ANUL XII OCTOMVRIE 1941 SERIE NOUĂ Nr. 2 Revista Fundaţiilor Regale Pagini de Jurnal . . de Mihail Sebastian ILYA EHRENBURG G. CĂLINE SCU . . ZEVEDEIBARBU TUDOR ARGHEZI MIRCEA FLORI AN C. T. LITUON . . ...........Triumful luminii .....................Versuri . Dialectica In Anticlutate ...........Inscripţii, III Polaritatea culturii moderne .....................Versuri PUNCTE DE VEDERE AL. ROSETTI, Diverse (Victoria); G. CĂLINESCU, Donabbon- dianismul; PERPESSICIUS, Jurnal de Lector (Pătainii Acade- miei Române); CORIN GROSU, Iieflexiuni (Virtuţile materialis- mului). COMENTARII CRITICE Perpessicius, Menţiuni Critice (Literatura Închisorilor); F. Aderca, Treptele emoţiei estetice, I; Şerban-Cioculescu,- La Bicentenarul lui Neculee; Vladimir Streinu, Versul liber, Origini,'II; N. Steinhardt, Neoclasicism? Neotradiţionalism? CRONICI Thomas Jefferson, de N. Petrescu; O teorie veche şi o confirmare nouă (Wilhelm Scherer şi literatura germană contimporană), de Eugen Seidel; Const. Titel Petrescu; Socialismul in România, de Aurel Siănescu; Contribuţie la teatrul irlandez, de Mihnea Gheo r- ghiu; Schema generală a determinismului, de Florian Nicolau. LUMEA DE AZI «Electra» lui O’Neill la Teatrul «Victoria», de Alice Voinescu; Probleme internaţionale, de Şerban Voinea; Importanţa'drumurilor In viaţa americană, de Ing. N. Profiri; Problema fabricaţiei de tractoare In România, de Ing. Pascal Popescu. ■ RECENZII PRESA MONDIALA Română — Americană — Sovietică — Engleză NOTE Un institut care ne trebue, de Al. Rosetti; Frumuseţi româneşti; Epoca Tânase, de Tudor Arghezi; Unde e Al. Robot? Un leş: B. Fundoianu, de F. Aderca; înapoi la Popa Tanda; Vilegiatură, de Perpessicius; Bucurii bibliografice, de Şerban Cioculescu; Ştiinţă şi Literatură; Apărarea literaturii poliţiste, de N. Sieinhardt; O biografie recentă despre Balzac, de V. Ierunca; Umanismul iui Ilya Ehrenburg, de V. Cristian; Metodologie filosofică; Asupra noţiunii de pozitivism; Critica filosofică, de Florian Nicolau; Dispa- riţia unor reviste americane; « Nu citesc cărţi ca să nu mă las influenţat *; Cărţile şi flo- rile ; Rubrici vitale; Romanele de război, de Petru Comdmescu; «Viaţa Socială C.F.R. »; Remuneraţie mică; Un personagiu popular, de Ovidiu Conslantinescu. CRONOLOGIE 30 August — li Septemvrie . FliNŞAŢIA RECALA.PEKTIţl' LiTERATVRA ŞI ARTA REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE LITERATURĂ — ARTĂ — CULTURĂ — CRITICĂ GENERALĂ APARE LUNAR Directori AL. ROSETTI Redactor Şefi CAMIL PETRESCU Secretar de Redacţie; CORIN GROSU REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA FUNDAŢIA REGALĂ PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ BUCUREŞTI III —BULEVARDUL L A S C Ă R C A T A R G I, 39 TELEFON 2.06.40 ABONAMENTUL ANUAL Lei 6.000 pentru profesori şi studenţi » 8.000 » particulari • » 15.000 » Instituţii publice » 20.000 » Instituţii particulare ABONAMENTELE SE POT FACE ŞI ACHITA PRIN ORICE OFICIU POŞTAL DIN TARĂ REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ANUL XII, SERIE NOUĂ, Nr. 2, OCTOMVRIE 1945 PAGINI DE JURNAL Marţi 25 (August 1936). Sunt la jumătatea scenei a VlII-a, scena de explicaţii C.-St., punctul de sus al actului. De aici încolo, restul e de o perfectă simplitate. îmi dau seama că dacă aş fi mai harnic şi dacă aş fi într’o mai atentă încordare, aş putea termina totul într’o sin- gură zi. Dar pe de o parte ploaia a revenit şi suntem din nou în plin Noemvrie, de ieri dimineaţa. îmi lipseşte aşa de mult soarele... mă obişnuisem să lucrez pe balcon ■— mai ales între 5 şi 7% seara, când muntele Ghilcoş, drept în faţa mea, trecea prin cele mai suave focuri ale apusului. Iar prezenţa lui I. T., şi el aplecat deasupra mesei de lucru, pe balconul lui, era amicală, confortabilă. Totuşi, îmi pot considera piesa virtual terminată. Mai am două zile, cinci sau şapte ■— dar o termin. Aş vrea însă să o termin aici şi să nu fiu silit a lăsa niciun rând peptru la Bucureşti. Joi 27. Nu, n’am să termin nici azi, nici mâine, nici Duminică. Nu ştiu când am să termin. Deşi scena a opta, C.-St., care mi se părea cea mai grea în actul ăsta, e terminată, totuşi dificultăţile n’au trecut poate. D§ exemplu scena imediat următoare Ştefan- Jef rezistă. Toată după masa de ieri, toată dimineaţa de azi, m’am luptat cu ea, fără să pot scoate mai mult de 5—6 replici. E curios cum se ivesc rezistenţe, mai ales acolo unde nu ne aşteptăm. Dar nu sunt supărat. Aştept. Finalul actului se desemnează admirabil. E o bogăţie de nuanţe pe care nu o bănuiam acum zece zile, când întreg actul trei mi se părea sterp. Dar voi putea 242 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE să aduc la lumină toate aceste nuanţe? Dacă din scena penultimă C., St., Bogoiu, Jef, nu scot un moment de mare delicateţă şi de emoţie foarte fină, atunci nu rămâne decât o singură expli- caţie: că nu am pic de talent. In ce priveşte titlul, cred că voi rămâne definitiv fixat la « Jocul de-a vacanţa ». Sâmbătă 29. Am terminat. Cui să telegrafiez, ca în anul I, «Trecut exa- menul, sunt fericit»?. Dar am trecut oare examenul? Voi vedea mai târziu. Baltic. Duminică 6 Septemvrie. Sunt aici de ieri. Casa mea (vila Pampeff) o casă de Bulgar sărac, e aproape un bordei. Foarte curat însă şi literalmente pe ţărm. Valurile se sparg la trei metri de mine. O curte, chaise- longuri şi marea întreagă deschisă înainte. Sunt, cred, în centrul golfului. Sgomotul valurilor fără încetare, de o egalitate ritmică, ce mă adoarme. Am dormit un somn adânc, egal, lung, cum n’am avut niciunul la Ghilcoş. Şi totuşi, vacarmul valurilor e permanent, iar fereastra mi-a fost larg deschisă toată noaptea. Azi dimineaţă, prima baie în mare. Regăsesc marea voluptate de a înnota. Şi înnot aşa de prost. Un cerc de actori, pictori, lungi conversaţii leneşe, o atmosferă de nepăsare, de neglijenţă, de jemanfişism într’adevăr recreator. Iancovescu, Toţa, Marietta Rareş, Lucian Grigorescu, Paul Miracovici, Baraţzki, Miitzner. Am dejunat cu toţii astăzi, la judecătorul... (am uitat cum îi zice) şi am ascultat după masă, cu marea în faţă, Bach (al treilea brandenburghez) Mozart (con- cert pentru vioară şi orchestră) Vivaldi, Beethoven. Se înserează, sunt singur acasă, şi valurile bat mereu aici lângă mine... Am renunţat să scriu aici ce s’a petrecut la Bucureşti, în tre- cerea mea pe acolo. Patru zile destul de obositoare. Pe X n’am văzut-o şi poate n’am s’o mai văd. Mă chemase Miercuri la ea şi n’am găsit-o acasă. Mi-e silă. N’aş vrea să reîncep calvarul telefoanelor, al pândelor, al presupunerilor, al strategiilor. Jocul e prea vechi — şi pe urmă este şi fără sens, PAGINI DE JURNAL 243 In anumit sens, incidentul ăsta îmi simplifică soluţia piesei. I-o dau T. Cu părere de rău, dar fără ezitare. Va scoate din ea ce va putea. Aş vrea cel puţin s’o joace cu N. — dar mă tem că nici asta nu va fi posibil şi că până Ia urmă va trebui să-l accepte pe 0. In cazul ăsta merg la un dezastru sigur. Miercuri seara am citit actele doi şi trei, pentru T., H., M., V. şi F. Rezultat îndoielnic — primă impresie mai mult depri- mantă. Dar pe urmă mi-am revenit. Sunt o seamă de obiecţii, pe care vreau să le consemnez aici. Dar pe de o parte mi s’a terminat cerneala, iar pe de altă parte e prea frumos afară. Pe mâine poate. Luni 7. Actul II, ar putea să meargă, chiar în fonda lui de acum. Poate că nici scena C.-Jef nu mai e nevoie să fie completată. In schimb scena finală trebue neapărat remaniată. A fost de altfel sentimentul meu din primul moment, de când am scris-o. De asemeni e cu totul insuficientă scena imediat următoare plecării celor doi intruşi. Ideia este excelentă (una din cele mai bune invenţii din întreaga piesă) — dar nu e pusă de loc în valoare. Mi-am dat şi eu seama de acest lucru, dar mai ales cel care m’ş făcut atent a fost H. Merge foarte bine la lectură, întreg episodul celor doi clan- destini. S’a ascultat bine şi s’a râs mult. Asta e tot ce găsesc deocamdată de spus despre actul II. Mult mai complicat e pentru al treilea. Vineri 11. Plec după masă. N’am scris nimic, n’am citit nimic. Am stat în soare ■— şi asta a fost aproape tot. Câteva zile fericite. Volup- tatea mea supremă e lenea. De asta n’am notat nimic aici. Nu mă interesa. Marea e calmă, oglindă. Bucureşti, Marţi 22. Alaltăseară, Duminică, acasă la S., lectură pentru N. Mai erau, afară de M. P. şi Gh. I., T. şi H. Lectură bună, urmărită cu destulă uşurinţă. N. de un entu- ziasm gălăgios. i' 244 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE « E cel mai formidabil lucru, pe care l-am cunoscut de 40 de ani încoace. E un moment în teatrul românesc. Nu-ţi dai seama de ce ai făcut. E o onoare pentru mine să te joc. Nu-ţi dai seama de drumurile pe care le deschizi. Ce tehnică, ce dialog, ce minune I... » II ascultam amuzat şi cu destul calm. încep să-l cunosc. Totul e pentru el formidabil, unic, epocal. Totul: via lui dela B., câinele lui, apusul de soâre dela Surtuchioi (care într’adevăr a fost miraculos — îmi pare rău că n’am scris nimic la Balcic despre acea plimbare...). Ştiu cu cât trebue reduse superlativele lui N., pentru a căpăta ideea exactă, pe care vor $’o exprime. Prin urmare nu mă las înşelat de excesele lui de entuziasm. îmi cunosc piesa mai bine decât mi-o cunoaşte el. Adevărul însă este că i-a plăcut destul şi că sub ploaia lui de exclamaţii admirative se putea citi o ade- ziune sinceră. E un punct câştigat. Observaţiile lui despre actul al treilea sunt foarte juste. Incon- testabil, omul ăsta are ochiul sigur. Scena de explicaţii C.-St. este prea explicativă. Grosolan explicativă. Soluţia pe care mi-o propune el este simplă: tai totul până la scena Jef-St. (care i-a plăcut mult — şi îmi pare bine), scriu proiectata scenă cu Bogoiu şi peştele Maiorului, las prima scenă C.-St. ■— şi fac pe urmă legătura. E o operaţie de cinci minute. Totuşi eu nu văd chiar aşa de simplă chestiunea. Mi se pare că remanierea actului ultim trebue să fie mai serioasă. Toate lecturile pe care le-am făcut până acum (cea de Dumi- nică a fost â treia — ca să nu mai socotesc lecturile anterioare ale actului prim) mi-au servit enorm. Sunt în fine fixat asupra lucrurilor care merg şi asupra celor care nu merg. Mi se pare că un public de 500 de oameni, nu va reacţiona altfel decât publicul de 20 persoane, pe care l-am înfruntat până acum. Din actul întâi, voi modifica scena Bogoiu-C. (în sensul în care R. şi E. Gulian mi l-au indicat printr’o tulburătoare iden- titate de observaţie). Dovadă că schimbarea se impune, este că după actul întâi N. îmi spunea că Bogoiu e un tip din familia Prostului lui Fulda — ceea ce e absolut inexact. De altfel schim- barea e simplă şi uşoară. E mai mult o problemă de transcriere decât de transformare propriu zisă. PAGINI DE JURNAL 245 Actul II rămâne aprdape intact. Scena primă indică admirabil schimbarea de atmosferă. Intrarea celor doi clandestini a fost ascultată cu mare bucurie. Voi modifica doar o replică a lui Bogoiu (cea cu poliţa — care nu merge de loc. N. mi-a dat aici o sugestie simplă, dar excelentă). Actul al III-lea, cred că-1 voi scrie din nou, exceptând ulti- mele patru scene. Mi-ar trebui pentru asta trei-patru zile, în care aş pleca undeva să lucrez, la Sinaia de exemplu sau la Braşov, Sibiu. Voi vedea. Pentru moment n’am nicio grabă, deşi N. mă asigura că mă joacă înainte de Crăciun — şi se oferea să semneze imediat un contract în sensul ăsta. Vor fi însă mari dificultăţi. Am impresia că nu o vor accepta pe T. — căreia i-o preferă pe P. In acest caz nu-i dau piesa. Prefer să mai aştept un an. La drept vorbind a aştepta îpcă un an ar fi soluţia, care mi-ar conveni mai mult, căci până atunci s’ar puteâ să devină posibilă distribuţia mea ideală (C,-N.-Timică), iar pe de altă parte acum sunt destul de plictisit de toată istoria asta, care durează prea de mult. Mi-e dor să fac altceva: să citesc, să scriu un roman, să termin cu o glumă, care bag de seamă că-mi cere mai mult timp decât merită. Mi-e silă văzând că ia proporţii o întâmplare, care în definitiv nu are dreptul să fie mai mult decât derizorie. Sunt aşa de neserios încât să-mi închipui că gluma asta în trei acte are dreptul să mă preocupe, când în fiecare an 30 de oameni scriu la Paris, la Viena şi la Londra, 30 de comedii cel puţin la fel de agreabile? Nu, nu ţ— e timpul să redevin serios. Dar 1) nu am bani 2) nu ştiu dacă până la anul nu vom avea război sau revoluţie 3) nu ştiu dacă la anul un autor evreu îşi va mai putea juca o piesă, fie şi la un teatru particular. Iată trei raţiuni, care m’ar îndemna să mă grăbesc. Nu ştiu ce voi face. Miercuri 30. Duminecă şi Luni •— la Roman. Am plecat de acolo copleşit, uzat. Aveam impresia că nu voi putea reintra în viaţă. Totul mi se părea inutil, absurd. Simplul gând că un telefon de dat sau de primit din partea lui X. poate fi pentru mine o problemă — mă umilea. Ideea de a juca piesa mi se părea trivială. 246 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Acum totul a trecut. Intr’un fel am uitat. Mă voi duce după masă la Tribunal, mă voi duce diseară la teatru, scriu acum aici în caietul ăsta—-iar între timp viaţa lui Blecher continuă la Roman, aşa cum am văzut-o. Voi mai avea vreodată curajul să mă vait de ceva? Voi mai avea neruşinarea să am capricii, indis- poziţii, enervări... El trăeşte în intimitate cu moartea. Nu cu o moarte abstractă, nebuloasă, cu termen lung. E moartea lui, precisă, definită, cunoscută în detalii ca un obiect. Ce îi dă curaj să trăiască? Ce îl susţine? Nu e nici măcar dis- perat. Nu înţeleg. De câteva ori, aş fi isbucnit în lacrimi privindu-1. Noaptea l-am auzit gemând din odaia lui, ţipând ■— şi am simţit că mai e cineva în casă, afară de noi, cineva care era moartea, destinul — nu ştiu cine. Am plecat de acolo săvârşit, ameţit. Dacă lucrurile ar avea vreo sancţiune, vreo consecinţă, eu n’ar mai trebui să-mi continui viaţa mea de până acum. N’ar mai trebui să pot. Dar uit ■— şi revin la existenţa asta inconştientă de om oarecum solid. Miercuri 7 Octombrie. încep să sufăr iar de lipsa lui X.Două săptămâni, am ţinut bine. Dar simt, zi de zi, cum cedez nostalgiei de a o vedea. Dau târcoale telefonului, mă culc cu gândul la ea, o visez, mă scol cu gândul la ea. E stupid, ştiu că e stupid •— n’am decât să recitesc jurnalul ăsta, pentru a vedea cât este de stupid. Am întâlnit-o, Luni, noaptea, pela 1 y2, în faţa casei ei, tocmai când cobora din maşină cu K. Nici n’am văzut-o ca lumea. Vor- beam cu destulă indiferenţă. Aveam impresia că nici nu sunt emoţionat. Pe urmă, după ce m’am despărţit, simţeam deschise toate amintirile, toate aşteptările... Totuşi, trebue să .fiu rezonabil şi ferm. Dar voi fi? Nu ştiu ce va da ■— în privinţa piesei, soluţia N. E cumplit de neserios. Şi toată povestea asta m’a obosit. Mi-e puţină silă de manus- crisul meu. Când mă gândesc la el, mi se pare suficient, ieftin, frivol, de o vervă enervantă, de o facilitate care compromite. Am recitit zilele trecute, unele pagini din «De două mii de ani ». Voi mai scrie vreodată un lucru egal de grav ? v PAGINI DE JURNAL *47 Astă seară, concert Milstein. Voi ieşi, poate, de acolo, mai limpezit, mai stăpân pe mine. 11 Octomvrie, Duminică. Sărbătorirea lui Stelian Popescu la Arenele Romane. D. îmi spunea aseară: «o zi de doliu». Şi adăoga: «cea mai ruşinoasă zi din România de după război». Poate că n’ar trebui să fiu trist. Poate că dimpotrivă ar trebui să fiu mulţumit că toată dreapta românească, tot « naţio- nalismul » se grupează în jurul lui Stelian Popescu. Este defini- toriu, infamant şi—în anumit sens,'—privind foarte de sus lucrurile ■— consolator. Triste, triste timpuri. Ce val de trivialitate, în care se înneacă toţi, din ipocrizie, din laşitate, din interes. . Va veni o zi în care se va putea vorbi deschis despre aceste negre zile? Sunt convins, sunt absolut convins. Aş vrea să mai fiu atunci de faţă. R. C. îmi povestea cum a rupt relaţiile cu o familie de prieteni pentrucă femeia — profesoară de liceu — a semnat un manifest pentru Universul. Asta mi-a amintit că tot el, R. C., a refuzat să primească bilete şi să ia parte la concertele orchestrei din Berlin, astă vară, pentrucă nu putea accepta niciun contact cu o instituţie hitle- ristă. Curios om. Probabil, singurul Român radical, care există. Aseară, la Continental, masă cu Perpessicius, ŞerbanCiocu- lescu, Vladimir Streinu, Pompiliu Constantinescu, Octav Şuluţiu. Ne-am constituit într’o asociaţie a criticilor literari. Vom scoate poate o revistă. Nu ştiu în fond ce va ieşi. Sunt aşa de departe de toate astea. Vineri 16. Sunt la un punct primejdios, în ce priveşte piesa mea: începe să-mi placă actul trei. După ce mi-a displăcut violent o bucată de vreme, după ce la lectură (odată la T. acasă, a doua oară la S.) am avut impresia că e un dezastru sigur, după ce am consimţit orbeşte toate modifi- cările propuse'—ba de Gulian, ba de R. ba de N,—âcum,., începe să-mi placă, 248 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Nu aş face decât modificări de detaliu. Aş simplifica unele scene, aş suprima unele replici — dar aş lăsa intact scenariul, desfăşurarea lucrurilor, tonul general al actului. De revăzut mai serios, nu sunt decât prima scenă şi ultima. Prima, pentru a-1 introduce pe Bogoiu şi a justifica lipsa Maiorului şi a lui Madam’ Yintilă. Ultima, pentrucă e într’adevăr prea gră- bită ■— ceea ce am ştiut din primul moment. Altfel, înclin să las actul al treilea, aşa cum se găseşte, chiar dacă în asemenea condiţii N. ar refuza să mi-o mai joace. Prefer să mă înşel eu decât să se înşele alţii. Cum eu am scris — şi nu ei —am, cred, mai multe şanse de a vedea adevărul. Şi mai trebue să adaug incapacitatea mea de a-mi reface manuscrisele. Nu mi s’a întâmplat aşa şi cu Oraşul cu Salcâmi? Duminică 18. 29 de ani. Ii primesc nici bucuros, nici trist — cu conştiinţa că mai am unele lucruri de făcut, pentru care sunt obligat să trăesc. încolo, nimic. Dar am făcut serioase eforturi pentru a primi ziua asta cu oarecare solemnitate, ca pe o zi fastă. Am atâta nevoie să-mi creez mici superstiţii prevestitoare de bine. Am băut şampanie la V. Totul era destul de stângaci. Dimineaţa a fost foarte frumoasă — o zi miraculoasă de Octomvrie glorios. Am dat şi asta tot pe seama aniversării mele. Concertul Enescu dela Ateneu, l-am primit şi pe el ca pe un semn bun. Am cea mai mare bunăvoinţă de a mă convinge că nu sunt total şi iremediabil pierdut. încep un an nou de viaţă — dar îmi este oare dat să mai încep cu adevărat ceva? Marţi 20. Mi-au venit astă seară primele două acte dela dactilografă. Le-am citit ca să corectez greşelile de transcriere. Lectura m’a obosit. Totul mi se pare lipsit de haz. fi drept că nici nu sunt în cele mai bune condiţii de «umoare ». Joi 22. N.j căruia i-am dat acasă primele două acte bătute la maşină, mi-a spus azi că l-a citit pe primul. « Eu sunt convins — zicea — că o iubeşti pe T. Numai pentru o femeie pe care o iubeşti foarte mult, poţi să scrii un astfel de PAGINI DE JURNAL 249 rol. E cel mai frumos rol de femeie posibil. Cel mai frumos — dar şi cel mai greu. Nici Ventura nu l-ar putea juca. P. —când i-am spus impresia mea că eşti amorezat de T., mi-a spus că nu crede, dar că e posibil să fii îndrăgostit de C. ». Duminică 25. Este în T. ceva din M-me Verdurin. Nu mult şi nu cu aceiaşi violenţă comică ■— dar este. îmi spunea azi dimineaţă, la concert, după ce cântase Enescu concertul lui Brahms: — Nu eşti puţin bolnav? Pe mine m’a îmbolnăvit. Şi făcea un cap fericit, suferind în fericire, aproape de leşin. Mi-e foarte dragă, dar aş vrea să pot realiza odată într’un personaj de roman, savanta ei tactică socială. De exemplu, câte subtile intenţii nu sunt de descifrat în recepţia de astă seară dela Z. unde m’a obligat să citesc încă odată piesa. Joi, 5 Noemvrie. De zece zile de când a început mutarea în noua locuinţă în Antim 45 — duc o viaţă desorganizată — mult mai desorganizată decât înainte. Nu fac absolut nimic, şi totuşi am impresia că sunt copleşit de treburi, sunt extenuat şi aştept nu ştiu ce bine meritată vacanţă ca după lungi luni de efort. Tot ce mi se întâmplă trece undeva dincolo de mine, fără aderenţă, ca şi cum nu m’ar privi. Am senzaţia că sunt şifonat, prăfuit de drum şi că aştept să ajung undeva, pentru ca să mă schimb, să mă periu, să iau o baie, să mă transform. Şi, în fond nu mă duc nicăeri, nu aştept nimic, nu mă aşteaptă nimic. ^JVlă uit atent la mine (adică prea atent nu mă uit eu, din prudenţă, din laşitate, din teama de a nu trebui să trag conse- cinţele ■— ultimele consecinţe) şi-mi spun că sunt în plină des- compunere. Şi în această desfacere, fac prostia, pe jumătate inconştientă, de a angaja oameni care, necunoscându-mă, «marşează » cu o bună credinţă, de care ar trebui să-mi fie ruşine. De exemplu, la ce am dus aşa de departe gluma cu Y.? E o fată bună, care a pus suficientă inimă în acest «început de amor»— şi acum o las să cadă cu cea mai stupidă dintre indiferenţe. E posibil să fiu aşa de puţin responsabil ţn actele mele faţă de oamenii ceilalţi? 25® REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Mi-e ruşine—îţi jur că mi-e rilşine. Şi sunt în aşa hal lipsit de energie, de cuminţenie, de bărbăţie ■—încât am impresia că toate merg prost, nu pentrucă eu sunt un tip lichidat, ci pentrucă... nu am pentru moment telefon. Da, cât pare de comic, aştept să mi se redea legătura telefonului, cu sentimentul că asta are să aranjeze tot... Ce mă va scoate din această scufundare? Nu ştiu. Mai e ceva, mi se mai poate întâmpla ceva care să mă scoată de aici? Nu ştiu. Vineri 6. .. .N. a anunţat în sfârşit premiera. E o piesă tradusă (Nouă mii de nu ştiu ce...) — cu Maria Mohor şi pusă în scenă de Popa. Despre piesa mea, nici vorbă. Niciun telefon, nicio explicaţie, nicio scuză. Aşa dar soluţia N. T. a căzut. Şi a căzut fără concursul meu. Dacă e adevărat că era o soluţie care nu mi-a plăcut niciodată prea mult — e tot atât de adevărat că eu n’am sabotat-o de loc. Ba la un anumit moment mă lăsasem cu totul antrenat şi am făcut tot ce s’a putut pentru a aranja lucrurile. Sper că T. nu va avea nimic să-mi reproşeze acum—chiar dacă piesa ar fi jucată de C. Dar va’fi jucată? Pe X. am văzut-o alaltă seară, când am ieşit cu ea şi cu K. în oraş. De astă vară, era a treia oară când o întâlneam. E dră- guţă şi odioasă. Adică aşa cum am cunoscut-o întotdeauna... Sâmbătă 14. A fost poate una din ultimele zile magnifice de toamnă. M’am dus la Onef la un match de foot-ball l(Venus-C.F.R.) nu pentru match, ci pentru peisaj, pe care îl bănuiam dinainte strălucit. Nu m’am înşelat. 0 lumină obosită, pudrată, tandră ■— în depăr- tare o ceaţă uşoară, argintie, aburită, din care oraşul se desprindea inegal, ca într’o pânză de pictură, ca într’o fotografie reliefată. Şi câte colori. Nu ştiam că sunt atâtea case roşii în Bucureşti. De acolo, dela Onef, se văd ca nişte construcţii de Baukasten. Şi pomii desfrunziţi, ieşind din ceaţă ca dintr’un abur pe care l-ar fi făcut propria lor respiraţie. Totul era de un desen foarte delicat, dar de o bogăţie de colori explosivă. Peluzele roşii, firmele de reclamă multicolore, iarba verde încă, tricourile pestriţe, PAGINI DE JURNAL *51 negre, albe, albastre, o lume imensă, totul era ameţitor. La începutul reprizei a doua, arbitrul a fluerat un minut de tăcere, mi se pare pentru un jucător străin mort de curând. S’a făcut brusc o imensă tăcere'—tăcerea a vreo 20 de mii de oameni. Se auzia doar din depărtare, rumoarea oraşului... Luni 16. Azi dimineaţă, lungă convorbire la telefon cu Doamna J. Mai bine de jumătate de oră. îmi spunea lucruri copilăros admi- rative, care îmi făceau destulă plăcere. A cetit de curând « Cum am devenit huligan » şi e cucerită de lectură. — « Mă sperie puţin scrisul d-tale. Mi se pare că trebue să ai o forţă dominatoare faţă de ceilalţi oameni. Cred că le impui o influenţă, de care nu se pot sustrage. Şi eşti un om aşa de stăpânit 1 Vous etes probablement d’une secheresse de cceur... Aş vrea aşa de mult să fiu prietena d-tale. Totdeauna am visat o prietenie cu un bărbat, dar o prietenie pură, loială. Crezi că e posibilă? M’am gândit mereu la d-ta şi am vorbit mereu despre asta cu bărbatul meu, cu prietenele mele... Ai timp să fim prieteni? Vrei să fim prieteni ? ». La fel îmi vorbea ■— sau aproape la fel ■— cu doi ani în urmă, X. La fel îmi vorbea S. La fel (cu câteva trepte mai jos) Q. Şi pentru toate, când m’au cunoscut mai bine, a urmat o desamăgită indiferenţă. Singura care mai rezistă, dar şi eu din ce în ce mai slab, e S. Sâmbătă seara, Enescu a cântat sonata de Veracini (încân- tătoare: am ascultat-o anul trecut cu Thibaud, ţlar o uitasem complet), o sonată în la minor de Bach — categorib, formidabil cântată — o sonată de Mozart. Cu o seară înainte, Hubermann a cântat sonata lui Franck. Sunt obosit de atâta muzică, dar e încă singurul lucru consolator din ultimul timp. Sâmbătă 21. «Wendy and July» sunt două tinere englezoaice, care au dansat şi cântat la Maxim, până zilele trecute, când li s’a terminat contractul şi proprietarul barului le-a lăsat, fără bani, pierdute în Bucureştiul ăsta, unde nu cunosc pe nimeni. Consulatul bri- tanic le-a trimis lui Roman—Roman mi le-a dat mie. Sper, până la urmă, să obţin o despăgubire destul de importantă pentru ele, 25a • REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE vreo 25.000 lei, asta prin Direcţia Teatrelor — unde U. şi W. mi-au dat o mână de ajutor. < Toată povestea a fost destul de amuzantă. Am cunoscut — roind în jurul lui Wendy and Jully — o serie întreagă de peşti, codoşi, agenţi « artistici», am intrat în culisele barului, am citit un contract de angajament, mi s’a explicat cum funcţionează stabilimentul, economia lui internă. E destul de atrăgător. ’ Wendy se numeşte pe numele ei adevărat Flora Moss. E născută la 1911. Are un logodnic la Copenhaga. II cheamă Gunard şi e poliţist. I-am văzut fotografia, astă seară când m’am urcat în camera ei. In civil, pare un sportiv celebru, mai ales cu lunga pipă pe care o ţine cu neglijenţă între dinţi. In uniformă de poliţist danez, e şi mai impresionant. For my deat Wendy, for always Gunard •— scrie pe marginea fotografiei. Wendy e subţire, are sânii cei mai mici pe care i-am văzut vreodată, părul roşcat fără să fie văpsit, nasul de copil cârn — şi e de o veselie copilăroasă, care mă încântă. Astă seară îi promi- sesem să rămân cu ea. Evident n’am rămas ■— şi am lăsat-o tristă, ca un copil, căruia i-ai promis să-l duci la cinematograf şi pe urmă îl tiimeţi la culcare. July (Wendy'îi spune « Miss July » când vorbeşte despre ea, vocativ pe care l-a deprins cred la bar) e mai urâţică, dar şi ea foarte englezoaică. Logodnicul se cheamă Reginald, locueşte la Londra şi e vânzător într’o prăvălie cu vase de porţelan. Amândouă vorbesc franţuzeşte corect, dar cu un accent irezistibil. De îndată ce vor avea bani, vor pleca la Sofia, unde le aşteaptă un contract. îmi pare rău că nu pot sta mai mult de vorbă cu ele. Dar nu se poate —-Wendy mă iubeşte. Mi-a explicat cu toată seriozitatea care e deosebirea între un «camarade » (accentul pe prima silabă, iar primul a cetit « e ») şi între « ami». « Avec un câmarade on ne couche pas. Avec un ami on couclie ». Ieri, ceai la doamna J, ceai intim. Casa mi s’a părut somp- tuoasă, dar n’am privit-o cu prea mare atenţie, lume amuzantă. La dreapta mea, o fiică a lui St. P. care spunea că mă cunoaşte dela Criterion şi i-a cerut d-nei J. să mă invite odată numai cu ea. In faţa mea o tânără principesă C. La plecare am aflat că e foarte de stânga, pentrucă e fiica lui Labairye, guvernatorul Băncii Franţei. pagini de jurnal 2 Si Cât despre d-na J., mi s’a părut mai puţin interesantă decât în prima noastră întâlnire dela Athenâe Palace, unde mă uluia oarecum (căci sunt destul de plebeu şi destul de naiv, pentru ca întâmplarea să mi se fi părut extraordinară). E o femeie din tipul « Jenny ». Brună, potelee. Mă irită sprin- cenele ei rase. Cred că i-ar fi convenit mai multă odihnă în figura ei, făcută să fie gravă, atentă şi supusă. Nu are acea tresărire agresivă, neliniştită, a blondelor subţiri. Dar nu e impresionant că această femeie bogată, mondenă, ' cu un bărbat tânăr, frumos, atletic, bogat, poate face o pasiune pentru Blecher 1 Nu e mişcătoare, copilăroasă, timida ei admiraţie pentru un tip ca mine? Lucrurile se vor aranja cu Y., prin lenea mea suverană. « Eşti prea infect — pentru ca să nu sfârşesc prin a te iubi », mi-a spus alaltă seară, când ne întorceam dela concertul Filarmonicei. Iată aproape o definiţie a amorului. Nu pentru acelaşi motiv, pentrucă adică, e atât de «infectă » o iubesc eu pe X, şi o iubesc atât de incurabil? închei o săptămână de care mi-e ruşine. Zile întregi pierdute, nopţi ameţite. N’am făcut nimic şi m’am lăsat dus de toate întâmplările care s’au nimerit să-mi iasă în cale. Mâine plec la Brăila, la botezul copilului Silviei, dar sunt decis ca la întoarcere să-mi impun o săptămână serioasă de muncă. Aş vrea să scriu o carte — şi poate că pentru asta ar trebui să plec de Crăciun undeva. Dar am atâtea proiecte vagi pentru Crăciun... Mă străbate din când în când o chemare, pe care încă nu vreau s’o accept, încă nu.. . Şi aş vrea aşa de mult să nu fiu niciodată silit s’o accept. E un lucru pentru care mă rog cu ultimele mele resturi de speranţă, lui Dumnezeu. Luni 23, Aseară la Stuttgart al doilea concert brandenburghez de Bach şi concertul pentru pian şi orchestră în si minor (G. moli) de Mozart, cu Erwin Fischer. . \ Brăila mi s’a "părut ca niciodată tristă, provincială, uitată de Dumnezeu. Tramvaiul s’a oprit aproape 15 minute, la colţul 54 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE străzii Unirea, aşteptând să facă « cruce ». Pe urmă, pe strada Galaţi, n’a mai mers de loc, fiindcă linia era în reparaţie — şi a trebuit să coborîm pentru transbordare. In centru, ceasul era oprit la 5 fără 20, deşi era 10% dimineaţa. Puţin mai departe, ceasul dela biserica Grecească arăta 11.20. Frig de J^oemvrie, lume puţină, case vechi — niciun om nou, nicio clădire nouă, prăvălii deşarte. In port am fost cu Petrică,, ceea ce m’a împiedecat să fiu emoţionat. Am revăzut totuşi cu plăcere vapoarele, sălciile, lan- ţurile grele, odgoanele. Toate mi se păreau în oraşul ăsta des- prinse- de demult, dintr’o viaţă anterioară. Joi 26. ... O extracţie de măsea mă ţine în casă de aseară. Am pierdut se vede, gustul de cetit şi de scris, căci întâmplarea asta care altă- dată m’ar fi încântat, acum mă enervează. . Sunt într’o dispoziţie cenuşie, fără aşteptări, fără desnădejdi, fără doruri, fără amoruri. Luni seara, la recitalul Brailowsky, i-am fost prezentat Cellei D., lângă care întâmplător aveam locul. ■— Mi te închipuiam altfel. Mai bătrân şi brun. Adineaori te priveam şi mi se părea că eşti un băiat de liceu. Şi ar fi trebuit să fii brun. Scrisul d-tale este aşa de stăpânit, de ferm. Am surâs cu oboseală. De câte ori mi s’au spus aceleaşi lucruri. Sâmbătă Am să scriu oare cartea, la care mă gândesc dela o vreme, fără să ştiu bine ce ar putea da şi unde mă va putea duce? «Dela o vreme »... In mod exact, din ziua de 18 Octomvrie — ziua mea! — când coborînd dela Mircea să cumpăr cele două sticle de şampanie,, am văzut deodată imaginea unui accident de stradă, în care mi-ar fi făcut plăcere să mă las antrenat. Am văzut atunci un prim capitol cu o bogăţie de detalii minu- ţioase şi atât de presante, încât mi se părea că ■— venit acasă — nu voi putea face altceva decât să scriu, ca sub dictarea unei voci imperioase. Să numim asta inspiraţie. Am încercat într’adevăr să scriu ■— nu mai ţin minte, dacă chiar în seara aceea, sau câteva seri mai târziu — dar n’a mers. PAGINI DE JURNAL 255 Nu e mai puţin adevărat, că de atunci mă gândesc mereu la posibilitatea acestei cărţi. Sunt câteva mici fapte, câteva mici sugestii, care au început să se strângă în jurul primei imagini — şi să adere. De exemplu, plimbarea cu Y. — în seara în care a furat un măr pe strada Academiei (fapt care m’a întinerit prin reflex), mi-a redat în chiar momentul acela gusţul de a scrie o scurtă poveste. Descurajat cum sunt, poate că voi găsi o bucurie în- tr’asta... MIHAIL SEBASTIAN TRIUMFUL LUMINII In zilele strălucitoare ale lunii Mai Moscova şi alte capitale au sărbătorit biruinţa. Nu era o sărbătorire obişnuită. întreaga omenire şi fiecare om în parte prăznuiau parcă naşterea unei ere noi. Ziua devenise o dată, — iar gândurile noastre, mişcările, sentimentele — pagini de istorie. E de înţeles că această biruinţă nu e dintre acele biruinţe militare de care ne vorbesc manualele; nu aparţine unui singur popor şi nu e numai a unei coaliţii de popoare; biruinţa noastră e mult mai importantă: — în îndelungata luptă dintre întuneric şi lumină a învins lumina, a învins fiindcă e în firea şi în con- ştiinţa omului sovietic. Istoricii vor însemna că prima jumătate a veacului XX a delimitat desvoltarea viitoare a umanităţii; fascismul — această asasinare a progresului, a fost înfrânt, cul- tura a fost salvată şi raţiunea a triumfat. Vreau să amintesc aici despre începutul acestei eclipse a conştiinţei umane, despre această eclipsă care a învăluit Europa într’o noapte atât de înspăimântătoare. Cu douăzeci de ani în urmă am văzut pe străzile oraşelor italiene tineri în cămeşi negre; negre erau cămeşile şi negre conştiinţele lor; ei îşi ciomă- geau preopinenţii, îi sileau să bea unt de recină şi urlau, ca tot atâţia şacali în pustiu. Peste un an, văzui alţi tineri, de data asta pe străzile oraşelor' germane, îmbrăcaţi în cămeşi brune; aceştia împuşcau oamenii de după colţ, batjocoreau bătrâne evreice şi jurau să cucerească lumea; unii democraţi occidentali zâmbeau amuzaţi; li se părea că e un joc copilăresc, nevino- vat, .. alţii sperau — cu ajutorul noilor « sportivi » — să stri- vească spiritul revoluţionar european şi să îmblânzească Uniunea TRIUMFUL LUMINII 257 Sovietică. Bolşevicii, care au dăruit lumii principiile înalte ale frăţietăţii popoarelor, erau înfăţişaţi ca oameni cu cuţitul între dinţi iar fasciştii apăreau sub masca apărătorilor culturii. Nu reamintesc toate acestea din spirit de ranchiună, nici nu evoc anii ruşinoşi ca să subliniez greşelile comise. Ceea ce mă face să scriu aceste rânduri e dorinţa de-a salva omenirea de reîntoarcerea îngrozitoarei boli. Noi iubim celelalte popoare, iubim şi preţuim cultura universală; de aceea ne aducem aminte de uşurinţa unora, de orbirea altora, de laşitatea sau de perfidia câtorva dintre ele. Lângă leagănul fascismului nu s’au adunat numai vrăjitoarele rele ci şi zânele proaste. Boala desgustătoare prolifera, atacând mereu alte celule, nimicind ţesuturile vii. In- dustriaşii Ruhrului, junkerii, militariştii nemţi cheltuiau într’una, copleşind sub laude şi subsidii un caporal pipernicit. Fuhrerul era urmat de rataţii înnăcriţi, de huliganii, de pleava marilor oraşe, de peştele Horst Wessel şi de grandomanul Goebbels... Dar şi burgezii se alipiră lor, de îndată ce-şi făcură socoteala. Căci cucerirea lumii le părea o afacere solidă şi rentabilă 1 Aşa se făcu, că în capul unui Stat dintre cele mai mari se găsi un om extraordinar de incult, lipsit de orice moralitate, un ma- niac cu obiceiuri de mic provincial şi o cruzime neîntâlnită în istorie. Aduceţi-vă aminte de rugurile aprinse la Berlin 1 Ardeau căr- ţile ! Iar în lagărele din Ausschwitz şi Buchenwald oamenii mureau în fiecare zi, oamenii care nu vroiau să se plece în faţa fuhrerului. De sigur, fascismul n’a triumfat întâmplător în Germania. Tere- nul fusese pregătit 1 Boala n’a întâmpinat rezistenţa unui orga- nism sănătos. Cu zeci de ani înainte de apariţia lui « Mein Kampf » imperialiştii germani susţineau teoriile rasiste... nemţii erau sor- tiţi să devină stăpânitorii lumii 1 Deutschland liber alles n’a fost o creaţie originală 1 Nici că « Slavii trebuesc striviţi », nici că «Francezii sunt degeneraţi » sau «Englezii bătrâni şi buni de stafie»! Hitler n’a căzut din cer. Dar fascismul nu putea fi o boală locală. Muncitorii Europei l-au combătut vitejeşte. Insă vrăjitoarele rele şi zânele lipsite de judecată îşi vedeau de treabă, In Spania, am văzut tineri şi tankuri. Carele de asalt erau acoperite cu crengi de măslini... Acelaşi camuflaj îl purta şi Hitler, la început. Şi deodată, în diferite ţări răsăriră tineri aproape ase- mănători, fiindcă cu toţii se sileau să-i maimuţărească pe nazişti. 2 258 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Crucile cu săgeţi, falangiştii, ustaşii, pilsudcikii, legionarii, re- xiştii etc., aparţineau aceleiaşi armate a întunericului. Cămeşile lor erau de culori diferite, negre şi albastre, verzi şi brune, dar aceleaşi prejudecăţi, aceleaşi superstiţii, aceeaşi ură pentru tot ce e raţiune, logică, spirit, acelaşi cult pentru forţa brută se ascundeau sub cămaşă. In acele ţări, fasciştii ajunseră la putere şi transformară po- poarele libere în «landskecht-i» germani; în alta, ei formau coloana cincea, răspândeau defetismul, pregăteau înfrângerea. In ziua Biruinţei îmi adusei aminte de vara 1936, de ziua în care, pe piaţa Madridului, prima bombă germană explodase, lângă mine... Nouă ani... Mi se pare c’am uitat priveliştea oraşelor iluminate şi a tinerilor îmbrăcaţi civil. Tragedia Spa- niei a arătat lumii rânjetul fascismului. Pe zidurile Parisului şi Londrei se lipiseră afişele este şi mai semnificativ e faptul că în decursul istoriei aproape nicicând o cucerire a vreunui principiu dialectic, nu a însemnat ceva definitiv. Dacă urmărim evoluţia gândirii dialectice, ea poate fi asemuită cu acele râuri din Karst, care merg un anumit timp pe la suprafaţa terenului, ca la un moment dat, să dispară sub pământ şi iarăşi să iasă la suprafaţă în altă parte, uneori mai bogate în apă. Principiile gândirii dialectice au fost formulate adeseori cu suficientă claritate de unii gânditori, ca pe urmă întrebuinţarea lor să dispară timp de secole, când puteau apare din nou, sub o altă formă şi în alt loc. Aceasta dovedeşte că deşi gândirea dialectică a încercat să se tHALBCTICA In antichitate 365 consolideze în repetate rânduri, ea n’a reuşit decât înti’o epocă foarte apropiată de noi. Cauza nu poate fi alta decât aceea că însăşi condiţiile materiale ale societăţii care sprijinesc o gândire dialectică au apărut şi dispărut în acelaşi ritm: că dacă la un anumit moment structura socială prjn câţiva factori ai ei permitea formularea câtorva principii de gândire dialectică, în alt moment factorii respectivi dispărând, au dispărut şi principiile gândirii dialectice. In cele ce urmează vom arăta modul în care s’au produs aceste încercări de constituire a gândirii dialectice în strânsă legătură cu factorul lor cauzal, structura socială. DIALECTICA ŞI GÂNDIREA ORIENTALĂ La popoarele orientale se observă până astăzi o vădită predo- minanţă a gândirii metafizice. Aceasta înseamnă că staticul este categoria fundamentală sub care este concepută lumea. O cerce- tare mai de aproape a filosofiei chineze sau indiene, din epocile lor vechi de înflorire a gândirii, pune în lumină, în chip neîndoios, această atitudine a spiritului vechi oriental. Substanţa, substratul lucrurilor, a fost totdeauna, la popoarele la care ne referim, ca un ce imobil, identic cu sine. Astfel este înţeles la Inzi, Brahman- Atman, ca un principiu impersonal şi static şi tot aşa, Tao, la Chinezi. Vechii Inzi înţelegeau lumea concretă a simţurilor, cu un cuvânt, lumea materială, mai mult ca o lume lipsită de orice însemnătate, străină de orice valoare în sine, sau chiar ca o lume a iluziei: o nălucire a simţurilor. Chinezii de asemenea puneau mai mult accentul pe sensul static şi veşnic al lumii, decât pe manifestările vremelnice ale ei. Unii cercetători vor spune bună- oară că în filosofia indică se vorbeşte adeseori şi cu destulă stă- ruinţă despre devenire sau despre vremelnicie. Trebue să recu- noaştem că, în privinţa aceasta, concepţia budistă pune devenirea, chiar devenirea pură, lipsită de orice substrat, pe primul plan al cercetărilor. Totuşi nu e greu de observat că această devenire pură, atât de des subliniată ca aspect cosmic în budism, rămâne o calitate care ţine de latura iluzorie a lumii. In dosul devenirii cosmice, ca aspect iluzoriu, se ascunde nimicul, neantul, ca sin- gurul absolut. Prin urmare, deşi în chip abstract gândirea indică a putut opera cu devenirea, totuşi a considerat .această devenire 266 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE de ordin iluzoriu. Devenirea neavând niciun substrat real nu s’a simţit sub nicio formă necesitatea de a se înjgheba vreo logică sau o metodă de gândire riguroasă. Substratul gândirii chineze este tot static, adică metafizic. Deşi gândirea chineză vorbeşte în mod insistent de un alt prin- cipiu care defineşte dialectica şi anume de existenţa contrariilor, totuşi nu se poate închipui nicio înrudire între filosofia chineză şi gândirea dialectică. Chinezii au remarcat în construcţia lumii anumite momente « duale » sau o contrarietate de termeni din care au făcut elemente fundamentale ale existenţei. De ex. cerul era văzut de ei ca un principiu patern masculin, iar pă- mântul ca un principiu matern feminin. Insă acest dualism chinez este static. Elementele contrarii se completează şi au raporturi armonioase. Intre elementele contrarii nu este nici duşmănie nici luptă. Prin perspectiva ei statică, filosofia chineză şi-a tăiat posibilităţile de a adânci sensul dialectic al existenţei. Deşi gândirea persană a mers un pas mai departe, totuşi nu se poate apropia de dialectică. Se pare că gândirea persană introduce caracterul de luptă între contrarii. După această con- cepţie, toate puterile lumii sunt împărţite tranşant în puteri bune, puse sub conducerea principiului luminii, şi în puteri rele, puse sub conducerea principiului întunericului. Intre cele două tabere există un război permanent. Insă caracterul static se mani- festă în chip lămurit şi de astădată. Staticul se manifestă însă pe plan moral. Persanul crede că numai la sfârşitul lumii Ormuzd, principiul binelui, va învinge pe Ariman, principiul răului. După ce gândirea persană a simplificat excesiv dualităţile, reducându-le pe toate la una singură de natură morală şi teologică, a trunchiat şi caracterul dialectic al luptei, în sensul că la sfârşit iese învin- gător unul dintre contrare. Gândirea etică a Persanului l-a oprit să vadă sinteza. Sinteza ar fi fost un lucru real concret, însă eticul lucrează cu concepte pure, pe un plan alături de realitatea concretă. Idealismul moral, al binelui pur, l-a îndepărtat pe Persan de gândirea concretă dialectică, în singurul principiu pe care l-a atins, principiul luptei contrariilor. Cauzele pentru care o gândire dialectică nici nu a putut miji la Inzi, Chinezf şi Persani sunt foarte uşor de aflat. O structură DIALECTICA IN ANTICHITATE 267 socială bazată pe o accentuată diferenţă între privilegiaţi şi neprivilegiaţi, niciodată nu poate duce la formularea completă a unei perspective dialectice asupra existenţei. Gândirea, în încheieturile sale intime, este şi a fost expresia păturilor domi- nante, oricum s’au numit aceste pături la Inzi, la Chinezi sau Persani. Păturile conducătoare posedau o putere absolută faţă de păturile conduse şi aveau tot interesul să păstreze această putere. De aici răsare în gâncţirea acestor popoare caracterele fundamentale antidialectice: staticismul şi idealismul. Staticism pentrucă aceste pături nu aveau niciun interes de evoluţie socială care le-ar fi mişcat şi pe ele din loc şi idealism, pentrucă existenţa unei forţe spirituale misterioase era singura garanţie şi sprijin a puterii lor nemăsurate faţă de popor. In sensul acesta se explică predominanţa covârşitoare a gân- dirii metafizice la popoarele mai sus amintite. Tot de aci apare şi idealismul acestei gândiri. Asupra idealismului însă trebue să reliefăm înrudirea sa cu gândirea religioasă. La toate aceste popoare, factorul religios a fost predominant în suprastructură. Am putea spune că gândirea acestor popoare este pur religioasă. Asupra înrudirii religiosului cu idealismul vom vorbi însă acolo unde apare o gândire idealistă filosofică independentă, ca formu- lare, de gândirea religioasă şi anume la Greci. Se va vedea acolo transpoziţia religiosului prin idealism pe plan filosofic şi cultural general, deoarece structura socială o cerea. Deocamdată este de remarcat că într’o gândire religioasă dialectica nu poate fi formulată în adevăratul său înţeles. Că chiar atunci când se ajunge la tatonarea unor principii dialectice, ele nu pot face parte structural din gândirea acelei epoci; într’o gândire religioasă principiile dialecticei formulate sunt copii născuţi morţi. Pentru viaţa lor lipseşte factorul structural social. Acelaşi lucru putem spune că se întâmplă şi într’o gândire idealistă, luată într’un înţeles mai larg decât cel religios. Vom vedea că la Greci se ajunge să se formuleze cele mai multe dintre principiile dialecticei şi totuşi modul dialectic de a înţelege existenţa a fost aproape străin culturii greceşti. Aceasta este deci motivul pentru care linia culturii greceşti o formează idealismul, care poate primi diferite nuanţe mistice sau raţionale. a68 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE DIALECTIC^ ŞI GÂNDIREA GRECEASCĂ încă dela începuturile sale, filosofia greacă elaborează, naiv ce e drept, şi pe temeiul unor foarte reduse experienţa, unul dintre cele mai importante principii de dialectică: devenirea. In cadrul filosofiei naturii, prin care a început întreagă gândirea filosoffcă grecească, Heraclit din Efes (sec. IV a. Chr.) dă deve- nirii un înţeles foarte apropiat de cel dat de adevărata gândire dialectică. E vorba de astădată de o transformare concretă, desfăşurată în timp, a întregii existenţe. Având în vedere acest fapt, întemeietorii de mai târziu ai gândirii dialectice, printre care Hegel, se referă în chip hotărît la Heraclit ca la unul din promotorii viziunii dialectice asupra lumii. Ulterior vom vedea cum concepe Heraclit devenirea. Deo- camdată ne grăbim să adăugăm că există o mare deosebire între conceptul de devenire al lui Heraclit şi acela elaborat de gândirea indiană. De astădată putem spune că devenirea lui Heraclit este ceva concret, este o intuiţie în inima realităţii. Mai mult decât atât, spre deosebire de Inzi, care acordau devenirii caracterul de irealitate, de nălucire — la Heraclit devenirea câştigă caracterul de realitate adâncă. El se bazează pe cele mai concrete fenomene ale naturii: ca cel de scurgere-creştere, transformare sau schimbare. Tocmai din acest punct de vedere conceptul de devenire al lui Heraclit este în esenţa sa un concept dialectic. Aceasta pentrucă el nu aparţine unei gândiri formale abstracte, ci unei gândiri materiale; el nu este o metodă numai de a concepe, ci este o metodă de viaţă a naturii; nu este o condiţie numai a gândirii, ci este şi o condiţie a conţinutului gândirii, a materiei. Pe lângă conceptul de devenire, în gândirea lui Heraclit se mai cuprind şi alte concepte dialectice, printre care cel al contra- dicţiei şi al întregului. Insă deşi toate aceste concepte pornesc dela intuiţii ale fenomenelor naturii, cum este de pildă conceptul contradicţiei care se reazemă pe lupta sau ciocnirea dintre ele- mentele naturii, totuşi nu putem spune că ultimele două concepte dialectice, adică cel de unitate şi cel de contradicţie, au aceeaşi importanţă şi se ridică la aceeaşi vigoare exponenţială cu con- ceptul de devenire. DIALECTICA IN ANTICHITATE 269 Din Opera1) lui Heraclit ne-au rămas 126 de fragmente (traduse în româneşte de H. Mihăescu, colecţia «Autorii greci în româ- neşte » Iaşi, 1943). Iată câteva din cele mai importante frag- mente, din care se poate descrie gândirea dialectică a lui Hera- clit ». «Contrariile lor se unesc iar din deosebirile lor ia fiinţă cea mai frumoasă armonie. Toate se nasc din luptă ». « Se topesc într’o singură fiinţă întregul cu neîntregul, asemă- narea cu neasemănarea, unitatea cu disonanţa şi din toate unul şi din unul toate ». «Lumea aceasta, aceeaşi pentru toate vieţuitoarele, n’a__ făcut-o vreun zeu, sau vreun om, ci era din etern; este şi va fi foc veşnic care se aprinde după măsură şi se stinge după măsură ». « Coborîm şi nu coborîm în aceleaşi ape, suntem şi nu suntem ». « Numele arcului (Bloţ) înseamnă deci viaţa (Bi6ţ) iar acţiunea lui moarte ». «Dumnezeu este zi-noapte, iarnă-vară, război-pace, hrană- foame (toate cele potrivnice; el e spirit). Se transformă ca focul. Când e hrănit cu mirodenii, focul e numit după mirosul fiecăreia ». « Trebue să se ştie că războiul e universal, că dreptatea e luptă, că toate se nasc din luptă şi nevoie ». «Pentru Dumnezeu toate sunt frumoase, bune şi drepte; oamenii le socotesc pe unele drepte, pe altele nedrepte ». Dar filosofia lui Heraclit, supranumit « întunecatul», din cauza ermetismului său, este rezumată şi mai ales astfel cunoscută, în cuvintele «Panta rei» (totul curge). Conceptul de devenire câştigă aici o valoare cosmică: întreaga lume este un uriaş râu care se scurge în valuri necontenite. De notat este că această devenire este închipuită într’o anumită formă, care reaminteşte din nou alt principiu dialectic. Devenirea universală are loc în limitele unor momente con- trarii. In univers palpită o unitate care se despică, ca apoi ceea ce este despicat să se îmbine. Dumnezeu, care este unitate, totuşi este în acelaşi timp suma contrariilor, adică o desfăşurare în *) *) După Diogene Lsertius, titlul cărţii lui Heraclit era : «Despre natură» sau « Muzele». Hermann Diels, care a adunat fragmentele pre- socraticilor, crede că opera lui Heraclit nu era sistematică, ci Cuprindea tot felul de note, impresii, aforisme. 270 REVISTA EtfNDAŢliLOR REGALE contrarii. Aceasta este cea mai înaltă expresie dialectică asupra lumii, găsită în gândirea lui Heraclit. înainte de a analiza poziţia şi rezonanţa dialecticei sale trebue să spunem că Heraclit, în bună tradiţie ioniană, trece şi la un procedeu metafizic, pentru a găsi o substanţă, care palpită în totul şi care se transformă în totul. El s’a oprit asupra focului. De sigur că nu este o simplă întâmplare că el a optat pentru foc, ca o substanţă primordială din care derivă totul. Intre toate elementele cunoscute: apa, pământul, aerul, etc. din care ceilalţi gânditori ionieni făcuseră substanţa lumii, focul este cel mai viu, cel mai instabil; el simbolizează cel mai bine transformarea sau devenirea. Heraclit descrie în filosofia sa natu- rală un ciclu de mişcări în care focul este factorul esenţial. In natură este un « drum în jos », care însemnează transformarea focului în aer, a aerului în apă şi a apei în pământ, precum şi un « drum în sus », care însemnează transformarea pământului în apă, a apei în aer şi a aerului în foc. Prin urmare alegerea focului ca substanţă primordială este determinată la Heraclit tot de perspective dialectice. Dar nu e suficient să arătăm că singură mobilitatea manifestă un caracter dialectic al focului: adică faptul observabil că focul contribue prin efectele sale, la transformarea elementelor naturii. E altceva şi mai profund aici; e faptul că Heraclit pune la baza evoluţiei un dat material; în termenii noştri putem spune că pune la baza evoluţiei un dat concret experienţial. Iată de ce putem susţine într’un mod hotărît că gândirea lui Heraclit se apropie în foarte mare grad de gândirea dialectică şi de ce logicienii dialectici în adevăr recunosc fără înconjur acest lucru. Aici se dovedeşte încă odată că gândirea lui Heraclit era concretă în sensul în care îl acordă Hegel şi mai precis Marx, acestui termen. Aceasta însemnează o gândire care nu se referă la enunţarea unei legi formale, defrişate de elemente materiale, ci o gândire care acoperă, mai corect —■ care este identică cu materia la care se referă. Dialectica nu este o metodă de gândire a evoluţiei, ci este evoluţia naturii însăşi. Din acest motiv este foarte adevărat când se spune că filo- sofia lui Heraclit este o dialectică naturală. Insă se greşeşte când se încearcă să se clădească prea mult pe această calitate şi anume, Dialectica In antichitate *7i atunci când se apropie gândirea lui Heraclit de dialectica mate- rialistă. Fără îndoială că Heraclit a avut accente puternice mate- rialiste în sensul în care a avut toată şcoala fizicienilor. Focul, în concepţia concretă, este un dat material. Dar judecând situaţia cu un just spirit istoric, trebue să recunoaştem că termenul de materialism şi în consecinţă idealism erau foarte vag elaborate în acea epocă. La Heraclit, deşi găsim focul ca element generator de evoluţie, totuşi dincolo de această substanţă există alta mai largă, deci am putea spune Dumnezeu, care se găseşte în toate, în foc şi în spirit. Datorită perspectivei sale dialectice, Heraclit spune: « Pentru Dumnezeu toate sunt frumoase, bune şi drepte; oamenii le soco- tesc însă pe unele drepte, pe altele nedrepte o. E aici o afir- maţie care se aşează în imediata apropiere de celebra afirmaţie a idealistului Hegel: « Tot ce există este raţional; tot ce-i raţional, există ». Din acest motiv ne vine foarte greu să răspundem asupra materialismului în dialectica lui Heraclit. Mai de grabă credem că spunem adevărul, recunoscând că în acea epocă nu numai termenul de idealist şi materialist, dar nici poziţia care stă la baza acestor termeni n’a fost pe deplin experimentată şi elaborată. Rămâne însă caracterul de devenire, care brăzdează adânc întreaga gândire a lui Heraclit. Dar trebue să recunoaştem că şi în acest caracter fundamental putem surprinde ceva din statica spiritului grec. Heraclit merge în sensul circular al evoluţiei. Lumea începe cu focul şi se sfârşeşte în foc. Pe urmă începe iar şi aşa în vecii vecilor. Datorită spiritului grec îndrăgostit de finit şi forme circulare, devenirea la Heraclit nu este un sistem deschis şi ascendent la infinit ca la Hegel, ci un sistem închis, care se repetă la infinit. Astfel devenirea la Heraclit este un fel de « veşnică reîntoarcere ». Asupra modului de a judeca, este evident faptul că citind fragmentele lui Heraclit ai impresia că el a cuprins dialectica mai mult intuitiv decât conceptual. Din felul în care el îşi comu- nică intuiţiile rezultă că încă nu era în posesia unui sens clar al gândirii sale. Totul pluteşte într’o oarecare taină. Ţinând seama de obscuritatea în care pluţea gândirea lui Heraclit putem spune că dialectica, deşi formulată, este formulată 272 revista fundaţiilor regalb mai mult în cuvinte de « cimilituri». Dar oricum, el este primul care a formulat o gândire dialectică, chiar dacă nu-i dă acest nume. Insă nu se poate susţine sub nicio formă că filosofia greacă a prezentat un mediu prielnic pentru desvoltarea unei gândiri dialectice şi mai ales a unei dialectice heraclitiene. Din contră, prin toate caracterele ei fundamentale, filosofia greacă (pitago- reismul, eleatismul, platonismul, atomismul, etc. până la neopla- tonism) dovedeşte o predilecţie de a scoate în relief mai curând momentele sau aspectele statice ale existenţei. începuturile dialectice ale lui Heraclit rămân un epizod în gândirea greacă, şi niciun mare gânditor grec n’a încercat să desvolte în sistem — idealist sau materialist — ideea dinamicei dialectice, sugerată de Heraclit. Nu putem nega faptul că de ideea devenirii se ţine seamă mai târziu în filosofia greacă, însă ca de un aspect secundar (la eleaţi, devenirea este o dimensiune a lumii concrete, care este iluzorie; la Plato, lumea devenirii « este şi nu este » adică ea are o existenţă degradată, de « umbră » în compa- raţie cu existenţa deplină a ideilor). Acest fel de a g^ndi devenirea numai ca aspect secundar degradat sau chiar iluzoriu al existenţei, nu este de loc prielnic unei desvoltări a dialecticei sub formă de sistem închegat de gândire. De aceea Heraclit a fost totdeauna privit chiar de Greci ca o curiozitate. Aceasta nu numai pentru stilul său ermetic, ci fără îndoială, fiindcă vedeau în el pe exponentul unei viziuni cu care spiritul grec nu se prea putea împăca. Poate nu este o simplă întâmplare, nici faptul că Heraclit a scris atât de ermetic. Lumea devenirii nu putea să găsească în filosofia greacă decât o asemenea expresie. Filosofia greacă, datorită structurii materiale a societăţii, pe care o vom analiza ulterior, prin tot felul ei de a fi tindea spre logos şi faţă de logos devenirea devenea un paradox. Perioada lui Heraclit însă nu constitue decât începuturile unei gândiri filosofice de cea mai înaltă ţinută. Stilul acestei filosofii s’a precizat dela această perioadă încoace. In această privinţă, dacă gândirea lui Heraclit se construeşte pe un adevărat simţ dialectic, în prima linie, pe o gândire concretă şi o înclinaţie materialistă, gândirea ulterioară greacă ia o altă orientare. Nu cunoaştem întocmai structura socială a epocei heraclitene, însă DIALECTICA ÎN ANTICHITATE *73 putem face o deducţie sigură: această structură posedă elemente care susţineau naşterea unei gândiri dialectice. Evoluţia ulte- rioară a societăţii greceşti antice—mergând spre diferenţierea a două puteri: una de privilegiaţi şi alta de neprivilegiaţi — a furat suportul material al unei gândiri dialectice. Principiile gândirii dialectice aduse în- intuiţiile lui Heraclit nu au dispărut. Ele s’au menţinut în gândirea greacă, ba mai mult, au fost elaborate în multe din încheieturile lor intime. Planul lor de existenţă însă nu mai era acelaşi. Dacă Heraclit era în schimb nehotărît materialist sau spiritualist, prin alegerea focului ca substanţă primordială şi ca motiv al evoluţiei dialec- tice, gândirea greacă face paşi hotărîţi. Ea devine—după cum era normal — idealistă. Aşa că de aici încolo, afară de mici şi rare excepţii, vom da de anumite principii dialectice, elaborate nu numai într’un spaţiu idealist, dar elaborate într’o formă idealistă raţională, de multe ori mistică. Această elaborare idealistă a dialecticei a avut o mare influenţă asupra unei epoci de înflorire a gândirii dialectice: asupra romantismului german, care definiti- vează dialectica idealistă. O parte fundamentală a gândirii hegeliene este tributara filosofiei idealiste greceşti. Dar să nu înţelegem greşit. Influenţa în suprastructură a fost posibilă numai mulţumită bazei infrastructurale, care prezenta caractere comune ale epocei de înflorire a filosofiei greceşti şi de înflorire a filosofiei europene. Având aceste consideraţiuni în vedere, evoluţia ulterioară a filosofiei greceşti este mai bine înţeleasă. Urmează să arătăm în prima linie, că în gândirea greacă a apărut, pe la sfârşitul secolului VI şi începutul sec. V a. p., o reacţiune împotriva filo- sofiei ioniene. împotriva acestei filosofii, care se întemeia pe simţuri, se ridică şcoala eleată, care introduce în filosofie criteriile exclusive ale raţiunii. Cel mai important reprezentant al şcolii eleate a fost Parmenide din Elea. Caracterul de reacţiune este păstrat întru totul în şcoala eleată. Ea pune bazele gândirii antidialectice greceşti şi aceasta o face în cel mai sistematic mod posibil. Distrugând rând pe rând conceptele fundamentale ale gândirii dialectice, eleaţii devin părinţii unei alte logici, logicei formale care, dela Aristot încoace se mai numeşte logică aristotelică. Introducând spaţiul în gândire, i 274 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE şcoala eleată este aceea care formează nucleul întregului spirit grec. In principiu şcoala eleată nu admite ca fiind existent şi ca putând exista, decât ceea ce se poate gândi absolut logic, potrivit principiului identităţii principiu care deşi nu era formulat însă se oglindea în această şcoală cu un maximum de luciditate. Referindu-se la filosofiile naturii propuse de ionieni, adică la acele filosofii care, începând cu Thales, aspirau să reducă toate aparenţele naturii la câte un singur element (apa sau aerul sau focul sau toate elementele, patru sau cinci, câte se admiteau în antichitate), Parmenide supune unei analize critice însuşi conceptul de substanţă, despre care ionienii pretindeau că s’ar putea preface sau schimba în âltceva decât ceea ce ea este, rămâ- nând totuşi ea însăşi. Despre elementul fundamental se susţine că el « există » dar în acelaşi timp că se preface în altceva, adică, că «nu există ». Insă despre substanţa care există nu se poate spune decât că există. A afirma că şi nu există, implică o contra- dicţie. Insă ceea ce este contradictoriu în sine nu poate să existe după concepţia eleată. Deci toate concepţiile ioniene care se bazau pe transforma^, pe evoluţie sau devenire sunt condamnate, pe baza unei analize formale a conceptului de substanţă şi natural pe baza pretinsului principiu că tot ce nu se poate gândi logic formal, adică tot ce e contradictoriu în sine, nu există. Aceasta e prima lovitură dată oricărei gândiri dialectice care implică în existenţă contradicţia. ' Eleaţii, atât Parmenide cât şi Zenon, arată în general că con- ceptul de devenire, « de mişcare » şi derivatele lor, sunt contra- dictorii în ele înşile, prin urmare, conform principiului logicei formale, sunt iluzorii. Existenţa după ei este absolut statică. Aceasta este partea pozitivă faţă de spiritul grecesc a eleaţilor. Unii interpreţi ai gândirii eleate ar putea crede că eleaţii, fiind primii gânditori care au descoperit « contradicţia interioară * a unor concepte — aşa după cum am văzut înainte — se pot înşira printre pregătitorii dialecticei. Aici trebue precizat că dialectica admite că de fapt conceptele noastre — chiar cele mai de temeli», — cuprind contradicţii interioare. Dar dialectica nu trage de loc concluzia că aceste concepte sunt iluzorii şi deci demne dc anulat, după cum o fac eleaţii. In dialectică, contradicţia DIALECTICA IN ANTICHITATE 275 însăşi devine un simptom al existenţei şi al realităţii. In dialectica hegeliană—spie pildă — devenirea este reală tocmai fiindcă este o sinteză de existenţă şi non existenţă: devenirea este pro- cesul dela Fiinţă la Nimic. Prin urmare, deşi prevăd contradicţiile latente ale conceptelor noastre, eleaţii nu sunt altceva decât fondatorii unei alte logici decât cea dialectică. Ei anulează concretul şi conţinutul real al existenţei, punând în locul lor formalul şi abstractul; anulează caracteristica fundamentală a concretului, transformarea şi devenirea şi pledează pentru caracteristica esenţială a forma- lului, staticul. In felul acesta, eleaţii devin autorii logicei formale şi dacă se poate spune că au contribuit la gândirea dialectică, aceasta nu poate avea decât un înţeles dialectic, adică, pregătind un sistem de gândire antitetic, ei au dat şansă mai târziu logicei dialectice să se înjghebeze, precizându-se faţă de logica formală. Dar înainte ca gândirea greacă să-şi continue drumul ei de aur spre un idealism fără pereche, în istoria altor gândiri, se întâmpla ceva. In sec. V (a. Ch.) înfloreşte în istoria gândirii greceşti sofistica. Ideologic, sofistica se poate lega de eforturile • eleaţilor de a elabora principiile formale ale gândirii. In această privinţă trebue să subliniem că gândirea formalistă, adică gân- direa care trage concluziune de realitate şi de existenţă din simpla îndeplinire a unor simple habitudini de a gândi, a fost dusă pe ultimele poziţiuni de către sofişti. Dacă Zenon eleatul a întrebuinţat apucături extrem de subtile al.' gândirii ca să dis- trugă conceptul de mişcare, atunci trebue să recunoaştem că sofiştii au lăsat mult în urmă această abilitate a lui Zenon. Unii din sofişti au împins atât de departe posibilităţile de a trage conclu- ziuni, îndeplinind anumite legi formale ale gândirii, încât pe drept cuvânt s’a pus problema, dacă sunt de bună credinţă, sau sunt stăpâniţi de o importantă doză de excrocherie. Totuşi, jude- când lucrurile cu un adevărat simţ istoric, putem spune că sofiştii nu au fost numai victima meseriei lor de avocaţi, care îi obliga să scoată cu orice preţ concluziile convenabile tezelor susţinute de ei, ci a mai fost şi altceva la mijloc: eleaţii au fost printre primii care au pus în mod insistent problema principiilor formale ale gândirii, stabilind, după aceste principii, atât criteriul adevă- rului cât şi al existenţei şi realităţii. In imediată vecinătate cu 3' 276 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE eleaţii, sofiştii sunt sinceri entuziaşti ai acestei încercări făcute de eleaţi. Sofiştii în faţa principiilor formale ale gândirii sunt asemenea pacienţilor cărora li se .vorbeşte de un medicament nou; îi atribue forţe miraculoase mult mai mari decât le are. Insă din exagerată aplicare a medicamentului nou se stabileşte şi adevărata lui eficacitate. Partea pozitivă a sofiştilor, tocmai pe această linie trebue căutată. Ei au arătat limitele principiilor formale ale gândirii, în aşa fel, încât nu mult după aceea, s’a putut stabili o justă doctrină a acestor principii, pe care o avem până astăzi sub numele de logică formală. In istoria filosofiei sofiştii sunt cunoscuţi mai mult sub prisma unui singur gânditor şi anume prin Plato. Denunţăm lipsa de obiectivitate a acestui geniu filosofic faţă de sofişti. Reputaţia de nesinceritate şi chiar excrocherie în materie filosofică vine dela Plato. Noi nu putem explica această poziţie a sofiştilor decât, prin ceea ce am spus mai înainte, de unde se deduce că cel puţin figurile reprezentative ale lor au putut fi sincere. Dar dincolo de a fi victimele unui curent de gândire, deslănţuit, cu atâta vigoare de eleaţi, în sofişti găsim şi alte laturi, care se pot apropia cu multă certitudine de dialectică. Şi aici trebue să recunoaştem, că, deşi curentul eleat îi îndruma spre un plin idea- lism, totuşi sofiştii fac serioase abateri dela acest drum, abateri care dacă ar fi avut un răsunet mai puternic în gândirea greacă, ar fi schimbat multe din realizările ulterioare ale acestei gândiri. Când vorbim despre înrudirile cu dialectica ale sofiştilor, nu ne gândim câtuşi de puţin la discuţia în doi pe bază de contradicţie, pe care sofistica a întrebuinţat-o 'ca metodă preferată. Teza şi antiteza în sofistică nu au caracter dialectic, pentrucă totdeauna învinge una singură şi anume aceea care se dovedeşte mai în stare să-şi adopte mai rapid şi mai complet legile formale ale gândirii. De aici nu s’a moştenit decât poate un singur lucru în gândirea dialectică şi anume, o abilitate a analizei. La Hegel, spre ex., de multe ori poţi avea impresia unei adevărate metode sofistice în momentul în care surprinde teza în antiteză sau invers. Factorul important este că sofiştii sunt aceia care introduc în chip sistematic în gândirea greacă caracterul de relativitate. Dar să recunoaştem sincer că nu orice relativitate se poate înrudi cu dialectica. Poziţia vestitului sofist Protagoras, care spunea că DIALECTICA IN ANTICHITATE 277 « omul este măsura tuturor lucrurilor » arată un relativism idealist, sau în cazul cel mai avansat, un relativism subiectiv, apropiat de individualism, care în fapt nu are nimic de-a-face cu gândirea dialectică. Insă pe deasupra acestei simple afirmaţii, trebue să vedem adevărul. Şi anume, sofiştii sunt aceia care, deşi exagerează legile formale ale gândirii, dau totuşi un conţinut acestei gândiri şi mai mult: fac dependentă gândirea de acest conţinut. In sofistică găsim şi un altfel de relativism decât cel«xprimat lapidar de Protagoras. Sofiştii au simţul socialului, al structurii sociale care poate influenţa anumite afirmaţii ale gândirii. Poate tocmai acest fapt le permitea lor să tragă conclu- ziile convenabile din tezele adjudecate. Exprimându-ne cu totul modern, putem spune că sofiştii şi-au dat seama că un adevăr trebue judecat în mediul social şi politic din care face parte. Iată un crâmpei de gândire concretă. E aici vorba de un rela- tivism social neelaborat încă complet. De aici până la relati- vismul istoric care intră complet în principiul gândirii dialectice nu mai sunt mulţi paşi. Insă nici unul din sofişti nu l-a făcut. Sofiştii sunt astfel o ultimă încercare de gândire concretă. După ei gândirea greacă se mişcă pe linia mare a idealismului, afară doar de mici excepţii. ZEVEDEI BARBU PE O MASĂ. DE SPITAL Vin, iatâ-le, tot dela sine, Frânturile slute spre mine, Fărâme ştirbite şi ’ntregi, Aduse pe plute, şi'n haos pribegi. Aşa sunt cum le-am uitat Şi, rupte, pe ’ncetul se reîntregesc. Copite de Sfinx cu nimb îngeresc. O ţandără 'nvie •o amforă spartă. Dă sunet şi iedera moartă Şi vocile stinse prind graiuri, pe rând, Şi cântă şi râd. Mă văd când copil, când ostaş Şi-mi pun iar cămaşa de-atunci, îngustă, cu-o rană de-atunci La inima vremii, tăcută. Şi dacă duc mâna la gaura, ruptă Nu ştiu din ce luptă, Mi-alunecâ mâna pe sânge. Acolo se strânge Tot ce dela sine se-adună, Frânturi de Scriptură şi ţăndări de lună. Mă arde îngheţul de-argint Şi deştele ’n ceaţă Se fac peste unghii cărbune de ghiaţă. PE PĂRETELE CHILIEI Copila pe care-am iubit-o Pe timpuri, din veacul trecut, Era cea mai dârză şi cea mai zglobie La horă, cu fote şi iie. In holda cu spic, suflecată, Tăia snopul plin dintr’odată, încinsă cu soare Şi fulgere scăpărătoare; Iar, seara, vedeam că-şi agaţă Şi secera ’n cer de o ceaţă. Copila e visul de-atunci. Aminte nici nu prea mi-aduc Căci îs cam uituc. Aproape nici nu mă cunoaşte. Un munte se-apleacă ’n crepuscul şi paşte. In drum îmi ies alţi cunoscuţi, Mai tineri, mai duşi de pe lume. Cu toate că-mi zic şi pe nume Nu prea mă cunosc nici cu ei, In cete de patru, de trei. îmi pare că sunt eu aceia, Din ceata de-a doua şi-a treia Şi mergem alăturea muţi Şi nepricepuţi, Sfiindu-ne unul de altul, Piticul, ghebosul, înaltul. z8o REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Mi-e frică de ei şi de mine, De rău şi de bine. Călcâiele mele nu-mi par ale mele. Se ’ngroaşe ţărâna. O simt cu piciorul şi mâna Şi duc şovăind şi n'aleg Pe tălpile mele pământul întreg. IN DOSUL UNUI PORTRET Trecutul acela e-al meu, Că zilele lui mă cunosc, Trăite cu alţii ’n vileag Tangent şi ’n zigzag? Pe firul meu trec alte fire Se-ating cele groase de firul subţire. O sfoară se curmă şi alta se duce. La toată răscrucea e-o cruce. Trecui pe o rază, de lume. Pădurile albe, postume. Ciorchini spânzuraţi între zodii. Robi, calea străbate prin codri de rodii, Bătută cu mărgăritare. Trecutul acela e-al meu, de mă doare? In pâinea de astăzi e grâul de ieri. In ziua de-acuma e ziua de-atunci. Trecutul nu moare, se ’njgheabâ Din ziua trăită cu grabă, Ieşind în tablou ca o pată A unei culori de-altâdată. Trei sfinţi fură ’n timp zugrăviţi Şi unul vopsit peste altul. Uitându-te ’n suflet, biserică ’nchisâ, Te vezi însutit, Cu toţi câţi în tine s’au fost zugrăvit Şi nu s’au cojit. IN PANTOFUL LOGODNICEI Nu ştie sprinteneala suavei Domnişoare/ Că ridicându-i coapsa mai sus de locul ci, Făptura o-aşezase din veac peste femei, Apropiindu-i pasul înalt de zburătoare. Aristocratic, mersul s’a dcslegat de lut. Dansează zvelt şi cântă, ca papura uşoară. Amestecată ’n ritmul aspectelor şi clară Plăpânda siluetă tiparul l-a 'ntrecut. Ţi-am scris de-o viaţă stihul de dragoste, întâiul, Inlr'un pantof de nuntă, uitat între caişi, Când ostenită ’n vălul miresei adormişi, Ca să-ţi sărute talpa de-aproape şi călcâiul. IN INEL Trei cuvinte viaţa ’nireagă: Două puncte: îmi eşti dragă. T. AEGHEZI POLARITATEA CULTURII MODERNE 0 notă proprie, foarte reliefată, a vremurilor din urmă, între cele două războaie, este oboseala de a gândi prin sine, demisiunea spiritului critic, voinţa de a ucide reflecţia, acceptarea gândirii dirijate, a regulilor heteronome, este «procesul inteligenţei», cultul puterilor ateoretice, afective şi instinctuale, pe scurt, este triumful a ceea ce s’a numit, mai mult negativ, «iraţionalism » sau « anti-intelectualism », fenomen ce pe noi ne preocupă până la obsesie din anii studiilor universitare. Acesta e fenomendl, acesta e faptul, iar un fapt nu poate fi desfiinţat ci numai ignorat din laşitate. Faptul se cuvine a fi înţeles şi astfel depăşit, dacă în alcătuirea lui vom surprinde eroarea. Care sunt cauzele fruntaşe ale fenomenului iraţionalist? Nu ne duce firul explicaţiei până în preajma schimbărilor ce au deschis calea spiritului modern? Oricât de ciudat sună, prima cauză este tocmai progresul teoriei sau ştiinţei, este biruinţa gândirii sistematice şi fundate, în sfârşit, este constituirea şi influenţa incomensurabilă a noii ştiinţe a naturii la Leonardo da Vinci, Galilei, Bacon, Descartes, Huyghens, Newton şi până la Einstein. ţlpoca modernă aduce marea contribuţie a unei cunoştinţe certe şi tehnic aplicabile în lumea de aci, în sfera sensibilă sau fenomenală. Ştiinţa nouă experimentală şi matematică, ştiinţa exactă a naturii, a răsturnat modul arhaic de a gândi şi a trăi; ea a impus un spor de reflecţie, a stimulat îndoiala, această piatră de ascuţit spiritele, a îndemnat la sondări logice îndrăzneţe, pentru a pro- mova claritatea, deci înţelegerea lumii în care ne-a aşezat desti- *84 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE nul, în sfârşit, a proclamat ca deviză eliberarea de orice pre- concepţii şi prejudecăţi. Reflecţia intensificată, cu rezultatul ei: «mai multă clari- tate », sunt îndreptate, nu spre lumea suprasensibilă, invizibilă, cum proceda concepţia dinainte, antică şi medievală, ci spre lumea materială, sensibilă, unde până atunci părea că stăpâ- neşte schimbarea pură incalculabilă şi incoordonabilă, deci incer- titudinea sau, cel mult, probabilitatea povestirilor, a «mitu- rilor » în sens platonic. Căci o altă trăsătură proprie modului antico-medieval de a concepe ştiinţa este convingerea că certi- tudinea e apanajul cunoştinţei metafizice, suprafizice şi chiar supranaturale sau teologice, nu al celei fizice sau naturale, care se mulţumeşte cu o situaţie subalternă, într’o zonă de abia deo- sebită de iluzie. Energica revendicare a certitudinii ştiinţifice şi a strictei legalităţi pentru lumea fizică echivala cu o adevărată conversiune teoretică şi practică a omului european. O «natură», care a obţinut privilegiul de a fi obiectul adevăratei ştiinţe, este o realitate copipletă, axată în sine, deci o existenţă autonomă faţă de ordinea supranaturală sau religioasă, aşa dar, autonomă faţă de tot ceea ce se chiamă atât de vag «transcendent». Auto- nomia naturii şi a omului, întors la natură, este marele pathos al spiritului modern. Opusă eteronomiei, axării în transcendent, de până atunci, noua directivă năzueşte a realiza, după expresia lui W. Dilthey, un «sistem natural » în toate teritoriile culturii: în ştiinţă, morală, artă, politică şi chiar în religie, care se trans- formă într’o « religie naturală », curăţită de Revelaţie şi de mister. Dar nu această capitală răsturnare, produsă de gândirea modernă prin noua ştiinţă a sensibilului, ne reţine acum; nu această lăture ne îndeamnă să zăbovim, ci punctul celălalt: care sunt efectele pricinuite de sporul brusc al lucidităţii, al reflecţiei, al criticismului ce însufleţeşte dela început gândirea modernă. Căci acest punct poartă răspunderea involuntară a oboselii de a gândi. De altminteri, cele două aspecte sunt strâns legate: intensi- tatea reflecţiei, creşterea lucidităţii şi orientarea spre lumea vizibilă, spre realitatea «aparenţelor» sensibile. Schimbarea obiectivului ştiinţific reclama o mai mare ascuţime logică, o POLARITATEA CULTURII MODERNE 285 exactitate cantitativă, de care sfera metafizică se putea dispensa. Matematizarea ordinei sensibile era un act de mare îndrăzneală ştiinţifică. Se dovedea că exactitatea matematicei nu ne înalţă, cum credea Platon, spre lumea ideilor pure, ci ne cufundă în lumea materiei. Pe lângă aceasta, certitudinea atribuita de acum cunoaşterii sensibile, prin treptata comprbmitere a certitudinii odinioară legată de cunoaşterea suprasensibilă, a avut drept rezultat obligaţia pentru omul european de a desfăşura o activi- tate ştiinţifică şi organizatoric pe planul natural mai puternică decât până atunci, ceea ce reclama o sforţare susţinută, necu- noscută generaţiilor trecute, care rezolvau problemele lumii de aci după reţete tradiţionale sau chiar după fantazia fiecăruia. Aşa s’a ivit trebuinţa, în toate domeniile, a competenţelor, a specialiştilor, a experţilor şi tehnicienilor, dar şi reputaţia lor tot mai rea, nu numai fiindcă titlul poate fi uzurpat, dar şi fiindcă el ascunde adesea îngustime de vederi şi o regretabilă vanitate profesională. înainte de a cerceta efectele iraţionaliste ale «abuzului» de ştiinţă, relevăm o a doua cauză principală a iraţionalismului. Incalculabila influenţă produsă de ştiinţa exactă sau pozitivă a naturii, în genere orientarea spre lumea perceptibilă în teorie şi practică, se resimte cu deosebire într’un fenomen social- cultural pe cât de hotărîtor pe atât de nesocotit. Fenomenul epocal este emanciparea misticismului ancestral de sub tutela şi disciplina religiilor, mai cu seamă a religiei creştine, care până atunci l-a controlat, transfigurat şi înnobilat. Misticismul descătuşat în Apus treptat, începând după anul 1000, când aşteptările hiliastice de sfârşit de lume s’au dovedit înşelătoare, a rupt digurile şi s’a revărsat în cultura modernă, începând cu Renaşterea şi Umanismul, producând toate acele nenumărate şi proteice manifestaţii dela romantism şi până la cultul dio- nisiac al vieţii, al instinctului, pasiunii, « naturii i>, autenticului, forţei şi violenţei. ' Lozinca militantă a lumii moderne este emanciparea omului de îngrădirile sistemului teologico-metafizic, emancipare totală care marchează descătuşarea vieţii şi implică credinţa în bună- tatea şi armonia naturii, în puritatea pasiunii şi instinctului, în capacitatea omului de a-şi croi destinul numai prin puterile sale a86 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE fără nicio graţie dumnezeiască, şi de a face să triumfe iubirea, solidaritatea socială şi bună starea tuturor. Nu e o întâmplare că liberarea omului şi a vieţii de opre- liştile vechiului sistem supranaturalist a coincidat cu deslăn- ţuirea misticismului care a strecurat în revendicările moderne, asemenea unui virus, nota pasională, inflaţionistă, amestecul de dogmatism şi anarhism, în sfârşit graba înfrigurată de a atinge Absolutul şi Definitivul prin orice mijloace. Aşteptările ponderei raţionale se transformă în dogma raţio- nalişti, entuziastă, intemperantă, ia înfăţişarea unei noi religii, a unei religii atee: omul se divinizează pe sine, atribuindu-şi vir- tuţi făcătoare de minuni, cu deosebire, făcătoare ale unui Viitor care fără el n’ar fi fost posibil. Un misticism ateu înfierbântă conştiinţele, le potenţiază rezerva energetică până la un nivel nici măcar visat până atunci, stimulează utopia, pricinueşte o furtună de speranţe mesianice şi astfel prăvăleşte sufletul în polimorfismul unui misticism care se încoronează prin convingerea, cu intenţii de îndumnezeirea celui mai umil ins, că în orice om palpită neîngrădita « dorinţă de putere » (Hobbes), «voinţa de putere » (Nietzsche), « spiritul de principat» (teologia catolică), . Ca şi în cazul lui Pascal, absolutismul lui Manzoni iese dinlr’o disperare intimă, dintr’o criză de scepticism. Nu numai că Manzoni respinge împreună cu Locke ineilalea principiilor morale dar nu recunoaşte nici măcar cât admitea Voltaire, unanimitatea antro- 5 3«6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE pologică a unor principii. El deduce necesitatea lor din simplul « deziderat». Logica lui se poate formula astfel: Noi toţi dorim ju- stiţia şi virtutea, insă în experienţă nu găsim un sistem solid de justiţie şi virtute, prin urmare e adevărată « morala revelată » care răspunde complet aspiraţiilor noastre. Pe aceste date îşi ridică Zotloli interpretarea. Don Abbondio, expresie pentru noi a laşităţii care face pe preot să-şi uite îndatori- rile profesionale şi creştine, este un exponent al goanei după « folo- sul temporal». El nu e nici rău, nici prost, nu evită binele cu vo- luptate ci din anxietate pentru urmările faptelor lui. Profesând un « sistema di quielţţ vivcre », don Abbondio se pierde într'un amero ragionamento », într'un calcul de profil şi pierdere, din care riscul se exclude ca un element ilogic. « Gli altri janno il bene e il male; don Abbondio ci ragiona sopra. Ragiona quando il pericolo b vicino, ma da prova di una penelra- zione anche piu squisita quando pud meditare su pericoli lontani ». El nu meditează din cauza fricii « ma il ridicolo e la paura sono la conseguenza della sua costituzione psicologica ». Reflecţiunea îi dă un sens exagerat, spunem noi, al tragicului vieţii. Foarte acut în reprezentarea pericolelor, don Abbondio face calcule eronate în evitarea lor, ceea ce se explică prin observaţiile lui Manzoni asupra dificultăţii de a stabili norme de conduită într'un domeniu con- jectural. Speriat de responsabilităţi şi spre a se sustrage jurisdicţiei morale, don Abbondio fuge de orice afirmare a individualităţii, se retrage din acţiune, sau mai bine zis încearcă să se retragă căci o rupere loială de viaţă e greu de realizat. Neutralitatea aceasta, politica inofensivităţii constilue o purtare opusă celei a eroului, a lui Padre Cristojoro, a lui Don Quijote dc pildă, Eroul acceptă riscul. Calculatorul întreprid studiază cursul norocului, dar când a sosit momentul faptei închide ochii şi-şi pune viaţa pe o carte. E hotărît că Don Abbondio nu este un astfel dc aventurier, de ulili- tarisl mistic. Existenţa lui e o asceză careînsă nu merită stima, din cauza continuei valutări temporale a faptelor. Amorul lui propriu e fără aspiraţii, fără concupiscenţe, fără vanitate, fără orgoliu, lipsit de agresiune. Don Abbondio nu poale fi erou fiindcă e fricos; este însă fricos dintr’o excesivă tensiune raţională care-i pune înainte toate primejdiile posibile. «£ Vuomo per cui non dovrebbe accader mai nulla ». La el «il pensiero recalcitra » şi am adăuga DON ABBONDIANISMUL 307 (lucru de aiijel subînţeles), lipseşte credinţa, ţară de care eroismul nu se poale concepe. Abbondio e într’un cuvânt din familia acelor « bachilleres », servitori ai logicei pe care-i dispreţuieşte Una- muno. Insă e un logician cu analiza insidioasă. Dumnezeu e bun. In ce scop pune el la încercare liniştea oamenilor nevinovaţi? « il cielo e in obbligo d'aiularmi, perche non mi ci son messo io di mio capriccio ». Persecuţia cerească apare ilogică: «E il mio pia- neta che tulii mi abbiano a dare addosso; anche i sanfi », Cum am spus, Zotloli identifică parţial pe don Abbondio cu Manzoni. Ab- bondio era pentru romancier «la volpe nascosta sollo le vesti » aşa cum era, după Sainte-Beuve, Monlaigne pentru Pascal. Manzoni « non era nato eroe, quando avesse finito di ragionare, non avrebbe tentato le grandi azioni, ma visio le grandi immagini; non avrebbe confermalo col sagrificio la sua fedellâ ncll'ideale ma avrebbe crcato la persona di don Abbondio ». E un fel a spune că, ros de incertitu- dini, Manzoni a reprezentat în padre Crisloforo şi în cardinal idea- lul eroic, dar a proiectat în don Abbondio toate dificultăţile erois- mului pe care le încerca personal: Don Abbondio nu mai c un simplu erou de roman, ci un colaborator al romanului, un aller-ego. In fine, Zotloli generalizează recunoscând, după metoda lui Unamuno, în el însuşi, în toată umanitatea, donabbondia- nismul: « Dovele sapere che spesso, e massime quando Slo per decidermi a una di quelle azioni che solevale senlenziar imprudenţi, senlo in me una voce, anzi un bronlolio di riprouazione; e se, preso dalia curio- sită, mi ripiego su me slesso e vado a cercare, chi li trovâ? nienle meno che voi in persona, signor don Abbondio... ». « II sugo di luita la sioria » e foarte scurt şi vag şi putem să ne închipuim că autorul a socotit că e cazul de a fi discret. Oricum, o con- cluzie este că padre Crisloforo şi don Abbondio trăiesc simultan în noi şi ultimul nu mai este ridicul, fiind expresia unei grave preo- cupări. Putem merge şi mai departe. Don Abbondio are dreptate, riscul eroismului e mare şi relele pândesc pe om. La drept vorbind, prevestirile lui s'au realizat. Dacă Manzoni a salvat pe eroii ino- cenţi până la sfârşii, este pentru a da satisfacţie cititorului şi fiindcă îi plăcea « il lieto fine ». Dar s’ar fi pulul ca unul ori altul să moară de ciumăîntre timp. Nenorocirile nu cruţă nici pe prevăzători nici 3°8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE pe inocenţi şi credinţa ajută doat la suportarea acestei vieţi cu nădejdea alteia mai bune. Dar dacă e aşa, Don Abbondio nu are nicio vină, afară de aceea a unei nedemnităţi în ţinută. Excesul de con- ştiinţă, am zice noi după Schopenhauer, măreşte la el spaima de viaţă; dar de s’ar fi purtat curajos n’ar fi modificat într'un nimic cursul evenimentelor. Eroul riscă, prudentul fuge de acţiune cu acelaşi rezultat dubios, omul cu exerciţiul moderat al raţiunii com- pensate de credinţă, acceptă realitatea şi compromisurile ei. Tonul cărţii lui Zottoli e pesimist. G. CĂLINE SCU JURNAL DE-LECTOR — Pătainii Academiei Române — Hotărîrea Academiei Franceze de a proclama vacant scaunul nenorocosului învingător dela Verdun va limpezi multe situaţii dubioase, nu numai din Franţa, dar şi din celelalte ţări, printre care şi a noastră. O înaltă, severă şi irecuzabilă jurisprudenţă în domeniul eticei literare a luat naştere pe malurile Senei şi dela ea cată să se inspire toate obştiile intelectuale, geloase de prestigiul lor şi de nobleţă imaculată a spiritului. Verdictul dela Paris, pe cât de dur pe atât de just, nu aruncă numai o lespede de mormânt peste o umbră de om. El răspunde până în pragul Olimpului, ai cărui pensionari ajlâ că nemurirea însăşi e legată de satisfacerea anumitor norme morale, dintre care respectul neclintit al Patriei e cea mai de seamă. Dar de ce să zăbovim pe drumuri străine', câtă vreme, aşa cum, în materie politică, nu ne-au lipsit Quislingii, în ordinea academică avem şi noi Petainii noştri. . Când cu aprape trei luni în urmă Societatea Scriitorilor Români trimitea Academiei Române, cu prilejul sesiunii sale generale, o adresă în care-şi invita ilustra şi venerabila colegă să procedeze la epuraţia acelora dintre membrii ei, care, prin scrisul şi atitu- dinea lor, jigniseră sentimentul majoritar al Ţârii, mai mult de unul din cetitori se va fi întrebat dacă o astfel de intervenţie este sau nu la locul ei. Nemuritorul din incinta Academiei nu este oare ferit de săgeţile străzii? Nu există, cumva, o imunitate aca- demică, de origine quasi-divinâ, ce acoperă şi absolvă pe cel învestit cu dânsa? Poate un membru ales pe viaţă să fie detronat din jilţul în care, cu ceremonialul şi vâlva cunoscute, a fost, s’ar zice, instalat de-a-pururi? Că nu putea să demisioneze, ca dintr’un post sau ca 3X0 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE dintr'o demnitate oarecare, iată ce se jtămurise cam cu jumătate, de veac înainte, pe vremea când genialul, însă nu mai puţin capri- ciosul Hasdcu, supărat din cine ştie ce pricină, care putea fi şi a inextricabilului său Etimologic, abdica dar primea răspunsul că o astfel de horă ţine până la moarte, ba şi dincolo de ea şi că un atare cerc vrăjit nu-l poate desface niciun descântec. Evident, cu alte cuvinte, cu acel protocol academic, ce nu exclude graţia şi care, în cazul de faţă, dacă-mi aduc bine aminte, era ceva mai mult decât o simplă trecere la ordinea zilei. Problema, negreşit, nu e din cele mai uşoare. Căci, pe de o parte, eliminarea cuiva dintr’o doctă asociaţie, nu abrogă şi calităţile în virtutea cărora fusese declarat demn să intre şi să participe, iar, . pe de altă parte, tăinuirea şi menţinerea lui, în rândul colegilor săi de faimă, nu împuţinează, necum să anuleze, vina de care rumoarea publică nu-l mai desparte. O suspendare, pentru un timp determinat, din oficiul acesta olimpian, nu ni se pare, iarăşi, reco- mandabilă, atâta vreme cât delictul de lese-Naţiune e, printre cele mai grave: întâiul iar delicventul: din rândul înaltelor spirite, faţă de care metoda vulgară a corecţiunii şi a reeducării morale nu-şi au raţiunea. Rămâne, aşa dar, valabilă una doar din cele două căi ale alternativei: sau vinovatul continuă, în ciuda protestelor şi sentimentului public, să aparţină instituţiei, ce, prin aceasta chiar, devine solidară cu dânsul sau, printr'un eroic act de chirurgie, Academia se operează pe sine însăşi, înlăturând, printr’o salutară resecţie, mădularul bolnav. Atât trecutul, bogat în fapte de cultură şi în atitudini, la înăl- ţimea clipelor istorice pe care le-a exprimat, cu patetică hoiărîre, cât şi prezentul, cu exemplele lui civice şi naţionale, pun Academia Română la adăpost de bănuiala că nu va proceda, şi de astă dată, în armonie cu idealurile ei şi cu cerinţele elicei obşteşti. Admini- stratoare, şi una din cele mai desăvârşite, a nenumărate danii, cu care încrederea publică a dotat-o, Academia Română s’a văzul, nu odată, în situaţiunea de a refuza anume legate, în a căror prove- nienţă stăruia mai mult de un punct negru. Spiritul puritan, ce i-a călăuzit şi dictat mai toate hotărîrile, nu-i poale fi tăgăduit, chiar dacă, din când în când, lot el i-a jucat şi farse. Nepremierea comediilor lui Caragiale, în vremea şi din pricina lui Mitiţă Slurdza, în judecata căruia autorul, şi nu societatea, trebuia tras JURNAL DE LECTOR 311 la răspundere, pentru imoralitatea eroilor săi, e una din ele şi ea va ilustra necontenit şi în egală măsură, şi epoca şi pe spartanul ei judecător. Menţinerea acelora dintre membri, care s’au segregat cu propria lor voinţă, de trupul Naţiunii (cutare membru onorar, ce va figura în fruntea criminalilor de război şi dela îngâmfarea căruia se trag toate nenorocirile, cutare membru activ, fugit peste graniţă, odată cu patronii ideologiei lui totalitare, pentru a limita la două, exem- plele) ar avea, de altminteri, darul să complice, în chip inutil, lucrurile. A nu declara vacante scaunele împricinate şi a le păstra acoperite cu o pânză, neagră evident, până la săvârşirea din viaţă a titularilor, echivalează cu recunoaşterea decesului lor moral, infinit mai dureros decât cel fizic, de vreme ce locul rămâne ciumat şi nimeni nu îndrăzneşte să se apropie de dânsele. Iar când Marea Izbăvi- toare va fi coborît perdeaua şi peste ultimul act al dramei, presu- punând că dramă a fost, declararea locurilor vacante nu va trebui să fie precedată de o ceremonie purificatoare, pentru a alunga şi duhul şi miasmele, ce se cuibăriseră în ele? Gândiţi-vă, după aceea, la delicata situaţie a succesorului şi la discursul său de recepţiune. Vorbind de antecesor, el n’ar putea trece cu vederea acele pagini întunecate din existenţa defunctului, încât, şi dacă n’ar fi în joc numaidecât tradiţia, ceea ce ar urma să fie un elogiu s’ar preface într'un adevărat necrolog negru. In locul unei zile festive, am avea execuţia capitală a unui cadavru şi expunerea lui la stâlpul infamiei. Iată pentru ce măsura radicală, prin care Academia Franceză, a extirpat din rădăcină răul, declarând vacant scaunul nenoroco- sului învingător dela Verdun, ni se pare nu numai eroică, dar şi cuminte şi recomandabilă. PERPESSICIUS EEFLEXIUNI VIRTUŢILE MATERIALISMULUI Este o poveste bretonă. Pierdută în largul coastei înalte se afla o stâncă blestemată. Când ajungeau în apropierea ei, pescarii pierdeau orice nădejde. Se culcau pe fundul bărcii, îşi acopereau ochii cu palmele şi aşteptau ce-o fi să fie. Şi leşurile lafTumflate de apă şi svârlite de ocean erau mărturia uneL neînduplecate soarie. Este o poveste. Şi mărturia unor păreri greşite. Astfel, fatalismul îşi trage probele din renunţările Cărora chiar el le dă viaţă. Pe când în întâmplarea adevărată, pescarul ştie că oceanul nu este decât vânt şi valuri şi maree. După aceste realităţi necesare pecari le cunoaşte implacabile, îşi conduce el barca. Piedici, greutăţi şi primejdii suni privite pe rând, în faţă, de sus de pe punte şi în miş- cările sale, calculate, el caută cum să li se supună, cum să le folo- sească şi cum să le învingă. Barca înaintează cu şirete ocoluri şi zig-zaguri, purtată de puterea vântului. Oceanul nu îi vrea nici binele nici râul. întinderea aceasta de ape fără sfârşii ar continua să se agite sub imperiul forţelor inconştiente şi nevinovate', chiar dacă ar pieri toţi oamenii de pe faţa pământului. Cu gândul acesta ascuns, navigatorul porneşte spre larg. încrezător şi hotârît, dus de ideia, întrezărită, a mecanismului fenomenelor. Idee materialistă, liberatoare, după care neliniştea oceanului nu ascunde nicio fata- litate şi nicio voinţă ascunsă, ci forţe oarbe şi invariabile, ce pot fi folosite. Numai copii cred că o barcă se îndreaptă unde o ducş vântul; pe când voinţa neclintită a marinarului e încordată pentru a-l înhăma câl mai cu folos. El întinde pânza, sprijină cârma în tăria, VIRTUŢILE materialismului 313 apei şi îşi deschide pieziş drumul; apoi virează şi începe din nou manevra, înaintând contra vântului prin puterea vântului, subju- gată. Aci e morala adevăratului navigator, care nu însemnează a crede, ci a observa, a voi, a şti. A şti că evenimentul poate fi gu- vernat — a înţelege că modificările ce depind de pm sunt mici faţă de structura şi regimul imens al întregului; dar că, în mo- mentul şi în locul în care se află omul, ele sunt totdeauna suficiente şi adesea determinante. Căci, după vorba înţeleptului, e o idee puerilă să vrei să schimbi forma viorii, în loc să înveţi să te serveşti cum trebue de ea. Iată virtutea materialismului. Jocul forţelor din natură este abecedarul omenirii: la început silabisirea, apoi cititul, care îmbrăţişează dintr’o privire legătura dintre părţi. Materialistul este singurul care se serveşte cum trebue de spiritul său, recunoscând piedicile acestui univers şi făcânAu-şi loc printre ele. Şi, dimpotrivă, cel ce afirmă în gol că ideia conduce lumea, crede îndată tot ce îi trece prin cap. Dar ceea ce omul crede nu este niciodată adevărat. ' Aşa încât cel ce face în cele din urmă să meargă înainte regatul spiritului este materialistul. Eclipsa nu este mai misterioasă decât umbra mea pe zid. Astfel patimile nu pot lua formă de obiect şi nu se pot transforma în probe. Pavăză contra superstiţiei, care dă patimilor omeneşti chip de adevăr şi deschide calea fanatismului (care răsare din patimi). Pe când povestea bretonă e o ilustrare a felului în care omul superstiţios se lasă dus de fatalitate, ne mai crezând ce este, ci ceea ce îi place să creadă. Nu. Miracolele trebue citite, privite în semnificaţia lor, înţelese şi nu crezute. Toţi oamenii muncii îşi clădesc pe această cale a experienţei ideile. Ascunse, poate; dar drepte, sănătoase, directe, scurte, dove- dite de mii de ori în frecarea cu lucrurile. Toate uneltele sunt mode- late pe forţele şi rezistenţele naturii, ascultate, înţelese—şi între- buinţate după aceia. Aşa e pârghia şi ghiunia şi la fel vâsla şi sapa şi ciocanul şi toate instrumentele şi maşinile. Ideile muncii nu sunt contemplate, ci încercate la lucru. Toate călite în proba focului. ' Legile necesare ale firii sunt recunoscute în acţiune şi întrebuin- ţate cu atât mai eficient cu cât sunt mai tari şi mai neobosite. Nici un gând la soarta rea sau bună ce-ar fi ascunsă în ele. Ordine strictă, fără vreun loc pentru dogmă. Pe când ordinea dogmatică întemeiază adevărurile cele mai evidente—şi cari stau neclintit în picioare prin propriile lor puteri — pe ridicole afirmaţii anecdo- 3'4 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE tice, neverdsimile şi neverificabile, astfel încât concluziile, când se impun, se impun în ciuda probelor. Din invariabilitatea ordinei necesare a universului rezultă şi justeţea ei. Căci spiritul uman găseşte în lucruri metoda univer- sală. In universul lucrurilor omul învaţă să facă, nu să placă. Virtute a materialismului. Pe când în universul oamenilor domneşte o ordine a erorilor, în care rugămintea, lauda şi intriga sunt forţe ce fac cu neputinţă orice prevedere. In comerţul activ cu lumea inflexibilă a lucrurilor omul capătă convingerea întărită a necesi- tăţii mecanice. Cât de puţin ar fi instruit, îi e de ajuns să cugete asupra bolobocului sau ghiuniei, ca să întrezărească peste tot aceeaşi lege ce i s’a arătat şi în operaţiile elementare ale aritmeticei. Doi şi cu doi fac patru totdeauna. Astfel, ceea ce satisface raţiunea noastră se arată a fi în acelaşi timp şi legea lucrurilor. Elementele fundamentale ale gândirii se formează în această navigaţie de toate zilele, aderentă lucrurilor şi printre meandrele lor fără iertare. Toate schimbările din univers urmează legi simple, ce sunt şi trebue şi pot fi descoperite. Totul este determinat confom unei treceri ireversibile dela cauză la efect. Iată mijind ştiinţa, al cărei rol este că descopere universul aşa cum este şi omul aşa cum este. Căci posibilul nu există în afara experienţei, iar ideile nu sunt decât mijloace. Aici apare cea mai categorică refutare a idealismului. Virtutea materialismului stă într'aceea că el constitue o higienă a înţelegerii, pe care o curăţă de toată sgura sistemelor. Universul există. Lucrurile din univers nu vor nimic. Nici un destin, prielnic sau neprielnic. Ascunsă în nori, nicio zeitate. Omul e singur. Liber- tatea lui stă înafara oricărei necesităţi, nu e un dat al experienţei, lată marea speranţă. Libertatea va fi, dacă omul o va face. Căci libertatea, — adică dreptatea, adică pacea — nu rezultă din nicio necesitate exterioară. Iar cel ce hotăreşte în forul său interior că libertatea nu este nimic şi că omul este supus fără nădejde şi fără rezervă legilor implacabile ale firii, trădează şi cauza sa şi cauza semenilor săi. Căci din ce rezultă, că solidaritatea şi efortul sindi- calist, de pildă, nu duc la mizerie şi moarte? Cine pretinde acest lucru? — In orice caz nu experienţa. Ci hotărîrea dârză a omului, singur pe globul acesta pământesc cu zeii inimei sale: încrederea şi speranţa. coiii.v groşi; COMENTARII CRITICE MENŢIUNI CRITICE LITERATURA ÎNCHISORILOR ZAHARIA STANCU: Zile de lagăr, « Socec & Co. », — MIRCEA DAMIAN: Rogojina, «Forum». — Dr. PETRU GROZA: In umbra celulei. Mal- maison, 1943—1944 Iama, « Cartea Rusă ». Timp de şase ani, Europa a fost nu numai teatrul celui mai sângeros dintre războaiele câte i-a fost dat să cunoască, dar şi temniţa cea mai vastă, cea mai bine organizată şi cu cele mai rafinate metode, din câte a născocit vreodată geniul torţionar al reincarnatului Torquemada. Cu sfârşitul războiului şi cu ridi- carea cortinei de purpură, vopsită în sângele a milioane de victime, ochii îngroziţi au început să cunoască, odată cu cel mai devastat dintre amfiteatrele istoriei, şi complexul sistem celular, pe care sadicul temnicer dela Berchtesgaden îl con- struise şi al cărui ultim şi impenetrabil mur era convins că este zidul Atlanticului. Maidanek, Buchenwald, Dachau şi atâtea alte nume de tragică aducere aminte vor figura de-a-pururi în cartea neagră a unui amurg de civilizaţie şi-şi vor avea, fiecare din ele, capitolul anume în literatura, sensaţională, a închiso- rilor, a lagărelor de concentrare, într’un cuvânt, a detenţiunii. Există o literatură a detenţiunii şi ea începe, cel puţin, odată cu mitologia. Nu e nevoie să fii adeptul lui Evhemeros şi cu atât mai puţin al abatelui Banier,''pentru a conveni că, şi dacă nu sunt sinonime cu istoria, mitologia şi fabula nu sunt totuşi străine de viaţa reală a omenirii, de instinctele şi impulsurile ei funciare. A limita libertatea celor din preajmă, a le impune capriciile şi arbitrariul şi, prin aceasta, a stârni împotrivirea, spiritul de independenţă, inconformismul, iată cele două jumă- tăţi de punte pe care s’a legănat, dintru începuturile ei încă, umanitatea. Basmul fecioarei lydiene Arachne, înfruntând pe Athena cu ţesăturile ei şi metamorfozată de aceasta în păianjen ascunde, precât se spune, ceva mai mult decât invidia, explica- bilă, a unei divinităţi. Ar fi vorba, anume, de concurenţa a două industrii textile, cea din Athena şi cea din Lydia, şi poate şi 316 REVISTA FUNDAŢIILOR regale / de ^inevitabile sancţiuni economice. Cazna lui Sisyphos, con- damnat să împingă în veci lespedea neastâmpărată, nu e numai pedeapsa, cu care Jupiter răzbună demascarea încă unuia din obişnuitele lui rapturi virginale. In strădania lui, eroul coryn- thian simbolizează însăşi trudnica strădanie a neamului ome- nesc. Cât despre Tantalos şi Prometheus, şi unul şi altul suferă de pe urma generozităţii şi iubirii lor de oameni şi darurile lor >—unul nectarul şi ambrozia, sustrase dela masa zeilor, şi cestă- lalt focul — arată că muritorul de rând are dreptul să se împăr- tăşească nu numai de binefacerile civilizaţiei practice dar şi de rafinamentele gastronomice, proprii ospeţelor olimpiene. Aşa stau lucrurile în imperiul atemporal al ficţiunilor. Deten- ţiunea şi penalitatea în mitologie sunt eterne şi inextingvibile, ca mitul însuşi. Cu totul altfel în lumea muritorilor şi în tot ceea ce, inspirându-se dela dânsa, o reflectă. închisă din ordinul lui Creon, Antigona nu rezistă oprobriului şi se spânzură. Socrate, în schimb, transformă detenţiunea într’un priveghiu dialectic şi temniţa într’un adevărat pretoriu de înaltă dispută juridică. Studiind problema din punctul de vedere al Justiţiei în cetatea democratică a Atenei, G. Glotz ajunge la încheierea că Socrate ar fi putut scăpa de pedeapsa cu moarte şi că aceasta depindea numai de el. Dar, cum spune comentatorul: «el voia să moară, deci muri». In aşteptarea ceasului din urmă, în lungile veghi ale detenţiunii, Boeţiu, ministrul filosof, alcătuieşte poemul şi tratatul «De consolatione Philosophiae», în care creştinul şi platonicianul se consolează în aceeaşi subtilă desbatere despre libertate şi Dumnezeu. Evident, o astfel de lucrare nu putea să înflorească în mediul impropriu al unei închisori. Şi adevărul este că dacă a fost scrisă «în umbra celulei», cum sună titlul unuia din volumele noastre de astăzi, ea nu este mai puţin rodul unei îndelungi elaborări şi sumă a tuturor amintirilor, căci, cum bine înseamnă un istoriograf, oamenii antichităţii se încredeau mai puţin în cărţi şi mai mult în propria lor memorie. Legen- darul Pico della Mirandola, eruditul mădular al Academiei Platonice din Florenţa, pe care în noua ediţie din «Filosofia Renaşterii», d-1 P. P. Negulescu îl reactualizează şi chiar reabili- tează, cu bine cunoscuta d-sale autoritate, n’a folosit mai puţin răgazul închisorii din Vincennes, unde amicii săi «veneau să-l vadă şi-i aduceau şi cărţi». Torquato Tasso şi Camoens au cu- noscut nu numai rigorile, dar şi contravaloarea sentimentală şi creatoare a închisorilor. Ceea ce a fost mai ruşinos, zice Voltaire, în detenţiunea lui Galilei, n’a fost atât faptul că la şaptezeci de ani 11 ţinură închis pentrucă susţinuse mişcarea pământului, cât acela de a-1 fi obligat să se retracteze. Cât despre Bastilia, al cărei pensionar autorul lui Micromegas şi al lui Candide a menţiuni critice 3i 1 fost în două rânduri, regimul ei era cu mult mai prejos de faima ce i se crease. Cel puţin în secolul al XVIII-lea. Nu numai că lanţurile şi carcera fuseseră desfiinţate, dar ordin fu dat să se acorde deţinuţilor condeie şi cerneală, ca şi libertatea de a cores- ponda cu cei de afară. Şi cu toate că devenise o închisoare con- fortabilă, costisitoare chiar pentru autoritate, iar numărul pri- zonierilor în prima jumătate a anului 1789 era cât se poate de redus, luarea cu asalt a Bastiliei în ziua de 14 Iulie n’a fost şi n’a rămas mai puţin, în conştiinţa generaţiilor următoare, toxi- nul eliberării omului de sub jugul constrângerilor sociale. Veacul era al luminilor şi la făurirea lui lucraseră atâtea minţi ascuţite, în cap cu a lui Voltaire, şi atâtea inimi sensibile, în frunte cu a lui Rousseau. Ascultaţi, de altminteri, cum relatează, pe la jumătatea secolului al XVIII-lea, autorul « Contractului Social», spaimele sale, când, din pricina « Scrisorii despre orbi», Diderot e închis în turnul din Vincennes: « Nimic nu va zugrăvi vreodată neliniştile ce simţiu la nenorocirea amicului meu. Funesta mea imaginaţie, care exagerează răul întotdeauna, se îngrozi. Mi se părea că va rămânea acolo pentru tot restul vieţii. Şi capul începu să mi se învârtească. Scrisei d-nei de Pompadour, conjurând-o să intervie să i se dea drumul sau să mi se îngăduie să fiu închis împreună cu el. Nu primii niciun răspuns la scrisoarea mea: era prea puţin raţională ca să poată avea efect şi nu mă măgulesc de fel că va fi contribuit cu ceva la îndulcirea, de peste puţin timp, a captivităţii bietului Diderot. Dar dacă ar mai fi durat câtva timp, cu aceeaşi rigoare, cred că aş fi murit de desnădejde la picioarele acelui nefericit turn ». Şi, ca un ecou de pe ţărmul Dâmboviţei şi al Bahluiului, iată şi legiuirile în spirit luminat, din Principate sau « opera reformelor filosofice în cele două domnii > cum o numeşte N. Iorga (« Istoria Românilor», VII, 321 sqq.) şi pe care o ilustrează reforma judiciară a lui Vodă Ipsilanti, unul din reprezentanţii acelui «despotism eclairâ», aşa cum îl gândise Voltaire. Odată cu patru noi tribunale, hri- sovul preliminar din 1775 înlătură tortura («căznirea de Vel- Armaş»), o instanţă superioară de Apel, funcţionând la Curte sau la casele boierilor judecători, va avea grija ca totul să fie «cu pravilă, cu cuvânt vrednic şi drept, şi cu anaforâ, iar nu cu vorbe subţiri», iar procesul, pe bază de acte scrise, să se urmeze « cu dulceaţă, fără niciun fel de pismuire şi cu desăvâr- şită nepăitinire la nicio parte... Judecătorii să aibă mâinile sale spălate întru Dumnezeu şi întru pravilă »... Cu secolul al XlX-lea peisajul închisorilor şi al detenţiunii se schimbă, mai corect se înăspreşte. Marea revoluţie franceză, cu deslănţuirea ei de patimi şi de sânge, cu uraganele devasta- toare ale Teroarei, nu s’a izbit de pragul veacului următor» ca 3*8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE de un dig puternic, care le-ar fi dat înapoi. Ceva din furia, din frenezia^ din incertitudinea şi din spiritul ei conspirativ a trecut peste bariera veacului şi s’a transmis tuturor revoluţiilor, de un gen sau altul, care au crestat, cu periodicitate, întreg veacul al XlX-lea. Prizonieri, deţinuţi şi exilaţi, iată cele trei ipostaze în care se înfăţişează militantismul politic al veacului al XlX-lea, dela mişcarea carbonarilor italieni, în floare pe vremea când Dinicu Golescu pe de o parte şi Stendhal, pe de alta, cutreerau Italia de Nord, şi dela revoluţia decembriştilor ruşi până la pribegii revoluţiei noastre dela 1848, şi, după aceea, până la deportaţii în Siberia, ai mişcărilor nihiliste dela sfârşitul veacului, din rândul cărora n'au lipsit nici ai noştri, Gherea în oarecare măsură, C. Stere în deosebi. Literatura subiectului o putem reduce la doi scriitori, inegali şi depărtaţi ca cerul de pământ unul de altul, Silvio Pellico şi Dostoiewski, dar pe care-i apropie o identică experienţă celulară, întru cât atât temperamentele lor, religioase dela natură, cât şi poliţismul austriac sau ţarist sunt aceleaşi. Lectura, aproape unică, îngăduită, la Spielberg ca şi la Omsk e Biblia. Cu titlu de curiozitate să reţinem că, din ordinul împăratului, prizonierilor din Olmiitz li se interzic cărţile tipărite dela revoluţia franceză încoace, precum şi orice volum în care figurează cuvântul « republică », ceea ce atrage din partea gene- ralului La Fayette următoarea replică la adresa guvernatorului general clin Olmiitz: «Vă este teamă să nu învăţ declaraţia drep- turilor omului? Aflaţi că eu sunt autorul ». Dar dacă detenţiunea siberiană e mai sălbatică — ghiulelele ce Dostoiewski poartă la picioare cântăresc 10 kilograme — amândouă regimurile folosesc aceeaşi metodă şi aceeaşi procedură a comutării pedepsei cu moartea în «carcere duro » sau ocnă. Evident, cu nuanţe şi cu un rafinament agravat despre partea ţaristă. Se ştie, de pildă, că împăratul Nicolae I, în persoană, s’a ocupat de toate deta- liile simulacrului execuţiei capitale, şi că dacă farsa eşafodului a izbutit pe deplin ea nu şi-a atins scopul, căci violenţa emo- ţiilor resimţite, cum observă un biograf, a omorît pocăinţa în loc să o favorizeze. Ce este şi, mai ales, ce promite să devină literatura închiso- rilor, în acest veac al XX-lea, sub povara căruia ne frângem, nimic nu o sugerează mai bine ca iadul războiului şi al masa- crelor din care abia ieşirăm, iar pentru meridianul nostru cele câteva mărturii deja apărute şi din numărul cărora am reţinut, pentru astăzi, trei. «De sigur, întotdeauna e frumos să datezi o operă literară dintre zidurile unei închisori» notează, în chip de palidă consolare, într’un loc, Silvio Pellico şi fraza aceasta n’ar fi venit în niciun caz sub peniţa vreunuia din autorii noştri, de astăzi. Căci în timp ce scriitorul italian află în toate încercările MENŢIUNI CRITICE 319 un cordial al credinţei sale creştineşti, d-nii Zaharia Stancu, Mircea Damian şi dr. Petru Groza sunt numai cronicarii unei cpoce, din cele mai arbitrare, pe care le-a cunoscut istoria noas- stră naţională. Să spunem, în treacăt, că şi «Zile de lagăr» şi « Rogojina » poartă pe copertă specificarea « roman », dar că de fapt ele sunt numai jurnale de captivitate a două din victimele tiranicului regim ce ne-a cârmuit. Cronici scandaloase, mai cu- rând, ale unui regim scandalos, câteşi trele volumele sunt lite- ratură documentară şi valoarea lor stă tocmai în fidelitatea şi realismul cu care sunt reflectate întâmplările şi oamenii. Din acest punct de vedere, lăsând de o parte, cum e şi firesc, stilul în larga lui accepţie, propriu fiecărui autor, e interesant de observat în ce măsură câteşi trele volumele se aseamănă între ele. Nu doar că numele proprii coincid întotdeauna, fie că sunt cele de adevărat fie că sunt uşor camuflate, însă -întotdeauna aceeaşi este atmosfera, aceleaşi moravurile, acelaşi arbitrarul, aceeaşi demenţa. In aparenţă ţara şi-a văzut de treburile ei şi şi-a târît existenţa, după împrejurări şi anotimpuri, când mai bine, când mai rău. In aparenţă, ţara avea un guvern, un simu- lacru de bună stare economică, oratori de zile mari, parade, serbări şi chiar foarte multe distracţii. In aparenţă, ţara întreagă putea fi confundată cu bachanala şi kermessa Bucureştilor, aşa cum apare ea în iarna anului 1943 şi în descrierea unuia din cronicari: «Capitala ţării zumzăe, ca un stup uriaş, de traiu bun şi abundenţă. Restaurantele, localurile de petrecere, teatrele, sunt luate cu asalt de o lume setoasă de plăceri. Locurile pentru spectacole sunt vândute cu săptămâni înainte. Garderobele hotelurilor gem de atâtea blănuri, dintre care fiecare costă câteva milioane, cucoanele etalează costume şi briliante reprezentând averi fabuloase. Roiul de funcţionari mai răsăriţi de pe la ministere suportă de asemenea, fără a clipi din ochi, costul unei vieţi uşoare şi vesele, — îngroşând astfel rândurile frecventato- rilor acestor localuri. Salariile sunt de râs. Dintr’un asemenea salariu nu se poate acoperi nici costul unei perechi de ghete, dar izvorul veniturilor clandestine, consacrate printr’o tradiţie, înnobilată de blazonul Domnilor fanarioţi şi aprobate tacit prin neseriozitatea lefurilor, e de nesecat etc. etc.» («In umbra celulei», p. 11). In aparenţă______Căci, în realitate, şi în ciuda celor câteva închisori şi lagăre cu renume, ţara întreagă era un imens lagăr la discreţia, nu a unui guvern, cât a unui aparat poliţienesc din cele mai sensibile, şi căruia nu-i scăpa nicio miş- care, peste cele pe care le născocea singur. « O critică, oricât de îndrăzneaţă ar fi ea, nu e în niciun caz o conspiraţie. A critica, sau a blama oarecare legi nu înseamnă a răsturna toate legile. E ca şi cum ai acuza pe cineva că asasinează bolnavii, dacă arată 3*6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE greşelile doctorilor» — aşa scria în fericitul veac al XVIII-lea, cam cu două sute de ani în urmă, în ale sale «Lettres ăcrites de la montagne », generosul Jean-Jacques Rousseau, în luptă cu Geneva şi cu ipocriziile magistraţilor ei: «Să lăsăm Geneva la locul ei şi pe Rousseau în văgăuna lui; dar religia, dar liber- tatea, dar justiţia! iată ce nu vă poate fi indiferent, oricine aţi fi voi». Şi cam la aceeaşi vreme, în ţara noastră, şi în acelaşi spirit umanitar, filosofic, despre care am amintit mai sus, al organizării Justiţiei sub Ipsilanti-Vodă, cu câtă grijă se insista ca nimic să nu influenţeze hotărîrile, nici vizitele acasă, nici « şoaptele ». In timp ce regimul, nu de mult lichidat, şi care se oglindeşte cu toate ulcerele lui, în volumele autorilor noştri, nu trăia decât din delaţiune, din oprimare, din injustiţie. Ca orice regim autoritar, regimul trecut se temea şi de umbra lui iar extensiunea aparatului represiv nu era altceva decât urmarea prea firească a unei bolnăvicioase stări de spirit, mai scurt, a demenţei ce se instaurase. Sub pretextul siguranţei, anarhia bătea în plin şi ea poate fi urmărită, filă cu filă, în cele trei vo- lume ale cronicarilor noştri şi mai cu seamă în promiscuitatea aglomerărilor ce zăboveau la Malmaison, la Văcăreşti, la Jilava, la Târgu-Jiu. Deţinuţi politici, în pura accepţie a cuvântului, publicişti de credinţe democratice, oameni politici de varii grade şi extracţii, cavaleri de industrie, eroi de bursă neagră, lăptari vinovaţi de cultul exagerat al apei, curtezane şi profetese ale Venerei, sechestrate în exerciţiul funcţiunii, expediate aproape în costumul Evei, minori vânzători de ace şi bolduri, asimilaţi borfaşilor — iată fauna eteroclită, cu care un regim de autoritate, cuprins de panică, îşi popula sinistrele menajerii, în care igiena şi alimentaţia erau sub limita oricării demnităţi umane. Până unde mergea însă absurditatea acestei confiscări a libertăţilor elementare şi cât de ridicole, cu toate că de-a-dreptul tragice, erau uneori aspectele şi pretextele, cetitorul va deduce singur din relatarea următorului caz, pe care cronicarul îl cumulează în capitolul «alte crime»: «Un cetăţean văzând într’o seară un avion deasupra Capitalei, a pus palma straşină la ochi, urmă- rindu-1 cu auzul încordat. După câtva timp, a spus ca pentru sine: «ăsta parcă e un avion englez ». Un agent al forţei publice prinzând cuvântul din urmă, a răcnit la el: «aşa, ai? avion englez, hai cu mine ». Procesul a durat puţin, pentrucă faptul era consemnat în procesul-verbal.' Şi omul o fost condamnat la un an închisoare corecţională. Când să-l transporte la Văcăreşti, a venit frate-său să-l vadă. —Ce să-ţi aduc, dragă? — l-a între- bat. .. Ai nevoie de ceva? — Să-mi aduci o sticlă cu apă. Mi-e o sete... Celălalt s’a reprezit la magazinul de peste drum, a cumpărat o sticlă, a umplut-o cu apă şi întorcându-se a rugat MENŢIUNI CRITICE 321 Santinela să i-o dea fratelui său. Drept mulţumire, a cinstit pe soldat cu un pol. Santinela, fie că s’a temut că-1 vede vreun superior, fie din ekces de corectitudine şi datorie, — a prins pe «delicvent» de guler şi l-a dus la comandant, raportând că individul a vrut să-l... mituiască... Cercetări, declaraţii, proces. Dar în ce articol de lege să-l încadreze? Mituire? Nu merge. Suma a fost prea mică, şi n’a existat intenţia. Insulta armatei? Iar nu merge. In cele din urmă, inculpatul a fost judecat pentru «insulta santinelei». Sentinţa: un an închisoare corecţională,.. Şi acuma, amândoi fraţii stau la Văcăreşti. Unul, cel cu avionul englez, are 72 de ani; iar celălalt, 54». («Rogojina», p. 235). Ai zice: o istorioară răutăcioasă, scornită de fantezia unui po- vestitor mizantrop şi este numai un simplu şi curent fapt divers, atât de caracteristic epocei şi stării de catalepsie, în care căzuse ţara întreagă. Căci dacă cei ce guvernau erau de-a-dreptul de- menţi, cărora fără doar şi poate li s’ar fi putut, cu bunăvoinţă, găsi o cămaşă de forţă, ţara părea că-şi pierduse reflexele şi dădea impresia că se complace în astfel de situaţie. Lumea se uita pe cer să identifice avioanele, asculta emisiunile B. B. C.-ului, ale Moscovei şi ale Vocii Americii, a doua zi Dorohoiul colporta noutăţile Târgu-Jiului, se ştia câte amante are ambasadorul Uruguayului, câte vagoane şi şlepuri au mai ieşit din ţară, vă- duvele şi mamele îşi plângeau copiii şi soţii, în timp ce barurile se sguduiau de jazzuri şi dansuri, în aşteptarea unui semn, ce nu se arăta de nicăieri. Şi totuşi, în atmosfera aceasta de pără- sire, de abdicare generală, de letargică abandonare, se mai nădăjduia, erau oameni ce tot mai credeau, poate nu aşa de mulţi, însă din cei mai dârji şi atâţia din ei în detenţiune şi era mai ales marele bun simţ al poporului, pasiv de felul lui dar de o isteţime nedesminţită, de o filosofie a vieţii şi de o expe- rienţă istorică, verificate, cum se poate vedea din următorul crâmpei de confesiune, pe care-1 desprindem din cartea d-lui Zaharia Stancu: « O să-mi spui (vorbeşte un bătrân) că mai bună armată are Neamţul, dar şi eu ţi-oiu spune ceva: Rusul e mult, l-am văzut la 77. Şi Rusia e ţară mare. Am eu zece duble de grâu bun, cu bob mare şi des cum n’are nimeni. Pui grâu în car şi mă duc să samăn. Dar eu am zece pogoane de sămănat, şi cu zece duble, ştii că nu-mi ajung nici la două pogoane cât ar fi bobul de mare şi de bun. Restul cu ce-1 samăn, dacă nu-mi ajunge boaba? Asta e cu Neamţul, şi cu Rusul şi cu Rusia. Bate Rusul dom’le. O să fie vai şi amar de sufletul nostru, că ne-am prins ca proştii, nepoftiţi, în horă... Bătrânul avea aproape optzeci de ani, ca şi tatăl meu şi nu călătorise niciodată dincolo de marginile plăşii. Nu cetise nici cărţi, nici ziare, fiindcă nici nu ştia carte... Prin lume umblaseră Liviu Rebreariu cu fostul 6 reVistA FUNDAŢIILOR kEGÂLE âii preşedinte al Societăţii Scriitorilor şi alţi fruntaşi ai scrisului şi ai culturii, cari credeau că în câteva zile va cădea Moscova şi că războiul se va termina înainte de culesul porumbului» («Zile de lagăr», p. 26). Că n’am epuizat toată substanţa şi toate sugestiile acestor trei volume, atât sub raportul documentar, cât şi sub acela al stilului, iată ceea ce se înţelege cu uşurinţă. Dar pentrucă trebue să punem punct şi pentrucă întâmplarea ne-a scos dintre umbre, făptura şi scumpă şi îndurerată a aceluia care a fost marele romancier Liviu Rebreanu, să sfârşim cu câteva rânduri din scri- soarea pe care Voltaire o trimitea lui Rousseau, după apariţia opului acestuia asupra «Originii inegalităţii...». Să nu uit însă a adăuga că textul e supus controverselor şi că desbaterea de-abia de acum încolo s’ar cuveni începută. Cu atât mai mult cu cât într’însul sunt toţi germenii problemei şi însăşi toată responsabilitatea scrisului în mersul societăţilor: «Mărturisiţi, spunea Voltaire, că nici Cicero, nici Varron, nici Lucreţiu, nici Virgiliu, nici Horaţiu n’avură nici cel mai mic amestec în che- stiunea p’roscripţiilor. Marius era un ignorant; barbarul Sylla, imundul Antoniu, imbecilul Lepidus feteau prea puţin pe Platon şi pe Sophocle; cât despre tiranul acela fără de curaj, Octavius Cepias, supranumit cu laşitate Augustus, el nu fu un detestabil asasin decât în clipa când i-a lipsit societatea oamenilor de litere. Mărturisiţi că nici Petrarca, nici Boccacio n’au dat naştere tur- burărilor Italiei; mărturisiţi că nu glumele lui Marot au fost pricina nopţii Sfântului Bartolomeu şi că mişcările Frondei nu sunt opera Cid-ului. Marile crime n’au fost niciodată comise decât de ignoranţi celebri». PERPESSICIUS TREPTELE EMOŢIEI ESTETICE’) Emoţia estetică necesită condiţii preliminare, pe care le vom aminti pe scurt. Nefiind o trăire directă, imediată, rezultat al unei înrâuriri a cosmosului asupra organismului nostru în permanentă luptă pentru menţinerea echilibrului vital şi împlinirea ciclului fizio- logii: — ci fiind o trăire derivată, emoţia estetică, spre a se isca, necesită în primul rând un act voluntar: Voinţa precisă de a trece pragul realităţii şi de a intra în zona estetică —■ dinaintea naturii privită ca obiect de artă, dinaintea Operei de artă prin priu-zise. Emoţia estetică nu se va produce dacă Spectatorul, do- pricini felurite, va veni în faţa Operei de artă însufleţit de rea- voinţă, chiar când e inconştientă, sau de rea-credinfă. Starea de oboseală nu este nici ea prielnică unei depline desfătări estetice, deoarece nu îngădue trecerea totală a forţelor sufleteşti în zona magică. După o călătorie grea, după nopţi de insomnie, cele mai de seamă Opere de artă vor rămâne obiecte reci, inexpresive. Asemenea gândirii care trebue exersată prin ea însăşi şi printr’o mai lungă oprire a respiraţiei — străvechea metodă yoga —menţinerea neîntreruptă în zona estetică presupune, în afară de cele mai sus amintite, şi un exerciţiu. Altminteri, ca tremurăturile repezi care indică slăbirea braţului prea multă vreme întins, se intercalează în starea de contemplare momentele vieţii concrete care falsifică emoţia estetică şi o slă- besc. In genere tensiunea stării estetice nu e prea durabilă, ceea cese observă uşor la lectura unor Opere lungi, la audiţia unor bucăţi muzicale care depăşesc un anumit timp, silind pe Spectator să revie cu sforţări noi şi din ce în ce mai slabe, la starea de har iniţială. *) *) Vezi Originile creaţiei artistice, In numărul trecut al acestei reviste. C* 324 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE De-aci poate şi Tendinţa spre cvintezenţă a creaţiilor de artă, care vor să câştige în intensitate şi deci în vitalitate estetică, ceea ce pierd în întindere şi în facilitate. Dar condiţia preliminară cu deosebire necesară — şi totuşi cea mai puţin împlinită — e înlăturarea tuturor tendinţelor de caracter practic, vital, din actul contemplării. Spectatorul trebue să fie bine încredinţat, dacă vrea să guste esenţa autentică a Operei de artă şi desfătarea lui sufletească să evolueze şi să se desăvârşească până la capăt, că se află într’o lume nouă, cu totul deosebită de Universul în care fiinţează. Trebue să renunţe la convingerile politice, morale, sociale, educative şi chiar la pre- ferinţele personale cele mai scumpe care, în faţa Operei de artă, pot deveni tot atâtea ziduri opace şi mute. Numai pentrucă n’au voit sau n’au ştiut să se elibereze de asemenea poveri, altminteri de însemnătate primordială în ran- gul vital, unii Englezi, bunăoară, nu vor putea gusta grupul Burghezilor de Rodin, unii vegetariani se vor întoarce cu des- gust dela pictura flamandă, unii moralişti se vor indigna la reprezentarfea « Salomeei» de Oscar Wilde, unii oameni de afa- ceri vor socoti « copilării» arabescurile sonore ale lui Debussy precum atâţia buni creştini s’au ruşinat în faţa supra-umanelor goliciuni ■— înainte de a fi fost învestmântate ■— din capela Six- ‘tină, plăzmuite de geniul lui Michelangelo. Dar e oare cu putinţă o asemenea desferecare din preferinţele, idealurile şi instinctele cele mai personale ■— numai spre a trăi intens şi pur o desfătare estetică? Asemenea desfătări presupun, cel puţin în stadiul întâi, existenţa unei realităţi primare diipă care să se poată face saltul în zona estetică... Dacă această eliberare nu e cu putinţă, Spectatorului îi va fi închisă cu şapte lacăte intrarea spre numeroase şi esenţiale Opere artistice. Ceea ce se întâmplă adesea şi anume cu cea mai mare parte a oamenilor doritori de a se ridica totuşi până la vraja pură a artei. Suntem încredinţaţi însă că această eliberare e cu putinţă, dacă învăţământul artelor în şcoli s’ar face mai temeinic şi mai puţin ipocrit, dacă autorităţile publice şi moralităţile sociale ar fi mai puţin tiranice, înţelegând odată pentru totdeauna condi- ţiile existenţei estetice. Faptul că unele Opere de artă ne invită la simţiminte izvorîte din lumi şi din peisaje noi, necunoscute, nu trebue să ne sperie nici să ne alunge. Sufletul nostru e mai bogat şi mai complex decât bănuim. Avem o memorie care depăşeşte şi e mai veche decât memoria pe care ne-am format-o în scurtul răstimp al experienţelor personale. Sunt înscrise în noi, în carnea, în plasma, în sângele nostru, amintiri multimilenare, peisaje de TREPTELE EMOŢIEI ESTETICE 325 mult pierite sau existând departe, la marginile globului. Nu e nevoie să fi călătorit în Extremul-Orient, între miniaturalele înfăţişări ale vieţuitoarelor şi plantelor de-acolo, spre a simţi ca un străvechiu mongol, spre a înţelege şi trăi estetic, muzica populară, bunăoară, a acelor seminţii; precum nu mai e nevoie să fi fost personal urmăriţi de ichtiozaurii pliocenului, pentru a resimţi cu groază priveliştea târîtoare a unui pui de şarpe — des- cendentul balaurului care ne-g vânat timp de milenii. Vom vedea în curând că suntem în stare a trăi în zonă estetică sentimente pe care, în rang vital, nu le-am trăit niciodată, mai mult: Al căror adversar poate suntem. Trebue să recunoaştem totuşi că, îndeplinind condiţiile pre- liminare necesare pentru a gusta o Operă de arta, Spectatorul se loveşte încă de piedeci serioase până la trăirea integrală şi pură a emoţiei estetice. In rândul întâi vin predispoziţiile organice, preferinţele per- sonale ale Spectatorului, adică propriul său temperament, care-1 fac orb dinaintea unor anumite spectacole. Artiştii în genere, copleşiţi de propria lor originalitate, în care se mişcă firesc ase- menea peştilor în apă, nu se pot ridica mai niciodată până la . noul orizont de unde se deschid perspectivele infjnite ale bolţilor albastre, cu puzderia de stele cereşti ale altor Opere de artă. La Spectatorul de rând asemenea opacităţi sunt mai puţin- abso- lute. Totuşi nici el nu se poate feri de o specificitate a simţirii ■— lăsând de o parte educaţia estetică, oricât de înaintată — care-1 face să prefere, bunăoară, pe Debussy lui Wagner sau să mărturisească deschis că nu înţelege originalitatea atât de amplă a unuia sau celuilalt din cei doi mari compozitori. In al doilea rând, ca piedeci în calea emoţiei estetice vin ne- ştiinţele, lipsa unei temeinice educaţii estetice precum şi lenea de a face un efort pentru lărgirea capacităţii de simţire. Aceste piedici, spre deosebire de cele organice mai sus amin- tite, se pot înlătura cu uşurinţă, deşi experienţa de fiecare zi ne arată-'ce puţin facem fiecare din noi şi institutele de educaţie în genere pentru popularizarea vastului Univers al creaţiilor artistice. Se cheltueşte un timp enorm şi atât de preţios, pentru memorizarea unor nume geografice şi a unor fapte istorice al căror sens s’a destrămat şi a pierit de mult ■—şi nu se predau decât în şcoli de specialitate şi la unele Facultăţi de litere, ele- mente fragmentare, rău concepute, imperfect expuse, aproape total falsificate de diferite alte tendinţe, din atât de însemnata, permanent valabila istorie a artelor. Marea majoritate a celor mai de seamă oameni de cultură, în domeniul lor geniali poate, sunt, în ce priveşte arta, nişte analfabeţi sau — şi mai grav ■— nişte semidocţi. 326 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Ceea ce caută Spectatorul în Opera de artă nu e mai nici- odată intuirea expresiei artistice, spre a pătrunde până la pricina tainică a acelui strigăt unic, care va trebui să deslănţue în zona estetică un proces sufletesc similar şi o desfătare prin această originală vieţuire ■— ci satisfacţia unor nevoi proprii: Cei lacomi socotesc «frumoasă i> numai înfăţişarea ispititoare a fructelor, bucatelor gustoase, astmaticii zările largi ale unui peisaj bine aerisit, fecioarele stinghere un viciu mai mult sau mai puţin sublimat, bărbaţii şi femeile în genere, o împlinire plastică sau auditivă a sensualităţilor pururi nesăţioase. Opera de artă se valorifică pentru marea majoritate şi în anumite cazuri pentru unanimitatea Spectatorilor numai prin satisfacerea cât mai făţişă a acestor tiranice nevoi ■—■ artistul fiind doar asemenea ţiganului lăutar, zicând viersul care i se cere. Toate celelalte expresii de artă sunt pentru astfel de Spectatori inexistente sau « urîte ». Spectatorul pe jumătate educat sau indolent, rămas după întâile eforturi de adaptare la un anumit grad de expresivitate şi originalitate, e de obicei adversarul cel mai crâncen al noilor individualităţi şi forme de artă ■— ca şi cum viaţa şi geniul creator al speciei ar trebui să împietrească deodată, pentru măgu- lirea şi împăcarea lenei lor sufleteşti. In această stranie opoziţie se află adesea preţioşi judecători de artă, figuri impresionante ale culturii şi civilizaţiei, cum a fost însuşi Goethe, care n'a voit — căci nu e de crezut că n’a putut — să facă efortul supli- mentar de a înţelege şi gusta geniul muzical atât de subtil, de pitoresc, de inventiv al unui Weber — necum al unui Schubert sau Beethoven, contimporani uluiţi. El a rămas la stilul lui Mozart, facil de foarte adeseori, ca întregul stil colectiv al vea- cului al XVIII-lea. Din lipsă de educaţie estetică, Spectatorul nu va înţelege niciodată deosebirea esenţială dintre un oratoriu de Bach exe- cutat în catedrală şi acelaşi oratoriu executat în sala de concert. Emoţia sa estetică va fi impură în amândouă cazurile, în cate- drală gustând opera muzicală ca un meloman şi în sala de con- cert ca un credincios în reculegere în faţa Dumnezeirii —■ sau amândouă emoţiile în acelaşi timp, turburi şi nesigure, în lăcaşul de rugăciune ca şi în cel de voluptate artistică. Din aceeaşi lipsă de educaţie estetică, marea majoritate a Spectatorilor fac confuzii grosolane între stiluri şi între perso- nalităţi şi sunt victimele predestinate ale tuturor imitatorilor inconştienţi, ale tuturor şarlatanilor conştienţi din câmpul artelor. Emoţia estetică, deşi autentică, e în astfel de cazuri întemeiată pe o neînţelegere şi o farsă. Dacă educaţia artistică ar fi generală şi practicată de tim- puriu asemenea gramaticei, Spectatorii *şi-ar da seama dela înce- TREPTELE EMOŢIEI ESTETICE 327 put de adevărata esenţă a artei. Ei n’ar mai cădea în cursa atâtor confuzii şi înşelăciuni. Prin gustul şi priceperea lor ar fi un sti- mulent pentru Artişti, a căror originalitate organică ar fi supusă unei selecţii mai riguroase. Iar artele — gustate de obicei pe temeiuri prime, ordinare, abia diferenţiate de necesităţile vieţii organice — ar scăpa de robiile de până azi: Moralismul, didacti- cismul şi toate celelalte fanatisme parazitate în chip artificial pe Opera de artă, falsificând total caracterul propriu al emoţiei estetice. In sfârşit o seducătoare piedică în calea emoţiei estetice pure e Estetismul, acea preconcepută atitudine a Spectatorului, îndoctrinat de o convingere, de o preferinţă, pe care o caută şi-şi impune s’o găsească în orice Operă de artă. Un asemenea estetizant poate merge cu exclusivismul până la negarea totală a valorii unei Opere de artă care ar contrazice convingerea sau sentimentalitatea adoptate deliberat, din consideraţii tempera- mentale, ideologice sau sociale. Estetismul e o maladie sufletească atât de tiranică încât, depăşind domeniul propriu zis al artelor, se năpusteşte pretutin- deni, silind pe Spectator la un anumit comportament social, linguistic, moral, sexual şi vestimentar, care-1 evidenţiază cu uşurinţă, preschimbându-1 în tip. * * * Deosebirile de simţire dela Spectator la Spectator în faţa Operei de artă, neînţelegerile cu privire Ia semnificaţia ei şi anarhia care domneşte multă vreme în valorificarea şi ierarhi- zarea ei •—• anarhie direct proporţională cu originalitatea Operei de artă — ar fi trebuit să silească de timpuriu pe esteticieni a recunoaşte câteva trepte ale emoţiei estetice, la fel de valabile din punct de vedere psihologic, deşi cu totul inegale din punct de vedere artistic. Astfel marea mulţime a Spectatorilor se află mai totdeauna pe întâia treaptă a emoţiei estetice, când retrăesc cu intensitate variabilă dar nu de altă calitate, fenomenele elementare ale vieţii lor organice şi sufleteşti: Foamea, iubirea, agresivitatea, setea de răzbunare, comicul buf, părerea de rău, duioşia, mila, disperarea, frica de moarte, teama de necunoscut, teama pur şi simplu, orgoliul, uimirea, exotismul, etc. Suntem nevoiţi a recunoaşte că pentru astfel de Spectatori problema valorii Operei de artă care pricinueşte desfătările de mai sus, nici nu se pune. Mica vânzătoare, lucrătorul necalificat, funcţionarul care-şi procură romanul « Contesei cerşetoare » sau un tablou reprezentând iubirea a două turturele pe un ram înflorit, s’au ridicat într’adevăr din zona vitală în cea estetică şi 328 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE fac o despărţire categorică între cele două vieţuiri, atât de deo- sebite. Ar fi o greşeală să nu le recunoaştem emoţia estetică, numai din pricină că izvorul acestei emoţii purcede dintr’un obiect lipsit de orice valoare artistică. Nici cititorul cult care se delectează la o pagină truculentă din Rabelais sau la un nud de Boucher nu se află — cel puţin în faza întâi a contemplării ■— pe altă treaptă: Căci şi aceşti Spectatori, deşi purced dela adevărate Opere de artă, se desfă- tează doar cu transpunerea în zona estetică, a unor simţiri orga- nice primare, nediferenţiate. De când elementele artistice au devenit mai cunoscute, găsim nu arareori întâia treaptă a emoţiei estetice răsturnată în fang vital. , — Ce capodoperă I exclamă Spectatorul obişnuit, gustând un iepure cu măsline bine preparat în vin negru şi mirodenii sau privind o fetişcană trecând printre araci, arsă de soare, cu un coş de fructe pe umăr. Gânditorul şi poetul M. Guyau, mort prea tânăr spre a-şi fi diversificat meditaţiile, afirmase cu toată convingerea, bând într’un vârf de munte dintr’o cană cu lapte: ■— O adevărată simfonie pastorală 1 bogată, complexă trăire sufletească, posibilă numai unui ins trecut prin vaste şi îndelungi experienţe artistice —• mutată însă din adevărata ei zonă unde s’a putut, pentru întâia oară, zămisli, în lumea fenomenelor organice, cu simpliste ecouri sufleteşti. Această fundamentală emoţie estetică, de treapta întâia, cum am numit-o şi care e de obicei cu totul străină de adevărata valoare, de valoarea mediocră sau de lipsa de valoare a Operei, va da totuşi tonalitatea, coloratura esenţială celorlalte trăiri estetice, de pe treptele următoare. Pentru verificarea autentici- tăţii treptelor superioare, Spectatorul se va întoarce totdeauna, conştient sau nu, la emoţia fundamentală, la răsunetul profund al vieţii lui organice, asemenea Fătului-Frumos din poveste, care spre a prinde puteri noi în lupta cu Zmeul, din văzduh, atinge mereu pământul. Toate înălţările şi îmbogăţirile emoţiei estetice în desfăşurare ulterioară^ vor fi străbătute, ca un sunet adânc, neîntrerupt, asemenea unor başi categorici din fundul orchestrei, de această întâie emoţie în directă legătură cu reac- ţiunile vitale. Experienţe mai amănunţite au arătat de altfel, ca întâie reacţiune a emoţiei estetice, o accelerare a bătăilor inimii, o creştere a pulsaţiilor sângelui, fenomene similare la toate celelalte emoţii. Ar fi o greşeală totuşi să confundăm, întemeiaţi pe observa- ţiile de mai sus, o emoţie de rang vital cu una de rang estetic — greşeală p6 care n’o mai comite nici Spectatorul lipsit de edu- TREPTELE EMOŢIEI ESTET ICE 3*9 caţie artistică. Căci el simte instinctiv deosebirea dintre tablou- rile reprezentând un nud, un coş cu piersici şi un autentic nud întins pe divan, un autentic coş cu fructe — şi numai într’un acces de nebunie s’ar repezi să desmierde femeia pictată, să muşte din piersica de artă, deşi în amândouă cazurile îi lasă — la propriu şi la figurat—gura apă. Abia a doua treaptă a emoţiei estetice e de esenţă artistici şi e accesibilă numai Spectatorului educat, experimentat în acest sens. Efluviile emotive ale primei trepte se îmbogăţesc şi lămuresc cu o ideaţie variabilă cu însuşirile Spectatorului, când mijloacele artistice, expresivitatea proprie a Operei de artă contemplate, dobândesc valoare specifică. Spectatorul ajuns la asemenea posibilităţi, nu se mai lasă înşelat de orice c6pii elementare ale înfăţişărilor naturii; în momentul contemplării el are nevoie, spre a se ridica şi trăi în zona estetică, de toate acele caracteristice ale Operei de artă care îmbinându-se, topindu-se la olaltă, alcătuesc un stil, o ori- ginalitate, individuală sau colectivă. Numai asemenea Specta- tori pot vorbi de o Operă de talent, de geniu, numai ei se pot bucura într’adevăr de unicitatea, de farmecul fără pereche al Operei de artă în mijlocul acestui Univers prea repetat care ne înconjoară. Cu ajutorul unor elemente şi mai personale ■— amintiri, intuiţii, năzuinţe, asociaţii, împliniri ■— o adevărată simfonizare de elemente sufleteşti —■ Spectatorul atinge a treia treaptă a emoţiei estetice. In răstimpul tot mai îndelungat al contemplării, în repetarea la intervale a contemplării, Spectatorul adaogă sâmburelui emotiv iniţial, învelişuri sufleteşti tot mai numeroase, mai complexe şi mai somptuoase, pornite din propria lui expe- rienţă vitală, intelectuală, artistică şi culminând în intuirea revelatoare a originalităţii Artistului creator. Sa luăm o pildă uşoară. Priveliştea Venerei de Milo, deslănţue dela început, prin graţia şi armonia formelor care au un accent supra-pământesc — mulţumită în deosebi torsului modelat cu 7 % în loc de 6% lun- gimi de cap, cum e în natură ■—■ o emoţie estetică primordială, de o intensitate neobişnuită, niciodată cunoscută vieţii de toate zilele. Când această întâie emoţie a ajuns în sfârşit la saturaţie, ea se îmbogăţeşte pe încetul cu tot ce ştim, cu toate emoţiile înrudite purcese din acelaşi izvor al frumuseţii şi expresivităţii corpului uman. Ne amintim că această Veneră a fost zămislită într’o insulă din Arhipelag, unde cerul e pururi albastru, văzduhul pururi cald, apele pururi străvezii, adierile pururi primă văratice. Modelul trebue să fi fost o Helenă, soră bună cu frumoasa Elena zugrăvită de Homer sau cu Nausicaa, fiica de Rege dela ţărmul 33» REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Mării... Viaţă simplă, armonioasă, forţă corporală de început de seminţie, înzestrată totuşi cu o gândire când visătoare, când exactă, când imaginativă... Şcoala sculpturală a lui Praxiteles depăşind în spiritualitate plastica ateniană a lui Fidias... Omul grec... Civilizaţia mediteraniană pre-creştină... Acel unic stil de viaţă şi de artă, propriu elenismului care a fost, care nu mai e ■— care va mai fi? Iată: Venera de Milo I Unica ! Inimitabila ! Atât de vorbitoare, atât de expresivă sufletului meu întreg, plă- mădit şi frământat de o civilizaţie atât de deosebită de cea care a zămislit-o pe ea, Zeiţa, acum două? trei? mii de ani... Şi stilul, originalitatea Operei, perfecţia realizării mi se des- vălue deodată ■— dincolo, deasupra oricăror cuvinte şi explicaţii. In această neîntreruptă desfăşurare şi îmbogăţire a desfătării artistice stă lămurirea fenomenului în aparenţă misterios, că o primă contemplare a Operei de artă nu e niciodată asemenea cu cea următoare din acelaşi timp, cu cele următoare din a doua sau a treia contemplare, fără ca totuşi esenţa emoţiei estetice iniţiale să se fi alterat. Dacă fenomenul acesta e mai greu de observat la citirea unui poem sau la priveliştea unei Opere plastice, el este evident oricui la audiţia unei Opere muzicale, în care fiece sunet al unei fraze melodice.dobândeşte sens prin sunetele care i-au premers şi cele care-i urmează, fiecare frază trăieşte propriu în unitatea muzicală căreia îi aparţine, iar unitatea prin structura generală a partiturii. A doua şi a treia audiţie sunt absolut necesare pentru deplina înţelegere şi preţuire a unei compoziţii. Despre Wagner se poate afirma fără exagerare că-1 gustă cu adevărat numai cei care-i ştiu Opera pe dinafară. F. ADERCA LA BICENTENARUL LUI NECULCE 1. Categoria socială şi sensibilitatea de castă. 2. Omul politio: guver- nantul şi opoziţionistul; concepţia providenţialistă a istoriei; raporturile dintre clasele sociale; apărarea privilegiilor boiereşti. 3. Economistul: interesul fiscal. 4. Subiectivitatea cronicarului. 1. Omul, aşa cum reiese din Letopiseţ, era un feudal. Menta- litate explicabilă, la nepotul după mamă, al vel vistiernicului Iordache Cantacuzino I Cronicarul nu lasă nicăeri să apară satis- facţia expresă â aristocratului, în sângele căruia colcăia nemăr- turisit, orgoliul cantacuzinesc, imperial. Fapt semnificativ: Neculce urăşte pe toţi Cantacuzinii, şi-i numeşte undeva, ca şi cum i-ar fi fost cu totul străini: «Postelniceştii, Şeităneştii, cărora le zic şi Cantacuzineştii»! Ce altă semnificaţie poate avea această atitudine, decât aceea a reacţiunii unei rude sărace, ţinută în margine de întreaga familie maternă, care va fi consi- derat ca o mezalianţă, căsătoria fetei Iordăchioaei cu un simplu grămătic, modestul «spudeos» Ienachi Neculce? Fapt cert este că Neculce, de timpuriu orfan de tată, refugiat cu mama lui în Ţara Muntenească şi adăpostit de Cantacuzini, nu primeşte o creştere aleasă, ca aceea a unchiului său, Stolnicul Con- stantin Cantacuzino; dar mai ales, nu este admis în intimitatea puternicei familii, cu ramificaţii domneşti în ambele principate. La origina vieţii morale a viitorului cronicar, stau elementele unei drame de familie, până astăzi rămasă neobservată. Neculce nu avea aşa dar numai motive politice de neînţelegere cu anumiţi Cantacuzini; mai ales avea de lichidat un vechi diferend cu întregul neam cantacuzinesc, care nu-1 ajutase cum s’ar fi cuvenit, în copilărie şi apoi, în începuturile grele ale tinereţeil Violenţa acestui cronicar (reputat în deosebi pentru seninătatea lui), împotriva domnitorilor Dumitraşco Cantacuzino şi Şerban Cantacuzino, n’ar putea să se explice altfel, psihologiceşte. Numai astfel ni se mai lămureşte faptul că Neculce, cu toată compoziţia somatică, aproape integral grecească, se aşează cu scrisul în câmpul politic al boerimei de ţară, chemând împotriva dregă- torilor greci, din jurul domnitorilor nemiluitori, blestemele norodului şi pedeapsa cerească. 33* REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Altminteri, cronicarul nu-şi ascunde nicăieri sensibilitatea de castă. Dispreţul său, faţă de voievozii cu origine populară, este categoric. Un asemenea « om prost» a fost domnitorul muntean Antonie din Popeşti sau Popescul. Textul întreg, în concisia lui dispreţuitoare, este teribil, cu toată aparenţa nevinovată a rela- tării. « Iară boerii munteneşti rădicasă cap un domn în locul lui Grigorie Vodă pre un om prost, pre anume Antonie. Şi-i da nafaca (tain) lui pre zi de cheltuială câte zece potronici (monetă divizionară) ». De aceeaşi desconsiderare nu scapă nici Constan- tin Cantemir, sub domnia căruia şi-a făcut cronicarul primul stagiu în dregătorie şi sub feciorii căruia a atins treptele cele mai înalte ale favorilor. Alegerea lui Cantemir, bătrânul, în care n’ar fi precumpănit calităţile pozitive, s’ar fi făcut dintr’un meschin calcul politic. « Şi au socotit cu toţii (boierii moldoveni, chemaţi la sfat de Şerban-Vodă Cantacuzino) pre Constantin Cantemir Clucerul, fiind om bătrân, ca de şaptezeci de ani, şi om prost mai de gios, că nici carte nu ştia, socotind boerii că-1 vor purta precum le va fi voia lor. Şi de va fi şi reu, încă nu va trăi mult, că era bătrân. Că alţii mai de cinste şi mai de neam nu primea să fie domn ». In concepţia politică a lui Neculce, obârşia mediocră a domnitorului apărea aşa dar ca un viţiu organic, necompatibil cu strălucirea autorităţii voievodale. Una din amărăciunile mari ale lui Neculce, solidar întru totul cu boierimea de ţară, mândră de vechimea ei, este ascensiunea uneori bruscată a vel divaniţilor, proveniţi mai de jos. «Pre Dabija l-au pus vel paharnic, pre Lupul Colivarul vel vistiernic — pentru aceasta, vâzându-l mazilimea că este de neam prost, li se stricaseră inimile tuturor şi voia, că nu le era cu cinste să meargă la gazda lui...». Deşi condamnă în principiu , « mojicimea », şi se indigna (am văzut în ce ter- meni I) când din rândurile ei se ridicau slujitori şi boeri. Când Nicolae Vodă Mavrocordat, la întâia urcare în domnie, a dat ordin « mojicilor să-şi ieie banii înapoi dela boerii zlotaşi, cari-i dăduse înaintea maziliei lui Mihai Vodă (Racoviţă), pecet- luinţele cele câte de un leu şi năpăştile cele de câte cinci lei », s’a întâmplat o ridicare generală a satelor din ţara de jos, care a umplut de spaimă atât pe zlotaşii încurcaţi în socoteli, cât şi pe cronicar, neamestecat în cauză, dar speriat de năvala ţără- nimii la Iaşi «de nu putea om să răzbească pre uliţe de norod mult de oameni, după cum este rândul (rânduiala) prostimei». Zlotaşii incorecţi şi cheltuitori au trebuit, sub privirile compăti- mitoare ale lui Neculce, să-şi vândă avutul şi să plătească « ţăra- nilor până la un ban ». Primejdios precedent, în cugetarea socială a cronicarului feudal. «Deci mojicii văzând acea voie, aşa s’au îndârjit şi s’au sumeţit în toată ţara ». Sumeţia ţăranilor era neliniştitoare, pentru boerul cu privilegii de castă şi cu mulţime de şerbi. După Nicolae Mavrocordat, care inaugurase o politică de dreptate socială faţă de ţărănime, care i-a fost foarte pe neplac popularului cronicar, Mihail Racoviţă, în a treia domnie, a luat măsuri dictate de acelaşi spirit: «Aşijdere pre vecinii boereşti şi călugăreşti încă nu-i da lesne stăpânilor săi (lor), cu price zicând că i-au adus pre unii din râie, iar altor vecini le zicea că sânt moşteni. Foarte rar prea de avea boerul prea mare dovadă şi scrisori de-i da, şi zicea să-şi caute ţăranul giurători să se îndrepteze. Şi aşa foarte bine se îndrepta oamenii (ironie sar- castică !) ieşind din vecinătate. Ce dela o vreme mazili nu se mai părea cu vecinii lor sâ-i tragă, ce ţăranii trăgea pre stăpânii lor, pre mazili, la giudecatâ. Aceste toate obiceiuri (parte biruri, parte întocmiri sociale) au rămas în ţară. Invechindu-se domnia, nu se mai temea' că-i va mai strica nime nimică 1 ». Cititorul atent se orientează uşor în antipatiile cronicarului, care deplânge cu un sarcasm amar, unele acte de dreptate socială, privite ca ne- admisibile răsturnări de situaţii câştigate. Idealul social al lui Neculce era o întocmire «aşezată », cu separaţia tradiţională a claselor, cu participarea activă a boe- rilor la cârmuire, cu respectul privilegiilor istorice ale boerimei şi cu suportarea masei mari a impozitelor, de către « ţară » (mo- jicimea, prostimea, norodul). O anumită demofilie serveşte drept paravan structurii feu- dale a lui Neculce, care-şi amestecă într’un rând lacrimile cu «lacrimile cele multe ale săracilor », pomenind de cuvântul Scrip- 7 33& REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE turii: « Că lacrimile săracilor nici soarele nici vântul nu le poate usca, după cum zice şi Isus Sirah, că ruga smeritului nourii în cer pătrunde ». Cronicarul se arată însă speriat de reformele în favoarea ţăranilor. Când ajunge a scrie despre aşezămintele noi ale lui Constantin Mavrocordat, în a doua domnie, nu mai are libertatea morală de a critica: domnul îl miluise pe septuage- narul nescăpătat cu o slujbă de judecător, retribuită, care-1 reaşeza alături de bcerii divaniţi. * * * 3. Om al trecutului, sub atâtea privinţe, Neculce este un om al viitorului prin interesul deosebit pe care-1 arată proble-, melor economice ale timpului. Cronica sa, de atâtea ori retro- gradă în afirmarea privilegiilor de castă, este modernă sub acest unghi, neremarcat până acum de comentatorii ei tradiţionalişti. Cronicarul notează mercurialul pieţii, evoluţia preţurilor, circu- laţia bunurilor şi a banului, inflaţia monetară şi lipsa produ- selor, a bucatelor. Este drept că această tendinţă nouă nu se afirmă cu statornicia care ar plăcea economiştilor, ca să poată să ridice, din străbaterea filă cu filă a letopiseţului, un tablou credincios al evoluţiei vieţii economice. In schimb, curiozitatea istoricilor economiei naţionale îşi poate găsi satisfacerea deplină, cu privire la inovaţiile fiscale ale domnitorilor: Neculce le no- tează pe toate, cu o amănunţime desăvârşită. Pentru întâia oară în istoriografia noastră, un letopiseţ înregistrează exaustiv, fenomenul fiscal. Ar fi prea mult să-i cerem însă lui Neculce, o mentalitate modernă în acest domeniu. Cronicarul este un martor plin de obidă al « obiceelor » sau « obiceiurilor » noi, cum numeşte birurile. Orice impozit nou e un «obicei rău» sau un obicei «rău şi spurcat», pentrucă tendinţa domnitorilor, înce- pând cu Dumitraşco Vodă Cantacuzino (1675—78), este de a impune birurile vertical. Unele din recriminările lui Neculce pot fi îndreptăţite. Altele ni se par neserioase, ca aceea pricinuită de interesanta inovaţie a lui Dumitraşco Cantacuzino, împotriva evaziunii fiscale: recensământul fiscal. «Făcut-au acest domn Dimitraşco Vodă un obicei rău şi spurcat în ţară, care n’au mai fost până atunce, de au dat hârtii (foi personale de impunere), de scris feţele oamenilor, dela mia până la mare. Care au rămas pomană lui (sarcasm amar), de nu o mai lasă niciun domn să se uite acea pedeapsă a săracilor». Motivarea finală să nu ne înşele: Neculce ţipa tare împotriva măsurii de nivelare înaintea fiscului, care lovea mai mult în boeri decât în ţărani. Intr’alt loc, boerul apără cu mai multă sinceritate, inte- resele de clasă, dar şi pe acelea ale unei alte categorii interesante: breslaşii, care apar prea rar în paginile cronicarilor noştri. «Şi LA BICENTENARUL LUI NECULCE 339 pe ceilalţi boeri au început (Constantin Cantemir) a-i călcare din obiceiurilor lor. Şi scotea mulţime de orânduele (biruri) pe ţară, şi pe mazili dăjdi grele, şi pe breslaşi greutate (impozite), de s’au stins de atunce, că era breslaşi mulţi în ţară atunce cu mii de stupi». Nu este însă destul de limpede dacă domnitorul a impus pe producători sau pe negustori, pe apicultori sau pe lumânărari şi pe vânzătorii de miere. Oricum ar fi, în lumina concepţiilor fiscale actuale, orice bir nou se pare întemeiat, când impozitul are în vedere venituri certe. Impozitul pe capetele de vite mari, văcăritul, e în deosebi urmărit cu o aprigă ură de boerul care primise în zestre o her- ghelie de cai, vaci şi boi în număr mare. Este adevărat că acest impozit era foarte impopular, dacă se poate spune, printre boerii influenţi, care obţineau uneori dela domnitor, jurământ solemn («legătură mare »), « cu blăstăm dela patriarşi», cu prilejul des- fiinţării lui. Cum însă cui pe cui se scoate, domnitorul viitor, dacă nu găsea alt mijloc de venit, mai la îndemână, pentru umplerea golurilor vistieriei, făcea o altă slujbă, cu deslegare a blestemului. In acest fel, se împăcau şi cerinţele finanţelor şi acelea ale pravoslavniciei. Supărarea mare a lui Neculce este provocată, cum am văzut mai sus, de călcarea boerilor, din obiceiurile lor (aci, în înţeles de privilegii fiscale). In prima domnie, Constantin Mavrocordat e foarte rău tratat, pentrucă a impus proporţional pe boeri, la rând cu ţăranii. Textul este foarte clar: «Şi au stricat obiceiul şi legătura ce făquse Grigori Vodă (probabil la sugestia lui N^r culce, pe atunci în favoare) de da boerii şi mănăstirile de zece stupi un leu, iar acum făcură de au dat ţărăneşte (ca şi ţăranii 1) de zece stupi 22 potronici. Şi s’au tâmplat de s’au făcut şi stupii răi întru acel an şi pentru aceasta s’au mâhnit inimile boerilor despre dânsul. Iar de toamnă au scos văcărit şi vădrărit tot odată, şi de iarnă cîverturi şi hârtii, iară de primăvară pogo- nărit şi cuniţe (impozit pe cirezi străine de ţară), câte opt po- tronici de vită ca şi văcăritul. Aceste toate nevoi (impozite) într’un an le-au luat». Tabloul cumulativ este impresionant, pentru că arată o politică fiscală căreia nu-i scapă niciun venit; prin alte cuvinte, fiscalismul modern, ale cărui zări întunecau cugetele altădată senine ale boerilor cu concepţii economice patriarhale. Mihai Vodă Racoviţă, al doilea domn « ţărănist » din Moldova, e urît pentru acelaşi considerent de clasă. «După aceasta scoasă Mihai Vodă pre ţară desetină ţărănească (impuse adică ţării întregi, acelaşi impozit, ca şi ţăranilor), îndoită de stupi şi de mascuri. Şi au plătit tot omul, şi boier şi mazil şi ţăran. Şi fără zăbavă trecut-au preste giurământ şi au stricat legătura sfin- 7' 34* Revista EtJNtjAŢilLOR regale ţilor patriarhi (probabil cu deslegarea solemnă, de care am po- menit) şi au scos văcărit, de i-au rămas mult blăstăm până acum, că l-au scos şi alţii dupre aceea (lesne de înţeles I). Şi au scos şi de moară câte doi ughi (galbini, nota cronicarului) şi de prisacă câte doi ughi, şi ţigănit (impozit pentru ţiganii boereşti şi mănăstireşti) de tot ţiganul câte doi ughi, dar apoi de ţigănit au făcut legământ să nu mai dea ». > Finalul aruncă o lumină nouă asupra politicei de compromis la care erau siliţi domnii, după ce atrăseseră nemulţumirile boerilor şi ale clerului mare: impuneau, dar până la urmă cedau, măcar în parte. Cronica lui Neculce este astfel un tablou viu, prin patima pe care o punea marele proprietar (după N. Cartojan: latifun- diarul), în denunţarea fiscalismului, armă primejdioasă în mâna domnilor; laudele sau imputările aduse domnilor sunt în bună parte, condiţionate de politica fiscală a stăpânului autocrat, cşre leza interesele boerilor şi ale mazililor., Cum de nu s’a mai relevat un alt fapt semnificativ? Neculce- este cel dintâi martor al ridicării ciocoilor şi primul lor denun) ţătorl In prima domnie a lui Mihai Racoviţă, zlotaşii (funcţio- nari fiscali) «vândut-au toate ţinuturile la cochivechi (mezat ciocoilor...». Antioh, pârît la Poartă, de Racoviţă, mazil, se apără angajând câţiva «breslaşi, megieşi de a lui Mihai Vodă Vaslueni, tot de cei buni de gură şi de pârît», care compar îna- intea divanului împărătesc şi-l rămân pe fostul domn, cu aceste ţipete: « Vândutu-ne-aiI Vândutu-ne-ai! Vândutu-ne-ai la cochii- vechi ciocoilor ca pre mascuri şi ca pre oi! ». Ciocoii erau aşa dar concesionari ai impozitelor. Aceasta se petrecea prin 1703—1705 Peste 35 ani, ciocoii erau atât de influenţi, încât puteau trimite în închisoare pe un biv vel vornic, învinuit că ar fi bătut pe unul din ai lor I De ce n’ar fi acest fapt tot atât de semnificativ, la meridianul nostru, ca bastonada primită de tânărul Voltaire, din partea valeţilor unui Rohan? Grigore Vodă Ghica, a cărui- favoare o pierduse Neculce, sărăcise pe mazili (boerii fără slujbe) şi «începuse a-i boeri pe ciocoi». Aşa dar concesionarii fiscului săriseră ultima treaptă socială, cu şaptezeci de ani înaintea dom- niei lui Caragea, care oferă material epic lui Filimon. Dacă oma- giul este sincer, trebue să-l credem pe Neculce, când îl felicită pe Constantin Mavrocordat, că sub întocmirile lui, «nici jacuri de ciocoi să îmbie prin oameni mâncându-i» nu s’au mai pe- trecut. Nu este exagerat să afirmăm că faima de cunoscător al evo- luţiei impozitelor, în Moldova, a însoţit numele bătrânului Ne- culce. Un fapt vine să confirme susţinerea noastră. Când Con- stantin Mavrocordat s’a gândit să organizeze impunerile fiscale LA BICENTENARUL LUI NECULCE 341 pe o bază nouă, a recurs la cronicar, cerându-i un memoriu istoric asupra birurilor. Acest memoriu s’a păstrat; iată introducerea documentului: «După poronca Măriei tale ca să fac trătaz de câte oi ţinia minte că s’au făcut în ţară, şi obiceile (birurile) şi bune şi proaste, la ce Domn ar fi ieşit, iată că ţ-am scris câte am ţinut minte şi le ştiu că sânt adevărate. Aşijdere şi câte am auzit den oameni bătrâni, iarăşi le-am scris; ce de aceli ce-am audzit, chizeş nu sânt». Credincios metodei sale elementare, Neculce a consemnat birurile, parte din memorie, parte din anchetă orală. N’a trebuit însă, pentru perioada începând cu «Domnia Dabijei Vodă» (1661), să recurgă la mărturii noi: cronica lui i-a servit ca îndreptar sigur. 4. Neculce îşi datorează lui N. Iorga renumele de cronicar nepărtinitor. Noţiunea de obiectivitate nu e formulată expres, dar se impune cititorului, prin numeroasele circumlocuţiuni. «...Neculce nu şi-a scris cronica din ordinul sau din îndemnul măcar al cuiva, şi ea nu reprezintă lămurit şi exclusiv interesele nici unui partid şi ale nici unei individualităţi ...niciodată Neculce, un om de cinste, un Moldovean cuminte şi cu frica lui Dumnezeu, nu va lua asupră-şi păcatul de a scorni minciuni, a defăima sau a linguşi. Aceasta nu e o cronică de ură şi nu e nici un panegiric. Sentimentele care domnesc nu sânt acelea ale răsbunării sau ale recunoştinţii pentru unul sau mai mulţi stă- pâni. ..». Aşa cpm prezintă istoricul literar lucrurile, ele n’ar putea fi contrazise în înşişi termenii dibaci ai raporturilor, ca să-l asimilăm pe Neculce unui cronicar moldovean « de partid » sau de curte, ca Stoica Ludescu, Radu Popescu sau Radu Greceanu. Ultimul măre cronicar moldovean, într’adevăr, nu şi-a pus condeiul în solda vreunui stăpân. Altă întrebare se ridică însă: fost-a Neculce atât de senin, ca să nu-şi filtreze în letopiseţi veninul? N. Iorga răspunde negativ, la această posibilă întrebare: «Când între- buinţăm, ca şi când cetim numai, cronica lui Ioan Neculce, trebue să ne gândim totdeauna că n’avem a face cu povestirea pătimaşă a luptătorului care abia a lăsat arma din mână, că într’însa nu răsună nici imnul de triumf al biruitorului, nici plângerea învinsului prigonit sau înstrăinat, ci limpedea, curata, senina şi buna povestire a unui bătrân foarte bătrân, care, privind în urmă, în dunga din ce în ce mai umbrită a trecutului său, vede înşirându-se acelea ce au fost, atât de liniştite, de orânduite şi de frumoase!». Rândurile sânt pe cât de frumoase, tot atât de mişcătoare, prin adânca simpatie faţă de cronicarul preferat; ele nu sânt însă tot atât de juste. De mirare cum, după ce a 34* REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE trecut în revistă atâtea sumbre privelişti, din letopiseţ, scoto- citorul lector care era N. Iorga, a mai putut vorbi de evenimentele « atât de liniştite, de orânduite şi de frumoase » din viaţa croni- carului, atât de sbuciumată! Povestirea are multe şi mari cali- tăţi, dar nu este «limpede, curată, senină şi bună 1». Mai sus N. Iorga recunoscuse că este, în cronică, şi laudă şi ocară. Ocara precumpăneşte. Domniile rele se vădesc a fi mai numeroase decât cele bune, cu cât se apropie perspectiva povestirii şi pe măsură ce letopiseţul se afirmă a fi un adevărat memorial. Dela domnia lui Constantin Cantemir, într’adevăr, când îşi începe Neculce viaţa publică, care-s domniile lăudate? Să le parcurgem pe toate, la rând: aceea a lui Constantin Cantemir e înfăţişată cu bilanţul pasiv al| intrigilor reciproce, dintre Munteni şi Mol- doveni, un «danţ», o sarabandă care ar fi prăpădit «săracele ţări»; Constantin Duca Vodă, adolescent condus de boerii tineri (printre cari trei Cantacuzini!), şi de Munteni (de Brâncoveanu), sfârşeşte la strâmtoare, judecat cu asprime de boerii ţinuţi de o parte (unul din ei este Bogdan, socrul cronicarului I) şi schimbând «feţe», spre bucuria lui Neculce, poate martor ocular, care îngână dialectul muntenesc al doamnei, fiica lui Şerban Canta- cuzino; întâia domnie a lui Antioh Cantemir, cu care cronicarul se înrudeşte prin alianţă, este integral lăudată, fără niciun fel de rezervă; urmează a doua domnie a lui Constantin Duca, chiver- nisit de odiosul Panaiotachi Morona vel postelnic « că se potrivea cu stăpânu-seu la o fire»; urmaşul, în prima domnie, Mihai Racoviţă, e condus de o altă bestie neagră a lui Neculce, Iordachi Rusăt vornicul, pe lângă care chivernisesc « slugile lui cele din boerie... mari şi tari şi obraznici, după cum este firea mojicilor », încât « nu sămăna curtea nimică a domnie, de atâta obrăznicie », în timp ce domnul, « precum se arăta în boerie, iară atunci îţi părea că este un om zălud »; în a doua domnie, Antioh Cantemir îl face pe Cantemir mare spătar, dar chiverniseala lui Ilie Canta- cuzino şi a lui'Panaiotachi Morona « îl întorsăse pre Antioh Vodă, de li se potrivea»; sub domnia a doua a lui Mihai Racoviţă, chivernisit şi el de Iordachi Rusăt, cronicarul fuge în Polonia, face apoi « pace cu domnia », se bucură de « cinste şi căutare în zilele măriei sale », dar îl suspectează de duplicitate şi îl copleşeşte cu învinuiri, pentru politica lui fiscală; Nicolai Mavrocordat, succesorul lăudat pentru cultura lui, dar înfăţişat ca mânios şi sever, în politica de supunere, a boerimii de ţară, care fuge în Polonia, este încondeiat pentru politica sa în favoarea ţăranilor şi împotriva boerilor; capitolul consacrat celor zece luni de domnie a lui Dimitrie Cantemir, în schimb, este disproporţionat, mai mult din dorinţa cronicarului de a-şi pune în lumină propria acţiune, decât calităţile domnului, («bun şi blând, că tuturor LA BICENTENARUL LUI NECULCE 343 le era uşile deschise, şi nemăreţ, de vorovea cu toţi copiii», căruia i se aminteşte însă « numele de om rău o, ieşit cu prilejul primei domnii, de câteva săptămâni, neconfirmată de Poartă, când se arătase « nerăbdător şi mânios, zlobiv — rău, >— la beţie »); se întoarce iarăşi în scaun (acum spre « norocul ţării »), Nicolai Mavrocordat, de astă dată înfăţişat în colori luminoase, pentrucă domnitorul a încercat să-l aducă pe biv vel spătarul din surghiun (se păstrează în acest sens o splendidă scrisoare), dar şi pentru faptul că la mazilirea domnului, acesta a fost insultat « cu voroave proaste» de Lupu Costachi din neamul Gaviiliţeştilor, acelaşi care-şi însuşise pe nedrept moşiile lui Neculce, refugiat cu Dimi- trie Cantemir în Rusia; în a treia domnie, de zece ani, a lui Mihai Racoviţă, când cronicarul îşi recapătă, prin judecata dreaptă a divanului, avutul uzurpat, domnul nu mai este prezentat ca . zălud, ci ca un «om foarte chivernisitor bun », deşi politica sa fiscală, în ajutorul ţăranilor şi spre paguba boerilor, îi este lui Neculce nesuferită; Grigore Ghica Yoevod, grec de neam, înfă- ţişat ca un exemplu de bunătate (« Un domn străin, şi câtă milă au arătat 1 »), îl reprimeşte pe Neculce în divan şi-i face cinstea să-l viziteze la conacul lui, dela Prigoreni (cronicarul « obiectiv » îi critică însă cu înverşunare politica fiscală şi lasă urmaşilor pomenirea unui « curvar » care « multe ţiitoare fete mari ţinea şi apoi le înzestra şi le mărita cu haine, cu odoare, ca pre nişte fete de boieri»); întâia domnie a lui Constantin Mavrocordat ar fi fost « osândă pe biata Moldovă » («oh, oh, oh, vai, vai, vai de ţară 1 »), fără putinţă de mântuire, întru cât domnul nu lasă pe boeri să iasă din ţară şi să-l pârască la Poartă; întors la domnie, Grigore Ghica nu mai găseşte cruţare dela cronicarul, reinstalat vel vornic, pentrucă domnul a impus « multe » şi « bogate » nevoi ţării şi « făcut-au şi acest obiceiu Grigori Vodă de se bătea boerii cei mari la talpe turceşte * (oh, oh, oh 1); cronica se închee cu elogiul care i s’a părut şi lui Iorga suspecţ, al lui Constantin Mavrocordat, în a doua domnie pe atât de ideală pe cât de păcă- toasă fusese cea dintâi. Din această nouă domnie datează refor- mele de structură, care nu-i puteau fi plăcute lui Neculce, dar cronicarul fusese «miluit » de domnul, consultat la întocmirea măsurilor fiscale şi poate şi fiii cronicarului se înfruptaseră din bunăvoinţa voevodului. Am parcurs domniile zugrăvite de Neculce ca martor. Spaţiul nu ne-a îngăduit să reţinem toate înfricoşatele zugrăviri ale cronicarului, risipitor în osândiri, pe cât de sgârcit în laudă. Dorim ca cititorul sceptic să verifice textele, ca să vadă că am exagerat în minus. Aşa dar, recapitulativi Neculce laudă fără rezerve: întâia domnie a lui Antioh, când nu s’a ciocnit de boeri chivernişitori duşmani; a dpua domnie a lui Dimitraşco Cantemir, 344 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE un capitol pro domo, pentrucă Neculce chiverniseşte ţara; a doua domnie a lui Nicolai Mavrocordat, elogiată pentru motivele de ordin personal, arătate; întâia domnie a liţi Grigore Ghica, slăvită de boerul în favoare; în sfârşit, domnia a doua a lui Constantin Mavrocordat, pentru ultimele favoruri. Dovada este făcută: cronicarul are o perspectivă subiectivă în judecarea domnilor. îşi cruţă binefăcătorii, dar prigoneşte pe domnitorii care nu-1 folosesc, înconjurându-se cu duşmanii săi personali, Ruseteşti, Cantacuzini, Gavriliţeşti şi alţii. Politica fiscală şi agrară a voevozilor, care ajută ţărănimea şi nu respectă privi- legiile boereşti, este osândită cu patimă. Neculce, socotit de Iorga un « bătrân foarte bătrân i>, când îşi redactează cronica, este la dreptul vorbind un moşneag viguros, plin de simţiri aprige şi de resentimente vii. S’a dovedit că me- moriul fiscal fuâese redactat de septuagenar la cererea lui Con- stantin Mavrocordat, iar nu de către vel vornicul lui Grigore Ghica, cu zece ani înainte. Să fie adevărat că « vremea slăbise contururile, îndulcise colorile, îmblânzise şi poetizase aducerile aminte? ». Nimic nu îngădue să credem în aceste convenţionale cuvinte literare, nepotrivite cu întunecimea colorilor, din paleta meşterului zugrav. Cronica nu reprezintă «interesele unui partid », ci pe acelea ale unei caste, pe care secolul luminilor avea s’o disloce de pe unele poziţii privilegiate şi mai reprezintă reacţiunile subiective ale unei personalităţi, pe cât de simplă în aparenţă, pe atât de complexă şi ascunsă. Meşterul scriitor, la care nu ne sfiim a admira talentul pam- fletăresc, avea o fire ascunsă. Dacă păstrăm termenii caracteri- zării morale a lui Mihai Racoviţă, cu înlocuirea doar a numelui, obţinem cheia personalităţii cronicarului: | literatura germană, nu erau pe atunci la înălţimea acţiunii militare şi poli- tice ». Abia după ce atmosfera creată de victorie dispăruse aproape, se iviră începuturile unei noui arte, care era chiar în opoziţie directă cu forţele câr- muit oare. Tânărul naturalism era hotărît de stânga, atât în ceea ce priveşte provenienţa, cât şi orientarea lui. Asupra acestei teme, să ascultăm şi un glas desprins din actualitate. Georg Lukacs (în Literatura Internaţională, Moscova, 1945, nr. 3) vorbeşte de « contradicţia izbitoare dintre strălucirea politică exterioară a Reichului şi depresiunea ideologico-artistică, din Ger- mania, dela întemeierea Reichului încoace ». In principiu, cele spuse aici despre timpul celui de-al doilea Reich se potrivesc şi pentru perioada de ascensiune a puterii politice din cel de-al treilea Reich. Este drept că n’a fost decât o scurtă vreme de « strălucire ». Insă obârşiile celui de-al treilea Reich s’au desprins din struotura celui de-al doilea şi condiţiunile spirituale au fost, în mare parte, aceleaşi. Pentru această perioadă recentă se poate constata un nivel literar atât de scăzut, încât chiar şi cei dela eonducerea celui de-al treilea Reich, deşi s’au străduit din răsputeri — am putea spune chiar convulsiv — să scoată din pământ o nouă literatură germană, au fost totuşi deseori siliţi să admită acest lucru, bineînţeles nu fără scuze prosteşti, care aci nu mai interesează. O dovadă indirectă de lipsurile, chiar cantitative, ale literaturii germane este belşugul de premii literare. Mai toate oraşele mari germane, asociaţiile şi organizaţiile cele mai eterogene s’au adresat cu rugăminţi stăruitoare şi promisiuni de recompense poeţilor germani inexistenţi, cerându-le să iasă în sfârşit la lumina zilei. Pe afişele teatrelor nu prea des au fost programate piese moderne; premierele aveau loo mai întâi pe scenele teatrelor provin- oiale iar de ediţii mari s’au bucurat mai ales romanele scrise în scop de a amuza publicul, romane care, îndeobşte, nu dădeau dovadă de un «spirit» nou şi al căror nivel era destul de scăzut. O sumedenie de reeditări, de reim- primări ale unor cărţi mai vechi, menite să acopere lipsa de lucrări originale, a inundat piaţa. Este drept că în ţară se mai aflau şi eâţiva oameni retraşi, ale căror opere au servit propagandei, mai ales în străinătate, pentru a se dovedi că există o literatură germană în cel de-al treilea Reich, fără ca autorii înşişi să aibă vreun rol activ în rândurile scriitorimii («Schrifttum») germane, ca de exemplu Carossa şi Wiechert, care, prin firea lor delicată şi interiorizată, au putut creea, dacă nu capo d’opere literare, totuşi lucrări de valoare. Sau O TEORIE VECHE ŞI O CONFIRMARE NOUĂ 371 chiar Rilko, care, în mormânt, nu s’a mai putut apăra împotriva epitetului de reprezentant al literaturii naziste! Pe de altă parte au mai fost alţii, cărora naziştii le-au contestat dreptul de a se numi germani, izgonindu-i, scriitori de talia şi cu autoritatea fraţilor Mann, celor doi Zweig, lui Werfel, Peuchtwanger şi multor altora; aceştia au putut fi excluşi în mod dictatorial, dar nu efectiv, din literatura germană. Mai există, în fine, şi un grup de scriitori ce au un trecut literar vrednic de laudă, dar care, dela «alinierea* (« Gleiehschaltung ») lor încoace n’au mai fost în stare să înfăptuiască ceva demn de relevat, ca de exemplu Kol- benheyer cu romanele sale istorice, desăvârşite din punct de vedere literar; dar, dela venirea la putere a naziştilor, Kolbenheyer n’a mai scris decât discursuri politice sau poezii de felul acesteia: « Credincioasă pământului prin mii de reazămc, >trâns legată, vârtos pătrunsă in greaua ţărână germană, ne ţâşneşte viaţa, viaţa noastră » J). Sau bunăoară, să ne gândim la Hanns Johst, care ajunsese să aibă o anu- mită faimă ca expresionist, dar care, devenind conducător al Camerei Scrii- torilor (« Schrifttumskanlmer ») a dispărut fără glorie. Am desprins din toate grupurile numai câteva exemple Ikolate faţă de numărul mare al reprezentanţilor acestora, pentru a nu depăşi cadrul acestei lucrări. Este interesant a constata cum. printre atâtea nume necunoscute, ce se află enumerate în Istoria Literaturii de Langer, mai găsim, totuşi, pe ici pe colo, manifestându-sc şi un fel de conştiinţă literară, care însă, stingherită, caută a se ascunde, iar, în grabă. Langer spune despre Georg Lobsak (am putea de asemeni să indicam încă alte câteva duzini de nume): « Nu atât de mult însuşirile artistice dau valoare cărţii, cât realitatea sguduitoaro a faptelor, care totuşi so ridică şi la o mare vigoare poetică *. ' Realitatea atât de mult lăudată, dar care, de obicei nu este o realitate adevărată, ci una falsificată—joacă în general un mare rol în literatura celui de-al treilea Reich. Aşa de exemplu, faimosul « Quex, băiat din tine- retul hitlerist» (« Hitlerjunge Quex ») ar fi putut să fie o carte destul de drăguţă pentru tineret, dacă tehnica primitivă a zugrăvirii în alb şi negru nu i-ajr fi falsificat sensul. Cărţile ce descriu întâmplări din viaţa proprie, aşa numitele « Erlebnis- biicher», care au apărut în număr mare, nu sunt altceva decât încercări şcolăreşti de a înfăţişa într’o formă literară evenimentele timpului. Felul lor este de a zugrăvi întâmplările din timpul luptei pentru putere (« Kampf- zeit») şi din război. Proza aceasta însă nu poate fi, nici pe departe, compa- rată cu aceea care a urmat primului război mondial. Cât priveşte poezia lirică, situaţia era ceva mai bună, cum de altminteri fiece mare întâmplare stârneşte şi un entuziasm sincer, chiar şi atunci când o acţiune a fost între- prinsă pentru o cauză nedreaptă, ca în cazul de faţă. *) « Bodentreu durch tausend Streben, eng verschlungen, in die sohwere doutsche Erde hart gedrungen, quillt uns Leben, unser Lebeu *. RfeVistA Fundaţiilor regaliî $7i In vrafurile acestea de poezii de luptă, care mai toate sunt cântece de marş (un amestec de sentimentalitate şi brutalitate), cu un mod stereotip de a se exprima, se găsesc totuşi câteva care dovedesc oarecare talent şi sunt frumoase ca formă (de pildă unele de Gerhard Schumann). Din toată literatura naţională, socială şi «Blubo * (sânge şi ţărână, Blut und Boden) rămân prea puţine lucruri tangibile. In Istoria Literaturii de Walter Linden (1937) literatura nazistă cuprinde numai trei pagini şi jumătate. Langer spune despre literatura Germanilor din Sudeţi: « Litera- tura germană din Sudeţi însemna o armură lucitoare şi un paloş spintecător (« eine blanke Wehr und eine klingende Waffe »). Prin aceasta ea însăşi se desbracă de caracterul ei literar, cu atât mai mult cu cât formează şi o « co- munitate unitar orientată din punct de vedere al artei» (« eine kunstlerisch gleichgerichtete Gemeinschaft»). Proza germană din anii de luptă şi din cel de-al treilea Reich a adus cu sine o nouă reeditare a povestirii din mediul sătesc, înfăţişată pentru prima oară în literatura germană de evreul Berthold Auerbach. Din punct de vedere metodologic ar fi interesantă o cercetare deosebită a acestei teme. De obicei este vorba de un amalgam de naţionalism şi religiozitate,— senti- mente care uneori pot fi sincere, deşi în literatură prezenţa lor prea stărui- toare devine insuportabilă. ' încheiem aceste reflecţiuni cu un exemplu caracteristic pentru acest gen, desprins din poezia « nouă l germană a lui H. Graedener. « De aţi vrea numai, eupuşi lui Dumnezeu şi credincioşi, Să vi hrăniţi, eă faceţi copii, ei omorţţi şi ei vă rugaţi, Atunci poporul şi omenirea vor păşi Primeniţi înaintea porţilor lui Dumnezeu»*). EUGEN SEIDEL CONTRIBUŢIE LA TEATRUL IRLANDEZ Ţinutul stâncos şi neospitalier al Irlandei de Nord povesteşte călătorilor despre oamenii săi, ca o carte deschisă. Ierburile înalte, uscate, ale dunelor, mlaştinile acoperite veşnic de ceţuri, nisipurile mişcătoare, drumurile cotite, neadăpostite, aşezările rare şi neprimitoare pentru străin, toate vorbesc despre ţărmul stâncos şi neospitalier al Nordului Irlandei, de oraşele indu- striale unde mocneşte revolta, de « asociaţiile răzbunătorilor *, despre lucru- rile acestea atât de îndepărtate de viaţa calmă a oamenilor de peste St. Georgc’s Canal, a cumpătaţilor oameni britanici. ' Sărbătorile lunii Mai (Maypole) găsesc în insula aceasta o tinereţe a pădurii, pe care n’o cunoaşte altă ţară: < The Green Isle », insula de smarald. L’landa este însă ţara ceţurilor din inimi. Oamenii săi încruntaţi, pie- troşi, sunt de o nobleţe trufaşă, o nobleţe istorică, aproape populară. Sfântul Patrik, al doilea Christ, i-a învăţat acum cincisprezece veacuri, odată cu sfintele texte catolice, să nu uite stirpea aleasă a şefilor de clan l l) « Wollt nur gottergeben treu | zehren, zeugen, tSten, beten, | danii ■ffird Volk und Menschheit neu | vor die Tore Gottes treten t. CONTRIBUŢIE la teatrul irlandez i73 de altădată. Creştinismul celtic, al Irlandezului, poartă ceva încă primitiv de-a-lungul anilor de îngenunchiere şi de îndârjire. O discreţie a suferinţei se împleteşte în adâncul sufletului irlandez, ou o oruzime fără seamăn, o cruzime care înfrânge legile inimii şi ale omeniei. Dorul de libertate al Irlandezului nu are nimio romantio, este un ţel la capătul urii. E de neînţeles, câtă încredere obstinată au avut oamenii aceştia într’o soartă care le-a jucat numai renghiuri. Aşa se explică ceaţa de nepătruns din ochii lor cenuşii, cu reflexe roşii. ' Cultura gaelică, înrădăcinată în istorie, şi-a apropriat cu greutăţi ne- mărginite armele gândului modem. Poate fiindcă Ia începutul infuzărilor de noutate, acestea nu se potriveau structural cu trupul de robust opti- mism al vieţii irlandeze, cu bărbăţia şi cu realismul literaturii populare, de o vogă permanentă, de o Valoare absolută. Curentele de peste St. George’s Canal, prerafaeliţi, apoi Wordsworth, şi în sfârşit poezia nouă, au avut ecouri vagi. Pomenim în trecere câteva nume, Inoercâud şi o paralelă artistică: Poetul de origină irlandez, Aubrey de Vere (1814—1902), soriitor de pasteluri şi idile, după modelul Englezilor, autorul oulegerii de meditaţii pastorale, «The Legenda of St. Patrick *, este un Alecsandri ceva mai reuşit. Numele poetului figurează în faimosul Remember al lui Matei Cara- giale, aparţinând unui tânăr şi excentric lord, un alt Dorian Gray. In dramă, lui Aubrey de Vere îi oorespunde cazul Yeals, animatorul neîntrecut (pe cât de minor soriitor), laureat cu Nobel. Faimosului roman al lui Liam O’Flaherty, « Denunţătorul », carte pasio- nantă, aproape un reportaj din războiul neoruţător dus de misterioşii eroi ai Revoluţiei Irlandeze din 1922, îi corespunde în dramă, opera lui Sean O'Casey. Iar ideologiei sooialiste de salon a lui Bemard Shaw, piesele ţărăneşti, de un realism robust, blând ironice, ale lui John M. Synge. Urmărind pe linia Yeals-Synge-O’Gasey, graficul evoluţiei dramei irlan- deze, cetitorul va trage concluziile ce depăşeso acest domeniu, pătrunzând în istoria unei epoce de frământări şi de drumuri deschise. La începutul veacului de al cărui mijloo ne apropiem ou atâtea speranţe, William Butler Teats, un poet absenteist, înfrângea tradiţia irlandeză (pentru ca să o celebreze mai târziu), inaugurând un gen cu puţină « priză » la publio, apoi asimilat cu timpul până la faimă: drama. Genul în care Irlandezii vor da pe cei mai de seamă scriitori ai acestei jumătăţi de secol: Shaw şi O’Neill. Suntem în Londra, după premiera pieselor lui Ibsen. Pe continent se desfăşura finalul conflictului dintre naturalism şi simbolism. Puţină vreme înainte, Ibsen şi prietenul său Bjomsen, împreună cu Ole Bull, întemeia- seră Teatrul Naţional Norvegian, în scopul de a utiliza drama, împotriva influenţei germane şi daneze în Norvegia. Scandalul luase proporţii neaşteptate. La «Independent Theatre» al lui J. T. Grein, cu un capital strâns în pripă de Miss Armie Homiman şi câţiva cunoscuţi, se pune în repetiţie Păpuşilor şi Peer Qynt. Cu aerul 374 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE acesta iacobin se montează apoi prima piesă a Iui Yeats, « Ţara Dorinţei » (The Land of Heart’e Deşire), dramă în fond anodină, jucată şi astăzi greu, din pricina lirismului «poetic» exagerat. La lectură, defectul acesta nu dispare, lăsând dimpotrivă o penibilă impresie de artificiu. Londonezii o acceptă ca experienţă. Yeats e invitat să constitue o societate dramatică pentru dirijarea tinerilor dramaturgi spre capodoperele scenei străine. El face parte din intelectualii care îşi trăeso «revoluţiile lite- rare », neuitând niciodată să sublinieze că: pentru «partea materială», obişnuesc să cedeze locul, valetului... In ultimii ani ai veacului trecut, asistăm la apariţia, în Irlanda, a fai- moasei « Gaelic League », o asociaţie fără ţel politic sau religios mărturisit, al cărei obiect era reînvierea tradiţiilor irlandeze. Societăţile literare irlandeze, din Dublin şi Londra, se alipiră acestei renaşteri. In unul din celebfele meeting-uri ale Ligii, Yeats o cunoscu pe, Lady Gregory of Gost, marea organizatoare. Ea va juca un rol de seamă în existenţa scriitorului. Ajutat de dânsa, el întemeiează o Irish Stage Society pentru turnarea pieselor irlandeze, idee la care se alipiră îndată Edward Martyn şi vărul său, socialistul George Moore, discipolul lui Zola. « Teatrul literar irlandez » debutează la Dublin, în sala veche de con- certe, cu o producţie a lui W. B. Yeats, The Countess Kathleen, o fantazie romantică, vag umanitaristă, unde latifundiara unei regiuni bântuite de foamete, din Irlanda, îşi donează averea săracilor şi apoi sufletul diavolului, pentru salvarea clăcaşilor ei, apoi este iertată de cel A-tot-putcmic, dato- rită actelor ei de caritate. Succesul «Contesei Caterina» deschide porţile tuturor teatrelor, pentru Irish Literary Theatre şi sala « Gaiety» din Dublin îşi stabili un repertoriu din drame bine intenţionate, dar nu de cea mai bună calitate. întreprinderea s’a bucurat de o foarte cordială primire, concretizată îndată într’un considerabil număr de adeziuni. Preşedinţia Societăţii Dra- matice i se oferi lui George Rusell, care la rândul său o solicită pentru Yeats. Sub conducerea acestuia s’au mai jucat succesiv douăsprezecejjiese, dintre care patru ale sale. Aceste sporadice performanţe au avut calitatea să introducă pe scenă câteva nume noi, menite să facă o strălucită carieră literară: John M. Synge, dramaturgul vieţii ţăranului şi pescarului irlandez, şi Sean O’Casey, interpretul în dramă al clasei muncitoreşti irlandeze, prea puţin preocupată de luptele de partid ale asociaţiilor patriotice. Trăsătura comună a acestor doi scriitori este umorul blajin, greoi şi duios, al omului înfrăţit cu nevoia. Pe Synge l-a descoperit Yeats, la Paris, tremurând de frig, într’o man- sardă din Cartierul Latin şi visând să fie un Pierre Loti al Irlandei. Cartea scriitorului francez, romanţioasa epopee a lupilor de mare, « Pecheur d’Is- lande », îi apărea ca un model şi îndemn. Urmând sfatul lui Yeats, tânărul Irjandez se întoarse în patrie, pe ţăr- mul stâncos al insulei, într’un mic sat de pescari. Acolo avea să strângă CONTRIBUŢIE la teatrul irlandez 37S materialul pentru o serie de drame cu subiect popular şi o bogată colecţie de expresii tipic irlandeze uitate. Surpriza societăţilor literare a atins indignarea la lectura pieselor de teatru ale lui Synge. Scrise fără preocupări de delicateţe, urmănd stilul aspru şi neocolit al oamenilor lor, piesele acestea aduceau la suprafaţă o lume necunoscută, apoetică, brutală, simplistă: cerşetorii profesionişti, hamalii, ţăranii abrutizaţi de băutură, sau de o naivitate vecină cu prostia, femei imorale, preoţi necinstiţi, negustori speculanţi, irlandezi însă toţi, cât eroii revoluţiei lui Parnel... Lupta împotriva literaturii salonarde începuse. Intenţia lui Synge nu era şarja la adresa cuiva, era un fel de a-şi mani- festa marea desiluzie în faţa realizărilor omului pentru ajutorarea seme- nului uitat de soartă. Un umorist, aşa cum l-au catalogat istoriile literare britanice, de un umor particular, al desnădejdii. ’ In cea dintâi dintre piesele sale de teatru, «Darul Sfinţilor» (The Well of the Saints), e vorba de doi cerşetori orbi din naştere, cărora dându-li-se printr’un miracol vederea, la spectacolul unei realităţi neaşteptate, în faţa suferinţei omeneşti şi a inegalităţii sociale, preferă să redevină orbi pentru totdeauna. Piesa următoare, o comedie «Năzdrăvanul dela Soare- Apune» (The Playboy of the Western World), reprezentată la Abbey Theatre din Dublin, face să izbucnească scandalul care provoacă ruptura dintre «idealişti » şi ceilalţi. Acţiunea se petrece într’un sat, pe coasta sălbatică a ţinutului Maya. Eroii piesei, fermieri de data aceasta, simt clienţii credincioşi ai câroiumei lui Michael James şi ai femeii Quin, de profesiune văduvă. Intr’o noapte, un pribeag bate la uşa hanului. Este tânărul Christy Mahon, un fugar irlandez din spre Soare-Apune. După câte declară, spre marea admiraţie a ţăranilor, el îşi omorîse pă- rintele, un tiran şi un om de nimic, spintecându-l din creştet şi până în tălpi cu toporul. Oamenii îl proclamă erou. Aşa ceva era ne mai văzut. Dar fericirea nu durează prea mult. Spre consternarea tuturor, mortul presupus apare, invitând pe vagabondul de fiu-său, să-şi reia locul la bucă- tăria pe care o părăsise. Sătenilor nu le rămâne decât să-şi continue băutura ca să se... desmeticească. După cele ce declară autorul în prefaţă. The Playboy of the Western World este întruparea unui protest împotriva dramelor intelectuale ale lui Ibsen, spre care se orienta atunci literatura dramatică irlandeză, în frunte cu Teats. Un punct de vedere original aduce tânărul dramaturg Sean O’Casey, ridicat dintr’o familie de muncitori din Dublin. Trilogia sa prezintă con- secinţele, pentru clasa muncitoare, ale celor trei insurecţii succesive la care a luat parte. In « Plugul şi Stelele » (The Plough and the Stars), rebeliunea din 1916; în «Umbra unui franctiror» (The Shadow of a Qunman), rivali- tatea sângeroasă din 1920, dintre cele două partide naţionaliste irlandeze; iar în « Junona şi Păunul» (Junon and the Paycock), războiul civil din 1922; care a dus la separarea parlamentului irlandez de cel britanic, 376 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Cele trei piese înalţă o teribilă ripostă populară, la sistemele nemiloase (machine-gun method, « metoda mitralierei »), de a rezolva disputele elicelor politice, ale căror urmări sunt suportate numai de muncitori şi oameni simpli, care se refuză militanţilor unui naţionalism sângeros şi antipopular, dirijat de militarişti şi de marea finanţă. In dramele lui O’Casey reapare umorul tragio al lui Synge, poate unicul amor irlandez. Aparenţa melodramatică a trilogiei a avut un neasemuit succes de sală. Abbey Theatre a jucat luni de zile cu casa închisă. In Juno and the Paycock, protagoniştii sunt doi soţi: păpitanul Jack Boyle, militant rebel, poreclit de nevastă-sa < păunul » pentru aerele mili- tăroase şi importante, şi Juno Boyle, eroina, o mamă. Punctul culminant al dramei este rugăciunea pe care Juno o rosteşte în numele mamelor, în faţa sicriului fiului ei, ucis de «naţionaliştii» căpitanului Jack: «Maică Sfântă! Unde erai când pe copilul meu îl sfârtecau gloanţele 1 Iisuse, smul- ge-ne din piept bolovanii de piatră şi dă-ne în schimb inimi de carne 1 Scapă-ne de ura ucigaşe, dă-ne Marea Ta dragoste de oameni ». Juno Boyle îşi va răzbuna copilul. O’Casey este dramaturgul registrelor simplu umane, al oraşelor indils- triale, al mulţimii. De o văietă cu celălalt mare irlandez, Eugene O’Neill, el a împlinit de curând 59 de ani. Repertoriul irlandez trecuse de mult oceanul, oând, după inoendiul de la Teatrul cel mare din Chicago, stipendiul actual al guvernului dela Dublin încetă, Teats, îmbătrânit, continuă să ia parte la diverse sooietăţi literare. Ajunge in 1932 la o asooiaţie de cultură irlandeză, cu Bernard Shaw, Academy of Lettera, viu oriticată de tineretul irlandez, pentru conservato- rismul ei reacţionar. Yeats moare în Mai 1939, adulat de ultimii săi prieteni. Poetul revolu- ţionar englez W. H. Avden, consacră un splendid poem (In Memoriam), vieţii scriitorului, dedicată literaturii. Astăzi teatrul irlandez retrăieşte conflictele de temă ale generaţiei tre- cute: tradiţie-progres, de data aceasta cu alte perspective. Este o trăsătură particulară a oaraoterului irlandez: contradictoriu, încăpăţânat, ceţos. <• De curând, într’un discurs rostit în faţa Camerei Comunelor, Premierul ^ritanic, trasând geografio limitele acestui conflict, faţă de interesele lumii libere, a amintit loialitatea Nordului şi trădarea Sudului Irlandei. Dincolo de Ooean, mândri de libertăţile Statelor Unite, Irlandezii au împrumutat literaturii şi psihologiei localnicilor, contradicţiile şi ceaţa lor melodramatică. Ajutată de America, drama irlandeză a câştigat în impre- sariat, pierzând în profunzime. Aşa se prezintă scenei oontinentale, eroul ei din spre Soare-Apune, Eugen O’Neill. Actul dramatio al lui O’Neill se sudează pe o mentalitate evoluată, dar absentă, la întâia ceroetare atentă, din pricina creşterii din rădăcinile întu- necate ale Insulei. Ca să vorbească limba lui Shakespeare, Irlandezul acesta a început cu Eschil, ca, altădată, don-ii dela Oxford. CONTRIBUŢIE LA TEATRUL IRLANDEZ 377 A lucrat la New-York, în anii extravaganţi de după întâiul război mondial. S’a soris despre O’Neill, profetul omului frate ou omul, sau despre desa- măgirea nesfârşită, între aventură şi tuberculoză. Poetul trăise sub tricoul dungat al marinarilor. Drama permanentă a cunoaşterii, dincolo de simbol şi expresie, a găsit în fiul acesta de actor, supus greşelii cât nimeni altul, pe interpretul unui sens poetio grandios. Când spectatorii l-au aplaudat întâia oară la scena deschisă, O’Neill îşi trecuse de mult cu amărăciune debutul în mahalale şi dockuri, în sălile neospitaliere din Greenwich Village. Mirajul Mării abandonate îl urmează obsedant pe scenă şi în carnetul de scriitor, aducând-o lângă destin şi vrajă, implorând şi blestemând o proră pe care valurile i-o ascund cu dinadinsul. Uneori, omul lui O’Neill este incomensurabil în latenţe, coincidenţa soartelor protagoniste, ilogică, este de o natură muzicală, un ţărm exterior a] inimii. Eroii lui sunt nu oameni, cât aţitudini ale destinului, cât vor să fie valori prin care se exprimă substanţialitatea transcendentă. Drama mării, sau căutarea de sine, o asociază omului pentru o soartă unioă, universală. Adevărul coboară cu el, pe trepte cu nesfârşite popasuri, spre o iubire generală. Numai aceasta, orientată spre condiţia omului, i-a dilatat sufletul până la limita de unde ajunge svonul venit de « dincolo de zare ». Viaţa oamenilor o’neillieni poate fi un straniu şi neguros interludiu, în care sufletele călătoresc spre fundul alb al împăcării. ' In «Dincolo de Zare» (Beyond the Horizon), declinul familiei May o, fiindcă Bob a ocolit chemarea ounoaşterii, ne duce la Eschil şi la Strindberg, dramaturgii destinelor. Prigonită de destin este Ana Christie, căreia bătrâna vrăjitoare, marea, îi joacă «ultimul renghi», răpindu-i marea iubire. Aşa cum, sub biciul soartei stă Nina Leeds, bizara Isoldă din Straniul Interludiu. Apoi, tragicul pregnant, distribuit conform vocii maestrului olasic, îndoliază familia Mannon în trilogia jalei « Doliul îi şade bine Eleotrei» (Mouming becomes Electra), unde melodrama cunoaşte atingerea de aripă a geniului Orestiei. . Şi destinul sfărâmător, risipind familia uriaşului Ephraim Cabot, ne- sdruncinat în fortul de piatră al inimii şi al fermei lui, din « Patima de sub ulmi ». Aşa cum femeia pură sombrează tragic şi inutil, la ţărmul vieţii, în « Altfel» (Diffrent). Urmează zeci de pieBe în care rolul soartei nu părăseşte indexul autorului: «Paiul» (The Straie), cu revelaţia tristă a marii iubiri, lângă moartea ce se apropie implacabil, sau, obsesia reluată, a mării, în « Acolo unde este Crucea » (Where the Cross is Mode), unde fantomele înne- caţilor ce stăruesc în mintea otrăvită de aşteptare a căpitanului Burtlett, îi nimiceso copiii. Pretutindeni pe puntea de comandă, prezenţa lui O’Neill lângă «ca- zurile » lui este certă până la urmă, ca a unui oăpitan de cursă lungă. 378 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Cazul Irlandezului american Eugen O’Neill, adulat ou intermitenţă de pagina noastră de literatură, este particular. El reprezintă o soluţie de continuitate « clasică », pretext pentru efecte expresioniste, de natură să realizeze ultimul cântec al unei clase sociale menite dispariţiei. Poet al acesteia, el i-a adoptat metodele grăbite şi solemne, izolându-se, cu multă reclamă. Aducerea sa în faţa rampei, sub titlul unui apel, meTeu actual, la arta liberă, ne aminteşte valoarea dubioasă a mesianismelor sgomotoase. O’Neill nu a reuşit să-şi egaleze cele trei modele: Eschil, Ibsen şi Strind- berg, şi nici să însemneze o experienţă valabilă, în reînscenarea « conflic- tului * milenar între om şi univers. El nu a reuşit măcar să se realizeze pe sine, reconstituindu-şi o biografie bogată în întâlniri cu oameni. Prefe- rându-i o claustrare construită în domeniul creaţiei, Americanul acesta agită problema catbarsis-ului, fără să istovească ultimul fond al lucrurilor, capacitatea de a preţui viaţa în sensul tuturor valorilor pe care ea în mod concret, şi nu virtual, le închide. Aparenta forţă tragică a izolării oamenilor o’neillieni nu este decât frica contactului cu realităţile, un ocol, o evitare a vieţii, o inadaptare de care viaţa se răzbună: Lavinia Mannon, Rob Mayo, Nina Leeds, Ephraim Cabot, Chris Christophersen, Captain Burtlett, sau negrul Jones, toate Verigile unui lanţ uniform. 0 clipă mai târziu, când cercul se sparge, tot conformismul acesta se mărturiseşte putred la întâia întâlnire cu mediul biologic. Răzbunarea destinului nu este decât răzbunarea naturii înfruntate. Şi aici, furat de melodie, O’Neill a apăsat pedala în contratimp. Folosind date, fără o reciprocitate de integrare, el nu dispreţueşte însă aparatul de seamă al psihanalizei: refularea (Lavinia), complexul lui Oîdip (Orin), gelozia mamei (Christina), complexul de inferioritate (Brant), etc. Se lasă sedus în acelaşi timp de metodele literaturizante ale simboliştilor (vezi casa fantomatică a Mannonilor, apariţia rigidă, îndoliată veşnic, a Laviniei, grădina în negru-Verde sub lună, apoi mirajul Mării, ori enigma junglei; în altele efecte de sugestie, pauzele oronometiate, caracterul impersonal al figurilor, neverosimilul de cele mai multe ori). Aerele depăşite, de « voyant» nesusţinut, îl poartă şi în spre cuceririle, la modă atunci, ale lui Gordon Craig, teoreticianul unui teatru stratosferic... Dar, atât de imperfect, încât totul apare schematic, apare demonstrativ: o gradaţie nefirească în împrejurări obişnuite, repetare până la plictis a cuvântului «mască» (mai ales în indicaţiile scenice), despersonalizarea personajelor până la limita marionetei şi a mimei. Lipsa unui fundal istoric clasic, confinează aparent pe omul american la rapoarte violent neprevăzute. Cazul întoarcerii lui O’Neill la izvoarele din Olimp, este al Americanului suferind procesul unei încleştări fără ieşire, între mitul « cunoaşterii esen- ţiale # şi o «vitalitate imediată». Un conflict convenţional, inexistent în fond. Ignorând valoarea lor suprapusă, identificarea lor, în complexul modern căutarea lui O’Neill e menită a fi oarbă. 0 vânătoare de fantome, un asalt al morilor de vânt, sau o farsă, CONST. TITEL PETRESCU: SOCIALISMUL ÎN ROMÂNIA 379 Neavând nimic nou de spus, după Greci, teatrul său de cunoaştere, conform tiparului antic, păcătueşte şi prin negarea elanului uman spre libertate. Cu reprezentantul său de peste Ocean, drama irlandeză capătă o exi- stenţă nefirească faţă de momentul american şi faţă de însăşi actualitatea socială a continentului natal, MIHNEA GHEORGHIU CONST. TITEL PETRESCU: SOCIALISMUL ÎN ROMÂNIA Cu oarecare aprehensiune am luat în mână cartea d-lui Const.-Titel Petrescu « Socialismul în România », căci mă gândeam: greu ar fi fost mili- tantului politic bine cunoscut, să aibe după atâtea rigori, suferinţe în trecut, atitudinea olimpiană a istoricului ştiinţific; socoteam fatal ca istoricul să sucombe sub dogoarea militantului, eum s’a întâmplat unor Thiers, Iorga ete. Şi totuşi, vechiul şi credinciosul soeial-demoerat — doar eu o mai acută vibraţie la capitolul părăsirii mişcării de către « generoşi t> — a făcut operă de istorie. Pasionantă de citit este această monografie a mişcării socialiste dintre anii 1835-1940, învăluitoare nu numai prin dinamismul ei, dar şi prin felul de expunere al autorului, îmbinat eu o dc abia simţită introducere în dog- matica marxismului. «Ce este socialismul? începe autorul. In acelaşi timp simplu ca o pro- blemă de geometrie şi totuşi complex ea viaţa: este posesiunea şi producţia în comun, este socializarea mijloacelor de producţie, este organizarea socială . şi raţională a muncii, este cooperarea tuturor în profitul tuturor, iar în socie- tatea socialistă de mâine, nu va fi nici mizerie, nici lupte de clase şi nici războaie ». Puţini dintre noi şlhx că în preistoria socialismului, numită perioada utopică, ţara noastră a fost dintre primele ţări din lume, care, în plin medie- valism neoiobag, la anul 1835, a adăpostit o cetate falansteriană pe moşia boierului Manolache Eălăceanu de lângă Ploeşti (nu e oare semnificativ faptul că acelaşi Ploeşti, avea să încerce mulţi ani mai târziu tot atât de utopica «republică»?). Conducătorul acestei celule falansteriene era un bun prieten al lui Hcliade Răduleseu — Theodor Diamant, elev al celebrei şcoale saint-simoniene dela Mănilmontant şi al fourieristului Considerant dela Paris. Apoi, nu mai puţin important este faptul eă, la noi în ţară socialismul utopie ne-a fost adus direct din Occident; pe câtă vreme socialismul ştiin- ţific-marxist l-am primit pe ruta ocolitoare prin Rusia şi prin intermediul emigranţilor ruşi. unii din ei de origine română-basarabeană, oare s’au adă- postit la noi de prigoana ţaristă. Acestor mesageri ai marxismului, Const. Dobrogeanu-Gherea, Nicolae Zubcu-Codreanu, Zamfir Arbore şi Dr. Russel, li se alătură autoehtonii intelectuali din Iaşi, Dr. C. Istrati, C. Scorţeanu, C. C. Bacalbaşa, G. V. Manicen, Al. Spiroiu, C. A. Filitis, profesorii Ion şi Gheorghe Nădejde ete, ' 380 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Autorul dă toată desvoltarea meritată apariţiei « Contemporanului » scos de « Cercul Socialist» din Iaşi, de sub conducerea lui Gherea — la care au colaborat penele talentate şi însufleţite pentru lumină şi mai bine, ale pro- fesorilor Ii şi Gh. Nădejde, Al. Philipide, Th. D. Speranţă, Sofia Nădejde, V. G. Morţun, C* Miile, Gr. Maniu etc. — apariţie pe care o consideră ca un factor de prim ordin pentru cultura românească, desbătând tot ce putea interesa tineretul studios de pe acea vreme: ştiinţă, literatură, artă, socio- logie, filosofie, istorie. Cât de viu ni se înfăţişează omerica polemică a tezelor « artă cu ten- dinţă » sau «artă pentru artă», dusă de protagoniştii ei C. Dobrogeanu- Gherea şi Titu Maiorescu. Polemica a durat 8 ani în paginile din « Contempo- ranul », « Literatură şi Ştiinţă », « Evenimentul Literar », « Adevărul Lite- rar » (vechea revistă), « Munca Literară şi Ştiinţifică » şi « Lumea Nouă », prin penele unor G. Ibrăileanu, C. Stere, C. Miile, Tony Bacalbaşa eto., de o parte şi în coloanele revistei « Convorbiri Literare » a cenaclului « Junimea » prin condeele cu mult har ale unor Teodor Rosetti, Vasile Pogor, Iacob Negruzzi, Petre P. Carp etc., pe de altă parte. Reevocarea acestei lupte, pe care d-1 Const.-Titel Petrescu ne-o înfăţişează pentru a restabili meritele constructive ale socialismului pentru societatea românească de atunci, reprezintă nu mai puţin graficul just al frământărilor culturale româneşti din a doua jumătate a veacului trecut. Discuţia a fost încheiată de Caragiale prin fraza de bun simţ: «orice artă— cu tendinţă sau fără— e bună, dacă e făcută cu talent ». Dar în afară de discuţiunile literare, C. Dobrogeanu-Gherea ajută inte- lectualităţii socialiste să se scuture de sgura anarhistă a ideologilor neo- utopişti: Bakunin, Kropotkin, Redus, Gautier, Stimer etc., căci, ne spune autorul: «In această epocă mai mult culturală decât organizatorică, mişcarea socialistă a avut de îndeplinit un mare rol pentru mediul înapoiat al ţării . noastre: de a lumina păturile intelectuale şi de a pregăti ţării cadre noi de conducere. Aş* se explică influenţa avută de ideile socialiste în desvol- tarea ulterioară a ţârii. Din punct de vedere cultjiral, putem afirma fără putinţă de tăgadă, că mişcarea socialistă a fost o pârghie de progres a ţării, ‘ aducând o contribuţie reală vieţii spirituale a poporului nostru, lipsit de tra- diţie culturală. Dacă vechea mişcare ar fi continuat opera culturală începută de « Contemporanul », « Revista Socială », « Critica Socială », « Literatură şi Ştiinţă t>, s’ar fi adus servicii nepreţuite şi ţării şi ideii socialiste şi — poate — alta ar fi fost mentalitatea păturilor conducătoare şi intelectuale şi altele directivele politice ale ţării». Demn de remarcat— ne mai spune, d-1 Const.-Titel Petrescu— este că înainte de activitatea culturală a socialismului marxist din ţară, în Decem- vrie 1848, s’a fondat la Paris «Cercul Socialist Român» de către studenţimea română, care so întrunea la cafenelele * Cluny », « Voltaire » sau « Miiller », adică tocmai acolo unde se întâlneau poeţii simbolişti Verlainc, Jean Morăas, Jean Loraine, Laurent Taill.ade sau Gustave Ivahn, precum şi fruntaşii socialismului francez Jean Jaures, Paul Lafargue, Milîerand, Viviani şi CON ST. TlTEL PETRESCU: SOCIALISMUL IN ROMÂNIA 381 Briand. Tinerii studenţi români socialişti erau tocmai acei, care mai târziu, aveau să ilustreze cultura românească cu tot ce avea mai bun: prof. Dr. I. Cantacuzino, prof. Dr. Emil Racoviţă, prof. Dr. D. Yoinov, prof. Dr. A. Slătineanu, prof. Dragomir Hurmuzescu, Dr. S. Irimescu, Dr. I. G. Radovici, C. Garoflid, Dr. Matza, prof. P. Antonescu eto., eto. Un cerc studenţesc socialist, de proporţii mai mici, a funcţionat la Bruxelles, unde au activat: C. Miile, Alex. Bădărău, V. Gh. Morţun etc. Parte din studenţii români dela Paris, fac să apară succesiv revistele socialiste; « Dacia Viitoare» şi apoi «l’Ere Nouvelle » (în 1883) de sub direcţia lui Georges Diamandy, unde, în afară de socialiştii români, au colaborat teoreticiani de seamă ai socialismului străin: Fr. Engels, Paul Lafargue, Gabriel De viile, Georges Sorel etc. A fost prima revistă de doctrină socialistă apărută în Franţa, precum de asemenea « la Revue Communiste » (la care au colaborat fruntaşii bolşevici: N. Lenin, Leon Tolstoi, Bukharin, Clara Zetkin, Cari Radek, Dr. Chr. Racovski) finanţată în 1919 de avocatul român Mihail Cerchez, a fost prima revistă comunistă. Însuşi I. L. Caragiale era ,un mare simpatizant al mişcării muncitoreşti, iar în 1893, de sărbătorirea zilei de 1 Mai, i-a adresat în revista sa « Moftul Bomân » un vibrant salut, ca fiind singura mişcare politică dela noi ce luptă sincer pentru eliminarea moravurilor epocii şi pentru promovarea celor mai idealiste năzuinţe ale epocii. Dar unul din cele mai importante documente ale d-lui Const.-Titel Petrescu, este felul cum d-sa narează consumarea dramei din 1900 — marea schismă a Partidului Social-Democrat — prin treoerea « generoşilor » în Par- tidul Liberal. De sigur că prepararea acestei dezertări prin intrigile ţesute de C. Stere în legături tainice cu prietenul său Ion I. C. Brătianu, care căuta să infuzeze noi forţe — bine pregătite şi capabile — partidului moştenit, precum şi şovăielile tactice ale lui Ion Nădejde, preşedintele Partidului Social-Demqcrat, încă nu justifică considerabila slăbire a mişcării, ale cărei consecinţe aveau să se simtă până în pragul primului război mondial. Iată ce ne spune autorul lucrării cu amărăciunea vechiului militant: In ţara românească înbă multe mai erau de făcut până la promovarea marilor idealuri ale socialismului apusean. Nu era posibilă realizarea socializării capitalului, a dictaturii proletariatului şi organizarea socială a muncii, într’o ţară ce se zbătea încă într’o formă de neoiobăgism agrarian şi de analfabetism înfiorător— doar cu un început de industrializare în care nu exista încă repausul duminical, ziua de 8 ore şi votul universal. Azi în perspectiva istorică ce o avem asupra evoluţiei întârziate a ţării noastre, la finele leacului al XlX-lea, activitatea spontan-socialistă de două decenii a « generoşilor », terminată cu înfrângerea lor morală, ne apar perfect expli- cabile. D-l Const.-Titel Petrescu n’a uitat evocarea poeţilor care au simpatizat sau militat sub flamura socialistă: Ştefan Petică, Traian Demetrescu, D. Anghcl, St. O. Iosif, I. Păun Pincio, a muncitorului poet D. Th. Neouluţă şi a lui Tudor Arghezi de mai târziu. In lumina criticei literare, după con- cepţia materialistă a istoriei, ne apare firesc că aceşti poeţi, activând pe linia 3ăz REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE progresistă a mişcării socialiste, să aparţină simbolismului, adică şcoalei literare înaintate a acelei epoci, în antinomie cu conservatorismul poeţilor dela « Junimea », de nuanţa romantismului întârziat (reprezentat de Maio- rescu-Carp-Eminescu). însăşi această dubla prezenţă a lor, infirmă acuzaţia adusă poeţilor simbolişti că s’ar fi hrănit dintr’un egocentrism ermetic, neancorat durerilor maselor. Exemplele pot fi multiplicate şi cu poeţii streini, dintie care cel mai recent, Vladimir Maiakowski, poetul rus, care, aparţinând simbolismului, a devenit cel mai mare cântăreţ al proletariatului rus din Uniunea Sovietică. Asupra felului cum a evoluat mişcarea după plecarea « generoşilor », iată ce ne spune d-1 Const.-Titel Petrescu: « Trădată în 1899 de mai toţi intelectualii, ca şi de cei mai mulţi mili- tanţi muncitori—ridicaţi pe scara intelectualităţii—noua mişcare organi- zată în jurul « României Muncitoare » după 1900, ia fiinţă ca o reacţiune contra vechii mişcări politice şi culturale, accentuându-se nota c o r p o r a- t i v-s indicalistă şialuptei de plasă». ' Aceasta perioadă caracterizată prin răceală şi neîncrederea muncitorimii faţă de intelectualitate, este un fenomen cu totul contrar revoluţiilor din 1789 din Franţa şi din 1905 şi 1917 din Rusia, unde intelectualii au fost antemergătorii şi călăuzitorii maselor. Fenomenul n’a putut scăpa viziunii clare a lui C. Dobrogeanu-Gherea — care în lucrarea sa « Studiu Critic asu- pra Socialismului în România » l-a pus în evidenţă şi explicat — exprimând totodată şi regretul că nu s’a continuat pe această cale. Şi noi credem că nu numai s’ar fi scutit mişcarea dela 1900 până la 1918, de unele ineficienţe şi inutile jertfe, dar nici n’ar mai fi fost posibil obscurantismul umanist al tineretului format între 1918 şi 1940, nici otrăvirea acestui tineret spre acţiu- nile fascismului şi mai ales n’ar fi fost posibilă nenorocita politică externă ce a urmat. Mişcarea socialistă paralizată aproape complect timp de cincf ani, capătă un nou avânt în urma revoluţiei ruseşti din 1905, iar în 1907 este oarecum surprinsă de răscoalele ţărăneşti. . « Starea de iobăgie a ţăranilor în primul rând şi instigaţia liberalilor şi antisemiţilor de sub conducerea lui A. C. Cuza şi N. Iorga în al doilea rând » sunt cauzele acestor răscoale. Mişcarea socialistă a publicat un manifest, prin care a reprobat răscoala în felul următor: «Astfel, răscoalele nu folosesc decât boierilor. Ţâţânii devin după ele mai slabi şi mai desnădăjduiţi. Şi aici noi ne adresăm în primul loc spre ei, zicându-le: Ţărani! Nu prin răscoală vă veţi mântui, nu prin ameninţări şi devastări veţi ajunge la un rezultat folositor şi trainic, ci căutând a dis- truge puterea politică a ciocoilor, a proprietarilor şi arendaşilor ». In 1910 un eveniment din cele mai importante pentru ideologia socialistă românească, se produce prin apariţia « Neoiobăgiei » lui Const. Dobrogeanu- Gherea, drept urmare a unei polemici între poporaniştii C. Stere şi G. Ibrăi- leanu dela « Viaţa Românească » şi socialiştii C. Dobrogeanu-Gherea şi Dr. CONST. TITEL PETRESCU: SOCIALISMUL ÎN ROMÂNIA 3®3 Chr. Ilacovaki dela « Viitorul Social *. Reproducem şi noi câteva element-e caracteristice ale « Neoiobăgiei »: «Neoiobăgia este o întocmire economică, politică şi socială agrară, par- ticulară ţării noastre şi se rezumă în patru termeni: raporturi de producţie în bună parte iobăgiste, feudale; o stare de drept liberalo-burgheză, prefăcută în iluzie şî minciună, lăsând pe ţăran la discreţia stăpânului; o legislaţie tutelară, care decretează inalienabilitatea pământurilor ţără- neşti şi reglementează raporturile dintre stăpâni şi muncitori, raporturi izvorîte din cei doi termeni de mai sus; în sfârşit, insuficienţa pământului micului proprietar ţăran, pentru munca şi întreţinerea familiei sale, fapt care-1 sileşte să devină vasal al marei proprietăţi». ’ Gherea s’a dovedit unul dintre vizionarii excepţionali ai evoluţiei noastre economice şi sociale, în care trebue să întrezărim tendinţele de viitor ale organizării noastre economice, menite să rezolve actualele probleme strin- gente ale ţării: « Trebue deci, pe baze noui de producţie, po baze transformate, să mărim — şi încă considerabil— produsele noastre naţionale. Aceasta e problema problemelor ţării noastre. Dacă e adevărat că- viitorul ţării româneşti e la sat, e însă tot aşa de adevărat, că viitorul satului e la oraş şi în desvoltarea industrială a ţării. Viitorul ţării e în îndrumarea ei către o organizaţie ase- mănătoare cu a statelor occidentale. In realitate o societate ţărănistă, ar fi o societate înapoiată şi economiceşte şi politiceşte şi culturaliceşte. Ar lipsi din ea, ce-i dreptul, sbuciumul şi frământarea societăţilor modeme, dar în schimb ar lipsi şi cultura mintală şi sufletească, speranţele mari, lumina ce răsare din această luptă şi din acest sbucium; iar în locul lor ar domni mora- vuri crude, raporturi omeneşti semibarbare, orizonturi strâmte. 0 societate bazată pe cultura mică agrară şi pe industria casnică ţărănească, ar fi ţara mizeriei economice şi deci şi culturale şi morale şi naţionale ». Dela apariţia « Neoiobăgiei » în 1910 şi până la moartea lui Const. Dobro- geanu-Gberea la 6 Mai 1920, atâtea şi atâtea fapte de înaltă ţinută politică şi neprecupeţită jertfă, au fost înscrise în filele de aur ale calendarului miş- cării socialiste: protestul oontra campaniei din Bulgaria în 1913, protestul contra vizitei Ţarului Nicolae II în 1914, protestul contra primului război mondial izbucnit în 1914, acţiunea pentru federalizarea popoarelor balcanice, conferinţa socialistă interbalcanică din 1915, protestul contra păcii dela Buftea în 1913, contribuţia mişcării la actul dela Alba Iulia la 1 Decemvrie 1917, jertfa muncitorimii măcelărite la 13 Decemvrie 1918 în Faţa Teatrului Naţional din Bucureşti, moartea prin schingiuire a fruntaşului luptător I. 0. Frimu în 1919. Pierderea lui Const. Dobrogeanu-Gherea, avea să fie pentru mişcare până azi neînlocuibilă, căci meritul lui, nu este numai de a fi adus primul în ţara noastră doctrina ştiinţifică a marxismului, ci acela de a fi adus o con- tribuţie personală, completând pe Marx şi Engels, cu privire la explicare^ evoluţiei ţărilor înapoiate în funcţie de evoluţia ţărilor capitaliste. 384 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Ca privire la evenimentul social cel mai important al anului 1920 din ţara noastră, adică reforma agrară, iată ce ne spune d-1 Const.-Titel Fetresou: * Oligarhia rom&nă s’a grăbit să prevină sguduirile sociale asemănătoare celor din Rusia, căci curentul Revoluţionar rus putea prinde în vârtejul lui şi poporul român ». Şi mai departe: * Legile de împroprietărirea ţărănimii an săvârşit această greşală faţă de concepţiile socialiste— care se confundă cu cerinţele tehnicei ştiinţifice şi cu interesele superioare ale colectivităţii—de a fi împroprietărit pe plu- gar individual, în loc să facă împroprietărirea pe obştii. Pornind dela ideea că soluţia problemei sociale consistă în apropierea colectivă a tuturor mijloa- celor de producţie, socialismul preconizează exproprierea pământului şi reda- rea lui — sub formă de proprietate colectivă — asociaţiilor ţărăneşti comu- nale, tot menţinând mica proprietate individuală a locului de casă». Monografia istorică a d-lui Const .-Titel Petrescu, oprită asupra anului 1940, se termină cu o chemare vibrantă către intelectuali şi tineret, pentru promovarea ideilor socialiste, care se identifică cu idealurile cele mai apro- piate ale omenirii. Pătrunsă de pateticul credinţei vechiului luptător care a fost unul din cei mai ataşaţi mişcării, precum şi de probitatea istoricului, lucrarea d-lui Const .-Titel Petrescu are o valoare ce ţese din comun şi va forma de sigur cartea de căpătâi a militantului socialist, a sociologului şi a istoricului. O închizi cu reflecţia, că, totuşi, ceva trebue schimbat pe ogorul românesc şi că toate aceste convulsiuni tragice ce se petrec sub ochii noştri, la noi şi aiurea, nu pot fi nicidecum sombrarea unei planete în decadenţă, ci doar chinurile naşterii unei lumi mai bune care— după unul din aforis- mele scumpe lui Anatole France —«împlineşte cu încetineală dar sigur visurile înţelepţilor ». AUREL STĂNESCU SCHEMA GENERALĂ A DETERMINISMULUI Cu toate că problema determinismului şi a cauzalităţii este una din cele mai importante şi mai discutate probleme ale filosofiei, totuşi nu se poate spune că este în acelaşi timp şi una din cele mai clare posibile. Aceasta este o caracteristică destul de frecventă a multora din problemele filosofice oe se datoreşte unui verbalism metafizic care face posibilă o infi- nitate de interpretări, dar mai ales o infinitate de confuzii. Dacă ne-am întreba: ce înseamnă * determinism », de sigur că cel mai just şi mai sincer răspuns ar fi acesta: « Determinismul este ceva, care poate să însemne altceva la fiecare filosof...». Evident confuzia aceasta trebue în primul rând pusă în seama unei metafizici rău înţelese. Dacă metafizica a avut de suferit atâtea crize, SCHEMA GENERALĂ A DETERMINISMULUI 385 aceasta se datoreşte bine înţeles şi dificultăţii problemelor sale, dar şi unei anumite înclinări verbaliste a metafizicienilor. Şi de sigur că, din acest punct de vedere, duşmanii cei mai primejdioşi ai metafizicei sunt înşişi metafizicienii. Filosoful francez L. Brunschvicg împarte, din acest punct de vedere, pe metafizicieni în două mari categorii: « Există două tipuri ideale, două forme normative ale adevărului, după cum (filosofii) au încredere în lim- bajul comun—făcând din substantiv şi adjectiv, substanţă şi atribut — sau, dimpotrivă, după cum se subordonează logica expresiei evidenţei gân- dirii, aşa după cum ea reiese din precizia şi scrupulul pentru exactitate ce constitue privilegiile demonstraţiei matematice *. Aşa dar, din prima categorie fac parte metafizicienii ce filosofează pe tema categoriilor gramaticale ale limbajului, şi care cad pradă unui ver- balism metafizic foarte obscur. O astfel de metafizică, pe lângă alte neajun- suri, îl are şi pe acela al unei multiple posibilităţi de confuzii şi « subtilităţi > dialectice. Iată de ce — pentru a reveni la echivocitatea termenului de determi- nism— unii filosofi vorbesc de liber-arbitru, prin care ei înţeleg uneori oel mai strict determinism. Clasic este în această privinţă cazul «libertăţii» pe care i-o atribuiau lui Dumnezeu metafizicienii scolastici şi chiar mulţi din metafizicienii moderni. Atunci când era vorba de o concepţie în care Dumnezeu era « cauză ultimă * sau « principiu suprem *, ori « substanţă » etc., filosofii se izbeau de o dificultate foarte serioasă: aceea de a împăca libertatea lui Dumnezeu, cu armonia şi ordinea universală. Fiindcă pe de o parte libertatea lui Dum- nezeu ameninţa continuu stabilitatea şi raţiunea permanenţei acestei ordini, iar pe de altă parte o ordine universală definitivă stânjenea libertatea lui Dumnezeu. < Şi atunci, soluţia acestei dificultăţi — de altfel pur verbale — nu putea fi găsită decât în echivocitatea termenilor: libertatea lui Dumnezeu devenea în realitate un determinism riguros. Uneori filosofii au găsit soluţii foarte ingenioase şi extrem de elegante, cum e bunăoară soluţia lui Descartes: « Dumnezeu era liber, dar mai era şi perfect. Fiind liber, el putea fi cauză ultimă, putea crea lumea, mai mult decât atât « putea » crea lumea oricum, fără nicio restricţie. Fe de altă parte însă, Dumnezeu mai era şi perfect. Dar noţiunea de perfecţie implică anumite condiţii (noblesse oblige!), ceea ce înseamnă că Dumnezeu fiind perfect, nu putea crea lumea imperfectă, haotică» ş. a.... Sau, pentru a da un alt exemplu care să ilustreze echivocitatea noţiunii de determinism, iată bunăoară concepţia lui Spinoza, în care determinismul fizio şi psihic cel mai riguros, coexistă cu libertatea intelectuală supremă. Evident, astfel de arguţii filosofice se pot justifica, şi cineva ar putea să constate, piecum a constatat Boutroux în subtila sa teză de doctorat, că Descartes nu se contrazice, după cum alţi interpreţi au găsit că Spinoza nu se contrazice. Dar nu e oare şi mai mare contradicţie a se vorbi de determinism în -legătură cu libertatea şi invers, fără să te contrazici ? 10 386 RtVISŢA FUNDAŢIILOR RE GAL Ii In caz că nu, lipsa de contradicţie se explică prin_ echivoci tatea şi ambi- guitatea termenului de determinism, soartă pe care o împărtăşesc de altfel mulţi alţi termeni filosofici, atunci când filosofia consistă în «termeni»... Pradă acestor confuzii ale filosofilor au căzut şi mulţi oameni de ştiinţă. Nu credem că exagerăm prea mult, afirmând că mai totdeauna oamenii de ştiinţă au fost foarte favorabili prejudecăţilor filosofice şi destul de refractari teoriilor filosofice mai profunde. Iată de ce oamenii de ştiinţă, în epoca fizicei clasice, trebuind să admită determinismul pentru a promova cercetările ştiinţifice, însăşi definiţia ştiinţei necesitând o astfel de poziţie, erau foarte îngrijoraţi gândindu-se la consecinţele acestui determinism pe plan psihologic. După cum, tot din pricina unor astfel de confuzii, unii savanţi au respirat foarte satisfăcuţi când teoria quantelor a dat la iveală indeterminismul electronului şi s’au bucurat chiar, atribuind relaţiile de incertitudine ca şi principiul lui Heissen- berg, unui liber-arbitru sau personalism cu care ar fi dotat electronul. Iată de ce înainte de a Vedea, dacă se poate vorbi de determinism sau indeterminism, o analiză preliminară a sensului determinismului este absolut necesară. Cauzalitatea fizicei mecanice clasice reprezintă nu determinismul în genere (care după cum am văzut este susceptibil de interpretări ce depăşesc domeniul cauzalităţii) ci un anumit determinism, exprimat în mod pregnant în celebra formulă a lui Laplace: «Trebue să considerăm starea prezentă a universului ca un efect al stării sale anterioare şi ca o' cauză a stării care va să urmeze. 0 inteligenţă care, pentru un anumit moment, ar cunoaşte toate forţele de care natura este animată şi situaţia respectivă a fiinţelor care o compun, dacă pe de altă parte ar fi destul de vastă pentru a impune aceste date Analizei, ar îmbrăţişa în aceeaşi formulă cele mai mari cor- puri ale Universului, şi ale celui mai uşor atom; nimic nu ar fi nesigur pen- tru ea, şi viitorul ca şi trecutul, ar fi prezent ochilor săi». Forma pe care o îmbracă un astfel de determinism este cauzalitatea. Caracterul ei pregnant este schema lineară; el se poate exprima schematic astfel: a (cauz.) —► (efect) 6 (cauză) —*- (efect) c (cauşă) ş. a. Cauzele şi efectele se înşiră într’o perfectă succesiune pe linia univocă a timpului: un fenomen este cauza suficientă a altui fenomen. Aşa dar, o astfel de cauzalitate lineară, în care un singur fenomen e cauza altui fenomen, şi în care şirul cauzal este perfect izolat exprimă nu numai determinism, dar şi un predeterminism. Aşa dar trei elemente con- stitue caracteristicele cauzalităţii în fizica clasică: 1) succesiunea lineară a efectului şi a cauzelor: a —*. 6 —*• c; 2) caracterul univoc al succesiunii efectelor şi cauzelor pe linia timpului ; 3^predeterminarea efectului printr’o cauză 'preexistentă. In ce sens o astfel de schemă lineară a cauzalităţii implică principiul identităţii î Adică în ce sens, implică aplicarea legilor logice realului, o astfel de cauzalitate? SCHEMA GENERALĂ A DETERMINISMULUI 387 Ţinem cu acest prilej să facem o distincţie importantă şi să diferenţiem teza noastră do altele, ce ar putea să pară asemănătoare din acest punct de vedere. Prin determinism noi nu înţelegem nimic altceva decât aplicarea principiului identităţii, şi că în consecinţă principiul determinismului este reductibil la principiul identităţii. Rezultatele analizei noastre sunt sprijinite şi de concluziile unor filosoii ai ştiinţei ca: Meyerson, Matisae, Frank, Boutroux. Pregnante teze susţin în această privinţă Meyerson şi Boutroux. Meyer- son este de părere că ştiinţa nu face altceva decât să extragă, din varie- tatea quasi-haotică a realului, necontenit, relaţii de permanenţă şi identi- tate, reducând această diversitate la un sistem de ecuaţii şi egalităţi. Iată de ce, conform unei astfel de concepţii « cauzalitatea nu este altceva decât o formă a identităţii logice, care constă în a arăta că consecventul e con- ţinut în antecedent». Pentru Boutroux cauzalitatea este şi ea tot un proces de identificare a diversităţii şi a devenirii, o relaţie de echivalenţă: legea cauzalităţii este sinteza a două elemente ireductibile, devenirea (le changement) şi identi- tatea. Cauzalitatea nu e altceva decât o postulare a necesităţii relative, derivate din necesitatea absolută (absolută în sens de analitică) a formulei A = A, Progresul ştiinţei constă în stabilirea unei astfel de formule: A » B -ţ- C + D..., în care (B + C + D...) =» A. Iată dar cum cauzalitatea nu e altceva, după aceşti autori, decât o relaţie de echivalenţă în şirul succesiunilor cauză-efeot, în care: cauza « efectul. Faţă de astfel de concepţii, trebue să indicăm că teza noastră se dife- renţiază prin două puncte fundamentale: • 1. In primul rând astfel de concepţii nu se pot aplica determinismului în genere şi chiar nu i se aplică de loo. ' Iată bunăoară determinismul in schema lui formală pură: silogismul. Un silogism se bazează şi are ca principiu identitatea însă nu exprimă câtuşi de puţin o relaţie de identitate. Să demonstrăm schematic această afirmaţie. Fie silogismul: (1) Toţi x sunt y a este un x Deci o este y. Acest silogism poate fi mai riguros exprimat astfel: xcy (2) acx acy In virtutea cărui principiu concluzia acy este admisă şi deci în virtutea oărui principiu silogismul (2) este valabil î Este evident că în virtutea prin- cipiului identităţii: noi avem certitudinea că a care implică pe x, implică şi pe y, deoarece altfel x n’ar mai fi identic cu x, n’am mai avea deci certi- tudinea că X3 x. 10' 388 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Ceea ce nu înseamnă câtuşi de puţin că x = y , sau x = y , adică ceea ce nu înseamnă că deşi silogismul este posibil în virtutea principiului iden- tităţii, el nu exprimă o relaţie de echivalenţă. Toate animalele au viaţă (3) Calul e un animal Calul are viaţă. Noţiunea de cal nu e câtuşi de puţin echivalentă cu noţiunea de animal. Iată dar că determinismul formal, ca şi determinismul în genere, au drept principiu identitatea, insă nu exprimă o relaţie de identitate, sau o tautologie. (Această greşeală o face şi Philipp Fiank). Aşa dar prop.: toate cauzele au acelaşi efect, este posibilă după cum am văzut în virtutea principiului identităţii şi este reductibilă la un astfel de principiu, dar nu exprimă o relaţie de echivalenţă. Iată de ce, cu toată aparenta asemănare, trebue să recunoaştem cu regret că teza noastră nu poate reourge la sprijinul şi autoritatea filosofilor sus- oitaţi. 2. In al doilea rând schema cauzalităţii lineare, presupune atât relaţia de echivalenţă, cât şi principiul identităţii. Iată de ce, pentru a preoiza analiza cauzalităţii lineare, vom distinge două postulate: 1) . determinismul (reductibil la principiul identităţii) ca principiu al oauzalităţii; 2) . relaţia de echivalenţă, a *= 6, în care a (cauză) *= b (efect). Intre punctul 1 şi 2 diferenţa este esenţială. Această relaţie de echivalenţă se transformă în cazul cauzalităţii clasice într’o succesiune lineară în timp, în oare efectul se reduce la cauză şi în care cauza determină unilateral efectul. O astfel de concepţie comportă dificultăţi teoretice şi practice funda- mentale. Dificultăţile acestea şi-au atins apogeul (nu au apărut) în teoria quantelor şi în teoria relativităţii. Ceea ce nu înseamnă însă câtuşi de puţin că determinismul şi cauzali- tatea în genere se confundă cu o astfel de concepţie lineară a cauzalităţii. Atât Meyerson, Boutroux, cât şi Frank şi ou el toţi neopozitiviştii înţeleg determinismul în sens de relaţie de identitate şi de echivalenţă. E vorba de o oonfuzie ce se poate exprima astfel: o oonfuzie între cauzalitatea lineară şi determinism. Sunt mulţi alţi filosofi — printre oare şi cei sus-citaţi — care socotesc principiul identităţii ca o tautologie. Ceea ce constitue o altă oonfuzie: aceea între relaţia de identitate A <=» A şi principiul identităţii, care este un postulat normativ: conceptul (A) trebue să rămână într’o aceeaşi operaţie logică, teorie, sistem eto., identio cu el însuşi, sau mai pe scurt: definiţiile nu trebueso schimbate. Tratatele de logică oglindeso din plin o astfel de confuzie. Dar mai ales victimă a acestei oonfuzii este logica şcoalei vieneze, al cărei principiu fundamental îl constitue tautologia, îl constitue adică confuzia analizată mai sus. FLORIAN NICOLAU , LUMEA DE AZI ELECTRA- LUI O’NEILL LA TEATRUL „VICTORIA" In primăvara anului 1944 drama lui O’Neill a găsit un răsunet at&t de viu în toate straturile sociale bucureştene, încât faptul devenea revela- toriu pentru aspiraţiile artistice ale publicului nostru. Reluarea dramei cu suoces la începutul acestei noi stagiuni, confirmă oredinţa că publicul e dornic de spectacole, care să-l scoată din platitudinea cotidianului şi să-l îndrepte spre sensul adânc al vieţii. Electra nu e o dramă sguduitoare numai pentrucă înfăţişează chipul aspru al realităţii sufleteşti dar mai ales pentrucă denunţă falsificarea celor mai solide idealuri, scumpe civilizaţiei noastre. Acest spectacol turbu- rător trezeşte în spectator o nedumerire fecundă. Părăsind sala de speo- tacol, am întâlnit pe toate feţele îngrijorare, perplexitate, întrebare — neli- niştea care sileşte conştiinţa să iasă din securitatea ei comodă, trezind-o la răspunderea faţă de adevăr. Eără a urma pe cei care văd în Electra lui O’Neill însuşi tipul tragediei contimporane, trebue să recunoaştem că această operă merită un loo de frunte în producţia dramatică universală. Căoi, într’un elan de eroică vera- citate, depăşitid toate registrele ounoscute ale psihicului, autorul îndrăz- neşte să oufunde sonda analizei sufleteşti până lâ însăşi izvoarele misterioase ale conştiinţei. Eugen O’Neill atinge, fără îndoială, chiar hotarele tragi- cului, prin înţelegerea sa. Nu-1 mai desparte de tragicul propriu zis decât un pas, dar acest pas e esenţial. Dacă nu l-a făcut până acum, pe semne că epoca, al cărei sbucium îl înfăţişează, nu a atins ea însăşi maturitatea tra- gismului. Epocile tragice au fost cele în care conştiinţa omenească a avut curajul să se confrunte cu absolutul. Ciocnirea între pasiuni, suferinţa tita- nică — oricât de aprigă ar fi coliziunea şi oricât de nimicitoare consecinţele ei, nu sunt înoă generatoare de tragic. Numai saltul mortal al conştiinţei oare, pentru a trăi absolutul, risoă a se prăbuşi în neant— numai optarea vie, trăită, nu numai teoretică, între * a fi sau a nu fi » — ou riscul nu doar al morţii dar chiar al « nefiinţei ♦, numai ea este atitudinea tragică şi numai din ea se poate ivi un Ethos nou. Aceste reflecţiuni ni se impun în faţa unei drame de calitatea Eleotrei lui O’Neill, dar nu le socotim inutile în nicio altă împrejurare; căci punerea 39® REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE la punct, pentru publicul nostru, a noţiunii de tragic e mai mult decât o îndatorire intelectuală sau estetică. Nepreciziunea acestui concept trage după sine falsificarea concepţiei de eroism, dând naştere unei confuziuni de valori, primejdioasă pentru cultura noastră. O’Neill încearcă învierea unei probleme eterne într’un aspect contimpo- ran, ca o piatră de încercare pentru conştiinţa epocei noastre. Asemănarea întro eroii dramei moderne şi eroii antici este prea izbitoare pentru a nu fi ispitit critica să îi confunde. Şi totuşi, chiar atunci, când faptele şi simţă- mintele lor par identice, orientarea lor e atât de diferită încât nu poate să nu fie relevată. Din această deosebire creşte, dc altfel, sensul propriu al dra- mei lui O’Neill şi se luminează perspectiva ei adevărată. O mamă şi o fiică se urăsc. Motivul recunoscut e la una, suferinţa păti- mită într’o căsnicie fără dragoste, la cealaltă suferinţa pentru tatăl nedrep- tăţit. Motivul real al nefireştii situaţiuni e rivalitatea între femei, pentru bărbat— fie el tatăl, fie el amantul. Autorul nu se sfieşte să descopere ră- dăcinile cele mai animalice ale reacţiunilor omeneşti şi cu răceala omului do ştiinţă despică şi spulberă cele mai sfinto iluzii. Mama ucide pe soţul care stă în calea fericirii ei; pe aceasta o aşteaptă numai în parte, dela convieţuirea cu amantul şi în mai mare măsură dela libertatea spre care aspiră cu patimă. Fiica e încredinţată că împlineşte o datorie de pietate faţă de tatăl mort, pedepsind pe mamă prin uciderea amantului. Instrumentul acestei dreptăţi e Orin, fiul — ca şi Orest în trage- dia antică. Copleşită de durere — poate mai ales complet desorientată în această lume în care pornirile naturale sunt strivite de un cod moral neier- tător, mama se împuşcă. Fiul, ros de remuşcări, de nedumeriri şi de oboseala de a trăi, se sinucide, iar fiica, după o zadarnică încercare de evadare din cercul magic al casei blestemate, se închide în ea ca într’un cavou, dându-so de vie pradă « morţilor *. , Sub aparenta justificare a unui aprig simţământ de dreptate, nu se as- cunde în Electra cea modernă decât pornirea primitiva, elementară, a răz- bunării. Cu totul altfel în tragedia antică (la Eschil şi Sofocle); aci fiica şi fiul sunt păzitorii unei rândueli divine şi au de înfrânt în sufletul lor orişice pornire trupească, fie ea chiar ataşamentul animalic al puiului de mama sa, pentru a împlini misiunea de a restabili în lumeun echilibru pe care crima unei soţii împotriva soţului ci, îl smintise. Simţământul misiunii se substituie con- ştiinţei lor personale — substanţa din care e plămădită fiinţa lor tragioă nu e una psihologică ci una morală— supra-individuală. Actul lor e Drep- tate, fiindcă nu e întinat de nioio patimă. Dacă Electra antică şi fratele ei Orest împlinesc porunca asprei legi a talionului: «Sânge pentru sânge» e că aceasta era forma justiţiei primitive, dar progresul moral pe care-1 realizează aceşti eroi tragici constă în purificarea ideii de justiţie prin anihi- larea în conştiinţa lor a oricărei porniri biologice ca şi a oricărei veleităţi per- sonale. Aotul lor moral e an act de supunere la porunca divină, la o lege imuabilă, după cum gândirea justă se supune legii logice. Menirea Eldctrei nu e, de altfel, acea de a pedepsi pe vinovata Clestemnestra — ci de a suferi „ELECTRA” LUI O’NEILL LA TEATRUL „VICTORIA" S0t ea însăşi pentru vinovăţia neamului ei, menţinând trează prin durere con- ştiinţa datoriei de împlinit, pe oare muritorii simt întotdeauna gata s’o uite. Orest, orescut departe de casa blestemată, se întoarce ca un judecător, ca un executor sever al unei legi aspre — ourat de orice ură, de orice părti- nire. Ca şi Hamlet, el nu răzbună ci se jertfeşte în misiunea de « a pune lumea la loc », de a reface echilibrul ce a fost stricat prin ură şi crimă. Aceşti eroi tragici sunt expresia vie a unei ordini morale. Ceea ce dă fiinţei lor efemere umanitatea îndrăcit de solidă (cum spune Goethe relativ la Iphigenia) apoi e tocmai fundamentul lor mistic, care alimentează cu un sens nepieritor actele lor trecătoare. Deşi nu i se poate contesta lui O’Neill nici orizontul moral care împrej- mueşte cazul familiei Mannon, nici continua preocupare de a introduce un element misterios în psihologia Laviniei, totuşi, şj-a aşezat drama pe un tărâm pur psihologic. De aceea Electra sa e o capo d’oporâ de analiză sufletească, o luminare revelatoare a tuturor ascunzişurilor conştiinţei omeneşti dar nu e la fel şi o revelaţie a soarlei omeneşti, deşi totuşi, tocmai pe aceasta o urmăreşte autorul.— Voinţa sa de a atinge tragismul o denunţă tendinţa spre mister pe care o întâlnim în toate indicaţiunile din afară de text. Aceste adausul nu mărturisesc numai strădania de a îndrepta pe actor spre un niVel supe- rior de înţelegere şi de expresie, ci dovedesc că autorul se luptă cu un material pe care nu izbuteşte încă să-l integreze în substanţa vie a dramei. Să nu uităm însă că marele dramaturg nu şi-a spus încă ultimul cuvânt. Regisorul atent nu poate să nu fie izbit de continua interferenţă de dife- rite planuri şi mai ales de acea « voinţă de mister » care şerpuieşte între ra- ţional şi iraţional, atât în structura personajelor cât şi în acea a situaţiunilor, dar care nu izbuteşte să se impuie, fiindcă îi lipseşte puterea de a se smulge din cătuşele raţiunii pentru a se avânta într’o înţelegere supra-raţională. Misterul nu se lasă cuprins cu simpla inteligenţă— el cere celui-care-1 oaută şi afirmă, riscul, riscul tragic, al saltului în supraraţional. Eugen O’Neill bănuieşte prezenţa «soartei»— o afirmă necontenit dar se opreşte pe nive- lul unei explicaţiuni pur raţionale: soarta Mannonilor e determinată de o groaznică hereditate; că aceasta e accentuată mai ales pe latura ei morală, nu schimbă întru nimic nivelul dramei, care răqiâne astfel bio-psihologio. Iată de ce imperativul moral al dreptăţii, care la eroii antioi transcendă bio- logicul şi psihicul, în Lavinia nu mai este decât sete de dreptate şi izvorăşte din clocotul unui impuls vital de origine trupească. In dârzenia aparent mo- rală a fiicei Mannonilor triumfă numai ura, setea de răzbunare a omului săl- batec; în răceala puritană a fecioarei neîndurate, se ascunde impuritatea esenţială a naturii deoăzute prin păcat, de pe drumul ei regal spre perfec- ţiune. Lavinia e o furie omenească, o Erynie pământeană, o replică modernă a uneia din acele divinităţi pe care Grecul le numea subpământene şi le nchipuia izgonite şi dela praznioul zeilor şi din casa oamenilor, Tristeţa ei nu e piioinuită de nenorooiri, e inerentă firii ei. însetată de dreptate, ea 39* REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE nu doreşte îndreptarea celor vinovaţi cât pedepsirea lor. Ucide oe nu poate poseda, sfărâmă ce nu poate stăpâni, şi într’o mărturisire care revelă abisurile acestei naturi impunătoare în măreţia ei negativă, ea stinge parcă orice lu- mină de nădejde pe orizontul moral: « nădăjduiesc că se va afla pe undeva un iad şi pentru cei buni! ». Confuzia dintre Dreptate şi Setea de răzbunare în conştiinţa Laviniei ni se pare a fi punctul esenţial al acestei drame, fiindcă în acest echivoc ea îşi arată legătura ei organică cu vremea noastră. Nu e oare exaltarea vita- lului, până a face din el un ideal de viaţă, tocmai semnul caracteristic al lumii de azi? Această confuzie, grefată pe o slăbiciune a puterilor spirituale, s’a răspân- dit, s’a consolidat, ameninţă să triumfe. O’Neill înfăţişează în drama Laviniei, subliniată de sbuciumul mai puţin lucid al Christinei şi al tânărului Orin, răscolirea titanică dlri sufletul de azi — răsturnarea tuturor valorilor şl căutarea frenetică după acel început autentic, acel Eu liber care se proiectează în faţa unei epoci secate de nădejde, ca o Fata Morgana! Simbolul acestei năzuinţe e dorul tuturor Mannonilor şi a victimelor lor, după insulele din Pacifio. Libertatea e căutată în fericirea nevinovăţiei na- turale, în omul care uită de păcat. Dar confuzia persistă şi aci, în identifi- carea nevinovăţiei cu viaţa neconştientă. Mannonii caută libertatea lor dincolo de hereditatea morală, înfundându-se tot mai iremediabil pe drumuri greşite, unde nu se pot întâlni decât izvoarele vieţii, nu şi ale duhului. Ei se svârlă cu desnădejde în valurile vitalului, care îi poartă spre un egoism tot mai feroce, deşi ei visează la limanul dragostei şi capitulează la sfârşit, neputin- cioşi, în faţa unui determinism implacabil. Căci sinuciderea lui Orin, ca şi a Christinei, nu sunt decât iluzorii evadări, iar înmormântarea, de vie, a La- viniei nu e decât însuşi supremul triumf al urii, al orgoliului, al egoismului ancestral şi e astfel aoceptarea servituţii pentru vecinicie. Privit fără atenţie specială, aotul Laviniei pare un act liber, de splendidă dreptate, şi totuşi el nu e deoât afirmarea,acelui impuls elementar de răzbunare, pe care ne mai putând să-l exercite asupra altora, Lavinia îl îndreaptă asupra ei însăşi, încăpăţânarea ei trufaşă o împinge în temniţa născooită de o pasiune feroce, inumană; ea se desparte până şi de lumină, în setea ei oarbă de răzbunare şi de ură. Jertfa vieţii ei nu biruie mintea ei, dimpotrivă, hrăneşte molohul morţii şi întăreşte păcatul Mannonilor cu o verigă mai mult în lanţul lui destul de greu. Actul Laviniei nu e o liberare ci o încătuşare definitivă, Lavinia se integrează rasei ei, pe care zadarnic o reneagă cu mintea: ea se pedepseşte, ea nu ispăşeşte. Numai ispăşirea, gestul creator al dăruirii de sine, ar putea-o salva din cătuşele neamului! Sugerând că suferinţa eroinei va fi foarte lungă, autorul vrea, poate, să deştepte în spectator dragostea ce se milostiveşte de această victimă şi vrea să întregească astfel prin conştiinţa spectatorului pe cea a personajului. Procedeul e al unui adevărat artist, pentrucă izvorăşte din generozitatea creatoare care face credit omului, în pofida oricărei dovezi a neputinţei sale. * ELECTRA » LUI O’NEILL LA TEATRUL * VICTORIA » 393 Tragedia propriu zisă ar fi astfel enunţată. Va trăi oare Lavinia printre morţii ei pentru a fi ucisă până în rădăcina vieţii ei sau, dimpotrivă, iertân- du-i, iubindu-i, \a izbăvi ea în propria ei conştiinţă, conştiinţa neamului întreg? Aceasta e întrebarea pe care am simţit-o vibrând în finalul acestei drame. Răspunsul ar avea sorţi să atingă dimensiunile tragediei moderne. Aşa cum se desfăşoară însă în trilogie drama neamului Mannon, ea înfă- ţişează tarele civilizaţiei noastre, care, din educaţia ei creştină, nu a păstrat decât conştiinţa de sine adâncită până la conştiinţa păcatului, dar a uitat dragostea, metoda creştină de reumanizare a omului decăzut. Această civi- lizaţie a înlocuit puterea creatoare a duhului cu analiza care despică, cu- noaşte dar nu tămăduieşte. Mannonii vor să uite ce au aflat despre fiinţa omenească în ei şi alături de ei — dar nu izbuteso pentrucă nu ştiu să ierte — şi nu iartă, pentrucă nu sunt în stare de actul liber creator de iubire. Ei sunt prototipul unei generaţii crescute în respectul numai teoretic pentru om şi deşi moştenitorii unei splendide moşteniri spirituale, ei au schimbat-o pe formule Taţionale! Nedumeriţi, ei nu mai ştiu ce face cu valorile vii ale duhului, le irosesc; ba, ceea ce e mai trist, le deformează. Dreptatea, Sfânta Dreptate, pentru care Pallas Athena lui Eschil a născocit Echitatea, înainte chiar ca Christos s’o întemeieze pe dragoste, neamul Mannonilor universali au secătuit-o de vlaga ei din care se hrănea Umanul — au ucis-o svârlind-o înnapoi în văgău- nele impure ale pornirilor şi instinctelor. Şi nici nu se putea altfel! Căci Dreptatea care nu are rădăcini în dragostea âe om nu se poate înnălţa mai sus de legea mecanică a talionului răzbunător. încordarea exasperată a Laviniei în căutarea vieţii libere prin descă- tuşare de orice principiu moral — în a 3-a parte a trilogiei — semnalează şi cel’alt aspect al culturii falsificate de o generaţie care, de dragul trufaşei ei < independenţe » individuale, — a pierdut sensul libertăţii. E simptomatic că toţi aceşti egoişti tânjesc după dragoste, după scăparea din singurătatea egoistă, ca după un liman pe care nu-1 pot totuşi atinge pentruoă în ei dragostea se perverteşte şi tot efortul conştiinţei lor e sterp; până şi oredinţa lor în « stafii» nu e decât semnul că ei trăieso într’o con- fuzie fundamentală, în care viaţa se oonfundă cu moartea, în care misterul viu e înlocuit cu golul. S’a imputat, pe nedrept, lui O’Neill, lipsa de simpatie pentru perso- najele sale; adevărul e că deficitul e inerent naturii lor. Pesimismul operei lui O’Neill nu e datorit unei însuşiri temperamentale a autorului, oi este reflexul unei realităţi culturale pe care el are curajul s’o privească în faţă. Nu doar că el aT căuta cu tot dinadinsul specimenele monstruoase sau per- vertite din omenire, pentru bucuria de a acuza. El priveşte liniştit, cu ochii limpezi, şi surprinde oamenii şi evenimentele aşa cum sunt. O’Neill vede şi normalul şi-l înfăţişează cu aceaşi veracitate cu care denunţă strâmbătatea 1 Peter şi Hazel, simpli, echilibraţi, generoşi, oumpăneso cu sincerul lor elan de dragoste ce grăeşte cald şi grav în acel: « Dumnezeu te va ierta! », toate lipsurile Mannonilor, Ochiul marelui artist descoperă ou bucurie sămânţa sănătoasă a eternului omeneso, pe care o mai poate alege din recolta unoi REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ,394 epoci otrăvite. Dar ar fi greşit să credem că O’Neill şi-a propus să înfăţişeze o faună primitivă, elementară şi robustă, oameni de junglă rătăciţi într’o lume civilizată. E jzbitor că sălbătecia instinctelor se împerechează în aceste personaje cu devieri —> cu perversiuni — în simţire. Oare desorientarea sentimentului nu e ea simptomul unei civilizaţii decadente? Avem impresia că pe aceasta o şi denunţă O’Neill în dramele sale. • Şi totuşi, valoarea nepieritoare a operei sale, o asigură puterea creatoare a artistului care, din thema cras realistă, din trista şi stearpa deficienţă a unei culturi deviate, distilă încă frumuseţe. Cele 13 acte ale trilogiei, succe- dându-se organic, într’un rythm viguros, construiesc o realitate mai vie, mai esenţială decât cea pe care eroii ei o trăiesc— o realitate în care con- trastele se împacă, în care # viaţa » nu mai contrazice « legea », condiţia umană nu mai e robia. — Valoarea estetică a acestei drame e fără îndoială, în mare măsură, cauza ascunsă a atracţiunii pe care a exercitat-o asupra publicului. Căci rare ori se întâlneşte o structură şi o expresie dramatică, mai autentică; orice replică e un fapt ce se proiectează într’un gest intern sau extern; orice situaţie sau întâmplare e efectul unui dinamism organic, esenţial, care face din această operă un tip de expresie dramatică. Şi această desăvârşire nu creşte doar din stăpânirea ştiinţifică a mate- rialului psihologic sau din stăpânirea tehnicei dramatice — ea e urmarea firească a acelei «vibraţii * care, străbătând sumbrul edificiu clădit de cunoaşterea pură, îl face să în vieze şi.. .să cânte. Electra lui O’Neill e un cântec de jale izvorît din dragostea unui poet pentru biata omenire. Dacă în această operă nu se săvârşeşte liberarea tragică a eroilor ci stăruie până la sfârşit tensiunea dramatică, totuşi ea e străbătută de un suflu poetic care liberează pe spectator de stearpa desnădejde a nihilismului. E marele merit al artiştilor noştri de a fi simţit acest registru lirio şi de a-1 fi accentuat cu tot dinadinsul. « D-l Vraca nu învestmântă în poezie doar încântătoarea, duioasa tinereţe a lui Orin sau romantica izbucnire a lui Adam, dar d-sa îndrăzneşte meta- morfoza poetică până şi în asprul Ezra. Tonul nenatural, net declamatoriu, al bătrânului oştean în ceasul când, sătul de moarte, aspiră spre dragostea renăscătoare, ar putea izbi supărător, dacă sub inexactitatea aparentă nu s’ar simţi un adevăr mai adânc. Cadenţa unduiată, capricioasă, a frazei d-lui Vraca urmăreşte dincolo de sensul cuvintelor linia frământată a sim- ţirii şi elanul ei înaripat. Las altora, mai competenţi, să laude virtuozitatea d-lui Vraca în adaptarea sa cu o repeziciune uimitoare la trei roluri atât de diferite, în intervalul a 4 ceasuri. Mă bucur că pot releva puterea sa poe- tică şi darul de a o deştepta şi în spectator. Datorită ei, a trecut cu graţie prin situaţiunile echivoce şi a purificat brutalitatea dorinţei incestuoase din ultimele scene. Insistând asupra nebuniei lui Orin şi dând acesteia o nuanţă de fantezie poetică, d-l Vraca a trădat poate stilul realist al dramei, dar nu şi oalitatca operei; d-sa a făcut să triumfe poezia şi îi mulţumim. PROBLEME INTERNATIONALE 395 Tot astfel ne îndreptăm către d-na Voiculesou, a cărei Christină a biruit şi ea păcatul prin farmecul poetic. Mărturisesc că, aşa cum păstram amintirea altor creaţiuni ale marii artiste, mă aşteptam să întâlnesc în Christină, întrupată de d-sa, mai ales pe amanta frenetică, pe femeia pătimaşe deslănţuită — dar iată că d-na Voiculesou a optat pentru pasiunea maternă. Pe cât de calde, de sincere, do entuziaste sunt scenele de mamă, pe atât de exterioare,.neconvingătoare ne- au părut cele ou Adam. Oare d-na Voiculesou, dozându-şi astfel simţirea, a vrut să exprime olar o intenţie ascunsă a autorului, oare face din Adam doar un refugiu artificial al sugrumatei feminităţi? Rezultatul e că eroina rămâne tot timpul simpatică, cu toată vinovăţia ei. Au fost momente când din desorientarea ei magistral jucată, emana o atmosferă de zădărnicie, un parfum de efemer, care învăluia personajul greu de păcat ou vălul a tot iertătoarei poezii. D-na Tantzi Cocea nc-a fost o mare surpriză. Nu mai urmărisem de mulţi ani evoluţia sa pe scenă şi ne întrebam, cu îngrijorare, dacă fermecătoarea ei feminitate va reuşi să abdice în cruda, în dura, în puritana Lavinie. Şi-apoi, creaţia impresionantă a d-nei Aura Buzesou, oe pare a fi statornicit dimen- siunile multiple ale peisonajului şi stilul lui simbolic, nu putea fi decât o greutate mai mult în calea noii interprete. Ei bine, dacă frumoasa apariţie a Tantziei Cocea, e mai puţin stranie decât o visează autorul în tendinţa sa voită către mister, apoi ea nu e întru nimic mai prejos de Lavinia cea dramatic realizată de O’Neill. Artista a adâncit profilul de durere aspră, posesivă, crudă—dar adânc omenească—neglijând profilul metafizio al Laviniei şi bine a făcut, fiindcă acela e doar suprapus — rămânând în operă doar o veleitate artistică. D-sa a întrupat dramatica existenţă a unei virtuţi fără har şi a trăit pasiunea ei stearpă ou fervoarea fără flacără a na- turilor demonice, concentrând sensul personajului pe planul pur omenesc. La- vinia d-sale e o Erynie umanizată de un artist. Pe chipul ei blestemat birue frumuseţea mai nobilă, mai esenţială decât chiar pe chipul îmblânzit al Laviniei din ultimul act, dar nu e decât strălucirea bietei naturi omeneşti; oare nu e acesta semnul că artista şi-a trăit rolul până în adâncul semnifi- caţiei lui? Un cuvânt de laudă îl merită şi tânăra debutantă d-na Popa, care a dat Hazelei şi graţia nevinovăţiei şi gravitatea ei. Vocea muzicală, cu timbrul ei cald, a lăsat să străbată în scurtul rol toată puterea unei autentice emoţii, care făgădueşte scenei noastre încă un real talent. ALICE VOINESCU PROBLEME INTERNAŢIONALE La sfârşitul primului război mondial, dispăruseră din arena interna- ţională Germania şi Rusia. La conferinţele de pace, relaţiile ou Reiohul fuseseră reglementate în prezenţa acestuia, deşi, ca ţară învinsă, Germania nu putuse să inter- 396 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE vină cu succes pentru a modifica termenii tratatelor elaborate de învin- gători. Rusia, izolată de restul lumii în urma revoluţiei, fusese complet igno- rată. Aliaţii redistribuiseră între ei lumea, ca şi cum Rusia, absentă dela negocieri, nu ar fi existat. Situaţia aceasta, care a contribuit puternic la politica de izolare de mai târziu a Uniunii Sovietice, s’a prelungit până la al doilea război mondial şi a culminat îu acordurile dela Muencben, care excludeau Ru3ia din concertul puterilor europene. Paralel cu eliminarea Germaniei şi a Rusiei din treburile europene, se mai petrecuse un fenomen capital, care avea să devină evident abia mai târziu şi anume strămutarea centrului mondial de gravitate din Eu- ropa în America. In domeniul economic, prefacerea aceasta fusese obser- vată, dar în domeniul politic nu se trăseseră toate consecinţele pe care le aducea cu sine noua poziţie ocupată în lume de Statele Unite. Politica de izolare şi abţinerea Americii dela lucrările Societăţii Naţiu- nilor contribuiseră, dacă nu la ignorarea, cel puţin la subevaluarea factorului american în politica mondială. D8 altfel, greşita apreciere a raporturilor reale de forţă nu a fost numai un apanagiu al Europei. America ea însăşi nu a putut urma politica ei de izolare de cât sub scutul puterii navale a ila- rei Britanii. Abia în vara anului 1940, când s’a întrevăzut posibilitatea unei debarcări germane în Anglia, America şi-a dat seama de primejdia directă pe care o constituia pentru ea victoria germană din Apusul Europei. In toată perioada dintre cele două războaie mondiale, cu Rusia şi Ame- rica înpietrite în politica lor de izolare, Franţa apărea ca puterea conti- nentală dominantă. Spre a-şi asigura un sprijin şi la frontierele de răsărit ale Reicbului, Parisul a susţinut alianţa cu Cehoslovacia, Polonia şi Mica înţelegere, încercând să compenseze astfel absenţa alianţei ou Rusia. Războiul care a luat sfârşit în 19 45 a creiat o situaţie nouă. De data aceasta au dispărut de pe arena politicii internaţionale Germania şi Ja- ponia. înfrângerea lor este desăvârşită şi ilustrată în ochii mulţimilor prin capitularea fără condiţii. Amândouă ţările învinse sunt ocupate şi prezenţa armatelor de ocupaţie va putea dura oricâtă vreme va fi socotită necesară. Vidul lăsat de aceste două ţări agresoare este mult mai complet decât cel dela sfârşitul războiului precedent. Pe primul plan al politicii internaţionale au apărut acum Statele Unite şi Uniunea Sovietică, principalele două mari puteri mondiale. Acestea nu au contribuit numai în /mod hotărîtor la obţinerea decisivei militare, ci rămân şi după încetarea ostilităţilor principalele puteri economice ale Înmii. Marea Britanie şi, mai ales Franţa, care dominau scena lumii în 1919j apar acum, pe eşichierul politicii mondiale, ca puteri de al doilea rang. Spre deosebire de situaţia de acum un sfert de Veac, rolurile principale sunt de- ţinute azi de adevăraţii protagonişti. . ' Care sunt raporturile politice care se întrevăd în noua situaţie, lăsată de război ? U. R. S. S. s’al născut în 1917 printr’o revoluţie care, după îndelungate lupte împotriva contrarevoluţiei interne şi a intervenţiei din afară, a reu- PROBLEME INTERNATIONALE 397 şit să-şi stabilizeze puterea. Partidul comunist rus, profitând de împreju- rările speoiale din Rusia, de posibilităţile oferite de situaţia geografică a ţării şi de imensele ei resurse, a pus în aplicare o politică de realizare prac- tică a socialismului. întemeiat pe proletariatul industrial şi în alianţă cu ţărănimea, partidul comunist rus — după refacerea dezastrului lăsat în urmă de război şi de luptele civile — a procedat la edificarea unei indus- trii gigantice, condusă după un plan central şi având la bază principii dia- metral opuse celor care stau la temelia regimului capitalist. In toată perioada aceasta de zămislire a unei lumi noui, Uniunea Sovie- tică a trăit sub ameninţarea unei intervenţii din afară. Caracterul revolu- ţionar al noului stat, antinomia dintre el şi restul statelor, nu puteau decât să menţină trează amintirea intervenţiei străine, care stătuse la leagănul regimului sovietic. Ivirea şi înscăunarea regimurilor fasciste trebuia să întărească această teamă. Când, în toamna anului 1938, reprezentanţii puterilor democratice din Apusul Europei au admis să negocieze la Muencben cu Germania hi- tleristă şi Italia fascistă spre a hotărî soarta Europei, cu excluderea Uniu- nii Sovietice, Moscova a putut vedea în aceasta o confirmare a temerilor sale. Totul părea a indica posibilitatea unei coaliţii mondiale capitalisto- fasciste împotriva Uniunii Sovietice. Războiul s’a desfăşurat însă altfel. Germania nazistă urmărea dominaţia Europei, ca un prim pas spre dominaţia mondială. Cu toată pregătirea ei militară intensivă, care îi asi- gura o mare superioritate asupra celorlalte armate, Germania nu putea risca să se măsoare dintr’odată cu principalele puteri militare europene. Ea urmărea deci să doboare, unul câte unul, pe adversarii ei. Cu orice preţ, ea trebuia să evite războiul pe două fronturi. După succesele sale iniţiale în Austria şi Cehoslovacia, Hitler pare a fi ezitat câtăva vreme, fără a se putea hotărî asupra direcţiei primului său atac în stil mare, menit a scoate din luptă pe unul dintre principalii adven- sari, înainte ca celălalt să fi avut timp să intervină. Odată cu semnarea acordului cu Sovietele, în, August 1939, zarurile au fost aruncate. începutul urma să fie făcut cu armatele franco-britanice, după o rapidă eliminare a forţelor relativ slabe ale Poloniei. In Iunie 1940, prima parte a planului părea realizată. După campania de 45 de zile din Franţa, comunicatul oficial german anunţa emfatic: «războiul din Vest s’a terminat». Cât de greşită era această constatare, trebuia s’o afle al treilea Reich în Iunie 1944, când campania din Vest reîncepea spre a nu lua sfârşit decât în Mai 1945, în inima Germaniei, prin capitularea fără condiţii a celor care se crezuseră o clipă stăpâni ai Europei şi pe cale de a ajunge la dominaţia mondială. Dar chiar în vara anului 1940, Hitler trebuia să afle că — cu toate pro- punerile de pace şi ameninţările adresate Angliei— rezistenţa neaştep- tată a Marei Britanii era pe cale să-i zădărnicească planurile. 398 RfivisTA Fundaţiilor r£galF Intr’unul din momentele hotărîtoare ale războiului, se dovedea din nou incapacitatea Germaniei de a aprecia valoarea justă a dominaţiei mă- rilor. Dispunând de un număr de divizii mult mai mare decât ar fi fost ne- cesar pentru a asigura ocuparea Marei Britanii, Wehrmachtul era lipsit de navele necesare pentru a încerca, cu succes, o debarcare, sub focul flo- tei metropolitane britanice. încercarea germană de a-şi asigura dominaţia cerului fu şi ea zădăr- nicită, în vara şi toamna anului 1940, de epica apărare a aviaţiei britanice de vânătoare. In toamna aceluiaşi an, Hitler luă hotărîrea de a ataca Rusia, de a sdrobi adversarul din Răsărit şi de a-1 elimina definitiv, înainte de a putea trece, cu ajutorul întregii Europe supuse, la atacul final împotriva Marei Britanii. După campania din Balcani, Reicliul ocupa Europa dela Narvik la golful Gasconiei şi din Baltică până în Marea Egee. Dar, chiar în acel mo- ment al apogeului puterii militare germane, tabloul era întunecat în două puncte: în extremul apusean, puterea insulară britanică nu ceda, în ciuda evidenţei că rezistenţa părea zadarnică; iar în Răsărit veghia enigmatica putere sovietică. In ziua atacului pornit înspre răsărit, Hitler înfăţişa lumii—printre numeroasele falsuri ale propagandei lui Goebbels — şi adevăratul mobil al hotărîrii sale: nu putem să ne angajăm, â fond, împotriva Angliei, măr- turisea el, atât timp cât la Răsărit veghează diviziile sovietice. In acele zile s’a produs un fenomen, care a pus pecetea sa indelebilă întregului război: alăturarea spontană şi necondiţionată a Marei Britanii la lupta de apărare a Uniunii Sovietice. Curând după aceea, Statele Unite îluau o hotărîre asemănătoare, pentru a ajunge, după Pearl Harbour, la o cooperare strânsă cu U. R. S. S. împotriva Germaniei hitleriste. Azi, evenimentele din vara anului 1941 par fireşti. In realitate, ele erau în contrazicere cu întreaga desvoltare anterioară, care părea a duce la o coaliţie antisovietică. De altfel şi Hitler scontase un alt curs al evenimentelor şi sperase să poată obţine, prin atacul său împotriva Rusiei Sovietice, cel puţin neutra- lizarea Angliei conservatoare. In acest scop trimisese în misiune, încă dela 10 Mai, pe Rudolf Hess. In primele zile ale agresiunii din Est, propaganda Berlinului a lucrat, în mod vizibil, cu scopul de a turbura opinia publică britanică şi de a o determina, prin elementele ei filogermane şi antisovie- tice, la o atitudine de neutralitate binevoitoare faţă de acţiunea Wehr- machtului, care tindea la răsturnarea regimului comunist. O cercetare atentă a manifestărilor britanice din acele zile arată o oare- care ezitare a Unei părţi din opinia publică. Ea a fost însă înlăturată prin rapiditatea şi energia cu care Winston Churchill, conservatorul care pre- zida pe atunci la destinele Marei Britanii, a fixat atitudinea ţării sale în favoarea Uniunii Sovietice: Anglia va fi alături de oiicine luptă contra lui Hitler. WlOBLEtafi INTERNATIONALE 309 Această luare de poziţie a avut urmări decisive nu numai in desfăşu- rarea evenimentelor militare, ci atrage după sine şi consecinţe politice, care nu se întrevăd încă toate. Cert e că dictatura din România şi, în spe- cial conducătorul de pe atunci al politicii noastre externe, nu a înţeles sensul evenimentelor şi a crezut că, sub firma « războiul sfânt *, poate în- cerca a.cocheta Cu Londra, în timp ce armatele româneşti luptau, alături de Hitler, împotriva Uniunii Sovietice. In acele zile, antagonismul împotriva fascismului se dovedea mai pu- ternic decât solidaritatea capitalîsto-fascistă contra bolşevismului. In esenţa sa, fascismul constituia o formă de luptă a capitalismului împotriva socia- lismului, într’o fază de desvoltare în care dominaţia de clasă a marilor industriaşi, financiari şi iunkeri nu mai putea fi asigurată prin jocul normal al democraţiei politice. In această tendinţă a sa fascismul a putut să-şi asigure numeroase simpatii în cercurile capitaliste din ţările democratice. Dar fascismul, în formele sale germane, mai cuprindea şi un element de agresiune exterioară, de dominaţie asupra altor popoare, care ameninţa lumea întreagă cu soarta la care nazismul condamnase democraţia ger- mană. Pe acest teren s’au putut întâlni şi lupta în comun, împotriva celui de al treilea Reich, regimuri atât de diferite ca cele din Anglia şi Statele Unite şi cel din U. R. S. S. Până la război, Uniunea Sovietică a urmărit să-şi asigure securitatea prin propriile ei forţe. Ea a desvoltat, cu imense sacrificii, o industrie grea capabilă să-i asigure baza materială a unei lupte de apărare împotriva unei coaliţii din afară. Cât de necesară a fost sforţarea aceasta, «’a dovedit cu prisosinţă în cursul luptelor care au dus la nimicirea maşinei de război germane. Dar într’un punct previziunile s’au dovedit nejustificate. Ajutorul ho- tărîtor din afară, primit de Uniunea Sovietică în perioada eroică a războiu- lui ei de apărare, a venit din partea unor guverne capitaliste conservatoare. Grupările muncitoreşti din afara Rusiei, delă cele radicale la cele refor- miste, s’au alăturat frontului antifascist, dar rolul lor a fost— după cum era în firea lucrurilor — cu totul secundar faţă de contribuţia oficială a guvernelor din ţările democratice. Toate acestea au contribuit la clătinarea şi răsturnarea unei serii de axiome ale politicii internaţionale dinainte de război. Multe dintre acele elemente sunt contradictorii şi fiecare continuă a mai influenţa gândirea politică actuală. Intr’adevăr, politica de securitate colectivă, susţinută cu strălucire de Litvinov, a dus la Muenchen. Realistă apărea deci în 1939 politica de apărare prin propriile forţe. In acea situaţie a fost semnat acordul germano- sovietie din August 1939. Dar expeiienţa războiului, a arătat că victoria a fost dobândită graţie unei coaliţii democrato-comuniste împotriva fas- cismului. Efectul imediat a fost încheerea unei alianţe între Marea Britanie şi Uniunea Sovietică, menită a asigura colaborarea între cele două ţări şi în perioada postbelică. ’ 40d REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Războiul care a luat sfârşit prin capitularea fără condiţii a Germanici şi a Japoniei, impune o nouă redistribuire a lumii. Această imensă sarcină coincide cu un moment oulminant al puterii sovietice şi americane, amân* două absente în 1919. Problema mai este complicată şi printr’un element cu totul nou: lumea americană reprezintă formele de desvoltare ale capitalismului, cea sovie- tică pe cele socialiste. Necesitatea stabilirii unui nou echilibru mondial de forţe apare deci cu atât mai complexă cu cât duce nu numai la o nouă re- partiţie politică între puteri, ci are şi urmări sociale. Există posibilitatea constituirii unor grupări mondiale în care anglo- saxonii ar fi reprezentat capitalismul, iar Uniunea Sovietică socialismul. Nici într’o asemenea ipoteză nu era exclusă putinţa unei reglementări amiabile şi a unei paşnice convieţuiri între diferitele părţi ale lumii. Dar victoria laburistă din vara anului 1945 a schimbat şi aci radical elementele problemei. Intr’adevăr, oricât de strânse ar fi legăturile de sânge şi de limbă între Anglia şi Statele Unite, regimurile sociale din acele două ţări se deosebeso foarte mult. Venirea la putere a laburiştilor nu poate decât să contribue la o adâncire a deosebirilor dintre regimul social britanic şi cel american. Din vara anului 1945 încolo un bloc capitalist anglo-saxon apare cu neputinţă. Victoria electorală laburistă a înscăunat în Marea Britanic un regim care nu se identifică nici cu cel american, nici cu cel sovietic. De lumea americană capitalistă, regimul laburist se deosebeşte prin ţelurile sale socialiste, asemănătoare cu cele sovietice. De lumea sovietică, laburismul se deosebeşte prin metodele sale politice, care îl apropie de tradiţia şi prac- tica americană. . Prin aceste deosebiri, ca şi prin punctele comune pe care le are atât cu Washingtonul cât şi cu Moscova, guvernul laburist britanic este chemat să joace un rol însemnat de apropiere şi să constitue o punte între lumea sovietică şi cea americană. Elementele trecutului îndepărtat şi experienţa de ieri continuă a deter- mina ideologia şi practica ţărilor chemate să reorganizeze lumea de după război. Numeroase învăţături pot fi trase din trecut, de îndată ce se vor limpezi învăţămintele pe care le impune istoria ultimului sfert de veac. Dar situaţia actuală şi problemele care cer să fie soluţionate cuprind şi elemente noui, pentru care trecutul nu oferă precedent. De aci numeroase dificultăţi, care pot să apară, uneori, insolubile. In realitate însă lumea cuprinde în toamna anului 1945 mult mai multe ele- mente care îndritue optimismul, decât în toamna anului 1918. Ultimele focare de agresiune au fost strivite. Depinde numai de vigilenţa celor care au avut de Buferit de pe urma agresiunii, ca primejdia să nu se mai repete în viitor. Războiul fiind astfel înlăturat, ţelul primordial este atins. Pacea şi libertatea se pot desvolta libere şi nicio piedică de netrecut nu mai stă în calea organizării unei lumi mai bune. ŞERBAN VOINEA IMPORTANTA DRUMURILOR IN VIATA AMERICANĂ 461 IMPORTANŢA DRUMURILOR IN VIAŢA AMERICANĂ Am luat parte, ca delegat oficial, la al 6-lea Congres Internaţional de Drumuri ce s’a ţinut la Washington, în 1931. In aoeastă calitate, am avut norocul să traversez Oceanul, să văd New-York-ul, să particip la lucrările Congresului din Washington şi apoi, într’un grup do 50 congresişti având 50 însoţitori permanenţi şi tot pe atâţia schimbători, după districtele vizi- tate, — am mai avut norocul să călătoreso prin 7 state din Estul industrial din « Noua Anglie », pe socoteala guvernului american, ou itinerariul Wa- shington - Philadelphia - Trenton - New-York - Boston - Rochester - Niagara- Cleveland - Detroit, cu scopul de a parcurge şosele modeme, de a vizita şan- tiere de drunrari^precum şi fabrici şi uzini, în special fabrici de automobile şi de maşini rutiere. Este lesne de înţeles, că o asemenea călătorie, unică în viaţa unui Bomân, mi-a dat ocazia să fac multe constatări şi observaţii, şi să am multe şi felurite impresii, ca voiajor şi ca tehnician. Mă voi mărgini astăzi să spun câteva cuvinte, numai despre dru- murile americane şi încă, numai din punctul de vedere în care Americanii înşişi apreciază minunata lor reţea de drumuri modeme. Era în primul an dela cunoscuta criză financiară. Lumea nu-şi revenise din sguduirea produsă de crahul bancar. Comerţul stagna, activităţile toate se restrângeau, şomajul lua proporţii, toate lucrările gigantice de extensiune şi parcelare dela marginea oraşelor înoremeniseră. Şi totuşi, pentru un european şi mai ales pentru un inginer, fenomenul tehnic american se impunea cu putere uriaşă: America trebue să fie descoperită a doua oară. Armătura, pe care e clădită civilizaţia nord-americană, o formează fără îndoială marea industrie, care prin organizaţia şi activitatea ei formi- dabilă constitue o minime nu numai a Americii, dar chiar a epocei noastre. In toate timpurile însă, marile civilizaţii n’au putut prospera decât dacă au dispus de un sistem propriu şi eficace de căi de comunicaţie. Civilizaţiile au mers în pas cu mijloacele de transport. Mijlocul de transport a fost chiar vehiculul civilizaţiei. Dacă în secolul trecut Introducerea şi răspân- direa căilor ferate au revoluţionat lumea în aşezările ei, — tot astfel indu- stria americană, prin noile mijloace de transport ce a creat pe scară mare, a dat societăţii americane o nouă şi strălucitoare înfăţişare. Şi în adevăr, ramura cea mai considerabilă a industriei americane o constitue fabricarea auto-vehiculelor, precum şi construcţia drumurilor modeme, adecvate. In constituţia federală din 1787, se prevede ca alegerile prezidenţiale să se facă dela 1 Noemvrie până la 6 Noemvrie, dar înscăunarea noului preşe- dinte ales, să se facă abia la 1 Martie din anul următor, din cauză că pe atunci starea deosebit de rea a drumurilor în timpul toamnei şi iernii împiedeca o rapidă totalizare a rezultatelor alegerilor cu ajutorul căruţelor şi oălăreţilor. Astăzi însă, circulă în Statele Unite aproximativ 30.000.000 de auto. vehioule: adică 80% din maşinile existente pe pământ. Daoă în fiecare 11 4oe REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE din cele 30.000.000 de maşini ale Statelor Unite ai pune c&te 4 Americani, toată populaţia republicii Nord-Americane, la un moment dat, s’ar putea mişca în automobile. Valoarea acestor maşinifacecâtîndoitul avuţiei noastre naţionale. La fiecare familie americană, se poate spune că revin în medie c&te 2 maşini. In oălătoria noastră făcută cu congresiştii, pe şoselele din « Noua Engli- teră », abia după un parcurs de 1000 km am întâlnit o trăsură cu un oal, spre surprinderea noastră generală. Pentru aceste 30.000.000 de automobile americane, a fost absolut necesar să se înzestreze ţara cu o reţea de drumuri viabile. Chiar inginerii nemţi declarau, înainte de 1933, că Americanii au asupra Europei un avans de 60 ani In materie de drumuri moderne. Atât în timpul desbaterilor congresului în Washington, cât şi în timpul excursiilor organizate pentru vizitarea şoselelor, toţi fruntaşii vieţii ameri- oane, miniştri, şefi de stat, primari, prezidenţi de Camere de comerţ, mari industriaşi şi tehnicieni... ne-au arătat, conştienţi şi mândri, care este importanţa extraordinară a drumurilor moderne în viaţa americană. Ne-au demonstrat că prosperitatea americană se reazemă pe buna reţea de drumuri modeme. Ne-au arătat că şoselele bune apropie oamenii între ei şi apropie satele de oraşe. Toate frumuseţile Americii sunt cercetate azi de Americani. Cheltuelile turiştilor americani se evaluează anual la miliarde de dolari. Prin această mişcare extraordinară a Americanilor, ţara le de- vine cunoscută şi familiară, li se măreşte orizontul de vederi şi cunoştinţe, li se intensifioă sentimentul de solidaritate şi mândria naţională. Simplul fapt al circulaţiei de automobile luxoase pe drumuri rele şi desfundate accentuează prea mult diferenţele do clase sociale şi nimic nu irită mai mult simţurile claselor inferioare decât împroşcarea cu noroi sau înne- carea în nori de praf a bieţilor pietoni, de automobilele luxoase, ciroulând pe drumuri desfundate, neîmbunătăţite. Ministrul de Externe, ne-a spus la deschiderea Congresului: e mai păgu- bitor să te lipseşti de şosele, decât să le construeşti. Iar inginerii americani: chibzuind bine, drumul cel mai costisitor este tot drumul cu noroi, adică drumul nelucrat, nemodemizat. Un preşedinte de Cameră de comerţ, ne-a spus: < Marile drumuri modernizate simt garanţii pentru relaţii mai bune între diverse regiuni şi naţiuni. « Drumurile bune sunt duşmani ai Ignoranţei, căci toate şoselele trebue să treacă pe lângă o şcoală. « Ele înlesneso familiilor mijlocul popular de a ieşi la aer deschis. Ele servesc de text pentru cunoaşterea naturii. « Ele trec deopotrivă şi pe lângă palatul bogatului şi pe lângă coliba ţăranului. Ele leagă marea fabrică de mii de lucrători, cu umilul atelier al unui singur meşteşugar. Transportul pe şosele interesează pe fiecare şi aduce folos fiecăruia din noi ». Iată aoum câteva pasaje din discursul unui ministru rostit la un banchet: « Drumurile bune înlesnesc transporturile şi comunicaţiile. Ele nimiceso plictiseala şi izolarea satelor. Ele oferă lucrătorilor dela oraşe beneficiile IMPORTANTA DRUMURILOR IN VIATA AMERICAN 40j vieţii rurale. Ele răspândeso bunuri recreative şi culturale şi desvoltă pa- triotismul naţional şi de stat. Este deja stabilit că nivelul de viaţă în lungul unui drum bun e mai ridicat decât acela în lungul unui drum rău. Pe un sistem de drumuri viabile se vor îngrămădi inevitabil centrele de populaţie, înzestrate cu biserici mai mari şi cu şcoli mai bune. Pe aceste artere de comunioaţie se răspândeso binefacerile culturii şi înălţării până şi în colţurile cele mai îndepărtate ale naţiunii, oferind aceeaşi egalitate de posibilităţi şi celui mai umil cetăţean al ţării. « Numai astfel am putut cheltui pentru drumuri, în anii din urmă, tri- lioane de dolari. « Astăzi experienţa poporului "eT aşa de avansată, încât el nu se mai l oate lipsi de drumuri modeme, că pur şi simplu el nu şi-ar mai putea trăi viaţa, aşa cum o înţelege el, dacă n’ar avea la îndemână imediat şi constant toate avantajele drumurilor bune şi ale vehiculelor automobile. Americanul, când îşi conduce propria sa maşină pe un excelent drum american, simte bucuria de a trăi şi se simte mândru că e cetăţean american 1. * * * Nu mă pot opri fără să vă fac o scurtă şi sumară descriere a şoselei Philadelphia—New-York, la intrarea în New-Yoik din spre Trenton. Unde traficul nu este mare, şoseaua constă din două benzi de beton armat, a 3 m lăţime fiecare, pentru cele două curente opuse de oirculaţie. Dacă dela un punot traficul începe să se intensifice, se adăugă şoselei o bandă centrală, a treia, care serveşte pentru încrucişarea vehiculelor mai repezi şi mai uşoare. Dacă traficul devine şi mai intens, şoseaua va fi pre- văzută cu patru benzi. Apropierea oraşului New-York începe a fi simţită dela 100 km: reclamele în lungul drumului se înmulţeso mereu, pe dru- murile laterale vin necontenit automobile, care se adaugă traficului de pe artera principală. Ajungi la un loo , unde traficul numără 5000 vehicule pe zi. După 10 km intensitatea traficului zilnio devine 10.000 vehicule. Nu- mărul benzilor şoselei va spori în oonsecinţă. Pe benzile mărginaşe se mişcă oamioanele şi autobusele; iar pe celelalte benzi, cu cât te apropii de axul şoselei ou atât vehiculele vor fi mai uşoare şi mai repezi. Ajungi apoi la o încrucişare unde intensitatea traficului este de 46.000 vehicule în 24 ore. Regiunile de lângă şosea devin din ce în ce mai populate, oraşele încep să fie din ce în ce mai apropiate. Fumul de benzină, bâzâitul motoarelor şi scârţâitul frânelor te zăpăcesc, te ameţeso. Ar fi cu neputinţă ca fluviul de automobile de pe şosea să fie revărsat pe străzile oraşelor traversate. Şi atunci, şoseaua este transfor- mată într’un pod enorm, în viaducte colosale, pe deasupra străzilor locale. Prin benzi înclinate, se face legătură între traficul superior de pe şosea şi trafioul local dela faţa solului. Şi când fluviul acesta de automobile ajungo la ţărm, există un tunel pe sub Hudson River, tunelul olandez, prin care se pătrunde în oraşul New-York, cu o oapacitate de oirculaţie de 4000 ve- hioule pe oră. * * 404 REVISTA FUNDAŢIILOR regale De sigur că la mulţi din d-voastră, când aţi auzit declaraţiile personali- tăţilor proeminente americane asupra importanţei ^drumurilor moderne, v’au Venit in minte vorbele prea cunoscute şi des repetate ale lui Ford: « Eu fabric automobile. Ce aş face eu cu atâtea milioane de automobile dacă singurii mei cumpărători nu ar fi decât miliardarii. Deci lucrătorii trebue să-mi cumpere maşinile mele. «Automobilul permite oamenilor să vadă ce se petrece în lume. Dar acest lucru împinge către o viaţă mai largă, cere o hrană mai îmbelşugată, cere obiecte diverse şi de calitate superioară, un mai mare număr de cărţi, mai multă muzică, mai mult din toate». îWă îndoială că este o exagerare să pretinzi că industria automobili- stică şi automobilul ieftin vor salva omenirea. Şi de aoeea Ford a fost taxat de Babitt inginer, devenit rege al automobilului. (Babitt, cum ştiţi, este Ameri- canul mijlooiu, eroul romanului cu acelaşi nume al scriitorului Sinclair Lewis). Independent însă de orice teorie, fenomenul tehnio american constitue o realitate unică. Nu este o jucărie să construeşti poduri suspendate pe 1000 m distanţă între reazeme, sau să construeşti un sgârie-nori de 100 de etaje. Lumea de astăzi are coarde care vibrează la cea mai insignifiantă performanţă sportivă. Cu atât mai mult realizările tehnice americane tre- bue să ne impună un respect absolut. Când la sfârşitul oălătoriei, am vizitat domeniile Ford, cu uzinele dela Detroit, unde se fabrică automobile în serie, la o bandă, care varsă la fieoare 4 minute o maşină gata, complet echipată, — am avut viziunea netă că numai tehnica evoluată, care face munca din ce în ce mai produotivă şi mai cerebrală, va fi în stare s'ă eli- bereze omenirea şi să uşureze viaţa fieoărui om de pe acest pământ, punând în slujba popoarelor imensele energii ale naturii şi aşezând astfel dreptatea deplină în fiecare ţară a lumii. PROF. ING. N. PROFIRI PROBLEMA FABRICAŢIEI DE TRACTOARE IN ROMÂNIA Faptul că România este socotită o « ţară agricolă * n’ar trebui să excludă posibilitatea unei fabricaţii proprii de maşini şi unelte agrioole şi în special de tractoare. Industria metalurgică şi mecanioă de oare dispunem, a avut până în pre- zent alte preocupări, în speoial cele legate de programul de înarmare. Pentru acest motiv, debuşeurile ce le-ar fi putut oferi agrioultura prin plasamentele de maşini şi unelte de toate categoriile, inclusiv tractoare, nu au avut decât un rol cu totul neînsemnat. Este necesar, de asemenea, să amintim unele încercări sporadioe şi timide ale acestei industrii, de a cuprinde în propriul său program şi fabripaţia de maşini agricole; realizările efective, însă, au avut drept scop, fie acoperirea golurilor de fabricaţie, fie lărgirea progra- mului, urmărind micşorarea oheltuelilor de regie în perioadele de activitate restrânsă. Deoi, în niciun caz, fabricaţia de maşini şi unelte agrioole n’a fost studiată într'un plan astfel conceput, încât să cuprindă toate laturile aoestei importante probleme şi n’a fost nici cel puţin formulată ca atare, PROBLEMA FABRICAŢIEI DE TRACTOARE IN ROMÂNIA 405 In cele ce urmează, vom înfăţişa una din posibilităţile pe care le are industria metalurgică şi mecanică din România, aceea de a fabrica tractoare: 1. Factorii tehnici principali, care au determinai cererea şi oferta de tractoare. Aceşti factori sunt: a) Diversitatea mărimii loturilor de exploatare cât şi configuraţia ş[ aşezarea lor; aceasta este cel mai important element care determină mă- rimea şi puterea maşinilor agricole alese. Exploatările mari, aşezate in câmpie sau în zona deluroasă, au avut nevoi cu totul diferite de cele ale exploatărilor mici, care au dus la o serie de încercări făcute de organele oficiale, pentru a stabili tipurile optime de maşini agricole. Afară de aceasta, înşişi proprietarii de terenuri agricole au avut şi ei partea lor de contribuţie în definirea.complexului de date pentru alegerea urmărită; dar toate aceste observaţii, nefiind coordonate într’un plan precis, au întârziat hotărîrile ce trebuiau luate, într’o perioadă de timp in care dotaţia ţării, fie prin import, fie prin fabricaţia în ţară, era ou putinţă. h) Lipsa unor elemente tehnice suficient pregătite pentru a mânui acele maşini agricole, a căror alimentare şi întreţinere se face cu mai multă greutate, a determinat alegerea tipurilor de fabricaţie celor mai simpl^ şi mai eftine, dar care au, in aceeaşi proporţie, şi o viaţă limitată. c) Ofertele primite până în 1939 prezintă o diversitate de tipuri şi mărci, similară cu aceea întâlnită in comerţul de autovehicule. De aici a rezultat o agricultură dotată cu serii mici, atât de tractoare, cât şi de maşini, a căror reparaţie şi întreţinere a întâmpinat, in perioada de restricţie a im- portului, dificultăţi în deobşte cunoscute. 2. Necesitatea întocmirii unui program de dotare a agriculturii cu mijloace de tracţiune mecanică. Elementele de bază au fost stabilite de organele de resort, care dispun de toate datele necesare. S’a precizat, astfel, că stocul de animale de trac- ţiune n’a fost suficient nici în perioada premergătoare războiului; şi că, in plus, o bună parte din aceste animale dau randament slab, din cauza felului cum sunt nutrite şi mai ales întreţinute. 0 completare a mijloacelor de trac- ţiune animală a constituit, aşa dar, totdeauna, o necesitate indiscutabilă, dar nesoluţionată. S’a arătat că dotaţia cu tractoare s’a făcut în proporţii prea mici. Pentru completarea ideilor de mai sus, care au îmbrăţişat numai latura tehnică a acestei importante chestiuni, trebue să amintim şi dificultăţile create de lipsa de rentabilitate a producţiei agricole generale, lăsate să lupte—în schimburile cu străinătatea — cu o concurenţă organizată pe alte baze de exploatare. Căci oricât de bogat ar fi solul ţării noastre în substanţe nutri- tive, ce îngădue o cultivare uşoară, concurenţa premergătoare războiului, ca şi aceea ce va putea incepe în curând, impun un efort coordonat pentru a se realiza o exploatare raţională, printr’o dotaţie minimală cu mijloace de tracţiune mecanică. Aceşti 25 ani pierduţi în încercări timide, să servească cel puţin ca bază de plecare pentru programul ce trebueşte trasat acum, program, ce nu mai poate suferi nicio întârziere. Dispunem azi de cca 4.000 tractoare agricole, ce se găsesc în ce» mai mare parte la limita de folosinţă; în plus, se mai găsesc cantităţi neînsem- 406 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE nate de tractoare pentru transport rutier sau scopuri forestiere. Un program de nevoi în tractoare trebueşte să cuprindă la un loo: agricultura, transpor- turile şi silvicultura. Separat, va rămâne tractorul utilizat pentru construcţia de drumuri, lucrările de nivelare a solului sau de desfundare. Agricultura, singură, necesită, după datele ofioiale, 5.000 tractoare pentru arat, destinate să completeze lipsurile imediate, iar creşterea stocului, inclusiv înlocuirile celor uzate, se va face printr’un adaus anual de 1.500 bucăţi, dintre care 1.000 sub formă de tractoare în funcţiune şi 500 sub formă de piese de schimb. La aoeleaşi cifre se ajunge nu numai pe baza datelor statistice, ci şi printr’un calcul deductiv, care pleaoă dela suprafeţele de arat. Toate statisticile arată că rentabilitatea agricolă este în funcţie de va- loarea inventarului tehnic. Câteva exemple sunt edificatoare: Producţia de grâu medie Valoarea invent. tehnic (pe ha) (lei ha) România..... 1.000 860 Bulgaria..... 2.000 1.320 Polonia...... 3.000 1.440 Germania..... 15.000 2.070 Elveţia..... 43.000 2.250 Franţa ..... 38.000 1.950 Din aceste cifre rezultă oă România, ţară agricolă, dispunând de supra- feţe mari de cultură şi de un pământ bogat în substanţe nutritive, incom- parabil superioare, produce, din cauza lipsei de inventar agricol, mai puţin pe unitatea de suprafaţă, decât ţări mai slab înzestrate de natură. Investiţiile noastre sunt prea mici. 3. Alegerea tipului de tractor. O latură importantă a problemei fabricaţiei de tractoare în ţară, este stabilirea unui singur tip, care să permită ca printr’o serie de fabrioaţie lungă, să se asigure rentabilitatea necesară. Dificultăţile ce stăteau până acum la baza achiziţionării de tractoare, au fost schiţate mai sus, mărimea lotului de exploatare şi configuraţia tere- nului constituind factorii cei mai importanţi care determinau alegerea. Dar structuri proprietăţii agricole a suferit modificări noi, iar loturile individuale s’au micşorat la 50 ha. Pentru o astfel de suprafaţă niciun pro- prietar nu va găsi rentabilitate pentru a învesti o sumă atât de mare, cum- părând un tractor. Stabilirea tipului de tractor în situaţia de azi trebue să ţină seama şi de alte elemente care determină asemenea investiţii. Pe viitor, nu se mai pune problema vânzării de tractoare unei clientele numeroase, deoarece plasamentul se reduce numai la două posibilităţi: a) . Statul, care trebue să-şi creeze centre de motocultură, de unde să se poată închiria unelte agricole şi în special tractoare; b) Diferiţi clienţi particulari, care în afara propriilor terenuri agricole, caută să satisfacă şi alte nevoi, creându-şi beneficii suplimentare din exploa- ţarea tractorului achiziţionat, PROBLEMA FABRICAŢIEI DE TRACTOARE IN ROMÂNIA 407 Poate că vor mai fi şi cazuri, când diferiţi particulari vor achiziţiona tractoare numai cu scopul de a munoi terenuri străine, dar numărul acestora va fi destul de mic. Totuşi, la alegerea tipului de tractor, chiar în situaţia de azi, nu se poate neglija experienţa trecutului, din care rezultă că, faţă de elementele tehnice mai sus menţionate, cât şi faţă de modul în care se face îngrijirea şi alimen- tarea tractorului, la noi puterea acestuia trebue să fie de 40—45 CP, iar construcţia lui cât mai simplă. . Un astfel de tractor este reprezentat prin seriile cunoscute în agricul- tura noastră, cu motoare monocilindrice semi-Diesel. Ţinând seama de aceste date de bază, precum şi de tipurile experimentate ani de-a-rândul de către organele oficiale de resort, s’a ajuns la concluziunea că un tractor agricol, care ar putea satisface, aproape în totalitate, nevoile agriculturii noastre, chiar în forma actuală de exploatare, ar trebui să în- deplinească aproximativ performanţele de mai jos, ce au fost stabilite după ndicaţiunile date de Ministerul Agriculturii şi Domeniilor. Date constructive fi 'performanţe Tractor 21” Date Performanţe Dimensiuni Observaţiuni Putere maximă...... 45 C.P. Putere de anduranţă .... 40 » Turaj nominal....... 630 ture/minut Turaj în gol........ 300 » » Putere la cârlig...... 26 C.P. Capacitate combustibil . . . 100 litri Capacitate ulei....... 6,5 » Diametru/lăţime şaibă de curea 680/196 mm Raza de giraţie...... 4,4 m Vitesa I ......... 3,5 Km/oră Vitesa II......... 4,7 » » Vitesa m......... 6,2 » » Mers înapoi........ 4,4 » » Lungime totală...... 3.460 mm Lăţime totală....... 1.820 » înălţime totală....... 2.305 » înălţime dela pământ . . . 305 » Diametru/lăţimea roţilor de tracţiune........ 1250/300 » Nr. brazdelor....... 3 --- Performanţe în medie de arat pe zi.......... 5 Ha 10 ore Consum combustibil (motorină) 18 Kg/ha 408 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Acest tip de tractor, după părerea specialiştilor, poate satisface nevoile agriculturii, chiar în ideea unei comasări a terenurilor exploatate. Se înţelege că progresele realizate, în domeniul construcţiilor de motoare pentru autovehicule sau aeroplane, nu va putea rămâne fără repercusiuni asupra construcţiei de tractoare. Specialiştii bănuesc răspândirea unui tip de tractor mult mai mic, care să poată trage câte o singură brazdă. Această unealtă este necesară în primul rând fermelor sau micilor ex- ploatări agricole individuale. Totul va depinde şi de posibilitatea de import. Fără îndoială, că la nevoie ar fi posibilă şi construcţia lor în ţară, prin achi- ziţionarea unei licenţe. Mai rămâne deschisă chestiunea tractorului de transport rutier şi fo- restier, care cu mici modificări la vitese şi schimbarea roţilor, poate fi asemeni celui agricol, roţile primului gen de tractoare necesitând cauciucuri, iar ale celui de-al doilea, şenile. Dacă problema tractorului agricol va fi soluţionată, celelalte cerinţe vor fi dela sine satisfăcute. 4. Structura industriei nbaslre, faţă- de condiţiunile unei fabricaţiuni ren- tabile de tractoare. Făcând o analiză sumară a fabricatelor industriei metalurgice şi mecanice dela noi, ca rezultantă a dotaţiei în maşini şi utilaje, precum şi a pregătirii tehnice a personalului respectiv, ajungem la ideea că niciuna din aceste industrii nu poate realiza .integral fabricaţia do tractoare, fără o colaborare cu alte industrii. Se înţelege că, din masa industriilor, cărora le-ar reveni să se ocupe de o asemenea problemă, trebue să facem o selecţie minuţioasă, alegând pe acelea al căror utilaj e mai adecuat şi care pot organiza, în acelaşi timp, şi o producţie industrială, atât de necesară pentru rentabilitatea şi reuşita tehnică a fabricaţiei. ' Cei mai importanţi factori, care determină această alegere, sunt: — tehnicitatea; — experienţa fabricaţiei în serio mare; — dotaţia în maşini-unelte, instalaţia de tratamente termice, forjă, turnătorie; . — suprafeţe mari pentru organizarea şi desfăşurarea seriilor. In consecinţă, se vede clar, că o industrie care să cuprindă în întregime aceşti' factori eu atribute într’un grad superlativ, nu avem — şi pentru acest motiv alegerea trebue făcută, aşa cum am spus, cu toată prudenţa. Aşezând în primul plan tehnicitatea, experienţa fabricaţiei de serie şi dotaţia cu maşini-unelte, instalaţii de forje şi tratament — ea reprezentând partea cea mai importantă a unei asemenea fabricaţiuni — ajungem la concluzia că numai o uzină, care a fabricat motoare în serie mare, ar putea, cu maximum de eficienţă, să se ocupe şi de fabricaţia tractoarelor. In ţară dispunem numai de uzinele aparţinând Regiei Autonome I. A. R.- Braşov, care corespund cerinţelor anunţate, deoarece au proiectat şi fabricat fn serie motoare dc avion. S’ar putea obieeta că dimpotrivă, trecerea dela PROBLEMA FABRICAŢIEI DE TRACTOARE IN ROMÂNIA 409 fabricaţia motoarelor de avion la aceea a tractoarelor, reprezintă o scădere a calităţii şi preciziunii lucrului. Uzinele I. A. R. vor avea o singură lipsă faţă de nevoile fabricaţiei de tractoare: aceea a turnătoriei de fontă, de oarece în prezent dotaţia în acest domeniu este corespunzătoare ca dimen- siuni oerinţelor motorului de avion. Capacitatea liberă, ce poate fi folosită pentru fabricaţia de tractoare, este de 2/3. Răspunderea tehnică a industriei producătoare de tractoare trebue extinsă şi în afară de porţile atelierelor de fabricaţie, în tot ceea ce priveşte reparaţiunile şi întreţinerea fabricatelor construite, prin crearea unor ate- liere regionale, care să îndeplinească acest oficiu. Uzinele I. A. R. au şi această experienţă, reprezentând organul de asi- stenţă tehnică, pe teren, a fabricatelor sale de până azi: celule şi motoare de aviaţie. In concluzie, această experienţă poate fi şi ea îndrumată parţial sau în întregime către agricultură. 5. Nevoile de materii prime şi semifabribate pentru, fabricaţia de tractoare, in raport cu celelalte posibilităţi ale industriei metalurgice din ţară. Stabilindu-se până aci posibilităţile de execuţie, precum şi capacitatea de lucru disponibilă în uzinele ce ar putea fabrica tractoare, rămâne să se analizeze modul cum se va putea alimenta această fabricaţiune cu materii prime, semifabricate şi accesorii. In tabloul Nr. 1 se arată cantităţile de materii prime şi semifabricate necesare pentru un tractor, respectiv pentru 1.500 tractoare, socotindu-se această cifră ca medie a producţiei anuale. TABELA Nr. 1 cuprinzând cantităţile de materii prime şi semifabricate necesare pentru fabricaţia unui tractor, respectiv a 1.500 tractoare +3 Cantitate Cantităţi Valoarea 5 Denumirea Forma pt. 1 trac¬ pt. 1.500. Preţ totală pe £ materialului tor (Kg) tractoare lei kg 1 tractor (Kg.) (Lei) Tagle..... 561 841.500 620 347.820 1 Oţel aliat . . . Bare..... 18 27.000 1.050 18.900 Tagle..... 162 243.000 250 40.500 OLcl uiil uOii • • Bare..... 341 •511.500 670 228.470 3 Tablă cazane . Table peste 8 mm ' 1.410 211.500 290 408.900 4 Fontă specială . Lingouri . . . . 1.740 2.610.000 160 278.400 5 Bronz de Al. . Bare..... 15 22.500 31.00 46,500 6 Tablă alamă . . Table subţii i. . 16 24.000 1.700 27.200 7 Aluminiu aliaj . Bare..... 4 6.000 2.700 10.800 8 Cositor . . . . Lingouri .... 6 9.000 3.050 21.000 4io REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 6. Repartizarea materiei prime şi a semifabricatelor, in funcţie de număr de piese pe tractor. Datele arătate până aci nu precizează structura acestei fabricaţiuni, în aşa chip încât să rezulte interdependenţa dintre industriile colaboratoare. Tabelul Nr. 2 cuprinde aceste elemente, dintr’a căror examinare vom observa că uzinele I. A. R. ar putea executa în întregime toate piesele de tractor, inclusiv montajul lor, ou excepţia pieselor turnate din fontă. Atelierele de turnătorie de care dispun aceste uzine, au fost organizate în vederea fabricării pieselor din aliaje uşoare, bronzuri şi numai pentru cantităţi mici de piese de fontă. In cazul fabricaţiei de tractoare, piesele de fontă reprezentând cca 25% din total, sunt de luat în consideraţie pentru realizarea lor, alte soluţii. 7. Problema accesoriilor şi echipamentelor, necesare fabricaţiei de tractoare. Fabricaţia de tractoare în ţară va mai avea nevoie de: rulmenţi, echi- pament electric şi instrumente de control. Procurarea rulmenţilor a fost şi până aci o problemă dificilă, şi pentru acest motiv, în cazul unei serii mari, importul ar putea fi redus la strictul necesar. Uzinele I. A. R. pot fabrica integral rulmenţi cu role cilindrice şi conice, precum şi rulmenţi cu role sferice (bile) cu condiţiimea de a importa numai bilele. Cantitativ, importul se reduce la 1/8 din valoare. Instrumentele de control, manometrele, vitezometrele şi termometrele, se vor fabiica în întregime de oătre industriile specializate. In ceea ce pri- veşte echipamentul electric, acesta trebueşte importat integral. Dat fiind construcţia simplă a tractorului semi-Diesel monocilindric, acest echipament este extrem de redus. 8. Stabilirea unei serii de tractoare, a căror fabricaţie să prezinte renta- bilitate. Aşa cum s’a arătat mai sus, nevoile imediate în tractoare agricole sunt estimate cam la 5.000 bucăţi. Socotind, pentru împrospătarea stocului, 1.000 bucăţi anual de tractoare noui în funcţiune şi 600 tractoare sub formă de piese de schimb, programul minimal pentru o rentabilitate industrială ar fi de 15.000 buc., dintre care 10.000 în funcţiune şi 5.000 buc. sub formă de piese de schimb. O astfel do fabricaţie se va întinde pe o durată de numai 7 ani, adică până în 1952. 9. Programul de lucru şi livrări. Studiul făcut de uzinele I. A. R. pornindu-se dela numărul de tractoare mai sus arătate, este prezentat în graficul Nr. 1 de mai jos. Studiul tractorului, întocmirea desenelor de fabricaţie după modelul precizat şi alcătuirea nomenclatorului de materiale au început la 1 Martie 1945 şi se vor termina la 15 Iulie 1945. Planul de operaţii, desenele utilajului şi lansarea în fabricaţie a utila- jului, a început la 15 Aprilie 1945 şi se va termina la 15 Nemvrie 1945. Tot • la această dată: 15 Noemvrie 1945, se vor termina şi anticalculaţia, lansarea şi execuţia matriţelor, lucrări începute la 1 Mai 1945. Fabricaţia primei serii va începe la 1 Ianuarie 1946, iar seria normală, ce va încărca simultan fabricaţia, va începe la 1 Martie 1946, TABELA Nr. 2 Grupa Piesa Oţel aliat Oţel carbon Tablă de Fontă Bronz de aluminiu Tablă de forje ţagle bare forje ţagle bare cazane spec. tub. tablă ţagle alamă Ge 2.691 Motor , . . . Cilindru .... ' 175 Piston..... --- --- --- --- --- --- --- 27 --- _ _ _ Capul cilindr. . --- --- --- --- --- --- --- 37 --- --- --- --- Mască de prot.. --- --- --- --- --- --- --- 12 --- --- --- --- Volane acces. . --- --- --- --- 20 --- --- 220 --- --- _ _ Bielă..... 13 --- --- --- _ --- _ _ _ _ _ Arbore motor . . 64 --- --- --- --- --- 2,5 --- --- _ _ Capotaje . . . --- --- --- --- --- --- 2,5 --- --- _ _ ._ Segmenţi . . . --- --- --- --- --- --- 2 --- --- --- --- Semi-cuzineţi . Bcgulator . . . --- --- --- --- --- 2,5 --- 18 --- --- --- --- Cu o vitese 93 Diferenţial . . . Trompete . . . --- --- --- --- ' - --- --- 114 --- --- --- --- Caseta .... --- --- --- 67 _ --- --- --- --- _ _ --- Angrenaje . . . 93 --- --- --- --- --- --- --- --- --- --- --- Ciucc ..... 7,6 --- --- --- --- --- --- --- --- --- --- --- Bucşe..... _ _ --- 3 _ _ _ Buloane .... --- --- --- --- --- 13,5 --- _ --- - - . Plăci ..... --- --- --- --- _ --- _ --- _ 4 _ Cartere Mot.+transm. . --- --- --- --- --- 51 21,5 481 1,5 _ --- Pompe de inj. şi --- ulei..... --- --- --- --- 12 --- --- --- 1 1,5 _ ___ _ - Boţi axa din faţă _ lîir...... --- --- 39 --- --- --- 70 751 25 _ _ 2 --- Băcire .... --- --- --- --- --- --- 45 --- 95 _ _ --- --- . Alimentare . . --- --- --- --- --- --- --- 60 7,5 1 --- 12 Comenzi acces. caroserie. . . --- --- --- 14 --- --- 80 210 23 --- --- --- --- Total . . . 239,6 39 14 79 23 262 1.045 1233,5 4 4 2 12 Greutatea totală, fără rulmenţi, curele şi generatrice + accesorii 3064,1 kg. PROBLEMA FABRICAŢIEI DE TRACTOARE IN ROMÂNIA 412 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE In graficul Nr. 2 se arată datele şi modul cum vor decurge livrările de tractoare, care ar începe în Septemvrie 1946 şi s’ar termina în 1952. Deci pregătirea fabricaţiei în serie a traotoarelor durează 14 luni, iar timpul necesar pentru începerea livrărilor în serie este de cca 18 luni. In acest in- BlPOU NATURA PREGĂTIRILOR ATfcUCR MS ÎNTOCMIREA 06SENFLCR OF RABPtC Sl FORJA NOMCNCl&ruM UATEBIALELOA întocmirea plaiurilor oc operaţie MP, 0-T9FNAOEA UTllAjeiOA. LAN&ARFA •••- MP; ANTCCALCW.AQ6 SI LANSARE UTILAJE si hAtrite pi mse tractor. LANSARE KOOGLE PIESE TRACTOR M Fj •*.- TURNATORIE -- --- -••• fabricat*? SERIA |l •« SEOlE NORMAI A COMANDA MATERIALE Pi PieSE TRACTOR i MRi SOSIRE MATERIAL 100 TRACTOARE M.Sc EXECUTAREA UTILAJELOR «wlWOOOar* MT EXECUTARE» MOOELElOR Pt PIESE TURNATE 111(11! 10111112 l I 1 M 4 S S 7 HIMl H =b O Grafic Nr. 1 terval de timp uzinele vor putea furniza piese de schimb pentru seria de tractoare de aoelaşi tip, existente azi în ţară şi care reprezintă o cotă impor- tantă din dotaţia agrioulturii noastre. TRACTOR Grafic Nr. 2 PROBLEMA FABRICAŢIEI DE TRACTOARE IN ROMÂNIA 413 10. Preţul tractorului fabricat în {ară. Preţul de vânzare al tractorului poate fi calculat numai în funcţie de nu- mărul orelor de lucru, valoarea materialelor, preţul mediu al orei de lucru, regia şi beneficiul, presupunându-se că impozitele vor rămâne aceleaşi. Graficul Nr. 3 arată clar desfăşurarea seriei de tractoare fabricate, în funcţie de numărul orelor de lucru. Pentru prima serie de 1.000 bucăţi, simt necesare 3.500 ore de lucru, iar pentru următoarele 4.000 bucăţi, 2.000 ore de lucru, ajungându-se la un normal de 1.500 ore de lucru, ce se vor putea calcula înoepându-se cu bucăţile fabricate după primele 4.000. 11 Grafio Nr. 3 11. Program de asistenţă tehnică a agriculturii. Fabricaţia de tractoare trebueşte dublată de o asistenţă tehnică, prin care să se înfăptuiască revizia, reparaţia şi întreţinerea întregului material dat spre folosinţă. Uzina producătoare este singura în măsură de a organiza, în centrele care ar fi indicate prin nevoile agriculturii, atât ateliere şi depozite de piese de schimb, cât şi şcoli pentru formarea de conduoători şi mecanici de tractoare. In aceste centre regionale se va urmări modul cum sunt folosite tractoarele, intervenindu-se în toate cazurile când s’ar produce accidente în funcţionare. O astfel de realizare poate fi considerată şi pe un plan mai larg de exploatare agricolă, prin centre de motocultură, în care s’ar grupa tot utilajul agricol. Latura tehnică ar trebui încredinţată elementelor pregătite şi în special uzinei constructoare â tractorului. 414 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 12. Concluziuni. Prezentul studiu are drept scop, de a înfăţişa în linii mari, modul oum trebue înţeleasă fabricaţia de tractoare în România. La baza lui se află rezultatul studiului tehnic făcut de uzinele I. A. R., asupra unui tip de tractor indicat de Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, precum şi ansamblul ideilor izvorîte din discuţiunile ce au avut loc în jurul acestei probleme. Atâta vreme cât maşinile, precum şi utilajul agricol în general, sunt soli- citate în serii mici, datorită lipsei celor dispuşi să le folosească sau datorită unor nevoi variabile, nu poate fi vorba de o fabricaţie pe baze industriale în ţară. In prezent industria metalurgică şi mecanică de care dispunem, poate să rezolve o fabricaţie de tractoare de un singur tip, pentru a se asigura serii rentabile. Livrările rămânând la cifra totală de 15.000 tractoare, ar putea începe în 18 luni, sfârşindu-se în Iunie 1952, adică în 7 ani. Tractorul ales ar putea răspunde şi nevoilor de transport rutier sau forestier mic, ceea ce reprezintă o perspectivă în plus pentru mărirea seriei de fabricaţie. Preţul de vânzare al fabricatelor realizate, nu înseamnă un impediment destul de • important pentru a se renunţa la această realizare. Fabricaţia de tractoare reprezintă unul din cele mai importante seotoare de activitate, care va contribui la menţinerea industriei metalurgice şi me- canice, devenită, azi, disponibilă. In aceeaşi situaţie mai pot fi socotite şi alte maşini şi unelte agricole, care se pot de asemenea realiza prin uniformi- zarea tipurilor, pentru a se asigura serii mari în vederea unei fabricaţiuni rentabile. Dr. Ing. PASCAL POPESCU RECENZII NIcolae V. Gogol: Portretul. Traducere de R. Donici. «Cartea Rusă» Buc., 1945. — O nuvelă, fantastică, de-a-lungUl căreia pluteşte, poate nejustificat, umbra lui Edgar Poe. Din cadrul literaturii ruse de epocă, aplecată cu preferinţă asupra psihozelor, Gogol se integrează, cu nuvela aceasta, In nesfârşita serie a vechilor nuvclişti, la care cititorul revine cu o plăcere neistovită. Povestea unui pictor care a reuşit să redea atât de bine fiinţa unui cămătar, Îndeosebi ochii, Încât su- fletul diabolic al acestuia a trecut in portret, continuându-şi prin el acţiunea nefastă — procură autorului prilejul mul- tor tablouri de epocă. In zugrăvirea lor, Gogol, frondeur şi adesea satiric, Îşi Înscrie discret coordonatele personalităţii sale de romantic non-conformist. G. Dăianu A. P. Cehov: Sala Nr. 6, traducere de Prof. S. Sanielevici.« Cartea Rusă», Buc., 1945. —Există o cale regală a literaturii ruseşti şi dacă pentru noi ea este azi uşor vizibilă, nu este mai puţin adevărat că literaţilor ruşi, pentru tratarea subiecte- lor prefârate, această cale unică li se im- punea. Clişeul primar al ei (şi forma lite- rară care stă la Începutul literaturii ru- seşti) este fabula alegorică; dar a reduce totul la acest clişeu constitue desigur o impietate. Totuşi literatura socială rusă, romantică sau realistă, e prevăzută de-a- lungul ei cu o grămadă de repere care ne Îndeamnă la interpretarea alegorică a faptelor, iar meritul autorilor ruşi constă pe de o parte in aceea că nu ne impun urmarea obligatorie a acestor repere, pe de alta in faptul că au reuşit să elaboreze o Întreagă poetică a disimulării sensului just al operelor. Vaticinaţia unui nebun nu obligă nici pe nebun, nici, ai impresia, pe autorul Bcrierii care ti povesteşte faptele. Constatarea Iui Bergson că filosoful tot- deauna găseşte un residuu amar sub râsul cel mai nestăpânit, se aplică parcă In mod deosebit unui A. P. Cehov, la lec- tura căruia residuul amar şi râsul spu- mos coexistă, dacă nu cumva râsul este subsecuent constatărilor deprimante. Ci- titorul obişnuit, rămâne Ia terminarea cărţii, pe gânduri; dar agenţii ţarului vor fi foarte Încântaţi de povestea comică a unui medic psihiatru Închis forţat In balamuc, de unde nici legea, nici ţarul, nici amicii nu Încearcă să-I salveze, după cum nici el Însuşi nu se gândise să scoată sănătoşi pe bolnavii săi. Literatura precursorilor revoluţiei ruse oferă un complex de forme, determinate de obiect, a căror cercetare va adăuga mult ştiinţei literare. G. D. Anton Cehov: '•Trei surori, traducere din limba nisă de Violeta Jlanu. « Cartea Rusă», Buc., 1945. —O piesă de teatru In care singurul eveniment important este desnodământul dramatic. încolo — Întreaga discuţie a personagiilor se poartă In Jurul unor neînsemnate evenimente provinciale, care nu reuşesc să dea piesei o viaţă mai palpitantă. Natalia Ivanovna Îşi Înşeală soţul, dar Îşi iubeşte, casnic, copiii. Soţul Înşelat nu capătă relieful omonimilor săi galici, ci, deopotrivă cu celelalte personagii, renunţă la orice am- biţie socială; nu reuşesc să schimbe pro- vincia cu Moscova, dar — şi acesta este sensul piesei — sunt convinşi că va veni timpul care va da tâlcul acestor suferinţe şi, In aşteptarea Iui, vor munci. Irina, Ia vestea morţii logodnicului, pe care de altfel nu-I iubeşte, plânge În- cet şi, până să vină timpul deslegării tai- nelor, se hotărăşte: «... trebue să trăim, să muncim... să muncim! Voiu pleca singură, mâine! Voiu Învăţa copiii.,, toată 4i6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE viaţa mi-o voiu Jertfi pentru cei care au nevoie de ea !«. « Lumea ne va uita, zice Oiga, ne va uita chipurile, graiul, şi toate c&te au fost! Dar suferinţele noastre se vor pre- face In bucurii pentru urmaşii noştri...1. Spleenul rusesc, Învăluitor şi depri- mant, îşi găseşte astfel o ieşire la care n'a ajuns corespondentul său occidental. G. D. A. I. Kuprin: Pudelul Alb. « Cartea Rusă», Buc., 1945.—Un flaşnetar bă- trân şi un saltimbanc de doisprezece ani colindă drumurile însorite ale Crimeii, însoţiţi de un câine care se produce, şi el, cu puncte in program. Nişte bogătaşi vor să cumpere câinele pentru sume fabu- loase ; ei refuză. Li se fură câinele, dar el urmăresc redobândirea lui. Foarte po- trivită poveste pentru copii. G. D. Ivan Turghenlev: Părinţi şi copii, ro- man, tradus din, limba rusă de Maria S. Vlad. «Cartea Rusă», Buc., 1945.— Piesa lui Cocteau Les parents terribles, (schimbând unii termeni), este antici- pată In acest roman. Tezismul de o du- plicitate aparentă îngăduia lui Turghe- niev să descrie, in acelaşi timp, un per- sonaj reprezentativ pentru epoca de acum o sută de ani: nihilistul rus. Mo- ralei comune i se aduc satisfacţii, făcând fericiţi pe copiii conformişti, morţi pentru societate înainte de a fi trăit; dar cât de semnificative sunt traiul şi moartea absurdă a nihilistului Bazarov, înzestrat cu o conformaţie spirituală care, dacă va reuşi să depăşească accidentele, va sehimba cursul nedrept al societăţii, in tiparele uzate ale căreia nu a Încăput făp- tura sa născută prea de vreme. G. D. C. Trenlov: Liubov larovaia, piesă in cinci acte. Traducere din ruseşte de R. Donici. «Cartea Rusă», Buc., 1945.— Episod dramatic din lupta Roşilor îm- potriva Albilor. Piesă caracteristică a teatrului nou sovietic, cu multă mişcare, scrisă nervos şi acţionând o mulţime de personagii, toate interesate, ca părţi opuse, In succesul final al războiului. Dintre ele se deosebeşte Liubov larovaia, conducătoarea partizanilor roşii din spa- tele frontului. Sub zelul ei neostenit pen- tru cauza Revoluţiei, este răscolită de dragoste pentru soţul ei, situat In cea- laltă tabără. Trădată de dragoste la un moment dat, ea îşi revine. Şi rezultatul unei lupte cu atât mai puternice, cu cât ni se desluşeşte numai In momentele de Înaltă tensiune, este proferat de Liubov In cuvinte dc o înşelătoare simplicitate: < Coşchin: (ii strânge mâna) Mulţu- mesc. Am ştiut totdeauna că eşti o to- varăşă de Încredere. Liubov. Nu. Abia de azi sunt o tova- răşă de încredere». su-ăii G. D. Generaţia Iul Stolln, cu o prefaţă de Em. Joraslavski, Traducere din limba rusă de V. Val. şi Marcel Aderca. < Cartea Rusă», Buc., 1945.—O antologie de povestiri din autorii diferitelor popoare din U.R.S.S.—toate referindu-se la evenimente din gloriosul război Împo- triva Germanilor. Mai mult decât In oricare altă ţară, scriitorii sovietici şi-au pus pana In slujba Patriei, creind opere de artă intru nimic artificiale. In recenta conflagraţie majoritatea lor (tinerii fără excepţie) au luat parte la lupte, operele lor fiind de fapt mesagii strălucite ale unor,.luptători care au dat Patriei şi viaţa şl ceva mai mult decât viaţa. Ca- riera literară a multora din ci, desprin- zându-se la un moment dat.din existenţa comună, s’a reîncadrat apoi jertfei gene- rale cu un eroism comun Întregii generaţii. G. D. Vasllli Grossmann: fadul dela Tre~ blinca, traducere din limba rusă de Leonid Rebeja. «Cartea Rusă», Buc., 1945. — Dramatic reportaj asupra unui lagăr de exterminare a evreilor şi inde- sirabililor regimului hitlerist. Se descrie < acurateţea, pedantismul» cu care nemţii au ridicat această Întreprindere industri- ală producătoare de cadavre. După recepţionarea « materiei prime », nemţii nu uitau despoierea acestora de orice bunuri: haine, bani, bijuterii—Ii tundeau pe toţi, părul lor fiind necesar industriei Rcichului. Moartea era gra- dată. Naziştii nu voiau numai să-şi vadă clienţii morţi, ci găseau o deosebită plă- cere să-i vadă murind chinuiţi. G. D. RECENZII 4i7 Actele acuzi. Traducere din ruseşte de Asea şi N. Moraru. < Cartea Rusă • Buc., 1945.—«Culegere de documente privitoare la atrocităţile săvârşite de autorităţile germane pe teritoriile sovi- etice vremelnic ocupate». Se dau docu- mente asupra Jefuirii comorilor econo- mice şi culturale, asupra deportărilor şi exterminărilor In massă a cetăţenilor sovietici. Se reproduc protestele prizo- nierilor germani şi ale autorităţilorvso- vietice pe lângă Crucea Roşie din Geneva. G. D. Hcinrlch Helne: Alta Troll, Visul unei nopţi de vară. Traducere de Isaiia Ră- căcluni. «Cugetarea», Buc., 1945. — Lung poem satiric al lui Helne, îndreptat Împotriva patrioţilor germani dela 1850. Recenta răbufnire a aceloraşi vechi ran- chiune teutonice actualizează şl scrierea lui Heine; nu Insă in măsura In care ne-am fi aşteptat. Aluziile la fapte de epocă uitate ‘stingheresc mult lectura; pe de altă parte, un comentariu amă- nunţit al acestora lipseşte din lunga «Introducere » a traducătorului. G. D. Maurice Tlioroz: Franţa după capi- tulare. «Cartea Rusă», Buc., 1945.— 0 evocare a decăderii şi reînălţării Fran- ţei. Se lămuresc resorturile care au pro- movat defetismul, politica de expecta- tivă şi de colaborare cu Germania. Se arată desvoltarea mişcării de rezistenţă şi opera Comitetului pentru eliberarea Franţei. G. D. N. N. MIhailov: Forţa Rusiei. « Cartea Rusă», Buc., 1945. — Studiu asupra totalităţii resurselor materiale şi morale ale U.R.S.S., privite In actul declanşării lor In recenta conflagraţie. O expunere a potenţialului de război al U. R. S. S., exprimat nu In cifre probabile, ci In realizări efective, cu o căldură care avan- tajează lectura. G. D. Petrecere In familie de Marla Banuş. Scrisoare de pe front dePuluMaxlmilIan. Liana de Stila Pândele. Biblioteca «Teatru popular», Nr. 4, 1 voi. Editura «Scânteia», Buc., 1945. 1. Petrecere în familie biciuieşte pe afaceriştii care s'au putut instala În po- sturi de răspundere ale mişcării munci- toreşti, continuându-şi manoperele. 2. Scrisoare de pe front — tablou de revistă, cânticel In genul Alecsandri, evo- când aspecte In legătură cu reforma agrară. 3. Liana, eroina, nu se căsătoreşte cu profitorul de război, moşierul Lau- renţiu, ci 11 aşteaptă pe pandurul Ionel, cu care şi pleacă pe front. Remarcabil nervul dramatic al < Pe- trecerii in familie». G. D. E. Boşca-Mălin: Spicuiri din trecutul unui sat grăniceresc. Editura Asoc. Scrii- torilor şi Gazetarilor Năsăudeni, Buc., 1945.—Contribuţie la monografia isto- rică a satului năsăudean Maieru. Unele evenimente se integrează, prin impor- tanţă, In istoria Transilvaniei. Date asupra emigrărilor In massă spre Moldova. G. D. Prof. P. Constantinescu-IaşI: Artele plaslice tn Uniunea Sovietică. Editura «Cartea Rusă», Buc., 1945.—Cartea, apărută In excelente condiţii tehnice, cuprinde o lecţie inaugurală a autorului, sintetizând bogate informaţii asupra rea- lizărilor sovietice In acest domeniu. Se reproduc, In 42 de planşe, opere repre- zentative ale artiştilor sovietici. G. D. Andre Maurois: Istoria Statelor Unite, Traducere din limba franceză de d-na Gina Cartianu. Ed. « Secolul XX », Buc., 1945. — Surprinde din capul locului, In Istoria Statelor Unite, prioritatea proble- melor interne faţă de cele internaţionale. Cu greu ar putea găsi cercetătorul un stat care să se fi desvoltat lntr’o astfel de izolare şi să-şi fi făcut o normă de conduită din evitarea imixtiuni- lor dincolo de o sferă de interese sur- prinzător de llmltatăf Explicaţiile, evi- dent, nu lipsesc, şi, pe lângă factorul geografic — depărtarea de conflictele eu- ropene — cauza importantă o vedem In faptul că, In toate sectoarele de activi- tate internă, trebuia depusă o muncă titanică şi, graţie resurselor enorme ale pământului, neobişnuit de lucrativă. Dacă totuşi au existat unele probleme de politică externă, acestea se rezolvau relativ uşor; iar după Întemeierea Uni- unii nu au avut loc războaie de talia 12 RUVlSTA FUNDAŢIILOR RF.GALfi 418 acelora pe care oricare stat din Europa trebuia să le suporte periodic. In privinţa politicei interne, conduce- rea Uniunii nu a Întâlnit probleme in- surmontabile — cetăţeanul aranjându-şi chestiunile lntr’o mare independenţă faţă de puterea centrală. O supapă de sigu- ranţă Împotriva conflictelor eventuale dintre puterea executivă şi popor este eligibilitate^- preşedintelui, operaţie care s’a efectuat in momentele decisive cu o deosebită seriozitate. Excepţia cea mare in politica internă a Uniunii este Războiul de Secesiune. Unii s’au Întrebat dacă războiul nu putea fi evitat. < Nici cei din Nord, nici cei din Sud n’ar fi primit de bună voie, Înainte de proba focului, verdictul raţiunii > crede şl Maurois. Insă, fiindcă in regulă gene- rală victoria este câştigată de partida care are un potenţial de război mai ridi- cat, — este curios cum, şi in războiul de secesiune ca şi in alte războaie purtate de-a-lungul istoriei, au ţxistat naţiuni sau fracţiuni care pentru izbândă sperau in concursul, puţin probabil, al anumitor Împrejurări forţate. Statele din Sud au Început. conflictul din convingerea că printr’insul apărau instituţia sclavajului ca pe oeva absolut necesar. Maurois expune şi argumentele celor din Sud, şi Împrejurarea că pănă in ziua de azi ei rămân ca nişte Învinşi. De observat faptul că preşedinţii Uni- unii au fost oamenii zilei, persoane tri- mise la conducere de majoritari, cu un program de guvernare anunţat Înainte de alegeri. Puterea mare a preşedintelui St. U., net superioară celei a regelui Angliei, rămâne de fapt limitată de timp şi de Înseşi formele de alegere, care fac ca niciun preşedinte să nu fi abuzat de puterile neobişnuite care 1 s’au Încre- dinţat. Desfăşurarea istoriei St. U., se oglindeşte astfel perfect In personalită- ţile conducătoare. Jlaurois, literat şi nu istoric, şi-a ales fericit istoria unui stat care li dă prilejul să facă istorie aproape in modul antic, interesându-se ca analist de personalităţi (de astădată » americane», de extracţie umilă, multe dintre ele fiind foşti muncitori manuali şi pioneri care au schimbat unealta cu sceptrul, reuşind să-l mânuiască cu dexteritatea cu care mânuiau instrumentele. Autorul insistă asupra regimului teo- cratic dela Început al unor colonii ame- ricane. Este un exemplu spiritual despre preponderenţa ideii religioase la Înce- putul unei civilizaţii. Pentru a dovedi existenţa unei civilizaţii americane spe- cifice nu ar fi de desconsiderat faptul că coloniştii Lumii-Noi, repetând experienţa umanităţii, au purces in modul acesta dela primele Începuturi la respectarea unor legi care vor sfârşi prin a da semne strălucite de constituirea unei mentali- tăţi specifice In realizările practice şi morale. Maurois arată că poate abia 50% din actualii americani mai sunt credin- cioşi; dar normele generale ale practicei religioase iniţiale nu prea Îndepărtate, se Întrevăd In fiecare cotitură importantă a Istoriei lor. Diferitele culte, in majo- ritatea lor schismatice, vizau mai mult omul decât divinitatea, justificând astfel şl varietatea lor şi faptul că ideile laice ale filosofilor francezi prerevoluţionari au fost asimilate integral, nu ca o noutate, ci numai ca o sumă a unor vederi comune. Generalitatea aceasta a preocupărilor religioase marchează de fapt concepţiile lnalt-umapitare ale yankeilor, care, ajunşi In posturi de conducere, « revoluţionau » Uniunea prin acţiuni cărora umanita- rismul nu le era doar pretext, cum se Întâmpla adesea in Europa, ci cauză efec- tivă. In sensul acesta, participările St. U. la cele două războaie europene, din 1914—1918 şi 1939—1945, îşi au prece- dentul In războiul de secesiune. Rar s*au mai văzut acţiuni de o aşa grandoare a unor idei-forţe Intru totul altruiste. Doc- trina lui Monroe nu a fost contrazisă in aceste două cazuri, ci numai depăşită şi nu ar fi surprinzător să vedem pe Ameri- cani luând conducerea reorganizării lumii cu aceeaşi naivitate proaspătă şi hotărlre cu care au Întreprins stârpirea gangste- rilor din Interior. După ce pionerii au Împins frontiera Uniunii până la malul Pacificului, el socot natural, pentrucă umanitar, să depăşească In Est şi in Vest, limitele pro- priilor state, pentru a defrişa In conti- nuare unele jungle ale căror miasme le Împiedecă respiraţia şi vederile lor — care sunt simple, fiindcă sunt clare. Ideia Societăţii Naţiunilor, pentru care a trăit şi a murit un preşedinte unional, Woodrow Wilson, s’a dovedit ineficientă numai fiindcă a fost aplicată de neame- ricani. In restaurarea ei de astădată ade- cuată, vedem singura soluţie pentru in RECENZII lâturarea conflictelor, armate care In Europa consumau cota de sensaţional periodic, afectată de Americani pitoreşti- lor alegeri presidenţlale. Nu s’a vorbit Îndeajuns despre Intre- priditatea americană, dar personalităţi care au realizat ceva in cadrul Lumii- Vechi şi-au lnsuşit-o ca normă. Pentru buna ei funcţionare, superioară in re- zultate oricăror soluţii fine şi Îndelung muncite, garantează acest stat creiat din nimic acum două sute de ani. Cartea lui Maurois, cuprinde aproape in Întregimea ei biografiile oamenilor care au intrat In raza intereselor de stat. Şi nu ştii cine va citi cu mai mare inte- res cartea sa: neamericanii, cărora autorul ie descopere măiestrit Noul Continent, sau Americanii care se vor vedea Înfă- ţişaţi de cineva care pare de ai lor, prin simpatia cu care urmăreşte mecanismul simplu dar corect şi miraculos al Repu- blicii de dincolo de Ocean? Americanul va fi bucuros de atenţia ce se acordă istoriei sale: fiindcă In două sute de ani nu s’a trudit decăt să facă un stat şi a reuşit să creieze o Inme. O. D. Mltiţi Constantinescu : Continentul U.R.S.S., Ediţia Il-a, completată, «Cartea Rusă», Buc., 1945. — Preocu- pat de realităţile şi realizările unui stat, a cărui cunoaştere era pănă de curănd, şi imposibilă şi nelngăduită, D-l M. C. a publicat o carte de un Înalt interes, vădit şi in această retipărire completată a lucrării. « Concepută in prima ediţie numai ca o sinteză geo-economică, ea de- vine la a doua ediţie o sinteză mai largă , (scrie autorul) — prin adăugirea a trei capitole: Economie ţaristă, economie so- vietică — o paralelă lntpe cele două re- gimuri In sectoarele: agricultură, Indu- strie, comunicaţii, cultură (Cap. X) Cadrul politico-administrativ al Continen- tului U.R.8.S., (Cap. XI); Creatorul — Omul sovietic şi conştiinţa bolşevică (Cap. XIII) cu desluşiri asupra factorului prin- cipal care a contribuit la Imensele pro- grese ale U.R.S.S.-ului. Sporită cu aceste capitole, cu Ilustraţii binevenite şi documentată cu o mulţime de tablouri statistice, cartea constitue o foarte bună călăuză In cunoaşterea U.R.S.S.-ului. G. D. 4*4 Snţft Pană; Pentru libertate, poeme. < Orizont», Buc., 1945.— D-l SaşaPană, promotorul cunoscut al curentelor poe- tice de avantgardă, revine in această cu- legere la o poezie de concepţie, cu reso- nanţe sociale. Menţine din faza supra- realistă un limbaj Împiedicat, de care se salvează cu greu Prealarmare, evocare a traiului sub bombardament. Impresia e că experienţa suprarealistă nu duce, tot- deauna, la adevărata poezie, al cărei filon este urmărit de poet de astădată dintr’un punct opus sforţărilor anterioare. G. D. Serglu Lezea: Poeme din anii de luptă. «Orizont», Buc., 1945. — Reminiscenţe formale din Minulescu şi teme din Arghezi (Blestem). Un program de poezie socială («pentru luminarea popoarelor robite») care admite In subsidiar şi poezia vani- tăţilor: « căntecul iubirilor /şoaptele flo- rilor/ visul şăgalnic al călătoriilor...». O ieremiadă cu teme din recenta robie hitleristă. Ieremia de astădată asistă la Înălţarea zidurilor Ierusalimului (Imn descătuşat, Imn armatelor eliberatoare) şl cere socoteală opresorilor (Cerem soco- teală). G. D. Etlios (Ianuarie Iunie 1945).—Pre- zenţă serioasă şi senină ca o reculegere, Ethos desleagă perspective, statorniceşte planuri de reflecţiune, discută obiectiv, calm, temperat. Nicio stridenţă in pagi- nile acestei reviste; totul se desfăşoară pornind dela un anumit nivel de găndire, fără a pluţi, rece şi indiferent, in abstrac- ţiuni. O statornică preocupare de a lega toate telurile de om. De aici Îşi iau sborul toate iniţiativele, aici aterizează toate sensurile. Nu e o simplă coincidenţă faptul că In cuprinsul studiilor publicate, revine mereu cuvântul uman şi uma- nitate. Făgaşul urmat este cel al imul nou umanism, al unui umanism ce nu se limi- tează la formă, la armonii exterioare, cl caută să pătrundă In rosturile mai adânci ale omenescului, In tiparele lăuntrice, ţintind acel punct din care Încolţesc şi cresc coordonatele morale. Ştiinţa Îşi pierde astfel Înfăţişarea cl absentă şi diafană, capătă culoare şi căldură, exe- geza devine rodnică, teoria este supusă legilor gravitaţiei ce converg către un 420 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE centru moral. Publicaţia Însăşi, dintr'o simplă culegere de cercetări specializate, devine un Îndreptar ce află, ca sămânţa din parabolă, teren fertil In fiece suflet. In «Limbă şl rasă», d. Iorgu Iordan Infirmă pretenţiile plăsmuitorilor de teorii rasiale, arătând că antropologia şi ştiinţa ce se ocupă cu fenomenele de viaţă socială nu se pot suprapune In concluziile lor. Intre popoare nu se pot stabili graniţe. Nucleele sociale s'au În- tocmit prin asemănări de conştiinţă iar nu prin asemănări exterioare, fizice. In decursul vremii, Însăşi aceste nuclee s’au desfăcut şi s’au refăcut Intr’altfel, prin inevitabile amestecuri. Cu atât mal puţin s’ar putea stabili graniţe Intre aşa-nu- mitele < rase • descrise de antropologie. < Problema antisemitismului religios» examinată de d. Alexandru Claudian se desluşeşte a fi, până In cele din urmă, o problemă de economie socială, cu unele Imixtiuni politice, Evreii fiind, din tot- deauna pretext diversionist in marile crize publice. Studiul d-lui Emil Diaconu, < Sbakes- peare şi concepţia Iul de viaţă» constitue o lectură atrăgătoare, prin bogata floră de citate, sugestiv alese, din opera ma- relui dramaturg englez. D. Dan Bădereu Îşi propune In < Introducere la teoria ju- decăţii » ca, pornind dela un paradox al lui Antistbenes, Încă nelămurit pe deplin de filosofi, să construiască o logică a judecăţii care să se deosebească Intru totul de teoriile clasice. < Herder şi ideea de umanitate > de d. Jean Llvescu evocă figura lui Herder, desluşind In opera acestuia cumpăna unui cuprinzător umanism, stabilind poziţia gânditorului In mişcarea < Sturm und Drang» şi partea de prospeţime şi origi- nalitatea ideilor lui. Un studiu organizat, limpede, armonic, ca un edificiu cu senine proporţii. D. Cezar Partenie expune proectul organizării unul < regim energetic» In ţară, preconizând utilizarea cât mai com- pletă a izvoarelor de energie naturală şi statornicirea unei reţele electrice, cât mai desvoltată (< Politica energetică a României»). D. Ion Didilescu demonstrează că ştiinţa şi filosofia sunt singurele fapte de cultură ce pot circula nestingberite In- tr’un climat cultural universal, neavând să suporte restricţiile unei specificităţi regionale şi că, prin ele se realizează unifi- carea activităţii spirituale a omenirii. Remarcabil, studiul d-lui Tudor Vlanu < Fazele portretului moral»: de asemeni, interesant articolul d-lui Ştefan Bârsă- nescu, < Specificul etern uman». Din ru- brica < însemnări», desprindem prezen- tarea plină de poezie melancolică — da- torită d-lui Dan Bădereu — a « Muceni- ciei» laşului, oraş care, după o perioadă de amorţire, începe acum a se trezi iar la viaţă. O. O. PRESA MONDIALĂ 23 AUGUST Poporul rom&n a sărbătorit la 23 August ziua eliberării sale, zi când Un capitol întunecat din istoria sa şi-a aflat sfârşitul. In faţa aspiraţiilor fireşti ale naţiunii s’au desfăşurat principiile promiţătoare şi largi ale demo- craţiei. Iată două momente din perioada de pregătire a acestei acţiuni istorice, astfel cum ne sunt povestite de d. Ministru Lucreţiu Pătrăşcanu în Româ- nia Liberă: « Pregătirile loviturii din 23 August erau terminate încă dela sfârşitul lui Iunie. Se mai discuta formula politică şi în găsirea ei întâmpinam rezis- tenţe din partea unora din conducătorii opoziţiei. Totuşi, pentru a nu lăsa să fim surprinşi de evenimente, s’a luat hotărîrea, într’o şedinţă conspirativă} de a pregăti proclamaţia guvernului şi toate documentele menite să apară din primul moment. Am păşit imediat la redactarea proclamaţiei. împreună cu alţi doi membri ai conspiraţiei, reprezentând pş Rege, ne-am adunat în casa conspirativă din strada Armenească, după ora 11 noaptea. Textul pe care-1 pregătisem a fost acceptat în întregime, după o oarecare discuţie. In momentul în care am păşit la redactarea definitivă a proclamaţiei, s’a anunţat apropierea de Bucureşti a bombardierelor engleze. Curând acestea şi-au şi făcut apariţia. Dat fiind că eram urmărit atât de Gestapo cât şi de Siguranţă, nu puteam folosi în timpul bombardamentelor fie ziua, fie noaptea, adăposturile şi eram nevoit să rămân în încăperea în care întâmplător mă găseam. Am rămas şi de ostădată în apartament, continuând redactarea proclamaţiei într’o săliţă interioară, din care nu se putea vedea în afara nicio rază de lumină. Sgomotul bombardierelor se apropia însă din ce în ce mai mult. Şi deo- dată, la câteva sute do metri, au început să cadă primele bombe. La « Asigu- rările Sociale », în Vasile Lascăr, pe strada Negustori. « Covorul de bombe » ne-a venit deodată la toţi trei în minte. Ne-am oprit un moment din lucru. Dar, ca şi cum nimic nu s’ar fi întâmplat, am continuat. Proclamaţia a fost gata când sirenele anunţau că pericolul aerian a trecut». Şi, mai apoi: «In pregătirea lui 23 August s’au ţinut trei şedinţe la Palat, sub preşe- dinţia Regelui. Gestapoul şi Siguranţa însă\supravegbeau ou minuţiozitate toate intrările şi ieşirile Palatului. Ca reprezentant al Partidului Comunist 422 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALB şi ca singur reprezentant, de fapt, al întregii opoziţii, am luat parte la toate aceste şedinţe. Problema spinoasă era cum să intru la Palat, sustrăgându-mă nu numai pazei exterioare, ci şi eventualilor spioni, recrutaţi de Gestapo şi de Siguranţă, în chiar interiorul Palatului. O dublă vigilenţă trebuia deoi înfrântă. Folosind o maşină a Palatului, cu un şofer de toată încrederea am trecut de primele gărzi, rămânând Intr’o curte exterioară. Lucrurile se petreceau între orele 11 şi 12 noaptea. De a ici, folcsird intiâii rruzitat şi o serie întreagă de coridoare şi încăperi, în care nu întâlnisem niciun om, am fost condus în oamera în care urma să se ţină şedinţa. Şedinţele aveau loo în apartamentul personal al Begelui, din chiar mijlocul Palatului. Tot palatul părea adâncit în somn. In sălile şi încăperile prin care tre- cusem era întunerec complet. Toate aparenţele trebuiau păstrate că nimio neobişnuit nu se întâmplă în acel moment în Palat. Şedinţele ţineau de obicei până la 3 şi 4 dimineaţa. Insă înainte de a se crăpa de ziuă, părăseam Palatul cu aceleaşi măsuri de precauţie ca la venire. Prezenţa mea la Palat a rămas necunoscută până după 23 August*. «UNIVERSUL»; « Când glasul Suveranului României a anunţat hotărîrea luată în aoord desăvârşit cu exponenţii reali ai sentimentului naţional, cu asentimentul tuturor luptătorilor pentru libertate, dreptate şi democraţie, al acelor lup- tători care ani de zile au avut de suferit şi de înfruntat teroarea regimului dictatorial, dela un capăt la altul al ţării a fost un strigăt de entuziasm un singur strigăt: « Trăiască Regele! Trăiască libertatea! ».' Se împlineşte azi un an dela această măreaţă zi. Să aducem omagiul nostru de recunoştinţă Suveranului care a avut ourajul să îndeplinească voinţa poporului, alături de care inima Lui a bătut întotdeauna, Suveranului care n’a ezitat să înfrunte riscuri considerabile pentru a îndeplini ceea ce, în adânca Lui convingere, era destinul ţării. «SEMNALUL» Dinlr'un articol semnat de d. Sebastian Şerbescu: « 23 August trebue să însemne un nou capitol în cartea istoriei româ- neşti: capitolul adevăratei democraţii şi al desvoltării noastre paşnice în cadrul unei Europe definitiv liberate din lanţurile tiraniei. România îşi regăseşte astfel rolul ei tradiţional, acela de a forma tră- sătura de unire între Orient şi Occident, pentru realizarea unităţii politice şi economice a continentului nostru. Misiunea nu este mai presus de puterile noastre. Cu Regele Mihai în frunte, să mergem uniţi înainte şi izbânda va fi a noastră, după cum a fost la 23 August 1944». « TIMPUL »: « Numai după un an, când noi sărbătorim victoria României asupra hitlerismului, pacea este instaurată în toată lumea iar duşmanul comun, uriaşa maşină de război a fascismului dela un capăt la celălalt al lumii, ti AtJGUST 423 distrusă. Şi astfel acest 23 August al României Democratice, străluceşte în nimbul victoriei şi păcii democratice mondiale. Cu atât mai mult stră- luceşte, cu cât România a fost prima din sateliţii Axei, care s’a rupt din mârşava cârdăşie, aliniindu-se împotriva ei: cu armele şi cu întreaga ei energie naţională. Pentru frontul din Sud-Estul european, România însemna pentru militarismul teuton o poziţie-cheie, un meterez de mare însemnătate. Intr’o noapte, această poziţie a fost năruită de ataoul Cutezător al demo- craţiei româneşti, compromiţând întreg complexul de apărare al frontului hitlerist. Şi acest lucru i se recunoaşte României. Mai repede decât alte po- poare din situaţia ei, România şi-a câştigat dreptul să stea într’un loc de onoare lângă Naţiunile care s’au jertfit pentru cauza omenirii. Ieşind cea dintâi din Axă a putut realiza cu atât mai multe pentru redresarea ei naţională t. ' D. Lucreţiu Pătrăşcanu a rostit următoarele: « In ziua de 23 August 1944 poporul român şi-a câştigat libertatea. Acesta este adevăratul înţeles al zilei de 23 August. Partidul Comunist, în aotul de răsturnare al regimului de dictatură, a reprezentat interesele permanente ale poporului român. Ideia de libertate ne-a condus atât pe noi, cei din Partidul Comunist, cât şi pe ofiţerii superiori care au contribuit la această acţiune, şi această idee ne este prea scumpă, pentru a ceda în faţa oricăror persoane sau în faţa oricăror încercări de a ne-o răpi. Ar fi fost de dorit ca astăzi să fie prezenţi la această sărbătoare, toţi aceia care au participat, prin fapta lor, la actul istoric dela 23 August 1944. Dar duşmanii poporului român, duşmani nu numai ai guvernului ci chiar şi ai Regelui, au împiedecat acest lucru. Ideia de libertate va cere de sigur din partea noastră noui jertfe». • • PROBLEMELE PĂCII VĂZUTE DE BERTRAND RUSSELL Semnalul — August Aflăm, reprodus după revista londoneză « Plcture Post», unul din ultimele arti- cole ale lui Betrand Russell, intitulat «Problemele păcii 1, In care sunt precizate cele trei condiţii necesare statornicirii definitive a păcii,«cele trei trepte către securitate >: < Primul pas pentru crearea unei reale securităţi, constă In organizarea unei stări de spirit pacifice In Întreaga omenire printr’o propagandă serioasă. Aceasta trebue să lămurească cu prisosinţă cât de absurd este războiul ca mijloc de rezolvare a inte- reselor divergente dintre diferite naţiuni. Dimpotrivă, există oricând o cale de aplanare a diferendelor prin discuţii animate de un larg spirit de înţelegere. «In al doilea rând trebue lămurite relaţiile dintre Rusia şi celelalte puteri. O co- aborare cât mai strânsă trebue să Înlocuiască suspiciunile, multe sau puţine câte mai există la conducătorii (celorlalte mari puteri. «Iar după aceasta este necesară Înfiinţarea unei legi internaţionale Împotriva agresiunii, In care toate ţările lumii să tranşeze orice neînţelegeri s’ar ivi Intre ele pe cale amiabilă, sancţionând naţiunea care ar proceda altfel. < Numai procedând In felul acesta, se poate asigura o perioadă lungă de recon- strucţie paşnică, urmată de activitatea dedicată numai binelui Întregii umanităţi». 434 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE VALORILE LUCIDE Veac Nou — August D-l Geo Dumitrescu crede, pentru era proaspăt Începută, lntr’o predomnire a valorilor lucide In locul celor mistice şi iresponsabile: < Veacul care Începe sub ochii noştri, va cultiva altfel de valori decât aceste pre- stigioase artiricii şi resorturi iraţionale, de domeniul misticismului şi al ignoranţei. Se vor promova valorile lucide, realiste, bărbăteşti, ne voga Întemeia pe firescul struc- turii omeneşti, pe aptitudinile noastre logice şi normale. Curajul nu va mai fi o japo- nezerie mistică, nu va mai fi o aventură sau un hara-kiri cu concluziile |n sine şi cu o utilitate Întâmplătoare, Îngrădită. «Veacul nostru propune alt soi de curaj, a cărui legătură cu această noţiune compromisă şi decadentă este numai superficială. Aceasta este bărbăţia şi respon- sabilitatea. ARGHEZI Ardealul — August 1945 O «Prefaţă la fenomenologia argheziană»: «Treptele creativităţii argheziene nu sunt urcate Încă toate. Surprizele pot veni peste noapte. Tudor Arghezi, deşi trezorierul celor mai scumpe comori dăruite spiri- tului românesc, după decenii de cristalizări dintre cele mai armonioase In creuzetul conştiinţei neamului, după campanii neostenite Împotriva aezilor sterpi şi contem- platorilor orbi, acum, când pentru a-l fixa lntr’o friză a contemporaneităţii, folosim numai dalta elogiului, nu credem totuşi că şi Tudor Arghezi ar putea deveni cândva « pensionarul unui destin demiurgic». Jurnalul de dimineaţă Un medalion schiţat de d-l L. Fioda: «Fără să cultive scrisul «frumos », Tudor Arghezi şi-a purtat cetitorii pe culmi de inaltă spiritualitate, unde-1 conducea nu numai un talent de mare autenticitate, dar şi o mare inteligenţă, un mod special de a privi lumea, o rară cultură». IVAN TURGHENIEf F Veac Nou — August Despre spiritul democratic al lui Turgheniefr scrie d. Ion Biberi, analizând din această perspectivă, opera marelui romancier rus: « Scriitorul a avut fericirea de a primi Încă dela Începutul vieţii sale o Înrâurire binefăcătoare care l-a călăuzit sufleteşte In spre oameni cu spirit democratic, orientare care va rămâne, după cum vom vedea, statornică In sufletul scriitorului, alcătuind ln acelaşi timp şi un principiu de explicare a operei sale. Această formaţie nu se dato- reşte — după cum s’ar putea bănui — unei educaţii savante, săvârşite din partea unui Învăţător cu idei Înaintate, ci din comerţul sufletesc pe care Turghenieff copil l-a avut cu un om din popor, «filantrop şi obişnuit să cugete », cum spune Intr’un loc scriitorul şi care avea să moară mai târziu ln Siberia. Astrel, scriitorul a primit dela Început Îndemnul către dragoste pentru cei Împilaţi, revolta pentru suferinţa neme- ritată a oamenilor din popor, ca şi simţul datoriei de a lupta pentru Înlăturarea acestor dureri sociale. întreaga existenţă a lui Turghenieff, Întreaga lui operă, gândirea lui şi atitudinea ln faţa existenţei vor purta semnul acestei călăuziri formate ln primii ani ai vieţii». COPIII IN RUSIA SOVIETICĂ Libertatea —August D. Azriel, secretarul general al Confederaţiei Generale a Muncii, lntorcându-se dlntr'o călătorie ln U.R.S.S., vorbeşte redactorului «Libertăţii» ln cadrul unul inter- view, despre atenţia ce se acordă copiilor ln Rusia Sovietică; PRESA MONDIALĂ 42 i • Am fost In istmul Kareliei. Chiar pe malul Balticei, Intr’o poziţie fermecătoare, se află o colonie de vară pentru copiii muncitorilor. Copiii, după ce iau masa dimi- neaţa, intră in sala de joacă. De jurtmprejurul pereţilor se află jucării. Toate, Insă, sunt făcute, In miniatură, după obiectele de care ne lovim In toate zilele: o sobă, un automobil, o masă, un scaun, o maşină. Copilul se joacă. După o anumită perioadă, intră in sala a doua. Aci dă, In jurul unei mese, de planurile jucăriilor din sala Nr. 1. Găseşte şi bucăţi din jucăria favorită din tinichea şi lemn. încearcă, mai Întâi, nesigur, să le adune. Se uită, din când In când pe plan. Astfel fiecare copil se pomeneşte ale- gâmlu-şi meseria, după aptitudini şi gust». HENRI BARBUSSE Jurnalul de dimineaţă S'au Împlinit zece ani dcla moartea lui Henri Barbusse, marele scriitor francez, a cărui activitate a fost generos Închinată luptei pentru cauza democraţiei. Cu acest prilej, d. Mihail Sadoveanu scrie: » Operele lui mărturisesc o milă adâncă pentru suferinţele celor mulţi. Barbusse socoate războiul o crimă şi o stupiditate, mai cu seamă acel război al intereselor capitaliste. Din această atitudine a lui a ieşit < apelul pentru o ligă internaţională a scriitorilor >, In care Îndeamnă pe breslaşii scrisului să ia atitudinea cea justă, ati- tudinea umană, pentru eliberarea de robia cea nouă. Legăturile lui cu democraţiile persecutate in'România şi Balcani li sporesc aureola In acest moment când, aducându-ne aminte de lupta lui stăruitoare, 11 sărbătorim ca pe un precursor căzut Înainte de a vedea izbânda războiului dreptăţii, pe care el La servit printre cei dintâi şi mai de frunte oşteni». TĂNASE Timpul Popularul comic Constantin Tănase s’a stins din viaţă In ziua de 30 August. Zia- rele amintesc cariera plină de succese a actorului, omagiindu-1 amintirea. Desprindem: < Acesta era Tănase. Un mit al comicului românesc. Un personagiu de basm bur- lesc, de pantomimă hilară. Simpla lui apariţie, făcea să exploadcze sala de râs. Era suficient ca Tănase să mimeze pe cineva, să se travestească In figura cuiva, ca să con- stitue un pamflet social, o satiră pe cât de suculentă ca humor, pe atât de usturătoare. Tănase a continuat, pe răspunderea sa, şi a dus-o la capăt cu toată onorabilitatea, fresca mocofanilor pe care pana de meşter a lui Caragiale, i-a săpat pentru vecinicie In literatura noastră dramatică. Avea un profund simţ al humorului şi al caricaturii. Ştia să caracterizeze personagiile pe care le interpreta, bine Înţeles In burlesc, dar, din cauza aceasta cu atât mai stringent. Cuprindea, In comicul său, nu râsul ra- finat, glacial şi distant, ci acel robust, spontan, realizat dintr’o grimasă, dintr’o frază pocită dinadins. Ceva din acea plămadă rabelais-iană, a bunei dispoziţii pantagrue- lice, a humorului constructiv, regenerator». CONGRESUL UNIUNII SCRIITORILOR, ARTIŞTILOR ŞI GAZETARILOR Vtaja Sindicală Muncitorii de pe ogorul artei s’au Întrunit In primul congres, ce are drept scop o unitară colaborare a scriitorilor, artiştilor şi gazetarilor, desbătând problemele de imediată actualitate privitoare la rosturile tuturor sectoarelor de activitate artistică. Redăm rezumatul discursului ţinut de d. Ion Pas, astfel cum ne-a fost transmis de < Viaţa Sindicală »: « In cuvântarea sa, Tov. Ion Pas, preşedintele Congresului, se angajează să lupte fără preget pentru triumful democraţiei şi-şi exprimă bucuria că scriitorii» artiştii REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 426 şi ziariştii din România au răspuns cu atâta elan chemării sindicatelor lor, de a forma o Uniune. D-sa arată lupta plină de abnegaţie a muncitorimii manuale şl a ţărănimii — căreia i s’au alăturat elementele Intelectuale democratice — pentru refacerea ţării ruinată de fascişti şi de slugile acestora. Face apel la confraţii săi din câmpul artei, al scrisului şi al frumosului, să-şi dea, neprecupeţit, aportul lor atât de Însemnat pentru ridicarea nivelului cultural şi moral al poporului lor, pe care vitregii cârmuitori de până acum ai ţă^ii au căutat să-l menţină cât mai scăzut. Artiştii, scriitorii şi gazetarii, luptând pentru Înlăturarea ignoranţei, supersti- ţiilor şi şovinismului, vor avea satisfacţii atât de ordin material, cât şi de ordin moral — căci ridicând nivelul cultural al poporului, operele lor vor fi căutate şi apreciate de pături din ce In ce mai largi. Ei Îşi vor Îndeplini astfel sacra lor datorie faţă de nea- mul lor, faţă de omenirea Întreagă*. Jurnalul de dimineaţă D. Mihail Sadoveanu comentează acest eveniment de vie Însemnătate pentru buna gospodărie pe tărâm artistic: «In vremea din urmă, după 23 August 1944, am dorit ca breasla mea scriitoricească să treacă la o organizare cu adevărat profesională, pentru a-şi putea valorifica drep- tnrile. In ţara In care «Românul e născut poet*, se dovedea un adevăr mal mare, că 'poetul român e menit să rămâie un biet proletar. Aş putea afirma, fără să risc o des- minţire, că, cu excepţii foarte puţine, nu se află la noi o altă categorie socială care să ducă viaţă mal penibilă. Ca şi statul român, muzele nu-şi răsfaţă slujitorii. Democraţia nouă le Îngăduie să se sindicalizeze ca şi tovarăşii lor, ostenitori cu braţele. Dorinţa fnea a fost depăşită, Intru cât organizarea se face alături cu alţi lu- crători intelectuali. Mă simţesc bucurat de acest Început şl am Biguranţa că uniunea de astăzi, scoţând pe lucrătorii intelectuali din dispersiunea lor precară, va deveni o forţă politică şi socială In măsura In care va şti să-şi Împlinească datoria *. PACEA \ In ziua de 2 Septembrie 1945 omenirea sărbătoreşte Începutul unei noui ere de pace şi prosperitate In istoria lumii, vestită prin capitularea Japoniei, ultimul fort de rezistentă In calea Marilor Aliaţi, ce au avut de purtat timp de şase ani un greu război Împotriva forţelor retrograde. Victoria a fost anunţată prin radio popoarelor Uniunii Sovietelor, In acelaşi Zj Ia ora 14 şi 30, de către Generallssimul Stalin: „Focarul agresiunii mondiale din vest a fost lichidat acum patru luni, lucru care a forţat Germania să capituleze. Patru luni mai târziu a fost lichidat şl focarul agre- siunii mondiale din est şi Japonia, principalul aliat al Germaniei, s’a văzut de ase- meni forţată să semneze actul de capitulare. Aceasta Înseamnă că cel de al doilea război mondial s’a terminat. Acum putem spune că condiţiile necesare păcii In lumea Întreagă au fost obţinute". Cu acest prilej Preşedintele Truman a adresat o cuvântare prin radio Forţelor armate ale Statelor Unite, cuvââtare dintr’al cărei cuprins redăm următorul pasaj: „Am ajuns lntr’o clipă de bucurie mare, dar şi de meditaţie solemnă. Odată ce forţa distrugătoare a războiului a fost Îndepărtată din lume, ne vom putea Îndrepta acum Spre marea misiune a păstrării păcii pe care au câştigat-o vitejii noştri bărbaţi şi vitezele noastre femei. Aceasta este o misiune care cere atenţia noastră cea mai mare. O misiune la care noi trebue să colaborăm cu aliaţii noştri şi cu celelalte PRESA MONDIALĂ 4*7 naţiuni de pe glob. Ei sunt hotărlţi, aşa cura suntem şi noi, ca să nu mai existe război pe (aţa pămăntului, dacă acest pămănt, aşa cum U cunoaştem noi, va ti să rămână mai departe. Civilizaţia nu poate supravieţui unui alt război total ». Ziarele comentează pe larg semnificaţia acestei zile: Scânteia • Prin capitularea Japoniei, ultimul pion de pe tabia de şab a imperialismului fas- cist, s’a prăbuşit. Cu aceasta al doilea război mondial a luat sfârşit. O privire aruncată In trecutul nu prea Îndepărtat, ne va revela unele adevăruri care merită să fie reţinute. Astfel nu poate fi uitat faptul că la origina acestei uriaşe victorii câştigate de Naţiunile Unite a fost însăşi existenţa alianţei dintre cele trei mari puteri: Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite. Această puternică alianţă s’a născut din conştiinţa pericolului de moarte cu care fascismul ameninţa omenirea Întreagă, din conştiinţa că o victorie a fascismului ar fi echivalat cu pier- derea tuturor formelor de civilizaţie, cu lnnecarea lumii In bezna cea mai cumplită din câte au cunoscut Istoria». Jurnalul de dimineaţă scrie sub semnătura d-lul Tudor Teodorescu-Branişte: «Să ne bucurăm cu toţii, din toată Inima, că războiul a luat sfârşit. Dar să ne gân- dim cu toată puterea noastră că organizarea păcii du este un lucru uşor. Toţi — mari şi mici — trebue să ne unim forţele pentru ca pacea să fie durabilă. Să nu mai repetăm erorile din 1919 şl să evităm tot ce ar putea ştirbi buna Înţelegere dintre popoare. România, care a suferit greu pe urma acestui război, este dornică să se integreze, cu toată sinceritatea, In rândul Naţiunilor Unite. Noi nu avem decât o singură năzuinţă: să ne vindecăm In pace, grelele răni ale războiului». CINCI ANI DE DOMNIE AI M. S. REGELUI MIHAI I S’au Împlinit In ziua de 6 Septemvrie cinci ani de domnie ai M. S. Regelui Mihai I, prin al cărui act de patriotism şi cura], Înfăptuit la 23 August 1944, România a intrat In rândul popoarelor libere. întâlnim in ziarele ce au apărut la această dată, numeroase articole omagiale: Libertatea t Azi se Împlinesc 5 ani dela urcarea pe tron a M. S. Regelui Mihai I, 5 ani In care — identificat cu ţara — a suferit, a luptat şi biruit. -A suferit şi rezistat sub guver- narea dictatorială a ex-mareşalului Antonescu, care târlse ţara In război alături de Germania hitleristă. Dar a biruit, In deplină Înţelegere cu Întreg poporu Îşi In ceasul cel mai greu al strădaniei noastre, a tuturor, el a salvat ţara dela o catastrofă sigură, rupând alianţa cu puterile Axei, ordonând armatei şi chemând poporul să lupte prin orice mijloace şl cu orice sacrificii împotriva Germaniei hitleriste şi Ungariei horthyste, Şi la capătul unor Jertfe mari ale armatei române, Marii Aliaţi recunoscându-I sfor- ţările făcute, I-au adus omagii binemeritate, guvernul U. R. S. S. decernând tn plus Regelui nostru cea mai Înaltă distincţie militară. Astfel, tânărul Rege Înscrie In car- tea neamului una din cele mal frumoase şl mai glorioase pagini istorice ». Victoria < In această zi de 6 Septembrie M.S. Regele Mihai I Îşi serbează lntr'o ţară liberă a 5-a aniversare a urcării pe tron. ' 428 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Printr’un act de voinţă bărbătească şi de luminat patriotism, M. S. Regele Mihai I, folosind puterile poporului neîntinate de influenţe fasciste, a scuturat jugul nazist, alăturându-se In fruntea Armatei, eroicilor noştri vecini, spre definitiva Înfrângere a duşmanului. Actul dela 23 August a fost prefaţa alăturării noastre de marile puteri aliate şi unite In lupta pentru Înfrângerea hitlerismului cotropitor; acest act a fost prefaţa regenerării ţării noastre, care niciodată nu şi-a dat adeziunea intimă metodelor de guvernare antonesciene şi legionare. Pe acest front al eliberării noastre naţionale, alături de falnicele armate aliate, M. S. Regele Mihai şi-a câştigat laurii de consacrare a vitejiei sale prin cea mai Înaltă decoraţie sovietică, • Victoria ». Ardealul Dintr’un articol semnat de d. Anton Ionel Mureşanu: «Dragostea de ţară şi iubirea neclintită faţă de neamul Său, i-au stăpânit porni- rile tinereşti şi, conştient de misiunea lui regală, a acceptat lovirea nedreaptă prin care prerogativele Sale constituţionale de monarh, i-au fost ştirbite de vanitatea unui impostor, parvenit peste noapte « conducător» al statului. Cu o demnitate nedesminţită şi o atitudine de sihastru, a suportat calvarul anilor grei ai dictaturii. f Nu poate fi vorba de o regăsire a Sa, decât de contactul permanent ce L-a avut cu poporul, deslegând durerile şi năzuinţele neamului». BORIS GORBATOV Cunoscutul scriitor sovietic Boris Gorbatov, autorul celebrului roman « Nein frânţii», ne-a vizitat de curând ţara, Însoţit fiind de soţia sa, actriţa Tatiana Oku- nevskaia. La recepţia oferită de A.R.L.U.S., In cinstea oaspetelui sovietic, d. Boris Gorbatov, a vorbit despre condiţiile de viaţă şi activitatea scriitorilor In U. R. S. S. . România Liberă . Transcriem această luminoasă Imagine ce desvăluie condiţiile de creaţie In care se află scriitorii sovietici: «La Întrebarea care pomeneşte despre libertatea scriitorului In U. R. S. S. d. Boris Gorbatov răspunde prompt şi cu seninătate: a Sunt absolut liber şi in via(ă şi în crea- tiunea mea... Noi suntem toţi lntr’o misiune de scriitori, avem desigur diferite me- tode de creaţie, dar suntem uniţi In vederile noastre politice, pentrucă ln Uniunea Scriitorilor, ca şi ln toată Uniunea Sovietică, există o unitate morală şi politică de nesdruncinat. De aceea nu există şi nu e nevoie de niciun control asupra scriitorilor. Scriitorul sovietic are un singur cenzor: poporul. Dacă lui nu-i plac cărţile şi nu Ie ci- teşte, asemenea cărţi, desigur, nici nu se publică ». Scriitorul Sovietic a arătat apoi spiritul de Înţelegere reciprocă Intre naţionalită- ţile din U. R. S. S., Intre viaţa lor morală, Intre literatura şi cultura lor. «In Uniunea Scriitorilor, a continuat d-sa, s’au grupat scriitori din toate mediile sociale, scriitori din mediul muncitoresc şi scriitori de origină nobiliară, cum sunt contele Grai. Ignatiev sau contele Alexis Tolstoi, scriitori din mediul vechii intelec- tualităţi, de pildă Ana Matova şi alţii, care nu sunt membri de partid. In prezidiumul Uniunii sunt scriitori care nu sunt membri de partid, dar niciodată nu se polemi- zează pe chestiuni politice. Din această unitate morală, reiese o libertate care este garanţia libertăţii noastre de creaţie, singurul nostru cenzor fiind poporul pentru care scriem». Distinsul oaspe a Încheiat apoi aducând omagiul scriitorilor sovietici care, ca adevăraţi soldaţi, au grăbit victoria Patriei. « Cted că nu se va putea scrii istoria războiului — a spus d-sa — fără ca să se scoată în evidentă marele rol al scriitorului sovietic. Cine va vorbi despre Stalingrad nu ta putea Presa monIdialX. 4*0 trece sub tăcere pe Konsiantin Simonov si pe Vasilii Gr osman. Nu se poate uita numele lui Alexei Tihonov, când va fi vorba de Leningrad... Scriitorii au mers cu trupele sovietice in ofensivă, dela Stalingrad până la Berlin. Konstantin Simonov, Dalmatovski şi cu mine am avut fericirea de a asista la ceremo- nialul semnării actului de capitulare fără condiţiuni de către j eldmaresa Iul Keitel». CONFERINŢA DELA LONDRA Scânteia La 11 Septembrie au Început la Londra desbaterlle miniştrilor de externe ai Naţiu- nilor Unite, In cadrul unei conferinţe ce are drept scop Încheierea tratatelor de pace cu statele ce au fost satelite ale Germaniei. Redăm din editorialul > Scânteii»: • Miniştrii de externe ai Naţiunilor Unite desbat—In cadrul Conferinţei care şi-a început lucrările marţi In capitala Angliei —normalizarea relaţiilor cu ţările foste satelite ale Germaniei şi Încheierea tratatelor de pace Intre acestea şi statele reprezen- tate In Conferinţă. Aşa cum s’a precizat In unele declaraţii oficiale şi oficioase, România va fi printre primele ţări care vor intra In discuţie, date fiind — de o parte — statele ei de serviciu prestate cauzei democraţiei UitFo fază importantă a războiului antihitlerist şt — de altă parte — necesitatea de a se ajunge la lămurirea situaţiei internaţionale a României. Socotite ca o prefaţă cu adâncă semnificaţie a viitoarei conferinţe a Păcii, discuţiile dela Londra suscită un interes legitim, de prim ordin, In Întreaga lume. In ceea ce ne priveşte, avem Încredere că hotărlrile la care va ajunge Conferinţa dela Londra vor fi o recunoaştere a loialităţii de care a dat dovadă România demo- crată faţă de principiile care au călăuzit popoarele In lupta lor armată Împotriva fas- cismului, o preţuire justă a eforturilor prin care contribuim din momentul Victoriei la efortul general de nimicire a resturilor fasciste şi la clădirea unei lumi libere şi de- mocrate. Sunt atât de proaspete jertfele pe care le-am adus luptei comune de a În- vinge nazismul cotropitor, e atât de evidentă străduinţa noastră permanentă de a lichida toate urmele unui trecut dureros şi de a pune temelie sănătoasă unui stat capabil să răspundă aşteptărilor optimiste ale omenirii, Încât aşteptăm cu Încredere hotărlrile asupra deciziilor ce se vor lua curând la Londra t. MIHAIL KOGĂLNICEANU Impllnlndu-se 128 de ani de la naşterea lui Mihail Kogălniceanu, ziarele evocă figura marelui politician şi om de cultură român, iniţiatorul reformelor Înfăptuite sub domnia lui- Cuza Vodă: Drapelul D. I. Peltz scrie: • Iubitor de popor şi iubitor de ţară a fost acest bărbat, dăruit cu daruri multe, de o Providenţă bună. Dar nu numai din dragoste pentru ţară şi pentru cei mulţi şi nevoiaşi — ci dintr’o profundă convingere politică, democratică, a acţionat Mihail Kogălniceanu atât In favoarea Unirii, cât şi In favoarea reformelor progresiste, a Împroprietăririi ţăranilor — In primul rând. El şi-a dat seama că propăşirea ţărilor româneşti pretinde unirea şl reformele. Pentru Înţelegerea omului, găsim interesant să cităm aci câteva rânduri dintr’un fel de testament pe care l-a făcut la lă August 1861, când vremelnic bolnav credea că moare: > Mor sărac. Douăzeci şi doi de ani am servit ţării mele. îmi recomand femeia şi copiii Adunării ţării. Rog pe amicii şi protivnicii politici să le fie milă de copilaşii mei». E cu neputinţă, refăcând portretul omului de stat care şi-a slujit In chip atât de fidel, dar şi de iscusit Patria, să nu Încercăm o adâncă emoţie. Ziarist, literat, orator, ministru, vioară primă In marea orchestră politică a timpului său, moare sărac, cu gândul Înduioşat, de tată grijuliu, la soarta »copiilor • săi»... 43® REVISTA FUNDATELOR REGALE Vicloria D. Alexandru Leon aminteşte de prietenia pe care o simţea Kogălniceanu pentru marea noastră vecină dela Răsărit; «Personalitatea lui Kogălniceanu ne apare astăzi foarte complexă. Oratorul, istoricul, literatul Kogălniceanu sunt cunoscuţi; amatorul de artă, omul care nu dispreţuia niciuna din bucuriile vieţii sunt mai puţin cunoscuţi. Kogălniceanu, apărător al intereselor ţărănimii, covărşeşte căteodată toate celelalte ipostaze ale acestei indivi- dualităţi multilaterale ». ANDRfi TARDIEU Semnalul Andrâ Tardleu, marele gazetar şi om politic francez care a colaborat cu Clemen- ccau la Întocmirea lucrărilor conferinţei de la Paris după războiul din 1914, a Încetat din viaţă. D. Sebastian Şerbescu aduce un pios omagiu acestui prieten al Românilor; < In vreme ce se discută la Londra aşezarea celei de-a doua păci mondiale, ne vine vestea dispariţiei lui Andrâ Tardieu, unul din făuritorii tratatelor dela 1919. O boală grea 11 scosese de mult de pe scena politică a Franţei, unde strălucise ca ziarist, ca diplomat, ca om politic şi ca orator. Puternica lui personalitate de luptător fusese frântă Înainte de vreme, iar glasul său nu a mai fost auzit In lungii ani de suferinţă a patriei sale. Se cuvine ca la mormântul Iul să aducem şi noi, Românii, un gând de recunoştiinţă către acela care ne-a fost prieten sincer şi susţinător preţios In vremuri grele, hotărltoare, pentru ţara noastră ». ARMISTIŢIUL La 12 Septembrie s’a Împlinit un an de la semnarea armistiţiului. Presa consem- nează In chip amplu semnificaţiile acestei sărbătoriri. Scânteia Un pasaj din articolul d-lui Ministru Lucreţlu Pătrăşcanu: « Chemarea Suveranului şi a Guvernului era Însăşi chemarea poporului român. Această chemare a găsit ascultare. A găsit ascultare după cum a găsit Înţelegere şi bunăvoinţă, In zilele care au urmat. Delegaţia Însărcinată de Guvern să trateze şi să semneze armistiţiul a plecat In dimineaţa zilei de 28 August. Abia Încetaseră cri- minalele bombardamente germane asupra Bucureşti-ului. Plecam Încrezători. Şi Încrederea noastră n’a fost deşartă. Deşi trimişi ai unei ţări ale cărei armate invadaseră teritoriul Uniunii Sovietice, ara găsit la Moscova o prietenească şi binevoitoare primire din partea Guvernului Sovietic, Înţelegere la reprezentanţii Angliei şi Statelor Unite. Tratativele care au urmat au fost duse In aceiaşi atmosferă dela Început. Poporul român nu va uita niciodată acest lucru. Prin Încheierea armistiţiului, România Îşi asigura posibilitatea şi —In acelaşi timp — onoarea de a lupta alături de Armata Roşie Împotriva nazismului — duşmanul omenirii — pentru distrugerea lui. , România, prin semnarea armistiţiului, scria un nou capitol din istoria sa. Din acel moment poporului român 1 s'au deschis căile viitorului, la capătul cărora stătea scris luminos şi plin de speranţe cuvântul: Victorie". Universul «Azi, când aniversăm un an dela semnarea armistiţiului, poporul român recapi- tulează cu Înţelegerea cuvenită evenimentele, factorii care le-au determinat şi spiritul tn care ele s’au desfăşurat, trăgând concluzii pentru conduita lui In viitor. Conştient de sentimentul de cruţare cu care a fost tratat la Încheierea armisti- ţiului şi recunoscând mâna de ajutor ce 1 s’a Întins, el a depus toate sforţările ca să răspundă cu aceeaşi lealitate şl promptitudine la prietenia ce i s’a arătat, punând tot PRESA MONDIALĂ 431 zelul In Împlinirea sarcinilor derivând din convenţia de armistiţiu şi pentru a câştiga încrederea marelui său vecin din Răsărit şi a marilor aliaţi. El Îşi dă seama că fără prietenia, Încrederea şi colaborarea acestora, existenţa, libertatea şi năzuinţele lui de pace şi progres n’ar avea niciun suport sigur». România Liberă Din articolul d-lul Grigore Preoteasa: «Prin convenţia dela 12 Septembrie României i s’a dat posibilitatea completă de reabilitare In faţa lumii Întregi, prin participare la războiul antifascist; despăgubirile n’au atins nici Jumătate din cifra pagubelor pricinuite Uniunii Sovietice; s’a prevăzut anularea diktatului dela Viena asupra nordului Ardealului, B’a asigurat României democrate posibilitatea de desvoltare şi de progres. Armistiţiul cu U.R.S.S. a Însemnat pentru România pârghia de redresare din pră- pastia tn care o Împinsese hitlerismul». Cu acest prilej, d. Lucreţiu Pătrăşcanu şi d-na Pătrăşcanu au oferit un dineu In saloanele « Asociaţiei Finanţe! şi Mare! Industrii • la care au participat Înalţii demnitari ai Statului, reprezentanţii Comisiei Aliate de Control, reprezentanţii corpului diplo- matic şi numeroase personalităţi ale vieţii noastre publice. D. General Locotenent V. P. Vinogradov a ţinut o cuvântare din care desprindem: «Primul an care a trecut dela 12 Septembrie 1944 arată că Poporul Român, tn pofida greutăţilor Întâmpinate, s’a străduit să respecte Îndatoririle pe care şi le-a asu- mat, după cum o dovedeşte de altfel şi cercetarea următoarelor două articole din Convenţie, cele mai principale şi cele mai grele. Articolul 1 stabileşte că Poporul român tşl ia obligaţiunea de a participa Împre- ună cu Armata Roşie şi Armatele Aliaţilor, la războiul Împotriva Germaniei hitleriste, luptând până la victoria finală. îndatorirea aceasta, care nu poate fi preţuită tn niciun fel tocmai fiindcă a fost atât de Însemnată, a costat sânge şi vieţi omeneşti. Ea a fost Îndeplinită cu toată sinceritatea şi cu toată fidelitatea. Articolul 10 prevede contribuţia materială a Poporului Român In războiul Împo- triva Germaniei hitleriste. Şi această obligaţiune a fost Îndeplinită cu stricteţe şi bunăvoinţă In decursul primului an ce s’a scurs dela Încheierea Convenţiei de Armi- stiţiu, cu toate greutăţile economice pe care le-a Înfruntat poporu român. Guvernul nostru a avut prilejul să aprecieze sinceritatea manifestată de poporu şl guvernul român In aducerea la Îndeplinire a prevederilor cuprinse In Convenţia de Armistiţiu (aplauze prelungite). Şi relevând acest fapt, socotesc nimerit să amintesc actul Însemnat al introduceri] administraţiei române In Ardealul de Nord. - Astăzi, Delegaţia română In frunte cu preşedintele Consiliului de miniştri se află la Moscova. Cred că guvernul sovietic, ţinând seama de modul cum au fost Îndepli- nite până acum prevederile Convenţiei de Armistiţiu ca şi de urmările secetei şi ale slabei recolte din anul acesta, va veni In ajutorul poporului român». In aceiaşi zi d. Ministru Lucreţiu Pătrăşcanu a vorbit la radio, evidenţiind Înrâu- rirea hotărltoare pe care a avut-o asupra destinului României Încheierea convenţiei de armistiţiu cu Naţiunile Unite, la 12 Septembrie 1944. Redăm câteva fragmente din acest discurs: ^Astăzi, putem măsura drumul parcurs. Ştim ce au pătimit ţările pe unde a trecut urgia războiului, după cum ne dăm seama de marile posibilităţi deschise poporului român, prin armistiţiul dela 12 Septembrie 1944. Existenţa noastră ca stat suveran şi independent este consecinţa lui cea mai impor- tantă. Realipirea Ardealului de Nord, Înscrisă In acelaşi document, eBte a doua conse- cinţă. In sfârşit, Armata Română s’a acoperit de glorie alături de eroica Armată Roşie, recâştigându-ne cu sânge, dreptul pe care 11 pierdusem, de naţiune liberă. Dar mai presus de toate, a fost salvată viaţa şi dreptul la viaţă a cincisprezece milioane de Români. Nemărginitul pericol care ameninţa copiii acestei ţări, furia războiului şi pustiirile lui, au fost Înlăturate. reVista^Fundaţiilor regale A venit după aceea, aplicarea armistiţiului. Desigur operaţia nu a fost şi nu este uşoară. Ne-am lovit de greutăţi, de imposibilităţi materiale, dar şi de neînţelegerea unora dintre noi. Mulţi n’au Înţeles că am pierdut un război greu şi că, In acest război, prin participarea noastră, făcusem mult rău. Nu Înţelegeau că am greşit mergând la Stalingrad; nu Înţelegeau că am greşit luptând alături de Hitler; nu Înţelegeau că dela Început dreptatea fusese de partea cealaltă. De aceea nu au Înţeles de ce trebue să ispăşim şi, In aplicarea armistiţiului, să dovedim buna noastră cre- dinţă. Sigur, au existat şi greutăţi obiective. Ţara sărăcită de 3 ani de război şi de jaful organizat, practicat de nazişti, a trebuit să Înceapă un nou război, Împotriva armatelor, Încă puternice, ale celui de al treilea Reich, Dar istoria nu a făcut şi nu face nimănui daruri. Dincolo de orice obligaţie con- tractuală a trebuit să arătăm celor care ne-au venit tn ajutor Îşi, In primul rând, po- . porului rus, deplina noastră solidaritate In războiul care continua Încă. Altfel, am fi pierdut dreptul de a sta alături de popoarele libere». In continuare, d-sa vorbeşte despre greutăţile Întâmpinate In decursul executării clauzelor armistiţiului: «După 4 ani de război a venit seceta. O parte a recoltei este arsă de soare. Ne vedem siliţi să drămuim fiecare bob de grâu şi de porumb. Totuşi nu ne-a trecut prin minte să renegăm semnătura noastră, pusă acum un an la sfârşitul textului convenţiei de armistiţiu». Dat fiind aceste greutăţi, d. Lucreţiu Pătrăşcanu se bizuie pe forţele poporului român şi pe Îngăduinţa şi generozitatea Uniunii Sovietice, pentru a putea depăşi Împrejurările potrivnice: « Nimeni nu are dreptul să afirme sau să creadă că nevoile poporului nostru sunt nesocotite şi interesele lui lăsate fără apărare». D-l Pătrăşcanu, sincer şi realist, se uită drept In faţă la lipsurile ce s’au Ivit In sarcinile reconstrucţiei şi In Înfăptuirea unei democraţii reale şi manifestă încrederea sa In potenţialul viu de conştiinţă politică care, atunci când va fi deslănţuit, va da conţinut democraţiei: «Putem fi mulţumiţi de noi Înşine? Fără Îndoială că nu. In faţa noastră stau Încă probleme Însemnate, legate de reconstrucţia ţării, de Înfăptuirea unei democraţii reale, care nu trebue să rămână un cuvânt golit'de sens. Dar suntem tot atât de siguri că In ţara noastră, In adâncul masselor populare, sunt destule forţe vii şi conştiente, In stare să dea conţinut acestei democraţii. Aceasta nu doar ca rezultat al angajamen- tului pe care poporul român şi l-a luat, odată cu Încheierea armistiţiului, dar pentrucă este condiţia care li poate asigura viitorul, libertatea şi independenţa». CELE MAI POPULARE CĂRŢI AMERICANE IN ULTIMII DOI ANI V.S.A. — Voi. I — Nr. lî In Statele-Unite tirajul cărţilor In ultimii doi ani a sporit Intre 20 şi 40 la sută faţă de tirajul lor In 1942. Creşterea producţiei şi vânzării cărţilor se explică mai Întâi prin război, care a sporit interesul pentru o seamă de probleme politice, sociale şi economice sau de pură tehnică. Apoi, din pricina restricţiilor de circulaţie, lumea Îşi petrece mai mult timp acasă, citind cărţi. Sute de mii de cărţi au fost trimise ca daruri ostaşilor de pe diferitele fronturi. De asemenea, milioanele de femei care au slujit şi slujesc In diferite funcţii, ajutând sau Înlocuind pe bărbaţii plecaţi la război, au deve- nit interesate In chestiuni de pregătire tehnică sau In dobândirea de cunoştinţe, mai Înainte nenecesare. Din cele 225.000.000 de cărţi tipărite In 1943 In Statele-Unite, numai optzeci de milioane au fost cărţi de iteratură. Interesul pentru cărţile de idei politice , sau pentru acelea care discută situaţia lumii şi a Statelor-Unite In anii respectivi şi mai ales după război — a crescut simţitor, ca şl faţă de cărţile informând asupra stării sociale şl eoonomice din diferitele ţări. In 1943, dintre cărţile de acest fel s’au vândut cel mai mult: — Cartea lui Wendell Wilkie One World (O singură Lume), In care fostul candidat republican la preşedenţie, In 1940, Îşi descria călătoria In jurul lumii, In timp de răz- boi. Cartea s'a vândut lntr'un milion două sute exemplare. PRESA MONDIALA 433 — Tiraj de 500.000 exemplare a avut cartea Under Cover a lui John Roy Carlson, In care se denunţau ameninţările din umbră ale agenţilor fascişti Împotriva democraţiei. — Tiraj de câte 300.000 exemplare au avut cartea lui Walter Lippman, Politica externă a Statelor-Unite şi aceea a lui Michael Straight. Sd facem ca acesta să fie ulti- mul război, susţinând cooperaţia internaţională. — Experienţele soldaţilor şl corespondenţilor de război, arătate in cărţi ca Jurnalul meu deta Guadalcanal de Richard Tregaki, un tânăr ziarist Însemnând oră cu oră eve- nimentele trăite de armata Statelor-Unite In jungla Pacificului, sau Dumnezeu este tovarăşul meu de pilotaj (God is my co-pilote) a lui Robert L. Scott Jr., arătând expe- rienţele dramatice ale unul pilot In Cbina —s'au vândut In tiraje excepţionale. Mai adăugăm: Călătoria printre războinici (Joumey aming tbe Warriors) de Eve Curie, fiica faimoşilor scientişti; Acesla-i războiul (Here is your warj de Ernie Pyle, descriind viaţa soldaţilor americani In Africa şi Italia. In fine, dintre cărţile nu de epică sau < ficţiune • au mai avut căutare o nouă biogra- fie a poetului democraţiei americane Walt Whitman de Henry Seidel Canby, biografia actorului John Barrymore, interpretul neuitat al lui Hamlet, cartea intitulându-se Good Night, Sweet Prince (Noapte Bună, Prinţule drag), şi The Republic (Republica) lucrarea cunoscutului istoric Charles Beard, care se ocupă de fapte şi principii de teme- lie In guvernământul american. Dintre cărţile de epică şi imaginaţie publicate in anii 1943 şi 1944 In Statele-Unite şi care s’au vândut cu prisosinţă sunt: — The Robe (Sutana) de Lloyd Douglas, o simplă poveste morală (700.000 exem- plare vândute). — romanul lui John Marouand So little Urne (Atât de puţin timp), acţiunea petre- cându-se In diferite oraşe americane ca New-York, Hollywood şi In Connecticut, sub ameninţarea apropierii războiului — romanul Vaiet/ of Decision (Valea Hotărlrilor) de Marcia Davenport, povestea unei familii americane, peregrinând din Pittsburg In Anglia şi de acolo In Cehoslovacia — romanul Journey in Dark (Călătorie In întuneric) de Martin Flavin, se pare un roman superior din punct de vedere literar celorlalte, deoarece a obţinut premiul Pulitzer, cea mai mare recunoaştere In Statele-Unite. In Călătorie (n Întuneric se ana- lizează caracterul unui om care, după ce s'a străduit din răsputeri să-şi agonisească o mare avere, Îşi dă seama că succesul material singur nu poate da fericire. — In fine, romanul lui Hervey Allen, The Forest and the Fort (Pădurea şi Fortul), portretizând măreţ viaţa americană din vremurile coloniale. VEŞTI DESPRE THOMAS MANN, SHAW. DREISER Time — diferite numere din Iulie 1946 Invitat de noul Radio-Berlln a se Înapoia In Germania, Thomas Mann, care aro 70 de ani, locueşte In Los Angeles şi este cetăţean american dela 1940, a refuzat invitaţia, declarând că < nu In Germania este casa lui, ci In America... Apoi, sunt om bătrân şi puterea cea mai bună ce-o am este pentru a scrie ». împlinind recent 90 de ani, Bernard Shaw a adoptat de data aceasta o atitudine neobişnuită, nefăcând nicio declaraţie şi sperând că nimeni nu-1 va deranja cu felici- tările şi telefoanele, De ziua-i de naştere, a lucrat ca de obicei. Marele romancier american Theodore Dreiser, In vârstă de 73 de ani, a renunţat la viaţa tihnită dela Hollywood, Inscriindu-se In noul partid comunist, spunând că < comunismul este o parte vitală şi constructivă In naţiunea noastră •. CĂRŢI AMERICANE DESPRE RELAŢIILE INTERNAŢIONALE Foreign Affairs — Voi. 23 — Nr. 4 — Iulie 1946 Revista lunară Foreign Affairs publică In ultimu-i număr o impunătoare biblio- grafie privitoare la relaţiile internaţionale, din care reiese grija din ce In ce mai mare a poporului american dc a cunoaşte realitatea politică şi de a o utiliza intr'un spirit constructiv, In colaborare cu celelalte puteri efective ale lumii, pentru o ordine inter- naţională solidară şi creatoare. 13 434 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Cit&ra câteva din sutele de cărţi, menţionate cu temele sau ideile lor fundamentale: Anihilarea Omului: Un studiu privind criza din Occident, de Leslie Paul, care crede că boala de care a suferit civilizaţia europeană — adică nazismul şl fascismul—este mal mult spirituală decât fizică şl prin urmare ea nu se tămădueşte odată cu ter- minarea războiului, trebuind depuse noul eforturi pentru anihilarea flagelului care a dus la dezastrul Europei. Europa liberă şi unită de Albert Guârard, profesor la Universitatea Standford, care crede că Europa Occidentală va evolua către unitate politică, lipsită de bariere vamale şi şovinism local. Ca limbă comună, autorul propune o versiune modernizată a limbii latine, idee cam utopică şl nepractică. Alt autor, dimpotrivă, elogiază esperanto: d-1 Joseph Dubin, In cartea sa Steaua Verde, propunând esperanto ca limbă a viitoarelor relaţii Internaţionale. Sheldon Gluck a publicat o carte Criminalii de război: Urmărirea şi Pedepsirea lor, arătând ramificaţiile acestei probleme nu numai In politică dar şi in psihologia şl etica popoarelor. Autorul e profesor de criminologie la Universitatea Harvard. O analiză a Istoriei antisemitismului In timpurile moderne Întreprinde d-1 Harry Cohen in lucrarea O panoramă a prejudecăţilor. După bibliografia cărţilor noui despre primul război mondial, In care sunt nume- roase acelea care reiau analiza personalităţii şi poziţiei Preşedintelui Wilson — ur- mează lista cărţilor despre cel de al doilea război mondial şl contribuţia diferitelor state. D-nii W. E .D Allen şi Paul Muratoff au publicat recent cartea Campania rusă, 1941—1943, in care se arată desfăşurarea operaţiilor militare pe frontul de Est până la 1943 inclusiv, urmând ca alt volum să arate ultima parte a acestor operaţii victo- rioase. Autorii subliniază eroismul şi măiastră procedare a trupelor sovietice. Despre Rolul Americii in Economia Mondială publică o lucrare d-1 Alvln H. Hansen, arătând că securitatea lumii nu poate fl realizată dacă Statele Unite nu ar coopera deplin şl din toată Inima la mecanismele internaţionale, printre care şi acela plănuit la Bretton Woods. Numeroase sunt cărţile care consemnează barbaria Germanilor In ţările ocupate vremelnic de ei. RENAŞTEREA SPIRITULUI FRANCEZ Foreign Af/airs — Voi. 23 — Nr. 4 — Iulie 1945 — Reproducem pasajul final din studiul marelui economist, istoric şi sociolog Andră Slegfrled, profesor Ia Collegc de France, studiu cu titlul de mal sus. < Iată Franţa din nou pe proprllle-i picioare — miraculos ridicată din moarte, con- ştientă de a-şi fi recâştigat demnitatea şl Independenţa, mândră de gestul el spontan şl eroic pe care l-a făcut, asocllndu-se cu Aliaţii pentru a alunga pe duşman de pe pământul el. Cum se vede această Franţă din 1945 faţă de celelalte naţiuni? Franţa a simţit adânc umilinţa Înfrângerii, dar acum e sigură că şl-a recâştigat onoarea. Francezul mijlociu socoteşte că el şl-a reluat rolul moral In lume, dar trebue mereu şl mereu să-şl afirme aceasta, oarecum nervos, căci amintirea anilor de suferinţă l-a lăsat suprasensltlv. El se teme că ar putea fi tratat cu Insuficientă consideraţie. De asemenea, el simte măcar obscur că proporţiile lumii s’au schimbat şi că statura lui nu mal este atât de lungă ca Înainte. El s’a arătat nemulţumit când s’a sugerat ca la San Francisco limba franceză să nu mai fie considerată printre limbile oficiale. Franţa este conştientă de rolul pe care l-a avut In desvoltarea civilizaţiei şi ea nu se resemnează uşor la gândul că rolu-1 de civilizatoare nu 11 mal asigură un corespun- zător rol politic. In ciuda ruinelor el, In ciuda pierderilor el de oameni şl a suferinţelor el, ea are voinţa de a supravieţui ,de a-şi recăpăta puterea. Conducătorii el sunt ambi- ţioşi din pricina ei şi ea le va urma chemarea: sursum corăa. Niciodată, Franţa nu s’a ridicat mal departe după ce a căzut atât de jos. Cum poate cineva explica a Însănătoşire atât de uimitoare, atât dp neaşteptată, atât de miracu- loasă? Criza războiului de o sută de ani a fost mal puţin primejdioasă, căci Iubirea de patrie nu a devenit cu totul separată faţă de loialitatea pentru rege. De data aceasta. PRESA MONDIALĂ 435 catastrofa a fost cumplită. Intr’adevăr, renaşterea Franţei a Însemnat o Înviere. Jeanne d'Arc nu s’a Îndoit şl nici Generalul De Gaulle nu s’a Îndoit de puterea acestei Învieri. Istoria le va asocia numele lor >. PARTIDUL LABURIST ENGLEZ Forelgn Affairs — Vot. 23 — Nr. 4 — Iulie 19ÎS D-l A. L. Rowse, profesor la AII Souls College, Oxford, a publicat Înainte de ale- gerile din Anglia un articol despre partidul laburist engleZ", din care rezumăm cele de mai Jos: Războiul din 1914—1918 a constituit norocul politic al partidului laburist. La alegerile In « Kaki > din 1918, munca a obţinut mai mult de un milion de voturi, spre supriza şl alarma partidelor mai vecbi. Cinci ani după armistiţiu, In 1923, partidul laburist devine al doilea partid mare din Anglia, deplasând locul partidului liberal ca opoziţie oficială şl luând parte pentru prima dată la guvernământ. Lloyd George, In < Memoriile de Război >, accentuiază că ar fi fost cu neputinţă să conduci războiul Împotriva voinţei şl fără de cooperarea mişcării muncitoreşti. Totuşi, in războiul trecut mişcarea muncitorească nu a avut o participare prea fericită In gu- vernul de coaliţie. Era pe atunci un partener prea tânăr iar miniştrii săi nu erau la lar- gul lor. Figurile politice importante, Macdonald şl Snowden, au rămas In afară şl In parte s'au opus războiului. Ce contrast cu situaţia din actualul război! Guvernul Churchill, alcătuit In 1940 — tocmai in toiul dezastrelor aduse ţării de inepta cârmuire a intereselor engleze dela 1931 încoace de aşa numitul guvern naţional — a fost bazat pe principiul unei egale colaborări In sânul lui Intre partidele conservator şl laburist. A fost o dură, dar reuşită Împărţire a muncii. In totul, conducerea războiului şi a afacerilor streine a fost pe seama conservatorilor, In principal pe seama lui Churcbill şl Eden. Condu- cerea frontului intern şl a organizaţiilor muncitoreşti a căzut pe seama miniştrilor laburişti, mal ales pe seama lui Bevin şl Morisson. Această Împărţire a atribuţiilor a fost unul din triumfurile acestui război şi oferă din nou un mare contrast cu evenimentele primului război mondial. Reuşita războiului s'a datorit In mare măsură lui Bevin, conducătorul muncitori- mii din organizaţiile de transporturi, el devenind ministrul muncii In 1940. Din punct de vedere istoric, e probabil adevărat dacă spunem că contribuţia lui Bevin la câşti- garea războiului vine imediat după aceea a lui Churchill. Bevin este cel mai de seamă conducător al muncitorimii, o minte esenţial constructivă şi cu mare pricepere admi- nistrativă. In anii dintre cele două războaie, el a crelat cel mal nou şi mai eficient sin- dicat, acela al Transporturilor şi al uniunii generale a lucrătorilor, iar In culise el a avut o dominantă Înrâurire In partidul laburist. Dar el nu este un politician ca atare, ci un sindicalist şl un organizator. Cheia succesului lui Bevin constă In aceea că el a făcut orice pas In legătură cu sindicatele muncitoreşti. El le-a consultat In mod con- tinuu şl le-a condus lntr'un mod răspunzător la opera de guvernare. Clasa muncitorească engleză a făcut mari progrese sociale şi economice, ca rezultat al războiului acesta. Laburiştii cred că trebue să fie o mare măsură de control la centru şi că acele in- dustrii, care prin proporţiile lor şl prin natura lor au caracter naţional — de pildă in- dustria cărbunilor, minele, problema locuinţelor, transporturile, agricultura, asigură- rile — trcbuesc aduse sub forma unui control public, creându-se un cadru general in care să rămână totuşi loc destul şi pentru iniţiativa particulară, când este propice naturii Întreprinderii respective. In privinţa naturii controlului — atitudinea este complet empirică. In genere, concepţia lor este aceea a unei corporaţii publice in felul accentuat de Keynes şl de raportul industrial liberal. Sunt alte scopuri şi idei In con- cepţia socialistă la care partidul laburist aderă: ele ar putea fi rezumate la o progre- sistă legislaţie socială, cu extinderea serviciilor sociale şi cu perspectiva unei comuni- tăţi egalitare. Dar chestiunea Însemnată rămâne controlul industriei, controlul vieţii economice a ţării, iar aceasta din urmă implică distribuţia proprietăţii şi a veniturilor’ cu adânci urmări asupra structurii societăţii engleze. 436 REVISTA FUNDAŢIILOR regale «MISSOURI VALTZ * Time — Voi. XLVI — Nr. 4 — 23 Iulie 1945 Preşedintele Truman, care după cum sfe ştie, cântă la pian in timpul liber, are pre- ferinţă pentru un vals Întitulat după statul In care s’a născut Miaaouri Valii. La Pots- dam, valsul acesta a fost cântat şi In faţa Generalisimului Stalin şi Preşedintelui Tru- man de către sergentul american List, care a mai cântat compoziţii de Ceaikov?sky, 'Şostacovici şi melodii de pe Volga şi Caucaz. După aceea, pentru a răspunde invita- ţiei Generalisimului Stalin, a cântat la pian şi Preşedintele Truman, lncbegându-se o atmosferă de aleasă prietenie, precum şi o plăcută recreaţie după greaua muncă de peste zi. La recepţie au participat 15 invitaţi, care au avut privilegiul de a asculta ia pian pe Preşedintele Truman. DESENELE COMICE DIN ZIARE AU 50 DE ANI DE EXISTENŢĂ Readei'e Digeat — Voi. 46 — Nr. 275 — Martie 1945 Din cel 130.000.000 de locuitori ai Statelor-Unlte, 70 milioane citesc şi preţuiesc Îndeosebi desenele comice ce apar In ziare. După veştile primei pagini, desenele comice măresc tirajul gazetelor americane. Aceste desene comice, care lntr'unele ziare ocupă una sau mai multe pagini, au o vechime de 50 de ani. Ele au Îmbogăţit argot-ul ameri- can, desvoltă imaginaţia cititorului şi spiritului de observaţie, precum contribue la stimularea simţului pentru aspectul humorlstlc şi comic al vieţii. Succesul desenelor comice din ziare a Început pe la 18 Noemvrie 1894, când ziarul World din New-York a Început să publice câte şase desene colorate privind aventurile unui şarpe şi ale unui câine, grupându-le sub titlul Origina unei noui specii. Imediat ziarele lui Hearst au creat un personaj < Copilul In galben • (The Yellow Kld), după ce au pus şi texte politice In balonaşele apropiate de gura personajelor acestor desene. Rând pe rând, numeroase ziare au inventat diferite personaje puse In situaţii comice sau făcând reflecţii asupra evenimentelor dela ordinea zilei ca Nutt şi Jeff, mica or- fană Annie, Tatăl pe care 11 instruesc copiii, Tarzan sau personaje din Aleea depozitu- lui de benzină (Gasoline Alley). Au apărut, de asemenea publicaţii conţinând numai astfel de desene colorate ca Superman In 1939, cu tiraje uluitoare. Cărţile şi magazi- nele cu desene comice sunt astăzi foarte populare, ca să nu mal vorbim de desenele animate ale cinematografului, In care Walt Disney a adus o contribuţie mondial cu- noscută prin al său Mickey Mouse (Şoricelul Mickey). O Întreagă industrie a crescut din pricina acestor desene comice. Desenatorii şi oamenii de humor, editori şi pictori, câştigă sume fabuloase datorită acestei forme moderne de jurnalism. Dacă unii intelectuali critică acest fel de gazetărie, descriind-o ca o formă de in- fantilism, iar psihologii văd In succesul desenelor comice satisfacerea simţului de supe- rioritate al aceluia care-şi poate râde de Păcălii şi animalele născocite — alţii susţin că astfel de distracţii sunt binevenite şi inocente pentru recreaţia acelor care muncesc din răsputeri. In orice caz, 70 milioane de cititori caută In ziare desenele comice şi fac mare haz de ele. CAZUL LUI AUDIE MURPHY Life — Voi. 19 — Nr. 3 — 16 Iulie 1945 Este tipic cazul unui luptător american, Audie Murphy, pentru felul In care colec- tivitatea americană ştie să-şi arate recunoştinţa şi admiraţia faţă de cei care i-au slujit cauza In războiul de curând terminat. Audie Murphy, locotenent In infanteria ameri- cană, a fost mai Înainte vânzător de ziare. La 18 ani s’a oferit voluntar şl treptat a luptat In Africa, Sicilia, Italia şi Franţa, Îndeplinind fapte de arme cu totul remar- cabile. Astăzi el este cel mai decorat ostaş al armatei americane. A capturat o Întreagă garnizoană germană, a oprit din proprie iniţiativă Înaintarea unor avangărzi duşmane, a făcut acte dc bravură personală. înapoiat In patrie, după trei ani de lipsă, el a fost primit cu toată gloria şi cinstea In orăşelul său Farmersville din Texas. Fostul vânză- tor de ziare, acum In vârstă de 21 ani, a primit omagiile Întregii comunităţi. Magazi- PRESA MONDIALĂ 437 nele au fost închise şi cu toată căldura Îngrozitoare din ziua sosirii lui, mulţimea l-a ovaţionat, In timp ce el a rostit un timid şi plin de bun simţ discurs. Departe de a fi lmgămfat sau zăpăcit de acest succes, Murphy a rămas tot modest şi se gândeşte să-şi ia o ocupaţie obişnuită tot In orăşelul său sau poate la Dallas, unde-şi are fata cu care se va căsători. IMPRESIILE DESPRE AMERICA ALE COPIILOR ENGLEZI GĂZDUIŢI PATRU ANI PESTE OCEAN Reader'e Digest — Voi. 46 — Nr. 2iS — Iunie 1945 D-na Patricia Strauss — soţia unui membru al parlamentului englez şi autoare a mai multor cărţi — a publicat recent lntr’o revistă americană informaţii privitoare la sta- rea de spirit a tinerilor băeţi şi fete englezi, care au locuit patru ani In Statele-Untte, spre a fi feriţi de efectele bombardamentelor şi care acum s’au Înapoiat in patrie. Scrii- toarea observă că limbajul acestor tineri şl copii s’a americanizat lntr’o oarecare mă- sură, că fetele in genere sunt mult mai puţin timide decât in Anglia, părând mai mari decât vârsta lor. Ele au mai multă independenţă şi control, sunt mai elegante ca Îm- brăcăminte şi ţinută ,mai degajate In conversaţie. Faţă de fetele care nu au fost peste ocean ele par mal desvoltate şi mai pregătite pentru viaţă. Nu esţe acelaş lucru cu băieţii. O fată revenită din America l-a spus scriitoarei că băieţii englezi sunt mai ma- turi din punct de vedere intelectual decât băieţii americani, contrar fetelor, care sunt mai evoluate intelectual In America. E poate şi rezultatul războiului, care pe băr- baţi i-a ţinut sub arme, dar totodată poate şi pentru că t America e mai mult ţara fe- meilor, pe când Anglia este ţara bărbaţilor, iar copiii şi tinerii reflectă această stare >. cum observa tânăra Înapoiată In Anglia după o şedere de patru ani tn America. De asemenea, tinerilor şi tinerelor engleze li se pare viaţa din Anglia monotonă, iar disciplina familiei prea strânsă. Nu mai pot vorbi cu oricine ca acolo, nici să-şi vadă prietenii oricând, fără invitaţii speciale. Mulţi dintre tinerii şi tinerele găzduiţi In America au lucrat ca păzitori de copii, ca vânzători de ziare, şoferi pe camioane băieţi de prăvălie, barmani In drogherille- restaurante, dobândind astfel o experienţă preţioasă, care i-a maturizat. Acasă, In Anglia, nu le place lipsa mijloacelor mecanice, cu care s’au deprins In gospodăriile ame- ricane. Tineretul se miră când nu găseşte in casă calorifere, răcitoare electrice, maşini care prăjesc pâinea şi mai ales maşinile care spală blidele şi aspiră praful. UN BOMBARDIER S’A LOVIT DE CEL MAI ÎNALT SGÂRIE-NOR Time — Voi. XLVI Nr. 6 — 6 August 1945 Zilele trecute, s’a Întâmplat la New-York un accident cu totul neobişnuit. Din pricina vizibilităţii reduse — din pricina ceţei care nu lăsa să se vadă de jos creştetul sgârie-norilor, — un bombardier s’a ciocnit do cel mai înalt dintre sgârie-norii New-Yor- kului, faimosul Empire State Building. Bombardierul cu două motoare Old John Feother Merchant, condus de Lt. Colonelul William Franklin Smtth, erou al războiului abia Încheiat, victorios In poate o mie de misiuni Împotriva inamicului, venea dela New-Bedford. Era ora 10 dimineaţa, lntr’o Sâmbătă. Clădirile Centrului Rockefeller şi ale unor blocuri de pe Fifth Avenue abia au fost evitate, de acest avion care sbura destul de jos. Avionul de zece tone, având o viteză de 225 mile pe oră, s’a lovit de partea nordică a sgârie-norului —Intre etajele 78 şi 79. Uriaşa clădire Empire State s'a sguduit până ’n temelii. Bombardierul a pătruns cu capul prin pereţii de oţel şi piatră, care la astfel de sgârie-nori sunt de o rezistenţă excepţională. A pătruns prin pereţi de parcă erau făcuţi din carton. Din pricina exploziei rezervorului de benzină, flăcările au cuprins o parte din clă- dire, izbucnind şi afară. Flăcările s’au ridicat până la etajul 102, iar in jos s’au Întins cinci etaje inferioare. Benzina s’a scurs şi in golul ascensoarelor. O parte din frântu- rile avionului au ajuns până la etajul al 12-lea, cauzând şi acolo un mic incendiu In atelierul unui pictor. In afară de pilot şi de cei doi pasageri ai avionului — au murit 13 persoane şi au fost rănite 26. Groaznicul accident s’a Întâmplat tntr’o Sâmbătă dimineaţa, când In 43« REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE uriaşul sgârie-nor se aflau numai 1500 persoane, restul fiind In week-end sau plecaţi de acasă. In zilele de lucru, sunt prezenţi In sgârie-nor 15.000 funcţionari şl alte mii de clienţi şi vânzători. PICASSO ŞI SOLDAŢII AMERICANI Time — Voi. XLVI — Nr. 2—9 Iulie 1916 Pictorul Picasso, cunoscut nu numai ca unul din marii pictori ai vremii, dar şi ca un eficace luptător anti-fascist, se bucură In rândurile soldaţilor americani aflaţi la Paris de o mare stimă şi admiraţie. Tablourile lui sunt cumpărate de luptătorii ameri- cani, iar cei care nu au bani să cumpere un tablou sau un desen de Picasso, 11 cumpără măcar reproduceri după operele sale. Se vând cam şase reproduceri după desenele sale pc zi, reproduceri exacte şi ca format, şi ca tehnică. După Picasso, au căutare următorii pictori contemporani sau clasaţi: Matisse, Gauguin, Bonnard, Goya şi Tou- louse-Lautrec. IN LUMEA CINEMATOGRAFULUI Time—diferite numere din Iulie 1946 A murit actriţa de teatru şi cinematograf Alia Nazimova, In vârstă de 66 ani, născută In Rusia şi care se specializase In repertoriul de Înaltă ţinută, interpretând pe Ibsen (Nora, Hedda Gabler), Cehov (Livada cu Cireşi) şl O’Neill (Christine Mannon) In < Din laie se Întrupează Electra »)• Cănd cinematograful nu era sonor, a interpretat pe ecran rolul Salomeii. Alia Nazimova a murit la Hollywood. Charlle Chaplin şi-a lăsat să-i crească acum o mustaţă adevărată, de care are ne- voie In viitoru-i film Barbă Albastră. Recent, a primit din partea cinematografiştilor ruşi şi cehi câte o telegramă, prin care este omagiat pentru apărarea pe care Chaplin o aduce principiilor humaniste In lume. A murit unul din pionierii cinematografului, Wlnfield Richard Sheehan, soţul fostei dive Maria Jeritza şi unul din fundatorii studiourilor Fox. El a produs filme celebre: Cu ce prep gloriaf şi Cavalcada. De asemenea, a descoperit vedete ca Janet Gaynor, Shirley Temple, Spencer Tracy. Studiourile americane au lansat o nouă artistă de cinema, pe Lizabeth Scott, care se pare că Întruneşte calităţile a trei actriţe ale ecranului. Ea are strălucirea inteligentă a Katerinei Hepburn, privirea ademenitoare a Laurinei Bacall şi expresivitatea Do- roteei Mac Guire. Jucase mai Înainte lntr'o piesă pe Broadway, iar acum deţine rolul principal In noul film Al venit de departe (You came along), In care este vorba de dra- gostea dintre un aviator condamnat să moară de leukemle şi o fată care se mărită cu el, pentru o scurtă perioadă de fericire. TĂMĂDUIREA EPILEPSIEI ŞI SIFILISULUI Time — Voi. XLVI — Nr. 3 — 16 Iulie 1946 Se pare că epilepsia este vindecabilă prin electricitate. Boala dc care an suferit Sfântul Paul, Mohamed, Luther, Loyola, Alexandru cel Mare, Cezar, dar şi atâţia cri- minali şi răufăcători ai omenirii — se datoreşte unor descărcări electrice desechili- brate, In creer. Medicii americani cercetează In clinici tămăduirea epilepsiei prin şocuri electrice care să anuleze excesul de energic electrică şl descărcările neregulate din scoarţa creerului. Rezultatele par satisfăcătoare, prin reducerea, rărirea şi chiar anu- larea atacurilor de epilepsie. Oraşul Birmingham din Alabama se poate mândri cu o eficientă campanie Împo- triva sifilisului. Fiecare cetăţean intre 14 şi 50 ani este obligat prin lege să-şi facă ana- liza sângelui, pentru aceasta organizându-se sute de laboratoare serologice in toate centrele oraşului şi analiza făcându-se gratuit. Cei constataţi a fi bolnavi, sunt trataţi de asemenea, gratuit, aplicându-ll-se noul tratament cu penicilină, care tămădueşte acest cumplit flagel In timp de 9 zile. Deja s'au făcut aproape 300.000 de analize, con- statându-se că 2% din populaţia albă şi 30% din cea neagră au sifilis. Mai multe mii gu şi fost tămăduite, parte din ele prin noul tratament, parte cu vechiul tratament, PRESA MONDIALĂ 439 mai Îndelungat dar mal uşor de suportat, fiecare pacient alegându*qi felul de trata- ment care li convine. ANIMALELE AJUSTATE CA LA CROITOR Reader'a Digest — Voi. 46 — Nr. StS — Iunie 1946 Medicina americană a descoperit şi pentru animale diferite mijloace de a le face mai sănătoase şi mai productive. Vacile pot spori cu 20% producţia de lapte, găinile pot da cu 10% mai multe ouă, dacă sunt hrănite cu thyroprotein, un praf conţinând thyroxină — adică hormoni similari cu aceia secretaţi de glanda tiroidă, dar de 20 ori mai puternici. Prin această hrană ştiinţifică, animalele pot fi Îngrăşate sau slăbite după nevoie şi de asemenea devin mai productive. Farm Journal—o publicaţie pentru fermieri—scrie printre altele: «Oricât de fantastic ar părea — un fermier poate hrăni cu hyroproteină un viţel plăpând pentru a-i grăbi creşterea, apoi ti poate da alt preparat, thiouracil -pentru a-i opri creşterea şi In fine a-1 tngrăşa iarăşi rapid In felul acesta, animalele pot fi ajustate ca hainele la croitor — după nevoile pieţll. JEEP-URILE, ARME DE PACE Life — Voi. 19 — Nr. 4 — 23 Iulie 1946 Faimoasele automobile americane, jeep-urile care au dus greul războiului, vor sluji de acum Încolo pentru cauza păcii. Actualmente, producţia Wlllys-Overland din Toledo, Ohio, a fost transformată pentru uzul fermierilor. Maşinele au fost modificate puţin ca formă şi sunt vopsite In alb. Jeep-urile cele noul sau refăcute vor servi, In pri- mul rând, nevoile fermierilor, motorul putând transmite forţă pentru a căra şi face să funcţioneze aparate de tăiat copacii din păduri, sau de a servi ca tractor. Fotogra- fiile recent sosite de peste ocean arată cum jeep-urile cară pluguri, maşini de semănat, cu patru semănători, sau platforme pentru căratul recoltei. In timp ce maşina par- curge câmpurile, ea face să funcţioneze mai multe pluguri, deodată, semănători sau ferăstraie. La o viteză mai mică, maşlma poate Îndeplini funcţia de tractor, iar la alte viteze ea poate deveni camion sau putere motrice mobilă, pentru diferite scopuri. I s’a adăugat şi o caroserie mobilă, pentru a proteja In caz de ploaie pe şofer şi pasageri. Deocamdată, noile modele se produc In cantitate limitată, câte opt pe săptămână, până la standardizarea nouii producţii. Costul unui jeep cu nouile funcţii va fi cam 1000 dolari. TUNUL SOLAR Life — Voi. 19 — Nr. 4 — 23 Iulie 1946 Cercetătorii ştiinţifici ai armatei americane au descoperit la centrul ştiinţific ger- man din Hillersleben planurile unei diabolice invenţii tehnice, de a face din soare o armă distrugătoare. Socotind că la o Înălţime de 5100 mile o armă sburătoare ar fi fe- rită de Înrâurirea gravităţii pământului, Germanii doreau să construiască o platformă pentru a lansa de acolo In spaţiul interstelar rachete şi a căpăta prin ele căldura solară. Cu ajutorul unui uriaş reflector, ca o oglindă de foc, ei credeau că vor putea localiza destulă căldură pe o arie anumită pentru a face ca oceanul să dea in clocot iar un oraş să ardă In flăcări. Tunul acesta solar era plănuit să aibă o anumită formă iar compoziţia lui era din sodium metalic. Ideea nu este nouă. Se spune că şi Arhimede desenase oglinzi mari cu care să dea foc flotei romane in timpul asediului Siracuzei. Totuşi, şi planul lui Arhimede şi acela al nemţilor nu este realizabil, deoarece lumina nu poate fi adusă la un focar ascuţit, prin lentile şi oglinzi, decât dacă provine dintr’un izvor luminos la fel de ascuţit şi concentrat. De vreme ce soarele apare pe cer ca un disc şi nu ca un punct ascuţit, cel mai lndemănatec sistem optic nu poate produce decât tot imagina unui disc. Cu câţ întinderea focarului este mărită, imagina devine mai mare şi mai rece, 44® REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ÎNCURAJAREA ŞTIINŢEI Newsweek — Voi. XXVI —Nr. S —30 Iulie 1946 Dr. Vannevar Bush, directorul Oficiului de Cercet&ri şi desvoltărl ştiinţifice, a îna- intat Preşedintelui Truman un raport prin care arata ci, acum, după terminarea răz- boiului, guvernământul şl oamenii de afaceri americani trebue să susţină cauza ştiin- ţei, creând noul slujbe pentru combaterea boalelor şi neajunsurilor sociale, pentru des- voltarea cunoaşterii ştiinţifice, pentru transformarea descoperirilor şl invenţiilor utile războiului In instrumente utile epocii de pace. Dacă In timpul războiului n’au fost încurajaţi decât oamenii de ştiinţă care lucrau pentru nevoile armatei şi luptei, mic- şorându-se astfel activitatea din celelalte domenii ştiinţifice — acum este momentul ca toate ramurile ştiinţei constructive să fie încurajate. De aceea, propune crearea a 24.000 de burse de studii şi cercetări şi 900 de burse pentru oamenii de ştiinţă ajunşi la un mare stadiu de desvoltare. Este nevoie, susţine Dr. Bush, de 150.000 de studenţi şi de 17.000 doctoranzi pentru a se face faţă cerinţelor tehnologice actuale. AER CONDIŢIONAT IN LOCUINŢA FIECĂREI FAMILII Life — Voi. 19 — Nr. 3 — 16 Iulie 1945 Instalaţiile de aer condiţionat au ajuns la o perfecţionare destul de mare in Statele- Unite pentru a face posibilă existenţa lor şi in casele particulare. Aerul condiţionat nu va mai fi un lux, pentru cei bogaţi, ci la îndemâna tuturor, foarte curând .Actual- mente, se lucrează la instalaţii pentru şase camere, care vor costa 700 de dolari. Costul întrebuinţării acestor aparate va fi de 17.10 dolari pe lună. Sistemul de răcire se ba- zează pe un lichid, Freon, care trecând prin nişte ţevi se evaporează, absorbind aerul cald din cameră; gazul cald, redevenind apoi rece şi iichefiindu-se, poate fi din nou în- trebuinţat. In timpul iernii, procesul e invers, aerul rece din cameră fiind absorbit şi Încălzit. Temperatura şi uscăciunea camerei pot fi menţinute constante. PREPARAREA CHININEI SINTETICE U. S. A. — Voi. 1 —Nr. 11 Doi tineri chlmişti americani, fiecare In vârstă de 27 ani, d-nii Dr. Wiliiam E. Doe- rlng şi Robert Woodward dela Universitatea Harvard, au reuşit, după cercetări ce au durat mai mult de un an. să producă prin mijloace artificiale chinina, atât de nece- sară in combaterea malariei şi altor boale. Producerea chininei sintetice devine astfel un fapt real, după un veac de străduinţe, tocmai in momentele in care era mai mare nevoie de acest medicament, deoarece prin ocuparea de către Japonezi a insulelor Java şi Indiiior Est Olandeze, producţia chininei se micşorase tngrijitor, In aceste lo- curi scoţându-se 95 la sută din producţia arborelui cinchona. Desigur, chiar prin eli- berarea acestor ţări, Încă va fi nevoie de chinină sintetică, utilitatea descoperirii celor doi tineri chlmişti americani fiind covârşitoare. In cursul cercetărilor, ei au creat şi o substanţă apropiată de chinină şi care şi ea va fi de folos In medicină. Pentru producerea chininei sintetice, a fost nevoie de Înde- lungate cercetări, spre a se găsi numărul şi felul atomilor din molecula chininei, apoi modelul arhitectual al moleculei şi In fine reunirea diferiţilor atomi, astfel ca fiecare să fie la locul lui. Deocamdată, producerea chininei sintetice este complicată şi foarte costisitoare, astfel că acum se depun sforţări pentru producerea mai ieftină, lo mari cantităţi. OGONIEK (revistă ilustrată săptămânală) Un articol iscălit de Irina Verşimlna despre premiera unei noui piese a scriitorului englez John B. Priestley la Moscova. Extragem următoarele rânduri consacrate cuno- scutului scriitor: — < Dramaturgul şi romancierul J. B. Priestley e foarte apreciat In Uniunea Sovietică, Atât piesele lui cât şi romanele aiţ fost traduse In întregime şi se PRESA MONDIALĂ 441: bucură de mult succes. In prezent, două teatre prezintă — simultan — In premieră aceiaşi piesă a lui Priestley —■« Vine inspectorul... >. Subiectul piesei lui I. B. Priestley are ca motiv de bază contradicţia existenţei Intre aparenţa cum se cade şi fericită a societăţii burgheze şi golul şi desnădejdea ei interioară, viciile ei şi mizeria ei sufletească. Priestley situează acţiunea piesei In trecut dar independent de aceasta, ea oglindeşte actualitatea, vţpţa de astăzi a Angliei. Acţiunea are loc In 1912. In casa fabricantului Arthur Berling se sărbătoreşte logodna fiicei lui, Shelly, cu Oerald Eraft. Arthur Berling anunţă ca un principiu moral că fie* care trebue să albe grijă numai de propria sa persoană şi să nu se gândească la cel din jurul lui. Deodată, apare inspectorul Goal, trimis de Scotland Yard, şl prin În- trebări iscusite reuşeşte să stabilească vina fiecărui membru al familiei — In moartea tinerei servitoare Eva Smith. Acest subiect, care la prima vedere pare de roman-poli* ţîst, are o mare adâncime socială. Cele două teatre care prezintă piesa au lnfăţişat-o in mod geosebit. Iar cei doi actori care-1 joacă pe inspectorul Goal — l-au Înţeles şi prezentat sub două aspecte. Astfel Teatrul de cameră In regia lui A. I. Tairov—şi a emeritului L. L. Luchianov — ne prezintă Anglia din 1912 In costume şi mobilier de epocă. Decorul, semnat de E. E. Eovaienko, redă atmosfera epocii premergătoare primului război mondial. Fotolii şi scaune de pluş, cu speteze Înalte, miniaturi pe pereţii tapetaţi, un semicerc cu candelabre, portrete tn rame grele de aur, tavan cu bârne şi plafonaj, lustru greoi şi covoare de culoare Închisă. In totul, o sufragerie-salon aşa cum ar fi descris-o Dickens, confortabilă şi bogată, In care o familie şi-ar fi petrecut In tihnă orele libere. Viaţa familiei Berling e şi ea — liniştită şi confortabilă... Dar iată-1 pe inspectorul Goal, musafirul neaşteptat care vine să tulbure totul. Artistul Galdaburov, care-1 interpretează, e un inspector Goal — umanist. El Încearcă să explice egoiştilor Berling greşelile lor, inconştienţa lor, purtarea lor josnică. Fraza care dă contur persona- jului — aşa cum ni-1 Înfăţişează actorul — e: * Am hotărlt să cercetez de ce s’a Întâmplat astal». Cu totul altfel e Înţeleasă piesa lui Priestley de către S. I. Iutchevici, regisorul şi directorul Teatrului de comedie Leningrad. Spectatorul Înţelege imediat că acţiunea nu se petrece In 1912 cl In Februarie 1945 —data la care a fost scrisă piesa. „Căci raporturile reciproce ale Berlingilor şi Smith-ilor sunt probleme tot atât de actuale astăzi cu şi m patruzeci de ani In urmă, e o problemă a anilor de după război. Decorul, pe care l-a creiat N. P. Akimov e extrem de modern, de general. O imensă sală rotundă, scări care coboară de ambele părţi spre prosceniu, care pare un mic buduoar. In fund—pe o estradă—masa cu scaune a sufrageriei elegante, sobre. Dar sufrageria pare şi Incinta unei săli de tribunal... Inspectorul Goal—jucat de L. E. Eolesov, artist emerit al Republicei Padjikistanulul—Înaintează dintre spec- tatori, din sală urcă pe scenă; el nu vine ci năvăleşte ln familia Berling. Eolesov —e procurorul. E aspru şi Îndurător. O idee interesantă a fost realizată ln actul al treilea. Pereţii sufrageriei sunt — de fapt —.oglinzi. Semi-cercul e luminat ln timp ce inspectorul Goal pronunţă actul de acuzare, ultimul lui monolog,şi oglinzile multiplică silueta lui. Deci — nu un singur ci o mulţime de oameni li acuză ln clipa aceia pe Berlingl. După plecarea lui Goal, locul lui e luat de Shelly şi de tânărul Erik şi spectatorii simt că Goal n’a venit şi n’a vorbit ln zadar: cuvintele lui au lăsat urme ln sufletul tinerei generaţii... “ ISTORICE ŞEII JURNAL (Jurnal istoric nr. 5) Un articol consacrat lui Hacaulay-istoric. Observaţii juste ca de pildă. — ♦Maca- ulay repetă de câteva ori că Învăţatul istoric nu trebue să judece trecutul privind din prezent sau considerându-1 ca un factor al prezentului; un istoric e un judecător conştiincios, nicidecum un avocat lipsit de bună-credinţă. Macaulay recunoaşte că istoricii wight-i n’au fost la Înălţime ln această privinţă. El nu observă Insă că nu se deosebeşte Intru nimic de prietenii săi de partid. Macaulay, ca şi mulţi teoreticieni, e o pjldă de urmat numai ln teorie,,, >, 442 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Artfcolal e semnat K. Tatarlnova. In acelaşi număr, A. Guralskl Iscăleşte un studiu foarte documentat asupra Izvoarelor sufleteşti ale pan-germanlsmulul. Autorul tra* tează covârşitoarea Importanţă a Iul Fichte şl Hegel: • An deutschen Wesen wird dle Welt genesen *. Ne rezervăm să publicăm in întregime acest articol. Restul revistei e consacrat diferitelor probleme Istorice, dintre care notăm studiul profesorului Archiev despre • Lupta socială şi stăpânirea Hlcsoşllor In Egipt. *. LA LITTERATURE INTERNATIONALE Nr. 8 Publică o notă despre tirajul cărţilor şl broşurilor editate In Uniunea Sovietică In ultimii ani. Aflăm că In 1918—1945 s’au tipărit In U-R.S.S. 821.000 cărţi şl broşuri, cu un tiraj global de zece miliarde exemplare. In ultimii patru ani —de război 1 — editurile sovietice au tipărit 67.000 cărţi cu un tiraj de peste un miliard exemplare. Majoritatea publicaţiilor tratau teme de război şl apărare dar un loc de seamă era rezervat operelor literare şl manualelor de agricultură şi tehnică industrială. In cei 27 de ani trecuţi dela revoluţie, operele scriitorilor clasici au fost tipărite In milioane de exemplare. Puşkin a fost tradus In 72 de limbi cu un tiraj de 31.618.000 exemplare. Cele 65 de naţionalităţi conlocuitoare In U.R.S.S. citesc In limba lor romanele Iul Leon Tolstoi, cu un tiraj de 24 /milioane exemplare. Opera lui Maxim Gorki — tradusă In 66 de limbi — are un tiraj de 42 milioane. Anton Cebov, tradus In 57 de limbi, Ler- montov In 50, Turgenlev In 39, Gogol In 34 şl Taras Şevcenko In 33 de limbi — sunt autorii cei mal citiţi In Uniunea Sovietică iar tirajul lor la fel de... astronomic. Statistica vânzării volumelor scriitorilor contimporani e tot atât de impresio- nantă. Poeziile Iul Maiakovsky au fost traduse In 44 limbi, romanele lui Alexel Tol- stoi In 38, ale Iul Şolohov In 51. Piesa lili C. Slmonov « Oamenii ruşi > 18 ediţii In şapte limbi diferite, realizând un tiraj de 617.000 exemplare; piesa «Frontul« a Iul Korneicluc —se clasează In rândul al doilea —a 417.000 exemplare şi cinci tradu- ceri... Cifre care ne fac—pe noi Românii—să suspinăm... REVISTA ECONOMIEI MONDIALE ŞI POLITICEI MONDIALE Nr. 7 (Mirovoe hoziaistvo i miromia polţlicaj I. I. Lenin scriind despre alegerile parlamentare In Anglia, face următoarea reflecţie: «Flecare partid englez joacă, In primul rând «atout-ul> imperial. Şl conservatorii şi laburiştii şi liberalii au afirmat că vor păstra şi întări unitatea imperiului britanic. Cea mai simptomatică pentru acei care au urmărit ideologia leaderilor lui labour- party a fost declaraţia programatică a lui Ernest Bevin In care — relativ la problema Indiilor — a prevenit pe Indieni că « nu va admite ca ei să exercite asupra guvernului său presiuni mai mari decât asupra celorlalte guverne... •. Atout-ul hotărltor al partidului laburist a fost faptul că marile masse ale alegă- torilor au crezut că laburiştii se bucură de mai multă încredere din partea Uniunii Sovietice şi sunt mai apţi In a stabili raporturi prieteneşti cu ţara noastră. Laburiştii treceau la activul lor lupta muncitorilor Împotriva Intervenţiei anti-sovietice din 1919—20 şi circumstanţa că In 1924 laburiştii stabiliseră rclaţiuni diplomatice cu Uniunea Sovietică şi Inchelascră un tratat general, care a fost rupt de către guvernul conservator ce lc-a succedat In 1927 iar In 1929 au restabilit aceste raporturi. Să nu uităm că două treimi din populaţia engleză sunt muncitori. Majoritatea alegăto- rilor — sunt muncitorii. Partidul laburist numără mai mult de 2,6 milioane de membri. Dintre el 2.375 mii sunt membri ai sindicatelor profesionale iar 265 mii sunt individuali. Baza partidului laburist sunt trade-unlon-11, care au 8 milioane de membri, şi alte organizaţii cooperatiste. Partidul lui Harold Lasky a fost sprijinit In alegeri de par- tidul Comunist, de Common Welth, de cooperatlştl şl de muncitorii independenţi. Acestui sprijin datorează partidul covârşitoarea lui majoritate In alegeri >. Un articol de V. Avanln tratează despre situaţia din Extremul Orient după în- frângerea Axei iar L. Batolfn publică un studiu foarte interesant despre Liga pan- grabă, PRESA MONDIALĂ 443 ZNAMIA (Stindardul) Revistă lunară pentru artă, literatură şi sociologie. Nr. 8, publică un < Jurnal de război • intitulat < Oameni cu conştiinţa curată », al cărui autor e eroul Uniunii Sovietice, generalul-maior Petro Verşigora... Fost regisor al unui studio cinematografic, eroul Uniunii Sovietice descrie cu o cuceritoare sinceritate primele lui fapte de < simplu soldat •. Cu un umor • pince-sans- rire • demn de Mark Twain, el notează: „Comandantul batalionului mă Întrebase: — Ai studii mţlitare? — Oo... am fost toboşar, li răspunsei posomorit. Comandantul mă privi corn* pătimitor şi mă numi In postul de intendent I Trebuia să primesc raţia de peşte. Fie- care soldat avea drept la 82 grame scrumbie sărată. Eu primii 682 scrumbii. Aveam Insă un număr de 982 soldaţi. îmi pierdui o dimineaţă socotind cum să Împart raţiile.. In cele din urmă socotii că şl capul şl coada sunt o raţie... Peste două ceasuri nu mai eram < intendent • căci soldaţii nemulţumiţi se grăbiseră să scape de mine! iar comandantul se afla din nou In faţa acestei probleme: ce atribuţie poate fi Încredin- ţată unui om cu burtă, chelie, care ln prezent e regisor cinematografic iar In trecut a fost toboşar•? Generalul Verşigora s’a dovedit a fi unul dintre cei mai vajnici luptători sovietici şi trei ani a condus o divizie de partizani ln spatele frontului. Ceea ce Înseamnă că şi unui regisor cinematografic fost toboşar i se poate Încredinţa serviciul de a lupta pentru Patrie, atunci când susamintitul regisor are caracterul, dârzenia şl voinţa unui ... viitor Erou al Uniunii Sovietice. NOVAI MIR, Nr. 4. (Lumea Nouă) Revistă lunară pentru literatură şi artă, consacră câteva pagini tinerilor poeţi so- vietici. Remarcăm primele poezii inspirate de războiul dus pe teritoriul Ardealului de Nord. « O noapte la Arad • de Grudzenko şi t Peste Prut », ln Moldova, poemul unei tinere poetese, Galina Şergova, sunt mici ilustraţii multicolore, ritmate, ale unor momente. • O noapte la Arad • Înfăţişează un interior românesc» un copil cântă — păsăreşte — Katiuşa » iar ln a Peste Prut» Şergova caută să prindă ritmul horei, ve- selia şi tristeţea fluierului, fâlfâirea veselă a costumelor naţionale, scânteierea măr- gelelor de pe pieptul fetelor şi vântul dulce, care bate din spre râu şi Îndoaie spicele coapte... In afară de paginile consacrate poeziei, a Novâi Mir» publică ln cadrul anchetei printre scriitori pe tema a Literatura sovietică, tendinţele ei şi progresul cultural * răspunsul cunoscutului scriitor Fedor Gladkov, autorul romanelor traduse şi la no) a Cimentul»şi a Energie ». In numărul precedent al Revistei Fundaţiilor Regale am publicat, ln cadrul ace- leaşi anchete, răspunsul criticului Eichenbaum din Leningrad. Iată câteva extrase din articolul lui Fedor Gladkov. ( < Problemele culturii sunt strâns Împletite cu problemele fundamentale ale lfte- raturii noastre. Menirea literaturii nu e numai oglindirea exactă a realităţii, nu numai redarea ei ln toată amploarea ci şi exercitarea acelor funcţiuni educative care prile- juesc creşterea individualităţii umane. Scopul ultim al literaturii e să educe, să facă din fiecare cititor un om şi un cetăţean » Cine nu e ln primul rând om acela e şi un ce- tăţean prost» —a scris odinioară Belinsky, iar literatura veacului XIX e mare — prin aceea — că a reuşit să devie o uriaşă putere morală. Ea a adâncit auto-cunoaş- terea oamenilor acelor epoci. Acest rol 11 păstrează şi astăzi. Universul ei ne e aproape, ca amintirile din tinereţe, ca avântul ce ne poartă spre adevăr, libertate, dreptate şi perfecţiune. Această literatură a sădit ln mintea şi inima generaţiilor trecute revolta nobilă Împotriva jugului şl nedreptăţii, a trezit conştiinţa lor şi le-a chemat la luptă pentru fericirea omenească. Griboedov, Puşkin, Lermontov, Turghenev, Necrasov, Tolstoi iar mai târziu Korolenko, Cehov şi Gorkl au fost dascălii vieţii, propovădui» 444 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE torli adevărului omenesc, proorocii viitorului Însorit. Ei au pătruns adânc tn reali- ta te a timpului lor, studiind procesele desvoltărll sociale şl ale destinelor omeneşti, procese atât de strâns împletite Intre ele, Încât realmente formează un Întreg... ’’ Şl mal departe: „Literatura Sovietică a păstrat toate aceste glorioase tradiţii; ea s’a pus cinstit In slujba Intereselor poporului. Rolul el educativ e îndeobşte recunoscut; lupta ei pentru crelarea unul om-factor social, unul om-creator, unul om-luptător n’a fost zadarnică. E literatura cea mal «ofensivă » din lume. Atacă, Înaintează... Să ne aducem aminte de anii douăzeci: aceşti ani au descoperit o strălucitoare pleiadă de mari artişti, sosiţi de pe câmpul de luptă şl din adâncul poporului şl poporul a vor- bit In opera lor şl a cântat In epopeile lor. S'a crelat un nou realism —realismul so- cial. Munca liberă deveni material de bază al artei. Iată de ce in anii grei al Războiului pentru patrie, literatura noastră reuşi să se mobilizeze, ca o mare putere combatantă, Împotriva tenebrelor fasciste, călăilor culturii, In apărarea libertăţii umane şl civi- lizaţiei universale ». OCTOMBRIE, Nr. 7. Revistă literară lunară, organul Societăţii scriitorilor U.R.S.S., publică Intre al- tele un studiu semnat de Nadejda Pavlovlcl despre literatura pentru copil. Extra- gem următoarele: «In 1944, «Editura de Stat pentru literatura copiilor» a Instituit un concurs literar. Un juriu trebuia să selecţioneze cele mal bune cărţi pentru copil şl Intre alte condlţlunl regulamentul concursului (In 1944, adică In plin război) pre- vedea că subiectul cărţii să fie lăsat la.libera alegere a scriitorului iar tematica răz- boiului nu era o condiţie necesară premierii celei mai bune cărţi». Vorbind despre Anatolll Galdar, un vestit povestitor pentru cel mici, căzut pe front şl a cărui carte «Cuşca albastră • a fost premiată, scriitorul A. Kononov a spus: —«In ziua de astăzi, el a văzut zorii zilei de mâine. El a măturat —din opera lui — tot ce e supus ofilirii şl morţii. A văzut şl a udat tot ceea ce va Înflori«. Nadejda Pavlovicl socoate că una dintre cele mal bune cărţi pentru copil e biografia vestitului constructor sovietic de avioane, Iacovlev «JPoveşti despre o viaţă». Mihalkov e unul dintre marii povestitori — In versuri — al actualităţii. E Iubit de copil fiindcă redă Intr’o formă veselă atrăgătoare Întâmplările Istorice. Tonul fami- liar al cronicei lui rimate rămâne uşor In amintirea tinerilor ascultători. Marele scriitor Merşak e Insă neîntrecutul autor pentru copii şi cartea Iul despre < Factorul poştal • a şi fost premiată. UN MARE SAVANT FRANCEZ: MARC BLOCH The Manchester Guardian — August 1945 Sir John Clapham, preşedintele Academiei Britanice, aduce un impresionant omagiu savantului francez Marc Bloch, cel mal mare medlevallst al timpului nostru, Împuşcat de Germani la Trfvoux la 16 Iunie 1945, după o lungă perioadă de deten- ţiune. «Marc Bloch avea cincizeci şi opt de ani şl intrase In contact cu organizaţia clan- destină Franc-tireur prin intermediul unuia din studenţii săi. A învăţat repede teh- nica conspirativă şl a trebuit să-şl schimbe de trei ori pseudonimul ilegal. La Început a fost Arpajon, apoi Chevreuse, apoi Narbonne. Acest profesor dela Sorbonna a contribuit la organizarea transporturilor de arme, la publicarea ziarelor clandestine şi la conducerea Întregului mecanism complicat al lui M. U. R. f Mouvements Unis de la Risistance), la care au aderat organizaţiile Franc-tireur, Liberation şl Combat, Insista să ia contact personal cu câţi mai mulţi membri ai mişcării de rezistenţă, In pofida avertismentelor prietenilor săi că acest lucru era foarte riscant. Avea un sistem original de a-şl nota întâlnirile secrete, subliniind pasagll Intr'o carte pe care o alegea întotdeauna In acord cu gustul şl preocupările sale intelectuale. Ultima dată când a fost văzut de prieteni, utiliza In acest scop un Ronsard. Ca Istoric, Marc Bloch a fost un pionier In studiul asupra condiţiilor economice din Evul Mediu, dar preocuparea sa principală s’a îndreptat asupra fiinţelor umane PRESA MONDIALĂ 445 care au trăit şi au schimbat aceste condiţii. După cum a scris colegul său Lucien Febvre: < Dacă a meditat atât de mult asupra libertăţii medievale, a făcut-o pentrucă pro- blema libertăţii m sine constituia pentru el Întotdeauna o arzătoare preocupare *. Prima sa carte importantă, Le a Roi s Thaumaturgea (1924), tratează despre pu- terile snpra-naturale atribuite regilor Angliei şi Franţei. In 1931 a apărut Came- tkres Originaux de VIiistoire Rurale Franţaise, iar In 1933 Liberii el Servitude Per- 8, Defoe a făcut omenirea să-şi dea seama că practicul este plăcut şi amuzant In el Însuşi; cel mai bun remediu Împotriva pesimismului; singurul remediu care face ca viaţa să meargă mai departe fără roţile speranţei. De când a fost scris şl până astăzi, < Robinson Crusoe * este una din cărţile favo- rite ale tuturor categoriilor de cititori. In Crusoe, Englezul mijlociu a găsit modul de aventură pe care-1 Înţelege cel mai bine. Un Individ hotărlt, practic, căruia deşi li place aventura In sine nu admite acest lucru, ci numeşte aventura o mare nenoro- cire, şi care atunci când o caută refuză să-şi atribue alte motive decât dorinţa de a face avere sau de a scăpa de neplăcerile de acasă. Când a apărut < Robinson Crusoe >, tn timpul domniei reginei Anna, Interesul faţă de călătorii şi ţări exotice, care fusese resimţit şi de Elizabetieni, era conexat ma mult de cât oricând cu negoţul şi colonizarea. Englezul mic-burgbez de atunci Înţe- legea perfect, fără absolut niciun efort, neastâmpărul eroului lui Defoe şi, la fel de bine, prudenţâsa aproape comică. Anglia nu mai era pe atunci Anglia elizabetipnă; burghezia ei era toată protes- tantă, şi tipul de aventurier care avea cea mai mare priză era un om care considera prosperitatea drept un semn al virtuţii şi care credea că numai cei răi nu pot avea noroc. Dacă erai bun, In cele din urmă ajungeai In mod inevitabil respectabil şi bogat. Pentru Elizabetieni care, ln fond, erau jumătate păgâni, jumătate catolici, viziunea unei’ eşuări tragice şi splendide ar fi prezentat cea mai mare atracţie. Nu tot astfel era ca- zul cu Englezul mijlociu din timpul lui Defoe.El nu putea aproba nici ficţiunea gratuită nici aventura gratuită, deşi ln sinea sa le iubea pe amândouă. Iată de cc el era Încân- tat de un autor care pretindea că nu face altceva decât să istorisească o Întâmplare reală, pentru a Inculca o morală sănătoasă,şi anume: «răbdare invincibilă ln cele mai dificile momente şi hotărlre de neclintit ln Împrejurările cele mai disperate» şi ln primul rând Încredere ln Biblie. Acestea erau calităţile care au făcut imediat din « Robinson Crusoe » o carte favorită. Care sunt calităţile care au menţinut-o astfel timp de peste 200 de ani? In primul rând, subiectul ei prezintă un interes permanent şi poate fi Înţeles de orice persoană de orice vârstă: un om solitar luptând pentru viaţa sa împotriva condiţiilor naturale adverse. Nu este oare istoria omenirii ln rezumat >? 446 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE JURNALUL LUI W. N. P. BARBELLION The A’ew Statesman and Nation — 21 Iulie 1915 * Puţini oameni au avut curajul să scrie un studiu detailat al maladiei din punctul de vedere al pacientului », remarcă d. Pani Dombey. «Dintre scriitorii mai vechi, Burton este prea obiectiv pentru a intra In această categorie; iar consumatorii de stupefiante, dela Crabbe şl pănă la De Quincey, au introdus In sfera poeziei viziu- nile lor de chin şi extaz. Maladia include, evident, adeseori senzaţii extreme, deşi de o natură cu totul diferită; dar mult mai interesante din punct de vedere psihologic, şi mult mai rar analizate, sunt rezultatele cotidianc ale unei lupte cronice împotriva indispoziţiei. W, N. P. Barbellion, care a scris < Journal of a Disappointed Man > (Jurnalul unui om desamăgit), care a murit înainte de treizeci de ani din cauza unei tubercu- loze pulmonare, care cu toate acestea şi-a creiat un mic dar definitiv nume ca biolog, a descris această bătălie cu îngerul morţii Intr'un mod atăt de precis şl coprehensiv, Incăt nu mal rămâne prea mult de adăugăt In acest sens. • Jurnalul • este o carte de un clasicism minor; el este, In acelaşi timp, una dintre cele mai deprimante cărţi scrise vreodată, pe de o parte pcntrucă Barbellion a pierdut această bătăile, iar pe de alta pentrucă era ceva In el care voia s'o piardă mai curând decât s'o câştige. Intensa viaţă interioară pe care o trăiesc », scria Barbellion, «gândindu-mă fără Încetare la sănătatea mea, citind (citind zi şi noapte), meditând, observând, simţind, iubind şi urlnd —fără nlclun prieten şl fără niciun fel de influenţă exterioară, fără nicio cunoştinţă măcar, cu excepţia colegilor mei din gazetărie (pe care-i dlspreţuesc)— toate acestea vor face din mine cea mai vanitoasă şi mai desagreabilă fiinţă de pe lume *. Teama lui nu era lipsită de temei, deşi compasiunea sa pentru propria lui per- soană a dat naştere unul auto-dispreţ care II împiedica — cu excepţia rarelor momente de destindere fizică — să-şi recunoască indiscutabila superioritate intelectuală şi spirituală. O luhă mai târziu, el scria astfel următoarele: „Faptele sunt irefutabile: viaţa este durere. Nlclun sofism nu mă poate face să-mi schimb gceasţă părere. Şi cu toate acestea, acum câţiva ani am pornit la drum plin de speranţe şi atât de sănătos — ce mai contează acum, pentru mine, ouăle păsărilor? Ambiţia mea este enormă, dar vagă. Sunt prea difuz In abilităţile mele pentru a mă putea distinge vreodată ». Aceasta era In 1910. Barbellion avea douăzeci de ani, şi mai avea abia şapte ani de trăit. Probabil că cele mai fericite clipe din viaţa sa, In afară de cele pe care soţia sa l-a ajutat să le smulgă morţii, au fost acelea din adolescenţă, înainte ca trupul său să înceapă a-şi afirma prezenţa extenuantă — clipele petrecute observând pă- sări şi insecte la ţară, In West Country. Este clar că un astfel de om n'ar fi trebuit niciodată să încerce să trăiască Intr’un oraş —şi mal ales la Londra, carcera exte- rioară a Iul Barbelion timp de mal mulţi ani. Dar sărăcia l-a silit. - SPIRITUL SPORTIV London Calling — 23 August 1945 D, Charles Buchan, fost timp de mal mulţi ani căpitan al echipei naţionale dc football a Angliei, stabileşte originea unora din sporturile cele mai populare, subliniind efectul lor asupra caracterului naţional englez. D-sa consideră faptul că Anglia a transmis fără nicio reticenţă sporturile sale altor ţări şi, In consecinţă, nu mai deţine In acest domeniu supremaţia sa absolută de altădată, drept o dovadă incontestabilă a virtuţii sale democratice. «Napoleon ne-a caracterizat odată drept • o naţiune de prăvăliaşi >. Cred că ar fi fost mnlt mai aproape de adevăr, caracterizându-ne drept o • naţiune de sportivi Pentrucă aci, In Anglia, sportul este In sângele nostru şl constitue unul din aspectele cele mai importante ale vieţii engleze. Chiar In zilele Întunecate ale regelui Edward II, când footbal-ul şi alte «jocuri neghioabe » — cam spunea decretul — erau interzise, pentrucă interferau cu tragerea cu arcul şi alte Îndeletniciri războinice, Englezii jucau footbal, şi-l jucau In mod serios PRESA MONDIALĂ 447 Unii dintre ei au făcut Închisoare pentru călcarea ordonanţei regale, dar acest lucru nu a împiedicat pe alţii să continue a juca. Căţl dintre Dvs. ştiu că până şi astăzi football-ul este interzis In Scoţia? Pare fantastic ,dar este adevărat. In timpul domniei lui James 1, parlamentul scoţian a votat o lege care interzicea acest sport. Legea aceasta nu a fost niciodată abrogată. Mulţi au încercat, fără succes, să stabilească originea sporturilor noastre cele mai populare. Verdictul general este că ele datează din epoca invaziei normande, când Anglo-Britanicil rătăceau prin păduri In căutarea mijloacelor de trai şl încercau diferite metode pentru a obţine ceea ce doreau. El îşi încercau puterea nu numai Îm- potriva animalelor sălbatice, ci şl împotriva tovarăşilor lor, care voiau să-l întreacă In iuţeală. Nu există In football-ul englez decât 5.000 de profesionişti. Dar un număr de peste o sută de ori mal mare de tineri bat mingea In .Anglia In flecare iarnă, Intre August şi Mai. La fel cum făceam şl noi altădată, aceşti sportivi Îşi plătesc regulat cotizaţiile, Îşi cumpără echipamentul adecvat, Îşi cară singuri stâlpi goalulul, şl pe- trec de minune jucând. Aşa va fi până ce va dispare ultimul Englez de pe faţa pământului. De ce? Pur şl simplu pentrucă el a moştenit această dragoste pentru sport şl are nevoie de un mijloc de canalizare pentru entuziasmul său. Fiecare individ are nevoie de puţină excitare pentru a varia monotonia vieţii cotidiene, şl ce cale mal bună ar găsi In acest sens decât practicând un sport? Englezul normal iubeşte spiritul competitiv, spiritul de echipă şl de camaraderie, inerent oricărui sport. Mi-a rămas de mult In minte o remarcă făcută in cursul unei discuţii cu mai mulţi prieteni. Cineva a spus atunci: «Nu se va produce niciodată o revoluţie violentă In Anglia; poporul englez are un instinct sportiv prea desvoltat«. Cred că prietenul meu avea dreptate, căci Englezul s’a mândrit tntodeauna cu dragostea sa pentru «fair- play ». De asemenea nu am fost niciodată egoişti In atitudinea noastră faţă de sport. Am introdus unele ramuri ale lui In flecare ţară de pe glob. Am trimis antrenori de football in toate părţile continentului, cu un succes atât de mare, Încât astăzi când echipele noastre internaţionale se duc In străinătate, nu se mal pune problema câte puncte vor obţine, ci dacă vor obţine măcar un punct. Dar ce contează faptul că sun- tem bătuţi de elevii noştri? Azi ne bat ei, mâine poate li batem noi. Ceea ce contează, ‘nprimul rând, este sportul In sine >. NOTE UN INSTITUT CARE NE TREBUIE Preşedintele Truman, într’un me- sa) recent adresat Congresului ame- rican, spunea, între altele: «evolu- ţia energiei atomice este o indicaţie limpede de ceea ce poate fi realizat de Universităţile, industriile şi gu- vernul nostru, muncind împreună. Mai rămân însă de cucerit numeroase câmpuri ştiinţifice. De aceea cer Congresului stabilirea unei singure Agenţii federale pentru cercetări ştiinţifice ». Cuvinte pline de făgădueli, în- tr’o ţară unde cercetarea ştiinţifică a fost totuşi ajutată în mod constant. In România de după 23 August 1944, mai mulţi învăţaţi, din dis- cipline ştiinţifice diferite, au încer- cat să întemeieze un «Institut de cercetări ştiinţifice », în scopul de a subvenţiona şi dirija cercetarea ştiin- ţifică. Se alcătuise chiar un proiect de lege, ce căpătase adeziunea unui număr însemnat de miniştri din toate partidele. A trebuit ca intrigi lă- turalnice şi şoapte învenina e să zădărnicească această iniţiativă. Pen- tru a favoriza o instituţie oare pre- tinde a monopoliza cercetarea ştiin- ţifică în România, şi care se mulţu- meşte, de fapt, cu elaborarea unor Vaste programe, niciodată realizate, proiectul mai sus amintit a fost lă- sat în părăsire. Numai o iniţiativă îndrăzneaţă ar fi în stare să dea viaţă proiectului. Până atunci, nu poate fi vorba de cercetare ştiinţifică pe o scară vastă în România, şi trebue să ne mulţu- mim cu situaţia de provizorat de astăzi. Al. Eosetti FRUMUSEŢI ROMÂNEŞTI întorşi dintr’o excursie în Carpaţi, tinerii moştenitori ai vechii pasiuni de alpinism, exercitată ani de zile de părinţi în masivul ramurilor de piatră, întinse peste graniţele Elve- ţiei, Italiei şi Franţei, nu puteau să exprime în deajuns tumultuoasele frumuseţi ale călătoriei. Ei părăseau întâia oară vata cui- bului sedentar de acasă, începând la 20 de ani, pe seama lor şi fără dirigenţă, experienţa deplină a reali- tăţilor contradictorii, confruntate cu personalitatea. Bilanţul e bun. Edu- caţia de. până acum n’a dat greş: maturitatea s’a relevat în zece zile de drum în suiş, prin pădurile veciei şi între tăcerile pietrificate din piscu- rile mari. Lupul de munte rămas în suflet de pe timpuri şi-a zbârlit de plăcere sălbăticia, dansând pe două picioare frî 6 T fc 449 la flautul evocărilor ciobăneşti. Ocea- nul de argint al unei nopţi de lună, revărsat şi aşternut peste culmi, a impresionat zguduitor pe copiii în- torşi la Vatră cu licărirea în sensi- bilitate a metalelor aripelor de flu- ture nocturn. Beteala unui torent spânzura pe râpă dintr’un izvor, tocmai de sus, dintr’un creştet pă- zit de stele. Totul era curat, virginal şi fără de moarte şi se desluşeau înţelesurile unei puzderii de pro- bleme, despre care cărţile de până la bacalaureat dau abia câte o indi- caţie, rămasă să zacă pe un peteo de însufleţire desamăgită, sticlire întreruptă a unui ciob dintr’un cristal, sfărâmat de mâna lui Dum- nezeu chiar în secunda când l-a izbutit plin şi sonor. , O frumuseţe sporeşte toate fru- museţile celelalte ale unei vacanţe prin împărăţia caprei negre şi a şoimului din tărie, dându-le o ade- renţă tenace cu pământul, cu ţara, cu neamul deştept, artist şi sintetic, care ia înţelegere cu ea: nomencla- tura. Fiece colţ de loc are numele lui fără altă trebuinţă decât a in- stinctului decorativ. Silabisiţi lent, legănându-le ca pe stihuri, cuvintele de poemă din car- netul cu creion al agerului călcător de munţi şi daţi-vă scama de vasta plasticitate a limbii româneşti, re- putată până acum vreo 40 de ani, rigidă şi neputincioasă în expresia de idei şi nuanţe. Brâna Morarului, (Vârful) Pică- tura, Plaiul Olăresei Ceauşoaia, Prislopul, Piciorul Popii, Gârbova Piatra Arsă, Măgura Cenuşie, Dihamul, Reteveiul Clâhucetul Baiului, Gâlma, Mu- chea Fitifoiu Puri.şloaca, Bucegii, Poiana Bă- trânilor, Coşlila Babele, Cocora, Padina, Bvdurul Cătunul Urşilor, Casele Burlacului, Mălinii Mălăieştii, Velicanul, Urncarul, Colţii Obârşiei Claia Mică, Jepii, Lăptici, Mun- tele Blana Lucăcila, Zănoaga, Tătarul, Vân- turau!. .. Aproape 50 de nume de o aso- nanţă atât de variată în originali- tate, culese pe o palmă de ţară şi un petec de stâncărie. Dela Ceau- şoaia, de pildă, până la Cocora, ■ dela Claia Mică la Coştila, dela Mă- gura Cenuşie până la Dihamul, câte ciudate evoluţii încrucişate şi ten- dinţe verbale, câte intuiţii şi câtă putere de creaţie la nişte ţărani, de sarică şi de opinci, neştiutori de nicio carte. Aceşti oameni, dominând şesu- rile cu coasa şi munţii cu moţul căciulii, au păstrat o limbă fru- moasă peste o mie de ani, şi-au pă- stiat chipul frământat de o tăcută nobleţe şi datini intacte. Cărturarii ultimei sute de ani, scriitori, dascăli, preoţi, doctori şi savanţi, au răspuns altfel decât ei examenelor impuse de evenimente. Deschizi o hartă în regiunea stră- bătută cu bocancii potcoviţi şi cu sacul de spinare şi dai de Societăţi Anonime, de Instituţii, de Sana- torii, de Hoteluri, de Cazinouri, de fabrici de hârtie şi mucava, de fabrici de cuie şi scânduri, de fa- brici de sticlă, materiale de moderni- tate. Mucava pentru improvizat figura cu care n’ai venit pe lume 14 4S6 revista Fundaţiilor regale Geamuri pentru -vitrina arătării. Hârtie pentru a minţi o credinţă. Soânduri şi cuie. T. A. EPOCA TĂNASE înmormântarea celebrului com- pozitor de balete şi de spectacole, schimonosite cu meşteşug, amintea deunăzi ducerea cu mare alai la groapă a unui cioclu, o mare per- sonalitate a profesiei, de acum oâ- teva veacuri, când groparii, oonsti- t ui ţi în breaslă aproape artistică şi culturală, erau, din pricina epide- miilor şi a inchiziţiei, harnicii cola- boratori ai morţii, tot atât de nu- meroşi cât şi oamenii încă nepurtaţi la cimitir şi rug. La sărbătoarea, rămasă în analele minore ale isto- îiei fabuloase, participau şi execu- torii de meserie, o altă breaslă, cu afinităţi, cât şi, din politeţe faţă de eventualii lor primitori de oseminte desinsufleţite, onorabila burghezie. Alaiul era costumat şi Versicolor. La Tănase, procesiunea dintre Ateneu şi mormânt dădea o ultimă idee de imensitatea admiraţiei, de care se bucurase decedatul. Miile de jeluitori aplaudaseră pe actor cu entuziasm, râzând cu gura căscată până la urechi la spectacolele lui şi acum se ţineau după el cu capetele plecate şi cu mânile în i buzunar. Poate că a fost cel mai puternic succes al creatorului fostului Că- răbuş, explicabil. La celebritatea lui se adăuga, în nişte timpuri ca acestea, în care trăim, faptul numelui româ- nesc de Tănase. Nu prea ţărănesc, mai mult de periferie, dar orişicum românesc şi evocator de mititei, de ciorbă de burtă, de ţuioă şi vin bun, plus lăutarii şi franzela, ingredien- tele tonului pacifio al sentimentului că nu te paşte nicio primejdie şi că totul merge după dorinţă. Am povestit oarecând şi nu de mult, fiind în viaţă Tănase, că incert între vocaţii nedesluşite şi determinat de o crâncenă voinţă de a se afirma, el şi-a improvizat un gen, chemat la izbândă, într’o cameră dintr’un apartament, în care stăm şi ea, ocupată de Cazimir Belcot. Acest unic artist român al spiritului rece, fără predecesor nici urmaş, mort prea de tânăr, în timpul pri- mului conflict mondial, mâncat de un păduche de război, vizita deseori Ardealul şi Bucovina, scriindu-şi singur şi debitându-şi-le direct, cu- pletele şi muzica, cântate cu un umor delicat tendenţios, în turneele lui, fără subvenţii de propagandă şi pe risc personal, de câteva ori imi- nent, prin teritoriile româneşti asu- prite, Tănase avea dela natură câteva privilegii antitcatrale, nasul monu- mental, carura spinării de taur de ciro şi faţa ciupită. Din acest actor în speranţă şi în desiluzie, Belcot a făcut un artist grotesc izbutit, după o strădanie, la care muncea tenaci- tatea brutală a viitoarei celebrităţi cu ferocitate. Atletul Tănase mânca şi bătaie cu nuiaua anemică a sub- tilului Cazimir şi se supunea ca un copil. Nu-i lipsea - inteligenţa tre- buincioasă, pentru a-şi da seama oă rigorile maestrului erau educative. Intervenind prin irupţie bruscă în odaia lor, când zgomotul injuriilor se amplifica prea mult, mă găseam ca între un pedagog exasperat şi un urs docil, silit să înveţe alfabetul, întorcând foile cu limba. NOTfi 4Si — Iaca, nu-mi intră ’n cap de fel! so necăjea Tănase. Ai dreptate, dar ci pot să fac ?... Dulceaţa graiului moldovenesc şi masca lui cu adevă- rat urîtă, se disolvau într’un farmec amuzant. Vocaţia temperamentală s’a ma- nifestat subit. Disperat şi gata să se arunce dela etaj, ucenicul severită- ţilor lui Belcot, care încrunta o sprinceană aproape imberbă, căzu într’un derivativ fericit, mimând cu figura, cu mâinile, cu picioarele, cu fizicul întreg, potrivit de natură pe împrejurare, o clownerie supremă pe un ritm de sfârlează: — In sfârşiţi a strigat dascălul, te-ai găsiţi Tănase găsise într’adevăr tonul, esenţial în teatru şi literatură, ca în muzică. Pe un semi-ton fals ori just, se scrie o carte şi se construieşte o carieră. Secunda decide peste tot locul. 0 secundă prea timpurie, cu o secundă mai de vreme, sau întâr- ziată cu o secundă, strică tot. Tănase a umplut o epocă, imitat, copiat, plagiat: însuşi nasul a dat naştere altui nas, mai filat şi mai lung. îndrăznelile lui generoase au fecundat scena particulară, fertili- zând însă şi neobrăzarea pură a unor antreprenori de comedie şi de dramă chiar, dar îndrăzneala lui Tănase era eroică, avea fantezie şi, apoi, el a plătit ou persoana lui întotdeauna, actor activ pe şantier până la sfârşit, niciodată Domn Director falacios, mitocan, înfumu- rat şi zaraf de spectacol. Nuanţa Tănase a dispărut odată cu inventatorul. In seria lui, încer- cările de boiangerio au obţinut numai spălăcitul. T. A. UNDE E AL. ROBOT? Vă mulţumesc pentru cinstea de a mă pofti la taifasul subtil al acestor pagini, dar deocamdată mi-a pierit hazul şi mi-au fugit iezii Băltăreţi, în trecut. Azi nu voi fi un musafir voios şi zâmbăreţ şi va rog a nu lua în seamă ochii orbiţi de lacrimi. Căoi port în mine doi fraţi, două pierderi, fraţii mei de destin, Al. Robot, B. Fundoianu, ultimul sigur scos din viaţă, pentru o vină de neînţeles. Şi nu voi nfai putea umbla cu condeiul pe hârtie, până nu voi pune jos, în faţa tuturor, aceste două amintiri şi nu voj jeli din puterile mele toate nevinovatul sânge, al unuia, vărsat cu furie dementă. « Apocalips terestru » numise Al. Robot cu simţul lui profetic întâia culegere de Versuri, acum vreo cinci- sprezece ani. Şi mă pomenii cu el, în bocanci noroioşi, în palton zdren- ţuit şi fără pălărie, într’o seară în încăperea mea ou prea multe cărţi, să-mi mulţumească pentru o notiţă prevestitoare a acestui nou Rimbaud. Nu l-am mai văzut când a tipărit « Somnul singurătăţii >>— tot atâ,t de profetic — şi în anii când acest înger scoborît între noi ca un pui de bogda- proste fusese îmbrăşat în vestmintele cpzone care-I travesteau şi mutilau cu totul, am umblat împreună cu prietenul Benador să-i găsim câţiva bani de la cei care, deşi n’o cimoso, respectă şi se tem niţel de abstracta avuţie a poeziei. A trecut Prutul — când î de ce ?... De numele lui n’am mai auzit. Al. Robot s’a topit, ca o nălucă în ceaţă, într’o toamnă sau un început de iarnă. Făptura lui s’a dus de mult în zăpe- zile şi zarea pe care le-a cântat—dar 14» 452 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE poezia românească & pierdut astfel pe imul din cei mai înzestraţi urmaşi ai Mioriţei. Căci deşi citadin, acest copil a trăit ca’ntr’o perpetuă halucinaţie în basmul şi peisajul româneso, din care uneori se trezea cu uimire şi indig- nare. Graiul lui aVea sonorităţi de clopoto între dealuri şi piscuri iar simţirile lui se exprimau proaspăt şi crud, fără sfieli gramaticale sau logice, cu o siguranţă de meşter ajuns la capătul artei lui. O seceră uitată, în câmp, sui bălării desparte miezul nopţii în grâu şi în [secară ţi n osemintea caldă a ierburilor vii sub cer străinul doarme cu pieptul pe [comoară scrie el despre cineva bănuit, zărit în vis — de bună seamă fără ştire, despre sine! Oglinda ta îmbată, fereastră şi fântână Cu ramuri căutătoare prin umbra ta [rănit f Şi sânilor le fierbe mireasma de cadână Din cina lui un .şarpe veninul îţi trimite cântă cu văpăi orgiace, poetul tânăr care n’avu parte decât de mocirlele acestei vieţi. Şi iată cum, organic, Al. Robot duce mai departe poezia populară, spre deosebire de nenumăraţii ei je- fuitori cu diplomă şi premii: Unde se toarnă raiul într'un picior [de plai Departe de amurguri, pe lângă o lu- mină Şi către văi codite jivine cu buhai S'au pogorit din creste de primăvară [lină... Intre hârtiile lui s’a găsit o însem- nare cu acest strigăt: — « Nu mă lăsa Doamne să trăesc în desconsiderare şi jignire. Nu mă lăsa, Doamne, să fiu un câine bătut. Vreau, Doamne, să fiu o pasăre cân- tătoare ». Dar Dumnezeu n’a voit, frate Ro- bote — şi te-a dus departe dintre noi, şi din graiul în care erai cea mai proaspătă piivigh.-toare. F. A. UN LEŞ : B. FUNDOIANU Acum douăzeci şi cinci de ani era niţel amuzant B. Fundoianu cu ochii lui albaştri, zgâiţi, cu faţa lui pre- lungă de mânz şi care, abia ieşit din copilărie, cutreerase toate literaturile, toate filosofiile — şi în deosebi po- ezia. Pentru versul româneso avea terezii şi unelte critice precise de mare spiţer — pe urmele cărora, ocolindu-le ca să ajungă tot la ele, au mers un sfert de veac, orbecăind, marea majoritate a criticilor cu salar. înainte de a pleca la Paris a încer- cat o înoire a teatrului, prin punerea în valoare a cuvântului şi cu doi actori ne-a oferit câteVa pilde sur- prinzătoare din textul atât de dra- matic al lui — cine ar fi crezut ?— Anton Pan. Tot astfel # Momentele t lui I. L. Caragiale îşi aşteaptă încă dramaturgul, regisorul şi directorul de teatru. Am căutat să-l încredinţez că n’avea dreptul să se înstrăineze şi deşi în 1923 căile ferate europene aveau lipsuri pe întinderi de kilo- metri, B. Fundoianu a plecat spre Franţa, cu transbordări şi geaman- tanul de cărţi pe umeri. Credea oare serios, cum scrisese, că viaţa cultu- NOTE 45 J rală a României era numai o pro- vincie franceză — şi el avea mândria să trăiască în capitală, la Pa- ris ?... De la Paris publică totuşi, prin îngrijii ea lui Ion Minulescu, un vo- lum de « Privelişti » româneşti, de o vigoare şi o prospeţime care le-au încrustat pentru totdeauna în istoria graiului nostru. In Franţa, creerul subtil al lui B. Fundoianu s’a împotrivit să se- creteze vreun roman cum i se cerea de scriitorii din jurul revistei « Nou- velle Revue Franţaise»—şi a pre- ferat să figureze cu note critice în « Commerce », alături de Paul Valăry. Pentru Francezii de baştină, Rim- baud, le voyou, studiul lui Benjamin Fondane, a fost o revelaţie şi o sur- priză. A trebuit să vie un scriitor din Fundoaia şi din Herţa, care să le redea pe adevăratul Rimbaud. O! Era mică şi Franţa pentru spiritul lui, căci Fundoianu care co- laborase la tot felul de fiţuici bucu- reştene, trecu Oceanul, pentru a ţine conferinţe, a publica şi a regisa filme în Argentina. Intre timp scriind « La Conscience malheureuse » se amestecă vijelios, cu un condei ascuţit de comentator înnăscut,între subtilităţile logice ale unui Husserl, căruia nu-i convine elanul vital al unui Bergson şi împo- triva căruia sună din comlil vestitor, Cestov, noul profet iraţionalist... In asemenea preocupări, dincolo de orice timp, îl găsesc doi agenţi ai Gestapoului care,într’o-noapte umedă parisiană devenită sinistră prin in- vazie, îl ridică împreună cu Lena, sora lui nedespărţită. Oasele lor zac azi în vreo groapă comună a vre unui lagăr din Ger- mania, dacă nu cumva le-au fost arse şi oasele. — Cu mai puţin spirit şi mai multă credinţă locului natal, poate şi azi, iubite Fundoianu, ne-am fi împuns mai departe în Bucureşti pentru un vers, o idee sau numai un cuvânt — şi nu să mă laşi singur să scriu despre tine, ca şi cum n’ai mai fi, aceste jalnice rânduri. F. A. înapoi, la popa tanda Pregătirea legii electorale va re- aduce în discuţie restrângerea drep- tului de eligibilitate pentru anume din breslele sau categoriile so- ciale. S’a ventilat, deunăzi, ideea ca armata să fie sustrasă patimelor politice, legate de alegeri, dar până acum nimic precis nu se cunoaşte, nici de ce natură ar fi să fie restric- ţia, nici cât de adâncă. Dacă ne-ar fi îngăduită o sugestie, noi am pleda pentru oprirea tagmei preoţeşti, fie dela urna de vot, fie dela scaunul de deputat. Cu excepţia celor câţiva senatori de drept, recrutaţi dintre chiriarhii Episcopiilor, şi ale căror lumini se pot valorifica mult mai bine în adunările Sinodului, marile figuri ale clerului trebuesc căutate mai curând în trecutele noastre diva- nuri decât în Parlament şi fără doar şi poate în istoria literelor şi culturii, în galeria unui Dosofteiu, unui Var- laam; unui Chesarie dela Râmnic, unui Veniamin Costache. Anii din urmă au rătăcit multă lume, nicăieri însă rătăcirea n’a fost mai integrală (totalitară încă n’ar fi rău spus) şi mai devastatoare ca în rândurile preoţimii. Şi aceasta din cauza po- liticii, o greşită şi vinovată politică 4S4 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE de ură, de răzbunare, cu un cuvânt, o politică anticreştină. Interpretând greşit versul lui Andrei Mureşanu — «preoţi cu crucea’n frunte» — clerul nostru, în marea lui majori- tate, a luat drept politică naţională, ceea ce era, de fapt, îngustă politică facţionară. Şi apoi, să fie atât de utilă orientarea patriotică, a pieo- ţimii ? Excesele, devenite istorice, au dovedit contrariul. Dar iată, din- tr’un roman de Balzac («Le cure de village »), rânduri exact de acum o sută de ani, de a căror actualitate nimeni nu se va îndoi. Intiebat, în chip de ispitire, do către abatele Gabriel de Rastignac, nepotul epis- copului de Limoges, din ce raţiuni a îmbrăţişat starea eclesiastică, pă- rintele Bonnet, preotul de ţară, a cărui râvnă duhovnicească a tians- format şi sufletele şi peisajul incul- telor păragini dela Montăgnac, răs- punde într’o elocventă pagină, pe care, cu regret, o trunchiem: « N’am văzut în preoţie o stare, o profe- siune, răspunse cu simplicitate preo- tul. Nu înţeleg ca cineva să devie preot din alte raţiuni decât indefi- nibilele puteri ale Vocaţiunii. Ştiu că mulţi s’au făcut lucrători îii via Domnului după ce şi-au tocit inima în serviciul pasiunilor: unii au iubit fără nădejde, alţii au fost trădaţi; aceştia au pierdut floSrea tinereţelor lor îngropând fie o soţie iubită, fie o iubită adorată; ceilalţi sunt des- gustaţi de viaţa socială într’o epocă în care nesiguranţa pluteşte peste toate, chiar peste sentimente... Mulţi părăsesc politica într’o vreme când....... Foarte mulţi, iarăşi părăsesc o societate fără steaguri... Nu- admit ca cineva să se dăruiască lui Dumnezeu cu gânduri cupide. Câţiva oameni fot să vadă tn preoţie un mijloc pentru regenerarea patriei ; dar, după slabele mele lumini, preotul patriot e un non sens. Preotul nu trebue să aparţină decât lui Dumnezeu. N’am voit să ofer Tatălui meu ceresc, care primeşte, totuşi, orice, cioburile inimii şi resturile voinţei mele ; m’am dăruit in ih'regime.. .* (subl. ns.). Ceea ce, în termeni dela noi, s’ar putea închide în formula: «înapoi, la popa Tanda », clasicul erou al lui Slavici, bravul părinte Trandafir şi miraculosul ctitor al Sărăcenilor, carele în Ardealul dela sfârşitul se- colului trecut, reedita, la scara noastră, ceea ce părintele Bonnet realizase, cu jumătate dp veac şi mai bine în urmă, la Montâgnac, în Franţa. Politică umilă, gospodă- rească şi creştină, singura care cin- steşte şi perpetuează numele celor care o practică. Dovadă faima lor de peste veacuri, pe care rapsozii o cântă şi o transmit din generaţie în generaţie, urmaşilor. Perp. VILEGIATURĂ Staţiunea, în care am poposit pen- tru odihna de vară, are un aer exce- lent, oricât s’ar strădui să-l vicieze colbul de pe şosea, stârnit de automo- bilele câte o străbat, în sus şi’n jos, ziuaîntreagă. Este,do altminteri,cam tot ce oferă edilitatea locală, geloasă de prestigiul balneo-climatic al sta- ţiunii, dacă e să judecăm după ta- xele ce comima încasează dela vizi- tatori. Un izvor cu apă minerală, superior Borvizului, cum glăsueşte reclama ilustrată, şi a cărui exploa- tare la depărtare de o poştă e con- cesionată, nu izbuteşte să învingă ooncurenţa berei şi sifonului la NOTE 455 glii aţă, ce se găseso din belşug, in timp ce sticlele cu apă minerală sunt rare, ca buruiana de leac. Laptele, ouăle, pâinea nu le afli în piaţă şi la locurile obişnuite de desfacere, dar le găseşti, cu bună- voinţă, la bursa neagră, ce funcţio- nează pe cutare potecă ferită, care dă în târg. In schimb, aerul e din abundenţă. Spre seară, trecem po- dul peste apa scăzută a Ialomiţei şi ne ocupăm locurile pe băncile din jurul infanteristului de tuci, înfipt în monumentul eroilor din 1916—1918. Şi tot e ceva. O edili- tate care nu dispreţueşte băncile publice, înseamnă că există. îmi aduo aminte de o după amiază întreagă, pe caniculă, în Breaza cul- turală, cu fabrică de jucării, cu centre universitare, dar fără o bancă pe uliţă şi nici chiar pa faimoasa, dar adumbritoarea, alee a nucilor. O cireadă de vite ce se întoarce dela câmp, un şir de căruţe de munte, repezi, un camion în viteză ridică praful în trâmbe şi ne înfă- şoară, dimpreună cu ostaşul de tuci, în albe cearşafuri, ca jpentru o viitoare desvelire. No astupăm nările, închidem ochii şi aşteptăm până ce colbul se sedimentează, începe să adie, dinspre munţi, o boare tăioasă şi pură şi ne convin- gem, odată mai mult, că aerul e minunat. Pornesc să coboare, tot mai grăbite, umbrele ca ’n întâia bucolică de Virgiliu. Şi ’n timp ce pe imensa planşă de safir a cerului constelaţiile prind să-şi mute ste- guleţele de diamant, ursa mare se răstoarnă peste culmile din faţă, înnecate în întunerec, şi încep să petrec în minte pe toţi glorioşii mei înaintaşi, dela Montaigne la Daniil Soavinski şi dela Diniou Golesou la Vasile Alecsandri, care după timpuri şi locuri, la feredeele din ţară şi din străinătate, au binecuvântat « apele metaliceşti» sau, aşezaţi pe băncile din parcuri şi alei, au degustat, ca şi mine, la o oră hiperscrală, aerul pur al naturii generoase. Perj). BUCURII BlbLiOGBAFICE • Bibliografia este o disciplină re- lativ recentă, iar la noi încă în curs de constituire. Dovada î faptul că nu avem la îndemână un instrument bibliografic pentru literatura noastră contemporană, că repertoriul în trei volume, alcătuit de Gh. Adamescu, cu ech’pe de studenţi, este foarte necomplet, că fiecare cercetător, în- tr’un domeniu mai extins sau oricât de restrâns, trebue să-şi adune singur materialele informative, iată atâtea adevăruri curente care nu mai au nevoie de nicio demonstraţie De aceea,-oricare va fi avut temeiuri puternice de mâhnire intelectuale, cu privire la aceste tipuri fundamen- tale, a simţit o adevărată bucurie răsfoind tomul IV din « Bibliografia românească Veche» (1508—1830), recent apărut sau numai de ourând distribuit, deşi poartă milesimul 1944. In aceleaşi condiţii tipografice excepţionale şi cu respeotul metodei iniţiatorilor, d-1 Dan Simonescu duce mai departe opera îndeosebi a lui Ioan Bianu, căruia îi păstrează numele pe copertă. Tomul IV se subintitulează «Adăogiri şi îndrep- tări». Se introduc 489 numere noi, de cărţi, broşuri, foi .volante sau alte imprimate, din .jumătatea to*. 45<> REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE tâia a secolului al XVT-lea, până- la 1830; apoi se aduc amendări im- portante, întru completarea referin- ţelor din primele trei volume. Lucrarea bibliografiei vechi româ- neşti se face în acest fel, încet şi progresiv, deoarece mnlte tipărituri ni s’au transmis în stare defectu- oasă, iar altele sunt cunoscute din menţiuni fugitive şi rămân multă vreme necontrolabile. Până şi astăzi încă, sunt cataloage de anticariat care nu ştiu să dea «fişa » biblio- grafică a unei cărţi, sau contribuţii dc cercetători savanţi, dar prea gră- biţi ca să dea descrierea satisfăcă- toare a exemplarului ţinut în mâini. Cu atât mai rară este bucuria de a găsi, ca în lucrarea d-lui Dan Si- monescu, numeroase elucidări pen- tru epoca cea mai dificilă a biblio- grafiei noastre. Atâtea şi atâtea pro- bleme se desleagă, altele sunt pro- puse curiozităţii cititorului special! Astfel, autorul ne atrage într’un loc atenţia asupra unui fals de toată ra- ritatea, la noi: « un fel de mistifi- care tipografică *, — antedatarea unui Apostol, Râmnic, 1784 (dela nr. 181), mai probabil tipărit la Blaj, în 1814. « Să fi fost oare mai căutate cărţile bisericeşti mai vechi ... şi de peste Carpaţi... ? » se în- treabă circumspect d-1 Simonescu, oferindu-ne chiar în termenii puşi, deslegarea afirmativă. Bibliofilii au câteva prilejuri de emoţie. Cutare Psaltire ieşană din 1748 (dela nr. 101), conservată de Biblioteca Universităţii din Bologna aparţinuse Papei Benedict XIV. Un exeplar al manualului etic Despre datorii, Londra şi Amsterdam, în greoeşte şi latineşte, de principele Niculae MaVrocordat (la nr. 69), dăruit Academiei Române, poartă monograma regelui George II al Angliei, contemporan cu domnitorul nostru. Dar şi filologii au prilejuri de des- fătări. Noţiunea de Anlailoqhion (la nr. 196) e admirabil tălmăcită liber: înflorirea « cuvintelor ». Lectura to- mului IV e mâi atrăgătoare decât aceea a unui roman. Ş. c. ŞTIINŢĂ ŞI LITERATURĂ Oscar Wilde prezentase teoria după care de multe ori viaţa imită arta. Descoperirile zilelelor noastre dove- desc că ştiinţa poate imita literatura fantezistă. Nu numai bomba ato- mică, dar toate celelalte noutăţi senzaţionale, pentru orearea sau per- fecţionarea cărora necesităţile răz- boiului au constituit un impuls atât de puternic, par a fi copiate dintr’un roman de H.-G. Wells. La el se gândeşte neapărat oricine ceteşte despre ochiul magio, benzina adusă prin tuburi la domiciliu, avio- nul care circulă cu 1000 km prin stratosferă, încălzirea şi luminarea întregului glob printr’un izvor de energie unic şi exoluderea războiului, prin aflarea unui alt mijloc de exter- minare absolută. Urmărind ziarele, ai mereu jmpresia că răsfoieşti vo- luminoasa carte Bcientijic novela de Wells, care cuprinde toate fanteziile, vreau să spun toate prevestirile lui ştiinţifice. Desagregarea atomului, ce e drept, merge mai departe chiar decât la Wells, la un scriitor sensa- ţional ca Hans Dominik. Wells rămâne pe planul întâi prin aceea că a văzut rolul hotărîtor al aviaţiei în organizarea şi menţinerea păcii; oă a aşteptat dela ştiinţă posi- N O T E 457 bilitatea unor comunicaţii inter- planetare (lucru pe care energia de care se foloseşte bomba atomică îl va permite neapărat, cât de curând); că şi-a dat seama că simplul progres ştiinţific neînsoţit de o concepţie spirituală echivalentă nu e suficient pentru fericirea omenirii. Wells a mai înţeles că pe măsură ce ne vom folosi mai mult de pro- dusele inventivităţii ştiinţifice noi, oamenii, cu sau fără voia noastră, vom fi mai uniţi, noi toţi cei de pe suprafaţa acestui pământ. Statul unic mondial la care el se gândeşte mereu — invenţiile savanţilor care au căutat să pună capăt războiului, il pregătesc. Conspiraţia aceea «la lumina zilei» de care se vorbeşte, există: e a inventatorilor şi tehni- cienilor, care fac din transportul terestru şi aerian, din încălzirea şi distribuţia bunurilor, probleme co- mune pentru toată omenirea. Bomba atomică aminteşte In the days of the cornet, The war in the air, The food of the Gods, The Urne machine şi celelalte. Dar mai presus de toate, evocă profeţiile autorului cu privire la aproprierea popoarelor şi subli- marea graniţelor sub semnul bine- făcător dar şi neînduplecat al Ştiin- ţei. N. St. APĂRAREA LITERATURII POLIŢISTE Nu pentrucă am publicat câteva cronici despre romanul poliţist do- resc teă-i iau apărarea în faţa atacu- rilor severe ale revistei Orizont. Ci pentrucă sunt un cetitor credincios al acestui gen de scrieri şi unul dintre t^cei care iau problema culturi poporului în serios. Această dublă calitate îmi dă, cred, dubla compe- tenţă,- tehnică şi morală, pentru a vorbi. Cuvântul meu nu poate fi decât unul de supărare, văzând ou câtă superficialitate sunt obţinute une- ori concluzii exprimate într’un chip atât de tăios. Orizontul susţine că romanul poliţist e imoral. Ceea ce e cu desăvârşire neexact. Mai curând i s’ar putea obiecta că e prea siste- matic moralist. 0 regulă absolută aci e triumful final al dreptăţii. Crima şi viciul, întotdeauna, sunt pedepsite, detectivul izbândeşte ne- apărat ; fericirea va fi a celor buni şi drepţi. Nici« misterele » medievale, acele prime încercări ale teatrului european, nu erau mai rigoriste. Că literatura poliţistă «aprinde fantezia» tineretului nu poate con- stitui un cap de acuzare, deoarece ar însemna să se condamne orice artă distractivă. Fireşte, vorbim de literatura poliţistă, nu de cea senza- ţională; prima cuprinde scrieri ba- zate pe logică şi respectul regulelor incontestabile ale compunerii, în care au excelat autori distinşi, sti- lişti ca Chesterton şi Conan-Doyle, în care azi tendinţa — condusă de Dorothy Sayers — e spre un scris cât mai literar; a doua e o simplă maculatură. După Orizont, toate căr- ţile ar trebui să se adreseze exclusiv părţii cerebrale a cetitorului, pro- punându-i numai probleme teoretice. Or, acest punot de vedere, deşi por- neşte dela cele mai bune intenţii, dovedeşte un fel de a vedea lucrurile exagerat şi simplificat. In U.R.S.S., unde chestiunea edu- oării maselor prin artă a fost exa- minată cu atâta atenţie şi inteli- 45 8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE gonţă, a’a ajuns la concluzia că nu se poate ca arta să fie exclusiv instructivă sau documentară, Mun- citorii de toate categoriile au nevoie, după truda zilnică, de o destindere şi o pot găsi într’un film artistic, o carte distractivă sau o piesă de teatru spectaculoasă. Un film sovie- tic semnificativ ne-a arătat păţania ţăranului kolkozist, pe care tinerele sale tovarăşe îl părăseau seara spre a se duce să asculte balalaica Kula- kului p&nă ce, înţelegând că seriozi- tatea şi veselia sunt bune fiecare la vremea ei, ia şi el hotărîrea de a cânta la sfârşitul fiecărei zile de lucru. Scriind că «trebue să înviorăm poporul cu razele soarelui cald al democraţiei», Orizont e de bună credinţă, dar uită povestirea lui Anatole France din Zeilor le e sete, a revoluţionarului aceluia care—in- ventase un joc de cărţi în care în loc de rege, valet, cupă—apăreau nume ca dreptate, libertate ş.a.m.d. Caro a fost rezultatul? Niciun cetă- ţean nu voia să cumpere noile cărţi; oamenii jucau cu cele vechi şi când vedeau un rege spuneau singuri: tiranul. Intelectualii, din exces de zel, nu trebue să ceară maselor un fel de a fi şi trăi prea exclusivist. Literatura poliţistă poate provoca suspiciuni mai puţin ca oricare alta. Convenţională ca structură, morali- zatoare prin finalitate, abstractă datorită unor regule fixe, ea nu poate, prin definiţie, nelinişti un sistem politic. Se va spune că toc- mai aceasta i se obiectează, indife- renţa. Dar ar însemna să repetăm greşelile evidente ale dictaturii dacă am voi să intervenim în domenii unde o luare de atitudine e inutilă. Literatura poliţistă e desarmantă prin sinceritatea ei: dorinţa de a distra graţie atmosferei de mister şi problemelor de logică. A-i cere să facă act de adeziune la un scop mai vast ar fi să compromitem scopul căruia i-am cere să se alăture. Intr’un roman de Huxley apare o guvernantă dornică să se instruiască; biata femeie, muncită, încearcă în zadar să înainteze cu lectura Bogă- ţiei Naţiunilor de Adam Smith; termenii ştiinţifici o descurajează. Şi, amărîtă, se cufundă într’un roman poliţist. Acestei «supape» ar dori unii să-i impună o sarcină cul- turală? De altfel, poliţismul nu e decât un gen, adică o metodă. Ea poate fi folosită pentru scopuri noi. Intr’o concepţie progresistă a culturii, ro- manul poliţist poate deveni o exce- lentă oale de promovare a unor idei pacifiste, antirasiale sau de liberare economică. Păstrând cadrul oare eonstitue senzaţia şi distracţia, un autor poate prea bine arăta eroi în luptă eu trusturi acaparatoare, or- ganizaţii fasciste internaţionale sau altele asemănătoare. Fantezia- nu e sub regimul monopolului. Intransigenţa intelectualilor poate da rezultate practice dezastruoase. O concepţie pur negativistă şi sim- plificatorie riscă, prin cerinţe exa- gerate, să dea poporului o concepţie greşită, greoaie şi respingătoare, a unei culturi piogresistc. Un punct de vedere realist, fără a pierde din vedere ţelurile mari, nu va cere suprimarea unei literaturi inofensive. Cât despre oamenii culţi, ei ceteso deseori literatura poliţistă şi o gustă. Un Roosevelt n’a ezitat să colabo- reze la un roman poliţist colectiv, scriind unul din capitole. Tunetele Orizontului mi se par, de aceea, NOTE 459 exagerate. O vorbă spune că, în Franţa, ridicolul ucide. Dar această vorbă e adevărată nu numai în Franţa. N. St. 0 BIOGRAFIE RECENTĂ DESPRE BALZAC In ultimii doi ani, bibliografia bal- zaciană s’a îmbogăţit cu încă trei contribuţii. Două din ele (Lâon Emery « Balzac — ha grands thâmes de la Comidie humaine», 1943, şi Andră Billy « Vie de Balzac», 1944), angajează oameni care so opresc pentru prima oară la studiul complicat şi plin de răspunderi al marelui scriitor. Ultimul studiu, acela al lui Maurice Bardeche, « Bal- zac romancier » prezintă pe un prieten mai vechi şi mai orientat în epopeea balzaciană. Contribuţia ultimă a lui Bardeche, nu e decât o prezentare mai condensată a unui vast studiu despre Balzac, publicat cu ani în urmă. Biografia lui Andrd Billy în două volume compacte, apărute la Flam- marion anul trecut — « Vie de Bal- zac »— de care ne ocupăm aici, nu aduce vreun aport excepţional şi nu epuizează tentativa niciunui cercetă- tor viitor care s’ar încumeta să pre- zinte o biografie definitivă despre Balzac. Andiâ Billy rămâne de altfel, în ţinuturile mijlocii ale istoriei lite- rare şi intervenţia lui în acest dome- niu — mult mai pretenţios decât o spun aparenţele — este diletantă şi fără concluzii. Intr’un singur sector al preocupărilor de istorie literară, Andrâ Billy rămâne o sursă mereu Verificabilă: Apollinaire. Studiul său « Apollinaire vivant * rozistă mai ale9 prin forţa cronologică. Toţi cercetă- torii de mai târziu ai lui Apollinaire, fie ei cât de pretenţioşi ca Hubert Fabureau sau Jeanine Moulin, referă despre Andrâ Billy, chiar dacă de cele mai multe ori o fac cu rezerve îndreptăţite. « Vie de Balzac t> reprezintă pe ace- laşi Andrâ Billy, disponibil să nu treacă peste însemnarea mijlocie, peste comentariul reţinut, peste informaţia suficientă. Eclectismul său graţios şi fără substanţă, alimentat de o vocaţie imediată de a litera- turiza, substitue configuraţia ştiin- ţifică proprie unei biografii, încer- cării de a interfera, hibrid, litera- tura cu Viaţa. De aici, pretenţia de a acorda de- taliului o importanţă avansată, de a face din explorarea lui o presupusă metodă de minuţiozitate. Rezul- ' tetele sunt facile şi nereprezentative. Biografia relevă amănuntul fără sem- nificaţii şi neglijează actele esen- ţiale pentru fixarea unei personali- tăţi de amploarea şi forţa lui Balzac. Andră Billy intervine literar acolo unde ar trebui să rămână un obser- vator obiectiv şi forţează demer- surile dificile ale «obiectivităţii» acolo unde un biograf cu «onştiinţa bine definită a actelor sale sugerează incertitudinea, aranjamentul echivoc al mai multor puncte. Dacă inversi- unea aceasta de perspectivă s’ar datora unei conştiinţe care revizu- eşte cu severitate datele mortificate ala istoriei literare, iniţiativa lui Andvâ Billy ar deveni nu numai bravă, ci şi revoluţionară. Andre Billy detestă însă curajul şi nu e de loc revoluţionar. El e un notar onest de istorie literară, din vechea şcoală psihologică franceză, care concepe 460 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE să prezinte pe Balzac, eu ceva docu- mente, cu ceva literatură şi ou foarte multă corectitudine. Faptul că inter- pretarea devine broderie, că jude- cata de valoare, valoare romanţată, că toată biografia suferă de livreso, de pauze şi de referinţe cuminţi, nici nu poate să surprindă pe cel ce cu- noaşte pe Billy şi ca autor al unei « Litterature franţaise contemporaine » din care am reţinut doar o asemănare posibilă între « Le Soulier de Satan» şi « Cromwell». Această biografie oarecare, acest eşec în două volume, încearcă să re- ziste numai prin câteva pagini, în care autorul se preocupă de tinere- ţea lui Balzac. Tema aceasta, a com- plexelor fragede, a tinereţii ca mo- ment esenţial, e scumpă lui Andi6 Billy şi faptul că romanele lui repre- zentative « Benoni *, « Quel hotnme estr-tul » sau « L'approbanisle i> sunt rezultatul acestui dialog continuu ctl tinereţea, nu rămâne întâmplător. Există în această parte a biografiei o înţelegere mai completă, o jude- cată mai vie şi un proces de clari- ficare care dovedeşte abilitate mai mult decât literară şi profesională din pai tea lui Andre Billy. • In ceea ce priveşte izvoarele acestei biografii -* după cum o mărturiseşte însuşi autorul într’un « avertisment » aproximativ — simt acelea pe care J3 enumeră cinstit, orice cinstită biografie balzaciană. Eforturile auto- rului de a folosi date inedite, de a face din utilizarea acestora o măsură de orgoliu pentru dimensiunile unui astfel de studiu, sunt inexistente. Andre Billy e un biograf mulţumit, obiar dacă mai puţin mulţumitoare sunt rezultatele la care ajunge el, cu nemijlocită inerţie. Un exemplu edificator: când e vorba să meargă la o sursă de interpretare a comediei balzaciene, Andrâ Billy merge direot la Academia Franceză şi încă nnde? — la Gabriel Hanotaux. — Biogra- fia lui apare în 1944. Şi despre Balzac a scris în 1933, Emst Robert Curtius, în 1937 Alain, fără ca să mai pome- nim şi de alto referinţe aproape tot atât de esenţiale. Andrâ Billy lucrea- ză însă în spiritul acela de comodi- tate al scriitorului mediocru, care •scrie cu uşurinţă cinci cărţi într’un an, pentru ca din ele să nu mai ră- mână decât un simplu indiciu de curiozitate. F. I. UMANISMUL LUI TLYA EHRENBURG Umanismul este dragostea pasio- nată pentru om. Cuvântul latin 4 amor* înseamnă şi ounoaştere. Setea de cunoaştere este o formă a umanismului. A iubi pe om în ceea ce are el mai pur, mai durabil, mai detaşat de micile lui mizerii şi imperfecţiuni, a-1 iubi în cultură, în sublimarea sa, în valenţele sale spi- rituale, aceasta înseamnă a-1 iubi pe plan umanist. Umanistul realizează sinteze. Ma- rea sinteză a valorilor permanente ale omului şi vieţii sale călăuzeşte construcţiile umaniste. Sunt valori care dau preţ vieţii. Acestea au tre- cut în veacul nostru printr’o mare, dureroasă eclipsă. A fost o sincopă a conştiinţei umane. De aceea se poate spune oă în dosul stindardelor aliate a luptat însă-şi conştiinţa omu- lui. Victoria aliată asigură putinţa unei reconstrucţii morale şi sociale a omului. N£)T£ Hya Ehrenburg ne spunea: « Nu judecaţi Rusia Sovietică după căr- ţile care s’au scris acolo. Noi am scris cu sânge o mare carte. Şi a- ceastă carte este victoria omului». In anii însângeraţi ai războiului Ilya Ebrenburg, întocmai barzilor antici, mobiliza eroismul popoarelor sovietice intonând cântecul de luptă pentru salvarea demnităţii umane. Argumentele lui erau extrase din tezaurul sacru al umanismului. Ia- tă-le: « Noi iubim cu pasiune pământul nostru, izvoarele noastre, istoria noastră. Noi ne mândrim cu Elada noastră slavă — cu Rusia Kievului, fineţea Sofiei, plânsul Iaroslavului, puritatea clasică a lui Andrei Ru- blev, libertăţile cetăţeneşti ale Nov- gorodului, faptele de arme ale lui Alexandru Newsky şi Dimitrie Doms- koy. Dar niciodată nu am separat cultura noastră de cea europeană. Noi nu suntem legaţi de ea prin fire electrice, prin şine de cale ferată ci prin vase sanguine, prin circon- voluţiunile creerului. Noi am fost şi elevi silitori şi profesori ai Euro- pei. Cultura vechii Grecii, acest leagăn al conştiinţei europene, nu ne-a venit prin Roma muritorilor şi legiuitorilor ci prin Bizanţul filo- sofilor >. Şi mai departe acest bard îndurerat al umanismului ameninţat spunea aceste vorbe de aur: «Când în secolul al XlX-lea, Rusia a uimit lumea cu înălţimea gândului şi cu- vântului, aceasta nu a fost naşterea ci maturitatea. Cine poate spune ce-1 mişca mai mult pe Puşkin, versurile lui Byrou sau poveştile doicei Arina î In furia lui Bielinsky, în religiozita- tea lui Cemişevski, în eroismul revo- luţionarilor ruşi, se văd nu numai elanurile Apusului, moştenirea uma- 46 î niştilor şi a revoluţiei franceze; în ele se simte şi acea căutare a adevă- rului, care a fost calea istorică a culturii ruse ». Şi iată cum definea acelaşi scriitor patriotismul rusesc: « Patriotismul nostru este iluminat de o mare bucurie interioară. «Pa- triotismul nostru ne ajută să iubim alte popoare îndepărtate, să înţe- legem cultura străină ». Să salutăm cu recunoştiinţă fap- tul că umanismul modern a părăsit uneltele neputincioase ale contem- plaţiei şi a coborit aspru şi iluminat pe câmpurile de luptă, un comba- tant între combatanţi. Victoria îm- potriva barbariei naziste îi aparţine. Pe acesta victorie a spiritului tre- bue clădită şi pacea. 0 paee a umaniştilor! 0 pace a popoarelor « umanizate #. V. Cristian METODOLOGIE FILOSOFICĂ. Problema metodei în filosofio sau nu s’a pus de loc sau a fost pusă în chip foarte eronat. Este drept că, în filosofic, problema metodei ridică dificultăţi cu totul speciale: Nici posibilităţile de cunoaştere şi nici obiectul de cunoscut, nu sunt suscep- tibile de o determinare riguroasă. Şi e foarte firesc ca, atunci când nu ştii ce mijloace de locomoţie ai la îndemână şi nici unde vrei să ajungi, să nu mai poţi vorbi de un itinerar. Un astfel de călător va merge cu ce va putea sau cu ce-i va place, va ajunge unde va nimeri şi în niciun caz nu se va putea lăuda că e un călător metodic. 462 REVISTA fUNDAflILOR REGALE S’ar putea spune că însăşi metoda e problema cea mai importantă pen- tru filosofi: lucrul e adevărat atâta vreme cât nu s’a ajuns la niciun îezultat, cât timp nu s’a rezolvat nicio problemă în filosofie. Aşa încât far- meoul unei continue schimbări şi creaţii în domeniul metodologiei ar trebui să ispitească mai puţin pe filosofi şi ar fi timpul să se încerce să se pună toată greutatea pe rezul- tate şi nu pe probleme şi pe metode. In asta constă chiar tema principală a metodologiei filosofice: coborârea metodelor şi a problemelor dela rangul de obiective principale, de scopuri, la acelea de mijloace. Iată de ce excesul de criticism şi de epistemologie trebue să fie neapărat temperat şi stăvilit: atunci când nu Vrem să ştim prea multe, putem salva foarte uşor aparenţele dacă ne întrebăm cum ştim?. Din cauza acestui exces de teoria cunoaşterii, filosoful este un om care nu ştie nimic, dar care îşi pune cele mai numeroase şi mai insolvabile probleme cu privire la neştiinţa lui. Când filosofii se vor desbăra de asemenea «metode » vor putea în- tr’adevăr ajunge la o metodologie filosofică propriu zisă. FI. N. ASUPRA NOŢIUNII DE POZiliV.Svi Ceea ce poate fi foarte uşor lămu- rit şi ceea ce nu constitue do loc o afirmaţie riscată este constatarea faptului că pozitivismul a fost pre- zent în mai toate epocile mai impor- tante din istoria filosofiei şi mai ales oă el nu a însemnat câtuşi de puţin acelaşi lucru şi că, departe de a fi o doctrină, ce se continuă şi se între- geşte, diferitele ei faze se contrazic şi se exclud chiar. Pentru a nu da prea mari proporţii acestei discuţii, să ne mărginim la o scurtă paralelă între pozitivismul din vremea lui Comte şi neopozitivismul actual al şcoalei dela Viena. Singura asemănarea reală — în afara întudirii terminologice — este următoarea: atât Comte, cât şi neo- pozitiviştii actuali au emis o serie ■ de dogme în vădită contrazicere cu situaţia ştiinţei şi cu progresul ei. Astfel pe când ştiinţa căuta să pă- trundă din ce în ce mai adânc în structura fenomenelor, Comte inter- zicea folosirea microscoapelor pe motivul că ele nu constituiau altceva decât fantezii metafizice ale savan- ţilor ... Exemplul lui Comte a fost întocmai urmat de neo-pozitivişti care, în timp ce Einstein, Blanck, Langerin, Heisenberg, au sacrificat intuiţia sensibilă şi au lărgit sfera experienţei ştiinţifice dincolo de aceea a reprezentărilor sensibile, Carnop declara foarte categoric că fizica nu e altceva decât studiul percepţiilor sensibile... Altfel, neopozitiviştii se deosebesc Tadieal de concepţia pozitivă a lui Auguste Comte. Pe când părintele pozitivismului atribue legilor ştiin- ţifice un substrat ontologic, concep- ţia neopozitiviştilor adoptă un idea- lism foarte extravagant şi mai ales inconsecvent. Pe când Comte trans- forma cauzalitatea metafizică în le- galitate ştiinţifică pentru a menţine determinismul, neopozitiviştii trans- formă legalitatea într’un joc al ha- zardului, pentru a-1 infirma. Pe când Comte căuta să « salveze » filosofia, dându-i în sarcină organizarea ştiin- NOTE 463 ţelor, neopozitiviştii încearcă s’o în- lăture definitiv şi irevocabil prin teoria pseudo-problemelor... Toate aceste « asemănări * şi « con- tinuităţi » compromit atât de radical doctrina pozitivistă, încât până la urmă noţiunea de « pozitivism » ca- pătă un sens cu totul negativ: o doc- trină care nu face altceva decât să încerce să înlăture metafizica şi să compromită progresul ştiinţei. Din fericire, rezultatul acestor încercări este foarte pbţin pozitiv şi el: atât metafizica, cât şi ştiinţa depăşeso cu o vădită regularitate dogmele negativiste ale pozitivismului... FI N. CRITrCA FILOSOFICĂ Discuţia ideilor filosofice oscilează la noi între două genuri ce ni se par deopotrivă de inutile şi chiar dău- nătoare: între polemică şi între expu- nerea rezumativă. Este destul de bizar faptul că aceste două genuri de critică filoso- fică au fost în general modalităţile utilizate aproape de toţi filosofii şi istoricii filosofiei. Afirmaţia ar putea să pară riscată, dar nu e mai puţin adevărat că ea are foarte vaste posi- bilităţi de argumentare. începând încă dela dialogurile lui Platon, în care Socrate discută cu foarte multă subiectivitate şi cu o vădită încli- nare polemică părerile sofiştilor (a căror filosofic e de foarte multe ori numai caricaturizată) genul agresiv şi tendenţios a fost încetăţenit în discuţia ideilor. Şi dacă Platon şi-a învăluit fondul polemic al discuţiei diferitelor teorii ale sofiştilor într’o formă extrem de obiectivată şi ele- gantă, au fost filosofi care nu au pregetat să adopte o formă foarte violentă de critică sau foarte ironică, după temperamentul fiecăruia. (Ber- keley, Leibniz, Schopenhauer, Berg- son, etc. şi mai ales filosofii poziti- vişti şi neopozitivişti din vremea noastră). Exemplele pot fi mult mai numeroase, deoarece mentalitatea fiecărui filosof pare a fi exprimată în următoarea frază: «înainte de mine, nimic bun; după mine, nimic mai bun ». Aşa dar genul polemic în discuţia ideilor filosofice are ca substrat men- talitatea oricărui filosof care crede că filosofia trebue să înceapă şi să se sfârşească odată cu el. Celălalt gen: expunerea rezuma- tivă, este la fel de pbţin obiectiv, poate mai puţin obiectiv decât însuşi genul polemic, Ideile filosofice care nu sunt expuse critic, suferă totdea- una o deformare foarte periculoasă: deformarea pe care în mod firesc o implică orice rezumat. Monografiile şi istoriile filosofici, cu extrem de rare excepţii, nu sunt în fond istoria filosofilor şi a filosofiei, ci o ficţiune pe care, din dorinţa lor de a explica opera filosofilor, au creat-o istoricii filosofiei. O idee filosofică nu poate fi expusă decât critic, aşa cum o me- lodie nu poate fi transpusă decât în fraze muzicale. Evitarea acestor două alternative este mult mai dificilă decât s’ar crede: genul polemic are foarte mari aderenţe ou spiritul creator al filo- sofilor, iar spiritul « expozitiv » se confundă cu comoditatea oamenilor care în loc să gândească, memori- zează, şi «sistematizează»... FI. N. 464 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE DISPARIŢIA UNOR REVjSI/K amekic,a~\te Totdeauna, dispariţia unei reviste, oare ţi-a ţinut tovărăşie ani de zile, îţi dă acelaşi simţământ de durere şi regret şi aceiaşi conştiinţă despre fragilitatea existenţei, pe oare le în- cerci şi când pierzi un prieten cu oare ai comunicat îndelung. Anii aceştia de război, întrerupând comunicarea cu civilizaţia de peste ocean, m’au ţinut în aşteptarea unor reviste ou care mă deprinsesem în anii de studii şi apoi în ţară. Aici, nu le mai primeam pe toate. Apăruseră altele, ca Fortune, masivul magazin lunar, înfăţişând mai ales creativi- tatea americană din domeniul in- dustriei şi al economiei, sau ca Life, revista concurând cinematograful, arătându-ţi în clişee succesive scenele şi evenimentele vieţii americane, făcându-te să le vezi, să le simţi mai aproape. Le primeam până la război pe acestea, ca şi Time, săptămâ- nalul de sinteză informativă din toate domeniile, precum şi o seamă de digeste sau publicaţii de specia- litate. Nu puteam să mă abonez la prea multe reviste, deşi aş fi dorit-o. Iar despre biblioteoile noastre publice, să nu mai vorbim... . In anii de studii, în America, mă deprinsesem şi cu alte reviste. Mai ou seamă Forum mi-era revista pre- ferată. Era « un magazin de contro- verse », în care, rând pe rând, ma- rile personalităţi mondiale îşi ex- primau credinţele lor, idealurile, activitatea; în care se discutau j.ro §i contra problemele şi temele fun- damentale ale existenţei sau actuali- tăţii ; în care îi vedeai vii şi prezenţi la ordinea zilei pe oamenii cărora le citeşti cărţile sau le ştii faima. Colaborau la acest magazin nu alţii decât Einstein, Bertrand Itussell, G. K. Cbesterton, B. Shaw, H. G. Wells, Thomas Mann, Theodore Dreiser, Sinclair Lewis, Walter Lip- pman, Lewis Mumford şi tot ce avea mai viu şi maţ strălucitor noua generaţie de eseişti şi ideologi americani. Şi nu scriau la întâmplare sau ofereau cumva fragmente din lucrările lor. Nu. Li se comandau articole speciale, pe care numai re- vistele americane le pot plăti cum trer bue. Aceşti coloşi ai gândirii, ştiinţei şi artei îţi mărturiseau orezul vieţii lor, luau atitudine în faţa vreunui eveniment de importanţă mondială, discutau uneori chiar între ei aceiaşi temă, lărgindu-ţi orizontul, convin- gându-te de nuanţele adevărului, de dialectica minţii omeneşti şi făcân- du-te şi pe tine să gândeşti, să ju- deci, să alegi. Forum continua pe viu discuţiile şi strălucirea dialogurilor lui Plato; continua agora şi forumul antic în lumea sgârie-norilor şi a maşinis- mului. Este drept, în anii din urmă, revista nu mai avea nivelul de acum zece-oinsprezeoe ani. Dar o ştiam în viaţă, susceptibilă de a reveni la ceea ce a fost. Iată că acum aflu că Forum nu mai apare.  dispărut, ca şi alte reviste americane: remarcabila Scribner’s, care dădea locul cuvenit literaturii noui; Gentury, unde gă- seai cele mai strălucite nume şi cele mai însemnate probleme de artă; The North American Review, bă- trâna publicaţie de cultură generală; Current History, care încerca să popularizeze în mod demn proble- mele politicii mondiale şi cele spe- cifio americane, desvăluind istoria în NOTE 4«S mers — precum şi altele mai puţin importante ca Everybody’a, Dial, Outlook. Au dispărut, aşa cum şi în alte ţări dispar revistele, familiile şi oamenii la care ai ţinut sau a căror faimă meritată o cunoşti. Nu trebue să se tragă vreo con- cluzie pesimistă. Civilizaţia ameri- cană posedă zeci de reviste do înalt nivel cultural, literar, social. Mai sunt încă reviste vechi şi bune care apar. Altele noui au luat locul celor dispărute. Alto grupuri, alţi redac- tori, alte viziuni le însufleţesc, căci şi revistele depind de cei care le însufleţesc şi uneori mor cu ei, negăsindu-şi continuatori sau con- tinuare. Aflând din The Saturday Review of Lilerature vestea dispariţiei acestor reviste n’am fost mulţumit cu expli- caţiile date cu privire la cauza dis- pariţiei lor. Se spune că North American Re- view a murit de bătrâneţe, având vinele prea îngroşate. Se poate. ■Că Gentury n’a putut rezista con- curenţei unor rivali mai vii. E trist. Că altele au murit pentrucă se adresau unui ccrc prea restrâns de cititori. E şi mai trist, căci diver- sitatea şi specializarea de interese intelectuale trebueso susţinute în Jume, pentru a nu ne uniformiza şi banaliza. In fine, dispariţia maga-"~ sinului de controyerse Forum este pusă de Saturday Review of Lite- ralure pe seama radioului, care fur- nizează desbateri mai senzaţionale, mai vii, de interes mai larg. Se poate, dar nu cu ad&ncimea şi strălucirea acelora care apăreau în paginile revistei. Şi nu confrun- tându-se părerile unui Shaw şi Chesterton sau a lui Bussell şi .Dewey, nici aflând spovedaniile unei vieţi dedicată creaţiei, cum sunt acelea a unui Einstein, Millikan, Compton, O’Neill. Apoi, oricât de util ar fi radio, cuvântul scris rămâne pentru reflecţii ulterioare; pentru cei cărora vrei să le împărtăşeşti bucuria cunoaşterii: pentru discuţii ou alţii, care îşi însuşesc sau combat o opinie publicată. Be viatele rămân documente pentru cercetătorii viitorului. Desigur, căr- ţile pot cuprinde mai temeinic astfel de controverse. Dar cartea nu are viaţa unei re\iste bune, unde se întâlnesc — când redactorii sunt vii şi cu orizont larg— cele mai de seamă personalităţi şi cele mai pa- sionante idei. Bevista poate fi un adevărat forum, din care să extragi ce-i mai adevărat şi mai bun, dacă ai simţământul răspunderii intelec- tuale. E o viaţă complexă, care ajută gândirii, imaginaţiei şi cunoaşterii. Nu-i adevărat, cum scrie Saturday Review of Liierature, că astfel de magazine de controverse lasă pe cetitori cu aceleaşi păreri ce le aveau şi înainte de a urmări argumentele pro şi contra asupra unei probleme sau teme. Nici chiar pe cei încăpă- ţînaţi sau înguşti la minte nu-i lasă la fel. Căci îşi întăresc poziţia cu noui argumente şi cunosc mai te- meinic poziţia contrară. Iar pe cei iubitori de adevăr şi strălucire spi- rituală îi îmbogăţesc uluitor, uneori mai mult decât o carte care vine prea târziu, când interesul pentru problema respectivă s’a potolit. Ce trist lucru moartea revistelor bune, care «se adresează unui cerc prea restrâns de cetitori ». Dacă ar avea putere de rezistenţă financiară, suntem siguri că cercul s’ar lărgi mereu. P. Corn. 15 466 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE «NU CITESC CĂRŢŢ CA, SĂ NL' MĂ LAS INFLUENŢAT». Recitind rândurile de mai sus, mi-am amintit de declaraţiile multor legionari care spuneau că ei nu citesc cărţi pentru a nu se lăsa influenţaţi de ele. Desigur, când în toată viaţa ai cetit numai o singură carte sau foarte puţine, mintea ţi-e destul de neisprăvită pentru a se lăsa într’adevăr influenţată, adică robită. Dar după ce ai reuşit să citeşti câteva zeci de cărţi, mintea este silită să aleagă, să ia atitudini, să discute cu ea însăşi. Atunci cartea nu mai e o primejdie, nici când e bună, nici când e rea. De asemenea, cei care nu citesc nu înseamnă că nu se lasă «influen- ţaţi *. Ei se lasă influenţaţi de pre- judecăţile şi instinctele necontrolate, care curg din belşug acolo unde nu acţionează ideile raţiunii şi cunoaş- terea temeinică. Acest serviciu de discriminare între adevăr şi fals, între bine şi rău îl întreprind mai ales controversele din reviste şi desbaterile publice, toate legate de syroposioanele pla- toniane sau de ideea de forum demo- cratic. Opiniile tuturor trebuesc cu- noscute, mai ales cele reprezenta- tive, pentru a şti să alegi pe proprie răspundere pe cele mai bune şi mai constructive. P. Com. CĂRŢTLE ŞI FLORTLE Mai sunt o seamă de oameni care nu iubesc cărţile. Sunt aceia care nu dăruesc niciodată căTţi şi care când sunt invitaţi la mese şi petre- ceri în familii aduc mai ales flori costisitoare. Nu sunt duşmanul florilor şi nici al florarilor, care trebue să trăiască şi ei, deşi eu iubesc mai mult gră- dinile decât vitrinele cu flori. Dar cred că o carte este un dar mai frumos decât o floare. Floarea se vestejeşte iute, cartea poate înflori în sufletul celuia căruia i-o dărueşti. Intelectualii ar trebui să alterneze dăruirea florilor cu aceea a cărţilor, impunând şi ei o deprindere care odinioară era mai răspândită şi care acum aproape a dispărut, poate sub- înrâurirea unor comercianţi abili. Moda de a dărui flori oricând te invită cineva la masă este astăzi mai răspândită chiar în rândurile celor care nu prea dispun de parale decât era acum trei-patru decenii în rândurile burgheziei şi aristo- craţiei, care duceau flori numai la ocazii mari, la baluri şi zile de sărbătorire a numelui sau naşterii. Acum duci flori parcă pentru a plăti imediat tacâmul oferit. Acum, când şi cărţile au devenit- destul de costisitoare, dăruirea lor nu mai înseamnă un gest prea mo- dest faţă de scumpele flori ale flo- răriilor. Dărueşti ceva care are şi valoare bănească, dăruind cărţi... Mai ales dacă dărueşti cărţi mai deosebit tipărite, ediţii definitive, monografii cu reproduceri de artă. Suntem siguri că şi femeile cărora li se vor dărui uneori flori, alteori cărţi nu vor fi mai puţin impresio- nate de cărţi decât de flori. Mai ales după câteta zile, când florile pier, iar cărţile rămân invitând să fie cetite, sau măcar răsfoite pentru ilustraţiile lor. Dacă nu mai avem grădini din care să dăruim florile noastre, căci e altceva când dăruieşti NOTE 467 «lin ceea ce produci şi îngrijeşti cu inima şi cu ochii tăi — noi intelec- tualii avem datoria de a dărui ceea «o cultivăm mai cu devoţiune: «artea. Moda se schimbă şi se creează mereu. Aşa cum florile au înlocuit bomboanele, care nu sc mai ofereau pentrucă gazdele nu vroiau să se îngraşc, să înlocuim acum, în parte, florile cu căiţile. E mai elegant să dai o floare decât de mâncat, dar şi mai elegant poate fi dăruitul unei cărţi bune şi frumos întocmită. P. Corn. RUBRTri V ŢALE In afară de controversele magazi- nului Forum, despre care m’am ocu- pat mai sus, am mai preţuit în revi- stele americane încă două rubrici cu totul interesante şi folositoare. Tot Forum punea unor personalităţi ca Einstcin, Wells, Russell, Dreiser, Dewey, Sinclair Lewis, Upton Sin- clair şi altora de seama lor întreba- rea fundamentală asupra crezului vieţii lor. Răspunsurile, publicate ca nişte monoloage ale profundei eonştiinţe, purtau titlul Whal I be- lieve (In ce cred). Fiecare se străduia să răspundă cu întreaga luciditate şi răspundere, legând gândul de viaţă sau crezu] de propria sa existenţă. Urmăreai, de fapt, istoria unei idei sau unei concepţii politice, sociale, eulturale legată de formarea unei personalităţi, întrupată în viaţa unui creator pilduitor. Nu erau răspunsuri stereotipe, formulând câteva principii vagi sau idei banale. Dimpotrivă, ştiind cât angajează un astfel de răspuns, scrii- torii şi gânditorii exprimau, prin propria lor experienţă, poziţia in- telectuală la care au ajuns. In ce cred înseamnă crezul fundamental,, acele idei sau principii cu care se identifică întreaga ta raţiune de a. trăi.- Şi dacă aceste idei sunt în- deobşte puţine, în schimb prin ele răspunzi existenţei; ele îţi anga- jează întreaga răspundere. Artico- lele publicate de Forum constituiau piese de antologie spirituală a tim- pului nostru. Am încercat o astfel de anchetă, în două rânduri, printre intelectualii şi scriitorii noştri. Dar ancheta nu mi-a reuşit. Răspunsurile au fost sau prea generale — afirmând câ- teva principii şi idei mari, dar ne- legate de viaţa şi experienţa celui care răspundea. Puţini ştiu la noi cum să lege viaţa de gândire sau ex- perienţa de răspundere morală. Unii se rezumau la declaraţii abstracte şi deci neinteresante, pentrucă nu- mai exprimând o viaţă şi .0 expe- rienţă specifică, aceste idei—pe care- le mai împărtăşesc şi alte spirite — capătă vibraţie şi ^îuanţe expresive de adevărat document uman. Alţii, neputând filosofa, nu reuşeau să ajungă la un crez fundamental, ci doar la câteva preferinţe care an- gajează cel mult, gustul lor literar, cercetările lor culte, dar nu existenţa lor. Puţini dintre gânditorii pe care i-am întrebat au putut lega de Viaţă propriul lor gând. Puţini dintre li- teraţii noştri au reuşit să ajungă până la idei fundamentale, până la probleme de conştiinţă amplă. E sărăcia pe caro o constatăm şi în epica noastră—cauza pentru care ro- manele TOmâneşti sunt, cu excepţii cunoscute, de Un nivel inferior — şi 15* 468 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE anume lipsa de problematică morală, neputinţa de a exprima frământă- rile conştiinţei, desvăluind nu numai ceea ce se întâmplă, dar cum răsună ceea ce se întâmplă în conştiinţa ta şi cum îţi modifică într’adevăr con- ştiinţa. Poate că aşa cum a reuşit d-1 Ion Biberi ou vasta-i anchetă despre Lumea de mâine, ar putea' reuşi şi cu o nouă anchetă In ce cred, dacă îndeletnicirile sale de critic şi eseist i-ar permite. Pentru o astfel de an- chetă se cere o insistentă dirijare, nelăsând pe cel întrebat să dea răs- punsuri în care viaţa şi gândirea să rămână separate, nearătând cum persoana lui s’a angajat total în crezul formulat. O altă rubrică impresionantă, pe care o continuă şi acum o altă re- vistă americană, este aceea întitu- lată Cel mai interesant caracter pe care l-am cunoscut. Articolele-răs- punsuri descriau şi mai descriu sub semnătura unor scriitori de însem- nătatea unui Thomas Mann, Ştefan Zweig, Jules Romains, Franz Werfel, viaţa şi fiinţa omului cel mai inte- resant pe care scriitorul respectiv1 l-a cunoscut şi pe care nu l-a putut uita. Ce interesant ar fi şi la noi dacă am ceti despre omul pe care un Mi- hai Sadoveanu, un Tudor Arghezi, un Enescu, un Brâncuşi nu 1 poate uita nici acum, după ani de creaţie şî vieţuire. De multe ori, omul acela poate fi nu o mare personalitate, ci un om umil, dar ou expresivă ome- nie, un luptător ca şi un muncitor modest, dar plin de autenticitate şi specificitate umană. Se obţin, astfel schiţe de roman sau de biografie, care au îndoitul preţ al adevărului garantat de un artist şi al artei ex- primate de dânsul. Iarăşi viaţă au- tentică, legată de o minte superioară, care ştie să selecţioneze valoarea unui cunoscut între atâţia oameni. Iată numai două pilde oum înţe- leg revistele americano să intereseze, să umanizeze, să impună o mai mare răspundere morală, făcând pe fie- care cetitor să se întrebe şi el în ce crede sau care e omul pe care nu l-a putut uita, după atâta experienţă şi plăcută, şi amară. Prin astfel de procedee, cercul ce- titorilor se lărgeşte, iar omenia lor se înnobilizează. P. Corn. romanele DE RĂZBOI Citesc, în momentul de faţă, pu- ternicul roman al lui K. Simonov Zile si Nopii, tot atât de monumen- tal cât şi Simfonia Leningradului a lui Şoştacovici. E un roman care va rămânea şi după ce interesul documentar pentru cele întâmplate în războiul ce abia s’a încheiat va descreşte. Nu putem şti de pe acum cât va dura interesul pentru roma- nele de război, dar putem şti că, în orice caz, adevăratele creaţii li- terare înfruntă totdeauna timpul şi rămân mereu interesante. Simonov vede războiul dinăun- trul lui, din inima frontului, con- oentrat în jurul unui oraş devenit simbol de rezistenţă şi victorie. De aceea, este un roman tipio de război, asupra oăruia vom reveni după ce impresiile iniţiale se vor rândui şi închega într’o opinie critică. Dar de pe acum putem spune că, printr’o astfel de lucrare, războiul capătă expresie monumentală şi dinamică, NOTE 469 oferind literaturii o expresivitate maximă. Un critio american, care pro- babil nu cunoaşte acest roman, se plângea că multe din numeroasele romane şi piese americane desoriu războiul mai mult lăturalnic, ară- tând cum îl văd cei de acasă sau cum se continuă cl în inimile soldaţilor, când revin în lumea cea paşnică, slujind deci mai mult de pretext pentru a exprima contraste şi a se reveni apoi tot la condiţii şi situaţii ştiute — la triunghiuri amoroase, eare se complică prin plecarea soţu- lui sau iubitului pe front sau prin revenirea lui, după ani de lipsă, iar alteori la idile convenţionale, cum este în romanul lui Eric Knight This above aV. Mai ales teatrul american pare a suferi de aceste neajunsuri, scena putând mai greu decât epica sau muzica să redea momentele ma- rilor bătălii sau experienţa inte- rioară a luptătorului - Gustul pentru romanele, piesele şi simfoniile de război este foarte accentuat în Rusia, Statele-Unite şi Anglia, chiar dacă, alături de câteva lucrări mai temeinice, a- bundă reportajele pline de viaţă, grele de experienţe autentice, dar lipsite de profunzime şi relief uman, sau de forma artistică ce le poate asigura dăinuirea. Credem că în anii ce vor urma lite- ratura mondială va desvolta din ce în ce temele şi experienţele cumpli- tului război. Lumea nu poate uita grozăviile şi măreţiile, ruşinile şi splendorile prilejuite de marea ex- perienţă. Literatura continuă de a le înfăţişa, iar oamenii care au suferit vor să se desmeticească şi să înţe- leagă mai deplin prin ceea ce au trecut. In special popoarele cu vita- litate puternică nu se refugiază în orbirea struţului, declarând că nu le place drama pe scenă, ci doar comedia «pentrucă este destulă dramă în viaţa de fiecare zi» sau că nu citeso romane de război pen- tru motivul că astfel li s'ar continua suferinţele abia terminate. Omul tare şi intelectualul adevă- rat nu fug de viaţă şi de realitate, chiar dacă pot lupta pentru o lume mai paşnică şi crede într’o lume mai bună. Arta, exprimând viaţa, are dato- ria de a înregistra tot ce s’a petrecut relevant în experienţa omenirii, tre- cându-1 în forme nemuritoare. Răr mâne de văzut cât de nepieritoare şi măreţe vor fi operele ocazionate de războiul abia terminat şi dacă nu cumva vom căpăta mai multe opere temeinice şi chiar formule noui de artă de pe urma experienţei prin care a trecut întregul glob, sguduindu-se până în adâncuri şi sguduindu-ne conştiinţele. P. Corn. «VIAŢA SOCTALĂ C.F.R.» Insulă de reculegere în frămân- tarea apelor ce-şi caută aşezarea cea statornică, val cu val tinzând a 86 împreuna pentru liniştea zilelor în- sorite, o ■ revistă de artă este ca 6 platformă săpată în stâncă, de pe care bugetul aterizează, sosind din lungi raiduri prin cotidian. S’a resimţit în deajuns lipsa unei asemenea publicaţii în care actuali- tatea literară şi artistică să-şi afle găzduire ca în tot atâtea conciHÎ ale adevărului şi frumuseţii. Suges- tivă, în sobra ei înfăţişare, « Viaţa. -47° REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE socială C.F.R. » a deschis proaspăt ■o fereastră către peisagii pe care le-am fi crezut desuete, dar care dovedesc aceeaşi activă circulaţie de seve spirituale. Mănunchiul de colaborări pe care-1 înfăţişează primul număr, constitue un blazon artistic şi un gir suficient, pe o poliţă în alb, pe care, de-a-lun- gul lecturii încercăm a o completa ou aprecieri cât mai echitabile. D. Camil Petrescu, al cărui scris a devenit atât de rar încât un articol •de-al său e solicitat aşa cum sunt căutate mărcile preţioase de fila- telişti, în «Climatul vidului şi al actului gratuit » face procesul unei întregi literaturi lipsite de amprenta necesităţii. D. Petru Comamescu conturează convingător, într’o caldă tonalitate oe vine din subînţelese afinităţi, caracteristicile artei lui Paul Valeiy. Episodul « Toroiaga * al d-lui Eu- sebiu Camilar înfăţişează, cu un limbaj metaforic bogat, o scenă în care fantasticul se cumpăneşte între realism şi poezie. Un « Largo » grav, cu sigură intuiţie şi un simţ al naturii ce ne aminteşte de Mary Webb, este cel al nuvelei semnate de d-na Ruxandra Oteteleşanu. « Salcâmii », fragmentul scris de d-1 Tudor Teo- dorescu-Branişte, comentează vioi şi semnificativ un episod înscris în marginea războiului proaspăt în- cheiat. D. Al. Mironesou pledează cauza religiei, relevând ignoranţa şi sufi- cienţa unor pretinşi intelectuali şi căutând să obiectiveze fenomenul re- ligios. Portretul lui Lautrăamont zu- grăvit de d-1 Mihnea Gheorghiu are o particulară vibraţie poetică, dove- dind solicitudine pentru armonia ra- finată a frazei. D-na Monica Dan ni-1 înfăţişează concis şi elocvent pe Archibald Mae Leish, poetul american. Poezia este reprezentată prin « Ma- halale »; versurile d-lui Ion Ca- raion, imagine de permanente dezo- lări, paradoxal prezentată prin cu- lori tari, sugestii ce violentează orice banalitate. Acelaşi peisagiu sumbru se iveşte şi în t Pâinea pământului », poemul d-lui Mihail Cosma, ce are o pregnantă consecvenţă în imagini şi acută sensibilitate. Decorativ, ou seninătate şi descriptiv, ou fast, « în- gerul căzut » al d-lui Ştefan Crăciun. Aleasă traducere, plină de sârg şi răbdare, cea a t Legendei Cidului » făcută de d-1 Alexandru Ciorăneseu. Traducerea din Rimbaud a d-lui Petre Solomon, ne-a trezit regretul acestui talent, nevoit a se exila sub trecutul regim. Un concentrat şi frumos poem de Nicolai Tihonov, < Veao », se află cristalizat în versiune românească de d-1 Vladimir Oavar- nali. Scrisoarea către Jules Supervielle de Pierre Emanuel (traducere) se află pe făgaşul celei mai pure tra- diţii a stilului şi sensibilităţii fran- ceze. întâlnim apoi ou plăcere nu- mele criticului Ootav Suluţiu, oare semnează cronica literară. Numărul de faţă — August, 1945, se deschide ou o caldă închinare pentru «Regele nostru» scrisă de directorul revistei. Vasile I. Vior. «Forţele creatoare ale Uniunii Sovietice » sunt prezentate elocvent de d-1 Ion Potopin. Cronica ştiinţifică este semnată de d-1 ing. Dem. Urma. Preocupările de breaslă sunt prezente sub sem- nătura d-lui Victor Badin 4 Un nou suflu, de viaţă la c.f.r. ». HOTE 47X Relevăm cu deosebire, bogata, vasta, variata informaţie a note- lor cuprinzând actualitatea literară ■şi prin care se încheie sumarul re- vistei. O. O. REMUNERAŢIE MICĂ Pe fiece perete al încăperii, pe fotolii, pe etajere, desfăşurându-se multicolor şi bogat ca magnifica în- foire a unei coade de păun cu fosfo- rescente şi preţioase nuanţe, zeci do tablouri au improvizat o expoziţie pentru acel unic şi uimit spectator «care eram, rătăcit ca în miezul co- morii lui Aladin. Privirile se pre- umblă, prinse când de magnetul unui verde aquatic ce scaldă o ireală scenă de circ, când de rozul fluid ce pâlpâie în costumul unei dănţuitoare* când de o pată de un alb translucid, cum e cel al norului prin care soarele camuflat împunge acul de argint al unei raze. Fantasmele rânduite decorativ şi cu subtilă ironie, vor parcă să se desprindă de sub legea destinului propriu ce le-a dat drept singură feudă, petecul de carton şi unda co- lorată lăsată de penel; vor parcă să schiţeze o piruetă şi să sară — ne- verosimile ca piticii, prietenii lui Gulliver — peste pragul aurit al ca- drului, în odaie. 0 lumină stăruitoare, uşor halu- cinată, ce împânzeşte fiece fibră a imaginilor, o lumină ce cântă surd -şi trist, ca un sufleţel de pasăre în- chis într’o colivie, se răspândeşte asupra lucrurilor din cameră, încăl- z^du-le, odihnitoare, mângâioasă pentru simţuri. Intr’un colţ, un dezolat aspect din « Moşi *, patronat de umbrela imensă a unei roate cu lanţuri, un bâlci ne- mişcat, părăsit, astfel cum se arată în orele fără vizitatori. — Am vrut să redau tristeţea lu- crurilor improvizate, a celor ce au conştiinţa că sunt pieritoare — vor- beşte pictoriţa. Tabloul fusese achi- ziţionat pentru un muzeu, dar con- servatorul acestuia l-a refuzat până la urmă, ca să aleagă în schimb altele, două mai mici, nişte flori. înţelegi, erau mai multe, erau două. In colţul gurii se înfiripă un zâm- bet resemnat. — Zadarnică toată munca, — vreme inutil pierdută. Nu există cumpărători. S’a scris în ziare despre expoziţiile pe care le-am făcut, a Venit lume, dar cumpărători nu. £ greu de trăit din pictură. Adună cu gesturi obosite, cartoa- nele. Deasupra teancului ce stă acum rezemat de tocul uşii, a ieşit la vedere un peisaj, un squar dintr’un orăşel francez, schiţat cu subţire umor, dar fără de frivolitate; iată toate perso- najele caracteristice: bătrânele care tricotează, şezând pe o bancă, grupul de ştrengari, cele două demoazele provinciale care merg ţinându-se de braţ, sergentul care flirtează cu bona şi două nedumerite statui, ca nişte ridicole fantome sosite din negurile altui veac. Privesc, gândindu-mă la amărât ciunea atâtor eforturi, la descumpă- nirea artistului care, asemeni acestor statui, se află, cu surprindere, picat în mijlocul unei lumi ce nu-1 înţelege, şi care-1 priveşte mirată ca pe un om venit dintr’o altă epocă, necunoscut şi ciudat. Mă gândcrc, apoi, la atâtea case burghezo şi instaiite, între pereţii 47* REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE cărora risipa stă în bună tovărăşie cu cea mai fioroasă lipsă de gust, porţe- lanul preţios fiind aşezat lângă un tablou pictat de « maman » când era în clasa a treia la pension. Mă gân- desc la toţi cei vinovaţi de faptul că talentul nu şi-a aflat până acum răs- plata meritată, începând cu profe- sorul de desen care, zeci de ani la rând, le tot dă elevilor drept subiect, la ora respectivă, aceiaşi strâmbă mască de ipsos ori aceiaşi oală de lut cu contur de o fastidioasă statornicie. « Fa meii e grea, renumeraţie mică » se plângea odinioară bietul Pris- tanda. Artiştii nici ei nu se pot hrăni numai cu inspiraţie, iar pasta din tuburile de culori e incomestibilă. Şi totuşi s’ar putea face ceva pen- tru ei, dându-li-se posibilitatea de a fi în permanentă legătură cu publicul, prin permanente expoziţii colective. Artiştii plastici nu au întotdeauna mijloace pentru a suporta cheltuelile şi riscurile unor expoziţii proprii iar gustul public se cere şi el educat cu răbdare. De altfel unele începuturi s’au şi făcut, cu oarecare timiditate, anul acesta. Le dorim rodnică perse- verenţă. 0. G. UN PERSONAGIU POPULAU Francheţa brutala, onestitatea fără de târcoale, simplicitatea amuzantă a popularei « Madame Sans-Gâne » — pe care am văzut-o din nou, împie- decată în trena rochiei, desorientată de nenumăratele chiţibuşuri ale « co- dului bunelor maniere », retrăindu-şi savuroasele-i gafe, pe scena Naţio- nalului— îi conferă acestui pitoresc personagiu prestigiul simpatiei ma- sive şi imediate pe care o culege din rândurile spectatorilor. Iată şi expli- caţia faptului că Victorien Sardou — bun cunoscător şi mânuitor de marionete — a reuşit să se menţină pe placul unui public blazat şi obosit de atâtea tentative pe care poten- ţialul său emotiv le-a avut de supor- tat din partea autorilor dramatici, prin eroina sa, înfăţişată ca expo- nent al unei perioade de tranziţie între două republici. In mijlocul unui fast artificial, caracteristic stilului « empire », rigid şi incomod prin solemnitatea lui, « Madame Sans-Gene * menţinea tra- diţia virtuţilor populare, robuste şi expansive, tradiţia unui firesc ce nu se învoeşte a se abate dela propriile-i legi. Soţia mareşalului Lefebvre nu este o parvenită, pe măsura acelui « Burghez gentilom », pe care-1 aflăm cu haine de împrumut, în cea mai umflată ipostază ridicolă, — este nu- mai o inadaptabilă faţă de un mediu străin. Familiaritatea sa incorupti- bilă, îmbie la familiaritate şi pe spec- tatorul care, în genere, se simte oare- cum stingherit de personajele prea eterate, prea subtile. Mergând, cu un instinct sigur pe un drum lesne accesibil succesului, şi speculând savoarea contrastelor, Sardou aduce în scenă, în ultimul act, pe marele cuceritor, imperial, pentru o confruntare cu fosta lui spălătoreasă. Prestigiul istoric al celui care a condus destinul unei ţări întregi, se reflectă în oglinda con- cavă a micilor sale păcate omeneşti, ce-i reduc proporţiile la sumara ba- nalitate a unui om oarecare. Pe plan de egalitate fiind, autorului îi vine uşor să facă orice tranzacţii cu eroii săi; ba, încă, în plină farsă, riscă & NOTE 473 împleti un. firicel de melodramă. Astfel amestecul se^menţine la un nivel de picanterie ce salvează ne- verosimilul situaţiilor. Inepuizabila « Madame Sans- Gene», centralizând în mâinile ei toate firele acţiunii, devine un fel de providenţă «ex-machina >, cu o salutară intervenţie finală. Şi Sardou dovedeşte şi el, până la urmă că, dacă facilitatea nu este o virtute prea artistică, poate fi, în schimb, una de abilitate dramatică. Pe scena Teatrului Sf. Sava, piesa a fost generos servită, prin interpre- tarea plină de fantezie comică şi prin verva colorată a d-nei Marioara Zimniceanu. Un Fouch.6 senil şi curios ca o domnişoară vârstnică a fost înfăţişat de d. C. Mitru. Adop- tând perspectiva autorului, d. N. Dimitriu a conturat amuzant un Cezar intim, impulsiv şi torturat de intrigile « boudoir »-ului. Convingă- tor prin masivitate şi talent, d. P. Dragoman. Felină, elegantă şi cu admirabilă prestanţă d-na Aglae Metaxa; insinuantă, vioaie, d-na Cella Dima. Din restul distribuţiei desprindem apariţia d-lui George Mânu, a cărui conştiinciozitate şi sârguinţă artistică îi promit o ca- rieră frumoasă. O. C. CRONOLOGIE 30 AUGUST—li SEPTEMVRIE 80 August. — Se Împlinesc 5 ani dela Dihtatul dela Viena ® Comisia de reformă agrară arată că ea rezolvă cererile „urgent ţi curent, oricine ar fi solicitantul” ţi fără intervenţii ® Trimisul extraordinar sovietic A. P. Pavlov părăseşte ţara (dejun oferit ■de M. S. Regele). — Moscoea: „Pravda” arată că prima listă de criminali de răz- .bolu „cuprinde numele criminalilor din cele trei baze ale Germaniei bitieriste, adică din partidul nazist, din comandamentul militar şi din plutocraţie”. —Washington: Truman anunţă un plan provizoriu pt. aprovizionarea Angliei şi Europei, In locul programului de lmprumut-inchiriere ® 44 guverne aliate sunt invitate la Conferinţa N. U. pt. alimentare şi agricultură. — Canada: Mackenzie King declară că armata ■canadiană va fi desfiinţată.—Addis-Abbeba: Abisinia reclamă reparaţii Italiei.— Cehoslovacia: se descoperă un complot nazist, care urmărea asasinarea a doi miniştri. — Angliy: Reluarea activităţilor de pace Îngreunată de faptul că 22 milioane de oamenf şi-au părăsit căminurile din cauza războiului.—Exlr.-Orient: Numeroase unităţi americane sosesc In Japonia ® Drapele albe la Tokio ® Mac-Arthur aterizează pe aerodromul Atzuki ® Forţele sovietice au făcut 513.000 prizonieri. Poliţia secretă japoneză e desfiinţată. 81 August. — Consfătuire ministerială (probleme importante la ordinea zilei) ® Comisarul armistiţiului Dr. Oierlu precizează atitudinea Sovietelor faţă de România, In legătură cu aplicarea armistiţiului (* Sovietele ajută judeţele lovite de secetă. Deta- şamente pt. munca cămpului. Măsuri contra sabotorilor»). — U. R. S. S.: A 10-a ani- versare a mişcării stakbanoviste.—Grecia: Sindicatele alarmate de situaţia alimen- tară.— Germania : Von Brauchtisch şi Mannstein arestaţi la Hamburg. — Iugo- slavia: Vizita unei delegaţii parlamentare americane la Be'grad.—Londra: Urcări la Bursă In urma declaraţiilor Preşed. Truman ® Stettenius soseşte pt. a participa la Confer. N. U. — Mexico: Manuel de Irujo, reprezentantul P. Basc In guv. republ. spaniol declară că dacă Franco recurge la violenţă pt. a păstra puterea, i se va răspunde pe aceeaşi cale.—Argentina: Noul ministru al Af. Străine, Juan Cooke ■declară că Argentina va fi solidară cu idealurile N. U.—Washington: Pierderile americane In războiu: 1.070.680 (254.510 morţi).—Extr.-Orient; Epidemia de bara- kiri continuă In Japonia. 1 1 Septemvrie. Un an, dela reconstruirea C. G. M. (1 Sept. 1944). Mare meeting muncitoresc In Piaţa Naţiunii. Presa comentează: Scopul mişc. sindicale este apă- rarea intereselor economice şi profesionale. «Mişcarea sindicală nu trebue niciodată •să fie aservită unui partid politic * — scrie Libertatea ® Corespondenţi de presă ame- ricani la Min. propagandei ® Tineretul Progresist dă un Counicat In legătură cu «grupările teroriste Tinerimea Liberă şi T * spunând că acestea nu constitue « adevă- ratul tineret», care, el, «este alături de guvernul poporului* ® Fond de 106.000.001 pentru ajutorarea laşului ® Un Comunicat relatează şedinţa comisiei aliate, tripartite, de control ® Se Înfiinţează, pe lângă Universitatea din Bucureşti un Institut pentru studiul limbii şi culturii ruse ® Presa remarcă lipsa monete! divizionare. — Şase ani •dela deslăntuirca celui de-al doilea război mondial (1 Sept. 1989). — U.R.S.S.: Des- CRONOLOGIE 475 «hiderea şcolilor al căror număr a atins nivelul ante-belic: 15.500.000 eleTi ® ZiarnI Izveslia atacă ziarele franceze (Populaire, Epoque, Depeche de Pari») cari «repetă calomnii tendenţioase şi inventate asupra regimurilor «totalitare > din sud-estul Europei >. — Anglia. Armata 9-a britanică (Siria) este dizolvată ® Invenţii de război iRador; Televiziune) adaptate necesităţilor de pace ® Ofiţeri superiori germani tri- mişi la Nueremberg pentru procesul criminalilor de război ® Times preconizează • alianţă anglo-franceză, care «va completa in vest ceea ce tatatul anglo-sovietic a Început, in est şi va aduce cele trei mari puteri europene in cea mai intimă asociere». Va fi «. . .baza esenţială pe care va fi construită orice tovărăşie mai largă», — V. S.A.: Comunicat al Min. aerului: 38.000 aviatori pierduţi in acţiune in Europa; 18.00* avioane. Comunicat al Min. de război: 4.600 soldaţi au pierit prin scufundări de vase in timpul ostilităţilor din Europa ® Relaţiile diplomatice cu Finlanda reluate oficial ® Datoriile de lmprumut-lncbiriere nu vor fi anulate, ci negociate (Byrnes) ® Min. agriculturii prevede un deficit mondial de i.200.000 T. zahăr in 1945—46; producţia anului, bună, nu va echilibra deficitul ® Match de şah sovieto-american prin radio. Fran(a: Conferinţa Tangerului (Paris) hotăreşte retsabilirea regimului internaţional — cere Spaniei sjl retragă trupele sale de ocupaţie ® Negocieri fanco-americane la Paris pentru un Împrumut de 670.000.000 doll. «in alimente» ® Ciclon violent in regiunea Toulouse. —Germania: Se constitue Consiliul de conducere al bisericei evan- ghelice a Germaniei (un triumvirat: pastorul Niemăller, episcopul Berlinului Dibellius şi episcopul din Worms) ® Martin Bormann, fost consilier al lui Hitler e arestat. — Italia: Guvernul italian cere despăgubiri de război Germaniei. — Polonia: Se Înfiinţează Partidul populist polonez (Vitos, Mickolajczyk, Kieruik). — Iugoslavia: Membri a 20 organizaţii politice (>Cetnilc»), etc. nu pot participa la alegeri. —Bul- garia: Activitate diplomatică in legătură cu viitoarele alegeri. —Ceilon: Preşedintele ' congresului naţional, G. de Silva cere independenţa. — Indochina: Trei armate chi- neze pătrund, Însoţite de unităţi franceze, In provinciile din nord, pentru a dezarma pe japonezi. Japonia: Grupul de «piloţi de sinucidere» Kamakaze e desfiinţat ® Amănunte asupra tratamentului barbar aplicat prizonierilor americani ® Trupele sovietice perfectează ocuparea Ins. Kurile. — Brazilia: Preşedintele Vargas ratifică Gharta N. U. 9 Septemvrie. Premierul Groza participă la tărnosirea catedralei din Orăştie: Înlă- turarea urii, iertarea «păcătoşilor»; cere preoţilor să nu dorească moartea, ci să-l Îndrepte, dacă greşeşte «vreun străin •; Min. cultelor anunţă amnestirea preoţilor. — Japonia: Capitularea formali este semnală pe bordul cuirasalului american Mis- souri, tn golful Tokio: Japonia acceptă dispoziţiile declaraţiei dela Postdam (26 Iulie) gi proclami capitularea fără condifii, punându-se la dipoziţia comandantului suprem aliat, căruia i se supune şl mikadoul ® Mac Artliur, comandant suprem aliat pro- clamă necesitatea aplicării condiţiilor de capitulare şi aminteşte angajamentul luat de a libera poporul japonez din sclavie ® Premierul japonez Naruhiko Higashi Kuni comunică poporului capitularea, cere supunere totală pentru a putea « deschide calea » unei Japonii noi ® Baza navală Truk capitulează ® 100.000 ofiţeri şi soldaţi ameri- cani In Japonia. — U.S.A.: Ziua victoriei asupra Japoniei; Truman se adresează forţelor armate: «nu mai prin cooperarea tuturor naţiunilor poate o naţiune oare- care să se bucure de securitatea completă . .. civilizaţia nu poate supravieţui unui alt război • ® Byrnes: aliaţii vor susţine In Japonia un guvern larg-reprezentativ al tuturor elementelor populaţiei, paşnic şi respectuos de drepturile celorlalte naţiuni. — U.R.S.S.: St alin comunică popoarelor sovietice victoria, constată că Uniunea Sovietică nu mai e ameninţată nici In vest nici In est şi că «condiţiile necesare păcii In lumea Întreagă au fost obţinute«. — Anglia: Războiul terminat, cenzura presei nu mai are raţiune şi e desfiinţată. —Germania: 1.500.000 internaţi (sovietici, In special) au fost exterminaţi In lagărul dela Malthausen. — Turcia: Orientare spre democraţie: 1. Se admit In armată ofiţeri ne-lslamici. 2. Se studiază democratizarea vieţii publice: partide politice libere, putând face opoziţie guvernului; alegeri In pri- măvara 1946. —Alexandria: Emirul Feisal al Arabiei Saudite constată că problema Palestinei a rămas nerezolvată. 476 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 3 Septemvrie. Persoane < fără dovadă » de rămânere In Capitală sunt internate In lagăr (pentru un an) ® Se autorizează schimbul In natură: produse agricole contra produse industriale. — V.R.S.S. Ziua victoriei asupra Japoniei; mari festivităţi popu- lare ® Stalin felicită pe Truman. — Anglia: Şase ani dela intrarea Imperiului britanic In război (3 Sept. 1939). Attlee precizează ţelurile de pace ale popoarelor britanice: colaborare internaţională « pacea este indivizibilă »; instalarea unor guverne ieşite din consensul cetăţenilor («condiţii necesare exercitării! democraţiei»). — China: Ciang Kai Sheh adresează un mesaj poporului chinez, cu prilejul victoriei (desfiinţarea cen- zurii, libertatea presei, libertatea de asociere! ® Acord principial Intre Cian Kal Shek şi Mao Tse Tung (şeful comunist) asupra administrării Chinei. — Japonia: Mac Arthur la Tokio ® Shigemitzu la Mac Arthur ® Instrucţia militară desfiinţată ® Un taifun amână debarcarea de noi trupe aeroportate. — Jugoslavia: Frontul patriotic se prezintă unit in alegerile viitoare ® Notă de protest Greciei pentru incidente de frontieră (şi cererea unei comisii de anchetă aliate). —Grecia: Situaţia internă Încor- dată. Demisii din guvern: Varvaressos, vice-preşed. cons. de miniştri şi min. al apro- vizionării— atacat de presa de toate nuanţele, după ce, aplicând preţuri maximale, produsele agriculturii greceşti au dispărut din comerţ —şi subsecretarul său, Pinos). — Argentina: Situaţia politică Încordată. 4. Septemvrie. Delegaţie guvernamentală română pleacă la Moscova (premierul Groza, Tătărescu, Voitec, Ghelmegeanu, B. Şchiopu, Gheorgliiu-Dej, Mircea Solacolu Însoţită de ambasadorul sovietic Kavtaradze şl gen.-col. Susaikov ® Teohari Geor- gescu anunţă: « alegeri libere • («Noi facem alegeri libere dar pentru popor nu pentru reacţionari») ® Corespondenţi de presă americani la Min. Propagandei: Min. propa- gandei anunţă că < Guvernul rămâne la postul său ». Min. Muncii delcară că «In Ro- mânia nu poate să existe decât un guvern recunoscut de Uniunea Sovietică. Dorim ca acest guvern să fie recunoscut şi de către Anglia^ şi Statele Unite ale Americei. In unanimitate Partidul Social-Democrat sprijină guvernul Grozea». Pătrăşcanu pre- cizează că Împreună cu Preşed. Partid. Social-Democrat va expune M. S. Regelui «dorinţa partidelor muncitoreşti de a colabora fără Întrerupere cu Coroana • ® Po- liţia descoperă «o organizaţie hitleristă In Capitală • (familia Gottwaldt) ® Articolele metalurgice destinate uzului sătesc sunt blocate ® Scriitorul sovietic Boris Gorbatoo (autorul «Neînfrânţii »-lor) la Bucureşti ® Mare lipsă de ţigării la debite. — U.R.S.S.: Delegaţia română soseşte la Moscova. E primită de Stalin ® 10 ani .dela moartea lui Clolkovski savant fondator al aeronauticei sovietice ® Compozitorul D. Sostacovici execută In cerc intim ultima sa operă: Simfonia IX, Victoria. — Franţa: Comisia Tangerului invită Spania să-şi retragă trupele dela Tanger ® de Gaulle anunţă ale- gerile viitoare In discursul de aniversare (75 ani) a republice! de Gaulle refuză să discute asupra viitoarelor alegeri cu reprez. C. G. T., Leon Jouhaux ® Ordin de zi C. G. T.: refuză restrângerea drepturilor sindicale («având In vedere trecutul său, puterea şi autoritatea sa, nu va admite niciodată să li fie contestat dreptul de a Îşi exprima părerea când este vorba de a asigura dreapta reprezeiţtare a cetăţenilor In consultările ce privesc soarta democraţiei»).—Anglia: Premierul ceh Fierlinger şi Min. de Externe Ian Massaryh la Londra. —Italia: Tablouri de Cezanne, Renoir, Degas, ete., aduse de Goering din Franţa (Galeriile Rosenberg-Paris), descoperite la un negustor de artă din Florenţa. — Spania: Cenzura interzice reproducerea În presă a declaraţiilor făcute de Ministrul de externe franchist Artajo « pentru străinătate » ® Dictatura lui Franco: masive arestări de opozanţi politici In Huesca şi Saragosca. — Germania: Dictatorul «pentru popor» Hitler avea'un venit de 2.640.000 doi. Mexico: Forţele democratice anti-dictatoriale Spaniole din exil: la Mexico-City, Juan Negrin sprijină Guvernul Girai compus din toate partidele republicane («guvern legal al Spaniei»). — Japonia: Deschiderea Dietei japoneze la Tokio ® Mac Arthur ordonă demobilizarea imediată a armatei japoneze ® Radiocmisiunile japonezo «pentru străinătate • sunt interzise ® Amănunte senzaţionale asupra victimelor dela Hirosfiitna În presa japoneză («toţi bolnavii mor ». — « Gaze otrăvitoare se dega- jază din pământ», etc.).. 6 Septemvrie. Legăturile telegrafice cu Bulgaria sunt reluate ® Patriarhul Nicodim primeşte daruri dela Patriarhul Alexei al Rusiei ® Pătrăşcanu intensifică măsurile CRONOLOGIE 477 pentru combaterea speculei 0 Procesul organizaţiilor r Tinerimea Liberă» şi • T»; amânare 0 Cetăţenii « fără dovadă » somaţi să părăsească Capitala 0 Moşia lui Pamfil Şeicaru dată «spre folosinţă» (pentru 4 ani) scriitorului M. Sadoveanu, In schimbul grădinei acestuia dela Iaşi. — U.R.S.S.: Premierul Groza In audienţă la Preşedintele Kalinin la Moscova. Min. de Externe Român primit de Molotov 0 Comi- tetul de Stat al Apărării Sovietice este desfiinţat. Anglia: Activitate diplomatică la Londra: Bevin se consultă cu ambasadorii britanici din Orientul apropiat şi mijlociu 0 întrevedere Bevin-Eierlinger 0 Leon Blum In • vizită pur particulară» 0 Partidul laburist britanic (2.673.000 membri In 1944) porneşte o campanie pentru recrutarea de noi membri • din toate straturile comunităţii britanice » — pentru a-şi asigura pu- terea la alegerile din 1950. —Franţa: C.G.T. consideră că referendul de Gaulle «nu cadrează cu suveranitatea naţională ». Invită pe francezi să răspundă negativ la a doua Întrebare (dacă guvernul este răspunzător In faţa Adunării Constituante) 0 Acord franco-ablsinian cu privire la c. f. Addis-Abeba-Djibouti. — Japonia: Hlgashl Kunl arată că Japonia fusese redusă Ia neputinţă Înainte de Întrebuinţarea bombei atomice (Lipsuri. 2 milioane de case distruse. 10 milioane oameni »pe drumuri»). 6 Septemvrie. Cinci ani dela urcarea pe tron a M. S. Regelui Mihai I. Tedeum la Patriarhie. Autorităţile Închise. Premierul Groza felicită telegrafic pe Suveran dela Moscova 0 F. N. D. lansează un manifest după S luni de guvernare 0 C. F. R. com- bate pe călătorii frauduloşi (opriri de trenuri In câmp şi verificarea biletelor). — U.R. S.S.: Molotov oferă o masă deleg, guvernamentale române 0 Delegaţie sindicală cehă la Leningrad.—Anglia: Activitate diplomatică la Londra: Regentul Greciei, arhiepiscopul Damasklnos soseşte In vizită oficială. Evatt, Min. de Externe australian soseşte pentru consultări 0 Fierlinger face declaraţii (transferarea germanilor din Cehoslovacia; Rectificări de frontieră • neexpansioniste-neimperialiste »; alegeri con- stituţionale ; relaţii diplomatice cu vecinii, pact cu Polonia; Împrumut In Anglia). — U.S.A: Procurorul general al St. Unite ordonă trimiterea tn Germania lui Frltz Kuhn, fruntaş german din America, partizan al regimului nazist 0 Divergenţe In sânul departamentului de Stat privitor la coloniile italiene (restituire sau tutelă inter- naţională) 0 Mesaj emplrist al iul Truman către Congresul american: promovarea unui • maximum de producţie in întreprinderile particulare» Îmbinată cu • priori- tatea ce se va da operelor ce vor stimula munca». Demobilizare la maximum cu pu- tinţă şi mare producţie de pace. Investiţii particulare: S—1 miliarde doi. anual, timp de 10 ani, pentru construirea a 15 milioane clădiri. Statul: 1 miliard anual, timp de 3 ani pentru drumuri; 3000 aerodromuri noi (pe lângă cele 3000 existente). Contri- buţie de 1 miliard 350 milioane la U.N.R.R.A. Ajutorarea Angliei In special. Eco- nomie deflaţionistă prin • evitarea profitului imediat». Sere. militar obligator între 18—25 ani. Agenţie federală de Cercetări Ştiinţifice («rămân de cucerit numeroase domenii Ştiinţifice... descoperirea de materii preţioase»).—Germania: Confiscări de moşii junkeriene In Saxonia 0 Guvern civil german instituit de Jukov (5 comu- nişti, 5 social-democraţi, 2 democraţi, 2 independenţi) 0 Arestări de mari industriaşi din Rhein-Westfallen (Hugo Stinnes, etc. — total 40) 0 Belgia: Eisenhower la Bruxelles. — Tanger: Trupele spaniole sunt retrase. — Japonia: Higashi Kunl Înfie- rează • politica obscurantistă » a guvernelor militare ale războiului. Problema de bază: emanciparea de militarism. Pierderile In război: 5.085.000 militari — 458.000 civil (88.250 morţi la Tokio) 0 Trei partide politice In constituire 0 Capitulare oficială a forţelor japoneze, din Pacificul de sud-est (semnată In rada Rabaul pe portavionul Glory). 7 Septemvrie. Cutremur de pământ de gradul 6 — epicentrul Ia 150 km. Buc. 0 Comunicat al Preşedinţiei Cons. de Miniştrii asupra vizitei, In curs, a deleg, guvernamentale române la Moscova: întrevederea Vâşinski-Groza-Tătărescu; între- vedere Mikoian-Tătărescu; întrevedere Kaftanov-Voiteo 0 Conferinţă administra- tivă la Interne (Aparatul administrativ «să fie numai tn slujba poporului«. Criterii de epurare: Epurarea nu se va aplica celor cari deşi au făcut o « politică veche »Înainte 8'au încadrat ulterior; se va aplica celor cari persistă «pe linia duşmănoasă poporului şi ţării») 0 Pătrăşcanu sporeşte Indemnitatea de scumpete a magistraţilor (dela 20 la 40 % din salariul lunar) 0 Nou «Control riguros • al restaurantelor şt bodegilor* 478 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE — U.R.S.S.: La Moscova, Stalln oferă dineu deleg, guvernamentale române ® Legea demobilizării Contingentelor mai vechi e extinsă trupelor din Extr.-Orient ® 5.111.709 cetăţeni sovietici eliberaţi din captivitate au fost repatriaţi.—Anglia: Activitate diplomatică la Londra, In ajunul Conf. Miniştrilor de Externe ® întrevedere Bevin- Damaskinos ® Times priveşte cu scepticism situaţia politică din Grecia (guvernul Vulgaris, aparent netnlocuibil, nu prezintă garanţii serioase; In condiţii similare celor actuale alegerile ar fi ratate) ® Uniunea pentru Liga Naţiunilor (I) e contra păstrării secretului bombei atomice < nici de dorit nici efectiv • — cere abolirea războiului prin cooperarea politică şi economică a naţiunilor, cere organism internaţional care să lndru- meze utilizarea energiei atomice In folosul omenirii. — Abisinia: Petrolul etiopian (ipotetic!) concesionat pe 50 ani americanilor.—Franţa: Bidault cere rectificări In favoarea Franţei la frontiera cu Italia; este pentru menţinerea coloniilor italiene din Africa de Nord ® 100 falsificatori de bancnote (50 milioane frs. In circulaţie!) arestaţi la Paris. Banca Franţei acceptă bancnotele false (pentru menţinerea Încrederii). Grecia: Incidente la frontiera greco-albaneză. Focuri de armă.—Germania: Organizaţie germană de spionaj descoperită la Frankfurt am Mein. —Japonia: Nu se va insti- tui un guvern militar ca cel din Germania ® Noi precizări japoneze asupra victimelor dela Hiroshima: 60.000 ucişi pe loc, 60.000 morţi de răni, 14.000 grav răniţi, 100.009 uşor răniţi, 10.000 dispăruţi (populaţiatotală: 250.000). —Singapore: Flota britanică reintră In posesia bazei navale. 8 Septemvrie. Ministrul Muncii aduce rectificări declaraţiei dela 4 crt. («Partidul Soeial-Democrat nu admite decât un guvern recunoscut de Uniunea Sovietică. E] doreşte şi consideră necesar ca acest guvern să fie recunoscut şi de către Anglia şi St. Unite ale Americei«) ® Ultim termen pentru obţinerea «dovezii«. — U.R.S.S.: Ziarul lzvestia din Moscova susţine că demersul M. S. Regelui Mibai I, prin care cere ajutorul celor trei mari puteri pentru formarea unui guvern larg-reprezentativ care ar putea fi recunoscut In acelaşi timp de toate aceste puteri (ceea ce ar da României posibilitatea de a tncbela un tratat de pace şi de a intra In org. N. U.) < a fost rezul- tatul presiunii exercitată asupra lui de reprezentanţii Statelor Unite şi Marei Britanii la Buc. •, cari < au insistat pe lângă Regele României ca guvernul Groza să-şi dea demisia • şi au precizat că guvernele lor nu vor duce negocieri cu Guvernul Groza. < Chiar după trimiterea scrisorii • adaugă lzvestia < Regele României a declarat oficial reprezentanţilor Sovietici că nu are nioio pretenţie faţă de Guvernul Groza şi că nu a pus chestia demisiei acestui guvern • decât In urma declaraţiilor corespunzătoare făcute de repr. Angliei şi Americei. < In aceste condiţiuni nu este de mirare că Guvernul Groza ... nu a crezut necesar să-şi dea demisia > lnchee lzvestia, care, declarându-se- contra metodei amestecului In afacerile interne ale altor State (< am vrea să ştim ce Înseamnă atunci amestecul In afacerile interne ale unui alt Stat «şi:.este inad- misibil principiul ingerinţei In afacerile interne ale României, care este un Stat inde- pendent şi suveran «), se Întreabă: «Dacă aceasta Înseamnă realizarea politicei coor- donate dintre aliaţi, cum va trebui să se cheme acţiunile unilaterale care compromit politica coordonată a puterilor aliate?»—Japonia: Veteranul liberal şi pacifist japonez Yukio Ozaki cere < o pace justă şi fără forţă armată» — bazată pe principiile morale ale umanităţii ® O garnizoană americană de 15.000 soldaţi este instalată la Tokio ® Radiodifuziunea japoneză intră sub control american.—Germania: Hitler conduce o organizaţie clandestină nazistă ® In zonele britanică, americană şl fran- ceză raţiile alimentare ale populaţiei sunt sporite (cereale provenind din America şi Australia). — U.S.A.: Se proectează o Organizaţie permanentă de coordonare a stan- dardului producţiei N. U. — Bulgaria: Măsuri «liberale» cerute de Frontul Patriei (modificarea legii electorale, garanţia libertăţii alegerilor, etc.) ® Guvernul aprobă editarea de ziare unor opozanţi ® Graţieri, reduceri de pedepse şi eliberări din lagăre — Anglia: Cercurile diplomatice britanice răspund lui Yukio Ozaki (< Japonia nu mal are dreptul Bă reclame) aplicarea justă a principiilor morale •) ® Relaţiile comerciale anglo-elene reluate ® Rabinul Dr. Hertz cere < dreptate evreilor • reduşi la o zecime In cele mai multe din ţările continentale. —Franţa: Partidele de stânga, C. G. T. şl Liga drepturilor omului trimit un memorandum lui d. Gaulle, expunând inechitatea sistemului electoral propus de Guvern ® La Paris, un grup de femei atacă un ma- CRONOLOGIE 479- gazin care Tindea păsări cu preţuri foarte mari. —Argentina: Charta N. TJ. e rati- ficată.— Italia: Premierul JVenni ia poziţie Împotriva pretenţiilor Iugoslaviei la portul Trieste şi alte oraşe din Istria occidentală («Credem că frontiera din 1919 trebue revizuită nu numai pentrucă Italia a pierdut războiul dar şi din motive de dreptate .. . credem că Triestul şi alte oraşe de pe coasta occidentală a Istoriei sunt italiene chiar dacă am pierdut războiul ») şi propune internaţionalizarea. 9 Septemvrie. Opinia publică Îngrijorată de speculă şi lipsuri in aprovizionările de iarnă (9 Se Începe fabricarea In ţară a prafului insecticid D.D.T.—Bulgaria: Un an dela ieşirea de sub vasalitatea nazistă (9 Sept. 1944).—Suedia: Măsurile pentru apărarea neutralităţii sunt ridicate ® La Stochholm alergătorul Suedez Werner Bardmo stabileşte două recorduri mondiale: pe 10 hm (42 min., 12 sec.) şi pe 12 hm. (45 min., 15 sec.). — U.S.A.: Oficiul Serv. Strategice precizează că Siamul, deşi oficial şi aparent aliat al Japoniei, a colaborat In război cu aliaţii. Anglia: Wang Shi Chieh, Ministru de externe al Chinei soseşte la Londra (pentru Conferinţa min. ext.)- — Germania: Episcopii germanii condamnă sinuciderile şi avorturile (9 Documente găsite arată că Serviciul de Informaţii al Falangei Spaniole lucra (spionaj) pentru Gestapo. — Grecia: Grevă pe cale de extindere <9 P. Comunist cheamă membri «la luptă grea >, cere retragerea trupelor britanice, cere acord anglo-elen «pe picior de egali- tate >.— Japonia: Se cere «participarea Japoniei la comerţul internaţional». 10 Septemvrie. Procesul Tinerimea Liberă şi T: 33 acuzaţi, 7 5 apărători! Incidente ridicate de apărare, respinse de curte (9 Luptă Intre poliţie şi bandiţi sub planşeul Dămboviţei. — Anglia: Inlervievi cu de Gdulle In Times: Necesitatea cooperării Angliei şi Franţei, puteri « occidentale»— «in lipsă de un cuvânt mai bun — imperialiste * — « democrate, In sensul că civilizaţia şi instituţiile lor sunt bazate pe respectul conştiin- ţei umane >. Occidentul constitue un tot natural şi economic, care, organizat, va orga- niza şi restul continentului. Divirgenţele trebue privite In faţă: Orientul apropiat Anglia trebue să şteargă urmele < actului de forţă > comis Împotriva Franţei. Re- laţiile cu Orientul apropiat şi problemele acestuia trebue soluţionate In comun. 2. Germania: Absurd ca Anglia să negocieze fără Franţa. Reglementarea de frontieră din răsărit trebue contrabalansată In Apus. lienania trebue detaşată de Germania, pusă sub control strategic şi politic al statelor occidentale. Germania să nu mai fie un distribuitor al cărbunilor din Ruhr pus sub regim internaţional. Internaţionalizarea Rbinnului. (9 Activitate diplomatică la Londra: întrevedere Atltee—Damaskinos. întrevedere Bevin—Bidault. Soseşte Byrnes. Soseşte Molotov. Bevin asupra situ- aţiei din Grecia: soluţii « bazată pe voturi nu pe gloanţe » (9 La Church House (West minster) sesiune plenară pregătitoare a Organizaţiei N. U. —Germania: Producţia de cărbune In zona occidentală atinge abia 16% din producţia dinainte de război (9 Funcţionarii diplomatici germani din ţările neutre sunt rechemaţi. (9 Se decide Îmbu- nătăţirea < restricţiilor inutile • ale comerţului dintre zone. — U. S. A.: Kegnes la Washington (consecinţele opririi programului de lmprumut-inchiriere). (9 Congresul american cere reducerea flotei americane la 1079 unilâfi (116 port-avioane, 18 vase de linie.) —Oslo: Quisling condamnat la moarte. —Finlanda: Greve. — Berna: Elveţia renunţă la dreptul de extrateritorialitate In China.— Argentina: Lupta contra dictaturii: Avocaţi, notari publici şi oameni de litere îşi suspendă activitatea ca protest contra regimului care suprimă libertăţile cetăţeneşti.—Singapore: 300 ofiţeri japonezi şi un grup de soldaţi Îşi fac harakiri la sfârşitul unui banchet la care li se comunică ordinul de capitulare al Mikadoului. 11 Septemvrie. Procesul Tinerimea Liberă şi T: O schimbare In Completul de Ju- decată. Interogatorul acuzaţilor: majoritatea nu recunosc declaraţiile date de sigu- ranţă. Audiţii de martori. Şedinţă secretă. (9 Preţul pâinei (600 gr.) ridicat la 150 lei. Anglia: La Londra se deschide Conferinţa miniştrilor de externe (Bevin-Byrnes-Bidault Molotov-Wang Ski Chieh) având ca scop pregătirea tratatelor de pace cu Italia, Ro- mânia, Finlanda, Bulgaria şi Ungaria — şi rezolvarea problemelor teritoriale (90 delegaţi sovietici, 20 francezi, 4 chinezi). Bevin prezidează şedinţa inaugurală. (9 Cercurile britanice satisfăcute de «tonul referinţelor • Iul de Gaulle la Anglia. (9 Congresul sindicatelor britanice dela Blackpoopl recunoaşte necesitatea menţinerii serv. militar obligator după război. — U. S. A.: Controlul asupra mărfurilor de export 480 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE desfiinţat tn proporţie de 75%. ® Se reian relaţii diplomatice oficiale cn Polonia. ® Recolta mondială de grâu a anului este scăzută cu 5% faţă de anul trecut. — Austria; Ştiinţă naţionalistă: Prof. Lange acuzat de a fi distrus «cel mal bun microscop electronic din lume > spre a-1 Împiedica să cadă In m&na ruşilor. —Italia: Complexul de inferioritate al învinsului: Bande de tineri, tocători, tund şi desbracă, la Roma, fetele ce se plimbă cu soldaţi aliaţi. —Germania: Constituirea de sindicate autorizată In zona britanică. —Japonia: Proclamata lui Mac Arthur către poporul japonez. Militarismul şl frontul naţional desfiinţate. Presa, cuvântul şi Întrunirile libere. Ocupaţia prelungită < până nu va mai fi ameninţată pacea*. 13 Soptemvrie. Un an de la semnarea convenţiei de armistiţiu Intre România şi aliaţi (Moscova, 22 Sept. 1944). Pătrâţcanu, negociatorul român al armistiţiului eviden- ţiază valoarea actului: independenţa şi suveranitatea României — şi subliniază greu- tăţile materiale ce trebue Învinse. G-l Vinogradov recunoaşte executarea leală a armi- stiţiului şi face consideraţii de politică internă (•... Însuşi poporul român a hotărlt schimbarea guvernului care n’a respectat obligaţiile stipulate In conv. de armistiţiu... şi Înlocuirea lui printr’un guvern al poporului... etc >)• ® Procesul Tinerimea Liberă şi T: Depoziţii de martori. E admisă expertiza medicală solicitată ne unii acuzaţi • In care scop se declară şedinţă secretă >. Rechizitoriul procurorului: cere menţinerea calificărilor = * asociaţie interzisă >. — Anglia: Filosofia politică a mişcării munci- toreşti britanice: Attlee la congresul sindicatelor britanice dela Biackpool: Sindi- calismul: nu o mişcare exclusiv materialistă ci o forţă independentă impregnată de sensul misiunii omului. Independent, sindicalismul liber este garant ai libertăţii. Democraţia: nu numai conducerea majorităţii, cu respectul drepturilor minorităţii, ci climatul In care toate punctele de vedere pot fi exprimate. Deci tolerarea opiniei opoziţiei; < unde se suprimă opinia minorităţii nu mai este democraţie reală». Despre valorile morale: «... cât vom concepe dreptatea ca voinţa unei fracţiuni (a opiniei) şi nu ca ceva absolut, nu vom putea clădi... drepturile omeneşti aparţin tuturor fiin- ţelor omeneşti... toţi oamenii sunt fraţi unul pentru altul». — Africa de Nord: Tripo- litania şi Girenaica cer independenţa. — Bulgaria: Modificarea legii electorale pe baza căreia se programaseră alegerile dela 26 August. Fot participa la alegeri şi alte partide politice. ® Delegaţie economică română la Sofia. — U. S. A.: Politica «slabă > adoptată de Mac Arthur criticată de presă. — Luxemburg: * Păunii» lui Rembrandt furat dela Amsterdam de germani este găsit lntr’o mină de lângă Alt sur See. 18 Soptemvrie. Delegaţia guvernamentală română se Înapoiază dela Moscova. Incheerea unei serii de acorduri. ® Procesul Tinerimea Liberă şi T: Sentinţa: opt terorişti condamnaţi dela 1 la 7 ani; optsprezece condamnaţi dela 1 la 6 luni; cinci achitaţi; cinci disjunşi. ® Ilyia Ehrenburg la Bucureşti. —Anglia: Conferinţa orientului apropiat convocată de Bevin. ® Procesul lui William Joyce (Lordul Haw-Haw) care a făcut propagandă anti-britanică la posturile germane de radio. ® Delegatul sovietic Tarasov la conferinţa sindicatelor britanice protestează contra atacurilor aduse de şeful sindicalist american Meany Împotriva sindicatelor sovi- etice. ® Recepţie In onoarea participanţilor la Conferinţa miniştrilor de externe. U.S.A.: U.N.R.R.A. are nevoie de 1.900.000.000 dolari pentru a putea aplica pro- gramul.— Cehoslovacia: Industria grea (mine, electricitate, gar, fier, şi oţel arma- ment, chimicale) e naţionalizată.—Spania: Franco acceptă restabilirea stat. inter- naţional la Tanger. Numeşte un consul general. 14 Septemvrie. Cutremur de pământ de gradul 3. Epicentrul la 150 km. de Bucureşti. Groza expune tratativele şi rezultatele dela Moscova. — U. R. S. S. Comunicat asupra daunelor materiale suferite de Uniunea Sovietică. ® Operatori cinematogra- fici Sovietici fac film In extremul nord. — Anglia: Conferinţa sindicală britanică dela Biackpool se Închide. ® Conferinţa miniştrilor de externe la In discuţie condiţiile de pace cu Italia. Molotov prezintă proecte pentru Incheerea tratatelor de pace cu România, Bulgaria şi Ungaria. ® Acord Anglo-polonez pentru repatrierea forţelor poloneze din Anglia. —Franţa: Lupta contra dictaturii şi pentru libertatea omului: Comitetul naţional al Rezistenţei intervine In favoarea republicanilor arestaţi la Madrid. O. Gr. PENTRU COLABORATORI DIN CAUZA LIPSEI GENERALE DE HÂRTIE, REVISTA SE VEDE CU REGRET ÎN IMPOSIBILITATE DE A MAI TIPĂRI EXTRASE DIN STUDIILE APĂRUTE ÎN SUMA- RUL SĂU. COLABORATORII REVISTEI SUNT^RUGAŢI CA, ODATĂ CU MANUSCRISELE TRIMISE, SĂ MENŢIONEZE ADRESA EXACTĂ, UNDE SĂ LI SE EXPEDIEZE ONORARIUL ŞI, DACĂ ÎMPREJURĂRILE PERMIT ACEASTA, PRIMA COREC- TURĂ. ÎN CEL MULT TREI LUNI DELA DEPUNEREA FIECĂRUI MANUSCRIS, AUTORUL VA PRIMI RĂSPUNS DACĂ MANU- SCRISUL A FOST ACCEPTAT SPRE PUBLICARE. DIN MO- TIVE FINANCIARE, REDACŢIA NU ÎŞI POATE LUA OBLI- GAŢIA DE A RĂSPUNDE ŞI CELOR ALE CĂROR MANU- SCRISE NU AU FOST ACCEPTATE. MANUSCRISELE ACCEPTATE VOR FI PUBLICATE DUPĂ necesităţile DE ORDIN redacţional. MANUSCRISELE NEPUBLICATE NU SE ÎNAPOIAZĂ, AUTORUL CONSIDERĂNDU-SE OBLIGAT SĂ-ŞI PĂSTREZE COPIILE NECESARE. FUKDAŢIA REGALĂ PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ VOR APARE: ' BIBLIOTECA „ENERGIA": Vice-Amiral BOYLE TOWN- SHEND-SOMERVILLE GERDA SHAIRER şi EGON JAJIESON HOHER EDNA FERBER J. DELMAS AMELIA EARHART J. KESSEL Marinarul Will (traducere din limba engleză de P. Co- marnescu şi Geta Nicoleanu) Eroii bărcilor de salvare engleze (traducere din limba engleză de Ionel Jianu) Odiseia, ediţia a. treia (traducere in proză din greceşte de E. Lovinescu) Cimarron (traducere din limba engleză de Alf. Adania) Suflete de infanterişti, ediţia a doua (traducere din limba franceză de Maior Mircea Tomescu) Ultimul sbor (traducere din limba engleză de Teodora Sadoveanu Stiubei) Mermoz (tradiicere din limba franceză de Lia Busuio- ceanu) SCRIITORII RUŞI: A. GEHOV ALEXANDRU SERGHEEVICI GRIBOEDOV N. GOGOL M. LERMONTOV A. PUŞK.IN ILYA REPIN PAPANIN V. K AVE RIN Nuvele (traducere din limba rusă de Sorana Gurlan) Prea mullă minte strică (traducere din limba rusă de Zaharia Stancu şi Sorana Gurian) Suflete moarte (traducere din limba rusă de Lydia Zam- firescu) ■ Nuvele (traducere din limba rusă de Elena Eftimiu) Povestiri (traducere din limba rusă de Dan Petraşincu) Burlacii de pe Volga (traducere din limba rusă de So- rana Gurian) Viaţa pe un sloi de ghiaţă (traducere din limba rusă) Doi Căpitani (traducere din limba rusă de Lydia Zam- firescu) SCRIITORII ROMÂNI CONTEMPORANI: GALA GALACTION AL. MACEDONSICI F. ADERCA M. BIBESCU LUCIA DEMETRIUS GEO BOGZA G. CĂLINESCU M. RALEA ALICE VOINESCU PERPESSICIUS A. OŢETEA VERSURI: AUREL BARANGA VLAICU BÂRNA Opere, voi. I Opere, voi. IV Revolte Cele opt raiuri Album de familie Cartea Oltului Impresii 'asupra literaturii spaniole Nord-Sud Eshil Menţiuni' critice, voi. V M. Kogălniceanu Marea Furtună Turnuri ' EDIŢII DEFINITIVE: - CAMIL PETRE SCU Teatru CALISTRAT HOGAŞ Opere, voi. II BIBLIOTECA DE FILOSOFIE ROMÂNEASCĂ: PETRE ANDREI Filosofia valorii LUCIAN BLAGA Triologia valorilor PETRU COMARNESCU Kalohugalhon MIRCEA FLOREAN Misticism şi credinţă ■Biblioteca enciclopedică: D. ONCIUL AL. ROSETTI Prof. I. SIMIONESCU Prof. I. SIMIONESCU TRADUCERI:. Opere, voi. I Istoria limbii române, voi. VI Flora României, ediţia a doua Fauna României, ediţia a doua MIGUEL CERVANTES MOREAS M. PROUST A. RIMBÂUD Don Quijote, voi. II (traducere din limba spaniolă de Al. Popescu-Telega) Stanţe (traducere din limba franceză de Al. Ciorănescu) In căutarea timpului pierdut (traducere din limba fran- ceză de Radu Cioculescu) Iluminările (traducere din limba franceză de Ion Frun- zetti) BIBLIOTECA DOCUMENTARĂ: Ing. N. P. CONSTANTINESCU Enciclopedia invenţii inilor tehnice, voi. I, ediţia a doua Ing. N. P. CONSTANTINESCU Enciclopedia invenţiunilor tehnice, voi. II, ediţia a. doua Ing. N. P. CONSTANTINESCU Enciclopedia invenţiunilor tehnice, voi. III . ELENA General PERTICARI- Din viaţa şi corespondenţa lui Carol Davilla, ediţia a DAVILLA doua RITTER VON DOMBROWSKI Omis Romaniae (tradusă şi Îngrijită de Prof. Dionisie Linţia) OPERE PREMIATE ALE SCRIITORILOR TINERI: PAVEL CHIHAIA La farmecul nopţii GEO DUMITRE SCU Versuri MAGDA ISANOS Focurile RUXANDRA OTETELEŞANU Nuvele LETIŢIA PAPUL Cercul alb MIRCEA POPOVICI Izobare C. TONEGARU Plantaţii MONITORUL OFICIAL ŞI IMPRIMERIILE STATULUI, IMPRIMERIA NAŢIONALĂ. — C. 34.300 800 LEI