săraca şi umila sa demnitate, nu se poate închide într’o proprie autosuficienţă şi are nevoie ITALIA, 1947 99 •de ajutorul altora; soarta masselor sale mai săraoe devine reprezentativă pentru întreaga naţiune, nevoită să implore, să se târască înainte zi cu zi, -Acum, aliaţii, şi mai ales americanii, dacă ne-au dat ajutor, unul generos chiar, n’au dat ceea ce se aştepta mai mult de la ei, nu ne-au fost magiştri Intru democraţie, dimpotrivă, într’un anume înţeles, au descurajat aoea aspiraţie ingenuă, acea aşteptare vie în popor a unei noui libertăţi. Italia a devenit pentru ei, dintr’odată, un' pion în jocul internaţional, un câmp de influenţe; ei s’au arătat neîncrezători dacă nu ostili partidelor de stânga, şi au favorizat în felul acesta, poate fără să-şi dea seama, descurajarea şi -confuzia; aşa s’a creat un climat de scepticism în straturile mai nesigure ale populaţiei, s’a favorizat şi acoentuat indiferenţa ideologică pe care ei -o aveau deja, din obişnuinţă. Dacă nu de-a-dreptul pe ierarhiile fasciste, aliaţii s’au sprijinit şi s’au adresat în fiecare acţiune a lor — încă de la începutul ocupaţiei — la vechea biurocraţie,în cele mai înalte grade ale sale, redându-i o însemnătate şi o activitate la care chiar aceasta părea să fi renunţat pentru moment; prin acţiunea lor a fost susţinută în deosebi monarhia; iar biserica ce apare drept unica putere tradiţională, unica organizaţie supravieţuitoare fascismului, se foloseşte în faţa lor de această poziţie a ei de exclusivitate. Multor italieni li se păru că solidaritatea dintre fascism,monarhie şi Va- tican era atât de explicită şi completă, lăsând deoparte fireştile rivalităţi încât nu se putea înlătura ori condamna una fără să compromită definitiv şi pe celelalte; această consideraţie se revelă exactă pentru monarhie, dar se prezintă riscată în privinţa Vaticanului, posesorul unei mai mari abilităţi de manevră şi a unei vechi capacităţi de a juca pe mize deosebite: de fapt, în timp ce pe întreaga durată a fascismului el apăru drept un decis cola- borator al acestuia, încuviinţându-i voinţa imperialistă şi expansionistă şi completând în propriu-i folos premiza unei misiuni civilizatoare a Romei — abia sezisă el poziţia nestatornică a regimului, posibila lui prăbuşire, că îşi şi mută îndată acţiunea într’un câmp internaţinoal, desbărându-se de tot ceea ce, îngust naţionalist, acceptase dintr’o greşită previziune. Astfel, bi- serica se impuse repede ca singur punct de referinţă, tocmai prin aspectul ■acela de autoritate, căruia cel umil, inconştient de forţa latentă dintrânsul, (pe care numai solidaritatea şi organizarea o poate elibera) buouros şi din obişnuinţă i se supune; capabilă să ofere o ocrotire, în falimentul şi prăbu- şirea generală mijlocitoare nepreţuită între biruiţi şi învingători. Fireşte, Va- ticanul se descărcă de orice responsabilitate anterioară, cu toate că ambi- guitatea manevrei sale era evidentă şi se arătă gata a recunoaşte supe- rioritatea practică a aliaţilor, dispus să colaboreze cu ei şi să-şi modeleze propriile atitudini politice, până chiar şi propria-i structură, după exemplul lor. 0 atare promptitudine, o asemenea capacitate de adaptare, o favoriză în special pe lângă guvernul american, mulţumită şi faptului că se bucura de un mare prestigiu în Statele-Unite, această demonstraţie de abilitate şi de -forţă făcu să reconfirme încrederea într’însa a italienilor acelora care erau şi lOO REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE sunt convinşi de propria lor imposibilitate de a rezolva chiar şi problemeele cele mai grabnice, fără ajutorul celui cu posibilităţi mai mari, resemnaţi la acceptarea unei tutele, oricare ar fie ea, băştinaşă ori străină, care să le dea o posibilitate de existenţă. Dintr’o asemenea împrejurare, partidul democrat creştin trage foloase imediate, dar, în acelaşi timp, el se condamnă deoarece îşi revelează lipsa de autonomie politică, opera lui mărginindu-se la aceea de intermediar,, punct de întâlnire nu numai al feluritor tendinţe ci şi al unor diverse influenţe străine, afişând adeseori o poziţie de înflăcărat patriotism care apoi se re- velează fundamental străin de el. In sensul acesta, Italia se prezintă ca un câmp deschis feluritelor ten- dinţe, experienţe^ influenţe, înclinată la toate şi neacceptând-o pe niciuna cu hotărîre; zadarnică e căutarea unei forme, a unui echilibru, a unei fizionomii proprii; silită să ceară ajutor duşmanilor de ieri, pe care în virtutea unei prea uşuratice iluzii, îi socoti drept amici posibili, ba chiar fireşti şi care au tratat-o ca pe-o cucerire. O atare situaţie tărăgănează nerezolvate probleme fundamentale, iar ajutorul altora, astăzi necesar, nu le rezolvă radical, căci acceptarea unei dependenţe, nu înlătură responsabi- litatea ci constitue o zadarnică tergiversare, care încurajează nehotărîrea,. făcându-ne maladia mai acută, Cert este că schimbări profunde sunt nece- sare dacă ţinem să fim noi înşine, dacă voim să intrăm cu hotărîre în civi- lizaţia modernă şi să-i aducem contribuţia proprie. Până acum am fost împiedecaţi, multora dintre noi le-a lipsit curajul, şi o atare lipsă a priit forţelor care ne-au împins îndărăt exasperând problemele noastre; iar acum partidul care se sprijină pe cel mai mare număr de alegători, îmbrâncit între cele două extreme, revoluţie şi reacţiune, şi rând pe rând atras de una sau de cealaltă, în stare, fundamental, doar de soluţii momentane, mulţumit şi împiedecat de propriile mişcări, de propriile hotărîri şi tocmai de propria lui falsă putere — confirmă prin atitudinea sa incertitudinea generală. Astfel, el repetă, repede uituc, propriile erori din cealaltă perioadă post- belică, când, împreună cu liberalii, el constitui cel mai condescendent reazăm al fascismului, fără a pricepe că propriei nesiguranţă încurajează aventura celor care stăpâneso încă puterea cea mai descisivă în ţară, aceea economică- şi care, fără să le pese de noui împilări şi noui supuneri, sunt gata să accept* atât un nou stăpân italian cât şi o nouă supunere străinilor. • Un atare climat de aşteptare ce poate culmina în tragedie nu se observă astăzi imediat: în ciuda distrugerilor evidente, izbind parcă ochiul pretu- tindeni, în ciuda înfăţişării nehrănite şi a îmbrăcăminţii mizere chiar şi a. claselor obişnuite în trecut cu o bunăstare mijlocie, în ciuda frecventelor semne ale barbariei germanice şi amintirii masacrelor şi abuzurilor, există In Italia şi o atmosferă de fervoare, de activitate, departe de resemnare, de abandon, departe de desnădejde. Mai mult decât în atâtea alte ţări lovite- ITALIA, J947 IOI "de războiu, se înregistrează peste tot semnele reluării şi o dragoste nese- cată de viaţă. Obişnuinţa ou viaţa aspră a înzestrat poporul nostru cu O virtute de rezistenţă care-1 face mai puţin slab şi desarmat în faţa prăpădului, a morţii şi a foametei; repede gata de tămăduire, încordat în noui sarcini, fireşte oă numai acţiunea sa proprie îl va putea mântui: golurile se umplu, afectivitatea se strămută asupra altor persoane; resemnarea, scepticismul sunt de cele mai multe ori zestre activă la noi, un fel de cumpăt oare să împiedece bizuirea completă pe iluzii, nu o justificare a trândăviei; nimeni nu poate fi spre greul altuia pentrucă fiecăruia îi ajunge ceeace are, iar necesitatea muncii a devenit stimulent, urgenţă, a conformat după sine -existenţa. Totuşi, o schimbare a intervenit, provocată poate de o stare de suflet necesară şi momentană, poate motivată de o voinţă constrânsă la chib- zuire; desigur, o nouă preocupare susţine pe cei mai mulţi şi nu numai pentru satisfacerea nevoilor zilnice; critica, intoleranţa, iritaţia sunt semnul unei exigenţe mai adânci, încă nedevenită raţională şi sigură pe propriile-i sco- puri, dar caro pune individul într’o continuă stare de aşteptare şi iscodire. Prea de multe ori în perioada aceasta lungă, ne-a înfiorat moartea şi dis- trugerea, prea de multe ori însăşi iubirea de viaţă a fost copleşită de durere şi repulsie; dacă poporul în marea lui majoritate se redresează, există însă şi o limită a suferinţei, care depăşită, natura omenească nu mai reacţionează, cum se întâmplă în regiunile de miazăzi, cele mai sărace ale Italiei, şi unde ţăranul era şi este încă supus unor condiţiuni de quasi- slugărnicie şi osândit la cea mai tristă dintre existenţe; dar războiul acesta l-a lovit ca niciodată, l-a redus la situaţia de a nu mai accepta, de a nu mai -dori existenţa. Aşa se pune, în termeni 'dramatici, problema noastră naţio- nală, prin ea ne simţim un singur popor*, la marginea mizeriei, trebue să ne salvăm, suntem constrânşi să căutăm o scăpare, o soluţie în afara aventurilor, pentru a confirma în noi acea râvnă de viaţă care, e forţa noastră, dar pe care am putea risca să o pierdem: fascismul ne-a lovit de două ori: supunându-ne unui efort care ne sleia, exploata truda zilnică a celor mai umili, făcând inutilă o întreagă categorie a naţiunii, constrân- gând-o la o desnădejde pasivă; şi în al doilea rând, asvârlindu-ne şi persi- stând într’o aventură care ne descurajă prea ades în faţa vieţii. împotriva descurajării se reacţionă şi se reacţionează, dar prea de multe ori tocmai la capătul disperării, printr’un gest care adesea are sensul şi voinţa sacrificiului, a autonimicirii. Aşa, au fost văzuţi adolescenţi şi bă- trâni înfruntând moartea cu un fel de siguranţă dispreţuitoare şi femei căutând-o, după ce fuseseră lipsite de orice temeiu afectiv de existenţă; persecuţiile fasciştilor şi ale nemţilor duseră adeseori la un paroxism do ură şi de revoltă care culmina în gesturi de răzbunare şi era aproape dor de moarte. In felul acesta, naturala condescendenţă italiană, acea capaci- tate de înţelegere a celorlalţi, acel ton de gentileţe şi de atenţie care de multe ori apăru drept slugărnicie ori cel puţin umilinţă, erau depăşite din- 102 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE tr’odată printr’un contrast hotărtt. Se revelară, astfel, în cea mai aspră în- cercare aceste două aspecte ale caracterului nostru: o îndelungă tenacitate, o- persistenţă de adaptare ce ajunge, în poziţia ei extremă, tocmai la umilinţă— şi gestul neprevăzut, care o condamnă pe aceasta şi o face să izbucnească cu violenţă: şi o atitudine şi cealaltă exprimă lipsa unei siguranţe, a unei li- bertăţi autentice care să restabilească demnitatea umană. Italienii încearcă să asume o înfăţişare corespunzătoare nevoilor şi posibilităţilor lor; renun- ţarea la intervenţia proprie şi directă şi în acelaşi timp gestul violent apar cri ca o vină ori ca o deficienţă, o greşeală; se pretinde şi se aspiră, în sfârşit, la un obiceiu, la o continuitate; în felul acesta, în Italia nu se mai maturează o răsvrătire ci o revoluţie, se condamnă anaihia pentru a se ajunge la soli- daritate. O atare atitudine, un atare sentiment sunt reprezentate fireşte şi explicit prin partidele de stânga. Partidul comunist, cel socialist, cel republioan şi- partidul de acţiune au fost, încă de la începuturile lor şi întotdeauna, hotărît şi fără incertitudini, adversari îndârjiţi ai fascismului; nicicând ele nu s’au retras pe poziţii de aşteptare în privinţa acestuia, nicicând nu i-au acordat, măcar o clipă, încrederea lor şi nici nu i-au arătat o oarecare condescendenţă, cum au făcut partidul liberal şi cel democreştin sub prima lui înfăţişare, de partid popular. Nicicând ele n’au confundat cu renunţarea la luptă şi cu resemnarea ouceriiea puterii şi succesivele întreprinderi ale acesteia;’dim-- potrivă, prin organizare şi rezistenţă clandestină în Italia şi prin propaganda liberă în străinătate, ele au dovedit că nu cred în dăinuirea, în legitimitatea fascismului, că îl judecă drept o impoziţiune violentă şi străină italienilor*, corupător şi firesc aducător de doliu şi dezastre. Şi chiar rezistenţa oame- nilor acelora care douăzeci de ani au reprezentat tot ceea ce Italia avea mai liber, refuzul lor de a se resemna în faţa împrejurărilor, înfrângerilor şi desamâgirilor, aşteptarea lor mereu încrezătoare— au întărit superioiitatea ideii, convingerii, moralităţii împotriva oricărei improvizări, oricărui ari- vism, micului machiavelism; în exil, în temniţă, în lagăre, împotriva oricărui oportunism italian şi străin, împotriva oricărei aparente şi sgomo- toase afirmări, aceşti oameni, au rămas credincioşi convingeiilor lor care corespundeau celei mai adevărate, entităţi a poporului şi istoriei noastre. Ei şi numai ei, ne pot reprezenta acum, ei au dreptul de a ne- exprima şi conduce, pentrucă ei au fost singurii apărători făţişi ai libertăţii noastre. Războiul şi dezastrul fascismului nu numai eă întăresc prevederile lorv ci dovedesc totodată că ei nu erau izolaţi, că organizaţiile partidelor de stânga, deşi clandestine şi limitate, de nevoie, ca număr, nu se reduceau la mici grupuri de sectari şi de fanatici. Prin rezistenţa armată împotriva fas- ciştilor şi a nemţilor, prin lupta partizană şi prin colaborarea de care aceasta s’a bucurat din partea tuturor straturilor populaţiei, s’a dovedit că ele repre- zentau cu adevărat naţiunea. In momentul cel mai dificil, se crea o soli- daritate între masse şi acele partide politice, care exprimau exigenţele lor în- tr’un chip explicit şi raţional, printr’un program de acţiune şi de guvernare i_ ITALIA, 1947 103 Iar solidaritatea aceasta însemnă o mişcare ce n’avea precedente în Italia; făurită conştient pe marginea ruinei, ea creă, în cele din urmă, premizele neoe- sare, unei noui vieţi pentru care fragmentarea, anarhia, absenteismul, se prefăceau în unitate şi colaborare, în participare. Mişcarea armată se prelungi în mişcare politică, căci apărarea şi lupta, manifestate împotriva invadatorilor ca şi a tiranilor băştinaşi, deveniră aspiraţie şi necesitate de autoguvernare, pentru a înlătura forţele şi moravurile care duseseră la dezastru, care de altfel i-au constituit bazele, prima origine şi care îi constituiau mereu o nouă posibilitate. Astfel, tocmai prin solidaritate apăru nevoia organizării, a unui plan, unui program care să alcătuiască temelia nouii noastre existenţe naţionale; ceea ce încă dinainte, şi prin fascism, fusese recunoscut .şi dat în vileag: voinţa de salvare a poporului nostru deveni premiză explicită a fie- cărei acţiuni noui a partidelor de stânga. Astăzi, ele întrunesc mai mult decât două cincimi din voturile alegătorilor italieni, dar marea lor majoritate sunt ale partidelor comunist şi socialist— ceea ce reprezintă un semn evident că mica burghezie, care ar trebui să fie conştientă de o sarcină luminată şi progresistă proprie şi care ar putea fi reprezentată în vederea acesteia atât de partidul republican cât şi de cel de acţiune, se divide în cea mai mare parte în celelalte partide: fie că, hotăiît apropiată de socialişti, e chiar activă întru colaborarea cu massele populare; fie că, apărându-şi privilegiile, de cele mai multe ori meschine şi labile, se alăturează celor privilegiaţi, în partidele de dreapta; fie că, în sfârşit, desorientată, trăind numai dintr’un program de azi pe mâine, susţinătoare a oricărui guvern, a oricărui partid la putere chiar împotriva propriilor convingeri, susţinătoare şi a partidului democreştin, într’un fel de poziţie de aşteptare, de necompromitere — râvneşte şi se teme totodată de viitor. Acesată poziţie a clasei mijlocii şi importanţa ei numerică au provocat criza şi scindarea partidelor nesigure între centru-stânga şi stânga: partidul de acţiune şi cel socialist. Astfel, din acesta din urmă s’a desprins noul Partid socialist al muncitorilor italieni, care tinde să asume o poziţie de mijlocire între burghezie şi massele populare; dar bizuirea pe o asemenea colaborare semnifică O pierdere a propriului caracter revoluţionar. Căci şovăitorii, oscilanţii, sunt făcuţi şovăitori de înseşi contradicţiile lor, de antinomiile pe care le nutresc şi nu le rezolvă; în ei, inteligenţa, vaga aspiraţie sunt împotriva aspectelor practice ale vieţii, se desprind de acestea şi rămân o utopie, goală şi sterilă. In aparenţă, ei doreso o evoluţie dar nu îşi dau seama că atitudinea lor de aşteptare şi de înstrăinare o întârzie şi o împiedkă, piovoeârd, din necesitatea reacţiunii violenţa şi răsvrătirea. De aceea, în cele din urmă, ei fac jocul partidelor de dreapta, ori de-a-dreptul al claselor privilegiate,în acelaşi mod în care massele de ţărani şi femei fac jocul conservatorilor partidului lor în Democraţia creştină. Noul partid socialist al muncitorilor italieni poate avea menirea de atracţie, de divulgare, de pregătire progresistă şi socialistă în mijlocul unui public încă nesigur, dar în acelaşi timp e ameninţat de riscul de a fi 104 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE târît de publicul lui; în oricş caz, el nu are decât o funoţie pregătitoare, do aşteptare, de tranziţie: nici alcătuirea lui, nici vaga lui doctrină nu dovedesc o forţă hotărîtă şi explicită; din pricina aceasta, el poate să prezinte şi ameninţarea unei devieri, zădărnicind avântul revoluţionar şi corupându-1. Iată, deci, că vieaţa italiană are astăzi un aspect cu totul limpede: întreaga ei istorie mai recentă, istoria poporului ei înţeles ca naţiune, ca unitate, a ajuns la un punct rezolutoriu; un sistem a intrat în criză; părtinirea, privilegiul, deşi succesiv mascate de înfăţişări democratice ori progresiste, împingându-ne pe marginea distrugerii, şi chiar a nimiciiii, s’au auto- condamnat; din fericire pentru istoria noastră, dedesubtul celei oficiale, înăuntrul firii şi al alcătuirii noastre, şi-a croit cale, încetul cu încetul, s’a revelat şi în sfârşit s’a impus, o forţă populară mai autentică, de care s’au apropiat şi cu care s’au întâlnit cele mai generoase elite intelectuale care, deşi provenind din burghezie, o condamnau, îi dispreţuiau meschinitatea şi egoismul, afirmau necesitatea unor noui moravuri întemeiate pe o lege vala- bilă pentru toţi şi necontradictorie în termenii ei. Istoria acestei convergenţe, mai mult sau mai puţin dificile, mai mult sau mai puţin contractante,s’au rezolvat în sfârşit astăzi, când voinţa poporului nostru e explicită, a deve- nit un program do autoguvernare. , De acum înainte, poziţia partidelor comunist şi socialist în cadrul fră- mântărilor noastre politice nu mai e supusă unei îndoieli de validitate ori de importanţă, ele se simt autenticele reprezentante ale naţiunii, fermentulj noua ei formă; neînţelegerile şi incertitudinile sunt motivate de greutatea şi deosebita preţuire tactică a ambianţei, întrucât lupta pentru cucerirea puterii nu e încă deslegată,şi întrucât, în ciuda forţei lor, ele n’au o majo- ritate absolută care să le îngădue asumarea responsabilităţii unei guvernări. Ele simt cum le zoreşte momentul, simt că tergiversările şi aşteptările sunt inutile, că starea de incertitudine dăunează în primul rând celor care au toate motivele să se teamă de abuz, de perpetuarea unui sistem vechiu, autocondamnat deja. Pe de altă parte ele îşi dau seama că rezistenţa îm- potriva lor, nu e îndrumată de către o parte duşmănoasă a populaţiei, ci de incertitudinea, de resemnarea întru slăbiciune, de delăsarea, de difor- mitatea şi maleabilitatea pe care fascismul le-a accentuat şi în parte le-a provocat mai ou seamă în cei tineri; do aceea, lupta acestor două partide se duce pentru o nouă conştiinţă, pentru asumarea unei responsabilităţi, pentru ca şovăitorii să iasă din condiţia de pasivitate şi să afirme o voinţă constructivă: prin urmare, nu renunţarea şi strămutarea forţei propriei, a propriei însemnătăţi politice în alţii, pentru apărarea unor interese străine meschine sau fictive, ci afirmarea unei exigenţe politice, o voinţă care să poarte necesitatea practică cotidiană către devenirea unei acţiuni politice. Mai ales partidul comunist simte această problemă şi această nece- sitate: de aceea, el nu cere membrilor săi o adeziune golită de conţinut şi de participare, ci mai presus de toate activitate, contribuţie — tocmai acea contribuţie din care se naşte acţiunea politică; solidaritatea nu poate fi ITALIA, 1947 105 -decât activă. Astăzi, mai ales, se cere o atare unitate de mişcare şi disciplină, în această perioadă care e una de criză prin oprirea revoluţiei ce urmase firesc şi spontan prăbuşirii fasciste; ceea ce se putea cuceri imediat s’a amânat, impulsul cel mai sincer s’a transformat în tactică; cei care ajun- seseră la el dintr’odată şi printr’un imediat şi necontrolat avânt s’au plecat acum, desamăgiţi, dând ascultare altor chemări, închizându-se în scepti- cism. Partidul comunist, el singur, simte primejdia \>entru naţiune a acestei resemnări italiene şi că, mai cu seamă, dincolo de ea se găseşte forţa unei clase restrânse, a unei ierarhii gata să profite de pe urma ei; că, în \ ciuda participării lui la guvern, întreaga aparatură de stat, biurocraţia, cadrele cele mai înalte ale armatei, ale administraţiei, ale justiţiei, ale clerului, sunt împotriva revoluţiei populare, fie ea şi paşnică, şi i se opun cu o hotărîre, cu o experienţă şi o dârzenie care le fac adversari periculoşi; lor li se adaugă apoi industriaşii, marea finanţă, latifundiarii; astfel, vechii stăpâni ai Italiei, cei care au profitat de fascism şi l-au susţinut, neagă ultima nădejde ce ne mai rămâne de a deveni o naţiune, un popor, de-a asuma o voinţă şi un caracter. Din pricina lor poporul nostru a fost împins uneori la desnădejdea mizeriei, incapabil de reacţiuno, şi alte ori la o oarbă violenţă ce se răsvrăteşte şi are înaintea ei distrugerea fără niciun scop şi fără nicio speranţă, gesturi pe care ei le-au condamnat întotdeauna dela înălţimea demnităţilor lor civice fără să le cerceteze cauzele, fără măcar să-şi recunoască fundamentala lor vină, poziţia lor de retrograd exclusivism, care împiedecând orice evoluţie gradată a poporului l-a redus la anarhie şi destrămare. Revoluţia are la noi tocmai această origine: imposibilitatea evoluţiei civice. Ei nu pot acuza poporul de lipsă de hărnicie, de ne-iubirea propriei meserii, dar se simt jigniţi atunci când un partid politic afirmă că acest popor e hotărît acum, să se autoguver- neze, să-şi îndrumeze singur acţiunea; jigniţi de controalele consiliilor de gestiune şi afirmându-şi competenţa de neînlocuit şi superioritatea lor tehnică. Dar tocmai de faptul acesta sunt ei răspunzători, de a nu fi fost pentru popor un ferment viu, un element înălţător ci de a fi trăit întemeiaţi pe o tradiţie care izolează pe cei puţini aşezându-i deasupra celor mulţi, condamnaţi la o pasivă acceptare, nestimulaţi. De toate acestea, ei sunt vinovaţi mai mult prin tradiţie decât prin voinţă conştientă şi individuală, prin ceea ce, în alcătuirea societăţii noastre de clase, ei reprezintă; astfel, bogăţia lor, atât de limitată faţă de capitalismul altor naţiuni, e mai re- probabilă încă pentru că se manifestă într’o ţară de săraci şi se impune mai mult drept corupţie, decât drept o forţă. Nu vom îmbogăţi, desigur, massele de săraci italieni împărţind bogăţiile mediocre ale potentaţilor, dar lovind în cei care le stăpânesc vom înlătura exemplul nefast, valorizând tocmai ceea ce constitue forţa noastră, munca. Intr’adevăr, dacă un popor a ajuns, în cea mai mare parte, la o civili- zaţie asimilată şi instinctivă, apoi acesta e cel italian, la care dragostea, pentru muncă, depăşeşte printr’o îndelungată tradiţie artizană, însăşi io6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE voinţa de a îmbunătăţi situaţia; este aceasta o bucurie a lui întru şi pentru muncă, o plăcere a destoiniciei, o simţire a devenirii a omului prin ceea ce face, prin ceea ce produce; şi tocmai voinţa de a se impune, căutarea fa- vorurilor, privilegiilor, corupe o atare expresie de civilizaţie ea o contrazi- cere, o devalorizează pentru a nu-i substitui nici măcar un vis, o iluzie, o voinţă dcput ere, de curaj şi de iniţiativă— e astăzi, înainte de toate, cel din- tâiu obstacol în calea unei curajoase renaşteri italiene. Patriotismul marilor noştri industriaşi e de-a-dreptul meschin şi făţarnic, străin firii poporului nostru, pentru că e legat nu de interesele acestuia ci numai de cele proprii, de o societate şi de moravuri care se opun desvol- tării acelei forţe vii care astăzi e aproape unicul patrimoniu al italienilor. Capitalismul nostru ne-a pus timp de cincizeci de ani în subordinea unor puteri străine; el n’a fost niciodată în stare de o acţiune independentă şi poate fi acuzat de o fundamentală lipsă de patriotism. Noi, care nu puteam avea o fizionomie şi o forţă ale noastre din pricina lui, le putem avea astăzi în afara şi împotriva lui, datorită capacităţii noastre de muncă, cu condiţia însă ca aceasta să fie acceptată drept măsură de valoare. Căci astăzi, când ome- nirea e îndrumată pe o asemenea cale printr’o decisă revoluţie a valorilor, noi putem fi în sfârşit siguri de însemnătatea noastră, de eficacitatea pre- zenţei noastre, a rolului nostru. Dar toate acestea fără echivocuri, fără tergiversări şi îndoieli. De aceea, partidul comunist ţinteşte cu hotărîre spre o eliberare a tutuor italienilor, ne-mulţumindu-se să accepte un evoluţio- nism care ar putea să ne închidă drumul făcând sterile eforturile noastre, prin crearea unor noui clase privilegiate; el ştie că problema noastră coin- cide cu aceea a italienilor săraci, până acum nebăgaţi în seamă, şi mai ales cu aceea a masselor de pălmaşi rurali ale sudului Italiei, reduşi la apatie şi la desumanizare de veacurile de resemnare. Eliberarea Italie întregi depinde de eliberarea celor umili; pe acest plan de egalitate a tuturor fiilor săi, a tuturor fraţilor noştri, egalitate de demnitate umană, egalitate de posibilităţi, se întemeiază viitorul nostru, mântuirea noastră. In sensul acesta, noi putem deveni exemplari, putem fi, cu adevărat, un ferment pentru Europa şi totodată o putem constrânge să accepte exemplul şi măsura noastră; pentru că soluţia sărăciei noastre va fi în înţe- lesul acesta internă şi externă. Astfel, Italia, urmând cea mai autentică tra- diţie a ei, îşi va asuma caracterul de universalitate şi chiar de condamnare a naţionalismului şi privilegiului. Forţa noastră încordată pe de-a-ntregul în câmpul muncii se va putea desvolta complet numai când munca va de- veni măsură pentru toate celelalte naţiuni; numai pe planul acesta noi ne vom putea elibera în faţa lor din actuala noastră poziţie de inferioritate, căci în felul acesta noi vom fi asemenea lor. Prăbuşirea capitalismului, a naţionalismului va constitui soluţia problemei noastre interne şi externe, înlăturând din viaţa şi acţiunea noastră politică orice meschinătate, orice provizorat. Aceasta ne va fi biruinţa, aceasta trebue să fie voinţa şi mă- sura acţiunii noastre. ITALIA, 1947 107 Astfel, fundamentalele noastre probleme, lipsa de materii prime, supra- popularea, emigraţia, vor fi rezolvate pentru că noi ne vom aşeza pe un plan uman, egali oricărui popor, răscumpăraţi prin munca noastră din actuala stare de mizerie. De aceea trebue să nutrim, astăzi, rezervă faţă de ţările străine care, aşteptate şi socotite aliate, ni s’au impus prin dispreţ şi violenţă — acestea nefiind moravurile unor popoare ci moravurile unei civilizaţii în criză, ale civilizaţiei capitaliste; guvernul lor, ambianţa şi ierahiile lor au corupt indivizii printr’o convingere de falsă superioritate; o asemenea diferenţă există numai dacă măsura valorii ar fi bogăţia, căci în privinţa aceasta, noi suntem cu adevărat săraci, inferiori, meschini şi tot aşa sunt şi falşii noştri bogătaşi, care apar ca atare numai la noi, şi care se grăbesc în mod ridicol să imite, o manieră străină, dar care vor avea în- totdeauna un ton de provizorat, de intimă falsitate faţă de cele originale- Englezii, americanii şi francezii au asumat o poziţie de ostilitate şi de su- perioritate faţă de noi, ori, câteodată de îngăduitoare condescendenţă, ca în faţa unui posibil servitor, mişcaţi şi susţinuţi tocmai de o necesitate ca- pitalistă, expansionistă; noi nu trebue să purtăm ură, pizmă ori simpatie pentru ţările acestea, ci sentimentele noastre vor trebui să se îndrepte cu hotărîre spre forţele politice care acţionează într’însele şi care singure ne pot fi favorabile; noi ne simţim apropiaţi de socialiştii şi mai ales de co- muniştii ţărilor capitaliste pentru că lupta de eliberare a proletariatului e o luptă nu numai pentru liberarea lor ci şi pentru libertatea noastră; con- servatorii ţărilor acelora, deşi uneori aparent favorabili nouă, sunt prin forţa împrejurărilor duşmanii noştri pentru că necesara lor tendinţă e de a ne constrânge la un regim de nelibertate, de a ne ţine într’o poziţie de infe- rioritate. In acelaşi timp, noi trebue să ne apropiem de acele ţări în care tehnica e mai înaintată, pentru a culege orice îmbunătăţire, orice descoperire* care să poată da o mai mare libertate muncitorului; o eliberare de trudă, de nevoi, de ostilitatea naturii; dar, mai cu deosebire, atenţia noastră trebue să se îndrepte către ţările în care s’a fi produs ori e pe cale să se producă o re- voluţie răsturnătoare de valori, instauratoare a unui regim al muncitorilor şi pentru ei; popoarelor acestora trebue să le studiem constituţiile, orga- nizarea lor politică şi industrială, metodele şi rezultatele, experienţa lor nu trebue să ne fie zadarnică, colaborarea noastră nu poate lipsi, căci trebue să ne dăm seama că succesul lor îl va înlesni pe al nostru. SILVIO GUARNIERI NOTE INTELECTUALII Soarta intelectualilor noştri preo- cupă, de câtva timp, opinia publică românească. Glasuri autorizate s’au exprimat în presă, cerând rezolvarea problemei de către Stat printr’o politică de ocrotire efectivă. Unele soluţii practice s’au şi dat. Problema e de cea mai mare importanţă şi ea îşi va găsi desigur rezolvarea în cadrul măsurilor ce se iau în pre- zent, în strânsă legătură cu pro- blemele economice. întrucât intelectualii formează e- lita societăţii, ei vor trebui trataţi ca atare. Crearea unei situaţ’i pri- vilegiate, în baza valoarei indivi- duale, este de dorit. Marii învăţaţi, artiştii, scritorii, filosofii, acei care dau sensul şi valoarea unei civili- zaţii, vor ocupa un loc de cinste în ierarhia Statului român democratic. Al. R. SCHIMBĂRI DE. ORIGINE SOCIALĂ IN LIMBA LATINĂ Se admite,în genere, că extinderea limbii latine unor populaţii noi, în ’ cele dintâi veacuri ale erei noastre, a dus la desagregarea limbii şi a produs mari schimbări în latina vorbită. • De curând, un specialist în mate- rie, d. H. F. Muller. a căutat să ex- plice o serie de modificări ale limbii latine prin extinderea creştinismului în lumea romană (în revista Woră, New-york, 1945). Schimbările la care se referă (de exemplu, modificarea accentului sau crearea articolului), constitue ino- vaţii care despart un tip linguistio de altul, dar explicaţia printr’un singur factor riscă să restrângă în mod excesiv câmpul nostru de investigaţie. Al. R. „BIBLIOTECI COMUNALE” Conjuctura economică anterioară stabilizării a constituit o grea povară pentru carte şi cărturari, căci a redus lanimic aproape resursele fixe pe care le aveau în genercscritorii şi în acelaşi timp a redus până la extrema limită numărul cumpărătorilor de cărţi. Nu se poate spune că guvernul nu a căutat să găsească remediu acestei stări de lucruri, dar din pricină di- ficultăţilor materiale, acest sprijin s’a tradus în primul rând prin grija unui regim juridic al cărţii şi scrii- torului tradus în legea drepturilor de autor. Material, e de reţinut că au fost prevăzute între ra NOTE 10$ morile de producţie cu drept de credit (ceeace în aceste vremuri echivala cu adevărate subvenţii) la Banca Naţională şi editurile şi comerţul cu cartea. Mult mai impor- tantă se anunţă încă pe această cale, intenţia ministerului de interne de a constitui un mare număr de biblio- teci (se vorbeşte de o mie) care să fie îndatorate să cumpere sistematic opere de ale scriitorilor în viaţă. Ministerul Artelor anunţă şi el,pentru la toamnă, o lege a bibliotecilor pu- blice, care s’ar putea să fie în legătură cu propunerea ministerului de in- terne. In afară de sprijinul direct al autorului prin asigurarea dreptu- rilor de autor, nu se poate sublinia îndeajuns cât de mult este de aş- teptat de la răspândirea gustului pentru cetit în marile mase. C. P. RECITALUL TRUDE KRESSEL-TRIXY CHF.CAIS Colaborarea artistică Trude Rre- ssel-Trixy Checais, în cadrul celor două recitale prezentate astă primă- vară pe scena Studioului, a relevat o concepţie deosebit de pură asupra dansului, prin simplificarea expre- siei plastice. Subtilităţile abstracte, evanescente din acele «Variations sârieuses » de Dvorak, tălmăcite core- grafic de Trixy Checais ori medi- tativele reliefuri sculptate de Trude Kressel în substanţa unei arii de Bach au realizat deplina contopire eu formele muzicale către care as- piră dansul ca spre o finalitate, dacă ar fi să considerăm această artă doar ca un mijloc de convertire a muzicii în reliefuri mişcătoare. Urmând o evoluţie, mai demult începută, spre zonele manifestării gratuite, Trixy Checais înscrie dia- grame ritmice al căror ţel şi a căror semnificaţie nu depăşesc orizontul plasticului. Este acesta un rafinament ce, procedând prin- tr’o reveDire la simplicitatea primă, la candoarea originală a mişcărilor ritmate, îşi creează o atmosferă pro-- prie, rarefiată, senină şi rece. Anecdota literară, amănuntul ori generalităţile psihologice, simbolul ori metafora — toate acestea au dispărut din dansurile lui Trixy Checais mijind doar ca vagi intenţii în «Clair de lune» (Debussy) — compoziţie nuanţată sentimental şi morbid, dar abia simţit, cu difuze obsesii şi nostalgii — ori în suges- tiile poetice din «Viziunea infantei moarte » (Ravel). Sinuozităţile, des- tinderile şi articulările de forme din coregrafiile imaginate de Trixy Checais poartă cu ele propria lor responsabilitate, nefiind înfeudate literaturii rămânând, cu fireasca lor transpareţă, să se desfăşure într’o curgere indefinită ca apele unui isvor ce, trecând peste prundiş, îl răco- reşte, îl patinează şi-l odihneşte, dar fără vre’o urmă. Trude Kressel şi-a urmărit parte- nerul pe planul concepţiei pure asu- pra dansului în Preludiu şi Coral, adâogând expresiei plastice ceva din aura pioasă ce conturează muzica lui Bach. De aci şi până la anecdo- ticul savuros din partea aşa-numită «literară » a recitalului, dansatoa- rea a presărat o seamă de experienţe coregrafice intermediare ce mărtu- risesc un fel de neastâmpăr imagi- nativ. CIO REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE «Povestea de iubire * (după co- ralul lui Franck) a reflectat cu gingăşie o stare sufletească romanti- că şi difuză, într’o ţesătură de mo- dulaţii lente, confesive. Frenezia «Iluminatului» (muzică de Musa- fia) a anexat dansului un domeniu caracteristic, de ordinul bizareriei. Interesante, corespondenţele pe ca- re Trude Kressel le-a aflat între plas- ticul static şi cel dinamic, specific -dansului, în cele două viziuni după tablouri de Magdalena Rădulescu. At&t « Cavalcada » cât şi « Fecioare în extaz » au reuşit să transfere — prin insâilări de atitudini, prin cos- tum şi prin regia luminilor — studiul pictoriţei, atât de personal, într’un spaţiu coregrafic: linii fluente şi un cromatism vibrant ce au făurit un sistem comunicat între două com- partimente plastice net deosebite. Insfârşit «partea literară » ne-a amintit de invenţiunile umoristice atât de bogate pe care le-am.apreciat şi la recitatele trecute ale dansatoarei. Anecdoticul reliefat amuzant, «po- inta» inteligentă verva celor şase tablouri din final au susţinut, într’o delicioasă şarjă, prezetarea câtorva genuri literare. Lulu Ross — element solistic promiţător — a interpretat un dans ce a speculat cu graţie stilul dificil al fantezismului absurd. O compoziţie cinegetică a fost înfăţişată de Mia Guneş care a do- vedit posibilităţi de adaptare la spi- ritul mai pretenţios al coregrafiei de interpretare. Temperament liric, Fantine Da- niel a acompaniat cu sensibilitate valorificând discret stilurile muzi- cale atât de diverse pe cât au fost cele ce s’au întâlnit în cuprinsul acestui recital. O. G. STUDII DESPRE VAL^RY Un substanţial omagiu pentru Paul Valâry îl constituesc studiile publi- cate de revista Simetria (caietul VII), şi anume « Paul Valâry sau forma creatoare » de M. Dard, « Valâry sau arhitectul» de G. M. Cantacuzino şi « Spiritul mediteranean » de dece- datul Ion Pillat. Concepţia artei lui Valâry, înţe- leasă ca un act de constructivitate clară şi bine îndeplinită,ca o expresie- formă, asigurând transparenţa pro- funzimii şi însăşi profunzimea, dar nu accidental, ci prin mijlocirea unor riguroase modalităţi tehnice — iată teza eseului d-lui Michel Dard; re- marcabil de subtil şi de just. Rolul cunoaşterii în opera de artă este co- mentat de d. G. M. Cantacuzino, care vede în Valâry aproape un arhi- tect literar, inspirat de Da Vinci, pentru care pictura era un mijloo de cercetare, iar nu scop în sine, şi de însăşi arhitectura, care este «înainte de toate, luciditate, nesoco- tind imitaţia şi căutând, în taina propriilor sale legi, temele formelor sale ». Conferinţa mai veche a scrii- torului Ion Pillat despre spiritul mediteranean slujeşte drept cadru potrivit proiectării spiritului vald- ryan. Ţinuta eseurilor din Simetria, ca de altfel mai tot ce se publică în- aceste caiete de artă şi critică, este de nivel mondial şi puţine alte eseuri publicate în străinătate au putut fi mai substanţiale în privinţa apre- NOTE cierii poetului şi gânditorului francez .decât aceste eseuri. P. Corn. ORAŞE FĂRĂ STRĂZI Le Corbusier este primul urbanist, care a decretat că «la rue n’est plus ». In sensul că strada va de- veni în viitor autostradă, cale de ra- pidă circulaţie, bulevard larg, iar casele nu vor mai ajunge până la marginea autostrăzii sau căii/Intre case şi autostrăzi vor fi' pânze de pomi şi porţiuni de iarbă, spre a se izola praful şi sgomotul, iar, dacă se va aplica soluţia propusă de Le Corbusier, atunci chiar aoeste căi sau autostrăzi vor fi separate şi mai mult de locuinţe şi clădiri, autostră- zile fiind ridicate la o înălţime de oinoi metii faţă de baza clădirilor, pe piloni de ciment. Vor rămâne, totuşi, dinaintea caselor străduţe, cam cum avem actualemnte în car- tierul Jianu, unde între şoseaua de circulaţie a vehiculelor şi locuinţe există trotuare, pomi şi apoi străduţa ce mărgineşte casa. Mărturisim că soluţia aceasta ur- banistică, propusă de Le Corbusier şi susţinută chiar de unii arhitecţi în multă diveregenţă pe alte che- -stiuni cu Le Corbusier, cum este arhitectul Jean Le breton, ne dă un simţimânt neplăcut. Intimitatea din- tre oameni va diminua, chiar dacă parourile şi grădinile îi vor întruni, oasele viitorului urmând a fi iarăşi ou grădini şi întrerupte de mari poi- -ţiuni de verdeaţă şi parouri. Nu ne place nici aotuala şi neigie- nica aglomeraţie de pe străzile prin- oipale, nici casele prea apropiate de străzile bătute de praf şi miros de 111 benzină, sau- producătoare de sgo- mote obositoare. Dar nici noua soluţie, care des- fiinţează strada şi separă pe oameni nu ne pare ademenitoare. Oamenii viitorului vor circula şi la noi, ca în America, mai mult în autobuse şi automobile, pentru care distanţele nu contează. Când vor căuta să se plimbe, o vor face, fie în parcurile şi grădinile din vecinătatea lor, fie pe mici porţiuni în centrele comer- ciale, unde vor mai exista probabil blocuri şi sgârie-nori, şi aoeştia gata de a dispărea din cartierele cu lo- cuinţe, unde se va reveni la casa cu un etaj sau două, înoonjurată cu grădină, având în faţă pomi, iar, la mai mare distanţă, autostrada, înmulţirea populaţiei oraşelor şi con- diţiile de igienă oer case ferite de praf şi de umbră, de sgomot şi aglo- meraţie, iar viitoarea oetate natu- rală, cum îi spune în recenta-i carte Jean Lebreton (La Citi nalurelle, Recherche d’vn urbanisme humain), va fi de sigur mai sănătoasă şi mai confortabilă, dar nu la fel de intimă şi artistică, precum sunt Parisul şi Florenţa, unde, păstrându-se pro- porţiile potrivite pentru om şi ne- exagerându-se cu sgârie-nori şi blo- curi, aşezarea posedă aspecte splen- dide, pieţe cu monumente, perspec- tive cu spirit artistic, case impună- toare, iar pietonii pot flana în voie. «Urbanismul uman», propus de Lebreton, prin aducerea omului în oadrul natural,în acele oraşe-grădini, susţinute şi realizate de Americani, cave renunţă şi ei la sgârie-nori pen- tru case ou grădină, este uman, în sensul că îi redă omului contaotul ou natura şi cu peisajul, cu pomii şi II* REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE verdeaţa şi îi oferă aer îmbelşugat. Dar, într’alt sens, noua urbanistică, fie că aduce oraşul în natură (cum propune Lebreton) sau aduce natura în oraş (cum vrea Le Corbusier) va izola pe oameni. De sigur, nu comunicaţia pe străzi este dovada omeniei, ci cea dela muncă şi din relaţiile spirituale şi culturale. Dar nu-i mai puţin ade- vărat că flanarea pe străzi, contactul cu mulţimile, apropierea de casele istorice şi de monumente, plimbările pe jos nu numai că ne scuteso de simţi- m&ntul singurătăţii, dar ne păstrează mai atenţi faţă de semenii noştri, de viaţa şi realizările lor exterioare. Oraşele fără străzi vor izola pe oa- meni, grupându-i altfel, transpor- tându-i şi primblându-i în maşini, transportându-i la muncă şi la întru- niri intelectuale precis orânduite. Locuinţa nu va mai fi în oraşele- grădini o <( maşină de locuit D, e ade- vărat. Dar oamenii vor fi mai mult în maşini, oricând vor trebui să plece de acasă sau dela lucru. Nici « urbanistica umanistă o, după cum se vede, nu ne poate da totul, chiar dacă ne dă infinit mai mult decât lipsa oricărei urbanistici în aceste vremuri complexe, ou aglomerări de populaţie şi ou grele condiţii de trai. P. Corn. ARAGON ŞI RENAŞTEREA POEZIEI FRANCEZE Trebue consemnat, pentru însem- nătatea lui în această perioadă a noastră de lămurire şi pentru exem- plaritatea lui, popasul recent a lui Aragon (şi al Elsei Triolet) printre noi, precum şi entusiasmul nestăvilit cu care au fost primiţi, ascultaţi şi aclamaţi. Scriitor încercat pe multiple pla- nuri, Aragon n’a fost pentru noi, de data aceasta,simplul « reprezentant *- al Franţei ci încarnarea autentică a •poporului francez, cel care a pres- chimbat durerea înfrângerii în ener- gie luptătoare împotriva duşmanului şi acoliţilor lui. îmbinând verbul cu sensul, poezia cu acţiunea, când momentul o cere— şi momentul o cere necontenit, pen- trucă fără răgaz este şi încleştarea noastră cu forţele inerte şi retro- grade—, poet al ritmului şi al ba- ladei, Aragon a trăit şi transpus în strălucirea versului său experienţa dureroasei şi înălţătoarei « vieţi clan- destine », revolta şi lupta Rezistenţei. Implântându-şi rădăcinile inspi- raţiei în solul celei mai autentice vieţi colective, această «poezie de circumstanţă» s’a înălţat deasupra artei reci dinaintea războiului, a câştigat pentru poezie o masă altă- dată indiferentă, reactivând toto- dată şi poezia franceză a veacurilor. Iată ce este Renaşterea poeziei fran- ceze, la care asistăm astăzi. C. Gr. FUNDAŢIA REGALĂ PENTRU LITERATURA ŞI ARTĂ SUB ŢIPAU: CALISTRAT HOGAŞ Ed. ferber PERPESSICIUS EUG. O’NEILL V. KAVERIN JOHN SYNGE Ing, IONESCU PERPESSICIUS PHILIPPIDE AL. MIHAUi EMINESCU EUG. O’NEILL AMELIA EARHART J. LASSAIGNE Opere, voi. I (îngrijit de Vladlmlr Strelnu) Cimarron (trad. Alt. Adanla) Men|iun( critice, voi. V Dramele mflni ai ale pământului (trad. P. Comarnescu) Jjo\ căpitani (trad. Lydla Zainflrescu) Suflete galante (trai. P. Comarnescu) Tratat de poduri Menţiuni critice, voi. I, ed. a doua Scriitorul ţi arta lui Poezii, ed. I. Creţu. Straniul interludiu, ed. a doua (trad. P. Comarnescu) Ultimul »bor (trad. Teodora Sadoveanu Ştiubel) Luchian (tngr. de Ionel Jianu) L. BROMFIELD, TH. MANN, etc. Cele zece porunci (trad. Florlba Brătescu) G. C. NICOLESCU ILYA REPIN MIHAIL SADOVEANU TUDOR ARGHEZI M. PROUST ION LUCA F. ŞIRATO GILBERT OHINARD MIHAIL SAULESCU L. LEONOV N. BĂLCESOU G. CĂLINESCU EUGEN ANGELESOU OAMIL BAL TA ZAR MIHAIL JORA KESSEL SAŞA PANĂ GH. CHIVU TUDOR ARGHEZI VICTOR EFTIMIU ANTON CEHOV , MIHAIL SEBASTIAN IOANICHLE OLTEANU G. ULIERU DOMINIO M. CELARIANU ŞERBAN CIOCULESCU AL. PIRU IOANA POSTELNICU FLOREA ŢUŢUGAN MONICA DAN F. ADERCA H. Y. STAHL G. IBRĂILEANTJ VLADIMIR STREINU STANISLAVSKI A. PUŞKIN PETRU COMARNESCU ADRIAN MARINO ARAM FRENKIAN MĂRIA BANUŞ Duiliu Zamfirescu Burlacii de pe Volga (trad. Sorana Gurlan) Opere, voi. V Fabule şi stihuri de abecedar In căutarea timpului pierdut, voi. II (trad. R. Cioculescu) Salba Reginei Prospecţiuni plastice Thomas Jeffer eon (trad. Florlan Nlcolau) Opere (lngr. de Eugen Jebeieanu) Drumul spre ocean (trad. Victor Kernbach) Opere, voi. II, partea I si a Il-a (lngr. de G. Zâne) Opera lui Mihail Emincscu Introducere in chimia fizică, ediţia a doua Poeme de zodie nouă însemnări muzicale Mermoz (trad. Lia Busuloceanu) Prezentări Zumbt Ochii Maicii Domnului Poezii, ediţie definitiva Nuvele (trad. Sorana Gurlun) Opere Tumul (poeme) Din carnetul unui medic de plasă Versuri Versuri Tu dor Arghezi Opera lui Ibrăileanu Drame mici Cercetări In logica modernă Erau anotimpuri ciudate Murmurul cuvintelor Voica Adela O. O. Oomescu: Scrieri literare Viata mea tn arid (trad. A. Vulpe) Povestiri (trad. Dan Petraşlncu) Om, natură. Dumnezeu in arta românească Viata lui Alexandru Macedonski înţelesul tragediei umane la Eshil, Sophocle fi Euripiie Bucurie — versuri FUNDAŢIA REGALĂ PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ AU APĂRUT: CONSTANT TONEGARU Plantaţii GEO BOGZA . (Jartea Oltului PETRE ANDREI Filosof ia miorii F. ADERCA Revolte LUCIA DEMETRIUS Album de familie GRIBOEDOV Prea multă minte strică (trad. Sorana Gurian şi Zaharia Staucu) PAVEL CHIHAIA La farmecul nopţii LETIŢIA PAI-U Cercul alb M. PROUST In căutarea timpului pierdut, voi. I (trad. Radu Cioculescu) AL. ROSETTI Filosofia cuvântului AL. ROSETTI Istoria limbii române., voi. VI AL. ROSETTI Note din Orecia VLAICU BÂRNA Turnuri PETRU COMARNESCU Kalokagathon Ins. N. P. CONSTANTINESCTJ Enciclopedia invenţivnilor tehnice, voi. III AUREI.‘BARANGA Marca Furtună M. KOGĂLNTCEANU Opere, voi. I 4 G. CĂLINE SCU Impresii asupra tilera'turii spaniole G. CĂLINE SCTI Enigma Otiliei, 3 voi. \ OVTDTU CONSTANTINESCU Oamenii ştiu să zâmbească CAMIL PETRE SC-IJ Patul lui Procust CAMIL PETRESCU Ultima noapte de dragoste, intdia noapte de războiu CAMIL PETRESCU Teatru, ed. definitivă, voi. I, II ALICE VOINESCU Eshil AUREL VLADIMIR DIACONU Petraşcu M. LERMONTOV Nuvele (trad. Elena Eftimlu) MAGEA ISANOS Ţara luminii MIRCEA FLORIAN Misticism şi credinţă MACEDONSKI Opere, voi. IV I. SIMIONESCO Fauna României CONST. C. GIURESCU Istoria Românilor, voi. I, ed. V-a, voi. III, partea 2-a N. GOGOL Suflete moarte (trad. Lydla Zamflrescu) Amiral BOYLE TOWNSHEND SOMERVILLE Mărinarul Will (trad. P. Comarneseu) RUXANDRA OTETELEŞANU La marginea câmpiei MIRCEA POPOYTCI Izobare MARTIIA BIBESCU Cele 8 raiuri CICERONE THEODORESCU Cântece de galeră CELLA SERGIII Pânza de păianien BASIL MUNTEANU Permanenţe franceze PETRE P ANO REA Portrete şi controverse OSCAR LEMN AR U Omul şi umbra E. JAMESON Si G. SHAIRER Eroii bărcilor de salvare engleze (trad. Ionel Jlanu) TICU ARHTP Soarele neg?u* voi. I SANDA MOVILĂ Gălăto-ii DOMBROWSKI Omis Romania<’ (trad. şi îngrijită de Prof. D. Liniaţi LUCIAN BLAGA Trilogia valorilor EMIL ISAC Opere, ediţie definitivă GR- T. POPA Viafd şi societate MIHATL SEBASTIAN Teatru GEO DUMITRE SCU Libertatea de a trage cu puşca I. CARAION Cântece negre ‘ VERESAEV Viaţa lui Puşkin (trad. Suzana Boteanu) MIHAIL CRAMA Decor Penitent MIZA CRETZIANU De pe valea Motrului P. DUMITRII! Euridice FLORIAN NICOLAU Despre imposibilitatea unei teorii atomiste a lumii fizice SORANA TOP A Omul ascuns OLIMPIA FILITTI-BORĂNESCU Un episod ciudat I. SIMIONESCU Flora României, ediţia a doua AL. PIRU Viaţa lui Ibrăileanu G. OPRESCU Fruntaşii picturii româneşti din eec. XIX MONITORUL OFICIAL 81 IMPRIMERIILE STATULUI, IMPRIMERIA NAŢIONALĂ. — C. 42.164