SERIE NOUĂ APRILIE 1947 EUGEN JEBELEANU.......................Poeme din Petdfi şi Ady (1) CAMIL PETRESCU..................'........Addenda la Falsul Tratat (8) G. CĂLINESCU...............Un jurnalist al poporului: C. D. Aficescu (37) DAN PETRAŞINGU......................................Fragment (47) ■r'. 1 ■- ■ .fi ANUL XIV, ' ' Nr. 4 ^ PUNCTE DE VEDERE AL. ROSETTI, Diverse (Paris, I),73; PERPESSICIUS, Jurnal de lector («Fi frumoasă prin Elida»), 75 COMENTARII CRITICE Perpessicius, Menţiuni critice (Fantezii şi capricii, critice, la Al. Macedonski, I), 78; Petru Comamescu, Soluţia activistă In filo- sofia culturii, II, 85 CRONICI Cu privire la Benjamin Constant, de N. Steinhardt, 98; Aniver- sarea Iul Valentin Kataev, de Victor Kembach, 100 LUMEA &E AZI «Fanny * de Pagnol, la Teatrul « Odeon •, de Alic* Voinescu, 104 NOTE Elena Văcărescu, de Petru Comamescu; Teoria nebuniei, după G. K. Chesterton, de N. Steinhardt; Decadenţa latinităţii, de Arma Colombo Fundaţia a puntru literatura şi arta REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE LITERAÎURÂ - ARTĂ — CULTURĂ CRITICĂ GENERALĂ APARE LUNAR Directori AL. ROSETTI Redactor Şef: CAMIL PETRESCU Secretar de Redacţie: CORIN QROSU REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA FUNDAŢIA REGALĂ PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ BUCUREŞTI III - BULEVARDUL LASCAR CATARGI, 39 TELEFON 2.06.40 ABONAMENTUL ANUAL Instituţii publice şi particulare Lei 1.500.000 Studenţi, Funcţionari, Parti- culari rurale „ 750.000 ABONAMENTELE SE POT FACE ŞI ACHITA PRIN ORICE OFICIU POŞTAL DIN ŢARĂ REDACŢIONALE MANUSCRISELE, IN FORMĂ DEFINITIVĂ Şl PERFECT LIZIBILE, 1N80ŢITE DE ADRESA EXACTĂ A AUTORULUI, SE VOR TRIMITE D-LUI CORIN QROSU, LA REDACŢIE. e MANU8CRISELE AOCEPTATE SE PUBLICĂ DUPĂ NECESITĂŢI DE ORDIN REDACŢIONAL. ACCEPTAREA MANUSCRISELOR SE VA COMUNICA ÎN CEL MULT ŞASE LUNI DELA PREZENTARE. MANUSCRISELE NEPUBLICATE NU 8B ÎNAPOIAZĂ. REVI8TA NU PUBLICĂ EXTRASE. REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ANUL XIV, SERIE NOUĂ, Nr. 4, APRILIE 1947 PETOFI SANDOR VITEJII ’N ZDRENŢE Să-mi învestmânt poezia m'aş pricepe Şi eu în rime şi în ritmuri rare, Ca să pătrundă foarte cuviincioase ’n Societăţile protocolare. Dar gândurile mele-aşa cum sunt, Nu au mănuşi şi cârlionţi de fante Şi nu-s făcute să se plimbe-alene Prin calde buduare elegante. Nu sună spad'a, nu bubuie tunul; Se-aştern ruginile pe ele ’n rânduri. Dar lupta merge mai departe... şi, In locul lor, războiu-i dus de gânduri. In focul luptei, printre-ai tăi soldaţi, Mă aflu şi eu, veac al meu, Cu versurile mele—şi oricare Din cânturi e-un viteaz şi-un paraleu. Viteji în zdrenţe — dar viteji—se luptă Poeziile-mi cu un suprem avânt, Căci vitejia ostăşească nu se Ascunde niciodată în vestmânt. * REVISTA f'UNDÂ’î'ULOR REGALE Şi nu mă ’ntreb dacă-ale mele versuri Când n’oiu mai fi, or să trăiască încă. Be-or trebui să cadă, atuncia cadă, Pierdute ’n bătălia cea adâncă. Prea sfântă va fi cartea mea, chiar dacă Un cimitir de gânduri o să fie, Căci ea va fi o criptă ’n care dorm eroii Morţi pentru libertate ’n bătălie. PETOFI SANDOR LUMINĂ Intunecatâ-i mina, Dar ard în ea opaiţe. Intunecată-i noaptea, Dar stele-o luminează. Intunecată-i inima omului, Şi nu-i în ea opaiţ, nu este ’n ea o stea, Nici cel puţin o rază destrămată. Minte nemernică, Tu, care-ţi spui lumină, Condu, de eşti fyumină, Călăuzeşte-un pas măcar! Nu-ţi cer să luminezi Zăbranicul lumii de dincolo Prin înoptatul giulgiu. Nu-ţi cer să-mi spui ce-o să devin. Tu spune-mi doar atât: ce sunt Şi pentru ce sunt?.. Se naşte omul pentru el, Fiind o lume ’n sine? Sau e .doar un inel Din uriaşul lanţ Numit Umanitate? Ni-e dat să vieţuim doar pentru bucuria noastră Sau ca să plângem cu cei care plâng? Câţi nu au fost din cei ce-au supt Sânge din inimile altora, 4 REVISTA FUNDAŢIILOR REGAT.fi Pentru folosul lor, Şi n'au fost pedepsiţi ! Şi câţi n’au fost din cei ce, pentru alţii, Şi-au risipii tot sângele Inimii lor, Şi n’au fost răsplătiţi ! Tot una-i; cel care-şi jertfeşte Viaţa, N’o face pentru plată, Ci ca să folosească tovarăşilor. Dar foloseşte-ori nu? Aceasta-i întrebarea ’ntrebărilor Şi nu «a fi sau a nu fi ». E de folos mulţimii — acela care, De dragu-i se jertfeşte? Vcni-va timpul, Pe care cei răi caută să-l oprească Şi pentru care se frământă cei buni, Timpul de fericire pentru toţi? Şi-apoi, la urma urmei, Ce-i fericirea? Căci fiecare ’ntr’altfel o ’nţelege; Sau poate n’a ’ntâlnit-o încă nirfteni Pe-aceea care-i Numită ’n lumea noastră fericire? Viitorul milioanelor de oameni E, poate, doar o rază A unui soare nou, departe încă mult de orizont, Dar care se va înălţa odată... De-ar fi aşa ! De-ar fi acesta idealul lumii, De-ar tinde lumea ’n sus mereu, mereu, Spre ţelu-acesta, Pe care-odaiă, cândva, l-ar atinge ! Dar dacă suntem La fel copacului■ care dă ’n floare Şi se scutură; Ca valul ce se umflă LUMINA 5 Şi-apoi se retrage; Ca piatra, ce-o asvârli ’n sus, Ca să recadă — Sau ca drumeţul care urcă muntele Şi-ajuns în pisc, Cobopră pe spinarea ceealaltă; Şi-asta mereu aşa : Sus, jos, sus, jos. . . E groaznic, groaznic ! Cui nu i-a năzărit gândul acesta, N’a tremurat nicicând. El nu ştie ce-i frigul. Fală de gândul ăsta, O rază caldâ-i şarpele, L,e se strecoară, sloiu, la sânul nostru Şi ne îngheaţă sângele, ca ’n urmă Să ni se împletească pe grumaz Şi să ne şuiere ’n gâtlej suflarea... ADY ENDRE IN PĂDUREA DIN FONTAINEBLEAU Peste chipul meu, salcâmii galbeni îşi revarsă ploaia de regrete: In pădurea destrămată-a Bonaparţilor, îmi rotesc privirile încete. Ciripit de sărutări se-aude Prin poiene, ca un tainic cor. Flăcări de îmbrăţişări se 'nalţă: E şi-aicea fericire, dar e-a lor. Şi aicea se iubeşte, şi aici Bucuriile sunt mari şi furtunoase, Dar salcâmii şi săruturile nici aici Nu-şi păstrează florile mai mult şi nici nu-s mai frumoase. Doi îndrăgostiţi, parizieni, cândva, Poate şi-au făcut sub pomi, râzând, un pat de nalbe ’n Hohote de sărutări şi nici nu şi-au dat seama Cum plouau pe ei salcâmii galbeni. înţelepţilor, îndrăgostiţilor, mereu Sărutaţi-vâ, frumos şi nebuneşte. Căci sărulu-adevărat e-aici: printre salcâmii galbeni Din pădurea Bonaparţilor ce se părăgineşte. ADY ENDRE SOARELE ROŞU Tu, care-ai aruncat lupta şi ciuma Pe veacuri vechi, de vrăji întunecate, Răsări şi-asvârle-mi, soare sfânt şi roşu, Văpăile-ţi voioase şi curate. Trăgând să mor, în jurul meu zăresc Doar doliul şi bezna ca de smoală. Noptatecă, duşmană, piaza rea Ne urmăreşte beată şi fatală. Mult va mai ţine vechea noastră soartă? Cât vom mai sta ’n acest străvechiu blestem? Pe tine, cel ce ’ntârzii, soare roşu, Strigând te chem. Nu vreau să mor de furii sugrumat, Cu arcu ’ntins, dar coarda ’ncremenită, Fără nădejdi, înegurat de doliu, Cu inima cernită. Răsări de-asupră-mi, soare sfânt şi roşu, Cât mai urăsc, mai simt şi mai trăiesc. Mai crâncen, mai pustiitor ai ji, De m’aş răsfrânge ’n tine, ochiu ceresc. Jar tu, de m’ai privi, ai pârjoli — Cum scrie în al soartei legământ — Netrebnicii. Şi eu în pace-aş putrezi ’n Mormânt. Jn româneşte de EţJGEN JEBELEANU ADDENDA LA FALSUL TRATAT Paginile care urmează, am vrut, dintâiu, să fie o simplă înşirare de note cronologice la sfârşitul celui de al treilea volum din această ediţie definitivă de « TEATRU ». Amplificate prin inter- polări treptate, s'au revărsat peste tiparul iniţial, încât am so- cotit acum că e mai bine să le adăogăm unui vechiu capitol în legătură cu aceleaşi preocupări, chiar dacă nu le mai putem schimba structura de la început şi rămânem astfel debitori orânduirii timpului. De altfel dela Racine, cu prefeţele sale, şi Moliere care a polemizat în comedii ad-hoc, înverşunat, cu criticii şi adversarii săi, şi până la B. Shaw, comentariile autorului dramatic pe marginea lucrărilor sale de teatru sunt o tradiţie şi o necesitate, de sigur şi «din pricină că, spre deosebire de poezia lirică ori de roman de pildă, scriitorul pentru scenă nu se înfăţişează în ge- nere el însuşi, celor cărora le adresează scrisul său, ci prin in- terpreţi, asemeni unui individ interzis, care da să-şi exercite profesiunea trebue să ia o stare civilă de împrumut. Procesul e dificil dela cuvântul scris până la ceea ce se înfăţişează pe scenă, şi pe acest parcurs întortochiat se pot întâmpla devieri care impun lungi explicaţii ulterioare şi dorinţa de a le evita pe viitor. « JOCUL IELELOR » Greu aşi putea să uit vreodată rădăcinile sociale ale carierii mele de trudnic într’ale scrisului. Student, solicitat de toate contradicţiile şi mirajele, mă întorceam, pe înserate, într’o Sâm- bătă din Mai 1916, cu obrajii încinşi de invidie şi dcsgust, cu pumnii strânşi de înfrigurare, dela o « bătaie de flori » dela (t ron- ADDENDA LA FALSUL TRATAT 9 dul al doilea » dela « Şosea »... Ultimele echipaje, cu podoabele florale sdrenţuite de «bombardamente», se întorceau şi ele, stârnind curiozitatea pietonilor; în picioare, pe perne, evantalii de femei tinere şi fete cu obrajii aprinşi de bătălie aruncau rămă- şiţele coşurilor, garoafe, mărgăritare, liliac.,. Zdrobite în pi- cioare corolele erau împinse spre rigolele trotuarului, amestecate cu resturi de ziare, pe care privirea ageră a tânărului de douăzeci şi doi de ani putea descifra din mers, chiar la ora aceea, titlu- rile ştiute de altfel pe din afară, despre gigantica măcinare dela Verdun... înţelegeam atunci că lumea asta nu e «cea mai bună cu putinţă », că Leibniz nu avea dreptate. In Sâmbăta aceea s’a desprins în mine însumi autorul dramatic şi într’o săptămână, lucrând însetat zi şi noapte, am scris, într’o cameră mobilată de pe lângă Arsenal, prima versiune din « Jocul ielelor » care trebuia să fie drama imperativului violent şi categoric al «Dreptăţii sociale»... A doua versiune a fost scrisă până pe la mijlocul lui Iunie şi cu ea m’am încâlcit în jocul inex- tricabil al antinomiilor în aşa măsură, că întocmai ca şi eroul meu, n’am mai putut să mă desprind pentru tot restul vieţii de «jocul ideilor » întrevăzute-în sferele albastre ale conştiinţei pure, care mi-a apărut încă de atunci ca «jocul ielelor». Am mai scris două versiuni în cursul lunei Iulie, cu aceeaşi iuţeală înfrigurată care intra pe atunci în mijloacele mele (până pe la treizeci de- ani scriam o gazetă întreagă singur într’o noapte, «Falsul tratat. . .» de altfel a fost scris şi el în două nopţi, «Actul Veneţian» în trei zile). Am fost mobilizat la 1 August, m’am întors, rănit, în Septemvrie, am cetit piesa în- tâiului meu ascultător, Marin Iliescu, am discutat-o cu el lângă patul lui de zăcere grea în nopţile când se dădea alarma şi când Zeppelinul apărea ca o « havană » de argint, ideală în înăl- ţimile cercetate de proiectoare, iar în două săptămâni am scris-o din nou. Am reluat lucrul când m’am întors din Moldova, în Iulie 1918, cetind din două în două săptămâni câte o versiune nouă, lângă patul în care gândea în gips Marin Iliescu, cu auditori în jur sporiţi ca număr. Piesa era în această formă mereu structurată pe tablouri, erau cred, vreo şapte, opt. Am cetit-o într’o zi şi în casa fostului meu profesor de română, care a fost surprins de ce poate încăpăţânatul lui elev, dar 1* REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE mi-a recomandat să accentuez în deosebi partea sentimentală, dându-mi drept pildă, cu un soiu de emoţie, pe H. Bataille. O altă «lectură », făcută în casa unui mare scriitor, mi-a adus din partea acestuia observaţia, că o piesă bună de teatru trebue să fie neapărat în trei acte şi mi l-a dat ca exemplu, pe Bernstein care sguduia în timpul acela teatrele bucureştene şi din piesele căruia de altfel în treacăt fie zis, studiasem tehnica dialogului. M’a convins, iar pe la începutul lui Octomvrie citeam lui Marin Iliescu, noua versiune în trei acte, pândind pe sub gene norul sau lumina pe fruntea lui. N’aşi putea spune că până la urmă a fost consternat, dar avea privirea întărâtată a cuiva care e îndrăgostit de o fată fragedă' de şaisprezece ani, când aceasta, convinsă că îi va face lui impresie, vine cu ruj pe buze, genele date cu cărbune şi cu obrajii sulimeniţi, aşa cum a auzit ea că trebue să fie o femeie frumoasă. «Ai stricat piesa t>. «Fă-o la loc în tablouri». Marin Iliescu era cel mai bun elev al lui Mihail Dragomirescu, abia terminase universitatea când a fost ţintuit în pat de o tuberculoză a şirei spinării, cu tot trupul aproape în gips. Era negru şi îndesat ca un precupeţ oltean, cu faţa rotundă şi sprâncenată, încă mai înnegrită de barba rasă la trei zile, dar când râdea porneau din centrul figurii lui cu dinţii albi, iradiaţii până la urechi, ba încreţea cor- dial şi fruntea. De trei ani de când era în pat era de o voie bună nepământească, cel puţin când era lume de faţă. Altfel fraza îi era totdeauna muşcătoare şi informaţia neaşteptată... Mai târziu aşa mi-1 închipuiam de departe, fizic pe Thibaudet... La discuţiile nesfârşite de pe la feluritele institute de critică înfiin- ţate de « Mihalache » Dragomirescu, dialectica lui Marin Iliescu, altfel jovială, era greu de biruit. Nu-mi aduc aminte dacă a pu- blicat ceva, dar niciunul dintre elevii profesorului, nici cunoscutul Trivale, nu avea nici pe departe posibilităţile de intuiţie ar- tistică ale lui Marin Iliescu şi bine înţeles nici Mihail Dragomi- rescu însuşi. A murit- chiar prin toamna aceea după ce fusese transportat acasă pe Olt, la Drăgăşani cred, în podgoriile iu- bite, căci anii de războiu nu îngăduiau o cură solară la mare. Dar amintind dintre puţinii tovarăşi de acum 30 de ani — nu pot uita, dintre cei dispăruţi prea de vreme, un alt prieten, pald şi impetuos, al $ Jocului Ielelor i>, care după strămutarea ADDENDA LA FALSUL TRATAT II de pe lângă Arsenal, era musafir zilnic în bucătărioara din strada Plantelor, transformată în locuinţă de dramaturg debutant, Henri Gad. Pamfletar de îndârjit talent, preţuit în redacţiile de stânga, în deosebi, el făcuse din această lucrare « o cauză » pentru care lupta cu ardoare, mergând până acolo că într’o zi s’a prezentat, întovărăşit de camaradul francez din tranşeele de pe valea Şu- şiţei, Ncviâre, acesta încă în uniforma lui de locotenent, domni- şoarei Maria Ventura, argumentându-i agresiv că trebue nea- părat să joace această piesă a unui tânăr talent necunoscut, de care garantează el că va fi un mare autor dramatic. Henri Gad a şi publicat de altfel într’o revistă săptămânală un articol despre « Jocul Ielelor », pe care el o anunţa ca o mare lucrare de virtuţi ibseniene sau aşa ceva, cum de altfel în noaptea premierei « Sufletelor Tari», după căderea cortinei pe ultimul act, avea să scrie în foaia d-rului Lupu al cărui redactor era, un ar- ticol de impresii, arzător ca o torţă. Nu mai e nici acest preţios prieten astăzi în viaţă, care după ce se impusese, la Paris, printre vizionarii revoluţionari ai regiei filmului, se prăbuşea lovit de o maladie fulgerătoare. Aşa în trei acte, piesa a fost cetită în urmă la Tudor Arghezi, acasă, şi faptul a fost notat de un asistent cu un comentariu binevoitor în ziarul Argus, la care aveam să scriu eu însumi cronica dramatică, peste vreo cinci ani. Am obţinut după oarecare stăruinţe o lectură la Teatrul Comedia, la care au asistat Tony Bulandra, Ion Manolescu şi Storin. S’a hotărît jucarea neîntârziat a piesei. Efectiv a fost pusă în repetiţie prin Ianuarie, cu o distribuţie care cuprindea pe d-na Lucia Sturza Bulandra, Ion Manolescu, G. Storin, Al. Mihalcscu (acum la Paris), I. Iancovescu, I. Constantiniu (o mare revelaţie în Fraţii Karamazov) şi alţii. Direcţia de scenă o avea Tony Bulandra. Refuzând să modific, la cererea autoritară a d-nei Bulandra, unele replici (trei, patru) după ce scrisesem atâtea versiuni, am preferat să retrag piesa cu vreo zece zile înainte de premieră. Intransigenţa mea, care azi mi se pare deplasată, era aţâţată şi de tonul imperios şi intransigent el însuşi, al inter- pretei principale. Am trimes o scrisoare dârză şi dezolată direcţiei şi am plecat la Timişoara. Am reluat « Jocul Ielelor» în 1945, refăcând piesa din nou într’o succesiune de tablouri, din convingerea că tot forma 12 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE iniţială era cea mai indicată pentru subiect, chiar dacă arată mai puţină eficienţă tehnică, decât o piesă în trei acte. După ce a fost culeasă şi paginată, cu îngăduinţa nepreţuită a editorului şi a tipografiei, am redactat-o din nou, în 1946, la trei zeci de ani după întâia versiune păstrând mereu, în titlu şi în intenţie « Jocul ideilor, jocul ielelor», acţiunea dintâiu şi structura personagiilor, dar îmbogăţind aspectele cadrului iniţial. «ACT VENEŢIAN» Prin Ianuarie 1919 aşteptând premiera Jocului Ielelor, am scris un act de teatru, pe care atunci l-am vrut izolat şi pe care am încercat întâiu să-l situez în trecutul românesc. M’am îm- piedecat de dificultatea care şi azi, mi se pare de netrecut în teatrul istoric: problema limbei. Nu puteam folosi un lexicon arhaic nepotrivit cu subiectul şi am căutat îndelung o epocă de exces analitic şi de decadenţă politică... într’o ţară străină, obţinând astfel şi scuza aparentă a unei translaţii... De altfel în decursul anilor, am vrut să realizez scenic, drama lui Constantin Brâncoveanu, pentru care am adunat sertare întregi de material. Fireşte, o piesă istorică, după convenţia curentă, aşi fi putut scrie oricând, dar eu doream o lucrare concret istorică şi asta nu era cu putinţă nici de cum, folosind un limbaj convenţional. Aşi fi putut să scriu un alt Constantin Brâncoveanu decât cel ştiut, de libertate creatoare, deci de libertate creatoare şi în vocabular, dar atunci mă întrebam de ce mai e nevoie să aleg un anume personaj real istoric... Las’ că nu ştiu dacă sensibilitatea românească ar îngădui un domn de fantezie istorică, asemeni eroilor de operetă din regatele balcanice imaginare. Nu mică îmi era şi teama de a nu cădea în ceeace se numea cu emfază «specificul naţional» (mod foarte propus între cele două răz- boaie şi refuzat de noi cu hotărîre, căci pe noi ne intere- sează, cum am mai spus, substanţa românească, nu opusul ei, specificul românesc. Neînchipuit de grea mi-a fost la Act Veneţian totuşi pregă- tirea, realizarea cadrului, deoarece în anii aceia nu văzusem încă Veneţia (nu am trecut pe canalele ei decât prin 1935). Am făcut stăruitoare sforţări de imaginaţie, studiind luni de zile cu îndârjire reproduceri din Canaletto şi pictorii vencţieni, redactând apoi ADDENDA LA FALSUL TRATAT *3 actul tot, în trei zile, cu vreo două nopţi. întregirea până la trei acte, din 1945 — 46, a căutat să respecte scrupulos, asemeni datelor unui sonet, actul scris în 1919, acum devenit actul doi şi impunându-mi chiar să nu sporesc numărul personajelor. «SUFLETE TARI» Experienţa cu Jocul Ielelor, la teatrul soţilor Bulandra, mi-a fost de mare folos... Am înţeles atunci că ureocupările ideo- logice ale unei lucrări trebue să fie susţinute de o armătură dramatică atât de solidă, încât să înfrunte toate piedecile ine- rente trecerii la spectacol şi să excludă, aci, orice surpriză... Chiar dacă prin insuficienţa mijloacelor scenice, prin carenţa interpreţilor, desbaterea ideologică va fi sacrificată, dacă stilul pro- priu va fi schimonosit de interpreţi, dacă suavitatea tranzi- ţiilor se va îngroşa, dacă va mai semăna cu forma originală, cât un poet pur, proaspăt îmbrăcat răcrut, cu el însuşi, dacă orice intenţie transcendentală va deveni opacă, să rămână totuşi ceva, care să ţie spectacolul în picioare. Spuneam secretarului companiei care mă decepţionase: «Mă duc în provincie şi voi scrie acolo o piesă care nu va putea Să cadă, oricum ar fi interpretată, aşa ca un automobil de cam- panie care merge pe orice drum, oricât de măcinat de noroiu sau accidentat de gropi de obuze». Ştiam liniştit că, după lungi studii, sunt unul dintre cei mai iscusiţi meşteşugari ai teatrului, din câţi au fost, şi-mi spuneam că trebue să debutez neapărat cu o piesă asigurată, dacă vream să nu-mi închid porţile teatrelor pentru multă vreme. S’a remarcat adeseori, cu intenţie răuvoitoare, dialectica Ii- vrescă a muncii mele literare... Lucrez cu predilecţie în opo- ziţie cu ceva, întărâtat să opun propria mea viziune, unei viziuni insuficiente, eronate ori false cu totul... Eram încă de ani de zile, şi am rămas un preţuitor statornic al lui Stendhal, dar mi s’a părut că laborioasa tactică a lui Julien Sorel ca să seducă pe d-ra de la Mole, ar putea fi tematic înlocuită cu o irupere psihică atât de clocotitoare, atât de neprevăzută, încât să isbândească, în 40 de minute, acolo unde eroul stendhalian avusese nevoie de luni (şi poate ani) de manevre calculate şi dibuiri de tot soiul. Am preferat tot cadrul epocei « Jocului Ielelor » adică anii 1913— *4 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 1914, pentrucă doream să creez, şi eram obligat, personajele cu totul felurite, dar mai ales un erou cu totul opus celui din roman, nu un ambiţios rece şi calculat, căci nu mă interesa în primul rând un «caracter», ci dimpotrivă un chinuit al revelaţiilor în conştiinţă. Esenţial mi se părea să pătrez numai Ioanei Boiu, aşa cum îmi propusesem tematic cât mai aproape linia d-rei de la Mole şi chiar o trăsătură din roman, transpusă la modul tradiţiei româneşti (în fapt împrumutată de la Maria Glogo- jeanu). Aşa cum prevăzusem, eroul piesei nu şi-a găsit interpre- tul nici pe departe (nu l-a găsit nici azi, după 25 de ani) tot ceea ce voisem transcendental în ea s’a volatilizat, suflul de nebunie voit a rămas doar în textul scris, şi în 1922 ca şi în 1937, iar < Suflete tari» a biruit ca o primară dramă socială, la un nivel normal teatrului românesc, fără vreun soiu de rezistenţă. « MIOARA » Experienţa reuşită cu « Suflete Tari » m’a dus la o impru- denţă de neiertat în anii următori. Convins că dovedisem în piesa reprezentată o ştiinţă a tehnicei teatrale, care rămânea un bun câştigat faţă de lumea de teatru, şi că deci îmi pot în- gădui să merg spre experienţe noui ideologice şi pur dramatice, am încercat în « Mioara » să fiu atent numai la dramaticul în stare esenţială, fără să mai recurg la suportul unei tehnice de teatru. De altfel, în afară de rolul principal, piesa nu oferea nicio difi- cultate spectaculară. Aveam motive să fiu încrezător şi pentrucă rnterpretul acestui rol era un actor de incontestabil talent şi cu totul potrivit personajului. Din Dăcate, directorul Teatrului Naţional a ţinut în mod inexplicabil ,să joace piesa înainte de întoarcerea mea în ţară, iar regizorul n’a avut răbdarea să aprofundeze lucrarea. Peripeţiile premierei din 1926 sunt de altfel cunoscute din «Fals tratat pentru uzul autorilor dramatici» şi nu voi mai reveni asupra lor aci. împotriva celor ce s’au scris, « Mioara » n’a fost, totuşi, ceea ce se chiamă o cădere. O piesă cu material de creaţie, chiar nesusţinută de o tehnică teatrală, nu se poate prăbuşi niciodată, căci participarea publicului efcte de ordinul intuiţiei. Singure piesele fundate exclusiv pe abilitatea teatrală pot cunoaşte deopotrivă succese sgomotoase ori pră- buşiri iremediabile. A fost însă înnăbuşită de o reacţie fără pre- ADbfcNbA LA FALSUL TRATAT *5 cedent a intelectualităţii locale şi a lumii de specialitate. « Pre- tenţiile » ideologice ale piesei au părut inadmisibile, jignitoare pentru estetica zilei, altfel neînduplecat de pretenţioasă. Mioara,— aşa diformată, mutilată — care făcea reţete normale şi nici ca «spectacol » nu era mai slabă ca un spectacol obişnuit, a fost totuşi scoasă de pe afiş, după 7 reprezentaţii, de un director debil, intimidat de- campaniile de presă. E drept că violenţa acestei campanii întrecea tot ceea ce se văzuse până atunci la noi. Opa- citatea artistică era dublată de meschinăria mistificării, de agre- sivitatea amorului propriu jignit... şi mai ales găsea un material bun transmiţător, în docilitatea opiniei culturale a timpului. Precaritatea acestei critici nu poate fi înţeleasă decât cunoscân- du-se modul ditirambic în care erau salutate celelalte piese ale stagiunii, azi cu totul uitate. Nu e mai puţin adevărat că această campanie a fost de o eficienţă, în sensul urmărit de ei, totală. A izbutit să facă din mine un autor dramatic ridicul pentru aproape cincisprece ani, de atunci încolo, căci pentru câteva succesiuni de intelectuali după chipul şi asemănarea înaintaşilor lor din 1926, pro- cesul « Mioarei » era un proces judecat şi definitiv închis, faţă de care erau permise numai zeflemele pline de aroganţă intelectuală. Explica şi scria*convins unul dintre aceşti critici ai timpului: «domnul Camil Petrescu e un om fericit. D. Cezar Petrescu e de vină, fiindcă din pricina confuziei de nume ce se face, i se furnizează d-lui Camil Petrescu iluzia că-1 cunoaşte cineva * Au fost zile prin acei ani, când am fost mâhnit şi jicnit din cauzaacestei ostilităţi îndârjite, permanente şi neînduplecate, pe care o întâlneam oriunde îmi întorceam privirea şi am scris lucrul acesta cu amărăciune întărâtată. Un poet neînţeles poate continua, întors în el însuşi să se realizeze'pe succesive, dar intermitente, foi albe, însă izolarea prelungită nu poate constitui climatul posibil pentru, o operă dramatică, care e o modalitate de proporţii, cu complexe implicaţii în epocă. Eram sărac aşa cum numai un scriitor român poate fi sărac, sâcâit de lipsuri scabroase, de impedimente triviale, singur, iar lungii ani de trudă înverşunată, ins con- damnat la muncă silnică, nu mi-au fost răsplătiţi, în teatru, decât cu insulte şi intrigi stupide care frizau adeseori cu zâmbet cordial ticăloşia. Scrisesem în aceşti zece ani 1916—1926, cele dintâiu şase piese din întâiele două volume ale ediţiei de faţă, « Su- i6 Revista fundaţiilor regale flete Tari», « Jocul Ielelor», « Act Veneţian», « Mioara », «Dantoil », « Mitică Popescu »; aveam sentimentul că adusesem una dintre con- tribuţile constituitive ale literaturii dramatice, dar în toţi aceşti zece ani şi nici alţi doisprezece după aceea, nu mi se acordaseră decât 15 spectacole cu Suflete Tari, 7 cu Mioara şi 5 trunchiate cu « Act Veneţian », piesele fiind scoase de pe afiş de fiecare dată în mod arbitrar. Un autor dramatic nu poate presta o muncă de diletant, în orele libere de reverie, aşa cum îngăduie pasiunea lirică, pentru care un petec de hârtie şi un colţ de masă în cafenea, sau zece, douăzeci de nopţi în viaţă, turburate de insomnii şi inspiraţie, sunt adesea de ajuns, ci e îndatorat la un monoideism paralizant social, la o muncă excesivă, absorbitoare, extenuantă şi mai ales organizată (material greu de consultat, fişe, mijloace de transcriere, lungi ore de lucru la masă) ceea ce exclude altă meserie şi chiar alte preocupări, traducându-se deci indirect prin învestirea unui întreg capital, echivalentul existenţei materiale (cel puţin în anii de scris o piesă), în tot acest răstimp. Sănătatea scriitorului e în joc, viaţa lui de ins social e destrămată. Sunt fireşte şi piesş întemeiate exclusiv pe iscusinţa lirică ori intelectuală a replicilor, pe colecţii de aşa zise «mots d’auteur», sau pe ierbare de esenţe; asemenea piese se scriu de sigur cu facilitate fericită, inspirată, în câteva săptămâni de lucru de birou, dar, oricât de strălucite, ele nu sunt creaţii autentice. Privirea autorului dramatic trebue să fi.e mult mai amplă, ca să surprindă dinamica dialectică a vieţii măcar, in- teligenţa lui trebue să fie în stare să resolve ecuaţiile mai com- plicate ale istoriei, nu să rămâie la sclipiri astmatice, sau la dis- cursuri, fie şi epatante de vervă lirică, dar lipite cu pap între ele. Asemenea constatări nu mă împiedecă să recunosc lim- pede că e de mare folos ca autorul dramatic (şi chiar roman- cierul) să facă un stagiu de ucenicie lirică, în care să înveţe va- loarea şi meşteşugul cuvântului, pentru frumuseţea lui proprie, dar ei nu trebue să rămână la preţiozitatea inerentă unei ase- menea îndeletniciri, ci să păstreze deprinderea şi să folosească acest meşteşug numai colo unde structura personajelor îngăduie virtuositat a verbală. Arta cizelorului este de sigur de mare preţ, dar un cizelor nu poate construi palate şi domuri, pentru asta e nevoie de privirea dominantă a arhitectului, apt să creeze Addenda la falsul Tratai* H perspective de semnificaţii. La fel, simfonia şi drama muzicală, depăşesc şi implică, oricât de iscusit ar fi el, cântecul de unul singur. «Celula românească nu rezistă» afirmase odată un critic, referindu-se la trista epuizare a poeţilor români, can- didaţi la ospiciu şi spital, la 40 de ani. Ce ar fi de zis despre dramaturgi? Mie însă, în cei douăzeci de ani, din 1916 până prin 1938, din cauza ostilităţii agresive şi mai ales vigi- lente a intelectualităţii din această epocă, cele şase piese, scrise cu o voinţă însângerată, nu-mi întorseseră nici costul hârtiei utilizate pentru atât de numeroasele retranscrieri la maşină. Din cauza marilor cheltueli necesitate, autori dramatici, în genere, nu pot fi decât scriitorii bogaţi din alte surse, ori subvenţionaţi, sau în cazul cel mai simplu cei care câştigă din teatru un mi- nimum la început, devenind bogaţi după trei, patru lucrări, aşa cum e cazul mai tuturor autorilor dramatici streini. (Moliere câştiga anual echivalentul a 400.000 de franci aur azi, un miliard şi jumătate de Li pe lună, când scriem aceste rânduri). Nu mai vorbesc de sprijinul moral pe care-1 poate aduce înţelegerea şi statornicia unui grup de prieteni. Dar eu eram prea izolat, n’aveam niciun sprijin, nu eram subvenţionat şi nici nu eram jucat în aplauzele criticei dramatice şi ale sălilor pline, căci prie- tenii scrisului meu, cu o excepţie, două, erau puşi pe gânduri, turburaţi şi intimidaţi de insultele şi atacurile directe la care erau expuşi, când îndrăsneau să afirme o preţuire condamnată de exponenţii autorizaţi ai zilei, care denunţau nominal pe cei care aveau curajul să-şi exprime părerea. Abia după cel de al doilea războiu şi mai ales după apariţia Istorici Literaturii Române a lui G. Călinescu, prin 1942 aceşti puţini prieteni risipiţi au mai avut curajul să se afirme şi să se recunoască astfel unii pe alţii. Când în 1943, din pricina unui interview dat unei gazete literare, Liviu Rebreanu, întărâtat, a venit să-mi ceară o piesă pentru Teatrul Naţional, i-am arătat sertarele încărcate cu manuscrise matematice şi i-am repetat hotărîrea exprimată în acel interview, de a rupe orice legătură cu literatura şi scena. I-am explicat că atmosfera în teatru mi-e atât de ostilă din pri- cina aşa zisei prese de specialitate, încât practic vorbind, nici n’ar fi posibilă reprezentarea vreuneia dintre piesele mele fără să se işte din nou scandal... I-ain amintit sub ce teroare a fost 2 11 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE scoasă de pe afiş piesa în 1926. Mi-a răspuns că el nu e un director care să se impresioneze de isteria estetică a presei tea- trale. In cele din urmă ca un argument hotărîtor, i-am amintit că în notele care însoţeau publicarea « Mioarei» în volum, anun- ţasem că faţă de ostilitatea intelectualităţii româneşti, de lipsa unui cât de mic semn de înţelegere, luasem hotărîrea de a nu mai scrie şi de a nu mă mai ocupa niciodată de teatru... Mi-a ripostat că au trecut de atunci 17 ani, că orice hotărîre p supusă revizuirii. A amintit anume că în 1937 s’a reluat « Suflete Tari » care a făcut un important număr de spectacole. I-am răspuns că nu pot împiedeca fără motiv Teatrul Naţional să-şi reia piesele din repertoriu. Atunci mi-a propus să reia chiar «Mioara». «Va fi din nou scandal ».« N’are nicio importanţă, cu condiţia să-ţi fii singur însă director de scenă ». Am împachetat cărţile de specialitate, am catalogat în dosare manuscrisele matematice hotărît să întrerup pentru câtva timp orice altă activitate decât teatrul. S’a vorbit deseori despre plu- riactivitatea mea, dar cred că nu s’a remarcat esenţialul şi anume că atenţia mea a putut fi orientată spre cele mai felurite zone ale artei şi ale ştiinţei, unele atât de îndepărtate de celelalte, că apro- pierea lor într’o plenitudine creatoare apare contradictorie, dar că niciodată această atenţie nu s’a împărţit simultan, iar activitatea nu a fost propriu zis multiplă. N’am putut să fac niciodată mai multe lucruri în acelaşi timp, nici măcar două de moduri alăturate. In ultimii zece ani nu mai avusesem niciun soiu de preocupare literară. Din 1933 până în 1936, studiasem numai şi numai fenomenologia, cu monoideismul unui student la politehnică... Alţi doi ani îmi luase teza de doctorat în filo- sofie, din nou trei ani îi petrecusem într’o muncă îndârjită pentru- redactarea unui op de ideologie strictă «Doctrina Substanţei *, pentru ca doi ani după aceea să stau câte paisprezece ore pe zi în faţa tratatelor de matematici.,. Niciodată n’am să pot arăta groaza care m’a cuprins când am înţeles că va trebui să eva- cuez din puţinul spaţiu al minţii imensul material acumulat în decurs de zece ani, fără să am siguranţa că mă voiu mai putea vreodată întoarce, cu posibilităţi de a relua din nou dela punctul de întrerupere... Căci era o rupere de ţesuturi structurale, care făcea aproape inutilă o muncă de un deceniu... Că .nimeni nu ADDENDA LA FALSUL TRATAT >9 luase în serios această muncă, nu avea prea multă importanţă, căci în decursul anilor mă obicinuisem cu asta şi ştiam că aci «la porţile orientului nimic nu e luat în serios», şi de ^altfel ceea ce mă copleşea era drama mea lăuntrică, furia de a fi silit să fac altceva decât ceea ce puteam hrăni acum din străfundul convingerii mele şi merita mobilizarea puţinelor mij- loace intelectuale de care dispuneam. Ştiam că deşi scopurile literare şi dramatice nu mai puteau găsi în mine ecoul adânc de altădată, că o iubire abolită, eram un prea cinstit arti- zan, ca să nu mă trudesc să fac tot lucrul cu toată aplicaţia, cât mai conştiincios, chiar dacă obiectul obligaţiei mele era altceva decât ceeace doream, decât ceea ce socoteam că e nece- sar. Trebuia să accept propunerea prietenoasă a lui Liviu Rebreanu şi din pricină că eram la capătul posibilităţilor materiale, iar inflaţia se şi vestea. Premiera a fost fixată peste patru săptămâni, la 9 Aprilie, « ca să nu intrăm în vară » şi din pricina asta, sarcina directorului de scenă a fost literalmente infernală. Greutatea cea mai mare venea din faptul că, întocmai ca la « Suflete Tari», îmi lipsea şi de data asta interpretul principal, axa întregei piese, şi tre- buia să improvizez, din depozitul teatrului, cel puţin un surogat de mare actor. Lucram aproape zi şi noapte sub presiunea no- telor arogante şi perfide din gazetele de specialitate, care mi- stificând informaţia pretins obiectivă, anunţau viitoarea premieră la modul ironic, «lucrând» atmosfera pentru o răsunătoare că- dere... S’a făcut destul haz de caricaturile apărute prin gaze- tele lui Şeicaru, dintre care într’una, în ajunul premierei eram înfăţişat ca luând lecţii de paraşută, ca să cad mai uşor dela înălţime. Un anume haz la rece, galben, pregătind înfrângerea dorită cu duşmănie, pe o muche, căci în genere autorii drama- tici români îşi joacă şi existenţa materială, nu numai piesele, în seara premierei. Fac excepţie dela aceasta fireşte cei comer- cializaţi cu totul, vreun M. Ştefănescu, debutant cu respiraţie scurtă, evoluat într’un v^sel şi conştiincios producător de vase- lină dramatică, şi alţi doi, trei, colegi de stil cu el. Şi cu toate acestea, premiera a fost un succes, datorită ansamblului, excelent pus la punct (cu toată carenţa rolului principal, al cărui interpret pusese totuşi o dramatică bunăvo- 2» 30 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE inţă). Dificultatea cea mai mare a fost stăpânirea sălii de specta- col înseşi, din pricina continuului scandal provocat de cei ostili, care urmăreau să intimideze actorii de pe scenă. Trecuseră însă 17 ani dela premiera propriu zisă, şi acum, cei câţiva prieteni ai lucrărilor mele de teatru, până aci foarte timoraţi şi intimi- daţi de orice campanie agresivă, au reacţionat, pentru întâia dată, pe loc... Cred că atmosfera acestei săli de premieră a fost sugestiv înfăţişată de următorul articol, apărut, spre surprin- derea mea, imediat a doua zi după premieră, într’o foaie care în restul timpului îmi fusese şi ea hotărît ostilă. « Am aflat că la curse se pot face ciudate combinaţii, care trebue să modifice simţitor rezultatele fireşti şi, de sigur, nu mi-am putut opri admiraţia pentru abilitatea omenească: ştie să elucideze orice problemă. La premieră cronicarii dramatici dau o bătălie, a cărei intensitate de- păşeşte uneori adâncimea conflictului din piesa respectivă. ... Lucrurile s’au petrecut cam aşa: personal am lipsit dela spec- tacol, dar ecoul întâmplării m’a ajuns, — din isvoare diferite. încă înainte cu câteva zile, de premieră, se simţiau acordurile misterioase ale unui preludiu, al cărui leit motiv este triumful patimilor personale asupra obiectivităţii. Notele unei muzici «de manevră» urcau şi coborau pe meschinul portativ al considerentelor personale. Pariurile, presentimen- tele, prevestirile şi profeţiile s’au încrucişat ca săbiile de lumină ale oglinzilor, ce se sfidează faţă în faţă... In sfârşit, soseşte mult aşteptata zi a premierei. In jurul Studioului, de abia se încolăcesc umbrele şerpilor, ce-şi varsă veninul înserării şi luptătorii de pe culoare îşi fac apariţia, cu trupul mai impecabil în- veşmântat decât gândul, care li se sbate râsbunător în tranşeele cir- comvoluţiilor cerebrale. Spectacolul începe înainte de ridicarea cortinei, la bufet şi în foyer. Este de abia un joc de mimică între cele două ta- bere, care se adulmecă. Ochii sticloşi insinuează victorii şi prăbuşiri, în vreme ce gura sileşte buzele să se arcuiască într’un surâs de supe- rioritate sau de ironie. Primul, al doilea şi al treilea act sunt pauze, în care activitatea încetează, antractele insă fac să crească adevăratul conflict. Autorul are prieteni puţini dar duşmani mulţi şi nemiloşi, purtători ai unor condee magice, ce ştiu să scrie şi singure la nevoie, şi nu numai supraveghiate de inexpresivul gardian al obiectivităţii. Făpturile înverşunate cunosc strategia modernă şi procedează printr’o infiltrare lentă în rândurile celorlalţi, care nici nu-i bănuesc. Se aruncă un proiectil Ia întâmplare, pentru a pipăi terenul şi pentru a provoca mici focuri care să împresoare sala. Apoi, minţile acestea destoinice ştiu să utilizeze o armă de mare fineţe. O prefăcută compasiune pentru au- torul mare dramatic, care « e foarte profund dar nu e înţeles de public », pătrunde ca un spion, minunat travestit, în sufletul interlocutorului, căruia încearcă, pe această cale piezişă, să-i smulgă o infimă adeziune. ADDENDA LA FALSUL TRATAT 21 E lume multă, multă de tot. Regizori, actori şi actriţe, oameni de teatru, autori dramatici (lipsiţi fireşte de eea mai măruntă gelozie), dar mai presus de toţi şi toate gazetari şi cronicari, risipiţi ici şi colo, încearcă, întocmai ca aşchiile, să despice butucii grei şi anonimi ai ma- relui public, ce nu se prea lasă intimidat de acest asalt împotriva con- ştiinţei sale. Partizanii autorului, prieteni care îl admiră cu sinceritate, încearcă o atitudine de contrapondere. Sunt şi ei câteva figuri proe- minente ale vieţii noastre intelectuale. In pauza care desparte ultimele două acte, un filosof şi matematician în acelaşi timp, năvălise pe coridor şi rosteşte o vorbă de duh: . ■ — «In toată afacerea asta este o conspiraţie pro şi contra!». Şi totuşi destinul piesei nu poate fi pătat de coaliţia călimărilor... ». Campania de presă anunţată, care urmărea în primul rând intimidarea acelor puţini prieteni, a depăşit în vehemenţă şi diver- sitate de manifestări toate aşteptările. Reviste întregi, pagini complete de gazetă au irupt pline de revoltă estetică, cu chenar de doliu artistic,,. Baza atacurilor erau gazetele Iui şeicaru, împreună cu foile de teatru, dar Ii se alăturaseră acestora şi alte ziare din spirit mutonier. Este destul să latre în sat un singur câine estetic, fiindcă pe urmă se pornesc îndârjite, în neştire toate potăile subţiri ale ogrăzilor. Unul dintre mentorii acestei reacţii, să-i zicem, dacă vreţi Vlad Tomescu, exponent intelectual şi critic foarte preţuit de ai lui, expunea «cazul Cărnii Petrescu » pe două pagini de ga- zetă, mari şi late cât pogonul, începând în acest an 1943, care încheia o întreagă viaţă de trudă literară, cu o neînduplecată convingere, dela înălţimi ameţitoare: « Cuvântul « nulitate »— dar absolută, perfectă! — este cel dintâi pe care trebue să-l scriem când ni se cere să-l definim pe d. Camil Pe- trescu şi când mai ales ne găsim puţin obligaţi să facem concesia de a discuta serios un atât de amuzant, un atât de hilar personaj. Nulitate... şi poate numai atât! Este cuvântul just, potrivit, sin- gurul care se cere cu un fel de riguroasă necesitate, singurul mai ales în care d. Camil Petrescu se cuprinde întreg, aşa cum îl ştiţi, cu toată « opera ». Un mesianic poet, sguduit de « mesajul » său, se cutremura de indignare lirică pe lungi coloane făcând cor în jeremiadele sale, cu un confuz eseist universitar pe jumătate anglo-saxon, pe jumătate călărăşan, de pe balta Borcea.., Mai ales unul dintre adversarii cei mai tenaci, care timp de un deceniu a stat neclintit la postul său de campion al bunului 22 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE gust şi al artei în teatru, un oarecare Farandino (modificăm puţin numele reale, ca să atenuăm acuitatea personală a in- cidentelor) care se bucura de o nediscutată autoritate în lumea criticilor de teatru, (era chiar preşedintele criticilor dramatici) director de foaie de specialitate, om subţire a cărei sensibilitate estetică era jicnită până la continue nevralgii intelectuale, de orice manifestare în teatru a domnului Camil Petrescu de tristă memorie » închina aprig, pagini întregi în gazetele pe care le dirija, conchizând fără şovăire: « Deoarece, să fim înţeleşi, n’am întâlnit în deoursul celor trei acte nicio ideie interesantă, nicio replică de oarecare sens intelectual sau numai dramatic, nicio realizare care să justifice cât de cât pretenţiile reformatoare ale pretinsului om de teatru. Paupertarea textului ne-a apărut evidentă la lectură. Piesa tipărită conţine şi o seamă de indi- caţii regizorale, autorul căutând la aproape fiecare intervenţie a vre- unui personaj, să susţie caracterul lânced şi inexpresiv al dialogului, prin meterezele unor explicaţii de stil dubios. Iată bunăoară câteva indicaţii bilare, culese la întâmplare din suma acelora care sunt me- nite să lămurească profundele intenţii ale eroilor: « Se deschide în trecut ca un iris de film», « Surâde ca o statuă de geniu absent», « Cuprins de gând ca de puroi», « Tandră ca un înger bolnav de stomac », «Iri- tată şi argiloasă #, «Perfidă ca nişte ghilimele », etc., etc., etc. », Obiectivitatea ne sileşte totuşi să recunoaştem că orice li se poate reproşa acestor oameni, dar nu li se poate tăgădui since- ritatea indignării, încrederea îndârjită în gustul propriu, (bun sau rău, asta e altă chestiune), devotamentul faţă de un ideal de artă, fie el oricât de obtuz şi inconsistent, care-i împingea la îndreptăţite, din punctul lor de vedere, manevre de culise gaze- tăreşti, şi la atitudini care aveau scuza, şi deci şi explicaţia, unui imens răsunet, fără nicio rezistenţă în opinia publică. Multă vreme am îndurat greu îndelunga ostilitate a seme- nilor mei, cu toată mângâierea pe care mi-a adus mult în ur- mă cariera de romancier, mai puţin vulnerabilă la «campanii vaste » deşi aceste « campanii » de « distrugere radicală » aveau un ritm să zicem «sezonier», . repetându-se însă cam nu- mai din cinci în cinci ani, parese după timpul de revoluţie saturnian. Cu timpul am înţeles însă că oamenii erau cu mult mai puţin vinovaţi de neînţelegerea lor, că dificultăţile erau în altă parte, Cercetate obiectiv, aceste rezistenţe îmi apar azi ca ADDENDA LA FALSUL TRATAT 23 inerente lucrărilor înseşi care vizau o zonă greu abordabilă. Stă- ruind să depăşească deopotrivă tragicul acelui Fatum al trage- diei antice ca şi tragicul fatalităţii biologice, al eredităţii, în teatrul modern, şi identificând drama cu actul în conştiinţa pură (câtă conştiinţă pură atâta dramă) întreaga optică dramatică a tim- pului era surprinsă şi silită la o sucitură în sus. Mie însă, lucrurile acestea lipite de ochi îmi luau din câmpul observaţiei toate căile de acces, cu cataractele lor, şi de aci nedumerirea dezolată cu care luam act de inaderenţa contimporană. Abia mai târziu, când am luat contact cu Fenomenologia, în care eu m’am regăsit ca într’un peisaj firesc («Dar eu, eu am văzut idei ») am înţeles ce lucru aproape imposibil pentru mijloacele lor, cerusem unor oameni care desigur nu erau toţi de rea credinţă. Spunea Husserl undeva că menţinerea privirii în câmpul conştiinţei pure e atât de dificilă, încât nu se mai mira că e atât de puţin înţeles şi că de altfel el însuşi, teoreticianul ei, nu s’a putut menţine, totdeauna cu uşurinţă, în orizontul ei, că a gre- şit chiar, în primele lucrări. Cum am putut deci să cred că, im- punând unei opere de teatru să fie autentice şi substanţiale, un cronicar dramatic va putea înţelege spre ce năzuiesc, când în decurs de zece ani, şi încă alţi cincisprezece socotiţi recent, cer- curile universitare înseşi nu au putut răsbate, atunci când au încercat, până la sensul autenticităţii (Autenticitatea este to- tuşi prezenţa în conştiinţă) şi când nu mai departe decât zilele trecute, unul dintre dialecticienii tinerei generaţii de filosofi mă denunţa într’o serie de articole că, impunând criteriul autenti- cităţii, fac concurenţă fotografiei sau cam aşa ceva, întorcându-mă, după el, la teoria imitaţiei în artă a lui Aristotel? Sporind inten- sitatea dramei prin descoperiri succesive de noui orizonturi în conştiinţa personajelor primordiale, şi exclusiv prin această ali- mentare interioară, nu prin motive exterioare conştiinţei (în acest sens nici ispăşirea tragică nici impulsul biologic, nici cataracta de crime, nu sunt dramatice în ele însele) se impune partici- pantului o vedere dincolo de materialitatea faptului şi în adân- curi, neajutat de intervenţiile dogmei rituale. Fiindcă, trebue spus, un motiv serios de rezistenţă a fost şi este că între cele două războaie, lumea de teatru apuseană, cea «revoluţionară » redescoperea cu multă emfază temele trage- 24 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE diei antice, foarte mândră să le reactualizeze la gabaritul zilei. A fost o avalanşe de Antigone şi Electre. Pentru această epocă opera lui O’Neill, altfel nu lipsită de o vigoare specios naturalistă, « este o forţă care a prefăcut fundamental tiparele şf mijloacele de expresie ale unei arte, construind un univers propriu, menit să înfrunte vremurile ca o desăvârşită realitate estetică şi spi- rituală ». Pentru asemenea crainici ai revoluţiei artistice, « Din jale se întrupează Electra » este din punct de vedere al teatrului pur poate cea mai puternică lucrare a nouii poezii dramatice, lucrarea cea mai bogată şi mai realizată tehnic poate din toată literatura universală ». Motivul tragediei în teatrul lui O’Neill este arătat ca fiind «lupta omului cu destinul său biologic », când « natura şi biologia sunt mai tari decât meşteşugirile oamenilor». Individul este vic- tima eredităţii lui. « Destinul stă la pândă »... Solicitată atât de impetuos într’un sens cu totul opus, atenţia epocei hu mai putea , fi valenţă pentru un teatru care năzuia spre o dramă absolută a cărei esenţă nu este lupta omului cu datele exterioare conşti- inţei lui, fie ele destin theogonic, fie fatalitate telurică, ori numai conflict biologic între personaje... Intelectualitatea acestei epoci, chiar de ar fi avut bunăvoinţă, nu mai putea să facă sfor- ţarea să înţeleagă o cauzalitate dramatică absolută, adică ima- nentă conştiinţei... în care acţiunea este condiţionată exclusiv de acte de cunoaştere, iar evoluţia dramatică este constituită prin revelaţii succesive, în care conflictul în esenţa lui, în Toc să fie dirijat de un Fatum de dincolo de lume, sau prin determi- nismul biologic, ori ca de obiceiu să fie între personajele dra- mei, era în conştiinţa eroului, cu propriile lui reprezentaţii. Nevoia de absolut este aci întoarsă dela exteriorul theocratic, la conştiinţa în ea însăşi, absolutul dorit cu necesitate fiind căutat în interior, şi această' necesitate interioară apărând ea însăşi generatoare de conflicte. Numai în acest sens drama e autentică. Faţă de cea mai mare tensiune, eterna nevoie de absolut, în loc să fie deci orientată în afară, spre certitudini şi explicaţii theomorphe, este întoarsă spre sferele cele mai adânci ale con- ştiinţei pure însăşi, sprijinul absolutului fiind, solicitat în in- terior şi imposibilitatea de a găsi certitudini act, provoacă drama • ADDENDA LA FALSUL TRATAT *5 Sunt distincţii greu de făcut, dificultăţi sporite încă de faptul că nu e aci vorba doar de simple stări esoterice cu chee, atât de iubite de amatorii de dificultăţi aparente. Una dintre puţinele drame absolute, anterioare, « Hamlet», şi cea mai substanţială dintre toate, a fost atât de controversată în decurs de trei veacuri, tocmai fiindcă eroul dramei nu e în conflict nici cu fatalitatea cerească, nici cu determinismul biologic, şi ceea ce e surprinzător nici cu celelalte personaje din aceeaşi piesă. E un fiu care nu concepe să nu pedepsească pe ucigaşii tată- lui său şi, în decurs de patru acte, nu se poate decide să exe- cute această hotărîre, fiindcă voinţa lui nu se poate declanşa decât printr’un declic în conştiinţă... E într’o permanentă hulă interioară fiindcă în. conştiinţa lui se luptă imagini şi judecăţi contradictorii despre cei vinovaţi, despre sensul vino- văţiei în lume etc. Această incapacitate de a cunoaşte, de a şti, de a desprinde din multiplicitatea concretă adevărul, atunci când omul ar avea nevoie mai mult ca oricând să cunoască, este drama lui Hamlet. In clipa în care prin revelaţii succesive ajunge la certitudinea vinovăţiei unchiului său, drama în conştiinţă s’a încheiat şi începe desnodământul, o hecatombă de morţi, un final tragic, dar nu dramatic... Hamlet este drama lucidităţii. Este una dintre cele mai sguduitoare reprezentări ale lumii. In sensul văzut de noi nu e dramatică decât confruntarea între sferele conştiinţei pure, iar intensitatea dramatică este în func- ţie de amploarea acestei sfere şi de orizontul ei în cunoaştere. Iată de ce o drahiă nu poate fi întemeiată pe indivizi de serie, ci axată pe personalităţi puternice, a căror vedere îmbrăţişează zone pline de contraziceri. Urmează de aci o consecinţă poate surprin- zătoare. Tocmai din pricina acestei ample şi deci^ dialectice reflectări a lumii în conştiinţă, personajele de dramă nu pot fi « caractere » în înţelesul normal al teatrului, şi iată de ce Hamlet nu e un « caracter ». Un caracter nu e în funcţie de jocul revela- ţiilor conştiinţei sale, nu e deci în funcţie de acte de cunoaştere, ci reprezintă o forţă unitară neinfluenţabilă. «Andrei Pie- traru » nu este nici el un caracter, aşa cum sunt de altfel cei din jurul lui, căci o dramă absolută trimite pe al doilea plan crearea de caractere, ceea ce nu înseamnă că el este lipsit de voinţă, dar capacitatea lui de acţiune este în funcţie exclusiv de reprezentarea z6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE pe care şi-o face despre Ioana Boiu. Când, după revelaţii succesive, în actul al doilea, a cunoscut-o, el e în aşa măsură hotărît şi capabil de acţiune încât hotărîrea lui copleşitoare răstoarnă linia rigidă de « caracter », a eroinei şi a celorlalte caractere (Matei Boiu) din jurul său. Câtă luciditate, atâta dramă. Condamnaţii la moarte, ca şi operaţii fără anestezie, în trecut, au avut totdeauna dreptul să ceară înainte de execuţie alcool, însă Danton refuză dârz să bea « ca să vadă totul până la capăt». Ca să se evite unele confuzii e necesar de asemeni de pre- cizat că drama absolută depăşeşte şi conflictul de ordin etic din sfera conştiinţei morale, desbatere clasică într’o anume tragedie, între datorie şi sentiment, ca neesenţial dramatic... Ar mai fi de adăogat la explicaţiile acestei adversităţi, de un sfert de secol printre faptele care creeau premizele inaptitu- dinei de a înţelege, că în afară de «tragedia naturalistă », teatrul dintre cele două războaie a proclamat, cu emoţie admirativă, sub obsesia nevoii de originalitate, un teatru de zonă patologică (psichanalist, freudian, ori de forţe telurice şi sexualitate fiziologică alternat cu piese despre pierderea personalităţii, de « cazuri rare », gratuite, etc.) adică tocmai opus plenitudinei personalităţii, anti- podic tensiunei în conştiinţă, solicitate de drama absolută, care respinge anume, liminar, cazurile aberate, ca motiv central, ele neputând prezenta interes dramatic. In asemenea condiţii, toc- mai menţinerea unui teatru în zonele concrete şi esenţiale, şi în deosebi lipsa de originalitate, în loc să fie recunoscute ca un merit al lucrărilor mele, au devenit motiv de refuz pentru o intelectualitate debilă, care-şi alimenta interesul prin anomalii. Nu se poate lupta însă cu acele problematici din dramaturgia contemporană atât de atrăgătoare prin iluzia profunzimii şi a singularizării, şi în orice caz interesante prin experienţele de re- gie exterioară la care se pretează, ceeace nu e de pildă cazul cu «Hamlet» despre care un regizor român scria că «e foarte supărat în vreme ce-1 citeşte, pentru că îşi dă seama că nu va putea face nimic original din el». Deci exponenţii diverselor cu- rente eraii nespus de mândri de recomandarea de oameni de gust pe care o indicau asemenea preocupări; sentimentul de a face parte dintr'o elită intelectuală se purta indicat cu ostentaţie pe frunte şi pe cartea de vizită, împingând la paradă şi intole- ADDENDA LA FALSUL TRATAT *7 ranţă agresivă. Trecerea ar fi fost prea grea pentru aceşti oameni, (care făceau cu puţin capital o bună afacere estetică şi profesională), către ascuţişurile aride ale unei mentalităţi ierarhic concrete, esenţiale, structurale şi substanţiale în acelaşi timp (dacă e vorba să spunem, până la urmă, lucrurilor pe numeî care constitue condiţia teoretică a creaţiei artistice. Dificultatea e aci împinsă până la improbabila aptitudine de a trece dincolo de fragmentar şi de a intui substanţa în autenticitatea ei. Şi poate că punctul cel mai greu, pragul acestei modalităţi, era tocmai trecerea condiţiei liminare, a concretitudinei. Tradusă într’un cifru aproximativ, această condiţie impune crearea unui cadru, concret, de infras- tructură normală, analoagă suportului cranian faţă de gândire. Sunt acele pasaje «incolore», prost scrise care plictisesc în Shakespeare şi Maliâre, interminabilele descripţii din Balzac şi Tolstoi (sărite la lectură) stilul de cod penal al lui Stendhal, (ţinut în anonimat o jumătate de veac sub motivul platitudinei stilistice) frazele încâlcite de câte două pagini (care au plictisit şi pe Andre Gide făcându-1 să recomande editurei N.R.F. să refuze să publice romanele lui Proust) etc. etc. . De fapt mai toţi marii romancieri şi dramaturgi au fost ne- înţeleşi şi nedreptăţiţi anume din cauza pretinsei lor platitudini şi a lipsei de originalitate, a insuficienţei stilului. Afirmaţia asta poate să surprindă fiindcă toată lumea ştie că geniile sunt de obiceiu neînţelese tocmai din pricina originalităţii lor, aşa e, cel puţin tradiţia transmisă de estetizanţi... De fapt nu e decât o prejudecată paradoxală, justificată de lenea intelectuală a isto- ricilor literari, de incapacitatea lor de a întregi semnificaţii. Refuzaţi pentru ermetismul lor au fost numai poeţii exclusiv li- rici, cei zişi «puri » din ultima jumătate de veac. Cu titlu de curiozitate, amintesc că nici Baudelaire în Franţa, nici de pildă Arghezi la noi, n’au întâmpinat rezistenţă pentru ermetismul lor, ci tocmai din pricina unui pretins « prozaism » (« mâzga », «rachiul» şi «deştul» lui Arghezi, gramatica lui au fost prea «vulgare» pentru esteţii timpului). Maimuţa calofilă aruncă dispreţuitoare nuca fiindcă i se pare coaja rebarbativă şi nu va cunoaşte miezul nebănuit, decât târziu, când se va găsi cineva ca să-i ofere o nucă spartă, analizată. 28 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Această zonă aridă şi ternă este însă tot atât de necesară operei de artă ca şi rădăcina şi scoarţa, pentru copac, ca şi coloana verte- brală pentru substanţa medulară1). Este în genere şi partea cea mai dificilă a creaţiei artistice, dar a oferi o iluzie de esenţă fără suportul de structură concretă, este ca şi când ai oferi copilul în soluţie condensată, biftecul în buline şi Hamlet în rezumat esenţial. Prezenţa acelei infrastructuri concrete, conjugată cu esenţa, este semnul puterii creatoare, fiindcă esenţele în libertate sunt de domeniul unei relative facilităţi şi se pot realiza indus- trial în cantităţi oricât de mari, de atelierele mai de soiu, însă copacul are legile lui de creştere. Aşi vrea să spun aci un lucru pe care condeiul îl tot evită de un sfert de oră neîncrezător că ar putea să-l exprime, sumar, aşa cum trebue, şi neîncrezător că ar putea întâlni înţelegere. Iată despre ce e vorba. Condiţia concreti- tudinei este semnul genialităţii creatoare nu prin ea însăşi, ci fiindcă ea este dovada activităţii sub condiţia individuaţiei... E o realizare subordonată limitării prin determinare. Aci e libertatea de a arunca cu piatra, dincoace este pomul cu mere. Piatra poate fi aruncată oricum, după jocul întâmplării, căci în orice caz ea va lovi ceva, dar acest simplu fapt nu va fi un semn de iscusinţă. Dacă va lovi în pom chiar, şi va doborî mere la întâmplare, va fi ceva mai mult decât nimic, dar dacă, dintr’o singură lovitură anunţată, va lovi unicul măr dintr’bn pom, atunci se poate vorbi de o adevărată iscusinţă. Ceea ce trebue reţinut aci este că meritul vine din realizarea unui conjunct între două libertăţi, a actului de a arunca şi a unului de a fi el însuşi... Cele două libertăţi în modul în discuţie al creaţiei sunt concretitudinea şi esenţa. Un cadru concret este dificil de realizat, dar nu excesiv meritos; pe de altă parte elaborarea de esenţe în libertate este şi ea dificilă dar abia'ceva mai mult decât cea de dinainte, ca merit. Cadru fără esenţe este ceea ce realizează literatura bună realistă, naturalistă; esenţa fără cadru este ceea ce a încercat, ameţită la recede propria l) Explicând prin 1922 unui cunoscut critic de ce consider «poezia» ca un mod de « cunoaştere plastică » şi arătându-i că în mod necesar « poe- ziile » cuprinse în volumul «Versuri» încep întotdeauna, eu o zonă ternă de notaţie, pentrucă numai aşa are valoare elevaţia esenţiali din restul poeziei, nu am izbutit probabil să mă fac înţeles, căci spin stupefacţia mea„ m’am trezit patalogat în opera sa, ca « poet de notaţie K addemoa la falsul tratat *4 ei ispravă, şi literatura expresionistă. îmi aduc aminte de mândria cu care un autor dramatic «revoluţionar», proclama acum 20 de ani «nevoia» unui teatru «exclusiv de esenţe»... Ambele aceste modalităţi, de merite relative, sunt infinit depăşite, în parte şi laolaltă, de conjunctul integrării esenţei în concret. Tocmai noţiunea de conjunct ne e teamă că nu va fi înţeleasă pe liniile ei de semnificaţie potenţializată. Ea nu este adunarea a două cifre, nici măcar simpla înmulţire a lor, ci este o operaţie de ordinul calculului probabilităţilor şi dacă e vorba de găsit o comparaţie, ea ar putea fi familiară mai curând celor care joacă la cursele de cai şi cărora li s’ar explica anume că un conjunct este echivalent cu a nimeri un « dublu-event » din două curse în care ar alerga, nu un număr limitat, ci un număr quasi infinit de cai. Şi încă aci ar fi încă vorba de a nimeri, deci un simplu joc, dar în integrarea esenţei este vorba de o certi- tudine, de certitudinea creaţiei, şi de aceea opera de geniu, inte- grarea unei esenţe în concret, este nesfârşit mai rară decât orice event la curse. Faptul că două date, oarecare în ele însele, dar indispensabile, dau ceva cu totul excepţional în conjunct, este cel mai greu de înţeles şi de aci au ieşit toate rătăcirile în critica timpurilor. Trebue precizat cu stăruinţă că, din condiţia concretitudinei structurale, drama absolută implică un cadru al esenţei conjugat cu ea, anume o infrastructură ontogenetică (sens modificat) cu prezenţe din toate modalităţile depăşite filogenetic (sens modi- ficat) şi aceasta o deosebeşte de celalte modalităţi anterioare, care sunt simple aspecte, excluzive unele'faţă de altele, ale sub- stanţei. Intr’o dramă absolută deci, nici motivele fatalităţii an- tice, nici cele ale fatalităţii biologice nu sunt excluse, cum nu sunt excluse nici personajele «tip», reprezentând «caractere», nici cazurile patologice, telurice ori chiar aberate, ci sunt numai subsumate esenţei şi în acest sens au un rol subsidiar, iar ob- servaţia este valabilă şi la roman (Vezi în privinţa depăşirii noţiunei de caracter «Noua structură şi opera lui M. Proust » în «Teze şi Antiteze »). Dificultatea pentru dramă este sporită sub acest aspect, din pricina spaţiului structural limitat de care dispune o lucrare de teatru şi care nu îngăduie desvoltări ce ar duce la copleşirea eroului prin personaje secundare mai solide 3<> REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ca aspect, mai conturate, necesare structurii unei drame în con- ştiinţă, aşa cum scheletul e necesar celulelor cerebrale ca su- port. Iată de ce însăşi drama absolută, ca şi romanul de nouă structură, abundă în «tipuri», « caractere », cazuri particulare, modalităţi theologice şi tematice, dar asemenea opere nu se pot rezolva totuşi, culminând, decât în imanenţa conştiinţei, în personajul pisc care urmează fluctuaţiile conştiinţei, aşa cum înlăţimile alpine, implicând mai jos toate modurile topografice normale, nu se pot realiza ca esenţe decât în conVulsiuni ame- ţitoare de stânci şi ghiaţă perenă. Oferite numai ele însele, chiar în centrul operei, cu intenţia de a le promova dela un rol subsidiar la unul esenţial, aceste modalităţi exterioare conştiinţei, aceste cazuri patologice ori aberate, aceste tipuri şi caractere rămân tot personaje secundare, iar opera în care sunt înfăţişate rămâne tot la periferia artei substanţiale. « Othelo » ca «tip » al gelosului este un personaj secundar, prin faptul însă că suflul shakespearean îl amplifică în imanenţa conştiinţei, îl menţine între marile creaţii. E ceea ce Moliâre isbuteşte în « Mizantropul » şi nu isbuteşte în « Avarul », căci un personaj esenţial dramatic nu poate fi, trebue spus, decât un intelectual, (dar nu un specios al intelectului căci sensul curent e lateral) fiindcă nici un mod al conştiinţei nu este posibil în afară de intelectualitate. Ştim că identificând personajul esen- ţial dramatic cu intelectualul, fluctuant în conştiinţă, suntem în conflict cu tradiţia teoretică seculară, care opune intelectul şi pasiunea, făcând din intelect o frână a pasiunii şi chiar a capacităţii de acţiune său văzând în pasiune o anihilare a in- telectului. La nivelul degenerat, academic, al criticei, se opune cu ostentaţie în opera de artă tipul «viu » care e cel exclusiv pasional, instinctiv, Voluntar, tipului cerebral, considerat ca ar- tificial, neviabil, inconsistent. Nu e locul să discutăm aci în ce măsură Bergson însuşi confundă esenţa instinctului cu intuiţia, opunând-o intelectului. Evitând să legăm aci fire, pe care le dorim deocamdată încă deosebite, nu putem totuşi întârzia să sub- liniem caracterul noocratic al dramei absolute şi să declarăm că personajul ei autentic este un om de specie nouă, capabil de crize în conştiinţă, de ordin cognitiv, nu moral, în esenţă. Pentru un asemenea personaj, conştiinţa şi intelectualitatea nu ADDENDA LA FALSUL TRATAT 3i sunt epifenomene, ci motive generatoare ale întregei vieţi su- fleteşti, care nu are deci «elemente » ori < fundamente » inten- sitatea pasională fiind în funcţie de ele; într’un proces invers deci decât cel socotit normal. Câtă conştiinţă atâta pasiune, deci atâta dramă 1). N’are niciun sens să mai prelungim acest început de început lămuritor. Problemele de acest soiu sunt azi, cu mijloacele pe care le are ştiinţa timpului, insolubile şi indicaţiile date sunt numai primii paşi din perspective imense. In lipsa luminii teore- tice nu este eficientă aci decât intuiţia substanţialităţii, însă acea- sta e tot atât de rară ca şi actul de creaţie, cu care e congenială. «Mioara» în această a doua serie, s’a jucat până în mijlocul verii aproape, încheind stagiunea la 2 Iulie, după un număr de 25 de reprezentaţii, cu săli pjine. Nu s’a mai reluat în toam- nă ca să facă loc pe afiş pieselor noui pregătite de direcţie în timpul vacanţei şi unei noui lucrări cerute autorului. « DANTON » Scris la îndemnul lui G. Storin, < Danton» a fost pus în studiu de compania Bulandra la cererea acestuia, dar, după ce rolurile au fost scoase, piesa a fost înlăturată în ziua primei repetiţii de d-na Lucia Sturdza Bulandra intimidată de even- tualitatea unui «scandal» pe care îl bănuia iminent. Primită în anul următor «cu elogii şi în unanimitate» de co- mitetul de lectură al Teatrului Naţional, n’a fost înscenată în decursul celor douăzeci de ani trecuţi, şi fiindcă autorul este l) Referitor la acest mod al dramei, expunând, pentru programul tea- trului, subiectul « Mioarei», scriam, într’o vreme când ţineam şi mai mult decât azi să ocolim o explicitare, in termenii proprii vederii noastre teo- retice : «Intrăm şi mai mult in spiritul piesei când, după ce am văzut faptele inseşi, adică după ce am văzut ce se întâmplă cu jurămintele, trecem în- tr’alt plan al conştiinţei, care e tocmai cel care a interesat mai mult pe autor, şi conţine conflictele personajelor cu ele insele. In acest sens, piesa de faţă este drama iscată între ceea ce vedeau şi ştiau despre lume înainte de faptul ireparabil şi ceea ce descoperă după, confruntarea între aparenţă şi reali- tate, intre ceea oe e ou putinţă şi ceea ce este irealizabil. Jocul acesta de contraste este dublat de un anume sciu de sentimente şi acest soiu de senti- mente oonstitue « drama cunoaşterii » care este substanţa piesei de faţă »... (Volumul «Distribuţii», Stagiunea Teatrului Naţional 1942—1943). REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 3* convins că nu se poate realiza în teatrul românesc climatul unui asemenea spectacol. Desgustat de «vieaţa teatrală », anun- ţam în cursul unui interview anul trecut, că nici un caz nu voia accepta să mi se joace «Danton», până nu vor dispare foile de teatru «Bis», «Scena», şi «Cortina». « MITICĂ POPESCU » Descurajat de nereuşita tuturor încercărilor de a găsi inter- preţi potriviţi pentru lucrările mele anterioare (şi mai ales actorul care să poată realiza dramele efective de luciditate în pasiune, şi de patetic în plenitudinea conştiinţei, şi care ar fi putut in- terpreta deopotrivă, pe Andrei Pietraru, pe Gelu Buscanu, pe Pietro Gralla, prof. dr. Omu, într’un anume înţeles pe Mihai Stănculescu şi Radu Vălimărescu, condiţia fizicului cerând pentru Danton un tip de actor anume) şi prevăzând că multă viv- me, poate timp de decenii, nu se vor ivi asemenea interpreţi, am scris prin 1925—26, o comedie ai cărei interpreţi mi se pă- rea că vor fi găsiţi cu uşurinţă oricând în teatrul românesc. Socot de oarecare interes pentru arătarea motivelor care m’am dus spre Mitică Popescu să reproduc în nota *) lămuririle date în programul teatrului. x) « Mitică este bucureşteanvl par excelience afirmă undeva Caragiale, care este de altfel şi naşul acestui «tip » a cărui caracteristică este că « face spirite nesărate ». Dacă mai adăogăm şi restul familiei, pe faimoşii « Lache, Mache, Sache, Tache » atunci după Caragiale, fizionomia morală a bucureşteanului apare ca aceea a unui personaj cu totul neserios: mucalit dar fără sare, lăudăros fără pereche, chiulangiu incorigibil, craiu de mahala, farseur de prost gust, etc. Să fie oare acesta « bucureşteanul par excelience ? ». Dar « Mitică Popescu ? ». Mitică Popescu este pentru străini, în genere ,tipul însuşi al românului, nu numai al bucureşteanului, aşa cum Dupont este tipul franţuzului, Smith al americanului, Meyer al germanului. Numai că acest « Mitică Popescu * se bucură de o reputaţie foarte proastă, spre marele nostru regret. « Baron Popesco » este un student întârziat, care trăieşte din expe- diente, care fuge fără să plătească hotelul, care trage chiulul croitorului, păcăleşte femeile pe care le seduce cu farmecul lui semi-Oriental şi câte? odată şi mai rău. Chiar fără să trecem frontiera, în cuprinsul ţinutuiilor româneşti, « Mitică Popescu » este cu dispreţ ironizat de către ieşenii aristocraţi şi ADDENDA LA FALSUL TRATAT 33 Prudent, ca tehnică teatrală, am încercat metoda reluării pe planuri succesive în ascendenţă, a unor idei care se puteau întrupa dela comicul cel mai accesibil, până la subtilităţile de intuire, pe care le adresam unui număr cu totul restrâns de spectatori. Prudenţa mea s’a dovedit îndreptăţită: jucată prin 1928 în condiţii lamentabile, cu excepţia actului I, piesa a întrunit un număr suficient de reprezentaţii, lipsite însă de orice semnificaţie. culturali, care îl găseso mahalagiu şi lipsit de sensul poeziei, dar mai ales e sever judecat de către ardeleni şi bănăţeni, care văd în aoest perso- naj tipul « regăţeanului », « şmecher », afacerist, destul de corupt de « fanariotismul » ultimelor două veacuri. Autorul acestei comedii este şi bucureştean şi « regăţean » şi român. El nu s’a putut împăca în nicipn mod, deci cu această lamentabilă reputaţie a lui Mitică Fopeşcu, cu care se simte frate bun. El crede că dacă nu e la mijloo o calomnie a acelui perfid şi incomparabil Caragiale, e .în tot cazul o gravă neînţelegere. Eireşte, el nu poate tăgădui, ci recunoaşte că toate trăsăturile compromiţătoare enumerate mai sus se găsesc cu adevărat în caracterul lui Mitică Popescu. Susţine însă că ele nu sunt esenţiale, că apar numai la un examen superficial. Tipul românesc reprezentat prin Mitică Popescu este ou alte cuvinte altul, care trebue căutat în profunzime, cu mai multă putere de pătrundere. Teza acestui autor este că un om trebue judecat nu după ceea ce spune, ci după actele lui. 'Judecat după flecăreala lui şi după spi- ritul luide autocalomnie,românul luat reprezentativ este într’adevăr nese- rios, fanfaron, chiulangiu, etc. Dar judecat după faptele esenţiale ale vieţii lui, este un adevăr lord al loialităţii, un prinţ al bravurei, un cavaler fără prihană. Mai mult chiar, forma voit vulgară pe caie o adoptă cotidian acest Mitică Popescu este un simplu mod de apărare a vieţii lui adevărate şi intime, aşa cum unii timizi sunt obraznici, iar unii bătrâni cumsecade, morocăncşi. El are pudoarea marilor lui sentimente şi de aceea se autocalomniază. Legând aci de definiţia pe care autorul, în lucrările sale de specialitate, o dă stării poetice şi anume că « Poezia este pudoarea în expresia marilor sentimente », rezultă limpede că Mitică Popescu este prin candoarea şi sensibilitatea lui ascunsă, poezia însăşi. Să dăm câteva exemple:. Mitică Popescu se laudă că e bătăuş teribil, dar nu pomeneşte nici- odată că este erou din războaiele naţionale; sâcâie toată ziua pe ardeleni, (şi mai ales pe admirabilul lui subdirector) dar nu spune că a fost rănit în luptele din Ardeal, unde mersese vt luntar. Cu prietenul lui Jean, se ceartă toată ziua, dar simt nedespărţiţi. Se laudă cu succesele lui la femei ireale, dar nu spune o vorbă despre cele reale. Trage chiulul la slujbă dar lucrează nopţi întregi când i se arată că o un moment greu. Se laudă toată ziua oă face afaceri « că dă lovituri», dar când îi cade în mâini o I 3+ REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Reluată în anul 1945 pe scena Teatrului Naţional Studio, a cunoscut unul dintre cele mai mari succese, pe care le-a înregis- trat până azi teatrul românesc, fiind încă pe afiş, în continuare, în Ianuarie 1947, când scriem aceste rânduri. « IATĂ FEMEIA PE CARE O IUBESC » Piesele despre care ne-am ocupat în notele de până aci, res- pectând nu gruparea în volume, care a fost călăuzită de alte criterii, ci cronologia redactării lor, sunt toate scrise între anii 1916—26. In timp ce « Mioara » era încă pe afiş, prin Mai 1943, încurajat de succesul reluării, Liviu Rebreanu, aflând că am un bogat material, încă din anii mei de activitate literară dra- matică, m’a îndemnat cu stăruinţă să-i scot din el o piesă de teatru, pentru toamna anului acela. Intrat de acum în volbura teatrului şi hotărît să dau o formă definitivă, gândită mai ales sub forma tiparului, întregii mele producţii dramatice, am redactat până prin Octomvrie «Iată femeia pe care o iubesc !>, stăpânit de ideea de a respecta neapărat tehnica orhestrării dificultăţilor cu reluări în planuri succesive şi cu hotărîrea de a renunţa să mai sprijin întreaga piesă pe un rol axă, al cărui interpret, prin carenţa lui, putea să-mi provoace dificultăţi. îmi propusesem de asemeni să implic în infrastuctura piesei şi modurile despre «pierderea personalităţii» curente în teatrul dintre cele două războaie, cu intenţia depăşirii demonstrative a tematicei acestor moduri, devenite deci subsidiare esenţei acestei drame. Premiera — pregătită sub direcţia de scenă proprie — a avut loc la 28 Februarie 1944 şi mi-a adus pentru întâia dată în ca- rieră, înainte de «Mitică Popescu », ceea ce se numeşte un triumf adevărata avere, o dărueşto băncii lui. E necuviincios cu patroana lui, îi zugrăveşte mustăţi pe portret, dar este îndrăgostit de ea nebuneşte, fără nicio speranţă, etc. Rezultă după această concepţie de extrem optimism naţional, că Mitică Popescu, ale cărui trăsături tradiţionale au fost şi ele păstrate (ca forma obligatorie a sonetului), este un tel de erou necunoscut, un adevăr înger contabil, care-şi petrece tot timpul liber în faţa cafenelei Capşa. urmărind cu privirea toate trecătoarele frumoase. Are autorul dreptate î Iată ceea ce trebue să de< idă, ascultând această comedie, publicul... bucureştean şi poate şi celălalt».. ADDENDA LA FALSUL TRATAT 35 în teatru. Fireşte că rezistenţa intelectualităţii care se declara responsabilă de soarta culturii româneşti -a fost aceeaşi (sala de premieră a fost continuu agitată de hulă, apostrofe au pornit din loji, aşa încât un cronicar, de altfel cu totul ostil, îşi putea începe articolul, amintind de seara premierei «Hernani»), dar de data asta prin însuşi eşecul vastei campanii împotriva « Mioarei», publicul spectator era prevenit... Biletele erau vândute mereu cu câteva zile înainte şi piesa părea pornită pe o serie menită să treacă de sfârşitul stagiunii. După 16 reprezentaţii, spectacolul dela 5 Aprilie n’a mai avut loc, căci din seara de 4 Aprilie ac- tivitatea Teatrului Naţional a fost întreruptă până la o dată nedecisă. La 24 August, bombardamentul în picaj german a năruit şi incendiat clădirea întreagă. Decorurile piesei au fost arse şi, date fiind şi schimbările la conducere, am preferat să nu mai continui în niciun mod seria reprezentaţiilor întrerupte, preferând o înscenare nouă, altădată. «PROF. Dr. OMU» îmbelşugatul material adunat cu douăzeci de ani înainte în jurul « Casei Snagov » mi-a îngăduit să redactez, în 1946, o nouă piesă cu aceleaşi personaje. Dificultatea pe care mi-am Propus s’o înving era ca ambele comedii să fie cu totul independente una de alta, şi ca acţiune şi ca expunere a modului eroilor lor, una neimplicând neapărat reprezentarea anterioară a celeilalte. « DONA DIANA » Prin 1938, Ion Marin Sadoveanu, întors dela Viena, mi-a cerut să traduc pentru Teatrul Naţional o comedie spaniolă în versuri libere şi proză, pe care o văzuse reprezentată la unul dintre Teatrele lui Reinhardt, punându-mi la dispoziţie ver- siunea germană. Era «El desden con el desden» a lui Moreto, în traducerea lui Cari August West (publicată încă din 1816) pe care eu o aveam în ediţia «Reclams Universal Bibliotek» cu No. 29). Niciodată nu mi-am putut explica încântarea cu care am cetit şi am tradus această graţioasă comedie. Nu cu- nosc spaniola şi nu am putut merge la original, decât aproxi- mativ, cu concursul binevoitor al unor prieteni competenţi. Ver- »* REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 36 siunea lui Moli&'e, cu titlulg«La princesse d’Elide », e mult prea slabă, şi probabil că îi era superioară versiunea încercată de Gozzf: «Principessa Filosofa o, pe care cu toată truda pe care mi-am dat-o, nu mi-am putut-o procura. Dar să lăsăm pe West însuşi să lămurească raporturile dintre cele patru versiuni. «Molifere a imitat această comedie în «Princesse d’Elide», dar nu cn geniul său ştiut, şi în genere atât de superficial, că deabia se mai poate recunoaşte aoi originalul. Mult mai meritorie este prelucrarea lui Gozzi, care în a sa «Principessa Filosofa» a urmărit magistralele date ale poetului spaniol pas cu pas, ba chiar ici colo îmbunătăţindu-le mai ales în scenele de expoziţie. Eu, continuă West, am folosit în prelucrarea actuală, schimbările lui Gozzi, dar în ansamblu m’am ţinut aproape de originalul spaniol, atât cât îmi îngăduia diversitatea gustului naţional. In deosebi am ţinut să redau caracterului prinţesei nobleţea sa originală, sacrificată în parte de înclinarea spre burleso a lui Gozzi. Dimpotrivă, am păstrat în Perin (Polila în original, Giannetto la Gozzi, Martin în versiunea românească) numeroase trăsături de caracter fericite ale autorului ita- lian. De asemeni şi în ceea ce priveşte pe Cezar ». După ce am terminat traducerea, mi-am dat însă seama că intriga piesei rămânea puerilă, că acţiunea lâncezea lipsită de gradaţie, că unele date ale conflictului erau prea cursiv trecute. Căutând să păstrez farmecul livresc al personajelor, poezia plină de graţie a convenţionalului academic al Renaşterii, am re- maniat acţiunea întregei piese, am căutat să adâncesc trăsă- turile de caracter ale eroilor şi mai ales ale lui Martin, am in- trodus astfel unele scene şi tablouri noui, şi am intensificat, pe cât mi-a fost cu putinţă, datele conflictului. Nu pot să fiu jude- cător în această situaţie, sunt prea robit farmecului acestei comedii, pe care o recitesc cu o încântare totdeauna proaspătă şi care, la urma urmelor, s’ar putea să fie un joc cu totul subiectiv, dar după atâta trudă de a scrie pentru alţii, mi- am spus că îmi poate fi îngăduit să mă joc, pentru mine însumi, de unul singur, aşa cum îmi place mie. Nici nu mai ştiu în ce măsură mai poate fi cineva autorul acestei comedii şi in- dicaţia de pe frontispiciu e oarecum la întâmplare, supusă unei eventuale modificări. CAMXL PETRESCU UN JURNALIST AL POPORULUI: C D. ARICESCU Om interesant. în felul lui, poet exaltat şi trivial, a fost C. D. Aricescu, care şi-a narat în versuri şi proză viaţa lui agitată pe care o închipuia ca a unui erou publicist în luptă cu tirania. Modelul său era Aniello din Carbonarii, piesă în trei acte, repre- zentată, în care un poet^ napoletan suferea în 1821 vexaţiile principelui de Canosa, ministrul poliţiei. Aniello declama pe scenă: « Grea sarcină, dar nobilă şi frumoasăl A lumina poporul despre adevă- ratele sale interese, a desbate cestiunile vitale înainte d’a fi resolvate de corpurile legiuitoare, ş’a denuncia abusurile impiegaţilor prevaricatori şi uneltirile neamicilor libertăţii ş’ai naţionalităţii: eată misiunea publicistului ». Sau: Poeţii odinioară o&ntau pe Împăraţi. Azi luptă pentru popul sau pentru împilaţi; Poeţii odinioară erau vili curtesani Azi sunt tribuni ai plebei, şi biciu pentru tirani. Născut în Câmpulungul Muscelului la 18 Martie 1823, ca fiu al lui D. Aricescu din Ploieşti şi al Elenei Chiliaşu, fata unui bogasier câmpulungean (mama se căsătorea a treia oară, tatăl a doua oară), e un copil «pripelnic ». Călăreşte, face pozne cu praf de puşcă. E dat în urbea natală la dascăli greci, la un Manole care preda alfabetul în versuri, AlfarBita Coace pita; Alfa O Coace ou la un « ţilibis » Apostol care le aprinde leneşilor în cap chiulaful cu clopoţei, făcându-i « gaidari £> (măgari), apoi la dascălul Gheor- 3» REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ghe, care stând turceşte în pat, îi izbeşte în cap cu o prăjină de prune. Cu acesta are un diferend mai grav. Intr’o seară micul Aricescu văzuse un « pui de şarpe », adică un copil grec, bătând pe un copil român şi, nesuferind nedreptatea, rostogolise pe pietre pe micul agresor şi-i spărsese capul. Grecii se plânseră tatălui, ipistat, acesta îl predă dascălului Gheorghiţă pentru operaţia « fa- langei ». Dascălul îl ia în primire: Ţa facutu, more, tin alin imera Aprope de scola, ebtes tin esperaî Gligora, 'vorbeşte... N’auzi, catergari î Ha! mi vrut sa fii cbe si palicari î 11 Ecbo de la banga, Pune la fallanga; Fere varga grosa, Nuia nodorosa, Cbe daţii, cbe daţi, Carnea cazi bucăţi. " Aceasta e întâia suferinţă a lui Aricescu pentru ideea libertăţii. Apoi trece în 1833 la şcoala naţională a lui Jianu unde ca monitor stârneşte dezordine, pretinzând şcolarilor «băgare de zeamă». Intre 1837 şi 1844 urmează cursurile colegiului Sf. Sava. Groso- lănia cenzorului internatului, Iordache Popp, care administrează palme, libertinajul internilor le-a descris în memorii. In 1846 tipă- rea Câteva ore de colegiu, salutând corpul proesoral şi « fântâna vitaferă » la care i s’a adăpat spiritul şi luându-şi adio (va fi obiceiul lui Aricescu de a-şl lua rămas bun dela băi, închisoare şi orice loc pe care îl vizitează). Versurile dedicate Doamnei lui Bibcscu (« Triumful virtuţii ») o indispun grozav pe aceasta. Ari- cescu se stabileşte la Câmpulung unde înfiinţează un teatru, începând cu o piesă a sa Coconul Panaiotache, în casa părinţilor, apoi în local special cu O soare la mahala de C. Caragiale. întreprin- derea a durat. In 1847 intra copist la Ministerul Finanţelor. Nu-1 vedem printre arestaţi în timpul revoluţiei şi nu e proscris, e numai destituit din post în Septembrie. Când membrii guver- nului provizoriu, fugiţi de frică, se reîntorc în Capitală, Aricescu împreună cu alţii îi întâmpină între Câmpulung şi schitulNămăeşti. Rosetti declară biblic: «— Astfel întâmpinau pe apostoli primii UN JURNALIST AL POPORULUI: C. D. ARICESCU 39 creştini 1 ». In 1849 răspândeşte în manuscris o diatribă împo- triva ocupaţiei: Te scoală Românie DiH greaua letargie. E arestat în 27 Noemvrie, ţinut două luni la Agie de Prefectul Plaiano, judecat în patru şedinţe şi osândit la detenţiune pe timp nehotărît. Tată-său îi scrie: «cu aşa cap, aşa chiulaf». Urcat între doi jandarmi în Ianuarie 1850 într’o sanie trasă de opt cai de poştă, e dus la Snagov unde e întâmpinat cu pompă mare, fiind luat drept vornicul de închisori, apoi la identificare, înjurat. Primit ca « un mare tâlhar » capătă prin intercesiuni de amici o chilie. Prima noapte nu poate aţipi. Nişte «ghimpoase insecte» îl legănau în aer, chiţorani mari cât mâţa stau să-l roază de viu, chilia era nemăturată de un an, în fine era şi un ger de bobotează. II înspăimântau: Urletul de lupi afară, buha ce se văeta Şi de câini vreo duzină ce ’n satul vecin lătra. Regimul i se îmblânzi, i se îngădui să se plimbe prin satele învecinate şi cu barca. La 6 Decemvrie, când i se dădu drumul, spuse un adio înduioşat: Adio, plătică, Duloe peştişor, Cu guriţă mică Cu came d’Amor Până în 1859 sta la Câmpulung. In 19 Iulie 1856 se căsătorise cu Iulia, fata căpitanului Dimitrie Ciocârdia. In 1859 îi moare şi câinele Leul (n. 11 Iunie 1848 — f 24 Noemvrie 1859) cu această ascendenţă: Bunica lui, Bella; moşul lui Atillă; Mama lui, Diana; tată-său, Vintilă. Dela Bella, Leul moşteni o blană Albă ca samurul, bun cojoo de iarnă; Şi dela Atila, un lătrat grozos; Iar dela Vintilă, capul cel vânos. In 1860 devine redactor al Românului. Aci i se întâmplă alt accident profesional. Cu prilejul fugii regelui Oton şi a revol- 4* REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE tei în Atena, din 1862, împarte ia abonaţii ziarului Oda la Grecia, în care sunt şi aceste versuri: S’a luminat soldatul: el e azi cetăţean, Iar nu maşina oarbă a crudului «tiran. Doi ofiţeri, traşi la sorţi de batalionul lor, îl provoacă la duel. Aricescu se ’nspăimântă: « Dar arma mea e pana; şi lupta cată să fie egală ». Insă ofiţerii vor să se bată cu armele şi-l ameninţă că-i vor trage palme. Un martor propune o metodă sinistră: să înghiţă fiecare câte un hap, dintre care unul «veninat», ca să decidă destinul. Aricescu, vai, dezaprobă duelul, şi dă un fel de retractare. Din nefericire justiţia se pune în mişcare sub motiv că s’a făcut apologia nesubordonării în armată. C. A. Rosetti, marele revoluţionar, consultat, declară că situaţia «a devenit foarte gravă ». Osândit la cinci luni închisoare corecţională şi 500 lei amendă, rămâne cu această pedeapsă, deoarece Curtea de Casaţie respinge la 14 Ianuarie 1863 recursul. Pe vară şedea la Văcăreşti, de unde scria în versuri lui Fundescu, care făcea cură de zer pe Penteleu: Tu auzi pe o colină flueraşul de păstor; Eu auz în tot minutul lanţul înfiorător. Să adăogăm că în Mai 1862 îl dăduse în judecată şi proto- medicul Davila, pentru notiţe publicate în broşura Reforma legii electorale, sub motiv de delaţiune de rapoarte cu privire la mal- tratarea ţăranilor închişi la Plumbuita de către ministerul Catar- giu, deşi poetul lăuda pe medic pentru solicitudinea sa. Aricescu avu, fireşte, şi satisfacţii morale. Grecii se oferiră printr’unul din ei să lupte în duel în Iocu-i. El le răspunse înflăcărat: « De câte ori iau pana în mână spre a mă adresa fraţilor mei, mă strămut, ca Moise, pe muntele Sinai; deci, Sinai al meu e Istoria şi Natura. Din regiunile frumosului—ideal, din culmea istoriei universale, prevăz feri- cirea patriei mele ş’a tuturor popoarelor ». Deviza lui era următoarea: Ca Gilbert mai bine în gunoi să mor De cât eu vr’odată să fiu trădător. I se oferă apărători şi unul, citând greceşte din Platon, dis- culpa pe poet zicând că «acele versuri declamate umple ure- chile de miere ». Elevii îi dau şi un festin şi bârfitorii insinuau UN JURNALIST AL POPORULUI: a D. ARICESCU că Grecii din Londra i-ar fi trimis printr’un bancher zece mii de galbeni. Poetul G. Tăut dela T. Frumos îi expedia o scrisoare numindu-1 «Bâranger al Românilor », ceea ce de fapt Aricescu năzuia să fie. Cineva din Iaşi îi scrie: «Pe privighetori nu le ucid vânătorii, dar le închid în colivie oamenii». Privighetoarea pare să fi conceput o oarecare inimiciţie împo- triva paşoptiştilor, dată fiind rezerva lor în vicisitudinile lui jurnalistice. In 1870 atacă prolix şi inconcludent Politica d-lui Ioan Ghica; în 1874 primind dela generalul Teii unele hârtii, atingea gestiunea banilor revoluţiei. Imputarea era mes- chină, C. A. Rosetti pus în chestiune. Un nou conflict răsare, din altă parte. Ieşind dela cursul lui Odobcscu, Aricescu e oprit pe bulevardul Academiei de fiul lui Eliade care îl apostrofează: « — Cum ai cutezat să insulţi memoria tatălui meu, ş’apoi a-mi trimite şi mie această broşură? ». Aricescu se disculpă, Eliad nu-i mulţumit, jurnalistul îl invită să ceară satisfacţie «pe canalul justiţiei», Eliade zice: «Mă voi satisface singur» şi-l loveşte pe Aricescu cu bastonul peste mâini. Acesta îl isbeşte pe Eliad cu bastonul pe spate, apoi cere tribunalului « satisfacerea onoarei ». Aricescu a obţinut câteva posturi, în special pe acela de Direc- tor al Arhivelor Statului, unde numit în 1869, destituit în 1870, funcţionează din nou între 1871—1876. A fost membru al diva- nului ad-hoc, în 1857, deputat în 1864, 1866, 1867. La Cameră vorbeşte puţin, intervine odată în chestia concesiunii căilor ferate, sfârşind cu « am zis ». Dar face dări de seamă către alegătorii săi. Director din 1884 al internatului liceului Matei Basarab (după ce ‘uscse şi revizor şcolar) moare la 18 Februarie 1886. Aricescu stihueşte tot ce-i pică în mână, fără a avea bănuiala vulgarităţii. Unele versuri au făcut carieră populară: — Eu Bunt, o Elisă, nu to speria; Dar aprinde lampa să văz faţa ta. Totuşi originalul conţine intenţii sublime: — Dă-mi o sărutare, crudule Demon, Că îţi fao o odă a la Lord Biron. Toată biografia autorului e prefăcută în cronică rimată: La anul şaizeci şi nouă, fiind ministru Creţescu î*a Arhive oa Direotor el numeşte p’ Aricescu, 4* REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Curioase sunt la poet itinerariile la băi. E un om căruia îi plac regiunile alpestre şi care cu toată vulgaritatea poate să sugereze perspectivele (De altfel prozaismul lui corespundea unui gen cla- sic turistic nutrit de satira 5 C. I a lui Horaţiu). In 1852 se urcă pe Bucegi. O trâmbă de munţi i se desfăşură sub ochi: Leanţa, Păpuşa, Iezerul, Craii: Pe munţi licură focuri, în văi s’aud cavale; Prin codri eco sună, pe dealuri oi şi cai; Pe colţi ţipă Vulturii, cocoşii cântă ’n vale; Ş’un val de nori pe creasta pleşuvului de Crai. In vara 1867 a stat o lună cu a lui « consoartă » pe muntele «Holeştein », mtrgând la Kreuth, lângă Miinchcn. In 1862 a fost pentru întâia oară pe Ptnteleu, cu Fundescu, la o stână de căşă- rie, de unde vedea Văi adânci, cu brazi ornate şi nişte stânci colosale Unele ca un perete, altele piramidale. Intemperiile i s’au părut teribile: Vântul urla prin pădure cu nu sgomot ca de iad. Invălitoarea colibei, formată din coji de brad, Sbura prin aer ca frunza. In 1871 face cură de zer pe Penteleu cu. care prilej explo- rează regiunea călare, suindu-se pe Podul Grecilor şi pe Fulgerişul: Din vârful Fulgerişul, pe unde plec călare, Vă mai trimit eu încă la toţi o salutare. In 1872 merge la Tuşnad, trecând prin Ellfipatak, unde se pare că fusese şi în 1852, cum ar reieşi din Mysterele căsătoriei. Aci la Tuşnad peisajul i se pare măreţ: La Tuşnad, iubite frate, către seară am sosit Pe sub brâul unui munte, de brădet acoperit. In faţa lui, un alt munte, cu răsunet maestos, Printre dânşii curge Oltul cu un urlet grandios. Şoimii se învârteau prin aer scoţând un sgomot înfiorător « ca o machină de aburi ce ar funcţiona în sbor ». In vara 1878 se găsea la Câmpulung. De pe Flămânda, « par- nasul favorit», contempla O ploaie torenţială, cu tunet răsunător, Cu fulgere lungi şi dese, cu trăsnet spăimântător. UN JURNALIST AL POPORULUI: C. D. ARICESCU 43 şi pitorescul bâlciu de Sf. Ilie. Apoi se suia pe vârful Măţăului pe Mateiaşi. In fine pleca la Braşov, călare, deacolo trecea la EllSpatak, la Tuşnad, la Borsec, iar la 15 August era pe sacrul munte Pion. Coborî la Piatra pe apa Bistriţei. Astăzi am sosit la Piatra pe Bistriţa cea spumoasă Bistriţa este o gârlă repede şi sgomotoasă. Se lasă apoi către Buzău, urcându-se pe Basca. De aci într’o cavalcadă de zece persoane se îndreaptă spre vamă, iar el se caţără călare pe muntele Siriul, ca să vadă «lacul vulturilor». Când sosi: Doi Vulturi măreţi şi ageri se ridicară în sbor După marginea ’nflorită lacului strevăzător. Singurele versuri emoţionante ale lui Ariccscu sunt acestea: Patruzeci "de secol! trec pe dinainte Şi fieştecare îşi rechiamă ’n minte Imperii, popoare, oare nu mai sânt, Care gem uitate în negrul mormânt; Sau care lăsară numai al lor nume Din sgomotul mare ce făcură ’n lume 1 Unde este Borna, unde e Atena? ' Unde e Palmira, unde Cartagena? Unde este Tirul, unde e Sidonul? Unde Ecbatana, unde Babilonul? Unde este Cesar şi Napoleon? Unde este Brutus, unde e Caton ? Unde e Platone, unde e Socrat? Und’ Epaminonda, unde Ipoorat? E curios cum persistă la noi această veche temă, încă la modă în secolul XVIII. In Baretti întâlnim o poezie aproape identică: Che di Cartago resta? Non b neppur nomato Da quel che la calpesta Tunisino piratal Eu l’alta Troja doma: Sepolta Menfi stassi; E di Borna? Ah di Borna Bimangon pochi sassi! *4 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Dove sei Alessandro î Dov’â quell’ inumano Che in riva allo Scamandro Fe’ strazio ■ del Trojano î E dove sie te voi, Onor di greoa sponda Voi riveriti eroi, Pericle, Epaminondaî Pe când avea doar 18 ani, Ariccscu tipări o « poemioară » în versuri Florica, un epitalam în 12 epoci, tratând feluritele mo- mente ale amorului inocent până la căsătorie. Poetul cita Phy- siologie du mariage de Balzac, Memoires d’une feune mere ou Matfiilde de Eugâne Sue, Scrisorile la Sofia de Aime-Martin în tălmăcirea lui I. Negulici, Macrobiotica lui Hufeland. Intenţia va fi de a glorifica femeia şi mai târziu afirma că a cântat aci un amor asemănător cu acela al lui Dante pentru Beatricc. temă pot fi luate versurile: Despot-bărbat, ia spune-mi de nu ar fi fost Lora, Sintia, Beatrice, Elvira, Leonora, Ş’atâtea femei belle, ar fi stătut Biron, Petrarca, Lamartine, Dante, Napoleon? Ccstin se cunună în port naţional: Costumul meu asemeni era naţional: O albă pălărie cu fundul mic, oval; O pană neagră, mică alături fâlfâea; Sub pălărie părul în unde mii cădea. Cămaşa prea subţire, cu fir, fluturi, cusută, Cu multă măestrie de bella mea ţesută. La gâtu-mi, drept batistă, o bendă purpurie; Brâu roşu de mătase d’o faţă foarte vie; Peptar ce venea bine, de pânză largi iţari, Mai albi şi de oât neaoa, căzând pe cisme mari. Odaia nupţială este împodobită cu portretele « colosale » ale părinţilor, iar într’o încăpere alăturată sunt portretele eroilor României: Mircea, Ţepeş, Mihai Viteazul, etc. Mai târziu, aplicând pas cu pas meditaţiile lui Balzac din Physiologie du mariage, într’un sistem interminabil de dizertaţii şi de citate, Aricescu tratează în trei părţi alte forme conjugale, întâi este înfăţişat «bărbatul predestinat » Cerbureanu, căruţa UN JURNALIST AL TOPORULUI: C. D. ARICESCU 45 Avestiţa îi impune separaţia şi apoi divorţul în favoarea lui Misticescu care o supune unui sistem de poliţie riguros, cu găuri de privire în tavan şi în pereţi, cu trape, cu paznici, după ce a încheiat cu ea o « convenţie conjugală ». Avestiţa se plictiseşte şi ajutată de mamă-sa şi o « verigaşă » Angheluşa, un fel de Celestina, izbuteşte odată chiar să iasă din casă în costum bărbătesc. Un prinţ ameninţă pe Misticescu cu moartea, acesta fuge în Italia, aci totuşi nu-şi poate sustrage soţia destinului ei. « Soţul diplo- mat », deşi recunoaşte forţa majoră, îşi simte împuţinată afecţia faţă de Avestiţa. In Memoriile manuscrise Aricescu făgăduise să descrie în a treia parte a romanului său amorul conjugal pentru Iulia. Acest volum cu subtitlul «bărbatul desilusionat» a apărut • în 1886. Literar vorbind, e fără merit, o desvăluire de necazuri familiale. Costin, după moartea Florichii, se entuziasmează de cultura revelată în jurnalul Sofiei, o divorţată pe care o ia în căsătorie, pentru ca peste ani de zile să afle că îi pusese o inscripţie ipotecară asupra proprietăţii pentru o înstrăinare de zestre. Este în scriere o încercare prozaică de disculpare cu calcule şi o amă- răciune care ne-ar face să presupunem că publicistul însuşi trecea prin supărări asemănătoare. Aricescu, precum vedem, constata primatul naturii Ia femeie. Sora Agapia sau Călugăria şi Căsătoria reprezintă un fel de La religieuse (autorul nu pomenea pe Diderot, citând în schimb pe Renan) cu multe documente asupra vieţii monahale. Acţiunea, pusă Ia 1848, este întretăiată de lungi comentariu Stariţa Mino- dora, modestă la înfăţişare, cu limbaj «miorlăit», se înconjură de un întreg stat major: maica Melania, maica Maximina, ungu- roaice de forţă herculeană, reprezentând puterea executivă, maica Elisabeta, econoamă, maica Pelagia, proin-stariţă, maica Maxi- mina, vară, sora Epraxia, sora Domnica, « oropsite » aparente, în fond spioane, Eudochia şi Salomia, ipocrite adulatoare, confi- denta Marta, Epifania, bufonă, Mitrofan voinic confesor. Vine Arhiereul Meletie: «faţa ca o rodie, ochii galeşi şi plini de volup- tate, vorba dulce şi foarte afabil şi amabil cu toţi». « Muiat în mătăsării grele, şi înfăşurat în blane rare, învârtea nişte mă- tănii lungi de cMhlibar, cu bobul cât oul de porumbiţă; barba-i căruntă învoită şi făcută roată pe un pept pe care se vedea o oruce de diamante, fi ' 46 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE da un aer de Paşă; răsturnat intr’un fotoliu de catifea roşă, şi înconjurat de cortegiul său propriu şi de cortegiul superioarei, fericitul nostru păstor semăna în adevăr unui Sultan în haremul său ». La masă se oferă Sfinţiei sale peşte strein, peşte proaspăt, icre moi, caracatiţă, vinuri de Odobeşti şi Drăgăşani. Arhiereul ia pe maica Minodora şi pleacă cu ea la Braşov de frica răzme- riţei. In lipsă vedem ce e o mănăstire. Maicele se prefac a gusta la trapezărie, apoi mănâncă în chilia lor raci scordalea, sardele de cutie şi alte asemenea, bând cafea şi fumând ţigări. Sora Evghenia slujită de posluşnica sa sora Evloghia naşte un « pui de năpârcă ». Sora Agapia o ajută cu ceai de muşeţel şi masaje cu untdelemn. Fătul e înnăbuşit sub pernă şi aruncat în heleşteu « acolo unde dorm toţi copiii». Elvira, verişoara Agapiei, vine să vadă ceremoniile pitoreşti ale îmbrăcării veşmintelor schimniccşti, descrise după Rânduiala tunderii chipului monahicesc, tipărită de Eliad în 1842. Monahii suferă de «satyriasis », călugăriţele de « nymphomanie ». Dialogurile sunt cinice, în stilul viitor al lui Damian Stănoiu: « — Aide, mai iute, popo, o’aşteaptă amica Stariţă în Biserică. — Las’ s’aştepte; că şi eu aştept de multe ori. — De ce naiba ai înt&rziat atâta ? — Ce-ţi pasă ţie î — Nu te îndurai de preoteasă... — Cum nu te ’nduri tu de cuviosul Arsenie... — Vorbeşte încet, popo, să nu te auză oineva. — Ba ce! Parcă lumea nu ştie... — Fir’ai al Dracului de ţap...». Călugăriţele dela Varatic şi Agapia se întâlnesc cu monahii dela Neamţ (după o corespondenţă), maicile se plimbă în trăsură cu doi şi patru cai, iar maica Madalena cu ţigareta în gură mână caii ca un jocheu englez. Un necunoscut a oferit pentru tipărirea cărţii 70 de galbeni. Opera de istoric a lui Aricescu este onorabilă. In Istoria Câmpulungului autorul n’are spirit critic şi se pierde în ipoteze romantice, folosind tofuşi hrisoave de moşneni şi cunoştinţe proprii topografice. Istoria revolufiunii române dela 1821 e mult mai bine întocmită, cu naraţie şi caracterizare şi cu informaţii luate la faţa locului. Astfel Aricescu a vizitat Vladimir, Cloşani, Ţânţăreni, Coţofeni, Tismana, etc. şi la 12 Aprilie 1872 era la Cerneţi. Dtspre evenimentele dela 1848 aduce în orice caz ştiri încă utilizabile. G. CĂLINESCTJ FRAGMENT Era într’o Vineri, zi de târg la Constantinopole, şi Marcella ţinuse să coboare din trăsură la capătul podului Istambul, ca să treacă pe jos, democratic, prin amalgamul pestriţ al pieţii, să zăbovească şi să se amestece în forfota levantină a micilor negustori —greci, armeni, turci şi evrei, toate amestecurile Asiei minore — care-şi etalau marfa pe tarabe, la marginea caldarâ- mului, trăgând muşteriii de pulpană, asurzindu-i cu invitaţiile lor păsăreşti. — Deca pendi I Deca pendi 1 — Dodeca ! Dodeca t îşi strigau preţul la concurenţă detai- liştii, în dosul grămezilor de pânzeturi — stămburi ieftine, colo- rate ţipător, covoare imitaţie, baticuri cu tot soarele orientului în ele. Munţi de portocale şi de turtă dulce te împiedecau Ia fiece pas; lăzi întregi cu rahat vopsit, cu pistil şi curmale, apoi cara- ■ .mele, bigi-bigi, zaharicale, varietăţi nenumărate de dulciuri; în fine mormane de cafea boabe, ciocolată şi roţi de smochine uscate dădeau pieţii un aer de bâlci, prin care îţi este imposibil să rătăceşti tgafăr, necontaminat de toate poftele copilăriei. O murdărie de nedcscris rămânea în urma acestei orgii negustoreşti de o singură zi, pe străzile pe care municipiul acorda favoarea desfacerii. Târgul din apropierea portului, puţin mai sus de podul Istambul, se întindea atunci pe toate uliţi le strâmte şi întortochiate ce urcau spre Pera, în aşa fel încât întregul cartier părea un furnicar la roit, în dulcele soare de Mai al Cornului de Aur. Pe talgere sunau necontenit piaştrii sglobii sau bretele grave şi seara enormele cantităţi de dulciuri dispăreau ca prin farmec. 48 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Dar ceeace uimea ochiul era mai ales nesfârşita varietate de costume care se perindau peste tot, într’un dute-vino de scenă internaţională. Constantinopole, oraş cosmopolit sub tutela en-« gleză, devenise răscrucea tuturor neamurilor pământului, după război. Dela refugiaţii ruşi până la aventurierii visând îmbogăţiri peste noapte; dela oamenii de afaceri fără scrupule, până la spi- onii politici; dela turiştii în căutarea distracţiilor inedite, până la beduinii deşertului, atraşi de miragiul vieţii «moderne», toţi păreau febrilizaţi, în urmărirea unui rost nou, într’o lume încă nedcsmeticită din coşmarul prin care trecuse. Turbanul sever sau fesul mândru alunecau pe lângă pălăria cochetă de paie; o uniformă boţită de fost ofiţer ţarist, amintind străluciri apuse, se strecura umil pe lângă caftanul unui muezin sau alături de burnuzul romantic fluturat în vânt.al vreunui şeic kurd. Marcella Gracian îşi făcea loc cu agilitate prin această lume multicoloră şi interesul pe care îl arăta pentru ea nu era deloc lipsit de prospeţime, de originalitate, cu toţi cei patruzeci de ani ai săi, împliniţi. Avea destul farmec în «graţiile » tinereşti cu care se răsfăţa, deşi N’colai Constantinovici o tachina deseori pentru ele. El — într’o toaletă deschisă, de'primăvară, arborată pentru întâia oară chiar în dimineaţa aceea — o urma docil, ferind-o din când în când de cotul sau brânciul vreunui trecător primitiv, ori trăgând-o delicat de braţ când întârzia prea mult înaintea unei tarabe atrăgătoare. — Vai, să ştii că la întoarcere cumpăr asta 1 Şi asta 1 Şi astea 1, exclama mereu Marcella, cu nervozităţi de şcolăriţă ieşită pentru prima oară din pension, căutându-i zâmbetul complice. — îmi pare rău că am lăsat vizitiul jos, ne-ar fi dus lucrurile la trăsură... — La unsprezece şi jumătate trebue să fim la Spital, o aver- tiză blând Nicolai Constantinovici. — Ah, aşa-i, sigur, Niccold, ai dreptate, să mergem 1 Teribil eşti cu punctualitatea dumitale !, îl tachina la rându-i Mar- cella, aruncându-i una din acele priviri de-ale ei, iute şi muşcă- toare, care-i dădea o expresie de invincibilă inteligenţă. Cu toate acestea, eâ se despărţea cu sinceră părere de râu de revărsarea aceea de culori şi de artificii, ca o simplă femee, pentru care o vi- £fcA6M£tfT 49 trină sclipitoare sau freamătul unui negoţ de lucruri mărunte şi drăguţ inutile înseamnă întotdeauna o magie greu de învins. Profilul lui « signor Niccolo » — cum i se spunea lui Nicolai Constantinovici în familia Gracian — se desena calm şi pur, întinerit parcă, sub pălăria de pae cu calota înaltă şi borurile largi, gen sombrero, pe care i-o dăruise Marcella, adusă special pentru el din Argentina. Era un mic semn de atenţie faptul ca primise să o poarte, şi Marcella fusese încântată că reuşise « să-i înfrângă cerbicia », convingându-1 că nu-i stă rău. Simetriile de sculptură antică ale feţei lui Nicolai Constan- tinovici lângă obrazul cam neregulat şi vădit prelung, ca de cal, al Marcellei Gracian, contrastau izbitor, lucru de care aceasta din urmă era foarte conştientă. Din fericire, cu toată imensa avere de care dispunea, fiica marelui industriaş Leon Gracian nu avea deloc pretenţia să pară o femee frumoasă. Inteligenţa ei, simţul realităţii şi mai ales extraordinara vitalitate de su- dică — uşor americanizată — îi compensau lipsurile estetice, îşi putea permite însă, cu bogata ei experienţă de viaţă, o anume nepăsare, pe care o ştia preţuită de distinsul şi ciudatul ei prieten. Dar, ca toţi europenii sau chiar mai mult decât aceştia, cre- scând şi trăind ca o plantă rară în mijlocul înaltei societăţi ruseşti dinainte de război, Nicolai Constantinovici Petrokoniko avea o sobrietate, o oarecare înţepeneală în gesturi şi în prin- cipii, care-i aminteau pe acelea ale unui nobil scăpătat. Marcella Gracian era şi amuzată uneori de atitudinile sale; ele îi rede- şteptau predispoziţia spre romantism din prima tinereţe, dinainte de căsătorie. De un an de zile, de când Leon Gracian poposise în Constan- tinopole — statul major al afacerilor sale din zona europeană — jocul dintre Marcella şi Nicolai Constantinovici nu se « perfecta » — după expresia negustorească şi cam ironică a bătrânului. După moartea colonelului Ramon Gomara — dregător cu influ- enţă în ultimul guvern « democratic » dela Buenos-Aires dinainte de război, guvern susţinut de marea industrie, în care cuvântul lui Leon Gracian, temutul rege al scorţişoarei, era hotărîtor — Marcella se consolă repede şi îşi dădu frâu în întregime tumul- tuosului ei temperament argentinian, înţelegând să guste din plin ultimii ani ai plenitudinii sale fizice. Ii ieşise însă în cale Nicolai 4 50 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Constantinovici şi, pentru a doua oară în viaţa ei, Marcella Gracian se lăsase biruită de latura sentimentală a caracterului său, înclinând să rezolve casnic întâlnirea cu acest bărbat. Pentru ea, trăsăturile speciale ale europenilor nu erau încă prea bine definite, rămânând învăluite în mister; şi în definitiv ruşii erau la modă ! Amestecul de grecesc, de rusesc şi de parizian o impresionase pe Marcella Gracian încă dela prima întâlnire, în 1912, Ia Paris* când — ancorată de braţul atleticului şi jovia- lului ei soţ — făcuse întâiul turneu prin Europa. Acum Leon Gracian, mirosind criza economică ce avea să vie, se lansase într’o uriaşă acţiune de plasamente, şi fiica lui — revenită la casa părintească, deşi ar fi putut duce o viaţă absolut independentă (ceeace n’o împiedeca deloc în acţiunile ei personale) — îl urmase în căutare de senzaţii noui. II găsiseră pe industriaşul greco-rus refugiat din Revoluţie, vegetând la Constantinopole, nehotărît încă în ce fel să-şi re- înceapă viaţa şi treburile. Nu era tocmai sărac, însă depozitele pe care firma Petrokoniko le mai avea prin diferite bănci, în Elveţia şi prin Franţa, nu însemnau mare lucru pe lângă averea ei — mai ales că bătrânul se arăta dispus să-i acorde o nouă şi mai serioasă zestre, dacă unirea s’ar fi realizat. In felul acesta, Nicolai Constantinovici deveni prietenul cel mai apropiat al avutei argentiniene, în societatea oraşului logodna lor trecând de mult drept fapt împlinit, iar numeroşii pre- tendenţi ai acestei văduve vesele se descurajau pe măsură ce prezenţa lui Nicolai Constantinovici gravita mai insistent în jurul persoanei sale. In ultimul timp se vorbea chiar că nu mai erau decât amănunte fără importanţă depus la punct şi că «trustul» sentimentalo-comercial Gracian - Petrokoniko stă gata să intre în funcţiune. Cu opt ani în urmă, când îl cunoscuse la Paris, industriaşul din Odesa — în posesia întreagă a bunurilor sale — îşi avea şi morga intactă, arătând aproape nesuferit pentru o « pirată » ca ea, de extracţie îndoelnică, aşa cum erau consideraţi pe atunci majoritatea concetăţenilor săi. Avea omul acesta un fel de a impune limite, care o înfuriase. II criticaseră din belşug, ea şi bărbatul ei, pe «grecoteiul parvenit» dar acum Marcella îşi dădea seama că fusese şi multă invidie în aprecierile lor, pentrucă FRAGMENT Si într’adevăr omul făcea parte dintr’o altă rasă şi aerele lui mis- terioase, de grec rafinat şi de rus complicat, nu erau decât re- zultatul unor calităţi^încă de neînţeles pentru ea, la vârsta aceea. Mai mult: Marcella Gracian descoperi că Nicolai Constantino- vici înfăţişează chiar întruparea vie a «idolului » din adolescenţa ei, când — în svăpăiatele fantezii de pension sau sub influenţa poveştilor eroice ale nursei— aspira să devie iubita unui perso- nagiu tainic şi nefericit, prigonit de duşmani, pe care îl scăpa din impas, acordându-i mâna şi inima cu gcnorozităţi de prinţesă medievală. Toate se potriveau oarecum, numai că «personagiul neferi- cit » nu se grăbea deloc să-i ceară mâna 1 O ţinea la distanţă într’un fel foarte rafinat, nevoind să arate cu nici un chip că i-ar fi îndatorat pentru atenţii. Dimpotrivă, Nicolai Constantinovici îşi păstra cu demnitate ascendenţa, reducând-o exact la calită- ţile ei iniţiale, indiferent ce reprezenta ca «cifră de afaceri», regizând cu tact fazele lente ale amiciţiei lor « spirituale». Pe de altă parte, Marcella Gracian ştia prea bine că Nicolai Con- stantinovici îi apreciază inteligenţa, spontaneitatea şi experienţa în cele ale immei. Mai avea însă signor Niccold o rană ascunsă, undeva, pe care nu se hotăra s’o uite pe deplin; o legătură fără îndoială — după cum se şi spunea — pierdută în noianul po- topului de acasă, depe urma căreia suferea. Asta o întărâta pe Marcella Gracian, exasperându-i nerăbdarea; se deslănţuia atunci în crize barbare, aruncă de, pe ea cu frenezie crusta subţire de civilizaţie, devenind o furie pentru cei din jur. Asvâr- lea pernele, orice îi cădea sub mână, în capul servitorilor, ţipa, bătea din picior, bulbuca ochii, se svârcolea, înebunită că totul nu i se supune întocmai, după voinţa ei suverană, aşa cum era învăţată din cea mai fragedă copilărie. Temperamentul ei primitiv se uşura pentru un timp, apoi revenea cuminţită lângă sobrul ei prieten, supunându-se cu o altă plăcere la disciplina perfidă pe care acestea i-o impune?, cu nesuferitele şi dulcile *lu: sofisme. Se răzbuna mai pe urmă, bârfindu-1 cu Leon Gracian ca odinioară cu bărbatul ei, — şi ce mai rămâne atunci din grecoteiul înfumurat? El să-i trateze ca pe nişte îm- bogăţiţi de război ?... ca şi cum l-ar fi silit cineva să închee o mezalianţă I... ca şi cum ar fi trebuit să coboare... 1 — când 4' 5* REVISTA FUNbAŢllLOR RfiGALfi în realitate exista ceva sincer între ei, cel puţin în ceeace 6 privea... un sentiment, o stimă... Şi dacă n’ar fi fost convinsă că Nicolai Constantinovici o respectă, măcar în felul acesta, Marcella Gracian ar fi ajuns demult la un gest abrupt. Leon Gracian îşi iubea unica fiică şi-i răbda năbădăile, plăcându-i să se indigneze odată cu ea. Dar Marcella se încrunta repede şi-l gonea, învinuindu-1 de bădărănie. Bătrânul îşi admira în fond fata şi-i convenea să se lase condus de ea în societate. Drept e că şi exista o diferenţă între ei, copilul lăsându-şi în urmă cu mult părintele. Om de afaceri strălucit, în chestiunile mon- dene Gracian rămăsese un timid, nutrind aproape un respect superstiţios pentru «balivernele rafinate » ale înaltei educaţii. Marcella îl îndruma cu duioşie, între tată şi fiică părea să existe o distribuţie a rolurilor armonioasă, când se aflau în lume. După astfel de crize, Marcella se mustra, recunoscând superioritatea cavalerului ei, odată cu marele desgust pentru sine însăşi. Era gata atunci să devie cea mai supusă roabă a frumosului « şeic », după modelul cel mai oriental cu putinţă; însă, când revenea în faţa lui, toate acestea se topeau ca prin farmec la focul orgoliului şi jocul dintre ci'continua şerpuitor, ca un supliciu voluptos, cu meandre lungi şi prudente, ca ale unei prietenii amo- roase în stil baroc. Bătrânul Gracian îşi sfârşise treburile în acest colţ al pla- netei şi întârzia la Constantinopole numai în aşteptarea unei limpeziri, — care se lăsa mereu aşteptată. Marcella îi spusese, chiar, tatălui ei, să plece şi s’o lase singură — se simţea admi- rabil în vila dela Princhipo — dar Leon Gracian respinsese această sug ştie, bănuind că desnodământul nu e totuşi departe. Şi pe el îl pasiona duelul tacit dintre fiica lui şi grecul şiret şi nu putea spune că nu i-ar fi plăcut ca şi treaba asta să se termine favorabil. Omul îi convenea, avea planurile lui, rezervate pentru el, dacă i-ar fi devenit ginere. Numele de Petrokoniko era cunoscut în tot occidentul, prezentând o garanţie ridicată — lucru de care Marcella n’avea de unde să-şi dea seama, cu nepriceperea ei la afaceri. Aşa că, în sinea lui, bătrânul argentinian avea impresia că înţelege mai bine adevăratele motive pentru cari Nicolai Constantinovici « se ţinea tare », conştient de greutatea sa pe tal- gerul notorietăţii. Oiicând, Nicolri Constantinovici îşi putea re- FRAGMENT 53 face situaţia în alte combinaţii, tot atât de fructuoase; era vădit însă că el avea şi argumente speciale în favoarea înrudirii cu familia lor. Asta poate şi fiindcă purtătorul acestui nume mai mult decât onorabil, aproape faimos, era săpat la temelia ca- racterului său de o carie ciudată, — un relativism psihologic, un început de indiferenţă pentru bătălia bunurilor pământeşti, simptom foarte periculos din punctul de vedere al... bursei internaţionale ! Aşa începe decadenţa, toţi ruşii ăştia bizari, scă- paţi teferi din Revoluţie, purtau parcă un stigmat în ei, care le paraliza puterea de muncă, acel nesaţ, acel neastâmpăr de a urmări dansul valorilor industriale, ce stă la temelia, geniului negustoresc. Dacă s’ar fi petrecut evenimentul aşteptat — depindea cât mai găsea de cuviinţă Nicolai Constantinovici să cocheteze cu propriile sale nehotărâri — Leon Gracian îşi propusese să «reac- tiveze » gustul pentru acţiune în viitorul său asociat, mândru cum era de puterea lui de muncă, la o vârstă când alţii — din generaţia debilă a războiului mondial — predau armele. Şi aşa, între expansiunile romantice ale fiicei sale trecute şi rezervele sau mofturile simandicoase ale grecului rusificat, bătrânul Gracian pândea răbdător, convins că numai el poseda cheia viitorului... * ^ * * Ajunseră la « Spitalul Refugiaţilor » cam cu un sfert de oră întârziere — Nicolai Constantinovici o silise să parcurgă ultima porţiune de drum mai repede. Edificiul se înălţa vast şi luminos, proaspăt văruit, pe strada Englezească, urcând oblic, ca într’un oraş de munte, asemenea mai tuturor străzilor din Constanti- nopole. Largi locuri virane te întâmpinau peste tot, semnul . nesfârşitelor incendii pe care se spunea că însuşi statul le încu- rajează, ca să se curăţc odată oraşul de casele sale de lemn, ves- tigii ale « civilizaţiei » tradiţionale, a căror urmă {rebuia să dis- pară odată cu Abdul Harnici, sultanul roşu. . Chiar în faţa spitalului se afla un astfel de loc vian — mai întins ca celelalte — năpădit de bălării, cu reşturi înegrite de fum, printre care bâjbâiau umbre mizere şi suspecte. Dacă te hazardai pe aceste câmpuri imunde, dădeai din Jbc în l’oc de nişte gropi 54 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ciudate, iar din fundul pământului răzbăteau voci înăbuşite, de oameni sau de troglodiţi. Marcella Gracian, cu ardoarea ei nedomolită pentru documentarea «pe viu o, voise să se con- vingă într’o zi dacă sVonurile care circulă despre aceste vizuine ale Constantinopolului sunt adevărate, şi-l trăsese pe Nicolai Constantinovici pe unul dintre maidane. Numaidecât i se pă- ruse că trece într’o altă eră a vieţii umane, — fusese o impresie care avea s’o înfioare multă vreme. Intr’adevăr, acolo, sub pământ, locuiau fiinţe după chipul şi asemănarea lor, dar prin condiţie, făcând parte din speciile neevoluate ale preistoriei 1 Proprietarii caselor mistuite, fără nici un ajutor de nicăieri — şi, cum era firesc, dintre locuitorii cei mai săraci ai oraşului — îşi săpau grote sub nivel sau se aciuiau prin fostele ruini subterane, cu întreaga gospodărie. Te trezeai pe neaşteptate că se ridică în faţa ta un capac rudimen- tar de scânduri şi un cap sburlit şi soios începea să crească din pământ, ca o arătare din basme. Marcella ţipase uşor, prinzându-se de braţul cavalerului său, însă trogloditul, apa- riţia subpământeană — după ce trecu momentul de surpriză — se arăta a fi un simplu şi biet turc murdar, sau un ţigan cu sdrenţele atârnând pe el, urmat de o droaie de copii scheletici şi de un câine la fel de lăţos şi de mizer. Spitalul modern şi maidanul murdar se înfruntau în centrul oraşului, reprezentând trecutul şi prezentul, lenevia orientului şi grija pentru cele pământeşti a occidentului 1 Nu trecea o zi să nu se audă dealungul şi dealatul Constantinopolului — în acea epocă — strigătele lugubre ale faimoşilor pompieri voluntari. In urma unei sacale ridicole, trasă de o gloabă nenorocită, alergau trei- patru încurcă lume în pielea goală, abia cu o sdreanţă pe şold şi cu o cască strâmbă pe cap, agitând un topor sau un târnăcop şi făcând un sgomot infernal, în goana spre locul altui şi mereu altui incediu. Nu pridideau niciodată, bineînţeles, şi casele ardeau liniştit în diferitele cartiere, sortind un nou lot de băştinaşi să se transforme în locuitori ai cavernelor. Amestecul acesta de peisagiu paradisiac — pe ambele braţe ale Bosforului — şi de lemb dantesc al mizeriei, o fascina pe Marcella Gracian, ca şi cum oraşul ar fi avut cine ştie ce corespondenţe... ancestrale cu ea — cum spunea în glumă, când venea vorba de pasiunea FRAGMENT 55 cu care întârzia Ia Constantinopole. Toate contrastele vechiului Bizanţ reînviau în freamătul cosmopolit al bătrânei capitale. Fură întâmpinaţi numaidecât de maiorul doctor Barrgw, şeful instituţiei, însărcinat de către Crucea Roşie Internaţională cu conducerea spitalului. Un bărbat mic, negricios, cu ochii sclipind de energie, în a căror lumină se ghicea dragostea pentru postul ce-i fusese desemnat, cu doi ani în urmă, când începuseră să curgă din toate părţile, dar mai ales din Rusia, epavele răz- boiului şi ale Revoluţiei. La seratele Marcellei Gracian, maiorul Barrow, elveţian de origină, dar cu eredităţi anglo-saxone, se dovedise a fi un ex- celent om de lume, bun causeur ş> dansator, dar mai ales un neîntre- cut militant pentru cauza umanitaristă a clienţilor săi. Nu pierdea nici o ocazie ca să predice în numele f nefericiţilor » săi fără pa- trie şi fără familie, colectând bani şi bunăvoinţe în folosul spi- talului. Ca întotdeauna, sumele repartizate de diferitele guverne, pentru o astfel de cauză nobilă rămâneau neîndestulătoare şi trebuia să se, sbată serios, ca să facă faţă tuturor nevoilor, mai ales că în ultimele şase luni spitalul se umpluse până la refuz cu refugiaţi, ca o corabie a lui Noe a tuturor speciilor aliate. Când obţinuse făgăduiala Marcellei Gracian că-i va face o vizită, el nu mai putuse de bucurie. Ea nu primise, însă, decât după ce — într’un colţ al salonului, de faţă fiind şi Nicolai Constântinovici — nu o a igurase şi acesta că o va însoţi. « Două lovituri deodată 1» îşi frecase mâinile mai târziu doctorul, fericit. Nicolai Constântinovici se cam codise, cedând numai ca să facă plăcere Marcellei. Până atunci fostul industriaş se ţi- nuse în rezervă faţă de cercurile refugiaţilor bogaţi, lucru care era comentat foarte nefavorabil de către aceştia. Se spunea că Nicolai Constântinovici hotărîse s’o rupă definitiv cu trecutul, şi că nu-şi putea suferi campatrioţii, preferând să vină în con- tact cu orice alt fel de oameni, în restrânsele sale relaţii. Şi asta mai cu seamă în primul an de refugiu, înainte de apariţia Marcellei Gracian. Două surori de caritate, străjuind la poartă cu o jumătate de ceas înainte de ora hotărîtă, îl anunţaseră pe şef că iluştrii oaspeţi se apropie şi acum el alerga sprinten din fundul cori- dorului, în întâmpinarea lor, scăldat în afabilitate. REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 56 — Bine aţi venit în lăcaşul nostru 1 Poftim, poftim... — Să ne ierţi că am întârziat, maiorule, dar târgul acesta pitoresc era să mă înghită cu totul!, se scuză, cu un surâs distrat, Marcella Gradan, în timp ce doctorul îi săruta mâna curtenitor. Franţuzeasca ei avea asprimi bizare, specifice latinilor ameri- canizaţi. — Nu-i nimic, nu-i nimic 1, se fâstâd el în culmea fericirii. Nicolai Constautinovid îi dădu mâna prietenos. — Nu ştiam că e atât de impunător spitalul dumneavoastră. Câţi refugiaţi aveţi în momentul de faţă ? — Peste dnci sute de inşi!, vântură braţele în aer doctorul, cu un gest de blândă exasperare. — Nu ştiu cum o s’o mai scoa- tem la capăt, mereu înaintez memorii peste memorii, să mai înfiinţeze cei puţin un centru de colectare al acestor nefericiţi, care vin necontenit... vin... dar nimic 1 « Nu sunt fonduri 1 », mi se răspunde invariabil. Şi când ic gândeşti — mă iertaţi că spun asta — când te gândeşti că abia s’a terminat războiul şi lumea s’a şi întors la vechea ei nepăsare pentru suferinţele celor loviţi !, completă maiorul Barrow, alunecând cam prea repede în ticul său umanitarist. — Luptăm din greu, dar nu descurajăm.. Să vedeţi, am fel de fel de spedi interesante pe aici. Vreţi să în- cepeţi vizita imediat, doamnă, sau binevoiţi a vă odihni puţin în salon ?... — Nu, putem începe. Sunt atât de curioasă ! Bieţii oameni 1 Ce tragedie monstruoasă 1... Ah, ruşii ăştia !, trecu printr’o gamă de tonuri diferite Marcella Gracian, graseind mai ales re- flecţia dela urmă, ca un apropou la adresa prietenului său. Era îmbrăcată cam fantezist, cu toate că dovedea destul gust în străduinţa de a-şi atenua aplecarea spre extravaganţă. îşi adaptase toaleta la mediu pentru dimineaţa aceea — pe jumă- tate modernă, pe jumătate orientală. Peste rochia cu tăietură îndrăzneaţă, după ultimul jurnal ai modei parisiene, pusese un cordon de mătase, cu discrete broderii otomane — iar pe cap purta turbanul improvizat dihtr’o eşarfă bătând în verde, cu o semilună de aur, având la mijloc un imens diamant, o stea cu fulgere intense, care sclipea orbitor, oridecâteori se mişca. Intre timp înaintaseră până la capătul salonului şi începuseră yi^itarea spitalului. De jur-împrejur, se şimţea un freamăt sur- FRAGMENT 57 bătoresc, o nervozitate de zi mare. Maiorul Barrow le prezentă, pe rând, personalul instituţiei — doi doctori, câţiva asistenţi, administratorul, şefa supraveghetoare şi grupul surorilor de ca- ritate, în bloc. Scăpaţi din amalgamul străzii, oaspeţii respirau uşuraţi în atmosfera de ordine şi curăţenie a interiorului. Doc- torul Barrow avea ambiţia să facă din lăcaşul lui o pildă de occidentalitate. Dar nu reuşea decât în parte, deoarece _a ţine în frâu atâta mulţime de oameni, de categorii morale şi sociale atât de diferite, cerea un efort aproape supraomenesc. In ceeace privea, însă, personalul şi metodele de funcţionare, toate mergeau ca un ceasornic, în stil aproape americănesc. La sosire, refugiaţii treceau întâi prin pavilioanele din fundul parcului, pentru ca- rantina cercetării. Deparazitarea, băile, repartizarea pe categorii şi naţionalităţi şi, eventual, diagnosticarea vreunei boli contrac- tată pe drum, urmau în ordine progresivă. Personalul era recrutat cu deosebire dintre cetăţenii străini; turcii, la ei acasă — observă doctorul zâmbind, în timp ce continua să-i iniţieze în tainele instituţiei — se dovedeau pentru moment recalcitranţi la disciplinele apusului. Majoritatea su- rorilor de caritate şi a oamenilor de serviciu făceau parte chiar dintre refugiaţi, aceia care dovedeau aptitudini potrivite şi se resemnau să-şi facă un rost pe loc. Altfel, massa «clienţilor» era flotantă, menirea spitatului fiind numai să ajute la restabilirea fizică a desrădăcinaţilor. Deşi exista un termen maxim de trei luni pentru zăbavă în punctul acela de trecere — măsură de timp în care orice refugiat trebuie sa se hotărască încotro voia s’o pornească, spre patrie sau spre alt punct al gţobului — doc- torul Barrow închidea ochii la aceia ce întârziau, lenevind sau ezitând să părăsească o viaţă atât de plăcută, fără griji; le în- ţelegea teama de a înfrunta din nou asprimile existenţei, mulţi erau Mtrâni şi le lipsea energia necesară să ia totul dela capăt, pentru alţii ruptura de mediul cel vechiu avea urmări pre- lungite... Mai ales pentru refugiaţii ruşi, trebuise să ducă o luptă acerbă, sublinie maiorul, adresându-se lui Nicolai Constantinovici. Ce rost aveau aceştia, într’un spital al aliaţilor, dip moment ce naţia lor «trădase» cauza războiului la sfârşit, aruncându-se într’o aventură atât de abominabilă ! — susţineau sUs şi tare REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 58 anumite personagii din forurile de conducere. Ii trebuise multă ştiinţă diplomatică maiorului Barrow, pentru a convinge că o Cruce Roşie Internaţională n’avea să se ghideze decât după cri- terii umanitare, datoare să intervie acolo unde se afla suferinţa, chiar de ar fi fost vorba de învinşi 1 Poate că n’ar fi reuşit, dacă între timp aceleaşi foruri nu şi-ar fi schimbat politica faţă de aspectele externe ale «tragediei » ruseşti. Ecourile din ce în ce mai întinse ale întâmplărilor dela Moscova se impuneau întregei lumi şi ele deveniră materialul preferat al ziarelor mondiale. Astfel că, într’o mult mai mică măsură decât se lăudau aceleaşi cercuri, în numele solidarităţii «umane », şi nu al propagandei care le convenea, doctorul putuse să strecoare şi capitolul respectiv, în bugetul general alj toleranţei. Refugiaţii ruşi, aşa dar, erau mai ales lăsaţi în pace dincolo de termen, pentru ei avea o filosofie aparte, — se lăuda insistent doctorul Barrow, ca . să impresioneze definitiv pe cavalerul bogatei argentiniene. Mulţi dispăreau dela sine, alţii nu se refăceau deloc, nev- rozele persistau, înfăţişând toate simptomele caracteristice agoniei. Era boala specifică ce atinge inşii unei clase până atunci atotputernică şi care-şi vede spnlberată peste noapte întreaga Taţiune de a fi ! Cam patruzeci la sută se vindecau — preciză şeful, iubitor al statisticei — apucându-se de o meserie oarecare, îngroşând rândurile deja clasicilor « conţi şi baroni » transformaţi în lustragii, oameni la toate, negustori sau excroci diletanţi. Câţiva nu puteau fi clintiţi din loc cu nici un chip, iar din când în când unii trebuiau puşi — cu toată părerea de rău — în cămaşa de forţă şi izolaţi într’un pavilion special, fiindcă deveneau pe- riculoşi ... Sălile dela parter erau rezervate pentru bolnavi, dar trebui- seră să sacrifice şi primul etaj, pentrucă circa şaizeci la sută din- tre refugiaţi — în special femeile şi copiii — aveau nevoe de o asistenţă imediată, îndată ce soseau, trântiţi la pat de fel de fel de crize ciudate. Restul celor patru etaje, din şase câte avea clădirea, fuseseră transformate într’un fel de block, cu aparta- mente ad-hoc, în boxe mai mari şi mai mici, după cazuri şi ne- cesităţi. După câtva timp, unii îşi reluau ocupaţiile în spaţiul res- trâns al «căminului», practicând meseria iniţială. Aveau în spital cizmari, croitori, pălărieri, cofetari — precum şi câţiva FRAGMENT 59 pictori, cari după ce încropeau din te miri ce culori şi pânze» îşi plimbau şevaletele prin toate colţurile pitoreşti, mâzgălind ziua întreagă. Ceilalţi erau intelectuali scăpătaţi sau oameni cu preo- cupări incerte, buni la toate şi la nimic. O adevărată colonie inter- naţională în miniatură alcătuia Spitalul Refugiaţilor, cu obi- ceiurile, simpatiile şi animozităţile sale de grup, aşa cum se întâmplă întotdeauna când oameni atât de deosebiţi se trezesc adunaţi sub aceleaşi acoperemânt. Se iscau şi conflicte între ei, dela simpla gâlceavă feminină până la ciocniri... ideologice 1 — pe cari maiorul le aplana cât putea mai înţelept, fiind nevoit uneori să procedeze drastic, prin eliminarea elementelor rele, ca răul să nu se propage. In general, însă, oamenii erau tăcuţi şi sfioşi, ca într’un Intermezzo al instinctelor egoiste, sub egida universal binevoitoare a Fecioarei Divine, al cărei simbol de marmoră te întâmpina în aula dela intrare. Cei doi oaspeţi ascultau lămuririle maiorului, înclinând capul din timp în timp a compătimire şi curiozitatea lor părea să crească pe măsură ce pătrundeau mai temeinic în tainele spitalului — un adevărat « centru de colectare » post-belic al mizeriei umane, cum bine spusese doctorul. Acei care fuseseră pe front, aveau perspectiva lor asupra flagelului; aici, acum, ţi se deschidea o altă viziune, mai complicată, a consecinţelor 1 Şi nu puteai spune care din ele era mai de plâns... încurajat, doctorul îi duse până sus, la ultimul etaj, şi deo- dată Marcella Gracian şi Nicolai Constantinovici se pomeniră pe o terasă imensă, la o înălţime ameţitoare, ţâşnind parcă în vastitatea cerului, cu întreaga panoramă a Bosforului întinsă feeric la picioarele lori Marcella respiră adânc, eliberată, apoi se avântă până la balustrada de fier, privind cu nesaţ. Briza marină se transforma aici într’un curent puternic, de care trebuia să ţii seamă, mai ales la marginea prăpastiei. — Ce frumos, doctore, e o minune I Vino, vino mai repede, signor Niccolâ, că mă cuprinde vertigiul 1 exclamă Marcella, recăpătându-şi răsfăţul. Rochia îi flutura în vânt — ea întinse braţele ca un Icar imptudent. Nicolai Constantinovici se apropie repede, îngrijorat, iar ma- iorul Barrow rămase tnai în urmă, politicos, ca să respecte even- 6o REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE tualele expansiuni romantice ale perechei, în faţa unui astfel de peisagiu. Intr’adevăr, spitalul era una dintre cele mai înalte clădiri ale oraşului, din seria primă a eforturilor de moderni- zare. Maiorul se simţea înduioşat, nu ştia dece şi de cine, de sine însuşi sau de mulţumirea iluştrilor mosafiri... Exact în faţă, jos, capela Sfintei Sofia domina, pe înălţimea ei, panorama apropiată. Minaretele împungeau aerul ca nişte săbii întoarse, cu vârful în văzduh. Cimitire largi, plantate cu chiparoşi, se întindeau pretutindeni în mijlocul oraşului, printre moschee şi temple, servind — după moda locului — de parcuri. Mahalalele vechiului Istambul, făcând legătura cu Scutari, de dincolo de port, apăreau cenuşii, sub umbra unui nor uriaş la apus. Iar între porţile împădurite ale strâmtoiii Bosfor, ca- nalul dintre cele două mări şerpuia leneş, strâmtându-se pe nesimţite în faţa ţărmului asiatic. Portul era aglomerat cu va- poare de toate mărimile. Pavilioane diverse fluturau vesel în vânt. Două contra-torpiloare engleze, suple şi trufaşe, staţionau deacurmeziş, cerând parcă vamă oricui ar fi vrut să intre. Caice cât o nucă punctau marea pretutindeni, săltând totodată sfioase şi îndrăzneţe pe creasta valurilor. Desigur, delfinii se dădeau tumba pe lângă ele, cerşind domestic — aşa cum i se întâmplase şi ei la sosire, în timpul transbordării — o bucată de pâine peste bord, întinsă cu mâna. Aproape că îţi smulgeau hrana din palmă, ca o droaie de câini dresaţi, apoi spinările lor sure învolburau apa, însoţindu-te până la o sută de metri de radă. Un pachebot mare şi burtos tocmai intra pe gâtul Bosforului, lăsând în urmă, din cele două guri ale sale, o dâră groasă de fum care, desfăşi,rându-se, lua chipul unui dragon japonez. Sirena sufla strident, a semnalizare, şi ecoul umplea văile laterale în re per- cuţii prelungi. Departe, în larg, dincolo de farul aristocratic izolat, profilul fragil al câtorva bărci de pescari cu pânzele întinse desena orizontul în aquarelă. ' Iar când te întorceai cu spatele spre mare, culmea turnului Galata ţurbura seninătatea pcisagiului cu aerul lui sumbru, ascunzând parcă toate misterele vechilor sultani între zidurile sale crenelate... IPRAGMENT 6l înainte de a părăsi Spitalul Refugiaţilor, Nicolai Constanti- novici avea să fie martorul unui incident «pitoresc », a cărui importanţă intimă pentru el nici maiorul Barrow, nici Marcella Gracian n’o ghiciră. Coborînd înapoi, contemplară alte destule feţe palide, prin sălile şi boxele acelea pline cu refugiaţi, cari se ridicau în picioare la apariţia lor, urmărindu-i tăcut şi îngrijorat. Când Marcella ochea vreo figură mai interesantă, intra în vorbă cu omul, îi dădea mâna, se informa de soarta lui... începuseră să obosească atunci când şeful îi conduse în, parcul din fund, ca să arate înfine cazurile cele mai rare, cu care să închee stră- lucit vizita şi efectele ei psihologice. De fapt, tot timpul urcu- şului şi al coborâşului, maiorul îşi schimbase de câteva ori hotă- îîrea, neştiind dacă trebue să-l ducă pe Nicolai Constantinovici printre compatrioţii săi. Ştia ceva vag despre rezervele lui în această privinţă, poate că rusului nu i-ar fi făcut o plăcere deosebită să cerceteze << fenomenele », ca într’un parc cu animale bizare. Consecinţele puteau fi contrare celor scontate; apoi maiorul îşi curmă îndoelile — tentaţia era prea mare — şi stabili că nu poate să scape o astfel de ocazie. Dar în parc, în timp ce înaintau spre pavilioanele din dos, auzi oaspeţii spunând ceva despre oboseală, şi se răzgândi iar, resemnându-se să-i plimbe numai prin mijlocul instalaţiilor de odihnă, la aer liber — băile, cele două grădini cu flori exotice, băncile în semi-cerc, livada şi chiar cimitirul particular al Spi- talului, în care erau îngropaţi morţii din instituţie — un cimitir foarte straniu, împărţit în parcele după confesiuni, la extremi- tatea stângă a locului viran. Nu făcură însă nici zece paşi pe alee, că le ieşi înainte « colo- nelul Zetlin », un personagiu foarte paşnic de obiceiu; crizele lui se manifestau prea rar ^şi la întâmplare, ca să poată fi so-' cotit periculos. Era unul dintre cei mai vechi pensionari ai spitalului, venit aproape odată cu înfiinţarea lui. Veritabil stâlp al armatei impe- riale de odinioaiă, colonelul-conte Andrei Macarovici Zetlin trăise în imediata apropiere a tainelor dela Kremlin. Trecut de şaizeci de ani, abia scăpase teafăr, pierzându-şi întreaga familie pe drumul pribegiei. Deobicei era senil, cuminte, dar din când în 6z REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE când se trezea în crize de grandomanie, în care nu făcea decât să retrăiască măririle apuse. Oaspeţii îl văzură răsărind pe neaşteptate de după un pom, înalt şi lat în spete, cu harba albă şi profil de apostol, îmbrăcat în resturile uniformei ofiţereşti — pantaloni bufanţi şi jacketă kaki, descheiată la gât şi pătată peste tot; în locul cismelor, purta târlici — singurii pe care-i acceptase din garderoba spitalului. Maiorul Barrow zăbovise cu câţiva paşi în urmă, să şoptească la urechea unui asiste t câteva instrucţiuni finale, şi în timpul acela scena se consumă. Cu o agilitate neverosimilă, bătrânul se năpusti până în faţa musafirilor şi, prosternându-se până la pământ, începu să bol- borosească vorbe fără şir. Le spunea în ruseşte, aşa că numai Nicolai Constantinovici îl înţelegea. — Dumnezeu să fie cu voi, prieteni, îmi permiteţi să vă urez bun venit ? Marcella îl prinse de braţ pe Nicolai Constantinovoici, lipin- du-se de el şi privind la bătrân puţin înfricoşată. Maiorul Barrow obervă că se petrece ceva neobişnuit şi se grăbi să intervie. Dar colonelul Zetlin i-o luă înainte. Din ceremonioasă, atitu- disea lui deveni umilă, jalnică; bătrânul se topi parcă în sine, umerii 1 se strâmtară, trăsăturile i se înmuiară şi deodată... căzu în genunchi înaintea lor, măturând cu barba praful depe jos şi sărutând pământul cu frenezie ! — înălţimea Voastră 1... începu să strige.— înălţime... daţi ordin, repede... puneţi-mi Armata la dispoziţie, să curăţ ţara de anarhişti 1... înălţime, ordin... imediat... ordinea ! înălţimea Voastră... soldaţi, ofiţeri... daţi-mi ! da ţi-mi ! Se îndoia mereu, murdar pe barbă şi pe gură, şi-şi făcea cruci largi, ca un dregător în caftan depe vremuri. Apoi începu să plân- gă — spart, răguşit, ca un copil bătrân. — '■înălţimea Voastră... nu pregetaţi... Sfânţa Rusie ! Eu 1 Eu 1... ' Nicolai Constantinovici făcu un pas mare în lături, aproape • smulgându-şi braţul din strânsoarea Marcellei. — Ce spline ? Ce spune ? îl întrebă ea, atât de curioasă încât nu-i observă gestul. FRAGMENT 63 Insă expresia lui Nicolai Constantinovici nu-i plăcu. Fru- mosul lui profil se contractase, ceva morbid, ca a unui om lovit în cea mai adâncă intimitate a spiritului său, plutea în privirea lui. Era limpede că spectacolul nu-1 impresiona «obiectiv» şi tăcu, ruşinată. Maiorul Barrow alergase şi acum îl izgonea pe bătrân, cât putea mai delicat, cerând zeci de scuze. — Să mergem, vă rog... zise apoi, lăsându-şi pacientul în giija asistenţilor. Colonelul Zetlin avu o criză furioasă, strigătele lui răguşite spintecau aerul în urma lor. — Nu, nu, nu ! înălţime, înălţime, eu... Rusia ! Şi în timp ce omul era pus în cămaşa de forţă, ei se înapoiară în salon, într’o tăcere penibilă. Doctorul nu mai ştia ce să facă pentru a drege impresia. Dar Nicolai Constantinovici îşi modifică numaidecât masca severă, zâmbindu-i amabil. Iar Marcella Gra- cian, luând loc în fotoliul confortabil din faţa biroului, dovedi că nu uitase scopul principal al vizitei. In tăcere, ea scoase din poşetă carnetul cu cecuri şi, după ce completă prima filă, o rupse şi i-o întinse doctorului Barrow — care îi sărută mâna apăsat, cu un elan nestăpânit de recunoş- tinţă. Nicolai Constantinovici făcu acelaşi lucru, cu deosebirea că avea cecul gata pregătit în portofoliul dela piept. II scoase şi i-1 oferi, cu un gest neglijent, lăsându-şi apoi mâna scuturată cu efuziune de către simpaticul maior. — Să nu uiţi, maiorule, Joi — la serata mea ! îl ameninţă la plecare Marcella Gracian, cu acelaş ton de şagă, după oe îl felicită pentru tot ceeace văzuse. Când rămase singur, Walter Barrow se repezi nerăbdător să cerceteze cecurile şi holbă ochii, ameţit: al Mareellei Gracian era de o sută de mii de pesos, iar al lui Nicolai Constantinovici Pe- trokoiiiko valora zece mii de lire turceşti — ambele sume bune de încasat la Banca de Scont din Istambul. Aşteptările îi fuseseră depăşite cu mult... . * * * Seratele Mareellei Gracian erau cele mai gustate de către înalta societate a oraşului. Vila o închiriase dela un personagiu 64 REVISTA FUNbAŢIILOR REGALĂ marcant din vechea falangă de dregători, în disgraţie faţă de regimul actual, trimis în misiune diplomatică prin străinătate, ca să nu fie expediat pe lumea cealaltă. In splendida floră a insulei Princhipo, «castelul t> îşi ridica turnuleţele în stil veneţian între două coline plantate cu smo- chini, având vederea înspre mare. Parcul care o înconjura se sfârşea pe o faleză blândă, spălată lin de valurile calde ale micului golf din coastă. Aici, Marcella Gracian înjghebase un adevărat rai în minia- tură, exploatând savant plantaţiile înconjurătoare. Salonul cel mare, dela parter, putea cuprinde peste cincizeci de persoane în mod confortabil. Obişnuiţii acestor serbări fă- ceau parte mai ales din personalul superior al Ambasadelor — engleză, americană, italiană, franceză — la care se adăugau notabilii băştinaşi, precum şi scriitori, ziarişti de frunte, elita intelectuală în trecere sau stabilă. Pentru Joia aceea, Marcella Gracian îl rugase pe tatăl ei s’o ajute mai deaproape, rămânând ca ea să aleagă cu mai multă atenţie invitaţii. Seara, avea să fie lună plină şi hotărîse să mute centrul serbării în parc. Pela opt, când sosi primul lot de musafiri cu vaporaşul « Ar- gentina », special amenajat pentru a face^ naveta între insulă şi oraş — dela debarcader, oaspeţii fură conduşi direct într’un salonaş de odihnă, apoi îndreptaţi spre grădină. Mulţi dintre ei veneau cu bărcile proprii, iar Nicolai Constantinovici ţinuse — ca de obicei — să nu utilizeze vehiculul lor. Şedea sus, în Pera, trăsura îl ducea până în port, de unde un vechi barcagiu îl transporta cu îndemânare peste Bosfor... Oaspeţii admirau — în parcul amenajat special pentru ser- bare — profuzia de lumini a lampioanelor în formă de fructe — verzi-, portocalii, albastre — agăţate pretutindeni în număr impresionant, pe boschete, pe crengi. Valeţii în livrea alunecau tăcut printre răzoare, cu serviciile de răcoritoare şi lichioruri aromate. Un covor imens, înădit cu artă din mai multe părţi, era aşternut pe aleea principală, dela scara vilei până aproape de faleză. Musafirii călcau uşor pe el, paşii mai mult mângâiau pluşul moale. Două fântâni arteziene gâlgâiau vesel, cu apa sclipind în reflexe multicolore. Câteva lebede pluteau ca nişte FRAGMENT 65 crini imenşi pe lacul dintre cele două alei centrale. Verdeaţa luxuriantă era deabia domolită de geometria omului — în at- mosferă se întretăiau miresme felurite. Mai târziu, când luna se ridică la orizont, întregul litoral se îmbrăcă în zaimful lăptos al zeiţei Artemisa şi lampioanele rămaseră umilite, luminând vul- gar doar vreun colţ mai vitreg. Iar o orchestră compusă din cele mai alese intrumente, câte se putuseră găsi prin partea locului, cânta discret pe o estradă nevăzută, în cadrul romantic al unui amfiteatru de arbori pitici. Nicolai Constantinovici sosi pela nouă. Crezu că va putea pătrunde singur în vilă, dar câteva clipe după coborîrea din barcă, sosi şi vaporaşul perechii Nasir Paşa; aceştia îl ajunseră din urmă pe alee, aşa că întâlnirea cu amfitrioana se diluă în forma- lităţile unei primiri ceremonioase. Era într’o dispoziţie curioasă, după o zi şi o noapte de soco- teli şi meditaţii; luase deciziuni importante şi, dela primul schimb de priviri, Marcella Gracian presimţi ceva, umerii, ei goi — sin- gura podoabă remarcabilă a corpului său, pe care şi-o evidenţia cu plăcere — se înfiorară imperceptibil. Toaletele de seară sclipeau în lumina candelabrelor din salon şi în vreme ce prietena lui se ocupa de tânăra soţie a oaspelui turc, el deschisese o conversaţie neutră cu acesta. Nasir Paşa nu împlinise nici treizeci de ani şi era fiul generalului glorios cu acelaşi nume, mort la datorie în război, într’o situaţie care — deşi înfrânt — îi făcea memoria vrednică de stimă. Cu studiile terminate în străinătate, se spunea că urmaşul generalului era unul dintre adepţii lui Kemal, precum şi un admirator fanatic al occidentului, animat numai de ambiţia de a-şi ridica patria la nivelul, civilizaţiei apu- sene. Ca să întărească şi mai mult acest sentiment, se căsătorise cu o europeană; Elvira Stirling era englezoaică, fiica bătrânului ambasador Stirling, scos la pensie după treizeci de ani de ser- viciu credincios pentru Coroana Imperială în Orient. Pierzând primul moment, Marcella Gracian nu avea să se mai poată apropia de prietenul ei decât târziu, pela unsprezece, după supeu, ocupată cum fusese tot timpul cu invitaţii. Ii arunca din când în când, în treacăt, o privire c&mplice şi el răspundea cu un zâmbet plin de promisiuni. O contempla aproape înduioşat pe Marcella, nesecata ei vitalitate rămânea necontenit centrul & 66 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE de atracţie al seratei. Nicolai Constantinovici era mulţumit când suprindea mai ales roadele influenţei sale asupra acestei femei, altfel dotată cu un caracter destul de ferm. Inteligenţa o ajuta să-şi învingă micile orgolii şi aplecarea spre uşurătate, şi în definitiv îi convenea amestecul ei de impulsivitate şi de pru- denţă, primitivismul ei, pe care se grefa o intuiţie dintre cele mai rafinate. Cel mai asiduu dintre cavalerii acelei seri, în jurul Marcellei Gracian, era colonelul Evans, din misiunea americană, un bărbat înalt şi uscăţiv, cu obrazul ridat ca al unui bătrân lup de mare, arătând încă tânăr cu toţi cei cincizeci şi cinci de ani ai săi. Grupul lor se dovedea a fi cel mai vesel, cu un antren îndrăcit. La el se mai adăugau sprintenul şi subtilul secretar de ambasadă francez Albert de Jenvrin, sir Henry Waddington, prim ofiţer pe vasul amiral al escadrei engleze din port, cu doamna, Hussein Aii, moştenitorul nu prea tânăr al marelui industriaş din Cairo cu acelaşi nume, Morinigo, ambasadorul cu debit inepuizabil al Argentinei, contele Parravicino, un cavaler de industrie italian cu trecut, gazetarul Gregori— corespondent la «New-York Herald-Tribune», întrecere spre Geneva — maiorul-medic Walter Barrow, mereu în febra curteniei, şi un diplomat român cu ascendenţe bizantine, al cărui nume îi scăpa... Se dansa, se flirta printre boschete, se mânca şi se bea din belşug, cocktail-urile complicate fiind savurate necontenit. Bă- trânul Leon Gracian strânsese mâna lui Nicolai Constantinovici ca de obicei, cu familiaritate de socru în espectativă, apoi tre- cuse grăbit să se întreţie cu personagiile pe care le bănuia având ascunse influenţe politice. Mare şi curbatj cu obrazul lui prelung de cal — semnul distinctiv al Gracianilor ■— vorbea tare şi râdea gros, cu voioşie plebee, gesticulând tot timpul cu mâinile sale cărnoase şi păroase. Cu tot aspectul lui greoi, Leon Gracian avea pauze în care privirea îi strălucea ascuţit şi atunci căpăta aerul şiret al omului de afaceri de mare clasă, sigur de sine, care ştie să utilizeze în folosul propriu dispoziţia sufletească sau slăbiciunile de caracter ale semenilor săi. Nicolai Constantinovici se retrăsese pe o bancă izolată, lângă un boschet din apropierea mării — cu faţa spre ea — când Marcella îl găsi, cu un mic ţipăt de dojană. Fragment 67 — Aici erai, signor Niccold, dar dece te ascunzi, ce însem- nează asta ! Cel puţin dacă contempli marea, dece nu mă chemi şi pe mine, să ne bucurăm împreună...? Era obosită şi puţin ameţită, însă numaidecât îşi astâmpără expansiunile şi se aşeză lângă el cuminte, pătrunsă de aerul lui liniştit. Abia scăpase de grupul ei vesel şi-şi dădu seama că şi ea căuta de mult prilej de odihnă. Şi momentul acela avea să aducă deslegarea mult aşteptată, într’un fel destul de asemănător cu scena pe care şi-o închipuise de atâtea ori, în trecut. Marcella Gracian pricepu numai decât că prietenul ei era tulburat, sub aparenţa aceea de calm. Dealtfel, de alaltăieri, după vizita dela Spitalul Refugia- ţilor, glasul lui Nicolai Constantinovici — la telefon — o neli- niştise. Incidentul cu colonelul nebun din armata imperială, care săruta pământul şi bolborosea ridicolele lui obsesii (Nicolai Constantinovici trebuise să-i traducă întocmai expresiile aces- tuia) îl impresionase mai mult decât crezuse la început. Fusese ultima picătură care revărsă paharul. Criza lui latentă se răscoli, amintirile se treziră cu o putere neaşteptată. Fără voia lui, Nicolai Constantinovici începu să-şi analizeze tre- cutul, să redeschidă procesul lui într’o altă lumină. Ce-1 făcuse să nu mai caute legătura cu Rusia atâta vreme — să nu perse- vereze în efortul de a căpăta veşti de acolo ? Era aproape neve- rosimilă această neglijienţă, împotriva intereselor sale, ca şi îm- potriva celor mai fireşti îndemnuri de curiozitate 1 Aşa se în- tâmplase însă: odată plecat, odată smuls din mediul natal, parcă se frânsese ceva în lăuntrul lui, o pârghie, fără de care ca- racterul i se molesişe. Ori de câte ori se hotăra să reia contactul, o repulsie inexplicabilă îl ţinea în loc. Trimisese, e drept — prin- tr’un om de încredere — o misivă Directoarei, Caliopii Muzat, dar ea nu ajunsese la destinaţie pe semne, deoarece nu primise nici un răspuns. Asta îl încurajase în lenea care punea stăpânire pe el, din ce în ce mai dizolvantă. Trăise—în aceşti doi ani dela « evadare » — ca într’o eclipsă a tuturor puterilor sale, ca şi când Revoluţia şi fuga umilitoare i-ar fi atins chiar centrul nervos de acţiune, paralizându-1. Dusese o existenţă ştearsă, de fecior de bani gata în vacanţă, dedicat numai plăcerilor mărunte. Nu-1 interesa nimic, totul i se părea fad şi zadarnic. Să acumulezi 5' 68 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE averi, să te sbaţi, să lupţi — pentru ce ? pentru cine ? Repezi- ciunea cu care o situaţie atât de strălucită ca a firmei sale — la a cărei temelie munciseră părinţii şi bunicii săi — se putuse răs- turna, îi deschisese o perspectivă tragică a vieţii şi a fenomenelor sociale. O, melancolia sfârşiturilor de epocă, atunci când o clasă decade şi alta urcă pe culmile puterii I... Nicolai Constantinovici nu se amăgea — în acea fază a dezolării sale — credea că vede realist evoluţia evenimentelor. Nu e totul zădărnicie, în felul acesta ? Soţie n’avea, urmaşi nici atât, se simţea sterp şi inutil, ultimul reprezentat al uns specii pe cale de dispariţie. Boala vicleană a agoniei îl contaminase şi pe el, deşi nu se afla în situaţia refugiaţilor mizeri, care-şi părăsiseră căminul, patria, numai cu cămaşa depe ei. Poate că, dimpotrivă, dacă ar fi poposit aici asemenea lor, redus la necesitatea de a-şi câştiga codrul de pâine zilnic, omul de afaceri din el ar fi reacţionat şi ar fi apucat cu energie taurul vieţii de coarne. Desperarea devine deseori un bun stimulent... Dar cu averea pe care şi-o salvase în valute străine, şi cu ce apucase să ia cu sine, putea duce o exis- tenţă confortabilă până la adânci bătrâneţe. Insă mai era amintirea Nadiei, a Nadejdei Petrovna, stră- lucitoarea amantă şi iubită, simbolizând trecutul de plenitudine, pe care totuşi o părăsise ca un laş, neînţelegând să facă nici cel mai mic efort pentru a o salva 1 Cugetând la fazele prin care trecuse în ultimele săptămâni înainte de plecare, Nicolai Con- stantinovici rămânea uluit de cât egoism descoperea în sine, câtă monstruoasă nepăsare 1 Se vedea bâjbâind ca o insectă speriată de apropierea duşmanului, svâcnind numai în impul- siunile dragostei de sine. Intr’adevăr, vulgul are dreptate când consideră clasele de sus sterilizate de cele mai elementare in- stincte umane, de solidaritate şi jertfă. Odată ce ating nivelul de sus al rafinamentelor, aristocraţii se pietrifică, devin nişte monştri de egoism. E nevoe de o doză de naivitate ca să-ţi păstrezi instinc- tele nobile ale existenţei, acelea care dau un sens mai generos vieţii. Zona «estetică », în care se refugiază clasele exploatatoare, seamănă la un moment dat cu un panopticum dintr’o altă con- diţie, în care funcţionează doar cruntele necesităţi ale juisării personale. E o lume halucinantă, când te gândeşti, de ticuri şi de pofte groteşti, cu strălucirile putreziciunii. Sub pretextul ex- ÎRAGMENT 69 tracţiilor fine din clocotul vieţii biologice, oamenii aceştia ajung să se transforme în nişte reptile rapace ale propriului lor cinism şi scepticism. Ia omului putinţa jertfei, credinţa în divini- tatea iubirii aproapelui, şi el devine o bestie ipocrită, cu o raţiune pusă doar în slujba intereselor sale. Tot ce-1 înconjoară, atunci — suflete, bunuri, sentimente — el le vede existând numai în raport cu plăcerile sale 1 Analizându-se astfel, Nicolai Constantinovici îşi dădea seama că exagerează puţin, în ceeace-1 priveşte, dar avea nevoe de această auto-flagelare, pentru a lupta cu succes împotriva remuşcării, pentru a învinge imaginea cu iz romantic a Nadejdei Petrovna, cu tot cortegiul ei de splendori, personificând trecutul. Era ca şi cum, pe un vas ce se scufundă, s’ar fi grăbit să sară el primul peste bord, lăsându-şi femeea în plata. Domnului... încercase să se intereseze de ea, dar după primul eşec, se descurajase tot atât de repede. Apoi o socotise moartă — de o moarte atroce — şi în sufletul lui rana prinsese o pojghiţă artifi- cială. Pe urmă apăruse Marcella Gracian, cu temperamentul ei acaparant. Aproape îi părea bine că nu era frumoasă, asta ar fi fost ca un sacrilegiu la memoria Nadiei. Era tocmai femeea necesară în acea perioadă a vieţi lui, virilă, deşi tandră în clipele de intimitate, gata să se supue oricărei sugestii —puţin vulgară dar inteligentă şi oarecum domestică, deşi arbora necontenit pavilionul ex- centrităţilor... II iubea, iar el nu simţea pentru ea decât o amiciţie comodă, tolerantă, exact sentimentul potrivit pentru o căsnicie la vârsta lor — îşi spunea. Nicolai Constantinovici se lăsă prin urmare înfăşurat cu plăcere în plasa dorinţei ei de a-1 avea.' Totuşi, în momentul critic, tresărea şi dădea înapoi. Şi mai era o piedică; una de un gen pe care Leon Gracian nici n’ar fi putut-o bănui, atât de mult îi contrazicea — ce poate fi mai încântător pentru spirit şi pentru fantezie? «N’importe, scria acesta deunăzi, s’il y a danger â laisser la langue s’avilir, s’aveulir, il y a danger presque aussi grand â maintenir arti- 76 REVISTA FUNDAŢIILOR REGAL* ficiellement des formcs dâsuâtes, et â favoriser ainsi l’âeart grandissant entre la langue Acrite et le parler vulgaire » şi spiritul acesta de îngăduinţă, ce nu ţine să adâncească prăpastia dintre «limba scrisă şi vorbirea populară», atât de departe de severitatea şi rigorismul celor mai mulţi dintre felcerii gramaticii noastre e, nu numai în tradiţia bunului simţ, de totdeauna, dar şi conform cu nouile orientări ale stilisticei şi gramaticii, pentru care nimic din ceea ce trăeşte în limbă, ca şi în Univers, nu trebue considerat cu indiferenţă. «Et lorsque, pour l’inelegant de maniire ă ce que, par exemple, nous le rencontrerons sous la plume de Hugo, de Gautier, de Flaubert, de Maupassant, de Villiers de l’Isle Adam, de Barrâs... nous devrons mettre bas Ies ârmes: nous pourrons certes nous dâfendre de l’employer, mais renoncerons â le proscrire » adaogă Gide, mai departe şi sugestia mi se pare demnă de reţinut şi de propovăduit. Să ne ferim de a între- buinţa ceea ce nu convine felului nostru de a înţelege sau numai şi instinctului nostru eufonic, dar să ne înfrânăm de a proscrie, când, mai ales, alţii, de o seamă cu noi sau, cu atât mai mult, îna- intaşi cu renume, consimt şi practică — iată o lege întrutotul occi- dentală, pe care faimosul braconier al neologismelor, de care vorbeam mai sus, n’a cunoscut-o niciodată (n'a introdus el sistema delaţiunii şi până la autorităţi, dacâ-i nesocoteai canoanele?) şi de care, în ce ne priveşte, ne-am condus mai totdeauna. Personal, ca să iau o pildă, nu voiu întrebuinţa niciodată locuţiunea adver- bială din totdeauna chiar dacă o aflu în cinste la mulţi din con- fraţii mei, căreia îi voiu prefera pe de totdeauna, de când lumea şi pământul sau, pur şi simplu, totdeauna, însă a o interzice şi altora nu mi-a trecut şi nu-mi va trece niciodată prin minte. La fel şi cu obsesivul de acu, calchiat din nemţeşte şi care maculează atâtea traduceri, excelente altminteri. Cât priveşte lanţul de gene- tive, ce se ţin unul de altul ca inelele teniei, iată o chestiune'mai complicată, pe care din oportunitate, o amânăm. Negreşit, toate acestea depăşesc sfera strictă a acelei gramatici elementare, cu care nu ni-i îngăduit a glumi, nici a transige. Când reporterul X publică în ziar o informaţie de felul acesteia: « pentru anchetarea fraudelor dela Economatul Y... se deleagă pe domnul Z », e cert că ne aflăm în faţa unei flagrante intervertiri de cazuri şi că el greşeşte, după cum eroare este şi: « ai învăţat totul pe de JURNAL DE LECTOR 77 rost, toate le şti limpede, ca din carte», în Calvarul, /, p. 145, magistralul roman al lui Alexei Tolstoi, apărut de curând în în- tregime la « Cartea rusă », într’o traducere aproape perfectă (peste o a doua turnură de frază, particulară, ca: « înainte de aţi venit voi aici, am dat o fugă... » n’am mai dat în cele 348 pagini ale primului volum). Cu adaosul, totuşi, că eroarea s’ar putea să fie a tipografului, sau a corectorului şi mai puţin a tălmăcitorului. Şi iată însuşi motivul şi raţiunea rândurilor de faţă. Am voi, adică, să atragem într’un fel oarecare atenţia onoraţilor noştri confraţi, tipografii şi corectorii, a căror fantazie gramaticală a fost totdeauna mai libertină, să nu mai confunde a 2-a persoană a indicativului sau subjonctivului, ca de exemplu ştii sau să ştii şi nici imperativul afirmativ fii cu anume forme de infinitiv: «(a) şti, (a) fi » sau de imperativ negativ nu fi, nu mai şti. Nimic nu scuză o atare confuzie, ce bântuie în o bună parte din cărţile de literatură originală a timpului din urmă, sau în multe articole de ziar. E drept că poezia populară (deci şi cea cultă) îşi îngăduie astfel de abateri: « Cine are dor pe lume — Ştie luna când apune », dar şi: «Cine n’are dor pe vale—Nu şti luna când răsare»... — « Cine n’are dor pe luncă — Nu şti luna când se culcă ». Insă obligaţiile prozodice ale Poeziei sunt altele decât ale Prozei sau ale Publicităţii derivatelor cosmetice. Aşa dar, pentru a cristaliza într’o frază: Fii, iubite cetitor (şi nu: fi) bun, şi convină să rec- tificăm împreună vestitul îndemn care s'a lăfăit (ca şi auxiliarul « a-ţi » pentru « aţi avut») pe toate imobilele Capitalei, într’o vreme când reclamele luminoase nu invadaseră cerurile, recomandând: « Fii (şi nu fi) frumoasă, doamnă, întrebuinţând Elida, Chanel sau Mărie Claire ». E în orice caz mai corect, chiar dacă n’are nimic din rezonanţa stihului, contemporan, din Minulescu: « Guerlain a botezat parfumul — Voilâ pourquoi j’aimais Rosine ». PERPESSICIUS COMENTARII CRITICE MENŢIUNI CRITICE FANTEZII ŞI CAPRICII, CRITICE, LA AL. MACEDONSKI (I) Ediţia selectată a Operelor lui Alexandru Macedonski, pe care d. Tudor Vianu o iniţia în 1939 şi din care au apărut până acum 3 volume, consacrate Poeziei, Teatrului şi Prozei, se com- pletează cu un al IV-lea *), în care sunt strânse mărturii, când « schinteetoare » cum ar fi spus însuşi Poetul, şi când umbrite, din activitatea fantezistă şi capricioasă, a lui Alexandru Mace- donski, foiletonistul, militantul şi doctrinarul literar. In ce mă- , sură, conferinţele şi articolele acestea literare, elaborate într’un interval de 23 de ani, între 1878 şi 1901, au introdus în litera- tura noastră « noui criterii de înţelegere şi preţuire ale frumo- sului poetic », cum afirmă în succinta d-sale prefaţă d. Tudor Vianu şi dacă nu cumva ele s’au adaos — când nu l-au şi fomentat — procesului de tulburare a apelor şi oarecum de anarhizare a gustului literar, din pricina tocmai acelor intempestive imix- tiuni, mai mult polemice şi mai puţin critice, atât de frecvente în viaţa şi opera lui Alexandru Macedonski — iată ce rămâne să cercetăm şi ce s’ar putea lămuri pe îndelete cu textele prezen- tului volum în faţă. Ele sunt alese în aşa fel, încât şi dacă desa- vantajează, când şi când, pe doctrinar şi critic, ajută în schimb la conturarea netrucată a personalităţii autorului nostru. Ca- racterul acesta de sinceritate, de urmărire şi promovare a ade- vărului este de altminteri unul din cele dintâiu ale ediţiei d-lui Tudor Vianu şi el ni s’a impus încă dela apariţia primului vo- lum, fie că era vorba de biografia, fie că era vorba de opera lui Alexandru Macedonski. Dacă omul trebuia prezentat în toată gama variaţiilor lui temperamentale — şi' d. Tudor Vianu n’a x) Alexandru Macedonski, Opere, IV. Articole literare şi filosofice (înso- ţite de bibliografia literară a lui Al. Macedonski), ediţie critică cu studii introductive, note şi variante de Tudor Vianu. Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, 1946. fantezii şi Capricii critice la al. macedonski (O 79 cruţat nimic din dosarul unei vieţi, atât de agitată şi de bân- tuită de duhuri, ca aceea a clientului său — opera se cuvenea înfăţişată cât mai antologic l) cu putinţă, aşa ca din sgura in- comodă a unei lungi şi perseverente cariere literare să pătrundă cât mai puţin printre diamante. Nu numai poeţii minori, de al doilea şi de al treilea raft, trebuesc introduşi în conştiinţa citi- torului de obşte prin lamura producţiei lor, dar chiar şi cei de prima linie. <( Inegalitatea, scriam cu ani în urmă, la apariţia întâiului volum, de «Poezii P, al ediţiei, inegalitatea e aproape o a doua natură la scriitorii mari, cari n’au fost niciodată perfecţi dela întâia până la ultima literă a scrisului lor... Ceea ce inte- resează este ca umbrele să nu fie preponderente, mai mult, ca umbrele să puie în lumină părţile în relief ale operei sau, cu un joc de cuvinte, care nu ni se pare la nelocul său, ca umbrele să fie penumbre ». Odată primul stadiu trecut şi scriitorul mare sau mic, asimilat şi încetăţenit în public, se poate păşi, fără vreun scrupul, la editarea lui integrală. Această lege elementară, d. Tudor Vianu a intuit-o şi a şi pus-o în practică încă din în- tâiul volum al ediţiei d-sale. Cât de eficace s’a dovedit metoda aceasta selectivă şi în ce măsură a priit ea difuzării operei mace- donskiene se poate deduce din următoarea constatare, pe care d. Tudor Vianu o formulează în prefaţa acestui al IV-lea volum, de astăzi: « In timpul, scrie d-sa, celor opt ani, necesari întoc- mirii (ediţiei) destinul operei lui Macedonski s’a îndrumat către ţinte mai senine, prih faptul descătuşării lui de prejudecăţile care l-au asediat atâta vreme şi prin orientarea lui după propria valoare a operii şi a rolului pe care l-a jucat în evoluţia mai nouă a literaturii naţionale. Mai mulţi tineri cercetători au în- ceput de pe acum să privească această operă cu atenţia şi inte- resul pe care ea le merită, în timp ce publicul, devenit străin de contrastele şi tensiunile aglomerate altădată în jurul ei, este tot mai dispus să asimileze întinsa ei parte valabilă, recunoscând în imensul şi uneori bizarul ei autor, pe unul din clasicii litera- turii noastre ». Fără instaurarea acestui nou climat, în locul celui vechiu, nereceptiv ba chiar ostil, la abolirea căruia nu puţin a contribuit însăşi ediţia d-lui Tudor Vianu, retipărirea atâtora din paginile critice, estetice şi filosofice ale lui Alexandru Macedonski ar fi fost un act mai mult decât temerar. Ostentaţia cu care acumu- lează nume peste nume proprii, dintre cele mai discutabile, ama- J) «Marele poet antologic » e unul din subtitlurile capitolului, ce d-1 Vladimir Streinu consacră lui Alexandru Macedonski în lat. Ut. rom. mo- deme, I, Casa Şcoalelor, 1944, p. 370 sqq., şi în excelenta formulă, cu dublă rezonanţă, îmi place să văd reconfirmat, fie şi de o manieră indirectă, acelaşi punct de vedere, editorial. 8o REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE bilităţile sub care, aidoma unui munificent amfitrion, îşi cople- şeşte oaspeţii, tonul vaticinant cu care conferă lauri sau edic- tează norme prosodice, cele câteva obsesii şi fobii, printre cari rivalitatea cu Eminescu trece peste tot ca un fir roşu şi ca un leit-motiv şi explică mai bine decât orice investigaţii de istorie literară, implicaţiile funestei epigrame din 1883, la îmbolnă- virea rivalului, infatuarea vecină cu naivitatea, observaţia justă şi spirituală alternată cu gluma îndoielnică, pagina inspi- rată urcând la cer, ca o jertfă acceptată, din mijlocul spinilor convenţionali — toate aceste insuficienţe şi zigzaguri ale uneia din personalităţile cele mai capricioase, nu numai că se citesc astăzi în perspectiva anilor scurşi şi în lumina care a spintecat negura ostracismului, cu înţelegerea şi încântarea ce punem în ispitirea trecutului pitoresc, dar în acelaşi timp ajută la contu- rarea cât mai exactă a portretului lui Alexandru Macedonski şi a epocii în care a trăit şi a militat. Şi epoca aceasta, ce se în- tinde între 1872, data primei sale culegeri de versuri («Prima Verba »), şi între pragul veacului al XX-lea, a fost cu adevărat una de continuă efervescenţă, de harţe iscate din senin, de du- ieluri în care săbiile frânte se prefac în ciomege, o epocă în care lupta literară s’a inspirat şi a primit nu odată sugestiile lup- telor politice. 1872 este, în cifră rotundă, şi anul Nouei Direcţii inaugurată de Junimea, recie de Maiorescu şi, automat aproape, al semnalului de alarmă şi al mobilizării generale dela Revista Contemporană şi consorţii. « Sunt în ţară la noi două foi literare, care şi-au jurat neîmpăcată ură şi mânie » scria, înainte de a povesti păţania lui Pantazi Ghica, la 1874, Alexandru Odo- bescu, în al Vl-lea capitol din «Pseudochinegheticos » şi cu tot aerul uşor melodramatic («Duşmănia literară sau efecte intui- tive şi anacronistice ale Chambertinului dela Cafe-Anglais, asupra poeziei române » e unul din subtitlurile cât mai deghizate ale respectivului paragraf), realitatea nu era chiar atât de departe de felul cum o vedea disertul cineget. Pantazi Ghica, Bonifaciu Florescu, Petrache Grădişteanu, Dumitru Pctrino, Anghţl De- metriescu, Hasdeu, V. A. Urechia, Mihail Zamfirescu, Nicolae Ţine, D. A. Holban, V. D. Păun şi, cel din urmă ca şi cei dintâiu, evident Alexandru Macedonski, pentru a numi o parte numai dintre căpeteniile legiunii antijunimiste, n’au cruţat hârtia şi cerneala, gluma şi invectiva, proza şi versul, discursul parla- mentar şi conferinţa pentru a stigmatiza, în felurite moduri, ceea ce ei socoteau a fi o direcţiune şi pernicioasă şi greşită, a cul- turii româneşti, la timpul acela. Istoria aşa zicând anecdotică a antijunimismului e departe de a fi fost reconstituită în toate detaliile ei, cu toate că în anii din urmă am asistat la nume- roase deshumări, în figura aceasta a gloriolelor culturale. Ca Fantezii şi capricii critice IA al. macedonski cD Ii şi viaţa cea de toate zilele, fie că se petrece deasupra,^ fie că sub pământ, istoria literară obişnueşte, la răstimpuri, să-şi prime- nească cimitirele. Dictate de înalte principii demografice, pe dea- supra şi perfect igienice, operaţiunile acestea nu sunt totuşi mai puţin disgraţioase. Câte din hârcile acestea desgolite sunt în stare să trezească buna dispoziţie sau înduioşarea cu care Hamlet şi groparul se întreţin în faţa tidvei sărmanuîui Yorick? Despuierea foilor îngălbenite, în care s a distilat atâta din ve- ninul şi din drojdia resentimentelor epocii, mai mult demorali- zează decât încântă, atât de scăzut apare nivelul, atât de inele- gantă ţinuta, atât de zadarnică zarva şi truda. Nu odată, ascul- tând glasurile acelea, ruginite de timp şi ortografie, ai impresia că vezi unul din preistoricele patefoane (ştiţi că a doua zi după succesul dela Montpellier, al « Gintei Latine», V. A. Urechia numi pe Alecsandri nu privighetoarea, dar fonograful Mol- dovei?) şi că asculţi una din plăcile uzate, pe care un ac bont, teşit şi ieşit din şanţuri, îţi zgârie cu îndărătnicie timpanul. La fel şi cu multe din divertismentele critice ale lui Alexandru Macedonski. . Culegerea de «Articole literare şi filosofice » din al Iv-Iea, şi ultimul, volum al « Opere »-lor, editate de d. Tudor Vianu, se deschide cu conferinţa ce Alexandru Macedonski ţinu la A- teneu, în ziua de 10 Martie 1878, cu subiectul « Mişcarea literara în cei din urmă zece ani». Ea este întru totul tipică pentru me- dia curentă a unei părţi din publicul bucureştean, afiliat miş- cării .antijunimiste şi tipică şi pentru felul în care Alexandru Macedonski înţelege, distinge şi brevetează valorile literaturii contemporane. Cu patru ani.în urmă, la capătul unei campanii . susţinute împotriva mediocrităţilor literare şi a formelor de cultură fără de corţinut, despre care atâţia susţineau ca «tot sunt ceva, sunt un semn de viaţă şi sunt mai bine dcca nimic », Titu Maiorescu îşi exprimase răspicat îndoielile şi culminase în una din acele formule lapidare şi plastice, proprii scrisului sau, întreg temeiul rezervelor sale, când, în prefaţa dela 1874 a « Ln- tice Hor, scria: «Ai un bloc de marmoră: dacă îl întrebuinţezi pentru o figură caricată, de unde să mai poţi sculpta o Minerva l ». Rostită zece ani după ce Maiorescu iniţiase curagioasa sa opera de ecarisaj literar, conferinţa din 1878, a lui Alexandru Mace- donski, pare mai curând o prinsoare, în care toate, exemplificări şi concluzii, vor parcă să răstoarne afirmaţiile lui Maiorescu si să le anuleze eficacitatea. Se prea poate ca lucrul sa nu fi fost numaidecât meditat ca atare; integrat însă în starea de spirit antijunimistă a epocii, el pare totuşi foarte probabil. Ridican- du-se chiar dela început împotriva pesimiştilor care seamana «un funest germene de descurajare », conferenţiarul recunoaşte 6 8a fcfivisTA Fundaţiilor RRgalE că « vechea pleiadă » a clasicilor s’a stins-, dar că faţă cu « epoca de transiţiune literară », în care ne aflăm, nu se cuvin formulate îngrijorări şi temeri, deoarece «lăstarii de stejar nu pot să devină stejari într’un an-doi... ». întrebarea, adăoga, este dacă «juna generaţiune făgădueşte a urma pe cărarea parcursă de cea bă- trână », ceea ce îl duce la constatarea că nu ne aflăm în faţa unui «abis »; dar că pentru aceasta trebuie numai ca mişcarea li- terară a ultimilor zece ani să fie căutată nu atât în broşuri, cât în coloanele zibrelor literare şi mai cu seamă în ale celor politice. Recunoaşterea aceasta din partea scriitorului, care a întemeiat şi a şi colaborat la atâtea gazete, nu e de fel întâmplătoare, oricât s’ar feri să lase impresia că face «apologia ziarelor poli- tice ». Şi «percgrinaţiunea prin colecţiunile prăfuite ale unor mulţime de ziare » începe şi odată cu ea şi defilarea numelor proprii, însoţite de eşantioanele şi complimentele de rigoare. Paraschiv Georgescu, amintind pe Anacreonte, cu «Cerşetorul de guriţe» (Frumuşică copiliţă— Milă aibi d’un cerşitor...— Am de toate... dar guriţă — N’am guriţă, nici amon), compa- rabil «în gingăşie şi suavitate » strofelor din «Vecina » (Doamne, 7i, vecina noastră — S’o sărut, ş’apoi să mor) «tot ale unui Georgescu », un misterios june din Brăila, ascuns sub iniţiala V., cu «Medicul şi aprinzătorul de lampe », Scarlat Scurtu cu romanţa — « O schinteie cerească » — închinată rând pe rând « La Maria » şi «La Ana» (Mari, murmură apa la maluri—Mari, răsună cascada ’n stânci — Şi vântul mării udat de valuri — Mari, repetă în râpe adânci), Nicolae Fabiu Bădescu, Simion Miculescu, Vucici, care, adaptând formula horaţiană, « n’a murit în întregul său» şi din care citează două strofe, incontestabil frumoase (De n’ar fi nici profumuri, nici umbră, nici răcoare, — Nici câmpuri, nici vâlcele... nimic, într'un cuvânt,—Ş’ar fi numai Amorul!.. Amorul c’o suflare — C’un gest ar crea lumea şi toate câte sunt!), subtile ca ideie şi de o certă graţie defunctă, Sci- pione Bădescu, cu bogata sa inspiraţie folklorică, fostul coleg, dimpreună cu V. D. Păun, al lui Eminescu, în confecţionarea odelor funerare la moartea prinţului Barbu Ştirbey, în 1869, Ronetti-Roman, « alt june... acesta încă şi mai necunoscut», Chrisi Arsenescu, d-na Flechtenmacher, « distinsa noastră artistă, ce a tradus cu mult talent câteva din cele mai frumoase pagini ale lui Lamartine », d-na Elefterescu, «graţioasa poetă şi soră a viteazului căpitan Elefterescu, mort pe câmpul de bătaie al afirmării armatei noastre », Zamfiroglu, Grandea, Mihail Zam- firescu, cu « Mireasa Strigoiului», Alexandru Lăzărescu-Laerţiu, G. G. Meitani, «persoană stimabilă... om de inimă... poet în tinereţea sa, poet încă în ciuda absorbirei carierei sale », Va- sile Păun, Nicolae Scurtescu, Ciru Economu, Alexandru A. fantezii şi capricii critice la Al. mAcedonski (ij 83 Niculescu, C. Christescu (amândoi, aceştia, silindu-se «a scrie nu numai versuri, ci şi poezie»)—iată poeţii ce-şi fac drum, peste preşuri de flori şi printre ghirlandele retorice ale celui mai perfect stil Claymoor, către Parnasul pe care Alexandru Mace- donski li-1 rezervă. Unul singur lipseşte: Carol Scrob. Dar dacă nu figurează încă, îşi va avea partea lui de elogii, odată cu în- tâile numere ale Literatorului, la care colaborează şi unde este şi omagiat. «De asemenea nu mă învoiesc cu preschimbarea lui odată în odat, licenţe ce întâlnim uneori chiar în poeţi de valoarea lui Scrob», scria Macedonski în fastidiosul tratat despre «Arta versurilor », iar din atât de utila bibliografie literară a lui Ale- xandru Macedonski, cu care d. Tudor Vianu completează acest al IV-lea volum, desprindem cel puţin trei poezii cu acelaşi titlu («Lui Carol Scrob » în Literatorul, I, 15, 1880, reprodusă şi în «Poezii» dela 1882; Literatorul, III, 6, 1882, şi Literatorul, IV, 8, 1883) pe care directorul i le adresează. Ce cântau ele şi mai ales ce adăugau, dela an la an, vom vedea mai departe. Cu rari excepţii * *), mai toţi poeţii de până acum pot fi încor- poraţi, mai în voie, mai pu sila, în legiunea antijunimistă. Sunt, ca să spunem aşa, cei despre partea Revistei Contemporane şi Literatorului. Dar Macedonski e prea bun tactician ca să treacă sub totală tăcere pe cei dela Convorbiri. Convoiul peregrina- ţiunii îl şi deschide, de altminteri, « d-na Viorica (eroare galantă, evident) Micle, inteligenta soţie a rectorului Universităţii din Iaşi\ cu o « poesioară » ce este « un mic cap de operă », urmată de Matilda Cugler, cele două poete ieşene, cari împreună cu răs- făţatul Theodor Şerbănescu, colonelul, alcătuiesc, cum spunea enigmaticul Rienzi 2) în Literatorul din 24 Februarie 1880, « şcoala 1) Cf. M. Eminescu: Opere, II, ed. Fundaţiei, p. 242, răspunsul cu care N. Scurtescu întâmpină o captaţie de bunăvoinţă a lui Bonifaciu Florescu. *) Aşa i-am spus atât în volumul II din Eminescu, Opere, ed. Fundaţiei, 1943, cât şi în articolul despre Proza lui Macedonski în Jtev. Fund. Eeg. XI, 10, Octomvrie 1944, şi parcă tot aşa i-am spune şi azi, deşi cu mai pu- ţină hotărîre. Lucrul de bibliotecă, în ultimii ani, n’a fost prea favorizat. Când manuscrisele şi când colecţiile de periodice au stat zăvorite şi au des- avantajat justul ton pe care singură continua confruntare a tuturor izvoa- relor îl înlesneşte. Că, într’o bună zi, misterul se va deslega e neîndoios. Dacă autorul e Duiliu Zamfirescu (la vârsta aceea, îi era, oare, familiar Baudelaire «materialistul», pe care-1 citează?), adevărul va ieşi la iveală cu una din acele epistole, pe care le va fi scris şi stau încă în arhive. Dar, până atunoi, două-trei îndoieli: 1) d-1 Vladimir Streinu invocă {Ist. Ut. rom. mod., I, pg. 377) o anume «tablă de materii». In prima din ele lLiteratorul, 1,13, 13 Aprilie 1880), când revista împlinise un trimestru de apariţie, Duiliu Zamfirescu e trecut la «Poezii», Rienzi la «Critici şi Ainalise * şi de vreo identificare nu poate fi vorba. Tot distincţi sunt tre- cuţi şi în « cronica * din fruntea acestui număr, care cuprinde numele eelor din gruparea revistei: Rienzi, Carol Sorob, T. M. Stoenescu, Duiliu Zam- firescu; 2) D-1 Tudor Vianu se referă la unul din foiletoanele lui Duiliu 6' 84 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE bunului gust 9 dela Convorbiri, «în opoziţie cu cea dintâiu 9, căreia îi era afectat, fără doar şi poate, în primul rând Eminescu. < Vorbim de acel Theodor Şerbănescu prea adesea pus la do- sarul uitării, de noi, Românii de dincoace de Milcov 9 (ceea ce nu era tocmai adevărat), scria, citând copios din poemele « dul- celui poet 9 şi’n deosebi din poema nebunului din amor (Retras mai departe îl vezi totdeauna — Că cântă şi danjă un trist vals tnlr’una) şi favoarea aceasta de care se bucură tânărul volintir al Muzelor din partea lui Macedonski («laudele în prezenţa unor asemenea versuri trebue să tacă... 9) consună cu atenţiile unanime de care are parte junele bard sub arme din partea publicaţiilor vremii1). Dintre ceilalţi, alături de Iacob Negruzzi, este omagiat pentru « Epigonii, poezie ce va rămânea 9, şi Emi- nescu, dar cu Eminescu intrăm, în ciuda aparenţelor, într’un ţinut mai tenebros, de biografie şi istorie literară. PERPESSICIUS *) Zamfirescu, pe care le iscălea când Don Padil, când cn numele său, când, oum presumă (printr’o greşală de tipar), Riezi (România Liberă, VI, 1450, 18 Aprilie 1882). Am cetit acest foileton, intitulat t Shocking ») cu sub- strat mai mult politic decât literar şi raportat la excelentele lui impresii dobrogene din aceeaşi vreme, parcă n’ar fi de Duiliu Zamfirescu; 3) In orice caz, procesul ni se pare încă pendinte. *) O reconstituire, în mic, a acestor preferinţe literare şi a faimei lui Theodor Şerbănescu, în M. Eminescu, Opere, II, ed. Fundaţiei, capitolul « Scrisorii a Il-a », p. 214, sqq., passim. SOLUŢIA ACTIVISTA IN FILOSOFI A CULTURII Tudor Vianu: Transformarea Ideii de Om (editura « Tradiţia *, 1946); Filosofie şi Poesie (editura « Familia *, 1937, ed. I; Casa Şcoalelor, 1943, cuprinzând şi Idealul Clasic al Omului, 1934); Studii de Filosofie şi Estetică (editura Casa Şcoalelor, 1939); Poesia lui Eminescu (editura « Cartea Româ- nească », f. a.); Filosofia Culturii (editura « Publicom », 1945). IV Deşi volumul Filosofia Culturii (1944 şi 1945) este reprodu- cerea unuia din cursurile ţinute la Facultatea de Filosofie şi Litere, « cu modificări privind mai ales forma expunerii », după cum ne arată însuşi autorul, totuşi aici d. Tudor Vianu se exprimă uneori mai liber şi mai personal decât în alte prilejuri. Să se dato- rească aceasta faptului că Filosofia Culturii, fiind o disciplină nouă, apăsarea cunoştinţelor din trecut este mai redusă, iar autorul este obligat să contribue cu mai multă reflecţie personală ? Chiar dacă şi aici autorul are grija a ne spune că « metoda noastră nu este o metodă intelectivă, ci o metodă de intensitate, de adâncire experimentată» (p. 74), întrebând «mai întâi istoria doctrinelor filosofice » (p. 105), când e vorba, de pildă, de formele particulare pe care le iau conflictelor dintre valorile culturii, făcând istoricul unei probleme sau teorii, ca aceea a mediului, şi referindu-se la tot pasul la cronologia ideilor luminătoare în chestiunea respectivă —totuşi, acum discuţiile critice, ce urmează expunerilor istorice, ne par mai desvoltate, iar dorinţa gândito- rului român de a găsi o soluţie proprie mai accentuată şi mai din timp pregătită. Poziţia d-lui Tudor Vianu în privinţa culturii este amplu şi bogat stabilită prin considerarea unei teorii formale şi, apoi, a uneia materiale, în prima lămurind ce este în general cultura, iar în teoria materială a culturii studiind condiţiile ce fac cu pu- tinţă întruparea valorilor culturale, mijloacele folosite şi idealu- rile ce le cârmuesc. însăşi împărţirea aceasta în formal şi material, 86 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE între valoare şi realizarea ei concretă indică nu numai spiritul de analiză al autorului, dar şi grija sa de a nu cădea în metafizic, dând teoreticului şi idealului o realitate sau materialitate direct operantă. Cultura pare a fi realizarea valorilor şi, totodată, edu- carea profundă a omului — dacă este să trecem peste diferitele analize întreprinse şi să optăm pentru unele consideraţii din carte. Valorile culturale sunt: valoarea economică, teoretică, etică, politică, estetică şi religioasă, iar relaţiile, încercările de subordonare a unora faţă de altele, sau, dimpotrivă, autonomi- zarea şi conflictele lor ocupă prima parte a lucrării. Pentru d. Vianu, însă, valoarea e ceva nedefinibil şi nu are o reductibi- litate logică, natura ei fiind deci iraţională ca şi pentru Scheler care însă socoteşte valorile drept obiectul unei intuiţii emoţionale. Nu ne putem împăca cu o astfel de interpretare, căci fondul de iraţionalitate în valori este infinit mai puţin important decât sensul lor de constructivitate (deopotrivă pur şi practic) şi tocmai acest sens asigură raţionalitatea lumii şi dă vieţii ordinea nece- sară, acordând sau armonizând pe om cu cosmosul şi existenţa. Prin valori cunoaştem noi lumea şf reducem absurdul, iraţionalul şi chiar neantul. (Am adus obiecţii iraţionalităţii valorilor şi în critica făcută mai de mult lucrării d-lui Vianu Introducere la Teoria Valorilor, R. F. R., Anul X, Nr. 6). Faptul că valorile « sunt rebele unei definiţii complete, întru cât niciuna din ele nu se poate constitui ca genus proxim'um al celorlalte* (p. 40) nu dovedeşte caracterul lor iraţional şi nici că ar fi scopuri absolute ale conştiinţei. După părerea noastră, valorile sunt scopul tendinţelor noastre înnăscute, ele satisfă- când natura noastră, sau funcţiunile constitutive ale personali- tăţii noastre. Valorile sunt legate totdeauna de un valorificator, ele fiind şi realizarea evaluării lui, iar evaluarea este raţională în cele din urmă. Valorile nu au numai o finalitate intrinsecă, ci şi una de raportare la întregul existenţii, la exprimarea sensului realităţii ultime. Dacă astăzi valorile sunt considerate autonome şi sunt trăite izolat sau fragmentar — aceasta constitue tocmai unul din neajunsurile vremii noastre. Dar dacă valorile nu sunt dependente unele de altele, ele au, în schimb, un sens solidar în cosmos, ca şi în viaţa noastră individuală. D. Tudor Vianu se află în situaţia paradoxală ca, de o parte, să pledeze pentru independenţa sau autonomizarea fiecărei valori, considerând pe patru din ele, drept scopuri absolute ale conştiinţei, în sensul că nu sunt postulate ca mijloace în vederea unor sco- puri mai înalte decât ele (doar valoarea politică şi cea economică fiind relative, funcţionând când ca scop, când ca mijloc), iar, de alta, să arate că însăşi criza culturii moderne « rezultă din izo- larea valorilor, din faptul că qa menii culturii noastre trăesc cu SOLUŢIA ACTIVISTA IN FILOSOFIA CULTURII 87 exclusivitate unele valori, nesocotind însă pe cele cu care ele s'ar putea întruni în unitatea unui suflet omenesc complet» (p. 112). Aşa dar, de o parte, vede «diferenţierea modernă a valorilor . . . (ca) o condiţie esenţială a progresului cultural » (p. 41), iar, de alta, nu ignoră argumentele acelora care socotesc că primejdioasa criză a culturii ar putea fi înlăturată prin recu- cerirea perspectivei totalităţii. Pentru valorificări, cu ajutorul lui W. Dilthey, d. Vianu înţelege sufletul ca o structură teleologică, iar nu ca o colecţie de stări elementare. D-sa este pătruns de adevărul că sufletele noastre afirmă anumite valori, dar susţine că numai o singură valoare are, îndeobşte, preponderenţa în sufletul nostru, precum şi în diferitele epoci ale istoriei. Celelalte valori sunt grupate în rela- ţiuni de subordonare. Este evident că în lumea Grecilor antici, . valoarea logică sau adevărul (d. Vianu îi spune valoarea teoretică, ' asemeni întemeetorilor filosofiei valorilor) avea preponderenţa, iar în Evul Mediu valoarea religioasă. Dar noi credem că un om este cu atâta mai om cu cât participă la realizarea mai multor valori şi le consideră nu prin aceea ce le separă, ci prin aceea ce le solidarizează. A avea conştiinţa diferenţierii valorii nu înseamnă câtuşi de puţin a susţine conflictul dintre ele sau a nu vedea putinţa lor de armonizare într’o vieaţă mai plină şi mai constructivă. D. Vianu ţine seama, însă, de limitările naturii umane şi — istorist par fexcellence — nu admite reversibilitatea unor anumite concepţii sau viziuni de cultură sau artă. Dar dacă, în complexul lor, pro- cesele istoriei sunt ireversibile, procesele culturii şi ale artei nu par a urma acel progres continuu şi uniliniar în care crede d. Vianu. Teoria realizărilor ciclice, când cultura şi artele ating desăvârşirea într’un stil istoric, pledează dacă nu pentru repe- tarea complexului unei epoci, în orice caz pentru repartiţia unor idei, formă, viziuni şi năzuinţi similare, egale ca realizare sau perfecţie. Nu e vorba de reîntoarcerea peste secole la unele idea- luri sau la modul în care ele au fost realizate şi trăite, ci de perma- nenţa unor năzuinţi umane care să asigure o împlinire omului şi societăţii actuale. Şi tocmai aici ne interesează, în cel mai mare grad, poziţia d-lui Tudor Vianu. Dându-şi seama de progresul realizat prin disocierea şi elibe- rarea unor valori faţă de altele — de pildă eliberarea valorii teo- retice sau ştiinţifice de cea religioasă sau a aceleia estetice de sub dominaţia valorii morale — şi, totodată, ştiind limitele sufle- tului uman, filosoful român crede că se poate ajunge la înţele- gerea totalităţii vieţii şi prin mijlocirea unei singure valori. Cău- tând particularul şi nu ceea ce este comun şi universal, în lucruri, valorificând deoi ceea ce este unic şi incomparabil, disciplina isto- 88 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE rică a secolului al XlX-lea pune accentele pe aspectele unice ale vieţii sufleteşti, fie colective, fie individuale. Şi mai mult ca istoric decât ca humanist, d. Vianu se va grăbi să observe că istoricizarea, psihologiei sociale sau individuale întreprinsă de W. Dilthey nu este suficientă: chiar dacă sufletul es+e condus de o valoare, el nu tinde să realizeze această valoare. Adoptând deci obiecţia lui Spranger că poţi gândi valori fără a te bucura de ele, că spiritul nostrtf de obiectivitate ne face să recunoaştem a avea valoare şi lucruri care nu ne plac noua sau care nu răspund criteriilor proprii de preţuire — d. Yianu explică astfel deose- birile dintre oameni sau dintre epoci: putem cunoaşte mai multe valori şi infinitele lor realizări din decursul timpurilor, dar noi vom participa la sau întrupa numai pe unele din ele, dând uneia rol preponderent, iar pe celelalte grupându-le în relaţii de subor- donare (pp. 49—57). Dacă sufletul este condus cu adevărat de o valoare, el tinde a o realiza, susţinea Dilthey. Obiecţia adusă de Spranger şi adpotată de d-1 Vianu, anume că sufletul nostru poate socoti valoros şi un lucru la care personal nu ţinem sau nu-1 dorim — una fiind, deci, cunoaşterea unei valori şi alta realizarea ei — nu ni se pare întemeiată. Dacă sufletul este într’adevăr « condus » de o valoare, atunci el trăeşte deplin, tinzând să o realizeze. Intre realizarea unei valori şi cunoaşterea ei este deosebire de grad, iar omul cult credem că este acela care cunoaşte valorile şi le orândueşte în funcţie de intensitatea participării lui la ele. De sigur, un singur om nu poate realiza sau creea în domeniile tuturor valorilor, deşi marii artişti au realizat contopirea valorii estetice, etice şi religioase într’o singură creaţie, dar un om este cu atât mai mult om cu cât devotându-se unei singure valori sau câtorva, el va şti că valorile sunt solidare şi va urmări, măcar prin cunoaştere, armonia lor vie. Conflictul şi unitatea valorilor sunt urmărite cu multă ascu- ţime şi viu interes de către profesorul Vianu, chiar dacă d-sa nu va merge până la ultimele consecinţe şi examinând relaţiile dintre ştiinţă şi morală (sau dintre valoarea teoretică şi cea etică) nu se va opri la soluţia unui Rignano, care concepe raţiunea ca revelând omului de ştiinţă un sens unitar al realităţii, o pro- fundă educare ştiinţifică, ocolind primejdia de a ne lăsa să fim determinaţi de una singură dintre tendinţele noastre (pp. 76— 78). Pledând pentru spiritul de consecvenţă şi veracitate, d. Vianu combate aroganţa ştiinţifică şi dogmatismul ei limitat, recunoscând atitudinii teoretice calitatea de a se putea corecta pe sine. Dacă aici are perfectă dreptate, în schimb ni se •pare neîn- temeiată observaţia că, pe când valoarea teoretică şi cea morală SOLUŢIA activistă in filosofia culturii 89 se pot corecta pe sine însele, în schimb valoarea estetică «nu se poate corecta pe sine niciodată », căci «este absurd a spune că a greşit în momentul când ceva ni s’a părut frumos. Pot spune că numai constelaţia mea sufletească s’a schimbat de atunci şi că lucrul care mi s’a părut frumos altădată, astăzi nu-mi apare la fel » (p. 89). Ciudată această relativizare a judecăţii estetice, exprimată mai întâi prin părelnicul « ni s’a părut frumos ». Mai întâi, lucrurile sunt frumoase pentru noi, când ni « se par » fru- moase şi noi nu avem simţământul unui gust relativ sau ipo- tetic, ci afirmăm frumuseţea ca o realitate, iar nu ca o aparenţă. In al doilea rând, judecăţile de gust sunt corijibile, gustul fiind susceptibil de educaţie şi de control raţional. încheind această paranteză, observăm că mai cu seamă re- laţiile dintre artă şi morală sau acelpa dintre politică şi morală, constitue la d-1 Vianu temeinice sinteze sau rezumă lapidar conflicte asupra cărora s’au scris mii de pagini. O pildă de re- zumare deplin justă, descriind în câteva cuvinte o situaţie com- plexă şi dificilă: «Antichitatea nu a cunoscut conflictul dintre valoarea estetică şi morală, (dar) a cunoscut un alt conflict, înrudit cu acesta şi anume conflictul dintre morală şi artă, considerate ca două expresii obiective ale acestor valori» (p. 94). Trecând dela teoria formală la cea materială a culturii, la condiţiile în caie se formează cultura, definită drept «o creaţie de valori», d-1 Vianu consideră mediul, cu diferitele-i interpre- tări dela cartezianul Fontenelle Ia Montesquieu, Buckle şi Taine, arătându-1 a avea o eficienţă limitată faţă de om, căci « nu me- diul ca atare este... condiţia culturii, ci mediul întru cât este valorificat, resimţit într’un fel determinat şi pus în legătură cu reprezentarea unor anumite scopuri» (p. 126). Aşa cum în Es- tetica sa, frumosul artistic este diferenţiat de frumosul natural, punându-se accentul pe cunoaşterea şi înfăptuirile omului, la fel şi în privinţa condiţionărilor materiale ale culturii d-1 Vianu va avea o poziţie de criticism. Dacă valorilor le concede o inde- pchdenţă absolută faţă de om, nefăcându-le expresia tendin- ţelor sale înăscute şi călăuzele realizării sale ca personalitate, în schimb realităţilor materiale, fie ele mediu fizic, climă, mediu social, condiţionare economică sau biologică, nu le conferă un rol determinant, ci unul în care acestea sunt mijloace şi limite pentru năzuinţele spiritului uman. Nu odată d. Vianu este la un pas de humanismul social sau de humanismul individual, pentru care societatea sau omul sunt centrul realităţii şi raţiunea de a fi a valorilor. Dar acest pas nu-1 va face, şi vom vedea ime- diat motivul, preferând să se oprească la activism. 90 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE V După considerarea condiţiilor ce determină formele pe care cultura le ia' în desvoltarea ei, condiţii materiale ca mediul, genul producţiei economice şi rasa şi condiţii spirituale, ca tra- diţia şi grupul social şi după ce a considerat, deasemenca, mij- loacele culturii, adică tehnica şi problema maşinismului, familia, şcoala şi cultura populară (deşi nu vedem de ce familia şi şcoala nu au fost grupate laolaltă cu « cantitatea grupului social», iar cultura populară cu tradiţia), filosoful se opreşte, în ultimele capitole, la concepţia raţionalistă, istoristă şi umanistă a cul- turii, arătând calităţile şi neajunsurile acestor concepţii şi idea- luri pentru a le depăşi în favoarea altei concepţii. E partea din care se poate deduce întreaga poziţie a esteticianului şi filoso- fului culturii faţă de idealul cultural al omenirii. Concepţia raţionalistă este fundată, fireşte, pe desvoltarea datelor naturale ale umanităţii raţionale, pe participarea la lo- gosul ce străbate creaţiunea. însuşirile acestei concepţii con- duc la optimism, deoarece progresivismul, liberalismul, egali- tarismul şi pacifismul sunt consecinţele concepţiei raţionaliste, care îşi propune drept ideal promovarea unei omeniri armonioase şi unitare.. Obiecţiile aduse acestei concepţii, mai ales de către filosofii romantici şi pe care d. Tudor Vianu le adoptă în bună măsură, susţin că nu pe planul raţional îşi dă omul măsura maximă, ci «pentru romantici excelenţa omenească se declară mai de grabă în planul sentimental, al fantaziei, al subconştientului, în alte regiuni deci ale sufletului» (p. 217). Idealul artistic nu pare înscris în natura noastră, nu pare a fi ceva înnăscut, ci el ne dă impresia — susţine d-1 Vianu —, « a fi mai degrabă o afirmaţie independentă de această natură, o afirmaţie autonomă de va- lori, rezultând dintr’o cauzalitate extrem de complicată şi pe care, uneori, nici nu o putem prinde, dar despre care putem spune că nu se desvoltă imanent şi organic din acea natură, pe care, în tot cazul, nu o putem surprinde nicăeri în presupusa ei puritate » (p. 219). Pentru motivul că nu putem găsi oameni care să nu aibă niciun fel de cultură, se refuză, aşa dar, naturii umane vpcaţia sau tendinţa înnăscută către creaţia culturală, atribuindu-i-se... o cauzalitate complicată! E una din urmările concepţiei abso- lute şi independente a valorilor, cărora Heinrich Rickert nu le conferă existenţă, ci numai valabilitate, declarându-le eterne, dar răpindu-le orice loc în spaţiu. Dacă valorile sunt altceva decât existenţe suprasensibile, entităţi metafizice sau esenţe imuabile — se înţelege dela sine că ele nu sunt vitale fiinţei SOLUŢIA ACTIVISTA IN FILOSOFIA CULTURII 91 noastre, nu ne sunt supreme raţiuni de a exista, cum ar fi în cazul în care valorile ar fi interpretate personalist. , Concepţia istorică a culturii ţine seama tocmai de astfel de obiecţii, anume că omul nu este o fiinţă pur raţională, ci este şi o fiinţă sentimentală, că însăşi cultura «întreţine cultul anu- mitor valori, proprii epocii şi etapei sociale la care ea se găseşte »; în fine că «idealul cultural, înainte de a fi general valabil pentru întreaga umanitate, este propriu anumitor societăţi şi anumitor epoce » (pp. 219—220). Istorismul caută, aşadar, particularitatea concretă, unităţile sociale şi intervalele de timp în care se ma- nifestă varietatea culturii. In istorism, naţiunea şi nu umani- tatea apare drept « corpul uman purtător al valorilor originale, după care oricare cultură se conduce». D-l Yianu vede istorismul legat de realităţi sociale restrânse şi izolate: « în tot cazul », scrie d-sa, « după înţelegerea istorică a culturii, avem o pluralitate de culturi, fără comunicaţie între ele, conducându-se de valori autonome şi realizându-se în na- ţiuni » (p. 221). Trebue de pe acum să observăm şi să obiectăm că dacă, într’adevăr, cultura se realizează în organisme sociale concrete cum sunt naţiunile sau statele — aceasta nu însemnează că izo- larea sau incomunicabilitatea ar fi în firea culturii, după noi universalistă şi căutând în toate vremurile răspândirea în cadre mondiale, sărind graniţele chiar în vremuri de primitivism, patriarhalism sau obscurantism. Deasemenea, nu înseamnă că progresivismul şi optimismul nu ar fi caracteristice concepţiei istoriste, ci numai celei raţionaliste, căci cunoscându-se igno- ranţa reală în oameni, grupuri de oameni şi în marile unităţi sociale se ştie ce uriaşă operă are de întreprins cultura sau în- truparea valorilor în atitudinile individuale şi colective. Istorismul cunoaşte într’adevăr limitele mediului şi ale omului, insuficien- ţele şi neajunsurile şi într’această privinţă poate fi oarecum fatalist şi pesimist, cum susţine d-l Yianu, de acord cu Spen- gler, dar tot istorismul cunoaşte cât progres a realizat prin cul- tură omenirea dela preistorie şi până la Shakespeare, Tolstoi sau J. S. Bach sau dela Heraklit la Edison şi Einstein şi ştie, totdeodată, cât de mult este de făcut de acum încolo. In con- secinţă, nu suntem de acord că o concepţie istorică a culturii este, în mod necesar, fatalistă şi pesimistă. Mai observăm, dincolo de cele constatate de către d-l Vianu, că dacă între concepţia raţionalistă şi cea istoristă a culturii există tot felul de deosebiri, în schimb amândouă nu ţin îndea- juns seama de om sau de personalitatea umană. Corectarea aces- tui neajuns ar fi fost elaborarea unei sinteze umaniste, care să păstreze ceea ce-i valabil în raţionalism şi istorism, centrând 9» REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE totul în jurul perfecţionării persoanei umane. Dar umanismului d-1 Vianu nu îi va acorda decât o neînsemnată atenţie, cel puţin sub denumirea lui exactă, reconsiderându-1 poate în legătură cu activismul ce-1 va propune. In legătură cu persoana umană, d-1 Vianu schiţează doar în şase-şapte rânduri (pag. 222) idealul umanist, care ar consta din perfecţionarea persoanei. «De aceea, apropiată până la un punct de concepţia istorismului, este concepţia umanistă a culturii, aceea pentru care idealul cultural este desăvârşirea proprie, perfecţionarea persoanei tale». Intre dificultăţile con- cepţiei raţionaliste şi concepţiei istorice opţiunea d-lui Vianu nu va fi pentru vreuna din ele sau pentru concepţia humanistă ci pentru o altă concepţie, numită activistă. Utilizând deosebirile făcute de Spengler între omul antic şi omul modern, primul căutător de perfecţie finită, având idealul măsurii, al cumpătării şi al contemplaţiei; al doilea, apropiat de Faust, având perspectiva nelimitată în timp şi spaţiu, cre- zând în energia dinamică şi imaterială a ştiinţei şi răspândind o activitate creatoare — d-1 Vianu arată cum totuşi nu există acea prăpastie de netrecut între spiritul diferitelor culturi, aşa cum afirmase Spengler, ironizat a fi sau a se considera singura excepţie «care conducându-se de un dar special, poate să în- frângă si această necomunicabilitate principială dintre culturi, mutându-se printr’un salt entusiastal spiritului în centrul felu- ritelor culturi care le descrie». (p. 221). Două lucruri sunt de reţinut din analiza şi comparaţia întreprinse ţie d-1 Vianu în privinţa concepţiei raţionaliste şi concepţiei istoriste: prima, că istorismul a asimilat o seamă din elementele raţionalismului; a doua, că nici în istorism cul- turile nu rămân la cicluri închise şi între ele nu există acele pră- păstii de netrecut, afirmate de Spengler. Dimpotrivă, unitatea şi omogeneitatea culturilor tind să se piardă —, cum se va şi întâmpla cu cât naţiunile şi statele vor recunoaşte interdepen- denţa lor — adăugăm noi. Tăria raţionalismului este dovedită mai ales la Hegel, care a construit una dintre cele mai măreţe concepţii istorice ale culturii. Filosoful acesta asociază raţionalis- mul cu istorismul, ca şi Herder, iar d-1 Vianu pare a considera ca un act fatal această asociere adică un act de neînlăturat, obser- vaţie justă, dar pe care d-sa n’o explorează până la ultimele consecinţe, care ar fi în favoarea unei sinteze humaniste, în care fuziunea dintre raţionalism şi istorism să fie întreprinsă în sens social, omul devenind centrul problemei. Recunoscând şi accentuând neajunsurile istoricismului, după ce făcuse la fel şi în privinţa raţionalismului, slujindu-se mai cu seamă de obiecţiile aduse de NietzsChe, care, criticând istorismul, SOLUŢIA ACTIVISTĂ IN FILOSOFIA CULTURII V3 cerea o adâncire în propria noastră subiectivitate, o reîmpros- pătare a subconştientului, o îndrumare către vechile mituri na- ţionale, recomandându-ne să uităm istoria şi să avem un curaj supra-istoric — deci combătând istorismul pentru pre-istorism, am spune noi, nu pentru o trăire biologică pre-raţionalistă şi pre-istoristă — ţinând seama de toate acestea d-1 Vianu va căuta soluţia într’o concepţie activistă. Această soluţie activistă nu are drept ideal nici perfecţio- narea continuă a raţiunii, nici nu isprăveşte în acel fatalism, care, susţine d-1 Vianu, ar fi implicat în concepţia istoristă, deoarece diferenţierea manifestărilor culturale se produce prin condiţionările mediului cosmic în care se desvoltă. In treacăt, observăm că istorismul a dovedit o vitalitate şi o stimulare creatoare, în naţiunile care s’au dovedit făuritoare de cultură, iar divergenţa planurilor istorice şi a nivelurilor de cultură între naţiuni şi mai ales între componenţii aceleiaşi naţiuni, s’a asociat cu o li- bertate constructivă, înfrângându-se limitările mediului, iar prin aspiraţia către universalism reducându-se condiţionările « fatale ». Nu suntem adepţi însă ai istorismului pur nici noi, dar pentru motivul că, în genere, în concepţia istorică, particularul, regio- nalul, individualul sunt înţelese ca realităţi finale, pulverizându-se conştiinţa unităţii umane şi universalismul valorilor. Această critică nu este adusă de d-1 Vianu, care pare a preţui creaţiunile concrete, realizate în situaţii concrete, aşa cum le recunoaşte istorismul (p. 248), judecând prea mult concepţia 'istoristă în funcţie de pesimismul lui Spengler şi de biologismul lui Nietz- sche. Acesta deschide perspective în sbaterile vitalităţii umane, dar anulează speranţa unei lumi care să mulţumească raţiunea şi inima, strecurându-ne într’adevăr conştiinţa unei măreţe fa- talităţi, parcă de tragedie antică. In ce constă concepţia activistă a culturii? In libertatea actului creator de cultură, în considerarea naturii doar ca un factor de limitare sau' de fricţiune, într’o devoţiune generoasă şi fecundă, simbolizată de mitul lui Prometeu, asupra căruia d-1 Vianu va insista pe multe pagini, comunicându-ne numeroa- sele interpretări aduse acestui mit dela Eschil şi Plato la Gocthe, Byron şi Shelley. In Prometeu, d-sa vede simbolul activismului, «hotărîrea de a cunoaşte prin inteligenţă şi de a elimina prin faptă răul şi durerea din lume », activismul combătând durerea şi răul, pe care raţionalismul le atribuia erorii raţiunii, iar is- torismul le privea ca o fatalitate. Mitul titanului reformator ar sta la baza culturii moderne, iar sensul actului prometeic ar simboliza activismul. Este drept că activismul constitue o soluţie libertară şi dina- mică adecvată vremii noastre, iar dacă adâncim sensurile mi- 04 feEVISTA FUNDAŢIILOR REGALE tului prometeic vedem că în activism dorinţa de luminare intelectuală sau credinţa în luminile spiritului concură cu desfă- şurarea tuturor însuşirilor umane, dela sentimentalitate la intu- iţie, dela acţiunea constructivă la înfrângerea durerii şi a răului din lume. Dar dacă Prometeu simbolizează cultura modernă, el simbolizează şi nobleţea culturii antice. Facem observaţia aceasta nu pentru a polemiza cu unele afir- maţii ale d-lui Vianu, ci pentru a arăta cum însuşi activismul modern nu se poate lipsi de un mit antic şi, mai ales, de sensurile lui eterne. Iar, dacă este astfel, atunci poate că humanismul, în care să se realizeze o nouă sinteză între raţiune şi istorism sau între idee şi acţiune să constitue un ideal mai deplin şi mai armo- nios decât activismul. Căci activismul nouă ne pare a accentua prea mult activitatea şi mai puţin gândirea; prea mult fapta şi mai puţin ideea, de a asculta în primul rând de instinctele dina- mice şi mai puţin de conştiinţă şi inimă; utilizând libertatea fără o suficientă răspundere intelectuală sau raţională; acceptând egalitatea socială fără spiritul critic ierarhizator al valorilor spirituale realizate în oameni şi societăţi; preamărind activismul în istorie fără devoţiunea faţă de toţi semenii şi fără gândul la universalitatea realităţii umane. De aceea, preferăm activismului un humansim social, în care raţiunea să fie armonizată cu viaţa, ideea cu sentimentul, conştientul cu subconştientul, perfecţio- narea morală cu devenirea istorică. ■ Interpretarea pe care Spengler şi Vianu o dau lumii antice, în special celei greceşti, ne pare adesea excesivă, accentuându-se cultul grecesc pentru ordinea perfectă şi împietrită a cosmosului şi susţinându-se că fapta prometeică, rebeliunea titanului faţă de zei în favoarea oamenilor cărora le aduce focul, n’ar fi putut cuceri aprobarea zeilor. Iată cum, în dorinţa de sistematizare, se săvârşesc astfel de excese pentru simplificare. Dar, mai întâi, Prometeu e produsul Grecilor, nu al modernilor. Faptul că el este pedepsit de zei este oare suficient ca d. Vianu să deducă de aici ostilitatea greacă faţă de orice răzvrătit superior care caută să îmbunătăţească soarta omului şi a omenirii? Rămânând încă la Prometeu, obser- văm că în Eschyle Prometeu suferă răzbunarea lui Zeus, în frag- mentul ce ni s’a păstrat din trilogia numai cu divinităţi. Dar în dialogul platonian Proiagoras lipseşte motivul pedepsirii lui Prometeu, fapt observat de d. Vianu, care totuşi crede că, în genere, Grecii antici nu puteau privi cu ochi buni personaje ca Prometeu tulburând ordinea finită, perfectă şi împietrită a cos- mosului. Nu credem în astfel de concluzii. Grecii, creatorii tra- gediei şi ai dialogurilor de înaltă nobleţe umană, preţuiau, mai ales în faza lor umanistă — când deci raţiunea predomina — Soluţia activistă in filosofla culturii 95 fapta eroică a omului care se măsura, dela egal la egal, cu destinul, chiar dacă omul era înfrânt în cele din urmă. Dacă ar fi adevărat că Prometeu anunţă numai o altă lume şi nu simbolizează lumea antică hellenă, în aspiraţiile ei etice, puse în contrast cu imua- bilitatea şi mărginirea universului, atunci mitul titanului ar trebui să fie ceva izolat şi întâmplător la Greci. Dar existenţa lui So- crate, care moare netrădând adevărul, acelaşi Socrate urmat de Plato, care nu mai aduce când e vorba de Prometeu, motivul pedepsirii; acelaşi Socrate, care află dela Diotima din Mantinea taina transcenderii; acelaşi Socrate care mereu atacă împietrirea gândului şi a judecăţii dovedeşte o constantă de activism spiri- tual pornit dela cunoaşterea de sine. Dar chiar înainte de Socrate, Plato şi Aristoteles, care rezumă umanismul grecesc, încă pre- humaniştii, Homer şi tragicii aduc atâtea mituri şi ethosuri egale ca semnificaţie activistă cu acela al lui Prometeu. Achille, Ulysse şi Penelopa, ca şi Antigona, Electra şi Oreste, ca mai târziu filosofii şi eroii istoriei greceşti anulează interpre- tarea împietririi şi staticismului grecesc, când e vorba de om şi de cunoaşterea lui tragică. Iar cât despre durere, stoicii ştiau s’o prefacă în virtute, cum vor face şi creştinii. O altă afirmaţie a d-lui Vianu cu care nu ne împăcăm, deşi în sine pare justă, este aceea că « morala antică culmina în plăcere». Afirmaţie justă, dar care are neajunsul că nu redă sensul filosofic grecesc al plăcerii, adeseori plăcerea pentru Grecii fiind cunoa- şterea deplină a raţiunii, alteori, ca la Epicur, rezistenţa faţă de viaţă sau ca la Stoici o cumpătare austeră, ce nu are nimic comun cu ceea ce înţeleg modernii prin plăcere, unul dintre termenii cei mai prilejuitori de confuzie. Valoarea durerii nu e o desco- perire modernă, cum pare a ne arăta d. Vianu (p. 259), durerea fiind baza creştinismului şi o realitate cunoscută deplin de Greci, care într’adevăr credeau, adesea, dar nu totdeauna, că prin cu- noaşterea raţională răul şi durerea ar putea fi micşorate sau înlăturate. Până astăzi, soluţii mai bune decât educarea raţio- nală împotriva răului şi durerii nu s’au dat şi nici nu credem că se pot da, iar pilda vie a eroilor care prefac durerea într’o izbândă virtuoasă şi constructivă şi nu renunţă la adevărurile cunoaşterii nici în faţa durerii şi a morţii, nu au dat-o mai mult modernii decât anticii. Iar dacă d. Vianu crede în valoarea pildei, nu trebue să uite că pilda are tot o bază raţională şi un sens de nobleţe humanistă, statornicit de tragedia antică, de dialogurile plato- niene şi de ethosul aristotelian, curios ignorat — în vremea şi în Europa lui Spengler cetindu-se atât de puţin Etica Nico- macheanâ. Nu vrem să insistăm prea mult asupra superigrităţii huma- nismului faţă de un activism, de felul aceluia schiţat în linii $6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE mari şi puţine de către d. Tudor Vianu, critic istorist în primul rând, iar nu constructor de teorii profetice. Filosofia Culturii, în concepţia d-sale, constitue legătura între concepţia despre omul clasic şi omul care ne-ar trebui de acum încolo, fiind legă- tura între studiile din 1933 şi 1946. Valorile humanifcte au fost, totdeauna, respectate de filosoful român, dar istorismul şi pozi- tivismul său ştiinţific l-au făcut rezervat faţă de o concepţie amplă şi de mare răspundere. Cum am spus mai înainte, d-sa nu a reţinut din marile explicaţii ale omului şi ale culturii decât ceea ce timpul nu a nimicit complet şi ceea ce ştiinţa actuală ar accepta fără dificultăţi. Aşa cum am arătat în capitolul III al acestui studiu, arta şi artistul nu rămân, până la urmă, în centrul concepţiei despre om a d-lui Tudor Vianu, oricât arta ar stimula societatea şi, prin perfecţia ei, ar constitui modelul pentru munca tuţuror. La fel, nici cultura nu-şi va putea extinde stiluri unitare în toate domeniile spiritului, cum îşi crează stiluri arta. Năzuinţa lui Nietzsclie că ieşirea din criza culturii se va realiza prin crearea unui nou stil cultural, unitar şi omogen, este respinsă de d. Vianu pe considerentul că dacă arta îşi poate crea stil, cultura nu-şi poate sistematiza în stiluri toate manifestările. Iar printre manifestările culturale care nu pot varia şi nu se pot înehega stilistic sunt acelea din care lipsesc imaginativul şi sensibilul, adică ştiinţa şi filosofia. « In măsura însă, a autonomizării valorii teoretice in cuprinsul ştiipţei moderne, în măsura adecvării acestei ştiinţe la mijloacele care pot s’o servească mai bine, din momentul în care din ştiinţă eliminăm imaginativul şi sensibilul, mai putem vorbi oare de stilul ştiinţei moderne?» (p. 243). Observaţia aceasta poate avea două consecinţe: una, că ra- ţiunea şi raţionalismul rămân singurele constante ce asigură progresul teoretic şi, prin urmare, nici din activismul preconizat nu poate dispărea baza raţionalistă, cum n’a putut dispărea nici din istorism; iar a doua, dacă părăsim domeniul teoretic şi observăm realitatea concretă şi actuală, trebue să recunoaştem că imaginativul şi sensibilul nu pot dispărea cu totul niciodată din ştiinţă şi filosofie. Teoria lui Einstein, natura lumii văzută de un Eddington sau Jeans, biologia interpretată de Bergson par a se lega între ele prin dubla caracteristică, recunoscută de idealismul filosofic, că imaginaţia nu dispare dela temeila cunoa- şterii intelectuale şi că, astfel fiind, chiar ştiţnţa cea mai riguroasă încă nu scapă cu totul stilisticei epocii sale — nu numai arta, dar şi cultura întreagă reuşind a nuanţa în temporal adevărurile supreme. Raţiunea şi imaginaţia, adevărurile şi valorile, cultura şi arta sunt bunurile date omului şi el caută să le afle esenţa, expri- SOLUŢIA ACTIVISTĂ IN FILOSOFIA CULTURII 97 mându-se cât mai deplin şi mai limpede. Activismul d-lui Tudor Yianu este, în fond, activismul ştiinţei actuale, încrezătoare în puterea raţiunii omeneşti, în creativitatea muncii organizate şi în morala solidarităţii umane. D. Tudor Vianu îmbogăţeşte empiria actuală şi bunul simţ atât cât permit autoritatea ştiinţei pozitive şi o erudiţie de profesor european încrezător în binefa- cerile culturii şi artei, temeinic controlate tot de ştiinţă. Personal, adesea încercăm regretul că marile teme şi monu- mentalele concepţii analizate şi valorificate cu spirit critic de către profesorul Tudor Vianu servesc la concluzii pe cât de mo- deste sau minimale pe atât de sigure şi utile. Filosoful acesta ne face impresia unui bancher care nu-şi învesteşte capitalurile imense decât în operaţiuni sigure, ponderate, restrânse, având totdeauna o excesivă-acoperire. Investiţiile sunt frumoase şi sigure, lăsân- du-ne regretul că nu sunt nici riscate şi mai îndrăzneţe, căci bancherul la care ne gândim posedă nu numai capitaluri imense, dar şi o iscusinţă deosebită de a le folosi. Şi acest regret este cu atât mai mare când ne gândim la atâţia colegi ai profesorului şi filosofului, care, cu capitaluri spirituale infinit mai modeste, au întreprins lucrări mai ambiţioase şi nu totdeauna zădarnice. Dar poate că a părea mai puţin decât eşti constitue tocmai semnul unei distincţii spirituale, a unei nobleţi intelectuale, care, fără să fie prometeică, şade la temelia omului de ştiinţă modern, pe cât de devotat pe atât de discret şi modest. FETRU COMARNESCU 7 CRONICI CU PRIVIRE LA BENJAMIN CONSTANT De omul preciziei şi al clarităţii, unul din ultimii deţinători ai tainei stilului clasic, scriitorul prin excelenţă lapidar, direct şi exact, s’a apropiat ca nimeni altul (mai bine decât Sainte-Beuve) un critic al cărui mod de exprimare—pe aproape acelaşi plan al calităţii—stă la extrema cealaltă, comentatorul cu fraza proustiană, care deapănă îndelung, migălos, sdrobit par’oă sub greutate, gândul lui delicat şi complex, ajungând la formulare numai după ocoluri şi reveniri, prozatorul muzicei lente pentru oare legă- tura se stabileşte pe calea cercurilor concentrice, învăluitoare. Benjamin Constant a găsit în Charles du Bos un exeget atent, devotat la culme, în- zestrat cu cel mai cuprinzător dar al înţelegerii. Intre ei doi, între model şi portretist, câte deosebiri, totuşi'. Du Bos, « Charlie » cum i se spunea la întrunirile de la Pontigny, a fost un spirit sincer, extraordinar de scrupulos, foarte sensibil, înzestrat cu cel mai acut discernământ, dar şi întrucâtva afectat. Robert Kemp l-a înglobat sub rubrica criticei patetice; ceea ce e mai ales adevărat dacă luăm cuvântul patetio în înţelesul de înduioşător. Felul lui grijuliu de a se exterioriza, putinţa lui de comprehensiune, mersul legănat al frazei, desele comparaţii muzicale şi citate din poeţii en- glezi, orchestrarea savantă a compunerii, toate contribue la accentuarea unui caracter frumos, dar puţin slab, incapabil de acele hotărîri rapide, acele lucide străfulgerări care deobiceiu caracterizează inteligenţele fecunde. Charles du Bos vorbeşte în modul cel mai entuziast de Constant. Ati- tudinea lui faţă de Voltaire, la care se referă destul de des, îmi place mult mai puţin. E poate o manie personală, dar după purtarea lor faţă de Voltaire judec mulţi cugetători. Căci e tare facil să iei în râs acest mare om, să scoţi în relief superficialele şi prea evidentele lui cusururi; dar se cere oarecare seriozitate şi bună credinţă pentru a nu te şpri aci şi a şti- să deosebeşti ceea ce e atât de înalt, de cuceritor, de cald în spiritul care se ascunde înapoia unei opere adeseori pierdută pe drumurile elocinţei agreabile. Nu-mi place, deci, cum vorbeşte du Bos despre Voltaire; m’aşi fi aşteptat din partea unui amator al genului grav şi a unui om atât de atent la mai multă con- ştiincioasă pătrundere. Dar despre Benjamin Constant sorie cu nespus de mult farmeo şi candoare. Benjamin Constant i se pare «individul în stare pură ». E felul acela de om care, singur fiind, ştie să se întreacă pe sine prin simpatia pe care o are CU PRIVIRE LA BENJAMIN CONSTANT 99 pentru ceilalţi, simpatie în adevăratul şi adâncul înţeles al cuvântului, cel grecesc, care înseamnă a lua parte la suferinţa altuia. Benjamin Con- stant e caracterizat şi prin sinceritate, specia aceea «înaltă» de sinceritate care nu constă numai într’o complezentă recunoaştere constatatoare, ci merge mai departe, tinde neapărat spre generalizarea experienţei personale, spre transformarea ei în adevăr omenesc. Benjamin Constant, în acest fel de a vedea lucrurile, devine un apostol al religiei milei, socotită ca supremă însuşire. Transcede le ipsum, a dat ca sfat sf. Augustin, şi Benjamin Constant se depăşeşte prin simţul răspun- derii, prin înţelegerea durerii celorlalţi. Referindu-se la d-na de Stael scrie: « Nu cercetez dacă am avut sau nu dreptate; a o fi făcut să sufere mi-e în- deajuns pentru a simţi remuşcări». Prin aceasta, zice du Bos, Constant arată că la el sensibilitatea a fost mărită prin reflecţiune; criteriul « am sau n’am dreptate » e părăsit; căci durerea nu poate să nu aibă mereu drep- tate. Constant, pentru care responsabilitatea începe nu numai la acte ci odată cu sentimentele, a fost într’atâta de mărinimos încât în Adolphe să se arate pe sine numai cu defecte, iar pe EUânore (d-na de Stael) înzestrată doar cu cele mai alese calităţi. Iată culmea la care ajunge măreţia severităţii fată de tine însuţi. După aceste laude, ce obiecţiuni formulează totuşi du Bos? H prezintă pe Benjamin Constant ca pe-omul prea puţin capabil de iubire, ale cărui afecţiuni au un caracter prea voluntar. Benjamin Constant, om al veacului al XVIII-lea şi stilist clasic, e şi un romantic, aparţine acelui secol al XlX-lea pentru care sentimentele, departe de a fi clare, sunt problematice şi nede- finite. Or, stăpânit de porniri contradictorii ca cei mai moderni dintre noi, rămâne un analist rece, un spirit retras în circumscripţia inteligenţii. « 0 inteligenţă luminoasă, dar fără radiere sau căldură». înţelege, constată, e conştient; dar mai mult nu. 0 inteligenţă prea lucidă şi perfectă, de aceea incapabilă de a se transforma în acţiune; care avea să-l ducă inevitabil la abulie şi lene. Ce îl scoate pe Constant din această singurătate mândră şi recunoscută indiferenţă? Doar patima. Căci juristul şi scriitorul nu au omorît în el pe individul fiământat de pasiuni; nici pe jucătorul de cărţi; nici pe afemeiatul precooe rămas astfel până la sfârşit. 0 d-nă de Charriâre, o Anna Lindsay, o Julie Talma, o d-nă de Stael, în fine o d-nă Râcamier au stârnit la el nu numai instinctul ci şi mintea, spiritul. Despre d-na de Charriâre şi el, s’a spus că « erau amorezaţi reciproc de spiritul lor ». Dar alte legături erau strict trupeşti; pentru ele Copstant nu ezita să însceneze sinucideri, să joace co- comedii, prea puţin clasice sau prea puţin romantice, cu totul lipsite de seriozitate. De aceea cititorii cărţii lui du Bos (Qrandeur et mislre de Benjamin Con- stant, Correa, 1946) se întreabă cine a fost cu adevărat autorul celebrului roman Adolpheî Juristul, autorul Cursului de politică constituţională, care mai e şi astăzi o lectură nu numai utilă ci şi pasionantă? Cel care a evi- denţiat mai bine ca. oricare autor clasio limitele suveranităţii Statului 7 IOO REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE şi ale dieptului majorităţii întv’o democraţie? Sau omul politic, opoziţio- xiistul din timpul Restauraţiei, ale cărui funeralii în 1830 au luat un caracter naţional? (care totuşi a primit ca Ludovic al XVII l-le a să-i plătească da- toriile, având grijă să spună că acesta nu implică pentru el obligaţia de a-şi Bchimba opiniile, de unde şi vorba lui Talleyrand: «s’a vândut, nu s’a predat»). Psihologul impecabil, maestrul analizei fără reticenţe şi greş ? Nefericitul şi complicatul prieten al d-nei de Sta§l? Un ultim clasic, un prim romantic ? Sau pur şi simplu un om dintr’aceia cum le vine greu mul- tora să creadă că există, pentru că nu e decât un ansamblu de calităţi şi defecte, dozate neprevăzut, nesistematic, un foarte distins autor de drept public şi un foarte rafinat psiholog, dar şi un foarte banal om de lume, deci un complex fără fir conducător? Pentru un astfel de om, conştient de li- mitele, imperfecţiunile şi contradicţiile sale, încape numai o resemnare demnă şi munca, fel, zice Taine, « de sinucidrere lentă şi înţeleaptă ». Mai încape şi mulţumirea patimilor, prea puţin importantă sau satisfăcătoare cale de împlinire. Un înţelept ? Nu, desigur. 0 repetăm, un om, adică acea «din fiinţele create căreia unitatea e ultima trăsătură ce i se poate atribui ca specifică. N. STEINHARDT ANIVERSAREA LUI VALENTIN KATAEV Recent, prozatorul sovietic Valentin Katasv a împlinit cincizeci de ani. Asta nu e numaidecât o vârstă la care un scriitor îşi face socotelile activi- tăţii. Totuşi, o jumătate de veac înseamnă adesea panorama unei evoluţii şi, în cazul lui Kataev, a unor schimbări de structură. Dela întâiele sale scrieri până la romanele ultimului, deceniu, Kataev şi-a schimbat felul de a vorbi despre oameni, şi-a înlocuit chiar oamenii ce-i slujiseră altădată drept material, dar a conservat — din ce în ce mai vizibilă — o mânuire, nu lipsită de farmec, a culorilor moi, a nuanţelor acuarelice. Intr’o vreme, scriitorul folosise cu totul altă manieră (pe vremea eând scria schiţe umoristice) şi s’ar putea crede că arta lui ultimă a fost o transformare. Kataev colaborase, mai demult, la « Krokodil» şi la alte reviste de umor şi tipărise, în 1929, un volum de schiţe caustice, ecouri de râs limpede şi uşor ironic, dar fără întreprinderea de aşezare analitică a culorilor, ivită mult mai târziu. Dela acele schiţe din «Copilul cu barbă» la « 0 pânză în depărtare » e aproape cu neputinţă de trecut. Iată, un frag- ment din schiţa «Editorii mei»: « Editorul amator — Are cinci copii, un apartament alcătuit din patru camere, doi Levitani originali şi o mare colecţie de autografe, E funcţionar la fabrica de tutun, ii place friptura la tavă şi-l citeşte, după masă, pe Oscar Wilde, Nu se poate şti ce anume l-a făcut să apuce pe calea asta alunecoasă şi plină de primejdii a editurii. Se pare că totul a venit dela sine. Din greşalâ. Cu toate că omul susţine că a începui să editeze cărţi numai dintr'o prea mare ANIVERSAREA LUI VALENTIN KATAEV IO-i dragoste a lui 'pentru literatură. Editura lui se numeşte « Nimfa ». De ce tocmai astfel? Nu ştie nimeni. A venit şi asta ca dela sine. Din greşală » otc.., Şi iată alte două scurte pasaje din «O pânză în depărtare»: «Soarele de dimineaţă strălucea orbilor. Sub dogoarea lui, marea ardea ca magneziul. Pe malul abrupt al mării, tufişuri argintii de măslini sălbateci tremurau deasupra prăpasliei... » « Noaptea îl învăluie pe Bodion, ca un ocean negru. Stelele se fac mai miciT mai conturate, se aprind şi se ivesc în faţă, asemeni unor semnale joase de carantină. Oraşul freamătă. In port se aprinde răzmeriţa, oamenii încep să fugă, împlecilicindurse, prin focul răscoalei. Cad şi se întind dealungul stră- zilor, ca nişte şine fără sfârşit, salvele de tunuri. Bezna densă se clatină pe puntea vasului. Cercul de oglindă al reflectorului se depărtează de malul aco- perit de ape, incendiind cu lumină albă colţurile clădirilor, aprinrându-se brusc la ferestre, smulgând din înlunerec soldaţi care fug, fâşii roşii de steaguri, lăzi cu muniţii, afete şi tramvaie, care zăceau răsturnate deacurmezişul străzii... » In epoca schiţelor umoristice, Valentin Kataev surprindea, inteligent, antiteze. Stilul său de mai târziu, întrucâtva sensual, pipăie armoniile de culori. Ca prozator definitiv, păstrându-şi numai doza de rafinament în alegerea amănuntului — existentă şi în schiţele umoristice — Kataev a căpătat posibilităţi mari de cizelare a expresiei şi a devenit un miniaturist cu intuiţia exactă a jocului oricăror nuanţe. Şi totuşi însuşirea aceasta n’a izbucnit, nici n’a fost vorba, întocmai, de o prefacere structurală, cum spu- sesem la început. Kataev a scris, în tinereţe, Versuri. Desigur, astăzi nu-1 mai cunoaşte publicul ca poet, dar lectura celor câteva poeme pastelice, publicate prin îevistele anilor 1914 şi 1915 şi uitate acolo, iscă un fir de legătură cu stilul kataevian din ultima vreme. Unul din acele poeme, descoperit de noi în revista * Probujdenie » (Deşteptarea) din 1915, se numeşte «Flori pe fe- reastră » (dealtfel, prezenţa florilor în mai toate versurile scriitorului poate fi un indiciu ea însăşi) şi e în măsură să lămurească înclinarea spre acuarelă a prozatorului Kataev: Zi fără soare, cu cer sur şi ud. Din zori, e trist şi ceaţă. Stă să plouă. Pe treptele de marmoră se-aud Cum cad, rotunde, picăturile de rouă. Mă uit pe geam: în zare—brâu de scrum — Se ’ntinde marea ’n negură, departe. Natura, în zăbranic dens de fum, Aşteaptă moartea inimei deşarte. Şi pe fereslră ultimele flori, A vrut de moarte să le scape un poet. Juni studioşi,,. saci uzi în loc de nori.. . Şi-o pălărie-a nu ştiu cui, pe-un şevalet. 102 REVISTA. FUNDAŢIILOR REGALE Exerciţiul pe care l-a făcut, scriind «Copilul cu barbă» sau piesa de teatru «Cuadratura cercului», a fost un folositor adaos la acuarelismul existent. Kataev începuse să studieze lumea pe dinăuntru şi, mai cu seamă, pe oameni. Deaceea, condensând laolaltă posibilităţi diferite, a scris un roman, de construcţie poate uneori afectată, dar cu interior gândit : « E timpul să mergem înainte ». Insă literatura universală îl acceptă pe Kataev pentru altă înfăţişare a lui: literatura despre copii. Pe un atare teren, unde exemplele bune se pot cita rareori, Kataev a izbutit să manipuleze, puternic, o cunoaştere analitică şi completă a psihologiei copilului, a unui copil normal, care tră- ieşte în lumea lui, lipsit de ştirbiturile unei false maturităţi. Şi, într’adevăr, literatura copilului e săracă în elemente de bună calitate. Afară de cele câteva cărţi de circulaţie largă, printre care izbutite total sunt «Cuore » al lui Edmondo de Amicis şi « Nilss Holgersson » al Selmei Lagerloff, cele- lalte înfăţişează tipuri false — copii mai mult ca volum şi vârstă calenda- ristică decât ca structură psihică (acesta e şi cazul nefireştilor Olguţa, Dănuţ, Monica din medeleniBmul d-lui Ionel Teodoreanu) — clişee plate, mişcân- du-se numai datorită sforilor vreunui păpuşar. Sunt câteva însuşiri absolut necesare scriitorului care se ocupă de viaţa şi de mentalitatea infantilă. Nu e trebuincioasă, în primul rând, memoria exactă a propriei copilării, pentrucă multe goluri sunt împlinite, adeseori mai bine, de intuiţie (e în- doielnic dacă Selma Lagerloff mai putea avea, întreagă, această memorie, la vârsta la care scrisese despre Nilss Holgersson), ci mai ales observaţia pătrunzătoare şi studiul. Se cuvine apoi cunoaşterea simplităţii. « O pânză în depărtare », mergând pe linia normală a romanului copi- lăriei, nu se leagă nici de seriile paralele ale unor întâmplări complicate, nici nu are organismul încărcat cu mănunchiuri de personaje. In afară de eroii principali — Petia şi Ga vrie —, ceilalţi se mişcă în ceaţă şi nu intră în miezul naraţiunii decât atunci când o atare secantă ar avea un rol lămu- ritor, dar şi atunci intrarea e de durată scurtă. Pretextul acţiunii e revo- luţia din 1905, pe care cei doi copii o ajută aproape inconştient. Nu s’a în- tâmplat — şi aici e una din marile însuşiri scriitoriceşti alo lui Kataev — ca autorul să le injecteze copiilor propriile sale păreri. Când Petia şi Gavric cară săculeţe cu gloanţe penru răsculaţi, amândoi o fac mai mult din do- îinţa de a se amuza, de a pipăi concret aventura, visată neguros până atunci, de a lăsa celor mari impresia că ei, « copiii», sunt totuşi oameni curajoşi (atitudini ce li se potrivesc eroilor de minune şi care apar în sfere de gânduri şi de fraze într’adevăr infantile). Gavric — băiat în vârstă de nouă ani şi jumătate — deşi ia oarecum parte la revoluţie, nu e precoce şi, câtă vreme revoluţionarii nu-i solicită ajutorul, el se joacă cu nasturi de alamă, cu cartonaşe dela cutiile de ţigări sau cască gura prin iarmaroace. Kataev a dat în romanul acesta o sinteză a adevăratei copilării: Gavric e nepotul unui pescar sărac şi fratele unui muncitor socialist dintr’o uzină metalurgică, iar Petia e băiatul unui profesor de liceu. Totuşi, fiindcă vârsta pe care o au aceşti doi copii nu ştie să accentuieze diferenţele sociale, deşi Gavric ANIVERSAREA LUI VALENTIN KATAEV 103 umblă desculţ iar Petia se încalţă cu ghete bune, deosebirea vestimentară trece nebăgată de seamă. Aşa cum era firesc, Valentin Kataev le-a păstrat celor doi copii două suflete pure. Important este iarăşi că aceşti copii nu vorbeso niciodată deplasat; metaforele lor simple îşi trag obiectuljlin sfera eunoştinţelor imediate. Ca artist, Kataev se fereşte să-şi condenseze aceste viziuni ale unor lumi vii într’o frescă (ceeace n’ar fi decât o înşiruire de clişee moarte ca într’un film mut şi neanimat). Lumile kataeviene sunt nişte desfăşurări acuarelice care curg potrivit unei înţelegeri exacte a realului. Naraţiunea e cizelată, momentele sunt înfăţişate în miniaturi coloristice. Deşi scrii- torul priveşte, în ansamblu, nişte lumi, arta lui descriptivă (şi foarte pon- derată, ca spaţiu) e ca aceea 'a unui giuvaergiu sau caligraf medieval, cu reuşite îngroşări do iniţiale sau înflorituri de adjective. E greu de spus însă dacă, esteticeşte, cărţile lui Kataev nu suferă în- trucâtva de pe urma meticulpzităţii în analiza realului, lucru care dăunează fluenţei, dealtfel puternice, a gândirii scriitorului. Totuşi, o atare migală bine canalizată (şi, mai cu seamă, în « 0 pânză în depărtare », bunele posi- bilităţi de canalizare sunt evidente), dacă distruge puţin fluenţa, adaugă prozei o însuşire nouă — tocmai acest miniatural stilistic. In 1945 a apărut un alt roman al lui Kataev: « Fiul regimentului ». De astă dată eroul—tot un copil—ia parte conştient la viaţa celor mari. Vania Solnţev, găsit de o patrulă în pădure — bolnav, sălbăticit şi flămând — ar căuta să reprezinte o generaţie călită, cu sânge efervesc nt, pregătită pentru marile reclădiri. Tatăl copilului a murit pe front, mama a fost ucisă de Nemţi, satul lor ars. Copilul, naiv însă dârz, folosind o armă la îndemâna anilor săi puţini, umblă cu un cui înfipt în vârful unui băţ. Scriitorul nă- zuieşte să demonstreze, prin asta, că naivitatea poate totuşi rotunji o forţă. Şi Vania devine copilul adoptiv al unui regiment, soldat prin urmare, deşi înainte de vreme. Ca punct de vedere, e problematic dacă oamenii lipsiţi de copilărie mai pot fi senini, atunci când maturitatea are multă nevoie de viziuni senine. Pe de altă parte, în cursul acţiunii, entuziasmul lui Vania Solnţev s’ar părea că nu e prezentat atât de logic precum fusese în « O pânză în depărtare »; deşi, în definitiv, însuşi entusiasmul, ca noţiune, nu este de natură silogistică, ci porneşte din sentiment şi, ca atare, ,se explică printr’o cauzalitate emotivă. In « Fiul regimentului » Kataev abuzează de multeori •de pasajele descriptive şi cu toate că peisagismul porneşte câteodată dela premize puţintel naive şi cam uzate, nuanţele acuarelice salvează aproape mereu aceste neajunsuri, redând stilului obişnuita fluenţă, fie ea şi virtuală uneori, sau mai bine zis interioară. Dar, în general privită, opera lui Valentin Kataev, operă lucrată nu numai cu artă sau cu înţelegere a obiectului, dar şi cu conştiinciozitate, este o lume logioă ce, în apele ei de acuarelă, trăieşte plin. VICTOR KERNBACH LUMEA DE AZI « FANNY » DE PAGNOL, LA TEATRUL « ODEON * Teatrul « Odeon » a pus în scenă, cu mult succes, piesa « Fanny » de Pagnol, a doua din trilogia Marius, Fanny, C&ar care se joacă astăzi la Paris, Influenţat parcă de romanele fluviu, autorul urmăreşte în cele trei comedii, pe lângă deosebirea dintre generaţii, mai ales unitatea unui sens moral ce le leagă, desvoltându-se. Printre glumele uşoare, printre replici de o amuzantă şi picantă impertinenţă, se strecoară fără sgomot şi fără morgă un adevăr moral care în final se impune cu graţie dar şi cu hotărîre. In lumea micei burghezii din Marsilia — o lume plină de pitoresc, de colorile saturate ale exagerării proverbiale, o lume exuberantă, imaginativă, tru- culentă— idila amoroasă dintre doi tineri, şi consecinţele ei nu cad în bana- litatea întâmplărilor de acest fel, ci devine prilejul unei mici drame de car- tier. Aci oamenii nu sunt chinuiţi de probleme, dar ei trăiesc intens viaţa, cu fiinţa lor întreagă. Când tânărul Marius, părăsindu-şi iubita fără să ştie bine pentru ce, s’a îmbarcat, cu ştiinţa ei, dar fără ştirea tatălui său C&ar, şi când plutind spre alte orizonturi, el pare a fi uitat pe cei lăsaţi în urmă, toţi prietenii, adică toţi vecinii sociali, iau parte mai mult sau mai puţin discret la sufe- rinţa celor părăsiţi, toţi îi susţin cu o simpatie vie şi nu doar principială. Toţi aşteaptă înfriguraţi veştile dela fiul rătăcit. Iar când micuţa Fanny (nu micuţă fiindcă n’ar avea vârsta raţiunii, ci pentrucă are cu adevărat nevoie de protecţie), când palida fetiţă află dela un medic că ea va deveni mamă, toată această lume simplă, sănătoasă şi omenoasă o înconjoară, nu doar cu compătimire, dar cu ajutor efectiv. E fireso ca în această lume aşezată solid pe o rânduială morală, mama, în lipsa tatălui, să preia rolul sever de judecător. Ea este aceea care, păzind căminul, păzeşte şi ordinea socială, de aceea numai ei îi este îngăduit să facă asprul rechizitoriu al vinovatei. Dar, oricât de intransigentă ar fi o mamă, ea va găsi mijlocul să-şi salveze copilul, fie chiar prin compromis. Aci intervine humorul sănătos ce relativizează toate valorile omeneş.i! Căci severitatea morală a intransigentei burgheze nu se arată a fi, la urma urmelor, decât spaima de gurile rele şi jena de a ieşi din rânduiala stabilită din moşi-strămoşi. Gra- vitatea păcatului dispare pentru mama indignată îndată ce se prezintă perspectiva unei căsătorii avantajoase şi reparatoare de reputaţie cu tomna- tecul şi îndrăgostitul Panisse. < FANNY • DE PAGNOL LA TEATRUL « ODEON» 105 Intre morala conformistă a mamei şi morala vie a fetei, autorul marchează deosebirea şi progresul. Căci Fanny nu consimte să devie soţia omului de treabă, decât după ce îi va fi mărturisit adevărul. Fericirea cu care acesta pri- meşte să fie tatăl unui copil străin, duioşia cu care bărbatul muncitor, strân- gător, chiar aprig la câştig, dăruieşte agonisita unei vieţi « Copilului »,« Urma- şului » — indiferent dacă e din sângele lui sau al altuia — acestea sunt mo- mente de profundă omenie care dau comediei lui Pagnol o temelie mai so- lidă decât s’ar crede la prima vedere. Tot astfel scena între bunicul Câsar şi viitorul soţ al Fanniei, Pannisse, care se ceartă între ei pentru dreptul de a ocroti copilul, ferindu-1 de echivocul situaţiei de bastard, are o adâncă semnificaţie morală şi socială, ce deşteaptă în public un ecou generos. Hoho- tele de râs, stârnite de comicul unor replici pe cât de îndrăzneţe, pe atât de serioase, aplauzele la scenă deschisă, în momentele care marchează emanciparea de anumite prejudecăţi pentru a întări, dimpotrivă, legile moralei, sunt simptomatice pentru conştiinţa publicului nostru. Comicul truculent al primelor acte face loc unui real conflict dramatic în ultimul tablou. Marius, copleşit de dor, se întoarce şi, găsind pe Fanny singură, îşi cere drepturile asupra ei şi asupra copilului. Conflictul apare cu atât mai serios cu cât egoismului tânărului amant se substituie, clipă cu clipă, un simţământ de datorie, în timp ce în inima tinerei femei se redeşteaptă pasiunea de abia stâmpărată de maternitate şi de recunoştinţă. Autorul, cu obiectivitatea unui adevărat analist, nu sc fereşte să svârle în noi o nedumerire, să ne turbure pentru a ne trezi apoi din formule comode spre certitudini activ cucerite. Al cui e de drept copilul?se întreabă, împreună cu Marius şi Fanny, o societate ce se preface, tinzând spre o rânduială tot mai omenească. Şi din gura lui Câsar — a conştiinţei celei mai treze dintre toţi aceşti oameni normali, deci buni, aflăm că paternitatea într’o socie- tate umană e mai puţin întemeiată pe procreaţiune, adică pe rudenia bio- logică, cât ţaai ales pe legăturile spirituale. Copilul nu e al celui care îi dă viaţa, ci al acelui care-l face om, jertfindu-se creşterii lui. In finalul acestei comedii, care părea să concentreze tot interesul asupra « copilului », şi cu el asupra « Speţei », constatăm că accentul ultim cade totuşi pe valoarea in- sului. Căci dacă dragostea lui pentru copil merită recunoştinţa mamei şi renunţarea tatălui natural la drepturi nemeritate, bunătatea lui Pannisse merită jertfa liber consimţită a tinerilor îndrăgostiţi, jertfă prin care or- dinea şi bunul mers al societăţii sunt salvate. întreaga comedie e străbătută de o dragoste respectoasă pentru fiinţa omenească, dragoste ce se relevă a fi singura legătură temeinică între oameni. Fără a creşte până la dimensiunile «tipului », fiecare personaj îşi are, totuşi, fizionomia proprie, net reliefată şi nu doar prin ticuri exterioare, ci printr’o unitate temperamentală. Fanny, C&sar, Pannisse, Honorine au reacţiuni proprii ce fac din ele fiinţe cu adevărat vii, care suferă, se sbat, fac transacţii cu principiile mo- ralei scrise, dar care păstrează în ele, intactă, omenia, comandamentele eterne ale moralei nescrise. Şi personajele secundare, deşi se mişcă pe planul REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE io6 al doilea, nu sunt mai puţin adevărate. Pagnol le-a dat, în puţinele lor replici, relieful desăvârşit al realităţii, aşa încât le poate muta uneori pe primul plan (ca scena cu factorul din actul II) fără ca interesul publicului pentru cele ce se întâmplă pe scenă să scadă. Astfel, figura duios de comică a mă- tuşei, cea umoristică a căpitanului de vapor care nu navighează, a omului de afaceri nenorocos care, de dragul unei « ocazii f> e gata să se înnece şi, în fine, figura plină de haz şi cuminţenie a poştaşului formează fundalul viu, organic, real pentru acţiunea ce se desfăşoară în primul plan. Până şi siluetele fugare, ca acelea ale clientelei exotice din bar, sau aceea statornică a tânărului matelot poznaş nu pun numai o notă superficială de coloare locală în tablou, ci fac parte din structura lui. Căci ele evocă largul orizont de ale cărui svonuri depinde securitatea colţişorului de viaţă rânduită şi intimă. Ochiul sigur de încercată artistă şi directoare de teatru al d-nei Lucia Sturdza-Bulandra a desluşit sub pitorescul piesei, sub pânza uşoară a cu- vintelor de spirit, arhitectura solidă a acestei comedii. Regia sa atentă, strânsă, precisă, a obţinut un armonios ansamblu cu o echipă de artişti de puteri inegale. Căci timiditatea şi nesiguranţa unei tinere începătoare ca d-ra Aramă putea fi fatală rolului dacă n’ar fi fost energic susţinută de parteneri ca d-1 Calboreanu şi Scărlatescu, dacă verva truculentă şi ire- zistibilă a d-nei Fulda şi comicul de nuanţe al d-rei Renee Annie nu ar fi împlinit cu multa coloare monotonia unor scene. Trebue să recunoaştem că « Fanny » la Teatrul Odeon e o reuşită tea- trală. O echipa de actori consacraţi, antrenând şi pe cei mai tineri, au iz- butit să dea acestui spectacol, pe lângă vervă şi brio, şi nobleţă unei morale • ALICE VOINESCU NOTE ELENA VĂCĂRESCU Hiena Văcărescu a ilustrat prin viaţa'ţi adevărul că omul poate fi,, deopotrivă, cetăţeanul lumii şi al patriei sale. A *locuit de două ori mai mulţi ani în Franţa decât în propria-i ţară, pe care a părăsit-o când era tânără, şi unde nu a revenit decât târziu, în scurte vizite. Dar în Franţa şi-a păstrat şi legal, şi spiritual cetăţenia românească, socotindu-se ambasadoare spirituală a patriei, ceea ce a şi fost într’atâtea ocazii. A venit în Franţa şi a uimit pe unii cărturari şi poeţi cu bogăţiile folklo- rului nostru, transcriindu-le cântecele populare din Dâmboviţa şi infor- mându-i mereu în privinţa creativi- tăţii poporului nostru. Urmaşă a poeţilor Văcăreşti, ea şi-a dat dintru început seama că « nobleţea obligă » şi până la sfârşitul vieţii a slujit ţara şi cultura aşa cum s’a priceput şi tocmai în' acele cer- curi intelectuale şi politice ale Pari- sului, unde informaţiile temeinice au alt răsunet sau altă înţelegere. Legată nu numai de clasa ei, ci de întregul popor român, Elena Văcărescu a avut legături intelectuale şi sociale cu tot ce a fost strălucit în Franţa, continuând astfel pe acei Români care au ştiut şi au putut să câştige n streinătăţi dragoste pentru ţară, prin prestigiul lor personal, prin personalitatea sau talentul lor. Elena Văcărescu a informat pe străini mai mult în general şi în liniile mari ale culturii, ea însăşi nefiind un critic la curent cu ceea ce se creea efectiv în cultura sau arta patriei şi deci neputând lua iniţiative de specialist. Dar, personal, cu inte- ligenţa şi simpatia de care dispunea, a reuşit, uneori, să facă infinit mai mult decât specialiştii, vorbind mai plăcut decât unii din ei şi având o situaţie mai prielnică decât ei, astfel câştigând mai multe simpatii pentru ţară. Faptul că un Paul Valâry i-a acordat atâta preţuire — şi nu numai mondenă, de vreme ce vorbea alături de ea la unele symposioane şi au făcut turneu de conferinţe — consti- tue o confirmare a însuşirilor acestei femei superioare, cu care aproape că dispare din societatea noastră tipul femeii de salon intelectual şi de întrunire selectă, ce fermecă prin conversaţii, relaţii şi prin acea inte- ligenţă naturală tipică ţării noastre. Am cunoscut-o când a fost în ţară şi ne-a impresionat cât de vie era la o vârstă înaintată, fire deschisă şi gata să vibreze la orice idee nouă, amabilă şi prietenoasă faţă de orice scriitor pentru însuşi faptul că e scriitor, vroind parcă mereu să aducă io3 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE la împlinire clauzele spirituale ale testamentului Văcăreştilor. Că este aşa ne-o dovedeşte ceea ce a vorbit ea la şedinţele şi discuţiile Institutului Internaţional de Coope- raţie Intelectuală, creat pe lângă Liga Naţiunilor. Avem în faţa volu- mul cu discuţiile privitoare la Desti- nul viitor al Literelor, temă discutată de spirite strălucitoare şi profunde ca Paul Valâry, Madariaga, Jules Romains, J. R. Bloch, H. Focillon, J. Huizinga, Charles Morgan, Thom- ton Wilder, S. Strizygowski, Fr. Werfcl. Printre aceştia era şi Elena Văcărescu, iar ceea ce a vorbit ea, fără să fie nici deosebit de original, şi nici deosebit de profund, nu era nici discordant şi nici grosolan, susţi- nând o poziţie valabilă atunci, după cum este valabilă şi azi. Ea dorea pentru viitor o literatură plină de sevă şi simplitate, plină de acţiune şi optimism, apărând totodată des- tinul scriitorului şi opera lui, «un nobil şi desinteresat efort de a ajunge la desăvârşita expresie a frumuseţii veşnice ». Dintre colaboratorii culturali ai lui Nicolae Titulescu, excepţională minte politică şi mare creator în istoria ţării lui, dar ignorând ca atâţia alţi politicieni din vremea sa valorile intelectuale, ştiinţifice şi artistice ale ţării, Elena Văcărescu a fost dintre cei mai folositori, iar ca valoare intelectuală poate cola- boratorul cel mai puţin discutabil. Ea a ştiut să răspundă şi să cores- pundă deopotrivă evenimentelor poli- tice şi culturale într’o vreme deose- bit de complexă, trăind din plin viaţa internaţională, tocmai pentru că ştia deplin ce este sufletul unei naţiuni, dar şi interdependenţa naţiu- nilor. P. Corn. TEORIA NEBUNIEI DUPĂ G. K. ( HESTERTON Tema mai tuturor cărţilor lui Chesterton e nebunia. Fie că îşi expune teodiceia (ca în Ortodoxie şi Ereticii),fie că îşi prezintă metafizica, morala, concepţiunile istorice 6au sociale, fie că în cursul numeroaselor sale nuvele şi romane întrerupe şirul povestirii fantastice, poliţiste sau eroice pentru o neaşteptată şi splen- didă digresiune filosofică, el începe invariabil prin a stabili diferenţa dintre omul sănătos şi nebun şi a defini demenţa. Teoria care se des- prinde din locurile unde e tratată chestiunea se rezumă în câteva afir- maţii ce par paradoxale, dar sunt în concordanţă cu cele mai juste obser- vaţii ce au făcut atât specialiştii (psihanaliştii mai ales) cât şi acei diletanţi a căror competenţă nu poate fi tăgăduită pentrucă provine dintr’o apropiată cunoaştere a ten- taţiilor şi ramificaţiilor nebuniei. Chesterton ia cu hotărîre şi con- vingere partea omului sănătos împo- triva nebuniei. Sănătatea mintală, spune, e plină de farmec, iar nebunia e anostă la culme. Maniacul e banal, plictisitor şi neinteresant; doar omul întreg la minte e amuzant, romantic şi surprinzător. Aceasta provine din faptul esenţial că nebunului îi lipseşte simţul misterului şi că e perfect logic. Nebunia nu e decât un sistem logic total, fără nicio supapă, absolut erme- tic. Dacă nebunul ar recunoaşte că sistemul lui nu poate rezolva totul, dacă ar lăsa un oarecare domeniu necunoscutului, n’ar mai fi bolnav. « Cât timp există mister, există sănă- tate ; când distrugi misterul, creezi morbidul. Omul obişnuit e sănătos NOTE 109 tocmai pcntrucă stă cu un picior pe pământ şi altul în ţara basmelor ». Nebunul nu e interesant pentrucă e mereu previzibil. închis în ritualul lui, se va purta mereu în acelaşi fel. Omul sănătos e acel despre care nu se ştie niciodată cum va reacţiona, el e cel viu, el deţine isvorul surpri- zelor. Nebunul e şi plictisitor pentrucă nu poate gusta farmecul excentrici- tăţii. Pentru el nebunia e prozaică fiind adevărată. « Omul care crede că e un geam, e tot atât de plictisitor ca un geam; omogeneitatea minţii lui îl face plictisitor şi tot ea îl face ne- bun ». Numai omul sănătos poate fi izbit de ciudăţenii, numai el poate să se amuze de ele, să se entuzias- meze ; omului lucid lucrurile i se pot părea senzaţionale, nebunului i se arată monotone. Insfârşit, nebunul e rău pentrucă e lipsit de imaginaţie; închizându-se şi limitându-se, merge până la capătul (neapărat absurd) al drumului său logic întemeiat pe o premiză falsă şi rămâne acolo, tare pe poziţiile lui fără reazim; punţile sunt tăiate,-e cu desăvârşire inacce- sibil. Şi nu poate fi decât rău, nu nu- mai caraghios, cel pe care nici un argument nu-1 poate convinge, cel care « nu mai discută ». A fi sănătos, aşa dar, deschide perspective mult mai vaste şi mai încântătoare decât a fi nebun. Dar de ce nici omul obişnuit nu simte feeria lumii atât de intens pe cât ar trebui ? De ce locuitorul banal al marelui oraş nu-i gustă poezia aşa cum a gustat-o pe a Londrei cetă- ţeanul Chesterton din Campden Hill î Pentrucă poezia, ca s’o simţim, pre- supune fărâma aceea de nebunie fără de care şi pentru omul sănătos starea de echilibru e plictisitoare şi lumea veşnic de culoare spălăcită. Omul care-şi dă seama cât de entunasmant e să tvăeşti, să simţi puterea unei civilizaţii creatoare mereu de noutăţi sau să te bucuri de intensitatea fru- museţilor care ne înconjoară nu a depăşit oare limita strictă a cumin- ţeniei ? Chesterton era îndrăgostit de viaţa obişnuită cu o putere de care era capabil numai unul care o privea, puţin, dinafară. Adevărul, probabil, este că artistul seamănă cu cei doi eroi din The Na- poleon of Notting Bill despre care autorul însuşi spune că sunt prea abstracţi ca să existe cu adevărat; sunt cele două părţi ale unui ace- luiaşi creer. Poetul e şi el o îmbinare: omul normal şi nebunul coexistă în el. Nu e logic deloc căci, nebun fiind, acceptă şi îndrăgeşte viaţa comună; şi sănătos fiind, o dispreţueşte jin- duind după mai mult. Şi tocmai pen- trucă nu e logic se încadrează în teoria lui Chesterton. Reuşeşte să fie singurul fel de nebun care nu cunoaşte plictiseala şi sfărâmă ca- drele logicei. Singurul care trăeşte, deodată, pe cele două planuri. Ce mister! Dar dacă ar fi să-l admitem pe Chesterton, aci e cheia celei mai desăvârşite sănătăţi. N. St. DECADENŢA LATINITĂŢII In manualele de istorie, se scrie că Roma l-a învins pe Hanibal deoarece a ştiut să înveţe chiar dela duşmani, adoptând armele şi metodele lor de luptă. Ma gândesc la aceasta oridecâteori citesc în ziare că există acum, în lume, două mari grupuri de forţe: popoarele anglo-saxone şi cele slave. IIO REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Despre popoarele latine, nimeni nu mai spune o vorbă. Orgoliul naţional, cel mai sensibil dintre toate simţămintele omeneşti, ar vrea să protesteze, să amintească de meritele istorice ale latinităţii... Vai! Diplomaţia este o ştiinţă ex- trem de pozitivă, care ţine seamă numai de cifrele şi de tunurile ac- tuale. Cultura trecutului rămâne o frază frumoasă, de folosit în discur- suri de recepţie la Academie. Acceptăm aşa dar lecţia amară a realităţii şi admitem că, faţă de slavi şi anglosaxoni, latinii sunt, acum, în inferioritate. înfrângerea nu va fi eternă, dacă vom şti să descoperim cauzele ei şi să le cau- terizăm cu asprimea binefăcătoare a chirurgului. Să ne întrebăm deci: care calitate comună a permis slavilor şi anglo- saxonilor să învingă Axa? Să nu vorbim de aur şi materii prime: acestea nu lipseau Japoniei, după cucerirea Indiilor Olandeze, nici n’ar fi dat Germaniei, în 1940, nicio şansă în plus de a invada Anglia cu succes. Nici numărul nu constitue forţa cea mai mare, căci Latinii ocupă şi toată America de Sud fără niciun adaos de prestigiu. Numai un defect sufletesc poate să explice decadenţa de netă- găduit a popoarelor latine. Dar caro defect ? Să recitim istoria. Care a fost caracteristica Romei, aportul ei la civilizaţie ? A fost dreptul, adică su- veranitatea recunoscută a legii; a fost statul organizat, faţă de haosul clanurilor şi al tradiţiilor orale. Aporturi pozitive, de o copleşitoare importanţă şi care nu vor lipsi la nicio cultură următoare. Totuşi, să băgăm de seamă! Nu există virtute, care să nu degenereze în viciu: cine îşi admiră prea mult însuşirile, le- exagerează adesea până la elefan- tiază. Astfel, credem, s’a întâmplat cu latinii. De când istoricii au făcut descoperirea că suveranitatea sta- tului şi a dreptului scris este cauza principală a mărimii Romei, această constatare o posteriori a devenit o axiomă apriorică pentru toţi Latinii. N’au meditat adevărul, pe care Sci- pio Emilian îl desluşise în flăcările incendiului Cartaginei: că exagerarea puterii statului avea să ducă la atro- fie şi pe urmă la jalnica prăbuşire a Romei sub loviturile barbarilor. Fiecare provincie, dac’ar fi avut curaj şi iniţiativă, ar fi putut respinge hoardele nordice; dar de secole se obişnuise toată lumea, să aştepte ordine, să-i lase împăratului grija şi sarcina apărării. Când bar- barii năvăleau peste graniţe, local- nicii, dacă nu se aflau acolo legiunile necesare, nu se gândeau decât la fugă şi la o jalbă sonoră do trimis la Roma. Această atotputernicie a Statului a intrat atât de adânc în subcon- ştient, încât o găsim în forme extrem de izbitoare în mentalitatea Latinilor de azi. In Italia, unde străinii au domnit secole în şir, forma este, ca să spunem aşa, pesimistă. Tot ce-i rău, e din pricina stăpânirii, către care omul de rând are o ati- tudine de neîncredere totală, de re- zistenţă încăpăţânată şi bănuitoare. Când plouă, Italienii spun: « Plouă ? Guvern hoţ!». Şi de furtună, aşa dar, guvernul e vinovat! De multe ori mi s’a întâmplat să lămuresc tinerilor italieni, care mă ascultau uimiţi do o astfel de « des- coperire », că impozitele sunt de folos obştesc, întru cât prin ele se plătesc armata, administraţia, eto. Din tot NOTE îlv ceea ce auziseră acasă şi oriunde, ei înţeleseseră numai oă Statul ia banii cetăţenilor... ca să-şi permită biu- rocraţia aceea parazitară, care în Italia este atât de dispreţuită, cât de urîtă. In Franţa şi în România, aceeaşi convingere ia o înfăţişare optimistă. Statul poate tot, trebue să facă tot, să repare tot. N’am de lucru ? Statul să-mi găsească un loo, de unde să scot o lefuşoară! Copilul meu cade la examene î Statul să înfiinţeze o comisie aă boc! Mi se prăpădesc găinile ? Am şi eu pe un cunoscut, finul ginerelui nepotului subsecre- tarului Cutare şi voiu obţine o des- păgubire sub o formă oarecare... Cu ce mijloace ar trebui Statul să facă faţă oerinţelor nenumărate, în ţări, unde impozitele sunt conside- rate ca o nenorocire nedreaptă şi eludate pe cât se poate? Deci, pe de o parte, cea mai com- pletă atâmare de Stat; de cealaltă, cel mai obtuz refuz de a colabora cu el. Ce s’ar fi întâmplat în 1941, în Rusia, dacă omul sovietic ar fi avut o astfel de mentalitate ? Dacă parti- zanii n’ar fi hotărît să reziste cu orice preţ, independent de orice pro- clamaţie dela Moscova, de care erau omişi cu totul? Ce ar fi făcut Anglia, dacă cetă- ţenii ar fi eludat în massă impozitele şi restricţiile din 1940? Şi totuşi, la Anglo-Saxoni, însărcinările statului sunt cu mult mai restrânse: şcolile, de pildă, sunt, în majoritatea lor, particulare, administraţiile looale îşi păzeso prerogativele... Deci, o mare independenţă, o vi- gilenţă bănuitoare ca nu cumva sta- tul să nu uzurpe datoriile, necum drepturile, particularilor; însă şi o mare înţelegere pentru nevoile ob- şteşti. Contraziceri ? Nicidecum. Care om şi-ar iubi tatăl, dacă în el ar vedea numai un tiran de linguşit şi de exploatat ? Sclavii nu-şi iubesc- stăpânii. Iar Gide a spus o vorbă extrem de înţeleaptă despre oopiii mici: « Nous Ies croyons tendres: ils- sont câlins et câjoleurs ». De fapt, copiii nu ne iubesc pe noi oamenii mari, cu toate că (şi fiindcă) au nevoie de noi. In noi, dânşii văd nişte stăpâni absurzi, de înduplecat prin surâsuri şi pupături. Numai omul în toată firea, conştient de propria lui putere, cunoaşte ade- vărata dragoste, care este atracţie,, nu teamă. Două lucruri, deci, ni se par nece- sare, pentru vindecarea bobi care roade Latinitatea: stârpirea orgoliu- lui prosteso al meritelor istorice, care ar trebui.să constitue numai un imbold la muncă, nu o scuză pentru vorbărie deşartă; şi obligaţia, pentru fiecare latin în parte, de a umbla pe propriile lui picioare, de a nu aştepta dela Stat decât atâta, cât i-a dat el singur. Mai mult, fiecare cetăţean ar trebui să se ruşineze de intervenţia Statului, ca de o dovadă de incapacitate, de slăbi- ciune personală. Cine se lasă între- ţinut de Stat fără niciun merit, să fie hulit ca şi acela care se lasă întreţi- nut de o femeie. Ni se va obiecta că acesta este un ideal prea înalt. Aici, ni se va spune, Statul trebue să se ocupe de toate, fiindcă massele nu sunt încă în stare de a se îngriji singure de soarta lor şi a ţării. Dar de câte ori fasciştii nu ne-au repetat acelaşi cântec ! Dic- tatura era necesară, datorită lipsei maturităţii politice a Italienilor. Ca. 112 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE şi cum educaţia pentru libertate s’ar face prin sclavie... Ga şi cum peda- gogia nu ne-ar fi învăţat că numai prin self-control şi independenţă co- piii se desvoltă în adulţi demni de răspunderile lor. Fireşte, educaţia poporului prin libertate este foarte grea, plină de primejdii şi rătăciri. Dar orice peri- col este preferabil prăpastiei de indi- ferenţă şi ură, în care se prăbuşeşte statul, când cetăţenii nu-1 mai simt creaţia lor proprie. Astfel fiecare om va vedea în stat propria lui familie, cu care s’ar prăbuşi, dac’ar exploata-o; iar morala particulară se va extinde şi la raporturile între indivizi şi colec- tivitate. Menenius Agripaî De ce nu? Un apolog nu este valabil întotdeauna? ' Anna Colombo FUNDAŢIA EEGALĂ PENTRU LITERATURA ŞI ARTĂ SUB TIPAR: CALISTRAT HOGAŞ ED. FERBER PERPESSICIUS EUG. O’NEILL V. KAVERIN JOHN SYNGE Ing. XONESCU PERPESSICIUS PHILIPPiDE AL. MIHAIL EMINESCU EUG. O’NEILL AMELIA EARHART J. LASSAIGNE Opere, voi. I (îngrijit de Vladlmlr Strelnu) Oimarron (trad. Alt. Adania) Menţiuni critice, voi. V Dramele mării şi ale pământului (trad. P. Comarnescu) Doi căpitani (trad. Lydia Zamflreseu) Suflete galante (trad. P. Comarnescu) Tratat de poduri Menţiuni critice, voi. I, ed. a doua Scriitorul şi aria lui Poezii, ed. I. Creţu. Straniul interludiu, ed. a doua (trad. P. Comarnescu) Ultimul sbor (trad. Teodora Sadoveanu Ştiubel) Luchian (Ingr. de Ionel Jlanu) L. BROMFIELD, TH. MANN, etc. Cele zece porunci (trad. Florica Brătescu) G. C. NICOLESCU ILYA RE PIN MIHAIL SADOVEANU TUDOR ARGHEZI M. PROUST ION LUCA F. ŞIRATO GILBERT CHINARD MIHAIL SĂULESCU L. LEONOV N. eĂlcescu G. CALINE SCU EUGEN ANGErESCU CAMIL BALTAZAR MIHAIL JORA KESSEL SAŞA PANĂ GH. CHIVU TUDOR ARGHEZI VICTOR EFTIMIU ANTON CEHOV MIHAIL SEBASTIAN IOANICHIE OLTEANU G. ULIERU DOMINIC M. CELARIANU ŞERBAN CIOCULESCU AL. PIRU IOANA POSTELNICU FLOREA ŢUŢUGAN MONICA DAN F. ADERCA H. Y. STAUL G. IBRĂILEANU VLADIMIR STREINU STANISLAVSKI A. PUŞKIN PETRU COMARNESCU ADRIAN MARINO ARAM FRENKIAN MARIA BANUŞ Duiliu Zamfireacu Burlacii de pe Volga (trad. Sorana Gurlan) Opere, voi. V Fabule Şi stihuri de abecedar In căutarea timpului pierdut, voi. II (trad. R. Cloculescu) Salba Reginei Prospecţiuni plastice Thomas Jefferson (trad. Florlan Nlcolau) Opere (lngr. de Eugen Jebeieanu) Drumul spre ocean (trad. Victor Kernbarh) Opere, voi. n, partea I şl a U-a (lngr. de G. Zâne) Opera lut Mihail Eminescu . Introducei e in chimia fizică, ediţia a doua Poeme de zodie nouă însemnări muzicale Mermoz (trad. Lla Busuloceanu) Prezentări Zumbe Ochii Maicii Domnului Poezii, ediţie definitivă Nuvele (trad. Sorana Gurlan) Opere Tumul (poeme) Din carnetul unui medic de plasă Versuri Versuri Tudor Arghezi Opera lui Ibrăileanu Drame mici Cercetări in logica moderni Erau anotimpuri ciudata Murmurul cuvintelor Voi ca Adela O. O. Gomescu: Scrieri literare Via(a mea hi artă (trad. A. Vulpe) Povestiri (trad. Dan Petraşlncu) Om, natură, Dumnezeu in arta românească Viata lui Alexandru Macedonski Infelesul tragediei umane la Eshil, Sophocle şi Euripids Bucurie — versuri FUNDAŢIA REGALĂ PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ AU APĂRUT: CONSTANT TONEGARU Plantaţii ORO BOGZA Cartea Oltului *■ PETRE ANDREI Filosofia valorii F. ADERCA Revolte . LUCIA DEMETRIUS Album de familie GRIBOEDOV Prea multă minte strică (trad. Sorana LETIŢIA PAPU Cercul aţb ’ M. PROUST J In căutarea timpului pierdut, voi. I (trad. Radu Cioculescu) AL. ROSETTI Filosofia cuvântului AL. ROSETTI ■ Istoria limbii române, voi. VI AL. ROSETTI Note din Grecia VLAICU BÂRNA Turnuri PETRU COMARNESCU Kalokagathon Ing. N. P. CONSTANTINESCU Enciclopedia invenţiunilor tehnice, voi. III AUREL BABAN GA Marea Furtună M. KOGÂLNICEANU Opere, voi. I G. CALINE SCO Impresii asupra literaturii spaniole ' G. CĂLINESCU Enigma Otiliei, 2 voi. OVID1U CONSTANTINESCU Oamenii ştiu să zâmbească CAMIL PETRESCU Patul lui Procust CAMIL PETRESCU Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de războiu CAMIL PETRESCU Teatru, ed. definitivă, voi. I, II . ALICE VOINESCU Eshil AUREL VLADIMIR DIACONU Petraşcu ■ M. LERMONTOV Nuvele (trad. Elena Eftimlu) MAGI)A ISANOS Ţara luminii MIRCEA ELORIAN Misticism şi credinţă MACEDONSKI Opere, voi. IV I. SIMIONESCU Fauna României CONST. C. GIURESCU Istoria Românilor, voi. I, ed. V-a, voi. III, partea 2-a N. GOGUL Suţlete moarte, (trad. Lydia Zamlirescu) Amiral BOYLE TOWNSHEND SOMERVILLE Marinarul Will (trad. P. Comarnescu) RUMANDRA OTETELEŞANU La marginea câmpiei ' MIRCEA POPOVICI Izobare ^ MARTHA BIBESCU Cele 8 raiuri CICERONE THEODORESCU Cântece de galeră CELLA SERGHI Pânza de păianjen BASIL MUNTEANU Permanenţe franceze PETRE PANDREA Portrete şi controverse OSCAR LEMNARU Omul şi umbra E. JAMESON Şi G. SHAIRER Eroii bărcilor de salvare engleze (trad. Ionel Jianu) TICU ARH1P Soarele negru+ voi. 1 SANDA MOVILĂ Cdldtorii DOMBROWSKI Omis Romaniae (trad. şi Îngrijită de Prof. D. Llnţla) LUCIAN BLAGA Trilogia valorilor EMIL ISAC Opere, ediţie definitivă GR. T. POPA Viaţa şi societate MIHAIL SEBASTLAN Teatru GEO DUMITRESCU Libertatea de a trage cu puşca I. CARAION Cântece negre VERESAEV Viaţa lui Puşhin (trad. Suzana Boteanu) MIHAIL CRAMA Decor Penitent . MIZA CRETZLANU De pe valea Metrului P. DUMITRIU Euridice ELORIAN NICOLAU . Despre imposibilitatea unei teorii atomiste a lumii fizice SORANA ŢOPA Omul ascuns OLIMPIA FILITTI-BORĂNE seu Un episod ciudat I. SIMIONESCU Flora României, ediţia a doua AL. PIRU Viaţa lui Ibrăileanu G. OPRESOU Fruntaşii picturii româneşti din sec. XIX MONITORUL OFICIAL gl IMPRIMERIILE STATULUI, IMPRIMERIA NAŢIONALĂ. — C. 40.679 LEI 60.000