ANUL XIV Nr. 2 Revista SERIE NOUĂ FEBRUARIE 1947 Fundaţiilor regale LUCIAN BLAGA..........................................................Versuri (1) GH. OPRESCU........................................... Dimitrie Paciurea (6) F. ADERCA.............................................Maxime şi minime (19) CELLA SERGHI ...................................................Fragment (31) D. I. SUCHIANTT..................Importanţa internaţională a literaturii ruse (48) NINA CASSIAN . ................................................ Versuri (62) ION BIBERI................... Elaborarea romanului « Războiu şi Pace», II (66) PUNCTE DE VEDERE AL. ROSETTI, Anotimpuri (90); PERPESSICIUS, Jurnal de lector (Dela Vigny cetire...) (92). COMENTARII CRITICE Perpessicius, Menţiuni critice (Noui tălmăciri din Heine, II) 98; Şerban Cioculescu, O istorie literară nazistă, 108; Vladimir Streinu, Poezia socială şi aventura «criticii funcţionale», 116; Petru Co- mamescu, Filosofie, experienţă, artă In concepţia d-lui Mircea Florian, 122; N. Steinhardt, Umbra lui Brutus, 135. CRONICI Arcadii Galdar, cântăreţul adolescenţei, de Sorcîna Gurian, 146; G. Călinescu: «Enigma Otiliei», de Eugen Schileru, 150; Balzac şi editorii, de Dumitru Panaitescu, 155; Un tablou al literaturii americane de azi, deţPericie Martinescu, 159 ; Cuvinte despre poeţii sovietici contemporani, de Victor Kembach, 164; Determinismul structural şi causalitatea lineară, de Florian Nicolau, 173. LUMEA DE AZI «Maşina de scris» de Jean Cocteau, la Teatrul «Comedia», de Alice Voinescu, 178; Limitele sistemului solar, de Călin Popovici, 185. TEXTE ŞI DOCUMENTE Din amintirile inedite ale lui P. Ispirescu, de George Baiculescu. PRESA MONDIALA Română-Sovietică-Engleză-Americană. RECENZII NOTE Gustul spectatorilor bucureşteni, Dinamizarea melcilor, de Petru Comamescu; Ludovic al XlV-lea pe ecran, de N. Steinhardt; Eugen Jebeleanu, traducător al iui Rilke, de Virgil Ierunca. REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE LITERATURĂ — ARTĂ — CULTURĂ CRITICĂ GENERALĂ APARE LUNAR Director i AL. ROSETTI Redactor Şef: CAMIL PETRESCU Secretar de Redacţie: GORIN GROSU REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA FUNDAŢIA REGALĂ PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ BUCUREŞTI III — BULE VARDUL LASCAR CATARGI, 39 TELEFON 2.06.40 ABONAMENTUL ANUAL Instituţii publice şi particulare Lei 500.000 Particulari şi abon. rurale » 220.000 Studenţi, profesori, militari » 200.000 ABONAMENTELE SE POT FACE ŞI ACHITA PRIN ORICE OFICIU POŞTAL DIN ŢARĂ REDACŢIONALE MANU8CRISELE, IN FORMA DEFINITIVĂ Şl PERFECT LIZIBILE, ÎNSOŢITE DE ADRESA EXACTĂ A AUTORULUI, SE VOR TRIMITE D-LUI CORIN OROSU, LA REDACŢIE. MANU80RISELE ACCEPTATE SE PUBLICĂ DUPĂ NECESITĂŢI DE ORDIN REDACŢIONAL. AOCEPTAREA MANUSCRISELOR 8E VA COMUNICA ÎN CEL MULT ŞASE LUNI DELA PREZENTARE. MANUSCRISELE NEPUBLICATE NU 8B ÎNAPOIAZĂ. REVISTA NU PUBLICĂ EXThĂ8E. REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ANUL XIV, SERIE NOUĂ, Nr. 2, FEBRUARIE 1947 ZI DE SEPTEMVRIE Vino să vezi l In târzia bogata căldură închis înire ziduri cine-ar mai sta? « Precum a mai fost, până ’n cealaltă zare încă odată tărâmul să crească ar vrea. Şi ’n unghiu săgetat pământu-şi trimite cocorii spre cercul cel maie. Lumina ce largă e I Albastrul ce crud I Unei noui creşteri, văratice ’n toamnă, se pare c’am fi hărăziţi şi aleşi. Şi-o clipă ne e ’ngăduit bănuitului Sud să-i trimitem un gând fără greş. Intre frunza ce cade şi ramura goală moartea se circumscrie c’un gest de ecsiatică boală* Un joc îngânând, cu lemnoasele membre, sună târziul, nebunul, caldul Septembre. LEGENDA NOASTRĂ In seara aceea, cu grave tumulturi în urmă, ceva se schimbase nespus aci ’n pământeană epocă, de neguri şi humă, şi ’n megieşe lunare ţinuturi, de sus. Dobândise tărîmul carate pe niciun cântar încercate. De-argint se făcură, o, treptele, frunţile — martore pure iscoadelor din univers. Iar noi ne ghiceam izbăviţi din penumbre, ca două făpturi de mătase în mers. In ceasul acela înalt, dc-alchimie cerească, silirăm Luna şi alte vreo câteva astre în jurul inimilor noastre să se ’nvârtească. ÎNTÂLNIRI Cum s'a făcut, nu-i bine să cunoaştem. Ştim doar că ’n spalii şi în vis noi ne ’ntâlnim mereu aceiaşi, mereu sub pomul interzis. Aşa fu ieri şi fi-va astăzi un ceas umbrelnic, prea amar. Pentru noi doi un loc se naşte prin anotimpuri tot mai rar. De pretutindenea suflând — un vânt ne îniefeşie-o clipă nimbul, ce-l dobândirăm cu întârziere — ca să ni-l pierdem prea curând. ERÂNDUŞILE Tristeţea renunţării Dum- nezeu o încercă molatic. Şi lumea toată o făcu, sieşi străin, c’un gest tomnatic. O singură mândrie-avu gospodărind cenuşile — în ipostază de amurg să ’nchipuie brânduşile. OEDIP IN FAŢA SFINXULUI Ascult. Adâncul tău cc-amar şi ce pustiu, cât de fierbinte, dulce, trebue să fie. In preajma ta, în larg, se stinge tot ce-i viu, doar pajiştea cu osemintele învie. Aştept aci cu ’nspăimăntată bucurie tăcerea lungă să se rupă între noi, cumplit, amarnic sfâşiată ca o iie într’un iatac, pe întuneric, între doi. Şi văd mirat cum ghiarele din când în când îţi ies şi se retrag în pungi de catifea, ca la pisici, în gând şi ’n prag la pândă stând. Vorbeşti? — Te doare şi pe tine întrebarea? C'un freamăt te mai stinghercşte-o clipă marea, dar aripa ţi-o potriveşti spre-a mă curma. LUCIAN BLAGA DIMITRIE PACIUREA In istoria plasticei române, Paciurea deţine un loc unic. In el se întâlnesc însuşiri rareori, dacă ele au fost vreodată, întâlnite la artiştii noştri, nu numai calităţi care fac din el cel mai însemnat sculptor al vremii, punând în umbră pe ceilalţi contemporani, dar mai aTes şi în primul rând un sbucium tragic, o înfrigurare de tot momentul, care când biciue, când paralizează puterea sa creatoare. Nu neliniştea rezultată din nesiguranţa în faţa soluţiilor multiple ale unei probleme esenţiaîe de ordin estetic sau tehnic, ca la orice artist cu conştiinţa răspunderii, ci cea de ordin metafizic, o ardoare, un tremur intern, o anxietate poate, în faţa problemelor adânci ale vieţii. Nelinişti şi ezitări de ordin tehnic a avut probabil şi el. Dar ele nu apar în mod evident în opera sa, de proporţii reduse, ce e drept, şi cam. uni- formă, decât în faptul că aşa de des îşi schimbă stilul, cum vom vedea. In faţa materiei plastice el nu s’a îndoit, nu s’a întrebat cum o va reduce la ceea ce doreşte, sigur că la urma urmei o va stăpâni. In faţa subiectului el însă se întreabă, căci vrea să-l încarce cu toată turburarea sufletului său. îşi face despre lume şi om, despre destinul lui şi al semenilor lui, o idee proprie şi, solitar şi meditativ din fire, incurabil misoghin, el caută să pună în pământ, în piatră sau în bronz concepţiile sale, triste şi nu prea bine lămurite. Este ceva romantic şi nebulos în spiritul turmentat al acestui sculptor, care, dacă ar fi fost mai cultivat, trăit în alt mediu decât cel plat şi neînsemnat, în care s’a mişcat mai toată viaţa, ar fi putut lăsa o operă, nu numai tot aşa de excelentă, cum e cea rămasă dela dânsul, ci cu o semnificaţie mult mai înaltă. D1MITRIE PACIUREA / In vreme ce mai toţi artiştii noştri, fie ei sculptori ori pictori, sunt naturi optimiste, trăind cu intensitate momentul prezent, total lipsiţi, în artă şi în viaţă, de orice gând care nu se raportează direct la traiul şi la meseria lor, pe care însă unii o iubesc cu pasiune şi o practică cu toată seriozitatea (P a 11 a d y totuşi şi-a pus şi îşi pune şi el unele întrebări de ordin transcendental * *), Pacitirea cu altfel de gânduri îşi ţese existenţa când e singur, ceea ce i se întâmplă adesea, sau când este cu un altul. In acest ultim caz, acest « altul » în genere este cineva inferior lui, un om de a cărui prezenţă simte totuşi nevoie, o nevoie fizică, ca să viseze în companie. Tovarăşul de masă, la paharele de vin, care nici ele nu-s comandate cu vorba, ci cu un semn din deget, cum ne spun cei care l-au cunoscut de aproape, este un om fără impor- tanţă, un figurant, un ocupant aproape mut al scaunului din faţă *). Din aceste meditaţii şi solilocuri, poate şi din otrava alcoolu- lui, au ieşit acele bizare himere, fie că artistul le numea astfel şi personifica în ele groaza de femeie şi credinţa în rolul nefast şi sinistru al acesteia în rânduiala lumii, fie că el le da un alt nume, ori le considera potrivite ca să desguste omenirea de resbel. Una sau două din aceste făpturi stranii ne-ar fi captivat, căci ne-ar fi dat cheia acelui suflet atât de avar cu manifestările exte- rioare şi poate atât de chinuit. Toate împreună au ceva maladiv, devin un fel de obsesie, care n’are nici măcar meritul de a se traduce prin opere plastice, căci tocmai calitatea plastică lipseşte acestor monştri, cu toată valoarea de adevăr, uneori cu totul surprinzătoare, a unor detalii, cum ar fi labele, ori articulaţiile membrelor, ori inserarea muşchilor acestor feline pe oase. Şi credem că tocmai aici se vede defectul absenţei unei culturi generale mai vaste, al unei familiarizări cu ideile mari contem- porane, de care suferea Paciurea. Cu talentul său inconte- stabil, cu o imaginaţie aprinsă, însă nehrănită de lecturi sub- l) Cf. între altele Ionel Jianu, Teodor Pallady, Mărturii, în « Lumină şi Coloare *, Nr. 2, Dec. 1946. *) Deapre Paciurea nu există până acum nicio monografie mai cu- prinzătoare. O. Han a publicat la Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă vreo 20 de pagini de amintiri şi aprecieri, interesante, căci ele sunt directe, ieşite din contactul cu Paciurea şi cu opera acestuia. 8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE stanţiale ori de conversaţii cu lumea interesantă, rămasă deci săracă din pricina ignorării problemelor din vremea lui, el îşi făureşte în legătură cu misterul de care e înconjurată lumea, simboale aproape copilăreşti, le încarcă de tot amarul existenţei sale, le dă o importanţă pe care ele erau departe de a o avea, îşi cheltueşte darurile sale excepţionale ca să le insufle viaţă şi să le dea formă, o formă hibridă, când umflată, când serpentină, când ca cea a mormolocilor. Cel puţin, dacă s’ar fi mărginit să ia din mitologia clasică, pentru întruparea lor, aspectul la care ajunseseră cei vechi, aspect care avea în el o logică, şi în ce priveşte anatomia, şi în ce priveşte proporţiile corpului himerei. El însă are ambiţia să creeze noi tipuri, se sbate, îşi petrece - vremea desenând fel de fel de asemenea fantasme—unele din aceste desene, numărând cu sutele, superioare realizărilor în sculptură —, în fond, nu ajunge niciodată la ceva deplin mul- ţumitor, se repetă mereu, cu mici variante. O întreagă familie spirituală de artişti aparţine grupului, al cărui şef incontestabil este Michel Angelo. Pă- ci u r e a ţine şi el de acest grup, prin multe din însuşirile sale. Dar, pe când Titanului, ca om desăvârşit al Renaşterii, nu-i lipseşte nimic şi nimic nu-i este străin din ce este omenesc, după dictonul latin, căci el simţise şi gândise totul din ce poate simţi şi gândi o fiinţă umană; mai mult încă, luase atitudine faţă de concluziile la care ajunsese simţind şi gândind, trecând adică prin temperamentul său impresiile şi ideile provocate de lumea exterioară, Paciurea se ţine, timid şi înfricoşat, la pragul acelei lumi. Michel Angelo se manifesta nouă în toată splendoarea geniului lui, şi el sbuciumat şi neliniştit, în Moise, în Profeţi, în Sclavi, în Coborîrea de pe Cruce, în Plafonul Six~ linei, pe când Paciurea nu reuşeşte să-şi făurească decât imaginea deplorabilă a himerelor. Aici se vede, dacă mai era nevoie de asemenea demonstraţie, mai elocvent decât prin ori- care altă probă, ce însemnează cultura şi calitatea inteligenţei pentru un artist, şi de câte îl lipsesc ele, atunci când, prin împre- jurări vitrege, cum era cazul cu Paciurea, cineva este lipsit de ele. - Fără a merge până la Michel Angelo, a cărui perso- nalitate nu e bine nici măcar ca un exemplu inaccesibil să fie DIMITR1E PACIUREA 9 citată, un alt artist, acela francez, prezintă şi el oarecare simi- litudine de temperament şi de fire cu Paciurea. Este vorba de pictorul delicat şi de gravorul cu o aşa de bogată şi plină de enigme fantezie, Odilon Redon. Dar şi acestuia, cultura şi ambianţa intelectuală şi morală în care trăia îi deschid atât de vaste orizonturi,—tot în domeniul visului,—la care lui Paciurea din nefericire, îi este interzis să aspire. Cei câţiva arii petrecuţi în Paris, poate şi acolo retras şi singuratic, cum va fi apoi la Bucureşti, nu pot îndrepta lipsurile sculptorului, rezultate dintr’o origine modestă şi o învăţătură extrem de frag- mentară, în afară, bine înţeles, de cea strict profesională, pe care o poseda pe deplin. S’a născut în 1875, dintr’o familie de oameni săraci, cum am spus. Primele studii speciale le face la Şcoala de Arte şi Meserii din Bucureşti, ca mare parte dintre sculptorii noştri, de care ne-am ocupat până acum. Rezultă de aici că intenţiile sale nu erau la început să devină un artist, ci un meseriaş, cu un oarecare lustru de artist. El era, adică, nu destul de conştient de talentul cu care fusese dotat şi nici prea ambiţios. In aceste condiţii el, ca şi ceilalţi care se găsiseră în aceeaşi situaţie, s’ar fi putut pierde, dacă cineva cu autoritate nu s’ar fi ocupat de aceşti elevi mai răsăriţi, nu le-ar fi deschis ochii şi condus primii paşi, pentru a- face să părăsească o şcoală cu învăţătură practică, pentru o qlta, unde se educau sculptorii. In cazul lui Paciurea ajutorul i-a venit de la H e g e 1, care din 1891 era profesor la Şcoala de Meserii, ale cărei cursuri erau frecventate de tânărul artist.Graţie acestui om luminat şi generos, Paciurea poate să se formeze, să câştige acea îndemânare practică, acel dar de tratare a mate- rialului, care se vor perfecţiona în contact cu Parisul, dar care erau dobândite într’o mare măsură, chiar înainte de a părăsi ţara. Tot H e g e 1 îi procură, prin stăruinţa lui, bursa pentru străină- tate. Aceasta trebue să se fi întâmplat prin 1895, 1896. Prin ur- mare, către 1900, la vârsta de douăzeci şi cinci de ani sau ceva după această dată, Paciurea ştia tot ce se putea învăţa de un om cu temperamentul său, gelos de independenţă şi greu adaptabil *). *) Cei care s’au ocupat cu viaţa lui Paciurea ne dau asupra lui foarte puţine date precise. De aceea până azi ne e greu să ştim când termină el şcoala din Bucureşti, când obţine bursa pentru Franţa, când pleacă la Paris şi când se întoarce în ţară. Asupra tuturor acestor date nu se pot face decât supoziţii, arhiva Şcoalei de Arte fiind aproape toată distrusă, REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ]• Dar şederea timp de patru ani în capitala Franţei, într’o vreme când gloria lui Rodin întuneca pe cea a tuturor sculp- torilor contemporani, nu este fără efect asupra evoluţiei lui P a c i u r e a. Doi sunt mai ales artiştii ale căror ecouri, e drept inegale, se simt la început, în opera sa. A lui Rodin, cu pre- stigiul său imens, deşi poate mai puţin vizibil ca la B r â n c u ş i, care se găsea la Paris cam în aceeaşi vreme; a unui artist italian, mult mai neînsemnat ca Rodin, dar care a avut o epocă de mare răsunet şi a trecut multă vreme ca cel mai «impresionist», deci într’un fel ca cel mai « modern » dintre sculptori. El trăia şi lucra în mijlocul Parisului şi era adesea citat cu elogii, poate mai mari decât merita, de criticii vremii: Medardo Rosso. Capul de copil semnat de Paciurea, una din primele sale lucrări, azi la Muzeul Simu, aşa de delicat estompat, aşa de voluntar nesigur în conturul lui şi aşa de gingaş, nu s’ar putea explica, cred, fără o cunoaştere din partea compatriotului nostru a operelor artistului italian, lăudate şi medaliate în expoziţiile Parisului. Acelaşi lucru s’ar putea spune şi despre busturile de copii ale lui B r â n c u ş i însuşi, care şi el a putut primi sugestii dela Italian, în prima sa perioadă de contact cu lumea artistică din capitala Franţei. Aşi fi tentat să cred că nici opera lui B r â n c u ş i n’a rămas fără influenţă asupra lui Paciurea, deşi cei care l-au cunoscut mai intim pe acesta ne spun că niciodată n’a fost preocupat de ceea ce celălalt Român lucra şi gândea, în mijlocul centrului prodigios, în care se stabilise. Totuşi, cum s’ar putea atunci explica între producţiile ultime ale lui Paciurea, acele ghemuri şi noduri informe de membre umane pe care pasiunea sau un sentiment paroxistic de durere le-a încurcat în aşa fel, încât formele lor anatomice au devenit de nerecunoscut, — deşi pasiunea este tocmai ceea ce este mai străin lui B r â n c u ş if acel interpret imperturbabil al ideilor — sau masca Cugetării, încruntat şi sever simbol, aşa de aproape de Cuminţenia Pă- mântului l) sau de lucrări similiare ale lui B r â n c u ş i ? *) *) Aşa este numită opera la oare facem aluzie în articolul din Arcades, Dec. 1946. In realitate Cuminţenia pământului^?ste o altă luorare. DIMITRIE PACtUREA 11 Evident, aceste delicate şi misterioase chestiuni de influenţă, schiţate aici, sunt simple supoziţii, până când o analiză amă- nunţită a datelor ne va arăta în mod precis care era situaţia reciprocă a celor doi sculptori, deşi, cu mijloacele de reproducere ce există azi şi cu înmulţirea prin expoziţii a posibilităţilor de cunoaştere, nu e nevoie de un contact direct, amical, pentru ca să se ajungă la o anumită înrâurire a unui artist asupra altuia. Totuşi, o stabilire bine definită a anilor la care o operă a văzut lumina este necesară, căci altfel riscăm să explicăm un fenomen în mod invers de cum el s’a întâmplat în realitate. Să nu uităm însă că totul e nuanţat în astfel de probleme, căci rareori « cazul » estetic se prezintă cu o evidenţă aşa de incontestabilă, încât în faţa ei orice altă presupunere să trebuiască să dispară. Prima operă cu adevărat semnificativă, cu care Paciurca se prezintă publicului dela noi, este Gigantul din Parcul Carol, la care artistul lucrează multă vreme înainte de a o expune, în 1906. Ea s’ar putea reclama dela R o d i n, pe care compatriotul nostru îl admira profund, adică dela sentimentul şi forma unora din statutele acestuia, Le Penseur, de pildă, ori Adam. Direct însă, sau poate la sugestia operei lui Rodin, ea ne duce mai sus şi mai departe, adică la M i c h e 1 A n g e 1 o. Şi de ce această apropiere ne-ar mira? N’am spus oare cât de mare era înrudirea de fire, de temperament şi, grosso modo, de concepţie a vieţii între genialul Florentin şi Paciurea?Ei simt la fel forma şi nu concep, de altminteri ca şi Rodin, că ea ar produce maximul de efect decât încălzită dela interior de sentimente paroxistice, care încordează muşchii, încleştează membrele, dă mişcare de torsiune întregului, rupe în mai multe secţiuni axa sub care apare un trup, îl îndoaie, uneori îl frânge. Dar, după cum ştim, în artă nu e destul să doreşti, pentru a ajunge la o realizare semnificativă. Şi aici infernul este pavat cu bune intenţii. Valoarea lui P a c i u r e a constă în faptul că, dintr’odată, fără nimic anterior de mare importanţă, care să ne facă să bă- nuim măcar forţa puterilor sale, el ne dă, nu una din operele capitale ale sculpturii româneşti, ci opera capitală. Nimic, înainte de el, şi nimic după el nu se poate compara ca plinătate a for- melor, ca impresie de monumentalitate, ca echilibru între intenţii “REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 12 şi execuţie, cu această lucrare de mare stil, din nefericire fără urmare în plastica noastră. Cum ajunge P a c i u r e a , abia venit din străinătate, sărac şi obscur, să capete o comandă atât de importantă? In opera artistului desenată, acum în mare parte la Muzeul Toma Slelian, există nenumărate studii de corpuri de atleţi, întregi sau frag- mentare, de o calitate de execuţie excepţională, pornind dela aceeaşi viziune plină de grandoare. Ele constituiau, pentru un ochiu experimentat, obişnuit să descifreze asemenea elemente grafice, o probă despre felul însuşirilor tânărului sculptor, des- pre sentimentul eroic al formei ce afecţiona, despre stilul ce ar putea el urma, spre a da fiinţă operei, ce se cerea aşezată la intrarea grotei din parc. Este sigur că nu i-a lipsit nici sprijinul lui H e g e 1, artist ascultat în lumea celor ce hotărau despre darea comenzii, şi cu marc prestigiu. Faptul îmbucurător şi, date fiind moravurile noastre, puţin surprinzător, este că de data aceasta alegerea se opreşte asupra sculptorului cu adevărat cel mai potrivit. Opera convenea exact temperamentului şi sensibilităţii sale şi el ne-a putut da astfel floarea supremă a talentului său. Succesul acesta nu puţin a contribuit ca, în 1909, Paciurea să fie numit profesor la catedra de sculptură dela Şcoala de Arte Frumoase din Bucureşti, după un concurs care s’a prelungit, cum se prelungesc uneori la noi asemenea probe, timp de doi ani. Celălalt concurent, dacă este să ne bazăm pe cele afirmate de un biograf al sculptorului, era Fritz Storc k. Acesta se găsea, încă din 1906, printre profesorii şcoalei, la o altă catedră» cea de desen şi de modelaj. Pe bună dreptate comisia s’a găsit într’o mare încurcătură. Unul dintre candidaţi îi era cunoscut, dase dovezi despre însuşirile sale didactice, se arătase un element util şcoalei, cum am văzut. Celălalt, tânăr, focos, poate cu în- suşiri şi mai înalte, şi mai originale ca artist, cu ceva care în ochii unora putea trece drept o expresie a geniului, avea pentru el im- presia produsă de opera din Parcul Carol, unanim admirată, şi sprijinul profesorului pensionat, alluiHegel. Paciurea a câş- tigat această cursă şi exemplul său, admirabilele sale calităţi de practician, darul înnăscut, instinctiv, incontestabil de sculptor a putut servi de exemplu elevilor, i-a animat, i-a întărit, poate, DIMITR1E PACILfUEA în momentele lor de îndoială. Ca profesor însă, din punctul de vedere strict didactic, dată fiind activitatea ulterioară a unuia şi a altuia dintre cei doi concurenţi, felul de viaţă al lui P a c i u- rea, caracterul său, ideile sale despre rolul şi acţiunea unui şef de atelier, mă îndoiesc că el reprezenta exact ce trebuia unei şcoale fără o lungă tradiţie, în care a lipsit adesea spiritul de ordine şi disciplina, în care profesorii au făcut numai ce le dicta conştiinţa, nu totdeauna exigentă, şi dacă, în acest caz, Storck n’ar fi fost mai de dorit. De altfel, este uşor şi inutil să acuzi pe un artist că n’are cutare sau cutare dispoziţie, când el are evident altele. Şi tendinţa de a opune lui Paciurea pe Fritz Storck este şi nedreaptă, şi lipsită de temeiu. Storck n’a lăsat nicio operă monumentală strălucită, zic unii, pe când primul a produs Gi- gantul, infinit superior, incontestabil, celuilalt Gigant, lucrării celui de al doilea. Dar nici Paciurea, după această statuă, n’a mai realizat nimic de asemenea proporţii, în afară de câteva proiecte: unul, pentru un monument al Unirii, a cărui parte superioară este plină de acea ardoare ce ne apare ca trăsătura caracteristică a talentului său, dar al cărui soclu n’are nimic prin care să ne impresioneze, fiind o friză de figuri ce se ţin de mână, neînsemnată şi nesculpturală; celălalt, pentru a glorifica pe Eminescu, ceva turmentat, puţin clar, de un dramatism eftin, făcând un efect deplorabil ca prea teatral, amintind de unele sculpturi ale decadenţei alexandrine sau de faimoasele reliefuri, celebre prin lipsa de măsură şi de gust a autorilor lor, dela monumentul lui Victor Emmanuel, de pe Capitol, la Roma. Un detaliu sau altul ne uimeşte, desigur, luat în parte. Ici şi colo străbate un suflu eroic, cu reminiscenţe dela Rodin. An- samblul însă este un lucru ratat, confuz, lipsit tocmai de monu- mentalitate, în care şi ce e bun dispare, înnecat în clocotul inutil al valurilor de muşchi în mişcare. Putem oare acuza pe Storck, care a fost un modelator de o precizie şi de o vigoare exemplară uneori, alteori, rămânând tot aşa de precis, suav şi de o sensuali- tate delicată, că n’a lăsat mari monumente? Rodin însuşi, genialul Rodin, a lucrat toată viaţa la Poarta Infernului, din care ne-au rămas câteva fragmente ce, luate izolat, se pot măsura cu cele mai renumite sculpturi din lume, dar care, c* i4 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE tot, este nereuşit, de un romantism bolnav, încărcat peste măsură de fel de fel de figuri parazitare, ca un frontispiciu romantic de Celestin Nanteuil, şi desigur nedemn de reputaţia unui asemenea artist. In acelaşi timp, Albert Bartho- IomiS, un spirit mai echilibrat şi mai stăpân pe sine, calm, cu o cultură, şi generală, şi profesională, poate mai variată, care nu se sfiise să studieze pe C a n o v a, atunci când clasicismul era batoj corit, şi care simţise tot efectul ce se putea obţine cu acele procesiuni funerare ce se îndreptau, la monumentul Arhi- ducesei din Viena, spre intrarea piramidei unde era aşezat coş- ciugul, dar care nici pe departe nu poseda geniul dramatic şi plastic al lui Rodi n, imaginează şi reuşeşte dintr’odată Le Monument auz Morts dela Pire Lachaise, ce-i asigură nemurirea. Iar D e s p i a u, nu numai un mare portretist azi, dar sculptor demn, pentru acest gen de opere, de a fi comparat cu cele mai ilustre personalităţi din toată istoria portretului, îndată ce încearcă altceva, un simplu nud în picioare, de pildă, rămâne cu totul inferior sie-şi. De aceea nu mi se pare drept să ne punem astfel problema, căci fiecare dintre aceşti doi sculptori, P a c i u- rea şi Storc k, şi-a servit cu demnitate şi cu talent ţara. Pieile personale şi geloziile n’au ce căuta, când avem să judecăm doi însemnaţi sculptori, fiecare excelent în domeniul său, mai ales când ei nu mai sunt printre cei vii. Se pare că bucata care i-a asigurat lui Paciurea succesul la concursul pentru obţinerea catedrei de sculptură dela Şcoala de Arte Frumoase a fost portretul fratelui său, expus în 1908 la Tinerimea Artistică, azi la Muzeul Simu. Paciurea, portretist de cel mai elocvent talent, a făcut busturi mai atrăgătoare, a pus în ele o dulceaţă, un sentiment adânc de simpatie omenească şi de înţelegere, cum ar fi cel al lui L u c h i a n, sau ceva enigmatic, o atmosferă de vis, pe care poate n’o avea modelul, ca în cel al Soţiei lui Bogdan-Piteşti. Altădată, ca în capul lui Obedenaru, el evită orice contur prea precis, păstrând totuşi arhitectura cutiei craniene şi a feţei, pe care o îmbracă, ca într’o stofă prea largă, cu pielea moale, sbâr- cită, îmbibată parcă pe dedesubt cu lichid, mască mobilă, în «are n’a rămas solid plantat decât nasul, şi care prin transformări succesive uşor ar deveni capul de satir. Niciodată însă el n’a D1M1TR1E PACIUREA IS modelat mai sigur, n’a desenat mai precis detaliile din configu- raţia unei feţe şi n’a avut un ochiu mai pătrunzător pentru raportul dintre diversele amănunte între ele şi cu întregul, ca în bustul fratelui său. O altă serie de portrete, în care se resimte arta de practician a lui P a c i u r e a, este cea în care, mai mult după documente, decât după natură, el este chemat să realizeze imaginile câtorva oameni de ştiinţă sau însemnaţi politicieni ai ţării, Haret, Petru Poni, tatăl pictorului Stoenescu şi alţii. Din când în când, el invită să-i pozeze pe unii prieteni, ca un omagiu adus amiciţiei, din partea lui, care nu era niciodată năpădit de comenzi, sau pentru că figura lor avea în ea ceva interesant, potrivit să fie prins în piatră sau, mai adesea, în bronz. El devine astfel imul din sculptorii noştri cei mai cu vază, căruia direcţia Teatrului Naţional i se adresează, tot pentru nişte portrete, de mărime supranaturală, de dramaturgi vechi şi moderni, pentru foyerul acelui teatru. Nu sunt, nici pe departe, ceea ce artistul a executat mai cu atenţie, cu excepţia lui lbsen, al cărui gips este azi la Muzeul Toma Stelian. Poate că nici acesta nu e destul de studiat. El este însă decorativ, atrăgându-ne privirea prin acel contrast dintre faţa liniştită, aproape dominatoare, ieşind ca o insulă din marea agitată a părului de pe cap şi din jurul feţii. In câteva trăsături energice el a izbutit să sugereze autoritatea morală, de care se bucura cunoscutul dramaturg asupra tuturor celor din jurul său. Şi, trecând dela autorii de piese, la interpreţii lor cei mai renumiţi, tot în acest stil supranatural, dar expeditiv, vom avea pe Notam şi pe Brezeanu. Beethoven aparţine aceleiaşi categorii. Totuşi, deşi deosebite prin calitate, stilul în toate aceste opere este unitar, cu excepţia poate a capului de copil dela Muzeul Simu, acelui al lui Obedenaru şi al capului de Satir. I se comandă însă artistului un monument funerar, pentru cavoul Familiei Stolojan, la B ell u. Aceasta se întâmplă cam în primii ani după întoarcerea sa în ţară, aproximativ în aceeaşi vreme când el era preocupat ori chiar executa Gigantul din Parcul Garol. Este epoca în care mulţi din artiştii noştri sunt preocupaţi de tradiţia naţională, de nevoia de a lega prezentul de trecut, şi în arhitectură, unde teoriile lui M i n c u găsiseră atâţia ascul- REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE l6 tători, şi în alte ramuri ale artei. P a c i u r e a imaginează şi el o transpunere a frescei din bisericile secolelor anterioare în sculptură şi se opreşte la tema Adormirii Maicii Domnului. Este vorba de una din scenele cele mai dramatice şi mai pline de mişcare şi de emoţie din biserica noastră, scenă populată de mulţime de personaje, deci cu atât mai greu de redat cu mij- loacele de care dispune sculptura. In realitate, el consideră însă că este suficient să se oprească la personajul principal. Repre- zintă deci numai pe Fecioara, întinsă pe un pat, pe care se simt uşoare cutele învelişului, ca o dantelă de-a-lungul liniei orizontale, liniştită, smerită, cu mâinile încrucişate pe piept, cu capul puţin întors spre privitor, dar cu trupul văzut din profil, dis- părând, aproape inexistent ca volum, sub vestmântul amplu şi greu. Am spus că nu cunoaştem data exactă a acestei încercări interesante de fuziune, nu numai a două stiluri, ci a două arte. Ea ar putea fi terminată cam în acelaşi timp în care şi F r i t z S t o r c k era preocupat, cum am arătat la locul cuvenit, de o problemă identică, cu cei patru Evanghelişti, destinaţi tot unui mo- nument funerar. Din punctul de vedere decorativ, şi nu plastic, Paciurea dă o soluţie mai personală, sacrificând tocmai însuşirile prin care opera sa de sculptor ar fi trebuit să se impună. Dar această transpunere directă a unei teme văzută pictural nu putea avea nici un viitor. S t o r c k, mai practic, îşi dă seama că arta plastică se cuvine să rămână în limitele pe care i le impune însăşi natura ei, nu trebue să facă toate sacrificiile. De aceea Evanghelişlii săi constituesc ceva cu mult mai sculp- tural, decât Adormirea Maicii Domnului. Dar, celeste mai ciudat, când se aminteşte numele lui P a- c i u r e a, nu la aceste opere remarcabile, în care marele său talent şi excepţionala sa îndemânare de practician sunt imposibil de negat, ne duce gândul. Amintirea lui Paciurea este legată de seria numeroasă şi variată a Sfinxilor, şi a Himerelor. Personificările, vechilor religii orientale au găsit în sufletul acestui chinuit de gânduri sculptor român un teren propriu ca să se înmulţească, căpătând formele cele mai neaşteptate şi mai stranii, înghesuindu-se ca nişte larve în imaginaţia lui, alun- gându-se una pe alta, până ce, de la nişte făpturi încă plastice, D1MITRIE PACIUREA >7 devin nişte arătări cu trupuri de şerpi şi de şopârle, păstrând din forma lor umană numai capul, uneori sânii, şi atât. Aşa se ajunge, dela Cugetare şi dela Sfinx, făcut să îngrozească pe cel ce i se găseşte în faţă şi care aşteaptă tremurând între- bările ce i se vor pune de această fiinţă crudă şi atotştiutoare, prin Zeul Războiului, cu curioasă, de rău gust şi atât de teatrala lui coafură — capete înrudite de altfel cu cel al lui Eminescu din proectul pentru monumentul poetului —, la Himerele cu trupuri de bufniţă ori de şarpe, de mormoloc, cu picioare de om ori de leopard, la Himera Văzduhului. Evul Mediu inventase tot felul de monştri şi-i utilizase ca elemente decorative, însă necesare arhitecturii. Jghiaburile aco- perişului catedralelor aveau adesea forma unor balauri îngrozi- tori, prin a căror gură se scurgea în torente apa, într’un climat nordic, deci cu multă ploaie, de pe întinsul acoperiş al unei biserici ce ocupa mii de metri patraţi. Ideia Himerelor i-a putut veni lui P a c i u r e a şi pe această cale. Mai probabil însă că ea îi este un produs propriu, un efect al visurilor sale stranii de solitar, « qui avait le vin sombre », cum spune Francezul. Din amintirea celor câteva date din mitologie, din cea a monumen- telor văzute în timpul şederii în Apus, combinate cu reflexiile sale tragice asupre rolului femeii şi destinului omului, au ieşit din fantezia acestui sculptor turmentat şi trist turma himerelor, ale căror forme devin din ce în ce mai puţin sculpturale. Şi para- doxul individualităţii sale este că el, făcut ca şi Brâncuşi să fie un creator de volume bine echilibrate şi expresive şi de trupuri atletice, se mulţumeşte să modeleze nişte viermi cu picioare de fiară şi cu capete de femeie. Când îşi mai aduce aminte că rolul său este să lase după sine tipuri umane, poate, cum am presupus, şi sub influenţa lui Brâncuşi, el modelează mici figuri pe care le toarnă în bronz, de personaje vag umane ce frâng, sub impresia unei dureri supra umane, trupul lor de om-şarpe, ori altele, pe care comen- tatorii le botează după plac, când Himere, când simplu Slaiuete, dintre care una este în posesia mea. Trcbue să adaug totuşi, fiindcă vorbesc de posibilitatea influenţei lui B r â n c u ş i, că pe când ilustrul sculptor oltean este o natură optimistă, stăpână pe sine, sigură, dominând subiect şi materie, fire sănătoasă de 8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 18 ţăran conştient de ce vrea şi de mijloacele prin care să-şi ajungă s,copul, Paciurea este totdeauna dominat de o putere sau de un sentiment lăuntric, aproape maladiv, Doate şi din pricina felului de viaţă ultim ce ducea şi a exceselor de alcool, fel de viaţă pe care voinţa sa slabă nu-1 mai poate nici domina, nici măcar atenua. De aici natura suprem lirică a artei sale care, în afară de desen, Dracticat până în ultimii ani ai vieţii, apare din ce în ce mai rar în public. In 1927 i se acordase premiul naţional de sculptură. Moare cinci ani mai târziu, în 1932, la vârsta de 57 de ani. Mare parte din opera sa, cum am spus, ca şi cele mai multe desene, sunt expuse la Muzeul Toma Stelian. . GH. OERESCU MAXIME ŞI MINIME Până şi un vals de Iohann Strauss, cântat la Paris de o orchestră franceză, are lucida armonie din «Discours de la methode ». * Inveacul al XVI-lea trăia la Veneţia prostituataVeronica Franco. Scria poeme. A întemeiat o casă pentru adăpostul femeilor mai puţin norocoase. îşi făcea meseria cu tragere de inimă: a avui patru copii. Lai Moniaigne în trecere prin Veneţia i-a oferit volu- mul ei de versuri. A încurajat noua pictură italiană şi mai cu seamă pe Tintoretlo. Se da oricui pe doi scuzi. * Mommscn e încredinţat că Roma a fost o speluncă de bandiţi de drumul mare. Dacă ar fi fost o asociaţie de cântăreţi din flaut, ar fi cucerii Romanii lumea? * Marii Artişti: Reprezentanţii pasiunilor noastre. (Controlaţi, vă rog). * Dacă stricta monogamie este culmea tuturor virtuţilor, aiuţici lăudat fie viermele, care e înzestrat în fiecare din cele două suie de secţiuni ale trupului cu câte un complet aparat sexual, mascul şi femei, şi îşi petrepe toată viaţa împerechindu-se cu sineşi în fiecare secţiune. (Engels). * Domnişoara O. — Are pudoare, adică are conştiinţa genului ei pe care, din pudoare, socotind că-l ascunde, îl mărturiseşte neîn- trerupt. REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 9» Singurul fel de a se depăşi al scriitorului mediocru t să se supuie descripţiei credincioase a simplei realităţi. Şi e lotuşi o metodă în care nu izbutesc adesea' nici scriitorii mari. * Zeii protectori erau uneori puşi în lanţuri ca să nu dezerteze la inamic. (Piiniu). * Femeie, element prin esenţă necredincios, căci trece mereu de mii de ani în altă familie, în alt nume, în altă seminţie. * Admirabilul Luthcrt Din 1519 spunea el naziştilor vremii: — « Ichbitte eu:h darum, sagt mir wer w'rd zu unserer Religion ubsrlrelen, wenn er sieht dass die Juden so grausam und feindselig und nichf allein nicht christlich, sondern mehr als viehisch von uns trahiert werden? Und wenn ich ein Jude gewesen wăre und halte solche Tolpel und Kncbel den Christenglauben regieren und lehren gesehen; so wăeich eher eire Saugeworden als ein Chrisl»... (<( Vă rog de aceea spuneţi-mi cine ar trece la religia noastră, văzând că ne purtăm cu ei atât de crud şi duşmănos, nu numai necreştineşte dar mai curând ca nişte fiare. De-aşi fi fost evreu şi aşi fi văzut ce nerozi şi ticăloşi reprezintă şi propovăduesc credinţa creştinească, m'aşi fi făcut mai curând porc decât creştin »). * Cu fiecare mileniu ne trezim şi ne eliberam din câte o spaimă. Aceste succesive ieş-ri din halucinaţie se numesc progres. * ' Patria mea nu-mi iartă că uneori sufăr şi cu durerile lumii. * In timp ce filosoful îmi demonstra unitatea strictă a substanţei universale, priveam pe fereastră la fermecătoarea varietate a tran- dafirilor din grădina lui. « _ De ct au japonezii nume de pisici? * MAXIME ŞI MINIME ai Când îmi mărturiseşte ’n taină că e filosemit, mă cuprinde o bănuială. L-aşi prefera indiferent. * Teatrele duc lipsă ds mari actori, deşi viaţa e plină de cabotini. * ' Nu mai stă gura cuconiţii vorbind de bucate, de rochii, de albi- turi, de mode, croitorese şi vecine —şi numai chipul ei oval, gingaş şi alb, rosteşte în tăcerea lui deplină singura idee care cu-adevărat şi profund o exprimă. * Merg de-a-lungul lumii strigând; — Pace i Pace l Pace / (Petrarca). • Delicata, simetrica, gingaşa femeie care-şi vulgariza mimica subtilă a gurii intenţional, spre a îficurafa şi grăbi vulgaritatea bărbatului dorit. * La Rochefoucauld trece drept mare gânditor. Cred că e mai curând un mare stilist, toate variantele maximelor lui exersăndu-se mai mult asupra expresiei. Căci era în creerul lui un admirabil atelier de confecţiuni — artă eminamente franceză. * . Tigroaicele mâniei cu' cât sunt mai simpatice decât mârţoagele ştiinţeil... (Blaki.). Exact. Numai că mânia trece şi ştiinţele rămân. * Nu pot uita cazul abatelui Turnell care sub pseudonim publica documentate pamflete împotriva Catolicismului şi sub adevăratu-i nume îşi răspundea cu vehemenţă. Demascat, a fost destituit cu scandal şi hazul de rigoare. Mi se pare că a fost o greşală. Trebuia lăsat să-şi ducă polemica până la capăt şi apoi ridicai la rangul de episcop. * 22 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Numai mahalagiii ştiu să iadă cu adevărat de mahalagiii lui Caragiale. * Tatăl cu cei trei băieţi în restaurantul grădinii de vară. In cel mic, recunoşti farmecul mamei absente. * Toate femeile sunt niţel bolnave. * Ca împărat ce sunt, patria mea e Roma. Ca om însă, patria mea e Universul. (Marc Aureliu). * Gorila, şacalul, porcul-mislreţ, lynxul şi crocodilul sunt nielz- scheeni cu mult înaintea lui Nietzsche, * Coteţ cu •găini la etaj. Cocoşul victorios trâmbiţează trecerea tramvaielor. i!> Dacă m'aşi lua strict după conştiinţa mea, aşi muri de foame. * Nu umili pe om, căci e în stare să se umilească singur şi mai mult. ❖ Fiece pas e plin de consecinţele cele mai grave. Seninătatea noastră e numai inconştienţă. (După ce mi-am scrânlit piciorul). * Rareori o soţie îşi poate lua alţi amanţi decât cei pe care-i îuguduc — fără ştiinţă — soţul. * Din Talmud: .. .Dumnezeu a pus în om două îndemnuri: unul bun şi altul rău. Vai şi amar dacă nu ascultă de cel bun, vai şi amar dacă nu ascultă de cel rău. * . , .Frumoasa omera Gera dulce fiecăruia ca o smochină turtită şi fiecare o turtea ca pe o smochină. MAXIME ŞI MINIME 23 ...Ca un gângurit de porumbel se aude glasul Domnului: Rău am făcut că am alungat poporul meu între celelalte popoare ! # ... Unii din tinerii duşi în Babilon erau atât de frumoşi că femeilor babiloniene, la vederea lor, pe loc le-a venit sorocul. # ...Nu-ţi aduce ţie în casă două femei, dacă totuşi ţi-ai adus, ia-o şi pe a treia. Comentar: Ca două din ele să nu poală unelti împotriva ta. ...Cu numele Domnului în gâtlej, în mână cu sabia cu două tăişuri l # Am găsit într'un târg din Ardeal patru religii creştine şi două mozaice, într’atât i-a despărţit Dumnezeu pe oameni. Dar am văzut că-i uneşte o nouă divinitate: Fiscul, al cărui templu e Administraţia Financiară şi unde pentru loţi fără deo- sebire se slujeşte din zori de zi pănă'n apusul soarelui. • ■ * Nu există mai mare dobitoc ca dobitocul care-şi închipue că toţi ceilalţi sunt mai dobitoci ca el. * C. Stere avusese de ales în tinereţe între două destine: de a juca un rol istoric în Rusia sau unul provincial în România. Pentru confort personal a preferat destinul provincial — care n’a fost măcar confort. Dumnezeu tiu dă de toate, ci le împarte: unora premii, altora talent... * Florile ni se înfăţişează şi ne grăesc cu tot ce au mai frumos — organele lor de iubire. * Pentru revendicările lor oamenii au fost totdeauna bătuţi, ucişi. Apoi revendicările s'au împlinit. «4 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE O artă se defineşte mai cu seamă prin ceea ce nu poate exprima. * Tot nevinovăţia rămâne cea mai puternică ispită. , * Valoarea unei formaţii militare nu se măsoară în luptele serioase după elementele cele mai tari, ci după cele mai slabe (General Ave- rescu), * Celui mai sărac dintre oameni i se oferă azi un parc. E public — dar e parc. * Arta e desigur a doua fericire, mai subtilă — asemenea beţiei procurate de acea ciupercă siberiană pe care unii o preferă în faza a doua, din urina primului consumator. + Magiun, şirag, ceapraz, huzur — câţi ştim că aceste cuvinte vin depe malul Gangelui? * Frumuseţea, nici dinamică, nici statică. Frumuseţea va fi convulsivă, sau nu va fi (A. Breton), * Câteva fire de coadă de cal rătăcite pe câteva maţe de porc uscate, răsucite — nu e nevoie de mai mult ca să învie iar sufletul lui Mozart, dacă arcuşul şi vioara sunt în mâinile lui Enescu. ■ * Că s’a renunţat la un atât de admirabil instrument de guvernare ca rugul — iată ce mă miră în fiecare zit * Acest trecut viilor, moartea (Valeiy), * Planeta Venus are voce de soprană. (Radiofoniştii mă vor înţelege). * O virginitate discutată nu mai e virginitate. * MAXIME ŞI MINIME »S Natura trebue înfăţişată în formule — istoria în poeme şi ro- mane (O. Spengler). ' * Când. se ceartă soţi de lume bună între ei, suferă în primul rând frumoasele vase orientale. * Proşti ca deştepţii n'am văzut de când suntf * Poate că generalizarea locuinţelor demontabile să redea omenirii înţelesul adânc al nomadismului, eliberarea de stupidul demon . teluric şi mai multă plăcere pentru valorile abstracte. * De fapt concurenţa e cu putinţă numai între mediocrităţi. Un excelent avocat, un bun oculist, un pianist de forţă şi un mare picior sau poet nu pot fi înlocuiţi de nimeni. * Numai Dumnezeu putea iscodi asemenea cumplită pedeapsă: * . ..Şi veţi fugi chiar atunci când nimeni nu vă va fugări *. * Mai multe fleacuri la un loc alcăluesc un lucru mare. * Cu toată solemnitatea ei, nu e rău să recunoaştem că orga e în definitiv numai un cimpoi evoluat. * _ In căsnicie e bine ca şi bărbatul şi femeia să vie ca un mic păcat. Puritatea absolută e teribilă — neiertătoare, răzbunătoare, pustiitoare. * La niciun popor ca la evrei nu găsesc atât de desvoltat simţul pentru arhivă şi gustul pentru cimitir. * Şi carnea îşi are spiritul ei. (Wedtkind). * Are desigur mare însemnătate ce răspunzi — dar când răspunzi, t hoiârîtor. *6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Când vedem cui du Dumnezeu banii, înţelegem cât dispreţueşle Dumnezeu banii. (Proverb spaniol). ❖ Spiritul prusac, după O. Spengler : « Prusacă e ordinea aristocratică a vieţii, ierarhia după va- loarea p 'rsonală ...» Nu după naştere? ' « Prusac este caracterul care se disciplinează însuşi...» ' Nu după regulamentele militare? « Stilul prusac e abnegaţie prin hotărîre liberă, supunerea unui Eu puternic către o mare datorie sau o mare menire...» Bunăoară: asuprirea păturii muncitoare şi încercarea de robire a naţiunilor învecinate. * Versurile noastre nu sunt citite, nu sunt cercetate şi dacă suni cercetate nu sunt pricepute şi vai nouă dacă sunt totuşi pricepute căci abia atunci nu sunt bine pricepute (Ady Endrc). * Din pricina prea multor ticăloşi nu sunt crezuţi nici puţinii oameni de treabă — siliţi să se poarte caşicnm ar fi ticăloşi. ‘ * Nu uita: ţi se v^ recunoaşte numai ceea ce n’ai făcut pentru tine. * Evreii sunt numai viermişorii cu care antisemitul crede că va putea vâna peştele cel mare! (Silom Alechtm). $ Nu sunt împotriva bogăţiei ci împotriva sărăciei: o aţâţ să devie şi ea bogată. * Niciodată nu se va şti cât au contribuit câinii, prin iubirea şi devotamentul lor, la înnobilarea omului. * Fiece evreu e prin esenţă niţel antisemit, văzând că nu poate trăi din pricina e vislenţei tuturor celorlalţi evrei. MAXIME ŞI MINIME •7 Bag de seamă—şi cu strângere de inimă — că situaţia mea de evreu se îmbunătăţeşte de câte ori situaţia mea de român se în- răutăţeşte. * Am scrupule de conştiinţă şi cu dumnealui — viitorul meu asasin. * O vioaie cuconiţă care nu se mulţumea numai cu fericirea con- jugală, mărturisea: — Prefer să am remuşcări decât regrete. * Am văzut neted cercul Soarelui prinlr'o pânză de nori. Cât e de nesimţitor, de orb, de inconştientI E duşmanul fără milă al oricărei vietăţi pe care, dacă ar putea, ar preface-o în scrum. Şi se'nvârteşte fără voia lui, dintr'o necesitate care-l depăşeşte. O! Cu câte superior Soarelui micul meu prieten, molanul Vasile, cu care am pulul schimba eri pe terasa din faţa Mării câteva idei simple, câteva sentimente adâncit * Caii sunt asemenea copiilor mici: au nevoie de câte o guver- nantă. * Câtă realitate a abstractizat, câtă abstracţie a realizai, iată care ar trebui să fie unitatea de măsură a omului. * E imoral să restituim bani sau obiecte preţioase găsite. Ar însemna să dăm dreptate celor prea avuţi sau să încurajăm pe cei nepăsători. * Poşeta de aur pe care am găsit-o alături de mine la sfârşitul spectacolului am depus-o la cassa Teatrului. Casieriţa — mai inteligentă şi mai morală decât mine — mi-a mulţumii şi a dus-o acasă la ea. * S’a văzut până acum de atâtea ori că jefuitorii, cuceritorii au sfârşii lodeauna prin a fi jefuiţi, cuceriţi de alţi jefuitori şi cuceritori. Şi această desfăşurare de banalităţi se numeşte Istoric. REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE încă nu te-ai încredinţat că se recunosc drepturi numai aceluia care ameninţă, încruntat, că şi le ia? * . Directorul General al Scontului posedă un bloc în Bucureşti, o vilă la Şosea, o vie la Cotnari, o fermă la Comana, câte o « cabană * de marmoră cu flori la Sinaia şi Bicaz —şi două automobile noui. Această avuţie de basm a agonisit-o iscălind odată pe săptămână un borderou de poliţe, bine controlate de alţii. Salutare. * Topor sau ghilotină, bere sau şampanie — iată deosebirea dintre Franţa şi Germania. " * Mă’ntorc la cei de un sânge cu mine. Parcă m’a lovit cineva cu pumnul în nas şi mă’mpleticesc d'an- daralele în călcâie pânâ’n marginea prăpastiei ancestrale. ■ * Nu se poale elogiu fără puţin exces: e ca sarea din bucale şi mustul din şampanie. * Dacă toţi am fi excepţionali, viaţa în comun n’ar mai fi cu putinţă. * Tăcerea grea în care se modelează arabescurile muzicale ale lui Bach sau felul în care foloseşte ecourile catedralei, elemente esenţiale în zămislirea artei lui, au fost nebănuite de compozitor care trăia firesc în mediul lor, precum rispira în aerul de care nu-şi da seama. * Spirit puţin în materie multă — iată de ce nu cred în uriaşa armată germană. (Mii, 1939). * Dacă un evreu a fost la vânătoare şi spune că i-a plăcut, să ştii că minteI (Rathenau către Einstein). * MAXIME Şl MINIME 3* Elevii, de spaima profesorilor, programelor, dobândesc uneori o nevroză şcolară care mai mult decât întreg învăţământul le ascute smţirea, le îmbogăţeşte imaginaţia, le aţâţă inteligenţa. * O femeie frumoasă e laolaltă muzică, pictură, poezie, sculptură — şi încă ceva care nu se poale spune. * Penlrucă speria caii de birji, la sfârşitul veacului trecut era interzisă la Vicna trecerea pe străzi şi bulevarde a unor maşini de curând inventate şi poreclite « automobil». o> Hotărîloare în viaţa noastră sunt amănuntele şi tocmai pe ele le uităm întâi. * Numai lenea sau oboseala creerului silit să lucreze pot da • viziune schematică şi grotescă — adică umoristică. * Unele femei se acoperă cu podoabe atât de scumpe că nu se poate spune că tot ce au mai de preţ e sub veşminte. * Evreu sunt — şi de-aceea nu mă pol interesa puternicii pămân- tului, ci numai drepţii şi înţelepţii. * La flutur numai ţesătura aripilor şi sborul sunt miraculoase — restul e vierme. * Cele mai de seamă probleme şi însăşi moralitatea Universului sunt puse în cauză de existenţa unor fiinţe neînsemnate—şi care poate nici n’ar merita să trăiască. * Cea mai bună dare de seamă asupra unui tablou ar putea fi un sonet sau o elegie. (Baudelaire). • + La catafalcul pe care doarme pe jumătate scrumit aviatorul prăbuşit în luptă, un camarad îndurerat îi strigă cu ochii în lacrimi: 3« REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE — Nicule! Mai spune unul din formidabilele tale bancuri! * Cinci sute cincizeci şi unu de cetăţeni atenieni au avut puterea să judece pe Socrate pentru un caz de conştiinţă — şi o majoritate de treizeci şi unu de dobitoci au putut decide de un asemenea cap. A fost drept? Socrate credea că da... F. ADERCA FRAGMENT Ş’apoi?... Când eram mică şi — rar de tot — bunicul meu, sărmanul omuleţ cu vocea stinsă şi ochi galbeni vinovaţi, îmi spunea câte o povtste—eu întrebam: «Ş’apoi?*. « — E târziu », spunea bunicul şi mâinile cu pieliţa mototolită se răsuceau una într’alta, se cuibăreau ca să se încălzească. « E târziu *, îmi spun şi eu şi mă pomenesc frecându-mi palmele la fel ca şi bunicul meu. Dar pe foaia albă umblă iar umbra alungită a tocului. Cineva întreabă «ş’apoi?» E târziu. E ora când încep să simt ca o prezenţă rece spaimele copilăriei, când mi se pare că cineva se află în spatele meu, când parchetul rece scârţâie din când în când sub apăsarea stranie a unor paşi. Dar fluturarea rece dispare. Ridic ochii şi regăsesc umbrele cunoscute. Sunt pereţii pe care i-am veghiat să se usuce, sunt umbrele care cunosc strădania nopţilor mele. E ora când mi-e dor de Ştefan... E ora când încep s’o caut pe Fana... Când vin nechemaţi Giulia ni Gian.... E ora când sunt bles- temată să scriu. 13, rue Jules Simon. O casă ca o cazarmă. Deseori întâl- neam în ascensor, pe scară sau la portar, unde lăsam în acelaşi timp cheia, sau în curtea mare pătrată, —cu peluza proaspătă, rară, un băiat înalt şi o fată. Bine n’am văzut-o niciodată la faţă din cauza părului sburlit, stufos, despărţit pe frunte şi dat de o parte parcă numai atât cât să poată respira. Avea nasul prea mare şi în vânt, nări care parcă vroiau să descopere ceva, să afle şi să ştie tot. Ii zăream un singur ochiu castaniu, viu, celă- 3« REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE lalt era acoperit de claia roşie. O talie neverosimil subţire îi dădea atâta graţie încât nu te mai supărau nici picioarele cu glezna prea îngustă şi gamba prea groasă. Purta de altminteri o fustă creaţă, deosebit de bogată care se înfoia la fiecare mişcare, anume croită poate că să-ţi ia ochii să nu bagi de seamă picioarele prea musculoase. Fiecare se întorcea s’o vadă. Talia de viespe, jocul răsfăţat al umerilor, părul de foc, nasul acela nesăţios, un nas care întreba, şi ochiul spiritual care apărea isco- ditor sub franjurile roşcate, totul în fiinţa ei stârnea curiozitatea. Şi părea răsgâiată şi parcă întreba mereu ceva, parcă mereu cerea ceva, dar din învălmăşeala cuvintelor singurul care ieşea la iveală cu un relitf curios era tot Gian. Acest nume la început mă irita. Avea şi un fel curios de a-1 pronunţa apăsat, parcă ar fi fost scris cu « Dj » şi terminat cu dublă consoană. De ce nu Jean, dacă e francez? — Dar nu, e de origine italiană, mă lămuri portarul, privind împrejur ca să n’audă nimeni... Şi s’a născut la Buenos Aires... Când locuia aici sora lui Giulia, vorbeau între ei numai spaniola. Cum schimonosesc străinii cele mai frumoase nume. In fond: Giulia e Julie. Aşa mă cheamă pe mine: Jules... E frumos şi e cinstit. Fata noastră se va numi Juliette. D^şi nevasta mea ţine grozav la numele ei: HLrmione. Nu e banal de loc, trebue să recunosc. Dar când te numeşti Hermione, ai pretenţii şi te măriţi mai greu. Când nu ai zestre, e imprudent să te numeşti H.rmione. Dacă aţi şti câte discuţii avem între noi din cauza aceasta. — Deci veţi avea un copil, după câte înţeleg?.. — Din an în an sunt mai puţine speranţe... Totuşi noi încercăm, facem sacrificii, Madame Hermione pleacă vara la băi. Altfel Juliette ar avea zestre, vă închipuiţi 1 Că doar pentru ea strângem. Dar aşa cheltuiam toate economiile, tot pentru ea., Ca să vie pe lume. E ceea ce se numeşte un cerc viţios. Şi aşa făceam zilnic un pas mai departe în intimitatea lui Gian şi a portarului Jules, vieţi a căror singură legătură era curiozitatea mea nesănătoasă. — Dar despre numele Louison, ce gândeşti ?, am întrebat, ca să revin la Gian. FRAGMENT* 33 — E neserios, inconsistent, râsgâiat ca şi ea.., Dar ce vreţi, o fată care face figuraţie la cinema... — Figuraţie ? — La 14 ani era croitoreasă şi se numea Louise. Cine i-o fi băgat în cap să lase o meserie onestă şi să intre în balet, să danseze pe vârfuri ? Dar aşa e viaţa: copii fără părinţi, părinţi fără copii. Abea acum îmi dădeam seama că Louison seamănă cu o co- lombină. Gian era prea înalt şi prea slab, cu picioare şi mâini prea lungi, cu ochi prea negri, cu buze prea groase şi gene prea dese. Era prea palid, prea trist, prea romantic tânărul Gian. Şi în jurul lui umblau tot felul de legende: ' La şaisprezece ani fusese îndrăgostit de o femeie bătrână... E drept că avea geniu această profesoară de pian a lui Gian, că sbârnâia de inteligenţă şi că farmecul ei era neobişnuit, că feminitatea ei turbura pe oricine. Dar totuşi.... Cincizeci de ani 1... Mai târziu a iubit o fată care a murit în braţele lui. O intoxicaţie curioasă o prăpădise în trei zile. Dar poate că luase otravă. Nu se ştia lămurit.... Nu trecu mult şi veni accidentul. Ce accident?... A călcat cu maşina un om. Dar nu din vina lui. Martorii au depus pentru el. Judecata l-a achitat. Totuşi ceea ce era mai puţin de înţeles e că victima îi devenise prieten nedes- părţit. Deseori, la masa lor dela Coupole, sau Capouladc, erau văzuţi împreună. Jaquot, lucrător într’o industrie de avioane, om în toată firea, scurt şi gros, şchiopătând puţin, atât cât să amintească întâmplarea, şi adolescentul cu siluetă şi paloare aristocrată, fiul unui diplomat sosit de undeva din America de Sud... care nu se ştia de ce trăia la Monaco. La masa lor nu lipseau niciodată alţi doi studenţi prieteni. îmi plăcea să-mi găsesc loc în apropierea lor. Uneori râdeau cu o poftă contagioasă. Alteori discutau politică şi se certau violent... Papa Jaquot, aşa i se spunea, avea obrazul congestionat. Odată a rupt cu furie o gazetă... Am ridicat-o de pe jos după plecarea lor. Era Aclion franfaise... Dar în seara următoare erau adunaţi la aceeaşi masă, cu paharele în faţă, cu Louison printre ei. Dacă m'am gândit o clipă mai lungă în noaptea asta la Louison, la Jaquot, e ca să mi-1 pot aminti mai bine pe Gian, aşa cum l-am văzut la început, fiindcă numai în acest contrast îmi apare, cu s 34 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE toată stridenţa, figura de o transparenţă verzuie, silueta deşi* rată, eleganţa firească, privirea întunecată, melancolia atât de atrăgătoare a lui Gian. L-am cunoscut mult mai târziu, într’o zi de vară toridă, după ce l-a părăsit Louison, fata cu talia subţire. Când m’a între- bat care e cartea de care mă simt mai legată, am răspuns: Cuore. Asta l-a amuzat foarte mult. Mă bucuram să-i văd după atâta timp figura luminată de un râs rostogolit neaşteptat, râs de copil. Lui îi plăcea Wuthering Heigls. — Ai văzut filmul ?, m’a întrebat. — Nu. — Eu l-am văzut de trei ori, dar dacă vrei să mergem împre- ună, l-aşi mai vedea odată. — La cinema stai în fund sau în faţă?, am vrut să ştiu. M’a privit mirat: — In fund. — Eu în faţă... Nu vom putea merge niciodată împreună.. — Ba da... Eu voiu sta în fund şi d-ta, în faţă. — Dumitale îţi va plăcea filmul şi mie nu I — Dece? Nu ţi-a plăcut romanul? Ca să-l fac să vorbească mai mult, am spus: — Nu, nu mi-a plăcut. Suflă tot timpul vântul cu furie în landa aceea şi oamenii sunt încruntaţi... Au vorba aspră. Atmosfera e deprimantă. — Semeni totuşi cu eroina. Vreau să spun cu Merle Oberon, actriţa care joacă în rolul Catherinei. Am pentru ea o mare slă- biciune, a adăogat după o scurtă tăcere. — Ceea ce nu ar împiedeca — dacă aţi locui în aceeaşi casă, — să nici nu bagi de seamă că există. — De ce crezi asta? Nu, n’ar fi posibil.,. oricât sunt de ab- sorbit, de zăpăcit. Dar pe unde locuieşti? — Prin apropiere, am surâs. M’a privit atent. — Da, îmi dau seama că te-am mai văzut. Sigur că te-am văzut. Dealtmineri acesta este şi cartierul meu. — Ştiu... — Dumneata m’ai mai întâlnit până azi? FRAGMENT 35 — Da, aproape în toate zilele. —■ E posibil ? — E aşa... — Dar unde stai? — 13, rue Jules Simon... Gian s’a oprit din mers şi s'a uitat bine la mine. — Adevărat? — îngrozitor de adevărat... A surâs. Era uneori ceva atât de greu, atât de amar şi de greu în colţul gurii lui —■ acolo unde zâmbetul se stingea treptat, unde parcă murea.... — Iartă-mă, dar spune-mi: ai mai purtat vreodată tail- leurul ăsta alb? — Nu, asta într’adevăr, nu. Azi l-am pus pentru întâia oară. — Atunci totul se explică. Sunt sigur că nu-ţi stă bine decât în alb. — Sunt sigură că nu-ţi plac decât rochiile albastre, foarte încreţite în talie. De data asta zâmbetul lui s’a ivit acolo unde se pierduse înainte, în colţul amar: — Da, încep să cred că locuim în acelaşi bloc.,. sunt confuz, iartă-mă... — De ce? Locatarii nu sunt obligaţi să se cunoască. —■ Sunt un zăpăcit. —■ O să treacă. — Ce-o să treacă ? — « Zăpăceala * . — Nădăjduesc — a răspuns, nemaiavând forţa să nege... — Eu, dimpotrivă, îţi doresc să nu-ţi treacă... — Dece? — Fiindcă-mi închipui că abia atunci începe să fie trist cu adevărat.., Câteva zile mai târziu, pe o bancă în Luxembourg, mi-a vorbit de Leuison. O întâlnise în primăvară. Ba nu... o găsise... pe una din treptele de piatră ale Universităţii. Mică, slabă, cu părul ^ncâlcit, ghemuită cu capul pe genunchi. I se vedeau numai umerii fragili, sgribuliţi, într’o jachetă albastră, subţire şi părul, un fel de blond roşcat, prăfuit, sburlit. t 3* Revista fundaţiilor regale S’a aşezat şi el alături, fără să ţină seama că unii urcau, alţii coborau pe lângă ei. — Ţi-e rău? a întrebat-o. . — N’aşi putea spune că mi-e bine. — Cum te chiamă? — Louison. — Cine eşti? — Un copil abandonat... A ridicat capul şi l-a privit cu ochi rotunzi care, deşi umezi, de parc’ar fi plâns înainte, sau începeau să lăcrămeze acum, izbuteau totuşi să fie isteţi, aproape veseli: — Crezi că numai copiii în faşă pot fi abandonaţi? — Şi cine te-a abandonat? — Mii întâi mama, apoi vieaţa, şi acum câteva ore un băiat. — Mizerabilu’ 1 — Nu e mizerabil, e un băiat care nu mă iubeşte. — E un prost... — E unul dintre cele câteva milioane de proşti care nu mă iubesc. Au râs amândoi.... — Şi unde locueşti Louison? — Deocamdată aici. —■ Şi pe urmă ? — Nu ştiu. — N’ai casă? — Nu. Tocmai asta-mi lipseşte, un pic de casă şi un pic de masă. — Şi ce ai de gând să faci? —Am de gând să stau aşa şi să văd ce se întâmplă. In romane, totdeauna, se întâmplă ceva. — In romane 1... Fireşte!... — Totuşi scriitorii se inspiră din vieaţă. — Atunci să aşteptăm.., — Nu; dumneata trebue să pleci neapărat. — Dece? — Dacă stai lângă mine, nu se mai vede c& sunt un copil abandonat, şi nu mă mai ridică nimeni de aici. Gian dădu să plece, dar după ce schiţă un pas, se opri: FRAGMENT 37 — Uite, îţi las adresa mea. Dacă nu trece până diseară un domn bogat cu suflet bun, ca în romane, vino să-ţi dau patul meu. Eu mă voiu duce să dorm la un prieten. — Iţi mulţumesc. Pregăteşte şi un corn pentru orice even- tualitate. Desigur, nu credea că va veni. Era prea spirituală fata ca să fie aşa cum spunea, fără un pic de casă şi un pic de masă. Târziu, în pat, când stinse lumina, se gândi: « S’o fi împăcat cu băiatul cel prost şi acum e în braţele lui... sau o fi cules-o domnul generos şi bogat... >. In clipa aceea auzi soneria... Sări din pat, speriat, şi cu un fel de inexplicabilă emoţie, deschise. Era Louison. I se păru mai mică şi cu părul mai încâlcit. Se vedea că face o sforţare ca să nu plângă. Parcă nu putea vorbi.... Totuşi izbuti să glumească: — Mi-ai pregătit cornul? — Fireşte. Ii dădu pachetul cu cele trei cornuri. Ea le aşeză pe masă la rând: —Felul unu, felul doi, felul trei. Mă răsfeţi. — Nu e frumos să mă ironizezi.... Le-am luat într’o doară.. « Pentru orice eventualitate *. Dar pot să-ţi dau un pahar de vin foarte bun... şi nişte mere. Pe urmă-ţi dau patul şi plec. — Nu, asta ar fi prea mult. O jumătate de pat e tot ce-m trebue... De ce te uiţi aşa? E adevărat, sunt murdară. Ce vrei 1 Am hoinărit toată ziua. Dar ştiu să mă spăl. Ador apa... Sunt sigură că într’o altă existenţă — am fost raţă. Vorbea cu gura plină. Se vedea că i-e foame: — Dorm vârîtâ în perete, să ştii..., şi nu vorbesc în somn.. Şi nu sforăi... să vezi, o să fii mulţumit... N’o să te ating, îţi promit. .'. să nu mă atingi... să nu ne atingem. Nu ştiu de ce, dar am încredere în dumneata.... — Dar nici dumneata să nu mă atingi... glumi el. Bagă de seamă, ai făgăduit... Ii arată baia: — Eu mă duc să dorm la un prieten... Stă aici în bloc, Louison se îndreptă spre uşă, hotărîtă: 3» REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE — Atunci prefer să plec eu. Bine că am mâncat: * Qui dine, dort», spuse, inversând proverbul. Bineînţeles că Gian n’o lăsă să plece. ■ Louison dormi, după cum făgăduise, ghemuită lângă perete. Şi trei luni trecură aşa, fără să se atingă. Când, cums’a îndrăgostit de Louison, Gian nu-şi dădea seama. Intr’o dimineaţă, soarele a căzut peste umerii ei desgoliţi, pielea lucea de albă, un alb-roz, nefiresc, demodat. Numai o roşcovană poate fi aşa albă, gândi cu necaz___Ii cuprinse uşor umărul în palmă... Era cald de somn, cald de soare, cald de toată feminitatea adunată acolo, în rotunjimea aceea. Dar fruntea lui Louison căpătă o cută, figura se umbri ca de un vis urît. Gian îşi retrase mâna. Louison se trezi şi-şi acoperi umerii cu palmele, ca şi când i-ar fi fost frig. — Nu ştiu cum m’am trezit atât de târziu! Soarele mi-a luat-o înainte. Deobicei se scula de vreme. Fierbea laptele, se ducea să cumpere cornuri. Gian era îndrăgostit, o dorea exasperat, suferea. Louison nu-1 iubea, dar avea nevoie de un pic de casă şi de un pic de masă. Azi i şe pare şi lui neverosimilă întâmplarea... Dar era orgolios. Vroia ca Louison să fie a lui cu sufletul, cu gândurile toate... Umerii mai apoi. Să profite de nevoia ei de adăpost? Nu putea... Femei putea să aibă oricâte... Louison trebuia să-l iubească. Erau văzuţi peste tot împreună. Gian, Louison, Jaquot cel gros — şi cei doî studenţi Roger şi Tudor___Aceştia împărţeau un mic apartament tot în blocul din 13, rue Jules Simon_____Ii întâlneam mereu la portar... Veneau îngrijoriţi să întrebe dacă au scrisori... şi plecau uheori fericiţi... Fiecare lua scrisoarea celuilalt şi făcea gestul de a cântări: « a cui e mai grea * ? Invi- zibilul personaj se numea Giulia... Era sora lui Gian. Scrisorile veneau din Elveţia... Uneori, când mă întorceam acasă înaintea lor, întrebam în glumă pe portar dacă sunt scrisori dela Giulia. — E numai una pentru Domnul Roger... Atunci zâmbea-m: — Bietul Tudor... Louison ţinea să se ştie că nu e femeia lui Gian: « Sunt căţelul lui, spunea râzând... Sunt căţelul lui şi atâta tot. E un stăpân hun şi eu îl păzesc bine. Să nu-i facă cineva rău, că-1 muşc ţ. FRAGMENT 39 Gian devenise nervos, obosit. Louison avea obiceiul să lip- sească din când în când câte două-trei zile. Gian era disperat. Dar n’o intri ba nimic când se întorcea. Aşa era pactul. Şi încăpă- ţânat, prea tânăr, bolnav de orgoliu, îl rispicta. Cum nu văzuse dela înci put că Louison e frumoasă ? Acum era gi los până şi de cei câţiva pistrui care-i dădeau un aer şi mai copilăros şi mai proaspăt... A cui era această fată care dormea în patul lui, unde dispărea? De ce se întorcea? Gian strângea pumnii şi aştepta. Dar ceea ce se întâmplă într’o zi depăşi orice măsură. Louison îi spuse că va avea un copil, şi-l rugă s’o ajute... Avea nevoie de ajutor... să-i vorbească lui Rogi r... student la me- dicină în ultimul an... Pe ea n’o ascultase... — Deci ai umblat cu alţii!, strigă Gian, scos din minţi... — Nu, cu unul singur, răspunse Louison, liniştită, inocentă. — Cu cine, spune cu cine? — Cu băiatul cel prost... — Ce-ai mai căutat acolo, sau ce cauţi aici, ce înseamnă toată povestea asta absurdă? Ce-i misterul ăsta? Cine-i acel om? — Nici eu nu ştiu. Nu e ca noi. Nu-şi pierde vremea ca noi în cafenele. Nu se duce nici la cinema, nici la teatru... Citeşte tot timpul. Niciun roman. Numai sociologie... Cărţi groase... Marx, Engels... Şi tace. Ore întregi tace. Nu e sentimental. Nu e tandru. Are o voce aspră: mârâie ca un dulău sau ţipă: «Ce sunt eu, margaretă, atât ştii să întrebi: mă iubi şti, nu mă iubeşti, mult, puţin, cu pasiune... ei bine, de locl Mă auzi: de loc, de loc...» S3 vezi cum strigă «de loc »... Louison îl imita pentru ca Gian să înţeleagă mai bine... Pretinde că există şi altceva pe lume decât «amorul». Pretinde că a iubi e altceva, că are nevoie de o femeie care să fie un om... că eu sunt o fe- meiuşcă, un pisic, o răsfăţată, un moft. Un moft apodictic.... Spune, Gian, ce înseamnă un «moft apodictic?»... . Văzându-i ochii rotunzi, privirea înlăcrămatâ şi nasul hazliu, cu nările în vânt şi cei câţiva pistrui care întrebau, odată cu ea: «Ce înseamnă moft apodictic?», Gian se simţi dezarmat... — Lasă copilul, Louison... te vom ajuta cu toţii să-l creşti... Dar nu mai putem dormi împreună. Eu mă mut astăseară. 40 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE — De ce ?, se miră candidă... Copilul este încă aşa de mic încă nu plânge. Gian plecă, totuşi. Dar a doua zi când veni s’o ia la masă, găsi la portar o scrisoare. Mi-1 amintesc, aşa cum l-am văzut atunci din colţul de umbră în care mă aflam. Ţinea plicul într’o mână, hârtia în cealaltă, faţa albă ca varul. — A plecat de mult? l-a întrebat pe portar. — De dimineaţă. — Şi n’a spus nimic? — A rugat-o pe Madame Hermione să vă fiarbă laptele în fiecare dimineaţă şi să vă ia cornuri proaspete. I-a dat o fustă şi un colier de scoici... Sunt aici. I le-a arătat: numai că ştiţi I Talia nevestei mele şi a lui Mademoiselle Louison I Gian nu-şi desprindea ochii de pe scrisoare. Era atât de lungă, sau o tot recitea? Când în cele din urmă îl privi pe portar, mişcă buzele ca şi când ar fi vrut să spuie cevai Scena aceea mută se prelungea, tăcerea devenea încordată, apăsătoare. Atunci portarul exclamă cu imens dispreţ : — Femeile 1 şi, încântat că a găsit cuvântul potrivit, repetă < Les femmes 1 ». Dar Gian nu părea un om care aude... A ridicat colierul de scoici şi l-a privit atent, ca şi când ceea ce l-ar fi interesat acum, ar fi fost să ştie ce-i cu acel colier, de când îl avea, când l-a purtat Louison? — Dacă-1 vreţi?—întrebă portarul ironic. — Da, l-aşi vrea, şopti Gian, cu vocea slabă, schimbată. Stăteam acum pe o bancă în grădina Luxembourg, Gian uitase că semăn cu Merle Oberon şi că port un tailleur alb care-mi stă bine.... Dar şi eu eram nerăbdătoare să ştiu: — Cum a plecat, de ce? N’ai aflat? — Papa Jacquot s’a dus să-l vadă pe «celălalt*.... L’a găsit împachetându-şi cărţile. Părăsea Parisul a doua zi. De cum l-a văzut, a înţeles de ce-1 iubea Louison. «Nu-i prost de loc... «băiatul cel prost *, mi-a spus, cu acelaşi aer misterios pe care-1 avea şi Louison când vorbea de el, nu-i prost deloc ţ ..., FRAGMENT 4« Două ceasuri au discutat politică... Abia în ultimele câteva minute a pomenit de Louison. Are un copil, i-a spus, dar asta nu-i grav. Ceea ce e grav e că te iubeşte... * Avem despre iubire concepţii diferite » a răspuns celălalt tăios... «Nu există decât un singur fel de iubire», a replicat Jaquot... Celălalt ar mai fi vrut să spuie ceva, dar papa Jaqiot nu se lăsa: « Eu ţi-o trimit mâine la gară ». Vorbea despre ea ca despre un pachet: « Uite-te la mine, îi spuse în concluzie: Eu sunt Jaques- Jaqaot, fă-mi acest credit. Ia-o pe Louison. Noi ne vom mai în- tâlni. Ne vom întâlni sigur. Suntem făcuţi să ne întâlnim. Şi atunci o să-mi spui că am avut dreptate. Să vezi, n’o să-ţi pară rău. Louison e un om curajos, admirabil». Gian se întoarse spre mine şi mă privi întunecat: — Cum îţi explici această purtare a prietenului meu? Ştia că o iubesc pe Louison şi totuşi l-a convins pe celălalt s’o ia... Ce crezi că mi-a răspuns? « Sărmanul meu Gian, tu n’o iubeşti pe Louison, tu te iubeşti pe' tine. Numai ne tine *. înţelegi cât de furios am fost? Nici n’am mai vrut să-l văd. Şi D-zeu ştie cât îmi lipseşte. — Dar... Louison ce ţi-a scris? am întrebat timidă, — De unde ştii că mi-a scris ? — Eram acolo la portar când ai citit scrisoarea. — Erai acolo? — Da...eram acolo... Dar încă nu semănăm cu Merle Oberon. Gian se încruntă ca un om care caută să se adune, să-şi amin- tească ceva, să înţeleagă, dar risipit sau mai curând pornit pe linia altor gânduri, îşi scoase portvizitul din haină. — Uite scrisoarea. Era un bileţel, o hârtie împăturită, care nu mai semăna defel cu aceea care tremurase în mâna lui cu o lună înainte. Am şovăit. Atât de aprigă fusese atunci dorinţa mea de a cunoaşte conţi- nutul acestei scrisori, încât uşurinţa cu care se împlinea acum, mă desamăgea... Aşi fi vrut să întârzii, s’o mai ţin în mână aşa împăturită, s’o desfac încet, treptat, dar rândurile se şi aflau în faţa mea cu un fel de impudoare: «Nu vreau să fiu sentimentală —scria Louison, Nu vreau să spun banalităţi, 4« REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Totul e complicat. Totul e absurd. Totul mă dtpăş. şte. Papa J quot o să-mi lipsească. Şi tu Gian... Gian.... Gian...» Scrisul lui Louison era mărunt, sgribulit, dar ici colo o literă rcbdă ieşea dintre celelalte, ascuţită, curioasă, şi tot aşa câte un cuvânt ieşea din rând, parcă făcea o piruetă —parcă dansau semnele negre, parcă întrebau răsfăţat: «Ce înseamnă moft apodictic?», parcă chemau: «Gian________Gian...» — Trebuie să se întâmple ceva care să sgâlţie lumea, spuse Gian neaşteptat... Va fi un războiu? un mare cutremur? potopul ca’n Biblie?... Jaquot spune că ne-am născut bătrâni şi are dreptate, nu crezi?... Ce este această tinereţe a noastră, su- fletul ăsta bolnav care vrea să sboare şi e tras către funduri, sufletul ăsta cu aripi şi cu plumb? Ce este această iubire a noa- stră care ne interzice orice avânt total, absolut, orice sentiment al infinitului?. 13 rue Jules Simon era un fel de sanatoriu. Fiecare cu suferinţa lui — a mea se numea Ştefan şi era fără leac. A lui Gian era Louison.... Roger şi Tudor aşteptau scri- sori, se duşmăneau şi se iubeau legaţi de aceeaşi durere. In odăile lor alăturate, în fotografii, acuarele şi desene în cărbune, obsesiv ca un tam-tam acelaşi chip: Giulia. Era sora lui Gian. Şi-apoi?.... Câteva zile mai târziu. Pe aceeaşi bancă în Luxembourg. Pe lac, vaporaşele copiilor alunecau după traiectorii capricioase. Vorbi şte Gian: — Părinţii mei s’au căsătorit, romantic, pe vapor. De cum au sosit în Argentina, s’au mutat în casa unei doamne. O doamnă în doliu. Gian a tăcut o clipă pentru a se încredinţa că-1 ascult: — Tata s’a oprit în prag când a văzut-o şi n’a mai putut vorbi. — Era aşa de frumoasă? • — Tata nu şi-a dat seama dacă e frumoasă, dar n’a mai putut scoate un cuvânt. O nelinişte vie s’a răspândit în fiinţa lui toată, FRAGMENT 49 o presimţire—certitudinea că soarta lui se hotărăşte atunci, peste voia lui, că destinul i-a purtat paşii, i-a deschis uşa aceea... Avea peste 35 de ani femeia, şi totuşi o înfăţişare sveltă de fată, ochi reci de pisică. Ii murise bărbatul de puţin timp şi totuşi nu era tristă, nu vorbea despre asta, nici despre altceva din viaţa ei. N’avea pe nimeni, nu cunoştea pe nimeni în tot oraşul şi totuşi nu se plictisea niciodată. Numai copiii se amuză aşa singuri, şi fără să facă nimic. Fluera uimitor şi povestea lucruri de necrezut. Parcă citea dintr’o carte groasă. Basmul nu se sfârşea, era colorat şi cu frânturi care se legau şi nu se legau între ele. Ca’n vis. La urmă spunea: «Să nu cre- deţi nimic. Am o mulţime de cărţi şi piese de teatru scrise de mine. Adică nu. Nu sunt scrise. Aşi vrea să scriu. Dar cred că nu mai ştiu. Cred c’am uitat. N’am mai scris decând eram mică ». Ii plăcea să stea pe întuneric şi să povestească la lumina lunii care intra pe fereastră — întâmplări cu haiduci, un fel de gangsteri - gentelmani, dintr’o ţară depărtată, cu locuitori cari ani şi ani trăiseră în munţi. Uneori se încăpăţâna să tacă, dar prezenţa ei era simţită, era catifelată, vie ca a unei pisici. — Vorbe şti ca un îndrăgostit, Gian. — Nu ştiu. Poate. Toată lumea era parcă vrăjită de ea; chiar şi mama mea, la început. Şi bineînţeles: tata. Despre acest întâi act al dramei din casă noastră nu-mi amin- tesc nimic. Dar îl imaginez în pantomimă. Văd două femei împreună, prietene, cu privile îndreptate spre o uşe, aşteptând acelaşi bărbat... Apoi toţi trei în jurul mesei. Mamei nu-i plăcea să mănânce, din pricina sarcineL Cealaltă gusta câte ceva din toate bucatele şi se minuna de fiecare în parte, aşa încât tata prindea chef de mâncare, de vorbă, de viaţă. Din când în când ciudata gazdă se scula dela masă şi lua chitara. ■ Cânta lucruri pe care nu le putea repeta, compoziţii proprii. La pian la fel... realiza ploaia, furtuna, o dimineaţă, însorită, un amurg liniştit, cu mijloacele cele mai simple, şi fără a putea repeta ceea ce cântase odată. Mama într’o zi s’a desmeticit. Era în preajma naşterii mele. Dar starea ei o ţinea într’un fel de amorţeală, voinţa îi era toro- pită.., să caute altă casă n’avea destulă energie. Ş’apoi era 44 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE singură şi o fire nedibace. Cealaltă, dimpotrivă, era îndemânatecâ şi ieşea din toate încurcăturile casnice cu abilitatea unui scamator. De aceea chiar şi pe urmă, când m’am născut eu, nu s’a putut lipsi de ajutorul ei. Era prea preţios. Tot ce făcea o încânta, o amuza. B6bă-ul era pentru ea o jucărie. Giulia, sora mea, s’a născut după un an. In acel moment, atmosfera în casă era încordată... Din pat, unde stătea de mult suferindă, mama pândea. Nu se întâmpla nimic anume, trebuia să recunoască. Nimic, afară de acele încrucişări de privire uneori mai dulci ca orice sărutare, alteori mai tăioase ca încrucişările de spadă. Erau un adevărat limbaj cifrat aceste atingeri de pri- viri şi de mâini, sau numai numele unuia pronunţat de celălalt. In acest climat confuz, apăsător, am crescut amândoi. Caută să imaginezi ce s’a înregistrat în sufletul unor copii care dela început au respirat într’o atât de turburătoare, de otrăvită am- bianţă. Noaptea, ceartă înăbuşită între părinţi. Ziua, şoapte şi certuri între îndrăgostiţi'... Ş’apoi dispariţia mamei cu Giulia. Din această epocă mi-1 amintesc pe tata veşnic nervos, în- cruntat. .. Pe jos, pe covorul gros cu pătrate albe şi negre în formă de şah, Fana răsfoia pentru mine o carte cu poze şi-mi făcea case din cuburi... — Ş’apoi î « « Despre toate câte m;-a povestit Gian despre Casa din Buenos Airts... şi, mai târziu, Giulia despre Casa dela Berlin aşi mai avea multe pagini de scris, şi sunt obosită... Aşi vrea să las tocul, dar casa noastră, casa bătrânii Caţian, vine spre mine, perete cu perete, ungher cu ungher, cu lumina ei filtrată, cu mirosul el vag de neaerisit, de naftalină. Aud paşii bătrânei Catrina, zăn- gănitul cheilor ei, fâşâitul rochilor mătuşilor mele şi .'ăd stre- curându-se umbrele Fanei. Caut să imaginez călătoriile tainice în străinătate ale străbunicului meu, legăturile ascunse, vicioase ale Catrinei cu ginerele ei, soţul Fanei... Dar mai ales Fana, legendara Fana, apare aşa cum mi-am închipuit-o mereu, în rochia de mireasă a mamei, rochia pe care a furat-o şi a brodat pe ea bucheţele roşii ca nişte pete de sânge. Se pare că ceasul şu* tRAti.\rtîNT 45 naşe nepăsător: cucu... de trei ori, pitpalac, pitpalac... de douăsprezece ori. Era miezul nopţii când a dispărut Fana... De câte ori în copilăria mea n’am urmărit în închipuire această goană cu trenul care suspina lung, pe şine lungi, într’o noapte fără capăt... Chiar şi când —douăzeci de ani mai târziu—trenul mă purta ghemuită, în braţele lui Ştefan, eu tot la Fana visam. Aşa trebuie să fi călătorit şi ea, fericită... Vreau să alung gândul că bunica mea Fana e aceeaşi cu femeia pe carem’am dus anume ca s’o cunosc la Monaco—mama vitregă a lui Gian. Odată, la cimitir, lângă soclul acelei statui pe care de sigur toată lumea o ştie, fiindcă e a unei fete prea tinere şi prea suave ca să nu oprească o privire, să nu stârnească o emoţie, o femeie depunea flori. Mi-a spus: «Este bunica mea, a murit la 17 ani...». Aşa mi-a plăcut să mi-o închipui pe Fana, părăsind lumea, ca o petală de floare proaspătă care se des- prinde din întâmplare. Dar din câte îmi povestise Gian, erau prea multe coinci- denţe. Mai mult decât numele, mai mult decât originea ei română (sau corcitură greco-română cum spunea Gian), erau alte potri- viri turburătoare____ Şi iată-mă la Monaco. Nu pot povesti în noaptea asta călă- toria, emoţiile mele. «Nu este, nu este ea », mi-a m spus, când am văzut-o. Mama 'vitregă a lui Gian era o femee grasă şi nu prea înaltă, ochi verzi oblici, o gură mare cărnoasă, —poate 45 de ani, încă frumoasă. Chiar bătrână, eram sigură, bunica mea şi-ar fi păstrat mijlocul subţire, silueta înaltă. Şi totuşi, din ce în ce liniştea mea se surpa. De ce mă privea din când în când cu atâta curiozitate femeia aceasta atât de calmă, de nepăsătoare la întâia vedere? Mi-a ghicit în cafea (vorbea franţuzeşte cu un accent sudic). — Ai o casă cu un grilaj lung, cu o poartă înaltă — teribilă poartă____ De ce a adăugat: teribilă poartă ?.. — Tatăl D-tale, un om terorizat de frica vieţii ( comod şi laş. Gian a sărit s’o întrerupă: «Nu eşti deloc amabilă Dar Fana, fără să-şi scoată ochii din ceaşcă, a adăugat: — Şi Joacă foarte prost table... 46 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Ceilalţi s’au amuzat grozav: cura poţi să vezi în cafea că cineva joacă prost table? Dar eu am îngheţat, îmi sunau în ureche cuvintele tatei: < In serile lungi din timpul scurtei mele logodne, mama ta broda pe gherghef... iar eu jucam table cu Fana. Jucam foarte prost, fiindcă mă uitam la mâinile ei înguste cu degete ne mai pomenit de subţiri, mâini de copil ». Femeia care-mi ghicea acum în cafea, şi care avea obrazul neted, întins, avea infinite sbârcituri adu- nate pe mâini... Nimic din mâinile de copil de care-mi vorbise tata... dar poate tocmai aici, în uscăciunea, în oboseala lor, regăseam vârsta Fanei. — E o casă în care ard lumânări, a mai spus cercetând fundul ceştii. — Da, e adevărat, am recunoscut uluită... Intr’adevăr sora mamei înfigea în fiecare seară într’o tava cu nisip 11 lumânări şi repeta de 11 ori: «sănătate, liniştea sufletească şi liniştea casei». Dar nu era o superstiţie veche, ci o reţetă nouă, pe care i-o dăduse o ghicitoare la care fusese câteva săptămâni numai înaintea plecării mele din ţară.... — Câţi ani ai?, m’a întrebat, punând ceaşca de o parte: — 22, am răspuns... A luat-o din nou şi i-a. privit fundul atentă.... — Vei avea o viaţă glorioasă. Te văd într’un tren care aleargă. Treci prin foc, înfrunţi moartea pentru un om. De geaba. Nu în dragoste vei găsi fericirea. Altfel: aşa cum o găsesc une- ori bărbaţii. Un cercetător de laborator, bunăoară, sau un conducător de armată... — Te văd sgâlţâind gratii de închisoare. Mai multe rânduri de gratii. Ascultam cu toţi intrigaţi — într’o linişte încordată. —• Şi într’o zi ai să întâlneşti o femeie. Puse ceaşca pe masă şi fără nicio trecere se aşeză la pian. Cântă câteva note, apoi se întoarse spre mine şi mă măsură în tăcere. — Ce se va întâmpla cu acea femeie, am întrebat cu vocea atât de stinsă, încât credeam cu nu mă va auzi... — Iţi va deschide o poartă. Alta decât a casei..'. Te ia de umeri, te întoarce şi ţi-o arată... Cu totul altă poartă. 'FRAGMENT 4» Mai mult n’a spus. Mai mult n’am văzut-o. A doua zi a plecat Ia Grasse unde era bolnavă servitoarea, mama Dorittei, a fe- tiţei mulatre pe care o creştea... Ş’apoi ?... * * • înecate în fumul gros al dimineţii, casele se leagănă încă ame- ţite de somn. Cerul e făcut din limbi de foc şi ape verzi, lumi- noase. Neaşteptat, ca şi când aşi privi de pe un vapor în largul mării, apare pe fereastră, ieşind din ceaţă, oraşul. O clipă mi se pare că sunt la Paris. La fel apăreau acoperi- şurile şi zidurile suprapuse, inconsistente, prin fereastra din 13, rue Jules Simon. Şi acolo scriam toată noaptea şi acolo invada dimineaţa la 5 sirena unei fabrici. «Când toţi lucrătorii vor avea câte un ceas, nu vor mai şuera aceste barbare sirene », spunea papa Jacqjot—dar noi râdeam, nu credeam. E ora când Jacquot. prietenul meu bun, îşi freacă ochii. In odaia lui, împodobită de afişele meetingurilor la care ia cuvântul» sună prelungă, stridentă, sirena fabricei din cartierul Vaugirard. Iu casa lui Gian intră oa fi aici uruitul roţilor întâiului tranvway, CELLA SEBGHI IMPORTANŢA INTERNAŢIONALĂ A LITERATURII RUSE Când Jupiter a născut pe Minerva, aceasta veni pe lume înarmată şi adultă. Fusese ceea ce se chiamă un «miracol». Şi miracolele în Olimp erau perfect legale. Se pare că o minune asemănătoare s’a produs la începutul veacului al XlX-lea. Ca un trăsnet din senin apăru literatura rusească, uimind Europa. Venea pe lume îmbrăcată cu toate atributele frumuseţii şi cu o maturitate egală aceleia a literaturilor din Occident. Noul născut îşi câştiga din primul moment recunoaşterea dreptului de profesor. Toate nuanţele uimirii se găsesc în reacţiunea pro- dusă de «miracolul rus»: admiraţie, mirare, nedumerire. Ad- miraţie pentru profunda frumuseţe a nouii literaturi; mirare şi nedumerire pentru o mulţime de ciudăţenii, printre care şi iuţeala evoluţiei, contopirea în quasi-simultaneitate a naşterii cu maturitatea. Dar să nu exagerăm. Literatura rusă n’a izvorît din nimica. Este, ca să zicem aşa, un merit pe care nu l-a avut şi ar fi o des- considerare a altora, reale. Cumar spune Corneille: « ni cet excâs d’honneur, ni cette indignitâ». Literatura rusă a avut o Istorie. Romancierii clasici se leagă printr’o filiaţie strictă şi necesară de toţi antecesorii. Aşa cum generaţia lui Dostoîewski spunea: « cu toţii ne tragem din paltonul lui Gogol»l), tot astfel gene- raţia lui Gogol se trăgea din Puşkin. S’a vorbit de o întreagă p puşkinologie *, înţelegând prin asta că toată lumea literelor *) «Paltonul» eato una din cele mai impresionante bucăţi ale lui Gch gol, unde se află, ca re&umat ţi văsuţ prin lupă, umanismul ceraoteristio scriitorilor ruşi. importanta Internaţională a Literaturii ruse 49 ruse este debitoare lui Puşkin. Primul model al nuvelei perfecte a fost « Maestrul de Poştă ». Prima încercare de frescă de mora- vuri gen « Războiu şi Pace * a fost i Fata Căpitanului ». Poves- tirea fantastică în care va excela Gogol, îşi are o primă mostră în strania « Damă de pică *. Romanul istoric a fost atacat, tot de Puşkin, cu mână de meşter, în « Negrul lui Petru cel Mare », iar romanul propriu zis, descrierea vieţii întregi a unui om, şi-a găsit în «Eugen Oneghin *, strămoşul din care se vor naşte Oblomov al lui Gontcharov, Peciorin al lui Lermontov, Golovlev al lui Saltîcov Şcedrin. Dar Puşkin, cu toată ciudăţenia apariţiei sale, a originei lui jumătate africane, a precocităţii sale (la 9 ani cetise toţi clasicii străini), a inimitabilului său talent—este totuşi şi el rezultatul unei filiaţii normale. Datoreşte mult lui Jukovski, lui Karamzin, lui Fonvizin — ei înşişi tributari ai lui Dcrjavin, după cum toţi la olaltă nu erau posibili dacă n’ar fi avut dascăli ca Trediakovski, Lomonosov, Sumarokov, cum foarte hotărît spune un scriitor sovietic recent: «Orice carte rusească e dia- gonala paralelogramului unde una din laturi e talentul auto- rului, iar cealaltă întreaga istorie a literaturii ruse ». Această istorie a literaturii ruse, când un român o ceteşte, are ceva înduioşător: o aminteşte foarte mult pe a noastră. Aceiaşi heliazi, muncitori şi plini de lăcomie intelectuală; aceeaşi maioreşti critici, aceiaşi emineşti creatori de limbă; aceeaşi problemă cheie: imitarea sau neimitarea străinătăţii; aceiaşi puizare totodată instinctivă şi conştientă din folklor; în sfârşit aceeaşi casnă grea într’o vreme scurtă. Ambele litera- turi au avut o istorie, un secol al 18-lea şi mai ales un foarte rapid secol al nouăsprezecelea, în care s’au «ars toate etapele*. Ambele literaturi au născut «minerve * adulte. Eminescu şi Caragiale aparţin aceluiaşi fenomen de «miracol răsăritean», ca Gogol, Tolstoi ori Dostolc'wski. Cu deosebirea că Rusia e imensă în toate, şi deci enorme au trebuit să-i fie produsele şi reacţiunile. In ţările apusene influenţa civilizaţiilor străine, împrumu- turile dela cultură la cultură, «renaşterile *, toate acestea s’au desfăşurat încet, cu multe secole la dispoziţie. Rusia, ea, era nu numai înapoiată, dar străină de civilizaţia Vestului, în mo- mentul când Petru cel Mare încearcă a o preface pe cale de ukaz. 4 50 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Bruscheţea metodei — metodă, de âltfel, exact tot atât de « na- turală * ca oricare alta — avea să producă efecte curioase şi contradictorii: pe de o parte o lăcomie în imitare, un nesaţ cul- tural neîntâlnit în Apus; pe de alta, din primele clipe, o pro- testare naţionalistă împotriva servilismului acestei imitaţii, pro- testare aproape simultană cu imitaţia însăşi şi cu frenezia ei. Dela primul început a existat o gâlceavă între «slavbfili» şi « occidentalişti ». Cearta n’a dat doctrine, ci un lucru mult mai bun: o atenţie deşteaptă, oare a permis împrumuturile oricât de masive făcute culturii apusene, fără primejdia de a periclita originalitatea proprie, când autorul o avea. Controversa era deslânată, neinteresantă şi săracă în rezultate teoretice. Dar ea a ţinut treaz spiritul critic, făcând ca în Rusia Htlit.de să se nască contemporan ca Maiorescu. E interesant cum acelaşi autor, marele Karamzin, devenit apărător al tradiţiei, a putut scrie următoarele rânduri care rezumă toată problema: « Drumul educaţiei şi instrucţiei e acelaşi la toate popoarele. Toate urmează aceeaşi brazdă. Dacă străinii au fost mai deş- tepţi decât noi, să profităm de experienţa lor, să le urmăm şcoala. E oare cuminte să cauţi ceea ce-i de mult găsit? Ar fi făcut bine Ruşii să nu construiască corăbii, să nu-şi facă o armată regulată, să nu fundeze academii, să nu clădească fabrici —şi asta pentru singura pricină că nu ei, ci alţii, au inventat toate aceste lucruri? Ce naţie n’a împrumutat nimic altora? Nu trebue întâi să devii egal, ca să poţi pe urmă depăşi? Ceea ce e bun pentru Omenire nu poate fi dăunător pentru Rus. Şi ceea ce Englezii sau Ger- manii au născocit pentru fericirea şi folosul umanităţii, aceasta îmi aparţine şi mie, este deopotrivă al meu, căci şi eu sunt om*. Totuşi, Karamzin trece de timpuriu în tabăra adversă a « slavofililor ». Inconsecuenţă care nu trebue să ne mire, ci toc- mai să ne dumirească. «Bărbile* n’au avut niciodată succes real în Rusia. Fenoînenul rus prin excelenţă, fenomenul «Petru cel Mare », n’a fost combătut decât just pentru a i se marca mai bine trăinicia. Slavofilii şi occidentaliştii sunt şi au fost în fond de acord: rusul trebue să puizeze cu ambele mâini din civilizaţia omenirii; prin asta nu riscă a-şi pierde originalitatea. Şi de altfel, critica la el e o manie egală cu setea de imitaţie, egală la rându-i ca originalitatea naţională pe care niciun exces IMPORTANTA INTERNAŢIONALA a literaturii ruse $t de imitaţie n’ar putea-o anula. «La querelie des anciens et des modernes * în Rusia a avut un rol pur simbolic: a subliniat graba cu care Ruşii trebuiau să ajungă şi să depăşească pe ceilalţi. In această operă de competiţie şi victorie, interesant e ce s’a petrecut cu limba. N’am putea spune că, pe la începutul secolului al XVIII-lea, limba literară rusă era «încă barbară». Va trebui să zicem mai degrabă că ea nu exista de loc, că, în afară de cântecele populare, literatura se exprima în indigesta slavonă veche. Pe aceasta, scriitorii au dărâmat-o, combinând-o cu graiul de toate zilele, supunându-1 însă la canoanele versului. Astfel, dintr’o limbă frustă, qaasi-neexistentă, o mână de căr- turari au făcut, în numai un secol, cea mai subtilă limbă din Europa, mult mai rafinată—pare-se —decât toate limbile apu- sene. Merimâe, care o cunoştea bine, spunea: «E cel mai bogat dintre idiomuri, înzestrat cu o concizie uimitoare, aliată cu cla- ritatea cea mai perfectă. E deajuns un cuvânt pentru a asocia mai multe idei care, într’o altă limbă, ar cere mai multe fraze. Franceza, întărită cu greaca şi latina, dar chemând într’ajutor toate dialectele provinciale din Nord şi Sud, ar putea da o oare- care idee de acest amestec de supleţă şi energie care este limba scriitorilor ruşi #. Fapt caracteristic: încă din-secolul al XVIII-lea, Ruşii au înţeles că pumai strunguind devii strungar şi că în materie de limbă, strungul ideal e versul. Atunci începu un fenomen ciudat: « Intr’o vreme — spune Vogi 6 — versul fu limba universală ; tot omul cultivat o vorbea curent. Mulţi din poeţii acestei epoci sunt cât se poate de agreabili iar unul din ei — Puşkin — e genial ». Puşkin încearcă—şi reuşeşte—să scrie un roman întreg în versuri. Este «Oneghin », unde versul posedă o calitate pare-se neîntâlnită aiurea, nici în alte ţări, nici în trecut, nici chiar în Rusia însăşi. «Puşkin—scrie fostul conservator al Muzeului Puşkin, Hoffman — a creat un vers personal, divin de uşor, imponderabil, transparent şi melodios; această creaţie nu i-a supravieţuit». Lucru bizar în aparenţă: o muză care nu cântă decât pentru un singur om. Totuşi explicabil, prin cealaltă bi- zarerie : adoptarea versului ca vorbire curentă, în scop de a crea o limbă literară în minimum de timp. In atmosfera unică a unei 4 5* REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE asemenea epoci, a putut apărea un geniu poetic, a cărui carac- teristică e de a scrie în versuri orice, chiar romane realiste, chiar lucruri pe care e preferabil să le scriem în proză. Iată cum, tre- cută epoca cea specială, fenomenul Puşkin nu s'a mai reprodus niciodată. Ceea ce a uimit mai cu seamă Apusul când Turgheniev, Gogol, Gorki, Tolstoi, Cehov, Dostoîe-wski au început a fi traduşi, este următorul foarte absurd sentiment. Pe de o parte, oamenii zu- grăviţi ne surt total necunoscuţi, şi ca gen de vieaţă, şi ca psi- hologie. Totuşi, în faţa acestor străini, ne extaziem pentru imen- sul adevăr şi impresionanta autenticitate pe care li-o recunoaştem. Este contradictoriu să «recunoaştem» ceea ce nu am cunoscut niciodată. Totuşi e exact ceea ce simţim. Nedumerirea cetitorului occidental se complică cu o alta. Lectura Ruşilor ne dă o senzaţie sigură şi netă de originalitate, de ceva inedit, care nu seamănă cu nimic. Dar dacă căutăm bine, nu parvenim a găsi în ce consistă noutatea. Tehnica romanului rus e banală. Romanul e scris destul de convenţional şi mai degrabă neglijent. In literatura apuseană găsim cărţi a căror «mani fere » e de o revoluţionară noutate: Lcgend, Le Grand Meaulnes, A. l’ombre des jeunes filles en fleurs, The man -who new President Coolidge, Rebecca, Babitt, Ondine, Le Grand Ecart, şi cltele, sunt opere unde tehnica construcţiei este ino- vatoare. Poveştile ruseşti sunt scrise ca toată lumea, cu pro- cedeele arhicunoscute dela Balzac încoace. Şi totuşi simţim pu- ternic că e «altceva * decât în toate romanele . din Occident. Impresia noastră de originalitate e în contradicţie nu numai cu banalitatea manierei, dar şi cu uniformitatea acestei literaturi în ansamblu: toţi scriitorii au un aer de familie, personajele unuia sunt rude cu ale tuturora, la toţi găsim un patriotism critic, iconoclast şi fidel în acelaşi timp, la toţi găsim un urna* nism pseudo-creştin identic; toate astea ne atrag atenţia că originalitatea literaturii ruse e poate mai mult naţională decât individuală, că marele ei aport în lume este colectiv, nu legat de iscusinţa acrobatică şi personală a fiecărui autor. Un alt motiv de perplexitate pentru apuseni este imposibi- litatea de a lipi, pe această literatură, etichetele şcolare curente, eu atât mai mult că Ruşii s’au grăbit a le lipi pe toate. Ei afirmi IMPORTANTA INTERNAŢIONALĂ A LITERATURII RUSE 53 că romanul rus este realist, romantic, naturalist, liric şi fantastic» Un estetician german ori francez cu greu s’ar descurca în toate acestea. Ar observa cu surprindere că autorii ruşi ei înşişi se contrazic atunci când vorbesc despre propria lor operă. Astfel, când Gogol îşi ceti lui Puşkin prima parte din « Suflete moarte », acesta exclamă: «Doamne, cât de tristă e sărmana noastră Rusiei». «Observaţia asta m’a mirat — spune atunci Gogol. Cum se poate ca Puşkin, care cunoştea aşa de bine Rusia, să nu fi remarcat că toţi oamenii mei erau nişte simple caricaturi, nişte pure invenţii». Ceea ce nu l-a împiedecat pe Gogol să de- clare, câţi-va ani mai târziu, că personajele lui sunt o frescă fidelă a Rusiei. Care e adevărul? Este Gogol realist, sau romantic? Şi ca el, toţi ceilalţi; căci şi personajele unui DostoLwski, de pildă, au toate ceva excesiv şi paroxistic, vecin cu patologia, şi totuşi sunt de o realitate halucinantă; Eroii lui Cchov, de asemeni. Un critic spunea despre ei că sunt nişte ficţiuni destinate a exprima propriile filosofii ale autorului şi că teatrul acesta este totodată « naturalist şi liric ». Cred că pentru a pricepe asemenea aparente contradicţii trebue să facem apel la acea curioasă categorie de adevăruri pe care mi-aşi permite să le numesc «adevăruri viitoare». De altfel, în critica literară sovietică se foloseşte des acest adjectiv pentru a explica romantismul specific rusesc. Pe când romanticii apuseni sunt cu gândul întors spre trecut, romantismul rus evadează din prezent pentru a arunca o sondă în viitor. Perso- najele sunt totodată realiste şi romantice, fiindcă —spun so- vieticii— prin ele explorăm posibilităţile viitoare ale sufletului omenesc, adică, în fond, tot realităţi, dar realităţi încă neactua- lizate. Aceasta dă literaturii ruse ceva profetic şi social. Este gândirea medicului care scontează şi a apostolului care predică — gândire totuşi realistă, căci e fundată nu pe deziderate ci pe observaţie şi previziune. Şi toate acestea explică o altă par- ticularitate a autorilor ruşi: nemulţumirea. O insatisfacţie care nu caută refugiu în trecut, în opium-ul amintirilor, ci « caută » — pur şi simplu. Cchov, cu obişnuita lui meticulozitate, spunea că peste 200 de ani oamenii vor fi fericiţi. Gogol a promis, toată vieaţa lui, că va scrie o urmare, o parte a doua la « Suflete moarte », unde avea să arate partea de lumină a sufletului omenesc. Acest 54 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE revers optimist al medaliei el l-a scris de mai multe ori, şi pe urmă l-a ars. Nu găsise. Şi a murit fără să găsească, dar cu con- vingerea că ce căuta el există totuşi. Acelaşi limbaj îl ţine şi Dostoîi/wski: «de patruzeci de ani port în creierul meu o idee care ar face ca omenirea să fie fericită; dacă aşi putea numai s’o exprim 1». « Ce- diavol mi-a suflat dorinţa de a fi fericit — scrie Puşkin, prietenului său Pletnev —; ca şi când aşi fi în stare 1 »; «sunt un ateu al fericirii»; «fericirea e un mare poate». Iar Turgheniev spunea că frumuseţea limbii ruse e singurul lucru care-1 apără de o iremediabilă disperare. Pentru ce toţi aceşti oameni sunt atât de nefericiţi? Aproape toţi sunt nobili, bogaţi, celebri, adoraţi ca nişte zei, ducând o vieaţă îmbelşugată şi inţelectualmente interesantă. Iată un pasaj din confesiunile lui Tolstoi, foarte tipic în această pri- vinţă : «Astea se petreceau într’o vreme când eram înconjurat de ceea ce se scoate a fi fericirea perfectă. N’aveam încă cincizeci, de ani: aveam o soţie bună, iubitoare şi iubită, copii reuşiţi, o avere frumoasă, care, fără nicio sforţare din parte-mi, prospera şi creştea. Oamenii mă iubeau şi mă respectau. Numele meu era înconjurat cu glorie, în ţară şi în străinătate. Nu eram nici nebun, nici bolnav. Din contra, sănătatea mea fizică şi morală era neo- bişnuit de tare. Totuşi, aşa fiind, mi-am dat seama că nu mai puteam suporta vieaţa, şi începui să recurg la tot soiul de stra- tageme ca să nu mă sinucid ». De pildă, el ascundea orice era frânghie ca să nu fie ispitit să se spânzure, şi renunţase de a merge la vânătoare, ca să nu se sinucidă cu propria lui puşcă. Un critic francez, d. Legras, ne spune că acest sentiment de nemulţumire specific rusesc are şi un nume special: «toska *; . un fel de «taedium vitae », de « cafard »; o plictiseală şi insatis- facţie fundamentală, care poate diîce la inactivitatea unor Oblo- mov sau Peciorin, ca şi la activitatea febrilă a unor P^tre Ver- kovenski, Nicolae Stavroghin, Raskolnickov, B.zuchov, La- vresky şi alţii. Nemulţumire în faţa nu ştiu cărei injustiţii bazale, pe care scriitorul rus o caută, n’o poate bine explica, ci doar o zugrăveşte şi ne ajută pe noi s’o numim pe nume. Eroii lui Cchov în special ne îngădue să descoperim numele ei adevărat. S’a zis de personajele literaturii ruseşti că sunt, toţi, nişte rataţi. Se IMPORTANTA INTERNAŢIONALA A LITERATURII RUSE ss poate. Dar într’un sens puţin diferit de cel curent. In Apus, un ratat este un personaj oarecum în marginea societăţii şi chiar a codului penal. E un produs de scursoare. Dar ratat mai în- seamnă şi altceva, mai profund, mai neaparent şi mai real. Sunt toţi acei oameni, perfect onorabili, copleşiţi însă de gândul că au dat mult mai puţin decât ar fi fost capabili să dea, că au gustat din lucrurile vieţii numai o parte mică din ceea ce valoarea lor personală îi îndrituia să guste. Iată eroii teatrului lui Cehov, toţi oameni respectabili, care-şi execută conştiincios munca şi se fac utili societăţii, unul medic devotat, altul pro- fesor, altul inginer, altul agricultor cu idei moderne asupra lucrării câmpului. Ar putea să fie perfect fericiţi. Şi sunt dispe- raţi. Piesele lui Cehov n’au nici acţiune, nici conflicte, niti în- frângeri, nici victorii. Sunt descripţia desnădejdii cotidiene, a plictiselii fără leac. Oamenii ne sunt arătaţi —cum spune Cehov — « mâncând, bând, făcând curte, spunând prostii, venind, ple- când, jucând whist». Dar, din când în când, foarte rar, se pro- duce o explozie, pe care autorul o pregăteşte cu mare meşteşug. Subt o formă sau alta, în acele momente, personajul spune, în esenţă, ca Unchiul Vania: «Nu pot să mai tac! N’am trăit. N’am trăit niciodată!». Şi iute după asta, vieaţa cenuşie şi banală reîncepe, ca şi când nimica nu s’ar fi întâmplat. Un critic rus, d. Hoffmann, spune: «Toţi aceşti rataţi sunt aproape toţi inteligenţi, fini, generoşi şi buni. Ei au un fel de pudoare de a-şi lăuda meritele şi, sincer, se cred inutili societăţii. De îndată ce unul din ei începe a vorbi de pasiune, se crede ridicol şi termină brusc cu o glumă sau cu o grosolănie. Ei cred în viitor şi-şi iubesc pătimaş sărmana lor ţară ». • «Dar—se întreabă acelaşi critic — de ce li se pare lor că şi-au ratat vieaţa? Să fie oare de vină condiţiile sociale şi fai- moasa putere a întunerecului ? Ar fi dânşii mai puţin nefericiţi într’un mediu social diferit? Ne îndoim. Cehov nu-i un istoriograf al epocei sale. El ne vorbeşte de ce e etern uman, fără timp şi loc. Sufletul omenesc şi destinele lui impenetrabile, enigma exis- tenţei şi misterul morţii, iată temele lirice ale lui Cehov. Ar fi uşor dar să explicăm că eroii săi îşi ratează vieaţa din pricini de orânduire socială. Destinul nu se explică ». REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE S* Şi totuşi, destinul s, explică. Şi se explică numai prin struc- tura istoriei sale, prin atmosfera şi cursul evoluţiei sociale în care un suflet omenesc este pus să trăiască. Când criticul citat mai sus nu vede aceasta, el este foarte «rus vechiu » — lucru de altfel perfect natural la un emigrant. Mulţi ruşi dinainte de revoluţie s’au caracterizat printr’o asemenea miopie. Marii creatori de vieaţă ai literaturii ruse a\i zugrăvit această nemul- ţumire generală, acest «mal du siâcle *, i-au căutat leacul, şi-au dat seama că nu l-au găsit, dar n’au înţeles că pricina eşecului fusese că remediul e în societate, nu în afară: în reforme, nu în credinţă mistică. E remarcabil că şi Tolstoi, şi Dostolewski au avut o aplecare de a se refugia în religie, dar amândoi făceau o tristă figură şi arătau o mediocră poftă de triumf în faţa so- luţiei găsite. Criticul emigrant de care vorbeam spune despre Cehov că « sufletul lui însetat şi nostalgic aspira la o certitudine pe care credinţa, singură, o poate da ». Aci e toată confuzia, toată neînţelegerea. De sigur, leacul e credinţa. Dar nu cea religioasă, perfect neputincioasă aici. Insatisfacţia unor Tolstoi sau DostoLwski, la fel de amărîţi şi după ce şi-au administrat pretinsul medicament, e o dovadă că simplul creştinism nu este ceea ce ei căutaseră. Creştinismul e aici o sursă de confuzie. ^Găsim, la rigoare, în creştinism, în creş- tinismul primitiv şi pur, ceva — pe care poate numai Ruşii l-au moştenit, şi care s’ar potrivi întru câtva cu acea « credinţă laică » de care societatea contemporană are atâta nevoie. Iată ce spune Gogol, într’una din « Scrisorile » sale: * îngăduinţa faţă de creatura decăzută e o trăsătură foarte rusească. Amintcşte-ţi spectacolul înduioşător pe care poporul nostru îl oferă când asistă pe deportaţi în drum spre Siberia. Fiecare îi aduce ceva din al său, care merinde, care bani, care mângâierea unei vorbe bune. Nicio iritaţie contra criminalului. Şi de asemeni nimic din acea poză romantică, prin care facem din criminal un erou. Nu-i cere nimeni autograful sau portretul (în anii când Gogol scria aceste profetice observaţii, societatea propriu zis americană nici nu exista încă; era în stare de simplu « adevăr viitor *, n. n.), lumea nu vine la ei din curiozitate, cum face în Europa civilizată. Pe de altă parte, nu-i nici dorinţa de a-i desvinovăţi sau de a-i sustrage puterii Justiţiei. E simpla IMPORTANTA INTERNAŢIONALA A LITERATURII RUSE 57 nevoie de a Ie mângâia sufletul lor cel decăzut, de a-i reconforta ca un frate ». Melchior de Vogue, care a trăit ca ambasador al Franţei mulţi ani în Rusia, ne spune ceva asemănător: « Odată, mă aflam într’un han din Orei. Pe fereastră vedeam piaţa târgului. Tobele sunară, şi în mijlocul unui careu de trupe şi mulţimi, se împlântă un stâlp de infamie, de care fură legaţi trei bieţi nenorociţi, cu menţiunea păcatelor lor scrisă pe o tablă şi atârnată de gât. Aceşti ticăloşi aveau o faţă foarte blândă, foarte neştiutoare, şi erau şi foarte frumoşi, aşa, legaţi de co- loană, cu capetele lor de Isuşi slavi. Expunerea ţinu mult, clerul veni să-i b;necuvânteze, şi când căruţa îi luă înapoi spre închi- soare, soldaţii şi poporul se aruncară spre ei, comblându-i cu provizii, bani, şi plângându-i din toată inima. In Rusia, scrii- torul care vrea să reformeze oamenii, procedează ca şi Justiţia, prin demonstraţie melancolică ». Este de sigur ceva creştinesc în toate acestea, care a putut rătăci pe marii idealişti ruşi pe căile religiei, când în realitate drumul cel adevărat era altul. De altfel, înşelarea nu-i numai aceasta. Creştinismul « demonstraţiei melancolice » nu are aproape nimic comun cu bisericile creştine de astăzi, şi se înrudeşte mai degrabă cu umanismul laic al credinţelor socialiste. Este ideea generoasă — şi realistă — de a înlocui cuvântul « vinovat » prin acela de «ratat >. « Cu toţi suntem vinovaţi faţă de toţi > — zice un personaj al lui Saltâcov Şcedrin. Şi femeia, care îl urîse toată vieaţa, se arunca în braţele lui, spunându-i: «Unchiule, eşti bun nu-i aşa? Spune 1 Eşti bun?». Cuvintele unchiului fuseseră revelatoare. Vina e totdeauna împărţită între toţi, şi nu-i niciodată nicăeri. Cu toţii suntem victime. Cu toţii suntem rataţi, ne-a greşit o alcătuire omenească greşită ea însăşi. Sub o formă mai spectaculoasă ori mai ştearsă, suntem cu toţii nişte rataţi într’o societate unde nimeni nu poate da dintr’însul tot ce poate da. «Dintr’însul ». Căci atributele adventice ale hazar- dului, avuţia ori sănătatea, norocul sau privilegiile naşterii, toate acestea ajută nedreptatea, şi mai degrabă frânează decât stimulează acea libertate — singura ce-şi merită numele — liber- tatea de a scoate, din propria ta fiinţă, tot ce ea este în stare să dea lumii. Cuvântul «ratat > rezumă răul. Şi răul e social. E 58 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE o maladie de libertate. Scriitorii ruşi au pus degetul direct pe plagă, ca un medic care a ştiut găsi diagnosticul, dar n’a găsit tratamentul. Aşi vrea, pentru a se pricepe mai bine importanţa acestei descoperiri, să facem un salt peste ocean, într’o ţară unde toate aceste valori au o cu totul altă înfăţişare, o ţară care n’a cu- noscut aristocraţia feodală, unde cuvântul «ratat» aproape că nu are obiect şi unde funcţionează azi singurul regim de capi- talism aproape pur şi aproape solid. Este republica Statelor- Unite. Acum câţiva ani, apăru o lucrare literară foarte profundă subt învelişul ei frivol şi humoristic. Este jurnalul intim al unei fete americane, agramată, frumoasă foc şi iscusită în acea vâ- nătoare a bărbatului care e un fel de talent naţional la femeile americane. Cartea a avut cel prai mare succes de librărie al anu- lui. Eroina, între altele, povesteşte cum a făcut un voiaj în jurul lumii, finanţată de bogatul ei prieten. Voia să şi « completeze » o cultură care nu existase niciodată, călătorind din capitală în capitală. Ajunsă la Viena, se interesă, ca de obiceiu, despre « omul record * din acea localitate. Bravii vienezi fură foarte perplecşi. Ea le explică ce este un «record » şi cum conţinutul e indiferent, contând numai dimensiunea lucrului şi a proprietăţii subsecuente. După multă căutare, vienezii îi semnalară pe Freud. Eroina se grăbi să-l viziteze, mai ales că i se explicase că acest om des- coperise în corpul omului ceva care se chiamă refulare, şi care e pricina tuturor relelor. Poate, îşi zicea ea, asta să fie şi cauza durerilor ei de cap consecutive abuzului de whisky şi gin. Freud, foarte amabil, o întrebă ce visează noaptea. «O fată ca mine—■ îi răspunse ea — cu naşterea mea aleasă (era orfana unor sal- timbanci de circ de provincie), cu educaţia mea îngrijită (cine- matograf, magazine cu nuvele poliţiste, etc.), nevoită să mă apăr cu demnitate de sute de bărbaţi mitocani şi laşi (pe care îi stingea în cumpărături) trebue să gândesc şi să mă sbat atât de tare în cursul zilei, încât când mă culc, adorm fa un buştean şi nu visez niciodată». Dar — o întrebă atunci, puţin decep- ţionat, psihiatrul, vi s’a întâmplat oare să aveţi o dorinţă, pe care să nu o puteţi satisface? ». « O fată ca mine, dintr’o familie bună, etc., etc. —socot că este de o elementară demnitate pentru mine, şi că este o ofensă inadmisibilă ca, atunci când doresc ceva, IMPORTANTA INTERNAŢIONALA a literaturii ruse 59 să nu lupt, şi să nu mă las până nu fac pe persoana în chestiune să ini-1 cumpere ». «Atunci — mai încercă odată, în disperare de cauză, Freud —vi s’a întâmplat vreodată să vreţi să ucideţi pe cineva, să nu puteţi?». «Aici — povesteşte distinsa noastră eroină — mi-a părut bine sa-i pot face puţină plăcere bătrâ- nului, care părea foarte supărat. « Da, îi spusei. Când am tras în Domnul Robertson, care se purtase aşa de rău cu mine, el a făcut, nu ştiu cum, o mişcare la dreapta, ridicând mâna, şi glon- ţul i-a trecut pe subt braţ fără st-î atingă. Şi după aceea a tre- buit să cheltuiesc o avere cu toaletele, ca să pot, cu ocazia achi- tării mele de către juriu, să-mi fac publicitatea pe care o persoană ca mine, etc., etc., o merită ». Aceasta numea ea «refulare ». «Iar d-1 Freud—continuă jurnalul — a fost foarte impresionat de ce-i spuneam, şi a chemat pe toţi asistenţii lui, şi le-a explicat cu admiraţie că eu sunt un caz absolut patologic ». Deosebit de ironia acestei judecăţi a medicului care numeşte anormal pe pacientul care nu prezintă anomalia din care el îşi făcuse o specialitate profesională, este în toate acestea un adevăr foarte, profund de sociologie: într’adevăr, Statele-Unite sunt o societate unde, într’o privi ,ţă, nu există refulare freudiană. Teatrul permanent al refulării este ratatul, omul care, deşi ajuns, suferă de a nu se fi «realizat» cu adevărat. R publica ameri- cană în genere nu are rataţi. Vagabondul fără slujbă e altceva decât un ratat. Cetăţeanul cu slujbă e prea «posedat» de trepi- daţia vieţii americane pentru a putea gândi asupra lui însuşi. Iar cel ce a ajuns foarte bine, e cu atât mai ocupat cu cât a ajuns mai bine, şi deci cu atât mai incapabil să se auto-analizeze. Iar când o face, este pedepsit de societate. Babitt plăteşte scump ciudata lui fantezie de a aspira la onoarea de a fi «ratat». So- cietatea nu tolerează extravaganţa de a «înghiţi în scc » pentru aspiraţii neserioase pe care ea le desaprobă. Şi d-1 F. G. Babitt, în faţa boicotului general, renunţă să se mai considere un « ne- înţeles *. Eliminarea acestei categorii eminamente europene a ratatului este o caracteristică a societăţii de «capitalism pur », de capitalism fără istorie, fără complicaţii, amestecuri şi rezi- duuri, de capitalism care se socoate solid şi de o funcţionare fără greş. Antiteza acestei alcătuiri sociale este Rusia, Rusia Ţarilor, unde hoardă orientală, feodalitate nobiliară, negustorime 6» REVISTA FUNDAŢIILOR REGALF. medievală, industrialism mecanizat, capitalism financiar mo» nopolistic, în sfârşit toate tipurile istorice se găseau malaxate într'o fierbere continuă, care a făcut din această ţară prima în timp pentru izbucnirea revoluţiei anticapitaliste. In cursul secolului al XlX-Iea, Rusia a suferit, condensate şi reflectate ca într’o oglindă, toate contradicţiile istorice care în restul Eu- ropei se acumulaseră în curs de o mie de ani, pe îndelete şi cu explozii parţiale care făceau funcţie mai mult de supapă decât de catastrofă. Anatole France, care înţelegea multe, spunea în 1902 că nu Germania, cu toată puternica ei social-democraţie, ci Rusia va fi ţara unde va izbucni prima mare revoluţie pro- letară. Intr’un sens, Rusia era mai «coaptă» decât celelalte ţări, căci nicăeri ca acolo fenomenul central nu era mai tare resimţit. Nemulţumirea nu cuprindea numai pe sărac, dar şi, ba mai ales, pe omul ajuns, care la prima vedere n’ar fi avut dreptul să se plângă. Oblomovism, «toska», «puterea întune- recului», personaje «crepusculare», creştinism laic tolstoian, toate acestea sunt suferinţi care afectau mai cu seamă clasa posedantă, clasa care în alte ţări se considera senin fericită. In Rusia, afară de brutele dela guvern (şi încă), toţi oamenii ajunşi se socoteau rataţi. Această categorie etică europeană, în Rusia atinsese o acuitate şi o intensitate enormă. Literatura şi-a făcut din asta principalul ei subiect. Sub formele cele mai variate, dela oamenii trişti ai lui Cehov la cei exaltaţi ai lui Dostoîewski, dela eroii lui Gogol la cei ai lui Turgheniev, Tolstoi sau Gorki, cu toţii pun aceeaşi problemă, care dă literaturii ruse un aer de familie, un caracter de inedit, importanţă uni- versală şi valoare de profeţie. Personajele literaturii ruăe sunt — cum zic sovieticii — tot- odată realiste şi romantice. Căci ele descriu o realitate, dar o realitate în gestaţiune. Ele sunt — cum am propus să le numim: «adevăruri viitoare ». Personajul ratatului exprimă pe cel mai important poate din aceste adevăruri viitoare: libertatea. Abia acum lumea înţelege că libertatea care nu e pentru toţi nu se chiamă libertate. S’a uitat că această lozincă, atunci când s’a născut, nu era singură. «Libertă, Egalitâ» fusese deviza marei revoluţii. Despărţite, aceste cuvinte nu mai înseamnă nimic. Şi libertatea pentru toţi e mai întâi de toate libertatea « de a te importanta internaţionala a LiterattiRii RtisL Ai realiza » pe tine, dreptul ca acel mult-puţin de cât dispunem să-l putem valorifica în cursul vieţii. Nu în împărăţia Cerurilor, ci aici, pe pământul acesta, se găsesc uneltele ce vor permite omu- lui să nu mai fie un ratat, să scape de tristeţea şi plictiseala pe care o dă sentimentul că bogăţiile din noi nu le vom între- buinţa niciodată. Dela primele ei opere, literatura rusă a ghicit toate acestea şi le-a spus Europei uimite. Erau problemele înseşi ale acestei Europe — şi sunt şi astăzi. Nu este o întâmplare că în Rusia una din dogme a fost gratuitatea învăţământului de toate gra- dele, unită cu gratuitatea îngrijirii medicale oarecum şi ea « de toate gradele *. E calea cea mai directă pentru a da omului pu- tinţa de a-şi exploata exhausiv toate resursele lui interioare, de a cuceri adevărata libertate. învăţătura cea mai paradoxală, descoperirea cea mai stranie adusă de literatura rusă a fost imensa nefericire a omului născut privilegiat. La adăpostul tuturor grijilor, el se topeşte totuşi de disperare şi plictiseală fiindcă nu e lăsat să « se realizeze *. Societatea, chiar când pare că-1 ajută cu prerogativele ei de naştere şi avere, în realitate îi face şi mai vizbilă absenţa adevăratei libertăţi. Aceasta e «toska >, oblomovismul, marea tristeţă zugrăvită de romancierii ruşi. Gla- sul lor a fost ca o trâmbiţă de alarmă şi luptă, chemând celelalte popoare ale lumii. Ele au recunoscut apelul. Au recunoscut dreptul unei ţări, mai înapoiate poate în unele privinţe, de a sta totuşi la avangarda tuturora pentru cucerirea fericirii în li- bertate, a acelei «libertăţi pentru toţi» ce nu există încă, şi a unei «ţări fără rataţi *, posibilă şi, sunt sigur, foarte apropiată. D. L SUCHIANU ŢARA DRAGOSTE Strigătul inimii — strigăt de prost gust Dragostea cu gâtul spânzurat în funii Unde-i ţara-gălăgie cu glas neîngust Pentru furia brună care-o cunosc nebunii? O, Spanie, Spanie, falsă ilustrată Ca o coadă neagră răsucită Spanie Secetă pustie fără drum de sanie Umple-mi de culoare inima odată, (Don Blasco-a părăsit o fată lângă-arcadă Furându-i pieptenele enorm de bagă Dar asta a fost numai cadenţa începutului * Juanita, mai încolo, a uns o 'nlreagă stradă Cu sângele-i vărsat în plină fota a sărutului) O, strigătul inimii, ce strigăt de prost guşti Vreau să-mi daţi o ţară cum nu mi-aţi mai dat , Gest răsăritean în luna August Groasă ’mpreunare pe grâul curat... Vă cunosc pe toate: hieratic Nord Chină pământie, Galia — ce albă-i / Indie scofâlcită ca un cap de mort (Vai, iertaţi-mi logica; nu mai ştiu să bâlbăi) Retezată dragostea. O mie de sicrie. Şi strigătul inimii — de cel mai prost gust ?ARA DRAGOSTE *3 Locul actual al strigătului e o statuie bust Peste ultimul iubit îngropat în grădină. ... Un îngheţ de pomină, cumplit, a fost de vină De ura potecii cu ierburi toride Care mă ’nhaţă ’ntr’una—şi nu mă mai ucide... ANOTIMP CU VEDENII Din pricina toamnei... ne rugăm şi plângem. Timpul — igrasie peste toate astea Nu ajungem omul — depărtat şi crâncen Nici măcar cu pasul, nici măcar cu praştia. Căpătăm obrazuri biblice, de sectă, Mâniei lungi pe mâini sanctificate. Am ascuns în mâniei erezia suspectă Nimeni nu ne ’ntreabă, nimeni nu ne-abate. Vom povesti mâine că au vrut să ni-L fure — Gestul foarte grav — îngerii, pe când rătăceam prin pădure, Pe Isus, plin de sânge, cu coapsa ’nvelită ’n cearşaf. FREUDISM Am visat azi-noapte, sub pleoapele verzi Somnul de stofă al unui ins şters: Arbori nătângi, plini de fructe şi frunze înlocuiau arborii cu inimi neunse Şi era lumină, şi era lumină Ca ’ntr’un pahar cu ceai în care a explodat o albină l «Heih ziceam... Şi mai mult n'am grăit Aveam în frunte un ochi liniştit Dar astupam odaia să nu se audă Cât îmi e de ciudă, cât îmi e de ciudă... NINA CASSIAN 6 ELABORAREA ROMANULUI «RĂZBOIU ŞI PACE», II Opera de construcţie monumentală, cuprinzând viaţa unei epoci în toate dimensiunile ei, înfăţişând deopotrivă destine indi- viduale şi mişcări de mulţimi, descriind faptele concrete ca şl pricinile intime ale întâmplărilor, romanul principal al lui Tolstoi, Râsboiu şi Pace, mărturie a unei viziuni realiste a vieţii, nu s’a mărginit totuşi la descriere materială şi la expunere analitică. Peisajul uman şi natural este întregit de nenumărate octave suprapuse sau adiacente realităţii; presimţirea, imponderabilul şi poezia, stările subconştiente, crepusculare, prezenţa morţii întregesc structura concretă a romanului. Acesta nu se reduce la o frescă de imagini, la o succesie de gesturi, fapte şi întâm- plări ; el este susţinut de filonul adânc, alcătuind un fel de prin- cipiu aglutinant, al unei concepţii generale asupra vieţii istorice. Toate operele de mare respiraţie ale literaturii universale sunt constituite pe o atare concepţie centrală, dând materialului faptic şi fabulaţiei coherenţă şi semnificaţie. Tragedia greacă avea ca fundal o convingere fatalistă, a destinului uman; Don Quichotte sau teatrul elisabetlian aduc, la rândul lor, o concepţie proprie a poziţiei omului faţă de sine şi faţă de ceilalţi oameni. Romanul în frescă al secolului trecut, Comedia Umană, Mize- rabilii sau, mai târziu, Les Rougon-Macquarl, sau, în zilele noastre. Muntele Magic, Oamenii de bunăvoinţă, Les Thibault, sunt sus- ţinute, fiecare, de câte o viziune coherenţă a vieţii sau de o idee • directoare, care dă faptelor un anumit ritm de desfăşurare şi o unitate de construcţie. Mai clară la unele opere — mila şi dra- ELABORAREA ROMANULUI «RAZBOÎU ŞI PACE», II 6j gostea din Mizerabilii, o concepţie biologică a eredităţii la Zola, sau, până la urmă, cu toate aparenţele contrarii, cinstea sufle- tească a oamenilor, la Jules Romains — această idee centrală se deosebeşte mai greu, fiind mai complexă şi mai nuanţată, la alte opere, cum este mai cu deosebire, cazul Comediei Umane, operă imensă, rămasă neterminată şi gândită mai puţin riguros şi metodic. Răsboiu şi Pace nu se depărtează dela această nece- sitate structurală a marelui roman modern, epopeic, cuprinzător al unei întregi lumi, roman-fluviu, cum a mai fost numit. D^şi spirit mai de grabă intuitiv, cu aderenţe la concret şl absorbit de probleme morale, în sfârşit, slab teoretician, Lev Tolstoi şi-a construit romanul pe o concepţie unitară, de ordin teoretic. Principiul intcgrativ al faptelor nu este complex, multi- plu — ca în cazul lui Balzac, evoluând dela o vedere strict mate- rialistă a vieţii sociale — rolul banului în viaţa socială — către consideraţii abstracte, exemplul romanelor filosofice. Răsboiu şi Pace este susţinut de o concepţie teoretică asupra istoriei şi a raportului dintre destinul uman şi colectivitate. I întrebarea centrală care a preocupat pe Tolstoi în vremea elaborării romanului şi care alcătuieşte un fel de leit-motiu al operei ar putea fi exprimată prin locul pe care îl joacă perso- nalitatea marilor oameni în desfăşurarea evenimentelor istorice. Cu alte cuvinte: cine creiază istoria? Evenimentele sunt deter- minate de oamenii de geniu, de marii căpitani, de conducătorii de state şi diplomaţi, sau se desfăşoară fatal, dincolo de voinţa oamenilor izolaţi, aflaţi în locuri proeminente? Poate omul izolat să imprime evenimentelor istorice un mers impus de voinţa sa, sau evoluţia societăţilor este un fapt iraţional, aşa zişii con- ducători neavând decât rolul modest de instrumente ale unor puteri aflate deasupra oamenilor? Care este poziţia omului izolat în acest proces şi în ce măsură se afirmă libertatea sa de conduită ? Este omul liber, sau dependent de mersul comun şi fatal al socie- tăţii? După cum vom vedea, problema este atacată frontal, iar răspunsul dat, neşovăitor. Problema se pune şi-şi află răspuns în cursul romanului, mai ales în ultimele volume, îmbrăcând i' 68 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE forma unei discuţii teoretice în primele cinci capitole ale primei părţi şi în a doua parte a Epilogului. Dar mersul romanului, tratarea intimă a faptelor, situarea eroilor şi raporturile lor reciproce sunt încă dela primele pagini rodul acestei vederi gene- rale, conducând firesc, organic, desvoltarea epică. * * # In concepţia lui Tolstoi, istoria este o devenire iraţională, rod al rezultantei nenumăratelor acţiuni imponderabile ale oamenilor care alcătuiesc o societate; evoluţia istoriei este condusă de legi, a căror cunoaştere depăşeşte putinţa de înţelegere ale oamenilor. Conducătorii de stat nu au, în aceste deveniri, decât un rol apa- rent de «instrumente *, Tolstoi defineşte: «Istoria, adică viaţa inconştientă, comună grupărilor umane, profită de fiecare acţiune a regilor, ca de o armă, pentru a-şi atinge scopull). Eroul, omul excepţional, conducătorul nu au, în concepţia lui Tolstoi, nici un rol în determinarea faptelor istorice. Ei nu sunt decât reflexe şi expresii ale unor mişcări populare: .. .«Voinţa eroului istoric nu numai că nu călăuzeşte acţiunile maselor, dar este totdeauna călăuzită ea însăşi * (de mase), (op. cit. voi. V, p. 368. Partea a treisprezecea, capitolul I). Conducătorul nu este în realitate decât un rezultat al forţelor sociale: ...«Napoleon, acest instrument neînsemnat al istoriei *... (op. cit. voi. VI, p. 131, partea a cinci- sprezecea, cap. V). Oamenii aflaţi la posturile de conducere nu au, aşa dar, în convingerea lui Tolstoi, decât rolul de executori ai unor direcţii de evoluţie fatală a societăţii, care rămân în esenţă aceiaşi în cursul vicisitudinilor istorice: «Personajele istorice care, mai înainte, în capul oştilor, răsfrângeau mişcările masselor prin ordine de răsboiu, prin marşuri şi bătălii, reflectă acum (în timp de pace), această mişcare prin consideraţii politice şi diplomatice, prin legi, prin tratate *... (op. cit. voi. VI, p. 230, Epilogul, partea I, cap. I). Care este, în aceste condiţii, semnificaţia omului excepţional? Aceea de «etichetă* a unui eveniment, a unei mişcări sociale; «In evenimentele istorice, oamenii socotiţi ca mari sunt eti- 4) Lev Tolstoi, Ouerre el Pai». (Partea a noua, cap, I). No folosim in citatele noastre de traducerea lui J.-W. Bienstock, revăzuţi de Birukov. Im aeeastă ediţie, Stook, ed. Paiis, 1923, a se vedea voi. IV, p. T, ELABORAREA ROMANULUI |RĂZBOIU ŞI PACE», II <0 chete care dau un titlu unui eveniment. Ca toate etichetele, au un Taport foarte depărtat cu acest eveniment în sine. Actele lor proprii care le apar lor înşile ca voluntare, nu au, istoric vorbind, această calitate: ele sunt în legătură cu întregul mers al istoriei şi sunt definite pentru eternitate ». {op. cit, voi. IV, partea a noua, cap. I). Aşa dar nu oamenii izolaţi imprimă voluntar istoriei un sens de evoluţie, ci mulţimile în tălăzuire; sensul istoriei este indicat în realitate de rezultanta nenumăratelor acţiuni anonime. « Evoluţia popoarelor nu e produsă, aşa cum cred istoricii, de o putere, de o activitate inteligentă, şi nici chiar de unirea oamenilor unii cu alţii, ci de activitatea tuturor oamenilor care iau parte la eveniment şi care se unesc totdeauna în aşa chip, încât cei care iau partea directă cea mai importantă la întâmplare, acceptă cea mai mică răspundere, şi invers », (op. cit. voi. VI, p. 396, Epilogul, partea II, cap. VII). Astfel, la întrebarea: «care efte cauza evenimentelor istorice ? » Tolstoi răspunde răspicat:« mersul evenimentelor este predestinat; el depinde de concordanţa tu- turor actelor oamenilor care iau parte la aceste evenimente; influenţa Napoleonilor la mersul acestor evenimente nu este decât exterioară şi fictivă », (op. cit., voi. IV, p. 417, partea a zecea, cap. XXVII). Tonul devine polemic şi direct. Tolstoi combate concepţia istoricilor care se folosesc de noţiunile, lipsite de substanţă, de geniu şi hazard. * * * O atare poziţie conducea pe Tolstoi la afirmarea rolului imponderabilelor, a iinfiniţilor mici», în istorie. Evoluţia isto- rică este rolul îmbinării tuturor acţiunilor individuale care se întreţes şi se continuă fără încetare. Evoluţia se desfăşură ne- sfârşit ; evenimentele se leagă unele de altele ; nu li se poate indica momente precise de început şi sfârşit: acţiunea individuală nu poate fi privită izolat; ea se întreţese cu mişcarea voinţelor tuturor celorlalţi oameni, care iau parte în acel moment la deve- nirea istorică. «Numai acceptând pentru observaţia noastră unitatea infinitului mic — diferenţialele istoriei, adică aspiraţiile uniforme ale ţ>amenilor — şi dobândind arta de a integra (de a 70 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE uni sumele acestor infiniţi mici) vom putea nădăjdui să înţele- gem mersul istoriei, (op. cit., voi. V, p. 4, partea a unsprezecea, cap. I). Incheerea se desprinde cu limpezime: «Pentru a studia legile istoriei, va trebui să schimbăm cu desăvârşire obiectul de observaţie, să lăsăm în pace pe regi, pe miniştri şi pe generali şi să studiem elementele comune, infiniţii mici, care călăuzesc massele ». (op. cit., pag. 6). * * * Tolstoi se dirigueşte către o concepţie fatalistă a istoriei, afirmând predestinarea tuturor evenimentelor istorice; evoluţia istorică este condusă de legi, dar aceste legi depăşesc înţelegerea umană; acelaşi agnosticism privitor la cauzalitatea istorică: «am ajuns la certitudinea că pricinile evenimentelor istorice sunt inaccesibile înţelegerii noastre», va scrie Tolstoi în 1888, în articolul său publicat în Antichităţile ruseşti. . Dar întrebările se urmează; Tolstoi înţelege să limpezească locul acţiunii omului în evoluţia istoriei şi să arate legătura între libertate şi necesitate. In ce măsură poate fi omul liber, într’o devenire istorică fatală, dirijată de legi necesare? Tolstoi recunoaşte, de sigur, libertatea omului, considerat de sine, dar afirmă în acelaşi timp că privit în cadrul vieţii sociale, el este supus unor legi necesare, ca tot ce există, de altminteri. De sigur, «nu vom putea reprezenta niciodată actele unui om supus numai legii necesităţii, fără intervenţia libertăţii». (op. cit., voi. VI, p. 420. Epilog, partea II, cap. X): de sigur, «con- ţinutul istoriei se află în esenţa forţei libertăţii * (op. cil.,) dar istoria nu Studiază libertatea umană decât în legătură cu lumea ; cu legile exterioare; recunhaşterea libertăţii individuale, pe plan istoric, ar însemna anularea «posibilităţii de existenţă a legilor »; concluzia se impune: «Dacă ar exista un singur act liber al omului, n’ar exista nici o lege istorică şi nici o reprezentare a evenimentelor istorice» (op. cit., voi. VI, p. 428, Epliog,.p. II, cap. XI). Va trebui deci să «renunţăm la libertatea care nu există şi să recunoaştem dependenţa pe care nu o simţim »: sunt cuvintele cu care se încheie romanul. Revenind în 1888, în articolul citat, asupra aceleiaşi pro- bleme şi referindu-se la cei ce au luat parte la evenimentele din ELABORAREA ROMANULUI «RĂZBOI U ŞI PAGE», II 71 1812, Tolstoi va încheia: «Activitatea acestor oameni nu mă interesa decât ca o ilustrare a actstei legi a predestinării, care, după opinia mea, dirigueşte istoria, şi acestei legi psichologice care obligă un om săvârşind actul cel mai puţin liber, şi-şi ela- boreze o seamă de raţionamente retrospective, pentru a-şi dovedi sieşi că este liber ». II Roman al războiului, cartea lui Tolstoi va înfăţişa o con- cepţie generală a mersului bătăliilor, a rolului comandanţilor şi a importanţei planurilor de luptă. Descrierea bătăliilor, a lupte- lor episodice sau a acţiunii izolate de partizani, folosite de armata rusă în 1812, au fost, de sigur, rezultatul unei experienţe directe, dobândite de scriitor în cursul campaniilor din Caucaz, Dunăre şi Crimeea; dar vederea generală asupra răsboiului este la Tolstoi depotrivă rodul unei convingeri teoretice, derivând direct din concepţia sa asupra istorici. Discuţia acestei viziuni este nece- sară, poate nu pentru valoarea ei militară — pe care personal nu o putem aprecia — dar pentru semnificaţia pe care o are în organizarea romanului: întreaga structură a operei şi întreaga tehnică a înfăţişării bătăliilor se sprijină pe o concepţie bine articulată asupra războiului. Asistând la un consiliu de războiu. Prinţul Andrei, unul din eroii înfăţişând o latură a personalităţii morale a scriitorului, se întăreşte în convingerea pe care şi-o formase în lungul carierei sale de militar: «că nu există şi nu poate exista o ştiinţă mili- tară şi că nu poate exista, prin urmare, un geniu militar » (Guerrc et Paix, Stock, voi. IV. 'p. 90, partea a noua, cap. XI). Condiţiile de luptă ale trupelor adverse sunt atât de deosebite, valoarea lor combativă atât de diferită, mişcările lor atât de imprevi- zibile şi autonomia unităţilor în timpul bătălki atât de capri- cioasă, scăpând controlului comandanţilor, care nu mai pot transmite ordine după începerea luptei, încât nu poate fi vorba nici de o ştiinţă militară şi nici de calităţi din partea marilor căpitani. « Cei mai buni generali pe care îi cunosc, reflectează Prinţul Andrei, sunt proşti sau distraţi. Cel mai bun e Bragation. Napoleon însuşi a recunoscut-o. Şi Bonaparte? îmi amintesc faţa sa satisfăcută şi mărginită pe câmpul dela Austerlitz (unde 7* REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Prinţul Andrei căzuse rănit, I. B.). Nu numai că unui bun căpitan nu-i trebuieşte geniu sau calităţi particulare, dar el va trebui să fie lipsit de calităţi superioare (...) Va trebui să fie mărginit, (loc. cit., p. 91—92). Şi pentru a dovedi faptul, Tolstoi dă un exemplu: el citează dispoziţia de bătălie şi ordinele date de Napoleon pentru lupta dela Borodino, lansat de împărat la 6 Septembrie 1812, dela Cartierul său aflat la Mojaisk. Tolstoi analizează punct cu punct acest dispozitiv şi închee: «Astfel, nici un singur ordin al dispoziţiei nu a fost şi nu poate fi îndepli- nit. De asemenea, dispoziţia de bătaie prevedea că odată ce lupta avea să înceapă, se vor da ordine în conformitate cu miş- cările inamicului; s’ar putea crede că în timpul bătăliei toate aceste ordine necesare ar fi fost date de Napoleon. Dar acest lucru nu s’a întâmplat şi nu se putea întâmpla, pentrucă în timpul luptei, Napoleon (cum s’a aflat mai târziu) era atât de depărtat de câmpul de luptă, încât nu mai putea schimba ordinea de bătaie şi că nici un ordin în timpul bătăliei nu mai putea fi executat» (loc. cil., voi. IV, p. 412—415, partea a zecea, cap. XXVII). In aceste condiţii, nu Napoleon a diriguit bătălia, «pentrucă dispozitivul său nu a fost executat şi pentrucă în timpul luptei el nu ştia ce se întâmplă înaintea lui > (op. cil., p. 419, capitolul XXVIII). Şi Tolstoi înţelege să conducă logic această afirmaţie până la încheierile ultime:« Lupta s’a dat în afara voinţei lui Napoleon, ca toate bătăliile de altmiriteri. Con- ducătorii de armate nu fac decât să se supună constrângerilor faptice, ale nenumăratelor împrejurări care îşi exercită acţiunea într’un moment dat. Analizând bătălia dela Borodino, Tolstoi afirmă: «Dând şi acceptând bătălia dela Borodino, Kutuzov şi Napoleon au lucrat împotriva voinţei lor şi fără raţiune ». (op. cit., IV., p. 346, partea a zecea, cap. XIX). Geniul şi prevederea le-au. fost acordaje posterior, de către istorici; mitul marilor căpitani, moştenit dela antici, trebuie să înceteze. «Un singur . om nu poate domina o sută de mii de oameni care luptă împotriva morţii» (op. cit., voi. IV, p. 467, cap. XXXV). In războiu, ca şi în viaţa socială, intervin infiniţii mici, imponderabilele, multi- plicitatea nesfârşită de factori care îşi încrucişează acţiunea. Cum poate un singur om să prevadă şi să stăpânească totul? Înlănţuirea faptelor depăşeşte inteligenţa omului: «Totul se ELABORAREA ROMANULUI «RĂZBOIU Şl PACE», II 73 petrece la întâmplare. Măsurătoarea, prevederea, aprecierea can- titativă nu îngăduie prevederi. In anumite împrejurări, o com- panie e mai puternică decât un regiment şi un regiment decât o întreagă armată ». Care este după Tolstoi elemeutul hotărîtor al războiului, dominând deopotrivă pe conducători şi pe soldaţi? Scriitorul răspunde: spiritul armatei, voinţa de a învinge. «Forţa este produsul massei înmulţit cu viteza. In activitatea militară, forţa trupelor este de asemeni produsul masselor înmulţit cu un alt factor, un X necunoscut » (...). Acest X este spiritul armatei, adică dorinţa mai mare sau mai mică de a se bate şi de a se supune primejdiei» (op. cit., voi. VI, p. 8—9, partea a patrusprezecea, cap. II). Astfel, războiul este câştigat de « adversarul cel mai puternic sub raportul moral» (op. cit., voi. IV, p. 500, partea X, cap. XXXIX). III Viziunea lui Tolstoi asupra realităţii sociale, răsfrântă în Răsboiu şi Pace, se află prefigurată în aceste vederi generale. Tehnica romanului, tratarea şi-compoziţia operei, mersul poves- tirii, descrierile, întâmplările, prezentarea eroilor şi acţiunile lor, desfăşurarea vieţii sociale în varietatea ei de planuri şi mani- festări derivă din concepţia pe care Tolstoi o are asupra istoriei şi războiului. Individul, deşi conturat fizic şi sufleteşte, se inte- grează în tălăzuirea vieţii din jur; mulţimile dobândesc prezenţă, autonomie, evoluând miriapodic în deslănţuiri care depăşesc voinţa şi prevederile omului singuratic; evenimentele nu apar delimitate, cu început şi sfârşit, ci-şi învălmăşesc devenirea în traectoria largă a frământării colective; massa absoarbe indi- vidul şi vălmăşagul vieţii şterge conturul faptelor şi evenimen- telor; gestul spectacular, voinţa individuală se pierd în tumult, care capătă o viaţă aparte; cauzalitatea mecanică a întâmplă- rilor se rezolvă în imponderabile şi acţiunile neînsemnate, dar în număr nesfârşit, ale indivizilor, se unesc în înmănunchieri decisive; romancierul, meşteşugar credincios, lucrează în frescă, dar acumulând detalii; el se lasă condus de înlănţuirea fără sfârşit a micilor întâmplări, asupra cărora stăruie neobosit, şi din sinteza cărora apare desenul viguros al cadrului mare; roma- 74- REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE nul conţine bucăţi de rezistenţă, asemănătoare descrierilor de furtuni marine ale marilor romantici; perspectiva se obţine pe’ncetul, din adunarea descrierilor limitate; tabloul îşi dobân- deşte unitatea din sinteza subiectivă a celui ce contemplă; arta naratorului se limitează voluntar la vălmăşag, la crâmpei, puzzle dramatic de evenimente disparate, aflate totuşi sub aceeaşi călă- uzire, a unei convergenţe fatale, aflate deasupra voinţelor şi prevederilor individuale. Fresca este complexă; interesul ei imediat se află în varie- tatea detaliilor contrastante: Pace şi Răsboiu. Firul naraţiei popo- seşte în saloane somptuoase, ajunge în sfere diplomatice, până la actorii de primul plan ai dramei: Alexandru I şi Napoleon Bona parte; trece din încăperile în care eroii îşi închipuie, infatuat, că se plămădeşte viitorul lumii, în penumbra societăţilor secrete; iese apoi la lumină, la spectacole publice, de teatru, sau în între- prinderi de vânători vaste, departe de capitale, printre proprie- tarii de latifundii şi mujici încropiţi de suferinţă; cuprinde vieţi individuale şi respiraţia înfierbântată a mulţimilor, încetinindu-se “ în momentul în care problemele sociale, nevoile de reforme sau pregătirile schimbării de hartă a vieţii politice impun scriitoru- lui momente de îngândurare şi nedumeriri. Iar în opoziţie cu această devenire înceată, atât de contrastantă totuşi, dela ambi- anţa pudrată, Ia tristeţea isbei, iată răsboiul: angajarea dela Schongrabcn, bătălia dela Austerlitz, ciocnirea dela Ostrovna, bătăliile dela Borodino şi Tarutino, în sfârşit, lupta de harţă a partizanilor, urmate de cortejul frământărilor colective: sbuciu- mul străzii, furia mulţimii, linşajul unui trădător, retragerea, incendiul Moscovei, disoluţia armatei inamice, suferinţa, exodul populaţiilor, captivitatea, execuţiile şi, dominând tot sbuciumul, perspectiva supremă a morţii. Opera, considerată în întregul ei, reprezintă un diptic, cuprinzând stările opuse ale păcii şi războiu- lui unei societăţi, privite în întregimea ei, cu toate clasele sociale, şi în evoluţia ei în timp. Scriitorul nu exploatează însă efectul de suprafaţă, simetria şi opoziţia răspicată a stărilor. Eveni- mentele se urmează firesc, în desfăşurarea necesară. Perspectiva şe schimbă fără încetare; în timpul păcii, autorul trece djn inte* ELABORAREA ROMANULUI «RĂZBOIU ŞI PACE», II 75 riorul salonului, Ia hanul dela staţia de poştă, unde se schimbă caii, după cum în războiu, descrierea alunecă dela episoadele limitate ale bătăliei, la cuprinderea generală a câmpului de luptă şi dela consiliul de războiu al generalilor la viaţa de bivuac. Ochiul scriitorului are o siguranţă şi amănunţime; descrierea merge în adâncime. O societate trăieşte sub ochii noştri. Trăieşte, dar nu reînvie. S’a obiectat lui Tolstoi că decrierea nu scoate din uitare societatea rusă dela începutul secolului, cu toate parti- cularităţile ei de structură şi înfăţişare; că descriind societatea din primele decade ale veacului trecut, Tolstoi nu face în reali- tate, decât să înfăţişeze viaţa societăţii din timpul său. I se obiectează deci carenţa informaţiei istorice şi exactitudinea deta- liului documentar. întâmpinarea este însă lipsită de înţelegere. Artistul se serveşte de document, dar pentru a-1 depăşi. El nu prezintă în prelucrare artistică şi nu dă viaţă decât unei viziuni personale. Exactitudinea istorică a cadrului social sau a des- crierii bătăliilor, sub raport istoric, n’are nici o semnificaţie pentru esttt; Nu interesează decât adevărul artistic al realizării, iradierea şi densitatea vieţii întrupate în operă. înfăţişând într’un tablou uciderea copiilor din B^thlehem, Pieter Bruegel a pictat un sat flamand, iar în locul soldaţilor romani a prezentat pe soldaţi ai ducelui de Alba. Opera nu-şi anulează prin aceasta valoarea artistică. Detaliul istoric este depăşit şi înlocuit prin adevărul estetic. In Răsboiuşi Pace, Tolstoi nu face operă de arhivar. El folo- seşte documentul, dar pentru a-şi alimenta o viziune proprie. Creaţia încheagă o lume esenţial subiectivă, văzută de artist şi care nu poate avea nici exactitate documentară, nici fidelitatea unei descrieri după natură. De altminteri, chiar contemporan cu această societate, Tolstoi. ar fi introdus în vigoarea sa artistică un coeficient propriu, de interpretare. Valoarea operei se menţine, prin urmare, prin echilibrul artistic, prin adevărul şi densitatea viziunii pe care scriitorul o are asupra vieţii sociale şi a sensului pe care-1 acordă evenimentelor sociale dela începutul veacului trecut. Faptul din urmă ni se pare important şi merită să fie sub- liniat. Semnificaţia acestor evenimente depăşeşte valoarea consi- deraţiilor teoretice ale lui Tolstoi asupra istoriei şi artei militare, 1* REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Acestea pot fi socotite ca grăbite sau superficiale. Dar interpre- tarea faptelor —lipsite de armătura doctrinală — dă romanului un suport de mare rezistenţă. Ea îngăduie lui Tolstoi introducerea în roman, alături de eroi individualizaţi, a eroului colectiv, a massei, a mulţimii. Epopeia războiului nu se rezolvă în aceste condiţii într’o luptă între oameni, ci într’o ciocnire de puteri elementare. Tolstoi care pune în scenă eroi trăind cu intensitate o viaţă personală, se întregeşte cu mânuitorul de masse. Romanul îşi lărgeşte cadrul. Nu mai descrie destine individuale, ci îmbră- ţişează destine colective; devine epopeic, homeric. Alături de indivizi, se agită o realitate colectivă. Lupta nu se dă între oameni, ci între popoare. Nu Kutuzov învinge pe Napoleon, ci o armată învinge pe alta. Eroii epopeii nu sunt Alexandru, Napoleon, Kutuzov, Marat sau Niy, ci puterile anonime ale celor două armate în prezenţă, victoria a fost câştigată nu de voinţa căpi- tanului de oaste, care a înjghebat lucid planuri de bătaie, ci de generalul Kutuzov, care a avut meritul suprem de a se supune mersului irezistibil al vieţii colective. Adevăratul erou al epopeii este armata rusă: în Râsboiu şi Pace, Tolstoi închină acestei armate un adevărat imn, dar discret, fără solemnitate şi tiradă. IV ' Evoluţia istorică a unei societăţi, reprezentând linia mare a tabloului, este adâncită prin sensul destinelor individuale. Inlăun- trul ariei romanului circulă sute de personaje, fiecare având o structură şi o călăuzire proprie de viaţă. Nu sunt numai oameni înzestraţi cu «stare civilă », ci sunt destine complete, existenţe descriind o curbă de evoluţie, împlinindu-se treptat şi trăindu-şi până la urmă un fel de a fi. Eroii nu sunt numai «caractere *, individualizări, ei descriu în acelaşi timp o traectorie de viaţă, până la împlinirea lor ultimă. Vedem în această devenire a eroilor lui Tolstoi, o semnificaţie omenească, o frumuseţe- şi desigur un prilej de întristare: ne gândim cu deosebire la contesa Rostov, care după ce şi-a trăit dramatic existenţa, îşi consumă inutil şi absent ultimele zile, atunci când rostul existenţei îi e defi- nitiv încheiat; ne gândim de asemeni la evoluţia sufletească a Nataşei, de sigur unul din personajele cele mai vii ale literaturii universale. Cum s’au atenuat treptat expresiunile uşuratice ale Elaborarea romanului «râzboiu Si pace*, ii 11 adolescenţei, cum a dispărut graţia, frăgezimea, naivitatea svâcni- toare a copilei de şaisprezece ani, până la neglijenţa ţinutei şi umbra de melancolie resemnată a soţiei lui B.zuchov. Nataşa Rostov este unul din personajele cele mai adâncite ale lui Tolstoi, situându-se pe primul plan al creaţiei tolstoiene, alături de Petre Bezuchov, Prinţul Andrei, Principesa Maria şi tatăl acesteia, Prinţul Nicolae Andreevici Bolkonski. Ce relief de neuitat au toţi aceşti eroii Ei ni se impun cu densitatea unor făpturi vii. Ne vom îngădui, în această privinţă, să aducem o mărturisire personală. Am citit romanul la şaisprezece ani, într'o lectură repetată, poposind îndelung în atmosfera lui şi identificându-ne cu lumea pe care o crea. La noua lui lectură, săvârşită în vederea acestui studiu, am regăsit intacţi toţi aceşti eroi, cu toate particulari- tăţile lor de gând şi simţire. In toţi cei douăzeci şi cinci de ani care ne despart de primele lecturi ale romanului, am fost urmărit de prezenţa acestor eroi. Am scris şi vorbit despre Petre Bezuchov, Prinţul Andrei sau Karataiev cu mai multă siguranţă decât despre oameni pe care i-am fi întâlnit în realitate. Iar fiinţa or spirituală ne-a întovărăşit viaţa, fără întrerupere. Taina acestei preciziuni de contur a personajelor se află în viziunea esenţial concretă pe care Tolstoi o are asupra oamenilor. Nu este vorba de o exactitate a impresiilor sensoriale ale auto- rului, ci de un interes pentru universul uman, sub cele două înfăţişeri dominante: aspectul fizic şi viaţa morală. Dar viziunea lui Tolstoi nu e egal adâncită la toate personajele. Eroii episodici nu sunt întrevăzuţi decât fizic, prin amănunte caracteristice, semnificative. Prezentarea se menţine la descriere; eroii de prim plan, Nataşa şi Petru Bezuchov, îndeosebi, sunt cuprinşi însă, mai ales sub latura morală, dar nu ca siluetă caracterologică, statică, permanentă, ci în procesul de devenire treptată a perso- nalităţii lor. Personajele se definesc în timp, nu numai în cazul adolescentului care se îndreaptă către maturitate, ci şi în pro- cesul de împlinire sufletească a oricărei vârste, xătre incuriozi- tatea sau Înţelepciunea senină a bătrâneţii. In toate cazurile, însă, primul contact pe care cititorul îl ara cu personajul tolstoian este aspectul lui fizic: descrierea corpo- rală, îmbrăcămintea, atitudinea, gesturi, tonalitatea vocii, ticuri, particularităţi de aspect şi comportare. Se încheagă astfel un REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE *8 portret, surprins în conturul său cel mai caracteristic, adevărată prefaţă la adâncirea laturii morale. Descrierea este în general rezumativă, limitată la trăsături dominante. Iată exemple: e Unul dintre interlocutori era un civil cu faţa sbârcită, bilios, ras şi slab; se apropia de bătrâneţe, deşi era îmbrăcat ca un tânăr elegant. Era aşezat cu amândouă picioarele pe divan, ca un oaspete obişnuit; trăgea fumul sgomotos din port-ţigaretul înfipt adânc într’un colţ al gurii, clipind din ochi. Era un bătrân holtei, Ciucin, văr al contesei, care avea reputaţia de a fi rău de gură, în toate saloanele Moscovei. Părea totdeauna că face mare cinste celui căruia i se adresa ;. (op. cit., voi. I, p. 124, partea I, cap. XV). Personajul este văzut concret, în înfăţişare, îmbrăcăminte, atitudini şi trăsătură morală rezumativă. Alte personaje sunt definite prin particularităţi fizice: nepronunţarea literei r (Deni- sov), umbra de mustaţă a soţiei Prinţului Andrei; miopia şi corpolenţa lui Pttre B.zuchov; accentul francez al vorbirii şi expresia de «oboseală politicoasă* a feţii Prinţului Andrei, etc. Definiţia personajului înaintează dela conturul fizic la com- portarea pe plan social < Conversaţia lui Bilibin era totdeauna constelată de fraze originale, spirituale, pline de relief şi de un interes general * (op. cit., voi. I. p. 333, partea II, cap. X), adân- cindu-se până în viaţa subconştientă şi drama morală. Ne aflăm aici în faţa laturii ede mai originale ale artei lui Tolstoi. Dimensia interioară, descrierea stărilor crepusculare, confuzionale, agoniile sau meditaţiile singuratice, Introduc în desfăşurarea textului o adâncă schimbare de ritm şi tonalitate. Tolstoi excelează în descrierea stărilor de destrămare morală. Atunci, expunerea ana- litică, descripţia clară, limpezimea contururilor, siguranţa ochiului şi pertinenţa interpretării faptelor se aburesc dintr’odată. Asistăm la o strămutare a planului de viziure, comandată de schimbarea de optică a personajului aflat în condiţii parti- culare sau anormale de existenţă. Schimbarea aceasta de tehnică alcătuieşte o dovadă de simţ psicliologic ascuţit. Cum ar putea un om rănit în timpul unui atac avea aceeaşi claritate de impresii şi viziune ca în momentele de dinainte de a cădea? O schimbare de perspectivă, un fel de luxaţie, de diplasare a articulaţiilor lucrurilor se petrece în lume; faptele şi oamenii se confundă tntr’un halo straniu, într’o atmosferă nouă; rănitul pierde con- ELABORAREA ROMANULUI «RÂZBOlU $1 PACE», II 74 tactul cu lumea şi începe să se cufunde în sine (rănirea lui Rostov, op. cit., voi. I, pp. 410—414, partea II, cap. XIX): «deodată, ceva ca o mătură largă, mătură escadronul. Rostov îşi ridică sabia, gata să lovească, dar în acest moment soldatul N’kita, care galopa înainte, se despărţi de el. Rostov simţi ca în vis cum continua să alerge călare cu o iuţeală nebunească şi că în acelaşi timp rămâne pe loc. (...) «Ce este, dece nu înainte* Am căzut, sunt mort» se întreba şi-şi răspundea în acelaşi timp Rostov»...). Trecerea dela veghe la nesiguranţa crepusculară a şocului fizic, produs de rană, a Prinţului Andrei (voi. II, pp. 182—183, partea III, cap. XVI şi cap. XIX. pp. 206 ş. u. şi mai târziu, voi. IV, partea X, cap. XXXVI —XXXVII pp. 474 ş. u.) revelează o putinţă de explorare excepţională a vieţii subconştiente. Definirea personajelor sub această latură se continuă cu nota- rea de crâmpee onirice, cu tranziţii dintre veghe şi somn, la Petru Eezuchov. (voi. V, pp. 50 ş. u., partea XI, cap. IX), iar reveria trează a Nataşei Rostov, cu stări de conştiinţă obosită, în care gândul rătăceşte leneş, se află în Tolstoi un analist pătrunzător (voi. VI, pp. 111—113, partea XV, cap. I). Dar mărturia cea mai desăvârşită a acestei intuiţii a * ieţii subconştiente, a stărilor de agonie, o dă Tolstoi în descrierea stărilor Prinţului Andrei rănit mortal în lifpta dela Borodino (voi. VI, pp. 223 ş. u., şi 362 ş.u. partea a unsprezecea, cap. XXXII şi partea a douăsprezecea, cap, XVI). Adevărul psichologic al acestor pagini se impune în afara interesului literar al textului, ca o valoare umană şi documentară: «Ideile şi reprezentările cele mai diferite i se îmbulzeau în gând în acelaşi timp. Uneori, înţelegerea avea o forţă, o limpezime, o adâncime de care era nedestoinică în stare obişnuită, dar deodată, în mijlocul acestei frământări, risipirea, făcând loc unei imagini oarecare, imprecise, nu-i mai era cu putinţă să se regăsească pe sine. «— Da, am cunoscut o nouă fericire—gândea el (...). «... Dar deodată mersul ideilor se oprea şi prinţul Andrei asculta... Nu ştia dacă auzea în delir sau aievea murmurul unei voci blajine, repetând fără încetare: « Să beau... să bem... să beau...» şi apoi... « eau... eau... eau... ». Odată cu acest ţnurmur de cântec, prinţul Andrei simţea cum deasupra feţei 8o REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE sale chiar se înălţa o clădire ciudată, aeriană, construită din ace ascuţite. înţelegea (deşi îi era dureros) că trebuie să-şi menţină echilibrul cu grijă, pentru ca palatul să nu se prăbu- şească. Şi totuşi, acesta se prăbuşi, dar se înălţă din nou în sune- tul cadenţat al unei muzici. « Să se întindă, să se întindă, să se întindă cât mai mult > îşi spunea prinţul Andrei, ascultând murmurul şi resimţind senzaţiile clădirii care se înalţă. La lumina roşie a candelii, prinţul Andrei vedea gândaci şi le auzea sgo- motul tot aşa de clar ca şi bâzâitul muştii de pe pernă, de lângă obrazul său. Musca producea o senzaţie de arsură; în acelaşi timp, prinţul Andrei era uimit cum, sbătându-se în mijlocul clădirii ridicate pe deasupra feţei sale, musca nu-1 dărâma. Dar mai era, în afară de aceasta, un lucru important: ceva alb, aproape de uşă; era statuia unui sfinx, care-1 înăbuşea de asemeni. . -i — Este poate cămaşa mea aşt zată pe masă — gândi prinţul Andrei — şi acolo sunt picioarele mele, şi acolo uşa. Dar de ce toate acestea se aud şi: să beau... să beau... beau... eau... eau... eau... şi să beau... să beau... să beau... Destul, încetează, te rog 1 > implora cineva. « Şi deodată ideile şi simţirile reapărură cu o limezime şi o putere neobişnuită * (loc. cit., pp. 223—225). Deşi cu semnifi- caţie restrânsă, crâmpeiul de citat afirmă tot interesul acestor pasaje de literatură subconştientă, de stări crepusculare, pre- mergătoare paginilor supra-realiste şi atât de adevărate, prin confuzia şi imprecizia noţiunilor, prin arbitrarul gândului şi senzaţiilor, specifice momentelor delirante. Cadrul studiului nostru, oricât de vast, ne interzice amănun- ţiri îndelungi şi stăruiri cu citate mai ample asupra analizei subconştinetului din Răsboiuşi Pace, ca şi a tehnicei scrisului, adaptate stărilor crepusculare şi evoluând într’un monolog inte- rior, dislocare a sintaxei şi voită improprietate verbală. Dar nu putem trece peste adâncimea paginilor în care se descrie agonia prinţului Andrei, aceste pagini dureroase, dramatice, în care lomul începe să se desprindă de lucruri şi să se depărteze de tot ce e pământesc (voi. V., p. 350 ş. u. partea a douăsprezecea, cap. XV). Este tot ce s’a scris în toate literaturile mai profund şi mai adevărat asupra morţii şi agoniei. A trebuit ca Tolstoi să fi suferit nespus de mult, să fi resimţit sfâşietor senzaţia indi- ELABORAREA ROMANULUI iRÂZBOIU ŞI PACE *, II 81 cibilă a spaimei, să fi asistat la numeroase agonii şi morţi, în sfârşit, să fi fost obsedat permanent de realitatea morţii pentru a putea scrie aceste pagini patetice. * * * Revelarea vieţii subconştiente, săvârşită cu atâta ascuţime, deşi redă zonele cele mai adânci şi mai personale ale unei fiinţe, nu o pot defini în realitatea ei proprie: sonda analitică nu po; te fi aruncată decât în răstimpuri de romancier în aceste straturi de adâncime. Scriitorul nu poate, fără prime jdie pentru claritatea operei sale, stărui în atari analize de subtilitate şi explorare. Tolstoi va întregi această adâncire a subconştientului cu viaţa afectivă şi cu stările sufleteşti conştiente ale eroilor săi. El o intro- duce în lumea de probleme şi preocupări a personaj lor sale principale, mai ales a preocupărilor lui B zuchov. Probleme sociale, morale îşi fac loc şi se impun gândului. Dumnezeu şi izbăvirea proprie, şcoli pentru ţărani sau obligaţii faţă de sine, perfecţie morală, preocupările speciale ale franc-me ţonerie i, pro- bleme militare sau politice, sunt preocupări care alterează cu stările emotive ale personajelor, cu viaţa lor afectivă, cu climatul lor moral. «Universul» eroilor, chipul lor de a înţelege şi vedea lumea, sunt înfăţişate tangenţial, şi nu programatic, în capitole speciale, aşa cum va proceda mai târziu Jules Romains, în Les hommes de bonne volonii. Tolstoi nu înfăţiş ază acest «WJtan- schauung » în mod static, ci în împlinirea lui treptată, stăruind asupra crizelor de conştiinţă şi evoluţiei sufleteşti a eroilor (P^tru B zuchov, Prinţul Andrei). Dar poate că realizarea cea mai înaltă a scriitorului sunt eroinele: Nataşa, principesa Maria. Cât freamăt şi câtă prospeţime în adolescenţa primei, câtă tristeţe şi resemnare în anii petrecuţi de Principesa Maria în tovărăşia tatălui său — şi ce schimbare de perspectivă, în sensuri diferite, la cele două femei, după căsătorie 1 Rareori un romancier a vădit o înţelegere mai pătrunzătoare a tuturor meandrelor şi vibra- ţiilor sufletului feminin, ca Lev Tolstoi în Răsboia şi Pace. * * * Din toată această viaţă fremătătoare, multiplă şi atât de diferită în vibraţia ei, după viaţa fiecărui personaj, se desprinde 8 t* REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE un sens al existenţei, o înţelegere a destinului uman şi o supremă înţelegere a suferinţei şi morţii. Dacă în amintirile lui din Sevas- topol, Tolstoi a putut spune că adevăratul lui erou a fost adevărul^ în Răsboiu şi Pace adevăraţii eroi, şi primindu-şi prezenţa în fiecare pagină şi în fiecare rând, sunt Timpul şi Moartea. Simţul timpului care trece—nu numai al anilor şi anotim- purilor, care se răsfrâng de altminteri atât de limpede în paginile romanului — dar al duratei, în sens bergsonian, şi poate mai uman, mai biologic, a vremii care uzează viaţa şi o îmbătrâneşte, acest simţ apare ca valoarea sufletească cea mai preţioasă la Lev Tolstoi — conducând la înţelegerea şi obsesia morţii. Eroii trăiesc, se sbuciumă, dar în realitate nu fac altceva decât să se ameţească, să uite ameninţarea veşnic prezentă a morţii. Moartea planează peste tot în aceste pagini — nu numai pentru că romanul e o carte de răsboiu — dar pentru că moartea apare diferită de realitatea timpului şi realitatea vieţii. întreaga fabulaţie a roma- nului, eroii, faptele şi gândul lor, apar, astfel, proectate pe fun- dalul morţii. Dar dacă în cursul acţiunii obsesia morţii şi con- ştiinţa timpului care trece sunt oarecum implicite, latente, către sfârşit devin suferinţe şi iau un accent tragic: e momentul în care supravieţuitorii răsboiului înţeleg că vor purta pentru.tot restul existenţei lor, opresiunea şi spaima gândului acelora care nu se vor mai întoarce şi pe care nu-i vor mai putea uita. * * * . Romanul ia, astfel, desfăşurarea şi ritmul unui adevărat fluviu. Eroii trăiesc molcom în anii de pace, se sbuciumă în vârtejuri şi bulboane în vremea războiului, apoi apele se aşează şi viaţa îşi reia cursul lin, obosit, resemnat, îmbogăţită de amintiri şi tristeţe: este tonalitatea uşor obosită, gravă, reculeasă, din paginile Epilogului, când firele existenţelor care au circulat prin paginile romanului şi care nu s’au rupt pe drum, se înoadă într’o existenţă încropită şi cotidiană. Şi viaţa continuă, în prezent şi în amintire. . V Critica literară a stăruit în răstimpul aflat între cele două războaie mondiale asupra diferitelor inovaţii tehnice ale roman- Elaborarea romanului « rAzboiu şi pace », ii <3 cierilor moderni, care au căutat să dea o mai mare supleţe roma- nului, prin varierea expresiei. Cititorii atenţi ai romanului Răsboiu ţi Pace vor putea surâde, în faţa cercetărilor privitoare la întâie- tatea acestor iniţiative tehnice. Andrâ Gide nu a inovat, în mo- mentul când îşi întrerupea textul narativ al romanului, pentru a intercala pagini de jurnal intim sau scrisori: Tolstoi folosise acest procedeu literar cu cincizeci de ani mai de vreme; şi nici meritul de a fi elaborat tihnica monologului interior nu revine exclusiv lui E. Dujardin, Schnitzler sau Joyce: în a zecea parte, cap. XXIV (voi. IV. pp. 385—6) a romanului, Lev Tolstoi a folosit acest mijloc de expresie, comandat de natura stărilor sufleteşti pe care le analiza după cum şi-a adaptat scrisul pentru a putea explora stările crepusculare ale subconştientului. Aceste prefigurări tehnice ale romanului modern nu ajung însă la ino- vaţii forţate şi originalitate voită: romancierul observă o măsură, nu ascultă decât de nevoile intime ale substanţei care se cere exprimată, Nu vom găsi deci la Lev Tostoi răsturnările de pers- pectivă cronologică, încercate temerar de Aldous Huxliy şi care trebuiesc socotite ca simple experimente de atelier ale creatorului. . Va trebui însă să vedem în Tolstoi un precursor al tthnicei romanului contemporan. VI Examenul unei opere nu se poate limita la cercetarea este- tică; legătura genetică, directă, cu psihologia autorului şi legă- tura cu atmosfera literară a epocii şi culturii în care opera a apărut, se impun deopotrivă criticului literar. Prima orientare năzuieşte către o refacere a etapelor creaţiei şi către o intuire a vibraţiei emotive care a condus la înfiriparea operei; a doua cercetare tinde să integreze opera în ambianţa culturală în mijlocul căreia s’a desvoltat. Cele două raportări situează, deci, opera, deopo- trivă, în climatul sufletesc al autorului şi în climatul cultural al momentului istoric în care a apărut. Amândouă aceste coordo- nate sunt egal de necesare cunoaşterii operei. Amândouă sunt specifice şi trebuiesc cunoscute în ele înşile. Fiecare autor are o rezonanţă, o tonalitate afectivă proprie, ireductibilă; fiecare cultură are anumite valori şi anumite preocupări pe care le desbate, după momentul istoric în care se află. Adâncirea epo- 84 RfcVISÎA FUNDAT lll-Ok REGAL* peilor homerice, a lui Shakespeare, a lui Gargantua sau romantis- mului se poate face şi estetic, prin adâncirea substanţei operelor; dar adevărata comprehensiune se obţine în momentul când intuiţia estetică este completată prin raportarea operelor la epocă şi mentalitatea religioasă homerică, la epoca elizabethană, la secolul XV sau XVIII, ca şi la psihologia autorilor respectivi, atunci când aceştia pot fi cunoscuţi în amănunţime. Fiecare cultură are un fel propriu de a privi problemele şi un unghiu particular de examen al operelor literare; fiecare epocă are o anumită comprehensiune critică şi estetică. In cerce- tarea unei opere mărturia contemporaneităţii are o deosebită semnificaţie: perspectivă pe care o desvăluie critica în momentul în care a apăr t opera este revelantă pentru atmosfera literară a acelui moment. Criticul actual are obligaţia dş a se referi la aceste mărturii. In sfârşit, în cazul când este depărtată în timp de momentul actual, este deasemeni obligatorie o menţionare a tuturor vicisitudinilor pe care opera le-a suferit în lungul seco- lelor: variaţia unghiului de perspectivă şi înţelegerea variabilă pe care au arătat-o oamenii diferitelor epoci alcătuiesc mărturii pentru indiciile proprii de înţelegere a acelor opere, ca şi de multi- plicitatea de aspecte sub care a fost privită în lungul timpului. De romanul Răsboiu şi Pace ne despart şaptezeci şi cinci de ani. Opera nu a avut vreme să treacă prin momente de eclipsă şi reactualizare. După interesul stârnit la publicare, prestigiul operei a mers crescând. Ne vom mărgini, prin urmare, să notăm modul cum a fost primită de critica timpului şi influenţa ei asupra literaturii contemporane. • * * * In general, contemporanii, chiar cei mai entuziaşti, nu par a fi înţeles valoarea universală a romanului1). V. P. Botkin, într’o scrisoare adresată poetului Fet, la 14 Ianuarie 1865, şi referindu-se la prima parte a romanului: Anul 1801, relevă admirativ «fineţea diferitelor mişcări sufleteşti», dar fa'ce rezervă asupra neglijenţelor de limbă, asupra importanţei 1) Folosim pentru documentare cu deosebire biografia lui Birukov: L&on Toleloi, Vie ti Oeuvre. M&moires, eto. Paris, Mercure de France, 1909, vol. III, cap. III, p. 48—72: Ouerrt ei Pat*. Apergu de la littlrature critique. ELABORAREA ROMANULUI «RĂZBOIU ŞI PASE», II «5 excesive pe care romancierul o dă perspectivei istorice pe care profilează faptele individuale şi afirmă că a fost supărător impre- sionat de abuzul conversaţiilor scrise în limba franceză. La 25 Martie 1868, Turgheniev scrie luiFtt: «Partea a doua din Anul 1805 este slabă. Cum toate acestea sunt mici şi arti- ficiale 1 Aşi vrea să ştiu: lui Tolstoi nu-i sunt de ajuns toate aceste raţionamente nesfârşite? « Sunt sau nu un laş? » (Turgheniev se referă la scrupulele de coştiinţă a unuia din eroii cărţii — Nicolai Rostov, care în cursul unei lupte se întreba dacă îi este frică sau nu, I. B.). Şi întreagă această patologie a bătăliei 1 Unde se află aici trăsăturile epocii? Unde e culoarea istorică?*... In altă scrisoare, Turgheniev afirmă că romanul este «prost*, nu din cauza excesului de raţionament, ci din lipsa de culoare istorică a descrierii... In sfârşit, la 13 Aprilie 1869, după lectura ulti- melor pagini,Turgheniev,într’o altă scrisoare,îşi modifică judecata, de altminteri foarte nuanţată: «...Sunt aici lucruri de nesu- portat şi lucruri uimitoare, şi acestea domină. Ele sunt atât de frumoase, încât nimeni la noi nu a scris ceva mai bun. Mă îndoiesc dacă s’a scris vreodată ceva care să fie tot aşa de bun* (...) Volumul al treilea este în întregime, o capo d’operă»... Exprimând starea de spirit generală din timpul apariţiei romanului, Botkin scrie lui Fit la 29 Martie 1868: «Succesul romanului lui Tolstoi este într’adevăr extraordinar. Toţi îl citesc; şi nu numai atât: sunt cu toţii entuziasmaţi». Botkin adaugă însă că militarii obiectează autorului descrierile inexacte ale bătă- liilor, în deosebi a bătăliei dela Borodino, pe care o găsesc su- perficială : deasemeni « elementul contemplativ este foarte .slab ». Atitudinea criticii literare profesionale nu a fost unitară: de o parte negaţie totală, de alta admiratori fără rezerve, sau cu rezervă moderată. Chelgunov scrie un articol polemic, în care afirmă că opera va fi uitată curând. N. N. Strakov afirmă însă că romanul este: «Tabloul complet al Rusiei de atunci». Piat- kovski neagă valoarea istorică a romanului, afirmând că romanul e lung şi plictisitor, şi că Tolstoi s’a «înnecat în amănunte fără nici o legătură », judecată injustă şi superficială. In general, referindu-se la valoarea artistică a romanului, criticii au fost elogioşi. D. I. Pissarev (1866) afirmă: « ...noul roman al lui Tolstoi, încă ncterminat, poate fi privit ca opera 86 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE model asupra patologiei societăţii ruse. Există în acest roman o seamă de tablouri strălucite şi variate, scrise cu calmul unei maiestăţi epice ». N. N. Strakov stărue asupra pătrunderii psicho- logice a scriitorului, atât individuale cât şi colective. Apoi conti- nuă : « Răsboiu şi Pace, această imensă epopee, ce este altceva decât apoteoza rusului umil? ». Valoarea istorică a romanului a fost în general negată de scriitori şi de unii istorici. Totuşi, istoricul A. N. Popov a afirmat că nu cunoaşte o lucrare în care viaţa epocii dela 1805—1820 să fie mai veridic descrisă ca în opera lui Tolstoi. Criticii militari au fost, toţi, rezervaţi şi chiar scandalizaţi. In studiul său, gene- ralul Drugomisov face o discriminare între descrierea vieţii de soldat, care-i apare ca «incomparabilă * şi partea teoretică, « nesusţinând nici o critică, oricât de îngăduitoare... ». In sfârşit, filosofia istoriei desvoltată de Tolstoi în roman nu a întâlnit adeziune. Critica autohtonă a contemporaneităţii trcbuieşte comple- tată cu perspectiva exterioară a opiniei scriitorilor streini. Mărtu- ria devine astfel mai cuprinzătoare şi mai semnificativă. Un • lector neprevenit, strein de atmosfera culturală a unei ţări, are alte criterii de judecată, unele mai superficiale, poate, dar, prin forţa lucrărilor, lipsite de pasiune literară. Cităm opinia lui de Vogue, exprimată după textul ediţiei din 1921, cu prefaţa datată în 1886 şi cu ediţia primă a volumelor în 1868, la pagina 294: « încercaţi să înţelegeţi Mizerabilii lui Victor Hugo, reluat într’o nouă prelucrare de Dickcns, cu munca lui de termită, apoi scormonit din nou de condeiul rece şi plin de curiozitate al lui Stendhal şi veţi avea o indicaţie asupra ordonanţei generale a cărţii, a acestei asocieri unice între marele suflu epic şi infiniţii mici ai analizei ». Este o judecată critică reflectată, rod al cumpănirii întregei literaturi critice consacrate romanului şi pe care de Voguâ, cunoscător al limbei ruse, era în măsură să le fi apropiat. Vom prefera deci impresia spontană, de lectură, a lui Flaubert, care judeca în calitate de romancier şi meşteşugar al scrisului, scriind lui Turgheniev: «... Mulţumesc pentru că m’ai îndrumat să Elaborarea romanului «râzboiu şi pace», ii *7 citesc romanul lui Tolstoi. Este o carte de prima mână! Ce pictor şi ce psiholog 1 Primele două volume sunt sublime; dar al treilea se rostogoleşte groaznic: se repetă şi filosofează 1 (Trebuie să notăm că Flaubert a cunoscut traducerea principesei Irene Paskevici, care semna: Une Russe. împărţirea materiei pe volume este deci alta, decât aceea a textului apărut în limba rusă, la care se referea Turgheniev într’o scrisoare, citată dc noi frag- mentar în paginile anterioare, I. B.). «Mi se pare că uneori se întâlnesc în acest roman lucruri demne de Shakespeare 1 In timpul lecturii — care e lungă — scoteam strigăte de admiraţie 1 , t Da, e o carte mare, foarte mare «(c’est fort, bien fort 1»). VII Intr’un studiu pubbcat cu ani în urmă în Revista Fundaţiilor Regale, referindu-ne la structura complexă a romanului modern, scriam: «Prezentării unitare a realului, readuse la dimensiunea concretului, i se adaugă acum, ca într’un panopticum, o etajare de zone variate, în care realitatea este cuprinsă în totalitatea izvoarelor ei, în pluralitatea ei de manifestări, iar prelungirile pe care lucrurile exterioare le produc în suflete nu mai apar ca un ecou singuratic, ci ca o coexistenţă de armonice muzicale » 1), adăugând, două pagini mai departe: « Cât de săracă şi de nesemni- ficativă apare în comparaţie structura unitară a romanelor al căror obiect se reduce la transcrierea unei singure dimensiuni a vieţii exterioare şi care inundă în producţia literară curentă I j>. Afirmam deci structura multiplă, simfonică, a romanului modern, depărtându-se de organizarea exclusivă a planului narativ şi tinzând să cuprindă realitatea în multiplicitatea ei de planuri. Nu am stăruit atunci asupra originilor acestei îmbo- găţiri structurale a romanului, dar am menţionat în treacăt pe Balzac şi Dostoievski. Va trebui să situăm însă în centrul acestei primeniri fundamentale a esteticei romanului modern pe Tolstoi, cu al său Răsboiu şi Pace. In acest roman, unitar ca arhitectonică, se poate urmări cu mai multă claritate dispunerea aceasta multiplă de planuri diferite, decât în Comedia Umană, şi în Mizerabilii, l) Critica literară şi noua structură. Revista Fundaţiilor Regale, Nr, 12, Decemvrie 1938. 88 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE inundat de retorică şi lipsit de psichologie. Mai mult decât Dos- toievski, Tolstoi ne apare ca precursorul nouilor cai urmate de romanul modern. Faptul a fost subliniat de D-na T. Motâleva într’un studiu publicat recent în Revista Fundaţiilor Regale; «Polifonia, multiplele planuri ale romanului lui Tolstoi, absenţa (în Răsboiu şi Pace) a intrigvi principale, numărul mare al diver- selor personaje, uneori chiar aproape de loc necesare liniei princi- pale a povestirii, universalitatea cercului care cuprinde toate fenomenele vieţii în diversitatea lor, toate acestea erau noi şi îndrăsneţe căi deschise de Tolstoi urmaşilor săi»1). Sub raportul polifonic al structurii sale, romanul modern este larg tributar lui Tolstoi. înrâurirea cea mai vădită, în această privinţă, exercitată de Tolstoi, ni se pare a fi romanul lui Thomas Mann, Muntele Vrăjit, analizat ca. atare de noi, în studiul citat. Dar toate romanele de mare suflu ale ultimelor decenii vor mărtu- risi aceste influenţe, în măsură variabilă, conducând la folosirea de tihnici diferite ale scrisului, aflate ca model în Răsboiuşi Pace. Explorarea subconştientului şi a visului, psichologia de adâncime nu sunt descoperiri ale veacului nostru ; montajul interior, descrie- rea de agonie, şi mai ales îmbinarea descripţiei realiste cu intuiţia psihologică îşi au în Tolstoi un precursor. Romanul actual, sub forma în care este realizat, îşi află în Tolstoi o prefigurare structu- rală. Romanul-fluviu, cum a fost numit, derivă din Balzac şi Tolstoi. Zola nu a făcut decât să reia de altminteri cu multă robusteţe, dar cu psichologie deficitară, direcţia literară purce- zând din Tolstoi, iar Thomas Mann, Julcs Romains Roger Martin du Gard, Romain Rolland, Galsworthy, Ickob Wasscr- mann, Dahamcl, R ne B haine, H.mingway nu au făcut decât să exprime, în tehnică şi spirit, o orientare ale căror origini tre- buiesc căutate în bună parte în Răsboiu şi Pace. Influenţa lui Tolstoi pare mai clară la unii romancieri, având aceleaşi năzuinţe de reconstrucţie în frescă a unei epoci. Jules Romains, de pildă, datoreşte mult lui Tolstoi. Dar în timp ce la Tolstoi desfăşurarea faptelor se face spontan, fără plan presta- bilit şi fără simetrie, dând impresia desfăşurării vieţii, la Jules 1) T. Motâleva, Influenţa lui Lev Tolstoi asupra literaturii contemporane. Revista Fundaţiilor Regale, Ianuarie 1946. ELABORAREA ROMANULUI ■ RAZBOIU ŞI PACE *, II 8g Romains materialul este distribuit savant, pe planuri ordonate. Intr’un studiu anterior, cules într’un volum recent, observam, în această privinţă: «Nu întâlnim în opera ultimă a lui Julcs Romains nici învălmăşala, aparenţa fortuită, şi desfăşurarea faptelor după logica internă a vieţii, ca în romanele lui Tolstoi; autorul e pretutindeni prezent, impunând mersului evenimen- telor o logică exterioară lor şi izvorîtă din propriile lui concepţii1). Tolstoi se află prezent în întreaga producţie literară con- temporană; el reprezintă un model totdeauna urmat, pe care puţini romancieri au reuşit să-l egaleze — şi pe care nimeni nu l-a depăşit. ION BIBERI l) Profiluri literare, franceze, Casa Şcoalelor, 1945, p. 234. PUNCTE DE VEDERE DIVERSE ANOTIMPURI (DIN JURNALUL LUI CLEOBUL) « Pe vremuri nu mă preocupau anotimpurile. Nici vremea de astăzi, de ieri sau de mâine. Ploaie, vânt? Sorbii de clipă şi — fără joc de cuvinte — absorbii de ea, treceam indiferent peste amănunte (nu fără surprindere am constatat, mai târziu, că oameni iluştri ca Maiorescu sau Caragiale au fost preocupafi în mod permanent de notarea fenomenelor atmosferice). In felul acesta, mă dezinteresam de actualitatea imediată, aspi- rând necontenit spre ziua de mâine. In schimb, astăzi, sunt atent la tot ce mă înconjoară şi descopăr o serie de lucruri alături de care trăiesc de un lung şir de ani. * * * Am constatat, de curând, că iarna începe după Crăciun. Atunci cade zăpadă multă şi drumurile se închid. Memoria mă ajută, şchiopătând, pentru a da argumente că aşa a fost întotdeauna şi evoc împrejurări aduse la lumină de o simplă aluzie. Există, deci, pentru anotimpuri, dale ce nu se potrivesc cu cele din calendare. . Vecinul meu moşierul e foarte priceput în această materie şi nu poate concepe un alt fel de a fi. Mirarea îi vine din lipsă de curiozitate. Dar, spre deosebire de mine, această deficienţă îi pro- cură o reală chietudine . . . * * * Am experimental pe teren noţiunea de toamnă. In pădure, s'a schimbat coloratura frunzelor. Lucrul acesta de totdeauna mi-a pro- ANOTIMPURI 0« curat bucurii inedite; călcând pe covorul de foi galbene, mă găsesc sub bolta unei catedrale gotice. Comori nebănuite, una dintr’însele... Dar, de altă parte, natura reduce pe om la o scară neînsemnată, făcând abstracţie de puterea lui, care în realitate este formidabilă. Destindere sau nelinişte, anxietate a necunoscutului, a jocului puterilor oarbe? Să ne întoarcem, atunci, la lumea ideilor. . * * * Am o carte, în buzunar. O deschid ... şi mă pierd într’însa. Călătorind în clasa a treia, am trecut noaptea, citind. Spre dimineaţă, un tovarăş de călătorie, ţăran de prin părţile locului, care urmărise cu uimire jocul întoarcerii paginilor, m'a întrebat, zâmbind cu neîncredere, văzând că am închis cartea: «oare, s’a isprăvit? ». Totul fusese deci, pentru dânsul, un joc neînţeles, o scamatorie fără sens ... > Vraja luase înlr’adevăr sfârşit. Reîntors în vagonul cu atmosferă grea, am deschis fereastra şi, sorbind aerul rece, m'am pregătit să asist la răsăritul soarelui». AL. ROSETTI JURNAL DE LECTOR — dela Alfred de Vigny cetire... — Articolul nostru — «o lege neasemenea cu vre o alta » — tipărit tot la această rubrică in R.F.R. din Septemvrie 1946 şi în- chinat nouei legi a contractului dc editură a pulul să lase, unora şi altora dintre cetitori, o impresie nu numai greşită, dar de-a- drepiul defavorabilă. Revoluţionară, atât în spiritul cât şi în sub- stanţa ei, legea contractului de editură trebuia să nemulţumească pe cei, din ale căror prelungite privilegii, editorii, încerca să reteze, ca nişte ghiare prea hrăpăreţe, unghiile. Şi i-a nemulţumit. Dar legea a nemulţumit şi o bună parte din scriitorime, pentru motive, de bunăseamă, altele decât ale editorilor şi, dacă voiţi, pentru mărunţişuri, ce' cu atât mai mult puteau să lipsească, cu cât rapor- tate la cauze, efectele erau mult disproporţionate. Sub impresia unei (şi astăzi din nefericire deopotrivă de vulnerabilă) prevederi a lei ii (e vorba de tărăgănarea încasării dreptului de autor prin S.S.R.), am dat glas acelei nemulţumiri, pe care numai cine nu ştie ce în- seamnă viaţa de ocnaş, a intelectualului de astăzi, în genere şi a scriitorului în particular, a putut s’o minimalizeze. Când omului îi crapă buza după un ban şi nu-l are, cu toate că, Tantal modern, editorul i-l trece pe sub nas, dar i-l refuză, n’ăţi fi vrând să cerem scriitorului să facă o reverenţă? Dacă viaţa e un balet, şi încă unul sinistru, e fără de voinţa noastră. Jucăm, cum ne cântă nevoile. Aşteptată de atâta amar de vreme, nu numai de un an, cât i-a tre- buit să fie moşdă pe malurile Dâmboviţei, dar de un veac şi mai bine, cam de pe când Ealzac şi Alfred de Vigny militau pentru dânsa între ţărmurile Seguanei, inesperata lege văzu în sfârşit, spre cinstea şi bucuria ţăranului dela Dunăre, lumina zilei. Şi Jurnal de lector 9i iată că primul, ce se vedea înlănţuit de dânsa, nu era cel vizat de lege, dar protejatul ei, scriitorul. înde irae. Numai că o astfel de nemulţumire, oricât de pigmentată, era una de amănunt, de tehnică şi, oarecum, familiară. Nicio lege nu se naşte, ca Pallas Athena din craniul luminatului ei părinte, perfectă. Dar perfectibilă, da. Ceea ce ne alarmase, la data aceea, rămâne deopotrivă de viabil şi astăzi, câteva luni dela aplicarea legii, cum o dovedesc atâtea cazuri concrete şi inepuizabile. Alte câteva detalii, de tehnică, inutile, ce îngreuiază bunul mers al în- treprinderilor editoriale, între cari şi actualul sistem de verificare, cu stampilă, al tirajului, în locul căruia se propun timbrele, de asemenea vor trebui să fie retuşate. însăşi penalităţile, pe cari un fruntaş al scrisului românesc contemporan, glosând articolul nostru, le găsea binevenite, nu văd de ce n’ar fi, provenind dela scriiloiime, mai stilate, cu mănuşi oarecum, fie şi de box, dure, dar mănuşi. Acestea şî altele, mărunţişuri oricum, din a căror purificare eco- nomia legii nu are nimic de suferit, chiar dimpotrivă, nu sunt însăşi legea. Iar legea, în spiritul şi substanţa ei, nimănui — vor- besc de breslaşii scrisului — nu i-a trecut prin minte, că ar trebui clintită, nici cu un deget. Şi cum ar fi putut să fie altfel, oricât unul şi altul dintre cetitori a binevoit, frunzărind articolul nostru, să aibă o impresie contrari? In fond, ce este această lege a contractului de editură şi care sunt generoasele ei inovaţiuni, juste mai presus de toate, pe care noi înşine să nu le fi enumerat? Că, tot la vremea aceea, editorii re- dactau memorii, de al căror cuprins abia din articolul amintit al fruntaşului literaturii contemporane, luam cilnoştinţâ, nimic mai explicabil, dar şi mai indiferent din punctul nostru de vedere, câtă vreme legea era promulgată şi, odată cu ea, consacrat şi prin- cipiul (cum atât de sugestiv îl formulase Alfred de Vigng) al per- petuităţii dreptului de proprietate literară, îngrădit de certe garanţii, ■ precum : verificarea tirajului şi înfruptarea indefinită a scriitorului din eventualele majorări la preţul cărţilor sale. îmi amintesc din convorbirile de pe vremuri, cu regretatul Emanoil Bucuţa, desnă- dejdea cu care omul acesta, unul din cei mai învăţaţi în problemele cărţii, nu izbutea să convingă pe editori să marcheze atât anul de apariţie (pe foaia de titlu) cât şi tirajul (corect negreşit) al cărţii sau revistei, pe fila din urmă. Ancheta asupra tirajului publica- 04 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ţiilor periodice, pe vremea când colaboram cu dânsul la « Buletinul Cărţii t>, n’a dus, cum era şi jiresc, şi cu toată corespondenţa con- sumată, la niciun rezultai. Venit în fruntea editurii literare a Casei Şcoalelor, n’a pregetat să integreze în compunerea copertei şi cifra nemislificală a tirajului, conformă evident cu cifra înscrisă în nota de comandă. Că stăruind în lucrul acesta, Emanoil Bucuţa avea în vedere, mai puţin drepturile băneşti ale scriitorului şi mai mult eleganţa grafică şi corectitudinea profesională a negustorului, pe care i-ar fi plăcut să-l vadă în rândul confraţilor lui apuseni, t aproape neîndoios. Gândul că absenţa tirajului ar ascunde in- tenţii inavuabile nu i-ar fi trecut niciodată prin minte. Cât despre majorările de preţuri, ce este mai firesc ca de fluctuaţiile în bine, ale operei sale, să se bucure şi scriitorul, în aceeaşi măsură cu fabri- cantul de hârtie, cu tipograful, cu librarul, şi, fără doar şi poate, cu editorul? O operă literară nu e un bun de consumaţie limitată, şi exhaustivă. Câtă vreme ediţia nu este epuizată şi opera generează venituri, ele urmează să se răsfrângă şi asupra aceluia, fără de participarea căruia orice întreprindere editorială e fără de obiect. Negustorul de brânză cumpără 10 butoaie, le plăteşte pe loc, le desface aşijderea sau le depozitează, în vederea unor eventuale urcări de preţuri, deci câştiguri, asta îl priveşte. Şi încă l Sunt epoci, în care depozitarea e tot una cu dosirea şi poate intra în pre- vederile legii sabotajului economic. Carte sub obroc şi carte dosită — iată lucruri de neconceput. Mai e nevoie să spun că. raportate la aceste două mari şi revo- luţionare principii, ce alcâtuesc însăşi axa de susţinere a legii, o1 iecţii ca cele formulate de noi, în articolul precedent, sau de edi- tori şi privind tehnica, aparatura şi funcţionarea legii, sunt detalii de secundă importanţă şi că puşi în alternativa de a ne decide între o'J.ege cu mai multe dichisuri, dar castrată în punctele ei esenţiale •şi legea actuală, oricâte insuficienţe tehnice ar avea, n’am sta la gânduri s’o alegem pe cea de astăzi? Insă nu despre aceasta era vorba, cât despre acele detalii regretabile, mai mult sâcâitoare decât grave, cu amendarea cărora legea nu numai că nu pierde dar se pune la adăpost de obiecţii, ce pot fi evitate, şi în umbra cărora, ca în dosul unei perdele de fum, impenetrabilă, s’ar putea ascunde mai mari şi mai periculoase comploturi. Ce se dobândise prin ac- tuala lege a contractului de editură, răspundea atât de mult nă- JURNAL DE LECTOR 45 zuinţelor scriitoriceşti, celor mai legitime, atâta timp nutrite, încât nu ni se părea util să mai deschidem un proces, definitiv câştigat, după a noastră părere. Timpul pledoariilor trecuse. Intrasem în zodia certitudinilor axiomatice şi revoluţionare. Cine a cetit cu atenţie articolul nostru trecut, ca şi cel care a urmărit desbalerile, de peste ani, în jurul aceloraşi obiective, cărora noua lege a contractului de editură le-a dat o atât de categorică formulare, a înţeles, fără putinţă de răstălmăcire, lot ceea ce se cuvenea înţeles. Cu atât mai mult, cu căi nu ne aflam la întâia întâlnire cu subiectul. De altminteri, pentru a limita intervenţia noastră numai la răstimpul în care s’a începui şi perfectat pregă- tirea nouei legi, voiu aminti, înlâiu, de articolul nostru « Scriitori în suferinţă », publicat în Victoria, din 1945, Iunie în 9, în care ne îngăduiam o sugestie întru câtva mai radiăulă, despre care sun- tem încântaţi să aflăm câ-şi face, înlr'o formă apropiată, vad la conducătorii de astăzi ai Ministerului Artelor şi anume dreptul autorităţii constituite de a controla şi, la nevoie, de a limita negoţul editorial. Scriam, alunei, între altele: « Scriitorimea întreagă alcâ- tueşte o familie solidară, ce-şi ajunge sie-şi, cu bunurile ei morale şi materiale, fără să aibă nevoie să apeleze la caritatea publică şi nici să continuie a face pe bufonii generoşilor editori. In ziua în care, după exemplul marelui nostru vecin, Uniunea Sovietică, râvnita Editură de Stat va fi luat fiinţă, exploatarea autorilor căzuţi în domeniul public, încetând să mai fie un privilegiu al câtorva negustori de postumitate, va merge către singurul ei ţel, lăudabil: ajutorarea scriitorilor în vieaţă, striviţi de lipsuri şi de bătrâneţe. Fără această expropriere, urmată de împroprietărire, aidoma întru totul reformei agrare, oricâte măsuri oricât de ispiti- toare nu vor fi decât expediente, menite să adoarmă pentru un timp, durerile. Firimiturile n'au suplinit niciodată un prânz şi o masă, decât poate în parabola Mântuitorului. Iar zilele de azi numai creştine nu-s. Un fel de a spune că singura nădejde raţio- nală stă în Stat şi în obligata lui solicitudine, un fel de a adăuga că titularul de astăzi al Ministerului Artelor, d-l Mihail Ralea, căruia i se datoreşte înfiinţarea Casei de Pensii a scriitorilor, cu cinci ani în urmă, şi în condiţiuni de perfectă generozitate, are prilejul să sporească cu unul, actele revoluţionare ale carierei sale politice, tăind, odată pentru totdeauna, acest penibil nod gordian REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE oi al culturii noastre : mizera soartă a scriitorului român ». Tot nodul acesta gordian — situaţia de paria a scriitorului în societatea con- temporană — făcea şi obiectul articolului nostru: «Noul Chatier- ton sau ceea ce nu se uită» (R.F.R., XIII, Ianuarie 1946) în care împleteam sugestiile excelentului poem (« Ceea ce nu se uită ») al d-lui Eugen Jebeleanu cu acordurile pateticei pledoarii, prin care Alfred de Vigny intervenea acum mai bine de o sută de ani în favoarea confraţilor săi, nu numai în drama « Challerton » şi în prefaţa acesteia, dar şi în acea memorabilă «De mademoiselle Sedaine et de la propriile lilleraire — Lettre a mm. Ies deputes, ecrite le 15 janvier 1841», adevărată magna charta libetatum a drepturilor scriitoriceşti, decât care puţine s'au redactai mai categorice, în decurs de un veac, şi în faţa generozităţii căreia pălesc oale iniţiativele legislaţiei franceze. (Să mai reamintim detaliul de biografie, că la desbaterile parlamentare din 1843, cu prilejul unui proiect de lege, depus de Lamartine, asista Alfred de Vigny şi Balzac, singurii cărora problema aceasta a creaţiei artistice şi a rodului ei, le stătea la inimă?). Cum toată literatura subiectului nu face, mai la urma urmei, decât să parafrazeze esenţa doctrinei lui Alfred de Vigny, socotesc mai util să reproduc, în încheiere şi drept singurul omagiu pe care, noi, beneficiarii nouei legi a contractului de editură i-l putem aduce, lui, profeticul vizionar, cu toate că, prin definiţie, titular al turnului de fildeş, câteva din gândurile lui de atunci: « Vi s’a dovedii, spunea Alfred de Vigny, într’un « « posi-scripium » din 15 Ianuarie 1842, cu care-şi adnota, un an mai târziu, memorabila epistolă deschisă către d-nii deputaţi, vi s’a dovedit că acest domeniu public, atât de apărat, nu-i decât o ficţiune, că a-l recunoaşte, cum se practică azi, nu înseamnă altceva decât a îmbogăţi un antreprenor şi un editor în locul familiei, că duce numai la conservarea proprietăţii, însă cu schimbarea proprietarului. E greşit să se spună că socie- tatea ar fi un colaborator, având anume drepturi, paradoxul acesta prost susţinut nu viază. Societatea simte oarecari vagi nevoi şi oare- cari vagi dorinţe. Dacă o gândire ne satisface, numai prin formă îşi exercită enlusiasmul şi se perpeluiază. Forma aceasta e şi opera şi proprietatea autorului, unicul ei creator... Ficţiunea necesară a oricărei proprietăţi dispare de îndată ce nu-i învestită cu carac- terul Perpetuităţii. Singură Perpetuitatea, repet, e dreaptă. Cine JURNAL DE LECTOR 97 dintre noi ar concepe o lege care să despoaie pe nepot de pământul pe care-l îngăduie fiului? Mai mult: conştiinţa publică a şi anti- cipat legea pe care o reclam, şi mai multe teatre plătesc, din pro- priul lor imbold, un tribut la care nimeni nu le obligă. Dar fie că forma acestei Perpetuităţi ar fi o redevenţă, aşa cum am preco- nizat-o, cum am definit-o şi cum înşi-vă o adoptascţi pentru operele dramatice, singura, cum socotesc, dreaptă şi singura logică, impozit pur şi simplu, al unui drept al moştenitorilor, pe fiecare repre- zentaţie şi fiecare volum, fie că Perpetuitatea aceasta ar fi asimi- lată dreptului comun, nu aceasta e chestiunea cea mai importantă. Esenţialul e de a ridica demnitatea literaturii. Ceea ce nu se va întâmpla în viaţa, pe care totuşi o dirige, decât atunci când pro- prietatea (literară) va fi constituită ca aceea a unui ogor. Sudorile frunţii sunt cel puţin tot atât de nobile ca şi cele ale braţului. Nu e aur mai curat ca cel care-l aduc recoltele minţii». Manii gloriosului poet au de ce să fie împăcaţi: răsadul ge- neroasei sale inimi a încolţit în câmpia Dunării şi promite să dea roadă. PERPESSICIUS i* COMENTARII CRITICE MFNŢIUKI CPITTOB NOUI TĂLMĂCIRI DIN HEINE (II) In timp ce « Germania » era « o poveste de iarnă » (Ein Win- termărchcn), «Atta Troll» este «un vis al unei nopţi de vară* (Ein Sommernachtstraum), în care parodia feerică, dedusă din marele izvor shakespearian, se altoie şte, ca în oricare din poe- mele lui HJne, pe contingenţele politice şi biografice, atât de scumpe inimii lui. Când începe să scrie «Atta Troll», în 1841, dincolo de Rin, «aşa zisa poetică patriotică », cum o spune chiar el în prefaţa poemului, iar în prefaţa ediţiei franceze, «pretinsa poezie politică » erau în floare. « Muzele, preciza, căpătară strictul ordin să nu mai hoinărească nefolositoare şi trândave, încolo şi încoa, ci să se înroleze în slujba patriei, ca adevărate cantiniere ale libertăţii sau ca spălătorese ale naţionalităţii creştino-ger- mane *. Gânduri de acestea se întâlnesc la tot pasul şi în cores- pondenţele ce trimetea, între 1840—1843, « Gazetei universale din Augsburg », strânse apoi în volumul «Luteţia » şi care pot să aducă multe lumini procesului de creaţie respectiv. «Pe zei! Pe atunci trebuia să reprezint drepturile neexteriorizabile ale spiritului, mai cu seamă în poezm * afirma cu orgoliul celui în- vestit cu mandat olimpian şi în această formulă Heine închide nu numai secretul libertăţilor câte-şi îngădue, el, romanticul răspopit, în poezie, dar şi pricina pentru care ajunge ţinta de continui şi înverşunate atacuri din partea conaţionalilor, pe care excesiva lui fantazie îi indispune. Fruct de variate seve şi altoiuri, parodie, între altele, a unui poem de Frciligrath, în care «Prinţul Maurilor *, ce-şi închee cariera africană ca to- boşar la poarta unui circ european, anticipează destinul vaga- bond al ursului scăpat din lanţuri — «Atta Troll* e, prin ex- celenţă, un poem satiric, pe care inspiraţia şi fantazia îl împo- dobesc cu multiple artificii şi care în niciun caz nu trebue cetit cu prejudecată. Ironia poetului nu ţinteşte principiul însuşi, dar paiaţa care-1 întrupează: « Sunt oglinzi care sunt atât de ciudat NOUI TÂLMAcmi DIN HEINE (II) ** dăltuite, încât şi un Apollo se oglindeşte în ele ca o caricatură şi ne forţează râsul. Râdem atunci numai de caricatură nu şi de zeu ». In primul rând, poemul se citeşte, cu încântarea pe care orice rod al imaginaţiei o iradiază. E una din acele călătorii minunate, pe care în lipsa unui covor fermecat, autorul o în- treprinde, şi cu dânsul şi noi, tolănit cu Julieta lui, într’o în- stelată noapte de vară, pe o blană de urs. Evadarea lui Atta Troll din belciugul şi de sub gârbaciul dresorului, ce-şi revarsă furia asupra Mummei, ursoaica şi Penelopa bietului Odisseu, ră- masă singură, goana de Argonauţi, pe cărările de astădată me- ridionale, în căutarea fugarului şi intermediile ce se deschid ca tot atâtea porţi vrăjite într’o suită de nopţi şi basme orien- tale, până la clipa din urmă când Odisseul nostru sucombă sub plumbii turnaţi de Uraka vrăjitoarea, iar Mumma, mai mult ■ Dalilă decât Penelopă, cochetează pe după gratiile grâdinei zoo- logice, d'n Paris, cu un splendid urs alb siberian —acest singur itinerariu şi asigură un agreabil roman de aventuri, în care spi- ritul de invenţiune al poetului născoceşte tot alte implicaţii. Dar Heine e prea mult un copil al timpului său şi, dela natură, un temperament mult prea subiectiv, pentru ca poemul său alegoric să nu închidă nenumărate subînţelesuri şi surprize. Mai puţine de sigur ca în i Germania >, conţinând, cu expresia lui t un furnicar de aluzii tudeşti, ce ar avea nevoie de mai multe volume de comentarii », dar încă destule ca să-l îngrijoreze soarta poemului, cum o făcea în prefaţa tălmăcirii franceze: «Origi- nalul, spunea Heine, nu va fi pierdut Ceva în traducerea franceză în proză, din parfumul şi coloarea sa, aşa de esenţiale într’un poem ce n’are un subiect prea 'palpabil? Arabescurile şi aluziile pentru care fabula e doar pretext vor fi înţelese de cei ce nu cunosc mişcarea literară, politică şi socială din Germania? Mi-e teamă că ar fi temerar s’o afirm. Şi totuşi încredinţez publicului francez astă traducere. încrederea ce am în sagacitatea compa- trioţilor lui Champollion, descifratorul hieroglifelor, etc., etc. >, Tot atâtea întrebări şi temeri ce se pot ridica şi faţă de tăl- măcirea românească a d-lui Isaiia Răcăciuni. «Clar de lună împăiat» numise Sainte-Beuve poezia lui Heine tradusă în proză franceză şi maliţiozitatea, în virtutea pigmentului ei chiar, că- zuse ca plumbul în inima spiritualului poet. In realitate, ea închide într’o imagine concentrată, raţiunea însăşi a oricărei tălmăciri literare, acel timbru particular, propriu fiecărei opere, acel praf diamantin de pe aripi de fluturi, ce trebueşte transmis dintr’o limbă într’alta, condiţiuni ce se întâlnesc pregnant for- mulate într’un esseu despre «drepturile şi datoriile traducăto- rului » al lui Valdry Larbaud. «Fiecare text, scrie acesta, are 7* 100 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE nn sunet, o coloare, o mişcare, o atmosferă, ce-i sunt proprii. Pe lângă sensul său material şi literal, orice bucată de literatură, ca şi oricare bucată de muzică, are un sens mai puţin aparent şi care singur creează în noi impresiunea estetică dorită de poet. Ei bine, acest sens, trebue redat şi într’asta stă sarcina tradu- cătorului ... ; dar ca să poată reproduce acest sens literar al operelor de literatură, traducătorul trebue mai întâi să-l sur- prindă, şi nu numai să-l prindă, dar şi să-l recreeze... ». Or, în lumina acestor consideraţii, cum se prezintă traducerea d-lui Isaiia Răcăciuni? întâiul ei merit e că păstrează şi metrul şi stihul alb al originalului. Evident, e oarecare deosebire între versul alb, de pură esenţă lirică, într’un text limitat, curent, şi versul alb discursiv, mai mult tipar decât aluat, în care, cu cât poemul e mai extins, dificultăţile sporesc şi artificialităţile ameninţă. Măsura redusă, a octosilabului trohaic sau, cum îi spune Heine însuşi, a «troheelor patrupede », ar trebui să im- pună tălmăcitorului un efort mai' susţinut în plivirea acelor ve- getaţii parazitare, ce cresc dela sine sau acelor câlţi utili, cu care traducătorul umple goluri fatale, de respiraţie sau substanţă. De aici, prezenţa unor inversiuni verbale, proprii mai curând scrisului bisericesc, unor versuri fatal prozaice, unor demonstra- tive mai mult sau mai puţin berce, unor sinereze, în cinste pe vremuri şi la poeţi de mare prestigiu, ca Ovid Densuşianu şi Ion Pillat. Câteva pilde, spicuite ici şi colo, vor arăta natura acestor imperfecţiuni, ce se întâlnesc şi în traducerea d-lui Isaiia Răcăciuni. D. p.: «Atta Troll şi-a sa soţie — Cea numită neagra Mummar» (p. 31); «Dai», şi pentru mârşavi bani—Trebue să joace el, — Care ’n majestatea groazei — Se simţea atât de sus 1 (p. 34); «Toţi măgarii poală-afunge— Şefi în slujbe însemnate » (p. 55); «Ei surâd mereu. Surâd, — Chiar în dans. Atât de mult, — Li-e străină-această artă — Care va să fie cult» (p. 58); «Draga lui Irod, cea care—Capul lui Ion poftit-a»; «Ţine ’n palme încă tava — Cea cu capul lui Ion» (p. 111); «Dar vă- tămător e, poate, —Pentru om... — .. .să audă — Ce se ra- fio-nea-ză acolo»; «Da acolo, în acele — Sfere negre-a-so-cie- tă-ţii» (p. 53). Tot ce s’ar putea spune, mai puţin grav despre astfel de versuri, e că sunt de o categorică insuficienţă expresivă. Ba, cu gândul de a fi în nota fabulei, am fi ispitiţi să spunem că astfel de versuri, ce figurează aici doar ca mostre, calcă oare- cum greu, cu o graţie ursină, dacă n’am şti cât de mândru era Atta Troll de arta dansului său, cât de mult fascinase pe spec- tatori cu dânsa şi cu ce orgoliu demonstrează şi puilor săi, în groia de pe lângă Ronceval, nnde se refugiază după evadare, NOUI TĂLMĂCIRI DIN HEINE (II) iei v'rtuţile artei dansului, şi încă în ce versuri şi sugestive şi gra- ţioase: Şi cuprins de inspiraţii, Vrea prin fapta-i să arate Că nu ’ndrugă vorbe goale, Ci că-i mare dansator. Sare ’n sus, se-aşează ’n cele Două labe de ’ndărăt, Şi ca ’n alte vremuri joacă Dansu-i favorit: ga vota. Muţi, cu gurile căscate, II privesc tinerii u,şi Şi-J admiră pe babacul Ţopăind în clar de lună. Şi astfel de versuri perfecte nu trebue să le cauţi, la anume ceasuri din noapte, la cutare conjuncţii de aştri, cu descântece, ca pe ierburi de leac. Ele abundă. D. p. Un adjectiv ingenios: Urlete nopiaie geme (34); o strofă suavă, cu rezonanţă emines- ciană: Du-mă ’n tainice vâlcele—Unde, subt umbroşi stejari — Isvorăşte dintre trunchiuri — Un bătrân izvor de basm (41); o a lta aidoma: Noapte, pace, svon de vâsle... — Ca o taină clipolindâ, — Luntrea lunecă pe valuri — Iar nepoatele vâslesc (82); un exce- lent aforism pe tema fragilităţii feminine: «Insă Mumma? Ah 1 da, Mumma.—E femeie! Uşurinţa,—E-al ei nume. Aht Fe- meia— E jragilă ca faianţa (153). Cât despre exactitatea tăl- măcirii, nu există niciun motiv de îndoială. Evident, vor fi fiind ici şi colo nuanţe, pe care le-ai fi preferat celor acceptate de tălmăcitor, dar totul e chestiune de detaliu. E cert, de pildă, că al treilea stih din următoarea strofă, perfect tradusă alt- minteri: «Ronceval, tu mândră valel—Când aud plăcutu-ţi nume — Ofilita floare albastră — îmi tresare adânc în piept i> (42) nu reeditează toată virtutea aliterativă a corespondentului său german din al 4-lea stih: «Ronceval, du edles Thall—Wenn ifch deinen Namen hore — B.bt und dustet mir im Herzen — Die verschollne blaue Blumel», cu observaţia numai că cetitorul ro- mân, familiarizat cu Eminescu şi cu celebra lui elegie (Floare- albasiră, floare-albasirâ — Şi ie-ai dus dulce minune) se poate dispensa de aliteraţie: singură vraja consfinţită a cuvântului ajunge de astădată. Iar o strofă ca următoarea: «Vis al unei nopţi de vară. — Ce zadarnic mi-este cântull — Ca iubirea, ca şi viaţa — Ca şi Dumnezeu, ca lumea 1 » (40), atât de cursivă şi reproducând, la prima vedere, atât de fidel originalul: «Traum der Sommernachtl Phantastisch—Zwecklos ist mein Lied. Ia zwecklos — Wie die Liebe, wie das Leben, — Wie d^r Schopfer samt der Schopfung! »— este sigur că nu se suprapune întru 1*3 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE totul, că e cu o quartă mai jos. Şi nu mă gândesc atât la ali- terativul stih al 3-lea «Wie die Liebe, wie das Leben », cât la cel de noi subliniat. Nici din strictul punct de vedere lexical, nici din acela al sensului general al poemei (cu strofa aceasta începe cântul al III-lea, şi el clamează drepturile fanta zici şi fericirea sborurilor cu Pegasul într’aripat), ele nu-şi corespund. Căci ceea ce poetul ţine să sublinieze nu e vanitatea, zădărnicia; ea nu şi-ar avea rostul într’un astfel de moment psihologic, cât gratuitatea actului poetic izvorând, spontan şi fără de scop (Zwecklos, ist mein Lied. Ia zwccklos), din feeria unui vis de noapte de vară, ca o floare din seva ei, ca un act de iubire sau de viaţă, din plămada legilor naturale 1 Insă traducerea d-lui Isaiia Răcăciuni e De deasupra acestor rezerve de amănunt, ce se pot şi susţine, dar şi combate. Nu numai că poemul se citeşte dela început până la urmă, în ritmul pe care fantazia poetului l-a imprimat, dar însăşi atmosfera feerică e sugerată şi realizată, însăşi construcţia lui compozită, acea alternare de satiră şi poezie a naturii, de sentimentalism şi sarcasm, de fabulă şi lirism, de parodie şi gravitate, ce se în- tâlnesc cu toatele în complexa personalitate a lui Heinrich Heine. Un exemplu din fiecare categorie ar convinge de abilitatea cu care d. Isaiia Răcăciuni s’a insinuat în tainele originalului şi cât de numeroase sunt cazurile perfectei răuşite. Le voiu limita la două. Iată, întâiu, discursul incendiar, în care Atta -Troll se ridică împotriva « supremaţiei drepturilor umane >. Normal ar fi să urmărim întreg cântul al V-lea, pentru a surprinde variaţiu- nile ironiei heineane, dar chiar şi trunchiat, citatul nu este mai puţin sugestiv şi de actualitate, mai cu seamă astăzi, la capătul unui secol de iluzii umanitariste, ce-au culminat în perfecţio- natele metode de exterminare dela Auschwitz şi Maidanek: « Drept al oamenilor! Cine V’a dat aste privilegii? Raţiunea nn, de sigur Căci e iraţional. < Sunteţi voi mai buni, o, oameni. Decât noi, fiindcă hrana Vo gătiţi din cărnuri fripte? Noi le digerăm nefierte; «Iar la urmă rezultatul E acelaşi.—Nu mâncarea Face nobil, căci nobleţea Stă fn sentiment şi faptă. « Sunteţi voi mai buni, voi oameni, Că vă ocupaţi cu arta, Cu ştiinţa şi succesul? Noi, nu suntem mai prejos, NOUI TĂLMĂCIRI DIN HEINE (II) t»3 « Nu sunt oare câini dresaţi ? Cai ce socotesc mai bine Decât chiar consilierii? Iepurii nu bat din tobă? « Pe tărâmul hidrostatic Câţi n’au excelat din biberi? Nu sunt berzele acelea Care-au inventat clistirul? « Nu scriu critici toţi măgarii ? Nu fac .teatru maimuţoii ? Mimă mult mai strălucită Ca Batavia, nu-i pisica? Etc. Pentru al doilea citat sunt în incertitudine: fi-va expediţia din munţi, dela paradisul copiilor, cu poezia şi tâlcul ei, atât de in- genui; parodia intermediului walpurgic din Faust, acea caval- cadă nocturnă în tovărăşia marilor scriitori urmăriţi de umbrele lor şi a marilor pasionate, Diana, Abunda şi Salomeea; una din viziunile troglodite din grota dela Ronceval, sau una din nu- meroasele evocări descriptive, cu care Hune îşi descântă poemul şi în interpretarea cărora d. Isaiia Răcăciuni află cele mai fe- ricite rezonanţe ? Mă decid totuşi pentru un astfel de crâmpeiu din marele imn al naturii, singurul în care, dimpreună cu acela al iubirii, verva lui Hune a rămas pururi tânără, şi îl aleg din fru- mosul apolog al lamentaţiei zăpezilor pe culmi: Când priveşti aceste dealuri De departe, strălucesc Parcă ’n purpură şi aur, Inălţându-se spre cer, Dar de-aproape, strălucirea Piere. Ca la oelelalte Pământeşti minunăţii, Te orbeşte doar lumina. Ce-ţi părea purpură, aur, Vai, sunt doar zăpadă goală, Ce ’n singurătate rece, Tristă, moare, de urât. Ascultat-am pe ’nălţime Cum, scrâşnind, biata zăpadă Albul ei necaz şi-l plânge Vântului nesimţitor. « Cât de ’ncet, — suspină dânsa, — Se cern orele ’n pustie! Nesfârşite ca şi timpul Veşniciilor de ghiaţă) REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE t*4 * Oh! nemernica de mine ! Decât singură pe piscuri, Ce n’aş da să fiu în valea Cea de flori îmbălsămată! « Aş fi vrut să fiu o gârlă. Şi cu valurile mele, Cele mai frumoase fete Faţa lor şi-ar fi spălat. « Poate-aş fi căzut odată Chiar în mare, şi ca perlă, Aş fi fost podoabă rară In cununa»- vr’unui rege ! » Auzind aceste vorbe, Ii zisei: « Zăpadă dragă, Mă ’ndoeBc că-o soartă bună Te-ar fi aşteptat în văi. « Consolează-te. Puţine Ajung perle; poate tu Nemereai într’o băltoacă Şi-ajungeai vreo scârnăvie! » Astfel de pag’ni sunt un prilej şi un îndemn pentru a sugera d-lui Isaiia Răcăciuni ideea unei reluări a poemului, pentru ca totul să fie şlefuit cu egală solicitudine. Sunt, în paginile cu care tălmăcitorul îşi prefaţează lucrarea, câteva amănunte interesante, în legătură cu însăşi această traducere, fruct al unei iubiri con- stante şi al unui reiterat travaliu. Ele trebuesc duse până la ultima şi perfecta lor consecinţă. * Discipol al lui Ovid Densuşianu, colaborator familiar al 4 Vieţii noui», cunoscut pentru traducerile din poezia lui Haine, pe care d. I. E. Torouţiu le aşează în imediată vecinătate cu cele ale lui Iosif, d. Ion Bentoiu dă într’o versiune integrală: «Harzreise i>, întâia lucrare în proză a poetului şi întâiul ta- blou de voiaj din seria de « Reiscbilder », despre care în prefaţa din 1856, Hune însuşi vorbea ca desDre un «teatru de exhibiţie », la care îşi invita spectator»’: «Intraţi fără teamă. Nu sunt atât de rău pe cât par». Spre deosebire de poemele anterioare, tăl- măcite unul în proză (« G rmania ») şi cestălalt în metrul ori- ginal (« Atta Troll »), în « Călătoria în Harz », Hune alternează proza şi versul, cărora d. Ion Bentoiu le păstrează şi conturul şi mireasma, originare. Despre versurile presate, ici şi colo, ca florile de câmp, printre pagini de proză, d. Emil Dorian nu se arăta, pre cât îmi amintesc, atât de entuziast, în darea de şeamă, cu care glosă traducerea d-Jui Ion Bentoiu. Rezerva NOUI TĂLMĂCIRI DIN HEINE (II) IOJ îmi pare totuşi excesivă.' Sunt câteva strofe şi câteva poeme de o graţie şi de o limpiditate, remarcabile. O strofă ca urmă- toarea : « Printre brazi mi-oi pierde urma — La izvorul ce s’a- vântă — unde cerbul rătăceşte — Unde vesel sturzul cântă »; o poemă ca aceea închinată tânărului păstor (Rege e păstorul tânăr — Tron e dealul înverzit...), atât de învecinată cu eminesciana «Poveste a codrului» (împărat slăvit e codrul...) şi mai ales marea poemă de 51 de strofe, frumoasa idilă din coliba minie- rului dela Klausthal (pe care, în treacăt fie spus, d. Emil Dorian a tradus-o şi încorporat-o, de mult, în culegerea sa « Cartea cân- tecelor »), acestea toate sunt o dovadă că d. Ion Bentoiu nu numai s’a pătruns de spiritul poeziei heineane, dar i-a şi aflat fericite corespondenţe de expresie. Nu mai puţin izbutită, şi poate chiar de un merit superior versurilor, este tălmăcirea în proză a d-lui Ion Bentoiu. Căci versul, cu canoanele lui presta- bilite şi cu îngrădirile lui, avertizează şi ajută pe tălmăcitor, în timp ce proza, şi în deosebi proza unui poet, spiritual, fante- zist, sglobiu, fluturatec cu ştiinţa şi cu sentimentele, îndrăgostit de natură şi de oricare din fecioarele sădite de Domnul pe pă- mânt, fie ea de aievea sau imaginară, o astfel de proză, ner- voasă ca argintul viu şi plină de irizaţii, ca o bucată de şist, smulsă din munte şi jucată în lumina soarelui, cum e aceea din «Călătoria în Harz», cere sforţări multiple pentru a-i păstra întregi şi sucul şi scânteierea. Dacă pentru versuri, modelele şi în orice caz exemplele care să stimuleze şi să abată din cărări greşite, n’au lipsit,’-în proza heineană, d. Ion Bentoiu a trebuit să-şi făurească singur instrumentul de expresie. Cu excepţia unui fragment, acela al văii lise, apărut, cum aflăm din studiul d-lui I. E. Torouţiu, într’o crestomaţie de «Bucăţi alese din autorii germani », Socec, 1901, — « Harzreise » n’a mai fost tălmăcit, cum n’a prea fost tălmăcită în genere proza literară sau politică a lui Heine. • Rod al unei călătorii, ca să zicem aşa, de compensaţie, căci poetul, eliminat din universitatea dela Gottingen, se consolează bătând coclaurii şi pădurile, « Călătoria în Harz » vibrează de lumina peisagiilor sălbatice şi fierbe ca spuma cascadelor lisei, de toată ironia şi sentimentalitatea, proprii spiritului heinean. De aceea, «Călătoria în Harz » abundă în idile şi în peisagii. « Dumnezeu a creat pe om, ca să admire splendoarea naturii », scrie poetnl într’un loc, după ce, înainte de a poposi la minele din Klausthal, merge un timp în tovărăşia unui nătâng din Gozlar, de prostia căruia natura însăşi îşi pierduse strălucirea, şi Heine se* dovedeşte nu numai un continuu admirator al naturii, dar şi unul dintre confidenţii ei cei mai preţioşi. De aici, toate acele observaţiuni subtile, mai puţin ale unui inatent pierde-vară, ic6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE cât ale unuia din spiritele adoptive, pe care Natura le-a acceptat în intimitatea tainelor ei. «Natura, scrie Heine, ştie, asemenea unui mare poet, să realizeze cele mai mari efecte cu mijloacele cele mai mici. Numai cu soare, copaci, flori, apă şi iubire. Ne- treşit, dacă aceasta din urmă lipseşte din sufletul contempla- gorului, totul se preface într’o privelişte urîtă, iar soarele are atunci doar atâtea mile în diametru, copacii sunt buni pentru încălzit, florile se clasifică după stamine şi apa e umedă ». « Călătoria în Harz * e o continuă ilustraţie a acestui generos principiu al iubirii şi cum am voi să închidem într’un citat şi farmecele originalului şi pe ale tălmăcirii, stau la gânduri între episodul de o inocentă candoare, al frumoasei cu ghioceii din Gozlar şi pagina din urmă a relaţiunii, aceea în care, invadat de primăvară şi de soarele primei zile de Mai, poetul se revarsă în confidenţe sentimentale şi-şi asemueşte inima cu floarea de aloes din pădurile Braziliei, ce, după legendă, înfloreşte la o sută de ani, odată (în timp ce a lui ar putea înflori de o sută de ori într’o zi): «Pretutindeni ca gingaşe minuni înfloresc florile şi inima mea vrea să înflorească şi dânsa iarăşi. Inima aceasta este şi ea o floare, ba încă una minunată. Nu este o smerită viorea, nu e un trandafir zâmbitor, niciun crin curat sau o floare obişnuită care înveseleşte inima unei co- pile cu drăgălaşă gingăşie şi se odihneşte pe piepturile frumoase şi azi se veştejeşte şi mâine înfloreşte iarăşi. Inima mea seamănă mai mult cu acea floare grea din pădurile Braziliei, care după legendă înfloreşte numai la o sută de ani odată. îmi aminteso că am văzut o asemenea floare când eram copil. Auzisem în noapte o pocnitură ca de pistol şi în dimineaţa următoare îmi povestiră copiii vecinului că pocnitura fusese dela floarea lor de « aloe », care se deschisese. Mă duseră în gră- dină şi acolo văzui spre marea mea mirare, că scunda, aspra plantă, cu frunzele nebunatec deschise şi crestate ascuţit în care uşor te-ai fi putut răni, acum se înălţase pe neaşteptate şi acolo sus purta splendida floare, ca o coroană de aur. Noi copiii nu puteam să vedem aşa de sus şi bătrânul, zâmbitorul Christian, căruia îi eram dragi, făcu o scară din lemn în jurul floarei şi pe această scară ne căţăram ca pisicile şi ne uitam miraţi în caliciul deschis, din care ieşeau afară galbene fire de raze ou neauzită strălucire şi parfumuri streine. Ba, Agnes, această inimă nu înfloreşte des şi uşor. Bupă cât mi-aduo aminte ea a mai înflorit numai o singură dată şi e mult de atunci, de sigur o sută de ani. Cred că oricât de splendid se desfăşurase atunci înflorirea ei, trebuia totuşi să piară nenorocita din lipsa luminii de soare şi a căldurii chiar dacă n’ar fi nimicit-o cu silnicie o întunecată furtună. Acum însă se înalţă din nou şi se sbate în pieptul meu, şi dacă vei auzi fără veste o pocnitură — copilă, nu te ’nspăimânta! Nu m’am împuşcat, ci iubirea mea îşi deschide mugurii şi izbucneşte în sus strălucite cântece, în ditirambi nemuritori, în prea voioase simţiri poetice. Copilă, dacă însă această înaltă iubire îţi este prea sus, ţi-o voi pune la îndemână. Urcâ-te pe scara de lemn şi priveşte de pe ea în jos în inima mea înflorită. f E încă de vreme, soarele a străbătut abia jumătate din drumul lui fi mireasma inimii mele este atât de tare, că mi se urcă la cap ame- NOUI TĂLMĂCIRI DIN HEINE (II) 109 ţindu-mă şi nu mai ştiu unde încetează ironia şi unde începe cerul. Sus- pinele mele umplu văzduhul şi eu însuşi aş vrea să mă topesc din nou în dulci atomi, în dumnezeirea necreiată; — cum trebue să se întâmple când se înnoptează şi când stelele răsar pe cer, «sărmanele stele care pot să-ţi spună... ». E întâi Mai, cel mai trenţăros băiat de prăvălie are astăzi dreptul să fie sentimental şi ai vrea oare să-l ţii de rău pe poet ? ». Iată opere vechi numai de un veac, un veac şi ceva, dar a căror mireasmă n’a pierdut nimic din tăria ei, cu toate furtu- nile ce s’au abătut şi au şi măturat în dese rânduri solul acestei nefericite Europe. Scrumul cărţilor lui arse s’a risipit de mult, în toate vânturile, statuile lui au peregrinat dintr’un loc în- tr’altul până s’au topit în rugul ultimei nebunii totalitare, ne- vătămat a rămas însă sufletul lui Heine, spada neinflamabilă de oţel a spiritului său, flacăra neastâmpărată a ironistului şi briza aromată a lirismului său inepuizabil. Dovadă: tâlmăcirile de astăzi, atât de fidele, atât de artistice, dovadă simpatia şi satisfacţia cu care cetitorul le urmăreşte. PERPESSICIUS O ISTORIE LITERARA NAZISTA Walther Linden, Geschichte ăer deutschen Literatur, von den Anfăngen bia zur Gegenwart, Zweite, enveiterte Auflage, Philipp Reclam jun. Verlag, Leipzig, 1940. Regimul totalitar care a dus Germania la prăbuşire nu putea avea altă comportare faţă de arta contemporană, decât în sen- sul «dirijării», după normativele autorului dramatic fluierat, ajuns în fruntea ministerului propagandei. Aşa se explică faptul că în mai bine de un deceniu, cât a durat al treilea Reich, nu s’a ivit în Germania nic'un curent artistic viabil şi nu s’a produs nicio operă literară de seamă. Literaturii şi artelor frumoase li s’a pus alternativa de a se încadra scopurilor propagandistice ale regimului sau de a nu fi, ceea ce era în definitiv tot una. In asemenea împrejurări, secundum non est datum. Ne-am întrebat adeseori, care a fost însă, simultan cu falsificarea conceptului artistic, în timpul dictaturii naţional-socialiste, felul de răstăl- măcire a istoriei literare germane, chemat să lege artificial trecutul cu prezentul, sub arcada uneia din acele idei generale, cu putere de sugestie asupra maselor cetitoare. Istoria literară a lui Walther Linden, apărută în 1937 şi reeditată în 1940, ne-a satisfăcut pe deplin curiozitatea. Autorul ei trebue să fi fost un om nou, deoarece nu-şi ataşează niciun titlu academic numelui obscur, nici nu trimite în corpul lucrării, la vreo lucrare a sa, pregătitoare a «sintezei» care l-a ispitit. De altă parte, prezen- tându-şi încercarea cu încrederea de sine a dogmaticului, în posesiunea certitudinilor definitive, istoricul literar nu s’a simţit dator să ofere la sfârşitul cărţii sau al fiecărui capitol, niciun fel de material bio-bibliografic. I-a fost de ajuns o scurtă prefaţă, ca să-şi expună principiile călăuzitoare, spre a li se verifica orto- doxia nazistă. După Linden, adică din unghiul de privire na- ţional-socialist, «orice creaţie literară, autentică şi adevărată, este oglindirea destinelor, luptelor şi suferinţelor unui popor ». Acesta e principiul fundamental, de esenţă poporanistă. Iată O ISTORIE LITERARĂ NAZISTĂ 1O9 acum şi aplicaţia acestui principiu, la literatura germană. «Cre- aţia literară germană este oglinda credincioasă şi curată a evo- luţiei fără precedent, pe care a străbătut-o poporul german dela plecarea popoarelor nordice de ţărani până la cea mai recentă întemeiere a Reichului său ». Nu se putea să lipsească megalo- mania specifică imperialismului nazist, învederată în cuvintele < fără precedent », nici nu s’ar fi putut găsi un mai abil eufemism ca «plecarea popoarelor nordice de ţărani» în locul repudiatei denumiri: năvălirea barbarilor. Istoriograful a ţinut însă să-şi fixeze din capul locului convingerea despre condiţia socială a vechilor germani, care ar fi fost aşa dar exclusiv sau preponde- rent ţărani. Elementul ipotetic, înfăţişaţ ca un adevăr istoric verificat şi netăgăduit, serveşte drept cheie de boltă a lucrării, situată aşa dar sub semnul poporanismului sau al ţărănismului literar. Ca să nu-şi sperie cetitorii, câţi vor mai fi fost, deprinşi a privi literatura, nelegată de politică, istoricul literar dă asi- gurarea că «în niciun fel nu sunt de părere că trebue căutat sensul « politic » în orice creaţie, un punct de vedere, care n’ar putea duce decât la osificarea consideraţiunilor istorico-literare ». Iar ca să dea aparenţa unei lărgiri a punctului de vedere politic, până la iluzia libertăţii artistice, autorul adaugă: «Sensul po- poran, semnificaţia specifică a unei creaţii literare se cuprinde şi în configurările liniştite, pe care le arată singuraticul, în viaţa sa cotidiană, unită cu colectivitatea, împletită cu existenţa ei *, de tot atâtea ori ca şi în poezia militantă, popular-politică şi în opera de ursită (« im Schicksalswerk »). • Se dă aşa dar drept de trecere şi inspiraţiilor singuratice, nemilitante, cu condiţia de a se integra în viaţa colectivă, ceea ce e. o contradiclio in adjeclo, neobservată de impetuosul lo- gician. Istoricul literar îşi recomandă lucrarea ca pe una care pri- veşte creaţia literară în mijlocul ţmterilor dinamice ale poporului şi naţionalităţii. Rasismul ei, discret mărturisit (« In această carte grăiesc numai poeţi şi cugetători într’adevăr germani»), este pus, pe neaşteptate, sub egida dictonului goetheean: «Was euch nicht angehort, musset ihr meiden» (feriţi-vă de ce nu-i al vostru). S’ar fi putut să lipsească însă criteriul literar sanitar? «Creaţia literară nu este aci boală sau singularizare, ea este expresia vieţii sănătoase şi naturale a unui popor ». In sfârşit, ca să-şi câştige cu totul încrederea, autorul respinge « eroarea ştiinţifică » din trecut, prin care istoria literaturii germane era prefăcută în istoria influenţelor străine. Intr’o perioadă, prin care defilează toate aceste influenţe, din cursul veacurilor, ele sunt date ca întipărite de « spiritul specific german », formulă comodă şi ab- solutorie* tio REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Istoria literară, concepută astfel imperialist, ca şi regimul politic dominant, sub care a apărut, este precedată de un excurs în istoria propriu zisă, menit să înfăţişeze poporul german, cu ramificaţiile lui apusene şi răsăritene, din epoca năvălirilor, ca pe neamul ales, care injectează energii vitale tuturor celorlalte popoare, plămădindu-le din nou. Limbajul politic îşi are, în acest sector, savorile lui parti- culare. Când românismul răsăritean, hunii şi arabii ajung să prăbuşească aceste «imperii germane», faptul este imputat cu indignare «trădării populaţiei romane, care suge într’însul, până la ultima picătură, sângele german (die nun das germanische Blut ein- und aufsaugt) ». Un adevărat vampirism, nu-i aşa? « împrospătarea rasială a Europei este cumpărată (erkauft) cu sânge german », în timp ce germanismul, printr’un destin istoric nedrept, este «respins înapoi în ţara sa de baştină, apusean- germanică ». Acest «zuriickgeworfen » ni se pare, în definitiv, un proces istoric cât se poate.de echitabil. Formaţia poporului german începe aşa dar în secolul al VUI-lea, când încetează năvălirile barbare, sau în termeni nobili « epoca eroică germană ». Nu vom mai putea urma, pas cu pas, viaţa romanţată a popo- rului german, ticluită de autor. Ne vom mulţumi să spicuim însă, în ordine cronologică, câteva din enormităţile textului. Carol cel Mare, suveranul autodidact, la bătrâneţe, Rr fi fost iniţiatorul unei adevărate politici culturale, prin care urmărea «o contopire a fiinţei germanice cu spiritul creştin antic », iar nicidecum «o violentare a specificului naţional de către străină- tate ». Din nefericire, fuziunea dorită n’a reuşit. Este epoca crea- ţiei poetice populare, aliterative, de mai veche origine, după istoricul literar. înainte de sfârşitul veacului al VUI-lea, su- pravieţueşte necontrolabil, acest gen literar (Noch lebte die stabreimende Volksdichtung). J'Iecontrolabilitatea fenomenului literar german original, de inspiraţie şi factură poporană, este în proprii termeni recunoscută: «Nu se poate măsura cât de departe s’a întins circumferinţa unei creaţii poetice aliterative din Germania de Sus creştină, după prototipul poeziei populare ». Ipoteza îi este însă oportună istoricului literar, pentru funda- mentarea poporanistă a literaturii germane, cât mai străveche, în negurile nepătrunse ale veacului de mijloc. In aceeaşi măsură, Reichului al IlI-lea, cu faimosul slogan al ordinei noui, europene, trebuia să i se găsească originea istorică prestigioasă, în imperiul roman medieval, purtătorul unor mari misiuni: «să apere spe- cifica viaţă lumească europeană a Occidentului indogermanic de copleşirea ei, de către ierarhia bisericească », să garanteze «fiinţa cea mai intimă, libertatea, viaţa şi voinţa de desvoltare a Apu- sului indogermanic», împotriva statului ierarhic bisericesc al O JSTORIE LITERARA NA2ISTA *ti specificului răsăritean străin, al antichităţii târzii». Iată dar cum germanismul, cu o mie de ani înaintea lui Hitler, a înţeles expansiunea teritorială, cu epifenomenul ei kultural, ca o ofertă generoasă de serviciu pentru salvgardarea valorilor europene occidentale! Popoarele germane se aflau -în treabă atunci, ca < purtătoare ale acestei ordini omeneşti laice », aşa cum se jert- fea şi Fiihrerul pentru instaurarea unei noui ordine europene, prin nimiciri civilizatoare, pe scară întinsă. Când, în veacurile următoare, până la începutul celui de al XlV-lea, popoarele germane se întind spre Răsărit, istoricul literar descopere ana- logia acestei expansiuni în toată istoria, numai cu < marşul spre Apus al Americanilor *. Este firesc lucru, de aci, ca să se deducă politiceşte, rolul colonizator al germanismului, indiferent de mo- mentul istoric, de vacuitatea spaţiului sau de fiinţarea unor ci- vilizaţii autohtone, de sigur inferioare, cărora le trebue inoculat sângele cel nou. Cavalerismul pune cu aceeaşi generozitate la dispoziţia Franţei, Angliei, Spaniei şi Italiei, o nobilime de sânge german; şi cum cavalerismul este « o forţă culturală creatoare », evul mediu, cu toate feţele Iui, sociale, religioase, literare şi ar- tistice, nu e altceva decât o epocă de dominaţie a spiritului nemţesc. Cu aceasta însă se cade să ne oprim asupra elefantiazei istorice, din cartea lui Linden, şi să trecem la literatură. Am văzut cum înlătură istoricul literar neajunsurile influen- ţelor literare, odioase sub aspectul denaturant al purităţii geniului germanic. Pecetea specificului german îl apără de urmările ne- faste. Versiunea germană a romanului lui Artus este astfel cel- * tică prin «material» (Stoff), franceză prin formă, dar «înrădă- cinat germanică » (eingenwiichsig deutsch) prin conţinut sau va- loare (Gehalt)?» Lutheranismul, în care hitlerismul îşi recu- noaşte o ascendenţă autentică, este la rândul lui, ca şi migra- ţiunea popoarelor germanice, o faptă culturală de sacrificiu, o încercare tragică, în serviciul spiritului european, cutropit de dominaţia spiritului romano-catolic, nespecific. Aceasta, pe pla- nul mai în genere cultural şi pe cel politic. Pe planul literar, Luther este un reprezentant genial al spiritului poporului german. Aşa cum a luptat biruitor, « cu Dumnezeu şi cu soarta », spre a pune Europei la îndemână, de-a-gata, rezultatele greu muncite, ale luptei germanice, Luther a izbândit şi în domeniul limbii, o revoluţie unificatoare. S.colul al XVII-lea este, din nefericire, prin stilul baroc (denumire germanică a clasicismului), un interstiţiu regretabil, care înăbuşe stilul popular, prin înflorirea limbajului de socie- tate, burghez şi curtean. Legislatorul parnasului german, silezianul Martin Opitz (1597—1639), un fel de Boileau «avant la lettre», nutrit cu 112 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE umanităţile Renaşterii italiene, care a dat cu «Buch von der deutschen Poetercy (1624) », canoanele literaturii pe timp de un veac, n’a fost altceva decât « necugetatul gropar al creaţiei lite- rare poporane ». Opitz îngroapă versul liber (« Knittelvers ») şi instaurează alexandrinul de 12 şi 13 silabe, căscând prin acţiunea lui nefastă, prăpastia dintre cultură şi popor. Lui îi opune Linden pe alt silezian, mai obscur, Friedrich von Logau (1604—1655), care descoperă că ţărănimea, iar nu burghezia, este talpa ţării, dar mai ales pe romancierul picaresc, Grimmelshausen (1622 — 1676), al cărui «Simplizius Simplizissimus», eroul popular al războiului de treizeci de ani, reaşează centrul de gravitate pe specificul naţional ţărănesc. Amintim, cu titlu de curiozitate, că Opitz a fost profesor de gimnaziu la Alba-Iulia în anii 1621—1623 şi că a conceput acolo lucrarea sa de istorie transilvană, cu titlul «Dacia antiqua »; şi că opera capitală a lui Grimmelshausen a fost imitată de contemporani nemţi, în scrieri ca « FranzSsischer Simplizissimus» şi «Dazischer Simplizissimus». Marele roman picaresc german este, după Linden, «atacul biruitor al naturaleţii simple şi a limpedelui realism popular contra spiritului aparent, vânătorii metaforice şi magiei imagistice ». S’ar spune că Grim- melshausen n’ar fi combătut numai stilul literar «baroc», con- temporan, ci mai departe, procedeele literare moderne, care-1 înspăimântă pe istoricul literar nazist. Dar va trebui să recunoaştem istoricului literar, care a ca- muflat cu atâta grijă, neoriginalitatea stilului artistic medieval german, sinceritatea oportună creditului său «ştiinţific», când este vorba de fenomene mar moderne, uşor controlabile. Astfel, Linden deplânge hegemonia literaturii franceze asupra celei germane între anii 1550 şi 1750, interpretând-o ca « desnaţiona- lizarea » culturii nemţeşti. D.şi opera teoretică a lui Gottsched, « Versuch einer kritischen Dichtkunst (1730)», tinde la rândul ei să întemeieze un clasicism cultivat, după tipul celui francez, încercarea este scuzată de istoricul literar ocazional indulgent, sub cuvânt că « Gottsched a privit ca o problemă germană, intro- ducerea clasicismului francez în Germania ». Motivul intim este însă revelator al unei deficienţe 1 Gottsched « nu stăpânea niciun simţ pentru diferenţele naţionale ». • «Precursorii mişcării germane » de după 1750 ridică în contra raţionalismului apusean, o «concepţie de viaţă şi de totalitate». Un totalitarism literar, aşa dar. Din păcate, marele suveran prusac, Frederic II, complet francizat, acest « Fuhrerkonig » con- tribue la « despoliticianizarea clasicismului şi a preromantismului german», respingând pe poeţii conaţionali care-1 înghesuiau nostalgic (sehnsuchtig zudrăngend). Totuşi, noua forţă statală prusiană stă, după Linden, la obârşia marei impulsiuni de creaţie 9 ISTORIE blTERA&A NAZIŞTI ua germană, de mai târziu. Istoricul literar priveşte mereu impulsul creator, ca o consecinţă, în dependenţă cu factorul politic şi militar. Aşa dar indiferentismul frederician, relativ la rosturile literaturii germane, n’a putut fereca urmările fireşti ale marilor lui biruinţe, traduse pe planul literar prin înfăptuirile viitoare. Istoricul literar deshumează din operele mai puţin preţuite ale lui Klopstock, «Die GJchrten-R. publik (1774)», pentru a-i stoarce crezul poporanist precursor. L ssing este preamărit pentrucă prin «Lackoon » a înfipt «o lovitură de pumnal în inima vcch i poezii umanistice», dar şi mustrat că ar fi dat o mână de ajutor evreilor şi masonilor, cu « Nathan der Weisen ». Goethe şi romantismul sunt pretexte literare pentru procla- marea unei dominaţii spirituale mondiale, a germanismului. Goethe rămâne însă vinovat că prin «fuga » lui în Italia, văzută ca o dezerţiune, a contribuit şi el la despoliticianizarca clasicis- mului german, la separaţia culturii de stat şi la îndepărtarea culturii de popor. Atât Seliiller cât şi Goethe mai sunt admonestaţi pentru bonapartismul lor, în momentul când cuceritorul sfârteca statele şi stătuleţele germane. Ca ministru, Goethe are meritul intere- sului faţă de popor, dar este promotorul unei arte plastice clasi- ciste şi compune romanul său popular, «H.rmann und Doro- thea », în hexametrul perimat. Linden nu comite chiar gafa de a-1 socoti pe Schiller superior lui Goethe, dar i-1 opune ca pe polul eroico-tragic, specific german, polarităţii nenaţionale, goe- theene, împăcată cu viaţa pământeană, dedicată în întregime vieţii. Cu Goethe, Kant, Schiller şi H rder, se instaurează mondial dominaţia spirituală germană. «Când, în 1813, armatele germane pornesc contra lui Napoleon, ele au conştiinţa că în spatele lor stă o cultură şi o civilizaţie biruitoare, iar în spatele Francezilor una înfrântă ». Prin alte cuvinte, armatele germane dcscărcau cartuşe culturale în Francezi. Reaua conştiinţă a autorului, când debitează asemenea palavre sublime, apare şi din greşala de acord a textului, explicabilă însă şi prin avântul eroic, necontrolat gramatical: « Als die.dcutsch n H^ere 1813 gegen Napoleon auf- brochen trug (în loc de trugen) sie das Bewusstsein, dass hinten ihnen eine si< grciche, hinten den Franzosen eine ubcrwundere Kultur und G.sittung stand» (p?g. 319). Romantismul apolitic este explicat prin «judische Fuhrung »■ Preromantismului i-ar fi lipsit «trăirea destinului şi a poporului, a realităţii autentice şi nemijlocite ». KLine e denunţat ca j fui- torul poeziei populare germane. Se vede că pentru acest motiv, balada «Lortley» mai era îngăduită fără semnătură, sau cu menţiunea « poezia populară », în manualele naziste. Tinerii ger- > «'4 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE mani, contemporani cu Heine, s’au îndepărtat iarăşi de specificul naţional şi de inspiraţiile rurale. Pe la 1830, bântuie spiritul vremii, der Zritgcist, în locul celui naţional şi popular, der Volks- geist, şi creaţia neautentică, literatura, în locul acelei «echte Dichtung». Este, cum scrie cu obidă autorul, eternul proces dialectic german, în pragul revoluţiei naţionale. Iarăşi, Linden este nevoit să înregistreze declinul valorilor germane populare şi naţionale: «începe, pentru un secol, o directivă rătăcită şi o desrădăcinare a instinctelor autohtone, care trebue socotite printre fenomenele cele mai fatale pentru istoria spiritului ger- man ». Eclipsa naţională nu este însă totală, deoarece orientarea realistă germană, dintre 1830 şi 1885, e anexată de istoricul literar tezist, permanenţelor autohtone generoase. Câte un mare creator ca W gner îi exaltă entusiasmul impe- rialist, până a proclama că «Wagner e mai mult decât un artist; este ca şi Bismark una din staturile mari, care stăpânesc uni- versul ». Nu e de prisos să relevăm, în construcţia lui Linden, dispreţul pentru artiştii puri, evidenţiat prin pcjorativul mir: « Wegner ist mehr als nur Kiinstler », în orice caz printr’o pedală stilistică elocventă. Influenţe dăunătoare, care dessufleţesc specificul naţional ger- man, sunt clericalismul, marxismul şi spiritul burghez în lite- ratură. Naturalismul e condamnat ca producţie citadină fără legă- tură cu peisajul şi specificul naţional ţărănesc sau mic-popular. Cu acest curent, literatura franceză cu Zola, cea rusească cu Tolstoi şi DostcLwski, cea scandinavă cu Bjornson şi Ibsen, « dictează celei germane, legile lor ». încă odată, Linden îşi tră- dează felul de a privi politic chestiunea, în loc să-şi reazeme repudierea pe caracterul minor al producţiei literare naturaliste, din Germania. Acelaşi criteriu duce la suspectarea simbolismului, de origine franceză şi flamandă. Punctul de vedere sanitar iese iarăşi la iveală: «Drumurile creaţiei literare germane se împlinesc acolo unde înfloreşte sănătatea mare şi puternică ». însuşi con- ceptul sănătăţii era la hitlerişti supus elefantiazei. Expresionismul nu beneficiază de mai multă simpatie decât simbolismul şi naturalismul german. Nu e şi el « Grossstadtdich- tung ohne voikliche Bindurg?». Cum să-i placă istoricului lite- rar, curentul care «hat sich besonders stark mit Juden dureh- setzt?*. Din fericire, expresionismul dispare în 1928, înaintea neîncetatei progresiuni a creaţiei poporane. Dintre marii lirici moderni, Ştefan Gcorge este lăudat pentru repudierea estetismului, în « Sicbcnter Ring (1907) », iar anumite poe me dinamice ale lui ar oferi sâmburele profetic al celui de al o Istorie literară nazistă *«< III-Iea Recih, înaintea instaurării căruia, marele poet a închis ochii. Ştefan George este aşa dar mare pentru proorocirile lui po- pulare. Thomas Mann, în schimb, e denunţat ca un iudaizat, stilis- tice şte, care şi-a părăsit, ţara fără niciun motiv, iar originala eseistă, Ricarda Huch, este dojenită că a privit fenomenul ro- mantic, fără a acorda vreun preţ specificului naţional, colectiv. «Die Romantik » (1899—1902) este pentru acest motiv o primej- dioasă operă zăpăcitoare ». Etajul de sus al literaturii germane, prehitleriste şi naziste, este alcătuit din inspiraţiile lirice şi în deosebi epice, regionale. Tot ce priveşte viaţa locală, sub unghiul specificităţii de trai sau de lexic, atrage evaluările superlative ale istoricului litferar, care ataşează literaturii metropolitane, producerile scriitorilor germani continentali şi de peste Atlantic. Istoria sa literară îşi asigură astfel un suport politic tot atât de ferm, ca şi al III-Iea Rcich, care a murit odată cu Ftihrerul ei, în primăvara anului 1945. ŞERBAN CIOCULESCU POEZIA SOCIALĂ ŞI AVENTURA «CRITICII FUNCŢIONALE» Mi hai Benin o : Cântece de pierzanie (1938), Cântece noi (1940), Po- ezii (1943), Oraşul pierdut (1944), Un om aşteaptă răsăritul (1946). * Fără o identitate a cântecului, poezia d-lui Mihai Beniuc este totuşi identificabilă prin câteva gesturi care o manifestă. O con- duită lirică particulară se însumează din legătura poetului cu ţinutul natal, cu o scrie de poeţi din trecut şi cu idealul socialist al unei mai drepte vieţi obşteşti. Plecat din Ardeal, d. Mihai Beniuc a rămas cu imagina Moţului înfometat: luna este «mare cât o mămăligă », peizajul însuşi exprimă înfometarea cu gârla care « ghiorţăe pe matca văii » şi, în timp ce Moţul caută za- darnic în desaga goală, vede cum mămăliga lunii «o mănâncă vârcolacii» (Calea Moţului). Ultima dorinţă, bine înţeles, până în moarte, l-ar întoarce la spectacolul vieţii pe care o lasă în urmă, spectacolul natal «cum înfloresc la S.biş cireşii primă- vara », el stând «visător pe malurile Desnei» (Nainie de-a muri). Intre alte amănunte cu putere de evocare locală, apare «Clujul nostru drag» (Nu te’ntristează toamna) şi nu sunt neaşteptate nici «glia» iluştrilor predecesori ardeleni într’ale versului, nici «lanurile bogate» şi nid «ogorul românesc» (In trupul livezii). Altundeva istoria ţinutului şi nu toponimia exprimă legătura aceasta cu provincia natală (Câmp românesc): Coboară din cocoaşa munţilor, Trepte cu trepte, In haine albe, -cu coase drepte, Cu cuşmele pe zarea frunţilor, Feciorii, feciorii Urmaşii, strănepoţii Horii. Se aude bine, aci, glasul lui Aron Cotruş, după cum când şi când, în aceeaşi poezie, se percep inflexiunea şi morfologia arhai- zantă ale cântăreţului «clăcaşiîor» ardeleni: Iar ca să ’nceapă marca izbăvire ’ Ori neagra pierzanie, Au venit la tine a primire. Străbuna împărtăşanie. POEZIA SOCIALĂ ŞI AVENTURA «CRITICII FUNCŢIONALE» 117 Dar reminiscenţele acestea, cu totul întâmplătoare, devin interesante şi deci menţionabile, dacă le privim în rostul lor cel mai propriu de aspect al unei biografii spirituale: ele expiimă în felul lor aceeaşi solidaritate cu mediul natal. Am văzut însă că plaiurile ardelene înlesnesc vederea în depărtare a « gliei » şi a « ogorului românesc »; e un început de organizare mai largă a mişcărilor în jurul vetrei lirice. Ceva similar se întâmDlă şi cu reminiscenţele literare. De la poetul lui Lae Chiorul, al Dăscăliţei şi al «pătimirii » transilvănene precum şi de la acela al lui IJoria şi al suferinţii Moţilor, sentimentul solidarităţii pare a se lărgi până la ideea de literatură naţională. D. Mihai Beniuc e în felul său un descălecător, în sensul că a trecut munţii dincoace, popo- sind printre noi. Şi nu i-a displăcut ceea ce a putut vedea în literatura de dincoace. Un vers ca «poate este timpul să se’nalţe psalmul », altul ca «Doamne mai exişti?/ Nu mai cer ca’n timpuri dacă eşti să mişti » şi întreg Psalmul de căinţă, din care amândouă fac parte, semnifică plăcere copleşitoare pentru poezia lui Arghezi şi lectură atentă. Bacovia este deasemenea prezent; îl numeşte ţinuta prozastică a câte unui vers: « Să priveşti în urmă încă ar fi un mod » din foarte personala totuşi Mi-am zis, după cum scurtimea sincopată a altor versuri, forma lor interogativă şi exclamaţia smulsă de lângă ţipăt, în Singur: « O visuri, o femei 1 », Un glas mă ’ntreabă: Cum? Se poate? Niciun rost? Ah! lasă ! îl implor Ba da .. . răspunde stins O voce din pământ; Şi câmpul este nins Şi voi muri curând. îl arată, pe Bacovia, fixat bine în afecţiunea poetului ardelean, Dar, oricât de curios ar părea, solidaritatea d-lui Mihai Beniuc cu înaintaşii chiar de dincoace merge până unde nu s’ar aştepta nimeni. Luna «cât o mămăligă» (Calea Moţului), rândunelele — «atâtea note/Pe portativ de telegraf» (Romanţa de toamnă), estetica imaginei unice, desvoltată logic, deşi nu cu riscurile / logicizării, şi cu care umple cuprinsul câte unei poezii întregi, aşa cum se poate observa în Pisica neagră, în Ursoaica, dar mai cu seamă în Giuvaere şi Pe o scândură cu actinii, sunt semnele certe ale unei lungi frecventări a lui D. Anghel. Pe o scândură cu actinii, alături de Mărgăritarul bolnav de V, Voiculescu, REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Il8 este tot ce s’a scris mai frumos în formula maestrului estetismului de la noi: C&nd anemonele de mare Pe luntrea noastră, o epavă, Adânc sub undele amare, Vor ţese lumea lor suavă, Neştiutoare de povestea . Acestui naufragiu mare Şi de furtunile acestea La urma urmei trecătoare, Când, din adâncuri, greu năvodul, Odată ’n preajma înserării, Va Bcoate la lumină rodul Minunii coapte ’n sânul mării, Şi va privi uimit pescarul De-atâtea frumuseţi bizare, De viaţa ce-a îmbrăcat cu harul Ei scândura din fund de mare Când în acvariu spectatorii Se vor lăsa târâţi de vrajă Vi-ând păţanii iluzorii, Departe, pe-o ’ncercată plajă, Iubito, noi vom fi temeiul • Acestei noi minuni de jocuri, . Cu sufletul zidit în steiul Din vatra veşnicelor focuri. Iar candizii polipi, în spaţiu Simbolizând mişcări ciudate, Vor cere pururi cu nesaţiu îmbrăţişările ne date. Dacă ar fi să distingem pe cel mai urmat dintre poeţii iubiţi de d. Mihai Beniuc, din numărul cărora nu lipseşte nici Eminescu (« încărcat cu nuferi lacul /Lin zâmbeşte, şi viclene/Frunze tre- mură din gene / Vorovoind precum li-i placul/. Eu, tot singur, măsur drumul/Şi gândesc la lucruri vechi/Şopotesc părechi, pă- rechi/ Prin tăcerile ca fumul». — Cătră casă), am numi fără şovă- ială pe D. Anghel. Din estetica lui rafinată, meşteşugită şi, bine înţeles, rece, de îndată ce este şi clasicistă, îşi trage d. Mihai Beniuc entuziasmul celor mai remarcabile şi mai personale poezii. Dar aspiraţia la un ideal socialist de viaţă colectivă se adaugă puternic trăsăturilor sale de identitate. «Păunul roşu» este podoaba cea mai scumpă a acestei poezii; simbolica pasăre roşie va trona pe ruinele veacurilor ca o emblemă de foc a revoluţiei sociale, «când totul va fierbe, va arde/ Şi fluturând din steaguri şi placarde/ Va lăvui biruitoarea masă » (Drumuri V); luceafărul POEZIA SOCIALĂ ŞI AVENTURA t CRITICII FUNCŢIONALE » M9 — crainic « pentru zorii altor zile» e întrevăzut printre «frunzele Sybile » şi vremuri mai drepte se citesc în stele de «înţelepţi solomonari» (Aşteptare); apărătorilor vechii aşezări sociale, li se spune, când fie «înflorirea», fie «furtuna,., împânzeşte ţara »: « In zadar vă opintiţi cu geamăt/Să legaţi cu lanţuri, primăvara»/ (Cântec de primăvară) ; printre buruienile care au năpădit «câmpul românesc », cuprinse însă deodată de spaimă şi chiar de moarte, răsare o floare roşie; Tu numai, plină de faimă, înalţi potirul tău: Un crin, coloarea sângelui superb, Luminat de flacăra albastră A celor prăvăliţi în hău, Pe-acest pământ. Pentru dreptate! Potirul roşu mândru se ridici In mijlocul mulţimii adunate In juru-i cu sfinţenie, cu frică, In murmur stins, cu capete plecate şi, peste spectacolul simbolic, ca o întregire sau chiar ca un adaos numai, se ridică un vultur, « Flacără roşie/Cu aripi de vifor», care «rumeneşte zarea’nfiorată/Din răsărit până’n apus» (Câmp românesc); un astfel de poet se va ch ltui în diatribe sau sar- casme la adresa «viţelului de aur» (Peste veacuri); «Colo’n miezul munttlui/Zace ochiul dracului,/Aurul, aurul./P<_sie el bălaurul! » (Munţii Apuseni); şi îşi va cânta în deosebi «steaua roşie »: Creşte, creşte, roşu mugur, Fără grabă, fără teamă, Fără ca s’o bage ’n seamă Auriul nopţii strugur. Şi din câte-s, orice stea, Tremurată blând în ape, E de alta mai aproape Decât e de steaua mea. Dar nu-i pasă, ea va fi Pân’ ce razele ei roşii Vor trezi din somn cocoşii, Ca să cânte-o altă zi; iar ziua aceea, numai ea, cu aşezarea ei, o va face să dispară, «roşu fir de sânge’n aer» (Steaua nouă). Dintre toţi poeţii noştri sociali, care s’au înmulţit în ultimul timp până la a constitui o mediocritate masivă, d. Mihai ELniuc este, aiătuii de d. Aurel Baranga şi dincolo de simbolicismul 1*0 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALB convenţional în revoluţie (pasăre roşie, floare roşie, stea ro- şii), temperamentul poetic cel mai autentic şi mai rafinat în acelaşi timp. Influenţele nu lipsesc nici din acest sector al poeziei sale. Mândria plebee a lui Esscnin; conştiii ţa acestuia de «hors la loi », de om nou care stă strâmb pe aş zarea veche a lumii, nu fiindcă el nu ştie să stea drept, dar p.r.- trucă aş zarea lumii e în plan înclinat, familiaritatea lui cu boema profetică, nostalgia Vetrei ţărăneşti, minus brutalitatea şi poate şi forţa imaginilor, cu alte cuvinte o bună parte din ceea- ce sp cifică lirismul poetului din Reazani este identificabilă în conduita de poet a d-lui Mihai ELniuc. Versuri ca acestea din La mine’n sânge: Hei! fraţilor la mine ’n sânge Istoria contemporană plânge sau din Destin: Vezi şi tu, nu-i tuturora dat Să se ’mbuibe ’n aurul vieţii — Tata-i om sărac la noi în sat, Mai sărac sunt eu ca toţi poeţii. Dar de-aceea, straşnica mea liră, Nu te teme, nu te pun în cui — Cântul meu ca mana se răsfiră Peste jalea grea a veacului. Dacă astăzi Blaga sau Arghezi Sunt mai mult decât Mihai Beniuc, S’or topi răcelile zăpezii Când va fi dc-aicea să mă duc. sunt îndeajuns de edificatoare. Totuşi discipolul atâtor poeţi, câţi văzurăm, este fără nicio îndoială el însuşi poet. Convingerea despre talentul său vine în primul rând din curajul şi mai ales îndemânarea cu care propune o poezie în substratul ci politică. De mai multe ori, imaginile sale din volumele Cântece noi (1939) şi Poezii (1943),volume apărute sub un regim politic pe care îl dezaprobau, se referă la ' stări politice precise, cum au fost la noi sfâşierea Ardealului, dictatura prăbuşită în 1944 etc.... Dar totul e aruncat la atâta înălţime, e atât de purificat, încât rămân clare numai sensurile de adevărată poezie. Rafinarea materiei se face printr’o apara- tură bine pusă la punct şi destul de înaltă, de îndată ce poetul poate extrage esenţe limpezi din foarte turburi evenimente politice. Maiorescu credea greşit în incompatibilitatea principială dintre politică şi poezie. Forme ulterioare l-au făcut, dealtfel, pe el însuşi să-şi corecteze dogma propusă iniţial. Poetul politic nu însemnează prin definiţie un rău poet. Talentului, când există, nu i se opune nimic, nu-i rezistă niciun lacăt: este ca iarba fia- POEZIA SOCIALĂ 91 AVENTURA « CRITICII FUNCŢIONALB » 131 relor. Deaceea, când astăzi asistăm la asaltul unei generaţii artificiale de poeţi sociali sau politici, e bine să se ştie că nu politica lor este blamabilă (niciun material de artă nu e blamabil, după cum nu este nici de lăudat), ci mediocritatea lor pretenţioasă şi oarbă, adică lipsa de talent. Poet politic, d. Mihai Beniuc poate fi luat ca exemplu şi, dacă e posibil, urmat; urmat însă, cum bine se înţelege, în capa- citatea sa de a da unor împrejurări jurnalistice incandescenţa poeziei. Totul arde şi, prin foc, totul se purifică, numai tempe- ratura necesară să fie aceea a focului sacru. Oamenii politici nu au decât să înţeleagă ce doresc; au şi ci partea lor, care cât odată este deriziunea însăşi. Unii d'mociaţi de pe la 1926 —1930 vă- zusciă în Arnn Co'ruş pe po.tul democraţiei ţărăneşti; n’a tre- buit să treacă mult timp, pcutru ca acelaşi poet să f e pii\it de oamenii politicei naţionaliste şi autocrate ca exponentul lor. Aspectul acestei ambivalenţe politice ar fi urmat se dcscuraj ze valorificarea poeziei printr’un conţinut întâmplător, lăturalnic şi mai ales echivoc. Cazul s’a repetat însă ch>ar cu d. Mihai Beniuc. Ajungând printr’o întâmplare, în timpul dictaturii pro-hitleriste din ţara noastră, să-şi publice poeziile la Revista Fundaţiilor Regale, de unde colaboratorii « democraţi, iudaizanţi etc.... » fuseseră scoşi, acest poet, care politiceşte avea încă de pe atunci şi chiar de mai înainte, cum se vede din culegerile anterioare de versuri, orientări democratice indiscutabile, devine pentru d. D. Cara- costea, adică pentru exponentul dictaturii culturale din ac>.a vreme, poetul reprezentativ al aspiraţiilor momentului politic. Directorul de atunci al revistei şi al editurii respective imaginase o «critică funcţională», cu un anumit rost în viaţa Statului, cam în acelaşi fel cum încearcă şi azi unii, aparţinând însă politicii adverse, să instaureze sau să restaureze«critica soci- ală ». De fapt, necesară e numai critica literară. Dar oricum ar fi şi oricum ar fi fost, d. Caracostca a gustat oarecum din ridicolul destul de amuzant, dacă n’ar fi prea trist, de a fi tipărit în revistă ca şi în volum (Poezii, 1943^ şi de a fi recomand; t admiraţiei momentului naţional (vd. D> la metafora la simbol în Revista Fundaţiilor Regale nr. 11, 1942) un poet orientat poli- ticeşte internaţional. Criticai aprecia ca un plus de valoare «sen- timentul eroic» de care se bucura că poetului r.u-i lipseşte. D. Mihai Beniuc trebue să fi surâs cel dintâi, după cum el. Cara- costea, văzându-1 susţinut mai târziu de «critica socială», cu c 1 puţin acelaşi temei ca şi de «critica funcţională », se va fi ■ trezit cel din urmă. E aventura criticei care îşi părăseşte rosturile, devenind «oricum» din pur şi simplu literară. VLADTMIR STREINU F1L0S0FIE, EXPERIENŢĂ, ARTĂ ÎN CONCEPŢIA D-LUI MIRCEA FLORIAN I. RECONSTRUCŢIE FILOSOFICĂ, editura Casei Şcoalelor, 1944, p. 446; II. METAFIZICĂ ŞI ARTĂ, editura Casei Şcoalelor, 1945, p. 249; III. MISTICISM ŞI CREDINŢĂ, editura Fundaţiei Regale pentru Li- teratură şi Artă, 1946, p. 256. I Ca şi la cursurile sale dela Facultatea de Filosofie, d. Mircea Florian impune în cărţile sale prin bogăţia şi masivitatea cunoş- tinţelor de adevărat istoric al filosofiei; Dacă n’ar fi decât imensul material expus şi comentat cu erudiţie şi încă rolul d-sale, în formarea unei culturi temeinice la noi, ar fi de prim ordin. Dar pe măsură ce îi urmărim expunerea din cărţi, desprindem firele ce deliniază o concepţie şi statornicesc o interesantă poziţie filosofică. Este drept că d. Mircea Florian este atât de devotat misiunii sale de istoric şi «enciclopedist» al filosofiei încât, în primul rând, d-sa caută să facă loc în expunere teoriilor şi inter- pretărilor altora, iar d-sale îşi asumă un rol de modest şi marginal comentator. Urmărind, însă, cu atenţie masivele şi bogatele sale expuneri privind temele fundamentale ale filosofiei, cetitorul află, îndărătul lor, o poziţie proprie pe cât de fermă, pe atât de pru- dentă. Profesorul român nu ţine să fie original cu dinadinsul, nu cultivă formulele strălucitoare şi chiar când îşi argumentează observaţiile şi-şi întocmeşte concepţia proprie încă mai strecoară informaţii şi observaţii ale altora, vroind parcă să-şi minimalizeze contribuţia sau, în orice caz, să o facă expresia unui efort solidar cu alte minţi luminate, slujind adevărul. E o comportare tipică istoricilor, care, mai bine decât ceilalţi, îşi dau seama că s’au spus atâtea în fiecare problemă, temă sau idee, dar şi rezultatul unei concepţii proprii despre rostul omului de ştiinţă. Generaţia anterioară d-lui Florian a avut o ţinută academică de acelaşi fel, dacă ne gândim la P. P. Negulescu, C.- FILOSOFIE, EXPERIENŢA, ARTĂ ÎN CONCEPŢIA D-LUI M. FLORIAN I2J Rădulescu-Motru şi D. Guşti, care chiar când şi-au realizat o poziţie proprie sau şi-au închegat un sistem ştiinţific, încă nu au ascuns sau nesocotit bibliografia problemelor discutate sau com- plexul ştiinţific pe care l-au amendat sau depăşit. In schimb, generaţia d-lui Mircea Florian a avut câţiva exponenţi care au cultivat strălucirea personală înainte de toate, originalitatea cu orice preţ. Ne gândim mai ales la Nae Ionescu, la care drăceasca şi nefasta iscodire a inteligenţii a devenit scop în sine, sau la Lucian Blaga, al cărui sistem se înfăţişează având parcă o naştere mira- culoasă, spontanee, nedatorând nimic cugetării de până la dânsul sau din vremea sa. Şi comentându-1, unii filosofi mai tineri au şi afirmat această suverană originalitate. Nu vrem să negăm în totul originalitatea d-lui Blaga, dar, aşa cum am făcut-o în studiul nostru publicat acum câţiva ani aici, trebue să ţinem seama că sistemul filosofului dela Cluj datorează foarte mult gândirii de până la el şi mai ales atmosferii spirituale germane de după primul războiu mondial. Ca şi Hamlet, sunt filosofi care vor să lase cetitorului impresia că restul e tăcere sau mister. Alţii, dimpotrivă, afirmă că totul se poate cunoaşte, că ceea ce ne este dat, ne este dat clar şi foarte exprimabil. Unii vor să descifreze tainele; alţii să reliefeze puternic ceea ce s’a luminat până la ei. Este o fericire un astfel de dualism, în care noutatea şi datele vaiabile ale trecutului se confruntă. Şi în filosofie, ca şi în artă, originalitatea şi străluc'rea îşi au rostul lor, cu condiţia de a nu nega adevărul, ci a aduce noi lumini şi perspective. Bergson, Husserl, Scheler, Russell au îmbogăţit imens filosofia contemporană. Dar, paralel cu activi- tatea marilor şi originalelor personalităţi, este necesară şi munca mai modestă, dar tot atât de devotată, a acelora care revizuiesc ceea ce rămâne valabil şi rodnic din gândirea trecutului. Iar la noi, după răsunetul dobândit de unele spirite originale sau stră- lucitoare, nu totdeauna însă constructive, era momentul impunerii unei activităţi laborioase şi masive ca aceea a d-lui Mircea Flo- rian, care lucrează în adâncimea şi complexitatea istoriei filoso- fiei, organizând şi verificând substanţial ceea ce rămâne valabil din punct de vedere ştiinţific. Acum, printre filosofii români în plină activitate, rolul d-sale este proeminent şi, de aceea, abia acum, d. Florian este privit cu mai multă preţuire şi recunoştinţă decât oricând. La aceasta contribue şi atmosfera, mai sobră şi mai răspunzătoare, în eure trăim după suferinţele şi drama răz- boiului şi după ce am văzut prăbuşindu-se atâtea idei şi teorii, care au rătăcit multe minţi. Prudenţa şi severitatea, verificarea şi criticismul metodologic sunt iarăşi necesare. In lumina acestei situaţii, vom prezenta şi judeca contribuţia filosofică a d-lui Mircea Florian. »*4 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE II înţelegerile şi limitele concepţiei filosofice a d-lui Mircea Fîoiien sunt acelea ale unui realism ontologie, pentru care, deci, lucrurile pot fi cunoscute cum sunt în realitate, iar experienţa cât mai laigă şi mai consistentă cuprinde tot ceea ce poate cunoaşte sau trăi omul. Noi cunoaştem lucrurile direct şi aşa cum sunt, raţiunea neavând alt rol decât acela de a verifica şi completa percepţia şi de a îngloba în experienţă chiar şi idealul sau irealul (pentru d. Florian identi e). Reformarea şi lărgirea concepţiei despre experienţă este preocuparea şi soluţia prin care d-sa caută să rtrolvc dificultăţile şi neajunsurile unei atari poziţii. Am stat la gând dacă realismul este caracteristica unei filosofii care dă un loc atât de important experienţei şi care, uneori, pere atât de apropiată de pozitivismul metodei ştiinţi- fice. S va vedea îndată că avem temeiuri de a-1 considera un realist pe d. Mircea Florian şi nicidecu n un pragmatist sau un pozitivist, oricât de aproape ar fi d-^a de William James în pri- vinţa txperienţii şi oricât de încrezător este în metoda ştiinţelor exacte. - D. Mircea Florian nu atiibue filosofici misiun.-a de a se mărgini la rezultatele ştiinţelor, â înţeltge filosofia ca «ştiinţa principiilor, a începuturilor fundatoare şi unificatoare a oricărei cunoştinţe sau valori trăite... Filosofia, ca disciplină teoretică organizată metodic, are drept scop general înţelegerea desăvâr- şită a faptelor nemijlocit tră'.tc, deci a lumii şi a vieţii, aşa cum sunt date direct (Reconstrucţie Filosofică, p. 145 şi 149). Filosofia porneşte dela datul ca atare, urmând a se vedea, apoi, dacă datul este real sau nu. «Problema datului» ocupă un loc central în concepţia aceasta realistă, căci de modul în care se interpretează faptele nemijlocit date, lumea şi viaţa atârnă fundamentalele explicaţii şi sisteme filosofice. Spre deo- sebire de idealişti, pentru care datele sunt condiţionate, proiec- tate sau în orice caz d* păşite de gândire, ele fiind clcci «conţi- nuturi de conştiinţă », fapte sufleteşti sau spirituale şi, totodată, spre deosebire de realismul naiv, pentru care datul este tot- . deauna un dat real — d. Florian vede altfel problema datului, strădu;ndu-sc să combată idealismul, criticismul, psihologismul «conţinuturilor de conştiinţă » şi merge până a anula relaţia între subiect şi obiect, toate acestea în favoarea obiectivităţii. Nominalismul este combătut tocmai din pricina separaţiilor între lucrurile individuale şi ideile (generale), între percepţie şi gândire, între fapte şi esenţe, între particular şi universal. Po- ziţia d-lui Mircea Florian caută -ă demonstreze că realitatea cuprinde laolaltă aceste entităţi separate de nominalism. Reali- tatea cuprinde laolaltă experienţa şi gândirea, iar experienţa riLOSOFIE, EXPERIENŢĂ. ARTĂ IN CONCEPŢIA D-LUl M. PLOR1AN 1*5 este ea însăşi o ordine, pe care spiritul nu face decât să o con- state, iar nu o creează el însuşi sau îi adaugă ceva. Chiar relaţia dintre subiect şi obiect, atât de importantă în idtalism şi în criticismul kantian, este interpretată ca o asimilare a subiec- tului de către obiect, ca o relaţie tot în sfera obiectelor. Experienţa îşi are ordinea şi raţionalitatea ei. « Datele po- sedă originar o «formă », o «configuraţie », o «structură » deter- minată. Spiritul nici nu «sintetizează», nici nu analiz ază; unirea şi deosebirea sunt pregătite, sunt preexistente... Or- dinea şi necesitatea sunt imanente datelor... Generalul... e tot atât de «intuitiv», de nemijlocit dat, ca şi individualul... Generaun aparţine totdeauna unui individual ca atribut sau relaţie; el nu este separat, nu e «ideal», ci se află în indivizi şi subsistă prin ei» (Reconstrucţie Filosojică, p. 111—112). Pentru statornicirea acestei concepţii realiste, filosoful a trebuit să propună în special reformarea concepţiilor de expe- rienţă şi raţionalism. E ceea ce a întreprins într'unele studii mai vechi, pe care le-a publicat în cartea Reconstrucţie Filosofică, pentru a continua în celelalte două cărţi mai noui. In Misticism şi Credinţă, lucrarea cea mai densă şi mai bine scrisă, dJn aceste ultJme trei, găsim noui precizări cu privire la concepţiile despre experienţă, realitate, raţiune. Ca şi W. Dilth;y, Mircea Florian ţine să repete că «experienţa întreagă, deplină, nemutihtă, n’a fost încă pusă la temelia filosofării », deşi, mai ales un Wdliam James sau un John Dcwey au căutat mereu să lărgească şi să pună la temelie concepţia de experienţă. Iată, în această privinţă, un citat semnificativ, care exprimă totodată şi concepţia, şi modul de argumentare, şi prudenţele d-lui Mircea Florian: «Există oare ceva dincolo ele experienţă şi de cunoştinţă (ştiinţă)? Dacă admit aşa ceva, răsună o între- bare mult mai gravă: cu ce diept depăş sc experienţa şi raţio- namentul, iar ceea ce adaug eu, de unde îl iau, dacă nu ţin seama nici de experienţă, nici de raţionament (ştiinţă)? Răspunsul nostru, aci, e acelaşi ca şi în alte probleme: dacă stăruc convin- gerea că există enunţuri ce depăşesc experienţa şi ştiinţa e nu- mai pentru cuvântul că acestea sunt luate în semnificaţii impro- prii, oricât de consacrate ar fi ele » (Misticism şi Credinţă, p. 166). Mai ales în chestiuni ca acelea ale credinţa şi misticismului religios, filosoful va simţi, ca şi mai înainte William James, nevoia de a lărgi conct pţia de exp.ritnţă, pentru a putea în- globa şi explica fenomene care sunt d( parte de ceea ce se în- ţelege în mod obişnuit sau curent prin experienţă: ceea ce e dat nemijlocit organelor sensoriale, acele senziţii lipsite de ordine şi semnificaţie. Gânditorul are grija să sublinieze că nu confundă experienţa în genere cu experienţa simţurilor, cu «experienţa 126 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE externă *, căci «experienţa nemijlocită înglobează şi experienţa obiectivă, controlabilă de oricine, fie externă, fie internă, dar şi experienţa personală, trăirile sau atitudinile adăugate obiectelor de fiecare eu » (Ibid., . 167). Experienţa este concepută, aşa dar, nu ca un agregat haotic, fără ordine şi semnificaţie, ci ca însăşi realitatea vieţii în care noi trăim şi cunoaştem deplin şi ordonat, căci experienţa este o ordine ce înglobează totul. Gândirea şi credinţa, raţiunea şi idealul nu depăşesc experienţa, cum nici empirismul, poziti- vismul sau materialismul nu o delimitează. Intr’o astfel de concepţie, fireşte că spiritul nu mai are spon- taneitatea şi inventivitatea conferite de idealişti, nici cunoştinţa nu mai e o creaţie sau construcţie, ca în idealismul post-kantian. Spiritul nu inventă, nu aduce ordine, căci în experienţă indi- vidualul şi universalul sunt deopotrivă date şi inseparabil unite. Spiritul doar descoperă, constată, verifică, iar realitatea este chestiune de control sau verificare. Rolul filosofiei este de a descoperi obiectivitatea tuturor relaţiilor legate de realitate (Reconstrucţie Filosofică, p. 424). Relaţia este o situaţie ontolo- gică. « Ea stă în natura lucrurilor şi, de aceea, cunoaşterea unei relaţii nu e ea însăşi o conştiinţă relativă » (ibid., p. 426). Relati- vitatea nu înseamnă, deci, şovăială sau nesiguranţă, cum nici cunoaşterea condiţionării subiective a adevărului nu este ea însăşi subiectivă (ibid., p. 428). Interesant de observat, în această reducţie şi reconstruire filosofică a experienţei, este că experienţa cuprinzând totul, cu- prinde fireşte şi metafizica, pe care pozitivismul o eliminase, privind-o istoriceşte ca un stadiu inferior de cunoaşterea, de- păşit şi anulat de cunoaşterea ştiinţifică. In volumul Metafizică şi Artă, prima parte va fi consacrată acestei însemnate chestiuni: experienţa cuprinde şi sfera metafizică ? «Poate fi experienţa dilatată până la zona, care tradiţional este « dincolo de fizică », dincolo de experienţă? După ce va deosebi între tipuri de meta- fizici, combătând metafizica inductivă şi pe cea intuiţionistă şi iraţionalistă, filosoful va observa că metafizica problemelor e aderentă experienţei şi că punctul de plecare al metafizicei este experienţa în genere şi faptele experienţei. «Metafizica por- neşte dela fapte, dela experienţă, nu pentru a o depăşi şi în- tregi fictiv, ci pentru a o adânci şi a înţelege astfel fără preju- decăţi * (Metafizică şi Artă, p. 81). Realul e «controlabilul, ve- rificabilul » (Misticism şi Credinţă, p. 208), în cadrul acestei largi experienţe la care raţiunea are un rol restrâns şi mai mult de înregistrator. MLOSOFIE, EXPERIENŢA, ARTA ÎN CONCEPŢIA D-LUI M. FLORIAN 1i? III Am înfăţişat purctele mai însemnate din care se ridică onto- logia realistă a d-lui Mircea Florian. Aceste puncte sunt, uneori, tratate în studiile speciale grupate în volumul Reconstrucţie Fi- losofică, dar ele apar ca puncte de reper şi în enormul material istoric pe care d-sa îl utilizează în celelalte două volume mai noui Metafizică şi Artă şi Misticism şi Credinţă. Poziţia sa faţă de metafizică am şi menţionat-o. Ne vom opri acum asupra aceleia privitoare la artă, ca apoi să urmărim, pe scurt, felul în care sunt interpretate misticismul şi credinţa. După ce se ocupă pe larg de antinomiile Esteticei, în special de antinomia estetică fundamentală: arta e un mod de a cunoaşte; arta nu e un mod de a cunoaşte — d. Florian stărue asupra stării estetice, căutând să desprindă tot din experienţă esenţa frumosului şi a artei. Astfel, d-sa ajunge la constatarea că arta nu este o esenţă, ci o relaţie între obiecte şi conştiinţă, ea nea- parţinând unui singur lucru. Arta nu e fundată pe o relaţie, ci ea însăşi este această relaţie. Esteticul ţine de funcţia creatoare sau înfăptuitoare, iar nu de funcţia de cunoaştere a naturii umane. Poziţia aceasta are avantaje şi desavantaje. Frumosul na- tural nu este alungat din artă, el fiind unul dintre cei doi termeni ai relaţiei. La fel, contemplaţia, inspiraţia, intuiţia, lumea ma- terială, corporalitatea artei îşi au rolul lor în aceste relaţii este- tice, care însă rămân netranscendente. Relaţiile estetice sunt, de asemenea, o punte între real şi ireal. La baza esteticului este un afect real, ce-1 au şi contemplatorul şi artistul, iar conţinutul operei de artă (spre deosebire de materialul ei) este sufletesc. Nu există formă estetică fără conţinut. « Nu există operă de artă fără un conţinut şi nu există alt conţinut decât cel sufletesc... Forma exprimă un suflet şi de aceea apare ca însufleţită... Corpul estetic exprimă sufletul estetic. Esteticul stă în expre- sivitate, în evocare şi sugestie. Datorită relaţiei de expresie, în opera de artă există o trecere necesară dela factorul corporal (intuitiv) la cel sufletesc, însă nu şi direcţia opusă... Sufletul estetic nu e pura spiritualitate a idealismului speculativ, nu e Ideea frumosului-conştiinţă, nu e l Existenţa absolută » relevată în fenomenalitate, în sensibil, ci este Afectul, cum şi reprezen- tarea sau referinţa la obiect... Intre factorul intuitiv, formal, fizic, şi factorul neintuitiv, de substanţă sufletească se reali- zează o contopire şi o armonie care nu se întâlnesc în viaţa psiho- fizică normală » (Metafizică şi Artă, p. 210—212). Obiectul estetic este un amestec de real şi ireal — realul se întâlneşte şi la subiect şi la obiect, iar irealul numai la obiect, Ja obiectul estetic, «întru cât viaţa sufletească a subiectului tot fcKVISTA FUNDAŢIILOR RROALB tzl ce e trăit e un dat real » (p. 214). Opera de artă este « scop în sine » datorită irealităţii ci (p. 215). «Arta nu e vis, ci e legată de reali- tate nu numai piin satisfacţia ce procură, dar, mai ales, prin substiatul ci iniuitiv nemijlocit. Adevărul e că în estetic realul si irc aiul se armonizează, alcătuind o «lume » mai perfectă » (p. 221). In privinţa misticismului, noţiune mult mai confuză şi astăzi pe nedrept detestată în mod global, căci se ia în scamă numai aspectul negativ şi dăunător al misticismului — d. Mircea FIo- rian ne împaităşi şte, în mod exemplar, erudiţia acumulată prin bogate şi îndelungate lecturi sistematice şi prin reflecţii substan- ţ.'a e. Observaţiile şi aprecierile noastre le vom face la urmă. Dar de pe acim nu r.e putem stăpâni de a nu saluta apariţia căiţii Misticism şi Credinţă ca un act de necesară, utilă şi bine- venită lamuriie într’era din zonele cele mai neguroase ale spi- ritualităţii contemporane. Dară această carte ar fi apărut mai de vmmo, cu vreo zecc-doisprrzcce ani şi dacă ar fi fost cetită de tineret, de bună seamă ră multe din excesele şi păcatele ti- nerei generaţii ar fi fost ocolite. Misticismul —dovedeşte pe bază de numeroase definiţii, ana- lize şi evaluări din istoria filosofici, d. Mircea Florian—este un mod de a trăi, iar nu un mod de a cunoaşte. «Convingerea că misticismul e un mod de a cunoaşte, şi încă un mod superior sensibilităţii şi raţiunii discursive, este marea eroare a misti- cismului vcchiu, în primul rând indian şi apoi grec, prin ncopi- tagorism şi neoplatonism, în sfârşit, chiar creştin, în măsura în care creştinismul a suferit influenţa misticismului grec» (Misti- cism şi Credinţă, p. 51). Misticismul anulează deosebirea dintre eul ce cunoaşte şi obiectul cunoscut, iar fără această deosebire cunoaşterea nu e porib'lă. Misticismul contopeşte ceea ce cu- noaşterea deosebeşte, chiar dacă nu separă. Filosoful român ne dă zeci de definiţii şi delimitări religioase, sociologice, psihologice, estetice ale misticismului, dar nu se opri şte la una din ele pentru a şi-o însuşi şi nici nu ne dă o de- finiţie proprie. Cert este, însă, că d-sa nu concepe misticismul numai în sens religios şi are grija de a sublinia că misticismul posedă o varietate de forme şi grade, fiind o dispoziţie generală, credem de ordin afectiv şi iraţional, dispoziţie de contopire cu un obiect suveran şi absolut, spre a realiza astfel o unitate per- fectă. Misticismul porneşte sau cultivă misterul şi este o formă de exaltarea vie ţii, a activităţii şi, în cele din urmă, a forţe i şi violenţei. «Vitalizarea misticismului, be ţia trăirii, sunt astăzi evenimente culturale prea evidente şi cu efecte prea imense — unele groaznice... Din nefericire, se trece cu vederea că misti- cismul are şi alte posibilităţi mai adânci, care nu au fost valo- FILOSOFIE, EXPERIENŢĂ, ARTĂ ÎN CONCEPŢIA D-LUI M. FLORIAN |2{| rificate în timpurile noui decât sporadic: viaţa nu este numai dcslănţuire de violenţă, voluptate de distrugere, ci încă mai mult afirmarea solidarităţii, a iubirii » (p. 58—59). , Fenomenul cel mai caracteristic al culturii contemporane este «emanciparea, cu deosebire în literatură, a elanului mistic de disciplina religiei tradiţionale » (p. 58). Biserica, în special cea catolică, şi-a dat seama de primejdia misticismului, când acesta nu mai este călăuzit sau pus în slujba credinţei religioase, condamnându-1 adeseori. Mergând mai departe cu analizele sale, d. Florian arată că «viziunea mistică, prin structura trăirii ei, este panteistă, deci îndumnezeeşte cosmosul, suprimă lui Dumnezeu transcendenţa postulată de creştinism, pe scurt, este triumfal imanenţei sau rămânerii în lume... Trăirea mistică nu este o ascensiune, ci o coborîre în adâncuri» (p. 73). Dacă experienţa nu mai este considerată haotică, fireşte că misticismul, care este trăire, iar nu cunoaştere, poate fi dirijat constructiv. Ştiinţa, arta, creaţia au nevoie de misticism. Să nu uităm că pacea şi democraţia îşi au misticismul lor, ca şi lirismul poetic, iar marile creaţii şi reforme, încrederea în omenie, iubirea de semeni, iluminarea existenţii în funcţie de generoase şi con- structive idealuri pot cunoaşte, datorită misticismului, o inten- sificare binevenită. Când misticismul este controlat moral şi spiritual, el este constructiv. Un mistic ca Erkhardt a cunoscut numai pe Dumnezeul dreptăţii, iar poeţi ca Whitman sau Rilke, asupra cărora se opreşte şi d. Florian, au adus mesaje de frăţie şi puritate, de o unică nobleţe. « Biserica a fost bine inspirată în hotărîrea ei de a apăra pe mistici îirpotriva propriilor lor excese şi extravaganţe » (p. 177—118). Când biserica nu a mai reuşit aşa ceva la noi, am văzut preoţi cu puşca în mână servind urii între oamenii aceleaşi ţări, iar nu dragostei ere ştine, misti- cismul lor teluric şi distrugător anulând orice urmă creştină. Comentând interpretarea prielnică a lui Bergson faţă de un anumit misticism, d. Florian are grija să sublinieze că «misti- cismul creştin e mare, cu toate că e misticism, nicidecum fiindcă este misticism » (p. 119). Creştinismul posedă conştiinţa deosebirii dintre om şi Dumnezeu, pe când misticismul îi contopeşte, ridi- când pe om, observăm noi, la un fel de dementă încredere în sine, sau conducând la o orgolioasă şi nefastă substituire a omului în locul lui Dumnezeu, ca la dictatori’ nazifacişti, duşmanii reli- giei, Raţiunii, artei, singurele care canalizează şi controlează constructiv misticismul. In privinţa credinţei, d. Florian se strădueşte, aşa cum a făcut-o şi William James, de a demonstra că ea nu este o ade- ziune dincolo de experienţă, de cunoştinţă, de raţionament, deci de ştiinţă. Am arătat cum d-sa caută să dea experienţei un sena l l 3* REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE de realitate largă, ordonată şi cât mai cuprinzătoare. «Religia se află în dilema: sau e obiect de experienţă sau e o invenţie verbală » (p. 169). Spre deosebire de experienţa mistică, ce «nu ratifică trăină nemijlocită a Divinităţii creştine, în deosebi a lui Iisus. Dumnezeul creştin nu e descoperit prin misticism» (p. 170), credinţa poate descoperi pe Dumnezeu. Misticismul consecvent «e păgânism, e cufundare în Natură » (p. 170), pe când «obiectul real, specific credinţei, este Spiritualul, ca pu- tere diriguitoare » (p. 177). In credinţă, funcţia de cunoaştere e reală, pe când în misticism e nulă, dar nici în credinţă cunoaş- terea singură nu este suficientă, alături de ea fiind necesară adeziunea personală, elanul inimii (Misticism şi Credinţă, p. 250). IY Din concepţia realistă a lumii, la care s’a statornicit', d. Mircea Florian a putut trage o seamă de foloase pentru cunoaşterea adevărului. Ontologia realistă mai mult decât epistemologia ‘realistă are avantajul că poate argumenta mai pe măsura bu- nului simţ şi face, deci, asimilabile dificile probleme. De asemenea, nu puţine principii şi controverse au putut fi păstrate sau armo- nizate, de pildă înglobarea credinţei în experienţă, a metafizicii în cunoaştere, a filosofiei în realitate sau altele mai speciale ca legătura dintre creaţia şi re.ceptarea estetică, dintre opera de artă şi frumos, dintre frumosul artistic şi frumosul natural, dintre formă şi conţinut, dintre misticism şi credinţă, dintre credinţă şi ştiinţă, în totul d. Florian căutând a face cât mai articulat şi mai primitor realismul său ontologic, ce depăşeşte deci cunoaşterea pură, raţiunea sau imaginaţia, înglobându-le în ordinea cuprinzătoare şi relevantă a realităţii. De asemenea, d-sa a putut aduce obiecţii impresionante existenţialismului (în Meiajizică şi Ariâ, p. 57—62) şi urmări dificultăţile criticismului kantian şi ale idealismului în genere. Dar filosoful român nu este un epistemolog, ci un ontolog realist, ca atare interesat de obiectele cunoaşterii şi nu atâta de modalităţile cunoaşterii. De aceea, d-sa critică sau obiectează mai mult pentru a cuprinde decât pentru a separa. O şi spune, undeva: « Noi nu ne numărăm printre aceia care reliefează cu voluptate destructivă deosebirile, uitând că multiplul nu are sens decât prin referinţă la unitate, la trăsăturile identice» (Misticism şi Credinţă, p. 147—148). Totuşi, de aici nu trebue să se creadă că d. Mircea Florian şi-a elaborat un sistem ontologic complet şi că unitatea ontologică sau vreo concepţia logică nouă s’ar desprinde total din lucrările sale. Istoric şi critic filosofic, d-sa a lămurit şi revizuit doar unele probleme fundamentale ale filosofiei, pentru imensul rest slujindu-se de perspectivele FILOSOFIE, EXPERIENŢA, ARTĂ ÎN CONCEPŢIA D-LU1 M. FLORIAN 131 şi de poziţia realismului curent. De aceea, ni s’a părut excesiv accentul pus pe «logicianul » Mircea Florian, într’un interesant articol publicat în Revista Fundaţiilor Regale (Nr. 9, 1946) de d. Henri Wald, unde, de fapt, se discută mai mult chestiuni de metafizică, epistemologie şi ştiinţă decât de logică, deşi articolul este întitulat « Un logician contemporan: Mircea Florian ». Pre- ţuirea arătată în acest articol constitue dovada că filosofia şi temeinicele preocupări ale gânditorului român răspund dorinţei actuale de revizuire şi reconstruire filosofică. Spre deosebire de d. Mircea Florian, noi nu credem că fun- damentala chestiune a filosofiei: dacă un obiect luat în seamă îşi poate păstra existenţa şi caracterul independent de relaţia cu subiectul ce-1 ia în seamă — poate fi rezolvată prin experienţa directă. Noi credem că numai gândirea poate rezolva această chestiune. D. Mircea Florian nu susţine concepţia realismului naiv, anume că «lucrurile sunt (aparte de noi) exact ceea ce ne par (când sunt în experienţa noastră) », dar susţine un rea- lism apropiat de acela al bunului simţ, anume că ceea ce este ireal este privit ca produsul minţii, îd timp ce tot ceea ce este fizic real este privit ca independent sau exferior minţii, chiar dacă direct şi imediat prezent ei. Acest realism distinge între lucrurile reale şi cele ireale, pe când realismul naiv (asemănător mult cu punctul de vedere al copilului sau al sălbaticului, după cum observă profesorul dela Universitatea Columbia Wm. Pep- perel Montague în The Ways of Knowing or the Metohds of Phi- losophy) nu distinge între lucrurile obiective şi con trucţiile minţii, socotind lucrurile iluzorii drept existenţe nesigure şi ciu- date. Dar chiar şi realismul bunului simţ trece peste adevărul că şi lucrurile reale, şi celelalte implică prezenţa unui observator. Pentru a scăpa din astfel de dificultăţi, d. Florian înglobează în experienţă şi ‘gândirea sau raţiunea şi atr’bue obiectivitătii o ordine imanentă, ce corelează obiectele şi fenomenele. Astfel, d-sa reduce şi face neconstructive spiritul, raţiunea, imaginaţia, ele având doar un rol de a descoperi, iar nu de a constitui sau reglementa realitatea sau măcar un aspect al ei. Neajunsurile acestui realism apar mai pronunţat în interpretarea dată feno- menului artistic. Nu vrem să spunem că idealismul nu întâmpină dificultăţi, spiritualizând totul şi proiectând realitatea din su- biectul cunoscător. Dar altele sunt dificultăţile idealismului şi altele ale realismului. Nu e locul să le discutăm acum. Observăm numai că pers- pectiva sau concepţia d-lui Mircea Floran ilustrează exemplar reacţiunea împotriva idealismului, subiectivismului, criticismului kantian, folosindu-se dc ontologia realistă, statornicită de d-sa prin reformarea mai ales a concepţiilor de experienţă şl raţiune, REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 132 pentru a ne da o seamă de fructuoase descripţii fenomenologice şi remarcabile observaţii asupra calităţilor evidente ale lucru- rilor. Că adesea reflexiunea filosofică dev'ne într’o astfel de pers- pectivă un fel de generalizare ştiinţifică—s’a mai remaicat şi de alţi critici ai nco-realismului. D. Mircea Florian s’a străduit să ocolească neajunsurile poziţiei realiste, care sărăceşte spiritul, pozitivizează imaginaţia, identifică idealul cu irealul, pragma- tizează adevărul, referindu-se mereu la un material de mare rele- vanţă filosofică, la teorii şi poziţii fundamentale în istoria cuge- tării omeneşti. Astfel, expunerile sale au o substanţialitate şi o densitate, ce lipsesc multor realişti, iar istoricul erudit din d-sa lasă întâietate formulării a ceea ce s’a spus, pentru a adnota doar marginal dificultăţile şi a propune uneori soluţii personale. De altfel, relaţionismul şi experienţa, aşa cum sunt articulate de d. Florian, posedă o serioasă dorinţă de desprindere din em- pirism, ceea ce nu se întâmplă des la nco-realişti, în special la cei din Anglia, unde neo-realismul este în floare, dar crescând din empirism. O doctrină sintetică şi coerentă a realităţii nu au reuşit s’o realizeze niciodată realiştii, spre deosebire de idealişti. De aceea, pentru a critica, reab'smul este de mare ajutor, pe când pentru a construi explicaţii integrale, idealismul. Filosofia trăieşte mai de- parte în marea-i alternativă: afirmând realitatea obiectelor, negi realitatea conştiinţei; afirmând realitatea conştiinţei, negi reali- tatea obiectelor. Din ambele tabere se caută mereu soluţii pentru a trece peste această alternativă. Conceptul de experienţă la d. Mircea Florian are acest sens şi acest scop, aşa cum l-a avut şi la William James pentru care lucrurile sunt ceea ce sunt pentru cunoştinţa noastră (things are whal they areTmown io us) şi care a ajuns să nege realitatea conştiinţei. O altă cale de rezolvare ar putut fi dualismul epistemologic, care recunoaşte două ordini separate şi distincte ale existenţei: datele simţurilor, ce sunt direct şi imediat prezente în conştiinţă, şi lucrurile externe, ce pot fi deduse din aceste date, drept cauzele lor. Dar dualismul acesta se diferenţiază, la rândul său, într’o seamă de alte inter- pretări, dintre care unele ajung să considere percepţiile drept realităţi fizice (Dr. Th. Case, Physical Realism), iar altele să considere percepţiile şi camele lor drept mintale sau spirituale în natura lor (C. A. Strong, Why ihe Mină has a Body), Cu alte cuvinte, dificultatea realism-idealism rămânând în orice încer- care de reducere la unitate. Ştim că discutând acestea, nu sun- tem de loc în spiritul d-lui Florian, care, la un moment dat, scrie în Misticism şi Credin\ă: «filosofia trebue să pună capăt acestui joc cu « obiectivul » sau « subiectivul », altminteri ome- nirea ar avea nevoie de un certificat de debilitate mintală» FILOSOFIE, EXPERIENŢĂ, ARTĂ ÎN CONCEPŢIA D-LUI M. FLORIAN 133 (p. 24). Noi nu vedem în aceasta un semn de debilitate mintală. De sigur, poate că viaţa —aşa cum spunea, odată, George San- tayana — a fost făcută să fie trăită, iar nu gândită. Dar de vreme ce o şi gândim, toate întrebările şi deosebirile îşi au legitimi- tatea. Mult mai primejdioasă pentru demnitatea umană şi pen- tru adevăr ne pare considerarea realului ca aceea ce este total neatârnat de conştiinţă decât intervenţia conştiinţei în deter- minarea realităţii, chiar dacă această intervenţie implică deose- biri între subiect şi obiect. ■ Dăm o pildă de dificultăţile pe care adevărul şi falşul, realul şi irealul le imprimă chiar unei poziţii realiste de felul aceleia prezentată aici. Iată o reflecţie semnificativă a d-lui Mircea Florian: «Opera de artă nu este o prelungire a creaţiei cosmice pentru cuvântul că această creaţie se mişcă pe planul realităţii şi are ca produs opera, în care toate componentele sunt reale, în timp ce la opera de artă elementul real, materialul, are o semnificaţie secundară, pe când elementul ireal, conţinutul,, este esenţial » (Metafizică şi Artă, p. 240). Este de observat aici că realitatea este conferită doar materialului, iar produsul spiri- tului nostru este ireal. Nu este oare aici o prejudecată (semnalaţă de atâţia gânditori) că omul este pornit contra lui însuşi, soco- tind ireal ceeace porneşte din lăuntrul său şi considerând real numai ceea ce îi este străin, exterior, lăturalnic? Pentru d. Flo- rian, care inversează atributele cunoaşterii şi ale artei, susţi- nând că «cunoştinţa nu e relaţie, arta e o relaţie» (Metafizică şi Artă, p. 239), aşa numita «imaginaţie creatoare » nu produce nimic semnificativ în sfera reală (ibid., p. 240). Am semnalat doar unele din neajunsurile poziţiei estetice în cadrul realismului ontologic, unde artei i se ia calitatea de reali- tate, chiar dacă nu e considerată iluzorie, dându-i-se un sens de relaţie sui-generis, şi salvându-i-se unele însuşiri plurale. Dacă ne referim la misticism, un neajuns care credem că trebue semnalat este acela al necorelării misticismului şi religiei cu magia. Nu credem în teza lui J. Frazer că religia îşi are 0- bârşia în decăderea magiei, dar credem că virulenţa şi iraţio- nalul misticismului au legături cu magia. Captarea puterii lumii sau identificarea cu forţele lumii sunt acte magice, credem. De altfel, magia nu a originat numai în teama de realitate, căci omul primitiv a simţit şi frumuseţea şi măreţia existenţei, soli- daritatea cu înaintaşii, speranţa într’o viaţă mai mulţumitoare. Sunt aici elemente, care trebuesc luate în seamă când e vorba de misticism, căci ele ar putea explica dubla orientare a misti- cismului cu exarcerbarea iraţională a forţelor individului. In privinţa credinţei, d. Florian nu scapă — după cum am şi arătat — de dificultăţile lui William James. Şi d-sa rămâne REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE >34 la descripţia fenomenologică din The Varietg of Religious ea> perience şi lasă vag subiectivismul religios, deşi-1 recunoaşte ca un fel de intenţionalitate. Deşi, alături de adeziune, credinţa e şi un act de cunoaştere la d. Florian, totuşi cetitorul nu poate cunoaşte determinările obiectului credinţei, acea divinitate, care pentru James era realitatea primordială, un fel de simţământ intens şi totuşi neprecizat. Lumea spirituală, ca parte a univer- sului vizibil sau a experienţei umane, iată o concluzie asemănă- toare şi la William James, şi la gânditorul român. Şi tot pentru amândoi, viaţa morală, iar nu Dumnezeu par a fi scopul religiei. Dincolo de astfel de obiecţii generale sau de amănunt, lucră- rile d-lui Mircea Florian sunt binevenite, atât prin bogatul lor material, care epuizează până la zi informaţia şi bibliografia în privinţa unei probleme sau teorii, cât şi prin concepţia ce o formulează prin ele şi peste ele. Dintre filosofii noştri, d-sa este poate cel mai informat cu tot ce se scrie în străinătate, deşi este firesc să-i lipsească unele din lucrările atât de numeroase ale filo- sofici anglo-americane, de care însă nu este străin, citând de pildă până şi pe Hocking, pe care nu ştim dacă Francezii şi Germanii îl cunosc, ca să nu vorbim de relativ cunoscuţii Russell, Whitehead, Samuel Alexander, a căror filosofie o posedă deplin. Pentru cetitorul român, cărţile d-lui Mircea Florian sunt izvoare de informaţie precisă şi relevantă, ce îmbogăţeşte şi face răspunzătoare gândirea în continua-i devenire, dela obârşii şi pâră în prezent. Ele sunt, în acelaşi timp, reactualizarea proble- melor fundamentale ale filosofiei cu revizuirile, adnotările şi valorificările, pe care un spirit erudit şi dornic de claritate ope- rantă, le oferă, după ce s’a lămurit îndelung şi temeinic pe sine însuşi, luându-şi o poziţie proprie, pe care o susţine consecvent şi, uneori, cu avantaje şi sporuri de cunoaştere, trăindu-i totodată şi dificultăţile, fără de care nici este posibilă filosofia. PETRU COMARNESCU UMBRA LUI BRUTUS Despre una din cele mai tainice figuri ale istoriei s’a scris de curând o carte care nu e nici o biografie romanţată, nici un studiu ştiinţific. Ce e volumul pe care romancierul şi filosoful existenţialist Roger Breuil l-a publicat dându-i ca titlu numele ucigaşului lui Cezar? Fără îndoială, e rezultatul unor cercetări serioase, dovedeşte cunoaşterea teoriilor noi asupra epocii de la sfârşitul republicii romane. D. sigur, cuprinde aluzii şi definiţii (d. ex.: «Cicerone, ca dealtfel Pompei, aparţine categoriei celor happg f odus elocinţei generoase a lui Cicerone. Cult, retras, iubind studiile şi călătoi iile, ei a atras de bani şi de afaceri şi nu ezitase să practice şi cămătăria. Avea reputaţia unui om cinstit şi se bucura de simpatii generale. Cum se face că un om rece, iubind viaţa izolată, mândru şi distant, era popular? Brutus, nobil autentic şi amator de artă era —scrie Ferrero — unul « din acei privilegiaţi ai soartei cărora li se întâmplă să fie admiraţi de toţi fără să ti făcut nimic ». Adevărul este că era bine cu toată lumea. Prin Servillia, mama lui, mare boeroaică epicuriană, ţinea de clanul cezarian. Să fi mers această apartenenţă atât de departe încât să fim indrituiţi a crede că Brutus era fiul lui Cezar? E probabil că n’o vom şti nipiodată'. Relaţii dintre două fiinţe atât de rafinate ca Cezar şi Servillia (asemănătoare oarecum celor dintre Lady Tanta- mount şi pictorul Blake în Point Counterpoint de Huxley) cu greu pot fi catalogate. Oricum, Brutus avea şi alte motive puternice de a-1 duşmăni pe Pompei; acesta se purtase nedrept şi crud cu tatăl lui. Cu unch ul lui, Lucullus, se arătase aspru. Cu toate acestea nu existau animozităţi între el şi Brutus. Iar când diver- genţa dintre Pompei şi Cezar se va transforma în ruptură, Brutus nu va ezita să treacă de partea pompeienilor. Pompei, el însuşi, nu era o Personalitate puternică. Breuil îl caracterizează ca pe un «om de lume D. Faţă de Cezar, Pompei şi Brutus par tare şterşi. Brutus are bani, are şi talente, se poate sprijini pe puternice legături familiare (e cumnatul lui Lepidus, al lui Cassius, e nepotul lui Catone), e un bun adminis- trator, un om umblat şi cetit, dar în fond e o nulitate. Aportul pe care-1 atluce cauzei pompeiene e însă considerabil. Nu prin ceea ce reprezenta capacitatea lui personală, ci prin consideraţia de care se bucura în ochii mulţimii. In jurul lui .Brutus stau oameni mult mai inteligenţi ca el. In primul rând Cicerone, teoreticianul partidului republican. Apoi Cassius, cumnatul lui Brutus, spirit curat ş: fire abilă, adevărat animator al complotului împotriva lui Cezar, omul care a ştiut să-l convingă pe Brutus şi să-l urnească din pasivitatea lui contemplativă. Mai era Porcia, a doua soţie a lui Brutus, o femeie intel’gentă, o inimă aprinsă, aceea care în Sliakespeare îi spune că nu e numai tovarăşa lui de pat. Cât timp nu fusese decât fiul mondenei Servillia şi soţul banalei Claudia, Brutus rămânea greu de influenţat. Dar prin căsătoria cu vara lui, Porcia, republicană convinsă, devine o pradă uşoară pentru Cassius, Căci simpatizanţii pentru un complot contra dictatp- UMBRA LUI BRUTUS «39 rului sunt mulţ\ dar toţi cer să afle că şi Brutus va face parte din conjuraţie. In Brutus vedeau o garanţie, simbolul respec- tabilităţii. Brutus, descendentul primului consul roman, reprezintă oarecum pentru ei însăşi instituţia ce voiau să apere. Apoi Brutus era un moderat, quintesenţa acelor calităţi mijlocii care asigură succesul în alegeri, adeziunea maselor în clipe de criză şi consim- ţământul elitei când trebuia să-şi rişte viaţa. Dintre toţi cunoscuţii lui, Brutus îl stimase cel mai mult pe unchiul lui, Catone, strănepotul faimosului censor. Or, Catone era un fervent al restabilirii integrale a republicii, aşa cum o transmisese generaţiei lui lectura istoriei şi visarea legendei. Catone îl determină pe Brutus să treacă de partea lui Pompei contra lui Cezar, adică de partea omorîtorului tatălui lui legitim împotriva amantului mamei lui, care îi e poate şi tată natural. Dela Catone ia Brutus cultul pentru vechea Romă şi virtuţiile ei, credinţa în perfecţiunea instituţiunilor ei încercate de vea- curi. Catone însă e un purist, pe când Brutus doar « un om simplu, care iubeşte viaţa şi gloria ». După bătălia dela Farsale şi în- frângerea lui Pompei, Brutus fuge la Larissa şi de acolo se adre- sează în scris lui Cezar. Gest puţin conform cu teoriile lui stoice şi admiraţiile lui catoniene. Se vede însă că şi Brutus, ca orice muritor, nu e o fire unitară. Se împacă deci cu Cezar şi primeşte postul de guvernator al Galiei cisalpine. Dar jocul pendulului sufletesc, acela care îl împinsese la o atitudine ce putea semăna a trădare, acum îl face să tindă spre cealaltă extremă; începe influenţa Porciei şi se petrece un fapt grav: Catone se sinucide în Africa. Prin dispariţia lui Catone, ideea republicii rămâne pentru Brutus mai curată şi mai vie ca oricând. Nu i-a lăsat Catone o moştenire? o îndatorire? Acum Cassius poate intra în acţiune. Cassius îl cunoaşte bine pe Brutus : ştie că are de a face, după cuvintele lui Ferrero, cu « unul din acei oameni inteligenţi, încre- zuţi, cinstiţi şi buni, dar slabi, pe care-i întâlneşti atât de des tn familiile aristocratice », ştie că e în faţa unui timid şi a unui cărturar pasionat după marile figuri austere şi eroice ale trecu- tului. Pentru a-1 determina pe Brutus la acţiune, Cassius inventă un procedeu ingenios şi sigur. «Exista», scrie Ferrero, «un mijloc sigur de a-1 face pe acest om timid şi slab capabil de a lua cea mai aprigă hotărîre: el consta în a-1 convinge că faptuind altfel ar compromite reputaţia lui de erou. Cassius, care era un om inteligent, înţelese aceasta şi-şi aruncă plasa pe sufletul slab al cumnatului său ». De atunci încolo Brutus primi regulat bileţele pe care sta scris câte ceva în genul «Dormi, Brutus?*, 140 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE f Ce aştepţi oare Brutus»?, «Când te vei hotărî»? Texte ase- mănătoare întâlnea el pe zidurile lângă care trecea. Era o adevă- rată campanie clandestină de afişe, un fel de propagandă electo- rală intensă adresată unui singur om. Brutus ajunse să creadă că întreg poporul îl chiamă, că e omul predestinat, că îi va fi dat să imite pe strămoşul lui, acel prim consul care-şi jertfise copiii pe altarul republicii. Dar Cassius mai avea un argument: el se bizuia pe legalis- mul lui Brutus. Or, la Roma dictatura era o instituţie legală şi fusese adeseori folosită. Cu o singură şi indispensabilă adăogire: că era temporară. Ctzar, fiind dictator pe viaţă, putea uşor pare că vrea monarhia. De aceasta Romanii se îngrozeau. A-l prezenta pe Cezar ca pe un al doilea Salla sau pur şi simplu ca pe un viitor rege, era suficient pentru a stârni legalismul lui Brutus şi a-l întări în convingerea că cel ce visa puterea monarhică trebuia să cadă. In răstimp senatorii aşteaptă. «Marea deviză a lui Cicerone şi a întregului corp senatorial», spune Roger Breuil, «e aceasta: wait and see». Dar n’are mult de stat aşa: Cezar era mai puţin apărat ca Hitler. E omorît cu uşurinţă, între prieteni. Până aci toate par a fi mers clar. S’a văzut un om care a vrut să restabilească monarhia. S’au găsit patrioţi austeri care s’au întrunit şi l-au răpus. Tiranul a căzut. Dar în acea clipă chiar începe confuzia, o teribilă şi inexpli- cabilă confuzie. îndată după omor, toată lumea fuge. Conjuraţii se refugiază pe Capitoliu, senatorii pe la casele lor. Toţi s’au aşcuns. Roma e pustie. Panica e generală şi durează trei zile. Timp de trei zile învingătorii de la 15 Mirtie nu-şi dau seama de victorie. Iar învinşii nu înţeleg că potrivnicii lor nu ştiu că au izbândit. Deabia după trei zile notabilităţile romane ies din bârlog şi încep să se consfătuiasca. Cicerone, cel mai cutezător, pentrucă era cel mai puţin om de acţiune dintre toţi, niţel extremist ca orice intelectual pentrucă e din fire logician, propune ca Brutus şi Cassius în calitatea lor de pretori să convoace S matul, dând astfel o adevărată lovitură de stat. Dar asasinii lui Cezar, în frunte cu Brutus, sunt mult prea legalişti ca să aprobe asemenea propunere. Ei vor ca An- toniu, care e consul, să cheme el pe senatori. Astfel conjuraţii pierd o ocazie unică şi anulează cu mâna lor efectele asasinatului comis. Căci în curând cezarienii îşi vor da scama de realitate, vor prinde curaj şi se vor reface. Mai întâi obţin amnestia, pe care acei înalţi funcţionari au votat-o de teamă să nu-şi piardă locurile actuale sau viitoare. Apoi îl UMBRA LUI BRUTUS 141 înmormântează cu pompa pe Cezar şi dau prilej unor mari mani- festaţii populare. Consecinţa a fost că toţi conjuraţii, jigniţi, s’au retras. Brutus se duce la Anzio, la plajă, şi se mângâie cu gândul ca e o « vedetă », « ucigaşul tiranului ». Ceea ce a urmat era fatal: Antoniu îşi strânge partizanii, organizează pe veterani şi pe colonişti. Pe baza testamentului lui Cezar, de care dispune, şi a hârtiilor defunctului, în care poate găsi ce numiri vrea, câştigă o iftulţime de aderenţi noi şi şantajează pe oricine. De aici încolo nu mai e decât o chestiune de timp şi de răbdare: e sigur că ceza- rienii vor fi stăpâni. Faptele, desigur, sunt imprevizibile şi ade- seori ironice. Dar partida s’a jucat, zarurile au căzut: a învins cezarianul, deşi Ctzar a căzut. Imprevizibile şi ironice faptele totuşi rămân: Brutus şi Cassius sunt înfrânţi la Filipi, unul e ucis în luptă, celălalt se sinucide, dar şi potrivnicul lor, Antoniu, salvatorul cezarismului, nu are o soartă mai bună. Va fi adversarul lui Octaviu, un nou venit, un profitor al evenimentelor la care nu a luat parte, va cădea şi el şi va lăsa, după ce se va fi sinucis, pe August să triumfe. August, adică urmaşul lui Cezar, care va realiza cezarismul cu ajutorul aristocraţiei conservatoare, mai bine zis la cererile ei insistente şi în aclamaţiile ei entuziaste şi servile. Fapte atât de grave şi de pline de consecinţe ca acele din primăvara anului 44 î. d. Chr. nu pot fi explicate prin trăsăturile temperamentale ale personajelor proeminente; desigur că nu în diletantismul politic al lui Brutus, în inteligenţa fără posi- bilităţi de realizări practice a lui Cassius, în lipsa de scrupule a lui Antoniu sau în nervozitatea lui Cicerone se află tâlcul si- tuaţiei. Nu meritele personale ale lui Antoniu sau Octaviu dau cheia succesului final al ideii cezariene. Adevărul este că ideea republicană, atunci, era sortită pieirii şi că un oarecare fel de cezarism se arăta ca o necesitate. Ceea ce voia Ca tone era bun pentru o mică cetate, nu se mai potrivea Bornei care stăpânea un întins imperiu. Republica dorită de el era deci un vis. Breuil o spune făţiş: visul acesta nu are decât legături foarte depărtate cu realitatea, seamănă «cu una din acele amintiri din copilărie, totodată desăvârşite şi banale, a căror precizie e semnul unei taine pierdute ». Catone condamna banul, luxul, progresul, tot ce era străin, în fond condamna Roma modernă. Ceea ce vrea să zică, aşa dar, că voia o imposi- bilă întoarcere înapoi a cursului istoriei. Cassius nu era un teoretician. Dar acest om de acţiune, serios şi clarvăzător, se pusese şi el în slujba unui ideal irealizabil, Cice- rone, în sfârşit, luase şi el, cu trup şi suflet, partea conserva- 142 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE torilor. Dar Cicerone, deşi adversar declarat al lui Cezar, pro- pune şi el în De officiis un fel de regim imperial sub formă de prin- cipat luminat, sprijinit de o aristocraţie virtuoasă. Cicerone, de sigur, e una din figurile cele mai atrăgătoare ale acelei epoci. Istoria oficială ne înfăţişează pe enciclopedicul om de ştiinţă, pe impecabilul orator, pe incoruptibilul bâibat de stat, pe denunţă- torul lui Catilina. Francezii, respectuoşi ai culturii latine, vorbesc, mai ales, de el cu o teamă prudentă, explicabilă numai prin faptul că îl consideră ca un fel de fost profesor perfect al materiei celei mai grele. Gaston Boissier, de pildă, cât de bătrân şi aca- demician era, scria despre el aşa cum ar fi făcut-o un elev te- merar despre dascălul care-1 ameninţase cu note proaste. Dar înapoia stilistului incomparabil era şi omul politic, omul pur şi simplu. Breuil ni-1 prezintă ca pe un mare burghez, un om afectuos, căruia îi plăcea mult să vorbească, vanitos şi foarte artist’C în atitudini, care juca mereu, niţel teatru. Acest citadin lăuda viaţa la ţară, dar după câteva zile petrecute afară din Roma, ars de nerăbdare, se înapoia în grabă; acest apologet al sărăciei era foarte bogat; acest patriarh desinteresat şi înţelept era ambiţios şi prudent. « In fond era un om bun ». Ferrero îl caracterizează ca pe cel dintâi, în istoria Romei şi apoi în istoria civilizaţiei europeene, dintre oamenii de stat care au aparţinut clasei intelectualilor. Am cunoscut şi noi un om de tipul lui Cice- rone. Acel învăţat la care erudiţia era întrecută numai de ta- lent, naiv şi însetat de glorie, cinstit şi dornic de măriri lumeşti, mânuitor extraordinar al limbii în care vorbea şi scria, al cărui sfârşit tragic în şanţul şoselei reaminteşte atât de exact pe al lui Cicerone pe plaja de lângă Formia, nu era decât un descendent al lungului şir de intelectuali cu veleităţi politice inaugurat de Cicerone. Ca şi el, după vorbele lui Ferrero, nu urmărea puterea, ci dorea ceva mai omenesc, care-i explică şi scăderile: să fie ad- mirat. Faţă cu conjuraţii stă Cezar. Rezemat de piedestalul statuii lui Pompei e singur, pe când cad loviturile. Acest Pompei, dealfel, adversarul lui cel mare, nu e decât un om de mâna a doua. Pompei nu numai că nu e la înălţimea lui Cezar sau a lui Cicerone, dar nici măcar nu se compară cu un Cassius «au cu seriosul Marcus Porcius Cato. Cezar, de fapt, îi depăşeşte pe toţi. Şi nu numai prin însuşiri personale, ci prin viziune politică. Acest om, incon- testabil foarte departe de perfecţiune, înţelese realitatea timpu- lui său mai bine ca oricine şi urmărise scopuri înalte. Greşit a fost asemuit cu vulgari vânători ai puterii. Greşit a fost pus lângă Sulla (căruia Breuil pe bună dreptate îi spune « cel mai mare gai gster al epocii»), greşit lângă figuri palide ca ale lui Marius sau Pompei. Greşit, recent, istoricii germani îl făceau patronul UMBRA LUI BRUTUS *43 stupizilor lor regi - împăraţi cu mentalitate şi preocupări de plutonieri-majori; greşit s’au referit la el dictatorii zilelor noastre, nişte brute care nu au avut nici inteligenţa, nici fineţea lui, şi mai ales nici măreţia concepţiilor lui politico-sociale. Partidul conservator îl ura pe Ctzar nu numai pcntrucă vedea în el pe eventualul monarh dar şi fiindcă îl confunda cu revoluţia socială. Brutus n’a fost nicio clipă exponentul unei mişcări populare, al unei mişcări «de stârga », cum s’ar spune azi. A gândi astfel e o absurditate istorică. « D. mocratul *, pentru a continua vorbirea în limbajul veacului al XX-lea, era Ctzar. Casssius, oricât de inteligent, nu pricepuse că republica sub forma ei clasică murise definitiv, că lucrurile se schimbaseră cu totul. Cassius mai ofta după micul oraş din vechime. Ctzar era decis să transforme Roma în capitala unui imperiu. In vederea acestui scop, desigur, proceda fără prea multe menajamente. « El trans- porta cu îndrăzneală din literatură şi filosofic în domeniul politic dispreţul revoluţionar pentru trecutul venerabil al Romti care însufleţea pe atunci tânăra generaţie de scriitori şi gânditori». Cezar reprezenta un punct de vedere realist şi utilitar. « El vedea lumea aşa cum era*. Or, i se epuneau două forţe: întâi,aceea a grupului de cugetători tradiţionalişti care anima cercurile conservatoare; a doua, massele care nu pricepeau o politică lipsită de elemente sentimentale, căror le era antipatică o doctrină strict practică. Massele, spune Bagehot, nu sunt atrase de sisteme de conducere bazate doar pe raţiune şi Utilitate. Le trebue idei mari, care să le aline şi să le entuziasmeze, sentimente care să le cucerească, iar nu argumente care să le convingă. Dar Cezar îşi apropiase poporul prin reformele lui sociale şi economice. Pe tărâm politic îi era mai indiferent pentrucă nu voia atât schimbări constituţionale cât administrative. «Comu- nitatea moralistă şi cuceritoare a vcchei Rome » voia s’o ducă la stadiul unei organizaţii centralizate, al unei «administraţii americane ». Iatâ-ne din nou aduşi la comparaţia cu Roosevelt. Expresia de mai sus, a lui Rogcr Breuil, e confirmată de Ferrero, care şi el îl asemueşte pe Cezar cu un mare organizator şi între- prinzător american. «Dictatura * lui Cezar nu era o monarhie, aceasta îl interesa prea puţin; ci calea spre centralizarea admi- nistrativă a imperiului şi a realizării reformelor sociale care trebuiau să schimbe radical cadrele învechite ale cetăţii căreia îi revenise sarcina guvernării lumii. Pusă pe teren politic, poziţia lui Cezar e slabă; legal, e condamnabilă. Pusă însă în domeniul ei firesc, acel al tehnicei administrative « pare nespus mai tare *. Senatul însuşi şi-a dat poate inconştient seama de acest lucrue refuzând să arunce trupul lui Cezar în Tibiu şi să-l proclame tiran. Probabil că n’a intrat aci numai teama unui «club* d *44 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE oameni slabi, preocupaţi de interese personale, de oameni de afaceri care nu mai îndrăzneau să facă ceea ce făptuiseră cu optzeci de ani înainte senatorii care răpuseseră pe Grachi. Tre- când Rubriconul, Cezar s’a pus în afara legalităţii. Dar deose- birile dintre cele două partide, al cezarienilor şi al pompi i nilor, n’au fost niciodată prea adânci. Breuil, văzând cadrele sociale identice, le compară cu cele două ramuri ale partidelor franceze de dreapta în secolul al XlX-lea: lcgitimiştii şi bonapartiştii. Acuzaţia monarhică e mai mult un pretext: Cezar reprezenta o nouă funcţiune a lumii romane, o nouă organizaţie a ei, aşa cum inevitabil avea să se producă odată cu August şi piimii «împăraţi > sub presiunea faptelor. Ca orice om politic care urmărea ţeluri mari şi avea de luptat cu opoziţia hotărîtă a elitei, Cezar a fost silit să se înconjoare cu tot felul de oameni, să recurgă la tot felul de procedee şi să utilizeze sloganuri de propagandă demagogică. B.utus, fireşte, era într’o situaţie mai uşoară: nu avea ce scuza pentrucă nu propunea nimic. Ca orice om care simte cum puterea se con- centrează toată în mâna lui, Cezar n’a fost poate lipsit de unele ispite. A-l invinovăţi că era gata să accepte coroana e desigur exagerat. (De s’ar fi gândit s’o facă era tot din spirit de opor- tunism politic, pur cerebral, nu din prostească concupiscenţă). Ca orice om subtil şi rafinat, Cezar a fost desigur plin de ciudăţenii. Brutus, mărginit şi simplu, apare desigur mai virtuos. Dar ce imense diferenţe, şi intelectuale şi psihologice. Nu, oricum am privi lucrurile, C( zar nu poate deveni pentru noi prototipul nesuferit al dictatorilor şi nici Brutus simbolul veşnic al virtuţilor cetăţeneşti. B.utas, mai întâi, nu e di cât o firmă, un om de paie, înapoia lui stă voinţa r.ală a lui Cassius. Dar trecând peste această precizare, Brutus nu e decât exponentul unor sentimente strict conservatoare. E lipsit de orice plan, de orice idee clară. Dragostea pentru Porcia, spune Breuil, îl ridicase la nivelul cel mai înalt ce-1 putea atinge. Dar chiar aşa rămânea doar un lcgalist. Breuil şi-a conceput cartea în timpul ocupaţiei şi era natural să fie pornit a-şi prezenta eroul ca pe o întruchipare a rezistenţei împotriva opresiunii. Intenţiile lui Breuil erau indiscutabil bune. Numai că metoda era greşită: a căuta exemple în trecut e peri- colos căci sunt situaţii care nu se repetă aidoma şi orice para- lelism poate da naştere la confuzii, de nu duce la concluzii inverse. Cezar, departe de a fi strămoşul bestialelor personaje care au asuprit cu nespus sadism şi imensă dobitocie pe oamenii de azi, e reamintit cel mai bine de Roosevelt, una din apariţiile cele mai UMBRA LUI BRUTUS «45 atrăgătoare şi mai pasionante ale vieţii contemporane. Ca şi Roosevelt, fără a fi militar a câştigat războaie grele; ca şi Roose- vdt, abil aşa cum numai conştiinţa că lupţi pentru bine te poate face, a determinat curente de opinie care păreau imposibile; ca şi Rosevelt, venind de sus, a lucrat pentru cei mulţi; ca şi Roosevelt a fost stăpânit de o viziune universală a lucrurilor. Nu degeaba vede Ferrcro în Cezar unul din primii «americani*. Am adăuga: unul din acele personaje ale lui WJls, care gândesc şi văd toate pe plan supranaţional, la care inteligenţa şi bună- tatea sunt egale. Originalitatea unui Cezar sau unui Roosevelt constă în aceea că toate forţele minţii şi posibilităţile inteligenţei practice sunt puse cu sinceritate în slujba dorinţei de a face bine. Că metoda administrativă la care se gândea Cezar turbura tra- diţiile cele mai venerabile ale Romei era adevărat. Explicabilă era dar şi ura unei aristocraţii romantice şi cinstite împotriva lui. Dar, la urma urmei, frazele lui Châteaubriand şi ale lui de Maistre, oricât de frumoase, tot nu fac cât codul Napoleon. Marea eroare a lui Breuil e de a fi căutat să justifice atitudini contemporare prin referiri istorice. Nu prin comparaţii ci din exa- minarea timpului prezent trebuie să oblinem întărirea dragostei noastre pentru libertate, motive din ce în ce mai precise şi mai tari pentiu a respinge dictatura şi metodele ei. Să nu-1 invocăm pe Brutus peotrucă pe vremea lui problemele se puneai’ altfel şi cuvintele de azi aveau alte înţelesuri. Să învăţăm a iubi liber- tatea din experienţă; s’o preţuim convinşi fiind că e bună acum, nu numai odinioară. Să dispreţuim şi să duşmăm'm tirania nu pentru ceea ce a fost cândva ci pentru ceea ce am văzut deunăzi că poate face. Dacă iubim pitorescul istoriei ne putem pasiona pentru întâmplările din vremea lui Ce zar şi a lui Brutus. Dar dacă ne interesează filosofia ei, adică dacă o simţim destul de puternic nentru a o continua fără nicio soluţie, să căutăm a o stăpâni. De dincoio de Styx umbra lui Marcus Iunius Brutus e oarecum nedesluşită; pe malul cestălalt sunt destule imbolduri reale pentra a ne întări şi a ne călăuzi în lupta neîncetată contra asupririi. N. STEINHARDT CRONICI ARCADII GAÎDAR, CÂNTĂREŢUL ADOLESCENŢEI L-am auzit într’o zi, la o emisiune a postului de radio Moscova. A fost o descoperire. Cineva ceti în faţa unui microfon o bucată literară. Lectura era destinată copiilor şi auditoarea nechemată interceptase, leneş, o emisiune care o pasionă, după primele clipe de ascultare. Povestea despre «Ceaşca albastră» era plină de gingăşie, maliţiozitate, poezie. Autorul ei, care mi s’a părut a fi un autentic scriitor, purta numele de Arcadii Gaîdar. Mai târziu am aflat mai multe despre acest «scriitor al copiilor » şi am descoperit că se bucură, în Uniunea Sovietică, de o celebritate bine-meritată, cartea lui: « Timur şi comanda lui», scrisă în genul vestitului roman al lui Jules Verne « Copiii Căpitanului Grand », întrunea toate calităţile care mă fermecaseră la audiţia « Ceştii albastre ». Un stil limpede, plin de vioiciune, de maliţiozitate, de poezie. Un suflu epic amplu şi totodată pur, un fel de uşurinţă în a reda evenimentele, văzute parcă prin ochii copiilor, copiilor care, în toate cărţile lui Galdar, sunt şi rămân eroii principali, personagiile centrale ale operii. Şi jocul inventivităţii, în cascada irizată, spumoasă, uşoară, coboară peste pietricelele cenuşii ale orelor cu care e pietruită viaţa noastră cea de toate zilele, peste dramele şi peste glumele soartei, peste lacrimile şi peste zâmbetele unei întregi galerii de portrete de familie, însu- fleţite toate deodată şi acţionând, ca simbolicele personajii ale vreunui pro- verb înscenat, ale unui tablou viu, genul acelora care ne-au fermecat copilăria, în decursul serbărilor şcolare şi reprezentaţiilor ocazionale « pentru copii». Şi totuşi, în pofida acestui acut «simbolism», luat în sensul lui comun, adioă a acestei nevoi de a da unora numai calităţi şi altora numai defecte, de a avea, în romane, eroi ca mult cântatul « Peter-care-nu-se-spăla-nicio- dată », Ciobănaşul mincinos (Vă mai aduceţi aminte întâmplarea cu lupul? E, mi se pare, o figură din fabule) de neastâmpăratul Jojo care spărgea farfuriile, deşi sunt atât de scumpe şi tăticu’ munceşte din greu pentru fiecare ban, şi alţi t draci şi jumătate » a căror inimă de aur triumfă în ultimul capi- tol, — în ciuda acestei voite simplificări a personagiilor, cărţile lui Gaîdar farmecă prin tonul lor de sonatină, de mici capod’opere ale genului. Mi se pare că, dintre toate genurile literare, acel care se bucură de eticheta «leoturii pentru copii» e cel mai dificil deşi e şi cel mai puţin stimat, de critici ca AR CĂDII GAlDAR CÂNTĂREŢUL ADOLESCENTEI *47 şi de cetitori. Acestora le putem adăoga pe autorii înşişi. Căci rareori un mare scriitor îşi pune drept scop crearea unui roman pentru copii, deşi aceste cărţi se cer scrise. Sarcina revine unui autor mai mărunt, mai puţin exigent cu sine-însuşi şi de cele mai dese ori — unui « specialist », care confecţionează basmele morale, romanele de aventuri şi povestirile pseudo-ştiinţifice, cu minimum de sforţări, fără a-şi întrebuinţa materia cenuşie sau sensibili- tatea căci «nu face », copiii înghit orice şi îndeosebi pozele proaste. Ei bine, eroii lui Gaidar, îndeosebi vestitul Timur care a creiat în Uniunea Sovietică un curent de emulaţie printre tinerii pioneri (care sunt boy-scouts-ii sovietici) ce capătă califioativul de «timurist» după nu ştiu câte luni de purtare exemplară, îi seamănă, adică sunt în primul rând copii şi în al doilea rând— copiii foarte înzestraţi cu ceea ce aşi numi « eroicul spirit dc aventură. Acest « spirit eroic », care a însufleţit, în Evul Mediu, pe cavalerii fără de prihană, s’a cam pierdut în zilele noastre. II regă- sim uneori camuflat în marxism şi atunci e atrăgător şi periculos ca o reve- laţie, care te obligă să-ţi schimbi drumul vieţii, sau în poezie, căci copiii noştri au devenit mai realişti şi mai practici decât părinţii. * * * In dosul fiecărei cărţi, se află autorul. Dintre paginile fieoărei cărţi, se ridică, nevăzut, chipul omului viu, împovărat de experienţa lui, handi- capat sau privilegiat de concepţia lui despre oameni şi viaţă, a omului viu care a dăruit personagiilor căiţii patimele lui, dragostea lui şi ura, bogăţia lui sufletească şi cuvântul. Oricât de magistrală ar fi contopirea scriito- rului cu opera — scriitorul rămâne totuşi prin ceva, străin de ea, căci e creatorul ei. Ca un tată, el dăruieşte copiilor săi viaţă, particularităţi şi... trăsături familiare. Ereditatea se transmite şi cărţilor. Şi Lucien de Rubem- pră, oricât ar fi el de Lucien, de sine-stătător şi de tip al unei epoci, e totuşi.un erou balzacian, e din marea familie a lui Honore de Balzac. Păstrând proporţiile, vom spune că eroii lui Gaidar sunt, cu toţii, Gaîdar-i în miniatură şi la diferite vârste. Intr’un articol, însuşi regretatul scriitor — dela moartea căruia s’au împlinit de curând cinci ani — scrie că « folo- sind o şiretenie de războiu, m’am camuflat într’un scriitor pentru copii ca să-i ajut să devină mari voinici şi buni soldaţi». Arcadii Gaîdar însuşi a fost un soldat prin temperament şi vocaţie şi un fiu autentic al epocii sale, epocii războaielor şi revoluţiei. S’a născut în ajunul primei revoluţii ruse (1904) în timpul războiului ruso-japonez. In 1914, în vârstă de zece ani, a fugit de-acasă ca să-l întovărăşească pe tatăl său, pe front. Găsit la prima staţie, ca pasager clandestin, fu trimis de către autorităţi înapoi, acasă. In 1919, adolescent de cincisprezece ani, el pătrunde într’un cerc bolşevic şi i se încredinţează o puşcă. De acum încolo, Arcadii are un scop şi o misiune căruia i se dăruieşte cu tot entu- ziasmul şi toată dragostea — va apăra revoluţia. La 14 ani a plecat de-acasă pentru a lupta împreună cu forţele roşii, la 17 ani e comandantul unui regi- ment. A luptat şase ani de-a-rândul pe şase fronturi, a fost rănit, a suferit o contuziune oare a lăsat urme, şi la vârsta de 20 de ani — e im veteran. 10 148 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Dar crescut în condiţiile aspre ale războiului şi revoluţiei, el nu se putea împăca cu viaţa unui « demobilizat » şi a păstrat, până la moarte, obiceiurile şi inima unui soldat. Astfel a intrat şi în literatură şi s’a consacrat educaţiei pionerilor, scriind acele cărţi pline de voie-bună, de imaginaţie şi dragoste care au făcut să fie numit«tovarăşul copiilor ». Dacă am aduna într’o singură carte tot ce-a scris Arcadii Gaîdar (şi el a scris timp de 15 ani anual câte o carte fără a mai număra poeziile, articolele şi conferinţele) dacă am aduna tot ce-a creiat mai frumos, am căpăta un fel de poveste veridică serioasă ps alocuri şi pe alocuri veselă, uneori mişcătoare, alteori de-a-dreptul tristă, despre viaţa copiilor sovietici «în primul pătrar al veacului erei sovietice », precum scria criticul ziarului « Comsomolscaia Fravda», Vera Smirnova. Această poveste ar începe cu « R, V. S. sau banda misterioasă *, şi ne-ar descrie cum a fost salvat un ofiţer al Armatei Roşii grav rănit de către nişte copii de săteni, în timpul unui contra-atac al Albilor. Pe urmă (Şcoala) ne-ar face cunoştinţă cu Boris Gorikov, fiul unui soldat ţarist, care şi-a părăsit casa părintească şi vechea şcoală şi a luptat în rândurile Roşilor pentru a cuceri «împărăţia luminoasă a socialismului », cum acest Boris Gorikov a învăţat să ucidă pe duşmanii revoluţiei, a învăţat să creadă în partid şi să slujească ridicării masselor muncitoreşti. Pe urmă, ne-ar duce spre cele mai depărtate unghere ale Uniunii Sovietice unde a năvălit o viaţă nouă, însoţită de veselul elan al construcţiei, însufleţită de oameni tineri şi noi şi curajoşi şi cum pretutinenea au primit oamenii la muncă folositoare (Ţări îndepărtate). In cartea aceasta, care va cuprinde tot ce-a ' scris mai bun Arcadii Gaîdar, îşi va găsi locul şi nuvela Un secret militar. Acţiunea se petrece la Artek, acest paradis al copiilor, alb şi albastru, sau, vorbind prozaic, lagărul pionerilor din Crimeia şi concluzia sună: « Şi dacă vor veni avioanele, se vor apropia ameninţător tankurile, se vor aduna Albii din întreaga lume Şi vor învinge Armata Roşie şi ne-ar sili să trăim ca pe timpuri... Atunci ce-o să facem noi?» «Taina militară» o descoperă băieţelul care răspunde: «Ne vom aduna, noi cei rămaşi în viaţă, şi vom lupta până la moarte împotriva Albilor. Nu vom trăda şi nu ne vom preda niciodată»... Ceea ce, dacă ar fi raportat exclusiv la un ideal moral sau etic, la o concepţie ideală a adevărului şi artei, n’ar putea decât să ne placă, n’ar fi decât deviza goetheană transpusă în limbajul comun, deşi aici şi acolo e acum folosită doar pentru nevoile cauzei. Cea mai frumoasă parte dintre toate mi se pare însă aceea a « Ceştii alba- stre » în care e vorba despre fetiţa Svetlana, despre mama ei care a spart o ceaşcă albastră, despre pisica şi despre pirueta care o face tot mama (ca să-şi repare greşala) cocoţată pe acoperiş. Intre timp a trecut o zi, o zi de Duminecă, pe oare tăticu a petrecut-o în tovărăşia Svetlanei. Amândoi au pornit la plimbare, au trecut prin livezi şi poieni în floare, s’au odihnit la marginea pădurii, a trecut peste un râu limpede şi vesel, au stat de vorbă cu oamenii paşnici şi pricepuţi care locuieso tot anul la ţară şi s’au întors seara acasă, suspinând, înainte de-a adormi «Viaţa, tovărăşi, e bună de totl (Ceaşca Albastră). AR CĂDII GAlDAR CÂNTĂREŢUL ADOLESCENŢEI >49 Pe urmă vor veni paginile triste şi amare ale epocii contra-revoluţionare (Soarta micuţului toboşar), când era greu să descoperi sub masca prietenului duşmanul, c&nd puteai uşor să rătăceşti şi când oamenii sovietici au găsit puterea să se despartă de acei care le-au fost, un timp, tovarăşi de drum. O călătorie veselă spre fundul Siberiei va veni însă să ne destindă la timp, căci obraznicii şi năbădăioşii noştri tovarăşi de călătorie vor fi fraţii Ciuk şi G. k, doi draci împieliţaţi care pleacă să-şi regăsească tatăl. Cartea se ter- mină, după multiple peripeţii, în apoteoză. Intr’o căsuţă de lemn, din Siberia înzăpezită, se aprinde pomul de Crăciun, soseşte Anul Nou şi roşcovanul G^k va cânta în faţa tuturor minunatul său cântec despre fericirea oamenilor. (Ciule şi Gck). Dar războiul distruge acest tablou idilic, şi în cartea lui Gaîdar, ca şi în viaţă, răsună trâmbiţa neîndurătoare a morţii. Oamenii sovietici pleacă pe front şi pe casele lor mâini de copii desenează st'lr roşii, semnul care indică—cifra—că cei rămaşi în casele fără stăpân, mici sau mari, se găseso sub ocrotirea lui « Ti mur şi a comandei sale ». « Comanda », adică grupul lui Timur şi-a luat .însărcinarea de-a îngriji de familiile ostaşilor plecaţi pe front. Căci Gaîdar cere micilor cetitori să « trăiască cinstit, să muncească mult şi să iubească mult şi să păstreze acest pământ uriaş şi fericit care se numeşt* Ţara Sovietelor ». Gc idar a fost consecvent cu sine-însuşi. In clipa declanşării războiului a pornit la luptă. Se ştie că regimentul în care se afla Gaîdar a fost încercuit de Nemţi. Comandanţii care mai dispuneau de un singur avion au cerut lui G’.Idar să plece. El era necesar, era scriitor şi era corespondent de războiu. Gaîdar a refuzat să părăsească, în aceste ceasuri grele, pe tovarăşii săi de arme şi şi-a cedat locul din avion unui prieten rănit. Decimat, regimentul a reuşit în cele din urmă să se strecoare şi s’a întâlnit, în pădure, cu un deta- şament de partizani. Gaîdar a rămas cu partizanii, luptând, ca un simplu soldat, şi a căzut, în timpul unei lupte corp la corp cu Nemţii. Iată câteva rânduri pe care le-a scris fiul soriitoi ului, Timur Gaîdar, cu prilejul împlinirii a cinci ani dela moartea lui Arcadii: « Tatăl meu era un mitralior excelent şi nu dădea niciodată greş atunci când punea mâna pe o mitralieră. .. La 26 Octombrie 1941 i-a fost dat să întâlnească moartea... Mormântul lui, un simplu mormânt soldăţesc, se află la cinci metri de terasamentul căii ferate care leagă oraşul Kanev de gara Liplino... ». Cu puţin înainte de agresiunea hitleristă, Gaîdar a scris o poveste care se numeşte « Piatra de foc ». Această poveste a fost, de fapt, ultima pe care a scris-o şi e—poate—povestea vieţii lui, ageneraţiei lui, a tinereţii... Băieţelul Ivaşca a găsit în pădure, într’o mlaştină, o piatră albastră, care ardea fără să se stingă şi pe care se vedea următoarea inscripţie: * Cine va duce această piatră sus pe munte şi o va sparge în cioburi, acela îşi va recăpăta tinereţea şi va relua viaţa dela început *. Ivaşca nu avea decât opt ani şi n’avea deloc chef să-şi reînceapă viaţa; acest lucru nu era nici interesant nici profitabil, de aceea el hotărî că piatra fermecată va fi REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 150 cât se poate de folositoare unui om bătrân şi şchiop, care păzea grădina colhozului şi care, odată, fusese bun cu Ivaşca, deşi îl prinsese furând mere din copacii colhozului. « Hai să-l răsplătesc şi să fiu şi eu bun cu el, îşi spuse Ivaşca. O să-i înapoiez tinereţea ca să nu mai tuşească, să şchio- păteze şi să respire cu atâta greutate... ». Cu ţiuite sforţări şi oboseală, Ivaşca duse piatra grea pe vârful muntelui, gândindu-se la bucuria bietului bătrân care va apuca să trăiască din nou şi să guste o viaţă nouă şi bună. Dar când îl aduse pe bătiân lângă piatră avu o deziluzie1—se dovedi că « bătrânul era omul cel mai fericit de pe pământ». Căci toate rănile şi cicatricele lui fuseseră căpătate în timpul luptelor pentru cucerirea « vieţii frumoase de astăzi», în temniţele triste şi pe baricadele revoluţiei, că îmbă- trânise muncind din greu, luptându-se cu lipsurile şi cu mizeria, cu bolile şi cu rănile care — odată cu duşmanii — încearcă să stingă în oameni hotă- rîrea de-a lupta pentru libertate. Iar bătrânul, care fusese pe atunci tânăr, spunea tovarăşilor săi: . ■— Nu-i nimic că n’o să ne bucurăm noi — ţara se va bucura după ce-o să murim noi, de câştigul şi de biruinţele noastre. Alţii o vor vedea ferioită şi visul acesta ne este de-ajuns. — Şi asta nu e fericirea, Ivaşca, prostuţule î spuse bătrânul paznic. Ce-aşi avea nevoie de altă viaţă? De altă tinereţe? A mea a trecut, e adevărat, dar a trecut limpede şi cinstită... şi el refuză să facă uz de piatja fermecată. Şi scriitorul încheie: «Am fost odată şi eu pe muntele acela. Piatra era tot acolo. Ardea. Aveam mi se pare conştiinţa cam neliniştită... sau o dispoziţie proastă. Şi ce-ar fi — îmi zisei eu, dacă o să sparg piatra şi o să-mi încep viaţa dela început! Totuşi, am stat, m’am gândit şi — din feri- cire— nu mi-am pus planul în aplicare. Ehei, gândii, ce o să zică vecinii când m’or vedea întinerit. O să zică « Iată, trece un prost! Un prost tânăr ! Se vede că n’a ştiut să trăiască o viaţă aşa cum trebuie, nu a ştiut să-şi vadă fericirea şi acum vrea să reînceapă totul dela capăt». A trăi astfel încât să ajungă o singură viaţă « aşa cum trebuie », fără a trăda şi fără a se preda, aşa cum a trăit Arcadii Gaîdar, omul dintr’o bucată, soriitorul copiilor. Câţi dintre noi, scriitori cu probleme, cu des- nădăjduite căutări, sau cu încredere în forţele noastre, ar fi fost în stare să renunţe la piatra albastră care arde fără a se stinge vreodată? SORANA GURIAN G. CĂLINESCU: «ENIGMA OTILIEI» Nu e o carte nouă. Ci reeditarea uneia dintre izbânzile autentice ale romanului nostru modern. S’a spus şi cu ocazia apariţiei că e singurul roman balzacian din literatura noastră. Afirmaţie în cea mai mare parte justă, dacă ne gândim că el reflectă viaţa unui fragment din societatea româneasoă dela începutul secolului nostru, dacă ne gândim la pasiunea autorului pentru G. CĂL1NESCU: «ENIGMA OTILIEI * redarea atmosferei epocii, atmosferă ce reiese din emanaţiile subtile ale decorurilor şi obiectelor, la această pasiune pentru viaţa secretă a obiectelor, dacă ne gândim la o monomania » personajelor, adică la axarea lor pe o pa- siune dominantă. Afirmaţie într’o bună măsură inexactă, dacă ne gândim cât de departe sunt personajele din acest roman, de cele din romanele ce com- pun «La Comedie humaine ». (Şi cât de departe rămân chiar atunci când reuşim să înţelegem toată polifonia personajelor balzaciene). Dar, să dăm câteva exemple. Mai întâi de toate personajele din acest roman, judecate din punct de vedere pur psihologic şi, mai precis, din punctul de vedere al gradului lor de consistenţă, do ooherenţă şi de echilibru interior, sunt inconsistente. Ceea ce nu înseamnă că în planul estetic, al realizării artistice, ele simt tot aşa. Căci nu trebue să confundăm criza sufleteasca, criza personajului însuşi, cu criza posibilităţii de exprimare, cu criza autorului care încearcă să o transcrie. (Oamenii lui Proust sunt exemple de desechi- libru şi desorientare interioară. Şi totuşi, graţie artistului Proust, ei ni so impun cu o rară putere de viaţă). Impresia pe care ţi-o dau personajele lui Balzac, chiar atunci când ele orbecăie, e că sunt asvârlite, proiectate spre un obiectiv fix, că sunt aspirate de acest obiectiv. Şi fenomenul acesta e, în arta creatorului lui Rastignac, vizibil la toate nivelurile. Adică, pe de o parte, personajele vor aceasta într’un chip subconştient şi obscur, pe de alta o vor şi într’un mod manifest. Personajele scriitorului român diferă de primele. întâi pentrucă sunt fiii unei alte epoci, produsele altor determinante istorice. Apoi pentrucă autorul lor a avut ocazia să cunoască alţi psihologi şi alţi romancieri. Pe Freud, pe Proust, Joyce şi Pirandello. In Balzac enigmele sunt de alt nivel sau au un alt colorit (Diferenţe generate de diferenţele istorice, — istorie umană şi istorie literară). Şi din această cauză toate enigmele din opera lui Balzac sunt reductibile, rămânând numai aceea a genialei puteri de plăsmuire a autorului. Ori, în « Enigma Oti- liei », rămâne până în cele din urmă o enigmă. Aceea a Otiliei. Otilia a trăit înconjurată de calomnie, de infamie, de răutate. Cei ce încercau să o apere erau slabi şi laşi. Avea în schimb câteva arme cu care se putea apăra singură. Era frumoasă şi inteligentă. Şi ştia să-şi utilizeze cu dibăcie o bunătate iniţială, dar avariabilă, deteriorabilă. Dar, mai presus de toate, Otilia era conştiehtă de posedarea tuturor acestor daruri. Şi Otilia, din această luptă de unul singur, obişnuise să se simtă singură şi să nu se bizue decât pe ea însăşi. Aceste reflexii de apărare aveau să o menţină în viaţă şi în demnitate, dar aveau să-i schimbe structura. Otilia avea să so închidă în ea însăşi, să devină o fiinţă hcrmetică. Euforiile ei devin cu timpul simple compensaţii,- evadări din singurătate. Pentru ea, care trebue să fie mereu la pândă, gata de apărare, bunătatea şi tandreţa sunt ori arme, ori încercări de a-şi face aliaţi, ori isbucniri scurte ale însinguratului obsedat de iminenţa atacului. Astfel că, pe de o parte tip de om anxios, contribuie să-şi ascundă anxiile ca pe un oălcâiu al lui Achille, pe de alta ea nu primeşte nimic din fluxul pasional ol celuilalt, ci numai oferă. Ori, tocmai acest tip •5* REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE de femeie înnebuneşte pe cel ce o iubeşte şi îi simte concomitent refuzurile. Aceste refuzuri îi creează un fel de nimb irezistibil şi minimalizează siguranţa posesiunii. In celălalt, în vasal, dragostea exacerbată ajunge flacără mi- stuitoare şi ţipăt. Dar, pe de altă parte, Otilia uu este un dat, ci un proces. (Altă diferenţă între eroii lui Balzac şi cei ai lui CălineScu). Ea e o fiinţă, care cu toate măsurile luate, cu toată înţelepciunea, prudenţa şi precauţia, nu se poate constitui. Ori, a nu te putea constitui, înseamnă a nu cunoaşte fericirea. In momentul în care îl acceptă pe Leonida Pascalopol ea are nevoie de un tată, de un protector, ca orice om care vrea în lupta lui o suspendare şi care, pe deplin conştient, schimbă şi alege confortul în locul unei fericiri mult vânate, în plină estompare. Dar această eclipsă naşte un nou clivaj şi Otilia îl va părăsi şi pe Pascalopol pentru conte. Ea care a jucat atât de strâns, cu un fel de perversitate a reţinerii şi a dozării bunătăţii, este acum proiectată pe o linie de un nivel de confort superior, dar cu totul inferioară posibilităţilor ei iniţiale, posibilităţi în plină obnubilare. Şi atunci ce este Otilia 1 Este o fiinţă superioară sau o femeie făţarnică, perversă, uşoară î Antecedentele ei de viaţă tragică explică formarea acestui complex hermetio, nonreceptiv, de un refuz mascat. Dar nu le scuză decât pe jumătate. Fiindcă cel care e conştient de multe, de dorurile lui şi de adver- sitatea mediului, poate fi conştient şi de posibilităţi de libertate şi de alegere umane. Otilia trăieşte pe o iluzie comună tuturor acelora care ajung să nu mai cunoască funcţiunile umilinţei. Comună şi fatală. Ea crede că acţiunile ei sunt previzibile de către dânsa în consecinţele lor cele mai în- depărtate şi că nimic nu se sustrage controlului şi regiei ei pentru a se întoarce ca un factor ce schimbă total situaţiile. Ori, ceea ce e clat e că a te refuza ' dragostei, dragostei unice, e un blestem care-aruncă fiinţa pe acele drumuri ale arşiţei care transformă marile vitalităţi, marile pofte de viaţă, în stârvuri. Şi tot aşa de clar e faptul că nu poţi spune: « mă voiu refuza până când voiu fi rezolvat cele ce mă ameninţă », voiu pune până atunci In paranteză acest capitol al vieţii mele ». Fiindcă e clar că nimic nu se poate pune în paranteză şi că în cazul în care îl pui în paranteză, conţinutul parantezei se evaporă şi se înlocueşte cu altceva, adică viaţa ta scapă de sub regia ta, se schimbă. Din aceste puncte de vedere, al refuzului, al dispreţuirii unor adevăruri care i-ar fi fost la îndemână, al încăpăţânării, al conştienţei fragmentare şi infatuate, Otilia e oarecum condamnabilă. Dar Otilia nu e numai o iluzionistă. Ci şi o fiinţă care sfârşeşte prin a se complace în orice nivel, chiar inferior posibilităţilor ei reale. Caracteristic anxioşilor care luptă cu mediul, e această abandonare finală, fără alegerea nivelului, braţelor în care ea se face. Otilia primeşte tot ce i se oferă. Pentru ca lucrurile, oamenii, pasiunile lor pentru dânsa, sfârşesc prin a deveni fungibile, echivalente. O foarte ascunsă indiferenţă pietrifică interior această fiinţă cu totul în afară de comun. Ea alege apoi ceea ce vine dela sine, fără eforturi şi se simte fericită în această ratare. Boturile sunt inversate. Cea care nu a vrut să lupte decât G. CALINESCU: «enigma otiliei» *53 singură, dintr’o generalizare pripită, aşteaptă acum totul dela ceilalţi. Cele două cotituri ale vieţii ei au structurat-o la nivele respectiv inferioare. Otilia la început era o fiinţă care iubea viaţa, una dintre acele forme care iubeso viaţa fiindcă sunt expresii cuceritoare alelvieţii, fiindcă sunt viaţă (şi nu e vorba aici de acea viaţă care are nevoie de banii şi protecţia lui Pascalopol sau de banii şi protecţia contelui). Dar nici atunci pentru ea nu exista « oe- lălalt». Ci ca unică posibilitate, posibilitatea de a se glorifica pe sine însăşi. Dar, în pofida acestor situaţii, bunătatea exista încă în dânsa. Ca o capacitate de a se imagina în locul victimei. Spre sfârşit, singurul lucru care perzistă e acesta. Această bunătate care e fruct al plasticităţii interioare. Care ca orice plasticitate interioară de natură imaginativă sau afectivă, nu se efeo- tuează total, până la capăt, până la epuizare, ci parţial, pe un segment, îngăduind abandonarea celuilalt şi fuga spre problemele tale sofisticate. Cu aceasta, ne aflăm în faţa unei pendulări care e, în acelaşi timp, semn al unei avidităţi, al setei de viaţă şi dorinţei de a trăi cât mai mult, oricum, prin oricine şi fără dânsul, adică detaşat, şi semn al inconsistenţei interioare, al crizei ontice. Dar care nu e în niciun caz semn al unui viciu, semn al cocotei comune. Dacă e vorba aici de perversitate, e vorba de o perversitate mult mai profundă. Aceea a celor fragmentaţi de o criză ontică, a strigoilor şi ecto- plasmelor. Otilia îşi păstrează mereu capacitatea ei de a fermeca. O bănuim fermecătoare chiar în acea viaţă pe care, după ce am închis cartea, o simţim ca un declin al ei şi al fericirii ei. Şi Otilia ne impune chiar atunci când ştim că nu mai e o forţă. Dar că e în schimb mereu mai vidă— doar cu cenuşa isprăvilor trecute — şi mai singură. Dar atunci, ca şi Felix, noi nu-i putem oferi decât o protecţie laşă, făţarnică, satisfăcută. Complexitatea unui personaj a împiedicat de întotdeauna acuzaţia şi făcând imposibilă reducerea enigmei, ne-a legat de el, ne-a pus în imposi- bilitatea de a-1 scoate — în caz că-1 iubim; dar, sfinte Dumnezeule!, dacă nu-1 iubim, nu-i descoperim complexitatea, 11 simpliifcăm şi ne desbărăm de dânsul,— din economia vieţii noastre. In fond problema Otiliei e aceasta. Poate cineva să trăiască, la nivelul mundan, singur ? Şi dacă el continuă să se iluzioneze că poate, să se refuze cu încăpăţânare, e vinovat sau nuî E vinovat faţă de el însuşi. Nu Felix o poate acuza pe Otilia. (Mai cu seamă nu Felix, care îi e net inferior). Şi nici măcar Pascalopol. Căci ♦ personne n’âtant â personne t absenţa răspunsului nu te învinovăţeşte decât faţă de tine însuţi. « Otilia-care-ar-fi putut-să-fie, dacă»... e singura care o poate acuza pe Otilia. Ce mănunchiu de probleme pune acest personaj uimitor de complex, unul din cele câteva personaje complexe din romanul nostru! El ne arată pe de o parte că societatea nu lasă nici un repaos individului, ci că-i modifică dela început, impunându-i anumite reacţii faţă de mediu, mica lui zestre psihică. Şi ne arată că totuşi individul are posibilitatea controlului, refacerii, reconstruirii interioare. Mai precis: că cei excepţionali, care nu sunt orgolioşi nici măcar pentru a se apăra astfel, o au. Ea ne aduce în faţa unei crize ontice, >54 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE a cărei expiesie superficială e criza psihică—dispariţia afectelor—şi cea etică. Ea ne arată falsele lucidităţi, felurile în care ne place să ne înşelăm şi să ne grăbim spre pieire. Şi până în cele din urmă ne lasă, ca şi viaţa, pcrplecşi. Cu tot aerul de tânără dela începutul secolului, OtiliA e extrem de modernă, mult mai modernă decât fraţii ei întru ficţiune. Mai rar în romanul românesc personaj ca acesta în care se strâng toate crizele, neputinţele şi victoriile omului modern. Construit ca acesta, printr’o mişcare epică ce generează liricul, atmosfera, durata, poezia interioară a personajului! Privit din afară, în comportamentul lui şi totuşi văzut doar în interiorul lui, într’o măsură care aboleşte exteriorul şi detaliul. Lucrat doar printr’o manieră aluzivă, prin detalii aluzive care harponează străfundul şi esenţialul. Zidit, într’un stil expozitiv, care suprimând explicaţiile, aboleşte şi posibi- litatea acuzaţiei. Prins « en situation ». Şi asemenea unui perete neted care fiind fără crăpătură nu îngădue o posesiune veritabilă. Celelalte personaje sunt mult mai determinate istoric, mai puţin com- plexe decât Otilia şi mai puţin moderne. Dar chiar ele sunt polivalente. Sau, mai curând, încă indeterminate. Chiar Giurgiuveanu, chiar Aglae, chiar Aurica, sau Titi, sau Felix, sau Georgeta, sau Stănică, deşi aspiraţi de obiective fixe, sunt oscilanţi, vieţuind intermitent şi în alte planuri, fluctuanţi, chemaţi de contradictorii—• unul din aceşti poli, e cel al frumu- seţii, inteligenţei, purităţii, farmecului existenţelor auguste, polul reprezen- tat de Otilia—indeterminaţi. E o criză ontică, psihică şi normală în nive- lurile joase. Singur Leonida Pascalopol are o anumită consistenţă certă. El e cel care iubeşte fără speranţe, cu răbdarea celui fără speranţe, cu îngă- duinţa celui care iubeşte fără să spere. Şi mai exact cu răbdarea şi îngăduinţa celui care se mulţumeşte cu fragmentul şi nu are nebunia absolutului. Calitativ e totuşi superior lui Felix Sima, care, copilandru, invertebrat, slab, de o cuminţenie buigheză care include renunţarea la absolut şi resem- narea, nu constitue un * pendant » ferioit Otiliei. Deşi îţi dai seama că dacă Felix Sima ar fi fost creiat pe alte coordonate, personalitatea Otiliei ar fi fost estompată şi enigma ei s’ar fi rezolvat, totuşi până la urmă observi că nu există decât doi protagonişti, două fiinţe oare nu se mişcă pe linia me- diocrului: Otilia şi Pascalopol (la un nivel inferior Otiliei, dar nu mediocru). Ceilalţi cu tot pitorescul lor şi cu toată zdrobitoarea lor impresie de viaţă, sunt mediocri (în planul vieţii, nu al expresiei). Şi atunci te întrebi ceea co e interzis criticului să se întrebe. Adică să încerci să-ţi imaginezi cum ar fi arătat problema şi cartea, dacă d. G. Călinescu, refuzând să meargă pe aoeastă linie, nu ar fi făcut din Felix un oarecare, ci, înălţându-1, şi-ar fi sporit dificultăţile. D-l G. Călinescu a realizat apoi un roman de atmosferă. Atmosfera se încheagă aici ascultând cum vorbesc casele, odăile şi lucrurile. Oamenii au lăsat amprentele lor pe ele — amprentele cohabitării, ale unei participaţii nebănuite — şi ele, mărturisindu-se, le reflectă, le proieotează din nou asupra oamenilor. E un schimb continuu, la mare adâncime. BALZAC ŞI EDITORII >55 Intr’un sens, totul aici e istoric. Fiindoă nu numai casele şi obiectele participă la un stil, stârnind amintirile şi imaginaţia noastră şi aducând svonul şi aromele lui, dar şi lumina, şi umbra, şi vântul, şi mişcările oame- nilor şi durata interioară şi ritmul în care resimt viaţa, toate sunt ale epocii, fragmente ale unui ansamblu, participând la acest ansamblu, marcate de el, istoric şi indelebil. Şi la rândul lor ele structurează din această puzderie de sugestii, personajele, proiectează asupra lor luminile şi umbrele, aerul svonul şi aromele epocii. Şi romancierul isbuteşte într’o măsură atât de im- presionantă, încât ne dărueşte posibilitatea de a fi contemporanii tuturor acestora. « Enigma OLiliei» e una din izbânzile reale ale literaturii noastre mo- derne. EUGEN SCHILERU BALZAC ŞI EDITORII Alţii, altundeva, se vor ocupa de ansamblul operei balzaoiene. Ea do- mină, împreună cu scrierile lui Victor Hugo, secolul trecut şi mai rezervă încă multe surprize cercetătorului. Noi vom căuta să întrevedem un singur aspect din vieaţa autorului Eugeniei Qrandet: neajunsurile materiale ale lui Balzac şi eterna goană după un mijloc de traiu mai omenesc. înaintea lui, Corneille, Bayle, Erasme, Diderot şi alţii se văzuseră nevoiţi, nu odată, să fugă de creditori şi să privească, cu părere de rău, lumina lămpii micşorându-se. Intreaga-i vieaţă, Balzac a fost urmărit de spectrul sărăciei. Unii dintre contemporanii săi n’au vrut să înţeleagă acest lucru. Leon Goz- lan, unul dintre intimii lui, se întreabă în cartea sa de amintiri, Balzac en pantoufles, dacă faimoasele datorii ale autorului lui Pâre Ooriot au existat într’adevăr: « Un legitim orgoliu îl silea pe Balzac să se înconjoare de datorii. Alexandre Dumas şi Lamartine câştigau mult pe atunci, din scris; de acea autorul Ţăranilor întreţinea minciuna unei mari averi procurată de cărţi. Era un pseudo-milionar. Câştigase puţin şi într’un târziu cu literatura. Totdeauna imaginaţia i-a fost mai mare decât averea şi el o întrebuinţa în locul banilor, pe care nu-i avea. Neputând face destul sgomot cu caii, cu trăsurile şi cu locuinţele sale, Balzac crease nişte datorii imaginare după a mea părere » — scrie criticul francez în amintirile sale. Totuşi socotelile câte s’au făcut pe marginea activităţii lui literare arată lipsurile materiale, în care Balzac s’a sbătut întreaga-i vieaţă. Spirit practic, romancierul francez se arată preocupat de orice problemă industrială ori comercială; în opera lui a înfăţişat, cu lux de amănunte, tot felul de oameni de afaceri, & prevăzut viitorul marilor magazine pariziene şi în acelaşi timp a fost preocupat de toate descoperirile vremii; a avut încredere în viitorul drumului de fier şi a prevăzut întinderea Parisului de mai târziu. Toaet REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 156 acestea le-a întrevăzut Bal zac în romanele sale, scrise cu multă trudă. Se desprindea greu dela masa de lucru; munca lui se aseamănă cu aceea a minierului înfundat sub dărâmături. Din această muncă îndărătnică avea să prindă consistenţă lumea Comediei umane, unde pot fi întâlnite cele mai curioase personaje omeneşti. In lumea banului, care conduce de cele mai multe ori intriga romanelor balzaciene, apar două mari categorii: învinşi şi învirgătoiii. Profitorii sunt totdeauna personagii antipatice, cu suflete de servitori, uneori chiar de criminali, învech'ţi în rele, înăcriţi. Victimele sunt oamenii cu suflete delicate: artiştii, amitorii de artă, literaţii. Ei trăesc asemeni călugărilor, în bună căsnicie cu ideile înalte, şi rămân sobri, răbdători şi oaşti. Cu toate că avea un spirit practic, Balzac rămâne întreaga-i vieaţă ex- ponentul întregului şir de victime din Comedia umană. A fost un om sărao şi a visat totdeauna o rapidă îmbogăţire, care i-ar fi adus o ameliorare a vieţii de toate zilele. «Norocul, când ai puţin geniu, poate să fie câştigat—îşi spunea el — dintr’o mişcare a mâinii. Este suficient să vrei. Până acqm nu am dorit decât bogăţia, dar n’am vrut-o. Acum o vreau şi o voiu avea şi cât mai repede posibil. Vreau să fac afaceri în stil mare. Afacerile au tot atâta nevoie de poezie ca şi literele ori artele. Este vorba de creaţie: eu voiu crea. Intr’adevăr, îndrăzneala mea va atrage curiozitate publicului. Şi înainte să treacă doi ani, voiu fi bogat *. Insă socotelile de acasă nu se potrivesc cu cele din târg. Balzac încearcă să editeze operele clasicilor francezi: Moliâre, Lafontaine şi alţii, într’un singur volum, ilustrat, pe un preţ modic. Este finanţat de d-1 d’Assonvillez, un prieten şi de d-na de Berny, una dintre cele mai fidele prietene ale sale. Peste şase luni, editura scotea pe piaţă operele complete ale clasicilor francezi; publicul vremii nu se entuziasmează însă. Editorul vinde 10 exem- plare şi pierde 15.000 de fi anei. O altă afacere editorială apare la orizont. Editura, din spatele Institu- tului, este de vânzare. Meseria îl încântă şi viitorul îi surâde din nou; banii sunt ai lui (din renta paternă de 1500 lei, lunar) şi ai d-nei de Berny. Tot ea-i uşuiă obţinerea brevetului de editor. In ziua de 4 Iunie 1872, Balzao începea o nouă luptă pentru existenţă. In două cămăruţe, strâmte şi murdare, avea să-şi petreacă timpul editorul Balzac. Tipări întâi prospectul Pilulelor de vieaţă lunqă şi retipări, cu toată adversitatea lui pentru arta lui Vigny, Cinq-Mars. « Este un roman absurd, în care trădătorul este susţinut contra autorităţii*—scrisese despre acest roman, viitorul său editor. Realitatea este că Balzao nu pricepea mare lucru în materie de editură; clienţii lui descoperiră repede că editorul nu cunoştea prea bine condiţiile de lucru. Pe rând aceştia începură Bă-1 exploateze. Lucru uşor. De oarece, precum constată un biograf al său, < Balzac avea un suflet nobil, inapt de orice comerţ *. Insă oamenii de afaceri trebue să asculte mai mult de raţiune şi mai puţin de sentimente. De aceea treburile editurii mergeau prost. Cu tot sprijinul ipaterial al d-nei de Berny, una dintre iubitele lui Balzac, editura nu mergea de fel. Intr’o zi, lucrătorii care-şi cereau plata îi strigară în faţă: BALZAC ŞI EDITORII tS7 « Nu vă interesează faptul că noi crăpăm de foame 7 La care cuvinte Balzao se apără într’astfel: « Nu mă cunoaşteţi, le spuse el. Eu să-mi bat joo de un lucrător? Vă voiu plăti mâine toţi banii. Acesta este un accident, o cruntă întârziere atât pentru mine cât şi pentru voi. Dar nici eu n’am ce să mănânc. Ce vă datorez, vă voiu plăti. Eăgăduesc aceasta solemn; am şi eu o conştiinţă şi onoare ». In fine, în ziua de 16 Aprilie a anului 1828, lucrătorii îi trimiseră e hârtie timbrată; acesta fu asaltul editurii de către creditorii lui Bal zac, cărora li se alăturase băcanul, cismarul, cu o notă de 300 de franci, şi negus- torul de cămăşi. Avea 24 de ani şi-şi încercase norocul în afaceri; era încă sănătos şi plin de ambiţii; gândul de a realiza ceva monumentual îl urmărea. începe să scrie, sub semnătură, nu ca înainte vreme, când scria, anonim, romane- tip, imitate după scriitorii vremii: Walter Scott şi alţii. începe să fie urmărit de ideea unei serii de romane, care ar fi trebuit să fie studiul minuţios şi pitoresc al condiţiilor morale şi materiale ale vieţii, din vremea sa. Peacum înainte vieaţa lui, consacrată în întregime planurilor literare, avea să fie un neîncetat schimb de impresii şi opinii contradictorii, între el şi editorii săi. Vieaţă de artist, doritor de glorie, de scriitor care-şi risipea toate clipele în observarea lucrurilor şi oamenilor dimprejur şi-şi petrecea orele de odihnă la masa de scris. In clipele cele mai nepotrivite era deranjat de îndeplinirea unor angajamente editoriale: « Un editor îmi cere săptă- mâna aceasta o nuvelă, promisă, prin contract. Dacă nu i-o dau, îmi calo cuvântul şi mă îndatorez»—povesteşte undeva Balzac. Deseori el vedea raportul inegal de forţe dintre editori şi scriitori şi cons- tata cu amărăciune: «Bietul meu Honoiă, luxul, locuinţele frumoase, doam- nele din înalta societate, marea dragoste, nimic din toate acestea nu este făcut pentru tine. Tu eşti menit numai să dai manuscrise lacomilor editori, să lucrezi într’o cameră sărăcăcioasă, aceasta este soarta ta; nu căuta o alta ». Alteori mai puţin descurajat de greul vieţii, se arata dornic de muncă şi medita într’astfel în pagini memorialistice ca cea de faţă: « Arta romanului până acuma, scria Balzac, a fost o ocupaţie fără scop şi fără roade. Eu la romanele mele văd cu claritate harta Franţei, cu diferenţa că ea este mai mare, enormă. Vreau să fac tabloul psihic, fizic, fiziologic şi metafizio al societăţii noastre. O singură întrebare mi s’ar putea pune: când voiu avea timpul să le scriu 7 Acum am 34 de ani. îmi vor ajunge oare 30 de ani pentru 60 de volume 7 Desigur. Va fi suficient să-mi pun ordine în vieaţă, voiu intra la mănăstirea literară. Clădesc singur zidurile şi mă închid înăuntru. Voiu fi, dealtminteri, întovărăşit în sihăstrie de Werdet, editorul viitorului. Este foarte tânăr, cu idei noui, plin de îndrăzneală, de originalitate, în sfârşit un om de încredere. Cu el cred că voiu câştiga sume imense ». ‘ Muncea din ce în ce mai mult, dar satisfacţia morală nu atrăgea după sine o mulţimire materială. In pofida cărţilor de succes, pe care le scria, Balzac avea o nevoie crescândă de bani; scadenţele apropiate îl înspăimân- tau; poate de aceea domiciliul său parizian era foarte instabil; locuia sub REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE >58 nume fatee; schimbând adresele a scăpat deseori de furia creditorilor, prin minciunile servitorilor şi portarilor. Fiecare nouă carte i se părea că-i va aduce mari succese materiale; aşa era şi cu romanul Le lys dans la vall&e, care prin subiectul tratat (un imn în proză la adresa unei femei angelicate) avea să constitue un succes de librărie şi avea să-l apere şi ’n faţa criticilor care-i condamnaseră opera, acuzându-1 de imoralitate. Cu trecerea anilor, datoriile lui Balzac se înmulţeau. In 1835 avea 150.000 de franci datorii, de pe urma insucceselor negustoreşti. Apoi editorii se pur- taseră ca nişte speculanţi. La Touche îi plătise imul dintre primele sale romane, Les Chouans, cu o mie de franci, iar altul îi dăduse 700 de franci pentru La peau de chagrin. In anul 1833 încheiase cu văduva Bechet, un contract cu 10.000 de fianci anual, timp de trei ani. Din această sumă, i-ar fi îămas pentru cheltuieli 4.000 de franci pe an. Dar pentru satisfacerea acestui contract trebuia să părăsească orice altă preocupare străină literaturii. Iar acest luciu era greu şi acum o sută de ani. Ii lipsea timpul necesar unei atari opere. Ultimul său editor îi reclama câte 50 de franci pe zi, pentru orice întârziere în predarea manuscriselor. Din nou, Balzac începu cursa pela cămătari care erau, pe atunci, şi mai speculanţi decât editorii. Totuşi în momentul scurtei sale detenţiuni (ocupat prea mult cu literatura nu-şi respectase obligaţiile civice, de a se prezenta la convocările tinerei gărzi naţionale), Balzac află alături de el pe tânărul âău editor, Werdet, caro intervine în favoarea sa. împreună, în aerul viciat al închisorii, discutau despre normele creaţiei literare: * N’am putut să-ţi dau romanul Siraphite la timp, deoarece inspiraţia nu se comandă ca o pereche de pantofi. Ar trebui să existe contracte neschimbătoare numai pentru editori, nu şi pentru scriitorii care au atâtea greutăţi pe cap.» Un autor de succes, admirat de toţi contemporanii, accesibil tuturor oetitorilor, luptând din greu cu sărăcia, era un lucru de neînţeles pentru oamenii care nu cunoşteau, mai de aproape, moravurile vieţii literare. In faţa notelor neplătite, croitorul lui Balzac era primul să se mire: « Nu pot înţelege — spunea el — cum un talent atât de mare nu poate câştiga milioane; pe mine nicio peniţă, nu m’a emoţionat mai mult ca a sa ». Unui scriitor, urmărit ca Balzac de himera gloriei nu-i este deasemenea hărăzit niciun moment de repaos. Bucuria de a fi întâlnit o femee care să-l înţeleagă îl face pe chinuitul autor al Comediei umane să se îndepărteze de Paris pentiu a fi mai liniştit, cu contesa Hanska, în mijlocul peisajului rustic. Dar socotelile editoriale nu-i dan răgaz. Era vorba de viitorul ciclului balzacian şi de cei 20 de ani, petrecuţi în tihna mansardelor pariziene, la desăvârşirea romanelor sale. Ascultător, Balzac se smulge din mijlocul lucru- rilor dragi şi reintră în Parisul revoluţionar din anul 1848. Gloria pe care o urmărise autorul Doctorului de ţară nu se putea câştiga fără bani. In zadar unii oameni cred că se pot despăiţi aceste noţiuni. Ele sunt indisolubil legate. Ca să poată întreprinde ceva, orice om trebue să fie avut. « Pierd 30.000 de franci pe an, fiindcă nu sunt bogat — mărturisea deseori Balzac. — Dacă aşi fi bogat m’aşi impune. Eugdne Sue (autor de ro- UN TABLOU AL LITERATURII AMERICANE DE ASM >59 mane-foiletoane) este nul, dar este bogat şi de aceea la el se face anticamera. Eu voiu fi discutat numai după ce voiu avea întâi o situaţie materială bună. Este oare discutat Mont-Blanc ?». Era un om curios; a încercat o singură dată în vieaţă o mulţumire depb’nâ, prin cumpărarea şi amenajarea locuinţei estivale dela Jardies, dar s’a plic- tisit repede de tihna relativă de acolo; primise vizita istorică a marelui său contemporan, Victor Hugo, şi pe aleele asfaltate ale vilei discutaseră în contradictoriu despre participarea scriitorului la vieaţa publică. Peste un an, obosit de prea multele neplăceri şi cheltuieli inutile, Balzac se hotărăşte să păiăsească locuinţa de odihnă dela Jardies, Pe de altă parte, a avut întreaga-i vieaţă dificultăţi cu editorii. Rareori a găsit câte un om de înţeles; poate că, înafara dorinţei de repede îmbogă- ţire, editorilor de-atunci nu li s’ar fi putut reproşa nimic; a le fi cerut să arate unui geniu epio de talia lui Balzac o mai mare înţelegere poate cs ar fi fost prea mult; cum ar fi putut un editor să înceteze amenzile pentru întârzierea unui manuscris sau să nu învinuiască de lipsă de seriozitate pe cel carc-i dădea manuscrisul incomplet, sau îndrăznea să-şi modifice unele fraze din textul iniţial, în timpul corecturilor? Ar fi trebuit un editor pe talia lui Balzac ca să se fi putut evita conflictele câte s’au produs între scriitor şi di- verşii săi editori. Pe bună dreptate, marele său prieten, Victor Hugo, în acea zi de August a anului 1850, sub ploaia înceată care ţinuse să întovărăşească ultimul drum al lui Balzac prin Parisul, atât de scump lui, îl numea pe cel care se încu- metase să sorie Comedia umană (efect) C (cauză). Trecerea dela A la B se petrece în timp şi ea îmbracă forma echivalenţei logice. Lăsând la o parte dificultăţile pioblemei echivalenţei cauză-cfect, un fapt rămâne absolut evident înti’o asemenea schemă: anume că, înti’un univers real, în care un fenomen e susceptibil de a avea o determinare plurală, o asemenea schemă devine imposibilă. Dar nimeni nu poate pretinde că un fenomen oarecare nu poate avea mai multe cauze, sau mai mulţi factori ce-i determină apariţia. E cazul zarului ce se aruncă pe o- masă de joc. Nu- mărul ce va ieşi depinde şi de construcţia zaiului, şi de viteza cu care este aruncat, de direcţie şi de particularităţile supiaft ţei mesei, etc. etc. Numărul factorilor cauzali este foarte mare în acest caz. De aici şi faptul că, pentru A se « defini» probabilitatea se dă tocmai acest exemplu. Ba chiar au fost REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE *74 unii filosofi care au considerat hazardul ca fiind tocmai o multiplicitate nedefinită de factori cauzali. Dar aruncătorii de zaruri au totdeauna ten- dinţa de a arunca zarul într’un anume fel, sperând astfel să obţină numărul dorit. Mai tare sau mai încet, mai aproape sau mai departe, mai în colţuli sau mai pe mijloc, etc. Un filosof care a definit probabilitatea drept ha- zard— indiferent de conţinutul pe care îl atiibue acestei noţiuni fantoşă — ar fi înclinat să atiibue o asemenea tendinţă a jucătoiului dc zaruri afecti- vităţii lui viciate şi să o califice drept iraţională. In realitate însă, filosoful e cel care se înşeală şi nu jucătorul. Tendinţa de a arunca zarul intr’un anume jel e foarte îndreptăţită, deoarece lovitura este determinată: multi- plicitatea factorilor (şi deci greutatea sau imposibilitatea piactică de a-i determina) nu înseamnă hazard, adică ncdeteiminare. Dovadă—faptul că niciodată, calculând un număr foarte mare de lovituri, un număr nu va ieşi de mai multe sau mai puţine ori de cât un altul. Cu alte cuvinte, pro- babilitatea, sau mai precis frecvenţa, rămâric, aceeaşi atâta timp cât se menţin condiţiile fizice. Faptul că frecvenţa de 1/6 rămâne neschimbată în cazul aruncării succesive a unui zar arată clar că probabilitatea presu- pune o desfăşurare deterministă a fenomenelor fizice. Experienţa aceasta infirmă nu determinismul, ci causalitatea lineară: fenomenele universului au factori explicativi sau cauzali multipli şi numai rareori ele au un câmp cauzal foarte omogen şi restrâns. Cauzalitatea lineară este dar vinovată de eşecul determinismului şi nu probabilitatea. Mai mult decât atât, probabilitatea este forma cea mai conformă cu schema deterministă în care se < succed » evenimentele univer- sului real. Schema aceasta e de natură structurală. Ea presupune că un eveniment este determinat de un întreg ansamblu de fenomene din care face parte şi nu de unul singur. Un electron este « nedeterminabil » fiindcă el se mişcă în funcţie de toţi factorii causali ai întregului univers. Şi fiindcă a venit vorba de electron, să analizăm un paradox evident pe care îl implică accepţia indeterministă a probabilităţii, paiadox susceptibil de o genera- lizare foarte importantă şi deci de o amploare cu totul excepţională. Se ştie că poziţia şi viteza unui electron sunt socotite ca «indeterminabile », Dar se mai ştie că poziţia şi viteza unui număr extrem de mare de particule este socotită determinabilă. Dar, dacă probabilitatea înseamnă indeter- minare, prin ce miracol electronul indeterminabil individual devine deter- minabil în grup î Şi operând acea generalizare de care vorbeam, cum se face că macrocosmul admite o schemă deterministă, iar microcosmul una pro- babilistă ? Ştiind că microcosmul şi macrocosmul sunt una şi aceeaşi realitate (planetele sunt şi ele alcătuite din electroni!) înseamnă că determinismul şi probabilitatea trebue să poată coexista. Dar, dacă probabilitate înseamnă indeterminism, aceste două noţiuni nu pot coexista, ceea ce ar însemna că aceeaşi realitate privită în mic e indeterminabilă şi privită în mare este determinabilă. Ceea ce este absurd: luneta nu face niciodată din ţânţar armăsar, ci cel mult un aeroplan 1 Microscopul nu poate merge până acolo tnoât să transforme raţionalul în iraţional. Dacă ar fi aşa, atunci toate inveo- Determinismul structural şi causalitatea lineara 175 ti vele lui Auguste Comte la adresa acestui miraculos instrument de precizie, ar fi foarte îndreptăţite... ’ Aşa dar probabilitate nu înseamnă nimic altceva decât determinism struc- tural. Dacă presupunem că universul este determinat şi dacă ţinem seamă de complexitatea fenomenelor ce se petrec în el, atunci schema causalităţii lineare apare drept imposibil de conciliat cu aceste două condiţionări. Cau- zalitatea lineară duce în primul rând la indeterminism principial. Fiind dată succesiunea: , —»■ A (cauză) —v (efect) B (cauză) —* etc. ne vom putea noi opri undeva cu succesiunea aceasta lineară şi infinităT Un fenomen B, într’o astfel de succesiune infinită, este, în realitate, un fe- nomen fără cauză, deci indeterminat. Intr’adevăr A este numai o cauză fantoşă, deoarece el însuşi este un efect al unei alte cauze, care la rândul ei este un efect, etc. etc. ad infinitum. Cauza lui B, în acest caz, nu este A, ci toată succesiunea aceasta, care, fiind infinită, nu va face altceva decât să îndepărteze la infinit cauza de efect. Intr'adevăr, fiind dat fenomenul A, nu rezultă că vom avea fenomenul B, decât dacă A e precedat de X, X1 de X* şi aşa mai departe. Nu vom putea sfârşi niciodată cu goana aceasta după cauza fenomenului B. Aşa dar cauzalitatea lineară este causalitate numai cu numele, iar afir- maţia: «fiind dat un fenomen A trebue să apară un altul B,» este în realitate o simplă aparenţă verbală. Definiţia cauzalităţii lineare exclude determinismul, chiar din punct de vedere teoretic, iar formula lui Laplace nu face altceva decât să prelungească una din cele mai inexplicabile erori ale filosofiei. Nu se poate concepe alt determinism decât acela dela tot la parte, dela Uni- vers, imens dar finit, la electron. Determinismul structural admite o mul- tiplicitate dc factori cauzali, este adevărat, dar nu o infinitate, aşa cum admitea causalitatea lineară. Oricât de greu ar fi de pus în formule un astfel de univers, el este teoretic determinabil, fiindcă o structuiă nu poate fi decât finită. Structurare înseamnă în primul rând limitare. Dacă universul este un tot perfect organizat, atunci orice electron depinde de întreaga structură a universului, adică de o serie limitată de constante universale. Evident, structura aceasta este complexă, de aici şi complexitatea cauzelor, de aici şi probabilitatea. Probabilitatea înseamnă însă precizie şi nu hazard. Pentru a sesiza intuitiv diferenţa între determinismul structural şi cau- zalitatea lineară, să ne închipuim un cerc şi o linie dreaptă. Cercul, oricât de marc, este finit şi deci structurat. Deşi la prima vedere s’ar părea că ne putem închipui un cerc cu raza înfinit de mare, în realitate, pentru ca cercul să rămână cerc, raza trebue să fie finită. Altfel, cele două jumătăţi de circonferinţă ar deveni paralele şi deci în loo de cerc am avea două linii drepte şi paralele situate la o distanţă infinită una de alta. Aşa dar, oricât de complex ar fi Universul, dacă el este structurat, e finit, şi deci determinat. Linia dreaptă însă este infinită şi deci indeterminată. Ea nu are nici tapat nioi început, nici parte şi nici tot. 176 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Iată de oe probabilitatea este singura schemă deterministă conformă nnui univers determinat. Ea nu este aşa dar altceva decât un determinism structural. Dar nu so poate înţelege limpede confuzia pe care a provocat-o în ştiinţă reducerea determinismului la causalitatea lineară, fără a se analiza o altă consecinţă foarte importantă a determinismului structural. S’a pus în fizica modernă foarte adeseori problema menţinerii determinismului, în legătură cu individualitatea corpusculilor. Intr’adevăr, causalitatea lineară nu are sens, fără o individualizare precisă a fenomenelor. Pentru ca unui electron să i se poată aplica o lege cauzală în forma ei lineară, trebue ca poziţia şi viteza acestui electron să fie suficient determinate. Aşa dar, o asemenea relaţie cauzală este în strânsă legătură cu postulatul unei realităţi de natură individuală. Atunci când este voi ba de măsurat şi determinat un fenomen, individualitatea lui tinde să dispaiâ, deoarece însăşi operaţia cantificăriii desbâra fenomenele de aspectele lor individuale. Piocesul matematizării fizicei este un proces de renunţare la individualitatea fenomenelor fizice şi de aci rezultă şi sacrificarea intuiţiei sensibile, sacrificare ce a devenit din ce în ce mai vădită .Dar, atâta vreme cât fizica păstra principiul causa- lităţii lineare şi căuta totuşi să împingă cât mai departe operaţia de canti- ficare, ea accepta dela început două premize şi două poziţii metodologice contradictorii. Era evident deci că, din punct de vedere teoretic, o asemenea situaţie avea să creieze dificultăţi din ce în ce mai mari. Cu cât operaţia cantificăiii avea să progreseze mai mult, cu atât principiul causalităţii lineare avea să întâmpine eşecuri mai serioase. Faptul că electronul nu a putut fi determinat individual a promovat, în mod firesc relaţiile de incertitudine. Dar fizicienii nu puteau interpreta în sens indeterminist astfel de relaţii, decât dacă continuau să încerce a aplica schema c usalităţii lineare. Aşa încât toate dificultăţile şi disputele savanţilor pe tema determinismului aveau la bază această lipsă de înţe- legere a problemei. Determinismul structural îngădue însă, şi chiar necesită, o ipoteză a unei realităţi de natură non-individuală. Probabilitatea apare, în acest caz, drept o consecinţă foarte firească a acestor două premize fundamen- tale ale fizicei actuale. Ea nu exprimă nimic altceva decât dependenţa părţii faţă de tot, a elementului faţă de structură Nimic mai fire >c ca, atunci când căutăm să separăm elementul de structură, o indeterminare funda- mentală a elementului să intervină, deoarece structura este determinabilă şi nu elementul. Iată de ce un electron este «indeterminabil» şi un număr foarte mare de electroni este peifect determinabil. Atunci când este vorba de întreg, probabilitatea este forma de prezicere cea mai precisă şi este foarte firesc să fie aşa. Din toată analiza noastră reiese foarte limpede o constatare fundamen- tală: anume că există o perfectă coincidenţă între teorie şi experienţă. Difi- cultăţile teoretice au provocat aşa zisele «paradoxuri ale experienţei», DETERMINISMUL STRUCTURAL Şl CAUSALITATEA LINEARĂ i atât. Şi adică, să rămăie aci, cam avea dreptate dascălul: de învăţat, învăţam eu cum nevoile învăţam, dar la scris drept să vă spun, ,că nu prea eram înde- mânatec, d'aia se vede, am rămas, de şi până acum, la bătrâneţe, scriu aşa urît. Vezi că ştia dascălul ce ştia. • Acum, să vă povestesc şi mersul la sălcii, şi după ce veţi auzi, o să-mi daţi dreptate că mi-a rămas neuitat până am cărunţit. Şcoala dascălului Stan Lupescu, de la Olteni, trebue să fi fost vestită pe vremea aceeu pentrucă veneau copii, acolo, la învăţătură, din toate unghiurile Cetăţii noastre a lui Bucur. Era, pe neminţite, ca la 150 sau 200 de copii. In Sâmbăta lui Lazăr se adunau toţi copiii care voiau să meargă la sălcii, fără cărţi, dar cu câte o trăistoluţă în care aveau câte ceva de mâncare pentru prânz. Şi fiind post, ne aduceam fiecare ce puteam: pâine, pistil, prune şi vişine uscate, măsline, alţii câte o străchioară cu fasole sau bob sleit, mazăre bătută, magiun, chisăliţă, praz, ridichi, ori câte altceva de post, fiindcă mei peşte nu se mănâncă în postul Paşlelui. Pe lângă legumă mai puneam şi mingea, ori arşice, ca să ne jucăm, afară la câmp, — fiindcă in ziua aceea pascalul ne da voie să ne jucăm. Şi trebue să fi fost vestită şcoala noastră, fiind că în acea zi, pentru mers la sălcii, veneau şi alţi copii de la alte şcoli, cu dascălii lor, de se împreunau cu noi. Ei, d’apoi rânduiala era rănduială. Dascălii ceilalţi trebuiau să se supuie cuvântului dascălului Stan Lupescu, că altfel nu se putea. Dascălul nostru, cu ceilalţi dascăli, mergeau la biserică şi ascultau litur- ghia. Noi eram mai bucuroşi să ne sbeguim până la ieşirea de la biserică. Cine voia din copii să meargă la biserică, nu era oprit. Eu, drept să vă spuiu, de câte ori am fost la sălcii, în ziua aceea n'am fost la biserică. Pe noi, când Poştele cădea în vară şi timpul era frumos, tata ne lăsa să mergem; când nu, nu. In ziua aceea, — o fi fost cam pe la 1840, sau cam p’aci p'împrejur, — se iesvărase de timpuriu, cerul era albastru ca vioreaua, soarele ieşise din închi- soare de încălzea oase goale, povestea ăluia, pomii înmuguriseră, ba încă zar- zării şi înfloriseră, rândunelele începuseră a veni, — unii copii ziceau că venise şi berzele şi cocorii, dar eu în credinţă vă spui că nu văzusem, — salcia dăduse aşa de frumos, că-ţi era dragă lumea să priveşti la ea. Noi, acasă, aveam o pisică Care mânca ouăle din coteţul găinelor, şi tata ar fi voit să se cortorosească de dânsa. Să o omoare ii era milă; să o lase, ne stingea ouăle. De luat, nu voia nimeni să o ia, când afla ce nărav avea. Ce să facă dar? Iacă vreme cu prilej că să se scape de ea: să o ducem cu noi la sălcii şi să o lăsăm acolo. Nu ştiu a cui a fost găsirea asta cu cale ; a noastră, ori a părinţilor noştri ; destul că ne-a făcui o petrecere cum n'a mai fost altă dată. Cum ieşea de la biserică, dascălul scotea steagul bisericii afară. Aoleo! uitasem să vă spui: dascălul nostru nu era cântăreţ la nicio biserică; el avea REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE '9* iestul de lucru numai cu şcoala fi cu prescrierea ie hrisoave scoase de prt slavonie. Cum scotea steagul, pe care îl ducea câte un băieţoiu vârtos, colea, fi legal taci la şcoala dascălului Stan Lwpescu învăţau fi flăcăiandri, cari voiau să se facă popi, — pe lângă dânsul dascălul aşeza pe băieţii cei mai mari, apoi pe cei ce ştiau să cânte mai bine, şi în urmă pe ceilalţi; iar coada era alcătuită de copiii de la alte şcoli cu dascălii lor, cari se introlocau cu noi, spre a merge la sălcii. Dascălul Stan Lupescu, mergea când înainte pe lângă steag, când pe de marginea copiilor de la şcoala lui, ca să nu se facă vreo neorânduială, şi apoi arunca câte un ochiu şi asupra dascălilor celorlalţi copii, ca să meargă şi dânşii in bună rănduială şi să nu se rupă şirul. Aşa, rând, mergeam de la biserica Olteni până afară la biserica lui Târcă, pe luncă, de unde luam sălcii, cântând catavasiile Floriilor. Noi, când am plecai de acasă, eu am luat săculeţul cu mâncare ; frate-meu, un alt săculeţ cu pisica pe care trebuia să o lăsăm la sălcii. Pe mine dascălul mă aşezase mai la frunte-, iar pe frate-meu, ca mai înce- pător, mai către coadă. Mergând noi aşa în bună rănduială şi cântând, se vede că pisica se speriase, fi când era pe la crucea de piatră, adică dincoa de biserica Troiţă, începu să miorlăie. Ştiţi D-voastră că poporul nostru crede că dracul se preface mai bucuros înlr’o pisică sau într’o capră, de cât în alte dobitoace. Dascălul aude miorlăind şi începe a cerceta cu ochii d'a mergândele, ca te să fie asta. Se temea, bietul om, poate să nu fie vreo ispită diavolească, şi avea grife de copii. Ascultă pe lângă copiii de pe la începutul şirului, ascultă şi pe lângă cei de pe la mijloc, ascultă şi pe lângă cei de pe la coadă şi băgă de seamă că miorlăitul iese din trăisiăluţa fratelui meu. Dascălul era prieten cu tata. Se dă pe lângă frate-meu şi-l întrebă: ce duce el cu dânsul acolo? Fra- te-meu ti spune, pe scurt, toată şiretenia. Dascălul râde puţin, îşi caută de treabă fiindcă se ştia acum scutit de ori ce ispită a necuratului, şi merserăm tot in bună rănduială până la locul cu sălciile. Orânduiala era aşa: cum ajungeam pe lunca de la biserica lui Târcă,— fi treceam prin curtea bisericii, ca să mergem acolo, — ne opream, fi băieţii cei mai mari se suiau în copaci, tăiau crăci şi noi, băieţii mai mărunţei, rupeam ramuri de pe crăci, le făceam mănunchiuri, le legam ca pe snopii de grâu, fiindcă ne aduceam fiecare d’acasă câte un crâmpeiu de sfoară. Apoi ne puneam de mâneam. Aveam voie să ne punem tovarăşi câte doi, trei, şi mai mulţi la mâncare. Ne aşezam cete, cete, pe lunca cu iarba încolţită şi mâneam. Mâncare mai era aia, ori ce Dumnezeu mai era? Mâdeam, vorbeam, spu- neam la ghicitori şi la snoave şi apoi iar râdeam, cari pe înghesuitele, cari cu hohot, şi apoi ne sculam şi ne luam la joc. Acolo, peste drum de biserica lui Târcă, era un han. La hanul acesta şedeau băieţii lui jupăn Luca, cari învăţau la noi la şcoală. Nu ştiu, hanul era al^or, ori îl ţinea tatăl băieţilor în arendă. Ei acolo găteau bucate in ziua DIN POVEŞTILE UNCHIAŞULUI BFATOS I» aceea pentru dascălul, ţi i le aducea in luncă, căci dascălul nu se deslipea de noi, nici cât ai da in amnar. Era frumos să vezi cetele de aţâţi copii, toţi veseli, toţi mulţumiţi, toţi râ- zând jucându-se. Părea că însăţi firea se bucura de bucuria cea nevinovată a copiilor. Vră- biile ciripeau prin preajma lor, ca ţi când le-ar fi zis: Bine aţi venit, musar firilor! Piţigoiul, ţi el, sălta din rămurică în rămurică ţi-ţi cânta cântecul ce a rămas de pomenire: Cinci Opinci Intr'un picior Şi călcâiul tot e gol; mai in depărtare cucul, — dar el mai sfiicios, — se închina ţi el cu plecăciune ţi mi-ţi trăgea niţte: cucu I de răsunau prejmetele. Până ţi câinii de prin sat, căci salul era aproape, mirosind a codrii, veneau ţi se gudurau pe lângă copii, care-ţi impărţeau cu dânţii bucăţica de pâine, ţi pe deasupra le da ţi rămăşiţele neimbdţugalelor lor ospăţuri. Ce să vă mai spuiu, dragilor mei, căci cine mai putea ţine seamă de atâtea şi atâtea păsărele care făceau o gălăgie prin pomi, de păreau că se certau şi nu te indurai să părăseşti locul acela. In ziua aceea dascălul, ştiind că frate-meu este cu pisica in sac, cum am ajuns pe luncă, a zis băieţilor de s'au făcut roată, — ţi o roată mare, — a pus pe un băiat din cei mari de a luat sacul cu pisica de la frate-meu, ţi l-a pus tocmai in mijloc. Aci, băiatul întoarce sacul cu gura în jos, pisica ies* din sac şi, văzându-se în loc străin, începu a alerga de colo până dincolo, mior- lăind. • Băieţii, cari nu se aşteptau, ba nici nu visau la una ca aceasta, ţi cum sunt ei ţi ieftini la râs, începură a mi-i da cu huideo ţi a face o gălăgie ţi un sgo- mot de ameţise pe biata pisică. Ea, văzându-se huiduită din toate părţile, ii da târcoale, de jur împrejur, ca să-ţi găsească un loc de scăpare-, dar unde mi-ţi e pomana aia? Băieţii mi se aţineau ca drăcuţorii ţi nu mi-i făceau loc să se strecoare de loc, de loc. Biata pisică nu ştia ce să facă, sperioasă, cu coada învulvotată ţi ridicată în sus, alerga ţi făcea nişte sărituri ca la comedii. Băieţii iarăşi, numai haz făceau de dânsa şi nu o loveau, pentru că ti opris* dascălul a da într'însa, şi îi dădeau gură vârtos. Ea căta să scape, căci n'avea de ce se apăra, fiindcă nimeni nu-i făcea vreun rău, umbla să scape de guri, ţi atâta tot. In cele mai de pe urmă, băieţii o făcură scăpată. Se rupse cercul într's parte şi ea, găsind loc deschis, svâc I printre copii, ţi p’aici ţi-e drumul. Fugea, neniţorvle, de n’ai fi ajuns-o cu olacul, şi astfel se duse, şi dusă a fost până in ziua de astăzi, că noi nu i-am mai aflat de urmă. Cât am mai râs în ziua aceea şi cât am mai petrecut cu pisica, nu s* poate scrie. Trebuia să o fi văzut ca să-ţi poţi închipui. Mersul acela la sălcii, a rămas de pomenire multă vreme între noi. După ce mâneam şi ne ospătam ca niţte băieţi de treabă, fiindcă eram ne- contenit sub privegherea dascălului, tot aţa ne făceam cete, eets; ne puneam 200 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE adică tovarăşi mai mulţi şi ne înhăitam la joc. Unii ne jucam cu mingea d’a calda, alţii d'a cărămijoara, alţii d'a craia încălecată, apoi alte cete ce riaveau mingi, se jucau în arşice, şi cine mai ştie ce focuri, până după prânz 1). Aproape de toacă fiecare copil, după ce-şi punea în tolbă arşice, minge sau şervet în care îşi avusese legată merindea, îşi lua fiecare mănunchiul său de rămurele de salcie. Acum băieţii cei mari de pe lângă steag purtau siâlpări de salcie. După ce-şi luau fiecare rămas bun de la luncă, de la păsări şi de la lighioane, porneam iarăşi în şir ca soldaţii şi tot cântând, până veneam la curtea boerului Piron, epitropul bisericii Olteni, care ne aştepta. Aci, băieţii se aşezau în două trâmbe, de la poartă până la scara casei boie- rului. Cântam parte din catavasiile Floriilor şi parte din Prohodul Domnului; apoi boierul împărţea la toţi copiii, cu mâna sa, parale înfăşurate in hârtie şi, tot în regula de mai înainte, porneam la şcoala de unde plecasem. Cum ajungeam în curtea bisericii Olteni, unde era şcoala, tot cântând, ocoleam biserica, şi în urmă intram in şcoală fiecare cu mănunchiul lui de salcie şi ne aşezam în bănci. Din Evanghelie, noi ştiam că Domnul Christos a intrat în Ierusalim călare pe mânzul asinei şi poporul îl însoţea purtând stâlpări de finic. Vorba se duse printre copii, nu ştiu de cine, că fapta noastră de a merge la sălcii era plăcută Domnului Christos, şi că El, adică Domnul Christos, când se întorc copiii dela sălcii şi ocolesc biserica, tot călare pe mânzul asinei merge înaintea co- piilor, şi acum după ap/roape două mii de ani. Nu ştiu ce or fi făcut şi ce or fi crezut ceilalţi copii. Eu însă, vă mărturi- sesc, ca un lesne crezător ce sunt, credeam că îl şi văd. Nu sunt meşter a pune negru pe alb, aşa cum aşi voi şi cum mi se întorc gândurile în creieri, că v'aşi face, poate, şi pe dumneavoastră să credeţi ceea ce credeam eu atunci. Cu sufletul plin de măreţia şi mărirea lui Dumnezeu, cu mintea pironită la umilirea lui Christos de a se coborî pe pământ să meargă înaintea murito- rilor spre a sărbători amintirea Celui ce a pătimit pentru noi, şi la dragostea ce arată Domnul Christos copiilor, de a călări alăturea lor ; cu gândul la blln- dtţea aceluia care a zis : « Lisaţi copiii să vie la Mine, că a lor este împărăţia cerurilor », după cum zice la carte, drept să vă spuiu, eu mă socoteam răpit. Părea că nu mai calc pe pământ, că eram dus de nu ştiu cine pe sus, şi că de acolo, de pe sus, vedeam aidoma pe Domnul Christos călare pe acel mânz al asinei cum mergea, înconjurat de lumină şi de sfinţii îngeri, şi cum binecu- vânta pe copii, zâmbindu-le cu blândeţe. După ce ne aşezam în bănci, careşi cu mănunchiurile în mână, Dascălul aduna salcia de la fiecare şi făcea o grămadă mare. Oprea din această grămadă câtă salcie socotea el, cu mintea lui, că o să trebuiască Bisericii Olteni, apoi pe cealaltă o făcea părţi, părţi. * IV *) Aceste jocuri se află descrise In culegerea lui Ispirescn: Jucării şi Jocuri de copii. Adunate de P. Ispirescu, culegător tipograf. Sibiu, 1885. IV -+■ 88 p. (Biblioteca poporală a «Tribunei», Nr. 6). (N. ed.). . DIN POVEŞTILE UNCHIAŞULUI SFĂTOS ZOI Un lucru nu v'am spus, uite, şi era să rămâe uitat. Dascălii străini, cu copiii lor, nu intrau cu noi in şcoală. De cum ocoleam biserica, ei se despăr- ţeau de noi şi se duceau de-şi vedea fitecare de ale sale. După ce făcea Dascălul salcia părţi, părţi, chema pe câte un băiat care şedea in vreo mahala, unde ştia dascălul că biserica n'are şcoală, şi prin urmare n'are cine să-i aducă salcie, şi-i dădea câte două, trei ba şi patru mănunchiuri ca să le duca acolo. Abia mi-aduc aminte vreo două trei biserici, de pildă: Colţea, Sfăntu George- Vechiu, Sfânta Vineri şi nu mai ştiu care. Deşi Colţea şi Sfăntu George- Vechiu aveau şcoli, insă acele şcoli erau de reformă, şi copiii lor nu mergeau la sălcii cu profesorii. Mult mă miram eu atunci, de ce profesorii de la şcoalele de reformă nu merg cu copiii lehr la sălcii. Mă miram şi am rămas ev. mirarea multă vreme, căci nu puteam să-mi dau seama de aceasta de loc, de loc. Acum, după ce am deschis ochii in lume, am ajuns siv, după cum mă vedeţi, şi am cunoscut, precum cunoaşteţi şi Dvoastră, lucrurile cum merg in ţara noastră cu şcoalele, acum, zic, pot să-mi dau oarecum seama. Mai intăi, ia spuneţi-mi voi, dragii moşului nepoţel şi nepoţele, voi oa- meni de lumea nouă, putear-aţi să-mi povestiţi şi voi ceva aşa de răpitor, de vesel şi de plăcui, de pe la şcolile de unde aţi ieşit ? Mă prinz, uite, pe capul meu, că nu. Astăzi, cum mă vedeţi, aproape de gura mormântului, gala a-mi lepăda potcoavele, cum se zice, astăzi, uite, de ar mai fi vreo o şcoală de la care să meargă dascălul cu copiii la sălcii, in rânduiala şi cu regula cu care mergea dascălul Stan, astăzi, zic, aş merge, pe jos, aşa fleaş de bătrân cum sunt, ală- turi cu copiii, să-mi mai aduc aminte de anii copilăriei, şi să mai petrec şi eu o petrecere aşa de nevinovată ca cea din ziua de Sâmbăta lui Lazăr de acum vrea patruzeci şi mai bine de ani. Acum, să şedem strâmb şi să judecăm drept, povestea ăluia. Şi ca să n’aveţi cuvânt a zice că părtinesc pe cineva, judecata să o facem împreună: D-voastră eu mintea mai ageră şi iscusită, eu cu cercările valurilor din lumea aceasta şi să ne luminăm unii pe alţii. Cum daţi D-voastră cu socoteala, dragilor mei, bine s'a făcut cum s’a făcut, ori era mai bine să se facă cum voiu spune eu? Ceea ce s'a făcut bine, voiu zice bine, şi ceea ce s’a făcut < rău > voiu spune rău. D-voastră să judecaţi şi să ziceţi: da sau nu. Că s'a regulai învăţătura făcând pe copii să mai iasă cu nasul din ceaslov şi din psaltire, bine este, nu e aşa? că a pus pe băieţi şcoalele de reformă a învăţa gramatica, geografia, istoria patriei şi pe cea sacră, geometria şi altele iarăşi, bine este, ai? Iată ce am socotit eu cu mintea mea asta neprocopsită că este bine, şi văz după faţa D-voastră că n'aveţi de gând să-mi atârnaţi ponosul de ruginit, îmi pare bine, dragilor mei, că ne lovim la cuget până aci. Să vedem mai încolo. Dar bine să fie oare că, scutind pe copii de a învăţa pe dinafară ceaslovul, psaltirea şi cine mai ştie ce, să-i tâmpim punându-i să înveţe, tot pe dinafară, aea REVK5TA FUNDAŢIILOR REGALE atâtea altele, câte am văzut că •pun pe bieţii copilaşi eă tnveţe din cuvânt in cuvânt? Nu, nul mărturisiţi D-voastră t Ei, bravo mie, văz că şi aici ne potrivim la cugete. Şi să vedeţi D-voastră, cam greu lucru este să se unească nişte creeri bătrâni cu creeri tineri. Să mergem mai departe l Noi avem, în Bucureşti, cala o sută şi mai bine de biserici. Nu era mai de folos să se fi înfiinţat atâtea şcoale câte biserici avem? noi vorbim aci de şcoale primare,— decât să se facă ceea ce s’a făcut? Adică, oprind pe dascăli de a mai ţine şcoale pe la biserici, s'a înfiinţat numai patru, şi treptat, până azi a ajuns la vreo 15 şcoli, mi se pare. Şi apoi dascălilor nu li iar fi plătit nici o leafă, sau poate ceva puţin ; şi poporul era bun bucuros să plătească şi el câte ceva, le miră ce, pe lună, cum se făcea p'alunci, pe când învăţam eu carte, şi eă nur-şi trimită copilaşii prin ger şi soare, prin ploi şi ninsoare, tocmai cine ştie unde, la şcoală. Veţi vrea să ziceţi, poate, dar de unde era să găsească aţâţi dascăli învăţaţi? Vezi, aci e aci, pare că ar avea o scântee de dreptate. Dacă e vorba pe întrebate, apoi să întreb şi eu; Dar acum de unde i-a găsit t Nu era mai bine să se ţie o sută şi atâtea de şcoli şi să fi îndatorat pe dascăli să se adune în timpul vacanţelor, să le arate cum să înveţe pe copii, cum se făcea cu candidaţii de la ţară, până să se pregătească alţii procopsiţi, cum sunt, şi cum nu sunt unii de astăzi? Şi apoi unde puneţi D-voastră folosul că mai lesne s’ar fi putui duce copiii a biserică de dascălii mahalalii, decât profesorii de astăzi, adunând copiii dela mai multe mahalale, căci iată Te este peste putinţă, cu toate poruncile ce li s’a dat acum în urmă t După cum se pare tocmai acum târziu s'a cunoscut greşeala, dar, uite, nu se poate îndrepta. S’ar ţinea strâns copiii de biserică, şi ar şti şi ei că sunt creştini, iar nu numai cu numele. Toţi cunoaştem că Românul, cât a fost strâns lipit de biserica lui, împre- ună s’au strecurat printre viforele vremilor şi au scăpat teferi. Nu credeţi şi D-voastră că aci să fie vreun îndemn străin care a împins pe Român prin Români, să-l deslipească de biserică, să-l răcească de căldura legii noastre, ca să-l poată cotropi mai lesne? Când va ajunge Românul cu desăvârşire străin de biserica lui, focul patrio- tismului se va stinge din inima lui ; când nu-şi va mai cunoaşte dascălii, atunci să-şi ta şi ziua bună de la naţionalitate. Aşa e că v’am lăsat fără cuvânt? Ba nu, dacă aveţi ceva de zis, ziceţi-o şi mă luminaţi şi pe mine, că uite, de lumină şi de adevăr eu nu fug, 1881 Aprilie. P. Ispirescu, culegăior-tipograţ. Pentru conformitate ; G. BAICUI/ESCU PRESA MONDIALĂ ANUL LITERAR 1946 Adevărul — Anul 60 — Nr. 16.533-4 Trecând tn revistă • Anul Literar » 1946 şl reţinând ca fapte generale dominante legea drepturilor de autor (M. Rotea), care • va contribui hotărltor la emanciparea economică a proletariatului Intelectflal > şi criza hârtiei, criză relativă, căci ■ se poate constata (la noi) chiar fenomenul risipei, In unele sectoare publicistice, foarte păgubitoare literelor frumoase şi gazetăriei neoficloase»—d. Şerban Cioculescu insistă asupra romanului, care: Rămâne In fruntea genurilor literare, favorizate de edituri; sau, mai precis, unica producţie, uneori chiar necalitativă, care nu are prea mult să sufere de neîncrederea comercială a editorilor. Ca şl In anii precedenţi, romanul original este Insă handicapat de traducerile din literatura respectivă anglosaxonă, cotată preferenţial de către ma- rele public, nu totdeauna pe drept cuvânt. Romanul american face Îndeosebi primă. Ci toate acestea, anul literar 1946 a Înregistrat un eveniment sărbătoresc cu ■ Soa- rele negru, I, Oameni > (Fundaţia Regală pentru literatură şl Artă), din seria tri- logiei Încheiate de d-şoara Ticu Archip, care s’a situat dintr’odată, cu masivul d-sale roman de debut, printre maeştrii genului epic. Este un roman monumental ca arhi- tectură, o grandioasă frescă a vieţii provinciale, zugrăvită In trăsături largi şi ferme, de factură clasică, rupând cu psihologismul analitic, de model proustian, care a bân- tuit In literatura noastră din ultimii ani. Psihologia In acţiune se substltue astfel biruitor, statlsmulul excesiv şl explorărilor oţioase ale subconştientului. La concursul de roman al editurii Cultura Naţională, care şi-a reluat activitatea, a obţinut premiul un tânăr debutant, d. Mihail Villara, cu • Frunzele nu mal sunt aceleaşi •, jurnal intelectuallzat al unor experienţe conduse pe dublul plan al vieţii cerebrale şi al erotismului lucid. Totodată, premiul instituit de aceeaşi editură, pentru nuvelă, genul literar altădată naţional, dar năpăstuit In ultimele două decenii şi jumă- tate ale vieţii noastre literare, a consacrat talentul de scriitoare al reputatei pianiste, d-na Cella Delavraneea, revelând un condelu de rafinată sensibilitate artistică, in culegerea cu titlul « Vraja ». Fiica preferată a marelui scriitor şi orator, care a fost Barbu Delavraneea, are o personalitate răspicată, ageră In Intuiţia climatului cosmic şl a aceluia de artă medite- raniană, pe care le Învie In trăsătură pe cât subtile, tot atât de precise şl voluntare. Scriitoarele deţin de altfel primatul producţiei epice, la noi, prin numărul lor mereu sporitor, precum şl prin luciditatea analitică cu totul remarcabilă, prin care concurează pe confraţii lor, desminţind prejudecata subiectivităţii feminine fără leac, care le-a pune Intr’o condiţie principială de Inferioritate. O scriitoare ca d-na Cella Serghi, care şl-a retipărit In ediţie amplificată, romanul < Pânză de păianjen >, justifică din plin judecata optimă a Iul E. Lovlnescu; aceeaşi afirmaţie este valabilă şi pentru romanul < Zilele nu se Întorc niciodată», al d-nei Sorana Gurian, unul din succesele anului literar precedent, care epuizându-se In câteva săptămâni, a fost reeditat In cursul anului 1946, consacrând In cercuri cât mal largi, numele stimat de acelaşi maestru al criticei noastre literare. Concursul anual, Instituit de Fundaţia Regală pentru Literatură şi Astă, a fost un prilej de afirmare pentru alte tjouă tinere talente, d-şoara Letlţla Papu, cu micul roman ■ Cercul Alh > şi d-na Ruxandra 204 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Otetelişanu, cu volumul de nuvele * La marginea câmpiei ». In sfârşit, nuvela fantastici nutreşte substanţa interesantului volum de debut al d-lui Oscar Lemnaru, « Omul şi umbra >, apărut In aceeaşi editură. Tot la Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă s’a tipărit romanul de pătrunză- toare.analiză a psihologiei prepuberale, cu titlul • Oamenii ştiu să zâmbească a, datorit d-lui Ovidiu Constantinescu, afirmat cu câţiva ani mai lnaigte, ca autor al surprinză- torului roman « Sfârşit de spectacol a. ’ Poetul Demostene Botez, părăsind mediul sătesc al Întâilor sale produceri epice, a ur- mărit două fenomene psihologice paralele, in romanul provincial « Obsesia a (Pio-Pace). Derogând dela obişnuinţa periodicităţii epice anuale, d. Ionel Teodoreanu şi-a strâns ln volumul « Masa umbrelor a (Forum), paginile de evocare lirică a cercului literar ieşean din jurul lui G. Ibrăileanu şi al « Vieţii Româneşti a şi altele, de aceeaşi esenţă, consacrate amintirii bunicilor. După ce examinează situaţia poeziei care • se strecoară cu greu, In plachete sfioase, printre preocupările lucrative ale editorilor a d. Ş. C. se opreşte un răstimp asupra lite- raturii eseistice: ... In fruntea el se situează de sigur lucrarea de sinteză a d-lul Mihail Ralea, • Ex- plicarea omului a (Cartea Românească), care stabileşte criterii noui, ca acela al ideii de obstacol sau de auto-obstacol, pentru interpretarea funcţiei creatoare. D. Tudor Vlanu a publicat a Transformările ideii de orna (Tradiţia), a Idei şi forme literare a (Casa Şcoalelor), studii'estetice fundamentate, şi a Încheiat cu volumul IV, (Fundaţia Regală) cuprinzând sectorul teoretic al operei macedonsklene, editarea marelui poet, atâta vreme urgisit, pe care l-a repus ln drepturile sale. a Concepţia omului activ a (Bucovina) se intitulează Interesanta lucrare a d-şoarel Nina Faţon, cuprinzând cer- cetări care pleacă dela gândirea Renaşterii italiene ca să ajungă la concepţiile mo- derne ale lui Bergson. D. Bazil Munteanu şi-a adunat sub titlul« Permanenţe franceze a (■Fundaţia Regali), câteva substanţiale eseuri despre marii «moralişti a francezi. «Impresii asupra literaturii spaniole a de d. G. Călinescu (ln aceeaşi editură), stabilesc lntr’un spirit remarcabil de sinteză, coordonatele geniului iberic, desvălunid o rară competenţă de critic comparatist, care cuprinde cu o limpede privire, câmpul larg al curentelor literare europene. Unde am putea clasifica «Manual de morală practică « (Pygmalion, Iaşi), fermecă- toarele pagini prin care d. Tudor Arghezi Îşi Împărtăşeşte privirile asupra societăţii noastre, cu o sensibilitate atât de plastică? « Moralistul», ln sensul galic al cuvântului, se afirmă pe o poziţie conservatoare răspicată, care-1 situează Încă odată alături de Mihail Eminescu, singurul său Înaintaş de dimensiuni similare... D. Ş. C. încheie amintind pe scriitorii dispăruţi in 1946: Gh. D. Mugur, Victor Ian Popa, Mircea Dem. Rddulescu, Pompiliu Constantinescu şi Em. Bucu[a: Cel dintâi, militând pe o poziţie Învecinată sămănătorismului, a desfăşurat ln ultimii douăzeci de ani o activitate intensă la Societatea Română de Radio-Difuziune, pro- pagând cu pasiune frumuseţile etnografice. Un mare etnografa fost Emanoil Bucuţa, superior Înzestrat literariceşte, delicat poet intimist al paternităţii, romancier colorat al Timocului şi al Dobrogel noul, drumeţ de clasă, ale cărui « Pietre de vad »(4 volume, Casa Şcoalelor), constituesc cea mal vibrantă « Românie pitorească» a zilelor noastre. Cu Victor Ion Popa s’a stins un pluriliterator foarte dotat, romancier, dramaturg şi biograf, dublat cu un rar caricaturist şi animator de teatru. Capodopera sa epică, «Velerim şi Veler Doamne », este un admirabil roman ţărănesc şi poliţist, amintind, dar nu Intr’un spirit de imitaţie, « Baltagul » de d. Mihail Sadoveanu. Laureat al premiului naţional pentru teatru, Mircea Dem. Rădulescu a cunoscut un moment literar de glorie, pe timpul neutralităţii (1914-1916), când Barbu Dela- vrancea a atras luarea aminte a opiniei publice asupra poemelor lui eroice. Critica noastră literară a suferit o grea pierdere prin stingerea neaşteptată a lui Pompiliu Constantinescu, ln care E. Lovinescu Îşi recunoscuse continuatorul. Critic de perfectă onestitate profesională, de nedesrr.inţită obiectivitate, de mare CUTaj intelectual şi de absolută independenţă, cucerit metodei de topografie literară, PRESA MONDIALĂ M>S thibaudetiană, Pompiliu Constantinescu a susţinut cu o forţă de caracter dintre cele mal rare, principiul de autonomie a artei şi de primat al frumosului, împotriva forţelor obscurantiste oficioase, contribuind In largă măsură la risipirea con uzionismulul dintre cele două mari războaie. O NOUĂ ORIENTARE Scânteia —Anul XVI — Nr. T29 Sub titlul « S’a schimbat ceva» (afirmativ), d. Miron R. Paraschivescu analizează fi d-sa situaţia in 1946 (de fapt dela 23 August 1944 încoace) a inteligentei fi tntregei suprastructuri culturale, literare, artistice şi ideologice româneşti insistând, pe drept cuvânt, asupra caracterului tranzitoriu al epocei prin care trecem şi arătând că o asemenea epocd nu poate evita materia «sgrunţuroasă şi aspră » care precede metalul preţios — dar găsind in aceste preocupări < de început»: ...dovada unei a te orientări a artelor şi literelor naţionale, de legătură şl împros- pătare a tradiţiei de luptă şi de progres Inaugurată de bătrânii şl mereu prezenţii Înaintaşi dela 1848, de tinereţe şl Înnoire —deocamdată de substanţă, de materie primă, de minereu dacă vreţi, dar un minereu sănătos din care mâine se va alege cu certitudine un metal cu sunet şi strălucire nouă, încă necunoscută —fi cerând în mod judiciu* inteligentelor româneşti să înoeje dela vecinii noştri Sovietici acea « răbdare trează şi activă... când este vorba să criticăm ceea ce se vede fără sâ ne căsnim să piicepem ce se ascunde dedesubt» ceea ce, adaugă dsa, nu este o Invitaţie la scepticism, — dim- potrivă. .. FILO SOFIA RĂMÂNE ACTUALĂ Contemporanul, Pir. 16 După d. C. Ionescu-Hulian este înşelătoare aparenta ră «omul actual nu mrl poate afla interes pentru liloso.ie » faceasla din pri'-ina «condiţiilor neprielnice gândirii »). Dimpotrivă. Dacă societatea este silită să reilectezc asupra problemeloi el de viaţă, nu mai este nevoie d° niciu «invitaţie la gândire ». Crizele economice şl sociale şl fră- mântările etice pe care le determină sunt stimulentul cel mai sigur al r-. flecţiel, atunc* când oamenii sunt In stare să-şi resolve problemele prin teorie şi practică, prin gândire şi acţiune. In accst caz — masiv ilustrat prin epoca noastră - filosofia nu devine actuală prin activitatea entuziastă a unei elite, ci se impune ca actuală prin faptul determinismului Istoric. In consecinţă, d-sa susţine, cu dreptate, că Filosofia de azi şi de mâine gravitează In jurul problemelor societăţii şi omului. dar afirmă, gra,uxt, ni se pare, că « înţelepciunea »era surogatul carp înlocuia acţiunea transformării materiale, etc. înţelepciunea, astfel cum se oglindeşte ea in filoso/ia de totdeauna nu este oare o problemă a omului, dacă nu fi a societăţii? «ESSEUL SOVIETIC » Znamia Scriitoarea Marietta Şaghinian, autoarea romanului « Hidrocentrala », publică un studiu extrem de Interesant asupra esseului sovietic. Autoarea precizează că maeştrii lgenulul au fost, In secolul trecut, Hertzen şl Gleb Uspensky şi că atunci ideologia şl consideraţiile filozofico-lirice predominau, aşa cum predomină acum. In esseul so- vietic, realitatea, imaginea şi concluzia morală. Marietta Şaghinian scrie: «Esseul so- vietic prinde, pe primul plan portretul oamenilor, lnviorându-1 In mişcări şi acte, lndreptându-1 spre viitor. El despică rândurile uscate ale informaţiei de ziar despre cele câteva mii de procente ale normei realizate In materie şi fapte, care pot fi văzute, nţelese, altfel decât dacă sunt redate In cifre. El descoperă cititorului < locul acţiunii» creionând peisagiile. Ne aduce aproape glasul unui erou necunoscut şl astfel Întregul ocean al muncii oamenilor sovietici, îndreptaţi spre viitor, se formează lntr'un fel 206 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE anumit In mintea şl conştiinţa milioanelor care alcătuesc massele, plin de sens, ca şi când esseul ar fi oratorul sau reporterul construcţiei noastre, glasul ei însoţitor ». • In timpul războiului, s’a creiat esseul militar. Cei mai străluciţi reprezentanţi ai acestui gen nou sunt N. Tihonov, M. Şolakov, L. Sobolev, Vs. Vişnevsky, K. Simo- nov, V. Grossman, B. Gorbatov, B. Poleval şl mulţi alţii. Din spatele frontului au răspuns, prin esseurl despre munca din uzine, din fabrici, din ogoare, F. Panferov, A. Kalosov, F. Gladkov, A. Karavaeva, A. Pervenţov, B. Agapov, B. Uienkov, E. Kononenko şi alţii. Şi Marietta Saghinjan precizează: « In faţa scriitorilor sovietici se ridică problema creaţiei unui esseu al celui de-al patrulea plan cincinal. Trebuie să recunoaştem cu părere de rău că nu toţi scriitorii au prevăzut apropierea acestei probleme aşa cum au prevăzut muncitorii din ate- liere. apropierea • piatiletcii». Mal mult decât atât: s’au găsit critici comozi care mic- şorau şi dlspreţuiau esseul. In calitatea Iul de gen literar. > In încheiere, autoarea arti- colului afirmă că: «Al patrulea plan cincinal cere dela scriitori un esseu de calitate mult mai bună decât cel dinainte, fiindcă actualitatea noastră s’a adâncit, s’a mărit şl s’a complicat fără margini şi omul nostru, omul sovietic, a crescut, el care construeşte noua piatlletcă. Scriitorii sovietici sunt obligaţi să creieze noul esseu pe măsura omului nou *. CHIPUL EROULUI POZITIV IN DRAMATURGIE ŞI TEATRU Lileratumaia Gazeta Sub titlul de mai sus a fost inaugurată la Moscova, In 2 Decemvrie 1946, o serie de conferinţe organizate de Asociaţia Rusă pentru Teatru şi Uniunea Scriitorilor Sovietici. In prima zi au fost programate dările de seamă ale criticilor literari I. Alt- man (t Desvoltarea chipului eroului pozitiv In dramaturgia şl In teatrul sovietic >)C. Gherasimov ( «Contemporanul nostru In teatru») şl B. Bialik (« Dramaturgia lui Gorkl şi personagiul ^eroului pozitiv •). Celelalte conferinţe sunt consacrate următoarelor teme: «Eroul pozitiv In tradiţia literaturii ruse clasice *, < Eroul şi subiectul*,«Oamenii simpli tn dramaturgia sovietică *, « Eroul şl colectivul*, «Chipul eroului pozitiv In dramaturgie, proză şi cinematograf t « Eroul şl profesiunea Iul», «Uniunea individualului şi socialului In persoana eroului pozitiv», «Rolul actorului In crearea personajului eroului positiv », «Chipul tână- rului om sovietic, şi «Personagiul pozitiv In dramaturgia naţională». Conferinţele sunt Însoţite de reprezentarea unor piese care ilustrează subiectul. CONSERVATORUL DIN MOSCOVA, PEPINIERA TALENTELOR Somelscaia Muztka Conservatorul de Muzică din Moscova a Împlinit 80 de ani. Acestei aniversări Ii consacră un articol profesorul V. Şebalin care scrie: «Intre profesorii chemaţi In 1366 de către directorul Conservatorului, compozitorul Nicoiaie Rubinstein, a fost şl marele nostru Piotr Illci Cealcowsky. Discipolul Iul preferat era compozitorul Ta- neev, care a fost, ia rândul său, profesorul marei şl glorioasei falange a compozitorilor ruşi moderni din care au făcut parte Scriabin, Rachmaninof, Metner, Stanclnsky, Grecianinov şi alţii. « Conştiinţa importanţei şl răspunderii problemei care ne-a fost încredinţată — aceea de a forma muzicieni sovietici —defineşte direcţia muncii noastre, limitele căreia s’au mărit enorm in timpul ultimelor trei decenii, care au însemnat Înflorirea tuturor puterilor creatoare şi talentelor întregului popor. «înţeleaptă politică a partidului lui Lenin-Stalin, pusă la temelia vieţii statului sovietic, a stârnit o Înflorire, nevăzută până acum, de talente creatoare In toate domeniile culturii socialiste. Despre o largă democratizare a culturii naţionale In do- meniul muzicel, ne vorbesc cifrele statisticelor. Dacă, In urmă cu 80 de ani, nu- mărul elevilor Conservatorului nu trecea peste 150, astăzi la Conservator, precum şi U Şcoala centrală de muzică şi la gimnaziul ataşat Conservatorului, mai bine de 2000 presa mondiala zoy de oameni Învaţă nu numai specialităţile lor muzicale, cl şl toate disciplinele care sunt neapărat necesare fiecărui om sovietic cultivat. • Socotim că scopul nostru principal este educaţia tinerilor muzicanţi sovietici tn spiritul unui devotament fără margini pentru înaltele idei ale epocii noastre, care tiebuiesc Întruchipate In opere de artă. In această privinţă, un rol uriaş In viaţa Con- servatorului a jucat decizia Comitetului Central al Partidului relativă la problemele literaturii şi artei. In acest document istoric am găsit indicaţiile necesare pentru vii- toarea noastră misiune. Mulţi elevi al Conservatorului nostru «unt laureaţii premiului Stalin, iar marii compozitori au Învăţat la noi arta compoziţiei. E destul să amintesc numele Iul Kociaturian şi al lui D. Şostacovlci care, dealtfel, a fost numit, In anii războiului, profesor la Conservator, odată cu violonistul David Olstrah şl pianistul Lev Oborin.» BIOLOGII SIBERIENI LA LUCRU Izoesiia Dintr’un documentat articol din ziarul Izvestia aflăm că savanţii biologi sibcrlenl se pregătesc penlru concursul anual al medaliei Stalin. Se ştie că acest premiu se acordă celei mal bune lucrări pe categorii. Iată câteva din realizările savanţilor din Siberia: «Biologii Institutului de stat din Irkutsk, * Jdanov», termină o lucrare vastă asupra florei şi faunei din Siberia Orientală. Doctorul In ştiinţe biologice M. M. Kojov a dat la tipar o monografie asupra faunei Baikalului, râurilor şi lacurilor si- beriene. Intitulată «Lumea animalelor Baicalului», această monografie e unica cu acest subiect. Teza profesorului S. V. Nicolatev «Terenurile şi stratificarea lor In regiunea Irkutsk» are o mare Importanţă pentru planificarea agriculturii siberiene. Lucrări de mare însemnătate ştiinţifică asupra pădurilor, plantelor medicinale etc., au prezentat profesorul V. I. Smirnov, docenţii Fetisov, Ivanov, Mişerln, Florov şi Epova. Problemele care preocnpă astăzi pe savanţii slberlenl sunt reconstituirea avuţiei animalelor de blană, a pisciculturii, precum şi a metodelor de combatere a animalelor vătămătoare de pădure şi de câmp >. ZECE ANI DELA MOARTEA LUI NICOLAIE OSTROWSKY Literalumaia Gazeta Criticul A. Makarov consacră aniversării morţii lui Nicolale Ostrowsky un ar- ticol comemorativ din care extragem următoarele: «Bolnav de paralizie şi orb, chinuit de suferinţele trupului, autorul cărţii < Cum s’a călit oţelul • a rămas un op- timist, un om Gare iubea viaţa. < Am atins cea mai mare fericire, mărturisea el docto- rului său, cea mai mare fericire care poate fi ajunsă de un om. Căci, În pofida uriaşelor mele suferinţe fizice, care nu mă părăsesc niclo clipă, mă trezesc plin de bucurie, fericit. Şi nu cunosc o noapte tn care să fi Închis ochii, In ultimul timp. Cu toate cuiorile sale solare, viaţa străluceşte In jurul meu. Dorinţa mea nemărginită e să închid Intre pa- 'ginile viitoarei mele cărţi toată pasiunea, toată flacăra inimei mele, pentru ca ea să cheme pe tinerii noştri la luptă, la o necondiţioantă dăruire măreţului nostru partid *. Cartea lui Ostrowsky se vinde In milioane de exemplare. Cuvintele personajului central, Pavel Corciaghin, sunt repetate cu sfinţenie de tinerii comunişti. Ele sună: « Ceea ce omul are mal scump pe lume — e viaţa. Ea i se dă o singură dată şi trebue să fie trăită aşa Încât să nu-ţi pară niciodată rău, chinuitor de râu, de anii trăiţi fără scop; să fie trăită astfel încât să nu fii ars de ruşine pentru trecutul josnic şi mediocru şi că, murind, să poţi spune:«Toată viaţa mea şi toate puterile au fost date scopului celui mai minunat din lume: luptei pentru eliberarea omenirii«. POLITICA VALETULUI DE VERDE Nomie Vremia Cunoscutul ziarist D. Zaslavschl publică un aspru şl totodată ironic articol pe marginea broşurii editate de profesorul american de bridge Ely Culbertson, la New-York, »»b titlul:«Trebuie să luptăm Împotriva Uniunii Sovietice}» Zaslavskyll răspunde: 208 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE «Celebrul profesor, autorul metodei de bridge «Culbertson», nu e mulţumit. El care scoate < Ziarul mondial de bridge • simte nevoia să facă şi politică. Acest strateg al regilor de treflă, damelor de pică şi valeţilor de verde argumentează ca un Jucător de cărţi. Dat fiind că Statele Unite au In mănă atou-ul bombei atomice, ei pot realiza marele şlem. Nu trebuie să pierdeţi timpul, spune Culbertson, jucaţi cu cărţile pe masă. Culbertson urăşte Uniunea Sovietică. Are dece. Părinţii Iui au avut acolo o mare moşie, pe care au confiscat-o bolşevicii. Dar Culbertson ar fi iertat şi aceasta, căci câştigă la bridge mai mult decât ar putea câştiga dintr’o moşie cât de mare, mun- cită de şerbi. El nu e de acord cu altceva. Cu interzicerea libertăţii.,. jocului de cărţi. Desigur, şi la noi se pierde la cărţi, dar aşa, din amuzament, nu din proresiune. Tri- pourile sunt interzise In ţara noastră ca şi casele de prostituţie. Din pricina aceasta, numele lui Culbertson e necunoscut la noi şi el nu câştigă niciun cent. El consideră aceasta ca o tncălcare a drepturilor sale legitime şi neagă democraţia sovietică. « Ce fel de democraţie e aceasta, ce fel de libertate individuală, ţipă Culbertson, dacă jocul de cărţi nu este admis In mod legal? >. * Suntem de acord cu ziaristul D. Zaslavsky că profesorii de bridge, chiar acei care au publicat propria lor metodă, n’au ce căuta tn politică! Cu sau fără sistem Culbertson I » CARIERA DREPTULUI IN ANGLIA British Wau, II, The Temper of British Ideale Cariera dreptului a avut întotdeauna, şi are încă şl azi, o poziţie unică In Anglia. Lăsând la o parte magistralii a propriu zisă, cariera juridică engleză Îmbrăţişează două ramuri: aceea a notarilor, să spunem,—sollcitors—care primesc clienţii şi pregătesc procesele şl aceea a avocaţilor — baristers — care pledează aceste cauze In faţa tribunalului. Cele două categorii lucrează împreună, dar Însuşi faptul coexistenţei lor întăreşte şi Înalţă mai mult pe cea mai aleasă dintre ele. aceea a avocaţilor, care formează a- devărata elită a profesiunii încă din vremea evului mediu, avocaţii englezi sunt organizaţi In patru şcoli de drept autonome: Inner Temple, Mlddle Temple, Llncoin’s Inn, fiecare cu clădirile sale istorice, cu biserici, biblioteci, cabinete de lucru şi apartamente particulare. Aceste gru- pări autonome alcătuesc baroul sau corpul general al avocaţilor. Baroul îşi exercita influenţa In diverse domenii: membrii săi supraveghează Învăţământul juridic, for- maţia juridică pentru primirea In barou; dirijează formaţia studenţilor şi examenele care conferă diplomele de drept; stabilesc şi pun In aplicare codul regulelor profesio- nale, la care trebuesc să se supună fiecare, sub pedeapsa de a fi şters din barou. De asemenea părerea baroului atârnă greu la numirea judecătorilor, — aceştia din urmă- sunt de altfel aleşi dintre membrii activi ai baroului. Trebue să mal adăugăm contri- buţia baroului tntr’o chestiune şi mai importantă şi anume stabilirea legilor. Pledoaria unui avocat de mare valoare, asupra unei chestiuni noul de drept, poate obţine dela judecători o hotărlre importantă, care devine precedent şi ca atare, e Încorporată Ia codul legilor. Ieşiţi din barou, judecătorii rămân tn strânsă legătură cu vechia lor profesiune. Şl după cum judecătorii colaborează cu baroul, tot astfel, baroul, la rândul său, colaborează cu judecătorii. Trebue să se sublinieze faptul că dreptul de a stabili regule de procedură pentru tribunale revine unui comitet format din avocaţi şi judecători. Corpul avocaţilor deţine, de asemenea, un Iop dintre cele mai considerabile tn viaţa socială şi In viaţa politică... Unele din marile familii engleze care posedă fotolii In Camera Lorzilor descind din avocaţi celebri, ridicaţi prin cariera juridică până la stări nobilitare. Remuneraţia marilor avocaţi e strălucită, atât ca valoare cât şi prin situaţia socială pe care o oferă; dar nivelul intelectual, conduita profesională ca şi calitatea serviciului care li se cere, nu sunt mai prejos. Recompensa lor, de altfel, »» se mărgineşte numai la succesul material şi social. Un mare avocat joacă de cele PRESA MONDIALĂ «M mai multe ori un rol politic considerabil. Baroul conduce la Camera Comunelor şi In sfârşit la guvern. % Locul pe care-1 ocupă oamenii de lege, şl In special avocaţii, In viaţa noastră po- litică este una din trăsăturile cele mai remarcabile ale tradiţiei noastre naţionale. Aceasta o vom ilustra prin două exemple, unul particular, altul general. Primul exemplu'este poziţia marelui Cancelar care e In acelaşi timp şeful şi vârful sistemului judiciar şl membru marcant al guvernului. Intr’adevăr, In Anglia nu există ministru politic al justiţiei; Englezii nu fac din- tr’un politician, şeful ministerului justiţiei, ei operează In sens contrar: aleg un jurist şi fac din el, In timpul duratei funcţiunilor sale, un politician — membru juri- dic al guvernului şi conducătorul organizaţiei judecătoreşti, cu titlul de Mare Can- celar (Lord High Chancellor). In această calitate este, simultan, prezidentul a două tribunale şl ministru însărcinat cu numirea magistraţilor. La aceasta se adaugă func- ţiunile sale parlamentare, In virtutea cărora Marele Cancelar este, In acelaşi timp, Prezidentul Camerei Lorzilor. (In calitatea sa de Prezident al Camerei Lorzilor, Marele Cancelar se aşează pe acel « sac de lână >, un mare sac pătrat, fără spetează. Aceasta aminteşte de importanţa linei şi a industriei derivate, In economia engleză • din vremuri vechi.)... Un cancelar poate chiar să fie însărcinat cu lucrări politice Importante, cum a fost Lordul Saukey, de pildă, care a primit însărcinarea de a pre- găti proectul de lege pentru Administrarea Indiilor... Pe plan general, situaţia slujitorilor robei In Camera Comunelor dovedeşte legă- turile strânse care unesc, In Anglia, dreptul şi politica. încă din secolul al XlV-lea, s’au ridicat proteste împotriva prea marel afluenţe a avocaţilor In parlament.. . In 1404, regele convoacă un «parlament fără carte», din care avocaţii fură excluşi. Dar oamenii legii şi In special avocaţii continuară şi continuă şi astăzi să Intre In parlament şi cariera baroului este poarta de intrare spre cariera politică. In galeria oamenilor de stat britanici, găsim numeroase şi eminente personalităţi juridice. Destul să cităm, In ultimii ani, numele lui Asquith şi Haldane, F. E. Sinith (mal târziu Lord BIrkenhead) şi Simon. Se spune uneori, pe Continent, că influenţa Juriştilor In politica britanică determină o conduită juridică, ca să nu spunem pro- cedurală, In marile chestiuni de politică externă şl că Englezii acţionează ca avocaţi, n loc să acţioneze ca oameni de stat. IRAŢIONALISMUL FOLKLORULUI BURGHEZ CONTEMPORAN The Modem Quarterly, 1, voi. 2 George Paloczi-Horvath, Tomaniceml ungur care a fugit din tara sa în vremea ocu- paţiei germane, luptând pe front, de partea Aliaţilor, în Africa şi Asia, notează câteva aspecte interesante ale civilizaţiei contemporane. Studenţii de mâine, pe care-i va interesa folklorul apusean, vor trebui să dea mare atenţie Iraţionalismului renăscând al veacului al XX-Iea şi Intelectualismului îmbibat de magie, care fac pe oamenii de ştiinţă să se întoarcă Împotriva ştiinţei, filosofii să se întoarcă împotriva filosoflei, care a produs o serie de logicieni misologiştl şl o elită intelectuală desamăgită, preamărind valorile sub-umane, Aceasta renaştere a magicului poate fi observată In multe civilizaţii. Pretutindeni ştiinţa raţională îşi Împinge sistemele ei spre magie şi de aci încercarea intensă a apă- rătorilor magiei de a sfărâma cunoştinţa raţională, de a camufla ştiinţa sub haina magiei, de a pretinde că tot ce pare calculabil e de fapt incalculabil, de a susţine exi- stenţa acelei esenţe de nepătruns a lucrurilor. Că civilizaţia apuseană a zilelor noastre este impregnată de magie şl că magia şl ştiinţa lucrează alături este un lucru evident. Din acest punct de vedere, Omul • modern » nu diferă mult de Omul • primitiv », care de asemenea se foloseşte, deo- potrivă, de adevărata ştiinţă şi de magie, denumită de Frazer «bastard Science*... Unul din aspectele istoriei progresului către civilizaţie este istoria activităţilor şl a mij- loacelor prin care • incalculabilul» este redus. Burghezia apuseană, la începutul ei, când era încă In luptă Imoptrlva civilizaţiei feudale, nu era Înspăimântată de ştiinţă, ci o privea ca un aliat sau ca o forţă auxl- 14 REVISTA FVNBAŢULOR RE6ALK Ilari. Magia ţi Iraţionalismul erau atunci de partea feudalismului decadent. Civilizaţia burghezi In Înflorire privea cu entuziasm şi nerăbdare eforturile ştiinţei de a reduce cit mal mult domeniile • incalculabilului >... Credinţa In Raţiune, In posibilitatea de a calcula toate lucrurile şl In progresul ştiinţific crescură nemăsurat. Folklorul burghez şi atitudinea sa faţă de ştiinţă s'au schimbat Insă In momentul In care civilizaţia burgheză dădu semne de bătrâneţe şi decădere. Cu fiecare zi apăru mal vădit raptul că civilizaţia burgheză nu putea rezolva problemele ridicate de pro- pria sa revoluţie industrială; că a sa economie a belşugului se transformă Intr’o economie a mizeriei, conducând la războaie şi depresiune; că democraţia sa înflo- ritoare se transformă Intr’o plutocraţie restrictivă... Chiar progresul tehnic de- veni din prieten, duşman. Lumea se înspăimântă de noile invenţii... ştiinţa, ve- chea forţă aliată şl auxiliară, deveni un Inamic al ordlnei sociale existente. Civiliza- ţia burgheză nu mai poate lupta cu propriile sale probleme, de aceea Om şi Natură, societate umană şi economie trebue să pară incalculabile. Dacă raţiunea guvernează, atunci civilizaţia burgheză trebue să admită propria sa neputinţă şl propriul său faliment, de aci necesitatea de a detrona raţiunea. Cultul neraţiunii renaşte. ..In loc de Raţiune şi ştiinţă, Magicul şi Iraţionalul sunt aliaţii şi oştirile auxiliare. Magicul dă din nou o mare bătălie împotriva ştiinţei, ceea ce anunţă căderea vechii civilizaţii şl apariţia nouil civilizaţii. TEMPERAMENTUL IDEALURILOR ENGLEZE The British Way John Laird, profesor de filosofie la Universitatea din Aberdeen, analizează câteva aspecte caracteristice ale vieţii engleze. El priveşte firea englezului, condiţiile sociali politice din bătrâna şi tradiţionalista Anglie, fată de cerinţele lumii noui, O mare naţiune terbue să fie o naţiune puternică;—puternică In nenorocire, ca şi In victorie. Tăria noastră de a rezista şi de a fi formidabili, voinţa noastră de a câş- tiga s’au dovedit In o mie de chipuri... Trebue să fim tari spre a supravieţui — gân- ditori tari, lucrători puternici, luptători dârjl — dar această tenacitate şi putere prin tine însuţi nu este destul de bună.... Ceea ce justifică supravieţuirea unei naţiuni este capacitatea sa continuă de a oontribui efectiv la buna stare a omului. O naţiune e mare In măsura In care conlribue la progresul civilizaţiei. Nu voiu încerca o definiţie formală a ceea ce numim civilizaţie... dar Vreau să atrag atenţia asupra unei fine observaţii pe care am găsit-o In prefaţa eelul de al patrulea volum din Palace of Slinos de Sir Arthur Evans, «Civilizaţia, scrie el, s’ar putea defini ca o condiţie socială, moştenire dintr’o lungă experienţă de viaţă, Intr’un stat organizat». Cred Insă că aceasta nu e destul. E Infr’adevăr un lucru foarte fiumuos, un nobil lucru chiar această condiţie < socială >, această < lungă •xperienţă de viaţă >..., dar In acest element suplu, subtil, vital, pe care-1 numim temperamentul nostru naţional, este Incorporat şi transmis mai mult decât au învă- ţat alţii Intr’o lungă şi organizată experienţă socială. Dar acum trebue să ne gândim mal mult la contribuţia noastră naţională la civilizaţie; este un lucru care abia acum st coace... Este doar tentativă şi experienţă, nu e ceva lix şi Inlelenit. S’a spus de multe ori că metodele noastre închid şi ele o negare naţională a lo- gicei, glorioasă Incapacitate de gândire limpede, care const'tue unul din caracte- rele distinclive ale rasei noastre şi trebue să amintim că unii din conducătorii noştri chiar au admis această afirmaţie. Sir Austen Chamberlain mărturisea In 1925: * îmi mărturisesc absoluta neîncredere In logică, atunci când aceasta se aplică In politică şi întregul curs a) istoriei engleze justifică vorbele mele... Instinctul ca şi experienţa ne Învaţă că firea omenească nu este logică ş! că nu °ste înţelept de a trata Institu- ţiile politice ca instrumente ale logicei: drumul desvoltăril paşnice şi al adevăratei reforme trebue căutat In abţinerea Înţeleaptă de a Împinge concluziile spre un sfârşit legic > Autorul nu si sfieşte să facă o severă critică acestor legende şi si arate neajunsurile temperamentului şi felului de via(ă englez fa(ă de cerinţele vremurilor noui. PRISA MONDIALA au Principala ţinti a luptei noastre de azi este ca democraţia ţi felul de viaţă demo- cratic si nu dispară de pe pămănt, ci dimpotrivă să devină un tip de societate orga- nizată pentru toţi acei care preferă acest Iei de trai şi munca In comun. In general nu e verosimil ca un singur cuvânt să poată Închide In el Întregul ideal de civilizaţie al omenirii şi totuşi ni se pare Toarte rezonabil să spunem acest lucru despre «democraţie*: «democraţia* are, In mintea conducătorilor noştri şi a pu- bliciştilor de tot felul, un sens foarte adânc... Democraţia este mal presus decât orice stadiu atins până azi de orice organizare omenească. Va trebui să spunem că democraţia există In credinţa şi nădejdea omu- lui de rând. ROMANELE LUI G. B. SHAW Time « Intre'1879 şi 1883, un tânăr necunoscut numit George Bernard Sfiaw, trăind cum dădea Dumnezeu, a scos, unul după altul, cinci romane.. In 1892, Shaw a anunţat solemn că vânzarea lor a crescut cu 170% In doi ani... Textele originale ale romane- lor The Iraiional Knol, Cashel Byron's Profession şi An Unsociai Socialist (Grupul iraţional, Profesia lui Cashel Byron şi Un Socialist nesocial), de multă vreme epuizate, sunt acum iarăşi In vitrine, reunite lntr’un singur volum (Selecled Novele o/ G. Ber- nard Shaw, 728 pp.), fiind lăsate la o parte Nematurilate şl Iubirea intre artişti. Ca romane, ele sunt destul de sărace. însuşi Shaw a observat că ele «sunt destul de li- zibile pentru a fi tolerate *. Dar luate laolaltă, toate trei romanele sunt documente victoriene şi oferă o justă idee de spiritul îndrăzneţ, ireverenţios şi tânăr al lui Shaw, de odinioară. The Iraţional Knot (1880). cel mai lung şl mai rigid dintre cele trei ro- mane, discută riscurile căsătoriei. Dar chiar la 24 de ani, Shaw... comenta din plin problemele sexuale, păcatul şi flutura radicalismul In faţa nobilimii, precum comenta ateismul şi utilitatea a ceea ce el numea lumina electrică. Profesiunea lui Cashel Byron (1882) este un roman care a anticipat glorificarea lui Gene Tunney. Byron era un luptător greco-roman de profesie, dar, ca şi boxeurul Gene Tunney, era contaminat de literatură, muzică şi pictură. I s’a întâmplat să se Îndrăgostească de o moştenitoare bogată care combina un venit de 40.000 lire anual cu predilecţia pentru Spingza. Vn Socialist nesocial (1883) este cel mai shaw-ian roman dintre cele trei retipă- rite. Trefusis, un bogat socialist, se deghizează In muncitor şi expune crezul auto- rului. .. • In aceste romane cam inconsistente există... puţine din viitoarele realizări ale lui Shaw (Candida, Pygmalion, peste 40 de piese). Totuşi, ele arată raze orizontale ale furtunii ce se apropia — cea mai luminoasă durată de viaţă literară din epoca sa *. EXPERIENŢE SOCIALE The Saturday Revievi of Literature — Voi. XXIX — Nr. 35 Doamna Elisabeth Fagg prezintă noua carte a soţilor Alvin şi Darley Gordon Our Son, Pablo (Fiul nostru, Pablo), In care autorii, cinematografiştl specializaţi In filme documentare, arată experienţa lor cu un copil indian. Ducându-se In Mexic pentru filme documantere, ei s’au Înapoiat acasă cu un < fiu *, un indian adevărat, pe care l-au crescut şi educat pentru a-I face util lumii lui. Este o pledoarie Împotriva discriminărilor rasiale şl minoritare. Fiul Pablo s'a dovedit un student remarcabil, care acum îşi studiază ca antropolog şl etnolog neamurile lui, Indienii Tarascani, publicând lucrări ştilnţilice. FĂGĂDUINŢELE PSIHIATRIEI The New Yorft Times Magazine Generalul William Menninger, fost director al Diviziei medicale de Neuropslhiatrli a Forţelor Armatei de Uscat, publică un articol cu titlul de mal sus. Cităm: il 2l2 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE «In prezent, există 3500 de psihlatrlşti In Statele Unite... Pregătirea unora este Insuficientă, căci din ceea ce Învaţă In universităţi doar 5 la sută priveşte psihiatria. Rezultatul este că mulţi medici se simt nesiguri când trebue să trateze indivizi care au indigestii nervoase sau tulburări la inimă din pricina vreunui resentiment ascuns... Totuşi, progrese s'au făcut In predarea psihiatriei. Multe din şcoalele noastre de me- dicină au progresat... In mod curios,medicina preventivă nu include şi psihiatria preventivă. Sunt mai multe sinucideri decât morţi din pricina a cinci boli obişnuit comunicabile. Şi totuşi foarte puţine din instituţiile noastre de sănătate publică se Îndeletnicesc cu psihiatria preventivă. • In armată... noi ne-am străduit să Învăţăm pe soldaţi m privinţa ajustării personale... Am văzut că, Înainte de oricare altă susţinere emoţională, condu- cerea (leadership) este cea mal importantă. Acolo unde există o bună copducere c.iiar o personalitate neurotică poate să se descurce in diferite circumstanţe, rira- potrlvă, in multe cazuri oameni normali şi sănătoşi devin Inefectivl din pricina unei conduceri nepricepute. Al doilea factor preventiv este identificarea Indi- vidului cu unitatea lui. Unitatea devine in armată ca o familie, iar comandantul ia locul unui tată.,. Motivaţia s'a dovedit a fi al treilea factor in menţinerea sănătăţii mintale. Convingerea că aceea ce Întreprinzi are importanţă — iată un lucru foarte lnşemnat. Acolo unde un om nu are interes, sau se simte neindicat, afcolo unde el nu se simte apreciat sau unde crede că talentele lui nu sunt întrebuin- ţate cum trebue — acolo noi am găsit cazuri psihiatrice virtuale, dacă nu chiar actuale •. SUBIECTIVITATEA IN EPICA MODERNĂ The Kennyon Review —Voi. VII —Nr. i D-na Marjorie Farber publică un eseu Subiectivitatea tn epica modernă, din care cităm: «Ştim dela Joyce ceea ce oamenii simt, ştim dela D. H. Lawrence ceea ce ei ar trebui să simtă, ştim dela Freud de ce ei simt astfel şi ştim dela filosofii existenţialişti că simţirea este un lucru fin şi important... In arta unică a lui Kafka oglinda dl- formantă este Întrebuinţată până ce ajunge să se schimbe in calitate: oglinda - spartă devine o prismă, refractând lumină abstractă. Aici, spiritul domneşte deplin iar simţurile funcţionează cu o Îngrozitoare claritate, dar fără să fie conexiune intre ele... Este cel mai rar şi mai nou fenomen in artă — un suprarealism autentic, o fabricaţie a caracterului şi a evenimentelor, devenind un peisaj simbolic al adevă- rului emoţional. Personajele lui Kafka sunt mari diagrame ale relaţiilor emoţionale... Kafka a scris nu pentru a fi publicat, ceea ce poetul Auden numeşte • cerul cazului lntr’adevăr general». INTRE SAT ŞI ORAŞ The Virginia Quaterly Review — Voi. 22 — Nr. 3 Cartea God made the counlry (Dumnezeu a făcut pământul) de Edwrrd Towns- end Booth are ca subiect influenţa vieţii dela ţară asupra poeţilor şi filoso- filor. Ea a Înrâurit, dela bătrânul grec Hesied şi până la Tolstoi, lumea poeţilor şi filosofilor. • Viaţa de ţară •, scrie d. Booth, • este nu nunumai cea mai poetică şi mai filosofică, dar şl cea mal nobilă». Virgiliu, Horaţiu, D-na de SevignO, Cowper, Wordsworth şi Melville sunt martorii literari al acestei afirmaţii*. Desigur, urbanităţile D-rului Jonson, Dickens sau Balzac trebuesc excluse dela glorificarea vieţii rurale, Iar au- torul nu susţine că tot ce s'a scris măreţ In literatură se datoreşte vieţii ia ţară. Aceasta ar fi o teză absurdă. Dar el dovedeşte că, asemeni lui Antheu, mulţi scriitori mari şi-au Întărit puterea in contact cu viaţa de ţară. Curentul de revenire la viaţa fermelor este puternic in zilele noastre, iar autorul acestei cărţi este el Însuşi un crescător de animale. PRESA M9NDIALĂ 213 CAUZELE SUNT MAI IMPORTANTE DECÂT CONDUCĂTORII LOR Free World — voi. XII, Nr. 1—2 Intr’un articol recent, James Roosevelt, fiul Preşedintelui, cauţi si explice di- ferendele din tabăra aliaţi prin dispariţia şefului coaliţiei, Franklin Roosevelt. El araţi, lnsi, ci niciodati o armaţi bine organizaţi, sau o idee drcapti nu au fost În- frânte pentru ci a dispirut cel care se afla In fruntea ei. Viaţa ideilor este mai lungi decât cea a oamenilor. In continuarea articolului, James Roosevelt se araţi lncrezitor ci ideea de pro- gres se va afirma din nou cu tirie. Ca reprezentant al liberalilor americani, fiul Pre- şedintelui Roosevelt fixeazi, In acelaşi articol, câteva puncte din programul acestora. Printre acestea se numiri dreptul la munci pentru toţi cei ce vor si mun- ceasci, mirirea salariilor pentru a se desfiinţa sclavia economici acolo unde aceasta exişti, votarea unui «Act al justelor condiţii de munci », un program imediat In ve- derea rezolvirii crizei de locuinţe, un bou sistem de educaţie de care si se poati bucura cât mai mulţi şi, In sfârşit, o serie de misuri care si lntireascâ prestigiul Or- ganizaţiei Naţiunilor Unite. DOLARII AMERICANI LUPTA PENTRU PACE The American Magazine — Voi. CXLll Nr. 5 Senatorul Elbert D. Thomas semneazi In ultimul numir din «American Maga- zine » un articol care constuie un apel pentru acordarea de noi Împrumuturi ţărilor devastate de rizboiu. Senatorul Thomas, care e un membru de vazi al Comitetului Senatorial pentru Relaţiile cu Striinitatea, araţi In acest articol foloasele econo- mice pe care le aduc Împrumuturile externe, atât statelor ajutate, cât şi Americii. Acest articol e revelator In ceea ce priveşte latura politici a Împrumuturilor de refacere. Ajutorarea refacerii economiei ţirilor lovite de rizboiu are o deosebiţi im- portanţi pentru Înşişi economia americani, deoarece ţările refăcute vor constitui viitoare debuşee pentru industria Statelor-Unite. Latura politică se evidenţiază In măsura In care ne gândim ci ţările ajutate si se refaci se vor Încadra din nou In rândul Democraţiilor, evitându-se, astfel, o adâncire a haosului In care se sbat acum. Senatorul Thomas scoate In evidenţă, In articolul său, că Statele-Unite au pus până acum, la dispoziţia ţărilor pustiite de rizboiu, impresionanta sumă de 15.000.000.00(J dai ari. PIESA — O CĂDERE, FILMUL — UN SUCCES Free World — voi. XII Nr. 1—2 In 1944, Herman Shumlin a prezentat la Fulton Theatre din New-York piesa d-nei Lillian Helman, Întitulată The Searching Wind, piesă care se ocupa de cauzele celui de al doilea rizboiu mondial. Critica a primit-o nu cu prea mult entuziasm, iar publicul deasemenea. Ciutându-se explicaţii, s’a spus ci publicul era sătul de răz- boiu şi de tot ce se leagă de el. Oamenii veneau la teatru pentru a uita de rizboiu, aşa că era normal ca piesele care aminteau de el să nu fie primite entuziast. Asta a fost ln primăvara anului 1944. Iată, Insă, că acum nu acelaşi lucru se petrece cu filmul făcut după piesă. Pro- ducătorul Hal Wallis a avut curajul să cumpere drepturile de autor ale unei piese care a căzut ln 1944 şi a realizat un film care, alături de importantele evenimente internaţionale, se situează azi ln centrul atenţiei publicului american. Cele expuse de Lillian Hellman ln piesa ei sunt lucruri care interesează acum mai mult ca orice. Acestui fapt i se mai adaugi şi actorii de primi mâni care susţin rolurile acestei pelicule. Notăm pe Robert Young, Sylvia Sidney, Ann Richards şi Dudley Digges. Allen Rivkin, cunoscutul gazetar teatral american, a desbătut pe larg acest eveniment din lumea filmului şi teatrului american, lntr'un articol foarte docu- mentat publicat de revista «Free World ». 214 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ULTIMA OPERÂ A LUI THEODOR DREISER Free World—voi. XII, Nr. 1—2 Ultimul roman al Iul Dreiser, Intitulat The Sulwarh e povestea vieţii Iul Solon Banes, un devotat Quaker, care, pornind de jos, a ajuns să se bucure de o mare bogăţie şl Influenţă ca bancher In Philadelphia. El e patriarhul Bisericii şl familiei sale şl «servitor al Domnului», In relaţiile cu ceilalţi magnaţi financiari. Dar Solon Bar- nes e un tată mărginit şi ursuz, care nu ştie să călăuzească paşii fiilor r ăl prin furtuna şl ceaţa agitate 1 perioade 1920. Tragediile din sânul familiei sale se succed cu repe- ziciune, culminând cu sinuciderea fiului său mal mic. Pe marginea desintegrăril spi- rituale, Solon găseşte o reflrmare a dragostei şi unităţii cu natura, — * lumina In- terioară » care l-a animat şl pe John Woolman, pionierul Întemeietor al credinţei Quaker-llor. In aprecierea romanului lui Dreiser, criticii s’au arătat foarte Împărţiţi ln păreri. Pentru diversitatea prezentată de critică se caută explicaţie ln complexitatea Iul Dreiser ca om, mal ales ca om de simţire. O critică oarecum justificată e aceea care afirmă că Încrederea Iul Dreiser ln va- loarea terapeutică a religiei nu se prea Împacă cu adevăratele credinţe politice ale autorului — se ştie că Theodor Dreiser aparţinea ln ultimul timp partidului comu- nist american. Iniţiaţii susţin că The Sitlwarh a fost scris acum vreo treizeci de ani, eeea ce ar explica ln oarecare măsură atmosfera de religiozitate care reiese din Întreg conţinutul romanului lui Dreiser. RECENZII Mllial Seninei Un om aţteantă răsă- ritul, Versuri. Editura de Stat, Buc. 1946. Placheta cuprinde câteva din cele mai reuşite versuri revoluţionare ale litera- turii noastre. Evoiuţia spre o astfel de poziţie s’ar putea spune că este normală, dacă, In orizontul poesiei d-lul Beniuc, din acest punct de vedere, ar mai fi vorba de evoluţie. De astădată ea desvă- luic unele note noul ale mesianismului ardelean. însăşi mitologia acestui ţinut se arată a fi revoluţionară (Gelu, Horia, Ianelf, codrii). Omul Ardealului este revfltiţionar prin memorie istorică: el nu uită — o virtute de care este sigur şi pentru viitor (« Dar urma alege »). Are această poesic mult din specificul men- talităţii poporului pe care II cântă: afec- tivitatea de durată, dispreţul inciden- telor, sentimentul propriei dreptăţi şi al ncdreptăţirii istorice şi o aşteptare dârză cronometrată cu sutele de ani. In această privinţă totul 11 desparte pe d-1 M. Beniuc de poeţii obişnuiţi, dar II apro- pie de marii noştri poeţi, printre ale căror concepţii unele ca cele de mal sus se Încadrează cu cinste. G. D. John I'rlostlcy: Trei oameni in haine noui, trad. Tereza Macovescu şi C. Boră- nescu-Labovary. Editura de Stat. Buc., 1946. Trei soldaţi englezi desconcentraţi se întorc pe la casele lor şl au, In câteva zile, prilej să constate că nu se mal Împacă cu vechile rânduieli, deşi, lor personal, acestea le-ar fi favorabile: vreau să promoveze şl In vicaţa civilă egalitatea de soartă de pe câmpul de luptă. Pentru aceasta, se pare, vor spri- jini Partidul Laburist In alegerile de după râzbolu. Este un roman ideologic^ In sensul că toate dialogurile cărţii sunt oenpate de desbaterpa problemelor so- ciale. Desbaterea este făcută, mal mult decât cu spirit, cu oarecare pasiune, care prinde, fiindcă ai mereu impresia că din ultima conflagraţie, oamenii s’au Întors cu hotărlrea de a câştiga şi lupta păcii, pentru bunăstarea generală. G. D. D. Corboa: Singura cale, roman. Edi- tura de Stat, Buc., 1946. — Roman ideo- logic (şi deci, propagandistic) cu preo- cupări sociale este şi Singura cale. Teza Insă pierde prin acumularea anormală de argumente. împotriva voinţei auto- rului, exemplaritatea faptelor nu se im- pune, printr’un fel de spirit partizan care creează fapte fictive (deşi reprezen- tative) pentru a dovedi o teză care esta de o realitate alta decât cea artistică. Imputarea ce se poate aduce autorului, In lumina realizării cărţii, este că chiar d-sa face eforturi de integrare de- plină In ordinea concluziilor pe care le dă ca perfect dovedite. Biografia eroului este fictivă In acest leh-Roman, care nu repetă, o simţi, nimic din biograiia spi- rituală a autorului. Neglijând izbânzi moderne ale genului, autorul pare a fi avut ca model eforturile similare minore ale Sofiei Nădejde. G. T). Al. Stefanopol: Regina balului. Edi- tura de Stat. Buc., 1946. — Stilul vor- bit al nuvelisticei noastre tradiţionale revine In această lungă nuvelă cu multe graţii, chiar când acestea sunt anacolute inacceptabile aiurea: 'Asia, fiindcă bă- trânul, neieşind decât foarte rar din si- hăstria lui, vestea balului l-a bucurat », «tc. (p. 6). Dar este un efort de revizionare a provinciei, aducând unele note noui faţă de provincia nuvelisticei sămănătoriste. 2l6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE deşi autorul este un perfect sămănătorist. Un incontinent uz al dialogului şi o ambiţie de a aduna cât mai mult (şi prea mult) material uman ca- pentru trasarea altui destin < reginei balului • a sfârşit prin a abate atenţia autorului dela subiect care începe prin a interesa pe cetitor la destinul unui Abu-Hasan feminin, pentru ca să se dovedească a urma In realitate alte direcţii. G. D. ClaudeRoy: Parisul Răsculat. Trad. M. R. Parascbivescu. Editura de Stat, Buc., 1946. — Un reportaj uluitor de antrenant asupra celor opt zile cât a durat răscoala Parisului împotriva Nemţilor, In aştep- tarea unităţilor biruitoare aliate. Repor- tajul este scris, dacă nu la ţaţa locului, ce! puţin de cineva care a activat prin- tre cei din Rezistenţă ce au eliberat Pa- •risul. împrejurarea care Ii dă credibili- tate este justeţea aprecierilor tactice şi umanitarismul luptătorilor. Căci ştiut este că soldatul de primă linie luptă cu altă mentalitate decât aceea care i-o conferă istoricul ulterior. Şi toţi război- nicii moderni, afară de Nemţi, au fost generoşi cu învinşii. Nemţii au luptat cu furie fiindcă sunt, In Istoria ultimelor războaie, singurul popor care ru avea siguranţa lăuntrică a succesului. încă- păţânarea lor de a rezista este efectul unei enorme autosugestii, printre stimu- enţii căreia ideia uciderii ostatecilor este foarte originală. G. D. Marcel Prenant: Darwin. Trad. Dr. E. Fronescu. Editura de Stat, Buc., 1946. — Curioasă monografie a celebrului om de şiiinţă. Vleaţa şi expunerea ideilor lui Darwin. ocupă un loc prea redus, cartea întreagă reproducând piese pen- tru a arăta, pe de o parte, obligativi- tatea apariţiei lui Darwin ca o conse- cinţă a mersului istoriei şi, pe de alta, succesul ideilor darwiniene. Totul este judecat In lumina marxismului, arătându- se cât reţine marxismul din concluziile Originei speciilor. Vom face unele re- zerve In legătură cu metoda de studiu a unei personalităţi, In lumina unei ideo- logii formulate ulterior activităţii. Este euprinzător câtă uşurinţă se depune la Judecarea unşi personalităţi unica prin legile generale sociale, deşt ar exista pasagii In Marx şi Engels pe baza cărora un dislinguo s’ar putea trasa. Autorului cărţii de faţă Ii este, necunoscută posibi- litatea ca, la un moment dat, societatea să se afle faţă In faţă cu o personalitate de importanţă şi cerbicie de destin egale. Făcându-i-se lui Darwin imputări că n’a atacat cu destulă vigoare pe vechii zei, i se aduc totuşi acuzaţii din partea unui marxism înţeles ca o nouă religie. Unde ar ajunge marxismul când nu ar putea oferi criterii de a distinge pe marele Darwin de un emul ordinar ca Chambers? Marcel Prenant ignorează vi- novat pericolele deducţiei In serie, cu toate că marxismul nu pare a fi ideologia care să închidă cercetătorului ochii, pentru a-i ascuţi exclusiv urechea. G. D. Franz Toussalnt: Sentiments distin- guis. Ed. T.affont, Paris, 1945. — O carte - stenică: iată expresia justă cu adevărat, o lectură pe care ţi-o doreşti astăzi, când grijile unui sever * după războiu • le nă- pădesc. O revelaţie cu atât mai mare, cu cât personalitatea autorului nu era con- turată In direcţia amlntirii-eseu, ci Se reliefase In lumea, oarecum fabuloasă, a Orientului. Acele Cântece de iubire şi de războiu ale Islamului ne sunt o măr- turie învederată. Franz Toussalnt a izbutit, prin această culegere a sa de amintiri literare, să în- truchipeze un model al genului. însuşi titlul, puţin vag, lasă să se străvadă, prin vălul pudic al discreţiei, cele două pârghii care susţin temelia cărţii: afec- tivitatea şi spiritul. « Sentimente », da, Insă «deosebite ». Numai după ce ai cetit câteva pagini, Iţi dai seama că « distincţia • sentimentelor provine din- tr’un rafinament de concepţie, care ra- finament se numeşte « spirit ». A nu se "nţelege greşit. Nu e vorba de acel < nous • platonic ci de eternul spirit francez, avântat peste concret dar In aderenţă cu el, făurit din arabescuri de zâmbete lăuntrice, paradoxuri şi butade. In jocul dănţuitor al glumelor, lumea se replăsmueşte, aceeaşi şi, totuşi, schim- bată. Monotonia cunoscutului dispare. Sena renunţă a trece prin Paris de dragul Yonnei, iar femeile vinciene sunt Învi- nuit* da cabotlnaj bo variau. RECENZII In cadrul impresionist al reflexelor fantaziel se reliefează, cu atât mal multă certitudine, tipuri realist conturate Aces- tea se pot grupa In trei categorii: una cuprinde pe acei bărbaţi cu fizicul ;i firea bine defjnite ca, de pildă, Vollard, acel original Mecena modern al picto- rilor, sau Chouteau, un distins domn de şaptezeci şi opt de ani, amator al graţiei feminine şl grozav de distrat. Altă ca- tegorie e compusă din figuri feminine, toate seducătoare. Cea mai fermecătoare, Dolores Ortlz, l-a ajutat pe autorul ado- lescent să trăiască o voluptoasă > rap- sodie spaniolă >. A treia categorie şi cea mal < distinsă »„ In sens de purtătoare autentică a spiritului francez, este tine- reţea plină de vieaţă a celor doi amici, Franz Toussaint şl Jean Giraudoux. şi aci, distincţia spiritului se uneşte cu pu- terea sentimentului. Accente modulate de vioară se preschimbă In ton grav de violoncel. Franz se adumbreşte volt, spre a scoate In evidenţă mai limpede personalitatea lui Jean, scriitorul prie- ten de curând dispărut. Intre paginile sclipitoare de vervă care relntruchipează chipul tineresc al Iul Giraudoux, s’a strecurat un fragment de analiză a procesului aceluia de creaţie. Reproducem aceste rânduri, sorise cu atâta pictate preţuitoare: «El nu avea un plan de urmat. Nu-1 făurea nici chiar pentru piesele sale. Pleca dela o idee, uneori dela un nume, dela un cuvânt, foarte adesea dela cioc- nirea Intre două cuvinte, apoi se lăsa dus fără a şti unde va ajunge. Persona- jele lui 11 apăreau cum ne apar ste- lele, fiecare la locul lor, înlănţuite lntr’o gravitaţie tainică, precisă, strălu- citoare. Cine erau? De unde veneau? Ce făceau? Cum se vor duce? Nici nu-i ax? păsa. Nu ignorăm oare obârşiile vieţii şi legile care determină gândurile, ac- . ţiunile noastre? Pe aceste făpturi, le mâna îndată In lăcaşul său unic pe lume, In chip egal, le închidea In acest raiu, unde bucuria se prefăcea In melancolie iar tristeţea In seninătate. Acolo nu mai domneau nici cele trei dimensiuni, nici ponderea, nici atracţia. O săgeată stră- bătea o stâncă, un glmnasiarh se avânta Intre două bare fixe nevăzute, o gazelă nimicea un leu, un fruct căzut se urca din nou la ramura sa, o tânără fată prefera prietenia In locul dragostei. Acest paradis e acum închis. Din cauza dece- sului? Nu, deoarece cheia e In uşă, fiindcă, aşi vrea să spun,'se vor tipări mereu cărţile Iul Jean Giraudoux şi se vor Juca mereu piesele sale. S’a Închis, In definitiv, pentrucă nu vom mal pă- trunde niciodată In anumite zări alo sale, unde vrăjitorul ne rezerva sur- prize, dintre cele mai Îmbătătoare. Vom avea In curând ultima sa carte Sans pouvoirs şi ultima sa piesă, La foile de Chaillot, dar câte daruri nu ne-ar mal fi făcut dacă nu s'ar fi odihnit acum după ce a purtat, dănţuind, povară ge- niului său >. Şi Fraz Toussaint Îşi pecetlueşte mi- nunata sa carte de amintiri, care ne-a procurat atâtea clipe de zâmbete, cu o închinare, demnă a fi săpată pe stela mortuară a amicului nepreţuit, Jean Giraudoux: « Da, moartea nu este decât o con- venţie. Prima privighetoare a acestei nopţi de Aprilie mă încredinţează, de- oarece tu erai cel pe care II ascultam, tu cel căruia nu-1 vom mulţumi nicio- dată îndeajuns de a ne fi luminat ca- verna In care ne sbatem >. Mariella Coandă NOTE GUSTUL SPFXTATORILOR BUCUREŞTF.NI Scriem aceste rânduri, după în- cheierea primei părţi a stagiunii tea- trale bucuroştene. Căutăm să des- prindem câteva concluzii asupra gu- stului public, urmărind succesele şi căderile, meritate sau nu. Piesa cu ccl mai mare succes a fost Tinereţea unei Regine de Sil- Vara, jucată de Teatrul Victoriei, din Octomvrie 1946 şi continuându-şi se- ria şi acum în Ianuarie. E o piesă fără deosebită valoare, dar bine fă- cută. Arată adolescenţa Reginei Vic- toria a Angliei şi începuturile dom- niei, atmosfera dela curtea britanică, ucenicia timidă, dar inimoasă, a unei fetiţe peste care apasă răspunderea unui vast imperiu. Succesul acestei piese, care de altfel s’a mai jucat la noi, se explică prin dorinţa ma- selor de a cunoaşte istoria marilor popoare, de a ve&ea o lume nefami- liară, dar plină de prestigiu şi fast, de a descifra, poate, omenescul în- dărătul convenţiilor şi etichetei. La fel, s’a petrecut şi cu Madame Sans- G&ne, piesa lui Sardou, în care apare Napoleon, piesă reluată mereu pe scena Teatrului Naţional, când e ne- voie de reţete sigure. Spectacolul dela Teatrul Victoriei nu a fost o realizare excepţională, dar la noi încă piesa (textul) contează în primul rând şi numai apoi actorii, realizarea scenică şi filosofia unui spectacol. Istoria arătată cât mai direct şi mai fastuos, iar nu adnotaţiile de epocă! Aşa se explică de ce o altă piesă, în care apare Caterina cea Mare, Dragostea, carte de aur, jucată la Teatrul Ateneului în bune con- diţii artistice, nu a avut acelaşi suc- ces ca piesa cu Regina Victoria. Piesa lui Alexis Tolstoi este o sa- tiră subtilă, nu o descriere directă şi facilă, un episod brut din istorie. Pentru astfel de lucruri mai subţiri, marca masă a spectatorilor noştii nu are încă educaţia necesară. Cum nici pentru teatrul antic sau pentru tea- trul de fantasie. Aşa se explică re- lativul insucces al Ifigeniei lui Eu- ripide la Teatrul Naţional şi ncme- ritata lipsă de răsunet a unui spec- tacol, de valoare artistică unică la noi, Fisttî unei Nopţi de Vară, cu care şi-a deschis stagiunea Teatrul Odeon. _ Feeria lui Shakespeare s’a jucat zi de zi, dar nu cu săli pline, dela începutul lunii Noemvrie şi până după mijlocul lunii Decemvrie. N’a fost deci o cădere, dar nu a avut nici succesul meritat, ţinând seama de marii actori care au jucat, de valoarea plastică a spectacolului, de muzica şi coregrafia, toate de mâna întâia şi întocmind o viziune scenică unică. E drept, actorii care au juoat N • T E în Fisttl unei Nopţi de Vară fiu au realizat un ritm prea viu şi fan- tastic, luaţi la olaltă, deşi fiecare şi-a conturat personajul. Dar regia d-lui Ion Şahighian a asigurat o vi- ziune plastică de valoare interna- ţională. Costumele stilizate ale d-nei Valentina Bardu simbolizau struc- tuia şi semnificaţia personajelor, grupate în trei lumi: aceea a nobi- lilor atcnieni, acea a muncitorilor englezi şi aceea a zeităţilor şi vie- tăţilor naturii. Decorurile d-lui Ma- rosin făceau sugestiv trecerea în fan- tastic, dela lumea ateniană (sub care se ascundea lumea dela curtea eli- sabetană) la accca a peisajului fo- rest, animat de Oberon, Titania, Puck. Ceea ce ne pare descurajant este faptul că nici intelectualii noştri nu au preţuit şi înţeles de ajuns spec- tacolul cu feeria lui Shakespeare, pentru care nu s’a cruţat niciun efort artistic şi nu s’a făcut nicio econo- mie bănească. Lipsa de răsunet şi de preţuire a unui astfel de spec- tacol unic, care ar fi înnebunit de admiiaţie pe spectatorii englezi dela Rogent’s Garden sau pe obişnuiţii Baletelor Buşeşti, Suedeze şi Jooss, dela Londra, New-Yoiksau Paris — se explică prin mai multe cauze pro- funde. Mai întâi, publicul nostru şi nici majoritatea intelectualilor nu preţucsc în deosebi fantasticul şi fan- tasia. Baza mitologică, imaginaţia transfiguratoare, rafinamentul pla- stic şi coregrafic, amestecul de sim- fonie, dans stilizat şi joc spre fan- tastic— nu sunt elemente intrate în obişnuinţa publicului nostru, care, în genere, preferă textele realiste, spectacolele cu aspect naturalist, dis- cuţiile ooncrete. Şcoalele noastre cul- atp tivă atât de puţin clasicismul şi arta simbolică, iar conservatoarele noa- stre dau atât de puţină atenţie in- terpretărilor stilizate încât nu trebue să ne mire lipsa de aderenţă a pu- blicului şi chiar a unei bune părţi din critica teatrală la spectacolele de fantezie pură, la experimentele dc imaginaţie, la teatrul de idei. Ceea ce s’a petrecut în stagiunea 1946—1947 cu Visul unei Nxipţi de Vară la Teatrul Odeon, s’a petrecut, cu o stagiune înainte, la Teatrul Naţional Sf. Sava cu Macbeth, pre- zentat de d. Ion Sava cu măşti şi cu decoruri stilizate. Şi, totuşi, noi credem că, deşi nu perfect realizate ca joc actoricesc, aceste două noi reinterpretări ale lui Shakespeare au constituit cele mai îndrăzneţe şi mai nobile experimente artistice din câte ne-a fost dat să urmărim în ultimii ani la noi, Dar, în materie de teatru, există şi surprize în amândouă sensurile, precum şi un imponderabil, cu care oamenii de teatru s’au familiarizat de mult. Prost primită de critică, piesa Frenezie a avut şi are la Studio Teatrul Naţional un excepţional şi meritat succes. Piesa este, ea însăşi, o capodoperă de analiză psihologică şi este de mirare cum a putut-o scrie un tânăr de 26 ani, -Charles de Peyret Chappuis. Personajul cen- tral are din densitatea şi profun- zimea Eugeniei Grandet, fiind o fată bătrână, care-şi trăeşte din plin urile, refulările, invidiile, căutând să-şi facă dreptate sentimentală în viaţă. In- terpretarea d-nei Aura Buzescu şi a celorlalţi actori a constituit o ade- vărată lecţie de teatru aprofundat, interiorizat, simplificat până la emo- ţiile autentice. Astfel, piesa şi speo- 320 REVISTA FUNDAŢIILOR REOALfi tacolul au avut succesul meritat, de* păşind prevederile acelora care au desconsiderat piesa, admirabil tra- dusă de d-na Omilia Cazimir. In schimb, un succes tot at&t de mare trebuia să aibă şi cealaltă piesă ju- cată tot de d-na Auia Buzcscu şi de alţi excelenţi actori şi pusă în scenă tot de sensibilul director de scenă M. Gh li hrter, Unchiul Vania a unicului C hov. Dar spectacolul realizat la finele stagiunii trecute nu a avut răgazul de a se impune în faţa publicului, astfel că a dispărut de pe afiş după puţin timp. Este o cinste pentru actorii, di- rectorii de scenă şi conducătorii tea- trelor respective că s’au putut rea- liza spectacole atât de superioare, chiar dacă nu în totul măreţ", ca Visul unei Nopţi de Vară şi Mac- belh, ca Unchiul Vania şi Frene- zie şi că niciunul n’a căzut, chiar dacă, afară de Frenezie, n’a avut succesul meritat. Ticbue să ne pună pe gânduri suc- cesul pieselor cu episoade brute din istorie, pentru a se profita de do- rinţa de educaţie istorică şi artistică a publicului, dându-i-se piese in care istoria este înfăţ'şată viu, dar şi cu un fond de semnificaţii superioare. Trebue întărită în şcoale baza hu- manistă şi clasicistă şi lăudat Tea- trul Naţional când joacă piese de marii tragici greci, chiar dacă riscă relative insuccese, cum a fost cu Ifigenia in Aulida de Euripide. Nu- mai astfel se pun jaloanele pentru educaţia maselor prin teatru, riscând căderi, insuccese sau relative suc- cese. Trebue cultivat teatrul care umanizează, nu numai fnformează, teatrul care exprimă marile realităţi ale pasiunilor, imaginaţiei şi vieţii. P. Corn, DINAMIZAREA MELCILOR In ziarul «Timpul» eu data de 30 Decemvrie 1946, a apărut, într’un chenar ce-1 făcea şi mai vizibil, un foarte ciudat anunţ matrimonial, totodată reclamă, în preajmă de an nou, voie bună pe pământ, iar între om şi melc o mai straşnică şi mai rapidă colaborare. Cităm textual anunţul tipărit în ziar: « D-na Lenny Pereanu—ex. Popa înapoindu-se în ţară după turneul melcic internaţional dela New-York, anunţă că logodna ce trebuia să aibă loc la 25 Decemvrie 1946 între iubitul ei fiu D. Ing. Florian Popa Inventatorul curselor de melci Triplu Champion melcic Mondial European— Naţional Director şi acţionar al Societăţii * Fulgcr-Tiansport » S. A. R. Şi D-ra Florette Angelescu va fi celebrată pe data de 1 Ia- nuarie 1947 ». Graţie inventatorului român, tri- plu campion mondial, intră acum şi melcii în viaţa sportivă, aşa cum, datorită filosofului Zenon Eleatul, in- trase, dar altfel, broasca ţistoasă în filosofic. Până acum melcii erau prin- tre puţinele vii ţuitoare lăsate pe mâna copiilor ce le cântau şi des- cântau, sau pe seama unor poeţi ca Ion Barbu şi Emil Botta, bucurân- du-se de un traiu patriarhal şi ne- riscând prea des a fi întrebuinţaţi drept mâncare de populaţia noastră în genere împărtăşind, în materie ali- mentară, un interesant amestec de scârbă şi milă ce-o opreşte să con- sume broaşte, melci, porumbei, ie- puri de casă, ce fac deliciile altor bucătării Iu străinătate, netrebuind N e T E aaj exagerate, însă, nici mila, când ne gândim la căprioarele destul de ex- terminate sau la modul în care se prind păstrăvii în apele munţilor, şi nici scai ba, când ne gândim la mâi- nile care ne clătesc atât de aproxi- mativ paharele şi ne servesc şpriţu- rile sau aperitivele la barurile bo- degilor şi de rând, şi de nerând. Oricum, melcii abia acum trec dela faza patriaihală la cea de moder- nizare şi dinamizare, graţie unui inginer român, care, conducând şi o societate de transporturi fulger, s’a gândit să-i pu- ă să alerge tot fulger în curse mondiale, d-sa de- venind, ca în fabule şi poveşti, campion triplu peste mări şi ţări, slujit de bietele animale, cărora li s’a dus tihna şi buna reputaţie de încetineală provei bială. Mâine vom auzi că, schimbându-li-se poate şi sensul, şi racii vor fi puşi să alerge in campionate mondiale, sau ch.ar bro-şte,e ţ stoase. Să ne gândim cât de naiv era Ze- non Eleatul, pentru care mişcarea nu exista, fiind o iluzie! El spunea că mişcarea nu poate începe nici- când, deoarece, pentru ca un corp să se deplaseze dela un punct la altul, ar trebui să străbată infini- tatea spaţiilor intermediare. Ahile cel iute de picior nu poate ajunge niciodată înceata bioască ţestoasă, pornită din acelaşi punct, măcar cu o singură clipă înaintea lui. Săgeata trimisă de arc stă, de fapt, pe loc t- susţine Zenon. Dinamicul nostru secol, h°rakli- tian prin excelenţă, văzând în totul mişcare şi evoluţie, dinamizează ul- timele vestigii ale inerţiei, tihnei, în- cetinelii. schimbând până şi ritmu- rile naturii animale. Ultimul contra- Bicător al Eleaţilor este, aşa dar organizatorul turneelor «melcice », cel mai proaspăt discipol al lui He- raklit, care vedea cum totul este devenire, curgere, mişcare, înti ’a- ceastă lume asemănătoare curgerii unui fluviu în care nimeni nu se cufundă de două ori în aceeaşi apă. Alergările şi campionatele cu broaşte ţestoase ar fi ultima idee, care ar înfunda definitiv pe Zenon Eleatul. P. Corn. LUDOVIC AL XIV-LEA PE ECRAN Dând brusc ochii cu fotografia lui Ludovic al XlV-lea, mărturisesc că am încercat o emoţie puternică. Să treci prin fcţa unui cinemato- graf şi să te uiţi din meis la vitiinile cu lecama unui fi'm nou e lucrul cel mai obişnuit din lume. Dar, uitându-te la acele vitiine, să-l vezi pe Regele Soare e o întâmplare destul de tulburătoare. Căci el era. L-am recunoscut, fireşte, numai decât. Dar cine era femeia aşezată pe un scăunel lângă el ? Un scăunel, deci nu era regina. Să fie piinţcsa Palatină ? După figură, ar fi. Dar nu, stau în f ţa unei scene pe care se joacă Estera. E D-na de Maintenon. Dar par’că e prea zâmbitoare şi prea bonomă. Cinematograful nu şi-a deschis încă poiţile. Mă hotărăsc să amân orice şi să aştept să-l văd pe Lu- dovic al XlV-lea. Pentru cei ce pun literatura franceză clasică la locul de frunte în şirul produselor lumii moderne, figura acestui rege con- stituie un fel de obsesie. Se pare că n’a fost decât un om mediocru. Se pare că, într’o atmosferă atât de înălţată, n’a depăşit un stadiu REVISTA FUNDAŢIILOR RfiGALt Ml destul de modest. Memoiiile lui, adresate Marelui Delfin, sunt con- venţionale şi inexistente. A făcut greşeli mari; actul acela de la 12 Octomviie 1685, revocarea edic- tului din Nantes, e o. mare, mare greşeală. Eşecul războaielor, ruina fi- nanţelor, dezastrul politicii lui ex- terne nu i le putem imputa; a fost depăşit de evenimente, dar a crezut-o în bine. (Dar şi cu prinţul Eugeniu de Savoia s’a purtat prosteşte.) Să trecem peste toate, căci a stat cu Moliăre la masă, l-a sprijinit pe Raci ne, l-a încurajat pe Boileau; şi-a fost centrul lumii aceleia minunaţ- te de la Versailles, al acelui neîn- trecut secol al XVII-lea; despre Curtea lui scria d-na de Săvigne, în contra lui a luptat La Roche- foucauld cu frondeurii, din jurul lui şi-a luat exemplele La Bruyăre, în faţa lui a predicat Bossuet. Lui şi-au dedicat piesele şi Moliâre şi Racine. Cât de puţin important să fi fost. pentru -numele importante ale culturii (nu numai franceze) a fost regele venerat. A fost fericit, copleşit de bunuri, de măreţii. De fapt, Saint-Simon nu-1 critică prea tare. Şi îi recunoaşte o incompara- blă situaţie în istorie: o domnie aproape neîntrecut de lungă, o strălucire nespusă, Pericle şi August egalaţi sau depăşiţi, o demnitate înăscută, o siguranţă sinceră. La început unele greutăţi, apoi stă- pânirea necontestată, triumful ab- solut. Multe dureri ale vieţii, dar şi toate darurile ei, toate, până la capăt. « Voilâ ce qui s’appelle vivre et răgner », rezumă, resemnat, exact şi copleşit, Saint-Simon. Pe ecran, omul, deşi acţiunea pre- tinde că se petrece în 1712, deci la adânoi bătrâneţi, e prea tânăr şi prea slab. Ceva din oboseala firea! că sfârşitului există, dar gesturile sunt cam timide şi sărăcăcioase. In faţa scenei la Saint-Cyr îşi ţine bastonul în mână cu supremă ţâfnă., dar altfel se mişcă banal. O singură clipă frumoasa: ca să termine au- dienţa dată ministrului Voisin, regele îi spune: «Je vous salue, Mon- sieur». «(Dar dece nu se retrage ministrul din faţa suveranului con- form protocolului î) Altfel, filmul contrazice imaginile noastre lite- rare şi didactice. Ludovic al XlV-lea trebuia realizat mai cu măreţie, cu pompă, un oarecare adaos chiar de artificială îngâmfare. Cât despre d-na de Maintenon, cât ne spune istoria despre ea nu concordă cu figura prezentată de Gabrielle Dorziat. N’o fi fost poate văduva Scarron o viperă perfectă, dar nici o dulce batiânică gata să joace rolul bunicuţei împăciuitoare nu a fost. Filmul Şah la rege e o deziluzie. D-na de Maintenon e mult prea. îndulcită, regele mult prea lipsit de caracter. Cât despre anecdotă, e jalnică şi bună pentru un vodevil american. Intr’un mediu atât de solemn s’ar fi cuvenit să se aleagă fapte mai puţin inepte chiar pentru o glumă. Mai inspiraţi ar fi fost cineaştii dacă ar fi transpus pe ecran una din piesele lui Franşois Porchă despre Curtea lui Ludovic al XlV-lea, piese aspre, riguroase, mă- reţe, conforme cu ceeace bănuim şi simţim ca a fost Curtea aceea. Cinematograful s’a arătat mai timid decât teatrul şi literatura. N. ST. -M S T B. EUGEN .TEBELEANU, TRA- DUCĂTOR AL LUI H1LKE Apariţia tălmăcirii româneşti a « Poveştii despre iubirea şi moartea stegarului Christoph Rilke », datorită poetului Eugen Jtbeleanu, apariţie facilitată do giija ministerului Ar- telor de a tipări lucrări esenţiale, aduce incă odată în discuţie nece- sitatea traducerilor din clasicii poe- ziei. In ceea ce-1 priveşte pe d. Eugen Jebeleanu, d-sa nu este pentru prima oară când înfăţişează publicului ro- mânesc un poet de talia lui Rilke. Cu ani în urmă, Eugen Jebeleanu a prezentat publicului nostru o cu- legere din poeziile care încântă astăzi toate literatul ile. Dragostea d-lui Eugen Jebeleanu pentru poezia majoră, pe'ntru Rilke în deosebi, este constantă şi indică seriozitatea unui ataşament altfel decât ocazional. Literatura română n’a avut totdeauna cultul traduce- rilor de poezie, cu toate că traducă- tori n’au lipsit în nicio epocă lite- rară. In deosebi poezia modernă în dimensiunile ei valabile a început să se împământenească la noi în ul- timul sfert de veac. Poezia romantică germana în tot ceea ce aceasta con- ţine definitiv, ca Novalis sau Hol- derlin, a fost împământenită la noi prin bunăvoinţa şi competenţa plu- rală a d-lui Al. Philippide. Marele Edgar PcS a căpătat haină româ- nească de expresie datorită poetului Emil Gulian, întocmai cum Serghei Esenin îşi datorează identitatea ro- mânească d-lui Zaharia Stane \ Aproape fiecare mare poet străin îşi are traducătorul lui devotat, uneori chiar cu multă iscusinţă, dacă nu ou desăvârşire. Po Baudelaiie şi La adj Fontaine îi reprezintă Arghezi, po Rilke a căutat să-l apropie spriji- nului literaturii noastre d. Eugen Jebeleanu. • Eforturile sale trebucso consem- nate ca un act de cultură şi ca o normă de sensibilitate demne de re- levat. D. Eugen Jebeleanu n’a ajuna la Rilke din întâmplare şi nici oare- cum. Există un transfer de sensi- bilitate care a făcut posibilă o în- tâlnire între cei doi poeţi. Mai alea în primul său volum de versuri, in- titulat cu poezie: « Inimi sub săbii», ecourile poeziei rilkeene se fac re- simţite şi se insinuează printre da- tele poeziei, pentru ca până la sfârşit să ne comunice un fel de aderenţă discretă între modalităţile lirice ale celor doi poeţi. Traducător indicat şi verificat al lui Rainer Maria Rilke, d. Eugen Jebeleanu confirmă ceea ce în sec- torul literaturii noastre au confirmat numai câţiva poeţi autentici cu cultul real al tălmăcirii. Şi lucrul acesta este de o însemnătate covârşitoare. Marele scriitor francez Valâry-Lar- baud, el însuşi un mare traducător (mare în sensul că şi-a făcut din eticheta de traducător o pasiune esenţială), pomeneşte într’o carte re- centă despre dimensiunile unei ade- vărate Vocaţii la tălmăcitorul de cu- vinte. Dimensiunile acestea — spune traducătorul lui James Joyce — aparţin unei structuri artistice cu Aimic inferioare creatorului original. A tălmăci însemnează a crea, şi de lucrul acesta s’au pătruns în primul rând creatorii. Baudelaire l-a tradus pe Edgar PcS, Gerard de Nerval l-a redat limbii lui Racine pe marele Goethe. Corespondenţele de sensi- bilitate şi perspectivă sunt absolut indispensabile. 4*4 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Teoria oă un creator excepţional trebue să fie tălmăcit de un dile- tant superior cade, oricât s’ar vân- tura tristeţea că un poet mare nu poate traduce pe alt mare poet, pentrucă — zice-se — se ia la între- cere cu acesta. Giăbită şi copilă- rească, această observaţie simplistă nu mai interesează nici chiar pe ama- torii de paradoxe. Biblia tradusă de Oala Galaction este opera pe care n’au putut să ne-o transmită — în spiritul ei — nesfâi şite sei ii de tra- ducători sfâi ş:ţi şi anonimi, de-a- lungul multor decenii de învăţături. Traducerea unui frumos text din Rainer Maria Rilke, pe care ni-1 oferă poetul Eugen Jtbeleanu, vine să confirme încă odată adevătul acesta simplu, mereu ocolit de oa- meni care iubesc complicaţia pentru complicaţie, că unui poet mare trebue să-i fie încredinţat ca tălmăcitor un traducător mare, adică un poet mare. « Povestea despre iubirea şi moar- tea stegarului Christoph Rilke * este un fragment pentru care poetul Jtbeleanu oferea suficiente garanţii de corespondenţe. Fragment din vieaţa cavalerească, în care dragostea cu care oamenii tiăicsc, luptă sau mor, fragment în care apar, apoi,— susţinute poetic — marile acte şi în- trebări ale oamenilor, înti’un cadru adecvat, unde cavalerii evului mediu trăiesc vieaţa pe înălţimi, — pove- stea lui Rilke nici nu se putea să nu fie definitiv înţeleasă în sensurile ei profunde, liiice şi umane, de către un poet pentru care liricul şi umanul se confundă armonios. D. Eugen Jebeleanu a fost pă- truns de textul poetului german în aşa măsuă, încât expresia înţele- gerii sale devine seducţie, încântare, înţelepciune şi farmec. Cităm un fragment, cu toate că procedeul ştiibcşte într’o măsură considerabilă unitatea peisajului liric: « Odaia turnului este întunecată* Dar ei îşi luminează feţele cu zâm- betele lor. Se caută unul pe altul ca nişte orbi şi fiecare dă de celă- lalt ca de o uşă. La fel copiilor, pe care noaptea-i înspăimântă, se înghesuia unul într’altul. Şi, cu toate acestea, nu se tem. Aici, nu-i nimic ce le-ar putea sta împotrivă: niciun ieri, niciun mâine. Pentrucă timpul s’a surpat. Şi ei înfloresc din dă- râmăturile lui. «El nu întreabă: «Bărbatul tău? ». « Ea nu întreabă: « Numele tău ? ». « S’au întâlnit ca să-şi fie unul al- tuia o nouă fiinţă. Ei îşi Vor da sute de nume noui, şi unul altuia şi le va lua înapoi, lin cum se scoate un cercel ». Paginile acestea sublime, în care viaţa şi expresia ei de înălţimi şi justificare — dragostea — sunt atât de tulburător înfăţ’şate de Rilke, găsesc în tălmăciiea lui Eugen Je- beleanu identitatea lor înşi-le. Po3tura de traducător excelent din Rainer Maria Rilke completează încă unul din aspectele personalităţii poe- tice a celui care a scris «Inimi sub săbii» şi « Ceea ce nu se uită t. Virgil Ierunca Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă VERSURI Cântece de Galeră de CICERONE THEODORESCU « .. .un poet înclinat In chip firesc spre cin tec, spre baladă şi spre elegie, dar care Îşi interzice, din scrupul artistic, aceste drumuri şi Îşi impune o expresie mai aspră, mai reflectată, mal -lipsită de abandon». (Mihail Sebastian) Ţara Luminii de ăl A ODA ISANOS ' «Noul volum de poezii postume al Magdei Isanos... Îndreptăţeşte Judecata că dacă ar mai fi trăit, poeta şi-ar fi cucerit un loc de frunte In lirica românească feminină». (Al. Piru) Izobare de MIRCEA POPOVICI « ...această poezie e şi povestea cumulativă şi deci grotescă a unui nou Jules Verile, ameţitor de paradoxal, glasul lui venind de dincolo de anii două sau trei mii... «. (Vladimir Streinu) Turnuri de VLAICU BÂRNA « D-l Vlaicu Bârna e un poet de acorduri line, melodioase, de nostalgii In şoaptă ». Călătorii (Pompiliu ConstantinescuJ do SANDA MOVILĂ « .. .Autoarea poate duce pe căile găsite mândria de a deţine Însăşi punctul său iniţial de evoluţie... ». (Vladimir Streinu) de CONSTANT TONEGARTT Plantaţii « Poezia d-lul Constant Tonegara e clădită pe resurse interioare ample, vibrante, simfonice». ’ (M. M.- Liberalul) Libertatea de a trage cu puşca de GEO DTJMITRESCU «Nota personală a d-lui Geo Dumitrescu stă lntr’un perfid infantilism, lntr’o afectare a candorii, a naivităţii şi a inocenţii pe un ton In aparenţă serios, pe alocuri chiar « raisonneur », dar pretutindeni malign ». (Al. Piru) Decor penitent de MIHAIL CRAMA Cântece negre de ION CARAION IN CURS DE TIPĂRIRE F. ADERCA—Versuri (Murmurul cuvintelor), ed. def. T. ARGHEZI — Versuri, a IV-a ed. def. CAMIL BALTA ZAR—Poeme de zodie nouă MARIA BAMJŞ — Cântecul creaţiei MIHAIL CELARIANU — Versuri V. EFTIMltJ — Poezii FUNDAŢIA REGALĂ PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă BIBLIOTECA ENERGIA Aii Apărut: HOMER ■ ODISEIA, Traducere din limba elenă de E. LOVINESCU I. DELMAS SUFLETE DE INFANTERIŞTI, Traducere din limba franceză de MIRCEA TOMESCU E. JAMESON şi G. SHAIRER EROII BĂRCILOR DE SALVARE ENGLEZE, Traducere din limba engleză de IONEL JIANU AMIRAL BOYIjE TOWNSHEND-SOMERVILLE MARINARUL WILL, Traducere din limba engleză de P. CO MARNESCU Vor Apărea: V. KAVERIN — Doi Căpitani, traducere de Lydia Zamlirescu EDNA FEIU1ER — Clmarron, traducere de AII. Adania BERNARD JAFFE — Oamonl de ştiinţă al AmericlI, traducere de Corin Grosu GILBERT CHINARD — Thomas Jefferaon, traducere de Florian Nicolau J. KESSEL — Mormoz, traducere de Lia Busuioceanu PAF ANIN — Viaţa pe un sloiu de glilaţă FUNDAŢIA REGALĂ PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă LITERATURA RDSĂ Griboiedov — PREA MULTĂ MINTE STRICĂ Traducere de ZAHARIA STANCU şi SORANA GURIAN • Diletant Înzestrat cu geniu, Griboiedov trece prin epocă, mândru, risipind co- mori de spirit, de inteligenţă şi talent ». (Vladimir Colin) Lermontov — NUVELE Traducere de EL^NA EFTIMIU «Trecând prin detaliile de coloare^ locală, nuvelele alese relevă toate un spirit literar occidental, educat la izvoare violent romantice, ascendenţa scoţiană a au- torului având fără Îndoială însemnătatea sa ». (Adriart Marino) Gogol — SUFLETE MOARTE Traducere de LTDIA ZAMFIRESCU * . Opera lui Gogol e .. .atât de «modernă • ca a oricărui alt clasic rus, de- altfel. ... Nicolae Gogol se află — cu această carte — In' bună familie cu marii sa- tirici al lumii.,, şi cartea sa n’are moarte... ». - (Dan Petraşincu) VOR APĂREA: L. LEONOV —Drumul spre ocean JLYA REPIN — Burlacii do pe Volga ST ANI SLAV S KI — Viaţa mea în artă PUŞKIN — Povestiri VERESAEV — Viaţa lui Puşkin A. CF.HOV — Tristeţea (nuvele) FUNDAŢIA REGALĂ PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă < omanul__________________________________i [omânesc AU APĂRUT: OVIDIU CONSTANTINESGU Oamenii ştiu să zâmbească CAMIL PETRES U Patul lui Procust CAMIL PETRESCU Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de războiu CFLLA SERGHI Pânza de Păianjen TICU ARHIP ' Soarele Negru, voi. I, Oameni G. CĂL1XESCU ' Enigma Otiliei VOR APĂREA: G. IBRĂILEANU Adela TICU ARHIP Soarele Negru, voi. II HENRIETTE YVONNE-STAHL Voica FUNDAŢIA REGALĂ PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ FUNDAŢIA REGALĂ PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ CALISTRAT HOGAŞ ED. FERBER I. SIMIONESCU PERPESSICIUS AL. PIRU EUG. O'NEILL V. KAVERIN JOHN SYNGE Ing. IONESCU PERPESSICIUS PHILIPPIDE AL. MIHAIL EMINESOU EUG. O'NEILL AMELIA EARHART , J- LASSAIGNE L. BROMFIELD, TH. MANN, G. O. NICOLESCU ILYA REPIN. MIHAIL SAUOVEANU TUDOR ARGHEZI M. PROUST ION LUCA F. ŞIRATO GILBERT OHINARD MIHAIL SĂULESOU L. LEONOV N. BĂLCESCU G. CĂLINE SCU EUGEN ANGELESOU CAMIL BALTAZAR MIHAIL JORA EESSEL SAŞA PANĂ GH. OHIVU TUDOR ARGHEZI VICTOR EFTIMIU ANTON CEHOV MIHAIL SEBASTIAN IOANICHIE OLTEANU G. ULIERU DOMINIC M. CELARIANU ŞERBAN CIOOULESCU AL. PIRU IOANA POSTELNIOU FLOREA ŢUŢUGAN MONICA DAN F. ADERCA H. Y. STAHL G. IBRĂILEANU VLADIMIR STREINU STANISLAVSKI A. PUŞKIN PETRU OOMARNESCU ADRIAN MARINO ARAM FRENKIAN MARIA BANUŞ G. OPRESOU SUB TIPAR: Opere, voi. I (îngrijit de Vladimlr Strelnu) Oimarron (trad. Alt. Adanla) Flora României, ediţia a doua Menţiuni critice, voi. V Viafa lui Ibrăileanu Dramele mării şi ale pământului (trad. P. Comarnescu) Doi căpitani (trad. Lydla Zamflrescu) Suflete galante (trad. P. Comarnescu) Tratat de poduri Menţiuni critice, voi. I, ed. a doua Scriitorul şi arta lui Poezii, ed. I. Creţu. Straniul interludiu, ed. a doua (trad. P. Comarnescu) Ultimul ebor (trad. Teodora Sadoveanu Ştiutei) Luchian (lngr. de Ionel Jianu) etc. (Jele/zece porunci (trad. Florica Brăteacu) Duiliu Zamfirescu Burlacii de pe Volga (trad. Sorana Gurlan) Opere, voi. V Fabule şi stihuri de abecedar In căutarea timpului pierdut, voi. II (trad. R. Cloculescu) Salba Reginei Prospecţiuni plastice Thomas Jefferson (trad. Florlan Nicolau) Opere (lngr. de Eugen Jebeleanu) Drumul spre ocean (trad. Victor Kerabach) Opere, voi. II, partea I şl a H-a (lngr. de G. Zâne) Opera lui Mihail Bminescu Introducere In chimia fizică, ediţia a doua Poeme de zodie nouă > însemnări muzicale Mermoz (trad. Lla Busutoceanu) Prezentări Zumbe Ochii Maicii Domnului Poezii, ediţie definitivă Nuvele (trad. Sorana Gurlan) Opere Tumul (poeme) Din carnetul unui medic de plasă Versuri Versuri Tudor Arghezi Opera lui Ibrăileanu Drame mici Cercetări in logica modernă Erau anotimpuri ciudate Murmurul cuvintelor Voica Adela O. O. Oomescu: Bcrieri literare Viafa mea tn artă (trad. A. Vulpe) Povestiri (trad. Dan Petraşlncu) Om, natură, Dumnezeu (n arta românească Viafa lui Alexandru Macedonski InJe leşul tragediei umane la Eshit, Sophocle şi Euripiă» Cântecul creaţiei — versuri Fruntaşii picturii româneşti din sec. XIX FUNDAŢIA REGALĂ PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ AU APĂRUT: CONSTANT TONEGAEL GEO BOGZA PETRE ANDREI M. RAL.EA F. ADERCA LUCIA DEMETPIUS GRIBOEDOV „• Plantaţii Cartea Oltului . Filosofia valorii Nord—Sud nevoite Aluum de familie Prea multă minte strică Zaharia Stanca) (trad. Sorana Gurian şi A. RIMBAUD PAVEL GHIHAIA LETIŢIA PAPU M. PROUST Iluminările (trad. I. Frunzetti) La farmecul nopţii Cercul alb In căutarea timpului pierdut, voi. I (trad. Radu Cioculescu) AL. ROSETTI AL. ROSETTI AL. ROSETTI VLAICU BÂRNA PETRU COMARNESCU Ing. N. P. CONSTANTINE SCU AUREL BARANGA M. KOGĂLNICEANU G. CALINE SCU G. CĂLINESCU OVIDIU CONSTANTINE SCU CAMIL PETRE SCU CAMIL PETRESCU CAMIL PETRESCU ALICE VOINESCU AUREL VLADIMIR DIACONU M. LERMONTOV MAGDA ISANOS , N J. DELMAS ~ Filosofia cuvântului Istoria limbii române, voi. VI Note din Grecia Turnuri Kalohagaihcp Enciclopedia invenfiunilor tehnice, voi. III Marea Furtună _ Opere, voi. I Impresii asupra literaturii spaniole Enigma Otiliei, 2 voi. Oamenii ştiu să zâmbească Paiul lui Procust Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de războiu Teatru, ed. definitivă, voi. I, II Eshil . ■ Petraş cu Nuvele (trad. Elena Eftlmiu) Ţara luminii Suflete de infanterişti MIRCEA ILORI AN HACEDONSKI I. S1MIONESCU , CONST. C. G TU RE SCU N. GOGOL Amiral BOYLE TO'WNSHEND SOMERVILLE RUXANDRA OTETELEŞANU MrRCEA POPOVICI MARTITA BIBESCU CICERONE THEODORESCU CELLA SER GUI BAS1L MUNTEANU Misticism şi credinţă Opere, voi. IV Fauna României • . Istoria Românilor, voi. I, ed. V-a, voi. III, partea 2-a Suflete moarte, (trad. Lydia Zamîireseu) Marinarul Will (trad. P. Comarnescu) La marginea câmpiei Izobare Cele 8 raiuri Cântece de galeră . Pânza de păianjen Permanente franceze PETRE PANDREA DSCAR LEMNARU 3. JAMESON şi G. SHAIRER TI CU AEH1P SANDA MOVILĂ DOMBROWSKI LUCIAN BLAGA EMIL ISAC GR. T. POPA MIHAlL SEBASTIAN GEO DUMITRESCU I. CARAION VERESAKV MIIIALL CRAMA . . MIZA CRET2IANU P. DUMITRU! FLORI AN NICOLAU Portrete şi controverse Omul şi umbra Eroii bărcilor de salvare engleze (trad. Ionel Jianu) Soarele negru, voi. I Călătorii Omis Ramaniae (trad. şi Îngrijită de Prof. D. Llntia Trilogia valorilor Opere, ediţie definitivă Viajft şi soci etate - Teatru Libertatea de a trage cu puşca Cântece negre Viaja lui Puşltin (trad. Suzana Boteanu) Decor Penitent De pe valea Motrului Euridice ..Despre imposibilitatea unei teorii atomiste a lumii fizice SORĂNA ŢOPA Omul ascuns OLIMPIA FILITTI-BORĂNE SCU Un episod ciudat MONITORUL OFICIAL Şl IMPRIMERIILE STATULUI, IMPRIMERIA NAŢIONALĂ. — C. 40.074 LEI 20.000