ANUL XIII Nr. 12 , Revista SERIE NOUA DECEMVRIE 1946 . T. ARGIIEZI . . . . . G. CĂLINESCU .... LUCIAN RUGA . . . . ION CARAT O N ...... . F. ADERCA.......... PIETRO GERBORE . . MIRCBA I. MANOLESCU .... Versuri din Ch. Baudelaire (1) . . . . Petrarca şi petrarchismul (7) . . . . Călător spre,Miazănoapte (24) .........,..............Versuri (49) ..............Exegeză de buzunar (34) Note estivale ale unui diletant (68) . Forme de socializarea dreptului (71) PUNCTE DE VEDEME AL. ROSETTJ, O casă veche (90); PERPESSICIUS, Jurnal de lector (92) COMENTARII CRITICE Vladimir Slreinu, Un roman de tip anglo-saxon, 96; Şerbcn Cio- cidescu, Aspecte epice contemporane, 100; Petra Comamescv, Dis- cuţii despre caracterele artei româneşti, 107; N. Steinhardt, Ştefan Zweig şi dictatura, 124. CRONICI ■v Un mare roman sovietic: «Tânăra Gardă>, a lui Ai. Fadeev, de Soratm Gvrian, 138; Cronica franceză, de Jacttues Laseaigne, 143; Literatura regiunilor de contact etnic, de G. Dăianu, 151; Cicerone Tlieodorescu — poet pur şi poet social,' de Camil BaUarar, 153; Despre un Shakespeare al oamenilor, de Mihnea Gheorghiu, 162; O Bibliografie anglo-română şi româno-engleză, de Nicolae Pe- treacă, 165; Rosamond Lehmann, de? Adina Arseneacu-larnandi, 167; Positivismul şi critica modelelor^ atomice, de Florian Ni- colau, 170. LUMEA DE AZI Cronica dramatică, de Alict Voinescu, 178; Triumful Relativităţii, '< de Cdlin Popovici, 185; Filarmonica şi Orchestra.Radio, de Coletta Bruteanv,* 192. PRESA MONDIALĂ Română — Sovietică — Franceză — Engleză — Americană — Maghiară NOTE Un premiu de nuvelă, de Perpeesicivs; Palatul Zambaccian, de F. Ader ax-, l.’Eternef Retour, Umanizarea animalelor, Intre jazz şi fanfară, de' Petru Comamescu; Existen- ţialismul şi criza culturii, de Florian Nicolau; Jeans a murit, de Călin Popovici; Reviste ,ungureşti transilvănene, de C. I. Codarcea ■ FDKBAţl A H K «i Atf. A FENTE U LITfiRATlH(A ŞI *RTA REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE LITERATURĂ — ARTĂ — CULTURĂ — CRITICĂ GE NERALĂ APARE LUNAR Oindor: AL. ROSETTI Redactor Şef: CAVUL PETRESCU Secretar de Redacţie: COR1N GROSU REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA FUNDAŢIA REGALĂ PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ BUCUREŞTI III —BULEVARDUL LASCĂR C A T A R G I, 39 TELEFON 2'o6.40 ; ABONAMENTUL ANUAL Instituţii publice şi particulare Lei ŞO.OţX) Particulari şi abon. rurale » 24.000 Studenţi, profesori, militari * 20.000 ABONAMENTELE SE POT FACE Şl ACHITA PRIN ORICE OFICIU POŞTAL DIN ŢARĂ REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ANUL XIII, SERIE NOUA, Ni'. 12, DECEMVRIE iq46 VFRgTJRI TUN CHARLES B A.UDFL A.TR.E MI-ADUC AMINTE TIMPUL... Mi-aduc aminte timpul, când seminţia lui Umbla pe lume goală, ca albele statui. Părechile cinstite, cu frunţile senine, Se ’mbrăţişau la soare şi nu era ruşine. Curata sănătate, ca fluturii şi crinii, Nu se sfiia de văzul şi-atingerea luminii. Nici muma ’mbclşugaiă ca strugurii pe rod Nu-şi sugruma copiii în pântece, din plod. Lupoaică, bucurată să-i joace şi aţâţe Ea-şi adăpa, în poală, popoarele la ţâţe. Omul putea fi mândru de sine, să se vadă Pe-atâta frumuseţe stăpân fără tăgadă, Când poamele pietroase, cu carnea tare, toate Voiau a fi furate, cuprinse şi muşcate. Ai căuta şi-acuma părechile acelea, Să nu-şi îmbrace trupul, să nu-şi ascundă pielea. Te trece groaza. Rece, o negură ie ’nghiaţă. Siai cu momâia ’n faţă, gătită, de paiaţă. Atârnă dintr’ur. imăr o arătare strâmbă. Pornesc dinir’o cocoaşe şi ’n şolduri se scălâmbă. Strigoi uscaţi şi stârvuri corcite ’nire măscări De coapse ’ncovoiaie şi frânte din spinări. Un Dumnezeu al scârbei şi mare temnicer Le-a pus, de mici, o faşe şi scutece de fier. 2 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Noi frumuseţi, de noapte, pe timpuri neştiute, Se sbat în umbra zilei de-acu, să ne sărute. Obraji mâncaţi de-o bubă ascunsă, moştenită, Măduva vătămată,, scânteia ofilită, Păcate^ necitite şi râvne, ticăloase, Tot frumuseţi corcite de. putredele oase. E născocirea noastră, chircită şi bolnavă. Să închinăm prinosul ti făiă de zăbavă Omului vechi şi vremii de mare sănătate Şi tinereţii celei de-a pururi preacurate, Cu ochii cum îi unda de limpede, şi care Împrospătează viaţa cu murmur şi răcoare, Cu jragede miresme, şi darnică ’n neştire, Ca pasărea, ta floarea, ca vântul cel subţire... PORNIRE ’N SUS De-asupra, peste lacuri, p ste prăpăstii sparte, Şi peste munţi şi codri şi nori, şi mai departe, Şi dincolo de soare, mai sus, din zbor in zbor, De lumile ’nslelgte şi de hotarul lor, Sufletul mi se ’nnalţă uşor în dimineaţă, Şi ca înnotătorul, când undele-l răsfaţă, Despică nesfâişirea pieptiş, ca un bărbat Cuprins de bucuria beţiei şi furat, Ridică-te în slava de aur, frăţioare, Şi scaldă-te în albul văzduh de ’mprospătare Şi soarbe din răcoarea ţinuturilor reci Văpaia risipită prin care sprinten treci. Din chinul-întristării, uralului, mâhnirii, Împovărat de ceasul de-acum şi-al amintirii, Eu pismuiesc pe omul ce-şi rupe din călcâi Pământul, ca s’ajungă în ceruri cel dintâi; Pe cel cu gânduri zvelte ca nişte ciocârlii Ce-şi iau în zori avântul din scorburi spre tării. El înţelege graiul şi glasul, pe tăcute, Al florilor deschise şi-al lucrurilor mute. V RĂSPUNSURI Ca un altar, făptura te-aude şi te ’mbie: Belşuguri de izvoade şi semne ’n piatră vie Te 'ndeamnâ^cu murmure de voci nedesluşite, Şi, neştiute, totuş îţi par obişnuite. Dar strânse prin ciudatul descântec ce le ’mbină, Ca ziua cu'ntuneric şi noaptea cu lumină, Ca nişte şoapte stranii, stinghere ce se fes, Miresme, sunet, feţe, din veac s’au înţeles. Sunt unele miresme mai proaspete ca pruncii, Mai dulci decât cimpoiul, mai verzi ca iarba luncii, Şi altele, trândave, trufaşe şi cumplite, Cu izbucnirea mare a undei nesfârşite, Ca smirna, moscul, ambra, tămâia, deslegare Dând simţului să cânte şi gândului să sboare. O MORTĂCIUNE In ziua ceea blândă, de primăvară ’n floare, Iţi mai aduci aminte ce-a fost şi ce-am văzut? In drum, de-a-curmezişul, zăcea mustind la soare O mortăciune lungă ’ntr’un zmârc de cheag stătut. Lovită ca de-o streche, călcată de dogoare, Cu pulpele deschise şi ’ncinsâ de călduri, îşi desfăcea agale şi cu neruşinare, Şi împuţit, un pântec scăldat de vărsături. Arşiţa tăbărâse năvalnic pe puroaie, Să le răscoacâ bine şi, gata la soroc, Să ’nnapoieze vieţii, acum, din măruntaie, Măi mult decât strânsese ea ’n vreme la un loc. Şi se uifa şi cerul cum fosta lui făptură Dospea din mădulare ’n cuprinsul lui senin Şi da pe dinafară din ea ca o fiertură, Duhnind atât de tare că ne-a venit leşin. Un roi de muşte negre urzea• ’mprejur o plasă Şi colcăia ’ntre şale o mâzgă, roi de roi, Amestecat, cu piuşifi şi cu scursoarea grasă In clocote mocnite de Smoală şi noroi. 6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Şi totul laolaltă, târât în frământare, Creştea, scădea în valuri, stârnit sau potolit, De s'ar fi zis că hoitul, trezit -dfj o chemare, învie să trăiască mai tare şi’nsutit. De-abia o schiţă ştearsă, cu o nedumerire, Tiparele picrindu-i, râmase din tipar, Reîntregit aproape mai mult din am'ntire, Ca ’n lucrul zugrăvelii, al unui iconar. Dintre ciulini şi bozii, ascunsă, o căţea Ne urmărea să trecem de maldărul de oase, Pândind o clipă ’n care sdt ia din nou putea Bucala sfâşiată, pe care o lăsase. — La rândul tău, vezi, şi tu vei fi la fel cu ele, Cu leşul, cu duhoarea, cu drojdiile lui, Luceafărul şi visul nefeiicirii mele, Aleanul meu şi leacul pe care mi-l dădui. Aidoma, fecioară gingaşe şi curată, După citirea sfintei molitve de prohod, Când ţi-ai pierdut surâsul ceresc, nevinovată Vei mucezi ’nlre râme şi hoituri de norod. Atunci, iubito, spune-i şi viermelui tău, care Te va muşca de buze cu câte-o sărutare, Că mi-au rămas păstrate, din lot ce mi-ai adus, LiMiina frumuseţii şi-obăr'şia de sus. T. ARGHEZI PETRARCA ŞI PETRARCHISMUL Mai cunoscut decât PMrprca este « petrarchismul », o anume afectare sub raport liric şi o ştiuta maşinărie cât despre formă. Artificiul stilistic constă în antiteze cumulate pe spaţiu mic, în repetarea unor elemente, în cifrarea cu fenomene fizice, în deo- sebi climatice, a momentelor sufle te, şti şi în realizarea la chipul încifrat a unui tablou fizic complet, în enumeraţii, jocuri de cuvinte: , Dragostea m’a plouat cu lacrimi pe faţă Ş: m’a bătut cu vânt de suspine . . . Mergeţi suspine calde la inima rece .. . Sunt lot sulf şi iască, inima-mi e foc . Aprins în aşa fel pe dinăuntru de acele suave duhuri Pe care le aud mereu; că arzând mă bucur . .. Nu găsesc pace şi nu am a mă război, Mi-e frică şi trag nădejde, ard şi sunt ghiaţă, Sbor în cer şi zac la pământ Nu strâng nimic, şi îmbrăţişez toată lumea. Punctele cardinale obişnuite ale. antiteticei petrarchicne sunt aurul, zăpada, focul, gerul, cu respectivele variante. Corbul negru pătând neaua n’a trecut prin faptasia poetului, însă o semnificaţie dramatică nu lipse şt6 din aceste opoziţii. Petrarca are simţu elementelor. Astfel trece cu mult peste limitele unui manierism versul Acel foc a murit şi-l acoperă o bucată mică de marmură Focul în vâlvătăi (care e Laura) înăbuşit de o lespede de piatră, iată o imagine ie: ind din comun. La fel frigul, moral simţit în mijţocul flăcărilor: In mijlocul flăcărilor simt un ger. s REVISTA FUNDATELOR REGALE Cât despre: Vom vedea îngheţând focul, arzând zăpada nu putem" spune decât că versul e superb, fiindcă absurditatea e posibilă fantastic. Intr’adcvăr, focul ar putea să încremenească în flăcări reci ca de aur, iar zăpada devenită o substanţă infla- mabilă ar putea să ardă. Pctrarca este, după antici, poetul care are în poezia lui un univers fizic constituit mai înrudit cu natura noastră. Nu e na- tura însăşi, căci elementele lui sunt nişte foiţe misterioase, nişte embleme ale spiritului. Astfel în primul rând stă zăpada căzând ca ninsoare unanimă pe Alpi: Sus pe Alpi în toate părţile ninge sau rămânând solidificată cu anii: Am văzut o tânără doamnă sub un dafin verde Mai albă şi mai rece decât zăpada Neatinsă de soare cu anii. Germania e o ţară congelată pe delături de drumul soarelui: E o parte a lumii care zace Aproape mereu în gheţuri şi în zăpezi întărite Departe cu totul de calea soarelui. Primăvara începe printr’o disolvare a zăpezilor: Adierea caldă începea a topi zăpada De pe dealuri. Pentru candoarea Laurei moarte ne evocă ninsoarea, că- zând molcomă: Nu palidă, ci mai albă ca zăpada Care pe un timp fără vânt fulgue pe deal Ea părea că se odihneşte ca o fiinţă obosită. Pe urmă vine ploaia, fie ploaia de noapte după care stelele par mai luminoase: • De câte ori după ploaia de noapte Vedeam prin aerul senin mişcându-se stelele Şi sclipind pe rouă şi pe ger Aveam înainte-mi ochii ei frumoşi. fie ploaia măruntă şi neguroasă de munte: Aerul înăduşit de ceaţă împins în toate părţile de vânturi Se va pieface curând în ploaie. Iar eu mai rece în inimă decât ghiaţa PETRARCA Şl PETRARCHISMUL 9 Sunt apăsat de gânduri ca de negura Care se ridică uneori din aceste văi Închise vânturilor de dragoste Şi înconjurate de ape stătătoare, Atunci când pică din cer ploaia măruntă. După aceea poetul cântă fluidele, determinate mai mult acustic, marea cataractă a Nilului care căzând de sus Cu tunetul lui- asurzeşte pe cei din jur. şipotul din vale cu murmurul cristalelor lichide La vale în apele sale năvalnice şi limpezi. Probabil că enumerând numai nominal râurile după un pro- cedeu retoric care va fi al lui Y. Hugo, Petrarca a avut în faţa ochilor imaginea revărsării laolaltă a tuturor acestor ape: Non Tesin, Po, Varo, Arno, Adige e Tebro, Eufrate, Tigre, Nilo, Ermo, Indo e Gange, Tana, Istro, Alfas, Garona, e’l mar che frânge, Rodano, Ibero,'*Ren, Sena, Albia, Era, Ebro Marea furtunoasă a devenit la Petrarca, prin abuz, o pură convenţie, dar poetul are şi sentimentul mării potolite: Şi In patul său marea zace fără unde. Sensibilitatea lui Petrarca e cu totul mare la lumină şi în privinţa aceasta poetul dă dovezi de o excepţională rafinare. El declara a se teme de prezenţa luminoasă a femeii: N’am tăria să aştept lumina Acestei doamne. amintind de animalele nocturne care nu ies decât seara şi pe acelea care desfid flacăra: Şi altele care din dorinţa nebună speră Poate să se bucure în foc fiindcă luceşte Caută cealaltă virtute, aceea care aprinde. Şi, în altă parte, citează fluturele de lampă făcând eroarea de a se repezi într’un ochiu de om, fascinat de reflexele lui: Precum uneori vara fluturele naiv Atras de lumină sboară In ochii omului, fascinat de frumuseţea lor Din care pricină moare, spre părerea de rău a acestuia; Astfel eu alerg spre soarele meu fatal. IO REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Privirea şi salutul La urci îi deşteaptă în minte sub raportul sincronităţii imagineă fulg rihi urmat de tunet: Aşa cum odată cu tunetul fulgeră Eu fui ajuns în acelaşi timp de privirea Frumoşilor oclii sclipitori şi de dulcele salut. El se căicşte că a ieşit în drumul coruscant al Laurei: căci trebuia să ’ntoro ochii Din faţa pica marii lumini. Părul ei alcătucşte o diademă naturală care aprinde Aerul do jur împiejur. In fine, Petrarca nu uită nici încercarea de a privi fix soarele: Soarele oibcşte pe cine-1 pliveşte fix. Poet într’o ţară de artişti plastici, Petrarca cultivă cu otliiu expert tonurile viol nte şi enumera rochiile verzi, purpurii, ce- nuşii şi negre ale Lturei, orientate toate spre -aurul părului: Veşminte verzi, purpurii, cenuşii şi negre N’a îmb ăcat niciodată Nici nu şi-a răsucit păiul de aur în coade blonde Fcmee mai fiumoasă decât aceasta. Intr’o canzone a Cola di Riu zo semnalează în popor trei ordine de călugări în trei tonuii, negru, plumbuiiu şi alb: E i neri fiaticelli e i bigi e i bianchi. Se pare a fi avut primul scntimei tul frumus ţii femeii de coloare. In Trionfo d’Amore întâlneşte pe Perseu şi vrea să ştie: , Cum i-a plăcut în Etiopia Andromeda Fecioara neagră. El are sensul floiilor, însă nu în natură, ci izolate ca obi cte artificiale, puse alături în alte medii ornamentale, cum ar fi vasul de aur plin cu trandafiri: „ candide rose con vermiglie In vasel d’oro ... Cum vedem, ca un florar estet, Petrarca amestecă tranda- firi albi cu trandafiri roşii. Pe-Laura o gândeşte ca o roză într’un buchet de flori1 mai mititele: O revăd stând umilă . Intre femei fiumoase, ca un trandafir Printre flori mărunte. PETRARCA ŞI PETRARCHISMUL II Florile sunt amestecate altădată cu alte corpuri decorative, aur, pprk: L’oro e le perle, e i fior vermiglî e i bianchi. Buzele pe faţa Laurei apar ca roze pe nea: . ..roze de sânge pe zăpadă. Oricâtă preţiozitate s’ar admite, nu încape îndoială că poetul nu mânueşte abstracţii. Situaţia paradoxală a unui trandafir de Iunie, presupus de seră, aruncat pe zăpadă, încântă. Petrarca duce mai departe expericţa şi cu alte materii preţioase şi fiind vorba de contrastul între păr, oehi şi obraji are ideca de a expune aur şi topaze pe zăpadă şi asta în lumina soarelui: Coamele blonde şi ochii înving aurul şi topazele puse pe zăpadă. Altădată se remarcă o altă opoziţie de colori. întâia oară când a văzut-o, Laura era (aşa presupunem) îmbrăcată într’o rochie verde şi ţinea în bre ţe. violete: Am încă în ochi violetele şi verdele Cu care la începutul războiului meu Era înarmat Amor. Rochiile dealtfel erau în acea epocă cromatice şi înflorate şi Petrarca, îşi aminttşte un alt vcşriiânt al Laurei, purpuriu şi cu poalele albastre presărate cu trandafiri: Purpurea veste d’un ceruleo lembo Sparso di rose. Făptura Laurei făcea din Petrarca, tum s’% şi observat, un ,om de Renaştere. Laura e o femeie vje sub regimul Venerei, puţin poleită şi aureolată în maniera medievală. Anatomia ei e normală, fără diformităţile primitivilor. Canonu uman al lui Petrarca este statuia antică. Inchipuindu-se împietiit de apro- pierea Laurei, el se vede statue « o di diamante, o d’un bel marmo bianco », << o d’un diaspro » şi pe Laura însăşi o vede, nuda, la marginea râului sprijinindu-se statuar de un trunchiu în funcţie £le coloană: Creangă gingaşă, din care (Cu suspin mi-aduc aminte) A binevoit a-şi face coloană trupului ei. Femeia e surprinsă într’un moment familiar, abia ieşită din apa îrî care se scăldase, rezemându-se de un pom a cărui floare REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ia se scutură de-asupra, în vreme ce jos pe iarbă stă întinsă rochia-i (aşa cel puţin se pare că trebue interpretată celebra canzone Chiare fresche e doici acque): Din ramuri se scutura (Dulce mi-e amintirea) O ploaie de flori în poale-i Şi ea şedea Smerită într’atâta glorie Acoperită de minunatul nimb. Intr’oaltă împrejurare o vede într’un gest şi mai intim. Laura e goală în mijlocul râului şi-şi spală un voal: N’a plăcut mai mult Diana Când, într’o întâmplare asemănătoare, iubitul ei o văzu goală In mijlocul apelor reci Decât mie păstoriţa alpină şi crudă Spălându-şi voalul uşor Cu care îşi apără părul blond de vânt. Odată Laura, deşi îmbrăcată, este desculţă şi stă astfel pe iarbă: şi ea şade cu capul gol şi în fustă Desculţă în mijlocul ierbei şi florilor. Toată atenţia artistică a lui Petrarca merge spre capul Lau- rei şi în deosebi spre părul blond, tratat cu minuţii de bijutier. Versul lui Mallarmâ (care în treacăt fie zis este un petrarchi- zant emerit) Blonde dont Ies coiffeurs divins sont des orfâvres 1 găseşte în poezia Iui Petrarca o ilustraţie deplină. Evident, ver- surile celebre sunt: Părul ei de aur îi era risipit în vântul Care-1 răsucea într’o mie de bucle. Altele totuşi nu sunt mai puţin interesante. Intr’unele, de pildă, poetul vede fulgerând buclele: Când pe umărul drept când pe cel stâng, sau clătinându-se încet în aer şi încreţindu-se sub imperiul adierii: Adiere care înconjuri şi mişti Acele coame blonde şi creţe şi eşti împinsă Suav de ele şi care risipeşti acel dulce aur Şi apoi îl aduni din nou şi-l ondulezi în bucle. VETRARCA ŞI PETRARCHISMUL *3 Apoi urmează ochii, obrajii, buzele, în note ce azi pot să pară vagi şi convenţionale. Despre ochi se spune, ca de un fe- nomen rar, Ochi aşa frumoşi n’an mai fost văzuţi. In deosebi sunt semnalate mâinile: ... mâinile albe, subţiri. Amănunt intimist, se cântă şi mănuşa: Mănuşă albă, fină, Care acoperea fildeşul neted şi rozele proaspete. Laura e deci o fiinţă vie şi socială şi Petrarca o vede împreună cu alte 12 tinere femei într’o barcă: Douăsprezece doamne tolănite în chip onest Douăsprezecp stele şi ’n mijlocul lor un soare Am văzut stând vesele şi singure într’o barcă. sau pe un car triumfal, cine ştie la ce serbare, stând la o parte cu aere modeste, «schifi», şi cântând: Apoi le-am văzut într’un car triumfal Şi pe Laura mea şezând la o parte Cu gesturi smerite şi ruşinoase şi cântând dulce. S’a pus la îndoială sinceritatea în iubire a lui Petrarca. De fapt ea nici nu intereasează, în chestiune fiind numi credibili- tatea. Indiferent de punctul de plecare, Petrarca şi-a construit un roman sentimental posibil şi complet, în care a pus profun- ditate, căci atâtea secole n’ar fi putut fi mistificate. Filosofia lui erotică este platonică, în acest sens că poetul are în vedere ideea veşnică şi se simte dator a o iubi pe deasupra şi în ciuda fenomenalităţilor. In ce parte a cerului, în ce idee  fost exemplul din care natura a luat Acel chip frumos î ... Asta explică de ce poetul arată o statornicie afară din cale, în viaţă: Astfel. de douăzeci de ani (grea şi lungă trudă) Târguesc numai lacrimi, suspine şi dureri şi în fine fidelitatea umbrei, după moarte. Sufletul poetului e combătut între datoria ce şi-a propus-o şi indiferenţa crescândă REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 14 faţă de obiectul istoric. Aci s’ar părea că nu atât rezerva femeii cât perseverenţa lui într’un cult absurd îl oboseşte: De-acum sunt aşa de obosit de aşteptare Şi de lungul războiu al suspinelor Că mi-e silă de nădejde şi de dorinţe Şi de laţul care-mi leagă inima. aci se vede că e neliniştit în faţa evoluţiei fizice a Laurei: Un spirit ceresc, un viu soare A fost ceea ce văzui şi dacă acum nu mai este astfel Rana nu se vindecă prin descordarea arcului Ochii luminoşi altădată ai femeii i se arată secătuiţi: Lumina minunată a acelor ochi fiumoşi Caie acum sunt stinşi, ardea pestş măsură. Bătrâneţea Laurei e întrevăzută: Şi părul de aur făcându-se de-argint. Cu drept cuvânt s’a spus că moartea Laurei a fost pentru Petrarca o uşurare. Poetul scăpa de o imagine mergând spre decrepitudine ce ameninţa să devină odioasă şi răn ânea în minte cu una invariabilă, aleasă de poet cu semnele primei apariţii: rochia verde, părul în bucle. Acum poeziile devin vibrante şi pentru motivul că apare alătupi de tema erotică ideea zădăr- niciei. A spune că Petrarca platoniz ază simplist adoiând o ico.ană abstractă nu corespunde iarăşi sensului interior al rimelor în Morte di madpna Laura. De astădată poetul face o sforţare de memorie, căutând a salva din noianul anilor figura puiifi- cată a frioartei. Acum nu mai face nicio sforţare stilistică, fiindcă deastădată Laura i se pare unică, în modul cel mai sincer: Vai chipul frumos, vai privirea suavă Vai mândia, graţioasa ei statura, Vai graiul ei! Regretă vorbele smulsă de vânt ale femeii iubite: De nădejdi m’ai umplut şi de dorinţe Când m'am depărtat de via şi marea bucurie Dar vântul îi lua vorbele. Orice loc şi orice sunet sunt prilej ,de tresărire, Laura e vă- zută peste tot: De se tânguesc păsările sau de foşnesc suav frunzele verzi Cu adierea vântului de vară De se aude înfundat susurul apelor limpezi PEfRARCA şi fetrarchismul *s . Al unui izvor rece şi înflorit pe maluri Pe ea ... O văd Şi-o aud. Poetul trăieşte din memorie: Pliveşte mereu stânca de unde izvoreşte Sorga Şi vei vedea un om singur care printre ierburi- şi pe lângă ape Se hrăneşte cu durere şi cu amintirea ta. Insă îşi dă seama în tifnp ce -culege «le vestigia sparse» că Laura a ieşit din cursul naturii si că de acum încolo el merge singur spre declin. Oglinda-i spune: — Nil te mai ascunde; eşti bătrân. Succesul rimelor funebre îl surpiinde oarecum şi-l ruşinează: Am căutat plânsul, nu onoruii din plâns îşi impută uşurătatea: Acum sunt obosit, şi-mi mustru viaţa De atâtea greşeli. şi se trez şte cu o ţiteră «j lainică»: Sfârşească-se aci cântul de dragoste Vâna meşteşugului obişnuit a' secat Şi ţitera mea hohoteşte de plâns. Nu se poate pune la îndoială realitatea exaltărilor şi dure- rilor poetului, care este un elegiac. Insă un lucru e vădit: nu moare de inimă rea. El suferă de o neurastenie savant cultivată, aVând artisticeşte plăcerea do a fi trist. Durerile lui Pctrarca sunt ca fântânile din Roma şi Laţiu. Apa e adevărată şi vine Tece şi tumultoasă dtla' munte. Dar, captată în apeducte, nu-i lăsată să se prăvălească decât pe ‘ghiaburi, ci ’n cascade arti- ficiale sau să ţâşnească în sus prin guri dispuse geometric de arhitect şi în jocuri dinainte calculate. Pctrarca e un B-vnini pentru tumultcle lui interioare, un om care ştie să plâi gă Spec- taculos. De unde acea-impresie a unei dureri factice de eglogă. Nu mai este nicio îndoială de asemeni, ţă, suflet susceptibil, Pctrarca e un căutător, intermitent, de singurătăţi. El e întâiul poet « selvag^io » al lumii moderne « piu salvatico che i ccrvi ». Dar sălbăticia lui 6 foarte teatrală şi de bun gust. M i întâiu pentru a stinge ijişte mari dureri i-ar fi trebuit nişte păduri nepătrunse, .septentrionale. In veşmântul său medieval, apioape Clerical (era canonic), el pretinde a fi intrat prin păduri neospi-- i6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE taliere de brazi şi fagi, pe unde numai cu mari primejdii trec oameni şi armate. Insă pădurile meridionale n’au nimic fioros şi în general copacii nu se ’ndeasă unul în altul ca în codrii noştri. In orice caz Petrarcă avea o viziune foarte graţioasă, aceea că pomii erau «donne e donzelle » şi trebue să ni le închipuim în somptuoasele veşminte ale timpului. Altădată, mai modest, Petrarca îşi compunea sălbăticia dintr’un brad, un fag şi un pin (şi alegerea esenţelor pare arbitrară), cu iarbă verde printre ei şi un «bel monte vicino »: De pe care cobori versificând Se ştie că Petrarca este întâiul alpinist, în poezie. El îşi caută liniştea «din munte în munte» şi fuge de aşezări, omeneşti, după câte spune: Prin munţii înalţi şi prin pădurile dese Găsesc oareşicare tihnă: orice loc călcat de oameni Este duşman de moarte al ochilor mei. Petrarca are sensul altitudinii şi alege piscul cel mai înalt asupra căruia nu mai cade umbra altui munte: Spre lanţul cel mai repede şi mai înalt de munţi Pe care nu-1 atinge umbra altuia mai mare Acolo mă trage o pornire nestăpânită. Dar nu ocoleşte nici alte locuri solitare, malul râului, para- ginile, câmpia. Petrarca şi-a făcut în chip învederat un stil al meditaţiei. El umblă gânditor şi cu paşi foarte rari: Măsor cu paşi înceţi şi rari Singur şi gânditor, câmpurile pustii. Unde vede un pin sau un deal se opreşte, se face a descoperi într’un bolovan figura Laurei sale, oftează şi chiar afectează a plânge cu lacrimi abundente care-i fac «il petto molie ». Aşadar •wertherizează prematur. Lucrul s’a spus. El are, ca şi Eminescu, sentimentul refugiului în-«odăiţa» lui: / O, tu, odăiţă care ai fost de atâtea ori un port In grelele mele furtuni diurne... O mic pat, loc de repaus şi întremare In atâtea necazuri... A mărturisit de altfel că lucra la lumina lumânării. Un aspect propriu sufletului petrarch'an este contradicţia. Spi- PETRARCA Şl PETRARCHISMUL 17 ritul poetului e încordat interogativ şi se clatină între da şi nu: trăieso între dona strigări: Nici da nici nn nu-mi sună întreg în inimă. * . Dacă nu e dragoste, atunci ce este dar ceea ce simt? Iar dacă e dragoste, ce este pentru Dumnezeu dragostea? Ce trebue să fac ? Ce sfat îmi dai tu, Amor ? Ce faci, ce cugeţi? de ce priveşti îndărăt? Un sentiment pe care nu-i posibil ca Petrarca să-l fi simulat este acela de oboseală şi,putem zice, de blazare. Poetul se simte bătrânul Sdrobit de ani şi ostenit de drum. şi-şi rezumă păcatele sub chipul unui braţ de găteje apăsătoare: Sunt aşa de obosit sub mănunchiul străvechiu Al păcatelor mele şi ar răului obiceiu Că mi-e teamă să nu mă prăbuşesc în drum Şi să cad în mâinile vrăjmaşului meu. S’ar crede că acela care se declară cutreerător de munţi are oroare de mersul pe jos şi de orice sforţare fizică. Es'te la Petrarca neapărat şi un fenomen de astenie, măcar morală (s’a vorbit de isterie ce-1 face să se simtă obosit după tumulturi. Deambulaţia şi sila de oameni sunt la el momente conjugate, reprezentând faza excitată a oboselii, ceea ce s’a numit «irrtquietezza ». Totdeauna am căutat viaţa solitară (precum ştiu ţărmurile, câmpiile şi pădurile) Petrarca are acest lticru comun cu noi că-şi cultivă, conştient, eul. Fie că vorbeşte despre desamăgirile lui mature şi de erorile tinereţii ori de incertitudinile şi tristeţile lui, accentul cade mereu asupra subiectului. Convenim că poezia lirică este un gen su- biectiv, dar totuşi poetul obişnuit rămâne o abstracţie. In Rime, Petrarca e prezent autobiografic şi poeziile sale sunt un jurnal intim de care persoana autorului beneficiază copios. Cititorii sunt invocaţi ca martori la o existenţă rară: Voi care ascultaţi în rime risipite sunetul Suspinelor cu care mi-am nutrit inima In tinereţa mea plină de erori Când eram în parte alt om decât sunt azi. 2 18 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Confesiunea se completează cu o autodef nire: Fericit în vis, şi mulţumit să tânjeso, Să îmbrăţişez umbrele şi să alerg după boarea de vară Innot în maie fără fund şi fără ţărm Ar în unde, clădeso în nisip şi scriu în vânt. Azi am face cu greu astfel de distincţii, fiindcă poezia mo- dernă se alimentează din cazul personal. Procedeele artistice ale poetului sunt, deşi nu în totul deo- sebite de ale vremii sale, mai apropiate prin nuanţă de ale noa- stre. Astfel în boii întorcându-se seara, dejugaţi, dela câmp, el vede îndată o imagine a trudei uşurate, printr’o analogie cu su- fletul animal comună poeziei şi plasticei romantice: Văd seara boii întorcându-se slobozi Dela câmp şi de pe dealurile arate Dar mie de ce nu mi se iau odată suspinele Fie când o fi? De ce nu mi se ridică jugul greu? Un alt sonet e un sistem de analogii pe tema navigaţiei. Cu toate acestea imaginea care domină, în ciuda minuţioasei alegorii, este aceea a unei nave, sbătându-se n miez de noapte, între două stânci, cu un cârmaciu misterios care e Amor: Trece corabia mea plină de uitare Pe marea aspră, în miez de noapte, iarna, Intre Scila şi Caribda; şi la cârmă Stă stăpânul, ce zic, vrăjmaşul meu. încărcătura enigmatică a vasului, tonul obscur sentenţios, acestea amintesc simbolismul. Intr’adevăr, imaginile lui Petrarca sugerează şi singura vină a poetului este de a distruge prin pre- cizii ulterioare prestigiul simbolurilor. Alte versur au ton apoftegmatic, de unde o anume atmo- sferă intelectualistă, de experienţă: Săracă şi goală mergi filosofie. * Cine poate pune frâu îndrăgostiţilor şi să le dea legi ? * Dar adesea pe frunte citeşti inima. * Femeia e din fire scbimbăcioasă. Şi Dante face, fireşte, versuri memorabile, însă aci sunt sentinţe ale unui «moralist», valabile prin concizie. Petrarca PETRARCA ŞI PETRARCHISMUL 19 nu-i un poet de construcţie, ci de exactitate verbală, el pilcşte vorbele, preocuparea lui fiind «polir colla... lima ». Piesele fiindţ mici şi pila aspră, rimele au ieşit cam frecate şi unghiulare. Tot ce se putea spune despre Petrarca s’a spus şi nu este personalitate literară mai definită decât el. S’a zis că e un vanitos, un neliniştit, un oscilant între plăcerile vieţii şi chemările Ce- rului, un turist meditativ. S’a stabilit cu ajutorul corespondenţei lui (foarte « făcute ») şi a nsemnărilor pe margini de manuscrise că a avut râie, că a căzut de pe cal, că suferea de rău de mare, că se uita în oglindă nemulţumit că îmbătrâneşte şi-şi scotea perii albi, că avea cândva un câine, negru ca păcura, cu care se plimba singuratec, că mânca odată pe zi, preferând vegetalele (struguri, nuci, smochine, migdale), că aspiiând la asceză se lăsa învins de păcat pe care îl nota hieroglific, în exclamaţii misterioase hi_u, heu, că era de temperament isteric şi avea chiar halucinaţii, că făcea grădinărie şi pescuia, că în tinereţe mai cu seamă era foarte îngrijit la îmbrăcăminte pe care şi-o ferea ca să nu i se strice cutele, că suferea dureri spre a se încălţa cu acele încălţăminte ascuţite ca nişte ghiare de cocoş care erau la modă, că se frigea nu rareori pe frunte cu fierul pe când îşi friza părul, că citea conştiincios orele canonice, obligaţia inerentă stării sale de cleric tonzurat, cu beneficii, că citea şi scria noaptea la lumina candelei, ori în zorii zilei, că fără a fi căsătorit a avut doi copii nelegitimi, nu se ştie cu cine, un băiat fără gustul stu- diului şi o fată, Francesca, al cărui fiu seamăna leit cu poetul, că, proferând în teorie «onesta paupertate», cheltuia destui bani, de vreme ce putea ţine cai, slugi, copişti. Toate acestea şi altele sunt perfect adevărate, dar sunt prezentate într’o lum'nă complex dramatică, pe baza a trei noţiuni: medievalism, Renaştere, romantism. Faptul că Petrarca strânge manuscrise, că scrie în limba latină de tip clasic, că a ţipat când tată-său i-a svârlit pe foc nişte autor, antici, fac, pentru unii, din Petrarca, un pionier al Umanismului. Ceea ce, istoriceşte, nu-i greşit. Reculegerile, reexaminările, postirile, re- tragerile în singurătate sunt atribuite omului aparţinând încă Evului mediu. In fine alpinismul, contradicţiile sufleteşti, sen- timentul de obosire şi de urît îl constitue romantic. Astfel Pe- trarca a devenit un caz istoric complex, un individ care se sbate 2* 20 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE între două lumi, ca între umbră şi lumină. Insă acest dramatism este exagerat şi Petrarca nu e un poet de tipul romatic sgomotos. El e mai de grabă un clasic în acel stadiu de tristitia ce stă la gra- niţele romantismului1). Sufletul lui are substrucţie horaţiană. Ridicarea pe Mont Ventoux, munte de c. 2000 m, nu putea fi o ispravă nouă şi cu siguranţă că a făcut o excursie banală, bineînţeles cu meritul de a fi notat-o. Rândurile din Confesiile Sfântului Augustin care i-au căzut acolo sus sub ochi dovedesc că admiraţia naturii era sentiment vtchiu: «Oamenii merg să admire înălţimile munţilor, valurile umflate ale mării, cursul lung al fluviilor, nemărginirea Oceanului, mişcarea aştrilor şi nu se îngrijesc de ei înşişi ». Despre lacul de Garda, Petrarca nu spune cu mult mai mult decât că e dominat de munţi înzăpeziţi. El arcipreste de Hita fusese şi el pe Guadarrama, iarna, când regiunea e aproape interceptată de zăpezi şi venise cu impresii dure: In vârful muntelui era o horă grozavă Vânt cu brumă mare, burniţă cu mare de frig. Cât priveşte sublimitatea muntelui înzăpezit cu păduri în- cărcate de zăpezi, o cântase Hora ţiu: Vi des ut alta stet nive candidum Soracte, nec jam sustineant onus Silvae laborantes gelu’que Flumina constiterint acuto. Nava în port? Dar asta e un loc comun clasic. Vezi Hora ţiu: O navis, referent in mare te novi Fluctus î o quid agis ? fortiter occupa Portum. Petrarca e obsedat de «oţiu», de «viaţa tihnită», cu un sentiment de labilitate şi zădărnicie. Dar asta e esenţa horaţia- nismului, prin definiţie oftă tor (Eheu = Ohim6): Eheu fugaces, Postume, Postume Labuntur anni. Deplasările lui Petrarca, pe care unii le socotesc excepţionale pentru acea vreme, sunt tocmai proprii timpului. Studenţimea, l) «A. II tuo spirito & oppresso da quella peste che gli antichi dissero «tristezza » e che i moderni chiamano « melanconia *. II mio segreio, ver- sione di Luigi Asioli. Milano, Hoepli, 1924, p. 83. PETRARCA ŞI PETRARCHISMUL iz ncgustorimea, armatele, pelerinii, credincioşii îu anii de jubileu călătoreau atunci, cum nu se călătoreşte azi. Marco Polo doar nu-i un modern. Ca să fie un romantic veritabil, Petrarca ar fi trebuit să aibă sensul naturii misterioase, colosale, a diferen- ţelor geografice, dar la el natura e aproape o convenţie. Dimpo- trivă Dante construeşte mult mai hugolian. Nevoia de prietenie, schimbul de corespondenţă e propriu horaţianismului (E autor între altele al unor Epistole). Apariţiile şi retragerile lui Petrarca, protestele de sărăcie onestă, corcspuzând mediocrităţii poleite a lui Horaţiu * *), mo- destia cu fast, refuzarea demnităţilor împovărătoare, cultivarea de relaţii, fuga de cămin dar căutarea odihnei casnice în casa fetei măritate, astea desvălue un tip de «artist» de felul lui D’Annunzio, care ştia să întreţină curiozitatea şi stima publi- cului, înscenând o existenţă secretă. Ca şi Voltaire, el şi-a câş- tigat un prestigiu de intelectual pus printre puternicii zilei, ştiind să cultive pe toţi şi să se sustragă dependenţii tuturor. Petrarca e pusilanim şi comod, un îndurerat «rarge », care ţine contabilitatea vieţii lui intime. In vreme ce Dante e un suflet sdegnoso, superb, incapabil de a se reflecta, Petrarca notează ca şi clasicii întârziaţi, lucizi şi analitici, evenimentul interior în scrisori (« Quod amare solebam, iam non amo. Mentior: amo, sed parcius. Iterum ecce mentitus sum; amo sed verecundius, sed tristius»), uzând de exactităţi sufleteşti şi de simetrii retorice totdeodată. Poetul nu e niciodată exaltat ci, conştient de importanţa artistică a cazului său, se administrează estetic cu o mare răbdare, de unde atmosfera de monotonie şi fabri- caţia în serie. Evident, «romantismul » lui e acela al clasicilor (al lui S.neca, al lui Cicero, al lui Virgil, al lui Hora ţiu), e un echilibru sufletesc crepuscular, un epicureism2) de intelectual care scoate un soiu de fericire melancolică în perspectiva morţii. Delirul, sentimentul *) «F.... Coi fatti non solo con le parole, secuii la sentenza di Orazio: « Ciascuno ama 1’aurea mediocrita». 11 rţiio aegreto, p. 92. *) ... H filosofo Epicuro, benehă non sia da seguirsi sempre nelle sue teorie, tuttavia grande tra i grandi, scrive ad un amico: Fa ogni tua azione come se Epicuro ti vedesse. La vita solitaria, Versione di L. Asioli. Milano, Hoepli, 1927, p. 41. 32 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE eroic al nimicului, noţiunea de genialitate, de coparticipant la univers, simţul haoticului, Petrarca nu le are. El e cel mult vanitos, căutător de « faimă » şi în De uita solitaria găsim cu totul altceva decât recluzizunea încruntată a unui geniu combătut de furtuni şi insociabil. Claustrul medieval nu e astrul Lucea- fărului. Academismul filosofic păgân se cultiva mai departe în mediu conventual şi De ocio religiosorum al lui Petrarca este elogiul unei astfel de societăţi convorbind calmă despre zădăr- niciile lumii într’un liniştit « chiostro ». Aspiraţiile monahale ale lui Petrarca nu sunt departe de ale lui Rabelais cel visând cele- bra «abbaye de Thăleme». «Viaţa solitară, va spune Petrarca, nu exclude cultul prieteniei »1). «Dacă ar fi să aleg între una şi alta, aşi părăsi singurătatea spre a-mi păstra prietenul f>. Toată teoria singurătăţii se sprijină pe horaţianul « odi profanum vulgus ed arceo > şi pe ideea inconfortului oraşului. Petrarca urcă în slavă împreună cu anticii nu recluziunea absolută ci «viaţa la ţară », sociabilă şi studioasă. El îşi închipue un occupatus, un individ vârît până ’n gât în treburile orăşeneşti şi un solilarius care-şi cultivă spiritul în spaţiu agrest. In somn pe cel dela oraş îl turbură larma clienţilor/ori lumina crudă a drumeţiei. Singu- raticul doarme nestânjenit şi câte odată îi cântă privighetoarea. Dimineaţa celui dela oraş îi sgâlţâie uşa solicitanţii, cel dela ţară e tihnit. Cel dela oraş trebue să se ducă pe la palatele pu- ternicilor, pe la tribunale, să mintă, să aduleze, solitarul merge la pădure şi psalmodiază voios. La prânz orăşeanul mănâncă într’o sală mare, înfipt printre perne, având înainte veselă de argint şi de aur, cupe bătute cu pietre preţioase. Insă e larmă, de pe jos se ridică un nor de colb. Când se dă cu cuţitul semnul începerii mesei, vine bucătarul cel mare, primit cu aplause. Se aduc vinuri rare, vânat, peşte rar. Dar apoi hârâiala şi lovirea vaselor sparg timpanul, sala exală un miros desgustător, po- deaua e mânjită de mâncări şi alunecoasă de vinuri vărsate. Bucătăria e fetidă, afumată, plină de sânge şi de oase. Dimpotrivă masa singuraticului e aşa că ar puteş fi locul de ospăţ al înge- rilor, odaia e un paradis. Solitarul are o slugă, două şi chiar *) ... nâ Bono tanto nusantropo da odiare gli uonuni. La vita solitaria, f. 8, PETRARCA ŞI PETRARCHISMUL • I niciuna, stă pe un scaun de stejar, fag ori brad, şi se simte bine cu mâncarea cumpătată. Seara, orăşeanul merge prin oraş, se umple de noroi pe picioare, gâfâe, singuraticul se plimbă pe malul râului sau pe ţărmul mării. Când vine cina, orăşeanul, ca un cadavru bine îmbrăcat, parfumat, îngropat printre perne, se îmbuibă, cel dela ţară, după o gustare uşoară, se culcă şi doarme liniştit. Acest fel de «soledad» e aceea din Menosprecio de corte y alabanza de aldea a lui Antonio de Guevara, care petrarchi- zcază în linia poeţilor latini. Reputaţia universală a lui Petrarca se datore şte şi altei pricini. Rimele mulţumesc toate vârstele. Beatrice e fata din epoca prenupţială şi Dante îndrăgostitul, un tânăr. Vita nuova e poemul unei singure vârste, indicate în titlu, al tinereţii. Insă Laura reprezintă femeia de 14, ori de 40 de ani, nu importă. Poetul care ar fi aşteptat 20 de ani, ar mai fi suspinat încă pe atât. La rândul său, îndrăgostitul tu se fixează într’o vârstă, ducând, cum s’a văzut, cântecul erotic pe pragul senilităţii. Dragostea devine, prin Petrarca, un bun comun, şi Canzonierul o psaltire amoroasă accesibilă şi femeii coapte şi bărbatului în -etate. Ba chiar confuzia dintre sentimentul de insatisfacţie sentimentală şi zădărnicie e făcută să placă vârstnicului citi- tor al Bibliei. Pendularea între amor şi religie era caracteristică lui Petrarca, nu în totul ieşit din evul-mediu. Aşa înţelegem dece boierii noştri, un Conachi de pildă, au devenit petrarchizanţi. Cuviinţa, evlavia, închinăciunea, oftarea, acel aer de evghenie, sentimentul de plictis şi de jale, imaginea presupus matură a eroilor i-au făcut pe boierii noştri bărboşi şi cu anteree să pe- trarchizeze pentru cocoanele lor, îngăduindu-şi « mclanholii » care nu sdruncină sufletul. Petrarca într’un cuvânt este, azi, un poet de dragoste al bătrânilor, agasant pentru tineri, cărora tonul lui, de departe, le pare bisericesc. G. CĂLINESCU CĂLĂTOR SPRE MIAZĂ-NOAPTE Nu înţeleg dece m’a cuprins atâta tristeţe. O poveste din alte vremuri nu-mi iese din minte. E răcoare şi se înserează. Apele Rinului curg liniştit.... Din când în când poştalionul sună din corn şi atunci mă trezesc. Nu din somn, pentrucă gândurile nu-mi dau odihnă, ci dmtr’o rătăcire în amintiri şi visare, cărora clătinarea uşoară a diligenţei şi tropotul monoton al cailor le îngână scurgerea şi oepănarea fără sfârşit. Tresar şi privesc în afară prin feres- trele diligenţei. Nu e întunerec cu totul. Luna înălbeşte pri- veliştea şi poleieşte cu argint valurile Rinului ce curg molcom sub umbra albastră a nopţii de vară. Pe ţărmul celălalt se înalţă dealurile împădurite şi se zăresc, învăluiţi în mătasea fantoma- tică a lunii, pereţii dărăpănaţi ai cartelelor. Fiecare zid o legendă, fiecare crenel o amintire, în fiecare ruină o durere veche. Dece nu răspunde nimeni de acolo chemărilor poştalionului? A mu- rit totul, dincolo pe celalt tărâm? Nimeni nu ne mai cunoaşte? Să fie oare apele Rinului ca fluviul Lethe, râul mtării? Inlăuntrul diligenţei e beznă. Călătorii dorm. Lumina palidă din afară de abia desprinde din întunecime forma trupurilor lor înghemuite şi capetele când prăvălite pe piept, când rezemate pe umerii vecinului, la voia hurducăturilor şi a bolovanilor în- tâlniţi în drum de roţile mari şi scârţâitoare ale trăsurii. Câteodată îi cade vreunuia pălăria înaltă de pe cap. Atunci el se trezeşte somnoros, priveşte năuc împrejur, bolboroseşte câteva cuvinte fără şir, caută pe jos, ridică pălăria, apoi se pi- pă»e la nasturi5 de alamă ai redingotei, îşi sloboade legătura de mătase dela gât şi adoarme din nou. Ce grijă au ei, ce ştiu ei cAlAtor spre miazA-noapte as Bieţii oameni cumsecade din Diisseldorf, tovarăşii mei de eălătorie... Poştalionul, el şi cu mine, singurii trezi în această trăsură a nopţii, suflă iar din corn. Nimeni nu răspunde, depărtările plutesc prin faţa mea şi se topesc tăcut în umbră, burghezii mei dorm în inocenţă şi candoare, cu gurile căscate. Caii zoresc trapul. Câtă durere am cetit azi dimineaţă pe feţele părinţilor mei, când m’am urcat în diligenţă şi i-am privit pentru ultima oară, puţin înainte de plecare I Tata părea neîndurător şi deznădăj- duit. înalt, spătos, cu înfăţişarea-i frumoasă, purta uniforma lui demodată din garda civică a oraşului, cu peruca albă, cu redingota din postav albastru, care, despicându-se dela mijloc, lăsa să se vadă pantalonii albi şi cizmele grele şi frumos văc- suite. N’a uitat să-şi pună la gât agrafa de aur cu blazonul du- celui de Gumberland, amintire ce o păstrează dela fostul lui co- mandant sub care a slujit în timpul Revoluţiei, prin Franţa şi Flandra. Azi dimineaţă, însă, era de nerecunoscut. Omul atât de vesel în lume, iubitorul de petreceri, de societate, negustorul stimat, tatăl atât de blând nu a arătat niciodată aşa de abătut. Să fiu numai eu pricina, eu, băiatul lui cel mai mare şi cel mai rău? Eu, netrebnicul de 20 de ani, care după ce n’a vrut să’n- veţe ca lumea în şcoală, s’a făcut de râs anul trecut la Frank- furt, când a scris poezii în registrele bancherului Rindskopff, în loc să-i ţină socotelile? Pentru care a şi fost dat afară cu alai din bancă 1 Bietul tata! Cu câtă trudă şi stăruinţă am fost pri- mit apoi la un băcan, tot la Frankfurtl Am sburat repede şi de acolo, şi încă dece? Vindeam sub preţ sau defăimam marfa în faţa clientului. Acestea sunt talentele mele comerciale I In schimb, seara, după slujbă, eram foarte talentat la acostat fe- tele pe stradă şi în casa de întâlniri la « Theresa cea grasă » eram un client de vază. Nu e frumos pentru primul fiu al domnului Samson, venerabilul meu tată, şi pentru copilul dintâi al mamei mele? Ea nu părea supărată. Buna de ea 1 In ochii ei străluceau numai iubirea şi nădejdea. — «Ai greşit, Harry, se întâmplă, eşti tânăr. Ne părăseşti acum şi pleci la Hamburg, la unchiul Salomon, la fratele tată- REVISTA FUNDAŢIILOR REGALK s6 lui tău. E un negustor mare şi un bogătaş printre bogătaşii Hamburgului. Acolo vei învăţa multe. Ţi se deschide o lume, o societate şi o viaţă nouă. Dar fii puţin mai serios, Harry I In comerţ e viitorul nostru, cu toată emanciparea. Visează mai puţin, lasă versurile şi cântecele I Nu duc nicăieri. Şi nu mai căuta aventurile I Uită-lel Şi pe acea de aici din Dusseldorf, ştii tu pe cine cred, şi pe cele din Frankfurt... I». — «Bine, mamă, mă voiu strădui, dar uiţi cine bântuie sân- gele nostru, cine mă împinge din adâncuri către nesăbuiri, către fantastic, către poezie, către călătorii fără răgaz?... ». — « Ştiu, Harry, ştiu, e unchiul meu, misterul şi gloria fami- liei noastre, acel Simon van Gi-ldem, «prinţul * răsăritean al aventurii. Dar a murit de mult, uită-1. Nu se mai potrivesc pe- regrinările şi neliniştile cu vremurile înaintate în care trăim. Simon van Geldern, astăzi, în plin 1818? Nu găseşti că e ridi- col, Harry? ». — «Da, mamă, poate că ai dreptate. Tu ştii atât de multe, eşti atât de înţeleaptă. Iţi făgăduiesc că voi lupta împotriva chemărilor ciudatului nostru strămoş şi împotriva impulsurilor minţii şi ale suflitului, împotr.va amintirii Josefei...». —« Taci, Harry, mi-ai făgăduit că nu vei mai rosti numele ei I». —«Fie, mamă, să vorbim de viitor. Voiu munci, voiu în- cerca să fac avere, voiu cuceri Bursa din Hamburg: e bine aşa, spune, mamă?». — « Da, da, să te binecuvinteze Dumnezeu, fiul meu I ». Şi mă îmbrăţişă. Intre timp, diligenţa se pregătea de ple- care. Vizitiul s’a urcat pe capră. Piaţa primăriei din Dusseldorf era plină de lume şi mulţi oameni s’au strâns în jurul trăsurii, urând călătorie bună tovarăşilor mei de drum şi încredinţân- du-le pachete şi scrisori pentru oraşele prin care trebuia să trecem. M’am urcat şi eu “nlăuntru şi am scos capul pe fereastră. Trăsura a pornit, mama şi tata au rămas în urmă, printre oameni. Mama plângea, iar tata, parcă-1 văd şi acum încruntat şi sever, ca o veşnică mustrare. Şi îngândurat. Ştiu, sunt mult vinovat, dar şi afacerile îi merg prăpăstios. Cred că am devenit oameni săraci. Războaiele lui Napoleon, Blocusul Continental al Engle* CĂLĂTOR SPRE MIAZĂ-NOAPTE *7 zi'or au îmbogăţit pe mulţi, pe noi, însă, ne-au ruinat. Am cui să seamăn: nici tata nu este un negustor prea iscusit. * * * Şi acum, smuls din mijlocul oraşului şi al familiei, rupt dela sânul iubitei, un ratat, un răsvrătit, iată-mă singur, la voia drumului şi a popasului, cărat în trap necontenit înspre cetă- ţile fumurii ale Nordului, undeva departe, spre marginile mării, în bătaia fuitunilor reci, în căutare de aur şi de fericiri deşarte. Cine? Eu, un suflet fărâmat în cenuşă, o inimă arsă la alb, ca o potcoavă în cleştele fierarului. Şi un strigoi. O reînchegare a unui pribeag fantastic, a acelui Simon van Geldern... E atât de ciudat şi de greu să faci lumea să priceapă că nu suntem decât o retrăire, că nu trecem prin zilele vieţii noastre decât călăuziţi de departe, din adâncurile trecutului, de către astrele apuse, de către năzuinţele şi nebuniile, de fantaziile şi dorinţele neîmplinite ale acelor din neamul şi sângele nostru, morţi de mult. Tata nu m’a înţeles şi mi-a arătat aspra lui amă- răciune şi îndepărtare, .ceea ce a însemnat pentru mine cea mai mare pedeapsă. Colegii au râs şi m’au batjocorit. Doar prie- tenul Cristian a încercat să mă înţeleagă, dar nu cred să fi iz- butit; e o fire cinstită, cioplită dintr’o bucată, o inteligenţă masivă, dar fără strălucire, un adevărat ţăran renan. Ce poate să priceapă el din sbaterile lăuntrice ale unui suflet cutreerat de nelămuriri şi nelinişti seculare, în care s’a mai aciuiat şi un astfel de spirit rătăcitor? Bunul şi brunul Cristian! El, un cap meridional, iar eu, blond ca un adevărat german, eu, coborî- torul îndepărtat al triburilor rătăcitoare din Judeea. Nici Josefa... Numai mama. Ea da, pentrucă dânsa este o van Geldern, o scânteie desprinsă din focul tainic al vrăjitorului, al aventurie- rului, al călătorului fără popas, al curtezanului fastuos şi inte- resant, dorit de femeile subţiri din castelele de altădată, al acelui faimos « Chevalier » de Geldern. I-am găsit într’o seară memoriile, cuprinse într’un caiet aproape rupt, undeva, sus, pe ultimul raft al bibliotecii de acasă.- L-am răsfoit cu nesaţ. Mi s’au povestit atâtea în familie, de către mătuşile mele, despre acest ciudat personagiu! Nimeni, chiar din cei mai bătrâni, nu-şi amintea să-l fi văzut, decât în treacăt, a8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE doar câteva ceasuri, doar câteva zile! Apoi dispărea, pleca în spre alte locuri. Umbla îmbrăcat în haine orientale, cu brâul lat înţesat cu hangere, iar pe cap purta un turban de mătase încheiat la frunte cu o copcă din piatră scumpă. Am răsfoit plin de emoţie filele caietului. Mă necăjea că nu pricepeam tot ce era scris, din pricina felurimii de graiuri, pe care fratele bu- nicului meu, căci aceasta este cu adevărat ramura de rudenie care ne leagă, le-a folosit pentru povestea vieţii s^ale şi pentru veşnicirea înţelepciunilor rodite din frământata şi ciudata sa existenţă. Paginele erau presărate cu fraze în arăbcşte, în coptă, în siriană, în ebraică. De unde, Doamne, să ştiu eu atâtea? Cu e- braica, hai, să spun că mă mai împăcăm, din reamintirile răzleţe din şcoala primară, dar celelalte? Din fericire, însă, cea mai mare parte a textului era în franţuzeşte, în acea franceză pre- ţioasă şi şlefuită a vremii de atunci. Am aflat astfel din cetit, că s’a născut în anul 1720. In plin Louis Quinze, deci! Minunat secol, nici nu se putea unul ma nimerit în care să încapă un aventurier de talia unchiului meu! La patrusprezece ani se lasă de şcoală şi fuge din Diissel- dorf la Frankfurt. Ca mine! Acolo încearcă tot felul de îndelet- niciri şi negoţuri; dar le greşeşte pe toate. Pleacă şi de acolo, în căutarea unchiului bogat; ca mine. Şi tot nu mă iartă nimeni, nimeni nu mă înţelege că sunt o păpuşe trasă din umbră de acest geniu al familiei. îşi găseşte în sfârşit «unchiul bogat» la Viena. Dar nu se prea deprinde cu negoţul serios, cel din bătrâni, ci se apucă de speculaţiuni pe marginea negustoriei. Lansează loterii, joacă, e deseori văzut la Operă, prin cafenele, se îndrăgosteşte nebun de*o verişoară... ah... şi aci mi-e teamă că-1 voiu copia... la Hamburg, unchiul Salomon are o fată, Amalia... după cât se spune, ar fi frumoasă... mai ştii? Dar nu, Josefa, Josefa, nu o pot uita... Dar acum nu sunt decât «le Chevalier !». Călătorim îm- preună... Părăsim Viena şi plecăm la Londra. Aci ne intro- ducem în înalta societate. Avem purtări alese, jucăm perfect tarot şi pharao, câştigăm, pierdem, iubim şi fugim aiurea, către Orient. Pelerinaj spre Jehisalim, către locurile sfinte. In CĂLĂTOR SPRE MIAZĂ-NOAPTE *9 drum, câte un scurt popas la Florenţa şi în Cetatea Dogilor. Cu masca de catifea pe ochi, plutim în gondole, în nopţile de Carnaval, cântăm serenade şi ne distrăm la teatru, unde Gol- doni şi Carlo Gozzi se întrec în a amuza copios societatea rafi- nată şi desfrânată a Veneţiei. La Livorno, ne îmbarcăm pe o corabie şi, după o navigare de patru săptămâni, iată-ne ajunşi pe coastele Judeei. « Cava- lerul » se stabileşte la Safed, cetatea mistică şi străveche a în- ţelepciunii şi învăţăturii, aşezată la poalele muntelui Moria. Aci petrece câţiva ani, închinaţi studiului şi renunţării. Din omul saloanelor, din Don-Juanul curţilor serenissime, din jucătorul de cărţi şi de ruletă, iată-1 schimbat în cercetător al tainelor cu- prinse în sulurile sfinte şi al comentariilor fără sfârşit de pe marginea Scripturii. Dar nu pentru multă vreme. Neastâmpărul, ghimpele dorului de aventură îl împing fără cruţare. Părăseşte şcoala dela poalele muntelui sfânt, se îmbarcă şi-l găsim, peste puţin timp, eşuat undeva, pe coasta marocană. Aci învaţă dela un meşter portughez făurirea armelor, îndeletnicire care îi a- duce oarecare bună stare. Pătrunde după aceea adânc în spre sudul Marocului, lasă în urmă Fez, Marrakech, Mogador şi popo- seşte într’o oază îndepărtată şi aproape necunoscută, unde să- lăşlueşte un trib de beduini — curios—de religie mozaică; se pare că e o frântură a unuia din cele 12 triburi pierdute în lume, şi anume o ramură supravieţuitoare a tribului Reubeni. Devine căpetenie de trib, mulţumită dibăciei la mânuirea săbiei şi la tragerea la semn, precum şi însuşirilor de călăreţ vajnic şi neo- stenit. Ocupaţia tribului? Tâlhăria. Se aţinea calea caravanelor şi se j fuia încărcătura cămilelor. Nici mai buni, nici mai răi decât toate seminţiile ce împânzesc drumurile rare ale Saharei. Doamne, Atotputernicule—voiu deveni şi eu un hoţ? Mamă, spune, Harry al tău merge pe calea aceasta? Nu, nu, dar noap- tea, în visurile mele răvăşitoare, tropăe stăruitor galopul roi- bului arăbesc al unchiului şi pocnesc salvele de gloanţe din puş- tile călăreţilor. Sclipesc săbiile în bătaie sub soarele dogoritor al pustiului. Prădăm bogăţiile, ucidem pe cămilarii şi pe ostaşii de pază ai caravanei, furăm femeile 1 Ridic beduina în braţe şi o aşez în faţa mea, în şea. Apoi o goană nesăbuită peste ni- sipul fierbinte, până la cea dintâi oază, unde mă îmbie umbra 30 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE palmierului şi şipotul lin al fântânei rare. Şi acolo fur, fur tot ce este nepreţuit şi ameţitor şi extatic din trupul fecioarei cu pielea de culoarea bronzului 1... Simon van Gddern, altfel de furtişaguri să nu mă înveţi, delictul profan îmi repugnă! Hai să ne întâlnim mai bine la Paris! Ai părăsit în sfârşit tribul, te-ai îmbarcat, nestatornicule, pe o corabie şi, în drum spre Egipt, te-au prins corsarii şi te-au jefuit până la piele. Bravo! Bine ţi-au făcut! Dar nu te sperii tu de atâta lucru. Te refaci. Eşti zărit după acea la Constantinopoi, la Smyrna, la Salonic, plimbându-ţi pretutindeni statura frumoasă, ochii fas- cinanţi şi costumul tău de basm din 1001 de nopţi, înţesat cu pietre scumpe şi cu mânerele de pumnale mijind la brâul tău de mătase. Prin Niş şi Belgrad, ajungi din nou la Viena. Aci eşti foarte respectat, şi pe drept cuvânt. Eşti doar un pelerin întors din Ţara Sfântă. Nu se prea ştie că ai făcut şi un ocol suspect prin Sahara. Iţi soarbe lumea cuvintele pline de tâlc şi sentinţele profetice pe care harul Domnului ţi le-a inspirat într’o viziune pe care te făleşti că ai avut-o într’o noapte pe muntele Horeb-ului, când ţi s’ar fi arătat Moise în întreaga şi dumnezeiasca sa în- făţişare. Astfel înveştmântat cu sfânta ta solie, cutreeri oraşele germane, morave, boeme, treci prin cetatea noastră de baştină, prin Dusseldorf-ul nostru dreg, oaspete adulat al obştiilor, ai căror membri se înclină în faţa iluminatei şi cuceritoarei tale prezenţe. Părăseşti însă, neobosit de drum, ţările nemţeşti, şi iată-te din nou la Londra. Iţi tipăreşti acolo, într’o cărţulie, povestea despre vedenia ta şi... ce mai şovăi? Părăseşte odată cetatea greoaie, murdară şi ceţoasă, haide, treci canalul! Te aştept doar la Paris.! Aci ne complăcem, unchiule, nu-i aşa? Aci e lumină, e vin, e joc, e poezie, e dragoste, e spirit! Aci şi-au dat întâlnire, în acest caravan-serai al lumii, tot figuri de teapa noastră, toţi marii căpitani ai aventurii. Iată-1 pe Joseph Balsamo, zis şi Cagliostro, vraciul, fabri- cantul de aur, pungaşul casetelor regale... Dar pe Domnul acesta bătrâior, cu mişcările sprintene, îmbrăcat cu o graţioasă eleganţă şi despre care se spune că trăieşte veşnic, îl cunoşti? E contele de Saint-Germain. Trişeur celebru şi călător prin CĂLĂTOR SPRS MIAZĂ-NOAPTE ]t veacuri. A jucat zaruri cu Caligula, cu Borgia, cu Enric al IV-lea, cu tine, şi va mai juca şi trişa încă 1000 de ani după noi... Dar cine e cavalerul acesta vânjos, cu nasul proeminent, cu care cutreeri împreună lupanarele Parisului? Mai întotdeauna îm- brăcat în mătase neagră, poartă la «jabot» un briliant de 30 de carate (sticlă curată, bine înţeles). Trage spada aproape la fel de bine ca tine, cred însă că te biruie la « scrima » cu femeile. E derbedeul şi peştele din Veneţia, Casanova de Seingalt, o lichea de proporţii istorice, dar ce straşnic talent de memo- rialist ! Ai ce învăţa dela aceste prea cinstite feţe, Chevalier van Geldern, dacă n’oi fi ştiind tu mai mult decât ele!... N’am nicio grijă. Practici şi tu magia neagră, Cabbala, astrologia şi ajungi prin aceste misterioase marafeturi în cercuri foarte înalte. Pe acea vreme nu era un lucru deosebit de greu, la Paris, ca ieri să nu fi avut ce mânca, dar în astă seară să descinzi din ca- leaşca trasă de patru cai înaintaşi, la scara hotelului particular al marchizului de X. Te-a invitat. Salonul e plin de lume, lu- mânările ard toate, licăritor; femeile cu rochiile de mătase în- foiată, cu perucile albe monumentale, cu sânii pudraţi şi aproape goi, te privesc cu nesaţ, cu curiozitate, cu dorinţi. Eşti frumos, eşti oriental, eşti necromant şi şarlatan. Asta vrea Parisul. Să-l înşeli! Şi tu nu te încurci. Le arăţi câteva ture de hipnoză, câ- teva trucuri ieftine de scamatorie, le promiţi aur, le povesteşti, plin de farmec, câte ceva de pe vremea când erai căpetenie de bandiţi arabi. Apoi, înclinându-te cu distincţie, te retragi. Ţi-ai aranjat şi o întâlnire. Dar ţi-ai creat şi un rival. Bine înţtles, nu soţul doamnei, ci al doilea sau al treilea amant, sau poate amantul de serviciu din acea seară. Bagă de scamă, francezii aceştia mânuiesc floreta cu dibăcie. Nici braţul tău nu e de lemn, e adevărat, dar străzile întunecoase şi strâmte ale Parisului sunt pline de surprize şi domnişorii ăştia pudraţi şi mătăsoşi umblă cu o şleahtă de lachei înarmaţi cu bâte după dânşii. E inegal şi josnic, Chevalier, lasă-i în plata Domnului! Un cal bun face câteodată cât o viaţă de om. Strânge chinga, pune piciorul în scară şi încalecă! Galop! Ad eu Paris/ Oii l'innocence perit, c'est un crime de vivrel Sunt chiar vorbele tale. Moralist nevoie mare 1... 3* REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Unchiule, nu-mi dai linişte. Nu pot dormi din pricina ta. Mi-ai transformat creerul într’un teatru al lumii şi am obosit urmărindu-te prin toate oraşele globului, luând parte la toate amorurile tale, la toate cavalcadele tale. E târziu, se ivesc zorile; şoseaua a apucat spre apus, am părăsit de mult malul Rinului; ne îndreptăm spre Hannovra. Curând vom fi acolo. Mai e cale lungă până la Hamburg. Ce mai vrei, Chevalier? In arhivele poliţiei din Paris, ai cazier. Rabbin et aventurier, aşa, stă scris acolo. Dar noi nu ne ruşinăm pentru atâta lucru, nu-iaşa, prietene? Ai farmec, eşti luciferic, eşti geniu al inconstanţei, al veşnicei prefaceri. Tu nu eşti ţărmul, eşti fluviul. Nu «totul curge» ci «tu curgi», bătrân tovarăş de drum. Da, îmbătrâneşti. Mai eşti încă văzut la Amsterdam, la Mannheim, la Hannovra, la Praga, în Unga- ria, la Lipsea, la Dessau, din nou la Londra, an cu an, dar nu se mai povestesc minuni despre tine. Ai devenit un simplu pri- beag, atâta tot. Intr’o zi te-ai îndreptat către casă, către Diis- seldorf. Ceva te chema. Ai murit în Alsacia, la doi paşi de ora- şul tău' de leagăn. N’ai apucat să-l mai vezi. Ca Moise, ca Mache- don, ai căzut cu faţa în ţărână în preajma pragului strămoşesc, fără să-l mai poţi călca. Douăzeci şi trei de ani mai târziu m’am născut eu. Se vede că n’ai găsit odihnă nici pe lumea cealaltă, Simon ben Lazarus zis şi van Geldern! Te-a plictisit moralitatea mo- notonă a Paradisului, iar nasul tău subţire, deprins cu mires- mele alese ale Levantului, n’a îndurat pestilenţde pucioasei din Ghehena. Şi într’o bună zi, «la o ocazie », te-ai furişat într’un trup de copil din tulpina ta şi, iată-te, te port în mine! , Sunt moştenirea ta sufletească, sunt continuarea vieţii tale. Nu-mi găsesc niciodată liniştea, un nesaţ arzător mă chinuie şi mă îndeamnă întotdeauna către altceva. Am cetit mai multe cărţi decât toţi prietenii mei laolaltă. Călătoriile mă atrag ca o beţie, ca o dragoste. Nu eşti tu cel care mă împinge la toate aceste? Da, da, fără îndoială. Şi viziunile şi cavalcadele şi ima- ginile ce năpădesc fantezia mea nestăvilită şi înfierbântată... De unde, de unde vin ele? Din Diisseldorf-ul acesta plictisitor CA) Atcr SPRE miază-noapte .<3 şi inofensiv? Cu neputinţă. Tu mi le-ai şerpuit în minte şi în suflet, tu-mi aprinzi, vrăjitorule rătăcitor, lanterna fermecată în mine, tu-mi arăţi şi eu văd, văd cu ochii mei interiori ceea ce nu vede nimeni, ceea ce numai noi doi simţim şi trăim într’o sacră confluenţă şi contopire. Cine scrie ca^mine? Nimeni t Eu sunt poet, eu voi fi un mare poet. Dar tu îmi şopteşti rima şi metrica şi imaginea şi.priveliştea, mie altfel necunoscute, dar trăite de tine şi împrumutate mie prin firele- şi nervurile cele mai gingaşe ale simţurilor mele. Alt- fel cum se putea zămisli un vers ca acesta : Ein Fichtenbaum steht einsam Im Norden auf kahler Hoh. Ihn schlăferi; Mit weişser Decke Umhullen ihn £is und Schnee. Er trăumt von einer Palme Die fern im Morgenland Einsam und schweigend trauert Auf brennender Felsenwand. Palmierul eşti tu, beduinule, iar bradul nostalgic sunt eu, înveşmântat în ghiaţa şi zăpezile Nordului. Până şi dragostea... numai tu ai putut iubi ce-am iubit eu, necromantule ! Pe mortuara Josefa ! Dar sunt obosit. S’a luminat de ziuă. Unii din călători se trezesc cu feţele răvăşite de somnul greu şi de aerul îmbâcsit dinlăuntrul diligenţei. Voiu încerca să dorm ziua, în timp ce tovarăşii mei de călătorie vor vorbi, se vor mişca supărător... Ziua, amintirile îmi dau pace, ele fug de lumină, ca fantasmele. Realităţilor, spiritul meu nu le răspunde cu nimic, e uscat şi searbăd; somnul vine ca o mântuire, greu şi fără vise. E lumină, pot coborî în uitare. * * * Călătorim de două zile. E cald, mi-e privirea tulbure şi os- tenită. Trupul mi-e îndurerat de atâta şedere şi de sgâlţâirile necontenite ale trăsurii. Dar în curând vom face un popas mai lung; ne apropiem de Hannovra. Privesc prin fereastră şi văd în zare turnurile bisericilor. Iată, se văd acum şi casele. Peste s 14 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE puţină vreme vom fi în oraş. Mi-e foame, mi-e sete, aşi vrea să mă spăl şi să mă bărbieresc. Mi-a crescut barba şi părul mi-e vâlvoiu. Copitele cailor răsună mai tare acum, călcând în trap bolo- vanii străzii. In sfârşit, ne-am oprit. La «Cerbul de aur». Bun! Am auzit de hanul acesta. Se spune că ar avea o bere vestită. Cobor. M’am aşezat la o masă, în sala răcoroasă a birtului. Frip- tura e bună şi nici berea nu se dcsminte. In fond, o mâncare gustoasă şi îndestulată te face să mai uiţi de metempsihoze, iar gustul cartofilor prăjiţi goneşte gustul morţii. Iertare, Van Geldtrn, iertare, Jose fa, slava şi nenorocirea mea, dar acum mănânc. Răsuflu adânc, suspin şi mă hrănesc. «Bieţii de noi, scormonim pământul, seloşi după comori, şi ne bucurăm când dăm de râme», cum spune Faust.  propos! La anul mă duc să-l vi- zitez pe Goethe la Weimar. Ştiu că nu e prea bucuros de oas- peţi, bătrânul zeu, dar trebue să-i citesc ceva, nu mă rabdă inima... îmi va spune că sunt un obraznic, în sfârşit vom ve- dea ... Dar pe cine văd şezând la masa din fundul sălii, cu cinci halbe goale în faţa lui, căzut pe gânduri?... îmi închipui ce gânduri pot să inspire cinci halbe goale, mai bine spus: con- ţinutul lor, dtja înghiţit; — pe Jupiter! — e Spiessburger, Fritz Spiessburger, colegul meu de liceu din Dusseldorf! — «Hei, Fritz, nu mă mai cunoşti?» îl strig eu. Spiessburger mă priveşte lung, cu ochii împăienjeniţi şi nu mă recunoaşte. — « Vino mai aproape, aşează-te la masa mea ! » îl îndemn eu. — «Eu?» mă întreabă el, din fundul sălii, îndreptându-şi nedumerit degetul arătător, către piept. —« Tu, tu, cu tine vorbesc doar! ». Spiessburger se ridică, pe juţnătate convins, dar deloc lămurit şi se apropie de masa mea. Cu doi paşi înainte de a ajunge, i se înseninează deodată obrazul şi izbucneşte într’un strigăt de bucurie: — « Harry! * — « Eu, în carne şi oase! ». — «Ce cauţi în Hannovra ? ». — «In trecere spre Hamburg, dar tu?*. cAlAtor spre miazA-noapte 35 — «Păi, eu locuiesc acum aici. Cel puţin vara, în vacanţă. In restul anului sunt la Bonn ». — « Studiezi? ». — «De siguri Doctor juris et rerum polilicarum ». — « Tra du-mi 1». — «Lasă ironiile, Harryl Nu vrei să te desbari de apucă- turile tale ? ». —«... pentru care m’ai bătut în şcoală, îţi aminteşti?». — « Ei, aşa niţel... din deosebire de păreri I *. — «... şi de religie 1 ». ' ■ — «Ce să-ţi fac. Nu e numai vina mea. Din când în când ai noştri bat pe ai voştri. Dar în ultimul timp cred că nu te-a mai supărat nimeni. Se mai cântă Marseillcza pe la voi prin Re- nania, deşi banditul s’a cărat de acolo. Trebue să vă pară rău după el, cel puţin anumitor cercuri... Liperte, ecalite, vrader- nite 1 Ha, ha, ha !... Pjui 1» — «Tot nu te-ai învăţat să pronunţi ca lumea cuvintele acestea, Fritz? » • — «Le urăsc 1 Urăsc tot ce ne-au adus regimentele lui Na- poleon în Germania ». — « Nu-1 iubesc prea mult nici eu pe Napoleon. Mi-a încălcat doar ţara. Dar Revoluţia rămâne ceva mărtţ». —«Nu eşti un bun german, dacă poţi s’o priveşti astfel». — «Ce înseamnă un bun german? Un baron feudal care ho- tărăşte de viaţa şi de moartea a mii de iobagi? Care îi vinde drept carne de tun oricărui condottier, care face deosebire de om, care opreşte căsătoria între ţăran şi orăşan, care putrezeşte în ţarcul închis al negoţului medieval al breslelor?». —«Acestea sunt tradiţiile noastre. Am crescut în ele şi ni le apărăm ». — « Revoluţia le va mătura! ». — «Nu în Germania. Aci va domni legea pumnului, cea din moşi-strămoşi». — «Va veni şi pumnul legii, Fritz 1 S’a scris o Declaraţie a Drepturilor Omului la Paris». — « N’o recunosc ». — «Tu nu recunoşti nici pe Voltaire, nici pe Diderot, ca să nu mai vorbesc de Saint-Simon, sau de Fourier 1». 3* REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE — «Ce ne interesează pe noi panglicarii ăştia gali?». —«Sunt raţionalişti, socialişti, oameni iluminaţi, băiete 1 Nici la Bonn, nici la Heidelberg, nici la Jena nu pomeniţi de ei, ştiu. Germanism, germanism, până la exasperare. Nu vreţi să ştiţi că, dincolo de hotarele ţării noastre, ţâşnesc focurile unei lumi noui, că omenirea colcăie în frământări din care vor naşte alte prefaceri de viaţă, decât Wotan şi Walhalla şi nesfârşitele voastre chefuri studenţeşti. Cu terţ-quart, ierţ-quarl şi «încă o halbă, exl» nu veţi cunoaşte revelaţia omenirii noui, Fiitzl Dar te nţtleg, tu n’ai fost în zilele acelea acolo. Tu n’ai fremătat in stradă în aşteptarea desrobirii. Şi de ce s’o fi făcut? Tu nu te-ai simţit niciodată rob. Te-ai lăfăit întotdeauna în splendoarea voastră feudală, ai suportat zâmbind galeş şi cu plecăciune pi- ciorul în spate al seniorului. Intreabă-mă pe mine, cel încătu- şat, cel încălcat în picioare de nobilul vostru cavalerism prusac... ». — «Ei, şi tu l-ai văzut pe Corsicanul?». — «Da, îmi amintesc ca acum. Era un început de toamnă, prin Septembrie. Deodată a izbucnit vestea că diviziile franceze au trecut Rinul. Trupele austriace au încercat să le opună îm- potrivire pe malul nostru, dar au cedat repede, socotind să poarte luptele hotărîtoare înlăuntrul ţării. Şi s’au retras, lăsând ora- şele renane pradă năvălitorului. Au fost câteva încăierări la porţile Dusseldorf-ului. Dar puţine, doar câteva schimburi de focuri. Nici n’au apucat Franţuzii să pună tunurile pe noi şi am şi oferit cheile oraşului. A doua zi după trecerea Rinului, au pătruns în oraş. « Cetăţenii stăteau ascunşi prin case. Dinlăuntru auzeau tro- păitul bocancilor pe bolovanii străzii, trapul cavaleriei şi scrâş- netul greoiu al roţilor de tun şi de chesoane. Şi tot mereu: fa iral şi mai ales Marseilleza. La sunetele îmbietoare ale fanfa- relor, orăşenii cutează să scoată capul pe ferestre, apoi să iasă n stradă. Mai întâiu cu teamă, apoi mpinşi de curiozitate, pe urmă de o inexplicabilă bucurie. Mai ales noi copiii 1 Doar cu- noşti obiceiul! Potrivim pasul cu acel al soldaţilor şi le facem avantgardă pe tot drumul. «Se înserase. Unii soldaţi purtau făclii ce luminau calea prin străzile întortochiate ale oraşu.ui nostru străvechiu. La lumina pâlpâitoare a flăcărilor mişcătoare, uniformele pestriţe, mulţi- CALATOR spre miază-noapte 37 colore, fastuoase se perindau ca într’un alai de carnaval fan- tastic. Coloana a deschis-o cavaleria uşoară, călăraşii purtând dolmane scurte atârnate de umăr, purpurii şi tivite cu blană, pantaloni albi şi cizmele negre. Apoi vin grenadierii, pe jos, cu tunica albastră, despicată larg dela cingătoare, şi în cap cu imensele căciuli din blană de urs. Urmează tunarii cu pălăriile în trei colţuri, cu mantiile negre, încinşi cruciş peste piept cu curele albe, iar pulpele încălţate în jambiere albe lungi până la genunchi... «Regimentele trec în rânduri nesfârşite, în marş Viu. Lumea începe să surâdă ostaşilor (Ce să-i faci? Germanului îi plac uni- formele), apoi să-i aclame. Deodată se auzi printre oameni o ru- moare. «împăratul, împăratul»... Aceste cuvinte se răspân- desc din gură în gură, într’o înfiorare colectivă, într’o zvonire ca de aşteptarea unei arătări de pe alt tărâm. * Se iveşte în trap grăbit un pâlc de cuirasieri din gardă, călări, împlătoşaţi şi cu coifuri de alamă strălucind în bătaia- luminilor de torţe jucăuşe. Vin în urmă purtătorii stindardelor. Vulturii imperiali! Apoi, în rând strâns, generalii şi mareşalii imperiului, călări, în costume de o somptuozitate şi de un colorit potrivit în totul cu fascinanta epopee pe care aceşti ofiţeri o trăiesc în jurul conducătorului lor. Am aflat mai târziu din cine era alcătuit acest grup. Nume falnice, legendare, care ne-au legănat tinereţea, care ne-au înfierbântat închipuirea prin ne- mai întâlnitele lor fapte de arme şi de aventură. -Ncy... — «O calfă de cofetar», mă întrerupse Fritz dispreţuitor. — «Ei, şi?, dar ne-a bătut de ne-a snopit! Apoi Lannes... ». — « Un căprar din trupă ! ». — «Cu atât mai frumos! La Montebel’o a pus pe fugă opt mareşali cu câte 15 cartiere de nobleţe ! Murat... — « Hm, ăsta mai merge, are cel puţin şcoala militară. Dar tot neam de bădăran ! ». — «Cee^ ce nu l-a împiedecat să se aşeze pe tronul Nea- polului. Apoi Soult...». —« Hoţul ăsta ne-a făcut figura la Austerlitz !». — « Şi încă ce figură !... şi mai ţiu eu minte ?! Marmont, Mortier, tot oameni din gloată, svârliţi de merite şi de hazardul victoriilor pe vârfurile ameţitoare ale gloriei. Şi, ,n sfârşit, călare 38 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALB pe un cal şarg, un om mărunt, îndesat, îmbrăcat într’o manta cenuşiu-verzuie, cu bicornul negru în cap, cu privirea aspră, încruntată, pătrunzătoare, ţinând lrâele cu o mână mică şi albă, ca de femee, trece repede. Este el, Bonaparte I A oprit calul o clipă. Cred că i-am prins privirea, cred că se uită la minei E poate numai o părere. A durat numai o secundă. Apoi dă pin- teni şi călăreşte mai departe. A dispărut. «Noaptea a căzut demult peste oraş. Oastea nu conteneşte să mărşăluiască. Zidurile vechi răsună fără preget de chiote, de comenzi, de cântece, de trap-trapul cizmelor şi al copitelor pe caldarâm, de zdrăngănitul chesoanelor şi al furgoanelor. Jocul făcliilor stârneşte joc de umbre tremurătoare, siluete ce apar fugar ca nişte arătări, zugrăvind în negru pe zidurile cără- mizii: bicornuri uriaşe, căciuli mătăhăloase, baionete prelungi, roţi mari ce-şi proiectează treptat spiţele pe pereţii caselor... Bătăile de tambură se pierd în întunerec, apoi răsună din alte străzi, se aud din ce în ce mai tari, mai puternice, apoi iar se pierd... «Chihotesc fetele şi se agaţă de sergenţi şi de grenadieri, căl- când . n măsură alături de dânşii şi sărutându-i din mers. Bir- taşii şi cârciumarii au întins mesele în stradă, în plină noapte, şi începe să curgă spuma albă a berei şi să licărească ochiul ru- biniu al vinului. Limbile s’au încurcat, dar ostaşul franţuz se înţelege cu nemţii prin semne, prin gesturi, prin ludovicii de aur ce-i svârle pe tejghele. Un subofiţer se suie pe o masă, întinde mâna dreaptă către mulţimea ce s’a strâns în jurul lui şi începe a rosti strigător, profetic, cuvântul: Ciloyensl... Aşa a pătruns Revoluţia în Germania. Aşa s’au rupt primele verigi din lanţu- rile Europei». — «O ruşine I » zbucni Fritz. — < Da şi nu I » răspunsei. — «Fii mai desluşit, Harry!*. — «Revoluţia totuşi, a dat greş I». — «Felicitările mele,, nu ştiam*. — «Da, FritzI A făcut treaba pe jumătate. A Uiăturat, ce e drept, gunoiul feudal, a abolit anumite clase de trântori, a introdus egalitatea în faţa legii, dar n’a răşluit de pe faţa pă- mântului mizeria, întunerecul, exploatarea omului de către om, CĂLĂTOR SPRE MIAZĂ-NOAPTE 3t Robespierre, Danton, nimic de spus, respect, dar n’au dus revo- luţia la bun sfârşit, iar Bonaparte a făţărnicit-o cu totul, s’a folosit de ea ca de o uriaşă propagandă pentru ca să-şi împingă armatele până spre marginile lumii... «A existat însă cineva, un om mic, tânăr, un meteorit... ai auzit de Grachus Babeuf, Fritz? — «N’am avut deosebita cinstei»*. — «Babeuf a propus adunării un manifest al Egalilor. Asta înţeleg, egali în fapt, în substanţă, în împărtăşirea omului la toate bunurile vieţii. Nu Citoyen Burtă-Verde pe de o parte şi Citoyen Coate-Goale pe de alta. Cineva însă a adulmecat intenţia, şi, în plin Thermidor, l-au scurtat pe Babeuf de un cap, pe Place de Grfeve I Restul sunt fraze... «Totuşi, Fritz, am trăit Revoluţia. M’am învăţat să ţin capul semeţ, să vorbesc şi să scriu ce vreau, să simt şi să sorb şi să pro- pag libertatea. Am voie să-l vizitez pe domnul von Goethe, am voie să hoinăresc dintr’un oraş în altul, am voie să fac negoţ cu toată lumea, să mă îmbogăţesc, să sărăcesc, să iubesc pe cine Îmi place, am voie să duelez, am voie să ajung ministru, am voie să-ţi dau cu halba asta în tigva ta de junker patriotard reac- ţionar! Şi nu sunt nici oon nici zu nici amândouă la un loc, n’am nici fiorini, nici ducaţi, nici pământuri, nici herghelii... N’am o leţcaie şi totuşi simt că lumea îmi aparţine. Iată ce-a adus Germanilor Corsicanul! Şi ce n’aţi fost în stare să ne oferiţi voi, toţi Fritzii, dela Rin şi până la Vistula... «încă o halbă, ce părere ai, colega? Şi o bem studenţeşte! Silentium\ Ad executiam salamandris\ Un. Doi. Trei. Ex! Gatal Atât I «In fond, prietene, sunt foarte nefericit. Nu mă întreba dece. Priveşte, poştalionul s’a urcat pe capră! Te părăsesc. Rămâi, cu Dumnezeu! In suflet nu răsare totdeauna soarele revoluţiilor. Tamburele inimii nu bat şarja eliberării. Bat încet, înfundat, a jale. Adio, comililonebl Călătorim din nou în noapte. O parte din călători s’au schim- bat. Toţi dorm. Dar pentru mine noaptea nu poate însemna odihnă. Mă întorc ca un răufăcător la locul crimei, o caldă che- mare şi voluptate îmi îndemnă gândurile către Josefa. In linişte 40 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE şi în întuneric, legănat de huruiala monotonă a trăsurii, mă întâlnesc cu chipul ei, parcă viu lângă mine, parcă fierbinte îmbrăţişat acum de braţele mele. Sunt aproape doi ani de atunci. Eram încă elev de liceu. Adică hotărîsem să curm cu liceul. Urmasem cursurile umaniste în nădejdea că voiu urca vreodată treptele ierarhiei funcţionă- reşti. Mama râvnea la această carieră pentru mine. Să slujesc pe împărat. Dar mitul împăratului s’a prăbuşit într’o bună zi şi se mistuie acum încet pe Sfânta Elena. Dar mai exis;.ă un împărat căruia merită sâ-i slujeşti. Rotschild I O dinastie absolut serioasă. Şi atunci mama m’a scos dela liceu şi m’a înscris la şcoala comercială. In mintea mamei strălucea ca un far figura dolofană a unchiului meu din Hamburg, Salomon, fratele tatii, supranumit şi Rotschildul Hamburgolui. Intr’acolo se îndreptau toate năzuinţele ei, el trebuia să-mi făurească viitorul meu de «aur». Astfel că trebui să mă pregătesc şi să învăţ contabili- tatea şi corespondenţa, să întorc pe faţă şi pe dos registrele, să socotesc în taleri cât valorează pfundul sterlin,să aflu cum se trage o cambie la Amsterdam asupra unei bănci din Genova, plătibilă la Batavia de către Compania Indiilor. Ei, nu şi nu şi nul Nu-mi intrau în cap. Fugeam din clasă, o zi, a doua zi, până ce, spre disperarea părinţilor, am părăsit şcoala negus- torească pentru totdeauna. Am luat drumul câmpului. Pier- deam zilele prin marginile oraşului, sau şcde'am culcat ore întregi, în iarbă, undeva pe malul Rinului, priveam în apă, citeam, visam, mă lăsam legănat de gânduri şi mâzgăleam pe hârtie primele mele versuri. M’am înhăitat cu tot felul de băieţi, care mai deochiaţi şi mai scoşi din ţâţânii societăţii. Studenţi rătăcitori, ucenici daţi afară de prin ateliere,"pierde-vară şi alţi tineri de nimic. Am în- văţat să beau mai mult decât trebuie, să joc şi să umblu prin bordeiele mahalalelor. Erau anii primei tinereţi, acei ani de pri- mejdie şi de rătăcire. Dar eram conştient şi lucid. Vedeam că mă pierd şi aveam de acasă o prea îngrijită creştere şi în mine un prea puternic cuprins de învăţătură şi dp bun simţ ca să nu-mi dau seama că păşeam pe potecile desmăţului şi ale ocarei. CĂLĂTOR spre miază-noapte 41 Intr’o zi, mă întorceam dela scaldă împreună cu unul din aceşti prieteni ai mei şi tocmai nu cu unul din cei mai răi. Un student. Avea păcatul că bea, încolo era un băiat de ispravă, citise ceva şi cunoştea multă lume din oraş. Vorbeam tot despre femei, subiectul preferat de totdeauna. La o cotitură, ne întâl- nirăm faţă în faţă cu două fete. Studentul se opri, le salută şi mă prezintă şi pe mine. Apoi le propuse să ne plimbăm împreună, ceea ce ele primiră fără înconjur. Studentul a pornit cu una din fete înainte, iar eu păşeam alături de cealaltă mai în urmă. Era de statură potrivită, cu părul roşcat, cu privirea visătoare şi tristă. Vorbea îngrijit, cu un ton aşezat, dar vocea îi era voalată, ca venind de departe. Era frumos. îmbrăcată, mişcările îi erau gingaşe, părea o fată din buna siocietate. Totuşi, ceva arătat în sfiiciunea ei, în stângăcia mişcărilor ei, că nu era mult umblată prin lume. Prietena ei, o auzeam de departe, părea mult mai veselă şi mai desghcţată şi răspundea cu isteţime vorbelor, de sigur, îndrăsneţe, ale studentului. După câtva timp, ne-am despărţit de el. — «Ţi-a plăcut domnişoara, Harry? », mă întrebă prietenul. —« Dece mă întrebi?». — «Aşa, pentrucă n’ar trebui să-ţi pierzi timpul cu dânsa ». — «Şi ce te priveşte asta pe tine?». — «Te sfătuiesc prieteneşte, îţi pierzi timpul* Nu-i bună la nimic ». . — « Totuşi, voiu căuta să o mai revăd. Ce ştii tu la ce-i bună sau nu? Mie îmi place. Tu, desigur, dacă n’ai succes pe loc, nu te interesează; mă rog: marele cuceritor... ». — « Vezi bine ! ». — «Eşti o lichea, asta eştil Şi nu trebue să te osteneşti să mă mai saluţi ». — «Harry, eşti un copil şi cândva îţi vei aminti de vorbele mele. Greşeşti dacă te încurci cu Josefa. Mai mult nu pot să-ţi spun. Servus 1 ». ’ Am mai căutat-o pe Josefa. Oraşul nostru nu e mare şi n’a fost greu să o găsesc. NeS-am mai plimbat împreună. A început să-mi preocupe gândurile şi timpul. M’am îndepărat ast- ♦» REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE fel de banda de neisprăviţi care mă înconjurase. Ne întâlneam aproape zilnic prin pădurea din marginea oraşului. Am început să o iubesc. Dragoste încinsă de patimă şi mânată de sângele neliniştit şi proaspăt al adolescentului. Fata nu pregetă să mă întâmpine şi dânsa cu inima şi cu simţurile fireşti ale unei femei tinere, întâlnirile noastre au devenit repede prilejuri de îmbrăţişeri şi de pierderi în înflăcărate împletiri de făgăduinţi şi de trupuri. Dar îşi apăra castitatea cu îndârjire. Şi nu numai fecioria ci şi identitatea. — « Cine eşti, spune-mi 1» stăruiam eu. —«Josefa, atât, nu trebue să ştii mai mult». — «Dar dece, dece?». — «Dacă vrei să mai fiu lângă tine, nu cerceta, iubeşte-mă astfel ». —«Dar ne vom lega destinele, ne vom iubi până la moarte, spune-mi cine eşti, cine-ţi sunt părinţii, cum te cheamă *. —«Nu pot să-ţi spun, Harry. Sunt o fată oarecare. N’am familie. Dacă ai prejudecăţi, lasă-mă, du-te 1». — «Ah, nul Dar spune-mi unde locuieşti, cine este tatăl tău... vreau să ştiu cu cine să mă mândresc ». —« Tatăl meu e un om cinstit. E funcţionar judecătoresc. Atât. Nu mă mai iscodi, te implor, Harry 1 *. — « Josefa, viu la tine acasă! *. — «Nu se poate, fug...I*. — «Te urmăresc 1». —■« Nu o face, mă omor, Harry 1». Se ridică de pe iarbă, îşi potrivi rochia de mătase învolănată, îşi legă şnururile dela corsaj, îşi aşeză grăbită boneta pe cap şi porni în grabă spre oraş. Mă ridicai şi o urmării. Am intrat pe străzile oraşului. S'a oprit şi m’a rugat să nu mai merg după dânsa, fiindcă este obosită şi ar vrea să se întoarcă acasă, şi că, hotărît, nu trebue să ştiu unde locueşte. I-am promis. M’am retras, de formă numai. Ea s’a îndepărtat. M’am urcat într’o droşcă închisă şi i-am poruncit vizitiului să o urmărească de de- parte, la pas. Locuia în cealaltă margine a oraşului şi zorea spre casă. Se înserase. In sfârşit s’a oprit în faţa unei case mici, obişnuite, acoperită cu olane roşii, aşa cum sunt multe din aces- CALATOR spre miazA-noapte 43 tea pe la noi. A intrat înlăuntru. Am coborît din trăsură şi m’am apropiat şi eu de locuinţă. Am bătut la uşă. Mi-a deschis şi când m’a văzut, dădu să-mi oprească intrarea, apăsând uşa cu putere. Dar cedă, spre a nu stârni atenţia vecinilor. —«Dece nu m’ai ascultat, Harry? Casa mea şi adevărata mea existenţă sunt hărăzite morţii şi groazei. Te-am ţinut de- parte fiindcă te iubesc *. Rotii privirea prin încăpere. Odaia, mobilată simplu, era curat întreţinută şi în glastre se aflau flori proaspete. Pe perete, între ferestre, atârna, mare, impresionant, un crucifix. Trupul Mântuitorului din fildeş gălbuiu ca pergamentul, iar lemnul din abanos negru. O piesă frumoasă din veacul al XV-lea. — «Nu văd împrejur nimic decât graţie şi credinţă, iar în tine viaţă şi iubire, Josefa 1 ». — « Dacă mai stai mult acf, te vei prăbuşi, sau vei înnebuni, dragule 1 In curând vine tata. Du-te în numele nostru şi al crucii, du-te, — «Nu plec 1». Mă apropiai de dânsa. Plângea şi îşi frângea mâinile cu o deznădejde pentru mine cu totul neînţeleasă, absurdă. Spunea, printre lacrimi, că mă pierde şi că i-am strivit în picioare li- niştea şi taina dureroasă în care se resemnase să trăiască. N’o înţelegeam, nu mai căutam să o înţeleg. O sărutam, îi sărutai lacrimile, o cuprinsei cu braţele. Imaginea patului alb cu polog mă ademenea ca o ispită necurată. — «Ce faci, Harry?». — «Totul, Josefa, totul.... ». —■« Doamne, aibi milă de mine. Maria, sfânto... acum va veni moartea. Iubitule, iubitule... ». Cineva bătu la uşă. Josefa se smulse de lângă mine şi se duse să deschidă. Eram pregătit pentru orice. Auzii din anticameră cum Josefa primi cu bună-seara pe tatăl ei. — «Nu eşti singură, Josefa?* întrebă vocea lui grossă. — «Nu, un prieten al Elsei a venit să mă întrebe ceva despre dânsa. A intrat acum câteva minute şi va pleca de îndată *. — «Ştii că nu-mi plac vizitele. Dacă lumea mă consideră ea spurcat, să binevoiască să nu-mi calce pragul I». REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Uşa odăii se deschise şi înăuntru intră un bătrân gârbov, cu privirea cruntă, cu nasul cârn, cu bărbia ieşită în afară ca un bot de fiară. — « Nenea Dăubl'.r!» am strigat eu, străfulgerat de groază. — «Da, eti, ce? Nu ştiai la cine te afli? Ieşi afară, derbedeule 1». . — «Tată, tată,...» căută să ne împace Josefa. Dar nu am mai auzit prea mult. Am fugit din casă, şi tot în fugă, noaptea târziu, am ajuns la casa mea. Iubeam pe fata călăului din Diisseldorf. «Funcţionar jude- cătoresc ». Biata Josefa, n’a minţit 1». Razele lunii pătrund temător prin ferestrele diligenţei. în- torc capul şi privesc în afară. Trecem printr’un târg mărunt. Nu se vede om pe străzile deşarte şi îmbăiate în lumina mortuară a lunei. Am lăsat în urmă bariera şi acum trecem prin faţa cimi- tirului. Crucile resfrâng în întunerec albeaţa ce o primesc dela lună. Dece răsare din noapte, tocmai acum, priveliştea jalnică a cimitirului? Până şi amintirea Josefei vrăjeşte din adâncuri întreg decorul ce i-a îmbrăcat soarta şi viaţa şi a înconjurat dragostea noastră. Moarte şi groază.... Nu ne-am despărţit după întâmplarea din seara aceea. Iu- birea noastră ascunsă, prigonită şi-a găsit scăpare pe căile mis- ticismului şi ale macabrului. Fata, osândită prin opinia obştei, drept fiinţă necinstită, necurată, la fel ca sinistrul ei părinte, era surghiunită din mijlocul concetăţenilor. Aproape nimeni nu o saluta, nimeni nu voia să aibe cu dânsa nici cea mai trecătoare atingere. îndeletnicirea înfricoşetoare a gâdelui arunca asupra copilei o umbră de ciumată. Eu eram singurul care s’a apropiat de dânsa, cu omenească prietenie şi cu o dragoste frumoasă şi întreagă. Era uşor de închipuit cum s’a dăruit dânsa acestei iubiri, care o ridica din fundul ocarei şi al dispreţului de moarte al târgului, la limanul curat al unei femei preţuite şi iubite. Legătura noastră trecu prin vară şi prin iarnă, prin timp frumos şi prin furtunile deslănţuite de gurile hâde ale oraşului. O astfel de sămânţă de clevetire şi de scandal cred că n’a mai încolţit în Diisseldorf, dela întemeiere încoace. Nu era poreclită CĂLĂTOR SPRE MIAZĂ-NOAPTK 4fi decât «nora > marelui negustor, fruntaş al oraşului, adică a ta- tălui meu; iar eu, « ginerele gâdd », « ucenicul călău » sau «tâ- nărul domn Ştreang », pur şi simplu. ' întâmplările nu întârziară să ajungă la urechile părinţilor mei şi atunci idila luă înfăţişări nenorocite. Prejudecăţile sunt încă mari în vremurile noastre. Dar până la revoltă şi încălcare, trcbue, vrând, nevrând, să le înduri. Proectul unei căsătorii cu fiica omului care strânge laţul în jurul beregatei păcătoşilor era, oricum şi în ochii oricui, o tristă nebunie, nu mai era vorba de o prejudecată. Am trăit în casă zile groaznice. Mama a îmbătrânit deodată cu ani, când a aflat de aceasta poznă a mea. Tata nu mai vor- bea cu mine şi părăsea odaia în care intram. Intre timp, vremea trecea, creşteam, nu mai învăţam, nu mă îndeletniceam cu nimic, dovedeam nepricepere la orice preocupare, mă afundam adânc în mâl moral, bucurându-mă doar de întâlnirile la mar- gine de cimitir, singurul loc unde puteam să e văd nestingherit pe nefericita Josefa Dâubler. Soarta a fost aspră, dar a izbutuit să taie o încâlcire de vieţi, care altfel nu şi-ar fi putut găsi deslcgare. A lovit în dânsa. In iarna trecută, Josefa a murit în urma unei pneumonii. La groapa ei, în cimitirul ospitalier unde ne plimbam noi pe vremuri alea- nul, n’au fost de faţă decât doi oameni: Călăul şi poetul. In mine a rămas întipărit gustul morţii. Parcă iubisem o moartă. In vis coboram în groapă şi-i îmbrăţişam leşul ei palid şi rece. La 12 de noapte, părăsea ea mormântul şi venea de se culca în patul meu şi mă săruta, aprinzând în mine desfătări bolnave. Şi nu venea singură. Invita în odaia mea, în timpul nopţii, toată obştea palidă a cimitirelor, toţi tinerii oraşului care s’au săvârşit din viaţă pentru dragoste, toţi cei pe care dragostea i-a prigonit, i-a zdrenţuit, i-a nimicit, i-a băgat în pământ. Venea astfel ucenicul croitor care s’a împuns adânc cu foarfecă, din pricina fetei jupânului, şi tâlharul care a murit în temniţă de dorul iubitei, şi actorul, care în rolul lui Mortimer din Maria Sluart şi-a împlântat în inimă un pumnal adevărat, şi studentul care din dragoste şi-a irosit anii şi apoi s’a otrăvit. Pe la cân- 4* REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE tători, fugeau cu toţii din odaie, făcându-mi semn să viu şi eu In infernala lor companie. Mă tnzeam, lac de sudoare, supt de sânge şi de vlagă, nebun şi bolnav. La căpătâiul meu, mama mă privea cu îngrijorată cu ochii ei luminoşi şi blânzi ca cerul tuturor lumilor. — « Mamă, mamă, sunt atât de bolnav... mă gândesc numai la dânsa, mamă; altceva nu mai aud, nu mai văd, mi-e inima o rană. Voiu muri şi eu mamă!... ». Dar mama mi-a pus mâna pe frunte, ca o sfântă, şi m’a oprit în viaţă. Când s’a desprimăvărat, m’am însănătoşit. Văzându-mă strivit de toate încercările vieţii, părinţii mei au tras şi această ultimă carte: ple carea la Hamburg. « Acolo voiu uita totul, mă Voiu înzdrăveni, voiu renaşte, voiu deveni un băi bat în toată firea. Palmierul sentimental şi fantastic, dogorit de toate pati- mile, va prinde, acolo în Nord, scoarţă groasă, trainică, în bătaia altor furtuni viitoare ce, desigur, vor sufla pieptiş în calea lui». . . * • Diligenţa a intrat în periferiile sgomotose ale Hamburgului. S’a oprit la un han. Cobor. îmi descarc bagajele şi un băiat vrea să mi le care sus într’o odaie. II opresc. Să mi le ţie sub supra- veghere, în dosul tejghelii. E eu putinţă, chiar în astă seară, să le duc în casa unchiului meu. Voiu străbate pe jos drumul dela han la casa lui. E departe, ştiu, tocmai în cartierul Ottense. Dar vreau să-mi desmorţesc picioarele printr’un mers îndelungat şi să sorb boarea proaspătă ce-o aduce vântul din larg până în străzile oraşului. . Pornesc pe marginile estuarului Elbei şi pătrund adânc în oraş. In stânga mea, pe apele canalului, una lângă alta, plutesc corăbiile legănătoare cu pânzele coborîte de pe catarge. Stea- gurile tuturor ţărilor din lume flutură la prore. Şi cât vezi în zare, corăbii cu două catarge, cu trei catarge, mii de catarge, ca o pădure ce pluteşte între ape şi ceţuri. Mateloţii şi hamalii forfotesc peste ^)unţi şi printre odgoanele ce leagă vasele de stâlpii groşi de pe cheiuri. Se aud limbile cele mai ciudate şi mai felurite. Se încarcă şi se descarcă saci şi lăzi şi baloturi şi cAlător spre miazA-noapte 47 butoaie, se strigă şi se porunceşte, se trag macaralele în clinchet asurzitor de lanţuri. Trec prin faţa şantierelor unde se zidesc corăbii. Câte o jumătate de caravelă sau de galeră plute şte în docuri, încă neis- prăvită, costelivă, iar pe puntea ei goală robotesc dulgherii şi ferarii, ciocănind şi ferestruind scândurile şi cioplind stâlpii ce vor deveni falnice catarge. Mai încolo, un vas de lungă cursă îşi pregăteşte plecarea. In jurul lui, s’au îngrămădit o gloată de oameni care flutură cu batistele, iar din lucarnele corăbiei, călătorii răspund la fel. M’am oprit puţin ca să privesc. Vântul bate în pânze, le umflă, şi nava se dtslipcşte uşor de ţărm în uraltle şi plânsetde celor rămaşi. Aflu că pleacă departe, cale de trei luni, până în Antile, şi că va face escală întâi la San-Domingo... Un sirgur cuvânt exotic şi e de ajuns să-mi pună sângele în mişcare şi închipuirea în fierbere. Respir adânc briza mării. Mi-am scos pălăria, vântul îmi resfiră părul şi-mi umflă pelerina largă, ca pe o velă. Plecare, plecare, acolo e vindecarea, acolo e rtînoirea! Osânda veche o port în mine. Nu s’a îmbarcat de sute de ori van Geldtrn pe astfel de semeţe corăbii? N’a simţit şi el pe prore vântul lar- gului biciuindu-i obrajii? Nici eu nu pot rămâne locului, nici eu un mă pot statornici în oraşe, în ţări, în idei, în religii, în dra- goste. Simt că voiu fi un peregrin, un iconoclast, un dispreţuitor ironic al aşezărilor de veacuri, un amant fără credinţă. Colcăe toate acestea în mine. Peste sufletul meu ars şi pustiit de dra- gostea mea macabră, bântuit de stafia unui strămoş bizar şi ahasveric, suflă vântul tare al depărtărilor, al viitorului. El va netezi brazdele şi va ara câmp nou. Pe câmpul nou va fi poezie. Căci eu nu sunt altceva decât un poet. Iată tot ce a ieşit din amestecul vieţii cu sângele meu, cu suferinţele mele şi cu tre- cutul meu pierdut în legende. Unchiul din Hambijrg! Ah, un intermezzo ridicol. Ce poate să-mi ofere acest Croesus obez şi incult? Spoiala unui mediu îmbelşugat, jocul ameţitor al pungilor de aur, spectacolul de gală al vieţii. Eu tot poetul sărac şi rătăcitor voiu rămâne. Drumul se îndepărtează de marginea mării, ocoleşte spre dreapta şi intră în cartierele frumoase ale patriciatului ora- 4* REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE şului. Vile şi palate se întrec în splendoare şi bogăţie arhitec- turală. Mă apropiu de un parc imens. In fundul lui se zăreşte, ascunsă printre platani, o vilă aristocratică zugrăvită în coloarea roşcată a granitului şi având în faţă un peristil cu coloane dorice albe. In parc, văd un bazin cu jocuri de apă, iar înlăuntrul lui rotund, sub ploaia de picături, naiade şi tritoni au împietrit în atitudini jucăuşe de scăldători fericiţi. Trag de mânerul clopotului ce atârnă la poarta de fier aurit. Aştept. Din dosul vilei apare un servitor îmbrăcat în livrea roşie galonată cu fir de aur şi se apropie grăbit de poartă. — «Cine sunteţi Dvs.?» mă întreabă. — «Sunt nepotul stăpânului D-tale 1 Anunţă-mă, te rogi». — «Care este onoratul Dvs. nume?».... — « Heinrich Heine ». LUCIAN RUGA PROFIL DE AUBADĂ Marelui Sceptic Prea obosită frunte, dorul grav nu-l mai lua pădurii, nu-l mai duce, lasă... tinereţea moare ’n orişicare casă şi în fiecare vers moare un bolnav. Cutele tristeţii, ca pe nişte haite, strânge-le acolo — zestre — la fereastră. Poate niciodată viaţa nu-i a noastră, — cui să ne mai plângem şi să zicem «haide»? Cui să prindem mâna? Cui s’o sărutăm? cugetele noastre nu mai au putere nici pentru un cântec, nici pentru-o durere — plângem pentru alţii şi ne bucurăm. Negurile ’nşeală, frunzele se duc — toate sunt degeaba, toate au să plece... ( Catifeaua palmei se va face rece, n’am să mai te caut, n’am să, mai te-aduc. Poate niciodată noi nu ştim ce vrem... alte ţărmuri seara alergăm să prindem şi ne vindem anii la popice, - i vindem pentru o ţigare, pentru un poem. Toate sunt degeaba, nu mai plânge fumul, toate ştiu să doară şi să te despoaie... toamna cu cenuşă tremură ’n odaie şi la geamuri brazii ne sugrumă drumul. Prea obosită frunte şi prea tristă lasă stricăciunii falea, altădată... Nu-i fereastra noastră viaţă desbrâcatâ, ci tuşeşte iarna pieptul în batistă. cAntec de secetă Eternei injustiţii social» Cânt pentru ţara jără ploi şi fără grâu, căni pentru arşiţa din larguri sfărâmate, pentru cetăţile de flacără, prădate pe drumurile lungi cu scrâşnetele ’n brâu. Sămânţa brazdei negre până ’n poală, sudoarea palmei cu dogoare ’ngustă mai spune de legendele din pustă cu hanuri vechi bolnave de răscoală. Obrazul tot, de chiciurii sânziene, mireazma la, baltag de lăncier — sărută geana buzei — colier multicolor de ape dunărene. N’ai să mai vii din seara ca un mit, n’ai să mai gemi târziu lângă ferestre. Tulpan de hohot, rochie de cit — zadarnic mersul, foşnetul poveste. Ce să-i spun de-acuma pietrei? Ce să-i scriu când voiu trece noaptea — crâşmă — spre năcazuri? Mâna poate-i zgură, nu e ochiul viu, dar ne-alungâ toamna pâclele pe iazuri. Cine ştie ţara ceea, măi frăfâne, peste care iarna muşcă herghelii... Timpul, tâlhăreşte a călcat prin grâne, caii pasc pe câmpuri,—de-ai putea să-i ţiil CÂNTEC DE SECETA 1* Peste minarete reci de rosmarin logodită frunză joacă ’n vânăt pas, prietenă — răcoarea ca un parastas spintecă ’n Dumineci cântecul virgin. Cine ş'ie ţara?.. Cine va putea aduna ’n ghiocuri febra asta nouă? Zestrea nu mai este, poale-a fost mărgea, apa vieţii clare vine şi ne plouă. Cânt pen'ru-armonie şi colori, pentru luna pusă bagdadie, pentru părul tău plin de viori — şi mă doare . mâna de hârtie, pana se sfieşle legănat, nu mai urcă versul ziua până ’n schit: pentru soare-am fost, şi m’au prădat... pentru Domni am plâns, şi m’au gonit... Du-te, melodie cât un neam — pentru alţii poate-i bucuria... Noi am fost cu visul şi moşia, ei au fost cu ceaţa mărilor din geam. Altă rugăciune ruptă; altă treaptă peste pluşul inimii svâcnind : — voiu urla din brazde putrezind pentru-o ţară limpede şi dreaptă. d* ERAU SERI DE TOAMNĂ... Statuii Libertăţii Câteodată soarele nu vine... Câteodată munţii 'şi scot păunii... La vârstele noastre ne-pline In beciuri, dorm unii. Cât belşug prietenesc, cât aur Ne aruncă soarele 'nainte... Visule, îmbracă-te; - o să mergem, Nu mai plânge lună,—fii cumintel Ţin eu minte munţii cum s'au dus Năpădiţi de umbre-adânci, hu-hu! Străzi de fum intrau în felinare, Erau seri de toamnă ca şi-acii. Toamna care vine, dacă bate In perdeaua limpede, frumoasă, Să ştii: luna cu inelele ei toate Ţi-a venit la geam, a fost trimeasă. Culcă-mi-te inimă, visează ’— N'ai să simţi ca mine cum te ’ndoaie Tâmpla asta falnică dar tristă Regăsită ’n mâna ta, în ploaie. Să nu simţi ca mine, să nu simţi Şoldul când s'a strâns şi n'a mai vrut, — Nopţile-acestea - aduc aminte Că 'n beciuri zac unii, demult. BRAV SERI DE TOAMNĂ... 93 Culcă-ml-te, inimă, visează Să nu-ţi pese, căntecule, nul Ţin eu minte brazii cum plecau — Erau seri de toamnă ca şi-acu. Numai grâuri 'nalte, numai pâine Şi-aveau triunchiuri svelte — să le vezi... Parcă-ardeau păduri de sonde ’n ochii Năpădiţi de şolduri, de livezi. Câteodată munţii 'şi scot păunii... Câteodată liniştea ne minte... La vârstele noastre, acuma, Nu mai plânge lună,—fi cumintel ION CABAION EXEGEZĂ DE BUZUNAR (DUPĂ TEXTUL ROMÂNESC AL BIBLIEI TRADUSĂ DE VASELE RADU ŞI G. GALACTION). Tonalitatea povestirii e de basm de copii, cu noţiuni bâi- guite de două-trei ori în aceeaşi frază, mai totdeauna defectuoasă. * Lumina apare din prima zi a e fără îndoială alcătuită din fragmente de cosmogonie şi magie caldeiană, cu străvechi amintiri preistorice, a căror semnificaţie iniţială s’a pierdut. 3* REVISTA FUNDAŢIILOR REGAL» Dar fără osteneala—de a doua mână—a scribului evreu, ce înrâurire ar mai fi avut asupra Istoriei închipuirile altfel de mult uitate din Ninive, Babilon şi Ur?' * Să reţinem ideia fundamentală că ieşirea din animalitate, atingerea unui stadiu de conştiinţă care deosebeşte binele de rău—ivirea ideii morale,, care va frământa dramatic, tragic, viaţa omenirii — e socotită, e simţită ca o pierdere a fericirii. * Dorul femeii după bărbat ca şi durerile naşterii sunt blestem dumnezeesc în urma nesupunerii din Rai. Nu însă şi poftele bărbăteşti. * încă din Rai, întâiul croitor de dame şi bărbaţi a fost însuşi Dumnezeu, iar modelul lui trebue să fi fost foarte asemănător cu al aviatorilor de azi. — «...Şi a făcut Domnul Dumnezeu lui Adam şi femeii lui veşminte de piele şi i-a îmbrăcat cu ele t>. Goliciunea primilor oameni în Rai e deci numai scornirea unor nudişti. * Alungarea din Rai poate avea şi o explicaţie biologică, nu numai morală şi anume: menţinerea principiului Morţii şi evo- luţia Vieţii. — « ...Ca să nu întindă mâna şi să ia din pomul vieţii şi să trăiască vecinie, fu dus Adam afară din Rai». De asemenea: — «... Ca sd păzească drumul spre pomul vieţii, au fost puşi heruvimii cu sabie de flăcări la porţile Edenului ». * Potopul de care vorbesc legendele mai tuturor popoarelor, pare să fi fost un fenomen cosmic: topirea unui astru ceresc de ghiaţă, căzut între golful Persic şi Madagascar, unde a înnecaţ Utt fct^yechiu pqnţinent, ce lega India de Africa de Sud, * EXEGEZĂ DE BUZUNAR 31 Scribul arameian e încredinţat că vrăşmăşia între oameni tot Dumnezeu a scornit-o, dintr’un copilăresc sentiment de gelozie: — «... Iată, a zis Domnul, ei sunt un singur popor şi o sin- gură limbă au cu toţii. Şi acesta e numai începutul lucrărilor lori (Cetatea şi Tumul Babei). Dar nimic nu le va rămânea nefăcut din câte îşi vor pune în minte să facă. Haidem să ne pogorîm şi să amestecăm pe loc graiul lor, astfel ca să nu se mai înţeleagă în limbă unii cu alţii»I A fost oare frumos din partea unui Atotputernic? Fapt e că de atunci omenirea nu şi-a mai regăsit unitatea — şi abia presimţirea acestei unităţi. * Deşi Domnul făgăduise lui Avram: — « .. .Voiu înmulţi pe urmaşii tăi ca pulberea pământului... ». a înmulţit mai mult pe Chineji, care cu patru sute de mi- lioane de suflete lasă mult în urmă cele câteva milioane de evrei. • ’ * — « ...Valea Sidim (Marea Sărată) era plină cu puţuri de smoală... ». Şi totuşi abia în ultimele luni ale anului 1945 au început sondaje petrolifere în apropierea mării Moarte de către societăţi anglo-americane. * «Salutul roman» l-a făcut întâiu tot un evreu: Patriarhul Avram, precum stă scris: — « .. .Şi răspunse Avram regelui Sodomei: Ridic mâna mea înaintea lui Dumnezeu, Dumnezeu Cel Prea înalt». * După cuvântul dumnezeesc, Ţara Făgăduinţei se întinde « dela fluviul Egiptului (Nilul) până la fluviul cel mare al Eu- fratului ». Iar Evreii nu pQt intru uzi în mica Palestină decât pe bază de certificaţej * J* REVISTA FUNDAŢIILOR REGALI Legământul dintre Dumnezeu şi Avram nu s'a făcut pe temei rasist; dimpotrivă: — «... Când va fi de opt zile, orice prunc de parte bărbă- tească dintre voi să fie tăiat împrejur, în neam de neam, atât robul născut în casă, cât şi cel cumpărat cu argint din orice neam. străin şi care nu este din seminţia la ». Ideea morală fiind astfel recunoscută superioară la oameni ideii biologice. * E tipică tocmeala lui Avram cu Dumnezeu pentru cruţarea vicioasei Sodome: dela cincizeci, cât ceruse întâiu Dumnezeu, Avram a ajuns să obţie iertarea cetăţii numai cu prezenţa a zece drepţi. * Darul ospeţiei era în vremea biblică foarte întins. Din gene- rozitate? Poate şi din interes. Tot străinul aducea veşti, fiind într’un fel ziarul şi ziaristul timpului. * — « ...Şi se vor binecuvânta întru seminţia ta toate po- poarele pământului... *. A făgăduit Domnul lui Avram. Iar popoarele pământului nu ştiu cum să se mai scuture de seminţia lui. * întâiul Ioc pe care l-a dobândit Avram în Palestina a fost ţarina cu văgăună, cumpărată la Macpela, spre a-şi îngropa soţia. Tranzacţie semnificativă. Şi azi evreii cumpără, bucată cu bucată, vechea lor patrie. * Inelul trimis de viitorul ei socru, Rebeca şi-l prinde în nară. * Naşterile la un neam nomad de păstori, ca al evreilor — na- şterile femeii şi ale vitelor, care trebuesc apoi păzite—sunt însuşi mecanismul avuţiei. De aci se trage de sigur marea bucurie a zămislirilor biblice, socotite ca un dar dumnezeesc. * EXEGEZA de buzunar » Toate temerile, toate dqjinţele acelor ciobani patriarhali se exprimă în vedenii cereşti şi iau glasul poruncitor al Domnului, întocmai ca la Pelrache Lupu, ciobanul dunărean. * Ce va fi însemnând Oholibamal E numele uneia din miresele lui Esau. * Când a dat drumul fraţilor săi, Iosif, mare dregător îu Egipt, le-a zis: — Să nu vă certaţi pe drum 1 Ah 1 De pe atunci se certau între ei nefericiţii fii ai Îmi Israel I * Iacob a fost îmbălsămat în ţara Egiptului de meşteiT egipteni. Mumia lui Iosif de asemenea a fost pusă în sarcofag şi păstrată în Egipt, până la fuga Evreilor de acolo. Nu e deci prea iluzorie credinţa ca aceste două mumii să poată fi odată regăsite. * In cartea «Ieşirea» găsesc următoarele: — «... Şi pe drum s’a întâmplat că, fiind într’un ha n, Domnul a dat peste Moise şi a căutat să-l omoare (?). Atunci Sefora (soţia) a luat o piatră ascuţită şi a tăiat împrejur pe fiul său şi atingând picioarele lui Moise, i-a zis: Cu adevărat, tu eşti pentru mine un soţ de sânge. Atunci Domnul l-a lăsal, iar Sefora a zis: Soţ de sânge eşti tu, din pricina tăierii împ rejur ». Ce înseamnă toate aceste fapte şi vorbe — desigur magice şi rituale — care sunt pentru noi aproape fără sens? * Plăgile din Egipt sunt stârnite de Moise şi Aaron înaintea ochilor Faraonului — care nu pune pe nimeni să-i prindă şi să-i lege. Tdate vitele muriseră întâiu de ciumă (plaga a cincea) — cum au mai autut muri de grindină? (plaga a şaptea). «• REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Plăcile n’au fost aruncate asupra Egiptului spre a înmuia inima Faraonului — pe care tot Domnul o învârtoşa 1 — ci pentru urmaşii evreilor: — « ...Ca să povestiţi în auzul fiilor voştri şi al nepoţilor voştri cele ce am săvârşit în Egipt şi minunile mele, pe care le-am făcut cu ei şi să cunoaşteţi că eu sunt Domnului — « , . .Domnul nostru este mare războinic!», scrie în Cartea Ieşirii ». Azi, (>ste mare pacifist. — «... Ia un vas, a rostit Moise către Aaron şi pune în el un omer plin de mană şi aşează-1 înaintea Domnului, spre păstrarea I urmaşilor voştri. Şi precum a poruncit Domnul lui Moise, astfel l-a pus Aaron înaintea chivotului Legii, să se păstreze ». Ce chi'vot? Ce Lege? Inaintel ca Moise să fi primit pe muntele Si nai tablele Legii, aveau oare fugarii un chivot cu legi? In acest caz trebue să fi fost legi şri imnuri egiptene, ceea ce ar explica similitudinea unor psalmi de mai târziu cu vechile cântări religioase din mor- mântul faraonului, adorator monoteist al Soarelui, Ank-En-Aton. —«... Cftiiar şi preoţii care se apropie de Domnul, să se sfinţească pe sine, ca nu cumva Domnul să facă prăpăd prinţ ’e ei p. — «... Săi nu-ţi faci ţie chip cioplit şi niciun fel de asemănare cu cele ce sun t în cer, sus, sau pe pământ, jos, sau în ai ele de sub pământ p. O asemeneiâ radicală excludere a celei mai concret j dintro îndeletniciri, apta plastică, e poate unică în isţpria civilizaţiilor, Iată însfârşit teribila poruncă: KttCEZA DE BUZUNAR il Râvna de abstracţie s’a menţinut la fiii lui Israel de-k-lungul timpurilor, până în zilele noastre. * S’a păstrat totuşi un rudiment al străvechii, atotputernicei idolatrii: — « ...Atunci a grăit Domnul lui Moise şi a zis: ...Să faci doi heruvimi de aur... dar heruvimii să fie cu aripile întinse... ». Ba însuşi Domnul a încurajat idolatria şi magia, îndemnând pe Moise în pustiu să făurească un şarpe de metal, cu miracu- loase puteri de lecuire: — « .. .Şi Moise a făcut un şarpe de aramă, pe care l-a atârnat de un stâlp, iar când cineva era muşcat de şarpe şi se uita la şarpele cel de aramă, se lecuia şi rămânea în viaţă ». * Cine va tălmăci vreodată pe înţelesul raţiunii noastre, tâlcul costumului de slujbă al lui Aaron, cu clopoţei pe poalele mantiei şi pe mitra sacerdotală purtând tăbliţa de aur cu inscripţia: « Sfinţit Domnul &? Ce-o fi însemnând această sângeroasă liturghie: — « ... Şi junghiind berbecul, să iei din sângele lui şi să ungi sfârcul urechii drepte a lui Aaron şi sfârcul urechii drepte a fiilor lui şi degetul cel mare dela mâna lor dreaptă şi degetul cel mare dela piciorul lor drept, iar cu sângele rămas să stropeşti jertfelnicul de jur-împrejur... ». Cu asemenea grosolană magie se învestmânta în zorii ei cea mai înaltă, mai pură concepţie religioasă a omenirii. * « .. .Şi Domnul a zis către Moise: Mă uit la poporul acesta şi văd că este un popor tare încăpăţânat». Domnul nu s’a înşelat şi încăpăţânat a rămas poporul acesta până în zilele noastre. * —«... Orice întâiu născut de parte bărbătească este al meu 1», a poruncit Domnul. REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ta Deci eu însumi, întâiu născut, sunt oare al Domnului? Nu se prea vede. * După ce a vorbit Domnul, Moise, spre a nu orbi pe ceilalţi, purta zăbranic — atât de puternic îi lucea faţa. (Sau spre a se crede că-i lucea?). * întreg Leviticul e o colecţie de magii, pe care le-ar putea lămuri numai un specialist al religiilor comparate. Soarta ţapului e cu deosebire semnificativă — şi destul de crudă pentru nevinovatul ţap: —« .. .Şi Aaron să pună amândouă mâinile pe capul ţapului celui viu şi să mărturisească asupra lui toate nedreptăţile fiilor lui Israel şi toate călcările lor de lege şi toate păcatele lor şi să le pună pe capul ţapului şi cu un om care stă gata să-l trimită în pustie * — desigur pradă leului, şacalului. In afară de cruzime, instituţia ţapului ispăşitor e şi imorală, căci îngăduie toate încălcările şi toate păcatele — atunci şi de-a pururea! * In lăcaşul sfânt Aaron nu putea intra decât întovărăşit de o adevărată cireadă: un viţel, un ţap, încă doi ţapi şi un berbec. Dar alături de aceste slujbe barbare, ce înalte învăţăminte: — « ... Iar când veţi secera lanurile din ţara voastră, să nu mergi cu secera până în colţurile ogorului tău şi spicele rămase de pe urma secerii să nu le culegi... Să nu culegi ciorchinii rămaşi pe urmă în via ta şi tot aşa să nu aduni poamele căzute jos, din livada ta. Acestea să le laşi săracului şi străinului... *. Sau: — 4 ... Să nu asupreşti pe aproapele tău şi să nu-1 jecmăneşti. .. .Dacă vreun străin locueşte la tine, în ţara ta, să nu-1 impilezi. Străinul care petrece împreună cu voi, să fie pentru voi ca şi băştinaşul vostru şi să-l iubeşti ca pe tine însuţi, căci stiăini aţi fost şi voi în ţara Egiptului». EXEGEZĂ DE BUZUNAR *S întreg Leviticul — Cartea Ritualului — e expresia cumplită a spaimei de necurăţenie. Până şi împreunarea firească dintre soţ şi soţie trebue urmată de o purificare. * Desgustul de moravurile celorlalte seminţii are aceeaşi obârşie ca şi spaima de viciile lor publice, religioase, atât de animalice, —«... Să nu umblaţi după datinile popoarelor pe care le voiu isgoni dinaintea voastră, porunceşte Domnul, căci toate acestea ele le-au săvârşit, de aceea m’am scârbit de ele?*. Şi: — «...Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru, cel ce v’am osebit pe voi dintre popoare... *. Pentru mai multă curăţie, desigur, începând cu cea morală şi pentru o atât de lungă suferinţă. * Propovăduirea legii morale, atât de ameninţată din afară şi de atâtea ori dinlăuntru, a depăşit orice închipuire, precum ne arată Deuteronomul: — « .. .Poruncile mele, spune Domnul, să le sădeşti în sufletul fiilor tăi şi să vorbeşti de ele când stai în casa ta, când călătoreşti, când te culci şi când te scoli. Leagă-le ca pe un semn pe mâinile tale, poartă-le ca pe un talisman între ochii tăi, scrie-le pe uşorii casei tale şi pe porţile tale ». * «Ţara în pietrele căreia stă ascuns fierul şi din munţii căreia se scoate arama *. Sunt în Palestina mine de fier şi de aramă? • Binecuvântările sunt în număr Je 13. Blestemele însă, 47. * Aflăm din Cartea întâia a lui Samuel, că spiritul profetic, atât de caracteristic Vechiului Testament şi prin care se credea că vorbeşte însăşi voinţa lui Dumnezeu, era uneori colectiv — şi transmisibil. La Rama se afla o «frăţie » de prooroci. *4 REVISTA RUN»ATI1L0R REOAL* — « ...Iar când vei intra tu în cetate, grăeşte Samuel lui Saul miruindu-1, te vei întâlni cu o ceată de prooroci, care se po- goară de pe culmi, având în frunte harfe, tobe, cavale şi chitare şi care vor fi stăpâniţi de duhul proorociei. Şi Duhul Domnului va da năvală peste tine şi vei prooroci şi tu cu ei şi te vei pre- face în alt om*. * Acest duh al profeţiei se manifesta ca în felul epilepsiei, cum s’a întâmplat cu Saul la Rama, la «frăţia» proorocilor: — « ...Şi aruncându-şi el hainele de pe el, se sbuciuma ca un profet înaintea lui Samuel şi a zăcut gol la pământ toată ziua aceea şi toată noaptea *. Dar acest fel de molipsire era trecător, căci stă scris despre Saul: — « .. .După ce a sfârşit cu însuflarea sa de prooroc, a venit acasă ». * Profeţii asasinau şi ei, cu destulă uşurinţă. Proorocul Ilie, bunăoară, a junghiat cu mâna lui, la pârâu, patru sute de slu- jitoii ai lui Baal. Iar Elis>eu scoate două ursoaice din pădure ca să ucidă patru- zeci şi doi de copii dintr’un pâlc care-i strigase: — Chelule 1 * Profeţii, cărora li se neagă profeţia, devin furioşi. — «...Atunci s’a apropiat Sedechia, stă scris în Cartea întâia a Regilor, şi l-a lovit pe Micheia peste obraz şi i-a zis: — «Cum de a fugit dela mine Duhul Domnului, ca să vor- bească prin tine? *. * Elizeu primeşte harul profeţiei prin mijlocirea muzicii: — « .. .Şi acum, zise Elizeu, aduceţi-mi un cântăreţ din chi- tară ». Iar după ce cântăreţul din chitară a început să mişte coardele, mâna Domnului a fost peste el şi a zis... » (Etc.). EXEGEZA de buzunar Un dar deosebit avea profetul Elizeu, neamintit până la elr Acela de a ceti din depărtare gândurile altora. Unde e studiul documentat asupra spiritului profetic la dife- rite popoare, inclusiv spiritul profetic al ştiinţei moderne în luptă «i realitatea imprevizibilă? * Pe acea vreme Regii se alegeau după statură. Saul era «mai înalt decât tot poporul dela umărul său în sus ». Când l-a zăpit, poporul a strigat de bucurie: — Trăiască Regele l ¥ Chiar în vremea Cărţii a doua a lui Samuel, bărbaţii aveau mai multe soţii, care năşteau de timpuriu şi de multe ori. Pă- rinţii piereau lesne. Evreii erau atunci un neam de adolescenţi. Mult mai târziu, în risipire, evreii se preschimbă într’un popor de moşnegi — şi în asemenea măsură încât chiar tinerii ■mblă să aibă înfăţişare de bătrâni. îjs Cu mare cinste e pomenit, într’o cântare a Regelui David^ «n anume Benaia, «bărbat viteaz, cu multe fapte vitejeşti». — « .. .El a răpus pe cei doi fii ai lui Ariei din Moab. Tot el a coborît şi a răpus leul din fundul unei fântâni şi pe urmă a ucis un egiptean, o namilă de om ». Care evreu s’ar mai făli azi cu asemenea isprăvi? * Din Cartea întâia a Regilor aflăm ca Regele Solomon, 480 de ani după ieşirea din Egipt, îşi face o nouă imagine despre Domnul, cu totul diferit de antropomorfismul lui Moise, care-1 văzuse odată gol din spate pe Domn.il: _ — «... Să fie oare cu putinţă ca Dumnezeu să aibă lăcaş pe pământ? strigă Regele constructor la târnPsirea Templului- Cerul şi cerurile cerurilor nu sunt în stare să-l cuprindp 1». * In Cartea întâia a Cronicilor apare însfârşit iar marea idee — anti-istorismul judaic 1 — a păcatului vărsării de sânge', cerut & 66 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE totuşi de Domnul mai înainte, la ocuparea prin forţă a Canaa- nului. Din mâna lui David, întâiul mare conducător al triburilor alese, nu vrea să primească Templul. — « ...Yărsat-ai sânge, spune Domnul şi războaie mari ai făcut. Tu nu vei zidi Templul numelui meu, căci mult sânge ai vărsat pe pământ înaintea mea 1». * Că Domnul pedepseşte până în a şaptea seminţie putea să fie un corectiv lipsei de transcendenţă a religiei mozaice, care începe şi se sfârşeşte pe pământ. Dar cei care n’au urmaşi, în care crimele să fie răzbunate şi ispăşite? Judaismul îi lasă pradă imoralităţii şi în afară de orice sancţiune. Nu ştiu dacă înţelepţii de ieri sau de azi ai Torei au împlinit această gravă lacună. Dar trebue să recunoaştem cinstit că Iisus, spre a servi aceeaşi fundamentală morală, a fost cel puţin logic când a creact o judecată şi o lume « de apoi». * Revolta conştiinţei împotriva amoralităţii legilor Univer- sului — iată Cartea lui Iov, monument unic al sufletului omenesc. — t ...Vreau să stau de vorbă cu Cel Atotputernici Să mă răfuiesc cu Dumnezeu este dorinţa mea I « .. .E vorba de putere? El este puternic. E Vorba de judecată? Cine mă va apăra în judecată? Oricât aşi fi de drept, gura mea mă osândeşte şi chiar dacg aşi fi fără prihană, mă scoate vinovat... «...O! De-ar fi un mijlocitor faţă de Dumnezeu, precum este între om şi aproapele său 1 « ...Pe viul Dumnezeu care a înlăturat dreptatea mea, pe cel Atotputernic, care a umplut de amărăciune sufletul meu... până ce îmi voiu da duhul, nu mă lepăd de nevinovăţia mea »I * Există totuşi o valoare despre care năpăstuitul Iov zice: — « ...Omul nu cunoaşte calea către ea şi pe plaiurile celor vii ea nu se află. Adâncul spune: «Ea nu e în sânul meu », iar Marea răspunde: « Ea nu e la mine ». Bulgări de aur nu pot fi daţi în locu-i şi preţul ei nu-1 cântăreşti cu argint... ». EXEGEZĂ DE BUZUNAR 67 Această valoare e uaul din cele două miracole de care pomenea Kant: stelele deasupra, conştiinţa morală din adâncul cugetului nostru. * Dar între Iov şi ordinea universală, trebuia o împăcare. P-ntru a jjstificp nedreptatea pe care i-a făcut-o. Dumnezeu, ca un satrap oriental, invocă forţa sau, cum am spune, azi, « prin- cipiul autorităţii *: — « .. .0 .re doj nitorul caută ceartă cu Cel Atotputerhic? ». Ş. Iov — curio! ! —consimte lâ o asemenea încheiere: I-U-tă-m-., Doamnt, sunt o nimica toată 1 Ce să-ţi răspund? Pun mâna la gură... ». C.ea ce înseamnă că ordinea morală a Universului scapă munţii şi moralităţii noastre. Dar se mai poate numi ordine morală? * Jadaismul a creat astfel un om ciudat, adversar nu numri -al istorici—începând cu a sa —dar şi al Universului, cu legile lui lipsite de conştiinţă morală. ' Acest om, aproape inuman prin straniul lui cuget, socoate că toate evenimentele şi regulile vieţii cuprinse în Scriptură sunt revelatorii. El s’a încredinţat şi îşi încredinţ ază urmaşii, din veac în Veac, că e absolut zadarnică orice acţiune creatoare de ceea ce numim «istorie ». Şi e hotărît să suf.re cu resemnare până la sfârşitul timpu- rilor «istoria» cruntă a tuturor c lorlalte popoare, care trtc p ste capul pLcat şi gâiditor al lui Israel — sau până vor ajunge şi ele la îaţ Lpciuma Sf. Scripturi. ...Dar «oamenii de acţiune» socotesc acest fel de a trăi şi suferi, ca un Semn al « decadenţei ». * Iar Evr ii în care mai clocotesc eneigiile creatdare de istorie ■urm ază strigând această poruncă a Domnului, vestită prin graiul lui Isui..: — « .. .E pr. a paţin ca tu sa fii Servul meu pentru a ridica triburile lui Iucov şi a reclădi ruinele lui Israel. Eu cer de la. tine ca să fii lumina Seminţiilor şi unealta mea pentru mântuirea lumii pe tot pământul ». ‘ F. ADERCA *• NOTE ESTIVALE ALE UNUr DILETANT Paris 1923. La teatrul din strada Vieux-Colombier, Jacquefe Copeau şi Valentine Tessier jucau «Le carosse du St. Sacra- ment >. Scena nu avea nici culise, nici decor, şi peretele din funA rămânea cenuşiu şi gol ca al unui hambar. Dar un imens mă— nunchiu de flori într’un colţ al scenei şi o catifea galbenă arun- cată pe o masă rustică ajungeau ca să sugereze fastul Americe* spaniole şi vicercgale... Acest miracol de artă decorativă este şi problema interioa- relor din Mangalia. Civilizaţia mecanică a scăpat omul de sclavie—sclavi* «omfortului semenilor săi, care pot plăti. Suprimaţi civilizaţia mecanică şi, dacă mai rămâne un ba» în circulaţie, se va reîntoarce sclavia. In camerele de jos ale Palatului Pitti, la Florenţa, este un Crist de alabastru pe care poporul de jos l-a denumit: « Cristut jum’ate copt, jum’ate crud », fiind format din părţi alternate,. unele trecute prin cuptor, altele nu. Juma’ copt şi juma’ crud___ ca şi imaginile ce trec pe plaja din Mangalia. Intr’un manual de istorie pentru cl. a VlII-a medie, editat de librăria de stat a unei mari ţări, se ceteşte ,că prima formă a societăţii fu aceea matriaihală. Astfel « Mutterrecht »-ul a de- venit, cum se spunea în Germania academică: « Katederreif ». NOTE ESTIVALE ALE UNUI DILETANT 69 Marele Creutzer presimţise aceasta, şi Gcethe, care mai bine •a oricare altul înţelesese pe Creutzer, se pătrunsese de această revelaţie: tMefistoi îmi pare rău că trebue să desvălui un secret bine tăinuit: divinităţi ce stau în cea mai adâncă singurătate, împre- jurul lor nu există nici spaţiu, nici timp... Sunt mamele. tFaust, răscolit: Mamele! Mefistoi Te sperii? Faust: Ma- mele ! Sună atât de ciudat!». Dar primul teoretician fusese elveţianul Bachofen, care, contemplând un sarcofag desgropat dintr’un subteran al vilei Pamphili, îşi aduse aminte de Oîknos, tăietorul de sălcii, şi de civilizaţia primitivă palustră care nu cunoştea funcţia mascu- lului în procreaţie şi se închina înaintea supremaţiei femi- nine. , Despre această civilizaţie, unde prevala «incerta Venus » a lui Horaţiu, juristul din Basel făcuse un tablou inspirat din pic- turile vaselor, din decoraţiunile sarcofagiilor şi din monumente literare. Apoi, opera sa prea puţin cetită a intrat în uitare. In Monaco din 1900, un om pe atât de talentat pe cât de bun, pe care Germania nazistă îl va face să fugă până în Noua Zeelandă, Wolfskehl, o descoperi şi dete de ştire unui şarlatan, Schuller, care, la rândul său, o comunică lui Ludwig Klages, ana dintre cele mai stranii figuri din acea Germanie. Fu un incendiu. Matriarhatul devine un 4 Weltanschauung >. In celebrul cartier din Swabing, se constitui o societate ma- triarhală. Centrul ei era contesa Franziska von Reventlow, «are în jurnalul său ne-a conservat documentele acestei încer- «ări şi în gi e şi sociologice, în lu- ' crarea mea: Regimul juridic al petrolului in România, prezentată în 19S6, la Institutul de legislaţie sgaiâşi indus.t iala (Fac. de dr. din Bre.). M) V. planul , ce am întocmit în 19 9, pentiu cercetarea sociologici • manifestărilor administrative (în cadrul moneg afiei sociologici). So REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Metodologia juridică mai cercetează căile pentru aflarea ade- vărului în arta legiuitorului, care presupune cunoaşterea realităţii sociale (prin sociologia juridică) şi conştiinţa tendinţelor (prim ştiinţa politică). Problema adevărului, şi deci a căilor de metoda pentru aflarea lui, se pune şi în arta jurisconsultului (clinica juridică) şi în arta judecătorului; iar pentru ambele în mod special, în logica judi- ciară, subdiviziune a metodologiei juridice 13). In concepţia, pe care am expus-o, metoda de descoperirea ade- vărului judiciar este ipoteza judiciară, verificată prin silogismul judiciar 14). In acest sistem, doctrina nu este sursă de Drept, ci o dog- matică a regulilor şi principiilor juridice; iar jurispruderţa nu este precedent de soluţie, decât ca precedent de metodă 15). Dealtminteri, controversele de soluţii se pot reduce la contro- verse între metode sau la o mai bună supraveghere a aplicări» unei anumite metode 18). Norma de drept, care este numai o parte a obiectului ştiinţei juridice, are caractere fundamentale, ce formează, respectiv, preo- cuparea specială a unei anume discipline: juridicitate (ştiinţa juridică); normativitate (metodologia juridică); socialitate (socio- logia juridică); tendinţe şi finalitate (politica juridică); formulare şi tehnicitate (tehnologia juridică, subdiviziune a metodologiei)* expresivitate (artele juridice, de asemeni cercetate de metodologia juridică 17). Principalele metode juridice sunt: detectarea,formularea, inter- pretarea ; analiza şi sinteza ; abstractizarea şi generalizarea ; concre- tizarea şi particularizarea; observaţia; ipoteza; inducţia şi de- ducţia; apoi: definiţia, clasificarea, diviziunea, subsumarea*, analogia; metodele şi regulele de interpretare18) etc. la) V. capitolul IV. Logica Judiciară, în lucrarea mea: Teoria şi Practic* Dreptului, voi. I, Bucureşti, 1946; şi lucrarea: Teme..., citată în nota Se ▼. şi notele 7 şi 19. u) V. studiul meu: Silogismul judiciar, in llev. Fund. Reg. (Octomvri* 1946) şi în extras (Bucureşti, 1946). ,s) V. lucrarea mea: Elogiul Jurisprudenţei, Bucureşti, 1944. ’•) V. nota mea, în «Dreptul», LXXII, caietul III/2-—3; şi Teoria.. (nota 8). ■ *’) V. studiul meu: Teoria Normei Juridice, în Rev. Fund. Reg. (Noemvrii» 1946) şi în extras (Bucuieşti, 1946). De asemenea: Norme (în «Dreptul», LXXII, caietul III/l) şi cap. V Ce este Dreptul? (în lucrarea mea precitată: Teoria şi Practica Dreptului, ▼ol. I). ’*) V. cap. VI. Metodele de interpretare (în Teoria şi Practica Dreptului ▼ol. I). 1 FORME DE SOCIALIZAREA DREPTULUI 8s Am ales problema responsabilităţii civile 19) pentru a cerceta modul în care se urmăreşte aflarea adevărului cu-ajutorul meto- delor şi modul în care conţinutul acestui adevăr a variat prin încercări de adaptarea Dreptului fixat -şi formulat, la evoluţia ideilor şi la transformările societăţii. * Am stabilit deci că, atunci când Dreptul se transformă, se modifică, prin întrebuinţarea metodelor, şi ştiinţa juridică pentru, a rămâne adecvată obiectului ei; Că atunci când Dreptul capătă o nouă structură, se constitue, metodologic, o nouă ştiinţă juridică. Dar am întâmpinat şi fenomenul invers: încercarea ştiinţei juridice, cu ajutorul metodelor şi cu ajutorul procedeelor tehnice, de a adapta Dreptul fixat şi formulat, la transformările perma- nente ale societăţii; precum şi lucrarea metodologică a ştiinţei juridice (în cooperare cu sociologia) de a structura un nou Drept, ca expresie a unei noui structuri a societăţii. In felul acesta, am verificat şi ipoteza-a doua, a metodizării ştiinţei juridice. c) Socializarea Dreptului In verificarea celei de a treia ipoteze (a democratizării Drep- tului £0) prin mijloace tehnice şi de metodă) am cercetat trecerea «lela Dreptul nefixat la cel fixat şi formulat dar nescris, şi apoi la Dreptul formulat în scris şi am întâmpinat tipul de Drept formulat şi secret. In vechiul Drept roman, se produce un fapt de socializarea Dreptului, prin divulgarea fastelor şi formulelor (Gnaeus Flavius), şi un fapt de laicizarea ştiinţei juridice (săvârşită dc Tiberius Coruncanius). Au mai fost momente de democratizarea şi laicizarea ştiinţei juridice. ' Şi artele juridice înfăţişează un proces de socializare, atunci când exerciţiul lor, încetând de a fi un monopol, devine accesibil păturilor mai largi; şi atunci când, dela slujirea unor interese de categorie, respectiv a interesului individual, ele evoluiază către subordonarea lor faţă de interesele mai largi, respectiv ale întregii colectivităţi. 1*) V. luciaiea mea: Responsabilitatea civilă în cazuri de accidente. (Ele- mente de clinică juridică). Bucureşti, 1939. î0) V. cap. I. Democratizarea Dreptului (în: Teoria şi Practica Dreptului, voi. I) şi: Problemele generale ale Dreptului, curs introductiv, predat la Uni- versitatea Libeiă Democratică, în 194-5. 6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 8 2 Astfel legiferarea (arta legiuitorului) se democratizează, când legiuitorul nu mai este autocratul, ci un colegiu constituit; apoi când acest colt giu reprezintă « naţiunea », în conceptul metafizic de «suveranitate naţională»; şi, în sfârşit, când legiferarea este opera colectivităţii. Aceeaşi schemă de evoluţie, în democratizarea justiţiei (arta judecătorului): autocratul, ca suprem judecător; jus- tiţia de clasă; justiţia democratică etc. ' Studiind tendinţa de socializarea Dreptului, mi s’a părut că pot completa ipoteza democratizării Dreptului, în sensul că socializarea a însemnat lărgirea sferei beneficiarilor şi micşorarea conţinutului (şi relativizarea) drepturilor individuale. Astfel, dreptul individual de proprietate era la început un drept absolut, iar cu timpul s’a relativizat. Dreptul individual de proprietate avea un conţinut bogat: jus utendi, jus fruendi, jus abutendi, dar o sferă restrânsă la clasa puţin numeroasă a posedanţilor. In evoluţia istorică, s’a petrecut, în paralel, o micşorare a conţinutului şi o lărgire a sferei. Jus abutendi este mai întâi controlat şi apoi, contestat. Jus fruendi a fost limitat. Jus utendi a fost supus unei mărginiri şi unui control social. Pe de altă parte, sfera s’a lărgit, dreptul de proprietate deve- nind accesibil păturilor din ce în ce mai largi. * Socializarea (prin mijlocirea procedeelor tehnice juridice şi a metodelor juridic() am cercetat-o mai deaproape, dela codul civil francez din 1804 şi până astăzi, atât în ceea ce priveşte Dreptul (ca obiect al ştiinţei juridice) cât şi în ceea ce priveşte ştiinţa Dreptului şi artele juridice. Codul civil francez dela 1804 este rezultatul metodei sintezei şi anume în jurul conceptului de «om», concept democratizant, fiindcă este egalizator. Dreptul s’a democratizat (faţă de Dreptul anterior, feudal), în sensul că s’a umanizat. Ştiinţa juridică, creată pe scama codului civil francez, şi-a construit metodologic obiectul în jurul ideii de individ, consi- derat ca realitate juridică. De aici, dreptul individual, ca bun prin excelenţă; şi ştiinţa juridică individualistă. Ea şi-a închipuit că singura regulă fundamentală este liber- tatea ; ele unde, caracteristica liberalistă a acestei ştiinţe juridice. Consecinţele au fost: în plan tehnic şi metodologic, construirea Dreptului şi a ştiinţei juridice pe baza celor trei instituţii funda- mentale: familia, proprietatea şi contractul; în plan ideologic: FORME DE SOCIALIZARE A DREPTULUI «3 doctrina individualismului şi liberalismului juridic; în plan filo- sofic: idealismul juridic, filosofia Dreptului însemnând mai mult o metafizică juridică; în plan politic: egalitatea abstractă şi •democraţia formală. Iluzia democratică a juriştilor de această formaţie s’a nutrit cu ideea că egalizarea «declarativă » (prin concepte abstracte egalizatoare şi, ca atare, democratizante) ar putea deveni « efec- tivă *, întru cât ei considerau că Dreptul este autonom şi deci şi-au putut închipui că egalitatea juridică (teoreţică şi abstractă) ar putea asigura egalitatea socială. Ei au avut deci o falsă viziune a raportului dintre Drept şi realitatea socială şi o greşită măsură a puterii legii de a modifica realităţile. Dreptul codului civil francez nu reprezenta şi nu putea să reprezinte decât acea structură a societăţii, instaurată în urma revoluţiei franceze; şi deci nu este şi nu putea fi democratic, în mod principial, decât atât şi decât aşa cuhi era însăşi societatea. Ştiinţa juridică a acelui cod, a privit Dreptul cu o mentalitate care exprima acelaşi substrat şi se îngemăna cu celelalte mani- festări spirituale ale acestuia din urmă. Pe de o parte prin chiar deficienţele abstractizării şi ale for- mulării, pe de altă parte prin determinările complexe şi reciproce din planul orizontal şi din cel vertical, ne apare, însă, din punct de vedere metodologic, o anumită inadecvare, totuşi, chiar din primul moment, dintre sistemul de Drept şi realitatea socială, adică o criză în domeniul uneia sau în al mai multora dintre caracteristicile normei, astfel — în orice caz — o criză de tehni- citate şi de normaţi vita te, de nu chiar (în unele privinţe) o criză de socialitate şi finalitate. Era, deci, rolul ştiinţei şi artelor juridice să rezolve aceste crize, prin procedeele tehnice juridice şi prin ^etodele juridice, adică (într’o expresie cuprinzătoare) prin interpretare integra- toare, ca antiprocedeu complementar al formulării. Am urmărit modul cum s’au petrecut acestea. Ştiinţa juridică din primele momente ale vieţii codului, nu a fost conştientă metodologic şi sociologic de aceste crize, ca una care practica metafizica şi idealismul juridic, iar nu metodologia şi, mai puţin încă, sociologia. Acea ştiinţă juridică şi-a pus deci altă problemă: simpla cx geză şi, deci, comentariul textelor. Este o ştiinţă cu precum- pănitor caracter didactic (Metodică şi nu Metodologie). Riportul dintre ştiinţă şi ceea ce numesc astăzi: artele juri- dice, apare deocamdată doar parţial şi numai sub forma acelei separaţii dintre « lîcole » şi « Palais ». 6* 84 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE De aici înainte, consecvent cu metoda adoptată, am urmărit în paralel, dar şi în condiţionări reciproce, pe de o parte transfor- marea ştiinţei juridice, din motive oarecum interne cât şi ideolo- gice şi consecinţele acestei transformări cu privire la Drept; iar pe de altă parte, transformarea însăşi a Dreptului, cu consecinţele ei în ştiinţa juridică. Ştiinţa juridică a exegezei codului, ajunge curând să întâm- pine întunecimile şi apoi lacunele legii. Dela stricta exegeză ştiinţa juridică simte necesitatea metodologică de a evolua către o exegeză mai largă. Ideologic, se îmbrăţişează şi principiile Dreptului. Se trece dela comentar la tratat. Ştiinţa juridică devine «doctrină », o dogmatică a principiilor superioare (ale Dreptului natural, raţio- nal. .. etc.) şi a regulilor codului. Legiştii devin şi principiologi Comentatorii devin şi teoreticieni. In acelaşi plan suprapus, apare un nou elaborat tehnic spiri- tual; jurisprudenţa, care, din simplă furnizoare de cazuri mai « reale », pentru exerciţiile didactice şi teoretizante ale doctrinei uzurpă încet-încet locul acesteia din urmă, ca sursa hegemonică Jurisprudenţa devine principal obiect de cercetare, iar ştiinţa juridică, ce -evoluase între timp dela exegeză către interpretare se construeşte din nou, nu ca o ştiinţă a codului, cum a fost la începutul vieţii acestuia, dar ca o ştiinţă a'jurisprudenţei, cun este încă şi astăzi a). Dacă revenim la preocuparea despre Drept ca obiect al ştiin- ţei juridice, constatăm, în paralel cu cele de mai sus, că, pe lîngă crizele originare, despre care am vorbit mai înainte, s’au ivit şi forme istorice de criză 22). Societatea a evoluat între timp; deşi au rămas în cadrul ace- leiaşi structuri tipice, realităţile sociale s’au transformat, totuşi Acele concepte, idei şi ideologii cu toate că nu puteau şi nu trebuiau decât să exprime, în plan suprapus, o anumită reali- tate socială, şi deci să evoluieze deodată cu aceasta din urm; ^ s’au fixat, au căpătat o inerţie, ba chiar s’au despărţit de aceşti realităţi şi s’au autonomizat. Idealismul juridic s’a însărcinat să’ teoretizeze această auto- nomizare. al) V. Elogiul Jurisprudenţei, Bucuicşti, 1944; şi însemnări (scria I-a) Bucureşti, 1944. **) V. lucrarea mea Teoria şi Practica Dreptului, voi. II. Crizaşi Transfer mările Dreptului şi în special cap. I. Criza Juridică; v. şi lucrările citate în nota 20, precum şi eseul meu: « Revolta faptelor contra codului civil (în Justiţia Nouă, 7—8, Sept.—Oct. 1946). FORME DE SOCIALIZAREA DREPTULUI 85 Realităţile sociale, însă, (şi, în ele, realităţile juridice), şi-au -continuat evoluţia şi transformările. A apărut acum şi o discre- panţă istorică între realităţi şi elaboratele spiritului. Ştiinţa juridică a fost, în primul moment, retrogradă şi a ţinut în loc Dreptul. Dar, pe de o parte asaltată de realităţile judiciare (prin insta- urarea cultului jurisprudenţei, în locul fetişismului legii), pe de altă parte reînnoită (deşi numai parţial) prin propria evoluţie a ideilor 2S) (ea însăşi stârnită de realităţile sociale şi de emulaţia cu alte elaborate ideologice decât cele juridice) ştiinţa Dreptului îşi propune în curând (ca una care era acum stimulată şi tehnic de posedarea instrumentului metodologic al interpretării24), să adapteze şi să readapteze Dreptul, la transformările societăţii; şi anume, prin procedee tehnice juridice şi prin mijlocirea meto- delor juridice. Ştiinţa juridică a trăit, atât pentru sirie, cât şi pentru obiectul ei, aceste silinţe de adaptare, apoi de transformare. Deasemenea, artele juridicei S’a încercat adaptarea Dreptului prin utilizarea logicii con- ceptelor în concepţia plenitudinii logice a Dreptului 2B). Dar conceptele, care la început serviseră pentru democrati- zarea Dreptului, au ajuns, autonomizându-se, să stânjenească socializarea lui mai departe. S’a contestat, atunci, valoarea conceptelor şi s’a utilizat metoda analizei, descompunându-se drepturile subiective; ele au fost,apoi, recompuse prin sinteze parţiale (metoda tipologică). S’au analizat conceptele şi s’a despărţit dreptul de exerciţiul lui; s’a controlat juridicitatea, dar mai apoi şi socialitatea şi finalitatea exerciţiului dreptului individual. Au apărut, corespun- zător, în interpretarea şi adaptarea Dreptului, teoria cauzei, teoria funcţiei sociale şi teoria abuzului de drept. Analiza a despărţit cauza de mobil şi s’au ivit: teleologia drepturilor individuale subiective, teoria relativităţii lor şi teoria mobilurilor. Mai mult decât atât, s’a căutat, şi în ştiinţa juridică şi în artele juridice 26), o apropiere de concret a conceptelor abstracte autonomizate. 2a) V. cap. U. Figuri progresiste in Ştiinţa Dreptului, în lucrarea citată în nota 22. *') V. cap. III. Jurisprudenţa inovatoare, în lucrarea citată în nota 22. îs) V. studiul meu: Procesul lui Shylock (Momente in evoluţia gândirii juridice), în Rev.,Fund. Reg., August 1944— şi în extras, Bucureşti, 1944. *•) V. Abstract şi concret în arta avocatului (în lucrarea mea: Teoria şi Prac- tica Dreptului, voi. III). «6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE S’a produs o reformă a finalităţii Dreptului: o deplasare de interes şi de protecţie, dela anumite categorii mai restrânse către categorii mai largi. In sfârşit, pe de o parte, sociologia şi ştiinţa juridică i7), au renunţat la ignorarea reciprocă şi la adversitatea originară şi au început să coopereze (după cum arăt în partea a doua a lucrării); iar, pe de altă parte, idealismul juridic şi metafizica Dreptului, au făcut loc realismului juridic ia) şi Sociologici Dreptului. Metodologia Juridică este —astăzi — disciplina cea nouă care introduce realismul şi sociologismul, în ştiinţa juridită. * - Câtă vreme structura societăţii a rămas aceeaşi,—tipologic vorbind —, Dreptul s’a socializat, micşorându-se conţinutul drep- turilor individuale şi lărgindu-se sfera beneficiarilor lor. . La limita acestui proces, însăşi structura societăţii se schimbă şi atunci aceste deosebiri cantitative dau naştere unei transfor- mări calitative. In locul dreptului individual, sărăcit în conţinutul lui, prin analiză, şi relativizat prin procedee tehnice, apare o nouă sinteză: dreptul social, cu un nou şi bogat conţinut, dar de altă natură, şi tehnicizat într’o altă structură juridică, adecvată nouii structuri a societăţii. Ştiinţa juridică îşi construeşte, cu ajutorul metodelor, noul său obiect şi se constitue pe sine ca o nouă ştiinţă juridică şi anume ca ştiinţă a realităţii juridice a dreptului social. Aceasta nu mai are astfel preocuparea iniţială exclusivă pentru juridicitatea î.ormei, în înţeles legist şi mai apoi jurisprudenţialist, ci îmbrăţişează —într’o nouă sinteză de metode —, în cooperare cu Sociologia şi Sociologia juridică, cu Metodologia şi Metodolo- gia Juridică, precum şi cu ştiinţa politică, toate caracteristicile normei: juridicitate, normativitate, tehnicitate, socialitate, fina- litate; ba chiar va cuprinde — în obiectul său—nu numai normele, dar întreaga viaţă a Dreptului, întreaga realitate juridiqă. In aceste scopuri, ştiinţa juridică va coopera în mod necesar cu complementarele sale dialectice: Artele juridice £*). In modul acesta, am verificat sistemul celdr trei ipoteze de lucru şi am urmărit formele de socializarea Dreptului, adică: sociologia transformărilor Dreptului în plan orizontal. ,f) V. cap. VII. Sociologia Juridică (în: Teoria pi Practica Dreptului, voi. I); şi însemnări (seria I-a), Bucureşti, 1944. *•) V. nota 23. **) V. notele 7, 8 şi lucrarea: Teoria pi Practica Dreptului, voi. III, Arta Avocatului (în curs de publicare). FORME DE SOCIALIZARE A DREPTULUI «7 Din această cercetare rezultă că Dreptul nu mai poate fi con- ceput idealist, ci realist; Dreptul şi valorile juridice nu sunt autonome şi nici etern şi univcrsal-valcbile; dar constitue expresii, în plan suprapus, ale unei anumite forme de organizare socială şi ale unui anumit substrat mai adânc. Ştiinţa juridică, ea însăşi, este ştiinţa despre un anumit Drept. De aceea, ştiinţa juridică nu mai poate fi considerată norma- . tivă, în sensul că ea însăşi ar prescrie regulile Dreptului; dar nici măcar în sensul că studiază normele, fiindcă obiectul ei de cercetare este mai larg şi anume îl constitue: realitatea juridică, fragment al realităţii sociale; deci ştiinţa juridică este o ştiinţă socială particulară a realităţii juridice. In Sociologia şi Metodologia legiferării şi realizării Dreptului, am introdus dualul dialectic complementar: formulare — inter- pretare*0), în care se resfrâng polarizările: abstract-concret, general-particular, social-individual. • Prin procedeul de tehnica gândirii, care se numeşte abstrac- tizare (prin care, din concretul real se extrage inteligibilul), prin procedeul de tehnică a limbajului, care se numeşte exprimarea în vorbe, şi prin procedeele tehnice juridice ale generalizării şi prospectării normei, — constituirea tehnică a Dreptului (realizată cu aceste patru categorii de mijloace) înseamnă, cu fiecare dintre aceste patru trepte, câtcodcpărtare dtla realitate; formularea conţine astfel deficienţele abstractizării, ale limbajului, ale gene- ralizării şi ale prospectării (adică: ale posibilităţii de a prevedea, în cuvinte, în mod general, social şi abstract, soluţia efectiv rea- lizabilă în chip particular, individual şi concret). Norma astfel formulată conţine în ea însăşi, în mod dialectic, propria sa negaţiune, căci ea are un cuprins antinomic şi îşi pro- pune scopuri antinomice, care sunt făcute explicite prin dualurile: abstract - concret, general - particular, social-individual, obiec- tiv-subiectiv, teorctic-practic, anticipativ-posticipativ, prospectiv- efectiv. In concepţia mea, procedeul formulării chiamă, în mod necesar, antiprocedeul său complementar, interpretarea, ca reintegrare con- cretizantă şi substanţială, dialectic creatoare de normă juridică n). Dreptul valabil nu este deci norma juridică abstractă, formu- lată şi prospectată; ci este sinteza dialectică nouă, dintre formu- lare şi interpretare, sinteză care este o reprezentare neformulată şi neformulabilă. Ea rezultă, în realitatea judiciară a Dreptului, din ciocnirea dialectică a celor două ipoteze judiciare şi în deosebi din con- fruntarea conţinutului lor juridic, conjugat cu semnificaţia lor *•) V. notele 7, 17 şi 18. **) V. notele 14 şi 17. REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE S8 totală (ceea ce formează obiectul de preocupare al metodologiei juridice); iar în viaţa extrajudiciară, ea se formează în condiţiunile pe care le cercetează sociologia juridică S2). Dreptul apare deci ca rezultanta socială a realizării lui con- crete, efective, posticipate 33 J. DREPT ŞI SOCIOLOGIE In modul acesta, ca o încununare a cercetării mele, dela aceste rezultate în planul Dreptului ca obiect al ştiinţei juridice, am fost atras în planul raporturilor dintre ştiinţele care cercetează acest obiect şi anume: dintre sociologie, ca ştiinţă a realităţii sociale, şi ştiinţa Dreptului, ca ştiinţă particulară a realităţii juridice, fragment abstras din realitatea socială. In consecinţă, în partea Il-a a lucrării, am cercetat în mod istoric şi sistematic, raporturile dintre Drept şi Sociologie. Am arătat motivele care au separat, şi pe acelea care astăzi Teunesc, Sociologia şi ştiinţa Dreptului. In mod mai special, aAi crezut a descoperi contribuţia compa- Tatismului şi mai ales a etnologiei juridice, la stabilirea acestor raporturi. Şi am cercetat mai deaproape, istoric şi metodologic, •constituirea nouei discipline a Sociologiei Juridice 84). S’a dovedit până la urmă că, în chipul acesta, n’am făcut numai o desvoltare a consecinţelor cercetării propriu zise care ' forma obiectul lucrării, dar de fapt am continuat însăşi această cercetare, fiindcă, în planul orizontal, raporturile dintre Drept şi Sociologie, în diferitele lor faze, explică însăşi transformarea ştiinţei juridice, şi —prin ea —motivele, de această natură, ale transformărilor concepţiilor despre Drept şî deci — implicit — .ale socializării Dreptului. • Am ajuns la concluzia că, într’o concepţie realistă, juristul trebuind să fie deopotrivă metodolog şi sociolog, el nu poate să-şi înţeleagă ştiinţa şi arta sa, decât pe seama strânsei cooperări dintre aceste patru discipline: pe de o parte, sociologia (ca ştiinţă generală a societăţii) şi ştiinţa Dreptului (ca ştiinţă socială par- ticulară) ; iar, pe de altă parte, Metodologia juridică şi Sociologia juridică, discipline care sunt îngemănate. CONCLUZIE Concluzia generală a lucrării este aceea care se desprinde din •cele de mai sus; şi, într’o prezentate rezumativă ca aceasta, nu este locul să mai insist. ") V. nota 27. *•) V. notele 17 şi 27. **) V. nota 27. FORME DE SOCIALIZAREA DREPTULUI 89 In plan orizontal, sociologia transformărilor Dreptului în- seamnă etape de socializarea Dreptului, prin procedee tehnice juridice şi prin metode juridice. Dar pe de o parte, se înţelege că evoluţia socializantă nu este lineară şi nici continuă; pe de altă parte, s’a văzut tot timpul că for- mele urmărite orizontal nu pot fi deplin înţelese decât în funcţie TA FUNDAŢIILOR REGALE consideră Deţinător al Adevărului întreg, deci orice idee de concesie îi e străină * *). A doua, nu concepe societatea decât prin totalizare 2). A treia, dogma în care crede el e o regulă absolută; în speţă e Evanghelia selon Calvin, simbolizând doctrina (oricare ar fi ea) pe care. dictatorul nu concepe ca altcineva să o poată contrazice 8). A patra, intransigenţa lui nu cunoaşte nicio în- dulcire : totul e important 4). A cincea, pentru el nu încape vreo 1) « Nimic nu i-a fost mai străin acestui mare zelot, cât timp a trăit, decât toleranţa, spiritul de împăciuire. Calvin nu cunoaşte calea de mijloc; nu cunoaşte decât un singur drum: pe al său. Pentru el nu există decât tot sau nimic, autoritatea deplină sau renunţarea deplină. Niciodată nu va încheia un compromis, căci a avea dreptate, a-şi face dreptate şi a o menţine constituie pentru el o însuşire atât de funcţională, un tot atât de indisolubil, încât nici nu poate concepe şi imagina că şi un altul ar putea să aibă dreptate, din punctul lui de vedere. Pentru Calvin rămâne o axiomă că doar el e menit să îndrumeze, iar ceilalţi să fie îndru- maţi de el *. *) « Un stat, care respiră cu nenumărate celule vii să fie preschimbat într’un mecanism rigid, un popor, cu toate ideile şi sentimentele lui, trans- format într’un sistem unic; este prima încercare de totalizare desăvârşită, a unui popor întreg, întreprinsă înlăuntrul Europei în numele unei idei. Cu o seriozitate demonică, cu o chibzuire sistematică cu adevărat grandi- oasă, Calvin porneşte la înfăptuirea planului său îndrăzneţ, de a face din Geneva primul stat al lui Dumnezeu pe pământ... Acest ideolog de oţel ia măreaţa lui utopie cât se poate de serios; e sfântă pentru el şi niciodată, în acest sfert de veac al dictaturii sale spirituale, Calvin nu s’a îndoit de faptul că, luând omului orice libertate individuală, nu face decât să con- tribuie la propăşirea lui. Căci cu toate pretenţiile şi intolerabilele suprapre- tenţii, acest despot cucernic credea că nu cere oamenilor decât să trăiască cum trebue ». ') « Cu această solicitare-poruncă a lui Calvin, e instituită de facto o nouă ortodoxie, cea protestantă, în locul celei papale şi cu drept cuvânt a fost numită această nouă formă de dictatură dogmatică o bibliocraţie. Căci o singură carte e acum stăpân şi judecător la Geneva; Dumnezeu e legislatorul şi preotul este singurul chemat să interpreteze tâlcul acestei legi. Preotul este «judecătorul * în sensul Bibliei lui Moise şi peste regi şi popor domină, inatacabilă, puterea lui. Interpretarea Bibliei de către Con» sistoriu hotărăşte acum exclusiv, în locul Consiliului şi al Dreptului civil, ce este permis şi ce este oprit şi vai de cel ce se încumetă, stingher, să se împotrivească acestei forţe. Căci va fi sancţionat ca un răsvrătit împotriva Domnului, oricine se opune dictaturii preoţimei şi în curând va fi scris cu sânge comentarul la Sfânta Scriptură. întotdeauna o stăpânire dogmatică bazată pe violenţă, desvoltată dintr’o mişcare de libertate, procedează mai aspru şi mai dârz în contra ideii libertăţii decât orice putere moştenită ». *) «Insă — şi iată ce este hotăi îtor — pentru un Calvin nu există lu- cruri neînsemnate şi mărunte în cuprinsul doctrinei. Pentru spiritul său metodic care tinde la deplina unitate şi la desăvârşita autoritate a nouei biserici, cea mai mică deviaţie este tot atât de primejdioasă ca şi cea mai mare aberaţie. El vrea ca fiecare piatră şi fiecare pietricică din clădirea lui logică, grandios întocmită, să fie de neurnit din locul ei; ca şi în viaţa politică, ca şi în moravuri şi justiţie, orice formă de libertate i se pare into- lerabilă şi în sens religios. Dacă e să dăinuiască biserica lui, ea trebuie să rămâie autoritară din temelie şi până la cel mai mic ornament, iar cine nu-i recunoaşte acest principiu Călăuzitor, cine încearcă să gândească el însuşi în sens liberal, pentru acela nu se găseşte nici un loc în statul său ». blbPA.V zVvTiG Şl DICTATURA '*>9 alegere a mijloacelor: cauza fiind sfântă, orice procedeu menit s’o slujească e bun * *). Din această ultimă caracteristică rezultă că o ideologie poate duce la o tiranie,la fel de cumplită şi de nemiloasă ca a celei mai ne înfrânate ambiţii personale 2). Motivele sunt fireşte altele, în cercetarea sufletelor vom găsi diferenţe de nivel moral incom- parabile între un Sula şi un Calvin, între un Caligula şi un Sa- vonarola. Dar individul persecutat nu va fi în măsură să stabi- lească deosebirile: el se va afla în faţa aceloraşi metode tero- ristice ®). Calvin începuse prin a fi el însuşi un prigonit, protes- tantismul fusese o răsvrătire împotriva absolutismului bisericii romane, dar « nicio dictatură nu poate fi închipuită şi menţinută fără violenţă ». Or, din moment ce Calvin înţelegea să desfiinţeze orice opoziţie Ia Geneva, nu-i rămânea de ales: era sortit să calce pe urmele despoţilor celor mai ticăloşi. Pentru a-şi conso- lida Puterea Totală, Calvin recurge la metoda aceasta: acordă sau refuză cetăţenilor oraşului dreptul de a se împărtăşi. Proce- *) « Zadarnic cei ce fac elogiul lui Calvin caută să-l apere şi în acest punct, cel mai negru; prin aceasta ei dau o cu totul altă nuanţă caracterului său. Calvin, din punct de vedere personal, un om plin de zel sincer şi cinstit, plin de voinţă religioasă pură, devine cu totul lipsit de scrupule, când e vorba de Dogmă, când e vorba de « Cauză ». Pentru docti’ina sa, pentru partidul său, e imediat gata (şi în acest punct polaritatea lui cu Loyola devine identi- tate) să aprobe orice mijloc, dacă pare să fie eficace ». *) « Orice intelectual ar găsi ceva înălţător în faptul că este întotdeauna o idee, adică cea mai imaterială foiţă pe pământ, aceea care săvâişeşte asemenea neverosimile minuni de sugestie în lumea noastră bătrână, pro- zaică, mecanizată; am putea cădea lesne în ispita de a admira şi de a slăvi pe aceşti vrăjitori, pentrucă reuşesc, pornind dela spirit, să transforme materia inertă. Dar din nenorocire, tocmai aceşti idealişti şi utopişti se de- mască mai întotdeauna imediat după victoria lor, dovedindu-se a fi cei mai siniştri trădători ai duhului. Căci puterea îndeamnă la atotstăpânire, biruinţa la abuzul victoriei şi, în loc ca ei să se mulţumească cu atât: că au entuziasmat în aşa măsură o mulţime de oameni pentru iluzia lor personală, încât sunt gata să moară bucuroşi pentru ea, aceşti conquistadori cedează cu toţii ispitei de a vroi să transforme majoritatea în totalitate şi de a impune dogma lor şi celor fără de partid. Nu se mulţumesc cu cei supuşi lor, cu sate- liţii, cu robii lor sufleteşti, cu toţi eternii acoliţi ai oricărei mişcări— nu, ei vor să vază şi pe cei liberi, pe acea mână de oameni independenţi, slăvi- torii şi slugile lor. Iar pentru a face să treacă dogma lor drept unica valabilă, ei aplică oficial stigmatul crimei oricărei alte păreri. Mereu se înnoieşte acest blestem al tuturor ideologiilor religioase şi politice, că ele degenerează în tiranii, de îndată ce se preschimbă în dictaturi. Dar în clipa în care un pro- povăduitor spiritual nu mai are încredere în puterea imanentă a adevărului emis de el, ci face uz de violenţă, din acea clipă el declară războiu libertăţii omeneşti. Indiferent de idee, din momentul în care cel ce-o propagă se folo- seşte de teroare spre a uniformiza şi a reglementa convingeri străine— ori- care ar fi această idee, ea nu mai este atunci idealitate, ci brutalitate o. *) « Odată ce o doctrină a reuşit să pună stăpâuire pe aparatul de stat şi pe toate mijloacele sale de presiune, ea face uz de teroare, fără niciun fel de scrupule ». 8 ijo REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE deul e destul de subtil şi pare rafinat', profund sufletesc. In fapt, ducea la obiceiurile cele mai elementare ale poliţismului, oribile, ridicole şi neînduplecate totodată. Perchiziţiile se ţin lanţ, se controlează lungimea rochiilor şi a decolteurilor, se transformă frugalitatea meselor în lege, se violează secretul scrisorilor şi se cenzurează lecturile, se stabileşte obligativitatea ascultării pre- dicilor lui Calvin şi ale partizanilor săi, se interzice orice petre- cere, orice podoabă, orice critică, orice murmur. Ridicolul şi tragicul merg mână în mână. Rezultatul e generalizarea dela- ţiunii şi transformarea poporului într’o massă de laşi, denunţători şi automate. Totul e oprit, viaţa a devenit un calvar: totuşi calvinismul e stăpân necontestat. Cum oare? Prin ce mijloace? Cum au devenit oamenii liberi sclavi? Prin ce magie? «Taina nu e nouă, e acea veşnică a tuturor dictaturilor: teroarea»1). Calvin, omul blând din fire şi nervos, care nu poate suferi execuţiile, temperamentul sensibil şi ideologul purist, trimite cu neînduplecare pe semenii lui la rug. Ideea şi Doctrina au co- borît în beciurile temniţelor şi în sălile de poliţie. In mai puţin de cinci ani, în micul oraş de pe malurile Lemanului au fost 13 condamnări prin spânzurătoare, 10 decapitări, 35 de arderi pe rug, 67 cazuri de exil, tortura a devenit o pedeapsă curentă şi închisorile gem de pline ce sunt. Dictatura a folosit procedeul ei preferat, pentrucă e cel mai simplu şi mai sigur: acel al gene- ralizării infracţiunilor. Când toţi indivizii devin, prin forţa lu- crurilor, în noianul de oprelişti absurde şi în torentul de legife- rare penală neîncetată, delincvenţi fără voie ce stau oricând la discreţia autorităţii (căci a juca popice, a mânca plăcintă, a zâmbi în timpul predicii sunt delicte grave), e natural să se trans- forme în păpuşi maleabile din care Statul face ce vrea. Teroa- rei zilnice nu i se poate rezista îndelung: omul cade 2). încep I *) 1) « Să nu ne înşelăm: Violenţa, care nu se dă înapoi de la nimic şi care-şi bate joo de orice omenie, socotind-o slăbiciune, e o forţă uriaşe. O teroare de stat sistematic născocită şi despotic aplicată paralizează voinţa indivi- duală, dizolvă şi subminează orice comuniune. Se infiltrează în suflete asemeni unei boli ce roade organismul şi — aceasta e suprema ei taină — curând laşitatea generală îi devine sprijin şi complice: fiecare simţindu-se bănuit, bănueşte pe celălalt la rândul lui şi, de spaimă, cei fricoşi devansează chiar poruncile şi opreliştele tiranului lor. întotdeauna un regim organizat de teroare e în stare să săvârşească minuni, iar când a fost în joc autoritatea lui, Calvin n’a şovăit niciodată să înfăptuiască minunea, tot mereu. Poate nu există despot spiritual care să-l fi întrecut în neînduplecare şi nu con- stitue o scuză pentru asprimea lui faptul că — la fel cu toate însuşirile lui Calvin — această asprime era o rezultantă a ideologiei lui . *) 43 tirile personale ale autorului şi aceste amintiri leagă, cu firul roşu al su- ferinţei, prieteniei şi sângelui, pe eroii Krasnodonului de viaţa autorului. Trecutul şi prezentul se adună şi lupta unora devine lupta celorlalţi; morţii, deşi zac pe diferitele câmpii ale istoriei, au căzut în apărarea aceluiaşi pă- mânt şi a aceluiaşi ideal. « Ţie îţi dedic cartea aceasta, prietenul meu drag, scrie Fadeev, — cartea aceasta, care este şi a ta şi a mea şi a noastră a tu- turor acelora care credem în măreţia biruinţei, în triumful a tot ce e scump inimilor omeneşti»... * * * * Aceasta este, în rezumat, teza romanului lui Alexandru Fadeev. Nă- dăjdueso că cetitorii români îl vor putea ceti în curând, într’o traducere corectă. Ar fi păcat să fie tradus altfel, fiindcă şi stilul şi limba şi forma povestirii şi teza lui Alexandru Fadeev merită nu numai să fie respectate, dar şi să fie redate cât mai bine, romanul lui Fadeev fiind — după opinia unanimă a criticei şi publicului sovietic — o operă de mare valoare arti- stioă. SORANA GURIAN CRONICA FRANCEZĂ (Premiile literare ale scriitorilor prizonieri şi deportaţi) Este destul de simptomatic faptul că, la atribuirea premiilor literare rezervate scriitorilor prizonieri şi deportaţi, alegerea n’a avut prilejul să se îndrepte către opere de imaginaţie sau în spre povestiri cu caracter romanesCj în care autorii să fi căutat să evadeze din suferinţele lor. Această împrejurare se explică însă tocmai prin faptul că, dincolo de o anumită intensitate a suferinţei, nu mai este de găsit altă ieşire cu putinţă, decât o luptă dârză, neîncetată şi mereu conştientă, o permanentă confruntare între rău şi mij- loacele de a lupta împotriva lui. Este prin urmare fireso, ca scriitorii să se fi mărginit să aducă mărturii de o surprinzătoare obiectivitate asupra ob- sesiilor lor, asupra universului în care au fost nevoiţi să trăiască: Le Sacri- fice du Matin *), a lui Guillain de Bânouville, descrie neliniştile Rezistenţei; L' Univers concentrationnaire *), a lui David Rouset, lagărele de deportare; însfârşit Les Qrandes vacances *), a lui Francis Ambriâre, viaţa prizonierilor de războia. Aceste trei voluminoase opere au comun faptul că simt, fiecare, fructul unei experienţe trăite cu sentimentul unei participări atât de neprecupeţite, încât nimic din afara acestei participări, nimio personal nu îi mai poate fi adăugat. Aceşti autori au dat o icoană scrupulos de udelă a faptelor obser- >) Editions Laffont. *) Editions du Pavois. *) Editions de la Nouvelle Fraao*. 144 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE vate şi trăite, căutând chiar să desprindă cu o obiectivitate quasi-ştiinţifică, atunci c&nd temperamentul îi îndruma în acest sens, cum se întâmplă la Rous- set, adevărate legi sociale. Este evident că aceste tentative depăşesc în însem- nătate orice încercare de interpretare prin romaneso sau prin sentimental, care, deocamdată, ar fi, de altfel, prematură. De asemenea, poate că faţă de o anumită intensitate a suferinţelor, înaintea unor asemenea adâncuri, ce se deschid sub paşii săi, omul de astăzi, dacă vrea să-şi redobândească demnitatea şi conştiinţa, dacă mai poate învinge această îngrozitoare degra- dare, urmare a răului ce ameninţă să-l copleşească, nu mai găseşte altă ati- tudine posibilă decât aceea a examinării obiective şi raţionale. Mărturia lui Prancis Ambriăre cu privire la viaţa prizonierilor de războiu, este deosebit de folositoare, căci, dacă propaganda dela Vichy s’a străduit câtva timp să înduioşeze în faţa mizeriilor lor sau să le invoace, într’un chip teatral şi stângaciu, exemplul, multe prostii şi multe legende au circulat, bine înţeles în mod oral, după aceea, în ceea ce priveşte starea de spirit şi condiţiile de trai ale soldaţilor noştri în Germania. Căci, dacă n’au avut de îndurat atrocităţi asemănătoare celor suferite de deportaţii politici, dacă au fost, din fericire, ocrotiţi de ceea ce mai rămânea respectat încă din convenţiile militare (ocrotiţi de asemenea de numărul şi valoarea lor ca manoperă forţată), prizoilierii n’au fost mai puţin expuşi aceloraşi tenta- tive, dacă nu de distrugere, cel puţin de degradare. Ei chiar au fost primii care au îndurat aceste apăsări de tot felul, fizice şi morale, care voiau să-i facă să renunţe la liberul lor arbitru şi la demnitate şi au avut un răstimp de cinci ani pentru a vedea înoindu-se aceste viclene asalturi. N’a fost un merit mic lupta pe care au dus-o, când nu era urmarea unei evidente nece- sităţi şi când viaţa le-ar fi putut fi îmbunătăţită prin concesiunile pe care le-ar fi făcut. Pus sub semnul unei anumite naive simplicităţi şi având grija de a nu exagera tragicul, felul lui Ambriâre de a povesti episoadele cotidiene ale vieţii prizonierului îmi pare a avea tonul potrivit. Nu caută să ascundă slăbiciunile oamenilor. Care popor, în împrejurări asemenea, n’ar fi avut slăbiciuni? Dar el arată în chip minunat cum au fost răscumpărate, căror exemple datorau cei laşi faptul de a-şi fi recăpătat tăria şi de a-şi fi învins prăbuşirea. Ambriâre se fereşte de a trage lecţii generale din faptele pe care le-a observat personal— dar, având prilejul 3ă le confrunte cu alte mărturii pe care le-a transcris, le adună într’un mănonchiu totdeauna verosimil şi care, astăzi, dă putinţa de a înţelege destul de bine psihologia prizonie- rului. Experifenţa sa se mărgineşte la lagărele de soldaţi şi de subofiţeri, cele mai puţin bine cunoscute până în prezent, prin faptul că nu este vorba de comunităţi închise şi strânse, ca lagărele de ofiţeri, ci de societăţi mul- tiple cu diferitele lor feluri de muncitori siliţi sau voluntari (subofiţerii, In virtutea convenţiei dela Geneva, nu puteau fi luaţi la muncă decât cu voia lor, dar Ambriăre ne dă povestea în amănunt a apăsărilor odioase, CRONICA FRANCEZĂ 145 la care au fost supuşi: era nevoie de multă tărie, fizică şi morală, pentru a le rezista şi a rămâne neînduplecat). Era inevitabil ca divergenţe profunde să îi despartă, ba chiar să îi opună, pe aceşti prizonieri care deveneau din nou cultivatori, muncitori, salahori, unii la ţară, într’o adevărată libertate, alţii în lagăre mai puţin severe, alţii, în sfârşit, cei ce refuzau să lucreze, supuşi celor mai grele jigniri. Ei au ştiut, totuşi, să închege din nou solida- ritatea, când ue arăta nevoia ei şi să-şi cântărească unii altora, cu indulgenţă şi înţelegere, inevitabilele slăbiciuni şi să rămână uniţi. Cartea lui Ambriâre descrie, cu nuanţe numeroase, ispitele oferite pri- zonierului şi cum, chiar părând că le cedează, cei mai mulţi ştiau, în cele din urmă, să răstoarne în interesul lor şi în interesul naţional, orice con- cesie făcută în aparenţă germanilor. Evident, partea cea mai grea este aceea a muncii pentru inamic. Trebue să se facă o deosebire între soldaţii cărora le era impusă această muncă cu forţa, şi subofiţerii care terminau prin a se supune voluntar. Unii o făceau cu nădejdea (adesea realizată) de a găsi astfel repede un mijloc mai bun de a evada. Pentru şlţii, ţărani, meşte- şugari, tentaţia era câteodată prea mare, după luni şi luni de inactivitate, de a dobândi din nou demnitatea de oameni, cu atât mai mult cu cât de cele mai multe ori dădeau numai decât dovadă de o superioritate tehnică ce minuna pe Germani. Mulţi câştigau, în felul acesta, o încredere ce le îngăduia sabotaje utile când venea momentul. Şi era esenţial, pentru fiecare dintre aceşti oameni părăsiţi, desnădăjduiţi, învinşi, să capete din nou, oricare ar fi fost împrejurările, demnitatea şi conştiinţa de om liber, sentimentul că aparţine unei comunităţi mai bune, vocaţia de francez. In însăşi clipa în care dobândea din nou aceasta încredinţare lăuntrică, el răsturna schela şubredă a superiorităţii trecătoare a germanilor care îl oprimau. Iată ce lămureşte valoarea exemplară necesară, pe care o aveau refrac- tarii, sau cei ce erau numiţi evadaţi profesionali, cu alte cuvinte cei ce nu se supuneau niciodată, nici muncii obligatorii, nici faptului captivităţii. Puţin importa că şansele de a reuşi ale evaziunii erau nule: unii dintre aceşti oameni nu încetau să înceapă din nou pregătirile lor. Cât despre refractari, Francis Ambriâre descrie la ce şantaj trebuiau să reziste. Povestea acestui grup de oameni, care, din încercare în încercare, din lipsuri fizice în torturi morale savant calculate, se topesc încetul cu încetul, cu toată soli- daritatea şi prietenia dintre ei, şi sfâişesc prin a rămâne opt, după ce fuse- seră o mie, este una dintre cele mai mişcătoare cu putinţă. Şi îţi dai bine seama că chiar pentru cei ce n’au fost în stare să reziste până la urmă, rămâne amintirea de a fi luat, o clipă, parte la luptă şi că acest fapt trebue să fie de ajuns pentru a-i mântui. Căci se arată la Ambriâre o adâncă înţelegere pentru slăbiciunile ome- neşti şi o milă sinceră. (De aceea, fără îndoială, nu-i place să insiste asupra celor pe care îi arată, cu dispreţ, odată pentru totdeauna, drept « burghezii lagărelor », ceea ce vizează mai curând birocraţia în serviciul germanilor). Astfel încât el abia zăreşte amploarea problemelor tratate de Kousset, când acesta încearcă să determine procesul luptei deportaţilor pentru a cuceri 10 146 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE — chiar cu preţul unor aparente sacrificii— posturile care reprezintă pu- terea. Este adevărat că, pentru prizonierii de războiu, problema nu se punea cu aceeaşi rigoare şi nu era, ca pentru cei politici, o chestiune de existenţă fizică. Era, totuşi, o problemă de existenţă şi de supravieţuire morală. Lucrul cel mai însemnat este că prizonierii de războiu francezi au izbutit să salveze, chiar pe oale empirică sau instinctivă, această integritate lăuntrică. Era una din condiţiile necesare ale ridicării ţării noastre. Din acest punct de vedere, lectura cărţii lui Ambriâre luminează şi întăreşte. * * * Nu fără surprindere am văzut reproşându-se cărţii Le Sacrifice du matin, a lui Ouillain de Bbiouville, care în Rezistenţă a fost generalul Barrâs, că nu este o adevărată creaţie literară, autorul fiind lipsit de acea căldură ele- mentară, care dă adevăratului romancier putinţa de a imagina personaje nu reale, ci veridice. Rămâne totuşi, timp de ore întregi, în faţa ochilor, după lectura acestei opere, o frescă de personaje de care nu te poţi des- prinde, mult mai mult decât veridice, adevărate numai, fiinţe de came şi sânge, dintre care am cunoscut pe unele şi pe care le recunoaştem cu toţii de acum înainte, care îşi găseso în cuvinte viaţa ce s’a scurs prea adesea, vai, din vinele lor, în cursul torturii. Nu cred că s’ar putea prinde cineva în această aventură, fără a fi în întregime câştigat şi fără a se lăsa dus până la sfârşitul celor şase sute de pagini: strigăte de revoltă sau de nelinişte, procese-verbale şi amintiri duioase se amestecă într’o mişcare mereu mai precipitată şi mai curmătoare a suflului, la început după o artă a roman- cierului conformă cu uzanţa, dar în curând, într’adevăr, într’o desordine din ce în ce mai lipsită de ornament, supusă evenimentelor astfel cum s’au petrecut. Şi este adevărat că, în cele din urmă, apar neglijenţe de formă, pe care le regreţi dar pe care le ierţi. Ca şi cum autorul, din teama de a se repeta sau dintr’un fel de sleire, asemănătoare celei pe care trebue să o fi cunoscut la capătul atâtor sforţări, n’ar mai fi putut duce mai departe povestirea proprie şi ar fi fost nevoit să se mărginească la alăturarea ulti- melor documente, destul de elocvente de altfel şi evocatoare, ale ultimelor şi celor mai dureroase lupte. Fără îndoială, sunt mai multe feluri de a vorbi despre Rezistenţă şi sunt încredinţat, întărit şi de această lectură pe care o termin acum, că această temă imensă este departe de a fi desvăluit secretele şi virtuţile sale. (Şi dacă concluziile politice par trase astăzi prea repede, e probabil că şi aci t se vor ivi surprize). Unii sunt sensibili la invectivele pamfletelor, alţii la imaginile dela Epinal ale poeţilor. Povestirea sobră a lui Emmanuel d’Astin, Sept Jours, va rămâne un model de evocare de sentimente şi de sugestii de nelinişte. Cartea lui Bânouville urmăreşte o ţintă cu totul alta. Este primul, mi se pare, care încearcă să dea fenomenului şi faptelor Rezistenţei o traducere simfonice. Dintr’o clocotire surdă şi profundă, care îşi găseşte izvoarele în forţele de revoltă ale individului şi în curând ale unui întreg popor, ţâşnesc mai întâiu un şir de cântece singuratice, de destine, care CRONICA FRANCEZĂ 147 în curând se încrucişează, se amestecă, se însoţesc, se fărâmă; renasc, se sting, pentrn ca în cele din urmă să triumfe în această consumpţie însăşi şi datorită ei. Bânouville îşi începe acţiunea la 10 Mai 1940 şi se vede bine intenţia lui de a găsi în luptele ce încep în acea zi şi în tresăririle individuale ce stră- pung pânza nefastă a mediocrităţilor dela comandamente, a părăsirilor morale şi a trădărilor, primele manifestări de revoltă şi de rezistenţă. Are dreptate, dar este cu putinţă ca acest început să surprindă puţin pe cititor, cu toate că este puţină deosebire între aceste prime acte eroice în care curajul individual singur hotărăşte de pe acum să lupte şi faptele de rezi- stenţă de poimâine. Tehnica este aceeaşi, «legile războiului », cum se spunea (nu mai îndrăzneşte nimeni să spună), sunt şi aci violate în mod cumplit. Dar o imagine vădit sumară vrea ca revolta să fi izbucnit din culmea deza- strului. Bânouville are dreptate să vrea să descopere în înseşi aceste eveni- mente primele tresăriri individuale ce încearcă să li se pună în cale, să le schimbe mersul îngrozitor şi să învingă nenorocirea.^ Se va observa că în ticăloasele sale Dkcomhres, care sunt, într’un fel oarecare, contrariul mârşav corespunzător cărţii lui Bânouville, Rebattet găsea, el, în procesul de des- agregare a forţelor noastre, prolegomenele îngrozitoare ale paiaţei car- navaleşti dela Vichy. La începutul cărţii lui Bânouville se găseşte o idee admirabilă. In punc- tele cele mai diferite ale dezastrului, oameni se ridică şi se pun în marş. Ei sunt izolaţi, pierduţi în masă, nu se cunosc unii pe alţii, dar destinele lor frăţeşti sunt pe cale de a se întâlni, ei sunt Rezistenţa de mâine, această forţă a cărei formidabilă greutate este prezentă chiar de pe acum în bietele lor gesturi;' Din aceste tresăriri ale onoarei şi purităţii se naşte o nouă comuniune. înainte de a înfrunta pe inamicul propriu zis, această cruciadă trebuie să se ciocnească mai întâiu de nepăsările şi de laşităţile lăuntrice. Descrierea acestor contraste este justă şi fără exagerare şi, prin însuşi acest fapt, teribilă şi adevărată. Crima cea mare, inexpiabilă a Vichy-ului se desfăşură în prostia şi orbirea faptelor, aci raportate, prin care acesta vroia să participe, fie chiar şi numai într’un domeniu mizerabil ca acel al poliţiei, la acest triumf al forţei asupra slăbiciunii şi libertăţii, care era elementul caracte- ristic al victoriei germane. In această privinţă, chiar fără să fi vrut, fiecare om al Vichy-ului, care se lăsa antrenat în aceste abuzuri ale forţei împotriva primilor participanţi ai rezistenţei, înfăptuia actul cel mai ticălos de cola- borare, complicitatea sa morală fiind încă şi mai îngrozitoare în consecinţele ei, decât denunţarea materială. Ofiţerul care da părinţi pe mâna inamicului, amiralii al căror zel o lua înaintea cererilor germane, soldaţii care acceptau să fie temniceri, poliţiştii care îşi potoleau în brutalităţi Dumnezeu ştie ce josnice răzbunări au fost daţi repede uitării şi nu meritau mai mult (şi nici înaintarea în grad ce li s’a dat mai trâziu). Dar poate că era nevoie de spectacolul revoltător al acestor josnicii pentru a căli mai bine sufletele Rezistenţei, pentru a le face destul de dârze în faţa germanului. In aceste 10' i4» REVISTA FUNDAŢIILOR REGAL» întâlniri cu mârşavele închisori ale Vichy-ului, se găsesc elementele unei prime încercări, în care se găsesc josniciile ororilor de mâine. Impresiile lui Bânouville în această primă victorie ce trebue câştigată împotriva compa- trioţilor, fraţilor, sunt sfâşietoare şi paginile în care descrie atmosfera tem- niţelor prin care a trecut, povestea morţii micului comunist de 17 ani, ros de tuberculoză şi părăsit de paznicii francezi, sunt printre cele mai bune ale cărţii. In jurul acestui mort dintâiu, pe care atâtea mii îl vor urma, toţi prizonierii, care abia se cunosc, simt în mod nelămurit solidaritatea lor închegându-se pentru totdeauna. In curând, într’adevăr, pe măsură ce evenimentele merg înainte, toate aceste drumuri paralele, pe care au pornit oameni, soldaţi, prizonieri evadaţi, institutori, preoţi, se vor întâlni. Bânouville a descris etapele lor într’un şir de capitole, după un procedeu încercat dinainte în mai multe romane americane şi care aici se potriveşte de minune. 0 spun din nou, toată această foarte însemnată parte a cărţii este demnă de remarcă. Aci, unde încă nu este vorba de istorie, sunt, într’adevăr, create cu o artă deplină tipuri pline de o viaţă intensă. Dar etapa rezistenţei lăuntrice este împlinită, acum începe o mare mişcare colectivă. Bânouville, care a jucat înăuntrul ei un rol atât de mare, este unul din cei câţiva oajneni, cei mai îndreptăţiţi să scrie istoria acestei mişcări. Şi prima sa mărturie va rămâne preţioasă. Cum să rezumăm în câteva cuvinte opera prodigioasă ce se înalţă sub ochii noştri şi al cărei mecanism este destul de bine pus în lumină, cu extraordinara lui complexitate, construcţiile sale teoretice şi rezultatele sale neprevăzute şi măreţe. Câteodată, cetitorul neinformat riscă să piardă firul, dar îl regăseşte în cuiând, pentru că găseşto din nou oameni, pentrucă urmăreşte de-a lungul meandrclor arestărilor, eli- berărilor, dispariţiilor, călătoriilor, semnul fiinţelor omeneşti care au foiţat destinul. Şi în această parte Bânouville va fi făcut o operă esenţială şi dreaptă, dacă a izbutit să dea din nou figura adevăiată a unui oarecare număr de oameni, cărora pasiunea partizană a reuşit să le încâlcească trăsăturile, pentrucă au rămas amestecaţi în viaţa politică. Şi iată că aventura este încheiată, imposibilul este înfăptuit, victoria, care a fost atât de scump plătită, a pătruns în Franţa. Eroii s’au făcut la loc oameni ca şi ceilalţi oameni, ei se şterg din nou în mulţimea din care ieşi- seră. N’ar trebui totuşi să fie siliţi să ceară scuze pentru faptul de a fi fost croiţi pe măsura unor evenimente atât de mari. * * * Nu însemnează a micşora însemnătatea nimănui, faptul de a recunoaşte că odată mai mult — este, în mod hotărît, regula de mai bine de zece ani — alegerea făcută de juriul de cronicari literari, al cunoscutului Prix Thio- phraste Renandot este cea mai bună dintre toate. Şi acest premiu pur ono- rific, care nu comportă niciun folos material direct, devine astfel, prin regu- laritatea calităţii sale, primul din toate cele ce sunt decernate în Franţa. L'Univers concentrationnaire, cartea atât dc aşteptată a lui Da vid Bousset este în toate sensurile demnă de âceastă recompensă. Este cu adevărat) CRONICA FRANCEZA •49 fără nicio îndoiala, cartea care merge cel mai departe în studiul fenome- nelor care s’au arătat în acest războiu drept cele mai neliniştitoare pentru civilizaţia noastră. Fără îndoială, existau în Franţa şi în străinătate şi alte mărturii cutremurătoare asupra ororilor naziste, asupra gradului de ne- crezut de cruzime şi de josnicie, atins de nouile forme închipuite de suplicii (mă gândesc, de exemplu, la acele Souvenirs de l'au-delă, ale unguroaicei Olga Lengyelj. Rousset, primul, dă o explicaţie coherentă a acestor feno- mene şi încearcă să scoată din ele lecţii care să nu fie nişte superficiale şi vagi bune hotărîri. Din experienţa sa personală extrem de vastă, culeasă cu o tenacitate ştiinţifică şi cu o tensiune lucidă, care au fost fără îndoială cele mai bune arme de auto-apăraro pentru a trece prin cele mai îngrozitoare clipe, Rousset n’a oprit pentru această primă carte decât* povestiri foarte scurte şi con- centrate, cât mai obiective cu putinţă, care se înlănţuie pentru a merge dela particular la general, după un plan foarte clasic. El anunţă un roman important: Les Jours de notre mori, care schiţează viaţa clandestină a lagărelor. In L' Univers concentrationnaire suntem surprinşi mai întâiu de un şir de şocuri: imaginile repezi, precipitate, de o densitate nemaivăzută, ale vieţii nedemne, impuse deodată la zeci de mii de oameni ai zilelor noastre, care ar fi putut crede că au trecut odată pentru totdeauna, asemenea primejdii1). In realitate această mârşăvie nu venea chiar atât de neaşteptat. Dar neştiinţa, falit-urile ce continuă să ne otrăvească împiedecau să se cunoască destul de bine şi fiecare este de neiertat pentru acest fapt, grozăvia regimului inventat în lagărele de concentrare germane, de mai bine de zece ani, îm- potriva opozanţilor regimului hitlerist. Căci acolo, în aceste lagăre, au fost puse la punct teoria şi tehnica acestei ştiinţe a distrugerii. Este într’adevăr vorba de cu totul altceva decât de potolirea unor in- stincte josnice de brutalitate şi cruzime, de cu totul altceva decât de supri- marea ştiinţifică şi biologică a unor inamici: este vorba de o activitate quasi-religioasă şi mistică. Rousset arată acest lucru în mod demn de laudă într’unul din capitolele în care caută să analizeze metodic, până la rădăcină, fenomenele pe care le-a descris mai întâiu. Scopul suferinţelor atât de crude, la care sunt supuse nişte fiinţe omeneşti, trebue căutat într’o voinţă de a le supune unei expieri. Oamenii din SS nu se mărgineau să distrugă, ceea ce putea fi făcut în mod ştiinţific, mai repede încă decât prin camerele cu gaze; ci însoţind această distrugere a vieţii de o atât de lungă şi amară destilare a morţii, ei voiau să dea victimelor lor un sentiment de decădere şi de nedemnitate în faţa rasei superioare, o conştiinţă de blestemaţi. Pentru asta era înşurubată toată această aparatură: amestecul şi în general sub- ordonarea prizonierilor politici sau rasiali celor mai răi criminali ai dreptulu uman, chinurile care sleiau nervii, întrebuinţarea tuturor înşelătoriilor morale şi fizice, a foamei, a fricei. Astfel se obţinea o totală desagregare a l) Printre aceste imagini, să pomenim pe acelea, atât de mişcătoare asupra ultimelor zile ale lui Benjamin Cigmîeux. REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE IS° individului, înainte de a se trece la supiimarea lui. Şi această suprimare însăşi nu avea înţeles, în ochii servitorilor acestei noui mistici monstruoase, decât dacă omul fusese mai întâiu conştient de toate etapele decăderii sale. Tehnica aceasta pare, într’adevăr, a fi fost în întregimea ei atât de drăceşte înlănţuită, încât minunea este că oamenii i-au putut face faţă şi s’au putut salva. Pentru deţinuţii politici germani, a căror detenţiune data adesea de mai bine de zece ani şi care serviseră drept material de expe- rimentare a acestui sistem, supravieţuirea chiar a câtorva mii dintre sutele de mii este aproape uluitoare. Şi aceasta se datorează faptului că, oricare ar fi perfecţiunea sistemului imaginat pentru a distruge, acolo unde sunt oameni (chiar supuşi celor mai grozave ameninţări), izbuteşte să se înjghe- beze o societate şi această societate, cu legile ei proprii, oricât ar fi de rudi- mentare, devine un instrument de apărare şi protecţie. Lăsat pe seama sin- gurelor sale puteri, omul cel mai curajos şi cel mai nobil sucombează. Dimpo- trivă, în organizaţia colectivă cea mai elementară, calităţi adesea nepre- văzute ies la iveală şi masa sacrificiilor tuturor ajunge în cele din urmă să creeze protecţii pentru un anumit număr de indivizi. Rousset merită să rămână, în această privinţă, primul observator al acestei stranii societăţi concentvaţionare, al legilor ei barbare şi crude, dar în care legi îşi găsesc viaţa. In măsura în care o societate se formează, ea se impune şi prin foloasele şi uşurările pe care această împrejurare o pre- zenta pentru ei, oamenii din SS acceptau în cele din urmă să se folosească de ea. Astfel, administraţia interioară a lagărelor, în întregime în mâna deţinuţilor, a putut trece aproape peste tot din mâna criminalilor ordinari (verzii, totuşi servitori credincioşi ai naziştilor), în mâna prizonierilor politici (roşii), mai solid organizaţi şi conduşi de un ideal. De asemenea, societatea abia născută izbuteşte să utilizeze, spre folosul ei propriu, cea mai mică slăbiciune a adversarului (şi se ştie câte exemple de corupţie au dat naziştii), cea mai mică şansă oferită (nevoia de manoperă a germanilor salva dela distrugerea pură şi simplă; muncitorul trebuia, apoi, să fie salvat dela nimi- cirea printr’o muncă excesivă). Această societate primitivă pe. care ne-o descrie Rousset este evident dominată de lupta pentru viaţă, ea dispreţueşte pe cei slabi, ignorează pe bătrâni; se organizează mai întâiu pentru a face să dăinuiască şi să stăpânească cei mai puternici. Dar cu toate nedreptăţile comise, nu era alt mijloc pentru ea de a se impune şi, în consecinţă, de a deveni puţin câte puţin mai bună şi mai puţin nedreaptă. Rousset poate scrie că bilanţul experienţei concentraţionare este în cele din urmă mai curând bogat, căci a îngăduit celor care au învins prin ea să se încredinţeze sau să descopere frumuseţea vieţii în ea însăşi şi adevărul raporturilor sociale (el notează, în mod foarte util, că una dintre armele de apărare cele mai bune ale omului este humorul). Mai rămâne un punct esenţial: acela al răspunderilor. Cu multă luci- ditate şi nobleţe, Rousset refuză să se ia în vreun fel oarecare după con- ceptul de rasă al SS-ului, atribuind aceste perversiuni şi aceste înjghebări LITERATURA REGIUNILOR DE CONTACT ETNIC 151 tematice de distrugere unei înclinări profunde a rasei germane. Pe de altă parte, el afirmă solidaritatea sa cu revoluţionarii germani care au fost, într’adevăr, primele victime ale acestor îngrozitoare măsuri. Dar el recu- noaşte că ele puteau fi rezultatul descompunerii sociale germane între cele două războaie şi manifestarea răzbunătoare a unor sentimente de infe- rioritate refulate. In ce măsură aceste devieri ale conştiinţei şi inteligenţei sunt fructul evoluţiei istorice a unei lumi care se credea civilizată, iată întrebarea cea mai neliniştitoare. In ce măsură mai suntem încă şi totdeauna ameninţaţi de ea î « Ar fi o prostie, şi o prostie criminală, scrie Rousset, să pretindem că le este cu neputinţă altor popoare să facă o experienţă analoagă — pentru motive de opoziţie de natură ». Existenţa lagărelor de concentrare în lumea modernă este un semn de alarmă. Şti-vom să-l înţelegem? JACQUES LASSAIGNE LITERATURA REGIUNILOR DE CONTACT ETNIC I. SLAVICI ŞI J. KNITTEL S’a tradus în româneşte romanul Therese Etienne al scriitorului elveţian John Knittel1). Este un roman sumbru, scris cu multă economie, vizibilă însă deabia la recitire. In sprijinul consideraţiunilor ce vor urma, iată cuprinsul romanului: Therese, fiica unui ucigaş şi urmaşă a unei vechi familii nobilitare exerci- tată în crimă, este angajată servitoare de marele proprietar Anton Miiller, văduv. Atras de frumuseţea ei neobişnuită, acesta o ia de nevastă, cam împotriva voinţei ei: Therese iubea pe fiul bătrânului, pe intelectualul Gott- fried, care, în ce-1 privea, şi-a desorganizat viaţa din pricina ei. Therese îşi trădează soţul în favoarea fiului acestuia, aşteaptă după asta un copil, în fericirea căruia ea vede iertarea pasiunii ei incestuoase. Bătrânul înţelege de- abia la beţie ceea ce se întâmplase şi, fire sanguină, ameninţă. Cu compli- citatea abulicului Gottfried, Therese îl otrăveşte, în speranţa că-şi va lă- muri fericirea, Gottfried însă desvăluie crima, şi-o însuşeşte; Therese se pretinde singură vinovată; sunt condamnaţi la 20 de ani de închisoare. Acţiunea se petrece în viesparul de neamuri elveţian şi, în peripeţiile eroilor, cum era de aşteptat, se desvoltă o pictură etnologică ce constituie miezul important al cărţii. Pasiunea franco-italienei Therese are caracte- risticile eroilor mediteranieni ai lui Shakespeare. Ingerinţele zoliste despre ereditate, reduse aici la o doză convenabilă, se dovedesc vechi cât literatura. Pentru protestanţii băutori de bere, dolofani, fără acuitate vitală şi eşalo- nându-şi planurile pe mari spaţii de timp, trepidanţa ascensiunii şi hotărîrea *) John Knittel, Therese Etienne, trad. Camil Baltazar, Socec, Buc., 1946, REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 15* cu care acţionează Theresli sunt semne ale afinităţii cu dracul. Unii O cred chiar vrăjitoare. Gura satului are memorie fidelă: Isolda nu s’a dat înapoi dela vrăjitorie. Nouă, Românilor, traseul Theresei ne este cunoscut în variante naţionale din romanul Mara al lui Ion Slavici, şi din Pădureanca aceluiaşi. Dar « omul dracului » este şi un alt erou al lui Slavici, popa Tanda. Cât timp, în cazul Theresei, s’ar părea că natura diabolică este asociată cu aceea a ereziei (The- rese este o catolică ereditară), în cazul eroului lui Slavici nu se mai pune problema diferenţei de religie. El, faţă de ţăranii din Sărăceni, este numai un stiăin, însă un străin activ. Eacem aceste observaţii pentru a reliefa asocierea, în mentalitatea populară, a notei voliţionale cu cea diabolică. Intr’adevăr, cu privire la Popa Tanda, observăm că i s’au atribuit afinităţi diabolice numai cât era un om activ; după ce şi-a încheiat misiunea şi rede- vine contemplativ, Popa Tanda este socotit, bine înţeles, de ţărani « omul lui Dumnezeu » (al cărui rai feste în genere descris de poeţi ca static şi po- pulat de firi contemplative). Ceea ce va mai găsi .cercetătorul literar român, ca sugestie pentru jude- carea faptelor româneşti, în această povestire dintr’o regiune cu limbi ame- stecate, este altitudinea de nivel sufletesc a eroilor, excepţionalul faptelor lor. Năpasta lui Caragiale rămânea fără pată, dacă şi-ar fi desfăşurat acţiunea cu eroi şi într’un mediu de contact etnic. Zona balcanică nu era însă indicată, neamurile aici fiind dispuse la asimilare, la uniformizare. Dar o chestiune pusă în legătură cu opera lui Slavici poate primi soluţii noi în lumina acestor considerente. Este vorba de neverosimilitatea ţăra- nilor lui Slavici. In Amintirile sale, acesta redă o convorbire cu Ion Creangă, despre ţăranii din Budulea Taichii, pe care, printr’o anec- dotă, după tipicul său, humuleşteanul îi declară prea spilcuiţi. Este de remarcat faptul, căruia nimeni nu i-a dat încă atenţie, că Ion Slavici repro- duce fina imputare a lui Creangă cu multă obiectivitate, fără chiar a căuta să desmintă, pozând astfel pentru cetitor într’o postură de inferioritate. De fapt, eroii lui Slavici nu ne apar «spilcuiţi» fără rost, dacă evocăm apartenenţa lor la regiunea de largi contacte etnice din jurul Aradului. Locuitorii acestor regiuni, vizionaţi specific, au o deosebită viaţă sufle- tească, datorită unei conformanţe milenare în sensul unei psihologii a intru- sului. Biruinţele literare ale lui Slavici se aliniază pe direcţia studiului acestei intrusiuni, efectuată dinamic şi, excluzând asimilarea lentă, soluţio- nată în sensul voinţei tari a intrusului. Suntem departe de problematica eroilor de munte ai lui Creangă, vioi, da- torită exclusiv unei memorizări ample a unor reţete de viaţă tipice, milenare. Eroii lui Slavici sunt oamenii regiunii Şiriei, regiune de contact brusc între munte şi pusta nesfârşită, străbătută de popi care se încumetă să civilizeze un sat de munte, de fii de ţărani care pătrund în supiastructura intelectua- lilor, de românce pare nu menajează susceptibilităţile şvăbeşti, de ciobani care râvneso la fetele chiaburilor, de pădurence care farmecă pe feciorii de pameni gazde, — împrejurări care nu mai sunt ale ruralilor din bor- CICERONE THEODORESCU — POET PUR ŞI POET SOCIAL 153 deele regiunii Neamţului, ci ale locuitorilor unor aşezări numite impropriu «ate, după cum impropriu sunt numiţi şi apreciaţi ca ţărani locuitorii lor. Semnificativ este faptul că, dela mediul şirian, Slavici trece uşor la acela, apropiat deci, al cartierelor Capitalei. Vina lui Slavici este poate aceea de a nu ne fi atras mereu şi îndelung atenţia asupra apartenenţei eroilor săi, nouă celor care vedeam ţăranii decla- mând în dialect proverbe fataliste, aprinzându-se rar şi, atunci, arzând fulgerător ca şirele de paie. Eroii lui Slavici sunt specifici prin contra- venţia la etica proverbelor. Multe dintre nuvelele lui încep prin a fixa nivelul de bază al ascensiunii eroilor, prin mijlocirea zicalelor populare. Aglomerarea sfaturilor, predicate într’un insidios şi permanent ton biblic, este inutilizată dc marele procentaj al delictelor care, pentru lumea nu- velistului, par a constitui norma. Literatura lui Slavici va putea fi valorificată numai cu multă aplicare. Condescendenţa faţă de ea acuză îngustimea de vederi. G. DĂIANU CICERONE THEODORESCU — POET PUR ŞI POET SOCIAL Am luat prima dată contact mai apropiat cu poezia d-lui Cicerone Theo- dorescu în anul 1932, în revista « România Literară ». Poetul, pe care-1 cu- noşteam din versurile cu care a debutat prin 1926, în « Universul literar », de sub conducerea d-lui Perpessicius, şi din cele publicate în « Gândirea », « Bilete de Papagal » şi « Tiparniţa literară », purcedea dela o totală sin- ceritate faţă de sine. Şi nu există spectacol mai impresionant şi mai plăcut pentru un iu- bitor de poezie decât acela al unui poet care, chiar atunci când nu începe cu sine, începe dela o sinceritate deplină cu sine. In lirica sa de atunci, d. Cicerone Theodorescu nu debuta cu o formă de împrumut, cum debutează deobşte poeţii, ci, francă şi simplă, sensi- bilitatea sa se desvolta pe o linie naturală, liberă, neatinsă de zguri de in- fluenţă. Acele prime acorduri, îmi amintesc bine, aveau arcul şi amploarea unor fugi sonore de viori, desfăşurarea egală a unor bătăi de aripi în largul seninului. Iată, de pildă, un fragment dintr’un ciclu Călătorii, unul din cele mai reuşite, mai unitare şi mai muzicale poeme ale autorului şi care, dintr’un scrupul greu de înţeles, n’a intrat în volumul Cleştar t Umblu şi azi prin Colonia Proaspăt prin ploaia măruntă. Lângă o fală subţire, Antonia Feciorească şi veselă ca o nuntă. Inlr'altfel era şi la fel REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE *54 Angela Vodă, un nume (Zic melancolic, nazal: .. .Câte nume... !) O româncă rătăcită, tânără ca o stea, Fată singură şi-a lumii, Tristă aventurieră Care nu mai iubea Ţipar brun — din fund — şi amantă adâncă. Liană de patimi în legănare Era Julieta, « fata americanului » Frumuseţea dela Opera Mare, Ceva de strigăt bengal şi de fulgerare Amintire stridentă ca un afiş Sau roman foileton cetit pe furiş. Din acelaşi ciclu reţineam o poemă care se termină cu această mixtură de gingăşie şi rigoare, excelent plasticizate: Faţa văzduhului meu una şi ialmă Ai crăpat-o cu fulgere despărţind-o în lumi, Cine eşti tu de-mi iei şi sugrumi Ciocârlia de aur din palmă? Dar de-atunci poezia d-lui Cicerone Theodorescu, veghiată de un vi- gilent scrupul artistic, a descris o evoluţie spre o densă şi adâncă aluviune de viaţă emotivă; s’a interiorizat şi şi-a scuturat, deliberat, tezaurele po- doabelor de imagini, s’a străduit să exteriorizeze un sbucium şi o abatere metafizică, ce îi erau proprii; şi a izbutit. Era în această poezie o renun- ţare la vital, la cotidian şi la mitul convenţional — şi o întoarcere mândră în solitudinea polară a continentului ei subteran de ghiaţă. Pentru cine deschide cartea « Cleştar », cel mai bun motto e însăşi poe- zioara dela p. 15: Nu sparge tu cutia vinovată f ne'nţelegăndu-i sunetele. Din I Vioară, departe, care tace, / Ea melodia cea adevărată, vibrare de adânc şi de suspin, răspunde numai mâinilor dibace. De altfel în deobşte poezia de atunci a d-lui Cicerone Theodorescu obârşea ea dela o renunţare: renunţarea la satisfacţia unui meşteşug facil, în care poeţii se desfată imediat ce au atins un minimum de artă şi renunţarea mândră la succesul din afară, care ar trebui să fie stema şi nobleţea ori- cărui poet adevărat. Astfel se explică cum, în vremea în care orice poeta- stru îşi scotea la an o plachetă, Cicerone Theodorescu a aşteptat cu volumul său Cleştar zece ani. Poetul şi-a exprimat de altfel excelent dispreţul acesta profund pentru stihuitorii care cultivă succesul facil, în poezia îndoieli care e şi un pur- tător de cuvânt al volumului Urăsc destinele Victorioşilor Albilor îngeri Ai poeziei. CICERONE THEODORESCU — POET PUR ŞI POET SOCIAL »5S Tot ce-am scris, gol, Asemenea lor, îmi răceşte, udă, o suflare de nor. îmi■ acopăr, vânăt, c’o bucată de ţol. 'Şi strigătul prin care reacţionează împotriva acestui gen de poezie are aproape valoarea unui manifest de artă: Eu în acest Peisagiu vulgar Dau cu sufletul, cum aş da cu un par, Svârlu sufletul Cum aş lăsa lest. Şi aştept, Dacă mai e ceva pur Să se ridice cândva din mine ’n azur Lin, simplu şi drept Numai astfel poetul a izbutit ca toate viscolele să rămâie interioare — cum se exprimă pregnant undeva — şi poezia şi iubita lui să fie: Stea In alba mea oaste, Tremurând in vaete îngheţuri albastre... Volumul Cleştar e împărţit în cinci cicluri. După « Uvertura » care des- chide simfonic marea cântare, ciclul « Adolescenţă » aduce un portativ de note de cast erotism, în care rapsodul imploră cu sfiiciune: Nu am prieten niciun om, Te-ascunzi, prietenia ta o caut, Din crengile înaltului tău pom Ajută-mă să tai un flaut. Dar dela acest acord suav, poetul trece la vigoarea personală a « cân- tecului de femeie »: Dar de-ai veni, De-ai coborî dintre zale Şi ’n rugăciune-ale tale Mâini m’ar răni, Şi de-ai avea Unghii de sânge ca zece Unghiuri cu sclipătul rece Dela o stea, Ochii-mi, ce-ascund Negre nămoluri sub pleoape Şi-ar îngropa, intre ape, Nuferii ’n fund. . REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE »S6 Din acelaşi ciclu semnalăm Glas din urmă al mamei, de celest cutremur rilkeian. Poema aceasta şi Moartea Olguţii reprezintă un alt compartiment de elegii umane, de o nobilă şi discretă duioşie. Dar laturea cea mai pu- ternică şi mai personală a volumului o constitue ciclul Sunete întâlnite, titlu oarecum impropriu pentru esenţa poemelor care compun ciclul şi din care citarăm poezia Îndoieli şi trebue să subliniem deasemni apăsat poemul Resignare in vital, din care cităm: Când vierme, lumea neagră rotund în ea se strânge Apune şi-o inneacă praf roşu de oxid Lin, aerului ochii uscaţi i se închid Bătuţi de noaptea caldă şi iute ca un sânge. Curbată ’n sine bolta, albastra ei omidă, Arată ghiare scumpe de fosfor către noi ; E, alb călcâiul lunii, prea mic ca s’o ucidă... Bou bun, pământul doarme în noapte ca ’n noroi. S’ar crede că o poezie atât de densă nu are melodie, dar această singu- lară muzică e între rânduri ca un întreţesut filigran străveziu: A ta singurătate, închis aş vrea s’o cânt Şi să mă duci in cântec ca mărilor un sloi, care amintesc nemuritoarea melodie eminesciană din « mişcătoarea mărilor singurătate », sau: Dar ne ’niălnim şi-acolo ca umbrele pe geam, Te răspândeşti pe mine cum pe pământ e noapte... Am citat mai multe poeme, preferându-le înseilărilor de formulări cri- tice, pentru că poezia de zece ani scrisă a d-lui Cicerone Theodorescu, ce şi-a impus: Trecerea mea să ’nveţe sonorilor Ei clopoţei, umilinţa ’mpăcată Suavitatea îndelungată A morţii florilor, trebue comunicată prin chiar graiul ei publicului iubitor de poezie. Pro- fund originală, ea porneşte dintr’o fervoare, o sbatere interioară de mare arşiţă şi iradiere, ca să se purifice apoi într’o altitudine de rece şi polară frumuseţe. ■ Am zice un crater cu fundul bolborosind de tulburarea arderilor dar încremenit sus, la suprafaţă, şi răcit într’o somptuoasă dantelărie de forme pure, desăvârşite. Insă poate e mai bine ca, mai semnalând două poeme de catifelată şi adâncă interiorizare, * Cimitir cunoscut» şi « Ocnă», să terminăm chiar cu o strofă a inefabilului poet de atunci ce avea darul de a tălmăci atât de plastic năzuinţa şi realizarea acestei poezii de început de veac: CICERONE THEODORESCU - l*OET PUR Şl POET SOCIAL, >57 Tot ce în suprafaţă îmi ghemui ne ’ntrerupt In creşteri pătimaşe arunc in adâncime-mi Ca, neştiută viaţa sfârşită dedesubt, Să 'ncep de-acolo glasul meu neatins de nimeni. * S’a stăruit în ultimul timp asupra activităţii poeţilor noştri avangar- dişti. Acţiunea lor s’a consumat, mişcarea lor s’a inserat în istoria lite- raturii. Dar nu s’a menţionat că trăesc printre noi, scriu şi publică o parte din poeţii de avangardă socială, angrenaţi în plină actualitate. Dacă Magda Isanos e poeta luptătoare, Eugen Jebeleanu şi Cicerone Theodorescu sunt rapsozii cu verb de foc şi silitră ce în ăşti cinci ani din urmă au scris, ou dinţii strânşi şi uneori muşcându-şi buzele, o poezie a rezistenţei mentale şi sufleteşti, constituind întâia mărturie trainică şi temeinică pentru vii- torime că a existat la noi o opoziţie a intelectualităţii şi artiştilor românil). Au lucrat unii în ilegalitate: poeţii şi-au consemnat reacţiunea lor în stihuri. Este cea mai valabilă, cea mai emoţionantă şi mai de preţ măr- turie, mai ales că, migălite, prelucrate, revizuite pe îndelete şi nu scrise în râvna şi graba oportunităţii, poeziile acestea poartă pecetea indelebilă a artei. închinare oamenilor de credinţă ce au luptat în brigăzile internaţionale, veneraţie celor ce, acolo şi aici, au căzut schingiuiţi în cazematele temni- ţelor sau stâlciţi în bătăi, în stradă, sau în misiunea lor de combatanţi, — dar preţuire dreaptă şi deplină se cuvine purtătorilor de cuvânt şi mesaj ai slovei rezistenţei celei mai eficace, cea spirituală. In anul 1938, Cicerone Theodorescu exemplifica admirabil evoluţia con- ceptului de poet pur şi trecerea dela această stare la aceea de poet social. Şi celor ce ar pi imi cu îndoială şi neîncredere activitatea de combatant con- deier a lui C. Theodorescu le vom aminti pe de o parte că interesul său pentru condiţia muncitorului şi a clasei apartenenţe s’a manifestat încă de acum zece ani prin ciclul « C.F.R. * publicat în revistole « Viaţa Românească », « Şantier », etc. Aşa dar, paralel cu o poezie de accent pur şi cu caracter estetizant, d. Cicerone Theodorescu avea o activitate de rapsod în slujba mulţimii mun- citoare. Este o lăture ce trebue înregistrată. Dar partea revelatoare, am zice revoluţionară întrucât ea coincide cu x> revoluţionară schimbare de registru în lirica poetului, o constitue poemele publicate în timpul anilor de sumbră încătuşare politică, începând cu 1941 şi adunate în volumul « Cântece de galeră *. , Că aceste poeme au putut apărea sub ochii vigilenţi ai cenzurii e, pe lângă mărturia activităţii merituoase de ieri a acestui poet, o consolare îndoită şi o reconfortantă amintire: ne readuce în minte cu ce nesaţ l) Fructul acestei poezii a rezistenţei e adunat în volumul Cântece de galeră, recent apărut în editura Fundaţiei Regale pentru Literatură şi Artă. '58 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE şi dureroasă bucurie citeam gândul strămutat în verB al tovarăşului de stih şi suferinţă, gând sub care Be disimula năduful şi revolta înmagazi- nată de noi toţi. Apărea, în numerele din Aprilie şi Octomvrie ale acelui an ale Revistei Fundaţiilor Regale, un « Jurnal de soldat s> în care, acoperit dar străveziu to- tuşi, poetul interpreta jalea, desnădejdea dar şi speranţa intelectualităţii române şi — deplângând, în « închinare unui soldat», trupul ştirbit de o mână, strecura acest vers: Toţi am uitat / pe unde merse / dreapta cu steagul înfăşurat / steagul cel viu, azi înnoptat, dar mai e o « Rugăciune f> în care poetul rezistenţei mentale transcrie: Ne prinde, ne ’nghiaţă, ne’nvolbură / Duhul puterii din scorbură / ochiu-i bufniţă rece / prin mlaştini, umili, ne petrece, / Captivi ai restriştii şi rugăciunii. Pregnant marcată situaţia acestei intelectualităţi ce, clocotind de re- voltă şi desgust, nu are totuşi tăria să-i dea expresie în fapte şi o transpune în scris: Cred in tine iarbă din valea ’nfrângerii, / Cred in tine piatră din drumul plângerii. / In tine iarbă de-otravă / In tine piatră bolnavă, — / Şoim prin ogrăzi de pripas / Trudă nespomică, aripă fără slavă / Crater fără lavă, patimă fără glas / Cred in tine blestem. Cred in tine pământ / Şi pe tine te chem, ispăşire, vânt crunt: / Mă gâtuie, mă suduie / mă sfâşie, mă sguduie j Cred in sfintele mele ruini / In fantomele lor cu coroane de spini I Şi — dos- pind isbucniri de lumini — / Cred in mugurii crânceni ai rănilor / Şi mai era în acele numere ale R.F.R., în acelaşi ciclu, poemul « Cenuşe », ce plasticiza starea de suflet a acestei intelectualităţi căreia nu-i mai rămânea decât să-şi scrijeleze prezenţa doar prin câteo: « Rugându-te arderea să le fie întreagă / Tu pentru pasărea Phoenix te roagă / In stingerea surdă, brutală şi gravă / Mai caută in piatră o stea in zăbavă / Şi-aleargă arzând şi-a lor tăi le dă ştire: / De sguri şi păcate şi de mâhnire, / De desnă- dejde şi de ruşine / Şi spovedindu-te zilei ce vine / Şi morţilor dându-le ştire şi viilor/ / Aleargă acasă şi spune hârtiilor... Şi tot în acele numere de revistă era crucificată în vers jalea ţării la aflarea ruperii de ţara mamă a Ardealului de Nord, prin « Tulnic din Nord ». Al doilea ciclu, purtând titlul « Steaua căzătoare », materializează starea de spirit a scriitorului din acea vreme, ocolit şi aici dar străveziu. După ce înregistrează tragica situaţie a ţării: Prin al văzduhului tragic frunziş / Peste ţările lumii şi peste-a mea, / Se ’nvoaltă, mă fură ’n cădere, o stea / — 0 stemă de foc, a nefericirii, poetul consemnează viaţa de cârtiţe dezar- mate a intelectualilor: Tremur. Zorii urcă. Viaţa mea se-apropie / Şi revin pe lâncede aripi de dropie / Tremur. Reîncepe tristul joc / In loc f Al sborului silnic I In rotogol zilnic, existenţă înviorată de desnădejdea că : « steaua că- zătoare » Opintindu-se ’n vântul timpilor / Impotrivindu-se scoarţei şi ghim- pilor l Intr'un iureş cu steaua ce suferea / Peste ţările lumii şi peste-a mea ne va scăpa de: Balaurul negru, cu-aripa lui largă care aproape ne-atinge, din urmă ne-aleargă CICERONE THEODORESCU — POET PUR Şl POET SOCIAL 159 şi poetul descântă: — Basm, împlineşte-te / Să nu ne prindă / Nu lăsa în gura sumbrului balaur j Inima in flăcări, flacăra de aur. Şi nădejdea urcă, biruitoare: înflăcărată prin secoli, prin nopţi / Ai mai străpuns tu, stea căzătoare, / Ai mai deschis tu, cot de răzoare, / Drumul albastru-al ciorchinilor copţi / Ci te-aştept să re'nvii pe-un alt cer, cu-altă za, I Tu statornică veghe, călăuză tu stea / Peste ţările lumii şi peste-a mea... Simplul fapt că poetul simţea necesitatea să înscrie între strofe răs- vrătirea înnăbuşită, gustul de cenuşă şi să-şi aline sufletul năruit cu steaua speranţei constituia un întremător suflu pentru cei de-o credinţă cu el. După 23 August, Cicerone Theodorescu a publicat în aceeaşi Revistă a Fundaţiilor Regale ciclul Cântece de galeră unde a putut insera în întregime poemul Neue Ordnung în care de astădată apăsarea balaurului hitlerist e tratată cu umor şi ironie îmbinată cu tristeţă: . Strivind-o ’n treacăt pe privighetoare Ce din aripi, a moarte, mai bătea, Catărca se ’nţelese căntătoare i Ea, cântătoarea, o aplaudai Răspuns dând răgetului valea, munţii, Vieţuitoare-i dădură nimb. Şi ’n inserare, cu ’nclinarea frunţii, Şi-au pus, cuminţi, urechile de schimb. Ca pe-un tufiş de smeură înaltă Urşii ’n păduri pe soare-au tăbărît Şi dintr’o noapte-a zării in cealaltă Nu i-a fost nimănui nici teamă, nici urât. Altarul nou era un surd jăratec Ce rumenea de vii columbii ’nvinşi ; Şi doar-arsura-amară, doar fumul hieratic Nelinişteau tărcoalele de sfincşi... Poeziile de vigoarea acesteia readuc în actualitate dureroasa pasivitate a intelectualilor, pe care, printre cei dintâi, Cicerone Theodorescu a recu- noscut-o. E drept, într’o mărturisire cu caracter intim, recunoscând că ea a fost condamnabilă. Şi pentrucă poetul s’a arătat un brav şi curajos combatant în scrisul său sincer, să redăm cu aceeaşi sinceritate comunicarea lui, socotind că nu poate umbri nici citatele noastre, nici nu pare neavenită: « Aveam revolver, a răbufnit poetul într’o discuţie personală, puteam găsi prilejul să-i sbor creierii mareşalului. Dece nu am făcut-o?». Iată o strofă din poesia sa «Mesaj »: ... Şi v’aşi lua stârvul umbrei răsturnat prin şanţuri / proiectându-i con- turul în vecia-aurorelor / Ridicând peste vreme scunda pulbere-a orelor... / Ucigaşilor! Dacă nu m’aţi ţine în lanţuri... i6o REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Nu poţi ucide când eşti înlănţuit moral. Bântuia pe atunci o psihoză a pasivităţii egală cu neputinţa, ce anihila voinţa, operând sârguitor şi asupra subconştientului şi umbrind mintea. I-a căzut victimă o mare parte din oamenii popoarelor din lume, au sucombat şi la noi o parte din inşi sub nefasta-i influenţă. Dar poate că e mai bine, şi, de bună seamă, că e mai bine că, în loc să mânuie arma, poetul Cicerone Theodorescu a mânuit condeiul şi a rămas această preţioasă mărturie de poemă de viforoasă, de vindicativă clamoare. Insă poemul care relevă în chip major gradul de măestrie la care se poate ajunge atunci când inspiraţia de artă îşi dă mâna cu revolta Bocială şi cu sentimentul patriotic se intitulează « Jurnal 1941 »: Cea mai de sus spânzurătoare Pe-al meu l-a ales dintre popoare. Să spânzure, tn cea mai de sus, Pe-al meu l-au pus: De leşul lui vântoasele ’n hohot Sgălţâie, trag, ca de-o limbă de clopot. « ____Cu uriaşii, cu uriaşele Cu ucigaşii, cu ucigaşele Cântau, hohoteau, îmbătaţi de elan — Mereu de-a'ndoasele — La fel, vântoasele Din Septemvrie an l Violet ca o inimă revărsată pe gură. Coclită, prelungă, smulsă peste măsură, Leşv-a fost tras Ca să cânte, în clocot, — El tăcea 'nvineţindurse, leşul din clopot Sbătut în loc, fără glas... Şi ca să încunune această binefăcătoare şi splendidă creaţie de satiră socială, ţintuire la stâlpul infamiei istoriei a ordiei blestemate ce, aliindu-se cu Satan, a încercat să îngenunche aproape întreaga omenire şi să-i întunece zarea şi viitorul, Cicerone Theodorescu a înscris pe stindardul izbânzilor sale eşarfa epică a poemului de mare amploare şi durabilă substanţă « Focul din amnar», apărut şi în volum. Transcriem numai fragmentul dinamic, ce dă oarecum măsura întregului poemei şi a activităţii din urmă a poe- ’ tului acestuia social, poet considerabil: Acestui norod de vampiri, de-amintiri Rătăcitoare, năluci şi lumini. Farduri fără chip, iasme de ceaţă Ce nu se cunosc şi nu se învaţă. Ţării lor păzite de şoimi şi de crini, îmbătătoarele mele grădini Vreau să le uit — şi aromele urmei. «JCKRONK THEODGRKSiCL — FOBT P¥R 91 PMT »©«IAL lil Au căzut toate ’n robia turmei I Un monstru al urii le-a batjocorit Vărsând peste ele, hipnotic, — o lavă De bale-asasine, de vrajă de-otravă Şi ’ndată-a schimbat, a sluţit Boiul nălucilor— vieţuitoare De-acum intr’o altă ’ntrupare Aevea de-acum în umilinţă l Le-a dat fiinţă Pe patru copite — Şi ca să fie mai fericite Le-a pus dinainte şi-un bulgăr de sare. Imagini de abur, vedenii suave Catarge-ale slavei, grădini plutitoare, Din liberele stoluri, din stclele-nave Le-a coborît pe patru picioare In juguri, tălăngi şi potcoave l Puternicul monstru, de uri posedat Din visuri, ca ’n vis le-a svârlit în coşare Acolo ’ngenunche cu cornul plecat Acolo Ung, moţăind, răzbunare. Cine să bănuie ’n gluma sinistră O travestire atât de tristă? Ţară de crini şi de şoimi n'o să vadă Nimeni pe lume — într’o cireadă. Bunule diavol, strânge-mi cătuşa. Stinge jăratecul. Ferecă uşa. Intoarcă-se focul la el în amnar 1 Ardă liber, neconlurăndu-l cenuşa Aur viu, numai aur, fără tipar.. Toate nopţile, până ’nlr’o zt Când puternic ca trăsnetul va ieşi Să pedepsească, spintecând bolţile El focul, el trăsnetul— mistuind, pedepsind Toate urile, toate nopţile, întreagă cornută vedenie slută A ţării ’n robia căzută. CAMIL BALTAZAR 11 1*2 R«VISTA FUNDAŢIILOR REGALE DESPRE UN SHAKESPEARE AL OAMENILOR Despre el nu se poate vorbi cu « s’a născut şi a murit la. .. ». Purtăm în minte, sau în închipuire, fiecare, unul din chipurile lui Shakcspeare. Pe acela despre care am auzit vorbindu-se, sau pe acela despre care vorbim In ceasurile de calmă desfătare a sufletului. Un Shakespeare de gală, uni- versal şi rece, unul zurbagiu şi de-a-curmezişul, un altul britanic, artificios şi sofistic, sau un Shakespeare brutal, mare amator de glume în doi peri. Pentru cei ce cunosc opera lui Shakespeare, în totalitatea ei, lucrul devine şi mai complicat. Specialiştii, englezi sau străini, i-au găsit mii de atribute, l-au admirat fără ocol, sau i-au contestat cu patimă existenţa, dar totdeauna copleşiţi de extraordinara varietate a marelui Will, niciodată superiori acestui creator do suflete şi trupuri omeneşti, care a fost cel mai mare poet din toate timpurile. Vom încerca deci, mai încolo, un cuvânt despre un Shakespeare al oa- menilor. • Istoricii au consacrat epocei Reginei Elisabeth, capitole de plecat omagiu, adresate culţii « Glorianei f>, aşa cum marii corăbieri i-au adus la picioarele tronului, vastele întinderi ale Virginiei. Alţii au criticat-o necruţător, amin- tindu-i de frumuseţea fără de preţ a Mary-ei Stuart, de popoarele puse la jug, de brigandajul pe mări, de nesăbuita ei frivolitate şi ipocrizie, de nestă- vilita ei poftă de aur. Scriitorii moderni au pomenit cunoscuta « Peacefull Revolution »— revo- luţia paşnică—, prin care această «femeie slabă» (cum însăşi obişnuia să se răsfeţe) a substituit, în afacerile Statului, aristocraţiei vechi, pe consi- lierii tronului ridicaţi din clasele mijlocii, întemeind aşa numita « Queen’s Democracy » (democraţia reginei), prin care Elisabeth şi-a consolidat dom- nia, într’un veac tulbure, în care steaua regilor apunea repede. Anglia lui Shakespeare trăieşte clipa despărţirii evului de mijloc, de cel modern, anii tuturor surprizelor, fără îndoială ai acelora permise de femeia aprigă de pe tron. Eliberarea de influenţa Papei şi aurul spaniol, înfrângerea Armadei şi cucerirea Ii landei, drumul coloniilor, departe, dibuind cu Frobisher legen- darul North West Passage, din toate acestea rezultă o mentalitate febrilă, aproape un dcsechilibru. , In târguri şi în sate, procesul contrastului dintre instituţiile medievale şi cele elizabethane este vizibil, la întâia privire atentă. Este clipa în care spiritul practic britanic se dublează de o curiozitate îndrăsneaţă, îndreptată înspre vastele zăcăminte de bogăţii, desfăşurate sub ochii poporului englez de către cea mai oportunistă regină a sa. Bursa din Londra, The Stoch Exchange, creată de Sir Thomas Gresham, devenea centrul şi focarul tuturor acestor întreprinderi. Opera lui Shakespeare luminează, ca un fulger neîntrerupt, această pe- rioadă de bulversare socială, de lucruri neterminate, alături do altele abia începute, de nostalgie pentru trecutul feudal, alături de o goană grăbită trSPRli UK bHAKESPEARE At OAMENILOR 163 înspre formele noi ce se întrezăresc. De oameni careTpier de foame pe uliţe când o măsură de făină costă un sfert de măsură de aur, alături de arma- torii care întemeiază marea finanţa şi cu asta noua nobilime britanică. De tavernele în care stăpânesc ucigaşii şi prostituatele, alături de strălucirea dumnezeească a curţii « Glorianei *, the « Feerie Queene », perioadă a intri- gilor şi a aventurii, a renaşterii clasicismului şi a aprigei vieţi imediate. Shakespeare este rezultatul genial al contrazicerilor proprii acestei răs- pântii de istorie omenească. • Feciorul unui tâigoveţ scăpătat din Stratford On Avon, însurat la 18 ani cu o ţărancă mai bătrână decât el cu opt ani, a fugit de nevastă ca să-şi încerce norocul la Londra. Actor, apoi autor dramatic, pe urmă codirector al Teatrului Globe şi Blackfriais, şi-a câştigat de timpuriu simpatia şi favorurile unor curteni de frunte, ca Southampton şi Pembrocke, reuşind chiar să primească o re- compensă din cassa proprie a Reginei, lucru de seamă, dacă amintim prover- biala sgârcenie a Elisabethei de Anglia. A cunoscut de aproape bucuriile simple şi obida celor vitregiţi de soartă, a crescut lângă ele, a suferit marea desiluzie provocată de uşurateca Mary Fitton, a străbătut toate mediile sociale, a ştiut să bănuiască ceit ceea ce ignora, rămânând însă, până târziu, în culmea gloriei, clientul credincios al Tavernei Mermaid, din Bread Street, strada Pâinii, sau « Boar’s Head », ca Falstaff şi Eastcheap. Câteva pagini dintr’o traducere dubioasă a lui Plutarch îi revelară Roma şi Elada. Din sarbedele cronici apocrife ale lui Holinshed, a recon- stituit marile episoade istorice ale Britaniei. A interpretat toate emoţiile umane, înafara celei religioase. Trăise într’o vreme în care stăpânirea îi răpise poporului credinţa, neglijând să-i ofeie altceva în schimb. Aceasta este de altfel explicaţia criticei oficiale faţă de lipsa lui Dumnezeu din opera lui Shakespeare. Ca să completăm tabloul, e bine să amintim că, în ce priveşte preţuirea, contemporanii n’au avut niciodată prea multă încredere în el. Nume care astăzi nu spun nimic se bucurau atunci de sufragiile frivolei societăţi lon- doneze dela sfârşitul veacului al XVI-lea şi începutul celui de şl XVII-lea, amatoare de feerii şi commedia del’arte. Shakespeare plăcea însă marelui public. Poate şi pentru îndrăsneala eu are ştia să ridiculizeze năravurile zilei, plasându-le în nu ştiu ce Boemie de pe malul mării, sau insulă ce nu există în nicio geografie. Burghezia provincială, în Nevestele, vesele din Windsor, conformismul şi preţiozitatea bunei familii în Bragostea-i timp pierdut (Love’s La bour Lost), prostia protocolară în Visul unei nopţi de vară şi Antoniu şi Cleo- patra, ipocrizia şi pretenţia Curţii în Hamlel şi Timon din Atena, Fără îndoială eă, dacă astăzi lucrul ni se pare firesc, după lectura unui Bcrnard Shaw, atunci, nu rolul de critic social era cel pe care ar fi îndiăsnit să şi-l asume un dramaturg elizabethan, a cărui unică preocupare era să-şi amuze spectatorii şi nimic mai mult. 11' 164 REVISTA. FUNDAŢIILOR REGALE Dar Shakespeare îşi poate permite mai mult, Întemeiat pe neistovita lui forţă de a da viaţă cuvântului, de a întrupa nesecatele lui resurse de mo- dalităţi umane. 0 caracteristică a elisabethanului este intoleranţa. Puţinii care pledează pentru toleranţă, în vremea Tudorilor, nu o aplică niciodată, nici când le stă la îndemână să o facă. Ce putem spune atunci despre diatribele lui Shakespeare ridicate împo- triva puritanismului fanatio în Cleopalra, împotriva antisemitismului în Merchant of Fenice, a moralei de castă (ready-made morality) în Eamlet î Ele mărturisesc un spirit avansat, în care arta serveşte, în primul rând, viitorul. , Au fost făcute afirmaţii, în istoria exegezei shakespeariene, asupra demo- fobiei marelui dramaturg. S’a spus, de pildă, că piesa Coriolanus este o « mină de insulte împotriva mulţimei ». lată ceea ce se chiamă o interpretare trunchiată şi arbitrară a actului de artă. Fiindcă în economia piesei, prezentarea brutală a unei epoci de istorie nu jigneşte poporul oprimat, ci oferă un avertisment despotismului. Şi nu mai puţin blajin, decât ar fi făcut-o Chaucer şi Dickens. Iar pentru marea dragoste de oameni a lui Shakespeare, recomandăm lectura lui Eenric al IV-lea. Pentru compasiunea piofundă cu suferinţa celor mulţi, recitiţi Re- gele Lear. Pentru simpatia ce-1 leagă de clasa ţărănească, luaţi comedia Cum vă place (As you like it). Şi aşa mai departe. Această mare simpatie se adresează în acelaşi timp oamenilor care îşi câştigă existenţa înfruntând furtunile pe mări, sau cupiditatea land-lor- zilor, pe uscat. Intr’o piesă a lui Shakespeare poate fi văzută o lăptăreasă sărmană, cu faţa înăsprită de gerul unei ierni cumplite, bătând la uşa unei lady, cu degetele umflate de rufele grosolane pe care le spală acasă, pentru toată familia. Aurul spaniol făcuse să crească luxuria claselor înalte, fără să ridice stan- dardul de viaţă al celor mulţi. Paralel cu descreşterea aurului se înregi- strează scumpirea făinei de grâu. De aci, cele două legi ale Săracilor (Poor Laws), adoptate la 1597 şi 1601, pentru a evita eventuale tulburări populare. La începutul secolului al XVII-lea asistăm în Anglia la separarea certă dintre clasa stăpâuitoare şi cea înrobită, a micilor fermieri, separare care va duce în scurt timp la un conflict grav, de lungă durată. Aşa cum a fost interpretul genial ăl claselor sărace, Shakespeare n’a dispreţuit pe acelea mijlocii. I-ar fi fost atât de uşor să facă un caz, din The Merry Wives of Windsor. El trece însă, îngăduitor, peste uşurinţele micei burghezii, făcând să apară, în culisele zâmbetului, grija pentru omul de pe stradă, desarmat în faţa bunului plac al celor puternici. De asemenea, câtă afecţiune nutreşte poetul ostaşilor simpli, victime ale ambiţiilor principilor, apare oricărui cititor sau spectator al lui Othell» «au Macbelh. O BIBLIOGRAFIE ANGLO-ROMÂNĂ ŞI ROMANO-ENQLEZĂ )6j E desigur posibil, ca în*zilele acelea în care omul de litere şi de gând era direct dependent materialiceşte de un patron suspus şi când era în ma- niera secolului să compui ode Suveranului, Shakespeare să nu ii fost o uşă de biserică. Intr’o vreme în care poezia şi diplbmaţia utilizau complimentul drept unică posibilitate de expresie, Shakespeare nu putea face, nepedepsit, excepţie. Şi n’a făcut-o. Este însă vizibil faptul că, dincolo de convenţie, a îndrăsnit atât de direct adesea, într’o splendid de curajoasă confidenţă, să ia apărarea omului, în toată măreţia şi slăbiciunea lui. Şi umanitatea l-a răsplătit, înco- ronându-1 cel mai mare poet al său.• M1HNEA GHEOKGHIU O BIBLIOGRAFIE ANGLO-ROMÂNĂ ŞI ROMÂNO-ENGLEZĂ * Lipsa unei bibliografii anglo-română şi româno-engleză era simţită de mult timp. D-i Inginer Octav Pădurarii a căutat să împlinească această lipsă, publicând într’un volum de 241 pagini o bibliografie amănunţită a operelor şi articolelor apărute în limba engleză şi română despre România şi în limba română despre Anglia şi Statele Unite, precum şi traducerile din cele două limbi. înregistrarea operelor se extinde până în Mai 1945, când volumul a mers la tipar. Nn poate fi îndoială că autorul a avut de învins numeroase dificultăţi în procurarea materialului, mai alea în condiţiile precare ale bibliotecilor noastre publice. Munca depusă este impresionantă. Bibliografia cuprinde un mare număr de scrieri, dintre care o bună parte apărute în reviste străine. Opera este cu atât mai meritorie cu cât este produsul silinţelor unei singure persoane. . Prima obiecţie care se ridică în faţa Bibliografiei oferită de d-1 Păduraru este criteriul clarificării. Domnia sa adoptă un punct de vedere empiric, îq loc să procedeze după anumito norme consfinţite de bibliografi în genere, împărţind materialul în 3S capitole, urmate alfabotin după titlul lor nominal, autorul nu ţine seama de legătura logică a cuprinsului. Astfel, după capitolul întitulat « Agricultura, Pescărie, Forestiere, Vânai», urmează « Arheologia Arhitectura, Artele », apoi « Bibliografie, Biblioteci», « Biografii, Memorii », « Botanică, Chimie, şi Fizică », « Economie, Finanţe, Industrie, Statistică », «Educaţie», « Electricitate şi Aplicaţii», «Inginerie», « Folklor », ete. Din emumerarea acestor prime nnsprezeee capitole se poate vedea caracterul disparat al clasificării. Cred eă ar fi fost mai raţional să se îi procedat după un criteriu, oare să reflecteze înlănţuirea logică dintre capitole. Ne dăm seama că- o clasificare periectă nu există. înşişi filosofii care s’an ocupat cu această problemă n’au reuşit decât în mod apioximativ. In tot cazul materiarul trebuia să fie distribuit fără a da impresia unei ordonări arbitrare. i66 RLVJSTA FUNDAŢIILOR REGALE Poate simpla înregistrare alfabetică după autori ar îi fost mai potrivită, în lipsa unei clasiticări raţionale după materii. Cetitorul ar fi urmărit mai uşor o asemenea ordine, orientându-se şi judecând singur. In acest caz, înregis- trările greşite ar fi fost evitate, indicele de autori ar fi devenit inutil, iar d-1 Păiuraru n’ar fi mai căzut victimă fa ptului că titlurile cărţilor nu cores- pund totdeauna cuprinsului lor. Pentru a ilustra cele afirmate, vom releva câteva exemple do asemenea greşeli. Cunoscuta carte a d-lui I. Botez, «Aspecte din civilizaţia engleză», apare la capitolul « Geografie, Călătorii», deşi se ocupă mai mult cu insti- tuţiile politice şi unele manifestări literare ale poporului englez. Studiul d-1 ui General Radu Rosetti, « Stephen the Great of Moldavia and the Tur- kish invasion », apărut în Slavonie Beview, în loo să fie trecut la « Istorie », e înregistrat la « Biografii, Memorii». 0 recenzie a d-lui Marcu Beza despre « Enciclopedia Britanică » e trecută la rubrica « Sociologie », când ar fi fost mai potrivit, în lipsa unui capitol «Enciclopedie», să figureze la «Varia» (cap. 38). Lucrarea subsemnatului, «Thougbts on War and Peace », apă- rută la Londra în 1921, este înregistrată la capitolul « Istorie », deşi cuprinde o expunere teoretică a problemei războiului şi păcii. De asemenea, studiul meu despre « Vasile Conta şi empiriştii englezi», apărut în Convoi biri lite- rare, în loc să figureze la capitolul « Filosofie », apare la « Biografii-Memorii ». Asemenea erori sunt numeroase. Ele scad desigur valoarea documentară a Bibliografiei, derutând pe cetitor. De aceea credem că gruparea lucrărilor după conţinut ar fi cerut o mai mare atenţie din partea autorului. Unele scăpări din vedere sunt de asemenea supărătoaie în Bibliografia d-lui Păduraru. Nu le-am releva, dacă ele s’ar întâlni în mod excepţional. In primul rând nu vedem raţiunea de a înregistra într’o bibliografie anglo- îomână lucrări care nu au o legătură directă cu o astfel de bibliografie. Astfel discursul lui Mihail Kogămiceanu despre «Chestiunea Dunării» (1882), sau studiul profesorului american James T. Shotwell, « Ashort His- tory of Constantinople and The Straits », apărut în International Conei- liatinn din 1922, sau studiul d-lui P. Sergescu, « Histoire des Sciences math.6- matiques et physiques en Roumanie » (1933) sunt trecute ca lucrări aparţi- nând unei asemenea bibliografii. Tot aşa nu ştiu după ce criteriu poate figura un articol nesemnat, ntitulat « Namensvereichnis der im Ausland lebenden Siebenbuerger Sachsen», apărut în Biblioteca Museului Bruckenthal din Sibiu (1930). Poate d-1 Păduraru s’a călăuzit de faptul că vreo câţiva Saşi men- ţionaţi în numitul articol locuesc prin ţările anglo-saxone. Un asemenea motiv nu este însă suficient pentru a îndreptăţi înregistrarea, mai ales când atâtea studii româneşti privind poporul englez şi american sau studii engleze privind poporul român lipsesc din Bibliografia domniei sale. In sfârşit, nu înţelegem locul într’o Bibliografie anglo-română a unor articole de pro- pagandă levizionistă ale Contelui Appony, privitoare la revendicările Unga- riei după 1919. Luând faptul că ele vizau în parte şi unele teritorii româneşti, autorul a crezut că aceasta constitus un motiv pentru a le trece printre lucrările cu caracter anglo-român. Dar Appony nu este nici român, nici ROSAMVNB L1HMAN i*7 englez sau american, iar articolele lui se ocupă şi cu teritorii aparţinând Jugoslaviei şi Cehoslovaciei. Aceeaşi eroare de judecată se comite în menţio- narea altor lucrări de propagandă revizionistă ungară, apărute în limba engleză, ca aceea a cărţilor şi articolelor lui Kalman de Buday (pag. 164). Alte scăpări din vedere sunt nu mai puţin supărătore. Astfel recenzia operei d-lui Iorgu Iordan, «Introducere în studiul limbilor romanice » în traducere engleză (Introduction to Românce Linguistics), recenzie apărută în Renisla Fundaţiilor Regale din 1939 (Nr. 2, p. 423—424) este atribuită subsemnatului, deşi eu nu m’am ocupat niciodată cu lucrări de o asemenea specialitate. Recenzia este de altfel nesemnată, dar fiindcă urmează imediat după o scurtă notă despre « Eminescu în englezeşte », semnată de mine cu iniţialele N. P., d-1 Pădurarn fl crezut că recenzia anonimă îmi aparţine. Aceasta ar fi putut fi inferat, dacă nota mea urma după recenzia pome- nită, iar nu invers. Un alt exemplu. Lucrarea lui Seton-Watson, « Britain and the dictators », apărută în 1938 şi care cuprinde o privire generală asupra politicei externe a JVIarei Britanii după primul războiu mondial, nu aparţine propriu zis unei bibliografici anglo-române. D-1 Pădurarii o înregistrează probabil pentru motivul că Seton Watson, fiind autorul a nume- roase lucrări şi articole despre România, merită a fi cunoscut şi prin alte publicaţii. Procedeul o însă greşit, căci abate pe cetitorul care urmăreşte o bibliografie anglo-română numai cu scopul de a obţine date asupra subiec- tului. In sfârşit, Indicele cuprinde unele nume greşit trecute. Aşa, filosoful englez Glanvill din secolul al XVII-lea este confundat cu un autor contem- poran american, James Linus Glanviile. Cunoscutul traducător de romane engleze şi americane, D-1 Jul. (iu) Giurgea, apare în Indice cu pronumele feminin « Julieta». Trimiterile la numerele de înregistrare în text nu sunt totdeauna exacte. Se înţelege dela sine că greşelile de clasificare şi înregistrare sau scăpările din vedere, pe care le-am relevat, pot fi uşor îndreptate într’o ediţie nouă. Prezenţa lor nu scade meritul d-lui Păduraru, a cărui muncă trebue recu- noscută. Credem însă că, pentru a obţine o bibliografie anglo-română şi ro- mâno-engleză cât mai cuprinzătoare şi exactă, este necesar a se face apel la mai mulţi autori specializaţi în asemenea cercetări. In acelaşi timp, publicarea ei ar trebui susţinută de o instituţie publică de cultură, ca Aca- demia Română sau Fundaţiile Regale. Altfel lucrul este condamnat să ră- mână neisprăvit. NICOLAE PETRESCU ROSAMOND LEHMAN Aşteptam cu nerăbdare această nouă carte a Rosamondei Lehman. The Ballad and the Source, apărută la Londra în 1944, avea oare să ne aducă aoeeaşi atmosferă încântătoare din Pulbere, sau o figură asemănătoare ace- leia a Olivei din Intemperii! Amintite doar numele acestor două cărţi de REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE id mare răsunet, şi vii se desprind în faţa ochilor noştri imaginile puternice ale personajelor din acele pagini. Să ne fie îngăduit, mai înainte de a ne ocupa de noua operă, să ne oprim doar câteva clipe la primele două romane, amin- tiiea lor stăiuind-ne încă vie în minte. R. Lehman avea 23 de ani, când a scris Dusly Anstver. Ce fel de carte era aceasta?—O carte de tineieţe şi de diagoste, tristă şi îndrăsneaţă, o căite de poezie şi de linişte: povestea unei tinere fete, Judith Earle, studentă la Cambridge. Aven tui ile ei sentimentale, prietenia cu Jennifer, întieaga atmosferă a colegiului, dragostea ce i-o arată şi decepţia ce i-o produce Roddy, îndrăgostit de ea, dar mai mult de independenţa lui... sunt măestiit îedate. Această Judith, care duce o luptă permanentă în contra iluziilor şi a influenţelor dinafară, este o figură puternică. Ea îşi ia locul alăturea de Madge din Moara de pe Flosa a lui EUiot, sau de Tesa a lui Thomas Hardy. Personajele, toate, sunt învăluite într’o atmosferă de poezie. Ele aduc 0 tineieţe care nu cunoaşte artificiile şi convenţiile, trăiesc ca într’o lume anumită, particulară, mai fragilă, încadrată de o aureolă a ei proprie. Ele nu sunt desemnate vizibil, ci se conturează tocmai prin invizibilitatea lor. Impresionează, dela prima pagină, puternica legătură ce simţi că există între autoare şi eroină. Odată cunoscută această carte, tinerele fete şi tinerii băieţi te urmă- resc, intră în trecutul tău—măestrită împreunare între viaţă şi vis. La sfârşit, întreg acest tineret este încă plin de nădejdi: niciunul nu acceptă să se resemneze, fiecare are credinţa că, poate, ceea ce i-a fost refuzat ieri 1 se va acorda mâine. Al doilea roman, The Weather in the Streels, ne aduce viaţa în toată ple- nitudinea ei. De data aceasta, eroina, O'.ivia, nu mai este o tânără fată în pragul vieţii, ci o femeie lucidă, conştientă de slăbiciunea ei. Subiectul nu are nimic deosebit, o simplă poveste banală: o femeie, un bărbat, o dragoste. Este tragedia unei femei, povestită treptat de ea însăşi, pe măsură ce o trăieşte. Şi aici autoarea şi eroina par a nu se deosebi una de alta. Olivia ne este cunoscută din Invitaţia la Vals, un mic roman în care autoarea ne prezintă în linii simple personajele din The Weather in the Streets. Olivia este gata la tot ce o aşteaptă, la orişice s’ar putea întâmpla, stăpânită de nelinişti şi de speranţe, de care însă pare a nu fi conştientă. Din primele clipe se simte drama care va urma mai târziu, dar pe care destinul o ţine încă în suspensie. Acţiunea începe simplu, fără nimic extraordinar. (De altfel întâmplările obişnuite sunt mult mai uimitoare decât cele extra- ordinaic). Olivia este chemată la căpătâiul tatălui bolnav. In tren se întâlneşte cu Rollo Spencer, prieten din copilărie. O simplă întâmplare. întâmplări de felul acesta sunt multe în viaţa noastră şi desigur că ele n’ar avea nicio importanţă, dacă şi inimile ar rămâne nemişcate, dacă nu s’ar petrece nimic în ele. De-a lungul paginilor o vom găsi-o pe Olivia povestindu-ne tot ce se petrece în inima ei. Sufletul Oliviei va izbucni vibrant, dominând ROSAMOiND LKHMAN I** întreg romanul. Evenimentele nu mai prezintă importanţă. Autoarea dove- deşte o ascuţită "pătrundere a sensibilităţii, înţelege tot ceea ce poate să aducă o bucurie, cât de mică ar fi, sau o durere. Astfel, inima Oliviei dă la iveală, din toate stările prin care trece, o serie de mari adevăruri ome- neşti. Din jocul ce se deapănă, al manifestărilor exterioare ale vieţii, se desprinde necontenit viaţa interioară a personajului, dragostea ce îi stă- pâneşte sufletul. Ceea ce este, poate, o caracteristică a romanului englez, manifestările sufleteşti, sbuciumul interior, nefiind descrise, ci sugerate numai, puternic, prin redarea atmosferei exterioare. Olivia este dela început înfrântă în faţa egoismului lui Rollo, înconjurat de toate garanţiile vieţii: situaţie, avere, familie, soţie, copil, pe când ea, biata Olivia, este săracă, modestă, divorţată, o dureroasă victimă a dra- gostei. Această Olivie este o personalitate, o figură vie în viaţa literară. Mono- logul ei interior răsună puternic de-a lungul celor câteva sute de pagini. • * The Ballad and the Souree, scrisă în timpul războiului, nu aduce totuşi nimic din atmosfera anilor brutali, pe care omenirea i-a trăit dela 1939 încoace: nici conflicte sociale, nici atmosfera din Pulbere, nici monologul sufletesc al unei alte Olivii. Aci ni se înfăţişează o problemă morală: căsă- toria, copiii, obligaţiile unei mame. Nimic nu este precizat. Se povesteşte o întâmplare, şi îi revine cetitorului să făurească din ea orişice gând, orişice impresie, orişice învăţătură. Figura dominantă a romanului este acea Mrs. Jardine, care, într’o serie de lungi convorbiri, povesteşte, unei tinere fete care o admiră, Rebecca, viaţa sa. Mrs. Jardine îşi părăseşte soţul şi fiica. Viaţa pe care o duce o înde- părtează de fiica ei, Ianthe, care nu are nicio încredere în ea; şi tot din această pricină, mai târziu, Mrs. Jardine nu poate avea nicio autoritate faţă de nepoţii ei. Ianthe urmează, după căsătorie, calea pe care se îndreptase ş Mrs. Jardine; iar mai târziu, după ani lungi de peregrinări, când ai săi nu mai ştiau nimic despre soarta-i, întâmplarea face ca să se întâlnească fiica şi mama. Maisie şi Malcom au crescut mari. Cherry, fetiţa mai mică, un copil excepţional, moare, purtând în ea germenul boalei de nervi, căreia avea să-i cadă victimă şi Ianthe. Maisie e matură înainte de vreme-Işi vede mama pradă unui acces de nervi, trăieşte intens tragedia familiei; dar, în cele din urmă, nimic nu o mai impresionează. Rece şi calmă, Maisie suportă cu uşurinţă toate capriciile soartei. Farmecul cărţii îl găsim în figura măestrit urzită a lui Mrs. Jardine. Suflet sensibil, sbuciumat, tumultos, plină de viaţă şi energie, care după lungi ani de sbucium, de suferinţe, de pasiune, nu este totuşi obosită. în- treaga ei fiinţă răspândeşte forţă, putere, seninătate şi linişte. Ea crede în viaţă, în iubire. Povesteşte, povesteşte mereu, cuvintele ei curg pline de poezie, în faţa ochilor miraţi ai tinerei Rebecca — care pare a întrezări în cele povestite sensul vieţii, nedesvăluit încă ochilor ei de copil: « SursaI 17* REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Izvorul vieţii— acea rapidă forţă, care pătrunde în adâncurile eel# mai întunecate ale existenţei omeneşti răscolindu-le, ca mai apoi să curgă din nou prin fiecare fiinţă, din generaţie în generaţie. Iată ceea ce simţim colcăind în noi, atunci când spunem: Ştiu, iubesc, exist! . . . Dar câteodată, sursa este slăbită, stăvilită. Atunci, viaţa este searbădă, nesigură, rădăci- nile fiind tăiate adânc. Aceasta se întâmplă oamenilor, a căror dragoste este înşelată, sugrumată t>. Mrs. Jardine crede în forţa şi puterea geniului feminin şi este sigură că nu va trece mult timp şi femeilor li se va recunoaşte dreptul de a fi tot atât de libere, independente şi egale cât şi bărbaţii (acţiunea se petrece înaintea şi în timpul primului războiu mondial). Cu aceeaşi măestrită artă, Rosamond Lehman creează figuri puternice în noua ei operă. Frazele ei sunt pline de frumuseţe, coloare şi ritm. Iar dacă primele pagini nu atrag poate îndeajuns pe cetitor, mai apoi povestirea te prinde din ce în ce mai mult. Rosamond Lehman şi-a înscris strălucitor numele în literatura feminină engleză, care, prin geniul instinctului ei, egalează puternic literatura mascu- lină. Este vie şi plină de forţă această literatură, în care autoarele aduc propria lor viaţă, drama zilnică a existenţei şi destinul lor. De aceea lectura unui astfel de roman este o întâlnire cu o personalitate. Opera literară a Rosamondei Lehman este pasionantă, plină de o nostalgie sguduitoare. ADINA ARSENESCU IAMANDI POSITIVISMUL ŞI CRITICA MODELELOR ATOMICE Pentru positivism, ipoteza atomistă a fost dela început suspectă, în primul rând din cauza caracterului ei filosofic. O astfel de poziţie ameninţă să treacă fizica în domeniul ontologiei şi deci al problematicei metafizice, pe care positiviştii le socoteau primejdioase şi dăunătoare omului de ştiinţă. Astfel părerea lor era că relaţiile chimice nu au neapărată nevoie de clarificările ipotezei atomiste; pornind dela dogma pusă în circulaţie de Auguste Comte, ei socoteau să savantul trebue să se limiteze la datele experienţei, fără a căuta să şi le reprezinte sau să şi le fundamenteze filosofic, aşa încât, pentru chimiştii şi fizicienii positivişti, formulele nu aveau decât să recurgă la coloraturile atomis- mului filosofic, deoarece ele nu reprezintă decât simple 'constatări: relaţiile verificate de experienţe şi conforme tabloului elementelor. Ipoteza atomistă nu face decât să atribue unor astfel de relaţii o semnificaţie filosofică de care o teorie ştiinţifică riguroasă se poate dispensa. O astfel de atitudine nu poate fi socotită totuşi împotriva atomismului, ci împotriva atomismului filosofic, fiindcă positiviştii, deşi lucrau cu formule POSITIVISMUL ŞI CRITICA MODELELOR ATOMICE 171 ale căror modele intuitive erau atomiste, se dispensau totuşi de acestea din urmă. Atitudine consecventă dogmei emisă de A. Comte, însă câtuşi de puţin fundamentată, deoarece ea are la bază o repulsie mai mult dogmatică faţă de orice coloratură metafizică pe care ar putea-o lua teoriile ştiinţifice. Această atitudine a fost definitiv înlăturată odată cu succesul mode- lului atomic a^lui Bohr, mai ales că nici înainte ea nu fusese câtuşi de puţin adoptată de majoritatea savanţilor. Noi nu intenţionăm să analizăm mai amănunţit o astfel de atitudine, deoarece ea nu mai este astăzi actuală. Totuşi atitudinea positivistă a reînviat destul de repede şi cu mult mai multă violenţă. Succesul modelului atomic al lui Bohr, pe cât de strălucit pe atât de trecător, a trebuit să facă pe rând loc altor modele atomice, până când mecanica ondulatorie le-a înlăturat definitiv, Heisenberg ajungând chiar -să postuleze ca o necesitate pentru ştiinţă eliminarea oricăror repre- zentări intuitive. De astă dată însă critica modelelor intuitive este ba'zată pe o întreagă aparatură logică. Totuşi încercările neo-positiviştilor de a elimina modelele intuitive sunt cu toate acestea în directă contradicţie cu principiile generale ale concepţiei neo-positiviştilor, care în genere sunt partizani ai datelor sensibile în ştiinţă. La originea actualei concepţii neo-positiviste poate fi foarte bine socotit Ernst Mach (aşa cum de altfel recunoaşte şi neo-pozitivistul Philipp Franck). Pentru celebrul fizician, sensaţia reprezintă în ştiinţă absolutul. Prin sen- saţii, noi cunoaştem realitatea, ştiinţa nefiind altceva decât analiza sensa- ţiilor noastre. A analiza sensaţiile înseamnă a regăsi relaţiile exacte între ele; în sfârşit natura nu este altceva decât ordinea senzaţiilor noastre, iar ştiinţa nu este altceva decât sistemul relaţiilor dintre sensaţiile noastre. Carnap şi Franck urmează întru totul concepţia lui Mach în această privinţă. Astfel celebra definiţie a lui Carnap dată fizicei: «Fizica constă în a analiza percepţiile prezente şi a prevedea, pornind dela percepţiile , prezente, pe cele viitoare f) este cu totul în spiritul lui Mach. Deşi neo-positivistul M. Schlick este în genere împotriva unei astfel de de- finiţii, declarând că nu aprobă acele definiţii în care se spune că lumea constă în percepţii, totuşi şi el manifestă aceeaşi înclinare pentru datele sensibile, spunând că orice cunoştinţă sintetică provine din simţuri (definiţia empi- rismului dată de Schlick). Dealtfel, după acest autor, la baza cunoaşterii stau anumite cunoştinţa fundamentale, numite constatări, şi care nu sunt altceva decât sensaţii (M. Schlick: Das Fundament der Eikenntniss). 0 astfel de părere o adoptă şi neo-positivistul francez Henri Matisse, care spune că o cunoştinţă reală nu poate veni decât pe calea simţurilor şi orice altă cunoştinţă, de altă natură decât cea sensibilă, este iluzorie, e o pseudo-cunoştinţă. Această încredere a neo-positiviştilor în datele sensibile merge atât de departe încât Eudolf Carnap ajunge să stabilească supremaţia datelor sen- 173 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE eibile nu numai în ştiinţa dar şi în logică. Astfel condiţia constituirii con- ceptelor o alcătuese, după Rudolf Carnap, aşa numitele « enunţuri proto- colare » (Protokol-Satz) prin care se cere conceptelor să fie verificate din punct de vedere experimental. In cadrul unei astfel de concepţii; modelele atomice nu puteau fi decât acceptate cu entuziasm, mai mult decât atât: necesitatea lor decurge din premizele fundamentale ale concepţiei neo-pozitiviste. i* Astfel, după Carnap, conceptele, pentru a fi constituibile, trebue să aibă enunţuri fundamentale de forma: F(a) A. care sunt criterii sensibile. Electronul, protonul eto., pentru a fi valabile, pentru a avea deci criterii serisibile la bază,vor trebui să aibă şi o reprezentare intuitivă, reprezentare pe care i-o furnizează tocmai modelul atomic. Noi am văzut că tocmai acesta era rolul modelului atomic, atunci când i*am studiat ceva mai pe larg originea şi evoluţia. Aşa încât critica şi repulsia neo-positiviştilor pentru asemenea modele atomice apare la început ca paradoxală şi de neexplicat. Şi nu putem înţe- lege deloo dece Heisenberg, care el însuşi este un neo-pozitivist şi care adoptă teoriile lui Carnap, protestează cu atâta înverşunare împotriva oricăror reprezentări intuitive; dsce Schlick spune că nu trebue să avem încredere în astfel de atomi, etc... O astfel de repulsie este mai mult voită decât firească la neo-positivişti şi ea trebue analizată din cu totul alt punct de vedere decât acela al concep- ţiilor generale. Modelele atomice, înainte de a fi îndepărtate de neo-positi- vişti, au fost îndepărtate chiar de fizică. Rând pe rând, modelele atomice au căzut în desuetutine, până când mecanica matricelor şi mecanica lui Schrodinger le-a scos definitiv din uz. Iarăşi am văzut că dispariţia lor a provocat în fizică aşa numita criză a realităţii, care ameninţa să-i dărâme şi să-i cufunde în contradicţii întreg edificiul. In faţa unor primejdii atât de iminente, în faţa atâtor contradicţii care izvorau ca dintr’o adevărată dialectică, neo-positiviştii au căutat să înlăture primejdia ce ameninţă atomismul fizicei, dând toată vina pe mode- lele atomice. Astfel Heisenberg, care este 'totuşi de părere că natura mate- _ riei este corpusculară, socoate totuşi că toate dificultăţile şi paradoxurile fizicei nu provin decât din încercările de a reprezenta intuitiv astfel do elemente ultime. De aceea el construeşte o mecanică non-intuitivă, în care matematica are primul şi ultimul cuvânt, şi interzice orice încercare de a prezenta sensibil astfel de elemente ultime care, socoate el, sunt reprezen- tabile. Aşa încât atomismul fizicei persistă, înlăturate erau numai modelele atomice. ’ Totuşi această poziţie nu se putea adopta numai ca un simplu postulat, fiindcă înlăturarea modelelor atomice şi menţinerea atomismului sunt două lucruri care pot intra în flagrantă contradicţie în cadrul unei scheme realiste, schemă pe care o adoptase fizica de până acum. Odată lipsit de sprijinul PO»ITlVIS>MUL Şi CRITICA MODALELOR ATOMICE '73 intuiţiei realiste, atomismul s’a văzut silit să recurgă la filosofic. Două po- ziţii filosofice au încercat să rezolve această criză a realităţii sau, mai bine zis, a realismului intuitiv, acest atomism « fără atomi » (adică fără modele atomice). In primul r&nd, poziţia idealistă a neo-pozitiviştilor. Va trebui să analizăm acum soluţia idealist-fenomenistă a neo-poziti- viştilor, pentru a vedea în ce chip încearcă să rezolve ea aceste dificultăţi ale atomismului. In fond, nimeni nu ştie precis despre ce este vorba atunci când pronunţă cuvântul idealism. Anumite definiţii propun idealismul ca o doctrină care neagă existenţa lumii exterioare; dar nici aceasta nu este o dificultate. De fapt, dacă cercetezi istoiia filosofiei mai în deaproape, nu întâlneşti niciodată un filosof care să nege existenţa lumii exterioare. Să luăm, bună- oară, cazul filosofului Beikeley. Desigur, la prima vedere, acest filosof pare într’adevăr să nege existenţa lumii exterioare, cu faimosul său « esse est percipi»: pare a fi neîndoelnio că, atunci când cineva spune că existenţa se confundă cu'percepţia, el neagă existenţa lumii exterioaie. Dar nu trebue să uităm că avem de-aface cu filosofi, deci, trebue să fim prudenţi şi să ne întrebăm: unde există aceste percepţii? Şi atunci vom vedea că Beikeley nu neagă lumea exterioară decât pentru a o situa în spiritul lui Dumnezeu. Este adevărat că, pentru unele spirite profane şi atee, aceasta echivalează cu a o nega, dar nu acesta era cazul lui Beikeley. Se vede deci clar că în acest caz idealismul protes- tează împotriva simţului comun, care crede într’o existenţă imediată a lumii şi nu neagă lumea exterioară, dar propune o altă (sau mai bine zis altfel de) existenţă lumii exterioare. Acest lucru înseamnă că între realism şi idealism diferenţa nu este prea uşor sezisabilă şi că aceste două noţiuni nu prea pot fi opuse cu multă claritate din acest punct de vedere. Căci filosofii n’au negat niciodată lumea decât pentru a propune ca reală o alta, sau pentru a arăta că ea nu există aşa cum crede simţul comun, ci într’altfel. ' Există însă o altă categorie de idealişti, ce sunt socotiţi mai demni de a purta acest numi Nu fiindcă neagă lumea exterioară dar fiindcă o ignoră. Ceea ce întotdeauna a constituit un subiect de discordie între filosofi a fost dualitatea fenomen-lucru. Filosofi aşa zişi realişti încearcă să reducă fenomenul la lucru. Cei idealişti încearcă, dimpotrivă, să reducă lucrul la fenomen. Această reducere o operează cea de a doua categorie de idealişti, nu eliminând ci ignorând obiectul. Tot Mach este acela dela care .porneşte o astfel de atitudine a neo-posi- tiviştilor. Astfel, pentru el, lucrul în sine este o absurditate: 4 Să considerăm, spune Mach, elementele: roşu, verde, galben etc.; oricare le-ar fi numele, ele sunt date imediat. Ele depind de elemente exterioare psihicului (fizice) sau de elemente interioare (psihice). Dar (acest dar este cheia argumentului care va urma) în amândouă cazurile ele sunt totdeauna aceleaşi, sunt adică date imediate. Lucrurile fiind puse astfel în chip simplu, chestiunea apa- renţei sau realităţii nu mai are nici un sens. Noi avem în faţă deodată ele- 174 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE mentele lumii reale şi elementele eului. Singurul lucru care ne intereseaxa este dependenţa lor funcţională sau matematică, a acestor elemente într» ele ». Se vede dar destul de bine că Mach vorbeşte de o lume reală şi de ele- mentele sale: lucrurile. Totuşi ea este ignorată pentrucă elementele imediate sunt exterioare şi interioare deodată. Iată dece Mach nu vorbeşte nici de obiect nici de eu, ceea ce interesează sunt numai datele imediate. Permisia de a ignora problemele relative la lumea exterioară ca şi la eu şi-a luat-o Mach considerând lucrul drept o absurditate. Se poate vedea acum clar modalitatea de-a rezolva dificultăţile teoriei quantelor pe care o adoptă neo-positiviştii. A încerca să construim un mo- del, adică a încerca să ne reprezentăm atomii, înseamnă desigur un efort pentru a vedea cum se prezintă lucrul în el însuşi. Problema este de-a dreptul absurdă, deoarece o astfel de tentativă este dela început condamnată, sin- gurul lucru care ne interesează şi care trebue să intereseze fiind dependenţa funcţională a datelor imediate. Lumea exterioară, lumea adevărată, în sine, toate acestea sunt absurdităţi. Ori, ce înseamnă un model atomic? încercarea de a pătrunde în structura materiei — a obiectului exterior nouă—, încercarea de a construi un sistem care să corespundă relaţiilor matematice pe care le impune experienţa. Am văzut că modelele atomice aveau o tendinţă realistă. O astfel de tendinţă -este acum aspru criticată de neo-positivişti. Teoriile fizicei, spune Philipp Franci, au sdruncinat concepţia după care există o legătură efectivă între simboluri (elementele constitutive ale unei teorii fizicale) şi observaţiile efective care să îngădue să se vorbească de o «lume adevărată ». Aşa dar din simboluri nu se pot deduce în mod ştiinţific afirmaţii cu privire la lumea exterioară, sau la structura lor intimă, tocmai fiindcă ştiinţa se mişcă exclusiv în sfera simbolurilor şi-a propriilor noastre per- cepţiuni. Relativ la lumea din afară ştiinţa este absolut incapabilă să spună ceva. O astfel de atitudine idealistă, pornită dela premize Impiriste, are drept scop înlăturarea dificultăţilor pe care le provoacă în fizică eşecul modelelor atomice. Şi într’adevăr, datorită unei astfel de concepţii care neagă ştiinţei orice fel de posibilitate de a pătrunde în obiect, eşecul modelelor atomice apare foarte explicabil şi câtuşi de puţin surprinzător, deoarece astfel de încercări erau dela început condamnate, ele nefiind altceva decât tentative ce au la bază o atitudine idealistă. Concluzia: putem vorbi de atomi fără să fie nevoie să-i reprezentăm într'un chip oarecare; mai mult chiar decât atât, înţelegerea justă a epistemologiei ştiinţei ne opreşte să facem acest lucru; trebue să ne mulţumim cu rela- ţiile matematice şi cu simbolurile. Criza realităţii nu trebue să ne sperie> fiindcă suntem înarmaţi cu mijloace preventive de ordin idealist. Modelele atomice, reprezentările intuitive care ne dădeau iluzia că ne introducem PBSIT1VISMUL 31 CRITICA MODELELOR ATQMIBE 175 In chip nemijlocit chiar în curgerea fenomenelor, trebuesc sacrificate: , adică într’o atmosferă mai mult decât într’un cartier, de aceea nu e de mirare că d-sa nu a uzat de niciun mahalagism — nici în vocabular, nici în ţinută şi, cu toate că situaţiile sunt pe muchie de cuţit, nicio clipă în echivoc şi în vulgaritate. 0 mahala gospodară, cu case văruite de Paşti, cu multe flori de vară în grădiniţă, dar şi cu hârdaie de leandri şi rodii care trec dela mamă la fată ca o zestre morală şi ca un modest blazon de familie, întreţinut prin vrednicia femeii; o mahala ou «proprietărese » econoame, I 82 IU1 VIST A l'UNDATUl.OR REGALE cam grijulii Bă nu treacă ziua chiriei sau săptămâna în cale caisele sunt tocmai bune (ie dulceaţă — cu rufe frumos spălate întinse pe frânghie şi cu câine rău sau bun în curte; o mahala care seamănă aidoma cu provincia — cu ţara întreagă — şi în care toată lumea parcă s’ar cunoaşte; o mahala românească peste care trece soarele cu dragoste fierbinte şi veghează luna zâmbitoare, în care latră câinii, dar nu muşcă, în care rânduiala biruie mi- zeria şi solidaritatea biruie singurătatea. O mahala ideală, într’un cuvânt — aşa cum o zugrăveşte dorul, dar nu o mai întâlneşte anchetorul social şi totuşi o mahala adevărată, păstrată în şufletul fiecărui român. D-l Mircea Ştefanescu ne transportă deci într’o lume cu oameni care au slăbiciuni, ba chiar şi păcate— ca tot omul— dar care au sufletul în- treg, cu chip omenesc, nu drăcesc, nu schimonosit, nu pervertit. Tot ce se întâmplă întie ei— chiar atunci când se mint şi se fură— nimic nu-i desparte, totul îi leagă pentrucă mai adâncă decât păcatul e ome- nia lor. Printre ei < secătura »— omul fără « careră », fără îndeletnicire precisă'— nu poate ajunge vagabondul imoral şi primejdios al societăţilor prea civi- lizate, pentrucă reţeaua unei solidarităţi încă patriarhale îl prinde şi îl adună de pe drumul aventurii — îl integrează organismului simplu dar re- zistent al mahalalei. Ca şi pentru MiticăPopescu al d-lui Camil Petrescu, aşa şi pentru Dudu al d-lui M. Ştefanescu, căci ei sunt veri primari, Capşa este graniţa supremelor aspiraţii de aventură — dar Capşa, ori şi câte uniforme străine vor trece pe la el, rămâne esenţiala mahala a Românului, de unde el poate să întrevadă ce se petrece « acolo departe >>, dar care niciodată nu se va îndepărta cu totul. Aşa fel că « secătura » rămâne una specific ro- mânească — una ce nu se poate transporta în atmosfere străine, după cum cuvântul nu are echivalent în altă limbă. Dudu este o « secătură », dar nu o lichea, fiindcă sufletul lui e plin de vis iar nu de minciună interesată. El n’are « careră », cum îl ceartă Baraboi, dar are o menire şi anume: de a poetiza viaţa. Căci Dudu nu e poetul cu volume de versuri—el le debi- tează doar pe ale altora, dar nu numai pentru a bluffa, ci fiindcă în clipa aceea el se simte inspirat! Dudu e un creator de bucurie, atât în el cât şi în alţii— el e un magician care face ca viaţa să strălucească de frumuseţe, fiindcă din balta murdară el evocă cerul albastru şi norii argintii. Pe el viaţa nu-1 poate lovi, fiindcă o întâmpină cu o mângâiere. Fără el, mahalaua n’ar şti să zâmbească fericit. Personajul nu e închegat din trăsături sufleteşti precise; d-l M. Ştefă- nescu a reuşit să realizeze pe Dudu mai mult din virtualităţi. El e un etern disponibil care se înfiripă după nevoia variată a anturajului său, căci el n’are nevoi proprii. Ceea ce-1 deosebeşte fundamental şi de lichea şi de opor- tunist, El nu e nici lipsit de caracter, de vreme ce a fost în stare să salveze pe un om, care-1 urmează acum credincios ca un câine, dar nici nu se adună în jurul lui, fiindcă se risipeşte în alţii. El nu e propriu zis leneş sau inactiv—■ numai că acţiunea sa e visul lui şi deşteptarea spre visare a altora! E foarte interesant că d-l Ştefănescu a mutat aoţiunea unui act întreg în visul din CRONICA DRAMATICĂ >83 somn, arătându-ne parcă însăşi puterea creatoare a fantaziei la lucru şi desvelind subconştientul personajului, natura sa adevărată. In finalul ace- stui act, găsim şi finalul autentic al întregei piese, care pe scenă se termină cam forţat, cam bruscat, ca şi cum autorul s’ar teme să nu fie surprins el însuşi visând. Şi încă înduioşat! Că d-1 Ştefănescu a atins o culme în meşte- şugul dramatic o dovedeşte şi introducerea din primul act. Aci personaje episodice ca Baraboi Stratos covrigarul, ţiganca, bragagiul, uşor dar tipic schiţate, încheagă o atmosferă din care se iveşte natural silueta lui Dudu, pentru ca apoi figura să se împlinească din raportul său cu Elvira şi cu Nenea Manole. Toate trei personajele principale, de altfel, se definesc numai din raportul lor reciproc pe care autorul l-a ţesut din nuanţe subtile, trăite şi redate magistral de cei trei interpreţi. Fără calda simpatie ce leagă acest trio, el n’ar fi decât banalul triunghi în care soţul ar apare prost şi cara- ghios, femeia uşoară şi şireată, iar Dudu un cinic profitor. Dar d-1 M. Şte- fănescu a izbutit ca, dintr’o situaţie tipic echivocă, să salveze oamenii cu inima curată. Simţirea sinceră ce îi leagă împreună deşi nu poate birui dorinţa, biruie totuşi egoismul ei, umanizând-o. In această comedie oamenii sunt surprinşi în elanul generos al inimii, în starea poate cea mai apropiată de nevinovăţia pierdută. Imorală fără perversiune, minciuna lor nu poate stinge raza caldă a dragostei de om. Bucuria lui Nenea Manole de a revedea pe « Dudulache » în casa lui, e o lumină în care se purifică orice urmă de păcat şi în care râsu sarcastic se face zâmbet de duioşie. Spectacolul acesta e încântător nu pentrucă ne face să uităm viaţa cu greutăţile ei, ci pentrucă ne face s’o iubim aşa cum este. încrederea în natura omenească nu e orbească— dar dragostea de om e necondiţionată Un uşor scepticism trece ca un nor străveziu peste acest peisaj primăvăratec, fără să-l întunece, am zice chiar pentru a-1 reliefa. Am fi dorit, pentru împlinirea consecventă şi a personajelor şi a întregii atmosfere, un final mai potrivit, adică mai puţin real dar mai mult adevărat. Aceşti visători nu se pot realiza decât în visul poetic — în infinitul cuprins în suspensie şi dor, iar nu în împliniri ce încheie brutal o perspectivă. D-1 Ştefănescu o ştie bine şi o mărturiseşte de altfel în jena cu care amână în- cheierea. Dialogul dintre Dudu şi Elvira se face cam lung, cam didactic, cam artificial, tocmai pentrucă nu e dialogul lor, ci al autorului cu publicul. Elvira şi Dudu nu cer decât să stea pe bancă, sub lună şi să viseze trezi. Aşa o cere esenţa lor poetică. Ce vor deveni în timp am aflat-o doar din scena în care Dudu visase în somn ! D-1 Ştefănescu a subliniat prea tare ceea ce trebue cel mult sugerat. Dar acest final accidental poate uşor fi schimbai de dragul unui întreg atât de poetic în care cântă viaţa şi în zâmbitoarea, generoasa bunătate a lui Nenea Manole şi în recunoştinţa afectuoasă şi eroic credincioasă a lui Baraboi şi în naiva nobleţe a gestului lui Stratos care simbolizează parcă solidaritatea « mahalalei». Viaţa cântă şi în infi- delul fante de periferie, Titz, şi în lacrimile ascunse ale femeii părăsite pe REVISTA FUM>AŢIU.®R RKCALE 1*4 car* nu o Împinge păcatul ci dorul In noua aventură, Iar Duda, — *1 ascultă cum cântă viaţa! - Peste mahalaua descoperită de d-1 Mircea Ştefănescu pluteşte un parfum de nobleţă care nu e distilat dintr’un cod moral, ci din însăşi dragostea de oameni. Intre autor, regisor şi interpreţi paTe a se fi creat o atare comunitate de gândire şi simţire încât aportul fiecăruia se contopeşte cu al tuturor în unitatea unui spectacol de mare calitate artistică. Rareori ne-a fost dat să întâlnim un ansamblu perfect sincronizat şi realizat cu «solişti * ma- desăvâvşiţi stăpâni pe partitura lor. Am simţit aceeaşi pură bucurie pe are am trăit-o în faţa magistralei regii a d-lui Gelehrter în « Unchiul Vania ». Siegfried se revelă astfel a fi nu numai un adevărat artist al decorului, ci un regisor de rasă — car pour un coup d’essai ce fut un coup de maître! D-na Cella Dima s’a revelat o comediariă de un talent substanţial. în- trebuinţată de obicei, din pricina calităţilor fizice şi a graţiei sale, pentru a juca roluri de femei seducătoare dar fără consistenţă sufletească, d-sa a dovedit în Elvira posibilităţi de duioasă interiorizare şi o foarte serios stru- nită atenţie asupra detaliului constructiv. Orice gest era studiat, cumpănit, esenţializat. D-1 Ţăranu a creat pe Nenea Manole cu o inspiraţie de ade- vărat autor! Personajul a căpătat în interpretarea d-eale o realitate ce trece rampa—şi care imprimă întregului spectacol stilul sufletesc. D-1 Radu Beligan a dat lui « Dudu » dimensiunile lui adevărate, cu o ştiinţă a nuan- ţelor şi a valorilor care l-au făcut să treacă triumfător prin ispita de a baga- teliza tipul, D-sa a dat personajului, pe lângă umoiul hrănit de o inteligenţă critică, o foarte discretă nuanţă de melancolie ce-1 fereşte de o posibilă alu- necare în cinism, pe de o parte, iar pe de alta asigură acestui poet — fără talent — atmosfera pură a veşnicei neîmpliniri a veşnicului dor. D-1 Giugariu a trăit cu sinceritate vitală rolul generos al lui Baraboi. H iubeşte, îl cunoaşte, crede în el şi ne obligă să-l credem şi noi. Reuşita excepţională a acestui spectacol e însă, fără îndoială, datorită şi faptului că până şi cele mai mici roluri au fost încredinţate unor artişti încercaţi. Apariţia lui Stratos devine importantă prin siguranţa şi irezistibilul comic a d-lui Nicolaide. Vally Voiculescu face din ţigancă un croquis de o reală valoare artistică, Tot astfel se realizează un « fante » de periferie desăvârşit, până în cele mai mici detalii vestimentare ca şi în cele mai fugare inflexiuni de voce. Chiriaşul care caută cameră, bragagiul care-şi cere datoria, nevasta certăreaţă a lui Stratos — au fost siluete de o justeţă pe care nu o nimereşte, la întâmplare, un interpret fără experienţă. Totul, de altfel, denunţă că spectacolul a fost serios studiat, serios pregătit, se- rios jucat. 0 comedie uşoară, la prima vedere, un spectacol cu stil şi cu adâncă poezie pentru un public atent, Vis de secătură are sorţi să rămâie în re- pertoriul scenei româneşti. ALICE VOINESCfc TRIUMF»!, RBLATIVITATI i*5 TRIUMFUL RELATIVITĂŢII Revoluţia contemporană a ştiinţei este centrată pe doi poli:Relativitatea şi teoria quantelor. Ambele au scos la lumină aspecte nebănuite ale lumii fizice şi au deschis minţii omeneşti perspective neaşteptate de o noutate şi îndrăsneală surprinzătoare. Pornite amândouă dintr’o analiză strânsă a principiilor şi elementelor de bază ale ştiinţei, construite apoi deductiv în teorii masive impresionante, făcând un uz larg de simbolul matematic, verificate apoi de experienţe şi observaţii de o delicateţă de neînchipuit, ele nu numai că au înlocuit con- cepţii care păreau de neatacat în domeniul ştiinţei— gravitatea după teoria lui Newton şi electrodinamica fizicei clasice — dar au pus în disc jţie înseşi fundamentele simţului comun pe care se ridicase ştiinţa modernă. Momentul polemic a fost depăşit de Relativitate care păşeşte actual- mente triumfătoare în lumea gândirii, desfăşurându-se atotputernică într’o sumedenie de direcţiuni. Au fost însă multe rezistenţe de învins, controverse de lămurit, experienţe de întreprins,până ce noua teorie a putut să se impună, împotriva unor obiceiuri de a gândi milenare, pe care ea le lovea în mod atât de brutal. Relativitatea a însemnat o cotitură decibivă în desvoltarea gândirii umane. Iată cum relatează A. N. Whitehead momentul intens dra- matic de acum 25 de ani, când a asistat la şedinţa Societăţii Regale din Londra, unde Astronomul Regal al Angliei P. Dyson a anunţat într’o atmo- sferă solemnă verificarea prezicerilor lui Einstein relative la devierea razelor luminoase trecând prin apropierea discului soarelui eclipsat:« întreaga atmo- sferă de interes încordat era asemănătoare întru totul aceleia din drama antică, eram corul comentând decretele destinului aşa cum apăreau revelate de desvoltarea unui incident suprem... o mare aventură a gândirii ajunsese cu bine la capăt »*). Ca şi teoria lui Newton, Relativitatea a ieşit din cercul restrâns al spe- cialiştilor şi din cadrul îngust al laboratoarelor. Revoluţiile ştiinţei s’au res- frânt totdeauna în tehnică şi în concepţia noastră generală asupra lumii. Teoria lui Einstein aduce şi ea date cruciale pentru noua schemă a naturii şi dărâmă vechii idoli care păreau că tronează atotputernici şi imuabili asupra gândirii. Ipotezelor îndrăsneţe ale lai Einstein, Planck şi alţi continuatori, le-au urmat uneori extrapolări pripite în domenii diferite de cele în care ini- ţial au fost lansate. E natural că în frământarea vie a începuturilor să se comită greşeli şi să se improvizeze filosofii. Dacă epoca unor sinteze bine închegate nu a sosit încă, dacă apele ştiinţei de-abia s’au potolit după fier- berea revoluţiei, nu-i mai puţin adevărat că trăim un moment al criticei severe a elementelor cunoaşterii, că toate datele generale ale spiritului pri- mar pozitivist sunt supuse unei necruţătoare analize, că evidenţele cele mai stringente sunt destrămate şi că pretutindeni ştiinţa aduce delimitări, pre- cizări, nuanţe. *) Science and ike Modern World. Cambridge University Press, pag. 13. 86 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Ştiinţa s’a preocupat, întâi de toate, de lumea apropiată, ca scară, celei umane, o lume familiară pentru care simţul comun îi punea la îndemână concepte curente şi experienţe nemijlocite. Ea a prelungit astfel siguranţa de sine a unor evidenţe imediate. Pe măsură ce instrumentele ne-au înfă- ţişat regiuni îndepărtate faţă de experienţa noastră zilnică, atomi, nebuloase spirale..., accesibile toate prinţi’o cale complicată, şi pe măsură ce desvol- tarea matematică ne-a oferit metode din ce în ce mai generale şi mai abstracte, ştiinţa a pierdut caracterul intuitiv, devenind ermetică. Noua lume fizică descoperită de explorarea ştiinţifică n’a mai putut fi sezisată în termeni ai înţelegerii comune. Experienţa capitală din care s’a desvoltat teoria Relativităţii este de o fineţă incomparabilă faţă de căderea corpurilor care a inspirat odinioară pe Galileu, ea presupune o tehnică avansată şi are ambiţia să seziseze detalii de proporţii de unu la zece mii. A decela variaţia vitezei luminii, care este de 300.000 km pe secundă, din cauza vitesei pământului în orbita sa, care este a 10.000-a parte din aceea a luminii, se reducea la observarea deplasării unor franjuri de interferenţă de 0,00002 cm. Efectul era totuşi perfect sezi- sabil în stadiul de perfecţionare al instrumentelor actuale, care ar fi putut evidenţia şi o deplasare de 60 de ori mai mică. De altminteri toate fenomenele prezise de Relativitate iau forma unor mici corecţii a rezultatelor unor teorii mai vechi, cum sunt acele relative la mişcările din sistemul solar. Numai scara imensă astronomică le poate ampli- fica spre a le face sezisabile. Ele devin stringente la mari distanţe în spaţiu, unde modelele clasice ale universului nu se mai suprapun întocmai pe cele relativiste. Tot aşa, în lumea atomului, unde vitezele se apropie mult de vitesa luminii, legile mişcării sunt modificate radical faţă de mecanica newtoniană. Efecte atât de mici din experienţele curente sunt explicate de nouile teorii ştiinţifice prin schimbări principiale considerabile. Am putea spune că ştiinţa actuală explică structura hiperfină a realităţii prin imense schimbări de perspectivă. Să încercăm să privim lumea sub acest unghiu nou, oricât de straniu ne-ar apărea dintru început prin faptul că este atât de opus celui cu care eram obişnuiţi. Teoria relativităţii generalizate s’a desvoltat ca şi aceea a relativităţii restrânse, întâi de toate dintr’o analiză epistemologică. Einstein s’a întrebat ce sens poate avea un spaţiu şi un timp absolut, ce sens are simultaneitatea la distanţă, în ce măsură geometria euclidiană se poate aplica continuului celor patru dimensiuni, cum se pot exprima legile naturii astfel ca ele să nu fie variabile cu sistemul de reper al observatorului. .. Aceasta nu înseamnă că ea nu are o solidă bază experimentală. Eaptelc vechi pe care ea a reuşit să le interpreteze şi acele noi pe care lc-a prezis formează un postament solid care a devenit din ce în ce mai ferm cu tre- cerea anilor. Dintre toate, Celebra experienţă a Michelson-Morley, făcută la începutul secolului nostru, are o importanţă considerabilă. Ea a arătat că vitesa luminii nu este modificată de vitesa observatorului. TRIUMFUL RELATIVITĂŢII 187 Pământul, în mişcarea lui în jurul soarelui cu 30 km pe secundă, primeşte raze luminoase cu aceeaşi vitesă din toate -direcţiile, indiferent dacă ele vin din direcţia mişcării pământului sau din cea opusă. După vechile teorii, ar fi trebuit să observăm o disimetrie a spaţiului faţă de vitesa luminii, datorită «mişcării absolute» a pământului în eter. Din eşecul experienţei lui Miehelson- Morley s’a constituit relativitatea restrânsă, care, pe lângă principiul rela- tivităţii mişcării, a imposibilităţii de a pune în evidenţă o mişcare uniformă prin experienţe mecanice-în interiorul sistemului, a mai admis principiul constanţei vitezei luminii în orice sistem. Mulţi au obiectat că desvoltarea teoretică era disproporţionată faţă de concluzia negativă a experimentului pe care se baza. Nu era o evidenţă pozitivă. De aceea contestatorii au încercat să refacă experienţa în condiţii noui. Acum 20 de ani, Miller, care mai lucrase la această problemă cu Morley, găsind aceleaşi rezultate ca Michelson- Morley, a reluat experienţa la înălţimi mari. Ideea lui era că eterul putea fi antrenat la nivelul mării cu mişcarea pământului, dar că, la altitudini mai mari, ar putea să observe un « vânt de eter » analog cu acel pe cşre-1 simţim în aerul cel mai calm, când ne deplasăm cu un vehicul rapid. La înălţimea de 1700 m., el a crezut că a găsit un astfel de «vânt de eter» provenind din antre- narea parţială a eterului de 10 km pe secundă. Insă nu numai interpretarea efectului Miller a fost pusă în discuţie, ci însăşi realitatea lui. Alţi experimen- tatori au refăcut experienţa în condiţii care se înlăture erori sistematice şi n’au mai regăsit efectul Miller, deşi lucraseră la aceeaşi înălţime ca acesta. Mai mult măsurători făcute în baloane la altitudini de 3 ori mai mari nu au putut decela niciun « vânt de eter » mai mare ca erorile de observaţie. Alte experimente au dat rezultate negative, printre care acelea cu con- densatorul rotativ al lui Tronton şi Noble. încercările unor astronomi ca Esclangon şi Courvoisier, printre alţii, care pretindeau că au găsit o serie de efecte astronomice şi mecanice susceptibile de a determina viteza absolută a pământului, nu au fost interpretate ca atare de lumea ştiinţifică, care a rămas astfel definitiv câştigată pentru concluziile experienţei lui Miehelson- Morley. In afară de unele date vechi, pe care teoria relativităţii restrânse a reuşit să le interpreteze în mod simplu — este vorba, spre exemplu, de antrenarea parţială a undelor luminoase de către materia în mişcare, experienţa Fizeau— ea a prezis noi fenomene care au fost verificate. Astfel formulele compunerii vitezei date de Einstein au fost verificate în lumea mişcărilor rapide din atomi, la fel variaţiunea massei cu vitesa şi echivalenţa massei cu energia. Am văzut cu altă ocaziune cum massa electronilor extrem de rapizi e de 4, 5 ori mai mare ca a acelora în repaos şi cum defectele de massă în constituirea nucleelor elementelor simple din protoni şi neutroni se regăsesc în enormele energii degajate de reacţiunile intraatomice. Formulele date de Einstein au permis tratarea cantitativă precisă a acestor fenomene, care au avut şi, mai ales, vor avea o înrâurire decisivă asupra tehnicei şi întregii noastre ci vilizaţii. La rândul ei, relativitatea generalizată a prezis unele noi fenomene care sc pretau la o verificare astronomică. Mişcarea planetelor este dată în primă It REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE aproximaţie după Einstein ca ţi după Newton. Numai In cazul unor viteza mai mari s’ar putea găsi diferenţe apreciabile. Este cazul planetei Mercur, cea mai apropiată de soare şi cea mai rapidă. După ee se ţinea seama de in- fluenţa perturbatoare a tuturor planetelor, rămânea în mişcarea orbitei lui Mercur un residuum inexplicabil. Periheliul orbitei — punctul elipsei cel mai apropiat de soare — avea un avans neexplicat de 42" pe secol. Acest avans este prezis în mod cât se poate de apropiat de Einstein care dădea cifra de 43". Verificarea este totuşi mai puţin frapantă decât o arată cifrele, din cauza nesiguranţei generale a con- stantelor astronomice, care poate aduce oarecari modificări numărului de 42" şi, în plus, conţine o derivare nu tocmai corectă. In adevăr, se compară teoria mişcării a două corpuri în ipoteza lui Einstein cu reziduuri obţinute utilizând teoria perturbaţiilor mai multor corpuri după Newton. Nu s’au recalculat toate mişcările dela început şi deci şi perturbaţiile prin teoria relativităţii. Deşi diferenţele nu pot fi mari,în astfel de mici reziduuri ele pot avea însemnă- tatea lor. Apoi mai sunt câteva mici resturi în mişcările lui Venus şi Marte, mult mai mici ca cele din cazai lui Mercur, care nu pot fi explicate încă. In cazul devierii razelor luminoase trecând prin apropierea soarelui, din cauza gravitaţiunii acestuia, teoria lui Einstein a prezis o deviere invers proporţională cu distanţa, ajungând la marginea discului solar la valoarea 1".75. Până înaintea actualului războiu, au fost observate trei eclipse, acele din 1919, 1922 şi 1929, care au servit pentru verificarea teoriei. Odiscuţie amănunţită a lui Tiumpler asupra observaţiilor celor trei eclipse a dat pentru devierea la marginea soarelui 1",79, deviere urmând o lege ca cea prezisă de Einstein. Nicio altă teorie nu poate explica în mod rezo- nabil acest fenonţen, fără introducerea a posteriori a unei ipoteze speciale, dar devierea ca mărime şi legea ca formă nu se pot deduce cu o exactitate suficientă, din cauza numărului mic de stele din apropierea soarelui eclipsat, a căror imagine se măsoară cu o preciziune care este o fracţiune însemnată din efectul căutat. Devierea razelor spectrale spre roşu, datorită câmpului de gravitate, este, în cazul soarelui, după teoria relativităţii generale, de o sutime de angstrârn (unitate care este a zecea milioana parte dintr’un milimetru), fiind mai mare pentru marile lungimi de undă (AX = 2,1.10-*X). Preciziunea determi- nării poziţiunii celor mai fine linii este a zecea parte din cifra de mai sus, însă o mulţime de alte efecte, ca acele datorite vitezelor radiale, presiunii__, se suprapun şi încurcă decelarea efectului Einstein, care deşi a fost găsit cu siguranţă în soare nu a putut, din cauza micimii, să fie izolat complet de celelalte efecte. Aci intervine observarea unor astre îndepărtate, care des- leagă enigma indescifrabilă prin observaţiile curente. Este vorba de satelitul lui Sirius, una din cele mai celebre stele de pe cer, deşi este cu greu vizibil şi doar cu cele mai mari instrumente, pierdut în lumina orbitoare a lui Sirius. Acest satelit este o stea pitică albă, caracterizată printr’o densitate extraor- dinară de zeci de mii de ori densitatea apei, din cauza materiei aflată în stare de ionizare înaltă, unde atomii şi-au pierdut cea mai mare parte a electro- nilor şi nucleele scurt înghesuite în spaţii mici. TRIUMFUL RSLATIYITATII Din rotaţia satelitului se poate deduce massalui, care este aproape egali cu a soarelui, iar luminozitatea lui fiind a treia parte din aceea a astrului zilei. Din luminozitate se poate deduce raza micului satelit, iar din clasa spec- trală, temperatura pe suprafaţa sa. Toate acestea duc la un efect Einstein de 30 de ori mai mare ca cel prezis pentru soare, efect care, fiind mult mai mare, a şi fost măsurat cu toată siguranţa, fiind în complet acord cu teoria. Nu mai revin aci asupra deviaţiilor spre roşu în spectrele nebuloaselor îndepărtate, care au fost amintite cu altă ocaziune. Deşi ele sunt mult mai însemnate asupra concepţiei universului în expansiune luat în totalitatea lai, ca celelalte efecte de un caracter mai limitat prezise de Einstein, totuşi observaţiile nu au înaintat de ajuns de departe în spaţiu pentru a permite o alegere definitivă unică între mai multe modele relativiste date. Această rapidă trecere în revistă ne-a arătat diversitatea evidenţelor observaţionale pe care se sprijină astăzi teoria lui Einstein. Chiar atunci când efectele observate sunt mici, faptul că ele au fost prezise pentru prima oară de noua teorie contează foarte mult, după cum şi faptul că ele reies într’o manieră simplă din teorie şi formează un tot unitar, împotriva aspeo- tului aparentei lor diversităţi. Viziunii geniale a lui Einstein, care a anticipat şi a extrapolat în mod îndrăzneţ, nu i se mai poate imputa că se sprijină pe o singură experienţă cu rezultat negativ, acum când probele abundă din domenii atât de diferite. Avem de a face nu numai cu o nouă teorie fizică, ci, ceea ce e şi mai în- semnat, cu o nouă metodă de a trata fenomenele fizice: calculul diferenţial absolut, aplicat continuului spaţiu-timp cu elementele lui indisolubil legate şi pe acelaşi picior de însemnătate, timpul devenind una din cele 4 dimensiuni. Constituirea Relativităţii ca teorie deductivă din critica principiilor de bază ale ştiinţei şi interpretarea unor date fundamentale are o semnificaţie mult mai largă. Ca şi înjghebarea geometriilor neeuclidiene, realizată cu câteva decenii mai ’nainte, ea a dovedit rolul constructiv al unei analize epistemo- logice. Ştiinţa a dovedit că poate să creeze noui teorii mai vaste, lipsite de contradicţii interioare, aplicabile lumii fizice, utilizând reflexiunea asupra ei înseşi şi bazându-se pe câteva intuiţii imediate, ca ipoteze. O cale pe care construcţia filosofică ades o urmează, dar care numai în domeniul ştiinţei a reuşit să ducă la un progres incontestabil, prin înche- garea unor sisteme deductive ferme susceptibile de preziceri şi de verifeări experimentale. Este cât se poate de greu să faci sezisabilă în mod intuitiv teoria Relati- vităţii, care utilizează noţiuni extrem de abstracte şi simboluri matematice complicate. Cel mult câteva analogii ce se suprapun parţial pe teorie ne-ar putea da ici şi colo iluzia unei înţelegeri imediate. Teoria Relativităţii res- trânse şi Universul Minkowski, caie îi corespunde, se referă la un univers în care n’ar exista materie, toate mişcările fiind uniforme. Ea este un caz limită a Teoriei Relativităţii generalizate, care consideiă câmpul de gravi- tate produs de materie. Cele două principii, al relativităţii mişcării uniforme şi al constanţei vitezei luminii faţă de toate sistemele în deplasare uniformă 190 REVISTA IUNDAŢ11LOR RLOALE unele faţă de altele, conduc la o transformare a coordonatelor spaţiu-timp dela un sistem la altul, care nu mai este cel al lui Galileu, Păstrarea constanţei vitezei luminii aduce modificarea distanţelor şi a timpului, atunci când le măsurăm din punctul de vedere local al unui sistem, ţaţă de măsurile din punctul de vedere al sistemului care.se mişcă uniform faţă de el. De aci relativitatea timpului şi lungimilor — timpul şi spaţiul ne mai având carac- terul absolut al mecanicei nevtoniene, care admitea simultaneitatea abso- lută a unor evenimente petrecute în locuri diferite şi tiansimterea acţiunii instantanee la distanţă. Aceasta era la baza conceptului de solid perfect rigid. Transpusă matematic, această concepţie exprimă o legătură strânsă între timp şi spaţiu care au realitate numai în unirea lor indisolubilă. Con- tinuul spaţiu-timp cu patru dimensiuni, în care timpul intră ca una din dimensiuni, însă imaginară, este euclidian. Acesta înseamnă că clementul spaţio-temporal—distanţa între două evenimente—este independent de poziţiunea în acest continuu. Faptul că timpul ca variabilă independentă pare ca imaginar nu înseamnă altceva decât că el nu are realitate inde- pendentă, ci numai unele combinaţii quadratice de spaţiu-timp au realitate experimentală. • Oricât de straniu ne-ar apărea universul lui Minkowski, el este mai uşor de imaginat decât continuul cu 4 dimensiuni al relativităţii generale, din cauză că în primul putem concepe un sistem de axe « rectangulare » la care să raportăm evenimentele, lucru imposibil în al doilea, unde inter*vin nişte coordonate Gauss, cu totul abstracte, pentru a numerota evenimentele. Dacă pe o suprafaţă plană s’ar afla nişte moluşte obligate să se mişte numai de-a lungul ei, neputând ieşi niciodată în afară, şi dacă acestea ar trasa o serie de drepte perpendiculare şi echidistante formând o reţea, ele ar putea raporta toate figurile « spaţiului » lor la aceste axe carteziene. Pro- prietăţile figurilor ele le-ar putea studia, fie din legătura matematică între coordonatele punctelor figurilor, fie într’un procedeu intrinsec independent de axe, identic cu acela al geometriei obişnuite euclidiene din plan. Proprie- tăţile figurilor sunt independente de sistemul de referinţă. Dacă fiece punct ar avea ataşat un orologiu, astfel ca timpul a două puncte infinit vecine să fie infinit apropiat şi dacă două orologii distante vor indica timpuri care să ex- prime constanţa vitezei luminii faţă de orice mişcaie uniformă, moluştele noastre ar trăi într’un spaţiu euclidian cu 3 dimensiuni (2 în plan şi una temporală) al lui Minkowski. Să deformăm suprafaţa plană printr’o încălzire neregulată a ei. Liniile şi axele de coordonate se vor ondula, n’ar mai exista propriu zis coordonate carteziene, ci 3 numere ataşate de fiece eveniment— nişte coordonate Gauss—supuse la singura condiţie ca două evenimente vecine să fie reprezentate prin 3 numere apropiate de precedentele, am avea de a face adică cu un continuu eu 3 dimensiuni — două pentru suprafaţă şi una pentru timp. Moluştele noastre n’ar putea să-şi dea seamă de schimbare, fiindcă metrul lor s’ar deforma odată cu suprafaţa pe care se suprapune, deşi în mod « abso- lut » el nu va mai avea aceeaşi lungime prin deplasare. In general, din depla- TR1UMFLL RELATIVITĂŢII igi sare ar modifica figurile, dar aceasta ar fi constatarea unor fiinţe aflate în afara suprafeţei, nu pentru moluşte bazate să se mişte numai de-a lungul ei. Spaţiul moluştelor n’ar mai fi euclidian. El ar avea o curbură variabilă cu deformarea suprafeţei. Sensul adânc al afirmaţiei că geometria lui Euclid nu se va mai putea aplica lui este că unitatea de măsură a evenimentelor moluştelor ar varia ca mărime cu situaţia în spaţiul lor. Printr’o sforţare de abstracţiune, să adăogăm încă o coordonată spaţiului de mai sus, el va deveni un spaţiu quadridimensional. Coordonatele carte- siene s’ar transforma, din cauza deformării analoage, în coordonate Gauss —, 4 de fiecare eveniment. Noul spaţiu va fi neeuclidian la fel după cum am văzut că poate să fie un spaţiu cu 2 sau 3 dimensiuni. Principiul relativităţii generalizate sună: Toate sistemele de coordonate Gauss sunt în principiu echi- valente pentru expresia legilor generale ale naturii. Legile naturii au o formă invariantă independentă de sistemul de coordonate Gauss ales, aceasta revine în special că nu numai o deplasare uniformă, ca în cazul Relativităţii res- trânse, ci orişice mişcare trebue să le lase neschimbate ca ultiniă expresiune matematică. Ceea ce aduce devierea dela «planicitatea» spaţiului acesta, deviere faţă de geometria euclidiană, este prezenţa masselor materiale care defor- mează continuul spaţiu-timp de 4 dimensiuni, după cum temperatura de- forma suprafaţa pe care se mişcau moluştcle. Completa echivalenţă între inassa ca măsură a greutăţii şi coeficient de inerţie este fundamentală pentru Einstein. Massa de inerţie depinde numai de energie, ea creează un câmp de gravitate—o distorsiune a continuului spaţiu-timp, din aproape în apioape, câmp care la rândul lui influenţează o massă vecină. Câmpul magnetic este o imagine a câmpului gravitaţional, deci niciun fel de acţiune instantanee la distanţă, ci o acţiune ce se propagă din aproape în aproape. Rezultă din această concepţie faptul că gravitatea are o influenţă asupra lungimilor etalon şi asupra orologiilor. Aşa, spre exemplu, câmpul de gravitate din soare face ca vibraţiunile luminoase să fie ceva mai încete acolo decât pe pământ, ceea ce revine la o deplasare spre roşu a liniilor spectrului soarelui faţă dc aceleaşi linii date de o sursă terestră., Consecinţele ce se pot trage din principiul relativităţii sunt extrem de numeroase şi schimbă radical concepţiile noastre curente. Faptul că timpul şi spaţiul nu mai sunt cutii goale în care vâ.îm evenimentele este una din cele mai însemnate din aceste consecinţe. Geometria devine o anexă a fizicei, materia dă curbura continuului spaţiu-timp. Succesiunea temperată îşi pierde caracterul absolut odată cu infirmarea simultaneităţii absolute, succesiunea poate fi contractată sau dilatată după cum e măsurată în sistemul de refe- rinţă local sau în altul îndepărtat aflat într’un câmp de gravitate deosebit. Pentru anumite evenimente, această succesiune poate fi chiar ranversată. Ce sens poate avea universul ca un tot şi evoluţia lui în ansamblu, când ea depinde de locul unde se face această sinteză mintală ? Punctul de vedere local se poate elimina printr’o serie de abstracţiuni care însă duc la simbo- REVISTA FUNDAŢIILOR RECALE lnri departe de înţelegerea noastră. Vechiul materialism mecanicist capătă o lovitură grea prin aceea că nu mai putem vorbi de un moment definit 1n care toată materia să fie simultan reală (A. N. Whitehead). Timpul psihologic este considerat de Einstein identic cu acela dat de fenomenele naturale. De aci vin cele mai multe paradoxe care ne sperie. Convingerea noastră intimă că succesiunea propriei noastre experienţe este ceva absolut, indiferent de ce-ar zice nişte observatori în mişcare dela mari distanţe, se loveşte puternic de doctrina spaţiului-timp local a lui Einstein. Spectrul absolutului şi al dogmei se refugiază în regiuni inaccesibile, gonit de cercetarea ştiinţifică. Relativitatea a denunţat o sumă de afirmaţii gratuite ale ştiinţei pre- cedente, la fel cum mai târziu relaţia de incertitudine a stabilit, în termeni măsurabili, ce anume se poate spune şi ce nu se poate spune despre corpus- culii lumii atomice. îndepărtarea de mentalitatea primară a simţului comun, care este caracteristica revoluţiei contemporane din ştiinţe, nu înseamnă revenirea la vreun misticism oarecare. Ştiinţa se precizează şi se nuanţează, ea nu mai are pretenţia unor extrapolări gratuite şi nu se mai consideră prizoniera vreunei scheme apriorice. Ermetismul ei nu poate fi combătut printr’o artificială transpunere a problemelor ei în limbajul unei şcoli de adulţi, şi o simplificare grosolană a lor. Ridicarea simţului comun pe noi trepte, crearea unei noi mentalităţi supra-logice, instituirea unor noi deprinderi de a gândi ca rezultat al explorării domeniilor inaccesibile experienţei comune, cu toate renunţările la obiceiurile şi prejudecăţile noastre seculare pe care le-ar cere, iată sensul revoluţiei ştiinţei, sens de o semnificaţie care depăşeşte domeniul propriu al ştiinţei, dând un strălucit exemplu pentru întreaga socie- tate umană. CĂLIN POPOVICI FILARMONICA ŞI ORCHESTRA RADIO Stagiunea Filarmonicei a început prin concertul dirijat de d-1 Eduard Lindemberg, cuprinzând în program «Carnavalul roman » de Berlioz, « Tzigane > de Ravel, « Farmecele Armidei » de Nona Ottescu şi Simfonia a Il-a de Brahms. « Carnavalul roman », prelucrare a operei « Benvenuto Cellini », se pare că este una din piesele preferate ale d-lui Lindemberg, care a excelat mai ales în realizarea dirijorală a introducerii. D-1 Alexandru Teodorescu, primul concert maestru al « Filarmonicei», a susţinut partea solistică din « Tzigane > de Ravel şi « Farmecele Armidei » de Nona Ottescu. In « Tzigane », piesă pe care am avut ocazia s’o ascultăm atât în interpretarea lui George Enescu, cât şi în cea a lui Yehudi Menuhim, am avea să-i reproşăm d-lui Teodorescu o oarecare rigiditate în execuţie. Ion Nona Ottescu, atât de puţin cântat la noi, rămâne totuşi călăuzitorul majorităţii compozitorilor români actuali. Credem că i s’ar datora mai mult. FILARMONICA $1 ORCHESTRA RADIO IM Execuţiei simfoniei a Il-a de Brahms, excelentă din punct de vedere tehnic, i s’ar putea reproşa contrariul celor spuse despre d-1 Teodorescu, adică prea mare libertate a timpilor. Brahms face parte din şcoala roman- tică germană, este chiar una din culmile ei, dar a fost un compozitor cu ten- dinţe vădite spre clasicism. * * * A urmat concertul condus de d-1 Silvestri, excepţionalul dirijor, a cărui activitate îmbrăţişează cu egal succes compoziţia şi pianistica. In « Focuri de artificii», una din piesele programului, operă de tinereţe a lui Straw'nski, compozitorul arată că stăpâneşte perfect tehnica orche- straţiei, fapt care dovedeşte că orientarea din compoziţiile ulterioare: negarea principiilor clasice, trecerea ritmicei pe primul plan, se datoreşte nu insu- ficienţelor tehnice — cum o declară unii — ci este rezultatul concepţiei estetice a lui Strawinski. ' . Bagheta d-lui Silvestri s’a pretat la un joc magnetic de ritmică, dând piesei lui Strawinski acea strălucire de virtuozitate, pe care o comportă însuşi sensul ei. • Este regretabil că o pianistă de posibilităţi mari, cum este excelenta interpretă, în special a muzicii moderne, d-na Iiina Lăzărescu— a ales un concert aşa de neînsemnat cura este cel de Rimski-Korsakow, scris—după Însăşi mărturia compozitorului — numai pentru a dovedi «grupului » că ştie să scrie pentiu pian. In timpul ce l-a sacrificat studiului acestei piese, d-na Lăzărescu putea pregăti ceva mai semnificativ. Nu exagerăm spunând că execuţia simfonici a I-a a marelui George Enescu a fost una din cele mai edificatoare pe care am avut prilejul s’o ascultăm la noi. * • * Al treilea concert al « Filarmonicei» a fost închinat sărbătorii naţio- nale a Cehoslovaciei, concert condus de d-1 Tolprecht, prim dirijor al Operei din Praga. In program: «Uvertura festivă» de Smetana, «In munţii Tatra* de Novac, « Scherzo fantastic » de Suk şi simfonia « Lumea Nouă » de Dvorak. Uvertura festivă de Smetana, după explicaţiile dirijorului, este o piesă care se execută numai cu această ocazie. Celelalte două piese sunt interesant con- struite, mai ales Scherzo de Suk. D-1 Tolprecht este un şef de orchestră conştiincios, poate puţin prea germanic. A urmat concertul dirijat de d-1 Vasile Jianu. Să fim scuzaţi dacă, în loo de o sumară cronică a pieselor şi critică a dirijorului, ne vom ocupa—în legătură cu acest concert — de o altă problemă ridicată de apariţia d-lui Jianu ca dirijor. D-sa a reuşit să ni se înfăţişeze în această calitate, doar după 20 de ani de carieră de orchestrant. Aceasta nu din cauza lipsei de talent, despre eare miei nu poate fi vorba, ci din cauza numeroaselor stavile ce li ee pun 13 94 REVISTA FUNDAŢIILOR REGAI.E tinerilor dirijori. Aceştia 11’au cum sa-şi însuşească partea practica a pro- fesiunii. Orchestra Conservatorului nu contează în această problemă, un dirijor tânăr având nevoie de o orchestră rutinat?, dela care el însuşi ar avea de învăţat. Este demnă de reţinut propunerea unora din membrii « Filarmonicei », ca aceasta să stea odată pe săptămână (când nu sunt repe- tiţii), la dispoziţia tinerilor dirijori, care ar putea fi încadraţi înti’o şcoală de dirijorat de sub egida « Filarmonicei » însăşi. Nu trebue neglijat faptul că unul dintre dirijorii permanenţi ai acestei orchestre simfonice — d-1 Ed. Lindemberg — este un încercat profesor de dirijat, datorită căruia s’a evi- denţiat o serie întreagă de elemente extrem de promiţătoare. In programul condus de V. Jianu, Eadu Aldulescu a executat concertul pentru violoncel şi orchestră de Dvorak. D-sa, recent înapoiat dela un con- curs european, unde a făcut cinste ţării noastre, reuşeşte, atât din punct de vedere tehnic, cât şi prin interpretare, să vibreze cald, coloiat şi profund. Păcat că instrumentul d-sale este de proastă calitate. Şi totuşi tânărul Aldu- lescu realizează admirabile performanţe. Duminecă 10 Noemvrie, d-1 Mircea Bârsan a dirijat «Filarmonica» cu un program care a cuprins, pe lângă « O noapte pe muntele pleşuv » de de Mussovski şi « Simfonia fantastică », bogata şi inspiiata simfonie cu pro- gram de Berlioz, «Concertul pentru pian şi orehestiă » de Maiius Constant. Marius Constant, asupra căruia ne oprim, vrea să fie o « apariţie » în muzica noastră. O « apariţie » în sensul fecundei activităţi cu caie s’ar pălea că doreşte să epateze. Căci Marius Constant ni s’a înfăţişat, rând pe rând— în- tr’un interval scurt—şi ca pianist, şi ca dirijor, iar, în cele din urmă, compo- zitor. Dificultăţile şi munca pe care ţi le impune desăvârşirea uneia singure din aceste laturi ale muzicii sunt atât de aspre, încât ele nu sunt accesibile decât aceluia care mai posedă şi altceva decât voinţă şi râvnă sau ambiţie: ta- lent şi încă talent din abundenţă. In ultima vreme însă, în lumea noastră muzicală activă, răsar din ce în ce mai des astfel de «titani ». Care să fie explicaţia î Fluide de energie şi talent, revărsate cu risipă, peste noapte, sau o nouă modă: a realizărilor multiple, chiar dacă nu vrea Dumnezeu? D-1 Marius Constant îşi încheie al 22-lea an al vieţii, cu a treia ispravă în muzică şi anume: concert de pian şi orchestră. Şi George Enescu, la 19 ani, stăpânea pianul şi bagheta deopotrivă de minunat, scotea din coaidele viorii sunete divine şi compunea simfonii. Dar totul primea amprenta genia- lităţii. Cât despre prima iui simfonie de adolescent, chiar influenţele ce se resimt în paginile ei nu i-au ştirbit din valoare, nici atunci şi nici azi. In concertul d-lui Marius Constant nimic nu te determină să spui că d-sa promite, în domeniul compoziţiei. Totul este banal şi fad. Foiţat şi insuficient. Andante sărac şi anost, iar în final, pentru care găsise o temă sprinţară şi interesantă ca ritm, vioiciunea temei la pian este întreruptă de intrările orchestrei, care în loc să completeze şi să crească, înăbuşe isbucni- rile pianului. FILARMONICA Şl ORCHESTRA RA Ol O I9S D-l Marius Constant e un bun pianist. Dacă ar încerca să se dedice numai acestei activităţi, crede oare că ar piei de, d-sa ori fericiţii care ]-ar asculta ? * * * Orchestra Soc, de Radiodifuziune a dat şi ea o scrie de concerte, care s’au bucurat de concursul uror solişti străini de mare valoare, Vom menţiona în primul rând pe violonista română Lola Bobescu, un element care ne onorează dincolo de hotare. Lola Bobescu, cântând trei concerte mari într’o seară, a izbutit o peiformanţă— chiar în sensul sportiv al cuvântului—comună numai marilor virtuţi, Dela graţia dantelată în care a îmbrăcat « Concertul în re-major » de Mo- zart la piofunzimea şi gravitatea impunătoare a «Ariei» de Bach, Lola Bobescu a jonglat cu sunetele şi intensităţile, cu luminile şi umbra, Soţul d-nei Bobescu, Jacques G^nty, este un pianist cu îeale calităţi, relevând un ton şi o muzicalitate la fel de excepţionale. Dacă pe Bcethoven şi Mozart nu i-a tratat cu pondereâ şi sobrietatea cuvenită, temperamentul său vioiu s’a acomodat peifect cu spiritualul concert de Ravel, COLETTA -BRUTEANU ÎS’ PRESA MONDIALĂ O EVOCARE A LUI NECULAI IORGA Contemporanul, An. 1, Nr. 11 S'au Împlinit şase ani dela mişeleasca asasinare a lui N. lorga de către măcelarii legionari —ai căror camarazi de cuib, mai mult sau mai pu(in pocdi(i, conlinud «d activeze in diferite grupări politice. D. G. Călinescu aminteşte măreţia cărturarului naţio- nalist şi arată că < deficienţa Intelectualităţii In generaţiile din mijlocul cărora s’au ridicat omorltorii lui N. lorga explică lipsa ruşinii ochilor Şl a tremuratul mâinilor acestora *. Extragem: ■ «... N. lorga era o fiinţă care peste orice şovăire şl posibilă eroare avea Însuşirea de a simţi ca toţi cetăţenii buni al acestei ţări In linie istorică şi geografică. Inima lui indica, sonoră ca un ceas de catedrală, bătăile secrete ale inimilor noastre ale tuturor. Altfel cum s’ar explica ura glasului ţipător care pe odioasele lungimi de undă stinse acum cerea smulgerea bărbii de cronicar a marelui nostru om, cerere executată Întocmai de câteva bestii al căror sânge pentru cei care au cultul exact al globulelor ar fi trebuit să fie de Român? Cum s'ar lămuri că până şl tăcerea Iul N. lorga Înspăimânta ca un ţipăt de alarmă şl că gura In care unii insinulază a fl mocnit cuvinte echivoce neli- niştea cu.flăcările bănuite In ea pe cel care plănuiau subjugarea noastră? La Dunărea de sus se ştia mai bine că N. lorga e un suflet rezistent, nesimţitor la arginţi şi ame- ninţări de duşmani. Dela postul nostru de radio au pornit «sfaturi pe Întuneric» epocale care nu lăsau nlcio Îndoială neprietenilor din afară că lorga era pentru păs- trarea vechilor alianţe şl Împotriva legiunilor de tineri instruite tn tabere externe să ne răpească libertăţile democratice mulţumită cărora poporul nostru ar fi putut opri la vreme paşii către genune. De acolo, lorga denunţa «Pericolul conspiraţiilor» şl făcea profeţii care s’au adeverit. « Să nu ne Înşele —zicea —Izbânda dela Roma şl cea dela Berlin » El punea la Îndoială — şl cu cât temei — patriotismul acelor » maimuţăritori de lucruri străine, care vorbesc (sunt propriile Iul cuvinte) de naţie şi de patrie * şl » nu cunosc naţia lor şi patria In care s’au născut şi pe care au datoria s’o apere*. Vede o haină—adăuga el despre imitator—o disciplină obştească, o organizare, un şef a toate porun itor, care sfarmă orice voinţă contrară. Hai să facem şl noii». De ce lorga a fost dibuit, din ordine străine, până sub munţi? Fiindcă destăinui cu un curaj care n’a fost al multora unor tineri care aveau să ne dea legaţi pe mâinile ocupantului. II aud parcă şi acum glasul: « Acela care umblă pe Întuneric, care se fereşte de alţii decât cel cu care este legat, acela deprinde ura faţă de oamenii pe care vrea să-l răstoarne altfel decât lntr’o luptă dreaptă şi, In manifestările pe care nu le poate evita, el deprinde o urltă ipocrizie ». « Cel care au fost odinioară oameni devin adevărate marionete, care aşteaptă un cu- vânt, un semn, care să 11 arate ce trebue să facă neapărat...». In urma acestor periculoase revelări, marionetele primiră lntr'adevăr un semn şi N. lorga căzu. M’am Întrebat totuşi cum s’a putut Întâmpla ca ucigaşii, oameni tre- cuţi prin şcoli, să nu aibă mişcări de şovăire şi de pudoare, cum de nu şi-au legat ochii eu batista ca să nu vadă măreţia victimei lor. Căci se atribue cutărul călău profe- sional o inaptitudine subită de a omori un erou. Cum de a fost posibil ca omul cu (las vrăjit ears pentru noi era cărturarul onest, lipsit de orice apărare fizici, să fie PRIMA MQ.NM1ALA 1*7 ▼iaat a& na mistreţ ea mijloace de o c imitate Înfiorătoare ? Acum cred că Înţeleg, eind constat chiar In comemorări, tonul de persiflare cu care e semnalat Intelectualul. Lipsa şcolarităţii a scăzut Ia noi In mod Îngrijorător stima pentru omul de carte, stimă care de altfel nu e mare la'profesionistul aşa zis pozitiv ce se crede serios. Nu mă las înşelat de cel care numeşte pe N. Iorga, cu superstiţie, «uluitorul cărturar», fără a avea pregătirea trebuitoare de a Judeca scrierile istoricului pe care de altfel e sigur că nu le-a citit. Foarte mulţi nu cunoşteau pe genialul învăţat şi om de litere decăt din căteva articole de gazetă (In părerea multora de un stil dificil, fiindcă era un stil vorbit ce trebuia proiectat In sonorităţi), din vreo conferinţă, din vedere, din desbaterile parlamentare. Ceea ce constituia valoarea fundamentală a personalităţii Iul Iorga, cărţile lui de ştiinţă de o Informaţie uriaşă, operele lui de tot felul, toate cu mari merite şi fireşte şl cu inerente cusururi, asta rămănea Inaccesibil. Azi încă nu se văd Întoarceri la cărţile Iul spre o cunoaştere In fine obiectivă a unei individua- lităţi care ca şi aceea a lui Voltaire rămăne In picioare In bătaia vânturilor anilor, ori- câte frunze s'ar scutura din coama sa deasă,.. FILMUL SOVIETIC LA CONCURSUL INTERNAŢIONAL DELA CANNES Izvestia « V. Paltoraţchl, corespondentul oficiosului Sovietului Deputaţilor, a asistat la con- cursul internaţional cinematografic dela Cannes. A văzut cele mai reuşite filme ame- ricane, engleze, franceze etc. Iată impresiile lui: «Filmele americane poartă toate marca Hollywood-ulul şi par fabricate In serie, ca automobilele Ford. Cele engleze şi franceze, deşi mai realizate artistic, poartă pecetea artei burgheze. Majoritatea lor sunt dedicate descompunerii conştiinţei omeneşti. Morfinismul, alcoolismul, misticismul, sub apa- renţa unor adânci cercetări psihologice, au devenit bazele de inspiraţie ale cinemato- grafiei occidentale. Sărăcia Ideologică, scepticismul, neîncrederea In viaţă şl In om sunt trăsăturile lor caracteristice. Completamente opusă e tematica filmului sovietic, încrederea In principiul vieţii, nădejdea In viitor, lupta neîmpăcată pentru el inspiri toate filmele noastre. Nu este deci de mirare că, după numărul de premii obţinute, cinematografia sovietică s'a clasat prima. Cel mal bun documentar, «Berlinul», e sovietic. Cel mal bun technicolor, « Floarea de Piatră «, tot aşa. « Parada sportului • a primit premiul mondial... Locul al doilea 11 ocupă lcancezii... • CÂNTECUL VIEŢII Literatumaia Gazeta In editura «Tânăra Gardă* din Leningrad, a apărut, In 1948, o carte datoriţi penei cunoscutei luptătoare O. Matluşina. Iată ce scrie criticul sovietic Makarov despre această carte: « O. Matiuşlna descrie, In simplicitate, anii groaznici ai foametei şl răz- boiului, când, In Leningradul asediat, locuitorii primeau — drept raţie de pâine —o felie uscată şi neagră, de mărimea unei cutii de chibrituri. Pictoriţă de talent, O. Matiuşina a fost rănită de explozia unei bombe şl şl-a pierdut aproape completamente vederea. Ce-i rămânea de făcut? Era singură şi viaţa el îşi pierduse rostul. Ea trăise ca să sur- prindă Jocul luminii şi colorilor In natură, să-l surprindă şi să-l reproducă pe pânză. Pierde dintr’odată bucuria muncii şl condiţiile de viaţă devin aproape Imposibile. Pictoriţa e Împinsă spre sinucidere, Intr’un oraş In care mor oamenii de Inaniţie, cu miile, pe străzile fără lumină şi In odăile lor fără căldură: « Nu pot s’o ascund, scria Matiuşina, am trăit clipe când voiam să trec In zona focului, dar lml aduceam de fle- care dată aminte de versurile Iul Malacowsky (din poemul dedicat post-mortem Iul Esenln n. red.): In viaţa aceasta nu e greu să mori. A face viaţa este mult mal greu. « Nu eram legată de viaţă nici măcar prin Instinctul conservării. Jur-Imprejur că- deau bombele. Era foarte uşor să mori. Mă reţinea lupta, dorinţa de a nu mă supune. Era absolut necesar să Înving chiar In aceste eondiţlunl. Ml se părea ruşinos să aaor învinsă«. 198 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Cât e de fruraoasâ viata! Ce bine că n'a fost ucisă bucuria —exclamă autorul In tot cuprinsul acestei cărţi pline de nenorociri, sbucium şi luptă. Acestea sunt trăsă- turile omului sovietic nou », îşi Inclieie articolul A. Makarov. REPERTORIUL TEATRELOR PENTRU COPII Comsomolscaia Pravda Redactorul M. Penkin se plânge de lipsa teatrelor pentru copii. In toată Uniunea Sovietică se găsesc abia 41 teatre pentru copii şi 100 teatre de păpuşi, care dau repre- zentaţii In fiecare seară. Când ne gândim că In tot Bucureştiul, cu aproape un milion de locuitori, nu se găseşte decât un singur teatru—şi acela sporadic —de păpuşi, găsim că redactorul sovietic e prea exigent! Despre repertoriul teatrelor pentru copii, iată ce scrie autorul articolului: «Rezoluţia C. Central al Partidului Comunist cere relnoi- rearepertoriului teatrelor noastre. Dramaturgii şi regisorii trebuia să oglindească, în pie- sele şi spectacolele lor, viaţa societăţii sovietice In mersul ei neostenit înainte, să ajute, In toate felurile, desvoltării celor mai bune trăsături ale caracterului omului sovietic, trăsături care s’au manifestat cu deosebită vigoare In timpul războiului pentru apă- rarea Patriei. Dramaturgii şi regisorii noştri trebue să activeze In educaţia copiilor sovietici, să ajute ridicării lor intelectuale, să educe tineretul sovietic ca să fie curajos, vesel, devotat patriei lui, credincios lucrului comun, fără teamă de obstacole, capabil să învingă toate greutăţile ». In ciuda acestei rezoluţii, din cele 200 de piese prezentate în cursul anului 1945—1946 în teatrele pentru copii, 71 de piese sunt ale autorilor sovietici, 14 ale autorilor ruşi clasici şi 15 traduceri din literatura europeană occiden. tală. Din cele 71 de piese, 39 sunt basme Înscenate, 20 feerii şi doar 10 cu subiecte actuale. Autorul articolului încheie, cerând dramaturgilor sovietici să fie mai con- ştienţi de datoria lor faţă de tineret. INDEPENDENŢA FILIPINELOR Voprosi istorii Ziarista sovietică O. Zobozlaeva publică un reportaj din care spicuim: «Majo- ritatea partizanilor filipini era ferm încredinţată că americanii se vor ţine de cuvânt şi, după izgonirea japonezilor, vor acorda Filipinelor posibilitatea de a-şi hotărî In mod liber, soarta. Armata populară anti-japoneză a ajutat efectiv armatei americane. Dar evenimentele au desminţit promisiunile americane. In Aprilie 1945, potrivit poruncii personale a generalului Mac-Arthur, a fost eliberat din Închisoare Manuel Roxas, reprezentantul partidului naţionalist, care colaborase activ cu japonezii.Gene- ralul Mac-Arthur, el însuşi mare proprietar de plantaţii In Filipine, l-a luat pe Roxas sub protecţia sa, afirmând că colaboraţionistul Ii slujise de « ochi şi urechi»In timpul ocupaţiei japoneze. N'au trecut nici două luni şi Roxas a fost reales preşedinte al Senatului... Aşa se prezintă deci — Încheie ziarista — în realitate independenţa Filipinelor... * GRIJA STATULUI SOVIETIC PENTRU NEVOILE CLASEI MUNCITOARE Propagandist In anii războiului, industria Uralului, Siberiei şi Extremului-Orient a crescut ului- tor. In noul plan cincinal se spune că «pe baza industriei create în regiunile răsăritene ale Uniunii, prin producţia celor 1300 de mari uzine a fost Întărită şi alimentată neîn- trerupt puterea industrială sovietică şi potenţialul ei militar. «Intr’adevâr, în timpul celor patru ani de războiu, producţia Uralului s'a ridicat de 3,6 ori,a Siberiei de 2,8 ori. Luând toate acestea In consideraţie, precum şi grelele condiţiuni climaterice In care muncesc specialiştii şi muncitorii, guvernul sovietic a hotărlt majorarea cu 20% a tuturor salariilor din aceste regiuni. De această majorare se vor folosi 824.000 de oameni. Statul a prevăzut pentru acest spor suma de 1.400 milioane ruble anual. In afară de urcarea salariilor, guvernul sovietic a dispus şi Începerea unor noi campanii de construcţii. 50.000 de case Individuale vor fi clădite în noile centre meta- lureice. Acei muncitori care vor voi să devină proprietari vor achita statului costul casei intr'o durată de 10-12 ani. PRESA MONDIALĂ 99 VIITOARELE STELE ALE BALETULUI Soteiscaia jenişcina Şcoala de balet care funcţionează pe lângă Marele Teatru de Stat al Uniunii So- vietice e una dintre cele mai vechi din lume. A fost întemeiată In urmă cu 175 de ani şi a dat lumii pe cei mai celebri maeştri al dansului, pe cele mal strălucite balerine, in anii revoluţiei, şcoala a continuat să funcţioneze, animată de bătrânii profesori al dansului clasic. Rezultatele se cunosc. Balerinele emerite ca Olga Lepeşinscaia, Asaf şi Sulamith Messerer, Mihail Gabovici, Alexandru Radunsky, Maia Pliseţcaia, o «stea » care va deveni unică In lume, Raissa Strucicova au fost elevii şi elevele bătrânei instituţii întemeiate pe vremuri de ţarii ruşi. In fiecare an, şcoala oferă cunoscătorilor dansului clasic un spectacol — examen de fine de an. Cursurile întrerupte In timpul războiului au fost reluate anul trecut şi luna trecută tradiţia a fost reluată şi specta- colul a avut loc. «Acest examen a dovedit odată mai mult neţărmurita dragoste pe care 0 resimte poporul nostru pentru cultura lui naţională, pentru artă şi pentru dans, scrie Vladimir Preobrajenski, solistul marelui teatru şi laureat al premiului Stalin, In concluzia unei elogioase recenzii. Datorită grijei pe care o poartă guvernul şi partidul aşezămintelor de cultură, ne-a fost posibil să salvăm şcoala şi maeştrii, ne-a fost posibil să educăm o nouă falangă de artişti. Misiunea baletului rus In lume e de-a aduce tradiţia clasică şi ritmul nou tuturor iubitorilor de frumos, tuturor acelora care simt şi înţeleg marea şl greaua artă a dansului. FRANŢA LA RĂSCRUCE Ogoniek Intr’o corespondenţă a ziaristului Boris Izakov găsim o mică şl plastică imacine a situaţiei Franţei, In configuraţia internaţională actuală. « Politica anglo-saxonă e lipsită de ceremonial. împrumutul american, de pilda, 1 s’a acordat doar In ajunul referendum-ului. Cartelurile americane cumpără indu- striile franceze, iar turiştii americani se dau In vânt după antichităţile franceze. Pari- zienii nu socot drept o anecdotă povestea publicată In ziarul «Nuit et jour» despre cei doi sergenţi americani care voiau sâ cumpere o statuie antică, la Luvru şi erau Îndeosebi doritori să devină posesorii Venerei din Millo, Englezii, se înţelege, n’au posibilităţile partenerilor lor, americani. Sunt nevoiţi să facă uz de alte metode. In deosebi, ei regulează furniturile de cărbuni şi energie electrică din Ruhr. Tot ei predică semnarea unui larg acord economic Intre Anglia şi Franţa, denu- mindu-1 un pact politic. E uşor de închipuit « diviziunea muncii» care s’ar produce In urma încheierii acestui pact. Anglia construieşte maşini, războaie de ţesut, avioane, vapoare, locomotive. Franţa care a pierdut o bună parte a potenţialului său economic, din domeniul industrial mai ales —va furniza pieţii mondiale doar rochii, parfumuri fine şi vinuri. Alt plan britanic prevede transformarea Franţei Intr’o bază turistică, lntr’un furnizor de obiecte de lux şi de ornamente pentru comerţul britanic. Clemen- ceau —pe vremuri —se temea de alianţa cu Anglo-saxonii. El spunea că Franţa va juca rolul calului, iar Anglia —pe acel al jokeului. Bătrânul Tigru avea dreptate I » CIRCUL LA MOSCOVA Pravda Circul din Moscova şi-a redeschis porţile pentru sezonul de iarnă. Arta circului e o artă grea care cere nu numai răbdare, simţ artistic şi dragoste de meserie, dar şi un simţ special pentru înţelegerea şl dresarea animalelor. Circul rus, dinaintea Revoluţiei, a fost vestit şi In străinătate. E destul să-l amintim pe celebrul Durov, ca- re a introdus tn arta«circului elementul politic, satira şi anecdota. Trupele lui de şoareci albi, de porci dresaţi, de cai savanţi erau cunoscute In toate capitalele lumii. El a făcut şcoală. Sezonul acesta, scrie cronicarul ziarului Frauda, spectacolul de deschidere se anunţă a li din seria celor reuşite. Tânărul dresor Ivan Pubana cu un grup de urşi, lei şl câini şi echilibristul Morus, sburător fără reţea, pe o distanţă-record, sunt clou- rile spectacolului. Intr’un tempo rapid luGrează acrobaţii Gabrilev. Vsevolod Hertz 20* REVISTA FUNDAŢIILOR RJiSALE longleeză graţios cu lucrurile cele mal grele, ca balanţele, greutăţile, barele ţi ghiu- lelele de tun. Acrobaţii studlo-ului de circ sunt plini de fantezie şl graţie. Gimnaştll Scniclnl fac o Impresie'excelentă In jocul lor pe trapez. Caii savanţi al lui Nikltin, echilibriştli Vortanov, clownii şi restul artiştilor fac cinste circului sovietic. Reglsorll spectacolului sunt emeritul artist al R. S. F. R-ului I. Iursky şl A. Arnold. IMPRESIILE LUI ILYA EHRENBURG Mirovaie hoziaistvo i mirovaia politica Intr’un articol Intitulat «Lupta pentru pace», Ilya Ehrenburg ne comunică Impresiile pe care le-a cules In... palatul Luxembourg. Marele reporter sovietic e caustic şl spiritual ca de obicei:* O modă deosebită face actualmente ravagii la Londra, şi anume cursele de melci. Clubul, denumit « Studiul melcilor • e cel mai cotat. Onorabilii şl distinşii membri ai clubului îşi petrec serile bând whisky şl privind melcii. Deunăzi Insă am citit In ziarul « News Chronicle • că gentlemeenli sunt supăraţi doar de faptul că lucrurile se petrec cam monoton: melcii sunt absolut lipsiţi de fantezie şl repetă acelaşi gest cu aceeaşi Încetineală. Nu-mi rămâne decât să-l sfătuiesc pe onorabilii gentlemani desamăgiţi să arunce o privire In sala palatului Luxembourg. Acolo ei vor găsi mult mai multă inventivitate, căci iată au trecut două luni şi participanţii au rămas pe locurile lor —şl mersul conferinţei la fel. încetineala lucrărilor —poate Învinge Încetineala oricărui melci». In porida acestor impresii ale lui Ilya Ehrenburg — conferinţa dela Paris a luat sfârşit şi şi-a mutat sediul la New-Yorkl... DESPRE LIMBĂ . Krohodil Doctorul —Limba vă este Încărcată, murdară... Pacientul-scmior: Da, despre asta au scris In ziare şl criticii literarii DEMOCRAŢIA AMERICANĂ VĂZUTA DE KAVERSKY Krohodil La tribunal: Judecătorul: Pentru a şasea oară eşti adus In faţa tribunalului pentru excrocherli. Oare In toată viaţa dumitale n’al câştigat In mod cinstit un singur dolar? — Nu unu, zece, domnule Judecător. Căci am votat pentru dumneavoastră, In alegerile trecute... UN DAR TRIMIS DE VĂDUVA LUI THEODOR DREISER Literatumaia Gazeta Uniunea Scriitorilor Sovietici din U. R. S. S. a primit In dar din partea văduvei Scriitorului american Theodor Drelser, autorul celebrei « Tragedii americane«, o mască, gcoasă de pe chipul defunctului scriitor de sculptorul Edgar Simons (Hollywood) « Ştiu, scrie In scrisoarea însoţitoare Missis Dreiser, că acest dar ar fi corespuns dorinţei soţului meu, care vorbea despre poporul rus cu o admiraţie sinceră şl spera, cu toată căldura, ca relaţiile de prietenie dintre scriitorii sovietici şl cel americani să sa Înmulţească şi să se Întărească. Primiţi această mască mortuară ca un simbol al pre- ţuirii lui Theodor Dreiser şi totodată ca un dar de prietenie şi preţuire din partea unei femei americane ». Masca a fost aşezată In sala de festivităţi din clubul scriitorilor sovietici. 31 MILIOANE DE EXEMPLARE DIN « CURSUL PRESCURTAT AL ISTORIEI PARTIDULUI COMUNIST BOLŞEVIC» Bolşevic % La 1 Octombrie a. c. s’au împlinit opt ani dela apariţia lucrării tovarăşului I. T. Stalln despre istoria formării Partidului Comunist. Zeci de milioane de oameni sovietici au studiat, datorită acestei lucrări, istoria şi teoria partidului. Cartea a atins acum TRESA MONDIALA 3*1 tirajul de 31.31 £.000 exemplare ; a fost tradusă in cele 14 limbi ale popoarelor din Uni- unea sovietică şl răspândită In traducere Intr’un tiraj de 4.605.000 exemplare. Cartea a fost tradusă In limbile ucraineană, bielo-rusă, azerbaidjană, kazabă,georgiană, arme- nească, tadjikă, uzbekă, hakesă, dirotă, udmurtscă, cluvaşă şl In multe alte limbi. SĂPTĂMÂNA CĂRŢII COPILULUI Octiabri Editura de Stat In colaborare cu comitetul pentru cultură de lăngă Sovietul Mini- ştrilor din U. R. S. S., a organizat la Moscova < Săptămâna cârtii copilului ». Iată ce scrie redactorul revistei literare < Octombrie • despre această semniricaţle a grljei ce-o poartă guvernul sovietic educaţiei şi culturii tineretului: «In Sala Coloanelor din Palatul Uniunii vor avea loc, zilnic, reprezentaţii teatrale pentru copii. Tot aici vor avea loc, In matineurl, întâlnirile copiilor cu scriitorii, dramaturgii, artiştii şl pictorii celebri. Copiii vor primi cadouri din partea Editurii de Stat. Cărţile vor conţine şl câte un catalog Informativ asupra cărţilor recomandate ln mod special. In foyer-ul Palatului va avea loc expoziţia «Cărţii pentru copii». Standurile sunt rezervate doar cărţilor apărute Intre 1933-1946. O mare expoziţie a literaturii pentru copii se va deschide, la Moscova, ln Casa Pionierilor. Scriitorii, conducătorii bibliotecilor, profesorii, redactorii E Jiturll de Stat, colaboratorii Academiei de Ştiinţe vor conferenţia pentru copii şl vor sta de vorbi cu ei. Această expoziţie va fi coroborâtă şl de două expoziţii asemănătoare la Lenin grad şl Gorkl. ANDRE MAUROIS IN STATELE-UNITE Revue de Paria, S3-e annie, no. 9 Dupd Jurnalul Iui Andri Gide şi Jurnalul lui Julien Green, iatd şi câteva frag- mente din Jurnalul lui Andri Maurois, lucid, pătrunzător, direct şi cu un pronunţat iz melancolic. Aci este vorba de Statele-Unite 1946, despre lumea americană şi despre studenţii americani, etc.: • New-York, 1 Ianuarie. —In fiecare an, In această zi de început, iau ca şl Buster Brown, hotărlrl... Să Îmi interzic de a suferi din rele Închipuite sau trecătoare, când aţâţi oameni Îndură rele adevărate şl Îngrozitoare. In afara clipelor de acţiune, să sbor deasupra timpului de azi şi să 11 văd, nu ca pe un instrument ascuţit de tortură morală, ci ca pe o Iluzie ce trebue descrisă. Să fiu ln toate exact şi drept... 9 Ianuarie. — Seara, mi-am preparat cursurile pentru Kansas City, ce vor începe la sfârşitul acestei luni. Voiu regreta acest apartament dela New-York, minuscul, dar ln care nimic nu era urlt.. ■ îmi plăcea acest cartier... In cinematograful nostru de cartier am auzit, Intr’o zl, pe casieriţă, răspunzând unei bătrâne femei, care şovâia să vadă Au grand large şi Întreba cu nelinişte: — Sunteţi sigură că nu sunt atrocităţi? Nu sunt crime? Pe mine, aceste lucruri mă Îmbolnăvesc! — Doamnă, e un film făcut pentru Dumneavoastră. Nu se poate întâmpla nimic trist. Toţi sunt morţi chiar dela Început... They are all dead right from the beginning... 3 Ianuarie.—Lumea aceasta este absurdă, spun ei. Nu. Lumea aceasta este; nu se poate afirma nimic altceva. Dar: aj Ea pare să se supună unor legi şi chiar dacă acestea nu sunt decât statistice, ea se -supune legii numerelor mari; b) Anumite ele- mente ale lumii, fiinţele vil, se străduiesc să persevereze ln fiinţa lor; ele se luptă să urce In sus curentul de indiferenţă care antrenează materia ne-animată; ele Încearcă să îşi păstreze ceea ce le deosebeşte; c) Organe, instincte, raţiune sunt armele des- voitate pentru această luptă de către habitudine; d) Universul, privit ln întregul său, nu ar putea fi «raţional >. Am spune că este atare dacă ar fi potrivit astfel Încât că ocrotească viaţa noastră, dar atunci ar fi absurd ln ochii altor specii. Lumea «raţională > a păianjenului ar fl lumea absurdă a muştel. In ce fel materia vie, care face parte din lumea indiferentă şi care pare să fie su- pusă legilor acesteia, poate ea să aibă o voinţă de diferenţă? Spiritul omului, lustru- 202 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ment făurit ln cursul veacurilor de către funcţiuni diferite, nu poate trata atare pro- bleme. Vocabularul nostru abstract ne dă iluzia unei puteri intelectuale pe care nu o vom poseda niciodată. Pentrucă mişcăm din loc cuvinte, credem că organizăm idei. Dar tot ceea ce depăşeşte experienţa speciei depăşeşte şi vorbirea. «Şi cum ar scăpa viaţa mecanismului universal?», Întreabă ei. Dar mecanismul universal nu este un fapt de experienţă. Sunt anumite legi, adevărate lntr’anumite limite de probabilităţi —şi este viaţa. Acestea sunt datele; trebue să le acceptăm. Ele sunt contradictorii? Foarte bine, ele sunt contradictorii. «Nu este o problemă, ar fi spus Chesterton, este un mister»... îmi place această definiţie a lui Santayana; «Fanaticul este acela care Îşi dublează sforţările când şi-a uitat ţelurile »... 15 Ianuarie.—Vorbit Îndelung cu fiica lui Toscanini, frumoasă femeie tânără, care, venind din Elveţia, m’a interesat arătându-mi cealaltă faţă a unei istorii a cărei primă parte Îmi fusese povestită de Allan Dulles, şef ln Elveţia al lui Office of Stra- tegic Services (serviciul secret american). Dulles a negociat capitularea armatei ger- mane din Italia. Generalului germa/ care se prezentase la frontieră, li spusese: — Dumneata nu eşti comandantul suprem. Cum pot eu şti dacă Kesselring este de acord cu dumneata şi că vei avea puterea de a te ţine de făgăduieli? — Ce dovadă voiţi? — Dacă Îmi puteţi aduce aici, liber, pe Francesco Parri (şef al mişcării de rezis- tenţă italiene), care ln prezent este prizonierul vostru la Bologna, voiu considera aceasta drept o dovadă. — Se va face. Peste câteva zile, Parri sosea ln Elveţia, liber. Şi iată acum ce Îmi povesteşte fiica lui Toscanini: «Eram ln Elveţia când am aflat arestarea lui Parri. Aveam cu toţii o admiraţie şi un devotament fără margini pentru el. II cunoşteam pe d. Dulles. Am alergat la el, devreme, de dimineaţă; l-am găsit pe când lua gustarea de dimineaţă; i-am expus primejdia ln care se afla Parri; l-am rugat fierbinte să se folosească de toate mijloa- cele pe care le avea, care erau imense, pentru a-1 elibera... Dar, pe când vorbeam, eram Încremenită găsindu-1 atftt de puţin mişcat. Putea el să fie Intr’atât de nepă- sător faţă de soarta unui om care făcuse atât pentru Aliaţi? Am devenit vehementă; cred că am plâns ; eram gata să mă arunc la picioarele lui, când mi-a surâs şi mi-a spus: *' — Ai vrea să II vezi pe Parri liber? « — De siguri Naturali Mai mult decât orice! «Dulles a deschis o uşe: * — Ei bine! Iată-1! .... ' 30 Ianuarie. —Sosit la Kansas City, unde voiu rămâne câteva luni la Universitate... 1 Februarie.—Trebue să ţin două cursuri aci: primul, cel de dimineaţa, asupra Artei biografiei; al doilea, cursul de seară, asupra câtorva mari scriitori: o lună asupra lui Balzac.o lună asunra lui Tolstoi, o lună asupra lui Proust,o lună asupra lui Poe... Şi voiu avea, printre studenţii mei, treizeci de «veterani» (soldaţi demobilizaţi) care vor fi exigenţi... 2 Februarie. — Primul meu curs. I-am pus pe studenţi să aleagă subiectele eseu- rilor lor. Surprindere": nici unul dintre ei nu doreşte să scrie asupra marilor figuri ale istoriei lor. Nici un Washington, nici un Jefferson sau Lincoln. Dar un Roosevelt şi un Wilhie. Doi ziarişti: William Allen White, Emie Pyle, Scriitori: Thomas Wolfe (de două ori), Theodore Dreiser, Emily Dichinson (de trei ori), Emest Hemingway, Sandburg, T.-S. Eliot ,Walt Whitman (de trei ori), Slevenson, Swift, Sheridan, Pictori Van Gogh, Picasso, Benton. Numeroşi şefi sindicalişti: Iohn L. Lewis, Philip Murray, William Green, Thomas Reuther. Căpitani de industrie: Ilen-J. Kaiser, Ford. Câţiva savanţi: Newton, Einstein (de două ori), Pasteur (cel mai cunoscut dintre Francezi). Muzicieni: Chopin, Beethoven, Schubert, Bach, Berlioz, Gerschwin, Toscanini, Ceaihov- shy, Debussy (de trei ori). 27 Februarie.—Kansas City. Observ în grădină, două furnicare Învecinate şi lml lnchipuiu luptele lor de influenţă, războaiele lor, conferinţele lor. Furnicile de Stat trebue să evoace aci numeroase precedente istorice: PRESA MONDIALĂ 203 1 Este, pentru Furnicarul Glicinului, o necesitate vitală de a controla cărarea pi- nilor şi, In ziua In care am abandona tufa de ciuboţica-cucului, viitorul comunităţii noastre ar fi compromis fără scăpare... >. La care Furnicarul Teiului răspunde: * Cerând tufa ciuboţicilor, noi nu facem decât să. ne Întoarcem la politica tradi- ţională a Reginelor Teiului. Cât despre cărarea pinilor, dacă nu este interfurnicarizată, ne vom afla, In vreme de războiu, In poziţia cea mai primejdioasă... ». Două găleţi cu apă fiartă ar termina această desbatere (Sd /ie, oare, d. Andră Mau- rois, un partizan al lichidării conflictelor prin bombe atomice — fie ele şi venite din pla- neta Martef Nota R.F.R.). 28 Februarie.—Cuvintele, când sunt transplantate, se transformă. Un liberal, in sensul american, nu are aceeaşi doctrină ca şi un liberal englez. Liberalul american se defineşte In esenţă prin opoziţie. El nu este nici reacţionar, nici conservator. Cât despre conţinutul pozitiv al cuvântului, liberalismul economic este exclus din sfera lui. Liberalul american este partizanul unui control întins al Statului. El este dârz, in teorie, In ceea ce priveşte chestiunea egalităţii raselor, dar Încurcat, mai ales dacă este din Sud, de către aspectele practice ale problemei Negrilor. In politica externă, era, înainte şi In timpul războiului, ostil fascismului. Dela victorie încoace, liberalii americani s’au împărţit: unii dintre ei susţin Rusia; alţii Anglia,,dar Palestina şi India turbură conştiinţa acestor din urmă. Există liberali printre republicani (Stassen) şi printre democraţi (Wallace, Pepper). Dar sunt câţiva democraţi, şi mulţi republi- cani, care urăsc pe liberali. Churchill, adorat de liberali pe când era campionul lor Împotriva fascismului, a devenit din nou, In ochii lor, «un bătrân tory », dar Bevin nu este In mai mare măsură un liberal de tip american. Laski ar fi mai potrivit spe- cificărilor. De ce? Pentrucă... Nu trebue analizat prea mult. Se simte, se bănuieşte. Este o chestiune de fler intelectual. Când un liberal se întâlneşte cu alt liberal, două replici sunt de ajuns, câteva nume de prieteni, câţiva scriitori favoriţi. S’au recunoscut drept păsări din acelaşi cuib şi numaidecât se destind, se deschid. 8 Martie. — Unul dintre «veteranii» mei, care şi-a făcut serviciul militar sub or- dinele lui Patton, povesteşte că acesta, Înaintea debarcării din Normandia, şi-a adunat ofiţerii şi le-a spus: « Dacă vreodată vă aflaţi tntr’o situaţie foarte proastă, faceţi ceva, fie ce-o fi. Cu cât hotărirea voastră va fi mai nebunească, cu atât mai mult va avea un efect de surprindere asupra inamicului, şi surprinderea este cea care câştigă bă- tăliile. Aşa dar, amintiţi-vă de această axiomă: «In primejdie, a se activa «. De altfel, când bătălia va fi fost câştigată, nimeni nu va mai gândi că hotărirea era nebună şi istoricii vor demostra că era singurul lucru de făcut«. Ceea ce îmi aminteşte o frază a lui Samuel Butler: «Dumnezeu nu poate schimba trecutul; istoricii pot ». li Martie. —... le cer să scrie câteva pagini asupra acestei teme: «Ce a con- stituit, pentru voi, până In ziua de astăzi, un învăţământ veritabil?». Trăsătura izbitoare este că toţi răspund: « Datorez educaţia mea armatei». Unul dintre ei scrie: «Armata este aceea care mi-a dat singura educaţie de preţ, aceea care constă In a nu avea nevoie decât de sine Însuşi. Altădată trăiam lntr’o lume de ficţiuni. îmi plăcea sentimentalitatea. Acum sunt un realist. Ironiile vieţii mă fac să râd. Am trecut din lumea vorbelor In lumea faptelor... Războiul mi-a arătat ceea ce este şi m’a constrâns să reflectez asupra ceea ce ar trebui să fie. Războiul, şi nu colegiul, este cel care m’a făcut să Înţeleg istoria... Contactul cu realitatea aspră este cel care mi-a arătat deosebirea Intre un roman frumos ca Războiu şi Pace şi imbecilitatea cutărei cărţi de propagandă». Altul: « Războiul mi-a dat prilejul de a vedea multe popoare deosebite, pe toate meri- dianele. Am constatat că seamănă Intre ele. Trăiesc in case de stiluri diferite; mănâncă mâncări diferite, dar la urma urmei toate iubesc, urăsc şi gonesc In zadar după feri- cire cu aceeaşi nebunie... Nu voiu mai fi niciodată izolaţionist; prea am văzut cum totul se Înlănţuie In lume. Viaţa este cea mai bună sală de cursuri»... 20 Martie. —Le-am dat acest subiect de compoziţie: «Vă scrieţi autobiografia şi faceţi planul unui capitol: Ce credeam la douăzeci de ani... ». Excelente teze, căci ei scriu bine Îndată ce vorbesc despre sine. Trăsături generale: JUiVISTA FUi\BAŢIU.®R R£«ALE a*4 *) Aproape toţi afirmi o credinţi tn Dumnezeu: < Nu înţeleg miear ci ae poate Îndoi cineva de existenţa lui Dumnezeu, scrie unul dintre ei. Este deajuns si priveşti o floare, un arbore, cerul, pentru a simţi ci lumea e opera cuiva... »; 61 Toţi sunt fericiţi şi mândri de a fi Americani: «Am văzut ţările Europei. Unele sunt foarte frumoase şi le înţeleg ci sunt mandre de Istoria lor, dar nlciuna n’are li- bertatea noastră. Chiar şi sistemul nostru economic, pe care aşi vrea si-1 vid reformat profund, de când am observat şi altele, îmi spun ci Inci este cel mai puţin riu... ». Aproape toţi se dau In lături dela intrarea Intr’un partid: «Democrat sau republi- can? Ce-mi pasă? Voiu Judeca de acum Înainte fiecare chestiune şi fiecare om după meritele sale >; c) Mulţi sunt partizani al unei economii planificate: «Poporul american, scrie N..., nu va îngădui multă vreme câtorva familii puternice si Ii conducă economia». Dar nu sunt mai puţin ostili acţiunii fără control a Uniunilor: « Ceea ce trebue, spun ei, este ca publicul si arbitreze certurile acestor dictaturi de dreapta şi de stânga... Toţi trebue si ne ocupăm de acest lucru... Destui neutri. Ei sunt cei care ne-au pierdut. In Germania, prin 1932, erau zece milioane de nazişti şi şaptezeci de mi- lioane de neutri, dar cei zece milioane de nazişti au fost lăsaţi liberi si dărâme Ger- mania şi lumea... Nu vrem aşa ceva la noi ». Mai mulţi gândesc ci Universităţile ar trebui si fie transformate. B..., unul din- tre studenţii mei favoriţi, este plin de amărăciune: «Am fost înşelaţi de profesorii noştri, spune el. Care dintre el, In 1939, avea cu- rajul si ne spuie ci Intr’o zi va fi trebuit si fim gata si murim pentru a apăra felul nostru de trai? Cine ne-a pregătit pentru această idee? Nimeni. Ne-a trimis la luptă firi a ne fi explicat limpede conflictul, şi astăzi încă poporul american nu Înţelege mare lucru din ceea ce se petrece In lume. Mâine, daci nu se schimbi metodele, ge- neraţia care va veni după noi va studia acest rizboiu ca o Înşiruire de date, de cam- panii, şi va ignora tot ce priveşte înfricoşătorul element uman al războiului. Dar, aci se atlă tocmai ceea ce educatorii ar trebui să predea ». 27 Aprilie. —Vizita lui Doxie Dexter, o tânără femeie care dă lecţii In Kentucky, şi care scrie o teză de doctorat despre cărţile mele. Tristeţea de a deveni un subiect de teză. Fluture prins In ac alături de eticheta sa. Dar Doxie Dexter îmi place. Foarte simplă, cultură solidă, scrupul de obiectivitate universitară. In teza sa, ea mă descrie drept un conciliator, ceea ce, nădăjduiesc, este adevărat, dar şi drept un optimist, ceea ce nu mai este adevărat. Am fost izbit, citind unele dintre citaţiile sale, de în- crederea pe care o aveam In viaţă. Credeam că bunăvoinţa învinge tot şi potoleşte pe cei răi. Ştiu astăzi că Ii încurajează, că buna credinţă pare slăbiciune celor aspri, că, de asemenea, calomnia este de temut şi că inocenţa nu este o garanţie de mân- tuire temporală. Am spus toate acestea lui Doxie Dexter; a fost zdruncinată. «Nu îmi place să vă aud vorbind astfel», spunea ea. Dar mie lml plăcea să cânt acest cântec trist, atât de puţin, o! atât de puţin american... 31 Mai. —... Unii Europeni pretind că America «n’are viaţă spirituală». Ah! cum Îmi displac aceste judecăţi hotăritoare! Şi cât de scurtă Îmi pare aceasta! Ce vrea ea să însemne? Că nimeni, pe acest continent, nu se sinchiseşte de destinul ome- nesc, de problemele morale? Dimpotrivă, neliniştea, scrupulul se află aci In cea mai mare parte dintre spirite. Dar călătorul nu cunoaşte aceste mase vii şi gânditoare. El nu judecă un popor decât după plăcerile sale organizate, mediocre In aproape toate ţările... >. HAWTHORNE IN ANGLIA Life and Letters — Voi. 50 — No. 103 Bavithome vine in Anglia in Iulie 1353, când e numii de către preşedintele Pier ce, consul al Americii la Liverpool. In timpul petrecerii sale in Marea Britanic, Havsthome a scris faimoasele « English Notebooks », care au apărut recent, in timpul ultimului răt- loiu, intr’o noud ediţie, ecoacd de profesorul Randall Stewart dela Brown Univertily. i'REsA MONDIALĂ Alan fruct Janss subliniază importanta fi actualitate« aeeetor intemnări ah iui Bav/thome. Momentul Istoric şl omul sunt deopotrivă de bine aleşi pentru a stărui cât mat mult interes posterităţii, Hawsthorne făcând această primă vizită a sa In Anglia, tn vremea războiului Crimeii. Şi astfel, din Însemnările lui Hawthorne, putem prinde nu numai reacţiunile unui străin Inteligent pus In faţa unui războiu tipic englez, cl avem un «aperţu * de o ţesătură mai Întinsă: este americanul pândind pe Englez, la războiu, şl astfel prevestind pe acei Wilkies şi Winants ai anului 1941.« Strămoşii mei, scrie Hawtborne, au părăsit Anglia In 1630, eu mă Întorc In 1853. Uneori, am < Impresia că eu Însumi aşi fi fost absent In cursul acestor două sute şi două zeci şl «trei de ani, părăsind Anglia tocmai In momentul când ieşea din sistemul feudal şi «găsind-o, la Întoarcerea mea, In preajma republicanismului •. Dar e prea mare asemănare Intre Anglia războiului Crimeii şi aceea a celui de al doilea războiu mondial spre a nu determina pe un vizitator american să reacţioneze In multe cazuri, In acelaşi fel acum ca şl atunci şi ca Însemnările lui Hawtborne să nu fie de o mare actualitate, deci de un mare interes. Actualitatea însemnărilor romancierului american dă prilej ziaristului englez să facă o severă critică politicei imperiului, constatând că mereu, în decursul vremurilor, gu- vernele Marii Britanii comit aceleaşi greşeli, eu urmări dintre cele mai grele. BANI CARE ARD ŞI BANI CARE NU ARD Piaslics — September — 19iS Ni se aduce ştirea că guvernul britanic a scos, pentru forţele engleze de ocupaţie din Germania, o serie de manete, fabricate din diferite materiale plastice şi nu din metal. Manetele acestea sunt fabricate dintr'un material laminat şi anume dintr'o fenol- formaldehidă răşinoasă şi, după cum aminteşte revista engleză, nu sunt cele dintâi de acest fel. Dintre cele mal vechi exemple de acest gen, sunt monetele bătute la Leyden In 1574, când oraşul fusese cucerit de forţele spaniole. Banii aceştia, cu valoare de 30 de centime, se fabricau dintr’un pergament gros şi purtau pe o parte un cap de leu şi # coroană, iar pe partea cealaltă, stema cetăţii. De asemenea, pam prin aceeaşi epocă, erau cunoscute monete făcute din piele. în vremurile mai noul, pe la 1909, o societate cooperativă din Estul Angliei a făcut experienţe cu nişte piese făcute din celuloid. Aceste monete s’au fabricat pentru a Înlesni comerţul şi pentru a Înlocui monetele metalice... Monete similare se fabrică Încă şl azi de către Halex Ltd, o sucursală a casei de oomerţ British Xvlonite Co. Monete de celuloid s’au fabricat la Începutul veacului nostru, In Ohili, unde au elrculat tot timpul turburărilor politice, ce-au avut loc In această ţară. De asemenea, căile ferate chiliene au Întrebuinţat, In anul 1909, monete de celu- loid. Unele dintre aceste erau foarte pitoreşti: piesa de un peso era tăiată printr’un diametru In două iumâtâţl, una roşie, una neagră. Inscripţia arată că era scoasă de autorităţile municipale din Antofagasta. Banii din materiale plastice au avut Întotdeauna o largă circulaţie In statele ame- ricii latine, unde erau mult Întrebuinţaţi ds către proprietari, care-i Impărţeau ţăra- nilor. Lucru paradoxal, fenomenul acesta se petrece mai ales In Bolivia, de unde se scoate mare parte din arama Întregului glob. Fără Îndoială, toate aceste emisiuni se făceau numai pentru trebuinţele locale, de vreme ce purtau alături de marca valorii lor (1 bolivlano, 10 cenţi, etc.) şi inscripţiile «vale en mercaderias *.«vale en puiperlas * şl < aslento », adică bune pentru prăvăliile şi depozitele locale şl aparţinând proprie- tarilor statului. Monetele bolivlene ss fabricau din ebonlt de una din cele mal mari societăţi psntra exploatarea eauciucuml. REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ao6 UN PRIETEN AL LUI SHELLEY: EDWARD JOHN TRELAWNY The Liitmer — Voi. XXXVI — No ;!2. H. G. WELLS: UN STUDIU ŞI UN TRIBUT Nature — Voi. 158 — No. 4012 Sir Richard Gregory încearcă să analizeze şi să pună în adevărata lumină gândirea scriitorului englez mort de curând, recunoscăndu-i meritele şi aducăndu-i datoritul omagiu. Ideile creatoare şi înrâurirea pe care o are exprimarea lor constitue măsura pro- gresului material şi intelectual, progres oglindit In lucrările ştiinţifice şi literare. Ştiinţa este astăzi înţeleasă ca o filosofie naturală, sistematizată şi exprimată In formule, PRESA MONDIALA 207 ilar cu realizările din acest tărâm al Înţelegerii omeneşti sunt asumate şi furţe morale şi sociale, care'— deşi nu sunt de domeniul fizic — pot fi observate In efectele lor şi pot fi supuse unei analize raţionale, unei judecăţi critice. Acesta este domeniul pe care Wells îl defineşte cu termenii de ecologie umană; şl toate operele sale — nuvele, povestiri fantastice şi imaginative, cărţi asupra pro- blemelor sociale, religioase şi politice —se ocupă, direct sau indirect, cu factorii indi- viduali şi sociali, cuprinşi in Întregul biologic. Ca filosofie a materiei, a vieţii şi a spiritului şi relaţia dintre acestea, se poate spune că Wells a exprimat aceleaşi principii evoluţionare ca cele prezentate de Generalul Smuts in « Holism and Evolution », publicat in 1926. Valori materiale deopotrivă cu cele materiale sunt cuprinse in acest nou humanism şi adaptarea lor la condiţii superioare de viaţă trebue să creeze necon- tenit probleme noui pentru societăţile civilizate. Aceasta a fost atitudinea constantă a lui Wells faţă de gândirea şi activitatea omenească. Intr’un discurs pronunţat In 1902 la Royal Institution, vorbind despre «Descoperirea Viitorului» a spus: «omenirea se găseşte la Începutul marii treceri dela concepţia vieţii ca un sistem de consecinţe la viaţa privită ca un efort constructiv... Să fim din ce In ce mai puţin legaţi de angajamentele trecutului şi tot mai mult cuceriţi de realizări şi de efectul creativ al acţiunilor noastre ». Treizeci şi patru de ani mai târziu, lntr’un alt discurs la Royal Iftstitution, Wells a exprimat din nou ceea ce li stăpânea mintea. Subiectul acestui discurs era «The Idea of a World Encyclopedia » (Ideea unei enciclopedii universale) iar obiectul a fost colaţionarea tuturor lucrărilor relative la cunoaştere din lumea Întreagă. ' In continuare, autorul articolului analizează pe scurt unele din operele reprezentative ale lui Wells, scofănd in emdenţd punctul de vedere discutat mai sus. «Epoca maşinis- mului », « Războiul Lumilor ». « Primul om in Lună» « In zilele cometei», «O utopie modernă», ele., ele. suni trecute in revistă. Acestea, scrie Sir Richard Gregory. Împreună cu alte cărţi, alcătuesc lista contri- buţiilor lui Wells-la studiul biologiei sociale. Ele stabilesc ideile esenţiale ale lui Wells şi deschid perspective unei lumi liberată de graniţe despărţitoare, cu bărbaţi şi femei buni şi cu priviri largi de cooperare” pentru creerea şi menţinerea unor condiţii şi mij- loace de trai mai bune pentru progresul individului şi al Întregului univers. In «Ann Veronica » (1909) —o povestire care a provocat o furtună de indignare din partea unui grup de critici, din pricină că discuta deschis problema relaţiilor sexu- ale— Wells pune pe unul dintre personagii să spună: «Descoperă lucrul pe care doreşti să-l faci, cu toată intensitatea, convinge-te că acela este şi fă-1 cu toată forţa, cu tot sufletul. Dacă trăeşti, e bine; dacă mori e bine. Scopul iţi este Îndeplinit». Cu câteva săptămâni mai înainte ca inima să fi Încetat să bată (13 August), Îşi făcuse planul să lucreze din răsputeri la scenariul unui film, «Forma lucrurilor ce vor veni», produs al noilor idei şi preocupări In legătură cu popularizarea principiilor de- sintegrării nucleare a atomului şi a fabricării bombei atomice. O NOUA DECLARAŢIE A DREPTURILOR OMULUI Free world Cităm dintr'un editorial; « Presa americană scoate, din ce in ce mai mult, In evidenţă necesitatea unei noi Declaraţii Internaţionale a Drepturilor Omului. Această declaraţie trebuie să emane dela un for de Înaltă autoritate internaţională, care, fireşte, nu poate fi decât Organi- zaţia Naţiunilor Unite. Se propune, ca model, Declaraţia Franceză din 1789, pusă de acord cu noile con- diţii de viaţă economice, sociale şi politice. Problemele care trebuiesc rezolvate in primul rând sunt: al procedura de urmat In alcătuirea şi redactarea noii Declaraţii; bjforma şi caracterul; c) sistemul de adoptat In vederea unei supravegheri efective a aplicării şi respectării Declaraţiei. Declaraţia Internaţională a Drepturilor Omului va fi o Cbartă anexată la Charta Naţiunilor Unite şi adoptată de toate statele membre ale ONU-ului. a*8 RFV1STA FUNDAŢIILOR UEGAL.t In «adrul unei adunări generale a ONU-ulul, drepturile fundamentale ar urma aa fie universal ţl necondlţonat acceptate de toate statele membre, Iar celelalte drepturi vor fi admise doar ln principiu, urmând ca ele si fie, apoi, Integrate In spiritul legls- *aţlel fiecărui stat». NOI INVENŢII AMERICANE IN DOMENIUL CINEMATOGRAFIEI Science Dig est — Voi. XXL Ultima lnvenfe americană ln domeniul cinematografiei, Invenţie care a făcut foarte mare vălvă ln Statele-Unite, este aceea a vizionării filmelor ln săli luminate. Această performanţă tehnică se datoreşte Inventării unul aparat cinematografic de proecţie care emite raze ultra-vlolete, nevăzute de ochii spectatorilor, precum ţi unul ecran de construcţie specială, care are proprietăţi fluorescente. Adversarii acestei invenţii susţin că sălile Întunecate sunt de preferat, deoarece spectatorul, nevăzănd nimic ln Jurul său, se poate desprinde mal uşor de realitate ţi Integra ln viaţa de pe ecran. COMEMORAREA FILMULUI SONOR Time — Nr. 15 — Voi. XLVIII In vederea comemorării celor două decade ale filmului sonor, Studiourile Warner Bros au produs o peliculă tehnicoloră, Întitulată Viaja Iui Jolson. Noua generaţie care nu l-a auzit pe Al. Jolson, sau cel mal ln vărstă care nu l-au apreciat niciodată, vor avea acum ocazia să Înţeleagă de ce Jolson a fost cel mal favorit căntăreţ american ln perioada 1920. Filmul e făcut după scenariul unul ziarist din Hollywood, Sidney Skolsky, ţi pre- zintă, din punct de vedere al sincronizării, o realizare excepţională. Partea muzicală e căntată de Jolson, dar ln rolul celebrului căntăreţ apare acum un tănăr actor, Larry Parks, care a studiat In amănunţime toate gesturile, mimica şl genuflexiunile iul Jolson. Iniţiaţii afirmă că această peliculă va constitui senzaţia anului cinematografic, fiind o realizare mal bună chiar decăt filmul făcut de Jolson In 1927, Intitulat The Jazt Singer (Cântăreţul de Jazz). MOARTEA PICTORULUI JOHN STEWART CURRT Li]e—Septembrie 191S «Arta americană a Încercat o mare pierdere prin moartea pictorului John Curry, eare a evocat câmpurile cu grâu ale Kansasulul, furturnlle preerlilor, Inundaţiile şl ciclonurlle, ca şl figurile dure şl dârze ale fermierilor din Vestul de Mijloc. A fost un adânc Interpret al vieţii americane. Uleiurile, aquarelele şi litografiile sale, ca şl pic- turile murale din clădirile oficiale dela Washington sau acelea din clădirea Capitollulul statutul Kansa», <-au făcut ceebru. In preaima morţii, survenită la vârsta de 48 de ani, Institutul de Artă din Milwaukee II adunase, lntr’o expoziţie, 200 de lucrări. • împreună cu Thomas Hart Benton şl cu decedatul Grant Wood — Curry forma triumviratul Interpreţilor realişti al regiunilor americane. Curry Însuşi declarase: «Eu nu fac pictură pentru oamenii care doresc lucruri drăgălaşe... Tema pe care am ales-o este lupta omului cu natura •. Luptă, schimbări, forţele copleşitoare ale naturii — toate apăreau In tablourile sale. Pictorul şi-a petrecut copilăria Intre fermele Kansasulul, mereu bântuit de vânturi, furtuni, inundaţii, Îngrijind vitele şl lucrând pământul. A început să picteze, ln timpul liber, ceea ce vedea Împrejur, animale, pământ sau trenurile din apropiere, şi-a plătit drumul la Institutul de artă din Kansas, muncind ca măturător şl chelner ln trenuri. A lucrat apoi Ilustrând revista « Saturday Evening Post A fost la Paris, unde Insă şl-a păstrat neschimbat stilul. A colindat cu un circ pentru a se Inspira cu noi scena. S’a dapăţlt prin 1920, când a'a retras lntr’o caii modestă din Connectlcut, pictând PRESA MONDIALĂ 1*9 Baptismul in Kansets, pânză celebră ce atârnă acum In Muzeul Whltney din New York, A obţinut apoi diferite premii In 1933 $1 1942, pentru picturile sale cu colorit puter- nic şl forme accentuate, Iar Muzeul Metropolitan l-a cumpărat mai multe lucrări, printre care şl una cu scene de circ, Intre 1937 şi 1942 a făcut picturi murale In Capltoliul din Kansas, Universitatea din Wisconsin i-a dat ospitalitate din 1936 încoace, A făcut numeroase turnee printre fermieri pentru a, promova gustul pentru pictură şl a descoperi talente noi *. O NOUĂ FANTASIE DE HARRY SEGALL Picturegcer — 12 Octombrie 1946 Harry Segall este autorul piesei Cerul mai poate aştepta (Heaven can walt), după care s’a făcut filmul Bere, comee Mr. Jordan, ce a rulat la noi sub titlul Fantome Vii. Era vorba, m această lucrare, de un sportsman, care, fiind gata să se prăbuşească lntr’un accident de avion, sufletul său este «colectat * prea devreme, el mal având să trăiască 60 de ani şi să devină campion mondial. Dar cum sufletul i-a fost colectat prea devreme, Iar trupul i-a fost incinerat, Iarăşi prea devreme, de către antrenorul său binevoitor, cei din cer sunt obligaţi să-l introducă sufletul lntr’un(alt trup. Astfel, sportivul Joe Pendleton ajunge In trupul unui mare şi viclean financiar din Wall Street şi-l Împarte soarta acestuia, menit să fie Innecat In baie de propria-i soţie şl de amantul ei. Apoi ajunge In trupul altul sportsman, care va ti ucis tn timpul unei com- petiţii, Toată această viziune metafizică—mal precis: antropozorică—este tratată In comedie şl de aici reies o seamă de situaţii pline de humor semnificativ, Acum s'a făcut un nou film de Harry Segall, Angel on my shoulder (îngerul de pe umărul meu), In care rolurile principale sunt Jucate de Paul Muni, Claude Rains şl Anne Baxter, Subiectul este, iarăşi, pe două planuri, unul uman, altui ceresc, eroul fiind un primejdios gangster, Eddie, care, ucis de poliţişti, ajunge În iad. La Început, el riu-şl dă seama că e mort. E adus In faţa Diavolului, care II va pune sufletul In trupul unul judecător new-yorkez. Noi situaţii, deopotrivă comice şl semnificative, ca In an- troposofia cu reincarnările ei, apar In purtările judecătorului cu alt suflet, care lşl schimbă, fireşte, felul de a trăi şl de a Judeca, spre uimirea celorlalţi. Se pare că noua fantazie antropozorică a lui Harry Segall are din tâlcul gcethean şl din comicul pe care l-am Întâlnit In filmul Fantome Vil. UN TEATRU NAŢIONAL DIN AMERICA New-York Times — Nevi-York Herald Tribune In Noembrle, tncepe Ia New-York activitatea Teatrului American cu Repertoriu Permanent (American Repertory Theatre). Stagiunea se va deschide cu Henric al Vlll-lea de Shakespeare. Printre fundatorii noului teatru sunt Eva Le Galienne, Margaret Webster şi Cheryl Crawford, Eva Le Galienne a fost prima care, In 1926, a Înfiinţat un teatru cu repertoriu permanent, prezentând piese In cicluri şi dând ocazie unor mari actori să se afirme temeinic. Iniţiativa nu a durat, bizuindu-se numai pe eforturile ei. Noua formaţie, care este un fel de teatru naţional, va lupta contra teatrului co- mercial şi contra distribuţiilor cu una sau două mari vedete, căutând realizarea unul ansamblu de calitate şi a unul repertoriu de Înaltă semnificaţie. Punerea In scenă este Încredinţată d-nel Margaret Webster, bine cunoscută pentru activitatea ei In acest domeniu. Miss Webster va pune In scenă Henric al Vlll-lea. Ea a mai pus In scenă Richard al 11-lea, Macbeth şi Hamlet cu Maurice Evans şi Noaptea Recilor cu Helen Hayes şl Evans, In 1920, a jucat ea însăşi In Henric al Vlll-lea, iar In 1943 a pus In scenă şi a jucat In Othello cu Paul Robeson. Cheryl Crawford va conduce administrativ noul teatru. Ea a mai susţinut şl lansat şl tn trecut mari spectacole, printre care Furtuna şi Posesie de famd de Shakespeare. Noua Instituţie este susţinută prin subscripţii publice. Va organiza turnee şl va avea o şcoală de arţă dramatică. 14 ai* REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Imediat după Henric al VllI-lea se vor juca următoarele piese: Ceea ce cunoaşte oricare femeie de Barrie, John Gabriel Borhman de Ibsen, Androcle şi Leul de Shaw, Şcoala Scandalului de Sheridan, apoi o piesă de dramaturgul sovietic Constantin Slmonov. RECONSIDERAREA LUI AUGUST STRINDBERG The Kenyon Review — Voi. Vil —Nr. 4 D. Erlc Bentley, profesor la Universitatea din Minnesota şi autorul unei recente cărţi, Dramaturgul ca gânditor (The Playwright as Thinker), publică, sub titlul de mai sus, o seamă de aprecieri asupra dramaturgului suedez August Strindberg, din care cităm: «Ibsen avea portretul Iul Strindberg pe peretele biroului său.El spunea: >11 sunt un duşman, dar nu pot scrie un rând decât dacă acest om neobrăzat, cu ochi de nebun, priveşte la mine...» «In 1924, Eugene O’Neill scria:« Strindberg a fost precursorul a tot ce este modern In teatrul nostru... Strindberg rămâne Încă printre cei mai moderni dintre moderni, cel mai de seamă interpret In teatru al conflictelor caracteristic spirituale, ce constitue drama — sângele — vieţilor noastre, astăzi >. > Oamenii pretenţioşi din Anglia şi America sunt deobicet predominant radicali şi Înaintaţi, iar Strindberg nu poate fi luat sub ocrotirea lor. El era « morbid >, anti- femini«t, reacţionar şi religios. Era prea pios pentru radicali şi prea neobişnuit pentru oamenii respectabili... Bernard Shaw a vorbit despre «giganţii teatrului din timpul nostru, Ibsen şi Strindberg« şi-a dăruit banii obţinuţi dela Premiul Nobel pentru tra- duceri mai bune din geniul suedez pe care el l-a socotit «singurul dramaturg modern cu adevărat shakespearian «. « Scriitorii existenţiali sunt aceia a căror semnificaţie se desfăşură In viaţa şi in opera lor, precum şi in desvoltarea interdependentă a amândorora. La ei viaţa şi opera sunt una. Kirkegaard, Nietzsche şi Strindberg sunt existenţiali. Strindberg este... romantic, in sensul vulgar că-şi exprimă pe faţă pasiunile... ducându-le până la ex- treme sau excentricităţi. El este deopotrivă un iubitor şi un analist al iubirii, In el recunoaştem două feluri de dragoste... eros şi agape, umană şi divină, sexuală şi sacră... Dacă autobiografia stabileşte afilierea lui Strindberg la romantism (a fost un discipol neconştient al lui Rousseau), ea totodată dovedeşte şi faptul că este unul dintre lnte- meetorii modernismului. Sunt părţi m autobiografia lui Strindberg care anticipează pe Freud, precizează situaţii hamletiene, etc. « Tatăl — scrie Strindberg — este o luptă Intre creiere, lupta se desfăşoară intre suflete, iar nu intre pumnale sau otrăvuri. Piesa Tatăl (1887) nu a fost revoluţionară ca structură, dar D-ra lulia şi Creditorii, da «. Strindberg .observă: « D-ra lulia Încă făcea concesii romantismului şi decorului, dar Creditorii este o piesă cu adevărat modernă, umană, având trei personaje simpatetice, care interesează dela un capăt la altul >. Autorul face apoi observaţii asupra formei naturaliste, din prima perioadă a cre- aţiei dramatice pe care o părăseşte pentru o altă formulă oarecum expresionistă. In prima perioadă este inspirat de conflictul cu soţia sa Siri von Essen, in cealaltă de singurătatea bătrâneţii care priveşte asupra speranţelor Înmormântate şi oportuni- tăţilor dispărute.Piesele naturaliste se asociază cu direcţia de scenă a lui Andre Antoine, celelalte cu direcţia de scenă a lui Max Reinhardt. I-a preţuit pe amândoi, participând in 1906 la activitatea lui Reinhardt care deschide la Berlin teatrul de cameră, Strind- berg observând că « Reinhardt aduce ideea muzicii de cameră in dramă: natura intimă a spectacolului, orânduirea semnificativă a materialului, grija faţă de execuţie >. Dra- maturgul suedez a accentuat necesitatea primordială a unui singur motiv puternic, deplorând efectele calculate, pasajele scrise pentru aplauze, roluri strălucitoare scrise anume pentru actori, tirade şi lucruri ostentative. El era pentru forma fluidă — descoperind forme organice şi expresive, ca in piesele din ultima perioadă: Sonata Strigoilor (1907) şi Sunt crime şi crime (1899). In prima dintre acestea, piesă de vis şi fantastic, se Îmbină fantazia din Piesa Visării cu realismul din După Furtună. PRESA MONDIALĂ 211 Expresioniştii au fost Înrâuriţi de Drumul Damascului, unde forma este mai neîn- grijita. * In Strindberg sunt mai multe aspecte decât cele mult vulgarizate, . demonul misogin şl înţeleptul swedenborglan... In timp ce Ibsen a fost considerat ca un sceptic negativist, dar In fond era un credincios pozitiv, Strindberg, cunoscut ca un dogmatic, a fost, de fapt, un sceptic. Schimbările lui frecvente... l-au menţinut lntr'o stare de tensiune, de mare vitalitate, până la sfârşit. Eşecul Iul de a se salva a fost salvarea lui. Ironia finală a fost că Intr'un mod oarecare el şi-a dat seama de aceasta. Absolutul a fost pentru el doar un steag vânturat şl un scop care niciodată nu trebuia atins. Pentru el, Absolutul era relativ. * înainte de orice, Strindberg a fost un mare individualist. Calităţile lui mari nu aparţin nici secolului al XlX-lea, nici celui al XX-lea. El este inimitabil. Este In vreun sens tatăl dramei secolului al XX-lea? El a influenţat mulţi dramaturgi de mâna a treia, dar şi câţiva de prima mână, ca O’Neill, O’Casey, Denis Johnston-El a inaugurat era lui Reinhardt ln teatrul german... El a ajutat la eliberarea teatrului superior de piesele bine-făcute. A cerut formei să fie fluidă şi a readus pe scenă pasiunile ele- mentare. AMY LOWELL ŞI POESrA CHINEZ^ The Virginia Quaterly Revievj — Voi. 22 — Nr-, 3 — 1946 * In versurile poetesei Amy Lowell există adesea un colorit oriental, mai cu seamă japonez, in, primele-i lucrări şi chinez, ln ultimile-i. Ea nu a vizitat niciodată ţările acestea, iar cunoaşterea limbilor şi literaturilor orientale a dobândit-o ln mare măsură cu ajutorul traducerilor. Traducătoarea poeziei chineze i-a fost prietena ei. D-na Ayscough, cu care poetesa a fost ln corespondenţă mulţi ani. Scrisorile dintre ele formează noul volum Correspondence of a Friendship (Corespondenţa unei prietenii), recent apărut. Volumul d-rei Lowell Fir-Flowers Tableta, poeme traduse din chinezeşte, a fost rezultatul a opt ani de colaborare Intre aceste două femei. Scrisorile recent publicate arată ln detaliu sforţarea inteligentă şl conştientă de a prezenta spiritul oriental In versul liber englez, prin traducere şi parafrază. De asemenea, revelează două personalităţi neobişnuit, de interesante. Volumul este valoros nu numai pentru că este un comentariu asupra naturii versului chinezesc, dar şi pentru că este registrul unei strânse prietenii de-a lungul anilor », ÎNCĂ o piesă din ultimul războiu IVew Masses — Voi. LX — Nr. 10— 1946 Arnaudd’Usseau recenzează piesa d-lui Harry Brown, A Sound of Hunting (Sunetul Vânătorii). Tema piesei este < războiul, Împreună cu moartea, spoliaţiunea şi mutilările rce le aduce personalităţii, producând un nou sens de Intimitate, camaraderie şl Iubire Intre oameni». Iar pentru a ilustra această temă, Harry Brown ne spune o poveste simplă: < O secţie de soldaţi- sunt gata să revină ln ultimele linii, după ce luptaseră In.prlma linie. Dar observă că naziştii au prins un camarad al lor, ln timpul schimbării, Misiunea secţiei este de a relua pe camaradul prins de patrulele Inamice. Fără el, secţia nu se simte ca o unitate. Efortul este Întreprins, mitraliera nazistă este redusă la tăcere* dar camaradul prins ln capcană este găsit mort. Cu această cunoaştere, nu numai că el a murit, dar că ei au făcut tot ce le-a stat In putinţă, secţia părăseşte zona de uptă; retrăgând-se acolo unde primise ordin... Piesa depinde de ceva superior patriotismului... ; alegând tema aceasta, autorul a insistat asupra valorilor morale implicate ln ea ». Cu acest prilej, d’Usseau critică_sentimentalismul lui William Saro- yan dintr’o piesă aparent similară. ROMANUL « THE BULWARK » DE THEODORE DREISER Virginia Quaterly Review — Voi. 22 — Nr. 3 — 1946 € Acest roman este ln multe privinţe cel mai plin şi mal bogat dela O Tragedie Americană. Personajul principal, Solon Barnes... este, aşa cum 11 descrie unul din aia REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE personaje, «un veghetor al credinţei noastre», S cinstit, muncitor, devotat. Ooplij sunt viaţa Iul şt el Ie dă tot, In afară de ceea ce-I mal necesar Intr’o lume atât de schim- bătoare — înţelegerea. Uimit şl confuz când el rup cu Idealurile şl normele Iul, tatăl îşi pierde credinţa, mal ales când favoriţii săi copii, Etta şl Stewart, ajung Ia dezastru. ' In cele din urmă, totuşi, Barnes găseşte calea Împăcării dintre credinţă şi materialism In < nevoia de a iubi toate lucrurile create >. - CONTELE MIHAIL KAROLYI DESPRE ARISTOCRAŢII UNGURI Valosag —Anul 11 —Nr. 1-3 Contele Mihall Karolyl, fostul preşedinte al Republicei maghiare din 1918, reîn- tors recent In.patrie din Statele Unite, unde a trăit aproape două decenii ca emigrant, publică In marea revistă lunară budapestană < Valosag»(Realitatea) un foarte intere- sant articol Întitulat < Amintirea Ungariei boerllor». «In Apus —scrie Karolyl —aristocraţii s’au democratizat treptat, odată cu pro- cesul de Industrializare; In Ungaria Înapoiată Insă, oligarchia şl-a păstrat caracterul feudal. Englezii care vorbesc despre asemănările anglo-maghiare uită că magnaţii unguri au mal multe Identităţi cu aristocraţii din străinătate, decât cu poporul ungu- resc. De secole, aristocraţia a avut un caracter Internaţional... Internaţionalismul caracterizează In mod firesc aristocraţia, mal ales că familiile magnaţilor s’au căsă- torit Intre ele In Întreaga Europă, aşa că aproape flecare aristocrat este înrudit Intr’un fel oarecare, cu celălalt. Nobilimea catolică maghiară din anturajul Casei imperiale •ra In mod deosebit grijulie, ca niclun aristocrat să nu se căsătorească subt nivelul rangului său. Când cineva refuza să respecte această normă, era exclus fără milă şl aristocraţii rupeau orice legătură cu el. Unchiul meu Gabriel Karolyl, de pildă, căsă- torit cu o actriţă, a fost excomunicat de aristocraţia maghiară şi a trebuit să-şi tră- iască zilele, retras, In străinătate. Bunicul meu l-a exclus dintre moştenitori. Numai aristocraţii bavarezi şi austrlacl erau consideraţi autentici. Aristocraţia britanică — după cum am mai spus —s’a democratizat, s’a industrializat. Aristocraţia franceză a încetat să mal existe cu adevărat, căci Bqnaparţll (Napoleon I şl III), acordând ori- cărui nou venit ranguri de prinţ şi conte, au sdrunclnat In felul acesta însăşi temelia aristocraţiei de St. Germaln. Aristocraţii ungurii catolici dispreţulau şi pe aristocraţii protestanţi din Ardeal. Ştefan Tlsza, fostul prim ministru al ţării, nobil protestant, era considerat ca reprezentant al unul stil ţărănesc, al lipsei de manieră. In cercurile restrânse ale aristocraţiei aulice, contele Tlsza nu era niciodată Invitat... «Aristocraţii apăsau poporul cu o Insensibilitate criminală. Superstiţiile, bolile, foamea, lată ce caracteriza viaţa satelor şl cătunelor ungureşti... Faimosul jus primae noclis medeval era încă practicat In unele locuri. In casele magnaţilor nelnsuraţi, orgiile erau la ordinea zilei. Ţărăncuţe desculţe primeau ordinul să se prezinte la castel. Nimeni nu se mira de asemenea ordine acum vre-o treizeci de ani. După vânătoare li se făcea oaspeţilor din străinătate surpriza, să găsească la culcare, flecare, In pat, câte o fată de ţăran Înlocuind «hot water bottle »—termoforul obişnuit In Anglia. Un perso- nagiu englez ml-a povestit deunăzi că In epoca Iul Horthy, Înainte de ultimul războlu mondial, a fost musafirul unul boer ungur. Masa de seară a fost servită — spre cea mai mare stupefacţie a lui —de o fată de ţăran de-o sănătate minunată —In costumul Evel. Nu avea nici măcar frunza viţel de vie. Amfitrionul voia să dovedească astfel oaspelul englez că el e nobil adevărat... «Aşa zisa reformă agrară din 1922 a lăsat Intacte latifundiile ungureşti. Subt regimul Horthy, clasa aristocraţiei maghiare a devenit lnalntemergătoarea fascismului, pe urmă, aliata lui. Deosebirile de clasă au devenit şi mai provocătoare. In 1927, un ofiţer a Împuşcat pur şi simplu pe un muncitor care l-a somat să nu treacă cu bicicleta pe tro- tuar. Ofiţerul a fost achitat, iar văduva muncitorului, care a solicitat o despăgubire, a fost refuzată pe motivul că victima ar fi... < insultat armata «. «In 1922, contele Ladlslau Szapary, ministrul Ungariei la Londra, a solicitat un Împrumut pe seama Ungariei şl —probabil, ca să exemplifice mizeria maghiară — şl-a primit oaspeţii cu un fast orbitor şi, In sala cea mare, cu o ceată de lachei In dolmanuri ungureşti Împodobite cu fireturi galbene. Lacheii stăteau drepţi şl cu mustăţile r&su- PRFSA M®\T>IAl.A 2»3 «Ite. Un maghiar londonez a Întrebat pe Unul dintre lachei: t De unde eşti, fluleT *. Iar lacheul a răspuns lntr'o englezească din regiunea Coclcney: I dont «nteritand your damned language ». (Nu Înţeleg limba dv, alurliltl), Karoly Încheie astfel: • Da, am părăsit clasa mea socială, Iar astăzi nu-1 evoc decât doar amintirea. Ml s’ar putea replica: « Zadarnic e totul, căci proletarul nu vede In tine decât pe contele. E adevărat că poate eliminarea totală a bănuelilor nu este cu putinţă. Un lucru e Insă sigur: vremea aristocraţiei a trecut... Ce-a rămas din valorile aristocraţiei? Nimic. Aristocraţii, In faţa cărora un cetăţean nu este decât o fiinţă de mâna a cincea, au ajuns acum câţiva ani să-şi ducă existenţa din generozitatea bandelor S. S. Ei, ari- stocraţii, s'au unit cu cei mal mincinoşi, cei mai necinstiţi, cei mai asasini oameni. Un vecbiu dicton aristocratic spune: «A tout seigneur, toute honneur *. Ei bine, aceşti domni nvăgbiari nu merită să 11 se dea nicio consideraţie. « Tempi passatl. Eulmus ». NOTE UN PRFMTU PE NUVFLĂ Cetitorul, în curent cu fastele lite- rare dintre cele două războaie, cu- noaşte mişcarea, pornită din Franţa, pentru proteguirea şi chiar rena- şterea nuvelei. Inflaţia romanului a adus cu sine, ca tot ce-şi iese din matcă, şi inevitabile impurităţi pe lângă mâlul, fecund şi generos, al oricărei revărsări, fie Nil, fie gen literar, pum multe din romane erau 'doar cu numele, s’a crezut că una din explicaţii stă în nesocotirea me- şteşugului şi că el ar putea fi de- prins cu mai multă eficacitate din . exerciţiul, mai modest dar şi mai sănătos totodată, al nuvelei. Era, după aceea, în amintita campanie, şi sentimentul de duioşie şi grati- tudine pentru o formă literară, cu lungă şi glorioasă tradiţie, abando- nată cu prea multă uşurinţă pentru graţiile, de multe ori problematice, ale romanului. Ecourile au ajuns şi la noi. Lor le datorăm, cu mai bine de zece ani în urmă, apariţia unei bogate anto- logii a nuvelei, în care, pe lângă prozatorii încercaţi, s’au revelat şi scriitori tineri, precum a fost cazul lui Alexandru Sahia şi al excelentei sale nuvele « Zi de Iunie ». Impulsul a durat şi dacă nuvelişti notorii, ca Liviu Rebreanu, de pildă, s’au eonvertit fără de vreo rezervă la noua religie a romanului, alţii, în schimb, ca d-1 Mihail Sadoveanu, au păstrat nescăzute amândouă afec- ţiunile, Autorul « Şoimilor », al « Pă- catului boieresc », al « Haiei Sanis », al «Bulboanei lui Vălinaş» şi al « Baltagului » şi-a urmat cu hotărîre ascensiunea către cele două piscuri, al romanului şi al nuvelei, pe care le-a atins, cam în acelaşi timp, cu « Valea Frumoasei », « Divanul per- sian », « Fraţii Jderi » şi « Fantazii răsăritene », Concursurile de nuvelă instituite în timpul din urmă aparţin aceleiaşi ofensive. Premiile tinerilor scriitori, cu care Fundaţia Regală pentru Lite- ratură şi Artă obişnuieşte să răsplă- tească poezia lirică şi eseul, au în- găduit anul trecut şi nuvela, ini- ţiativă ce avu darul să promoveze două tinere şi talentate nuveliste: d-şoara Letiţia Papu, cu «Cercul alb» şi Ruxandra Oteteleşanu cu «La marginea câmpiei». Editura «Cultura Naţională », a cărei acti- vitate a însemnat, în grafica ultimului nostru sfert de veac, o adevărată piatră de hotar şi care cedase pasul altor întieprinderi, a ţinut să-şi mar- cheze resurecţia, nu numai cu proecte de mare ambiţie, precum tălmăcirea integrală a lui Balzac, dar şi cu două premii, imul de roman şi altul de nuvelă. Zarul din urmă a fost, in- contestabil, unul din cele mai feri- NOTE cite, Nuvelele cuprinse în volumul • « Vrajă » şi mai ales extinsa pove- stire intitulată « Geamăna » au con- sacrat în d-na Cella Delavrancea o scriitoare de subtile realizări şi de temeinice perspective, Ultima, în serie, dintre compe- tiţiile de acest fel este concursul de nuvelă, denumit «In amintirea lui E, Lovinescu». Eixat cam pe pri- măvară, când leul era mai puţin jigărit, la ispititoarea sumă de o jumătate de milion, acordarea pre- miului a fost, din tot atâtea motive de foiţă majoră, amânată până mai deunăzi, Cum fondatoiul ţine să rămână anonim, îi vom păstra taina, pe care nu credem a o divulga, cu următoarele câteva detalii: Creatorul premiului este un scriitor de subli- niata originalitate, mai mult, un ro- mancier de certă amplitudine epică, admirator în egală măsură al lui E. Lovinescu, amfitrionul şi criticul. Cunoscător al literaturii româneşti şi al facilităţilor care viciază o bună parte din producţia curentă, el a invitat energiile tinere, ademenite de demonul literar, la un examen de pură epică, la un exerciţiu strict narativ, indiferent de temă, de mediu şi de afinitate stilistică. A fost, dacă voiţi, o piinsoare şi ea a fost încu- nunată de succes, Concursul a întrunit 64 de can- didaţi, ceea ce înseamnă că nu numai stihurile, dar şi proza îşi are ispitele ei, Juriul a reţinut, după un riguros triaj, 5 titluri: « Arcadia», «Popa Tache cântă »,« Comoara de pe dealul smeului », « Sora noastră » şi « Erau anotimpuri ciudate». Interesante, fiecare în parte şi pentru alte motive, nuvelele lib realizau, care în fan- tastic, care în atmosferă, care în 215 evocare istorică, într’o emulaţie sus- ţinută şi meritau, dacă în locul unui premiu ar fi fost 5, să fie cu toatele recompensate, într’o uşoară, dar vi- zibilă ierarhie, In cele din urmă, ho- tărîrea s’a oprit la nuvela «Erau anotimpuri ciudate », al cărei autor a fost identificat în persoana d-nei Monica Dan, Cetitorii acestei reviste cunosc verva, febrilitatea, fantezia, timbrul de modernitate ce pulsează în scrisul d-nei Monica Dan, « Erau anotimpuri ciudate» este una din marile d-sale realizări artistice şi, în acelaşi timp, una din cele mai ferme ilustraţii ale nuvelisticei ro- mâneşti, în cursul ei mai mult decât centenar. Perj). PALATUL ZAMBACCTAN Colecţia de tablouri a d-lui Zam- baccian, adunată de decenii din col- ţurile reputate de artă ale întregii lumi şi în care şi maeştrii români figurează cu cinste, este unanim cu- noscută, recunoscută. Personalită- ţile străine în trecere prin Bucureşti sunt duse la locuinţa nepreţuită a marelui colecţionar şi critic de artă, ca la un Minister al Picturii Univer- sale — una din minunile Capitalei şi ale României, Dacă ar fi să socotim în bani valoarea acestui tezaur, ne-ar trebui un şir de cifre impresionante, iar sumele pe care le-ar putea încasa d-1 Zambaccian în ziua când şi-ar vinde colecţia, ar face, o jumătate de oră după vânzare, de două, de trei, de cinci ori mai mult, Şi s’ar putea evalua, într’adevăr, o avuţie al cărui preţ e dincolo de orice preţ?.,, Cât face Luvrul din REVISTA FUNDAŢIILOR RSfiALt zii Paris? Sau tablourile Ermitajului din Leningrad?... Cu inima tot atât de largă pe cât îi e gustul de sigur, d-1 Zambac- cian, care a preschimbat voluptăţile sângelui lui oriental în savori de artă susţinută cu studii, meditaţii, observaţii—primeşte cu bunăvoin- ţă pe oricine simte nevoia de a-şi înnoi saunumaiînfrăgezisimţimintele la vederea bogatei sale colecţii pic- turale. Se pune însă tot mai acut problema culturalizării masselor, apropierii po- porului muncitor de ispitele artei. D-1 Zambaccian nu poate fi silit să iasă, personal, întru întâmpinarea întregii noastre naţii, care ar călca modestul prag al templului lui de artă. Comoara de artă a d-lui Zambac- cian — după ce am mai pierdut câ- teva comori de artă din sgârcenie costisitoare sau ipocrizie vicioasă — trebue să devie un bun public. Avem încredinţarea că marele colecţionar şi critic, care n’a avut altă râvnă în viaţă şi care, român prin cultură, s’a dovedit mai român decât mulţi alţi români de sânge, n’ar refuza să-şi instaleze minunile într’un palat de oţel, de sticlă şi de marmoră, în văzul oricărui iubitor de artă. E datoria noastră, a tuturor, adică a Statului şi cerem imperios celor care ne reprezintă, să edifice numai- decât acest Palat al Artei, Palatul Zambaccian — în anul în care mii de blocuri cu zeci de etaje se pot ridica pentru lavabouri şi closete. A trecut, sperăm, vremea, când se cerşea: « Daţi un leu pentru A- teneu »! Pentru un Palat Zambaccian se •ere azi mai puţin decât un joc de cifre reale, cât o manipulare de zeruri — şi cred că sunt uşor de înţeles. Nu înşelăm, nu jefuim, nu escro- căm, nu deposedăm, nu sărăcim pe nimeni. Folosim modalitatea finan- ciară a timpului nostru ■—■ de care Statul, adică noi toţi, facem un uz atât de categoric în scopuri tre- cătoare — de data aceasta •pentru un scop permanent. Toate organizaţiile spiritului, Pio- torii, Scriitorii, Actorii, Aihitecţii, Muzicanţii, Filosofii, Medicii, Ma- tematicienii, Inginerii, Profesorii, în- văţătorii şi toţi conducătorii Sindi- catelor muncitoreşti, să ne adunăm în faţa statuii lui Mihai Viteazul într’o Duminecă dimineaţa şi voioşi să ne îndreptăm spre Ministerul de Finanţe şi Preşedinţia Consiliului, purtând lozinca pe o pancartă şi strigând din. toate puterile: — Vrem palatul Zambaccian ! F. Ad. L’FTFRNF.L RF.TOţTR Succesul neobişnuit al filmului L'Etemel Eelow, care a rulat un timp mult mai îndelungat la Aro, arată nevoia de romantism, gustul marelui public pentru temele de măreaţă sentimentalitate. Jean Cocteau, care a scris scena- riul, a reluat, de fapt, povestea Isoldei şi a lui Tristan, întrupând-o într’o lume apropiată nouă. Astfel, într’un cadru oarecum concret, rea- păreau aceleaşi situaţii din povestea medievală franceză şi din opera lui Richard Wagner, adăugându-se, fi- reşte, detalii de tratare şi atmosferă modernă. Faptul că filmiil a inte- resat, formându-se chiar tabere e&ie N 9 T E tl preţuiau îndeosebi şi altele care 11 contestau, arată viabilitatea unor teme eterne în artă. Şi nu e o în- tâmplare că Jean Cocteau, care a mai reluat în teatru teme dela antici, ca şi Hoffmanstahl, O’Neill, Gide, continuă aceste procedee, de data asta cu o legendă medievală, pre- zentată într’o remarcabilă regie a d-lui Jean Dclannoy, cu muzică de Aurie, impresionante fotografii şi cu un excelent joc al actorilor Madeleine Sologne, Jean Marais şi Jean Murat. Neo-clasicismul şi neo-romantismul sunt posibile oricând; gustul pentru anumite teme şi un anumit ethos străbate prin tratările moderne şi, când nuanţele servesc o cauză supe- rioară lor, o sinteză ce atinge esen- ţele. De data aceasta, relativa înceti- neală a filmului francez, stăruinţa lui pentru anumite detalii de fineţe psihologică, oprirea subliniată la anu- mite viziuni răspund de minune legendei modernizate, căci măreţia cere nu numai concentrare, dar şi o oarecare oficiere rituală, o potolire a dinamismului obişnuit. Versiunea modernă a eternilor îndrăgostiţi Tristan şi Isolda şi-a avut ritmul, picturalitatea, tonalitatea necesară. Erau imagini apropiate de cele cu- rente, dar prin ton, gest, mişcare, prin infime nuanţe de acest fel, şi mai ales de ritm lăuntric, totul ca- pătă adâncime de mister, nimb le- gendar, prestigiu de monumentali- tate. Şi chiar dacă marile mase de speo- tatori nu au stat să analizeze, ele au simţit instinctiv că filmul proecta altceva şi într’altfel decât produc- ţiile cinematografice obişnuite. Titlul Veşnic* Reîntoarcere se referă — 317 credem — nu numai la tema senti- mentală a filmului, ci şi la prooe- deele artei, care mereu îşi reia vi- goarea din marile viziuni ale tre- cutului şi dela permanentele si- tuaţii sentimentale ale vieţii de tot- deauna. P. Com, UMANTZARFA ANIMAT.FT,OR A fost o modă la Cambridge şi la Oxford, ca savanţii să citeze dintr’o carte pentru copii. Problemele a- supra lumii fizice, ca şi acelea asupra modului în care cunoaştem lumea erau adesea puse în relaţie cu aven- turile micei Alice, care în cartea lui Lewis Carroll ia şi dânsa cunoştinţă de lume. Carroll a scris Alice in Wonderland (Alice în ţara minunilor) pentru o nepoţică a lui, dar, în fond, cartea constituie o descriere figurată a modului în care orice copil ia cunoştinţă de lumea încon- jurătoare, astfel că semnificaţiile ei depăşesc simpla descriere. La fel, Daniel Defoe în Rdbinson Crusoe a sSris un măreţ poem al orientării omului în cosmos şi al legăturii dintre natură şi civilizaţie. Iată că acum a apărut în româ- neşte o altă carte pentru copii, în care nu oamenii maturi şi nici co- piii nu sunt eroii, ci animalele. E vor- ba de povestirea scrisă iarăşi pentru un copil, de data asta un băieţel, de că- tre tatăl său, fostul secretar al Băncii Angliei, Kenneth Grahame, mort în 1932. Cartea se chiamă Vântul 'prin sălcii şi traducătoarea, d-na Fiida Papadache, i-a dăruit toată atenţia unei intelectuale, plină da senaibi- REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ai8 litate, imaginaţie, dragoste de lite- ratura bună. Şoarecele-poet, Sobolul iscoditor, Buisucul înţelept şi Brosco- iul umflat de îngâmfare sunt eroii povestirii lui Kenneth Grahame, pentru care oamenii aproape nu există şi în care animalele se lăfăesc în spaţiu, ca într’o povestire a lui Mihail Sadoveanu. Dar aci animalele nu se tem de om, nu sunt expuse cruzimii lui şi nici ele nu sunt crude, ci sunt un fel de oameni ele înseşi, cu suflet diferit, cu purtări şi tendinţe evo- luate, cu-aventuri personale. Aproape ţi-e milă de candoarea lor, neştiind că există oameni, ce le-ar putea face un rău mult mai mare decât îşi fac ele între ele. Gingăşia unui suflet iubitor de natuiă le conferă la toate o mişcare vie şi ademeni- toare, care mai ales unui copil îi spune poate mai mult decât lumea cealaltă, a oamenilor maturi. Cetind traducerea d-nei Papa- dache nu odată am invidiat pe'eroii povestirii Vântul prin Sălcii, care, faţă de noi oamenii, huzuresc, nu au griji covârşitoare, nu-şi pun pro- blema destinului şi a fricii de viaţă. Cartea este de o nespusă bogăţie plămădită din imaginaţia zoologiei şi botanicei, utilizate pentru a mări cunoştinţele copilului-cetitor, dar de- venind şi prilej de încântare este- tică pură. , Animalele mişună în povestirea Englezului, ca şi în Creangă sau în opera lui Alexandru Zirra, după Creangă, Capra cu Trei Iezi; ca în folklorul care preface pe oameni în animale şi pe animale în oameni, din care s’a inspirat şi Shakespeare în unei Nopţi de Vară. Este o nespusă încântare să uma- nizezi natura şi, în special, zoologia şi infinit mai trist să vezi cum, uneori, omenirea se animalizează, Numai în acest caz, văzând cât de răi devin oamenii, te gândeşti şi la răutatea animalelor. Altfel, ele apar destul de simpatice, ca în Esop. La Fontaine, Shakespeare, Creangă sau Kenneth Grahame, uneori gin- gaşe şi îmbiind la imaginaţie, ca nişte jucării. Nu e de mirare că autoarea tra- ducerii s’a adresat pentru prefaţă lui Tudor Arghezi, autorul Cărţii cu Jucării, iar pentru desenele cu ani- male, bunei ilustratoare, care este d-ra Lena Constante, coperta dato- rindu-se Miţurei Arghezi. Astfel, în- treaga regie a traducerii româneşti serveşte şi scrisul şi pe cetitori, iar d-na Frida Papadache se arată ca una din puţinele traducătoare cu artă din limba engleză, atât de po- cită şi mânuită aproximativ în sutele de traduceri curente. Aici, însă, totul purcede dinţi’o concepţie su- perioară a ceea ce trebue să fie o traducere şi o tipăritul ă pentru co- pii, care să rămână un bun gene- ral. P. Corn. INTRE JAZZ ŞI FANFARĂ Prezenţa unui singur aparat de radio într’o familie, în care se în- tâlnesc două sau trei generaţii, este un lucru foarte instructiv, prici- nuind în tot momentul confruntarea diferitelor gusturi şi perspective, structurate pe generaţii. Mamei mele, care s’a bucurat de tinereţe în anii valsului, îi plac, fireşte, valsurile, iar din muzica NOTE aig considerată « clasică », romanticii Beethoven şi Chopin. îşi aduce cu plăcere aminte de vremea ei, când aude muzică de Flechtenmacher, sau « Barca pe valuri » de Ivanovici, un compozitor român mai inspirat pe vremea valsurilor decât atâţia com- pozitori români de pe vremea jaz- zului şi tangoului. Mătuşa mea, cu două decenii mai tânără, preferă şi ea valsurile şi închide aparatul de radio când se aud jazzuri. Ii pare ceva barbar jazzul, dar, în schimb, îi plac fanfarele, care, în tinereţea ei, cântau în chioşcurile parcurilor din staţiunile balneare. Mic mi se par mai « barbare » fan- farele decât jazzul, alămuiile având sonorităţi mult mai diferenţiate şi mai subtile la jazz. Iar Chopin îmi spune mult mai puţin decât J. S. Bach. Asupra lui Beethoven cădem cu toţii de acord, dar nu asupra mu- zicii distractive, pe care fiecare o legăm mai intim de experienţele noastre, de amintirile tinereţii şi de comportarea noastră în viaţă. Intre taraful lăutăresc — care pentru mine nu înseamnă deloc ceea ce este mai fin şi mai caracteristic din folklorul • nostru muzical — şi între jazz, se stabileşte o diferenţiere de menta- litate, de mediu, de viziune diferită a lumii, într’un cuvânt una de « stil de viaţă ». De sigur, astăzi, graţie radioului, muzicile diferitelor medii, epoci şi clase coexistă şi, într’un sens, con- stituie un act de îmbogăţire a vieţii. Fără să vrei, asculţi şi lucruri care-ţi plac şi altele care nu. Radioul trfebue să satisfacă toate gusturile artistice şi toate interesele, ceea ce şi reuşeşte, când grupează emisiunile pe ore, teme, stiluri ete., dând din fiecare ceea ce este mai caracteristic şi mai expresiv interpretat. Dar, departe de a mă supăra, când unii închid aparatul la jazz, alţii la tarafuri, alţii la havaene (nu-mi plac havaenele atât de sbârnâitoare, nici muzicu- ţele, nici valsurile cu patinori) — găsesc că tocmai un astfel de act înseamnă dovada unei personalităţi, prin expresia unor preferinţe. Vai de omul căruia îi plac toate în artă sau de cel căruia nu îi place nimic. Radio ne dă putinţa de a selec- ţiona ceea ce convine gustului şi formaţiei fiecăruia dmtre noi. Şi sperăm că bogăţia aceasta ajută la împlinirea culturii fiecăiuia, nu la vulgarizarea ei. Oamenii formaţi se- lecţionează ceea ce ştiu că le place sau le poate place. Ceilalţi, care se formează acum, ascultă de toate şi, ascultându-le, treptat gustul trebue să li se subţieze şi sufletul să le ceară lucruri moi temeinice. P. Goni. FXTSTF.NTTALTSMUL ŞI CKlZV (.ULTUKH Existenţialismul este, prin însăşi concepţia pe care o promovează, un fenomen de criză a culturii. In primul rând, fiindcă el nu propune decât metode probleme iluzorii. Şi în legătură cu aceasta se poate con- stata un fenomen foarte bizar în aparenţă: nicioda+ă existenţialiştii nu şi-au aplicat metodele pe care le-au promovat. După cum Bergson n’a promovat intuiţia, decât ca să poată construi acele imense schelării logice, tot astfel Heidegger n’a făcut altceva decât să strecoare cele mai REVISTA FWNDAŢIIL9R RKCAI.E subtile sofisme tn meditaţiile sala asupra neantului. Dar mai semni- ficativ este faptul că, cu anti- intelectualismul său, Heidegger nu face altceva decât să raţioneze. Iată unul din cele mai impresio- nante argumente ale sale cu privire la importanţa originară a Nean- tului. « A realiza o realitate umană în- seamnă : a se regăsi în interiorul neantului. Rămânând în interiorul neantului, orice realitate umană ţâş- neşte dincolo de existent în ansam- blul lui. Această ţâşniie dincolo de existent o vom numi Transcendenţă. Dacă, în ceea ce esenţa ei are drept principiu, realitatea umană nu ar transcende, adică, vom spune acum, dacă nu s’ar reţine în interiorul nean- tului, niciodată ea nu ar putea să susţină un raport cu existentul, nici, în consecinţă, cu ea însăşi. «Fără manifestarea originară a Neantului, nu ar exista nicio fiinţă personală şi nici libertate ». Este clar că dacă în loc de « neant > ar fi «-lucru în sine », dacă în loc de « ţâşneşte dincolo de exi- stent », ar fi « a depăşi sfera sensi- bilă a'lealităţii», în loc de « a se reţine în interiorul neantului », «a rămâne în sfera realităţii transcen- dente * etc., etc., aparatura aceasta logică ar surprinde prin caracterul ei scolastic. Heidegger întrebuin- ţează pâră la saturaţie conjuncţii ca: « dacă », « prin urmare », « ori », « dar », « totuşi », adică tocmai acele expresii care denotă silogismul. în- suşi procesul intim al convingerii este prin excelenţă silogistic (sau, mai corect, sofistic). Nu vedem deloe în toată acea faimoasă « Ce este metafizica ? » decât o înşirare de argumente pe lângă care argumentul ontologic este o adevărată « trăire »... Totul este aşa de puţin afectiv, intuitiv, anti-inte- lectual, încât aşa zisul «iraţiona- lism » apare drept un program me- todic absolut nerespectat. Ca la un teati'u, pe al cărui afiş figurează « Oedip » şi pe a cărui scenă se joacă • revistă. Să nu se creadă însă că e vorba de o inconsecvenţă fără semnificaţie. Metafizica a întâmpinat dificultăţi şi raţiunea a fost considerată de nenumărate ori falimentară... Un alt instrument metodic ar avea deci mult mai mult prestigiu. Iată dece existenţialiştii au jucat filosofiei o neasemuită farsă: au botezat sofis- mele intuiţii, absurdităţile «trăiri », prejudecăţile şi dogmele «atitudini în faţa realităţii » şi au continuat să joace cu succes aceeaşi metafizică dogmatică de pe vremea scolas- ticei. Aderenţa la o asemenea farsă în- seamnă cu adevărat o criză a cul- turii. Şi populai itatea de care se bucură acum J. P. Sartre, o con- secinţă a ei. n. N. JF.ANS A MURIT învârtind butonul aparatului do radio, am auzit trista veste acum trei luni. Speakerul străin a con- sacrat 10 minute, pentru a evoca figura marelui dispărut, dintr’un timp foarte preţios, care până mai odinioară era exclusiv dedicat co- municatelor de războiu, discursu- rilor, lucrăturilor diplomatice... ri- sipite cu largheţă peste mări şi ţări din această nouă cutio a Pandorei. N O T I 121 Puţin după aceea am regăsit note •curte despre James Jeans printre găurile din săptămânalele străine, care pătrund până la noi, aducân- du-ne ceva din frământarea spiri- tuală din depărtări. Cu Jeans omenirea a pierdut unul din cele câteva rare exemplare ale unei familii de savanţi, care au reuşit să îmbine în mod armonios o specia- lizare creatoare cu o viziune de an- samblu asupra lumii, unind mânuirea maestiă a subtilului şi ermeticului calcul matematic, cunoştinţele fizice cele mai noui şi mai abstracte, cu o extraordinară putere de a le face înţelese şi sezisate printi’o expunere luminoasă şi sugestivă. Savant de mare clasă, Jeans a adus contiibuţii însemnate în teoria cinetică a gazelor, în teoria quan- tclor, în cosmogonie şi în alte pro- bleme speciale. Ceea ce este mai important în opera lui Jeans, este integrarea ei activă în viaţa ştiin- ţifică a epocii noastre, pentru care ea a însemnat un ferment creator. Prin sugestii, ipoteze, discuţii, Jeans a provocat şi a susţinut mişcarea gândirii ştiinţifice inovatoare. Chiar dacă unele din ipotezele sale s’au dovedit ulterior greşite, dezbaterea generală pe care au inspirat-o a dus la găsirea soluţiunilor acceptate astăzi (de cx. izvorul energiei ste- lare). Ştiinţa actuală, aridă şi criptogra- fică, segmentată în compartimente etanşe, în care lucrează nişte ter- mite supraspecializate, singurele care au acces liber la ascunsele comori de cunoştinţe, are totuşi nevoie şi de oameni cu viziune de ansamblu, care să întrevadă conturul orizon- tala! şi «are să facă accesibile nouile descoperiri oricărui om de cultură. Acestea trebucsc nu numai aduse la cunoştinţă publică, dar şi inte- grate în curentul general al gândirii secolului nostru. Jeans a fost unul din aceştia, care a popularizat ştiinţa fără s’o falsifice sau s’o înjosească, ridicând nivelul intelectual şi dând o viziune actuală a lumii fizice tuturor acelora care l-au frecventat. Din păcate, niciuna dintre operele sale de atât de mare circulaţie in- ternaţională n’a putut fi tradusă în limba noastră. The Misterious Univer&e a trecut repede la peste 100.000 de exem- plare, în Anglia— The Univers a- round us, a fost retipărit de 10 ori în mai multe ediţii, în curs de 15 ani, tot numai în Anglia. «Causeriile » sale la radio: The stars in iheir courses, au cunoscut şi ele O largă difuziune, ca şi alte opere din alte domenii decât al astronomiei, ca Science ani music şi The new philosophic bases of Science. . . In toate aceste lucrări întâlnim un dar deosebit literar de a face sen- sibile, prin Imagini colorate şi preg- nante, cele n)ai abstracte şi mai în- depărtate de simţul comun date ale ştiinţei. Nimeni n’ar bănui că sub masca acestui romancier al aventurii ştiinţei actuale se ascunde severul profesor dela Londra şi Princeton, cu atâtea titluri şi lucrări, care a cer- cetat cerul cu migală, la ccl mai mare observator al lumii. Ca şi alţi mari înaintaşi, el a văzut nu numai interesul teoretic şi filo- sofic al ştiinţei cerului, dar şi sensul ei estetic precumpănitor pentru mulţi dintre ei. Un fel de ecou îndepărtat al armoniei sferelor divina a anti- chităţii elene. 232 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Preocuparea filosofică revine ades oa încununare a unei opere de spe- cialitate, într’o ştiinţă în adâncă pre- facere structurală. Jeans, ca şi Eddington — care ne-a părăsit şi el nu demult — a fost ispitit de implicaţiile filosofice ale crizei ştiinţei contemporane. Sunt foarte puţini acei ce pot fi în acelaşi timp şi mari fizicieni şi mari filosofi. Nimeni nu poate aduce mai clar şi mai fidel mesajul ştiinţei actuale decât acei ce au lucrat în acest domeniu la cheile de boltă ale nouilor construcţiuni. Să le ascultăm glasul. Ceea ce este esenţial, e tentativa de a descifra tendinţele ştiinţei de astăzi, de a clădi pe fapte noui, pe care ştiinţa ni le-a pus la îndemână şi nu pe imagini înve- chite şi deformate ale unor sisteme paraştiinţifice de odinioară. Iată un drum pe care savanţii englezi ni l-au arătat, drum de o semnificaţie mai adâncă decât unele dintre rezultatele parţiale la care au ajuns şi care ar putea fi contestate de o cercetare mai amănunţită. Orizontul Astronomic se cheamă una din ultimele prelegeri pe care a ţinut-o la Oxford Jeans, în seria Philip Maurice Denke Lectures, acum 2 ani. E un nume sugestiv. Am putea spune că strădania lui 'Jeans a fost de a duce cât mai de- parte acest orizont şi de a încerca să privească peste limitele lui, ten- tativă la care a asociat pe toţi acei ce l-au cetit. Călin Popovici RFVTSTE UNGURFŞTI TRa'- S1 l,VA'\ H \ E Timp de un deceniu şi jumătate şi-a continuat fără întrerupere apa- riţia la Cluj una din cele mai inte- resante şi serioase reviste ungureşti: « Korunk» (Epoca noastră), de sub conducerea eminentului publicist Ga- bor Gaal. Publicul românesc ştie prea puţin despre această revistă meritoasă. Revista era progresistă, ea n’avea nimic comun nici cu obscurantismul celor care şi-au înscris pe steag ura de rasă, nici cu un anume misti- cism propagat de aţâţi şarlatani in- teresaţi. Atitudinea ei era curajoasă, limpede şi lipsită de echivoc. Un motiv mai mult ca o mare parte a presei reacţionare să o ignoreze, să o nesocotească. ' D-l Gaal nu s’a lăsat descurajat de greutăţi, şi-a continuat lupta, iar revista « b orunk » — al cărei format era similar cu cel al «Vieţii Române- şti» şi se deosebea de aceasta mai ales prin faptul că publica în primul i ând studii politice, sociale şi economice, şi numai în al doilea rând litera- tură— şi-a continuat cu regulari- tate apariţia lunară şi n’a încetat decât sub presiunea evenimentelor din 1940, când Clujul a devenit prada uşoară a reactiunii hort- hyste. După 1944, d-l Gabor Gaal a re- venit la Cluj, fiind numit profesor la Universitatea Bolyai din Cluj. In momentul de faţă, d-sa conduce revista « Utunk» (Drumul nostru), publicaţie a «Societăţii Scriitorilor Unguri », cea mai de frunte revistă ungurească din câte apar în momen- tul de faţă în Transilvania. Revista «Utunk» e bilunară, apare în con- diţii tehnice şi redacţionale irepro- şabile. Atitudinea ei politică este aceeaşi ca şi a revistei «Korunk» de pe vremuri. D-l Gaal a fost von totdeauna un democrat convins şi consecvent, a propovăduit şi a mi- litat pentru un ideal al muncii, iar ca director de revistă a practicat totdeauna cercetarea obiectivă, ştiin- ţifică a fenomenului politic şi so- cial. In numerele recent apărute ale revistei «Utunk», observăm con- stanţa preocupare a conducerii — compusă, în afară de d. Gabor Gaal, din cunoscuţii scriitori Iosif Meliusz, Eugen Kiss, Gheorghe Kovacs, Şte- fan Nagy şi Erancisc Szemler — de a servi cauza apropierii româno- magliiare. Aproape în fiecare număr apar traduceri reuşite din prozatorii şi poeţii români, studii documentate privind situaţia Sud-Estului euro- pean, articole politice şi culturale puse în serviciul aceloraşi idei de colaborare rodnică între naţiuni. Iată, de pildă, nr. 8, cu data de 28 Septemvrie 1946. In articolul de fond, intitulat: « Apropierea scriito- rilor », d-1 G. Gaal arată în câteva fraze scurte dar bine simţite, că problema apropierii româno-maghia- re nu este o problemă specifică a scriitorilor, sau a intelectualilor, ci este însăşi problema convieţuirii ce- lor două popoare. « Numai acela luptă cu adevărat pentru apropiere — spune d-1 Gaal — care militează pentru egala în- dreptăţire a naţiunilor şi naţionali- tăţilor, căci dă dovadă că doreşte nu numai convieţuirea pur şi simplu, ci o bună convieţuire ». D-1 Iosif Meliusz dă o reuşită ca- racterizare a lui Bacovia şi două traduceri din cele mai caracteristice versuri ale poetului nostru. D-1 Ştefan Nagy, într’un inimos articol, se ocupă de scrisoarea d-lui Emil Isac din « România Nouă », adresată « unui scriitor budapestan». Andrei Ka- kassy cere convocarea unei întruniri a scriitorilor unguri şi români, în care să se discute problemele vitale român o-maghiare. D-1 Elmer Iancso scrie despre «încercarea de apropiere româno- maghiară a lui Ady şi Caragiale ». Se ştie că între 1905 şi 1918, Ady şi scriitorii grupaţi în juiul lui au luat atitudine pentru cauza naţiona- lităţilor oprimate din fosta monarhie austro-ungară şi au condamnat cu asprime metodele asupritoare ale regimurilor feudale. Ady cunoştea prea bine deosebirea între scriitorii români doritori de progres şi cei reacţionari şi n’a angajat în acţiunea lui de apropiere decât scriitori un- guri şi români progresişti. S’a proec- tat o întrunire a scriitorilor români şi maghiari, iniţiată din partea un- gurilor de către Andrei Ady şi es- seistul Aladâr Kuncz, iar din partea românilor de Caragiale şi Emil Isac. Era vorba şi de o reprezentaţie teatrală la Budapesta cu « Năpasta i. de Caragiale, « Coana Ileana » (Ilona tiszteletes asszony) de Ady şi « Maica cea tânără » de Emil Isac. Caragiale şi-a dat consimţământul şi a şi venit la Budapesta să se întâlnească cu Beothy, directorul teatrului, şi cu Ady, dar acesta din urmă, nefiind informat la timp de organizatori, a rămas în comuna sa natală din Ai deal şi n’a fost prezent la întâl- nire. Astfel, Caragiale s’a reîntors la Bei lin, fără să-l vadă. Este intere- santă scrisoarea lui Ady către Emil Isac— reprodusă în întregime de d-1 Iancso — în care poetul maghiar promite ca piesa pe care o va scrie să fie « o bună palmă pentru Buda- REVISTA IthNBAŢIILOR REGALE »*4 pesta», subînţelegând bineînţeles Ungaria feudală şi reacţionară de pe vremea aceea. D-l Iancso îşi în- cheie articolul, arătând că ultimele evenimente istorice au justificat pe deplin atitudinea politică a lui Ady. Drumul frăţiei româno-maghiare — spune d-sa — programul democraţiei de azi, a foBt fixat de către scriitorii progresişti maghiari şi români, încă acum trei decenii! C. I. Codarcea Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă « yyomanul_ ^ [omânesc' AU APĂRUT: OVIDIU CONSTANTINE,SCU Oamenii ştiu să zâmbească OAM1L PETRESCU Patul lui Proeust CAMIL PETRESCU Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de războiu CELLA SERGH] Pânza de Păianjen T1CU ARHTP Soarele Negru, voi. I Oameni VOR APAREA: G. CALINESCU Enigma Otiliel TICU ARHIP Soarele Negru, voi. II etc. FUNDAŢIA REGALĂ PENTRU LITERATURĂ Şl ARTĂ Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă VERSURI Cântece tîe Galeră de (ICEHONE TUEODORESCU «... un poet Închinat In chip firesc spre cântec, spre baladă şl spre elegie, dar care Îşi interzice, din scrupul artistic, aceste drumuii şi Îşi impune o expresie mai aspră, mai reflectată, mai lipsită de abandon ». (Mihoil SebaslianJ Ţara Luminii de MAG DA ISANOS «Noul volum de poezii postume al Magdei Isanos . . . Îndreptăţeşte judecata că dac’ar mai fi trăit, poeta şi-ar fi cucerit un loc de frunte In lirica românească feminină >. (Al. Piru) Izobare ile MtllCEA POPOVIC « Cum totul e proiectat In trecut, vorbiudu-ni-se In îetrospecţie, ca despre o aventură consumată, această poezie e şi povestea cumulativă şi deci grotescă a unui nou Jules Verne, ameţitor de paradoxal, glasul lui venind de dincolo de anii două sau trei mii, când evul Cailor-Putere, deşi socotit Încă drept termen ultim al evoluţiei omeneşti, se va fi istoricizat şi el ». (Vlnrtimir Slreirmj Călătorii de SANDA MOVILA «....Autoarea poate duce pe căile găsite mândria [de a deţine Însăşi punctul său iniţial de evoluţie. . .» (Vladimir Slreinu) Turnuri vlaicu rârna « D-l Vlaicu Bârna e un poet de acorduri line, melodioase, de nostalgii !n şoaptă » (Pomptltu Constantinescu) Plantaţii de CONSTANT TONEGARU f Poezia d-lui Constant Tone^aru e clădită pe resurse interioare ample, vibrante simfonice ». ( M. M. - Liberalul) VOR APĂREA; CÂNTECE NEGRE de Ion Caraion LIBERTATEA DE A TRAGE CD PUŞCA t[de Geo Dumitrcseu ZU.HI1E de Gh.'Chivu DECOR PENITENT de Mihail Crama FUNDAŢIA REGALĂ PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă LITERATURA RUSĂ Griboiedov I’REA MULTĂ MINTE STRICI Tuiducere de ZAHAR1A STANCU fi 50RANA GURIAN i Dilrtant Înzestrat cu .joniu, Griboiedov trece prin epocă, măudru, risipind comori de spirit, de inteligenţă şi talent •. (Vladimir Colin) Lermontov — NUVELE Traducere de ELENA EFTIMIU • Trecând peste detaliile de coloare locală, nuvelele alese relevă toate un spirit liteiar occidental, educat la izvoare violent romantice, ascendenta scoţiană a au- torului având fără îndoială Însemnătatea sa*. (Adrian Marino! Gogol — SUFLETE MOARTE Traducere de LYDIA ZAMFIRESCU ». . . . Opera lui Gogol e ... atât de «modernă» ca a oricărui alt clasic rus, de- altfel. . . . Nicolae Gogol se află—cu această carte—In bună familie cu marii sati- rici ai lumii.. . si cartea sa n’are moarte. ..» (Dan Petraţincu) TOR APĂREA: V. KAYER1N — Doi Căpitani VERESAEV — Viaţa Iul Pnşkin L. LEONOV — Drumul spre ocean ILTA REP1N - Burlacii de pe Volga 8TANISLAVSKI - Viaţa mea in artă FUNDAŢIA REGALĂ PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ INSTITUTUL POLON DIN ROMANIA CURSURI DE LIMBA, ISTORIA Şl CULTURA POLONĂ EXCURSII DE DOCUMENTARE IN POLONIA Înscrierile zilnic, str. episcopul radu, 15, orele 11-13 TRAMVAI 1-16-17 statia ROMANĂ TELEFON 1-12.89 P'E'NTRU COLABORATORI DIN CAUZA LIPSEI GENERALE DE HÂRTIE, REVISTA SEgVEDE CU REGRET IN IMPOSIBILITATE DE A MAI TIPĂRI EXTRASE DIN STUDIILE APĂRUTE IN SUMA- RUL SĂU. COLABORATORII REVISTEI SUNT RUGAŢI CA, ODATĂ CU MANUSCRISELE TRIMISE, SĂ MENŢIONEZE ADRESA EXACTĂ, UNDE SĂ LI SE EXPEDIEZE ONORARIUL. IN CEL MULT ŞASE LUNI DELA DEPUNEREA FIECĂRUI MANUSCRIS, AUTORUL VA PRIMI RĂSPUNS iDACĂ MANU- SCRISUL A FOST ACCEPTAT SPRE PUBLICARE. DIN MO- TIVE FINANCIARE, REDACŢIA NU IŞI POATE LUA OBLI- GAŢIA DE A RĂSPUNDE ŞI CELOR ALE CĂROR MANU- SCRISE NUJAU FOST ACCEPTATE. * MANUSCRISELE ACCEPTATE VOR FI PUBLICATE DUPĂ NECESITĂŢILE DE'ORDIN REDACŢIONAL* MANUSCRISELE NEPUBLICATE NU SE ÎNAPOIAZĂ, AUTORUL CONSIDERÂNDU-SE OBLIGAT SĂ-ŞI PĂSTREZE COPIILE NECESARE. COLABORATORII REVISTEI SUNT RUGAŢI A PRE- ZENTA MANUSCRISE PERFECT LIZIBILE ŞI GATA COREC- TATE — ÎMPREJURĂRILE NEPERMITÂND, DECÂT IN MOD EXCEPŢIONAL, TRIMITEREA PRIMEI CORECTURI. FUNDAŢIA REGALĂ PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ AU APĂRUT: M. RALEA PETRU COMARNESCU AL. ROSETTI AL. ROSETTI ■ AL. ROSETTI HOMER MIHA1L KOGĂLNICEANU G. CALINESCU ' Nord—Sud Kalohagatkon Filosofici cuvântului Istoria limbii române, voi. VI Note din Grecia ■ Odiseia, ed. 3-a (traducere de Eug. Lovinescu) Opere, tomul I, Scrieri istorice (ediţie critici cu o introducere şi ijote de Andrei OJetea). Impresii asupra literaturii spaniole G. CALINESCU OVIDIU CONSTANTINESCU ALICE VOINESCU AUREL VL. D1ACONU BASIL MUNTEANU CICERONE THEODORESCU CAMIL PETRE3CU : CAMIL PETP.ESCU t $ CAMIL PETRESCU JIARTHA BIBESCU CELLA SERGHI Enigma Otiliei Oamenii ştiu să zâmbească Eschil Petraşcu Permanente franceze Cântece de galeră Ultima noapte de dragoste, inlâia noapte de rdzboiu Patul lui Procust Teatru, ed. definitivi, voi. I, II Cele opt raiuri Pânza de păianjen RUXANDRA OTETELEŞEANU La marginea Câmpiei MIRCEA POPOV1CI CONSTANT TONEGARU MIRCEA FLORIAN AL. MACEDONSK.I C. C. GIURESCU I. STMIONESCU N. GOGOL ' M. LERMONTOV I. DELMAS Vice-Amlral BOYLE TOWNS- HEND SOMERVILLE OSCAR LEMNARU GERDA SII AI RE R şi EGON JAMESON TICU ARIIIP SANDA MOVILA Izobare Plantaţii Misticism si credinţă ' Opere, voi. IV Istoria Românilor, voi. I, ed. V-a Fauna României, ed. a doua ’ Suflete moarte, (trad. Lydia. Zamfire3cu) Nuvele (trad. E. Eftimiu) Suflete de infanterişti (ed. a doua) Marinarul Will (trad. Petru Comarnescui Omul şi umbra Eroii bărcilor de salvare engleze (trad. i. Jianu) Soarele Negru. voi. I, Oameni ■ Călătorii — versuri RITTERvoil DOMBROWS1CI EMIL ISAC * Prof. GR. T. POPA GEO DUMITRE SCU ION CA RAION MIHAIL SEBASTIAN Omis Rornaniae. traduşi şi Îngrijit! de Prof. Oloaiele Linţia Opere . Viafd şi Societate Libertatea de a trage cu puşca Cântece negre Opere EDNA FERBER V. KAVERIN ILYA REPIN VERESAEV L. LEONOV GALA GALACTION PERPESSICIUS , AL. PIRU PETRU DUMITRIU EUGEN 3EBELEANU CALISTRAT HOGAŞ CAMIL BALTAZAR LUCIAN BLAGA IACQUES LASSAIGNE O. FILITTI-B ORÂNE SCU SUB TIPAR: . Cimarron (trad. Alf. Adania) Doi Căpitani (trad. Lydia Zamfirescu) Burlacii de pe Volga (trad. Sorana Gurian) Viata lui Puşkin (trad. Suzana Boteanu) Drumul spre ocean (trad. V. ICernbach) Opere, voi. I Men[iuni critice, voi. V Viaia lui G. Ibrâileanu Euridice (8 proze) . Mibaii Sdulescu Opere, voi. II Poeme de zodie nouii » Trilogia palorilor Şle/an Luchian Un episod ciudat MONITORUL OFICIAL ŞI IMPRIMERIILE STATULUI, IMPRIMERIA NAŢIONALĂ. — C. i:9.852 LEI 5000