ANUL XII ' SERIE NOUĂ SEPTEMVRIE 1945 . Nr 1 Revista Fundaţiilor Regale Pagini de Jurnal de MiJiail Sebastian TUDOR ARGHEZI ..............................................Inscripţii, II MARTIIA BIBESCU ................................La moartea lui Paul Valâry EUGEN JEBELEANU.............................................Patru poeme JEAN MOUTON.................................................Auguste Renoir PUNCTE DE VEDERE AL. ROSETTI, Diverse (Mihail Sebastian); G. CĂLINESCU, Gâl- ceava înţeleptului cu Lumea (Despre Rai); PERPESSICIUS, Jur- nai de lector (Dictatura lui Timoleon) COMENTARII CRITICE Perpessicius, Menţiuni critice («Flăcări» de Radu Tudoran); F. Aderca, Originile Creaţiei artistice; Şerban Cioculescu, Este Arghezi un poet obscur?; Vladimir Sireinu, Versul Liber, Origini, I; Pom- piliu Constantinescu, Aforismele lui Lucian Blaga; Petru Comar- nescu, Teoria estetică a lui W. T. Stace CRONICI Lucreţiu Pătrăşcanu, gânditor politic, de Zevedei Barbu; Marginalii la: Mibail Sebastian, «Corespondenţa lui Marcel Proust», de -Bella Serghi; Petru Neagoe —sfetnic şi cântăreţ al poporului, de Cicerone Theodorescu; Eugen Jebeleanu: «Ceeace nu se uită», de Ion Camion LUMEA DE AZI Concepţia Sovietică despre artă, de Sorana Gurian; Notă despre tra- diţia în muzica Sovietică, de Andrei Tudor; Salonul Oficial, de Florica Cordescu TEXTE ŞI DOCUMENTE Slatele Unite ale Americei şi România, de Vasile Stoica. « Ce-am văzut în U.R.S.S. t PRESA MONDIALA Română — Sovietică — Americană NOTE Lămurire, de Al. Roselti; Premiul naţional pentru poezie, Nouvelle Revue Franţaise, de Camil Pelrcscu; Ultima emisiune, Editura de Stat, de Perpessicius; Iser văzut de d. Eugen Crăciun, Cărţile cari se vând cel mai mult, Organizaţia culturală a Naţiunilor Unite, de Petru Comamescu; Omagiul Franţei către Paul Valfiry, Intre proză şi poezie, de N. Steinhardt; «Tinereţea», «Revista Cercului Literar», «Poâsie 45», de Ion Caraion; Câteva aspecte ale filosofiei ştiinţifice in America, Charles W. Morris şi Empirismul ştiin- ţific, de Florian Nicolau; Conservatorul muncitoresc, Teatrul Poporului, Editori şi Scriitori, «Cad lanţurile», de Ovidiu Constantinescu; Notabila activitatea suprarealiştilor, Şase ani dela moartea lui Sigmund Freud, de Corin Eugeniu Grosu; Asupra descoperirii sistemului portal lripofisar. CRONOLOGIE 25 Iulie—29 August FUNDAŢIA regala pentru literatura şi arta REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE LITERATURĂ — ARTĂ — CULTURĂ — CRITICĂ GENERALĂ APARE LUNAR Director: AL. ROSETTI Redactor Şef: CAMIL PETRESCU Secretar de Redacţie: CORIN EUGENIU GROSU REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA FUNDAŢIA REGALĂ PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ BUCUREŞTI III — BULEVARDUL LASCĂR CATARG I, 39 TELEFON 2.06.40 ABONAMENTUL ANUAL Lei 6.000 pentru profesori şi studenţi » 8.000 * particulari » 15.000 » Instituţii publice » 20.000 * Instituţii particulare CONT CEC POŞTAL Nr. 1210 ABONAMENTELE SE POT FACE ŞI ACHITA PRIN ORICE OFICIU POŞTAL DIN TARĂ. REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ANUL XIT, SERIE NOUA, Nr. i, SEPTEMVRIE* 1945 PAGINI DE JURNAL Joi 5 (Martie 1936) Am fost la D., pe care nu-1 mai văzusem dinaintea Crăciunului. — Am’ieşit împreună şi—pentrucă avea maşina la reparat — l-am convins să urcăm într’un autobuz 31. Aerul lui dezolat în autobuz, unde era prea multă lume, aerul lui jenat, stingherit... Simţeam nevoia să-i cer scuze. — In definitiv ■— i-am spus — pentru d-ta a te urca într’un autobuz, e o experienţă de viaţă. Ieri, scrisoare dela X. Iubitoare, bucuroasă, fără complicaţii psihologice. Scumpă fată. Seara, la M. S. într’o scenă de interior. Plângea, râdea şi, la plecare, mi-a interzis să-i spun bună seara. Primăvara asta, care ne buimăceşte puţin pe toţi... Joi 19 Mă urmăreşte—de când am aflat-o—sinuciderea lui Pascal Alexandru. Mi-am amintit că la şcoală, i se zicea «fetiţa». Avea într’adevăr ceva feminin, palid, fin în întreaga lui fiinţă. Cred că în tot cursul liceului, mai ales în cursul superior, n’am schimbat nici trei cuvinte cu el. Era antisemit, cum erau toţi. Dar aveam de atunci nu ştiu ce simpatie pentru delicateţa pe care i-o bănuiam şi pentru melancolia lui, care, uite, l-a dus sub roţile unui tren. M. V., pe care am cunoscut-o săptămâna trecută la un dejun al Institutului Francez, mi-a spus: — Te citeam, mă interesai, dar nu ştiam că ai 15 ani. •— 16, doamnă —■ am rectificat eu. Din nefericire în ciuda înfăţişerii mele care uneori mai este juvenilă, devin bătrân, bătrân. 2 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Vineri 20 Voi încerca să scriu piesa de teatru, la care mă gândeam de câtăva vreme. Am văzut primul act uluitor de precis (până la replică precis) astăseară în timpul spectacolului dela Regina Maria. Cu amintirile mele din Vila Wagner, cu oarecari teme reluate din « Renee, Marthe, Odette », aş putea face un lucru gingaş. Voi încerca — şi dacă n’aş fi obsit, dacă n’aş avea atâtea lucruri de făcut mâine, cred că aş începe chiar acum, deşi e trecut de 1 noaptea, primul act. Jumătate oră mai târziu Nu m’am culcat totuşi. Voiam să pun pe hârtie, ca să nu le uit, câteva lucruri, pe care le gândisem despre piesă. In realitate m’am trezit făcând scenariul întregii piese. Sunt pur şi simplu încântat. Mi se pare o idee excelentă şi de unde acum o jumătate de ceas nu vedeam decât primul act, acum le-am conturat pe toate trei. Nu ştiu dacă nu este o aprindere de moment, dar într’adevăr, în momentul ăsta, am impresia de a fi găsit un lucru excelent. Doamne ajută ! Sâmbătă 11 Am adormit greu azi noapte. Eram într’o excitaţie de spirit pe care de mult n’am mai avut-o. (Ştiu eu? Poate la Paris în Septemvrie 1930, în seara dela hotelul de pe Rue Rennes, când scriam capitolul Buţă. Sau poate la Brăila, în primăvara 1934, în dimineaţa de Duminică, în care am scris episodul Druţu- Marjorie). Vedeam azi noapte seara de premieră, sala, spectacolul, mă ocupam cu distribuirea biletelor. (Lui R. o lojă, lui N. o lojă; mă întrebam dacă trebue să-i dau I... ei bilete de premieră şi anume ce fel de bilete, etc. etc. Doamne, cât pot fi de copil!). Dacă aş fi avut telefon, poate că aş fi chemat-o pe C. imediat, deşi era aproape de 3 noaptea, ca să-i spun, să-i povestesc şi să o consult. Azi dimineaţă m’am sculat mult mai rezonabil. Cred că în- tr’adevăr schema piesei e bună. Am găsit azi o sumă de noui detalii pentru actul 2. Principalul, deocamdată, este să precizez cât mai detaliat scenariul. Pe urmă voi vedea. Dar am încre- dere în mine, ceea ce nu mi se întâmplă prea des. PAGINI DE JURNAL 3 II văd foarte bine pe N. în rolul bărbatului. Pe femeie ar trebui s’o joace C. Este în realitate C., tot ce aşteptam dela ea, tot ce putea fi, tot ce în anume sens este. In caz extrem şi numai dacă ea ar refuza, singura căreia i-aş da rolul ar fi T., care i-ar da mai puţină vivacitate, dar poate mai multă poezie şi o dungă de melancolie. încă odată, Doamne ajută 1 Aş fi fericit să scot din subiectul meu tot ce simt că se ascunde ca rezerve de emoţie, poezie şi graţie. Luni 12 Nu sunt desumflat, dar febra din primul moment mi-a tre- cut. Aveam Sâmbătă — şi chiar ieri — impresia că e o treabă pe aş putea-o termina în două săptămâni. Cred că m’am înşelat. îmi vor trebui, poate, câteva luni. Aş fi fericit s’o am în Septemvrie gata, ca s’o pot prezenta teatrului atunci. Am început să scriu. Ieri am schiţat decorul, ambianţa, azi am şi scris prima scenă de care sunt mulţumit. E adevărat că e scurtă. Voi avea probabil dificultăţi de a grupa şi a face să se mişte deodată mai multe personaje în scenă. Nu ştiu ce va ieşi. Dar trebue să fac experienţa. Ca tehnică literară mai ales, mă interesează. îmi dau seama că am pus mâna pe un subiect de teatru, care nu s’ar preta la nimic altceva —nici roman, nici nuvelă. Nu ştiam până acum ce însemnează a vedea scenic o poveste. E cu totul alt proces de gestaţie, decât pentru roman. Şi mă ameţeşte tentaţia culiselor, a sălii de teatru, a afişelor. E puţin cabotinaj în mine. Şi, în plus, emoţia de a scrie pentru C. Gândul că va trăi lu- cruri gândite de mine, va spune cuvinte scrise de mine 1 Câte re- vanşe nu-mi voi lua asupra ei! Sâmbătă 11 (Aprilie) Plec azi la Sinaia cu A. şi R., cu speranţa că la întoarcere să mă opresc la Breaza, unde să rămân până în Dumineca Tomii. Aş vrea să pot lucra. Dacă cel puţin m’aş întoarce cu actul 1. Vezi cât sunt de modest? Sinaia 12 Sunt de aseară aici. Drumul cu maşina a fost frumos. Pete de mauve, de verde, de gris. Odihnitor. 4 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Tot ce e snob în mine, dor de confort şi puţin de poză, e flatat de decorul hotelului, care c aproape somptuos. Dar o lume deprimantă... Am pierdut aseară 200 de lei la ruletă, de cum am intrat în cazinou. îmi promit să-l ocolesc. Nu din prudenţă, dar din silă. Voi putea scrie? Nu ştiu. Poate la Breaza, unde mă voi opri începând de mâine seară. La Bucureşti, ieri, am văzut un lucru care m’a turburat, fiindcă niciodată nu mi l-aş fi putut imagina în toate dificultăţile lui complexe şi delicate. Mă oprisem cu R. la Şosea, unde se fac lucrările pentru Luna Bucureştilor. Se transplantează acolo câţiva pomi şi tocmai în momentul acela se încercau să planteze un pin, adus nu ştiu de unde. Două lucruri m’au impresionat: întâi imensa bucată de pă- mânt cu care fusese rupt copacul. Propriu xis, nu rupt. Se săpase în jurul lui un cilindru, un fel de glastră să zicem — 2 metri cubi, încercuind-o cu fier, ca pe un butoi. Acestă glastră trebuia să intre într’o groapă dinainte săpată, pe dimensiunile ei. • Dar ce m’a surprins şi mai mult au fost oamenii care se sileau să ridice copacul. I-am numărat: peste 50. Ce voinţă de viaţă, indiferentă, puternică, fără cuvinte, fără gesturi, de o grandoare tăcută la copacul ăsta ce părea uriaş între oamenii care se agitau în jurul lui. Marţi 14 Aş fi fost mulţumit de ziua mea de ieri, dacă nu s’ar fi ter- minat aşa de prost la cazino, unde a trebuit să stau până la 2 jumătate noaptea, fiindcă nu-1 puteam lăsa singur pe A. care pierdea prea mult. Altfel, o zi bună. Izbutisem să regăsesc viziunea (vreau să spun că o vedeam dii nou) piesei şi să reintru în mişcarea ei. Am şi început să scriu ultima scenă din primul act, E.-C. Mă tem că am pierdut din nou contactul. Voi încerca să-l scriu la Breaza, unde voi pleca la 1. Pe urmă, pe la 8 seara, plimbându-mă prin parc ■—■ o seară admirabilă, cer albastru translucid, stele cu o sclipire tânără — PAGINI DE JURNAL S am văzut destul de precis un studiu mai lung despre Jules Renard, pe care ar fi să-l scriu după terminarea Jurnalului lui. Titluri de capitole: Jules Renard, anecdotier; J. R., franşais moyen; J. R. în familie, părinţi, copii, nevastă; J. R. radical, etc. In altă ordine de idei, am decis — şi cred că definitiv — mate- rialul primului volum din Romanul Românesc. Vor fi şase capi- tole: Sadoveanu, Rebreanu, H. P. Bengescu, Camil, Cezar Pe- trescu, Ionel Teodoreanu. Am oarecare îndoieli despre B. Cred totuşi că va rămâne pentru volumul doi — dar nu voi lua o decizie ultimă decât după ce-1 voi reciti. Văd destul de bine prefaţa primului volum, prefaţă în care voi explica planul între- gului ciclu şi voi justifica lipsa literaturii dinainte de război. Vreau să scriu cartea la vară. Vreau să apară până la Crăciun. Dar deocamdată tot piesa rămâne în actualitate. Nu încape îndoială că o voi scrie. Experienţa trebue făcută. Mai mult nu ştiu. Nici ce va ieşi, nici ce soartă o să aibe. Joi 16. Breaza Pe măsură ce-1 citesc, Jurnalul lui Renard îmi devine din ee în ce mai scump. Cât îl iubesc pe omul ăsta şi ce absurdă mi se pare moartea lui — deşi au trecut de atunci 24 de ani. Uite, singurul fel de eternitate care contează: după 24 de ani să fii mai viu ca un om viu, iar memoria ta să fie tot aşa de reală, ca o prezenţă fizică. Citind azi nota dela 14 Iulie 1903, mi-am spus că ar trebui să scriu o carte despre Jules Renard, în care să explic — prin el—amorul meu pentru Franţa. Radicalismul lui Renard are rădăcini ţărăneşti. Asta mă linişteşte asupra destinelor democraţiei franceze. Nu va pieri niciodată. Am continuat de când sunt aici marea scenă C.-E., începută la Sinaia. Sunt la pagina 12-a. Am impresia că merge. Dar ştiu eu? In mare măsură, ceea ce îmi dă totuşi curaj să scriu teatru sunt notele lui Renard despre piesele lui. Aş vrea să nu plec din Breaza înainte de a fi terminat cel puţin această scenă. Cred că rolul bărbatului va fi extrem de dificil. Numai N. l-ar putea juca, fără să-l facă « raisonneur », pretenţios şi obositor. Pe măsură ce-1 scriu, îmi place mai mult, dar mă şi îngrijorează 6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE mai mult •— şi fie că o joc, fie că nu ■— voi scrie pentru fiecare rol o recomandaţie dedicată interpretului, pentru a-i indica linia generală a rolului. Vineri 17 Niciodată Breaza n’a fost aşa de frumoasă. E o profuziune de colori. N’am văzut în viaţa mea atâţia pomi înfloriţi. Cred că sunt meri. Unii au ceva de carte poştală, aşa sunt de albi. Am stat adineauri — 9 dimineaţa ■—câteva minute la capătul aleii cu nuci să privesc Prahova, în sus, spre munţi. E ameţitor. Albul zăpezii de pe Bucegi, pe urmă albul merilor în floare, pe urmă o mie de nuanţe de verde — dela verdele-negru al unui pin stingher, până la verdele galben, fraged, umed, nesigur al frunzelor tinere. In mijlocul peisajului'—exact în mijloc, de parcă ar fi fost pusă acolo nu ştiu de ce legi ascunse de com- poziţie •— o casă cu acoperişul negru, ars, sumbru, luminând prin contrast colorile vii din jur. Şi să nu uit petele de mauve, petele de albastru, umbrele gris, scânteile apei în soare. (M’am întors după masă. Mă înşelasem. Nu era apă. Prahova e aproape secată). Mi se părea sincer că e ireal şi după ce m’am depărtat vreo douăz ci de metri, m’am întors ca să mă încredinţez că toate astea există într’adevăr şi că au rămas la locul lor. Aseară, deşi am încercat să scriu până după 12, n’a mai mers. Recitesc însă acum tot ce am scris şi mi se pare frumos. Poate că am făcut bine că am început cu scena cea mare. Ea fixează atmosfera piesei. îmi va fi mai uşor să scriu scenele preliminare. Duminică 19. Bucureşti Am plecat foarte mulţumit dela Breaza, deşi nu terminasem complet scena C.-E. îmi mai lipseau două pagini. Le-am scris astăzi. Fi ră a-mi flata lucrul, am impresia că am avut mână bună. Sunt unele momente în scena asta, care mi se par deli- cioase. întocmai ceea ce visasem ca atmosferă, ca ton. Şi pe urmă ■— ceea ce c şi mai important — mişcarea generală a sce- nei— care e totuşi aşa de lungă —ritmul ei, sunt vii, sunt arti- culate. Am numărat replicele (copilărie: dar tot aşa număram la prima carte tipărită rândurile pe pagină). Sunt 149, Nu supt prea multe? Nu c prea lung? PAGINI DE JURNAL 7 Am încredere în piesa mea. M’ar mira să o stric —dar mi-au mai rămas atâtea lucruri de făcut. Dacă aş avea acum o întreagă lună liberă, m’aş întoarce la Breaza şi cred că aş putea să-mi menţin excelenta dispoziţie de săptămâna asta. Vineri am scris acolo 10 pagini'—ceea ce pentru scrisul meu încet şi greu este un randament excepţional. Voi încerca să capăt o săptămână liberă la începutul lui Mai. Azi dimineaţă, la Ateneu, concert Lola Bobescu (Simfonia spaniolă de Lalo). O fată de 15-16 ani, cu gesturi încă de copil, cu un amestec delicios de bravură şi timiditate. Cântă admi- rabil — dar în timp ce cântă, surâde ici şi colo, cuiva din sală ■— o rudă probabil sau un prieten •—întocmai cum făceau la Brăila fetele lui M-lle Lambert, la examen. Emoţionant de tânără, de sinceră, de fragedă — o fată din Francis Jammes. In primele rânduri, Anton Holban aplauda cu un fel de entu- ziasm lubric. E delicios băiatul ăsta, care pare o fată bătrână. « M’ai surprins în flagrant-delict de emoţie » mi-a spus. Am citit« Album de vers anciens ». Admirabil. Foarte Mallarme pe alocuri, dar admirabil. Cum de le-am neglijat până acum? Marţi 21 Mă gândesc — în timp ce piesa continuă să mă preocupe, deşi n’am mai scris nimic din ea — mă gândesc la un scurt roman în care aş limpezi capitolul X. Ce s’a întâmplat aseară la teatru (şi despre care, din silă, prefer să nu scriu nimic aici) mi-a redeş- teptat nevoia de a-1 scrie. 200 de pagini — cugetam: tot va fi fost bună la ceva această stupidă istorie. Dar deocamdată piesa primează! Dutninuă 26 Terminat Jurnalul lui Renard. Am luat azi o decizie, de care sunt bucuros — deşi în fundul sufletului îmi lasă poate puţină părere de rău: îi dau rolul T.. .ei. Mă felicit că i-am vorbit T.. .ei. Era necesar să despart piesa de C. Era necesar să mă angajez net cu T., pentru ca nicio întoar- cere să nu fie posibilă. Şi pe urmă, practic vorbind, e soluţia cea mai bună. T. e feri- cită să joace un rol mare, problema banilor pentru ea nu se pune (sau în orice caz se pune în rândul al doilea). I-am citit azi tot 8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ce am scris şi i-am explicat scenariul — şi era emoţionată. Sim- ţeam că fiecare replică «poartă », simţeam că înţelege, că se identifică, că vede. Şi căldura ei, şi entuziasmul ei, şi generozi- tatea ei! In plus, pentrucă ţine aşa de mult să joace, va face tot ce va putea (şi poate aşa de mult când vrea) ca să se repre- zinte. Am plecat încântat dela ei. Lectura mi-a reîmprospătat tot ce scrisesem şi mi-a redeschis drumuri care nu mai dădeau nimic. Plecând, pe stradă, am văzut uhele lucruri noui pentru actul al treilea (Bogoiu, cravata, «mă compromiţi », «te voi întâlni pe stradă », etc.). De altfel este singurul care mă îngrijorează, fiindcă e sărac. Nu aş vrea să cadă brusc ritmul după actul doi, care promite să se susţină aşa d e bine. Voi încerca să plec sâmbătă sau duminecă. Am regăsit noui raţiuni de a scrie'—şi nu este curios că le regăsesc tocmai în ziua în care decid să renunţ la C.? Joi 14 Azi noapte, dela Stuttgart, o simfonie concertantă de Mozart şi pe urmă — mare surpriză — Kleinenachtmusik. Mi-a părut bine să o ascult, de vreme ce e aşa de mult legată de piesa mea. Din nefericire aparatul meu de radio este pră- pădit rău. Totuşi, am prins suficiente pasaje. Şi asta mă întoarce spre piesă, pe care în ultimele zile am abandonat-o. Ar trebui neapărat să plec, măcar pentru trei zile, ca să regăsesc filonul pentru moment întrerupt. Duminică 17 Azi o lună, plecam dela Breaza. Şi de atunci, piesa mea a rămas locului. Nu e păcat că o las să se înnămolească? Voi regăsi vreodată ritmul fericit, pe care îl descoperisem în cele cinci zile dela Breaza? Trebue să plec neapărat. Poate că e o simplă prejudecată, dar acum prea s’a înrădăcinat: nu pot să scriu aici. Am încercat şi astăseară, dar nu merge. Ce e mai stupid, este că întreg actul I-iu îmi este clar în minte, frază cu frază. Totuşi nu merge. Mi-am consultat agenda ■— şi cred că dacă am puţină voinţă, pot pleca miercuri seara şi să rămân până luni dimineaţa. Ar fi patru zile de lucru. Nu trebue să le las să se piardă. Dar nu am PAGINI DE JURNAL 9 bani. Mama trebue să plece, sâmbătă am procesul sorei lui B. Totuşi, totuşi... Marţi 26 Mama a plecat vineri. De alaltăieri este la Paris. O mai văd din când în când pe X şi din ce în ce mai rar, din ce în ce mai fără emoţie. Toată povestea asta era din partea mea o stupidă copilărie. ' Am mai scris din actul I-iu vreo două scene. Aseară mi-am sim- plificat o situaţie, în care mă încurcasem rău. Erau aproape toate personajele în scenă —trebuia să-i las pe C. şi Bogoiu singuri — şi nu ştiam cum să-i scot pe ceilalţi afară. Soluţia a venit cu uşu- rinţă, pe neaşteptate. Metoda cea mai sigură este tot aceea de a lua loc cu hotărîre la masa de scris şi de a aştepta... Mă uit în agendă şi îmi spun că ar fi posibil să plec totuşi joia viitoare — 5 Iunie —- la Breaza, unde să rămân până miercuri dimineaţa, 10 Iunie. Ar fi cinci zile pline de lucru. Iar dacă până atunci, furând din când în când o seară sau o după masă, aş reuşi să termin actul întâi, Breaza mi-ar rămâne pentru actul doi. In cinci zile complet libere câte nu se pot face. Să bat în lemn şi să sper. Scrisoare mişcătoare dela Blecher. Mă cheamă să-l vizitez la Roman. I-am răspuns'promiţându-i şi o voi face de sigur. Miercuri 27. Dimineaţa Recitesc întâmplător câtevş. capitole din « Două mii de ani» (Vechiul meu obicei de a scoate la întâmplare o carte din dulap şi de a rămâne pe urmă un ceas, ca s’o răsfoiesc). Sunt unele lucruri pe care le uitasem complet. Am avut o adevărată surpriză. Cu excepţia câtorva pasaje, restul mi se pare excepţional. Nu ştiam, nu mă aşteptam. Nu încape îndoială că din tot ce am scris eu,cartea asta rămâne. Aseară, dela Roma, o delicioasă sonată de Mozart pentru pian, în do major. Pe urmă, mai târziu, dela Budapesta, o sonată de Hăndel în mi major, pentru vioară. Duminică 31 Sunt mai mult deşert, decât trist — şi trăiesc pentrucă am apucat să trăiesc. IO REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Ultimele trei zile mi-au fost otrăvite de o gravă încurcătură la birou. Nu sunt făcut pentru a fi avocat — şi dacă aş fi sincer ar trebui să renunţ complet la asta. Dar nu am curaj să rup cu nimic'—nici măcar cu asta. Şi nici măcar nu ştiu dacă voi putea pleca joi din Bucureşti, deşi aş avea atât de mare nevoie, mai puţin pentru piesă şi mai mult pentru mine. Vineri 5 Iunie Bogoiu ameninţă să devină prea subtil. Nu se poate. Trebue neapărat să-i păstrez un fond de optimism puţin jovial, puţin apăsat. Nota lui de melancolie trebue să răsară când şi când din robusteţea şi simplicitatea lui, cam necioplită. « Umblu cu busola în buzunar şi caut nordul. Dacă mă gân- desc bine, mi se pare că e singurul lucru pe care l-am căutat cu adevărat în viaţă: nordul ». O astfel de replică ■— deşi îmi place prin ea însăşi •— nu poate fi a lui Bogoiu. O voi suprima neapărat şi voi relua accentul de sănătate cam obtuză, pe care Bogoiu trebuie să-l aibe. El este poate în anumită măsură un poet, dar fără să ştie. După cum vezi n’am plecat. Voi putea pleca mâine? Nu ştiu. Afacerea D.... mă încurcă grozav. Luni 8 Iunie. Breaza Am terminat actul întâi. Am sosit la Breaza sâmbătă după masă la 4. Până seara am scris trei pagini. Ieri, 17 pagini. (Cred că e recordul meu literar. Nu-mi amintesc să fi scris vreodată aşa de mult într’o singură zi). Acum dimineaţa, însfârşit, ultimele trei pagini din scena cu piecanicul, făcând astfel legătura cu scena finală, de atâta vreme scrisă. Hotărît, Breaza se dovedeşte ca niciodată propice piesei mele de teatru. E adevărat, că venind alaltăieri aici, aveam tra- sat în minte totul: scenă cu scenă, aproape replică cu replică. Dar e tot adevărat că, în aceeaşi situaţie, Ia Bucureşti, în 50 de zile n’am reuşit să scriu decât 15 pagini, în timp ce aici, în mai puţin de două zile, am scris 23. . Cred că actul II ar începe, dacă aş putea dispune de zece zile libere la Breaza, în acelaşi ritm. 11 văd prea bine, prea pre- cizat în detalii... Dificultăţile serioase, rezistenţa, vor începe PAGINI DE JURNAL II abia la actul al treilea, cel mai neclar deocamdată, sau, mai bine zis, singurul neclar. E adevărat, însă, că şi el s’ar putea lumina în timp ce-1 voi scrie pe al doilea. Sunt mulţumit. Simt că mi-am simplificat lucrul şi pun, cu o satisfacţie de muncitor, actul întâi deoparte. Nu-mi dau încă seama de defectele lui. Trebue să fie câteva. Poate anumită lipsă de unitate în ton. Mai ales mă întreb dacă scena ultimă, la care ţin aşa de piuit, fuzionează cu partea întâia a actului. Şi pe urmă nu ştiu dacă nu e prea lung. Şi mă mai în- treb dacă prezenţa continuă a lui C. în scenă nu e obositoare şi pentru ea şi pentru spectator şi dacă, pentru a o pune în va- loare în marea scenă cu E., n’ar fi trebuit s’o scot în prealabil din scenă, pentru câteva minute, pentru ca glasul ei—revenind — să aducă acea puţină surpriză pe care o bănuesc necesară unui dialog de teatru. Dar nu vreau ca din exces de prudenţă să-mi denigrez munca. Cred că am făcut o treabă bună şi că oarecari detalii — dacă va fi nevoie •—vor fi reparabile. Mă întorc după masă la Bucureşti. Dacă afacerea D. se aran- jează la tribunal, atunci reintru într’o bună perioadă literară şi voi evada cât de curând dela birou, pentru a veni la această, binevoitoare cu mine, Brează. Bucureşti, 11 Iunie, joi Mă gândesc la o carte, pe care aş putea-o tipări peste un an-doi, care s’ar numi « Culise » şi în care aş strânge toate lucru- rile mele scrise în legătură cu creaţia literară, cu tehnica de lucru, cu viaţa de scriitor, cu experienţele publicării unei cărţi, etc., etc. Gândul mi-a venit încă dela Breaza, când — terminând primul act al piesei — m’am amuzat să recitesc din caetul ăsta, tot ce e privitor la piesă, din seara în care am început s’o scriu, până acum. Am băgat de seamă că face un adevărat «jurnal de şan- tier » nu lipsit de interes. Volumul ar putea să cuprindă: 1) Jurnalul «Oraşului cu salcâmi» — aşa cum a fost tipărit pe vremuri în «Azi»—şi cu eventuale adăogiri de după apariţia romanului. 2) Jurnalul piesei de teatru. 3) Seria de articole publicate în « Rampa » sub titlul 12 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE « Voluptatea de a fi scriitor » ■— aşa cum au fost scrise, sau refă- cute, dacă se poate — iar dacă nu, scrise cu desăvârşire din nou. 4) Diversele mele polemici. 5) Criticii mei, comentaţi, confruntaţi. 6) Diverse întâmplări şi anecdote literare, văzute sau trăite de mine. De exemplu trecerea mea pe la Sburătorul, « duelul» cu generalul Văitoianu, incidentul cu J. Cred că ar putea fi un dosar amuzant — iar titlul mi se pare fericit ales. * * * Continui să-mi precizez actul al treilea. Cred că-1 voi utiliza aici mai mult, decât în primele mele intenţii, pe Jef. Şi nu voi mai provoca un amor între el şi Doamna Vintilă — ceea ce ar fi o prea mare facilitate. Recitesc nota mea de anul trecut, 11 Iunie 1935. Cât de stupid eram, cât de nenorocit eram. Sunt astăzi mai puţin nenorocit? Nu. Dar mai puţin stupid, sunt. N’am văzut-o pe X. de vreo zece zile « et je me porte tres bien, cher Monsieur». Nici nu mă prea omor s’o văd şi aştept cu destulă lene să treacă zilele. Intr’o zi, o să-i telefonez. Intr’o zi cu soare. M’anţ decis să o consider plecată din oraş — şi procedeul are succes. ' Miercuri 17 Două zile—ieri şi azi —stupid pierdute, din cauza afacerii D.... Ieri, la Tribunal, nemâncat, ameţit de foame, de tensiune nervoasă, dq nerăbdare, am stat până la 5. Am pledat frumos •—şi am pierdut. Sunt un vorbitor bun—dar nu voi fi niciodată un avocat bun. Mă amuză bara, adversarul, judecătorii, frazele suitoare, interpelative, uşor retorice, pe care le găsesc şi ■— oricât pare de stupid — îmi place să mă ascult. Pe cât sunt de prost causeur (lamentabila mea figură într’o societate, la o reuniune mondenă, la o vizită!), pe atât sunt de bun vorbitor. Dar nu-mi serveşte la nimic. Aş putea fi un conferenţiar nu un avocat. PAGINI DE JURNAL 13 Astăzi, toată ziua pierdută la D-na D... acasă, în aşteptarea portărelului pentru executare. Şi între timp mă aşteaptă atâtea lucruri, pe care le iubesc sau pe care le-aş putea iubi. Şi cel puţin dacă m’ar aştepta... Voi încerca să plec vineri la Breaza. Luni 22 Cald, plictisit, o sumă de mizerii la Tribunal (mereu în legătură cu afacerea D...), niciun chef pentru nimic, decât poate pentru soare şi amor. « Soare şi amor » — e un rezumat perfect pentru idealul meu de fericire. Ieri, la Snagov, am văzut exactă imaginea unei astfel de vieţi. Eram invitat la masă, la Z. Are o vilă magnifică. Parcă e o mică jucărie triunghiulară, pereţii cafenii deschişi, acoperişul roşu. Odăi albe, mobilă largă, simplă, fotolii albastre, multe flori, scaune de pânză, un chaiselongue, un mic debarcader propriu cu două bărci, o peluză, umbrelă de soare, instrumente de pescuit, linişte, apă, pădure.... E ca într’un vis. Două minute am intrat în dormitorul de sus — şi am visat că stăpânesc casa, că sunt instalat acolo şi că o am pe X. cu mine, într’o vacanţă care abia a început şi n’o să se mai termine. Sunt atât de leneş? Nu ştiu. Sunt mai ales obosit şi mi-e dor să fiu fericit, cu tot ce a trebuit să rămână în mine inuti . frânt, descurajat de când mă ştiu. Am fost cu barca la pescuit şi ne-am oprit un timp la mănă- stirea Snagov, emoţionant de frumoasă. La intrarea în naos, o frescă, cu un grup de femei remarcabil, în partea dreaptă a tabloului: o linie de o graţie absolut surprinzătoare acolo. Prima femeie avea o mişcare voluptoasă a piciorului, a coapsei drepte într’o lungă stofă, mişcare pe care n’aş fi crezut s’o găsesc pe un zid de mănăstire românească. Pe verso-ul peretelui, în biserică pro- priu zis, privind dinspre altar spre ieşire, o altă scenă (coborîrea de pe cruce?), curioasă prin stângăcia copilăroasă a greşelilor de perspectivă. îmi amintea un tablou de Zurbaran dela Luvru. (Nu înmormântarea lui Saint Bonaventure?). Intr’un grup, un 14 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE bătrân care-şi duce mâna la barbă, gest de o expresivitate laică încântătoare. Câte lucruri de însemnat, săptămâna trecută ! Dar mereu, silă de mine şi jurnalul ăsta mi se pare încă o amăgire, nimic mai mult. N’am plecat la Breaza şi cred că nici nu mai am când pleca. Observ cu durere că piesa îmi rămâne pentru lunile de con- cediu. Dar voi fi liber să plec? Şi voi avea bani destui? Numai un timp de uitare ca Augustul dela Ghilcoş, m’ar putea acum reface. Să aştept şi să sper, atât cât mai pot spera. Miercuri 24 Scandaluri şi bătăi antisemite în Tribunal. (Şi cu două zile înainte îmi spuneam că ar trebui să abandonez scrisul şi să mă fac exclusiv avocat...). Citesc Jurnalul lui Stendhal şi aş vrea să fiu undeva departe, foarte departe, fără ziare, fără veşti, cu câteva cărţi clasice şi cu o femeie. Poate cu C. Cineva mai puţin agitat, o prezenţă mai vegetală... Miercuri 1 Iulie Duminică şi luni am fost la Brăila, unde seria mea sărbă_ torea zece ani dela bacalaureat. După 14 luni de absenţă, am regăsit Brăila fără surpriză. Neschimbată şi admirabilă prin tăcere, prin simplicitate. Senzaţia curioasă de a locui acolo la hotel. Camera mea — hotelul Francez•—dădea spre strada Polonă. Biserica Sfântul Petru exact în faţa ferestrei mele, la capătul străzii. La liceu, am fost mai emoţionat decât m’aş fi aşteptat. M’am aşezat în bancă'—ultima bancă din clasa VUI-a, asaltat de amintiri. La dreapta mea, locul lui Firu gol. G. a strigat catalogul şi noi răspundem pe rând «prezent». Din când în când se auzea un « absent» şi de câteva ori « mort». Sunt patru morţi. Apoi a urmat un lucru uluitor: discursul lui G. Ar merita să fie transcris în întregime, cuvânt cu cuvânt. Cred că n’aş putea însă. încerc oricum să-l reconstitiţi. «Domnilor, între catedră şi clasă, între profesori şi elevi există totdeauna neînţelegeri — unele dintre ele foarte dure- roase — dar aş vrea să credeţi că ele nu lasă în sufletul profe- sorilor mai puţine urme, mai puţine regrete, decât în sufletul PAGINI DE JURNAL 15 profesorilor. Iată, eu port de zece ani o amintire, din pricina căreia am suferit foarte mult şi de care sunt bucuros că mă pot elibera astăzi, mărturisind-o. Ea priveşte pe unul din cei mai străluciţi din seria dvs. Mă gândeam Ia Hechter. Era în clasa Vil-a. Luase un premiu Ia limba română. La serbarea de fine de an'—nici azi nu-mi pot da seama cum s’a întâmplat —■ când să împart premiile, pe el am uitat să-I strig. Era cald, eram obosit, eram prins de nenu- mărate griji — şi o astfel de greşală era poate explicabilă. Tot ce pot spune este că ea nu era intenţionată. După lăsarea cor- tinei mi-am adus aminte şi l-am căutat pe Hechter. EI mi-a spus un cuvânt care m’a enervat şi atunci eu i-am replicat foarte aspru. Am regretat pe Ioc. Mi-am dat pe loc seama că greşesc. Era însă prea târziu. Vreau să-i spun astăzi, în faţa dvs. a tuturor, cât am suferit pentru nedreptatea pe care i-am făcut-o atunci. II asigur că n’am aşteptat să treacă atâţia ani, pentru a-mi aduce aminte. Nu drumul strălucit pe care l-a făcut de atunci în viaţă, nu succesele Iui atât de frumoase în literatură, mă fac să-i vorbesc astfel. Eu din primul moment am fost îndurerat. Aş fi vrut să-i cer mai din timp scuze. Nu s’a putut, N’am putut. Odată am încercat, dar mi-am dat seama că e foarte greu. Astăzi o fac şi, vă spun, sunt fericit că o pot face în faţa colegilor săi. Dacă se poate, va ierta şi va înţelege ». Eram copleşit. îmi dăduseră lacrimi şi tremuram tot. I-am răspuns cu glasul stins, o sumă de lucruri, prost spuse. «Nu cunosc, domnule director, n’am cunoscut până azi pe nimeni în stare să facă ce aţi făcut d-voastră acum ». Int”’adevăr. Gestul mi se pare — omeneşte vorbind — extra- ordinar. G. rămâne un tip mai complex, chiar decât îl bănuiam. Seara, Ia «banchet» — am mâncat cu toţii Ia Monument'— am stat tot timpul lângă el şi ne-am întreţinut cu destulă aisansă. Am să-i trimit cărţile mele şi poate am să-i scriu. A doua zi, luni, lunga plimbare pe Dunăre, până Ia Cropina, un canal dincolo de Reni. Ne aştepta acolo un prânz pescăresc ca în poveşti. Imensul ceaun în care fierbea ciorba de peşte, crapii aliniaţi la proţap în jurul jăratecului — era o privelişte din Sado- veanu sau din Hogaş. Am umblat toată ziua gol, m’am scăldat în Dunăre, am vâslit, am mâncat enorm, am băut.. . i6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE întoarcerea a fost magnifică. Călare pe cabina şalupei, aveam deschisă înainte toată Dunărea (o Dunăre mai largă decât la Brăila, cu o pădure de sălcii mai ordonată, aproape ca într’un parc bine îngrijit). Eram în plin soare la ora 6, când am plecat, iar când am coborît la Reni, prindeam ultimele focuri ale apu- sului. După o oră petrecută în orăşelul alarmat de invazia noastră (delicioasă grădină publică, plină de domnişoare, copii şi tineri amorezi 1) mi-am reluat locul pe acoperişul cabinei şi am călă- torit «in the moon light » până la Galaţi. De aici la Brăila ■— unde am ajuns la \ noaptea, mai mult somnoros. O zi excelentă, care m’a depărtat de Bucureşti, m’a făcut să respir şi să aflu încă o dată că pământul e mai mare decât cei 3 kilometri pătraţi pe care trăiesc, mă agit şi conversez eu. Mircuri 22 Iulie Numirea la Fundaţie a venit când nu o mai aşteptam. Câteva zile nici nu mi-a venit să cred. Mi se părea că totul se va strica din nou, în ultimul moment. Dar azi dimineaţă am încasat 39.500 lei, pe trecut. Fabulos 1 Şi voi avea de aici încolo 6.000 de lei pe lună (exact 5.935). Iată-mi vacanţa aranjată. Voi putea lucra şi—să sperăm ■— să-mi termin piesa. Azi dimineaţă, ieşind dela Fundaţie şi trecând pe Calea Vic- toriei, am avut buna inspiraţie să intru la Columbia, ca să întreb dacă mi-a venit cumva Kleinenachtmusik, comandată încă din Mai. Venise. Am plătit şi sunt fericit că prima cumpărătură a fost asta. Va fi poate de bun augur. Şi discurile sunt magnifice... Despre rest.n’am curiozitatea de a scrie. Şi nici nu e mare lucru. Azi noapte un vis lung, confuz, prin care trecea X. de câteva ori. Duminică, « Lohcngrin » dela Budapesta, ascultat pe o căldură de ecuator. Vocile admirabil de clare, corurile şi orchestra turburi. . «... Dar spune-mi la crepuscul, încet, sunt fericit?». Ghilcoş 2 August. Duminică Sunt aici de vineri dimineaţa. V 11a Wagner regăsită. Oarecare schimbări, altă lume •— ca totdeauna stingherit între oameni străini, cu care sunt silit să stau de vorbă. Dar peisajul e acelaşi, aerul e salubru, brazii aproape. Eri am fost la cheile Bicazului. Noaptea spre lacul sub lună plină. Dimineţile, pe chaise-longuri la PAGINI DE JURNAL 17 soare. îmi regăsesc cu uşurinţă calma mea fericire dc anul trecut. De mâine, vreau să scriu. Nu am nicio scuză de a nu o face. Dar nici mare entuziasm nu am. Am recitit chiar acum, după masă, actul întâi şi mi s’a părut lung, greoi. Mă urmăresc obiec- ţiile lui R., când i l-am citit. Totuşi, mâine voi fi la datorie. Cu resemnare şi supunere, dacă nu cu elan. Elanul va veni şi el, după primele pagini scrise. «Le plus difficile — spune Renard — c’est de prendre la plume, de la tremper dans l’encre et de la tenir ferme au dessus du papier ». Luni 3 Am scris puţin, dar am scris. Principalul era să încep, în ziua fixată în «program ». E adevărat, nu aleg din toată ziua asta (în care totuşi am stat vreo 5 ore în faţa hârtiei de scris) decât vreo patru pagini. Am scris primele două scene ale actului doi. M’am împiedecat însă la scena a treia, C. F., şi mi se pare că nu trebue să insist: n’am s’o urnesc din loc astă seară. O las pe mâine dimineaţă. Scena primă F. — Maiorul am terminat-o sacrificând în între- gime incidentul cu jurnalul găsit, care, mai de mult — când făceam scenariul (scenagiatura, zice Stendhal) — mi se părea deosebit de comică. Dar acum am impresia că pe de o parte e facil ca efect, iar pe de altă parte greu de scris. Pe mâine, deci. Seară rece, dar de o puritate perfectă. Luna, drept în faţa balconului meu, într’un brad. Şi pe toată valea un albastru de piatră transparentă. Marţi â Misterul telefonului din actul I va rămâne nedeslegat. Nu voi şti niciodată cu cine a vorbit X. şi ce a vorbit. Nu vreau să-i forţez secretele. Să şi le păstreze. Am terminat scena C.-N. Am început şi am dus până la jumă- tate, scena IV, Ştefan-M-me Vintilă. Aş fi terminat-o de sigur, dacă tinerii însurăţei, vecinii mei de balcon, n’ar fi avut fantezia să facă toată după masa lectură cu glas tare. Citesc o carte fran- ţuzească şi o citesc pe rând: când ea, când el. Pe urmă o comen- tează, o explică, pasaj cu pasaj. Exasperant. Genul cel mai detes- tabil de lună de miere: luna de miere intelectuală. 2 i8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Fără acest accident, ziua asta ar fi fost spornică. Şi aşa sunt mulţumit de ea. Opt pagini scrise. Şi multe lucruri clari- ficate. Pentru mâine dimineaţă mi-am acordat un scurt concediu, ca să urc pe Ghilcoş. Dar voi încerca să mă ratrapez mâine după masă. Doamne-ajută. Vineri 7 Nu m’am «ratrapat» miercuri după masă, cum îmi făgă- duisem. Toată ziua de miercuri a fost sacrificată din cauza plim- bării pe Ghilcoş, unde — la întoarcere —■ am pierdut drumul şi am rătăcit aproape două ore. Dar priveliştea e miraculoasă. Ieri zi de ploaie, din zori până noaptea. Zi de ploaie dar şi zi de lucru. 10 pagini. Terminat scena Ştefan-M-me Vintilă. început scena C.-J., care însă la un moment dat s’a oprit locului. Imposibil să o duc pentru moment mai departe. Am abandonat-o şi am trecut la scena imediat următoare, intrarea celor doi străini în pensiune. Am impresia că merge. Sunt în momentul ăsta (ora prânzului) la scena IX-a, pagina 27. Dimineaţa de azi,,am pierdut-o toată, ca să fac corespondenţă. Voi lucra însă după masă. Trebue. Scrisoare dela I., care e la Sovata. Amuzant cum datează « Sovata în 3 August». Acest «în» e un vechi tic al meu, de prin 1925—1926. Ea l-a păstrat, de sigur fără să ştie. E şi asta o formă de fidelitate. Un bărbat nu va şti niciodată ce sedimente de amoruri trecute sunt în gesturile, în obiceiurile, în vocabularul, în ticurile unei femei. Duminică 9 A patra z' de ploaie. începe să fie exasperant. Mă surprind cu nostalgii de oraş. Aş vrea un cinematograf, un concert... Şi totuşi, cel mai bun lucru pe care-1 aştept, e tot soarele. Am lucrat, mi se pare, destul de bine. Am terminat aseară scenele cu cei doi străini. Sunt lucruri care mă amuză. Mă întreb însă dacă pe ci pe olo n’am exagerat, dacă n’am apăsat prea tare, dacă n’am recurs la prea facile efecte. Nu ştiu: voi vedea. Sunt la pagina 40. Să vedem ce va da ziua de az i. Mă gândeam ieri, plimbându-mă pe şosea, la I. T. Nu ştiu de ce. Mi-ar fi făcut plăcere să-l întâlnesc. PAGINI DE JURNAL 19 Azi dimineaţă, pe cine găsesc în pensiune, tratând cu Fraulein Wagner închirierea unei camere? I. T., cu soţia lui. Sinceră bucu- rie de a-1 vedea. Vor locui în pensiune, începând de mâin&< seară. Scrie un roman. Sper că nu ne vom incomoda unul pe altul. Luni 10 A cincea zi de ploaie. Suntem în plin Noemvrie. De nicăeii, niciun semn de îndreptare. Am impresia că s’a terminat, că i:u voi mai vedea aici la Ghilcoş un cer senin. Sunt la scena finală—scena despre care, în noaptea cârd mi-am făcut pentru prima oară schema piesei—în Mai tic — scriam: «marea scenă, greu de scris». Mă apropii de ea cu teamă. Ce o să dea? Dacă o termin azi sau mâine, îmi las o zi liberă, înainte de a trece mai departe la actul al treilea. Să fie oare posibil să mă întorc la Bucureşti cu toată piesa scrisă? Paginile scrise ieri, îmi displac suficient. Nu vreau să mă împiedec de ele acum. Voi încerca să le revăd la sfârşit. Deo- camdată mi se par exagerate. Transiţia e prea bruscă, efectele prea intenţionate. Seara Aveam dreptate. Merge greu. Sunt Ia masa... Marţi 11 începusem aseară să scriu câLeva rânduri aici, în caet, când mi-a bătut în uşă I. T. L-am poftit înăuntru şi am stat vreo două ore de vorbă. Când a plecat n’am mai ştiut exact ce vroiam să spun în fraza începută —şi am abandonat-o aşa cum era, mai ales că trebuia să mergem la masă. In rezumat, voiam să spun că scpna asta la care m’am oprit mă îngrijorează. De când sunt la Ghilcoş, prima piedică serioasă. Şi nu mă îndur să trec peste ea, la actul al treilea. Aş vrea să pot termina actul II —şi să-l pun deoparte, ca pe o treabă sfârşită. Ieri am stat vreo 6 ore în faţa hârtiei — şi nu m’am ales decât cu vreo două pagini (nici două pagini întregi), care pot fi reţinute. Voi încerca azi. La drept vorbind, dacă ar fi soare, mi-aş acorda câteva ore libere, aş urca pe Ghilcoş sau pe Ţohard — şi asta 2* 20 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE m’ar limpezi, poate. Dar e mereu urît, acelaşi cer de Noemvrie, un vânt rece —nici măcar destul de tare, ca să gonească norii. T. este acelaşi convorbitor fascinant, pe care l-am cunoscu la Galaţi. II ascult cu cea mai vie plăcere 1— deşi nu-mi vorbeşte decât despre el, despre literatură, despre romanul pe care îl scrie Mi-a cetit câteva pasaje — şi unele mi s’au părut excelente. In deosebi un scurt episod cu doi eroi, Hans Muller şi Mircea Şte- fănescu. « Sunt la o etuvă antilirică » mi-a spus. «E un roman pe care-1 scriu împotriva mea: cred că o să-ţi placă ». E de altfel un camarad încântător. Băieţii lui care locuiesc la drepta mea şi îmi sunt oarecum tovarăşi de balcon, au pri- mit ordin să fie liniştiţi. Doamna T. face o cafea neagră extra- ordinară, din care primesc şi eu o raţie de două ceşti pe zi. Romanul lui se cheamă « Arca lui Noe ». Se petrece la Borsec, într’o pensiune ■— pensiunea lui Frâu Blecher — care se mai chiamă şi flota Blecher. Pentrucă venise vorba de Cezar Petrescu, care utilizează — aproape fără să-şi dea seama — în cărţile lui, sugestii din diverse convorbiri sau confesii literare, m’am grăbit să-i spun, ca măsură de prudenţă: « Să ştii că şi în ceea ce scriu eu acum este o pensiune, într’o localitate de munte ■— pensiunea Weber, condusă de Frăulein Weber ■— pensiune pe care la un moment dat un personaj o compară cu un vapor... ». Am râs amândoi de coincidenţă — dar nu e rău că am precizat. « De altfel — mi-a spus el — nu cred să ne întâlnim. Mergem probabil pe drumuri diferite ». « Cu atât mai diferite, cu cât ceea ce scriu eu, este... o piesă de teatru ». Nu părea surprins — şi mi-a explicat de ce: — Băiatul meu cel mare — Ştefănucă — mi-a spus azi la prânz (Bătaie în uşă. Deschid: e T. îmi aduce cafeaua de dimineaţă. Ne vorbim doar din ochi — de frică să nu ne angajăm într’o nouă conversaţie. Continui): PAGINI DE JURNAL ZI . ...mirat: «Papa, să ştii că domnul Sebastian vorbeşte singur când scrie ». N’am crezut, dar acum înţeleg... Ii explic că într’adevăr simt nevoia să spun fiecare replică înainte de a o scrie... Vineri lâ Niciun progres. Sunt la un punct mort. Scena finală a actului II opune o rezistenţă stupidă. Actul III de care am,încercat.să mă apropii este cu totul inform. De atâtea zile nicio idee nouă. Şi soarele nu mai vine. încep să cred că din cauza lui îmi merge aşa de prost. Eri nici n’am încercat să lucrez. Şi nici măcar nu am satisfacţia de a fi leneş. Sunt plin de remuşcări — şi fiecare ceas mi se pare o mustrare. ' iSâmbătă 15 Totuşi, ieri am terminat actul II. Cred că va avea nevoie de serioase adăogiri. îmi trebue neapărat o scenă C.-S., prealabilă scenei finale, pentru a o pregăti. Şi de asemeni, va trebui să insist puţin asupra lui M-me Valeriu. Eventuala scenă C.-J. poate ră- mâne aşa cum e. In schimb, va trebui să adaug unele lucruri « dis- cursului » pe care C. îl ţine celor doi intruşi, convingându-i să plece. Toate aceste adăogiri mi se par necesare nu numai pentru economia intimă a actului, dar şi pentru dimensiunile lui. Se înţelege că el trebue să fie mai mic decât actul prim, dar oricum disproporţia mi se pare prea mare. 79 de pagini întâiul şi numai 49 al doilea — asta face o diferenţă nu numai de 30 pagini, dar ■—la reprezentare — de jumătate oră. Soarele a revenit. Azi dimineaţă, două ore pe terasă, gol, în chaise-longue. Îmi voi recâştiga, sunt convins, forma mea de vacanţă, care totdeauna a fost excelentă, când am avut destul soare. * Aseară, foarte frumoasă plimbare cu T. spre Floarea Reginei. Mi-e frică parcă să ridic cortina pentru actul al treilea. Ştiu aşa de puţine lucruri, despre ce se va întâmpla.. . Joi 20 Actul III l-am început după lungi, lungi dibuiri. Nici acum nu sunt deplin clarificat. înaintez încet, făcând lumină pe dis- 22 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE tanţe scurte, pe care Ie parcurg, fără să ştiu încotro voi merge mai departe. Sunt zile în care nu scriu nimic ■— sunt altele din care nu mă aleg, decât cu trei, patru replici scrise. Dar nu mai am, dezolant, impresia de acum câteva zile, impresia pe care i-am comunicat-o lui T. şi lui V. — că nu voi mai putea scrie de loc şi că voi rămâne cu piesa veşnic neterminată. Merge greu, merge foarte greu, — dar merge. Sâmbătă 22 Cred că s’a făcut lumină. A fost greu până m’am clarificat — dar acum mi se pare că sunt într’adevăr şi definitiv clarificat. Ziua de ieri şi cea de azi ■—nu prea productive ca număr de pagini (ieri o pagină şi jumătate, astăzi patru pagini jumătate) mi-au precizat linia actului trei. Iese cu totul altceva decât proiectasem, dar sunt bucuros că regăsesc un ton grav pe care scenele Bogoiu-Maiorul îl îndepărtaseră cu prea multă brutalitate comică. Nu va fi un act comic. Renunţ de exemplu la scena cu peştele prins de Maior — scenă care mă amuza aşa de mult în primele mele proiecte. De altfel Maiorul şi d-na Vintilă nici nu mai apar în actul ăsta. Nu i-am dat eu afară. S’au eliminat ei singuri prin jocul intim al lu- crurilor. Corn ediase strânge în C., S., Bogoiu şi Jef. Toţi trei o iubesc — fiecare în felul lui — şi plecând, C. îi va părăsi pe toţi trei. Regăsesc o foarte mică amintire dintr’un flim pe care l-am văzut în copilărie şi care se chema: « Cei trei sentimentali». E o emoţie regăsită. Sunt surprins de sensurile sufleteşti pe care le-au căpătat de-a-lungul acestor luni, de când scriu piesa, Bogoiu şi Jef — la început figuri cu totul episodice în intenţia mea şi mai mult de utilitate comică, iar acum deveniţi piese principale ale întregului joc psihologic. Am scris până azi, din actul III, primele trei scene, lăsând acuma (7% seara) neterminată scena Bogoiu-C. Scenariul final al întregului act e făcut. E posibilă o singură primejdie. Prin eliminarea Maiorului şi a lui M-me Vintilă, actul să nu devină prea scurt. Sunt însă decis să nu ţin deocamdată seama de acest lucru. Eu scriu piesa, aşa cum se impune ea. Pe urmă, la reprezentaţie, voi face ampli- PAGINI DE JURNAL 23 ficările strict necesare — dacă într’adevăr vor fi necesare. Im- presia mea însă că ■— mai ales ţinând seama de lungimea actului prim — spectacolul ar putea fi împărţit în două, cu o singură pauză după actul 1, actele 2 şi 3 jucându-se cu o pauză doar de cinci minute, aproape în continuare. Mă gândeam la felurite titluri («Vacanţă » e prea şters). O zi cu soare. Jocul de-a vacanţa. Jocul de-a fericirea. Cred că mi-am recâştigat bucuria de a scrie. Un moment (un moment care a durat vreo zece zile) mă părăsise. Dacă-mi menţin actuala dispoziţie de lucru, atunci rămân la Gliilcoş până termin, adică — dacă e nevoie — şi după 1 Septemvrie. MIHAIL SEBA.STIAN INSCRIPŢII PE UŞA POETULUI Inlr'o viaţă de-o durată Ai murit de patru ori. De aceea n'ai să mori Jnc’odată niciodată. Moarte, când ai vrut să ştii, Moarte, viaţă când ai vrut, Moarte de necunoscut, Morţi târzii şi timpurii. Amintirile, treptat, Au scăzut şi ’ncet, pe ’ncetul, S'a iscat din , morţi poetul, Ca un cerc dinlr’un pătrat. Rătăceşte în pierzare. Spre un punct sclipii, de stea. Porunceşte-i şi-o să stea, S'o ajungi în depărtare. PE STEAG Ce mi-ai părut odinioară, In' zarea cenuşie şi străină, Un petec atârnat pe sfoară Şi-o zdreanfă aninată de-o prăjină? Din viscol, uragane şi furtuni, Rămâne viu crâmpeiul de mătase, Acolo unde maica-l aşezase, Zăloagă ’n cartea ei de rugăciuni. PE ARÂRAT Pe drumul mâl al marilor stihii Pământul mort pluteşte ’ntre stafii Şi-atârnă putred, spânzurat în cele, Cu hoiturile ailor vechi planete. ludeea, piramidele, pustiul.... Cine-a ’nlrebat al cui era sicriul Mânat pribeag printre vârtejuri oarbe, De-l varsă unul, celălalt de-l soarbe? învăluit în stele, flori şi ape, Nu bănuia că moartea-i pe aproape Ce zămislise ’n vreme din viaţa lui mai b O muşiţâ şi-o muscă a viermelui nebun. Mai ştie cineva că ’n neamul lor Ţânţarul cu hrisoave a fost nemuritor, Când nici strigoilor de ceaţă Slova de-aci nu le mai e citeaţâ? PE UN CRANIU Paiaţa lui se-arală mereu cu altă mască, Urzeala comediei să nu i se cunoască, Jucând în mii de feţe, naiv, acelaşi rol In care Măscăriciul divin sc dă de gol. Iubire, jertfă, luptă: costume, Doamne Gâde. Cuvântul cel din urmă e-al ăstuia. El râde. PE COTEŢUL LUI HOŢU A orbii de boală grea Holul tatii şi-aş fi vrut Sâ-i găsesc un leac, ceva. Niciun vraci nu l-a avut. N'am aflat niciun spiţer Nici la târg şi nici în cer. De vreo şase ani sau şapte Ochii-i zac peceţi de noapte, Şi ’ngropat în gol cu totul Cată cu nasul şi botul. Uite-l, dibue şi parcă A zări niţel încearcă. A trecut şi s'a lovit. A lătrat. O fi simţit. A ’nţeles că pe aici Umblă ’n tufe un arici. Altădată, lângă casă, A dat de-o broască ţestoasă. Intr'o zi s’a pomenit, Ciufulit dar mulţumit, Că visase că bâlea Cinci dulăi şi o căţea. El se ceartă printre stele Şi cu nişte cucuvele. PE coteţul LUI HOTU 29 Hoţu e căţel de treabă. Puii cloştii îl întreabă Cum e noaptea ’n noaptea lui Şi-l mângâie ca pe pui, Povestind mai lămurit Ce-au visat şi-au mai gândit. II II iubesc şi derbedeii Din văzduhuri, porumbeii. Prieten bun un porumbiel, Doarme în coteţ cu el. TUBOR ARG11EZI LA MOARTEA LUI PAUL VALERY SCRISOARE CĂTRE TJN PRIETEN Dragă prietene, Ce-mi ceri? Să-ţi vorbise despre Paul Valery, pentrucă un glas desprins dintr’o tăcere absurdă ne aduce vestea că poetul a încetat din viaţă? Mi-e prea greu s’o cred. Moartea unui poet e mai puţin lipsită de realitate decât oricare altă moarte. Su- flarea lui trăieşte, îi ritmează poemele; adie pe buzele noastre, atunci când îi citim versurile, respiraţia lui le dă viaţă. Inspirat* nu-i este cu putinţă să respire. Voi spune despre poet ceea ce grăise un Grec subtil în faţa statuii din Teba care, de câte ori răsărea soarele, prindea să cânte: «Mi s’a părut c’o aud». Mi se pare că-1 aud pe Paul Valery; spiritul său colindând, ca un pas cunoscut, stârneşte sunetele în cuprinsul casei mele; glasul său îmi vorbeşte din Camera cu Ecouri a memoriei. Ştiu că aceleaşi lucruri ţi se întâmplă şi dumitale. Să vorbim mai bine despre tinereţea noastră. Te înnumărai printre cei trei prieteni ai mei, studenţi români la Paris; eram studentă, — şi astfel am rămas şi acum, de-a-pu- rurca studentă — pe vremea când Paul Valery, mai vârstnic decât noi toţi, ajuns la pragul de mijloc al vieţii, căpăta fiinţă întru gloria literară. Pentru a-şi începe cântecul, greerul Pro- venţei aşteptase să sosească'«vara în toiul ei». îmi aduceai scrierile lui; le citeam împreună; poetul acesta de cincizeci de ani îndestula Muzele franceze cu ambrozie; Socrate nu va fi fost mai iubit de către tinerii din Atena, pe cât era el, în acea vreme, de către tinerii din Paris. Era o adevărată renaştere; romantismul era petrecut în veselie, la mormânt; un poet francez reînfiripa Pleiada ; « tânăra Parcă » înnoda la loc, pe meleagurile LA MOARTEA LUI PAUL VALERY 31 Franţei, firul rupt al anticei primăveri. Locuiai pe atunci în « rue du Cherche-Midi », iar eu în micul meu apartament din Faubourg Saint-Honore, stăpânire ce s’a şters de pe faţa acestei lumi. Odată pe săptămână, sâmbăta, treceai Sena, pentru ca, împreună, să începem iar lecturile şi convorbirile ce-1 aveau pe Valery drept ţel de seamă. «Cimitirul Marin», «Oda Colum- nelor », « Versuri şi Proză », au fost în chip tainic, lăuntric, între- ţesute cu urzeala vieţii noastre, în această epocă, turbure şi stră- lucitoare, descumpănită şi plină de speranţe, ce urmă păcii dela Versailles. Era ca o convalescenţă; simţeam nevoia unor flori proaspete, unor fructe fără de cusur; vroiam un vin tare, mi- resme alese, puritate, savoare; gustul, dorinţa, renăşteau; dar, fiind sub ameninţarea morţii care părea că pregetă a se înde- părta de noi, aveam, mai ales, nevoia de o băutură întăritoare. Poezia mediteraneană a lui Paul Valery ne dăruia această învio- rare necesară. Faimoasa frază: «Cât despre noi, civilizaţiile, acum ştim că suntem muritoare » îşi afla ecouri în cugetul fie- căruia dintre noi, sprijinită de amintirea unei primejdii trecute, ce încă mai stăruia ca o ameninţare. In fiece săptămână, sâm- băta, când se lăsa seara ce era închinată vizitei dumitale în Fau- bourg Saint-Honore, îmi aduceai ultimele pagini ale lui Valery, culese dela vecinul meu, Emile-Paul, librarul. Te desfătam po- vestindu-ţi în ce chip mă întâlnisem cu poetul la care ţineai atât de mult. II cunoscusem prin mijlocirea fermecătoarei Ca- therine Pozzi, mai apoi doamna Edouard Bourdet, ea însăşi poetă, prietena lui Valery şi a mea. Veni odată în Faubourg Saint-Honore; îţi povestii vizita lui; ţi-1 înfăţişai în felul cum, pentru a scrie o dedicaţie, se rezemase de mobila aceea Direc- toire, pe care de sigur că ţi-o aminteşti încă, neoclasică întocmai ca el şi care acum se află oglindită într’un tablou de Vuillard din sălile Luvrului. Ii imitam glasul, puţin înnăbuşit, felul grăbit cum vorbea; împreună, desprindeam ironia din poemele sale, limpezite în lumina convorbirilor avute cu el: Nymphes, si vous m’aimez, il faut toujours dormir. Către indiscrete prezenţe femenine îndrepta el această rugă- minte din Narcisse: Votre sommeil importe â mon enehantement. 32 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Era, de asemeni, vremea când, încărunţit, firav, cu aerul unui profesor ce-şi râde de elevi, Valery cunoscu entuziasmul cam târziu al femeilor dintr’o societate, pentru el încă necunos- cută. Prin contrast, se simţea bine în mijlocul ei. II desfătau vorbele spuse de Abatele Mugnicr unei doamne din Faubourg Saint-Germain, persoană cumsecade dar suferind de oarecare confuziune mintală, care confunda scrierile lui Paul Bourget cu cele ale lui Paul Valery: « Oh, Madame nous avons change de Paul! ». La adăpost de tocirea aceea aparte a cărei pricină sunt rela- ţiile mondene, ocrotită fiind prin absenţele mele îndelungate şi prin călătorii, amintirile pe care le păstrez despre Paul Valery mai au încă toată prospeţimea, adâncimea şi gingăşia celor dintâi impresii. Dumneata îmi descoperiseşi pe Paul Valery; ţi-1 desvăluiam şi eu, la rândul meu; primind duhul operei sale, omul devenise ceea ce un poet, ajuns în culmea artei sale, sfârşeşte prin a fi: un medic de suflete, un ucenic al lui Apollon Tămăduitorul alinând relele de care suferă oamenii, cu leacurile lui divine. Iţi destăinuiam cum două din versurile lui Valery îmi slu- jeau drept antidot, folosindu-le în chip de exorcism de câte ori plecam dela unele recepţii mondene, ce secătuiau sufletul, ce copleşeau spiritul. Mi lc cântam mie însumi: La voix des sources change et me parle du soir; Un grand caline m’^coute, oh j’ecoute l’espoir. Intr’o zi când îl regăsii pe Valery în. casa pictorului Jacques- Emile Blanche, vorbind despre pictură, lucru pe care-1 făcea cu drag în clipele de răgaz sortite a fi risipite — acele clipe pe care nu izbutea să le irosească gândirea lui stând întotdeauna de veghe — poetul îmi spuse: « Ceea ce-i anevoios nu e faptul de a trage o linie; anevoioasă e trecerea dela o linie la alta. Aici te pândeşte nereuşita. E ceea ce, de altminteri, se întâmplă cu mai toate chipurile omeneşti: vinovaţi sunt tăticul şi măicuţa, care n’au izbutit să împlinească această trecere ». Acest filosof, acest matematician al poeziei, era un om vesel şi era un om de treabă. Soţ bun şi bun tată, după formula ce se va fi aflând adeseori scrisă pe mormintele strămoşilor săi, din Provenţa, în acel « Cimitir Marin » pe care-1 făcu nemuritor. LA MOARTEA LUI PAUL VALERY 33 Mi-amintcsc de o după-"'miază p tr-cutii în ap; rin meniu! său din rue de Yillejust, împreună cu Abalele Mugnier. Doamna Paul Valery, nepoata Bertei Morisot, ale cărei picturi împodo- beau zidurile interiorului parizian, servea ceaiul, ajutată fiind de odraslele sale ca şi Carlota lui Goethe. Şi acum, mai simt atmos- fera duioasă ce înconjura familia aceasta, atât de franceză, în care gloria tatălui era preţuită de copii, ca lumina zilei. Pe acest Paul Valery intim, împrejmuit de ze!i săi lari, aş vrea să ţi-1 înfăţişez în clipa când încerc să adun, ca într’o recu- legere, chipul risipit al celui de curând săvârşit, care, prin moarte, s’a supus acestui destin al spiritului, astfel definit de către ma- estrul său drag Mallarme: Tel qu’en lui-mâme enfin l’6ternit6 le change. Amintind acea după-amiază petrecută într’o tovărăşie de copii, caut să înlătur o imagine înspăimântătoare, un spectru: Paul Valery cu chipul răvăşit de durere, neajunsuri şi foame, astfel cum mi-1 înfăţişase o scrisoare a lui Pierre de Monaco, primită de către Jacques Truelle — amândoi, prieteni de-ai săi — de pe vremea ocupaţiei germane din Paris şi Bucureşti. îndată ce-ai sfârşit studiile, ai părăsit Parisul, împreună cu ceilalţi studenţi români din rue du Cherche-Midi. Eu am rămas. Era anul când căzui greu bolnavă, când mă aflai pe pragul morţii; era de asemeni anul când apăru, sub înfăţişarea unei păsări, cel dintâi roman al meu, «Papagalul verde»; întorcându-mă pe ţărmurile vieţii, întorcându-mă la Mogoşoaia, aduceam cu mine o carte de preţ: «Variete», de Paul Valery. Iţi povestii cum, în clipele de cumpănă ale boalei mele, în casa din rue Bizet în care cuvioasele călugăriţe se străduiau să mă smulgă morţii, Paul Valăry ven'se să mă vadă şi să-mi aducă ajutorul acelei ero- ii nţe, din care amândoi ne împărtăşeam: poezia. Intr’o după amiază năbuşitoare de Iulie, în care febra îmi îngheţa sângele, la patul meu de sanatoriu pe care nu ştiam dacă-1 voi putea părăsi cândva, Paul Valăry veni să-mi citească. Şi-mi citea: 3 34 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALB «Aveam douăzeci de ani şi credeam în puterea gândirii. Sufeream într’un chip ciudat de rosturile fiinţei şi de cele ale nefiinţei. Mă simţeam câteodată străbătut de nesfârşite puteri. In faţa problemelor, acestea se prăbuşeau; şi mă simţeam des- nădăjduit văzând cât de slabe erau puterile mele pozitive. Eram posomorit, uşor, în aparenţă chiar uşura tec, aspru în fond, fără limite în dispreţ, fără şovăire în admiraţie, lesne de impresionat, cu neputinţă de înduplecat». Ascultam cu sufletul deschis spovedania tinereţii sale. Cu- vintele-i păreau a fi o vraje care mă ţinea legată de viaţă. Dintre toţi cei ce se străduiau atunci să-mi stăvilească drumul spre moarte, să mă înrâurească spre viaţă, cred că Paul Valery mi-a fost de cel mai mare ajutor. Parcă mi-ar fi adus o oglindă în care, privindu-mă, să-mi pot da seama că încă mai trăiesc. Cu scrisul lui cuminte, a alcătuit pe o filă a volumului din « Va- riătâ » pe care mi-1 citea atunci, patru versuri fără însemnătate pentru desfătarea copilului posac, ce devenisem în timpul nemi- loasei mele boli. Ţi le împărtăşesc aici, inedite, caraghioase, aşa cum mi le-a dat, binecuvântându-i astăzi amintirea şi fiindu-i recunoscătoare celui care a căutat atunci să mă încredinţeze că nici destinul meu nu putea fi supus morţii, o moarte ce nu vatămă gândirea, câtă vreme aceasta este -transmisă pe calea scrisului: Sur votre doigt, jamais rebelle Le Perroquet me fasse 6cho Si je dis que vous etes belle 'Belle confrâre Bibesco!. Iată de ce gândul morţii poetului mă loveşte fără a mă pă- trunde, încredinţată fiind că el trăieşte încă şi că va mai trăi; iată ceea ce trebuia să-ţi spun astăzi, ca răspuns la rugămintea^ dumitale. Cel pentru care viaţa nu era decât un defect, «în puritatea nefiinţei», se află acum pe de-a’ntregul prins în starea aceasta în care cugetul său îi îngăduia adesea să pătrundă, în care cărbunele se preface în incoruptibil diamant. MARTHA BIBESCU PATRU POEME QUASI-FRIVOLA Un cântec delicat ţi-aş scrie La fel mănuşii de-anlilopă In care-ascunzi petala mâinii Râvnită de o Europă Şi care ’n părul tău feeric I-un nufăr rotunjind rubine O lună mică ’n întuneric Aprinsă numai pentru mine Dar se deschide o fereastră In casa joasă de alături Şi văd acum o mână-albastrâ Cu degetele nişte mături Cerşind, îmbătrânită, viaţa Neînlâlnilâ niciodată Pe sub hamacuri de păianjen Pe lângă soba îngheţată Printre fotografii pălite Sau lângă soarele ce nu e In încăperea întristată Decât o palidă gutuie Şi-atuncia simt că spre-al tău soclu Să sbor nu pot de-aş fi chiar zeu Oh, lasă-mă ’n loc de monoclu O lacrimă să port mereu I 1943 3 VESTITOAREA Cerul cu pleoapă de viorea Se-apleacă aproape s'alingă pământul Şi-o pasăre, ciripitoarea mea stea, îmi spune: Iţi va veni şi ţie rândul. Fii binevenită, lumină cu pene, Slăvit să-ţi fie pliscul de aur. Sunt leoarcă de lacrimi până la gene Şi-o să ’ngheţ de-o să stau mult aşa. Apleacâ-le blândă asupra mea Şi-aşeazâ-te mică pe umărul drept, Nu peste frunte şi nici peste piept: Mâinile cruce-l apasă destul. Oh, sunt de viaţă amar şi sătul Şi copleşit de cruci şi pământ. Du-mâ’n leagănul tău blând de vânt, Pasăre, inimă fălfâiloare! Ciocănitoarele astea de fier Fruntea mi ’nconjură cu frunze de tuci Şi 'n arbori cucii sunt muţi şi năuci, Nu ne mai ţin socoteala de mult. Mai spune-mi vestea, cu drag te ascult, Bulgăr de foc cu ochi de mărgele, Vcni-mi-ar să-mi vie mai repede rândul, Să-mi sleie carâmbii cu vârful spre stele 1942 CELOR CĂZUŢI PENTRU LIBERTATE Dând muguri milioane, fără şoapte, Pădurile au explodat azi noapte. Şi inima la fel, Se răzvrăti şi-a devenit drapel. Ea nu mai bate; fâlfâie acum Desfăşurată peste tot pământul. Treziţi-vă, martiri ai libertăţii V'aşteaptă nechezând la scară vântul. Incălecaţi-l — şi la drum ! Spânzurătorile în zare Neputincioase-acuma vă privesc Ca nişte corbi, în ale căror ghiare Inelele de ştreanguri odihnesc. Feţele voastre nu-s feţe terestre, La fel de palide-s ca faţa lunii, Dar sborul vostru ’ngheaţâ la ferestre Pe unii. Oşti mute, Voi încremeniţi tiranii C’un singur zâmbet aruncat din fugă, Dar milioanele, sărmanii, Simt sborul vostru cald ca pe o glugă Oşti ale libertăţii înviate, Codri aprinşi sburând mai sus de stele, Prefaceţi inimile toate In purpura ’ndrâzneţelor drapele! 3» REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Dar până atunci, Pali călăreţi ai cailor de vânt, Vă ridicaţi pe şeile de aer Şi ascultaţi: mai suie din pământ Spre voi un plâns şi-un vaier. Fulgerul voslru-arunce ’n praf scufia Satrapilor cari mai răsuflă încă întinşi pe şapte perne în trufia Lăţită peste lume ca o brâncă! Ca norii de argint luciţi în treceri, Prevestitori ai ploilor de soare, Când printre noi veţi coborî cu seceri Să ne-ajutaţi la munca viitoare Şi când pe holde nesfârşite, macii Ingenunchiaţi la umbra voastră sfântă, Vor asculta uimiţi cum toţi săracii Ca o pădure care creşte, cântă... 1945 ÎNVINGĂTORUL Nu-l tulburaţi pe cel ce a trecui Necunoscut prin flăcările mari. El doarme în pădurea de ştefani Şi perna lui sclipeşte ca un scut. Mâna ce-a răzbunat mulţimea deasă Se odihneşte-acum, Dar ochiul lui de fum Şi azi mai strânge stele ca ’nlr’o plasă. Pe faţă, iarba i-a crescut ca ’n şanţuri Şi rouă ţese-o mască de lumini Celui ce dintre leşuri şi ruini A liberal cetatea strânsă ’n lanţuri. Picioarele desculţe-s ca de marmori Şi ’nvăluile ’n ferigi de granit, Aşa cum stau, par umbra unor arbori Imenşi veghind în codrul nesfârşit. Ca vulpile, înfrânţii, de departe Ii dau târcoale, negăsindu-şi loc, Dar tâmpla lui păzilă-i şi în moarte De pletele ca nişte lei de foc. Umblaţi încet... Oraşele salvate Din furci de cel ce-acum se odihneşte, Ca mamele îl priveghcază toate Cu frunţi de furii şi cu mâini de cleşte. 4° REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Cândva, tăcut el se va deştepta, Jmpârţiior de soare sau osândă, Tălăzuind mulţimi în urma sa, Cu ochii ca planetele la pândă. Şi înălţăndu-şi peste lume chipul Va ridica Oceanul ca o pleoapă, Ca să-i privească oastea ca nisipul Cu steag de vâlvătăi şi căşti de apă... 1945 EUGEN JEBELEANU AUGUSTE RENOIR Dacă sunt unii pictori care-şi propun să înfăţişeze adevăruri de seamă ori chiar să clădească, pentru ei înşişi, un întreg sistem al lumii, puţini sunt în schimb, cei care, asemeni lui Renoir — şi în afară, poate, de Fra Angelico — să se fi mulţumit numai a încânta privirile, pentru bucuria lor mai întâi, apoi pentru a celorlalţi. Şi încă, Fra Angelico caută să ne înduplece sufletele către credinţă; gând care nicicând nu va fi trecut prin mintea celui care a pictat «Femeile la baie ». In ziua când, întrebat fiind de maestrul său Gleyre dacă nu cumva se îndeletnicea cu pictura numai « ca să se amuze », Renoir răspunse « Fără îndoială, iar de nu m’ar amuza, vă rog să mă credeţi că n’aş face-o », pictorul a desvăluit firea intimă a vocaţiei sale. In faptul ză- mislitor al muncii lui copleşitoare se rândueşte înţelesul de joc. înţelesul a tot ceea ce-i plăcut. Nicicând nu voi putea uita că a început prin a zugrăvi farfurii pentru un fabricant de ceramică, farfurii din acelea care luminează, cu câteva tonuri de coloare, un perete întreg, dăruind o frântură de lumină celor care, cu statornicie se desfată din priveliştea lor. Timp de o viaţă în- treagă şi-a alcătuit într’astfel operele, de parcă ar fi fost nişte simple discuri de porţelan pe care cumpărătorul le agaţă dea- supra bufetului din sufragerie. Nu pot uita nici vremea când, mai înainte de a se fi apucat de pictură, împodobea cu penelul evantaie, unelte pline de graţie, al căror rol, mai de grabă decât cel de a răcori obrajii înfierbântaţi, ar fi cel de a întocmi, pentru folosinţa unei mâini de femeie, unele c6pii, cu dimensiuni mic- şorate, de pe operele marilor maeştri; iar în faptul de a legăna, alternându-le, « îmbarcarea pentru Cytera » şi « Urmărirea » lui Fragonard, se strecoară o oarecare plăcere, în care lipsa de 42 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE respect intră cu o bună parte. Femeia caută desfătarea tainică de a supune totul sieşi, chiar şi creaţiile artistice. Yom regăsi uneori la Renoir obicinuinţa — amintire de pe vremea când desena asemenea podoabe încântătoare — de a îmbina linii ce converg către un acelaşi punct. Rânduirea «în evantail» a personajelor se vădeşte în chip cu deosebire sensibil, în studiul de mari pro- porţii pentru «Femeile la baie», din colecţia Laroche, unde una dintre acestea, care se află încă în apele râului, le stropeşte, în glumă, pe cele două tovarăşe ale ei. Cele două fete carc-şi usucă trupul pe ţărm se sbengue, apărându-se cu gesturi fricoase de stropii de apă; şi în sbaterea lor, alcătuesc cu picioarele un fraged mănunchi dintr’al cărui miez trupurile parcă se desfac ca laturile unui unghi, în timp ce braţele întinse se desfăşoară în jumătate de arc, precum mătasea unui evantail. Pe drumul de început, totul îl îndeamnă pe Renoir, chiar primele sale legături cu o tehnică ceva mai precisă, către plăcere şi petrecere. Totul avea drept ţel să bucure ochiul şi să slujească în chip de podoabă. Şi ce altceva poate însemna o podoabă, decât o virtute de a doua mână ce se alătură unei trăsături ori unui lucru fără a fi consubstanţiale acestora. Când i se întâmplă vreunei fiinţe ori vreunui lucru să slujească drept podoabă, atunci fiinţa ori lucrul acesta se goleşte de orice substanţă şi îşi schimbă, oarecum, rosturile-i fireşti. Cea mai mare parte dintre artişti, s’au mul- ţumit, de-a-lungul veacurilor, să prefacă plantele, florile, ani- malele în obiecte de ornament. Au şovăit totdeauna, ca în faţa unui lucru ce nu s’ar cădea, să prefacă fiinţele omeneşti în mo- tive decorative; şi nu-i oare acesta semnul unei anume medio- crităţi sufleteşti, atunci când îl aflăm la acei care nu ştiu să statornicească o deplină deosebire între domeniul vieţii minerale, vegetale, sau chiar animale, pe de o parte, şi viaţa omenească pe de altă parte? Mediocritate, ori, cel puţin, o oarecare opacitate a sufletului, care, de altminteri, poate fi foarte bine întovărăşită de nobleţe; astfel, precum în viziunea sculptorului atenian care aşează po- vara unui capitel pe fruntea cariatidelor. Drept este că aceste femei, bine legate şi frumoase, nu s’au văzut silite a împlini numai rostul unor coloane, deoarece ele se ridică până la un rol AUGUSTE RENOIR 43 simbolic, căutând a dovedi că, printr’o fire bine cumpănită, fiinţele omeneşti pot îndura cele mai covârşitoare poveri, în trupurile ori sufletele lor. Michel-Angelo, şi el a desfăşurat pe zidurile şi bolţile Capelei Sixtine, forme de bărbaţi şi femei al căror singur scop era cel de a încadra scenele de seamă din Vechiul Testament. Dar aceste personaje — sibylle ori sclavi cu muşchii încordaţi — fac parte din larga arhitectură a lumii, primind lumină dela măreţia po- vestirilor cărora le slujesc drept cadru. S’ar putea întâmpla ca unii privitori să-i afle goliţi de gândire, dar nu de suflet şi nici chiar de avânt. Renoir datorează aceste parti-pris-uri decorative, în bună măsură, celor dintâi înrâuriri pe care le-a avut de suferit. Nu se sbuciuma în el neastâmpărul tinerilor care cred că progresul în artă se înfăptueşte numai prin dărâmarea a tot ceea ce s’a reali- zat mai înainte; tineri care ar fi în stare să meargă până acolo, încât să caute a nimici însuşi Luvrul, fapt ce ar fi spre folosul lor, orice comparaţii defavorabile fiind, din acea clipă, înlăturate. Marele Renoir, înnoitorul, tocmai din pricină că e mare, îi iubeşte şi-i cinsteşte pe maeştri. Ii place să colinde prin sălile acestui Luvru, asupra căruia cu multă râvnă ar svârli unii o torţă aprinsă. Cele dintâi emoţii adevărate aici le-a simţit, iar vocaţia şi-a descoperit-o în faţa Dianei lui Boucher. O admirăm şi noi, alături de Renoir, pe frumoasa zeiţă care, venind dela vânătoare se cufundă în apă, ca, după aceea, să iasă afară tot atât de strălucitoare ca şi o cochilie de sidef, o cochilie pe care peisajul — îmbinare din blondul de fildeş şi albastrul de catifea >— o primeşte ca într’un scrin de preţ. Totuşi nu s’ar putea să nu simţim echivocul ce face ca Diana să se înfăţişeze atât de bine cuprinsă în acest scrin, tocmai din pricină că pare a fi, totodată, şi lucru preţios şi femeie. Zeiţa nu ne desvăluie nici cea mai uşoară urmă de gând ori de simţire; şi s’ar putea ca nici să nu simtă vreo frământare a dorinţelor; totuşi, în ciuda simţirii ce nu-i e turburată, ea urmează a insufla celorlalţi do- rinţa aceasta, pe care ea n’o simte. De unde şi ambiguitatea trupului, ce se împărtăşeşte din două firi deosebite. Din această pricină Venus şi tovarăşele ei, în « Izbânda marină » a aceluiaşi Boucher — tablou pe care-1 are în stăpânire muzeul din Stock- 44 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE holm — seamănă până în cele din urmă cu nişte încântătoare foce, care, ieşind din valuri, pornesc a se sbengui pe stânci. E fapt neîndoelnic că, în tinereţe, intenţiile lui Renoir — şi pictorul rămâne, totuşi, cu mult mai simţitor faţă de făptura omenească, decât maestrul său Boucher —sunt, pentru început, acelea ale unui decorator, un decorator căruia universul îi pune la îndemână un repertoriu întreg de forme uşoare şi translucide. Un decorator nu pune temei pe substanţa lucrurilor ci pe înfăţişarea lor; colindând lumea, el caută măreţia formelor, fără a simţi nevoia să pătrundă dincolo de această măreţie. Se mulţumeşte, o bună parte din timp, a vedea numai supra- faţa fiinţelor ori a lucrurilor, mângâind cu privirea o piele ce amăgeşte cu răsfrângerile ci sidefii şi sclipitoare. Felul acesta de a privi ca de pe o culme, omul şi mediul ce-1 înconjoară, îl vedem stăruind, dintru început, la încadrarea însăşi a imaginilor care — urmând unui obicei împrumutat dela pictorii din extremul Orient ■— se află secţionate, după cum îl duce fantezia clipei. Trupul se reduce la o suprafaţă geometrică, putând fi desfăcută în bucăţi. Fără a merge atât de departe ca Manet, care l-a tăiat în două pe domnul venit s’o viziteze în loje pe « Nana », ori ca Hokusai care ne înfăţişează o femeie retezată, cu deplină simetrie, de către muchea paravanului înapoia căruia, surprinsă, se ascunde — amândoi aceşti pictori dând dovadă de o virtuozitate asemuitoare celei cu care Roland îi secera pe ca- valerii sarazini, lovindu-i cu spada, drept în mijlocul trupului — Renoir se mulţumeşte să taie cu foarfecele unele lucruri ce i se par că ar fi trecut de măsura firească; aşa se întâmplă cu jo- benul lui Georges Riviere, care şade la o masă de cafenea, în tovărăşia a două femei. Renoir, în joacă, a tăiat în bucăţi numai lucrurile, dar nicio- dată fiinţele; întotdeauna respectă unitatea a tot ceea ce trăieşte şi simte; între fiinţe şi lucruri se află un larg hotar pe care nicicând Renoir nu se învoieşte să-l şteargă. Dintr’odată, res- pectul faţă de acest hotar ne arată că e vorba de un om al cărui suflet nu-1 stăpâneşte nici mediocritatea nici întunecimea. Cel mult dacă, deocamdată, doar ierarhia firească se mai află de- strămată ; iar dacă, totuşi, lucrurile nu se încumetă a trece înaintea fiinţelor, pentru un anumit timp măcar, pot pricinui, AUGUSTE RENOIR 45 prin contrastul volumului şi plinătăţii lor, o anume desperso- nalizare a bărbatului ori femeii cărora le slujesc drept găteli. Astfel în « Loja » aceasta din 1874, în care artistul a prins una dintre clipele cele mai rare şi cele mai trecătoare din viaţa so- cială, acea clipă pentru care oamenii se învestmântează cu bo- găţie şi se reunesc într’un loc public, teatru ori sală de bal. Iar figura omenească, pe jumătate mâncată de către binoclul cc-i acoperă ochii, nu mai e acum elementul esenţial, atributul acesta trecând pe seama plastronului larg desfăşurat, conştient de însemnătatea pe care o are într’o înfrigurare de câteva minute. Tot astfel nici faţa tinerei femei cu ochi minunaţi, dar cu priviri stinse, ci rochia ce unduieşte, în linii mari albe şi negre, pe prim plan, ca un evantail larg desfăcut, împrejmuind frumuseţea ei, oarecum absentă, cu un fel de aură triumfătoare. înclinaţia lui Renoir pentru fugarele înfăţişeri ale lumii, pentru fixarea instantaneelor, se leagă de dorinţa de a nu alege din viaţă decât sclipirile ei cele mai ademenitoare, astfel cum se întâmplă cu orice om care se desfată cu priveliştea însoritelor sbengueli de pe valurile mării, fără a avea habar de a pătrunde în alcătuirea apelor mai din adânc. Instantaneele ne stârnesc privirea cuprinzătoare, ne mişcă închipuirea şi nu cer decât o vreme de contemplaţie; de ce să stăruim prea mult asupra lor, dat fiind că liniile ce le alcătucsc se vor destrăma în clipa ce urmează? De altminteri mai lesne ne ademenesc răsfrângerile colorate ale luminii decât intensitatea sâmburelui de foc. Intr’o privire aruncată din treacăt asupra acelei «Place Pigalle », un chip de femeie puternic înfăţişat şi câteva siluete de trecători rânduite pe un fundal mai depărtat, ne amintesc desechilibrul voluntar al unor studii de Degas; iar personajul feminin merită pe deplin numele de «trecătoare», deoarece nu străbate decât câteva scurte clipe prin câmpul de vedere al artistului, mergând să se piardă în necunoscut. Aceeaşi impresie de grabnică scurgere a vremii se află prinsă în « Prânzul» din muzeul din Frankfurt, în care cele trei perso- naje se lasă liniştite în voia visării, fără a bănui că s’ar putea întâmpla să fie cercetate de vreo privire omenească. Nepăsarea bărbatului care-şi aprinde ţigarea, cea a tinerei femei în alb, 46 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE mulţumirea pe care şi-o mărturiseşte, se află corectate prin mă- reaţa şi bogata împlinire a unei doamne îmbrăcate în negru, care se desprinde dintre ei ca o lalea cu petale întunecate; imagine de o tainică feminitate ce pare a fi pe deplin descătuşată din nevoile vieţii pământeşti, cărora li se supun cei doi tovarăşi ai săi. Virtutea chipului feminin nu va sta în alcătuirea sa, ci în puterea lui de expresie, fermecându-ne privirea în măsura în care unele din părţile lui ce se află laolaltă îmbinate ne amintesc de cele mai strălucitoare colori ale lumii: buzele tot atât de lu- minoase cât şi petalele de trandafir, ochii limpezi ca nişte pietre preţioase; totul încadrat de un păr blond ce soarbe razele soarelui ca o cusătură din fire de aur. In acest fel ni se înfăţişează por- tretul d-rei Samary, în care nasul, bărbia, obrajii, tot ceea ce hotărăşte, de obicei, arhitectura fizionomiei, se află şters; portret ce ţinteşte să ajungă simbolul universal al farmecului şi duioşiei feminine. De unde şi senzualitatea lăuntrică şi dulce, care nu se dăruie, aproape smerită. Până aici Renoir ni se înfăţişează ca un imagist atrăgător, dar care nu tinde, în niciun fel, să treacă dincolo de ţărmul plăcerii. Caută, ca şi maestrul său Boucher, să desprindă în noi o formă superioară a acestei plăceri, prin ritmul bine socotit al celor dintâi tablouri care, grăind ochiului, totodată ne mulţu- mesc şi nevoia de armonie lăuntrică atât de stăruitor simţită. Mai ales, i se întâmplă a fi zugrăvitor al plăcerii în măsura în care plăcerea poate fi simbol al repeziciunii. Dar pictorul îşi dă seama, de îndată, că unul dintre semnele ce deosebesc plăcerea este că aceasta sălăslueşte pe de-a-întregul în propria ei sen- zaţie, neputând trece dincolo de ţărmurile-i proprii. Plăcerea nu ţine decât tocmai răstimpul pe care dintru început ni l-a făgă- duit, ba încă şi mai puţin. Totuşi dacă lui Renoir îi place jocul şi veselia, nu mai puţin îşi îndrăgeşte cu patimă munca. In viaţa lui atât de îndelungată n’a fost nicicând vreo zi în care să nu fi ţinut penelul în mână; ştie că pictura nu se îngăduie cu necre- dinţa. Un scriitor poate colinda prin lume pentru a afla un loc prielnic cercetărilor lui; în schimb pictorul nu va strânge în acest chip, decât prea puţine roade. Singurătatea atelierului, întinderea însorită a unei câmpii prisosesc în jocurile de umbră şi lumină pe care tocmai le căuta. Firea lui muncitoare îl alătură AUGUSTE RENOIR 47 tuturor celor care şi-au strunit toată străduinţa pentru a-şi de- săvârşi arta: Delacroix, Courbet, Manet. Stăruinţa pe un drum drept, dragostea de meserie, îi prilejuiră pentru un timp apro- pierea de academism, astfel cum s’a întâmplat în portretul prie- tenului său Sisley; numai o apropiere, căci dacă-i vorba de un mod cuminte de a picta, formele din care acesta-i alcătuit sunt oricând gata să rupă fruntariile ce le definesc. Orice altceva decât o pictură plicticoasă ar fi fost mai pe placul lui Renoir; cu toate acestea, n’ar fi îngăduit nici desmăţul în pictură. Astfel, fiind un temperament robust, nu-şi poate afla mul- ţumire prin încremenirea pe planul plăcerii, pe planul iluziei ce stârneşte şi rândueşte desfătarea noastră. Renoir trece, cu încetul, dela starea de plăcere, la cea de bucurie; răsbate, în cele din urmă, până la realitate, am putea spune chiar până la realitatea de temei a omului. Iar dacă în faptul acestei bucurii se întâmplă să capete simţul plinătăţii, aceasta se datoreşte celor două elemente ale creaţiei, care n’ar fi putut nicicum fi folosite ca ornamente, care nu puteau fi sdruncinate dela făgaşul lor firesc, vreau să spun: lumina şi chipul copiilor. * * * Lumina, îmbelşugat isvor de viaţă, care, aşa cum universul lui Pascal, se află totodată pretutindeni şi nicăiri, pentrucă scaldă orice lucru fără ca obârşia razelor ei să poată fi descope- rită. Lumina, izvor al oricărei bucurii, pe care tinerele femei din tragediile antice o chiamă în faptul morţii şi pe care religia cre- ştină o făgădueşte pentru vecie, celor răposaţi. Prin arta lui Renoir, rolul luminii nu mai este, ca la majoritatea pictorilor, cel de a desprinde părţile limpezi de părţile întunecate, cumpănire între moduri potrivnice, prin care se defineşte tot ceea ce poate fi văzut cu ochii; nu ne mai invită la reculegere, cum se întâmplă la Claude Lorrain, la care lumina alcătueşte însuşi subiectul tabloului, stăvilindu-şi până şi cele mai mici posibilităţi de va- riaţie, pentru a deveni neschimbătoare. Lumina, la Renoir, devine un fel de hrană, acea hrană din care se împărtăşeau şi preafericiţii lui Fenelon 1). Hrană primită şi, am putea spune, *) Vorbind despre lumina ce predomneşte în Câmpiile Elizee, Mentor Si spune lui Telemac: Oamenii prea fericiţi numai cu ea se hrăneso ... Din ei izvorăşte şi în ei pogoară; îi pătrunde. 48 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE asimilată. Pictorul spunea în chip familiar că, pentru el, orice model putea fi bun atunci când avea « o piele de care nu fuge lumina ». Caută să afle cu orice preţ o piele înfometată de lumină. In tablourile lui totul pare a se fi îmbuibat din această hrană străvezie şi totuşi vârtoasă: obrajii femeilor, petalele florilor, ţesăturile frumoase şi în deosebi rochiile de vară cu larga lor disfăşurare, ce sunt ca nişte minunaţi bureţi îmbibaţi cu apă sclipitoare, cum ar fi în « Lise » din muzeul din Essen, fata care-şi fereşte chipul său firav sub o umbrelă micuţă, dar care are grije să-şi lase îmbrăcămintea suplă, cu cingătoare albastră, a fi scăl- dată de soare. La Renoir — şi acelaşi este şi cazul lui Vermeer — lumina parcă n’ar sosi din afară, ca să cuprindă scena, ci izvorăşte din însuşi lăuntrul pânzei, ca şi cum pasta colorată ar fi fost aşezată pe un vitraliu colorat prin care se cern raze domoale. Se revarsă de pretutindeni, din trupuri, din fructe, din acel pepene tot atât de strălucitor cât şi un glob de cristal, din .arborii ce se înalţă spre cer ca nişte faruri, din sticlăria lămpilor ce luminează vârtejul unui bal. Lumina preface lucrurile cele mai neînsemnate în neasemuite privelişti; astfel, datorită colorii înviorate a pălăriilor de paie ori pantalonilor de pâr.ză, datorită răsfrângerilor întunecate ale paharelor cu vin de pe masa în jurul căreia s’au aşezat să chefuiască, «Vâslaşii» din muzeul din Washington îşi pierd vulgaritatea şi, luminaţi fiind de flacăra soarelui, pot sta fără sfială alături de pajii lui Tizian. Lumina poate dărui unitate câte unei scene atât de pline de mişcare şi diversitate cum e « Le Moulin de la Galctte ». Perechile de dansatori, a căror mulţime se pierde în depărtările parcului, se învârtesc în toate sensurile. Nici cea mai mică îmbinare nu se află între ele, niciunul dintre paşii schiţaţi nu pare a semăna, cumva, cu altul. Nici în îmbrăcămintea dansatorilor nu se află mai multă unitate; iar pe deasupra acestui vârtej, ce ne împre- soară ca un sbor de licurici la căderea nopţii, pluteşte un amestec uimitor de pălării, jobenc, canotiere, meloane. In deosebi cilin- drele geometric alcătuite ale jobenelor, adaugă forfotei nota aceea de fantasm şi strălucire pe care unele pieptănături vene- ţiene o dau unei hore pictate de Tiepolo. Dar toate imaginile acestea învălmăşite, ce trec şi se încrucişează prin faţa ochilor noştri, de parcă s’ar proiecta pe un acelaşi ecran mai multe AUGUSTE RENOIR 49 filme dintr’odată, se află de minune îmbinate prin razele soarelui ce străpung bolta de verdeaţă şi vin să mângâie fără, deosebire, risipa pestriţă de rochii, panglici, pahare pline cu băuturi străvezii. Taina Betsbeei lui Rembrandt e taina luminii care izvorăşte din întunerec prin trupul femeii; iar de vom privi vreuna din femeile la baie pictate de Renoir, o femeie care se desfăşoară sub ochii noştri ca o nebuloasă pe cale de a se alcătui, şi al cărei păr de aur întunecat, revărsat pe umeri, se desprinde de pe un fond de aur limpede, vom afla taina luminii ce se adaugă altei lumini. * * * Copiii — ai săi, ori ai altora — pe care Renoir i-a îndrăgit atât de mult 1 Artistul a prins în chip desăvârşit stările vârstei de prefacere şi transiţie a copilului, ca în acea înfăţişare a familiei Charpentier (muzeul din New-York) în care le aflăm, alături de mama lor, pe cele două fetiţe cu tot farmecul lor nevinovat, cu bucuria lor de a poza în faţa pictorului. Insă aerul lor de alint, cochetăria lor inconştientă, ne dau sentimentul că am ave^ de aface cu două femeiuşti ce s’ar fi oploşit nu pentru mai multă vreme decât răstimpul de o clipă, în trupurile acestea de copil. Şi totuşi, pentru pictor, chipurile de copii, mobile ca nişte nori gingaşi pe care-i mână din urmă vânturile şăgalnice, alcă- tuesc una dintre priveliştile cele mai statornice de pe faţa pă- mântului. Pentru el nu dăinuiesc decât lucrurile tinere şi proas- pete ; iar dacă se întâmplă să pierzi ceva din prospeţimea aceasta, cu paşi mulcomi, porneşti către moarte. Fie că ne-am opri la portretul lui Jean Renoir, ale cărui buze uşor desfăcute mărturisesc oarecare surprindere dar şi o respiraţie întreagă şi desăvârşită, pătrunsă de avântul băeţan- drului; fie că ne-am opri la « Coco scriind » al cărui trup încordat se pleacă a sârguinţă, asupra lucrului, în timp ce mintea-i porneşte pentru o scurtă călătorie pe deasupra paginii acoperite cu semne; fie că ne-am opri la acelaşi Coco ce seamănă cu o fetiţă, din pricina fundei albe încrustate în părul ca un abur şi al cărui botişor, arătând o încântătoare mirare, se strâmbă de parcă ar fi partea cea mai simţitoare din figură, cea mai destoinică a prinde tot ceea ce simte prichindelul; fie că ne-am opri la Lucie Berard, ai cărei obraji şi al cărei nas sunt vârtos alcătuite, In asemenea chip însă, încât duioşia nu se află exclusă, în timp ce 4 5° REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE deasupra părului arzător se aprinde o flacără trandafirie; de- fiecare dată, copiii aceştia, datorită unei purităţi fără nicio prihană, ne dau sentimentul absolutului şi al veşniciei. Opera lui Renoir este una din cele mai frumoase tălmăciri a minunii copilului, fiinţă care, lipsită fiind de adâncime în cu- getări, se înfăţişează totuşi cu o gravitate un pic cam tristă şi atinge o nobleţe pe care n’o mai va afla mai târziu, cu aceeaşi uşurinţă. Nicio curiozitate în făptura lui, care să nu fie îndrep- tăţită, şi nicio urmă de indiscreţie. Nicio dorinţă în făptura lui, care să nu corespundă unei nevoi. Lipsa de dorinţe, mai mult decât orice altă virtute, subliniază demnitatea ce adânceşte trăsăturile acestor feţe tinere. Şi astfel ne întâlnim cu atât de mişcătoarea afirmaţie a lui Jacques Riviere în legătura cu « Tristan şi Isolda » de Richard Wagner: « Nu se află nicio altă operă mai cu desăvârşire lipsită de nădejde ca Tristan; pentrucă nu exprimă decât dorinţa, care-i potrivnică nădejdii ». Iar Renoir ne îngădue să spunem: deoarece copilul n’are dorinţe, poate da răgaz liber tuturor nădejdilor. Numai ceea ce pare a fi născut în ajun, încă umed de rouă plină de rodnicie, este neprihănit; fata aceasta e tot atât de proaspătă ca şi florile pe care le duce în coş, de parcă n’ar fi trăit mai îndelungă vreme decât ele şi n’ar fi trecut prin toate stările intermediare ale copilăriei şi adolescenţei. Prin asemenea lucrare, Renoir se află în tradiţia fraţilor Le Nain.care ne-au înfăţişat nişte încântători copii dela ţară, înveselind, cu cântec de fluier ori vreun acord de vioară, interiorul unei căscioare. Pentru ca să poţi iubi într’atât fiinţele tinere, neapărat trebue să ai ceva din sufletul lor. Renoir, cu cât merge mai adânc pe drumul vieţii, desluşeşte în peisaj aceiaşi prospeţime pe care o caută pe chipurile omeneşti. Intr’o prezentare a regiunii Cagnes, ce ţine de a doua parte a carierei lui, pământul şi pomii şi-au pierdut orice accident pieritor şi par a dăinui pentru vecie. Am crede că privim — lucru care ni se întâmplă şi în faţa a numeroase peisaje de Rubens precum şi în faţa «Fermei » din Buckingham Palace — pământul la obârşia creaţiei, un pământ în care totul parcă se topeşte şi stă să fiarbă, ca urmare a unui nestăvilit imbold creator. Când prinde această liberă izbucnire a firii, Renoir ştie că se află pe făgaşul lui Fragonard, la care ţinea atât de mult; al AUGUSTE RENOIR 5» Iui Fragonard pe care, într’un desen din villa d’Este, îl vedem svârlind pe hârtie un întreg freamăt de arbori ce se înalţă în văzduh. Ca o adevărată erupţie a firii, cu toată forfota lucrurilor şi vecinica lor reîntoarcere pe calea de început. Ca şi Fragonard, Renoir caută să lămurească puterea creatoare ce dăinue la nesfârşit. * * * Făcând aceste descoperiri esenţiale — virtutea hrănitoare a luminii şi măreţia chipului copilăresc ■— Renoir simte cum, dintr’odată, viziunea sa asupra lumii capătă statornice temelii. Nu-i va mai fi îndestulătoare priveliştea lucrurilor care, amăgind pentru clipă, se sting fără urmă; se apleacă asupra a tot ceea ce se află însemnat de încercările vieţii, a tot ceea ce a căpătat individualitate datorită numai experienţei zilnice. Nu va uita, deci, să-şi întoarcă privirea către chipurile celor vârstnici. Dar drept este că, în chiar acest moment, se strădueşte să afle, în boltirea frunţii ori în linia nasului, la contemporanii săi, tot trăsăturile copilăriei. D. Choquet, despre care pictorul spunea că ar fi fost un «trăznit încântător >), cu ochii lui mari şi nevi- novaţi, cu părul sburlit şi ironia buzelor ascunsă în barbă, ni se înfăţişează ca fiind un adolescent care va fi crescut prea degrabă, neputându-se adapta rânduelilor lumii. Atunci când se zugrăveşte pe sine însuşi, artistul lasă a se întrezări firea sa bună şi sfielnică, limpezimea privirii, ce se aşterne asupra lucrurilor cu acel amestec de discreţie şi de pa- timă ce se desluşeşte în sufletul copiilor cuminţi. Richard Wagner i-a prilejuit unul dintre portretele sale cele mai ciudate; nimic n’a mai rămas din figura, totodată porun- citoare şi moale, întovărăşită de legendara beretă ce poate fi deopotrivă şi un atribut regal precum şi modesta beretă a uce- nicului întru pictură; figură ce şovăie între măreţie şi apucături meschine, între suveranitate şi nevoia de a face rău. Renoir ne înfăţişează un Wagner decantat, al cărui nas, ca un tăiş, îşi are linia îndulcită, a cărui bărbie, ca un pinten, s’a încovoiat uşor, a cărui frunte, rămânând înaltă şi nobilă, şi-a pierdut duritatea de stâncă şi căreia părul mătăsos îi întocmeşte un cadru mai sfielnic; prin limpezimea lor, ochii luminoşi devin transparenţi. Este un Wagner mai aproape de geniul lui adevărat, în care nu se afla numai fierbere, fulgerare şi nevoie de a sdrobi; un Wagner 4' REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 5* care cunoaşte şi blândeţea şi poate chiar şi duioşia unui tată fericit că un nou-născut s’a ivit în familie, un tată care, pentru lehuzia soţiei lui şi în cinstea pruncului, compune « Siegfried Idyll»; aici vrăjile blestemate ale Walhallei şi tainele pădurii se rânduesc pe o treaptă mai aproape de pământ şi din care, pentru urechile unora mai rafinaţi, nu lipseşte o oarecare alintare afectată. Poate că Nietzsche nu s’ar fi certat cu acest Wagner al lui Renoir, care respiră o umanitate mai adevărată şi o prestanţă mai autentică decât în fotografiile lui. * * * RealitaLea bărbatului devine mai cuprinzătoare, se ampli- fică şi mai mult, prin realitatea femeii. Curând, pictorul nu se mai arată mulţumit de rostul ornamental — ca un încântător motiv — ori de acela de element puternic arhitectural, pe care-1 avea tovarăşa bărbatului. Fermecat fiind de neprihănirea copi- lului, cum de n’ar fi simţit o admiraţie apropiată de respect, faţă de coapsele şi pântecele ce zămislesc pruncul? «Doamna Charpentier» ni se înfăţişează în toată plinătatea sa; amplă, dar mai de o seamă cu noi decât Demeter, pare a fi asigurată împotriva tuturor primejdiilor vieţii, ca şi cum, pentru a putea da, în chip mai desăvârşit, viaţă, pruncilor, ar fi avut nevoie de siguranţa aceasta. Dar nu numai asupra mamei îşi întoarce pictorul privirile, ci, fără alt înconjur, asupra trupului de femeie; am spus trup, iar nu fiinţă femeiască în întregime. Cu timpul, Renoir părăseşte chipurile prea individualizate, ce destăinuesc prea deplin ceea ce se află fără de pereche într’o singură fiinţă. După voia lui Renoir, chipurile nu ne dau îndeajuns sentimentul nesfârşitei revărsări a creaţiei, creaţia desluşită prin făpturile sale care, fiind deose- bite una de cealaltă, ţin cu toatele de un acelaşi tipar. Trupul, mai mult decât figura omului, ni se înfăţişează ca fiind anonim, acelaşi la oricare dintre indivizi, având mai puţine urme lăsate de scurgerea şi schimbările timpului şi deci simbolizând, prin acest fapt însuşi, într’un fel, vecinicia. Renoir, căutând până într’atât a gloiifica nudul feminin, dădea dovadă de o adevărată cutezanţă, pentrucă se afla în primejdie — dacă ne amintim de epoca în care se înscriu primele sule încercări — să treacă, drept, nici mai mult nici mai puţin, AUGUSTE RENOIR 53 decât un întârziat, ba încă, drept un apărător al academismului. Intr’adevăr, ca urmare a unei ciudate naivităţi, naivitate stă- ruind în cugetele celor care, din pricină că nu cercetaseră viaţa mai în de aproape, credeau că au descoperit tot ceea ce era de descoperit, apărătorii acestei ţcoale ce se declara realistă, nu îngăduiau ca nudul, oricare ar fi el, să se ivească în vreun tablou. Pretindeau aceşti teoreticieni că pictorul trebue să reproducă viaţa aşa cum este; ori oamenii n’au obiceiul de a ieşi pe stradă fără a-şi fi înveştmântat trupul. Fără îndoială, se isca atunci întrebarea: care este viaţa cea adevărată, realitatea? Cea care se poate vedea pe stradă, ori cea pe care o poţi privi într’o cameră? Realitatea trupului nostru nu e oare mai esen- ţială decât învelişul ce o ascunde? Doctrinarii «realului» erau pe drept cuvânt campionii celei mai strâmte dintre convenţiuni. * * * Cele dintâi femei ale lui Renoir ni se înfăţişează cu o aseme- nea exactitate în proporţii, încât ne-ar putea aminti pe Venus a lui Tizian ori pe Maja lui Goya; astfel este acea « Nana » care se iveşte din miezul veştmintelor ca un peşte strălucitor din creasta valului. Care va fi fost năzuinţa lui Renoir, atunci când picta umerii şi şoldurile unei femei? Ne-a destăinuit-o el însuşi: să afle un receptacol pentru lumină, să alcătuiască cea mai mare rezervă cu putinţă din razele acesteia. Rezervă de lumină pe care trupul femenin o primeşte, o soarbe, o înapoiază transformată, umanizată, printr’o răsfrângere de duioşie. Şi, în chip firesc, pentru ca această rezervă să fie şi mai vastă, formele ce-o alcă- tuesc tind să se amplifice, după dimensiunile naturii. Femeia devine un simbol mai statornic, mai durabil, ce se împărtăşeşte din vecinicia munţilor; nişte dimensiuni mai apropiate de cele mijlocii şi nişte linii mai fermecătoare, n’ar fi dobândit asemenea semnificaţie. Dorinţa lui Baudelaire era să trăiască « alături de o tânără uriaşe »: Sub sânii ei, la umbră, să dormi fără păsare, ca un cătun blajin, la poalele de munte. Astfel Renoir, care, la obârşie, ni se arată a fi un om al vea- cului XVIII-lea, se alătură marelui mistic Saint Jean de la Croix: «Lumina, spune Saint Jean de la Croix, nu este un lucru 54 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE dc căutat cu vederea, ci mijloc prin care aceasta vede ceea ce poate fi văzut». Marele contemplativ ne aminteşte apoi vestita comparaţie a razei de soare ce pătrunde într’o cameră şi care poate fi cu atât «t mai palpabilă, mai uşor prinsă de simţuri, şi mai limpede » cu cât în drumul ei întâlneşte mai mulţi atomi şi mai multe fire de praf. Dimpotrivă, dacă raza străbate printr’un mediu în care nu se află niciun element material, se va înfăţişa cu atât « mai puţin palpabilă şi mai întunecată » pentrucă atunci îi lipseşte « datul vizibil»1). Aşa că larga desfăşurare pe care o dă Renoir formelor, nu are alt scop decât să înmulţească aceste «elemente vizibile în care se resfrânge raza şi cu ea lumina ». Amploarea pe care o iau coapsele şi umerii femeilor la baie ţin- teşte să dea un sprijin mai puternic luminii şi o mai mare slavă. Aici aflăm acel simţ al copilăriei care, înnăscut fiind la Renoir, îl stârneşte să caute proporţii mai largi, mai mari; copilul, din îndemnul imaginaţiei şi de asemeni dintr’o mare nevoie de a afla bunătate în firea celor din preajmă, năzueşte să vadă pe fiece femeie sub înfăţişarea unei doici. Metamorfoza pe care o urmăreşte Elstir în Marinele lui şi care ţinteşte să contopească marea şi cerul, Renoir caută s’o împlinească în făptura omenească, încercând a-1 contopi pe om cu elementele pământului pe care acesta se află statornicit. Intr’o înduioşetoare fotografie îl putem vedea pe Renoir para- litic, şezând într’un scaun cu rotile, alături de modelul său — fără îndoială vreuna dintre femeile lui de serviciu — căreia nu-i va fi cerut altceva decât să aibe o piele « de care nu fuge lumina ». Acest grup ciudat se îmbină într’un statornic avânt ce, pornind din fiinţa artistului, merge până la faţa pânzei, prin mijlocirea modelului. Mai întâi, modelul, pe care pictorul îl interpreta într’un chip foarte liber şi despre care spunea că nu se află alături de el, decât pentru «a-i da foc », pentru a-i îngădui să cuteze unele lucruri; iar de n’ar fi fost acest ajutor, pictorul nici n’ar fi putut născoci acele lucruri. Apoi pânza, rezultat al vrăjilor înfăptuite de către artist. Cu fruntea ascunsă sub şapcă, pare l) Texte citate de către Jean Baruzi, < Saint Jean efe la Croix şi pro- blema experienţei mistice», p. 481. AUGUSTE RENOIR SS ■copleşit ele tristeţe; poate că va fi cugetând, ca şi Elstir, la faima lui... Când rosteşte cineva în faţa lui Elstir cuvântul -«faimă », chipul pictorului se adumbreşte de melancolie. Căci, adaugă el: «Cei care. cred că operele lor vor dăinui — cum este cazul cu Elstir — iau obiceiul de a le afla aşezare într’o vreme când ei înşişi nu vor mai fi decât ţărână. Şi astfel gândul gloriei, •silindu-i să cugete la nimicnicie, îi întristează, fiind nedespărţit de gândul morţii ». Se ştie cât de mult s’a gândit Renoir la soarta postumă a tablourilor lui; ştia că acea coloare trandafirie atât de fragedă era sortită să se prefacă, să devină mai puţin trans- lucidă şi, tocmai prin aceasta, mai densă şi mai durabilă; ştia că pictează pentru nişte oameni ce aveau să trăiască într’o vreme ce va fi depăşit cu un veac moartea lui. * * * Dar sunt oare îngăduite asemenea metamorfoze? Dacă stă în puterea lui Dumnezeu de a creea oameni din lut, poate fi un artist în drept de a face tot ce-i stă în voie cu un simplu trup ■omenesc? De a-1 preface la rândul lui, în stâncă în izvor sau în plantă? N’ar însemna o lipsă de respect faţă de o făptură creată, .atunci când' îi schimbi formele ce-i dau o aşezare în spaţiu? Intr’un cuvânt, n’ar fi această deformare o minciună? Fără îndoială că nu, dacă, desprinzându-i plămada încă scăldată în sânge, din realitate, deformarea aceasta ar căuta să tălmăcească anume năzuinţe ale noastre şi să simbolizeze anume ţeluri ale sufletului nostru. Prin aceasta Renoir depăşeşte starea de uşurătate la care s’a oprit Boucher, la care se afla uşurătate a ritmului, lucru foarte atrăgător, dar şi uşurătate a spiritului şi a chipului de a privi. Renoir luptă împotriva oricărei ispite ce l-ar îndemna la uşură- tate, prin pondere, acea pondere ce înlătură dorinţele, dăruin- du-le femeilor pictate de el (şi care nu sunt tocmai pe deplin femei), o nobleţe şi o măreţie demne de fiinţele ce se află dea- supra condiţiei noastre. Astfel, din nou este aflată ierarhia ne- cesară în creaţie; despărţirea dintre deosebitele regnuri ale. naturii rămâne la fel de cinstită. Femeile la baie, ale căror coapse, prin coloarea trandafirie, nu se deosebesc întru nimic de petalele florilor, predomnesc totuşi asupra apei ce şiroieşte de pe braţele 5* REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE lor şi asupra câmpiilor verzi pe care se tolănesc ca să doarmă. Iar dacă unele dintre aceste femei se află prinse, prin greutatea lor, de ţarină, se poate totuşi Simţi că elasticitatea lor le-ar în- gădui să se desprindă din locul în care se află ca împlântate. Femeile se pot mişca şi se pot sbengui; mai ales pot gândi. Fără îndoială că simţurile lor se folosesc din belşug de tot ceea ce firea le înfăţişează vederii, auzului, mirosului şi pipăitului lor; nu mai stăruie decât o mică rămăşiţă pentru spirit. Totuşi, chiar la cea mai animalică din femeile acestea, se află o parte mică de vis; şi va fi fost prea cu multă uşurinţă ironic cel care le-a ase- muit unor rumegătoare. . Aici intervine din plin forţa acelui trandafiriu al lui Renoir care alcătueşte, împreună pu trupul de femeie, o adevărată sărbătoare, sărbătoare aşa cum o închipue strălucirea unei prezenţe omeneşti; femeia poate lua ceva din coloarea şi lumina florilor, rămânând femeie, totuşi. * * * « Să-mi rămână bucuria o, acesta este titlul pe care l-a dat Jean Giono unuia din romanele lui; dorinţă care aproape că nu-şi are rostul; pentrucă, prin fire, bucuria este tocmai aceea cc rămâne, ceea cc, odată născut, nu numai că nu poate pieri, dar nici nu poate scădea. In privinţa aceasta nu există decât o singură bucurie adevărată, aceea pe care prea fericita veşnicie o păs- trează aleşilor săi. In aşteptarea acestei bucurii fără de sfârşit, unele privelişti ale universului ne dau ideea, totodată apropiată şi depărtată, a contemplaţiei întru fericire. Depărtată, pentrucă toată alcătuirea sensibilă a lumii nu este decât aparenţă şi pen- trucă tot ce vedem se află depăşit de închipuirile noastre. Apro- piată, pentrucă Renoir ne apare ca fiind tocmai pictorul strălucirii; cl prinde în clipa de culminare desăvârşirea trupească a unei fete sau înflorirea liliacului. Statorniceşte clipa când femei şi flori se îmbracă în vestmântul frumuseţii lor depline, clipa când sunt înconjurate de o frumuseţe ce nu se stinge. Femeile ca şi florile nu trebue să dea impresia că s’ar putea veşteji vreodată şi nici fructele că ar fi în primejdie să putrezească. Bucuria este în esenţă ceea ce nu se poate nicicând sdruncina, este un sentiment în care nu poate pătrunde, nici ca o simplă AUGUSTE RENOIR 57 î nfiripare, umbra. Fazanii şi sturzii ce se află în cutare ori cutare natură moartă nu par a fi fost încremeniţi de către suflarea morţii. S’ar părea că nu de puşca unui vânător au fost doborîţi; dar că sunt pe cale de a aţipi în haina lor minunată ce, prin sclipiri, se poate lua la întrecere cu strugurii şi merele în mijlocul cărora se desfată vânatul. • * * * Adeseori poeţii Renaşterii schimbau între ele virtuţile femeii cu acelea ale florilor, înfăptuind între aceste două frumuseţi ale lumii noastre subtile încrucişări, datorită cărora sânii unei fete se prefăceau în plantă înfloritoare iar petalele unui trandafir în obraji plini de prospeţime. Retorică meşteră ce se înscrie într’o veche tradiţie urcând până la poemele Antichităţii şi chiar până la « Cântarea Cântărilor »; retorică adeseori plină de efecte fe- ricite şi care ţese, în jurul tovarăşei bărbatului, o preţioasă reţea de omagii. Renoir nu dovedeşte nici urmă din dorinţa de a fi pe plac, de a linguşi asemenea fiinţe, de altminteri fermecătoare şi faţă de care avea multă îngăduinţă; ci voinţa de a cuprinde pe femeie în marele şuvoi al creaţiei, un şuvoi ca un fluviu care, bătut din plin de razele soarelui, poartă cu el toate răsfrângerile luminii de zi. Femeile şi florile se asemuiesc, nu numai pentru a-şi oglindi strălucirea, unele altora, ci pentru a dovedi că, împreună, ele au fost făurite de o aceeaşi mână minunată. Iar până la urmă, această mână primeşte un îndoit omagiu din partea luminii —■ ce tot de aici îşi trage izvorul —■ trimis prin mijlocirea trupurilor de femei pe care le împrospătează din însăşi substanţa ei şi a florilor care îşi aprind mai vii colorile, atunci când se scaldă în apele ei. JEAN MOUTON PUNCTE DE VEDERE MIHAIL SEBASTIAN Ii spuneam adeseori în glumă lui Mihail Sebastian că el va putea confirma, mai târziu, că în cutare chestiune mă pronunţasem înlr’un anumit fel. In socotelile mele, Sebastian trebuia să-mi supravieţuiască cu mult. Judecata aceasta era firească. Sebastian era încă tânăr şi se bucura de o sănălole excelentă. Trecuse prin grele încercări sufleteşti, păslrându-şi nervii intacţi. Cu câteva zile înainte, un prieten comun, mai vârstnic, îl numise executor testamentar. Totul era pregătit pentru lunga sa exis- tenţă. In accidentul stupid care l-a răpit dintre noi, mă supără absur- ditatea evenimentului. Este o prea mare nedreptate ca o roată oarbă să sdrobească o existenţă atât de scumpă şi de plină de făgăducli. La durere, se adaogă regretul veşnic că o porţiune de timp sau de spaţiu infinitezimală ar fi putut salva viaţa prietenului nostru, şi ruşinea că un astfel de lucru a fost lotuşi posibil. Citind ziarele, a doua zi, şi apoi la ceremonia funebră, printr’un proces ciudat, căutam să ghicesc părerea lui asupra acestui eveniment nepre- văzut, din obişnuinţa anilor din urmă de a comenta faptele zilnice. întors acasă, mâna, în mod instinctiv, mi se îndrepta spre telefon, cu intenţia de a-i forma numărul. Aşteptam, aştept încă, lotuşi, neverosimila lui chemare. Sebastian era de o sensibilitate aprope feminină. Frumoasa lui privire reflecta, adeseori, o anxietate acută. O clipă, răstimpul unei scântei electrice (mă întreb, astăzi, dacă nu era un avertisment al destinului său tragic). Alte ori, ironia îi înflorea zâmbetul discret. Atunci privirea i se lumina brusc, şi cuvântul de spirit izbucnea MIHAIL SEBASTIAN 59 dintr’odală. Ii cunoşteam toate atitudinile, şi le-aş putea înşira fără greş, într’atât personalitatea lui era de ataşantă. In triştii ani ai războiului recent, suferise martiriul. Zilnic urmărit de gânduri negre, care aveau o aparenţă de justijicare, găsea lotuşi forţa să învingă această stare morbidă şi să aducă celor mai increduli certitudinea victoriei. Aceasta era triumful dreptei judecăţi, dar şi semnul unei mari forţe sufleteşti. Scrisul îi era o necesitate de fietece clipă. Când legi inumane i-au interzis publicarea, a renunţat, pentru un timp, la scris. Dar îşi scria aprope zilnic jurnalul intim şi, mai târziu, a scris, în refugiul prietenesc dela Corcova, « Steaua fără nume », piesa jucată sub pseudonim, care s’a bucurat de un răsunător succes. Dar sensibilitatea îi fusese iremediabil rănită. Reparaţiile care au venii, după 23 august, nu puteau şterge urmele trecutului. Cine a citit « De două mii de ani», romanul său care a stârnit atâta vâlvă în 1934, la dala publicării, şi apoi strălucitul pamflet « Cum am devenit huligan », în care răspunde tuturor detractorilor săi, ştie ce înseamnă apărarea demnităţii umane. Durerea, însă, îi fusese mult sporită prin prefaţa lui Nae lonescu la volumul« De două mii de ani», prin care acesta, eu un cinism real sau de ocazie, justifica persecuţiile trecute şi viitoare. Capitolul acesta din existenţa lui Sebaslian se închidea, aşa dar, în chip tragic. Pe Nae lonescu, Sebastian îl iubise şi îl preţuia încă. Personalitatea luciferică a acestuia îl vrăjise, în anii adolescenţei, când, cu prestigiul său de profesor foarte atent la aspiraţiile generaţiei care se ridica, Nae lonescu îl ajutase cu sfatul şi, apoi, cu fapta, luându-l în redacţia ziarului « Cuvântul». Nae lonescu îl descoperise pe Sebaslian la examenul de bacalaureat din Brăila, ca examinator. Fără sprijinul său, poate că începuturile i-ar fi fost penibile. Dar, în felul acesta, sprijinit de o autoritate recunoscută, debutantul a putut prinde curaj. Evenimentele ulterioare, prefaţă a prigoanei ce era să se des- lânţuie în curând, au agravat maladia sufletească a prietenului nostru, provocând, în cele din urmă, o catastrofă inevitabilă: pră- pastia dintre el şi ţara care îl născuse şi crescuse la sân, ca pe orice 6o REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE fiu al ei, pentru a nu-l mai recunoaşte şi repudia, mai târziu, din cine ştie ce motive. In sufletul său rănit încolţise ideea expatrierii. Era o aspiraţie către mai bine, în momentele cele mai grele ale persecuţiei rasiste. Evenimentele dela 23 august, mai întâi, prăbuşirea Germaniei hitleriste, apoi, îndepărtase, însă, această eventualitate. Ca un derivativ, în acest timp, şi ca o necesitate pentru ziua de mâine, Sebaslian se apucase să înveţe limba engleză. Eforturile sale foarte serioase au fost încununate de succes, întru cât ajunsese să citească şi să vorbească corect englezeşte, într'un timp foarte scurt. In felul acesta, s'a dedicat cu iotul literaturii engleze, ceea ce i-a permis să facă un curs universitar despre Shakespeare, şi să dea excelenta conferinţă despre «Actualitatea lui Shakespeare», în cursul iernii trecute. In acelaşi timp, citea cu pasiune pe Balzac, pe care îl cunoştea în toate amănuntele, şi pregătea o teză asupra lui, pe care intenţiona să o prezinte la Sorbona. Ascuţimea judecăţii sale critice, de care dă dovadă în studiul consacrat «Corespondenţei lui Marcel Prousl» (1939), justifica speranţa ca el să devină un critic cu renume mondial. Scrisă în limba franceză, lucrarea de mai sus s'ar fi bucurat de adeziunea unui public internaţional. Era, în .această intenţie a lui Sebastian de a depăşi cercul strâmt al cititorilor români şi de a păşi în arena internaţională, prin tratarea unor subiecte de interes general, o justă apreciere a propriilor sale forţe. Opera lui constitue o strălucită prefaţă pentru o bogată activi- tate viitoare. Sebastian avea o fericită îndemânare la scris. Redacta cu uşu- rinţă şi era atât de stăpân pe expresie, încât ar fi fost oricând în stare să redacteze un articol sau o broşură, în timpul cel mai scurt. Broşurile pe care le-a scris, cu prilejul loviturii de stal dela 23 august 1944, stau mărturie despre aceasta. Ele ne amintesc stilul vioi, verva şi calităţile volumului « Cum am devenii huligan », pe care l-am citat mai sus. « Accidentul >> este un roman la care Sebastian ţinea joarle mult, din cauza împrejurărilor legale de elaborarea lui. Sunt părţi din această carte care pot ji socotite printre cele mai bune pagini ale sale. MIHAIL SEBASTIAN 61 Dar mai presus de toate, Mihail Sebastian alcătuia un fenomen în sine, de inteligentă, sensibilitate şi tclent. Gentilefa lui au resim- ţit-o toţi acei care l-au cunoscut. Viitorul i se deschidea. Era iânâr, plin de sănătate şi inspira simpatia. A trebuit ca forţa oarbă a Destinului să stingă această flacără dintre noi. Opere, pe care nimeni nu o va putea relua, zace între- ruptă pentru vede. AL. ROSETTI GÂLCEAVA ÎNŢELEPTULUI CU LUMEA DESPRE RAI înţeleptul. Oh, oh lume şi iar lume, unde eşti să mă tângui ţie? Lumii cânt cu jale cumplită viaţa Cu grije şi primejdii cum este şi aţa Pre subţire şi în scurtă vreme trăitoare. 0 lume vicleană, lume înşelătoare! Lumea (vine în chip de femeie măreaţă, aproape goală, în- cinsă cu un văl foarte străveziu. Pe piept, pe pântece, peste tot e ca şi zugrăvită cu stele. In mână ţine pământul). Iată-mă-s, pentruce mă chemi? I. Mă plâng că toate suni trecătoare şi am să mor şi nu ştiu dacă este rai. L. Vrei să afli dacă e răsplată şi pedeapsă pentru faptele oa- menilor în viaţa de apoi? I. Nu. Doresc să ştiu dacă sufletul e veşnic, fiindcă la iad am auzit că omul moare de a doua moarte. Şi nu văd răsplată mai mare decât ca să am duh nemuritor. L. Ei bine, cunoaşte că nu este rai. I. Vai de mine! L. Voiu să zic: nu există raiul din Scripturi în care duhurile petrec ca ’ntr’o grădină. I. Alunei pieriţi pentru vecie să fie Xerxe şi Artaxerxe, Dariu şi Nabucodonosor, Alexandru cel mare şi Iuliu Cezar? Va să zică nu-i voi întâlni în lumea spiritelor cum trăgeam nădejde? L. Precum zici. GÂLCEAVA ÎNŢELEPTULUI CU LUMEA 63 I. Simt că mi se face un vârtej în cap. Dar atunci ce fel de lume eşti tu şi la ce te-a făcut Dumnezeu, dacă după atâta caznă a vieţii nu ne învrednicim de fericirea nemuririi? L. Ba eu sunt bună şi Dumnezeu înţelept şi tu eşti nerod că nu ştii ce vrei. ' I. Oare? L. Ba chiar aşa, şi am să-ţi dovedesc. Dar întâi să-mi spui ce înţelegi tu prin a trăi. I. înţeleg să simt, să văd, să aud, să iubesc, să urăsc, să mă ’ntristez şi să mă veselesc, să mă gândesc la femeia şi la copiii mei, la semenii mei şi la ţara mea, să ţin răbojul anilor, al zilei de ieri şi al celei de mâine. L. Prea bine. Prin urmare dacă ai fi lipsii de miros şi de pi- păit, de văz şi de auz, de tristeţe şi de bucurie, de puterea de a cu- noaşte lucrurile şi oamenii din jurul tău, de a-ţi aminti trecutul şi a-ţi închipui viitorul ai mai zice atunci că trăieşti şi că ai suflet? I. Ba nu, ci aş fi ca şi mori. L. Aşa şi este, căci un suflet gol de simţiri şi gândiri e ca o mare fără apă, adică nimic. Acum mai spune-mi cum socotiţi voi oamenii că suni duhurile? I. Unii cred că suni spirite pure, nemaleriale, idei curate, bucurându-se aşijderi îngerilor şi în faţa lui Dumnezeu de con- ştiinţa nemijlocită şi neţărmurită a celor văzute şi nevăzute, fiind ferite de durere şi greşală ca unele ce s’au despărţit pentru tot- deauna de viaţa trupească. Alţii însă zic că sufletele suni fiinţe de abur care deşi nu pot fi zările cu ochiul au totuşi chip şi ase- mănare de om şi vieţuesc mai departe în stare de simţire şi gândire, cu toate că fără durere şi moarte. L. Şi tu cum ai dori să fie? I. De! ştiu eu ce să zic? L. Să judecăm asupra sufletului ca spirit curat. Aşa precum ai spus, el nu mai arc cunoştinţe noui, experienţă, cum scriu filo- sofii voştri, şi trebue neapărat să uite iot ce-l lega de mine, lumea. Căci chiar dacă el are conştiinţă, el vede lotul întru veşnicie, şi de bună seamă că pentru duhul care trece cu mintea sa prin ne- sfârşirea de oameni, femeia şi copiii săi sunt boabe de mac înlr’un munte de seminţe. A şti toiul întru veşnicie, înseamnă a uita fiece lucru în parte şi cine uită părţile nu şlie nimic. 6+ REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE I. Ciudate vorbe! Va să zică, după tine, Dumnezeu a uitat de lume şi ştiind totul e neştiutor. L. Cam astfel şi este, într’anume fel. Insă acum nu e vorba de Atotputernicul ci de duhuri. Atât pot să-ţi amintesc că filosofii socotesc pe Ziditor impasibil, adică nepăsător, cum şi se cade să fie cine stă mai presus de toate. Dar duhurile înseşi râvnesc nepă- sarea, pentru a scăpa de durere. Şi de ce le-ar mai fi lor de trebuinţă simţurile şi pasiunile? Lor nu le e de folos nici gustul nici des- gustul, ca unele ce nu se mai hrănesc, nici mireasma nici duhoarea, ne mai călăuzindu-se prin miros asupra lucrurilor bune ori vă- tămătoare sănătăţii, ele n’au nevoie de auz, fiindcă nu sunt în primejdia de a cădea în râu, ele n’au nici frică, de vreme ce nu sunt ameninţate, şi nici doruri, deoarece peste fericirea veşnică nu mui e nimic de dorit. Dulcile păreri de rău sufletele nu le pot avea, căci ţi-am spus că ele au uitat clipele vieţii. Un singur simţ îşi închipue mulţi că tot trebue să aibă spiritul, anume văzul, fiindcă în rai este lumină. Dar şi asta e o figură poetică de ale voastre, pentrucă dincolo de mine nu e nici lumină nici întuneric şi acestea sunt doar chipuri de a mă privi. Acum gândeşte-te bine cum ar trăi spiritele pure în rai. Ne mai având mijloace să cunoască, ele ar sta ca nişte stane de piatră una în faţa alteia, fără să ştie una de alta, fără a se iubi şi fără a se urî (fiind ele, cum am zis, impasibile), fără a se schimba, căci schimbarea e lumească şi raiul e locul cel fără mişcare. Să zic că, cu toate astea, duhurile ar avea o conştiinţă de sine, nemijlocită. Ea ar trebui neapărat să fie una care să privească universul într'o clipă fără a se opri în părţile sale, recunoscând ca printr’o fulgerare substanţa ob- ştească din care sunt făcute toate. De aceea se vorbeşte de frăţia spiritelor. Ea vine de acolo că toate fiind goale de viaţă lumească se amestecă precum lumina lumânărilor, fără să dea umbră măcar, nejiind decât lumină fără lumânări. Chiar de ţi-ai putea închipui acest soi de conştiinţă fără de mişcare şi fără mărginire, ex stenţa în rai nu e de dorit. Sufletele ar fi cuprinse de un urît groaznic, mai rău decât orice iad. I. Şi de asta mă mir. Prin urmare Dumnezeu care e spiritul spiritelor, cunoscătorul a toate fără mijlocire şi deosebire de părţi în vreme şi spaţiu, se. plictiseşte. gâlceava înţeleptului cu lumea 65 L. S’ar plictisi fără doar şi poate dacă ar fi cum vi-l închipuiţi voi. Insă el este făcător a toate, întru vecie, nerămânând niciodată în nelucrare şi se desfătează cu mine, fiindu-mi mereu lată şi soţ. Altcum s’ar plictisi. I. Aşa ceva am mai aflat eu. Spun filosofi ca Platon elinicul şi Schopenhauer dintre cei noi, cum că ideile n’ar fi alta decât nişte tipare eterne, pe nume prototipi, care se înfăptucsc neîncetat în lume, fiind veşnice după chip nu şi după materie, şi ar fi şi câte im tipar pentru fieştecare om, aşa că dacă eu mor aciun, tu mă croieşli la loc după aceeaşi măsură. Să-ţi spun drept, socoteala asta nu-mi prea place. Poale că să fie adevărată credinţa că du- hurile sunt ca nişte trupuri subţiate ce pol sbura şi via prin aer şi în cer. L. Credinţa asta e şi mai neghioabă. Dacă duhurile sunt de aer, înseamnă că sunt materiale. Fiind ele în stare de simţire şi gândire, socoteşte bine ce ar fi raiul: nimic alta decât iadul plic- tiselii şi al vrajbei. Penlrucă duhurile fiind pasibile, s’ar iubi şi s’ar urî, s’ar aduna şi s’ar despărţi, s’ar înduşmăni şi s’ar război. Duhul bărbatului ar trebui să dorească negura femeii şi să voiască a se împreuna cu ea şi nu văd ce i-ar împiedica să facă nuntă şi să nască copii de abur. I. Credinţa că duhurile sunt dornice de însoţire o au mulţi, dar se zice că pot fi rodnice numai culcându-se cu oameni vii. L. Fie şi aşa. încă o dovadă că aceste duhuri sunt materiale în felul lor. Atunci te întreb eu, cu ce rost ar fi chibzuit Dumnezeu ca în afară de mine să mai crească alături o omenire de ceţuri. Nu era mai nimerit ca omul să nu mai moară de loc? I. Mai bine, fără îndoială. ' L. Dar nu te-ai gândii la pagubele pe care noua împărăţie a spiritelor ar aduce-o orânduirii mele! Tot ivindu-se fără încetare şi ne mai murind, duhurile s’ar înmulţi atâta încât, asemeni unor lăcuşle, ar mânca tot aerul şi eterul l-ar scutura, târînd stelele în vântul lor!. I. Hm! Mi-ai sucit mintea de tot. Ţi-am mai spus adineauri. Bine era să nu fie moarte de loc. L. Iarăşi greşeşti. Dacă oamenii ar trăi veşnic, multe neajunsuri s’ar ivi. Ştiind că nu pier, oamenii nu s’ar mai înmulţi, şi şi-ar pierde puterea de dragoste şi organele împerecherii şi astfel n’ar 5 66 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE mai fi bărbat şi femeie şi sufletul vostru ar fi sărac de cele mai înalte pasiuni. Oamenii nici nu s’ar mai hrăni, ne mai fiindu-le teamă de moarte, şi atunci ar ieşi oameni fără stomac, fără mă- runtaie şi curând şi fără gură şi alte deschizături. Căci nu se poate să fie şi moarte şi nemoarte totdeodată şi să trăiască numai cei ce s’ar hrăni. Fiindcă atiuici ar fi şi boale şi primejdie de moarte pentru unii şi fiind pentru unii, ar fi pentru toţi. De poţi gândi un singur om nemuritor, toţi sunt nemuritori şi fără vreo condiţie. Dar precum peştele nu are nevoie de braţe, neapucănd în apă, cârtiţa de vedere, nevăzănd în pământ, omul ar pierde în curând ochi, urechi, mâini, picioare, în sfârşit tot ce-i trebuitor ca să alerge pentru hrană şi să sc ferească de duşmani. El ar deveni asemeni spiritelor pure, o fiinţă surdă, oarbă şi mută, fără nicio dorinţă şi fără viaţă vie. Chiar de am gândi că oamenii ar avea toate or- ganele din starea muritoare, ca un dar divin, ca să nu-şi piardă bucuriile vieţii, şi încă traiul ar fi întunecat. De ar fi sortii Dum- nezeu ca voi să fiţi neatinşi de moarte, gândesc că neapărat ar fi lăsat pe pământ un număr mic de oameni, gloata nesfârşită fiind doar un chip de a preîntâmpina stingerea speţei. Aşa gân- găniile care pier repede sunt sămânţoase şi se plodesc nestăvilit, lăţindu-se în stoluri şi scuturându-se ca floare stufoasă. Ceata aceea nemărginită şi eternă de oameni, privindu-sc veac de veac, ar cădea în plictisul de moarte, cc apasă oriunde nu e mişcare. Dimpotrivă, dacă Dumnezeu v'ar hărăzi să vă însoţiţi şi să vă înmulţiţi, nevoind a vă răpi această fericire a primenirii, de care zeii elini se bucurau de vreme ce ei aveau copii, căpătaţi prin îm- perechere cu zeoaice ori cu femei muritoare, atunci s’ar petrece un lucru tare neplăcut mie. Voi sunteţi de lut şi lot ieşind din pă- mânt şi ne mai murind l-aţi mânca până cc n’ar mai rămâne nimic din el şi aţi cădea în valea cerurilor cum se prăbuşiră îngerii răz- vrătiţi, şi eu m’aş topi viermănilă de voi până la oase. I. Bine le mai întorci. G. CĂLINESCU JURNAL DE LECTOR — Dictatura lui Timoleon — Un ziar de dimineaţă publică rânduri emoţionate în memoria celui ce a fosl T. Pisani şi a aliludinii lui, clar văzătoare şi demnă, faţă de întâmplările şi mărimile zilei, Convins că Germania merge la dezastru, îşi dorea prelungite zilele până în ceasul capitulării necondiţionate iar dictatorului din vremea aceea, ce-l invita să viziteze Odesa, îi declina oferta, pentru motivul că nu are ce căuta acolo. Astfel de mărturii nu se citesc fără lacrima, pe care o aduce fluierul păstorului, cum ar fi spus Dinicu Golescu. Aşa dar, miş- carea de rezistenţă, din interior, a fost cu mult mai vrednică, decât s’ar fi putut bănui. Şi constatarea nu poale decât să bucure, mai ales când e vorba de cineva la care le-ai fi aşteptat mai puţin, izolat cum ţi-l închipuiai între sârmele ghimpate ale măruntelor sale gâlcevi şi ucazuri gramaticale. Căci, spre nefericirea lui, T. Pisani s’a ocupai şi cu astfel de treburi. Puţin amabil cu dictatorii, el s'a visat, lotuşi, un dictator al gramaticei. S'a visat, zic? Nu. El a şi fost un dictator al gramaticei, aşa cum prietenul său, anti- revizionisiul şi patronul gazetei ce-l adăpostise, a fost un didafpr al naţionalismului. Nici nu se putea altminteri. Oamenii aceştia erau făcuţi să se completeze. Travestiţi în piei străine, ei au pulul să amăgească şi să impună. Intr’o cultură fără strajă, sau cu una prea slabă, ei au jucat rolul calului troian, care în chip de daruri, aduce pierire ; iar răul pe care l-au făcut, unul Patriei şi celălalt limbii româneşti a fost incalculabil. Câteceva din falsele precepte ale lui T. Pisani (era după excelenta, erudita şi exhaustiva bro- şură « Cazul Pisani» a profesorului T. Măruţă) am încercat să Ic schiţez într’un articol de ziar, de acum şapte ani, sub titlul: « Un heraclid al gramaticei: Timoleon Danaos ». Ceea ce reproşam, 68 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE dacă-mi aduc aminte, legislatorului instaurat cu dela sine putere, era, mai presus de toate, dogmatismul de aramă al învăţăturii sale. T. Pisani lucra numai cu axiome. îndoiala nu l-a vizitat nici- odată. Clasicii noştri, susţinea el, erau mari modele de corectă limbă românească penirucă nu foloseau niciodată neologismele. Zadarnic ai fi încercat să-i arăţi contrariul. Nu-l clinteai cu o iotă din erezia lui. Imitând pe confraţii lui, gramaticii din străinătate, T. Pisani stăruia cu patimă asupra erorilor de limbă şi de expresie. In timp, însă, ce aceia le discutau, presupunând cu modestie, censorul nostru hotăra, sub pedeapsă capitală. « Veţi zice şi veţi scrie aşa şi nu altminteri» a fost cuvântul lui de ordine cât timp şi-a exercitat dictatura gramaticală. Şi daca şi-ar fi cunoscut, cel puţin, latineasca. Dar omul mai era şi facil, pentru a nu spune superficial şi, pe deasupra, şi incorect. Nu citea cărţile, ci numai le frunzărea şi aceasta pentru plăcerea de a descoperi o virgulă greşită, un neologism intrus. înarmat cu creionul, trecea pe dea- supra rândurilor, oprindu-se când i se părea că a descoperit cor- pul delict. Nu rareori inatenţia îi juca farse. Se întâmpla, adică, să-ţi reproşeze un barbarism sau mai ştiu eu ce, desprinse dintr’un citat străin, ce nu-ţi aparţinea şi pe care nu-l băgase în seamă, îşi avea, cu siguranţă, alcătuită, odată pentru totdeauna lista cu delicvenţi şi exemple şi nu l-ai fi scos din ea chiar când ar fi trăit cât Matusalem. Pentru un singur păcat, real sau imaginar, te condamna de o sută de ori. Asemeni lui Machado, dictatorul cuban de tristă memorie, T. Pisani n'a exercitat niciun act de clemenţă. Ce zisese, era bun zis. Şi n’ar fi revenit nici dacă i se dovedea că fusese victima unor erori de tipar. Intămplareaîmi scoate înainte, copia unei scrisori de acum aproape zece ani. Documentul mi se pare hoiărîtor, prin câte aspecte sugerează. II transcriu, întocmai: Uioara, 20 August 1936. Stimate domnule Pisani, In calitate de cititor şi de victimă, v’aş rămânea îndatorat dacă aţi ceti următoarele şi aţi dispune în consecinţă. 1. De cetitor, pentrucă urmăresc scrisul dvs. încă dela început, ca şi pe al lui Lancelot, Therive şi câţi se ocupă cu chestiuni de gramatică—indiferent dacă subscriu sau JURNAL DE LECTOR 69 jiu concluziile dvs. (negreşit, nu de aceea scrieţi dvs.) şi indiferent de câte rezerve vi ă’ar putea aduce. Subiectul cronicelor dvs. e întotdeauna atractiv şi, aş îndrăzni să spun, şi instructiv — chiar prin partea lor negativă. Impor- tant, cred, este că vă cetesc, întotdeauna şi că nu preget a admira constanţa punctului dvs. de vedere. 2. De victimă, pentrucă cea mai gravă din sentinţele dvs., din pasajul referitor la mine, se întemeiază pe un fals care, mă grăbesc să adaug, nu vă poate fi imputat. E vorba de non-sensul ce deduceţi din versurile: ...să stai; ...extrem de alertă—-non-sens valabil cât timp admitem lecţiunea . . .să stai. Ceea ce nu este cazul. Poezia mea a apărut întâia oară în Flacăra, aproximativ prin 1922, după aceea, cu şase ani mai târziu în « Antologia poeţilor de azi » din 1928 şi a treia oară în 1932, în « Itinerar sentimental», tipărit de « Cultura Naţională ». In toate aceste trei tipărituri ver- sul este .. .să sai. In consecinţă, acuzaţia de non-sens poate fi îndreptată cel mult corectorului acelui manual, de care vorbiţi. Pentru această rectificare, deci, şi numai pentru aceasta, am luat condeiul să vă rog să reveniţi, într’o notă, din viitoarele dvs. cronici. Non-sensul nu este specialitatea mea şi n’aş vrea să mă împăunaţi cu glorii străine. Cât priveşte celelalte puncte negre, cu care mă gratulaţi, deşi de natură pur subiectivă, mi-aş permite totuşi să le însoţesc de două-trei precizări. Cei ce mă cunosc, sau au cetit câteceva, cândva, de mine, ştiu că niciodată n’am fost, cu atât mai puţin să mă fi proclamat, «mare literat &. Profesor am fost şi sunt şi, precât se spune, de oarecare utilitate, ca să ocolesc orice altă caracterizare. Nu încetez să mă instruesc, vă asigur, în meseria mea, indiferent de calitatea literaturii mele. Cred că identitatea ce căutaţi a stabili între profesor-literat, ca şi deducţiile pe care le trageţi în legătură cu compromiterea învăţă- mântului, de pe urma unor astfel de literaţi-profesori, sunt exagerate. Personal, n’aş fi pus o poezie ca « Serenada» într’un manual de şcoală ■—■ dar, de sigur, pentru alte mo- tive decât ale dvs. întâi pentrucă este prea intimă şi, după aceea, pentrucă face parte dintr’un ciclu, în întregul căruia, 70 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE numai, .stridenţele de neologism şi cochetărie îşi află dcs- legarea. , In concluzie, stimate domnule Pisani, vă rog să mă scuzaţi pentru obositoarea epistolă, ce v’am adresat, în nădejdea că veţi binevoi să-mi acordaţi reparaţiunea ce v’am solicitat cu privire la acea eroare de tipar buclucaşă. Cu mulţumiri şi osebite sentimente Al dvs. P. Aşa, cu nevinovate descântece, în convingerea că voi desarma ghimpii de arici ai neînduplecatului meu censor, îi scriam într'o chestiune care, în orice parte a globului, s’ar fi rezolvat, cel puţin în virtutea dreptului de apărare. Am urmării cronicele lui, după aceea, o lună, două, un an. îmi spuneam, poale că n’a primii încă epistola, deşi fusese predată cu forme asigurătoare, într'o epocă de aur a Poştei. Un posl-scriptum de un rând, cu rectificarea cerută, ar fi ajuns. N’a apărut nimic şi niciodată. Dar a continuat să taie si să spânzure, ca ’n deşii codri ai Balcanului, unde domnea. Până într’o zi <ând l-au chemai pe tărâmul celălalt, să legifereze şi acolo. Evident, după datina creştinească, l-am iertat. Şi am fi continuat, dacă, deunăzi, un ziar de dimineaţă n ar fi publicat rânduri emoţionate despre marele său caracter, despre stima putină ce purta dictatorilor şi despre marele gol pe care l-a lăsat printre apărătorii limbii româneşti. . . Şi noi, care ne credeam scăpaţi, după 23 August, de orice soi de dictatură. Chiar de aceea a umbreloi. PERPESSICIUS COMENTARII CRITICE MENŢIUNI CRITICE RADU TUDORAN: Flăcări, roman, «Forum». Romanul românesc a cunoscut, în ultimii cinci ani, câteva «lin realizările lui cele mai categorice, atât despre partea debu- tanţilor, cât şi din aceea a autorilor încercaţi. Acum se împlini, cu cel de al treilea tom, « Oamenii Măriei Sale »; romanul mai «le mult început «Fraţii Jderi», al d-lui Mihail Sadoveanu, evocare grandioasă a unui trecut glorios şi care, cu eroii, cu moravurile şi cu atmosfera-i ozonizatară ne strămută pe culmile epopeei, după care a tânjit totdeauna literatura noastră, pentru cave a sacrificat de un veac încoace atâtea zadarnice pogoane de versuri, şi pentru care singure: viziunea legendară şi verbul vrăjit al rapsodului, proprii d-lui Mihail Sadoveanu, erau nu numai indicate, dar şi menite. Tot acum, se rotunji, şi tot cu un al treilea volum, « Mormânt, pământ», trilogia sângerosului « 1907», romanul răscoalelor agricole, de acum patru decenii, altminteri construit dar întru nimic mai puţin dramatic decât « Răscoala » lui Liviu Rebreanu şi căruia d-1 Cezar Petrescu i-a mai adaos cel puţin două romane, vrednice de luare aminte. Dacă ■« Ochii strigoiului » se resimte de oarecare stânjenire în recon- stituirea istoriei contimporane de după epoca « întunecării» şi mai ales a aceleia din ajunul răsturnărilor de acum cinci ani (ceea ce nu înseamnă că romanul nu este unul din cele mai reve- latoare pentru scrisul d-lui Cezar Petrescu), « Carlton », în schimb, cu arhitectura lui de fagure transparent, pitoresc în diversa lui secţionare şi plutind, nepăsător, pe apele cotidiane, ca un transatlantic pândit de-un iceberg fatal, înscrie vibraţii magne- tice din cele mâi imperceptibile şi este, printre cărţile sale, una din cele mai bune. Şi tot acum: d-1 Dinu Nicodin, într’un efort considerabil, în care documentaţia şi originalitatea de viziune şi «le expresie sunt tot timpul conjugate, a dat la iveală fresca ■« Revoluţiei » franceze, cu ingenioase implicaţii în sincronicitatea noastră valahă; d-şoara Henriette Yvonne Stahl romanul « Intre 72 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE zi şi noapte », unul din studiile cele mai adânci ăle sufletului feminin; Mircea Streinul cea mai închegată şi cea mai haluci- nantă dintre lucrările sale, « Drama casei Timoteiu », de o încor- dare atât de intensă încât ar explica, poate, frângerea bruscă a omului şi a creatorului; d-1 Octav Şuluţiu romanul « Mântuire aliaj interesant de roman poliţist de înaltă clasă şi de dramă a personalităţii; d-1 Ion Marin Sadoveanu întâiul tom din « Sfârşit de veac în Bucureşti », ciclică reconstituire genealogică şi socială, de savuroasă fabulaţie şi ai cărei eroi, în frunte cu neegalatul arivist de modă veche, Iancu UrmateCu, sunt de pe acum me- morabili ... Şi, de sigur, lista nu e completă. Dar dacă pentru unii, aceşti ultimi cinci ani de istorie lite- rară românească au însemnat continuarea normală a unui drum mai de demult început iar, pentru alţii, întâii paşi siguri ai unei expediţii de ispititoare perspective, pentru d-1 Radu Tudoran ei au fost începutul şi consacrarea unei cariere de mare romancier, ce, prin izbânzi şi prin perseverenţă, s’a situat în fruntea eveni- mentelor literare ale ultimului nostru quinquenniu. Cetitorul de obşte cunoaşte aceste cărţi, « Un port la Răsărit », « Anotimpuri », «Flăcări », urmate la puţină distanţă una de alta, le ştie eroii şi eroinele, de aventurile cărora s’a pasionat, chiar dacă nimic nu l-a mai putut consola de cruciera funestă a eroilor întâiului roman. Inegal orânduite pe scara preferinţelor, Nadia, din «Un port la Răsărit», Manuela din «Anotimpuri » şi Copila din «Flăcări» sunt trei creaţiuni feminine, independente una de alta dar de egală graţie, printre cele mai frumoase din galeria eroinelor noastre feminine şi care atestă în d-1 Radu Tudoran un psiholog şi un poet al multiplelor Eve, pe lângă romancierul de nestânjenită fantazie. Indiferent de teoriile câte s’au formulat, romanul nu se poate lipsi de aventură şi de eroi, şi din acest punct de vedere d-1 Radu Tudoran a ascultat numai de îndemnul impulsului său creator, alegându-şi aventurile şi eroii în funcţie de semnificaţia umană, ce a ţinut să le inculce. Căci mai presus de calităţile, superioare şi variate, ce se recunosc acestui tânăr maestru al romanului nostru contemporan, ceea ce ni se pare cu osebire demn de subliniat este stăruinţa cu care şi-a urmat pro- priul său destin, inatent la sirenele ademenitoare ale prezentului şi la falacioasele lui sugestii. Evident, a lipsit epocei acesteia, de un tragic grotesc, pana unui Caragiale, presupunând că censura şi lagărul ar fi îngăduit o atare artă a punctelor de foc. Să nu ne plângem nici de absenţa uno* opere autohtone de categoria, • să zicem, unor naraţiuni ca « Nopţi fără lună », « Tăcerea mării » sau «... Şi a fost ziua a doua », pe care nu puteau să le scrie decât militanţi ca John Steinbeck, Vercors şi Ilya Ehrenburg. Istoria noastră contimporană, improvizată şi plină de volburi. MENŢIUNI critice 73 n’a îngăduit rădăcinilor epice să se prindă. Un singur scriitor,' d-1 D. V. Barnoschi, s’a crezut îndreptăţit să romanţeze aparenţele şi romanul său, « Stăvilare », rămâne una din lecturile cele mai penibile. Romanele lui Balzac şi ale lui Stendhal sunt, de bună seamă, şi cronici de istorie contimporană, cu distincţia numai- că toate aceste reflexe sunt încrustate în lemnul incoruptibil al ficţiunii, că-i sunt subordonate şi că nu o domină, de unde şi timbrul acela de autenticitate şi de profeţie, de care se învălue orice adevăr proiectat în arcanele viitorului. Vorbind în una din « scenele vieţii politice » de dragostea pe care Z. Marcas, genialul ratat, o purta Franţei («semblable â Pitt, qui s’etait donne l’Angleterre pour femme, Marcas portait la France dans son cceur ») şi de chinurile idolatriei sale, Balzac adăoga: «Dispera- rea de a şti că posedă remediu pentru răul, a cărui intensitate îl întrista, şi că nu poate să-l aplice, îl rodea fără întrerupere; dar disperarea aceasta mai era sporită şi prin starea de infir- mitate în care se afla Franţa faţă de Rusia şi de Anglia. Franţa în rangul al treilea 1 Scrâşnetul ăsta revenea în toate discuţiile lui. Maladia intestină a ţării îi trecuse în măruntaie, etc. ». Sunt rânduri din Mai 1840, la a căror coincidenţă nimeni nu va fi insensibil dar care ţin mai mult de intuiţiile creatorului de artă, ce surprinde şi sensul abscons şi permanent al vieţii, decât de ţine ştie ce anticipaţii problematice. Când Stendhal, contimporanul său, epilogând pe tema moravurilor administrative, în « Le rouge et le blanc », scria despre un anume personaj că « este un dibaci, un prefect excelent, prieten al tuturor hoţilor dibaci, care fură în persoană, fără ca să fie prins, între 20—30 de mii de franci pe an şi asta îl face să fie respectat în departamentul său », cine, cu prezentul în faţă şi cu istoria unui veac de moravuri politice îndărăt, nu-şi dă seama de justeţea unui atare diagnostic, veri- ficat şi pe meridianul nostru balcanic. « Orice călimară nu poate deveni astăzi un Vezuviu?» se întreabă, în aceeaşi povestire Balzac, referindu-se la cerneala uscată şi împietrită ca lava din călimara lui Marcas şi adevărul este că observaţia poate fi valabilă pentru scrisul omului politic, pentru pamfletarul actua- lităţii, pentru ziaristul de temperament polemic, în niciun caz însă pentru ronfiancierul şi cronicarul istoriei contimporane, căruia singur un climat calm îi poate înlesni nu numai stăpânirea şi dozajul materialelor, dar şi captarea acelor sensuri şi umbre, fără de care orice roman şi orice ficţiune se prăbuşeşte. Acest calm, propriu romancierului predestinat, d-1 Radu Tudoran îl posedă ca şi fermitatea de a-şi impune subiectele, de a le conjura dificultăţile. Tendinţa statornică în spre o docu- mentaţie cât mai temeinică, apropriată subiectului, către ceea ce ar putea constitui armătura romanului, este încă una din 74 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE particularităţile scrisului său şi ea apare, mai de-a-dreptul sau mai insinuată, în fiecare din cele trei romane, până azi apărute. Mediul provincial din « Un port la Răsărit» şi iniţierea nautică a eroului sunt agrementate de acele detalii şi preciziuni pe care singur studiul tehnic şi observaţia prelung aplicată şi le pot asimila cu familiaritate. Şcoala avionului şi poezia sborului, beţia altitudinii sau sensaţia crispantă a prăbuşirii inevitabile, pe care o stârneşte, în lansarea cu paraşuta, Amedeu cabotinul, vin, de sigur, dela un scriitor de formaţie realistă, care ca şi maeştrii săi, un Balzac, un Zola, un Flaubert, a cheltuit multe ceasuri de ucenicie şi iniţiere. De sigur, nici «Un port la Răsărit », nici « Anotimpuri » nu-şi schimbă caracterul esenţial, din pricina acestei documentaţii, şi unul şi altul fiind romane ale inimii omeneşti şi episoade de iubire, din cele mai strălu- citoare. Cât despre «Flăcări», cel de al treilea şi ultimul roman al d-lui Radu Tudoran, documentaţia, aici, era mai de rigoare ca oricând şi se vede nu numai din siguranţa cu care mânuieşte un material, tehnic şi uman, atât de complicat ca acela al unei exploatări petrolifere, dar şi din întreaga atmosferă proprie unei astfel de aşezări. Intr’un anume fel, documentaţia romanului «Aurul negru», al d-lui Cezar Petrescu, este mai evidentă, mai ostentativă chiar, pe de o parte din pricina înclinaţiei sale spre livresc şi referinţă enciclopedică, pe de alta din pricina caracterului demonstrativ, oarecum tezist, al romanului. « Aurul negru », se ştie, continuă şi completează procesul de industriali- zare şi ruină sufletească, dela Piscul Voevodesei, pe care romanul «Comoara regelui Dromichet» îl prefaţase în culori atât de romantice. «Eu cunosc legea cruda dela petrol», îi spune lui Zaharia Duhu, originalul olandez Van den Vondel, tehnicianul dela Piscul Voevodesei, în una din revelatoarele lor convorbiri. « Oriunde este şi oricum se numeşte legea lui este identica. Huile do naphte, petrolio grezzo, petrolio, erdol, crude oii, nafta, ropa, surovina, kuda, kusodzu... Multe nume pentru una singura teribila şidemoniaca forţa .Transformă mediul, indigenul nu rezista. Se deşteptează indigenul că devine el exotic în satul unde a fost născut... Este el exotic, străin, moare. In unul fel sau altul fel, moare ». Ceea ce romanul d-lui Cezar Petrescu demonstrează şi confirmă matematic. Nimic din acestea în «Flăcări». D-l Radu Tudoran nu urmăreşte o temă sau o teză anume, decât în măsura în care vieaţa însăşi, desfăşurându-se după legile ei proprii, este o temă şi o teză. Dacă incendiul, datorit oarbei întâmplări, n’ar fi mistuit sondele dela Runcu, şi, odată cu ele n’ar fi pustiit întreaga, înfloritoarea aşezare de altădată, exploa- tarea ar fi durat şi astăzi spre marea disperare a trogloditului Rocanu, acest grotesc genius loci, pe care «veneticii» nu-1 MENŢIUM CRITICE 75 încântă, cu toate că datorită iniţiativei şi ingeniozităţii lor a ajuns la bunăstarea animalică, în care se tăvăleşte, cu deliciu. E drept că incendiul devastator se stârneşte dintr’un chibrit al lui Moş Ylădoaie, una din victimele cârciumarului Dumitrică şi chiar în noaptea în care acesta îşi primeşte osânda, ceea ce ar putea să pară un început de justiţie, oarbă e drept, căci nu-şi alege nici mijloacele, nici cărările. E drept că din clipa aceasta dezastrele se ţin lanţ şi că sunt jertfiţi pe rugul imens al sondelor arzânde vinovaţi şi nevinovaţi: şeful postului de jandarmi, inginerul anonim din aventura nopţii de vară, când Copila ca o altă nudă dryadă se rătăceşte în pădure; Copila însăşi, această castă săl- băticiune, în care d-1 Radu Tudoran a turnat tot sufletul vir- ginal şi pur al naturii şi din care a făcut o creaţie, de alt plan, dar de egale graţii cu Nadia şi Manuela, Copila însăşi şi Gogoi, redevenţiarul beţiv, pe care l-a «răzbit» djn nou păcura tocmai adastă să pornească, din nou, cheful ş. a. m. d.E drept iarăşi că moartea lui Dimopol, bancherul aidoma unei caracatiţe, din ale cărui ventuze nimic nu scapă şi victimă însuşi acestui excesiv spirit de hrăpire, că falimentul şi înnebunirea lui Lipă- nescu, comerciantul din Câmpina obsedat mai mult de geniul afacerilor petrolifere decât de mirajul înavuţirii, că accidentul mortal al lui Bocanu, alunecat în cuţitul cu care înjunghie de Ignat porcul deliciilor căpcăunice, că toate aceste mari şi mici decese, dimpreună cu perdeaua de foc ce se abate peste gospo- dării şi exploatare, ar putea să justifice impresia după care autorul ar fi voit să reediteze, în alt plan şi cu altă figuraţie, legenda Atrizilor, şi succesivele ei ispăşiri. O astfel de impresie e însă de-a-dreptul falsă. «Privesc firma (cârciumii lui Hristea Dumitrică) şi ruinele şi mă gândesc: ce-a trebuit să însemne această întâmplare? A fost o dramă? Singură nu; dar adunată cu toate celelalte... Da, a bătut un vânt de nebunie şi moarte, pe-aici. In piaţa asta goală, unde a început să crească iarbă... Unii au murit; fiecare moarte un simbol. Alţii au plecat... Da, a bătut un vânt rău pe-aici...» scrie într’un loc al cărţii sale d-1 Radu Tudoran şi comentariul acesta funebral pare să confirme impresia dintâi. Numai că astfel de rânduri nu aparţin romanului propriu zis. Ele figurează în cele câteva pagini ale « prologului », litanie quasi-lirică şi recapitulativă > pe care eco- nomia romanului nu o reclamă, de care se poate dispensa (au prologuri « Un port la Răsărit» şi «Anotimpuri » şi la ce ar fi slujit?) şi care, după a noastră umilă părere, ar fi trebuit sacri- ficată tocmai pentru ca să nu favorizeze false impresii. «Flă- cări » e un roman masiv, închegat în toate articulaţiile lui, ferecat aş zice, solid înfipt în pământurile frământate de dincoace de Telega, cu cronica lui de zi la zi, dela cea dintâi, când « ultimul 76 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE sosit» negustorul Lipănescu din Câmpina, viitorul petrolist, se- aventurează în tovărăşia consoartei sale Anghelina, cu trăsura hurducată prin toate hârtoapele, călăuziţi de Motoacă, rar exem- plar de umanitate în acest viespar de instincte, către gura de iad a pământurilor petrolifere şi până la cea din urmă, când, după dezastrul de apocalipsă, portăreii pun peceţile pe sondele părăsite ale lui Lipănescu şi pornesc la oraş, întovărăşiţi de acelaşi Motoacă, pe care mormintele acumulate îl alungă, nu însă înainte de a băga de seamă cum «între sonde, rădăcinile copacilor, care stătuseră ascunse în pământ, îşi scoteau deasupra lăstarii tineri. Era de necrezut: pământul chinuit avea iar să înverzească! Aveau să crească la loc iarba, florile, pădurea, pe unde cursese păcura, pe unde trecuseră tractoarele, să ascundă gurile puţurilor, vetrele sondelor, urmele batalelor, să umple toate rănile». Căci viaţa curge, neîntrerupt, înainte, peste mor- minte şi peste răni şi romancierul înnăscut ia pildă dela dânsa. Cu rari excepţii, ce ţin de atmosferizare, cum este, de pildă, silueta sinistră şi de cobe a babei Neaga, cu evoluţiile ei sime- trice, sau paginile de înaltă poezie silvestră, când, la fel cu eroina lui Giraudoux, din «Suzanne et le Pacifique», Copila nudă înnoptează în pădure aseoiată de spaime şi vrăji, intermediu de vis şi transfigurare, atât de minunat intercalate între peisajele aspre ale romanului, cu rare excepţii, romanul d-lui Radu Tudoran nu foloseşte nici parabaza comediei antice, cu invectivele ei, nici reflecţiile autorului modern, desamăgit şi jeluindu-se de brutalitatea civilizaţiei tehnice. Nimic din acestea în «Flăcări ». Un Upton Sinclair, temperament fugos şi pamfletar cu renume, poate face procesul petrolului american, un Cezar Petrescu, la noi, poate pleda o temă ca aceea a «aurului negru » privit ca un flagel al civilizaţiei. Temperamentele lor o cer şi o impun. D-l Radu Tudoran rămâne tot timpul între graniţele ficţiunii sale, romancier obiectiv înainte de toate, preocupat de destinele eroilor săi, istoric al prefacerilor câte se petrec, dar ferindu-sc să ia atitudine, şi cu atât mai puţin să condamne, chiar când prilejurile ar invita. Atunci chiar, cronicarul se mulţumeşte să înregistreze, scriind o pagină sobră, de monografie ştiinţifică, referitoare la chipul cum ia naştere « clasa redevenţiarilor » şi la prefacerile pe care le aduce «bogăţia aceasta devastatoare » (pg. 62) sau sugerează falsitatea acestui lustru de bunăstare din câteva sgârcite replici, din câteva modeste gânduri, d. p.: d-l Bilaşcu, antreprenorul Cazinoului, e mândru de oglinzile insta- late şi nu se simte bu nimic vinovat dacă dispensarul exploatării n’are vată şi nicio faşă mai ca lumea iar Motoacă, în timp ce trage fitilul lămpii mai jos şi « coboară încă o bucată de întu- nerec peste încăperea şi-aşa neluminată » nu se poate feri să se MENŢIUNI CRITICE 77 gândească «chinuit de neputinţa lui de-a înţelege faptele, la miile de vagoane de ţiţei ce se scoteau de colea şi se duceau pe ţevi, făcând să se ilumineze oraşe şi ţări întregi, în alte părţi ale lumii, în timp ce aici oamenii trebuiau să drămuiască gazul din lampă ». Să nu uităm însă că Motoacă nu e redevenţiar, în timp ce Gogoi, beţivul, pe care-1 tot « răzbeşte » păcura, şi-a boierit calul, îl plimbă pe sus, la oraş şi, în grajdul de piatră, i-a instalat şi electrică, chit că tuşa Filoftcia, nevastă-sa, « s’a chiorît » tot timpul cu gaz, cum singură se căinează în ziua morţii lui Gogoi, înverşunându-se cu bâta împotriva calului şi dând cu bolovanul în becul din tavanul grajdului. Spuneam că d-1 Radu Tudoran nu neglijează documentaţia romanelor sale, chiar dimpotrivă şi că în «Flăcări» ea apare, mai cu seamă, în atmosfera întregii aşezări petrolifere. E vorba, dec>, de o reconstituire, în spirit, a unui alt cosmos, diferit de al romanelor anterioare, o reconstituire în care cu greu s’ar putea face partea exactă, cât observaţiei şi modelului şi cât intuiţiei şi fantaziei creatoare. «De-atunci oamenii i-au spus Cotciul. Stai: oamenii f-au spus aşa? Nu; mi se pare că-i un nume scornit dc mine. Ce-are aface? Fiindcă i se potriveşte, am să i-1 păstrez » scrie d-sa, în acelaşi «prolog » amintit, despre omul de casă al lui Bocanu, despre această nouă încarnare a Scatiilor şi Pături- cilor din literatura noastră, şi formula mi se pare revelatoare pentru delimitările iluzorii dintre ficţiune şi autonomia ei. Scriito- rul făureşte o lume, în care nu numai cetitorul, dar însuşi el prinde să se încreadă. E semnul după care se recunosc adevăraţii crea- tori. Documentaţia aceasta în spirit, în atmosferă, se întrupează în locuri şi în oameni, în armonioasa lor fuziune, în varietatea de tipuri, în umanitatea aceasta, când primară şi când primi- tivă, care poate să selecteze individualităţi hidoase şi animalice, de specia lui Bocanu, isteţe şi pitoreşti, de categoria unui Gogoi, pure şi virginale de calitatea Copilei ş. a. m. d. Romanele d-lui Radu Tudoran au excelat întotdeauna printr’o numeroasă şi bine diferenţiată figuraţie, personagii de prim şi secund plan, ce nu se pot uita cu uşurinţă. Aşa a fost în « Un port la Răsărit», aşa în «Anotimpuri », aşa e şi în « Flăcări o. Originalii şi cabo- tinii, aventurierii şi rataţii, mai mult sau mai puţin şarjaţi, n’au lipsit romanelor sale, înviorând scenele de mare tensiune, înseninând peisagiile adumbrite. Comandorul Maximov, Ron ky, proprietarul uzinei, locotenentul Ilinca, Ades şi Amedeu iată câteva din personagiile acestei galerii, proiectate într’o oglindă convexă dar însoţind ca un prea amuzant balet de umbre chi- nezeşti, paşii de vis şi vrajă ai eroinelor. Tendinţa aceasta, dacă nu către caricatural, către personajul de excepţie, în orice caz, s’ar zice că este adâncită în ultimul d-sale roman «Flăcări ». 78 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Numele însăşi par în aşa fel alese, încât să individualizeze mai pregnant, să stigmatizeze în anume cazuri: Bocanu, Motoacă, Gogoi, Coteiul. In realitate, lucrul se explică. Trebuia acestui peisagiu de culori sumbre o umanitate aparte, care abia deschide ochii la lumina violentă şi contradictorie a civilizaţiei, figuri de mitologie oarecum, o mitologie vecină cu preistoria, de proporţii uriaşe, de conture frământate. Ascultaţi cum se înfăţişează, din pragul romanului aproape, ochilor uimiţi ai viitorului petrolist Lipănescu, decorul acestor scene, unde se vor desfăşura întâm- plările din «Flăcări»: «O vale largă, rotundă, ca un uriaş fund de ceaun, apăru în faţă, sub o lumină cenuşie-roşiatică. Departe, crestele neregulate care închideau vederea de jur împrejur, erau acoperite de păduri. Pădurile se închipuiai! întinzându-se la nesfârşit, din .vale în vale şi din deal în deal, peste un ţinut fără hotare. In mijlocul talazurilor lor verzi, valea desgolită din faţă părea o rană uriaşă. Parcă o ploaie de apă tare arsese vegetaţia din rădăcini, lăsând în urmă o jupuitură înfiorătoare. Râpele, altădată ascunse de păduri, acum apăreau impudice, accentuate, ca nişte rosături de puroi într’un organism plin de cangrenă. Pe fundul lor, pe versanţi, deasupra, erau înfipte turle de sonde, semănând ca nişte copaci ciudaţi, negri şi sterpi. Intre ele, jumă- tate îngropate în pământ, se vedeau rezervoare mici de scânduri, năclăite de ţiţei. Dâre negre se scurgeau pe coaste, prin ţărână, formând smârcuri din loc în loc, legând un rezervor de altul într’o ţesătură încâlcită şi murdară. Drumul, coborînd în ser- pentină şi întinzându-se apoi lung, o destrăma cu linia lui albă, pierdută spre celălalt versant, îndepărtat, al văii». După o atare ridicare de cortină, oamenii întâlniţi nu mai au de ce să sur- prindă. Va surprinde mai curând, apariţia Copilei, fata pustni- cului Pădureţii, înrăit pentrucă petrolul îl ocoleşte, această rară şi imaculată floare crescută într’un pământ impur, însă nu va surprinde de fel arătarea diformă, de duh leit pământului ace- stuia, a Iui Bocanu. Am spus câte ceva despre acest personagiu, una din creaţiile cele mai izbutite ale d-lui Radu Tudorap, şi am lăsat să se bănuiască profilul lui de căpcăun, din cine ştie ce Alixăndrie poporană. Nimic n’ar putea suplini, însă, portretul, rabelaisian am spune, în care autorul se întrece acumulând de- talii peste detalii: «Era un om gros şi mare, scorţos, noduros, făcut din linii neregulate şi dure. Avea ceva de copac, de urs, de baci şi de haiduc. Se potrivea poate cu locurile acestea aşa cum vor fi fost înainte^ despăduririi: un trunchiu rezemat în pământ pe doi buşteni. Purta cisme ungureşti, negre, bine lus- truite, fără urmă de praf, înalte numai cât jumătatea pulpei, cu încreţituri dese în dreptul glesnei, nişte încreţituri simetrice, şi regulate, ca la un burduf de harmonică. Deasupra, în cioarecii MENŢIUNI CRITICE 79 de dimie albă, picioarele se ridicau otova, grele şi groase, nodu- roase ea nişte bulamaci. Păreau că susţin atâta greutate încât dacă vor sta mult aşa, ori vor intra în pământ, ori movila se va surpa. O cămaşă albă, bogat încreţită pe poale, se revărsa într’o cascadă de pânzărie peste cioareci, până aproape de ge- nunchi, etc. etc. Din cămaşa fără guler, încheiată strâns, gâtul ieşea sugrumat, roşu, cu creţuri mari, ca ale cismelor. Capul avea forma unui bolovan de râu. Pielea obrazului dură, aspră, prea groasă ca să sufere vreo flexiune, nu făcea nicio cută, părea îndesată, cu paie pe dinăuntru, ca o cismă pusă la uscat. Numai sub fălci se îndoia, îmbrăcând două guşi groase, atât de tari, că le-ai fi crezut îndopate cu boabe de porumb. Pe cap purta o pălărie mocănească, din pâslă tare, cu borurile întoarse în sus, prea mică, acoperind numai creştetul etc. etc. ». Dar dacă posedă arta portretului, realist, şi ar fi de ajuns să ne gândim la toate celelalte personagii ale romanului, Lipănescu, Anghelina, cârciu- marul Dumitrică, Dimopol bancherul, Coteiu, Brebeanu ş. a. in. d., rând pe rând şi cu nuanţe anume portretizaţi, cată să spunem că la d-1 Radu Tudoran imagina aceasta picturală este completată cu tot ceea ce moravurile, acţiunea, incidentele adaogă şi semnifică. O dihanie de talia şi trăsăturile lui Bocanu va duce o vieaţă conformă şi ar trebui să urmărim pe căpcăun în toate detaliile vieţii lui cotidiane sau solemne: ingurgitând mân- căruri grase şi ţuică, de unul singur, în timp ce ai săi îl servesc sau îl asistă, tutelând cărările şi insultând pe «veneticii» care i-au încălcat hotarele, deplasându-se la Câmpina pentru vân- zarea cupoanelor, la masă la Dimopol, convins că bancherul îi întinde o cursă, în aventură galantă la surorile lui Motoaca sau aţiind drumul Copilei şi venind de-a-berbeleacul în vale, rostogolit ca o bute de osânză, toastând la nunta Linei, pe care o dă după* Coteiu, în salonul cu luminile stinse, printre fulgerile deslănţuite şi la para incendiului care aprinde sondele, ar trebui, zic, urmărit în toate aceste peripeţii, groteşti şi savu- roase, pentru a înţelege complexitatea acestui portret şi meşti- şugul artistic cu care d-1 Radu Tudoran a înălţat în două picioare pe quadrupedul acesta şi l-a purtat tot timpul printre oamejni. « Ce-i asta? răcneşte Bocanu în momentul când lumina din salon se stinge. Dă nunta fii-mi nu-mi daţi lumină? Unde-i hoţu dăla ilectrică?» iar în timp ce se aduc lumânări şi lăutarii, orbiţi de fulgere, cântă: « Gura, cioară 1 Vreau ilectrică, nu lăutari 1 Vreau ilectrică, mă, dă nunta Linii 1 Daţi drumul la ilectrică, dă nu, vă omor pă toţi 1» şi în obsesia aceasta e întreg antropoidul, de- venit redevenţiar şi conştient de atotputernicia lui. Pe o treaptă mai jos, în ierarhia romanului, infinit mai umanizat, isteţ, bun de chef şi de glume, spiritual chiar, stăpânind cu dexteritate 8o REVISTA FUNDAŢIILOR. REGALE struna umorului, se situează Gogoi, beţivul, redevenţiarul noro- cos şi în continuă bună dispoziţie. Ascultaţi, povestită de dânsul, în timp ce Motoacă, cinstit şi conştient de îndatorire, îi numără banii, în crâşma lui Dumitrică, întâmplarea cu automobilul: marelui romancier Tolstoi—atunci când în sufletul lor se pro- duce o schimbare hotărîtoare, fie prin evoluţie firească, fie în urma unei întâmplări decisive. Intr’o anumită epocă a vieţii lor, atât.Rimbaud cât şi Tolstoi ar fi dorit să distrugă fără irm. totalitatea creaţiei lor artistice. (Din Illuminations a scăpat rit focul pus de autor un singur exemplar, rămas la tipografie) Iar pictorul Gauguin, care a străbătut oceane şi continente, ne-a lăsat o Operă esenţial identică în toate înfăţişările ei — prin dominaţia elementului decorativ — ca şi cum n’ar fi părăsit nici- odată Parisul. In ce priveşte Spectatorul, în faţa aceleiaşi Opere de artă —1 a Venerei de Milo, bunăDară — emoţia estetică se va deosebi dela ins la ins. Mulţi n’o vor gusta din pricină că idealul lor de frumuseţe femciască presupune integritatea braţelor sau un corp mai îndesat. Alţii vor fi răpiţi de o reverie istorică sau ar- heologică-geografică. Foarte puţini vor avea însuşirea de a pă- trunde prin pâcla secolelor şi negura mileniilor până la starea de suflet care a zămislit această specială expresie plastică, spre a-i gusta poezia fără pereche. Intre tumultul care sileşte pe Artist să creeze şi starea cu graţie a Spectatorului, care retrăeşte pe alt plan, în zonă est, - tică, acest tumult, nu e o deosebire de grad ci de esenţe su- fleteşti. Nici Opera de artă nu face corp comun cu Artistul care a zămislit-o, cu Spectatorul care o gustă. Căci în decursul timpului, de nenumărate ori, Opera de artă şi-a schimbat destinaţia şi funcţia—alterându-şi, pierzându-şi parfumul. Tragedia greaca, a cărei muzică nu s’a mai păstrat, de am rămas numai cu «libre- tele )> lui Eschil, Sofocle, Euripide, ne e azi aproape cu totul' opacă, deşi a fost atât de populară şi de vie. Oratoriile lui J. S. Bach, create pentru orgă şi catedrală, se execută azi — cu alta semnificaţie — de orchestre mari în săli de concert, departe de orice dogme şi orice pietate. «4 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Există lotuşi o unitate a fenomenului estetic, care începe sa se vădească de-aci înainte — unitate creată de concepţia ce stă la temelia acestei lucrări: Recunoscând în personalitate ori- gina creaţiei Operei de artă, înţelegând funcţia sufletească nouă a Spectatorului care se ridică voit până ’n zona estetică şi lă- sând Operei de artă înţelesul ei specific, de a exprima original o stare de suflet originală. Pentru înţelegerea fenomenului estetic nu vom începe dar cu cercetarea Operei de artă — cum înşine am greşit odată *) şi cum au procedat mulţi esteticieni de seamă — ci cu desle- garea tainei sufleteşti a Artistului, a Creatorului de artă. Căci Opera de artă nu va fi în sâmburele ei viu decât ceta ce va ex- prima Artistul şi o vom gusta autentic în măsura în care vom fi pătruns în conflictul sufletesc, rezolvat sau numai destăinuit, strigat în acea creaţie. Din nefericire, mijloacele care ne stau la îndemână pentru întreprinderea unor asemenea cercetări sunt limitate. In primul rând un număr destul de mic de Artişti ne-au lăsat mărturisiri complete cu privire la originile sufleteşti ale Operei lor şi din aceştia un număr şi mai mic au fost, au putut fi sinceri, fie că Artiştii au voit să ascundă izvoarele dureroase ale creaţiei lor, fie că într’adcvăr au creeat în totală necunoştinţă a nevoilor sufleteşti cărora le corespundea necesitatea expresiei lor artistice. Mărturisirile unora sunt apoi întunecate, falsificate de convingeri artistice, religioase sau politice, semne generale ale timpului şi locului. Abia în ultima vreme, când fenomenele vieţii subconşticnte au început a fi mai cunoscute, când raporturile dintre trup şi suflet au început a fi organizate în câteva sisteme tipo- logice, mărturisirile Artiştilor, adevărate sau nu, pot fi în- trebuinţate cu folos pentru descifrarea personalităţii lor, ca şi obser- vaţiile oamenilor de ştiinţă asupra unora din caracterele somatice. Deşi nu toţi admiratorii erotici ai trupului bărbătesc au devenit sculptori de geniu, nu mai încape nicio îndoială pentru cei care cunosc în amănunt viaţa şi au putut arunca o privire în corespondenţa bine păzită a lui Michelangello, că ’n Operele lui răsbate dragostea pătimaşă pentru formele mascu- line, până la a neglija cu totul pe cele femenine sau a le masculiniza. Tot astfel un cercetător mai nou al lui Rimbaud *) ne oferă următoarele lămuriri, revelatorii: «Departe de a crede pe Rimbaud un inverlit, mi se pare că ne găsim în faţa unui ins lovit de neputinţă... Nu e vorjja 1 2 1) Benjamin Fondane: Rimbavd le voyou, Paii«, 1933. 2) Vezi Mic tratat de Estetică, Bucureşti, 1926. ORIGINILE CREAŢIEI ARTISTICE S5 să precizăm aci natura acestei neputinţe, dar mi se pare că vad în el un caz foarte limpede de inhibiţie sufletească cu frustrare parţială, dacă nu totală, a activităţii sexuale... In contact cu Rimbaud nu se poate să nu ai impresia şi apoi convingerea, penibile, a unei absenţe, a unei purităţi sexuale, neputinţă din care Rimbaud îşi trage şi o mândrie şi o umilire, care-1 încarcă de puteri neobişnuite (« fiu al soarelui », « eu sunt intact », « na- tură princiară », « suprem savant») precum şi de crize de furie care-i arată întreg neantul firii lui («oribila cantitate de forţă pe care natura mi-a refuzat-o totdeauna »), alături de desgustul lui pentru ora «scumpului corp» şi a «scumpei inimi». Văd de asemenea în opera lui o fereastră de scăpare către amintiri din stadiul sadic-anal (cf. Les Accroupis, duhoarea latrinelor) o aplecare enormă sado-masohistă (agresivitate împotriva celorlalţi şi împotriva sa însuşi), etc. ». Şi drept încheiere: «E cu atât mai ciudat că Rimbaud a renunţat la creaţia literară, cu cât avem siguranţa că era pentru el o împlinire esenţială, întovărăşindu-se poate cu tot felul de voluptăţi». Fără un studiu amănunţit asupra biografiei şi corespondenţei lui Dostoievschi, ne va fi greu să înţelegem şi să gustăm vre- odată neînşelaţi personajele şi simţimintele «subterane» ale vastei lui opere — deşi criticii literari se mulţumesc a căuta şi a arăta « frumuseţile » acestei creaţii. ' Nici setea de glorie, nici pofta de înavuţire nu sunt determi- nantele originare ale unei adevărate Opere de artă, cu toată falsa evidenţă sau propria mărturisire a unor Artişti. Căci Crea- torii de seamă nu s’au bucurat mai niciodată de renumele care a venit prea târziu şi răsplata celor mai însemnaţi a fost mai totdeauna prea meschină ca să-i fi putut mulţumi şi îndemna la chinurile zămislirii. « Simt o adevărată nevoie fiziologică de a-mi aşterne gân- durile pe hârtie », mărturiseşte în p.ină maturitate un scriitor român *). « Subiectele mă frământă mai mu t timp, până ce se coc dela sine. Atunci, cu sau fără voia mea, trebue să le aştern pe hârtie. Dacă nu le-aş scrie, aproape că n’aş mai putea să trăiesc ». Toţi Artiştii lumii ar semna aceste rânduri — chiar cei lipsiţi de un deosebit meşteşug artistic. La restaurant, unde se ducea să ia dejunul, Beethoven uita bucatele alături, scriind note — dintr’o necesitate vitală şi mai tiranidă — pe lista restaurantului. *) M. Sadoveanu în Vremea, Decemvrie 1942. 86 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Tot atât de semnificativă e fereala lui Ibsen, crâncenul ad- \ersar al formelor vieţii burgheze, care mărturisi indignat unui tânăr vizitator român: — Mi-am făcut obiceiul, Domnule, de a nu vorbi niciodată despre lucrările mele. Mulţi ca dumneata vin să mă iscodească. Nu mai departe decât săptămâna trecută a fost aci, pe scaunul pe care stai dumneata, cunoscutul critic danez, Brandes, care de altminteri îmi este prieten şi discut bucuros cu el orice chestie de sociologie, politică sau morală, dar nu cu aplicare la piesele mele. Ei bine, aproape a trebuit să mă cert cu el din pricina stăruinţei ce punea de a discuta asupra dramelor mele şi de aceea îmi pare rău, tânărul meu domn, că nici cu dumneata nu voi face o excepţie ». Totuşi Ibsen vorbi de piesele lui, arătând aproape adevărata lor faţă revoluţionară: ■—■ Numai atunci consider eu piesa coaptă, când niciunul din personajele piesei nu-mi mai seamănă mie, când au propria lor personalitate, când pot merge fără sprijinul meu, pe propriile lor picioare: şi numai atunci le dau drumul să intre în scenă. De altminteri pe bună dreptate — şi nu ca o butadă — am răs- puns adesea criticilor mei, care mă acuzau că am exprimat cu- tare idee sau simţimânt în cutare piesă: «Faceţi o confuzie re- gretabilă ; eu nu am exprimat niciodată aceste cugetări, ci per- sonajele mele dramatice. Intrebaţi-le şi acuzaţi-le pe ele, dar nu pe mine. E adevărat că eu le-am creat, dar cu răspund de gândurile şi sentimentele lor tot atât cât un părinte este răs- punzător de actele copilului său ». Comparaţia nu e de loc convingătoare. Alegerea problemelor care se desbat în dramele lui Ibsen, atmosfera şi dcsnodământul lor, semnificaţia lor specială, ne arată limpede din ce izvoare su- ileteşti s’au hrănit şi au ieşit la lumină. De altfel însuşi Ibsen, încercând să sc apere, schimbă masca, punând una şi mai străvezie: — «Nu, tinere, eu n’am voit să distrug, cum am fost acuzat, instituţiile pe care societatea actuală le consideră sacrosancte: căsătoria, familia, religia sau chiar Statul, ci am voit doar să le curăţ de sgura şi rugina prejudecăţilor ce s’au pus pe ele de-a- lungul veacurilor şi să le dau o valoare morală pe care o consi- deram superioară »1). Totuşi în niciuna din piesele lui, Ibsen nu ne arată că ar putea reieşi vreodată din firea omenească, aşa cum e plămădită — instituţiile pure, de o moralitate numai de el cunoscută. Ceea ce a zămislit uriaşul dramaturg al Nordului , a purces nu dintr’un x) C. Hoisescu: O convorbire cu Ibsen. (« Ramuri >>, 1942). ORIGINILE CREAŢIEI ARTISTICE S7 . cuget moral, ci din tainicele lui conflicte cu lumea înconjură- toare. Nu totdeauna însă interpretarea găseşte miezul misterios al Operei şi niciun mijloc nu e de prisos, din câte ne poate oferi ştiinţa cunoaşterii omului. Multă vreme, bunăoară, ne-a fost foarte greu să descifrăm semnificaţia picturii decorative, voit primitive, aproape puerile, a iui Gauguin. Vagabondajul lui, după ce părăsise o situaţie înfloritoare la Bursa din Paris şi căsnicia fericită cu doi copii, nu părea a avea vreo legătură cu atmosfera de legendă a pân- delor lui celor mai caracteristice. Dintr’un prospect comercial am putut vedea că unele tablouri ale pictorului au fost transfor- mate şi transpuse în obiecte decorative: panouri, tapete, cre- ioane pentru mobile, în deosebi pentru camere de copii. E de regretat că Paul Gauguin n’a fost îndemnat de un editor să ilustreze fabulele lui La Fontaine. Din biografia marelui Artist ani reţinut că-şi petrecuse copilăria în Martinica, sub privegherea unei dădace negrese. Se lămurea astfel nostalgia lui după insu- lele ecuatoriale, prezenţa scandaloasă a amantei negre în ate- lierul din Paris, la întâia întoarcere din Pacific. Descifrarea deplină a psihologiei lui Gauguin şi a caracterului artei lui aparent puerile, perfect decorative, ne-a adus-o o întâmp’ătoare notă grafologică, totuşi amănunţită, care arăta o retrogradare în infantilism a slovelor marelui pictor. Totul se lămurea: Gauguin nu putuse uita marea fericire a copilăriei lui din paradisul cald al dădacei negre. Intreaga-i fiinţă năzuia după acea epocă fără pereche a vieţii lui, pe care o retrăia inconştient, în infantilismul scrisului, în puerilitatea şi decorativul multicolor al picturii lui. Cunoscând originea psihologică a creaţiei artistice, ne va fi mai uşor să pătrundem în semnificaţia ei autentică, să ne dăm seama în ce măsură Artistul a putut realiza adevărata-i origi- nalitate sau în ce măsură s’a abătut dela ea — şi s’o gustăm în adevărata-i esenţă. Numai în treacăt criticul şi istoricul de artă s’au oprit până azi la acest mister fecund al Artistului, în întunerecul căruia «e ascunde secretul creaţiei. Din această pricină, la câteva mi- i de producţie artleniistică, cultura umană nu posedă încă un tablou de valori, o sistematizare şi o rânduială pe temei psiho- logic a familiilor de Artişti pentru o judecată şi valorificare sigură, definitivă, a originalităţii lor — precum lipseşte o cerce- tare amănunţită, tehnică, a mijloacelor de expresie în diferitele arie, spre a putea urmări inovaţiile în mânuirea materialului determinate de necesităţile expresive ale artistului, şi evoluţia acestor inovaţii. 88 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Iată de ce Estetica stă neclintită de o sută cincizeci dc ani căutând o definiţie a «frumosului » în loc de a fi mers la originea lui — şi din aceeaşi pricină numai o totală schimbare a menta- lităţii criticilor şi istoricilor de artă în sensul arătat mai sus, va da Esteticii adevăratul ei conţinut, judecătorului de artă un instrument de valorificare estetică, valabil. * * * Că originile creaţiei artistice sunt de rang vital, cerându-şi dreptul la expresie, la satisfacţie, asemenea tuturor celorlalte instincte ale vieţii — de unde înrudirea Operei de artă cu psi- hoza fantastică a bolnavului care-şi împlineşte pe alt plan o puternică dorinţă vitală înnăbuşită cu sau fără voie — se vede şi din alte trăsături psihologice mai pu in însemnate ale ma- rilor Creatori. Cu modestia lor aparentă sunt de o sălbatecă vanitate, care izbucneşte brutal, pe neaşteptate, dacă nu cumva copleşeşte fără întrerupere, ca o lespede, pe contemporanii mai puţin în- zestraţi. «Se bucură de virtutea modestiei numai cei cărora Dumnezeu le-a refuzat celelalte virtuţi », mărturiseşte cu orgoliu Goethe, care ştia bine că n’avea de ce fi modest. Spectatorul nu e mai niciodată vanitos de satisfacţia pe care i-0 procură înfăţişarea unei mari Opere de artă, nici măcar atunci când şi-a dat seama de valoarea ei înaintea multor contempo- rani, cărora le-o tălmăceşte. Criticii, în genere, nu se ţin mândri de activitatea lor intelectuală, oricât de însemnată, dar sunt foarte sensibili la valoarea creaţiilor lor artistice, oricât de mo- deste, din care pricină — cazul lui Sainte-Beuve —■ nu sunt în stare sau nu vor să preţuiască aşa cum s’ar cuveni pe cei mai de seamă Creatori ai timpului lor. Alături de vanitate, se observă la marii Artişti conştiinţa — de atâtea ori exagerată — că sunt fiinţe de excepţie şi cer cu destulă vigoare şi fără nicio ruşine, legi de excepţie dacă nu chiar privilegii pentru inimitabila lor făptură. Şi de multe ori — pe bună dreptate 1 — li se acordă. Iar geloziile dintre Artişti, când sunt contemporani, întrec cu mult pe ale pisicilor prea desmierdate. Nu arareori un mare Creator a folosit mijloace meschine pentru a lovi în existenţa unui contemporan, bănuit de concurenţă. Căci creaţiile artistice nu sunt, cum cred neştiutorii, desfă- tări generoase ci frământări vitale, şi nu e de mirare că ’n lumea Ar iştilor apare, ca la fiare, în formele cele mai necruţătoare, străvechea luptă pentru viaţă. Din aceiaşi pricină, gustul artistic al Creatorilor e aproape totdeauna limitat de propriul lor temperament, de puternica ORIGINILE CREAŢIEI ARTISTICE 89 lor originalitate. Darul de a ieşi din preferinţele şi metodele personale, de a uita patimile sociale sau ideologice pentru a trăi în rang estetic priveliştea unei creaţii diferite, îl găsim mai ades la Spectatorii de rând, care n’au de luptat împotriva unei prea tiranice originalităţi. «Deşi arta Dv. îmi e cu desăvârşire de neconceput... r> îşi începea strictul, 1 pidarul poet Paul Valery scrisoarea’ din volu- mul omagial închinat de «Nouvelle Revue Frangaise » în 1923 vastului, revărsatului prozator Marcel Proust. Ceea ce intră perfect în rânduiala sufletească a marilor Artişti. Să facem un pas mai departe în misterul creaţiei artistice şi să cercetăm originea expresiei, în înţelesul ei cel mai general, dela gestul amibei care întinde un braţ din protoplasma informă, la mişcarea leului care sare şi dă înapoi, la răgetul elefantului rănit, la articulaţia sonoră a primului om, la învierşunarea sculp- torului asupra blocului de piatră. Intâile mişcări — expresii ale fiinţelor vieţuitoare — sunt pri- cinuite de nevoia vitală de a prinde şi încorpora materia străină, de a feri organismul de atacul similar al celorlalte fiinţe. Sunt expresiile cele mai simple, cele mai — dacă putem spune astfel — inexpresive, identice cu ele însele de-a-lungul întregii scări zoologice, dela steaua de mare până la sculptorul Mestro- vici şi muzicianul Enescu. Celelalte expresii, dela ţipăt la Opera de artă, au ■— după obser- vaţii proprii pe care le-am dori verificate de specialişti, zoologi, biologi, lingvişti, filosofi — o pricină organică de două grade: 1. Necesitatea uşurării unei dureri şi chiar a unei bucurii prea mari, prin crearea artificială a unei alte dureri sau bu- curii, prin derivarea influxului nervos într’o risipă suplimentară de energie. Durerea unei răni sub operaţie e uşurată prin du- rerea unui deget muşcat până la sânge sau printr’un răcnet. Muşcătura gratuită a degetului, răcnetul sunt echivalentul creaţiei artistice. 2. Necesitatea de a anula prin repetiţie o acuitate, un jar fizic sau sufletesc, de o intensitate excesivă, derivate ca mai sus în strigăt sau un sistem mai complex de mişcări corporale — după experienţa care ne arată că simţurile noastre nu mai percep o senzaţie repetată. «Văzând Profetul pierderea apropiată a neamului său ne- credincios — stă scris în Vechiul Testament — se aruncă în praful drumului şi-şi sfâşie vestmintele ». Şi aceste gesturi repetate anticipat sunt echivalentul creaţiei artistice. REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ţ)0 La fiinţele superioare, cu deosebire la om, asemenea gesturi de derivare a influxului nervos, asemenea repetiţii în vederea anulării unei simţiri prea vii, devin tipice: Ele se preschimbă mai târziu, când n’au o cauză reală ci numai una presupusă, într’un mijloc de semnalizare, de semnificare a acelor dureri sau bucurii prea vii, devin noţiuni. Un întreg sistem de comu- nicaţii se stabileşte astfel între oameni prin mişcări corporale, apoi gesturi sintetice, în sfârşit strigăte care cu timpul se ar- ticulează. Precum scrisul a devenit stenografie, strigătul prelung şi mişcările corporale s’au sintetizat în cuvânt articulat, apoi în frază, în discurs, odată cu desvoltarea creerului şi în deosebi a lobului stâng, stimulat de exerciţiul tot mai precumpănitor al mâinii drepte. Iată originea graiului omenesc — şi a tuturor celorlalte mij- loace de expresie. Viaţa socială, tot mai complexă, a diversificat la infinit graiu- rile primitive şi a înmulţit mijloacele noastre de expresie până la complexitatea actuală a tuturor artelor. Artiştii’ urmăresc şi ei, de-a-lungul întregii vieţi, atenuarea tumultului lor sufletesc. Numai arareori durerosuL proces e rezolvat, anulat cu desăvârşire, ceea ce echivalează cu încetarea oricărei activităţi artistice sau cu zămislirea unor Opere care sunt numai palida pastişare a unor creaţii organice. Se înţ bge că şi drumul invers de cercetare, de la Operă la taina sufletească a Creatorului, e cu putinţă şi ne ajută să re- venim la Operă cu mai multe mijloace de înţelegere şi pre- ţuire. Că expresia — ca de altfel tot mecanismul creerului uman — s’a ivit nu ca un instrument de cunoaştere ci ca unul de apă- rare şi de adaptare, se poate vedea şi din relativa sărăcie a lim- bajului, ca şi a celorlalte gesturi. Avem numai mijloace e de expresie necesare A'ieţii. Ne lip- si sc, bunăoară, cuvintele care să determine diferitele mirosuri fundamentale — necum nuanţele ! — şi ne folosim de perifraze sau de izvorul lor spre a le numi: miros de ceară, de vin, de pară, pentru cele eterice; de camfor, resmarin, cuişoară pentru cele aromatice; de iasomie, portocală, tei, pentru cele de flori; la fel pentru celelalte grupe de mirosuri: de mosc, putrede, de ars. de capră, etc. Simţul gustativ e determinat numai de patru cuvinte, dulce, acru, sărat, amar — toate celelalte gusturi rămânând a fi ex- primate foarte greu, sau de loc. Atât culorile cât şi sunetele sunt numite de prea puţine cuvinte faţă de bogăţia noastră vizuală şi auditivă. Contrastele, ORIGINILE CREAŢIEI ARTISTICE 91 armoniile de culori şi sunete le percepem, le trăim, clar nu le putem numi. Din asemănarea aparentă a psihozelor cu creaţiile artistice, Dr. Freud, creatorul şcoalei psihanalitice care tămădueşte unele maladii psihice şi nervoase aducând în lumina conştiinţei « com- plexe refulate », a zămislit şi o teorie estetică, întemeiată pe .acelaşi principiu. Izvorul creaţiei artistice e într’adevăr necesitatea de a ex- prima un sbucium sufletesc, o durere sau o dorinţă, un surplus de simţiri vii, devenite acute; dar Opera de artă e cu totul altceva decât sistemul de reacţiuni aflate într’o psihoză. Bol- • navul şi-a înnăbuşit o dorinţă—Artistul şi-o exprimă. Expresia psihozei este involuntară iar elementele ei sufleteşti se înfăţi- şează mascat, transfigurate de simboluri, unele foarte străvechi, general umane şi de care bolnavul, falsul artist, nu are nicio cunoştinţă — precum, trezit din somn, nimeni nu poate ghici adevăratul tâlc sjl viselor sale. ' Artistul creează în deplină cunoştinţă a folosirii materialelor, totdeauna în deplină voinţă. Izvoarele lui sufleteşti, chiar când nu le vede, le exprimă cu putere, transfigurându-le cu preme- ditare şi numai după legile stricte ale artei de care se serveşte — depunând uneori o strădanie crâncenă spre a izbuti să toarne în Opera de artă echivalentul sau compensaţia stărilor sale su-’ fleteşti şi a stârni astfel în sufletul Spectatorului un ecou emo- ţional prevăzut, năzuit. In psihoză nu intră nici voinţă nici luciditate. Bolnavul pluteşte fără cârmă în noaptea sufletului deslănţuit. In Opera de artă găsim expresia limpede a originalităţii Artistului, voinţa lui categorică de a se exprima — supunerea de-atâtea ori pe- nibilă, la un sistem de norme de creaţie, pe care nu oricine şi le poate însuşi. Psihoza e o deviere a forţelor sufleteşti; creaţia, dimpotrivă •o afirmare categorică, o împlinire directă. Bolnavul şi-a pierdut personalitatea. Artistul, dimpotrivă, ia cea mai puternică şi înaltă conştiinţă de existenţa sa originală în Univers. E firesc ca tot ce atinge şi înrâureşte fiinţa Artistului să se rtsfrângă şi asupra Operei. Nu trebue să exagerăm totuşi până la a creea o teorie a Artiştilor sănătoşi şi Artiştilor bolnavi, zămislitori de artă « bolnavă » sau «sănătoasă )>. Personalitatea Creatorilor s’a dovedit, de cele mai multe ori, de o duritate de diamant, pe care zadarnic au acoperit-o pecinginea şi muci- gaiul mizeriilor ce alterează şi descompun făptura omenească. 92 KEVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Cunoaştem artişti de o robusteţe fizică şi sufletească im- presionantă, neatinşi de niciun morb, de niciun beteşug: Tizian, Goethe, Victor Hugo... dar mult mai mare e numărul Arti- ştilor care au luptat eroic pentru integritatea fiinţei lor sub- minate şi au pierit de timpuriu: Holderlin, Lenau, Mozart, Emi- nescu, Nietzsche, Van Gogh, Maupassant, etc. * Pentru a ne da seama în ce măsură a înrâurit suferinţa asupra geniului lor, va trebui în prealabil să facem o deosebire între maladiile constituţionale şi cele întâmplătoare. In privinţa celor întâmplătoare — accidente, boli molipsi- toare — este sigur că temperamentul Artistului rămâne neatins în esenţa lui, deşi suferinţa devine adeseori subiectul principal al creaţiei. S’ar putea găsi cu uşurinţă oarecari similitudini în Opera poeţilor tuberculoşi, bunăoară, sau în creaţiile sifiliticilor terţiari, dar originalitatea, timbrul propriu al unor asemenea Artişti răzbate totuşi categoric prin identităţile ocazionate de acele suferinţe. Faptul nu trebue să ne surprindă, căci e firesc. Izvorul creaţiei nu se află în morbul tuberculozei sau al sifili- sului, căci altminteri toţi tuberculoşii sau sifiliticii ar trebui să cânte ca L^nau şi Samain, să strige ca Nietzsche. In privinţa maladiilor constituţionale, s’a observat adesea unele ciudate fenomene. Nu puţini sunt pictorii miopi sau astig- matici. Şi e turburătoare observaţia că au suferit de o slăbire a auzului muzicanţi de valoarea unui Beethoven, Smetana, Bruckner. Despre Mozart se ştie că avea urechea exterioară diformă, pe o treaptă inferioară de evoluţie. Să fi izvorît geniul lor artistic dintr’un efort de compensaţie? Nu putem da un răspuns afirmativ. Faptul că artişti la fel de valoroşi n’au suferit de deformări sau insuficienţe conge- nitale, faptul că nu toţi surzii şi toţi astigmaticii devin compo- zitori şi pictori, ne îndreptăţeşte să susţinem că personalitatea, izvorul creaţiei, domină şi aceste imperfecţii constituţionale. De altfel studii mai amănunţite au arătat că scleroza urechii lui Beethoven, care a fost un sifiloid, uşor de recunoscut după înfundătura rădăcinii nasului, rotunjimea ochilor, forma gurii şi moartea timpurie, la 53 de ani, se datoreşte unei excesive şi prea îndelungate concentrări intelectuale. Iar desele contraste dintre sunete înalte şi başii bubuitori, unele pauze neaşteptate, care ar corespunde turburărilor lui auditive, pauzelor inimii slă- bite, sunt numai câteva — prea puţine — din elementele de ex- presie, nu esenţa limbajului şi personalităţii lui B eethoven. * * * Dela vechii cântăreţi eleni care invocau Muzele, cerându-le ajutorul, şi încă de mai înainte, se credea că un duh suprana- ORIGINILE CREAŢIEI ARTISTICE 93 tural inspira pe Artişti, pe ghicitori, pe profeţi. « Inspiraţia » — ca o iluminare spontană în care Artistul îşi recunoaşte viitoarea Operă — e socotită şi azi ca un fenomen real, de care pomenesc nu numai profanii, ci numeroşi Artişti. Adevărul e că izbucnirea conflictului lăuntric, a cărui soluţie trebue să fie Opera de artă, se produce uneori dincoace de lu- mina conştiinţei — şi «inspiraţia » e tocmai conştiinţa frenetică a Artistului despre necesitatea anih'lării acelei dureroase ten- siuni, prin expresie, a anulării conflictului prin repeţirea lui artistică şi deci mutarea lui în alt domeniu. Această luare de cunoştinţă poate fi spontană; alteori însă e nevoie de o lungă scurgere de timp. Mulţi Artişti mărturisesc de a fi purtat ani întregi cu ei «ideea » Operei de artă, înainte de a fi fost realizată. Opere de artă v sate în primii ani ai tinereţii sunt astfel realizate la celălalt capăt al vieţii. {Cazul lui Wagner care purta în sine, dela vârsta de 30 de ani, pe când compunea Lohengrin, opera Parsifal, scrisă la 73 de ani). Realizarea unor Opere de artă în tensiunea frenetică a «in- spiraţiei » a fost adeseori desăvârşită. Dacă structura generală a Operei cere uneori o elaborare conştientă, îndelungată. în schimb datele elementare cele mai valoroase sunt iraţionale, mijind deodată din străfundul amin- tirilor uitate, din tezaurul impulsiilor nebănuite. Descoperiri, inovaţii expresive, îndrăzneli ale sincerităţilor adânci se iscă deodată în conştiinţa Artistului aplecat asupra materialului său artistic — şi ele trebuesc înfăptuite îndată, cu aceeaşi sponta- neitate a ivirii lor. Unii compozitori îşi notează «inspiraţia» pe marginea manşetelor. Unii scriitori, spre a schimba sau a adăoga un cuvânt textului din ajun, sar din somn în puterea nopţii. Un biograf scrie despre un literat oceidental pe care l-a cu- noscut de-aproape că visele şi viziunile sunt temeliile creaţiei lui poetice; că visele joacă un rol hotărîtor în Opera sa; că scrii- torul e conştient de acest fapt şi nu arateori aprinde lampa, no- tând pe peretele de lângă pat conţinutul lor. De cele mai multe ori e nevoie însă de o amarnică luptă cu materialele în care Artistul doreşte a-şi turna tumultul sufle- tesc. Mărturisirile Creatorilor, variantele Operelor lor, părăsirea şi reluarea acestei titanice munci, sunt revelatorii. Saperficialitatea multor Opere de artă, nu lipsite de va- loare, corespunde de cele mai adeseori uşurinţei cu care au fost înfăptuite. Ibsen lucra trei ani, rareori doi ani, la o piesă care nu depăşea o sută de pagini. Pentru o jumătate de veac de activitate, Opera 94 REVISTA FUNDA") i.'.OR REGALE muzicală a lui Wagner e relativ mică. Piesele lui f’irandelio, compuse în ultimii ani ai vieţii, sunt într’adevăr numeroase, autorul înjghebând două sau trei pe an — fiindcă de fapt dra- maturgul a scris o singură piesă, însufleţită de o singură pro- blemă, în diferitele ei înfăţişări. Se cunoaşte mucenicia stilistică a lui Flaubert, mărturisită în corespondenţă de-atâtea ori. Trei ani i-au trebuit genialului poet/român Eminescu, ca dela aceste versuri, din 1873, începute la Berlin (Călin Nebunul) .- Pânzaiii învăpăiate în zăpadă viorie Luna moaie ’n ape albastre şi le ’ntinde pe câmpie. trecând printr’o nouă formă, din 1875, aşternută în Iaşi: Pânzăiii învăpăiate de ninsoare viorie Luna moaie ’n râuri albe şi le ’ntinde pe câmpie, să se oprească în sfârşit la această gingaşă, estompată privelişte de basm, forma definitivă din 187G (Crăiasa din poveşti), Neguri albe, strălucite Naşte luna argintie Ea le scoate peste ape . Le întinde pe câmpie. Beetlioven se străduia zile şi nopţi întregi, uneori claustrat în încăperea-i neîngrijită sau umblând năuc pe câmpie, pentru a găsi expresia cea mai potrivită, mai grăitoare, a sbuciumatei lui simţiri'—iar amorţirea auzului, anchiloza urechii, s’ar- da- tora după unii savanţi acestor eforturi neîntrerupte. O întreagă tehnică e necesară realizării Operei de artă pe care Artistul şi-o însuşeşte cu destulă caznă, pe care. şi-o îmbo- găţeşte neîncetat — el dându-şi seama că niciodată mijloacele de expresie nu vor fi îndestulătoare spre a reda întregul complex, finele nuanţe, ale intenţiilor lui artistice. Din această pricină marii Creatori au fost adesea şi mari inovatori în tehnica expresiei lor, dela arta cuvântului la arhi- tectură. Bach era un excelent reparator de orgi iar Wagner a introdus în orhestră câteva instrumente de vânt, nefolosite până la el. Unii Artişti vorbesc — şi pe bună dreptate — de partea ha- zardului în realizarea Operei de artă, de Opere de artă concepute într’un fel şi realizate uneori cu semnificaţii diametral opuse. Totuşi, niciuna din aceste Opere nu scapă de sub controlul simţului artistic al Creatorului, nu iese din cercul magic al per- sonalităţii lui. Un sculptor, bunăoară, care ademenit de unele daruri ale hazardului ar încerca, silind modelul să ia tot felul ORIGINILE CREAŢIEI ARTISTICE 95 de atitudini, unele mai originale şi mai penibile decât altele, spre a scăpa de repetirea a cinci mii de ani de realizări plastice, va trebui până la urmă să exclame: — Cu neputinţă să mai găsesc o figură origihală! Totul a fost spus! Adevărul e că Artistul trebuia să purceadă dela un senti- ment propriu, dela o dorinţă, dela o nostalgie sau o durere a lui, pe care s’o realizeze cu ajutorul expresivităţilor corpului umai>: Numai astfel ar fi dat modelului, şi poate cu destulă uşu- rinţă, o atitudine pe care n’o repetă aidoma niciuna din sculp- turile lumii. Lupta cu materia pentru a-i imprima expresivităţi cât mai puternice şi mai proprii ţine uneori cât viaţa însăşi a Artistului, pururi nemulţumit de înfăptuirile sale. Ibsen care, precum am văzut, lucra doi-trei ani la câteva zeci de pagini, cerea şi cola- borarea Spectatorilor săi: «Cine nu pune din propria-i imagi- naţie ■— declara în 1900 aceluiaşi tânăr — spre a completa in- suficienţa cuvintelor şi spre a umple golurile reticenţelor, nu poate prinde înţelesul întreg al pieselor mele». In simfoniile lui Mozart se pot urmări cu destulă claritate eforturile compozito- rului de a se desbăra de formele prea cursive ale expresivităţii italiene, spre a ajunge la adevăratul stil mozartian—pe care până la urmă îl realizează şi pe care-1 găsim, cu toată vivaci- tatea lui, chiar în «Rcquiemul» compus pe patul de moarte. Alte ori formele devin cu-adevărat expresive după eforturile unei întregi şcoli artistice, ale câtorva şcoli, dacă nu chiar ale unui mileniu. Catedralele Evului-mediu au început ca mici biserici, după un model oriental. Se mai afla în Paris, înainte de 1940, primul model dela care a purces creaţia monumentală a cate- dralei Notre-Dame. Cine trece prin Luvru, sala plasticei elene, cu fiecare pas depăşeşte un veac şi simte că o întreagă civili- zaţie s’a străduit, dela formele rigide ale conducătorului de car, luate dela şcoala hieratică egipteană, să ajungă la expresia unui stil propriu, înfăptuit în sfârşit tocmai la celălalt capăt al sălii, în statuia care-şi mlădie atât de viu şi de cald, atât de vorbitoare deşi mutilată, trupul împăcat cu sine, stil desăvârşit al lumii ei, Venera de Milo. * * * Orice individ, prin infinitatea posibilităţilor de amestec şi rânduire a genilor din cromozomii celulelor germinale, e fără pereche. Artistul se iveşte supus aceleiaşi legi biologice: E ne- asemuit. Există oare o ambianţă socială sau vreo dispoziţie înnăscută care să determine apariţia Artistului? 96 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE In afară de afirmaţii sporadice şi superficiale, nu avem până azi un studiu temeinic al acestei probleme. Cercetările asupra familiei oamenilor de seamă rămân de făcut ca şi cele asupra dinastiilor, care ne oferă documente mai sigure, mai numeroase, cuprinzând un mai mare număr de generaţii. Se spune că oamenii mari apar determinaţi de timpul lor, a cărui expresie sunt. Dar cum nu toţi oamenii unui timp ating aceeaşi măreţie şi originalitate, este evident că trebue să le căutăm cauza aiurea — şi anume ei în înşişi, în însuşirile Jor. S’ar părea că ’n massa ereditară s’ar afla sâmburele ge- nialităţii. Totuşi e un fapt notoriu că oamenii de seamă apar de obicei în sânul unor familii fără proeminenţe, iar urmaşii unor asemenea oameni sunt mai puţin remarcabili. «Cine fu tatăl lui Isaac Newton — se întreabă biologul Stockard — Newton care timp de câteva secole fu cel mai mare om de ştiinţă, şi ce deveniră copiii lui? Ce fu tatăl şi ce fu urmaşul celui mai mare dramaturg al Angliei, Shakespeare? Şi ce răspuns dobândim la aceeaşi întrebare privind pe Napoleon, Pasieur, Bismarck, Rontgen ? ». Kretschmer e încredinţat că geniul apare — urmărind des- făşurarea unei eredităţi — mai cu seamă în momentul când o familie foarte înzestrată începe să degenereze. Dacă « degenerare » înseamnă aci nu o scădere şi alterare a vitalităţii, ci o neadaptare a realitate şi o cheltuire a influxului nervos în realizări pe plan spiritual, atunci afirmaţia e un simplu truism: Oameni înze- straţi vor produce totdeauna Opere de valoare. Autorul pune accentul însă pe un element psihopatologic care ar fi o parte integrantă, un ferment al genialităţii ■— fapt desminţit de atâtea genii perfect sănătoase. Stockard e de părere că ereditatea în evoluţia ei tinde a păstra o linie mijlocie. La animale puritatea rasei şi încruci- şarea unor indivizi cu însuşiri caracterizate — viteza cailor, lap- tele vacilor ■— duce totdeauna la păstrarea acestor însuşiri şi la înlăturarea pe încetul a caracterelor contrarii. La oameni, de asemenea, împreunarea unor familii alese, va duce la ivirea unor inşi cu însuşiri nobile. Geniul apare totuşi — afirmă bio- logul american — din amestecul unor indivizi cu totul deose- biţi, nu din puritate rasială. «Adevăratul geniu — care se iscă atât de rar în genul uman —nu e produsul unei purităţi ci al unui amestec, din care pricină n’are de fapt niciodată urmaşi similari). Istoria artelor cunoaşte totuşi cazul familiei Bach, remar- cabili muzicieni, culminând cu genialul J ohann Sebastian Bach. Dar acel fenomen nu s’a mai repetat şi deci nu poate anula ob- ’) Ch. K. Stockard: Temelia trupească a personalităţi, 1932. ORIGINILE CREAŢIEI ARTISTICE 97 servaţiile de mai sus. El s’ar mai explica într’o oarecare mă- sură şi prin aceea că arta lor nu e expresia propriei personalităţi, ci mai curând expresia unui stil colectiv, din care pricină Operele lor sunt atât de înrudite încât uneori pot fi puse în seama ori- căruia dintre ei. Miracole ale naturii, sfidând orice lege, creaţii ale unor forţe biologice spontane şi capricioase, geniile, care nu au nici părinţi nici urmaşi, se ivesc totuşi uneori în buchete, dând strălucire deosebită unei epoci, care e urmată de obicei de o epocă ştearsă, istovită. Geniile literare şi sculpturale din epoca lui Pericles, fi- gurile remarcabile ale artei italiene din timpul Renaşterii, dela Cellini la Leonardo da Vinci, maeştrii picturii flamande, ai pic- turii impresioniste franceze, ai muzicii romantice germane, dela Weber la Wagner, urmaţi de artişti mult mai puţin originali, ar îndreptăţi credinţa în existenţa unei ondulaţii, a unei pen- dulări în tainicele forţe vitale care zămislesc geniile. Geniile care, dela început şi dintr’odată, să fi dat măsura originalităţii şi expresivităţii lor, sunt foarte rare. Tot atât de rari sunt artiştii precoci, care de altfel se istovesc curând, genul uman având nevoie în genere de o maturizare înceată, fenomen care-1 deosebeşte de toate celelalte mamifere, chiar de cele mai înrudite. O cercetare asupra celei dintâi întâlniri a Artistului cu unel- tele lui de expresie, rămâne de făcut, spre a stabili felul în care vocaţia îşi strigă preferinţele. Tatăl lui Mozart era violonist la Curtea din Salzburg. Copilul-minune a cântat şi la vioară şi la pian—dar a devenit pianist şi compozitor. Dorise tatăl? Preferase Artistul? Marele virtuoz român Enescu s’a întâlnit în- tâmplător în copilărie în nordul Moldovei cu o diblă. Dacă n’ar fi găsit-o? Cunoaştem medici şi chiar ofiţeri de marină care, cu pasiune sălbatică, şi-au părăsit îndeletnicirile spre a se deda muzicii. Berlioz a fost respins, ca elev, dela premiul Conservatorului fiindcă expresia compoziţiei sale depăşea priceperea şi gustul tuturor profesorilor din comisie. Pictorii Rousseau le Douanier şi Paul Gauguin au intrat în arta lor la o vârstă relativ înaintată, când nimeni — nici ei — nu credeau că vor fi pictori de valoare, iar Cezanne a trebuit să fugă de-acasă, din sudul Franţei, spre a putea picta la Paris, pricinuind multă amărăciune şi ruşine tatălui său, om de afaceri şi bancher. Părinţii lui Richard Wagner îl visau pictor; el de- veni compozitor. 7 98 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Predispoziţii tainice călăuzesc pe Artist spre arta preferată* suntem încredinţaţi că spre acea artă care opune firii lui rezi- stenţa cea mai mică: Numai arareori hotărăsc împrejurările. Un literat destul de înzestrat mărturisea că ’ncepuse în copi- lărie, deşi sărac, cu toate artele deodată: picta, sculpta, cânta la vioară, compunea, scria — şi a rămas la arta cuvântului pentrucă era cea mai ieftină: Hârtia şi condeiul le avea şi pentru trebuinţele şcoalei. Să fi fost numai atât? Predispoziţiile merg de cele mai multe ori, odată cu dcs- voltarea personalităţii Artistului, la specializări în sânul aceleiaşi arte. Sunt pictori decoratori, peisagişti, portretişti. Sunt poeţi lirici sau dramatici. Wagner, în afară de un marş militar, n’a compus decât drame muzicale. In vremea Renaşterii, cu toată specializarea lui mărturisită şi recunoscută, Artistul arăta aptitudini multiple, dela gravură şi bijuterie până la arhitectură şi construcţie de fortificaţii- Michelangello era sculptor renumit — crease pe tânărul David* înfăţişat într’o piaţă a Florenţei — când fu chemat de Papă şi însărcinat cu pictura Capelei Sixtine, apoi cu ridicarea unui monument funerar. Tot el înălţă zidurile de apărare ale Flo- renţei şi lăsă planul cupolei Sf. Petru. Dar epoca şi oamenii Renaşterii sunt fără pereche. Şi în timpurile noastre unii Artişti se exprimă în câteva arte deodată. Sculptura lui Derain e tot atât de personală ca pictura lui, atât de preţuită. Baudelaire ar fi putut fi un perfect colorist, dacă ţinem seamă de gustul lui pentru pictură, dovedit în excelentele-i cronici plastice. Literatura scriitorului român T- Arghezi dovedeşte acelaşi lucru, de altfel ca şi auto-portretul în peniţă, lucrat de autorul nemulţumit de lipsa unui desenator: Şi e până azi cel mai bun portret al poetului. Wagner şi-a scris însuşi libretele care, fără a fi la înălţimea muzicii, dovedesc totuşi reale aptitudini literare şi remarcabile însuşiri dramatice. Am pomenit mai sus de luptele Artistului cu materia în care-şi modelează expresia. In această luptă intră, mai mult sau mai puţină vreme* străduinţele Artistului de a se lepăda de influenţele străine şl de a-şi crea propriul alfabet. Căci arareori apar Artişti cu mijloacele de expresie proprii* zămislite organic de originalitatea lor adâncă; de cele mai multe ori, la începuturi, Artistul se mulţumeşte cu o expresie parţială şi împrumutată, propria lui fire fiind încă puţin diferenţiată* experienţa lui artistică neîndestulătoare ■— dorinţa de a-şi co- munica tumultul personal nu îndestul de scrupuloasă: Mijloa- cele de expresie ale Artiştilor maturi, a căror faimă e gene- rală, ispiteşte cu uşurinţă pe noul Creator —■ adoptându-le ORIGINILE CREAŢIEI ARTISTICE 99 mai mult sau mai puţin conştient, mai mult sau mai puţin învăluit. Urmează apoi evoluţia firească a temperamentelor artistice înfăţişând uneori, la cele două capete ale vieţii, aspecte aproape contradictorii. Ne vom ocupa cu alt prilej de forţele care mărginesc sau în- lesnesc afirmarea personalităţii artistice, de Artiştii zişi profe- sionişti, de stilul colectiv, de Artiştii-interpreţi, şi vom încheia amintind de « Artiştii » vieţii. Dcla o anumită atitudine în faţa vieţii — începând cu Se- neca, figura cea mai cunoscută, unele caractere s’au împotrivit vulgarităţilor sau numai obiceiurilor vremii, creând astfel,- prin simpla lor purtare, un stil de viaţă mai mult sau mai puţin legat şi de un stil vestimentar. Din propria lor făptură în des- făşurarea zilelor, astfel de temperamente au zămislit un fel de «Operă de artă». In timpurile mai apropiate şi-au dobândit faima de « Artişti i> ai vieţii un Brummel, « frumosul Brummel», şi Oscar Wilde în Anglia, un Barbery d'Aurevilly, Theophile Gautier şi alţii în Franţa — iar un original romancier francez Huysman’s a creat un personaj literar, des Esseintes, întruchipând un destul de ciudat «Artist» al vieţii. Confuzia contrarie, de a lua Opera de artă drept viaţă or- ganică, omenirea o cunoaşte din străvechi timpuri. E celebră legenda lui Pygmalion îndrăgostit de frumuseţea sculpturii sale Galateea, ca de o făptură vie. Dar asemenea confuzii, în gene- ralitatea cazurilor, ţin azi de psihiatrie. Viaţa trăită — pe care nu trebue s’o confundăm cu biografia, cu povestirea scrisă a unei vieţi — e de sigur, în totalitatea ca şi în amănuntele ei, expresia credincioasă a unei persoane, dacă nu a unei personalităţi. Totuşi nu putem socoti Operă de artă această viaţă trăită, din următoarele pricini: 1. Ii lipseşte adesea originalitatea. 2. Când această originalitate există, expresia ei e de natură organică, strict determinată, nu artistică. 3. Şi în sfârşit îi lipseşte voinţa de a fi înfăţişată ca o Operă de artă, în vederea unei satisfacţii sufleteşti a Spectatorului. Nu acelaşi lucru se poate spune de autobiografie sau de bio- grafii în genere, căci în măsura în care n’au numai un scop in- formativ ci şi unul estetic, ele sunt Opere de artă, zămislite de o personalitate creatoare în vederea unei satisfacţii pur su- fleteşti — ca un tablou sau o tragedie. Din nepriceperea originii creaţiei artistice, a esenţei Operei de artă şi a raporturilor dintre artă şi Spectator, civilizaţia 7 ÎOO REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE noastră a cunoscut ruşinoasele procese la care au fost supuşi un Flaubert, un Baudelaire, ale căror Opere au fost mutilate, un Oacar Wilde, osândit pe temeiul unor fapte de rang vital, dar şi cu argumente scoase din Operele sale literare. Similitudini de «stil» al vieţii se pot observa la anumite grupe de artişti, în toate timpurile, cu urme evidente deşi nu hotărîtoare în creaţiile lor. Trăsături asemănătoare găsim, bună- oară, în vieţile neliniştite, ambulatorii, ale unor pictori atât de deosebiţi în Opera lor ca Van Gogh, Gauguin, Toulouse-Lautrec, Pascin... Un alt «stil» de viaţă au încercat să impue, cu un scandal urmărit anume, «pour dpater le bourgeois », primii da- daişti, ca şi urmaşii lor supra-realiştii. Dar, încă odată, numai făcând deosebirea între viaţa orga- nică şi viaţa Operei de artă, ne vom putea da seama de esenţa acesteia din* urmă — şi de ce « Artiştii » vieţii nu pot fi socotiţi Artişti, în adevăratul înţeles al cuvântului. F. ADERCA ESTE ARGHEZI UN POET OBSCUR?’) In constelaţia lirismului nostru contemporan, Arghezi trece drept un poet obscur, ale cărui intenţii poetice ar fi cu dinadinsul- învăluite într’un fel de ceaţă artificială. Originalitatea poetului, atât de învederată pentru preţuitorii săi, a apărut adesea ca excentricitate. Chiar când îşi arătau voinţa de a se apropia de fenomenul liric arghezian, spre a-1 descifra înţelegător, exegeţii universitari credeau a se lovi la poet de o radicală neadaptare a expresiei, la conţinut. Acest sentiment, de sigur bizar la profe- sioniştii criticei de catedră (M. Dragomirescu, G. Bogdan-Duică, N. Iorga, D. Caracostea) nu mai uimeşte când reprezintă pragul recepţiei lirice a publicului, amator de literatură. Nu se poate totuşi vorbi de o răspândire a poeziei lui Arghezi. Trei ediţii ale culegerii care-1 reprezintă aproape sintetic pe autor. Cuvinte potrivite, în curs de doi ani (1927—1929), apoi alte trei ediţii definitive, ale operei lirice, la Fundaţiile regale, în interval de şapte ani (1936—1943), par a pleda în sensul contrar: cum că puţine mesagii poetice ar fi solicitat publicul nostru, ca acela datorit lui Tudor Arghezi. Poetul, de bună seamă, a fost citit în straturi intelectuale largi, câştigându-şi cu fiecare nouă ediţie alţi admiratori. Cu toate acestea, climatul liricei argheziene ră- mâne îmbietor numai pentru un public mai restrâns, special afectat poeziei, şi în deosebi celei moderne, continuând a nelinişti şi descumpăni cercurile mai largi ale cititorilor cultivaţi. Chiar cine a străbătut în întregime peisagiile variate ale universului poetic arghezian, păstrează impresia că nu s’ar putea familiariza cu unele din aspectele lui, fie că l-ar respinge, fie că i-ar fi nelămurite. Asupra piedecilor de ordin e ic sau aşa zicând, precum şi de altă natură, vom reveni în capitolul următor. Deocamdată ne limităm la examinarea elementelor care s’ar opune înţelegerii acestei poezii, iar nu admiterii ei. ■ Un prim element, de altfel pur exterior, este de ordin cronologic. Arghezi n’a avut, ca poet, o activitate continuă. A debutat la 16 ani, într’o obscură revistă macedonskiană, Liga ortodoxă *) *) Capitolul prim al cărţii: Introducere in poezia lui Tudor Arghezi, sub tipar la Fundaţia Regele Mihai I. IOZ REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE (1896), al cărei scop militant era reabilitarea mitropolitului Ghe- nadie. In acel moment, sub direcţia patronului literar, precocele începător compune unele poeme cu armonii imitative, în sensul simbolismului instrumental (Renâ Ghil); le-ar fi compus cu impunerea unor modificări, la care n’ar fi consimţit? aşa pretinde autorul, dar fapt este că şi în anii următori, 1897'—1898, scăpat de sub controlul maestrului, care-1 unsese cu o recunoaştere pu- blică, răsunătoare în pustie, tânărul poet se mai arată ispitit de aceleaşi metode muzicale (Revista modernă şi Vieaţa nouă). După acest debut, foarte promiţător, poetul dispare timp de şase ani din publicistică. Când publică din nou, la revista de sub condu- cerea nominală a lui V. Demetrius (Linia dreaptă, 1904, cinci numere bilunare), poeziile lui, desprinse cu titlurile în cifre, dintr’un ciclu denumit Agate Negre, învederează emanciparea faţa de tutela maestrului, sarcastic ironizat în articolul-program, despre Yers şi poezie. Totuşi, fără a mai fi instrumentalist, poetul cultivă versul fluid, şerpuitor, de certă sugestie muzicală şi se arată influenţat de Baudelaire, ca şi de unii din epigonii lui, în caracterul macabru al unor inspiraţii; în articolul teoretic, capital pentru cunoaşterea esteticei argheziene, se ia apărarea simboliştilor stigmatizaţi cu porecla de decadenţi, dar se respinge versul liber, cu recomandarea rimei, care « face dialectica licidă şi-i decorează spiralele »; într’adevăr, Agale negre obţin apreciabile efecte de fluiditate prin pivotarea uneori a unei strofe de până la opt şi zece versuri, numai pe două rime, în scopul mărturisit. Substanţa liricei e în acel moment a unui romantism frenetic, pendulând între macabru şi suavitate, cu accese de retorism hamletic. Ilarie Chşndi cenzurează ce nu-i place, dar se arată interesat de talentul poetului şi mai ales de caracterul răspicat al convingerilor lui art stice. înainte de a-şi face însă un nume, prin acest nou debut, mai personal decât precedentul, poetul care-şi scrisese versurile în chiliile mănăstirii Cernica şi ale Mitropoliei din Bucureşti, ca ierodiaconul Iosif N. Theodorescu (cu semnătura literară T. Arghezi), părăseşte odată cu cinul, şi ţara, expatriindu-se în Elveţia. In timpul acestei noi pauze, poetul îşi caută o altă formă de vers şi îşi limpezeşte neliniştile, dar'nu se gândeşte să publice. Fără să-l consulte, d-1 N. D. Cocea îi publică, în primul număr din Tiafa Socială (Februarie 1910), un manifest liric în vehemente versuri incendiare, dar şi constructive: Sărmi fie verbul, limbă De flăcări vaste ce distrug, Trecând ca şerpii când se plimbă; Cuvântul meu să fia plug Ce faţa solului o schimbă, Lăsând în urma lui belşug. (Rugă de seară, în Cuvinte potrivite) ESTE ARGHEZI UN POET OBSCUR? 103 Era un fragment din manuscrisul autograf, păstrat într’un sul, al Agatelor negre. Poetul trimite din Elveţia alte bucăţi, de un accent mai temperat, care apar alternativ cu crâmpeiele din poemul primei tinereţi. Reîntors în ţară, la sfârşitul anului, T. Arghezi se lasă prins de solicitările vechilor legături monahiceşti şi din campania dusă împotriva unui episcop, se alege cu faima de pam- fletar. De acum înainte (1911—1918), gazetăria îl absoarbe aproape complet, deşi versurile din Viaţa Socială, remarcate în Viaţa Românească, la Miscellanea, ca acelea ale unui geniu sau ale unui nebun, rezolvaseră dilema redacţională prin încadrarea temporară a poetului printre colaboratorii regulaţi ai revistei ieşene, cu poezii şi cronici dramatice. Poeziile apar sporadic şi nu reuşesc a-i preciza fizionomia lirică. După război, Arghezi se face remarcat de moderniştii dela Contimporanul şi revistele anexe, care-1 revendică pentru energia colţuroasă a unora din ultimele poezii (Prinţul, în Umanitatea, I, 2, 1920) şi sinceritatea unor viziuni de infern uman (Ion Ion şi Dimineaţa, în Hiena, II, 1, 1920), precum şi pentru principiul economiei verbale, enunţat într’un articol-program din Cugetul Românesc şi ilustrat cu proprii exemple. Poetul răscoleşte limba şi frământă versul, după legile temperamentului său, fără a milita pe o poziţie de avangardă literară; un portret al său, cubist, de H. Maxy, îi smulge o protestare categorică, împotriva metodelor plastice, cu consecinţe torţionare, de scaun electric. In această fază evolutivă a liricei argheziene, de materializare uneori brutală a expresiei, E. Lovinescu, ajuns adept al simbolismului muzical, îl situiază pe poet printre « falşii simbolişti », acordându-i cu reticenţă credit, într’o frază finală care merită a fi deshumată (Poezia nouă, în Critice, IX, 1924). Neorientarca criticului, asupra unui scriitor care publica de 28 ani, ce e dreptul, fără a-şi fi strâns compunerile în volum, se explică şi prin insuficienta informaţie, dar mai ales prin umbrirea pe care a adus-o poetului, gazetarul, creator al unui stil pamfletăresc. Discontinuitatea activităţii lirice, nota nouă a fiecărui avatar (1896, 1904, 1910, 1920) şi notorietatea pamfletarului s’au împotrivit fixării poetului în atenţia publică. Cronologia nu ar fi suficientă pentru lămurirea «obscurităţii» ar- gheziene, decât dacă am lua termenul în înţelesul contrar aceluia de notorietate. Pe măsură însă ce notorietatea poetului Arghezi creşte, în preajma apariţiei Cuvintelor potrivite (1927), se statorniceşte şi faima lui de autor dificil. Cu volumul proaspăt apărut, dinainte-i, scotocitorul G.Bogdan-Duică credea găsi în exegeza poemei Trium- ful, aluzii la ocupaţia duşmană, scăpându-i cu desăvârşire sensul itructurării duale, limpede formulată ca o cheie oferită de-a gata: Osânda fiindu-ţi dată de-a creşte îndoit, Făcuşi din tine două puteri adânci de ură... 104 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Mult mai târziu, după ce poetul îşi va fi tipărit Flori de mucigai (1929) şi Cărticică de seară 1935 (în ediţia definitivă, Versuri de seară) când bătălia din jurul lui Arghezi, stârnită de apariţia Cuvintelor potrivite, se încheiase favorabil, cu ralierea lui E. Lovinescu la frontul criticei tinere, N. Iorga a redeschis campania, de o parte pe calul de bătaie al pretinsei imoralităţi a poeziei, pe de alta, pe tema neinteligibilităţii lor. Să ne oprim, deocamdată, la acest din urmă temei al criticei tradiţionaliste, împărtăşit de altfel şi de M. Dragomirescu, reprezentant al criticei pe care o vom numi-o raţionalistă. Pentru acesta din urmă, poezia nu-şi putea impune valoarea, decât în măsura în care satisfăcea nevoia logică a recepţiei cerebrale. O poemă trebuia să corespundă trep- telor formale ale înţelegerii raţionale, printr’o gradaţie logică desăvârşită. Nu era compusă logic? poezia era defectuoasă şi nu putea râvni la treapta supremă, de capodoperă. Viciul nu i se părea mctodologului de natură organică, ci numai funcţională; supusă unei transformări, după indicaţiile criticului, cu articularea tranziţiilor şi cu rectificarea progresiunilor logice, bucata literară îşi căpăta fizionomia definitivă, de capodoperă (aşa ar fi fost drese, din opere de talent, în capodopere, Isus de Panait Cerna şi Pe Golgota de George Gregorian, succesorul precedentului, în stima esteticianului integralist). De bună seamă, din vocabularul simbolist, M. Dragomirescu culesese expresia de «suggestie», pentru a o manevra în felul său, subordonând însă mai departe intuiţia valorilor lirice, condiţiilor raţionale ale în- ţelegerii. In analiza unei poezii, profesorul cerea să se caute întâi «ideea fundamentală », ca element motrice al lirismului, iar după surprinderea ei, indicarea desfăşurării ei progresive. Emoţia estetică era condiţionată de suportul logic al senti- mentului. De ce am stăruit asupra acestei erezii raţionaliste, în interpretarea poeziei? pentrucă ingerinţa ei, ca un criteriu eficace în învăţământ, a pus stăpânire pe mai toţi învăţăceii profesorului, care a format numeroase serii de dascăli de litera- tură română, până la pensionarea sa (1938). Lui M. Dragomi- rescu i se datoreşte în mare măsură aversiunea autorilor de manuale didactice, faţă de poezia argheziană, pe temeiurile logicei formale. Obscuritatea lui Arghezi decurge în primul rând din nerespectarea logicei formale. Fără a fi ilogic şi neraţional, dintr’o orientare către subconştient, ca suprarealiştii, poetul român nu compune poema cu gradaţia logică, scumpă pro- fesorilor. Poemele lui reprezintă adeseori stări de conştiinţă, succesive, cu ruperea punţilor de legătură, a tranziţiilor. Să urmărim, de pildă, textul unei scurte poezii, dintre cele mai puţin citate. ESTE ARGHEZI UN POET OBSCUR? io5 Dimineaţa, seara, triste, Triste-s oare ’ntr’adevăr?. Umbre-atâmă de batiste Şi de fire lungi de păr. De vor fi sau nu, precum Ochiul de ciclop Ie vede, Zugrăvite ’n vânt cu fum, N’au conture nici parfum Ramurile din livede! Printre prunii din amurg Cântă ’n ritmuri de tipsii Ghersul moale, stihul turc, Şi arab, dela geamii. ’ Rugăciune! nebunie! Ca bolnavii gem cu toţii. Sunt nebuni? In chinovie Au şi munte şi câmpie. Catapeteasmă pustie, In altar, îmi intră hoţii. (Biulbiul, în Cuvinte potrivite) După titlul poeziei, care e un cuvânt turcesc, cu înţelesul de privighetoare, asistăm la priveliştile unui sat dobrogean. Peisajul e trist sau capătă o coloratură mohorîtă, în sufletul subiectului contemplativ, a cărui privire intensă (ochiul de ciclop!) nu reţine amănuntele vii, ci se fixează asupra aspectelor sintetice, în care se şterg conturele şi miresmele. Urechea e solicitată însă de vacarmul cultului mahometan, care îi apare ca un non-sens. Pentru ce? pentrucă sufletul poetului «catapeteasmă pustie », i-a fost devastat, rămânând fără credinţă. O privire fugitivă asupra satului turcesc, o impresie asupra cultului religios, o viguroasă mărturie a neaderenţei religioase, sunt momente sufleteşti care, alăturate, constitue atmosferă. Lipsa unei articulaţii logice nu constitue temei estetic pentru nereceptarea poemei, dar poate compromite înţelegerea ei raţională. Aceeaşi facultate e pusă la cumpănă în mai multe rânduri, prin percepţii lirice, nu în deajuns de limpezi. O inteligenţă analitică, dispusă a se lăsa furată de sugestiile poemei, numai după ce i se vor fi lămurit toate amănuntele, poate fi nedumerită asupra înţelesului legat de versurile: Umbre-atâmă de batiste Şi de fire lungi de păr. io6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Dacă nu îi va răsări în minte reprezentarea unei despărţiri cu ecouri afective, cititorul va urma lectura cu reticenţă. « Ochiul de ciclop » poate fi o a doua piedecă de ordin raţional. Iată şi a treia: Sunt nebuni? In chinovie Au şi munte şi câmpie. Cuvintele subliniate n’au niciun sens logic, dar pot avea unul figurativ: de ce gem ca bolnavii? nu le oferă chinovia toate peisa- giile sufleteşti după care tânjesc? Chiar şi finalul poate fi acuzat de ilogism, dacă cei doi termeni sunt examinaţi într’o succesiune cu raportul cauzal inversat, care ar trebui astfel restabilit: îmi intră hoţii în altar şi îmi lasă sufletul răvăşit, ca o catapeteasmă pustie. Obscuritatea e aci rezultatul unei nepotriviri, nu între viziunea şi expresia poetului, ci între sinteza propusă de poet şi facultatea de percepţie lirică a cititorului. Aşa pusă, chestiunea atrage pu- nerea în discuţie a raporturilor dintre text şi cititor. Aceste ra- porturi au suferit o evoluţie simţitoare în decursul ultimelor decenii. Poezia evului clasic e o literatură de tip social, care presupune adaptarea desăvârşită a poetului, la nivelul publicului său, din clasa burgheză, înstărită şi cultivată. Câte un scriitor, ca Moliâre, care vrea să lărgească acest cerc, spre a cuprinde şi pe spectatorii mai simpli, supune piesele lui, aprecierii prealabile a bucătăresii şi trece cu succes prin această probă de foc, deoarece apelează la bunul simţ, facultate universală (fără deosebire de sex, categorie socială şi nivel cultural). Când romanticii reacţio- nează împotriva raţionalismului exclusivist, prin colorile vii ale versului sonor, care vorbeşte inimii şi închipuirii, noutatea in- dispune numai pe conservatorii habotnici ai tradiţiilor literare, dar îşi găseşte ecou în sensibilitatea şi imaginaţia maselor cititoare, solicitate cu o elocinţă irezistibilă. Cel puţin aşa numiţii « mari romantici », prevăzuţi cu un foarte oportun temperament oratoric, îşi comunică emoţiile prin efecte izbitoare de coloare şi sunet, în cadenţe largi, periodice, perfect articulate logic, apte aşa dar să smulgă lacrimi publicului, cu mai multă eficacitate chiar decât autorii dramatici sau poeţii lirici ai veacurilor precedente. Re- percusiunile fiziologice ale literaturii: cutremurul trupului, spaima, înduioşarea, însufleţirea cu îndemnul la acţiune, sunt efecte la îndemâna suverană a romanticilor, cu respectarea logicei, prin caracterul explicit al reprezentărilor şi prin gradarea proceselor afective, până la culminare. Sub raportul, aşa dar, al comunicati- vităţii, oricât ar fi de subiectivă şi individualistă literatura ro- mantică, ea înmulţeşte posibilităţile de sguduire a cititorului, adăugând sensurilor raţionale, pe care le satisface, valenţele sensibilităţii şi imaginaţiei. Contemporan cu retorii romantismului, ESTE ARGHEZI UN POET OBSCUR? 107 •câte un «mic romantic » moare nerecunoscut, spânzurat de un felinar (Nerval) sau sucombă după o îndelungată eclipsă mintală {Holderlin), aşteptându-şi decenii de-a-rândul dreptatea postumă nu pentrucă ar fi fost lipsit de talent sau de geniu, dar fiindcă n’a fost preocupat de ecoul public al "problematicei lui. Sub acest semn, al individualismului estetic, se desvoltă simbolismul. Limbajul liric se izolează de limbajul general, într’un cerc de emoţii şi de sensaţii rare, prin care artistul sublimează viziunea sa, la modul idealist. Poezia nu mai concurează cu pictura; descrierilor amănunţite le iau locul indicaţiile vagi de cadru, ca în stampele japoneze. Sentimentul nu se mai desfăşură, cu dialectica sa pasională, ci e înlocuit de stări sufleteşti, de un climat emotiv, de o atmosferă, cu răsunet în sensibilitatea muzicală a celor iniţiaţi (Germanii au găsit noţiunea din vocabularul respectiv: die Stimmung). Tudor Arghezi s’a format în ambianţa simbolismului francez, pe lângă estetişti intransigenţi ca Al. Macedonski şi Al. Bogdan- Piteşti. In profesiunea sa de credinţă din 1904, asupra importanţei căreia atragem din nou luarea aminte, îl vedem preocupat, cu 20 de ani înaintea celebrei desbateri stârnite de abatele Bremond, de a izola noţiunea de poezie « pură » (chiar termenul de « poezia pură » e la Arghezi, în finalul articolului din Linia dreaptă), de parazitările anecdotei, ale umorului, ale declamaţiunii dramatice, ale gândirii filosofice şi ale descrierilor oţioase. Rolul poetului, prin limbajul versului, este « de a pune poezia interioară a altuia, în stare de spasm şi de ondulare către nelimitat », de a stârni aminti- rile şi de a ataca şi în cititor « sensaţiunile somnolente ». In acest moment, Arghezi concepea în poet un fel de traducător ideal al emoţiilor care dormitează în fiecare dintre noi. Accentul era pus pe fondul comun de emotivitate, în sensul vieţii morale afective, rezemată pe amintire, cu cortegiul ei de regrete şi nostalgii. Agate Negre erau construite pe echilibrul nestabil dintre macabrul deca- dent şi suavitatea sentimentală. Poetul îşi alcătuise o estetică, atestând pe scriitorul matur, dar versurile lui mărturiseau o criza de creştere, nestrăbătută până la capăt şi nedepăşită. Remarcabile în aceste versuri fluente, agitate de chestionarul frenetic al abso- lutului, specific adolescenţei, sunt ivirile sporadice ale unor notaţii lirice, în care-1 găsim prefigurat pe Arghezi, în fizionomia maturi- tăţii sale masive: «ploaia, baltă de otravă», «părul, plantă de infern », sau «crep de doliu », ori «râu de jale » (Litanii), amin- tirea o « cămilă brăzdând nisipurile ’n mers », luna bolnavă « cul- cată peste un pachet zdrenţos de vată », iar ocazional parnasian: Trecutu-i spada descântată ce taie inima ’n felii de bronz, de aur şi de-agată. (din Agate Negre—21) io8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE In oraşul mort, fiecare dală e un « şarpe care sc mişcă sub călcâie când prind pe dânsele să calc» (Din Agale Negre—4); «beznele profunde», către care e împins sufletul, sunt « greoaie., ca un şal de bronz » (Din Agale Negre, Pe ploaie). Obscuritatea lui Arghezi, în momentul maturităţii, e adesea produsă de o notaţie lirică neaşteptată, şi care nu pare a face corp cu textul. In Portret (Kalende, I, 1, 1928 şi în Versuri, ediţie definitivă), structurarea duală, romantică, de înger şi demon, constitue tema poeziei, care sc încheie în acest fel: Mi-a muşcat un dinte degetul mic Şi-l otrăvi cu marea otravă. Ţi-aduci aminte ? Te-am cocoloşit Şi te-am aruncat în lavă. Poate că poetul a vrut să suggere o metodă de terapeutică mo- rală, care constă în extirparea necruţătoare a răului, spre a evita generalizarea infecţiei. Degetul mic i-a fost muşcat de dintele îndoielii? l-a «cocoloşit» şi l-a «aruncat în lavă», restituindu-1 clocotului sufletesc dc unde se ivise răul. Mai neexplicit e finalul unui alt frumos poem, în care sunt urmărite liniile destinului, în trăsăturile din podul palmei. Sfârşitul e bruscat cu o figuraţie simbolică, urmată de o recomandarea Hultanul a cerut boabe de sânge. Leagă-i rana, nu i-o strânge, Şi pliscului, când i se deschide, Dă-i boabe de stafide (Timpuri, în Versuri) S’ar putea crede că hultanul este destinul individual, înver- şunat asupră-şi, aşa cum Prometeul gidian îşi cultivă vulturul, ca pe propria conştiinţă. De data aceasta însă, normele terapeuticei ne rămân nelămurite. Procedeul de a nu numi lucrurile pe numele lor este simbolist,, rezemându-se pe suggestie. La Arghezi, întrebuinţarea lui nu e sistematică; iar atunci când se produce, îşi oferă deslegarea până la urmă. Aşa, în frumoasa poemă De dincolo (Revista Fundaţiilor Regale, III, 2, 1936 şi Versuri), cu tema ascensiunii la cer, se în- ţelege abia în final că e vorba de sufletul unui copil, « călcat de noapte », care Se chinuia să moară, de şapte Nopţi... Simbolul înfăţişează alteori cauza relativei obscurităţi. Un exemplu hotărîtor este «Intre două nopţi» (Cuvinte potrivite)» una din cele mai izbutite poeme constituind dramă metafizică, cu substrat creştinesc. ESTE ARGHEZI UN POET OBSCUR? 109 Mi-am împlântat lopata tăioasă în odaie. Afară batea vântul. Afară era ploaie. Şi mi-am săpat odaia departe sub pământ. Afară batea ploaia. Afară era vânt'. Am aruncat pământul din groapă, pe fereastră. Pământul era negru: perdeaua lui, albastră. S’a ridicat la geamuri pământul până sus. Cât lumea-i era piscul şi ’n pisc plângea Isus. Săpând s’a rupt lopata. Cel ce-o ştirbise, iată-1, Cu moaştele-i de piatră, fusese însuşi Tatăl. Şi m’am întors prin timpuri, pe unde-am scoboiît, Şi în odaia goală din nou îmi fu urît. Şi am voit atuncea să sui şi ’n pisc să fiu. O stea era pe ceruri. In cer era târziu. Căutarea divinului e materializată prin săparea mereu mai adâncă, în odaie, care este cămara sufletului. Prin leit-motivul furtunii (ploaia şi vântul, care bat afară) se obţine atmosfera de dramă sufletească. Curiozitatea lectorului nu e satisfăcută în modul cel mai clar, spre a cunoaşte rezultatele investigaţiei mo- rale a poetului. Aceasta sporeşte emoţia estetică, dar numai pentru publicul restrâns de poezie, care nu caută în poemul liric, anecdota. Condensarea extremă, în numele principiului economiei ver- bale, întunecă înţelesul mai ales în împrejurarea când poezia conţine nucleul anecdotic, al unui mic roman de dragoste (In- scripţie pe un portret, Gândirea, 1923, în Cuvinte Potrivite). Deşi poezia e una din cele mai cunoscute, şi cu toate că am mai inter- pretat-o altădată, nu e poate de prisos să i mai scormonim odată măruntaiele. Cunoşti în vreme visul că sfârşeşte. Ţi-ai aşteptat oşteanul trist pe scut Să-ţi intre ’n zale reci în aşternut Şi să-ţi frământe trupul tâlhăreşte. Şi te socoţi ca iedera, deodată, Rămasă ’n legănare şi pustiu. Ai bănuit că platoşa-i pătată, Pe care odihniseşi, cu rachiu. Făptură vrăjitoare şi duioasă! Nu te-am oprit s’aştepţi şi să suspini, Ci te-am lăsat să-l încâlceşti în spini Fuiorul vieţii tale de mătasă. Mi-am stăpânit pornirea idolatră Cu o voinţă crâncenă şi rece; Căci somnul rău nu trebuia să ’nnece Sufletul meu de piscuri mari de piatră. 1 IO REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Durerea noastră-aduce cald şi bine Celor hrăniţi cu jertfele din noi. Eu, noaptea, ca un pom, ascult în mine Căzând miloase ’n cuiburi sfinte foi. Evenimentele povestei de iubire suferă în poezie de o interver- tire care face descifrarea ei destul de dificilă. Iată-le, restabilite în ordinea lor cronologică. Subiectul-povestitor, înaintea obiectului iubirii sale,- căreia îi vorbeşte la persoana a doua, recapitulează romanul: a iubit-o cu o «pornire idolatră », stăpânită însă cu «o voinţă crâncenă şi rece», ca să-şi păstreze individualitatea, ameninţată prin convieţuire; femeia, probabil desamăgită de adoraţia nefinalistă, şi-a legat destinul de un bărbat de rând, grosolan şi băutor, fără să fie oprită dela această alegere de orgoliosul ei închinător; suferinţa femeii îşi găseşte însă ecoul în sufletul celui dintâi, al cărui orgoliu nu e necompatibil cu mila. învăţătura acestui mic roman este pusă înainte, în primul vers, care formulează cu energie consumarea, visului, prin lucrarea timpului. Timpul al doilea al duratei epice urmează apoi, cu în- truchiparea bărbatului celuilalt, într’un oştean «trist», abrutizat de alcool, care-i frământă trupul «tâlhăreşte », pe platoşa pătată cu rachiu (o dublă figuraţie simbolică, deosebit de energică); mezalianţa morală a femeii, « făptură vrăjitoare şi duioasă », este la rândul ei figurată prin simbolul iederii « rămasă ’n legănare şi pustiu », simbol intercalat ceremonialului bestial al posesiunii care-1 precede şi-i urmează, în textul poemei; acestui sentiment al femeii îi răspunde acela anticipativ al subiectului povestitor, care nu-i oprise alegerea, lăsând-o să-şi urmeze destinul, concre- tizat în celălalt simbol, al fuiorului de mătase încâlcit în spini Primul moment al povestirii, conţinând sentimentul de adoraţie al bărbatului, frânat din motive de personalism absolut, urmează abia în strofa penultimă; aceasta conţine admirabilul vers, definitoriu al individualismului transcendent: Sufletul meu de piscuri mari de piatră. In sfârşit, strofa finală conţine expresia sentimentului de com- pătimire, concretizat în ultimele două versuri prin simbolul po- mului, ale cărui frunze, în cădere, fac aşternut cuiburilor; compă- timirea se nuanţează aci cu caritatea creştină, ca şi în versurile dintâi, în care durerea conjugată a amanţilor ideali « aduce cald şi bine » poate omenirii întregi, hrănite cu jertfa lor. Prin alternanţa registrelor de bestialitate şi suavitate, în simboluri memorabile, precum şi prin înălţimea morală a semnifi- caţiilor, Inscripţie pe un portret e una din cele mai expresive poeme ale lui Arghezi. In condensarea excepţională, se poate surprinde o variantă personală a temei din Luceajârul lui Eminescu: refuzul ESTE ARGHEZI UN POET OBSCUR? III iubirii e însă la Arghezi principial şi anticipativ, întemeindu-se pe orgoliul personalist, umanizat până la urmă prin sentimentul generos al compătimirii, cu reminiscenţe religioase. De bună seamă, prin intervertirea momentelor epice, ca şi prin concizia crâmpeelor de povestire, între care se intercalează simbolurile figurative, romanul de iubire e pe cât de chintesenţiat, tot atât de neexplicit. Prin propriile puteri, cititorul întrevede o parte numai din ficţiunea ideală, închipuită de poet, dospind injuste nesatisfacţii de ordin estetic din cauza neînţelegerii com- plete. Poezia lui Arghezi nu îşi afirmă decât cu totul accidental (mai ales în tinereţe) înclinarea către enunţarea conceptelor; în lira lui nu a încolţit ambiţia de a-şi adăoga o coardă nouă: poezia de gândire. Câteodată însă, ideia îşi scapără strălucirea, cu un joc de lumini şi de tenebre, deliberat. Intr’unul din Psalmi, în care-şi exprimă cu un accent crâncen, setea de extincţie şi voinţa de a-şi înăbuşi mesajul, cititorul e chemat să deslege enigma unui vers cu iz bisericesc: Numai suferinţa cerului, păcat Nvri cu ea să turburi apa din Iordan. înainte de a se lovi de dificultatea textului subliniat, acelaşi cititor, nedeprins cu simbolurile verbale argheziene, este nedu- merit de expresia « suferinţa cerului», pe care e îndemnat să o înţeleagă în analogie cu raportul verbal atât de răspândit, din expresia: chinurile iadului; dacă săvârşeşte acest proces de aso- ciaţie, atunci cerul îi apare ca un alt tărâm de suferinţă, în con- tradicţie cu elementara învăţătură creştinească. In realitate, poetul n’a vrut decât să varieze termenii noţiunii mai clar expri- mată într’un vers anterior: O neliniştită patimă Cerească Braţul mi-1 svâcneşte, sufletul mi-1 arde. « Suferinţa cerului» este aşa dar suferinţa credinciosului, în căutarea lui Dumnezeu, răul metafizic-religios; poetul speculează asupra improprietăţii, nu atât pentru a da cititorului dureri de cap, cât pentru a nu se repeta şi pentru a nu cădea în explicitarea prozaică. Totuşi, repetăm, poetul speculează variaţia verbală, pentru încântarea acelor cititori cărora, prin propunerea unui alt raport verbal, neuzitat, li se sporeşte valoarea lirică a textului. Vom reveni, în capitolul următor, asupra obscurităţii derivate din manevrarea unor raporturi verbale noi. Ca să revenim însă la textul primordial, dificultatea rămâne întreagă şi după ce s’a lămurit sensul expresiei: suferinţa cerului. Ce va să zică: nu e păcat de a turbura apa din Iordan, cu căutarea împătimită a lui 112 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Dumnezeu7 Sensul pe care-1 propunem ni se arată ca plauzibil: de vreme ce taina botezului, precum şi apa sfinţită (sau numai una din două), nu au puterea de a ne potoli suferinţa, rezultată din căutarea zadarnică a lui Dumnezeu, nu ne rămâne decât să ne răscolim această suferinţă, ca o altă tulburare a apelor, iar Cerul nu ne va socoti ca un păcat, suferinţa pe care el însuşi ne-o pricinueşte. Am spus că poezia lui Arghezi nu îşi dă în vileag ambiţii filo- sofice; în schimb, îşi pune uneori în mişcare un alt resort: acela normativ. Preocupare etică? oricât ar părea de curios, răspunsul nu poate fi decât afirmativ. Din lectura poeziei lui Arghezi, desprindem câteodată recomandări de a face sau de a nu face un lucru: Nu te teme de cuvinte, cel cu degete ’n urechi. .. Nu te teme de răsunet, cel ce te ’mpresori cu cripte... Lasă horele şi trânta să-ţi învie cimitirul... Pleacă-te îmbelşugată, tu, tulpină, peste ţară. (Post Scriptum, Cugetul Românesc 1 Martie 1924) înfăşurată în metafore, gândirea etică a poetului evită formu- lările abstracte: izvor nou de dificultăţi, numai pentru cititorul nedeprins de a descifra limbajul figurat. Poezia obscură, în genul aceleia cultivate la noi de Ion Barbu, mai ales în faza ultimă a carierei sale lirice, implică o preocupare permanentă, din partea autorului, de a-şi făuri un limbaj impe- netrabil, căruia cititorul îi poate resimţi vraja muzicală, fără a-i li însă îngăduită iniţierea. Am arătat cândva, modul de substituţie oarecum algebrică, prin care poetul matematician îşi desorientează publicul; plecând dela exemplul aceleeaşi poezii, în două redactări succesive, am atras atenţia asupra metodei de a înlocui simbolul verbal perceptibil inteligenţei, adică expresia clară, printr’un termen voit dubios. Manuscrisele lui Arghezi, precum şi cercetarea paralelă a variantelor sale, nu prezintă acest fenomen, de prelu- crare conştientă în sensul ermetic. Poetul Cuvintelor potrivite nu practică esoterismul; el nu poate fi privit nici ca un mistagog, de tipul Lucian Blaga, a cărui poezie, ca o ilustraţie sensibilă a gândirii sale filosofice, speculează un sistem de semnificaţii în- chise, ale unei concepţii de viaţă, orientată regresiv, către subconştient şi iraţional. Obscuritatea lui Arghezi, în ultimă analiză, nu este decât efectul de perspectivă a cititorului neadaptat la climatul liric şi la peisajul sufletesc al poetului. Mesajul lui Arghezi nu e obscur ESTE ARGHEZI UN POET OBSCUR f 113 pentrucă autorul şi-l doreşte astfel, ci pentrucă este în stăpânirea unei personalităţi atât de complexe şi contradictorii, încât lectorul se loveşte la tot pasul de accidentele tărâmului moral necunoscut. Cercetarea de faţă îşi propune să ofere câteva puncte mai favo- rabile de perspectivă, de care însuşi autorul ei beneficiază numai prin frecventarea îndelungată a celei mai spectaculoase privelişti din lirica noastră modernă. ŞERBAN CIOCULESCU s VERSUL LIBER ORIGINI I Deşi folosit în Franţa, cu bună ştiinţă, de peste şaptezeci de ani, desbătut de multe ori chiar polemic până spre 1920 şi adoptat apoi de toate literaturile moderne mai însemnate, versului liber, după cunoştinţa noastră, nu i s’a scris încă istoria. S’ar putea crede aşa dar, că nici nu are vreuna, că totul n’a fost decât agi- taţia unor amatori de notorietate uşoară şi că de fapt singura istorie posibilă este aceea a versificaţiei clasice, care afirmă un grup de norme şi aşează o serie de date. Să lipsească în adevăr, materia proprie istoriei versificaţiei moderne? Adevărul poate fi altul. Istoria se aplică mai cu plăcere controverselor extenuate, semnelor de viaţă ale trecutului. Actualitatea e lăsată, dacă nu să se clarifice dela sine, să se devitalizeze oarecum şi în orice caz să devină. Cum versul liber e încă o controversă mişcătoare, o realitate contemporană, şi cum un viitor, căruia nu i se zăreşte marginea, îi rezervă procederi indefinite, presupunem că isto- ricii literari mai curând din această cauză s’au ţinut şi continuă să se ţină departe de el ca de orice proces neîncheiat. Ei n’au convenit până azi, între altele, nici asupra originilor noului vers; încât, istoriei lor, dacă ar întrerpinde-o, i-ar lipsi propoziţia fun- damentală. Opera rezultată n’ar fi istorie, ci numai cronică. Şi acesta e poate cuvântul hotărîtor pentru care specialiştii mai aşteaptă. Totuşi, unele încercări asupra izvoarelor noului fenomen prozodic s’au produs. Ele se caracterizează îndeobşte prin miş- carea de a-i descoperi antecedente, de a-1 încadra într’o tradiţie, de a-1 consolida, confirmându-1 astfel istoriceşte, dar şi dimi- nuându-i valoarea de noutate. Din ceea ce cunoaştem, am putea alege câteva feluri în care i s’au fixat începuturile: unii scriitori, cu totul incidental, au indicat noua formă de versificaţie ca existând încă din anticitatea ebraică şi cea greacă; cercetători serioşi au întrevăzut-o în cel mai afund Ev-Mediu; alţii, cu multă ştiinţă, au identificat-o în urmările literare ale Renaşterii; şi nu lipsesc nici învăţaţii care au făcut totul ca ea să-şi semnaleze începuturile din perioada clasică a literaturii franceze. Vom VERSUL LIBER 115 expune în treacăt aceste contribuţii, cronologizându-le afirmaţiile principale. S’a propus aşa dar ca origine a versului liber tehnica psal- milor şi a ditirambilor. Zicerea psalmilor, fiind întovărăşită de muzică instrumentală, se dispensa de binefacerile eufonice ale rimei, ale , mă surii silabice şi ale oricăror alte norme metrice sigure. Ceea ce înţelegeam azi prin verset, se constituia altădată din largi unităţi, numite cola; ele rezultau din aplicarea legii proprii a «paralelismului membrelor», iar lungimea lor varia după trebuinţa de a umple sau de a încăpea într’un anumit « spaţiu muzical », pronunţându-se de aceea când mai încetinit, când mai repede. Ca să lăsăm pe cineva dela noi, pe Gala Ga- laction (Poesia Psalmilor, Farul, Nr. 3, 1912), care a adâncit studiul psalmilor, să ne vorbească autorizat despre structura lor, vom transcrie: «Versurile ebraice se grupează în strofe numai sub stăpânirea unei idei. Când o idee, un sentiment, sunt expri- mate complet şi cu înţeles într’un şir de versuri, atunci avem o strofă întreagă... O lege specială, care guvernează versul ebraic este paralelismul membrelor... In virtutea acestei legi, versul ebraic e ca o oglindă cu două jumătăţi: jumătatea a doua se potriveşte întocmai cu cea dintâi, răsfrângând întocmai, dar cu alte vorbe, icoana şi ideea primei jumătăţi, sau nu se potri- veşte cu prima jumătate şi atunci completează, mărgineşte sau contrazice acea icoană, acea idee. In orice caz, jumătatea a doua a versului ebraic fortifică prin repetire, prin antiteză sau prin sinteză prima lui jumătate. De aci paralelismul membrelor, poate fi sinonim, antitetic sau sintetic». Oricum, absenţa rimei şi a metrului silabic din compunerile sacre, babiloniene, aramaice sau ebraice propriu zise, precum şi acel procedeu zis «paralelismul membrelor » au înlesnit ideea fie a deducerii versului liber din verset, fie numai a apropierii lor. x) Cât priveşte ditirambul, se ştie că, provenind din anticitatea greacă populară, rămăsese, până şi reluat de poeţi cu nume, o formă improvizată a liris- mului coral. Exprimând cele mai adesea un motiv cultic dioni- siac şi formând cu concursul poeziei, muzicei şi dansului, o uni- tate în desfăşurare vie, ditirambul avea un caracter atât de dra- matic, de exaltat şi chiar de violent, încât adecvarea formală la materia proprie făcea ca nicio normă metrică să nu-i disci- plineze ritmurile. însăşi partea declamată în solo de corifeul-poet se folosea de aceeaşi tehnică aproape delirantă. Asemănarea for- melor versului liber cu poliritmia ditirambică este dar incon- testabilă şi confruntarea lor — posibilă. Câte odată versurile * I. l) Despre verset (ca şi despre ditiramb), de la noi, vd. de asemenea: I. Heliade Rădulescu, Curs întreg de poesie generale, voi. I, cap. XVI, 1868. «Paralelismului» i se spune acolo «îndoita dictio». 8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 116 noui au mai fost comparate cu strofa pindarică. Dar ehniştii modei ni cred a fi stabilit, sub desordinea aparentă a Odelor, o schemă numită «triada » (strofă, anti-strofă, epodă) unică sau repetată. Stăruinţa în asocierea acestor forme cu versul liber a devenit prin urmare eronată. Cercetători şi mai numeroşi şi mai autorizaţi propun origini medievale. Dintre aceştia Remy de Gourmont (Esthelique de la langue franţaise, 1899) şi Bliss Perry (A Sludy of poclnj, f. dj, recunosc în anumite forme ritmate sau chiar versificate ale latinei medievale un fel de vers liber, deosebit de proză prin < intenţie ritmică », după cum de metrul clasic diferă prin mobi- iitatca accentului ca şi prin alte elemente prozodice secundare. Aşa este ace stă descriere a Veronei: Magna et praeclara pollet urbs haec in Italia In paitibus Venctiarum Ut docet Isidorus, Quae Verona vocitatur olim antiquitus. Per quadrum est compaginata, Murificata fiimiter, Quadraginta et octo turres praefulgent per oircuitum: Ex quibus octo sunt excelsae, Quae eminent omnibus... care pare o prefiguraţie a noului vers modern. « Dar adevăratul vers liber latin, susţine Gourmont, trebue căutat în sequenţă », care, după definiţia ce i se dă în studiile de specialitate, «este o proză împărţită în perioade sau fraze muzicale *. Versul liber nu e nici el altceva decât tot « o perioadă muzicală *, apreciată numai auditiv, iar dacă ritmul i se adulterează în cuprinsul chiar al aceluiaşi poem, cum poeţilor moderni li se întâmplă foarte adesea, aceasta îl apropie cu atât mai mult de ritmurile «latinei mistice », care, fiind «compuse pentru sau pe muzică, schioa- pătă fără acest sprijin ». El poate afirma de asemenea (Le Latin mystique, ed. 1912) că poeţii latini ai creştinismului seamănă cu simoboliştii francezi cel puţin în privinţa a două trăsături caracterologice, anume « căutarea unui ideal deosebit de postula- tele oficiale ale naţiunii . . . şi un mare dispreţ pentru normele prozodice *. Un poet al Dumnezeului creştin, trăitor pe vremea năvălirii Hunilor şi impresionat de ochii mici, umerii obrajilor mari şi nasul turtit al acestora, le descrie fizionomia în versuri ca următoarele: . . . Consurgit in arctum ' Massa rotunda caput. Geminis sub fronte cavernis Visus adest oculis absenţi but . . . Tum ne per malas excrescat fistula duplex Obtundit teneras circumdata fascia nares Ut galeis cedant . . . VERSUL LIBER 117 Uncie sequenţc cuprind aliteraţii în felul cunoscut la moderni («Lilia perlucent nullo flacentia sole»), iar altele conţin rime interne şi câte un vers tematic, pe care îl alternează cu celelalte, după procedeul leit-motivurilor. Despre unul dintre acestea, care exprimă teroarea judecăţii de apoi prin obsesia creată de revenirea aproape fatală a versului « Quando ceeli movendi sunt ct terra», Gourmont scrie că «dă paloarea groazei şi lacrimile bucuriei estetice». Profesorul american, numit mai sus, preocupat şi el de originile medievale şi latine ale versului liber, semnalează (în Dr. Hcnry Osborn Taylor: Classical Hcritage of the Middle Ages) imnul următor, un Dies irae, de o metrică mai evoluată decât a sequenţelor: Desidero te millies Me Jesu; quando venies ? Me laetum quando facies Ut vultu tuo saties? Quo dolore Quo moerore Deprimuntur miseri, Qui abyssis Pro commissis Submergentur inferi. Recordare, Jesu pie Quod sum causa tuae viae; Ne me perdas iile die. Atât dcia unul cât ş> dela celălalt reţinem prin urmare sur- prinderea câtorva similitudini indenegabile, între versul liber şi perioadele ritmice ale latinei bisericeşti, cu alte cuvinte-—indi- caţia că originile noului vers, sau numai antecedente precise, s’ar găsi în Evul Mediu. Un învăţat care nu ignora asemănarea versului liber cu psalmii şi ditirambii antici şi nici cu seqaenţa latină, Ph. Aug. Bcclter {Zur Geschichte der Vers libres in*der neufranzosischen Poesie, Zeitschrift fiir romanische Philologie, XII, 1889), îşi fixează atenţia în dtosebi asupra formelor libere de versificaţie din secolul XVI. Vechea poezie franceză îşi asimilase anumite infiltraţii italiene: sunt madrigalurile, pasquin-urile şi ditirambii epocii, care, cu prozodia lor neregulată, constituesc «perioada de incubaţie» a versului liber. Melin de Sainct-Gelays, cel dintâi, compune după modfele italiene madrigale şi pasquine, a căror metrică este de tipul următor: H n’est mal comparable A mon extreme et infim malheur; M6mo la mort n’est point telle douleur. nS REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 0 deşir immuable, Que m’avez faict changer tainct et couleur t 0 espoir variable, Qui m’apportez le froid et la chaleur! Soyez tesmoins comme en trist paleur J’ai supportâ la plus vive estincelle Qu’homme deseoeuvre ou celle, Et faites tant qu’au monde par vous deux S’etende la nouvelle, • De ce grand tort et cruautd nouvelle. Madrigalul, în lirismul propriu ca şi în prozodia mlădioasă pc care o prefera, fiind mai robust decât pasquinul, a putut trece şi în secolele următoare, menţinându-se alături de seve- rele codificări ale clasicismului şi chiar anexându-şi câteodată materia cea mai nepotrivită. Este cunoscut astfel cazul unei domnişoare literate din secolul XVII, care cu atâta inocenţă şi atât de memorabil, îşi mărturisea gustul şi aptitudinea pentru versificaţia neconstrânsă: Le Madrigal me donne peu de peine, Et mon g&iie est tel pour ses vers inâgaux Que j’ai traduit en Madrigaux En un mois l’histoire romaine. Dar ditirambul, cum este acesta al lui A. de Bâif, compus în cinstea lui Bacchus şi recitat de autorul însuşi, la o serbare cu horă de felul celor antice: C’est en ton honneur Dieu porte-bonheur Que de libre cadence La terre battons Sous des vers Librement divers En leur accordance precum şi oda, cu caracter ditirambic şi anacreontic, a lui Ronsard: Boivin, le jour n’est si long que le doy. Je perds, amy, mes soucis quand je boy. Donne-moy vite un jambon sous la treille Et la bouteille ' Groase â. merveille Glougloute auprăs de moy Avec la tasse et la rose vermeille Je veux chasser l’emoy. formează în Renaşterea franceză, dimpreună cu madrigalul şi pasquinul, tradiţia metrică a «versurilor neregulate », cum li se va spune în secolul următor şi în care vor excela poveştile şi mai ales fabulele lui La Fontaine. Cu conştiinţa deplină a derogărilor sale dela normele corectitudinii formale, La Fontaine a simţit nevoia, într’o prefaţă, să şi le autorize dela natură şi dela o tradiţie. VERSUL LIBER 119 Astfel în prefaţa poveştilor, el scria: «Autorul a vrut să afle care este caracterul cel mai propriu ca să-şi rimeze Poveştile. El a crezut că maniera Versurilor neregulate, având un aer care ţine în mare parte de proză, ar putea să pară cea mai naturală şi prin urmare cea mai bună. De altă parte de asemenea vechiul limbaj, pentru lucrurile de această natură are graţii pe care nu le are limbajul veacului nostru». In acelaşi fel, mar- chizul de Villenes îşi îndreptăţea şi el metrica liberă a Ele- giilor : «Cât despre felul versurilor de care m’am servit, n’am crezut că este neplăcut pentrucă, fără să mă necăjesc dacă este propriu subiectului meu, m’am lăsat sfătuit mai curând de gustul naţiunii noastre şi al meu decât de materia tratată ». Faţă de versificaţia fabulistului, care, fără să reprezinte în epocă un caz singular, exprima cel mai caracteristic forma întrebuinţată con- temporan în numeroase madrigale, epigrame, cuplete, arii, bu- tade, etrene, epitafe şi elegii, secolul XVIII n’a adus vreo «nou- tate deosebită », iar secolul XIX a însemnat un regres (« Riick- gang »). Având să urmărească istoricul versurilor libere Ph. Aug. Becker putea scrie aşa dar, la începutul cercetării sale: « ... Tre- când peste faptul că nu La Fontaine a fost descoperitorul, ră- mâne valabilă pentru formele poetice cât şi pentru speciile lite- rare mai ales legea că ele nu pot fi create printr’o lovitură de baghetă magică («dass sie nicht mit einem Zauberschlage erschaffen werden >>), ci îşi găsesc pregătirea treptată într’o lungă perioadă de incubaţie ». Numai fraza cu care se încheie această preţioasă contribuţie desorientează pe cititorul de azi: «După cum, într’o zi, au apărut (versurile libere n. r.) şi nimeni nu s’a întrebat de unde vin, tot astfel au şi dispărut şi niciunul n’a cutezat să spună că acest ideal al tuturor artelor metrice este un ideal mort». Ironia istoriei făcea ca în 1889 când Becker îşi tipărea cercetarea la Halle, poeţii simbolişti, la Paris, să fi descoperit de câţiva ani adevăratul vers liber, şi să întreţină în jurul lui o atmosferă de mare scandal. In sfârşit, originile nouii versificaţii sunt arătate de unele spirite, clasicizante peste orice măsură, ca Maurice Grammont (Le vers frangais. Ses moyens d’expression. Son harmonie, 1937), în perioada clasică a literaturii franceze şi chiar în cuprinsul unor anumiţi alexandrini. Fără să se gândească în vreun fel la istoricul chestiunii care ne interesează pe noi, Grammont anali- zează bogăţia expresivă a prozodiei franceze, infinit mai variată decât în aparenţă; dar, cercetând toate formele de versificaţie până la Henri de Rignier, el învederează efectele metricei libere din La Fontaine, ale metricei romantice care, păstrând alexan- drinul, îl preferă ca trimetru cu rejet-uri, precum şi pe acelea, deşi în infimă proporţie, ale metricei simboliste. Implicit dacă nu 120 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE expres, ni se dă astfel, după cum vom vedea îndată, o anumită idee despre procesul de naştere al versului liber din versul clasic. Mustrător faţă de însuşi Boileau pentru foarte puţinele lui aba- teri dela ortodoxia prozodică, autorul consideră alexandrinul ca etalon al oricărei versificaţii; dar nu orice alexandrin, ci numai cel clasic, adică dodecasilabul, care se împarte prin cezura fixă, după silaba şasea, în două emistihuri şi care, subdivizându-şi emistihurile la rândul lor în câte două subunităţi, se propune ca sumă ritmică a patru fragmente metrice, sub formă de tetra- metru ■— idealul tuturor poeţilor. Corectitudinea ritmică absolută este unul din elementele de frumuseţe ale versurilor: Cette obscu | re clart6 || qui tombe | des etoiles * Que je meure au combat, ou meure de tristesse * Vous mourutes aux bords oh vous futes laissee * A travers Ies rochers la peur Ies precipite * La nature est en nous plus diverse et plus sage. Cum însă niciun vprs nu se declară numai faţă de el însuşi, nici alexandrinul clasic, dacă îl privim izolat, nu este clar în întregime. El rezultă din supunerea limbajului atât la obser- vanţa corectitudinii ritmice cât şi la aceea a strofei de două versuri şi a rimelor « plate » sau perechi. Alexandrinul clasic îşi mărturiseşte întreaga fire prozodică în asocierea a cel pi ţin două versuri. Un exemplu celebru e distihul tragediei Phedre: Ariane, ma soeur, de quel amour blessee Vous mourutes aux bords oh vous futes laissee. Această întocmire formală: măsură silabică, ritm, strofă şi rimă, e pentru Grammont de valoarea axiomelor, condiţionândr-i toate susţinerile ulterioare. Versurile Et l’on sent bien | qu’on est emport6 | veis l’azur . * Le cheval | galopait toujours | â perdre haleine * . . .tes beaux vers ing6nus, Tantot 16gers, | tantot boiteux, toujours pieds nus! deşi dodecasilabice, deci alexandrini, sunt însă «versuri false » prin libertatea ritmică la care aspiră. Ne mai fiind vorba de ina- tacabilii tetrametri, ci de nişte trimetri sau alexandrini cu struc- VERSUL LIBER 12 I tură ternară, astfel de versuri au exprimat cu ritmica lor nouă revolta romanticilor. In deosebi, forţa rebelă a unui Hugo şi sburdălnicia lui Musset au reuşit să autorize noul tip de ale- xandrin, practicându-1 cu aplicaţie şi strălucire, fără însă a-1 fi inventat: exista şi în secolul XVII. La Fontaine, mai liber în spirit decât marii săi contemporani, îl cultiva cu plăcere Ah! si mon coeur | osoit encor | se renflammer ! * Maudit château! | maudit amour! | mandit voyage! Dar trimetrul, deşi cu totul întâmplător, poate fi găsit atât în Corneille cât şi în Racine. Şi cum, după Grammont, «când un poem îq dodecasilabi conţine ici şi colo versuri ritmate altfel decât în tetrametri, se poate zice că e în versuri libere, din punctul de vedere al ritmului », urmează în chip firesc că romanticii sunt în felul lor verslibrişti, după cum aceeaşi denumire nu poate fi refuzată, când şi când, chiar câte unui clasic. De altfel ca să se vadă până unde merge voinţa clasicizantă a lui Grammont, sa menţionăm consecinţele ce decurg pentru el din nerespectarea celorlalte regule clasice: măsura, strofa şi rima. Acestea se înde- plinesc sau se eludează în comun; poetul care dispune rimele altfel decât în perechi, modifică însăşi strofa; cel care grupează versurile altfel decât în strofa-« cuplet» modifică dispoziţia ad- misă a rimelor; în sfârşit cine variază măsura silabică în acelaşi poem, face aceasta în vederea anumitor efecte, pe care menţi- nerea rimelor perechi şi a strofei impuse le-ar anula. In practica bunilor poeţi, aşa dar, observările acestea asupra ultimelor trei obligaţii însemnează admiterea sau respingerea lor oarecum în bloc, cu excepţia posibilă uneori a măsurii silabice, a cărei va- riaţie nu determină automat (ci numai pe cale de calcul arti- stic) altă dispunere a rimelor. Având de studiat abaterile cores- punzătoare, în plin clasicism, se înţelege că analistul a trebuit să lumineze puternic mai ales cazul lui La Fontaine, care, cu metrica lui « veselă », sfidase bucuros codul restricţiilor. Fabulele sunt de aceea, mai tot timpul un adevărat monument de de- licte formale. Ele conţin nu numai strofe, rime şi măsuri de o alcătuire neîngăduită, dar şi versuri de toate tipurile ritmice, dela monometru până la hexa-, hepta- şi chiar octomctru. Sustra- gerile dela inflexibila prozodie devin astfel observabile în cumul. Un grup de versuri ca acesta din Les Animaux malades de la peste: Le Lion tint conseil et dit: « Mes chers amis, Je crois que le Gel a permis Pour nos peches cette infortune. Que le plus coupable de nous Se sacrifie aux traits du celeste courroux; 122 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Peut-etre il obtiendra la gudrison commune. L’histoire nous apprend qu’en de tels accidenta On fait de pareils dâvouements. Ne nous flattons dane point; voyons sans indulgenoe L’6tat de notre conscience. Pour moi, satisfaisant mea appâtita gloutona, J’ai devoră force moutona. Que m’avaient-ils fait ? Nulle offenae; Meme il m’eat arrivă quelquefoia de manger Le berger arată măsuri de 3, 8 şi 12 silabe, rime perechi, îmbrăţişate şi întâmplătoare, inexistenţa unei strofe şi ritmuri dela mono- metrul « Le berger » până la alexandrinul normal. Atât amestec metric ar fi meritat severitatea unui clasicizant. Grammont însă, lui La Fontaine, nu-i ia în nume de rău nicio abatere; mai mult decât atât: i le justifică pe cele mai grave prin funcţia expre- sivă ce îndeplinesc şi îi ridică suma derogărilor formale la rang de categorie a versificaţiei. Fabulistul scrie în «versuri libere *. Dar, acelaşi fel de versuri, au compus şi Racine în Les Plaideurs, şi Moliere în Amphitryon, şi Chânier în lambes, etc..... adică oricine a modificat în vreun fel oarecare fie chiar numai strofa tradiţională de doi alexandrini rimaţi sau simetria numerică a două versuri. Iar când alături de aceştia, sub acelaşi capitol: Versuri libere, se studiază variaţia metrului în Lamartine, Hugo, Musset, Gautier şi Henri de Regnier, impresia cititorului este că nu mai ştie ce însemnează cuvintele. Cititorul ajunge însă în cele din urmă să-şi dea seama că se află în faţa unui cla- sicist nec plus ullra, care admite înfrângerea normelor numai prin clasicul La Fontaine, scuză pe Racine şi Moliere, ale căror deviaţii metrice s’au produs mai ales în opere ce nu aparţin «genurilor nobile» şi lasă a se înţelege, printr’o demonstraţie cu totul stângace a neîndemânării lui Henri de Râgnier şi printr’o confuzie evidentă, că metrica simbolistă n’a adus nicio idee neexperimentată mai întâi de clasici şi apoi de romanticii clasicizaţi. Dar aceasta, în ordinea noastră de interes, adăogându-se la alexandrinul romantic, ca expresie a libertăţii ritmice, întrebuinţat însă mai întâi tot de clasici, echivalează cu afirmarea pentru a doua oară a originilor versului liber în se- colul XVII. Din scrupul de inventariere, vom menţiona aci încă două origini posibile, semnalate când şi când, dar ncurmărite de nimeni mai stăruitor. E vorba de influenţa versului popular de o parte, iar de alta despre probabila influenţă anglo-germană. Lăsând pe aceasta din urmă în seama unui alt capitol al lucrării noastre, notăm că influenţa metricei populare a fost observată mai întâi de Gustave Kahn, primul teoretician al versului liber. El declara, în numele tuturor confraţilor verslibrişti: «Urmăm instinctul VERSUL LIBER 123 popular *. Al doilea este Remy de Gourmont, care, într’o simplă notă, emitea ipoteza că metrica sequenţei medievale e posibil să-şi fi organizat măsurile libere sub puterea metricei populare germane. Insfârşit, al treilea din epocă este E. Vigi6-Lecocq, care observa că simboliştii, pe lângă versurile numai asonanţate, folosesc chiar câte un vers nerimat, «în felul cântecului popular». Dintre aceştia trei, e curios că Gourmont n’a adâncit raporturile dintre cele două metrice. In cadrul preocupărilor atât de bogate •despre «estetica limbii franceze», el se oprise şi asupra versului popular, remarcase neregularitatea strofelor, marele rol jucat de refren, măsurile inegale, asonanţele, hiatul neocolit, în sfârşit licenţele de toate felurile; dar nici după ce cunoaşte Le Romancero franşais de Georges Doucieux (1903), restabilire critica a pro- ducţiilor anonime, nu duce chestiunea mai departe, ediţia din 1913 a Esteticei limbii franceze rămânând la nota: «Cântecul popular şi ronda îndreptăţesc desigur versurile de 13, 14, 15 silabe şi chiar mai multe. Consemnez aci această apropiere (cu versul liber modern n. r.), care mi-a scăpat la început»1). Intre cercetătorii, ale căror contribuţii le-am expus până acum, există unele coincidenţe. Se poate astfel observa că între Remy de Gourmont şi Bliss Perry pe de o parte şi Ph. Aug. Becker pe de altă parte, ritmurile latinei medievale stabilesc un acord secundar în privinţa originilor versului liber. Ultimul, mai înainte de a schiţa istoricul său, notează că versurile nere- gulate nu erau nici în Renaştere «o descoperire », deoarece se cunoştea din Antichitate poezia corală grecească organizată •« numai de simţirea instinctivă a ritmului », după cum existase de asemeni în Evul Mediu «sequenţele liricei bisericeşti». In ceea ce priveşte verslibrismul lui La Fontaine, Maurice Gram- mont se acordă cu Becker, deosebirea fiind numai aceea că ro- manistul german deduce metrica fabulistului din infiltraţiile italiene în Renaşterea franceză. Când Grammont consideră versul romantic, adică alexandrinul cu structură ternară, ca vers liber sub aspect ritmic, el este de aceeaşi părere cu Rămy de Gour- mont. Acesta a ţinut să afirme că asimilarea în totul a sequenţei medievale cu noua versificaţie ne-ar îndepărta de adevăr. El identifică versul liber mai curând cu « versul romantic familiar », caracterizat prin jocul cezurei şi prin rejet. De aci a putut ieşi cu uşurinţă inovaţia modernilor: « Poetul, care se credea obligat la anumite regule tipografice, s’a desfăcut de ele ca şi de rima poruncită; în loc ca prin rimă să caute a da iluzia că perpetuează *) Există în adevăr un studiu: Robert Souza, La Poesie ‘po'pulaire et le lyrisme sentimentale, 1899, dar autorul a respins mai orice preocupare tehnică, propunându-şi să urmărească în simbolism numai trecerea mo- tivelor. 124 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE tradiţia alexandrinului, se liberează şi de un obicei absurd şi de grija să înşele urechea; nu mai taie versul la comanda nu- mărului Douăsprezece, ci numai când sensul cere aceasta, în acord cu un ritm secret şi propriu a exprima o emoţie particu- lară ». In sfârşit toţi cercetătorii de mai sus convin în mod expres asupra ideii că noutatea versului liber este mai mult decât ne- sigură. Dar ceea ce interesează îndeosebi sunt nu acordările lor se- cundare ci concluziile la care ajung şi prin care se deosebesc în principal: Gourmont şi Perry întrevăd începuturile versului liber în Evul Mediu, Becker — în Renaştere, iar Grammont ■—în secolul XVII. Această divergenţă esenţială traduce de fapt dcsacordul lor asupra definiţiei şi sferei de cuprindere istorică a versului liber. Dacă ne-am încrede în cuvinte, am putea zice că, servindu-se şi unii şi alţii de termenul «versuri libere», ei sunt preocupaţi de aceeaşi chestiune. Lucrurile capătă însă, în concret, altă înfăţişare. Becker scrie despre istoria «versurilor libere » şi, neajungând să cunoască inovaţia simboliştilor, înţe- lege evoluţia «versurilor neregulate », al căror declin şi sfârşit îl afirmă secolul XIX; Gourmont, Grammont şi Perry, cunos- când sfărâmarea metricei tradiţionale prin simbolism, ei înşişi înţeleg totuşi prin «versuri libere» realităţi diferite: în timp ce primul şi al treilea se referă la experienţa formală a modernilor dela sfârşitul secolului trecut, al doilea dintrei ei, cuprinzând-o şi pe aceasta pentru a o respinge, implică în sfera aceleiaşi no- ţiuni « versurile neregulate » ale lui la Fontaine, « strofele libere » ale lui Moliere, alexandrinul romantic şi ritmurile fără lege pro- zodică ale lui Henri de Regnier. Un conţinut atât de eterogen nu putea decât să desorienteze şi să facă imposibilă înţelegerea chiar între înşişi cercetătorii, aşa zicând, ai aceleiaşi chestiuni. Şi totul devine cu atât mai curios, cu cât Becker şi Grammont, mai metodici decât ceilalţi, se aşează dela început sub protecţia câte unei definiţii, ce pare a nu diferi esenţial una de alta. Cel dintâi numeşte versurile libere « o creaţie metrică astrofică, for- mată din versuri ordonate după voie, de un număr inegal de silabe şi cu dispunerea rimelor în libertate », distingând de altă parte versurile numai «cu rime amestecate », dar isometrice, precum şi «stanţele libere », adică strofele în care nu se ţine seama nici de revenirea simetrică a măsurii silabice, nici de ordinea rimelor. E adevărat că al doilea admite să se înţeleagă prin aceleaşi «versuri libere » dodecasilabii fie «ritmaţi altfel decât în tetrametri », fie numai rimaţi prin încrucişare, îmbrăţişare sau repetiţie; dar crede că « se rezervă în general numele de poeme în versuri libere acelora care leagă de folosirea eventuală a acestor două libertăţi pe aceea a îmbinării versurilor de un număr inegal VERSUL LIBER 125 de silabe». Cum însă această grijă comună de metodă nu clarifică totuşi termenii fundamentali ai discuţiei, se simte nevoia preci- zării lor. Ce vom înţelege aşa dar, în cursul lucrării noastre, prin «versuri libere»? Lăsând definiţia propriu zisă să formeze obiectul unui alt capitol, îi fixăm deocamdată numai cuprin- derea istorică, pe care de acum i-o vom atribui în mod constant. Numim « versuri neregulate » rândurile metrice în care a excelat La Fontaine prin derogare conştientă dela normele clasice ale ritmului, rimei, măsurii şi strofei, care, cu excepţia ultimei, există totuşi în compunerile sale; numim «versuri liberate » rezultatul reformei romantice, care modificând tetrametrul clasic în trimetru, a schimbat odată cu ritmul şi tipul strofei şi măsura versurilor, fără să părăsească simetria revenirii lor; şi în sfârşit numim «versuri libere» rândurile de poezie neprozodică din niciun punct de vedere, în care toate normele sunt aplicate numai ad libilum, începând dela experienţa formală a simbo- liştilor francezi. VLADIMIR STREINU AFORISMELE LUI LUCIAN BLAGA Apariţia « aforismelor şi însemnărilor » din Discobolul m’a făcut să recitesc, după atâţia ani, reflecţiile din Pietre pentru templul meu. Intr’adevăr, cât farmec au asemenea forme nucleare ale perso- nalităţii unui scriitor şi ce perspective deschid, din focarele lor timide, spre desfăşurarea operei lui ulterioare; pentru critică, schiţa unei individualităţi în devenire este, într’un fel, tot atât de vie, ca şi însăşi statua ei; ea îi indică, îi presimte şi-i descoperă virtuali- tăţile, realizate mai târziu. Am regăsit, la un loc, pe poet, pe metafizician şi pe filosoful culturii; în laboratorul acesta intim există, cu scule puţine, neperfecţionate, cu fervoarea, îndoielile şi dogmatismul tinereţii, cu toate promisiunile — schema unei opere viitoare. Din membrele risipite, am reconstituit, în bună parte, fizio- nomia de astăzi. Filosofia stilului cultural, teoria subconştientului, intuiţia misterului, critica culturii române, în toate sectoarele ei, se găsesc în însemnările tânărului de acum un sfert de veac, ca şi intenţia dârză de a face altceva, de a lua nu numai atitudini scurte, dar categorice, dar şi de a semnaliza o voinţă de creaţie. Personalitatea unui scriitor se străvede totuşi, în elementele ei rituale, în cele dintâi încercări, la care nimeni nu se mai întoarce, când începe a i se împlini fizionomia matură; numai critica ştie că o individualitate umană are o creştere organică, în domeniul spiritului, ca şi în cel biologic; astfel, ea poate gusta farmecul incipient şi decoperi nucleul din care se va desvolta un creator, maturizându-se. Fragmentele meditative din Pietre pentru templul meu au apărut simultan cu Poemele luminii; poetul idealist, de izvor novalisian, păşea alături cu gânditorul, de aceeaşi esenţă. De atunci şi poetul şi gânditorul s’au desfăşurat pe două căi'paralele, nu fără să se întâlnească deseori, dar şi cu puteri creatoare care se echilibrează. AFORISMELE LUI LUCIAN BLAGA 127 In filosofie, astăzi Lucian Blaga a ajuns la sistem şi chiar la aplicaţiile lui, în diferite ramuri de ştiinţe şi discipline specializate, pe care le priveşte sub egal unghi de vedere; n’aş putea spune că evoluţia organică a cugetării lui s’a încheiat; ea s’a închegat în două mari trilogii, % care au fecundat tânăra noastră filosofie şi au iscat feluriţi glpsatori. . După o creaţie încordată şi sistematică, de întinse proporţii, prin apariţia Discobolului văd un moment de destindere, printr’o gândire concisă, imagist formulată, şi o întoarcere spre temeliile sistemului, puse prin juvenilele «pietre », de acum un sfert de veac; atunci îşi întrezărea orgolios «templul », pe care l-a conso- lidat în cursul anilor; acum, din materialurile masive, i-au mai rămas unele câtimi, pe care nu vrea să le piardă; de aceea se îndeletniceşte cu dexteritatea plăcută de a modela firide şi orna- mentaţii, înlăuntrul «templului » arhitecturat. Lucian Blaga nu este un moralist, în sensul clasic al cuvântului; forma aforistică, în care se exprimă, este un procedeu stilistic de condensare, un cristal în care se resfrânge, cu limpezime, o gândire susceptibilă de desvoltări, dacă ar fi nevoie. In aforismul liminar găsim însăşi definiţia formală şi de substanţă a aforismului ca atare: «Când formulezi un aforism, trebue să-l aduci în situaţia de a refuza orice adaos. Un aforism trebue să fie ceva canonic încheiat, ca Biblia ». Blaga e intim cu ideile, cu problemele omului, dar nu cu omul însuşi; el e un mister, în contact viu, activ, cu marele mister cosmic sau, cel mult, un animal metafizic, plămădit din substanţă divină şi diavolească. Temele aforismelor se vor referi astfel la filosofie, teologie, poezie, artă în genere şi la pro- blemele lor; în jurul lor reflectează, traducându-şi intuiţiile în imagini sau formulându-le concis; poetul e prezent prin analogii şi sugestii şi printr’un atractiv hallo tremurând în jurul abstracţiilor. Pentru metafizician, lumea şi omul reprezintă un sistem de semne, iar obiectele şi fenomenele au un înţeles metafoiic; a le descifra misterul, mărindu-1, e preocuparea lui esenţială. , Intr’un loc îşi defineşte astfel emblema, sub adăpostul căreia şi-a adunat aforismele: «Discul solar se vede încă înainte de a răsări. Discul solar se vede câtva timp şi după ce apune. Fizica lămureşte perfect acest fenomen. Privind însă lucrurile într’un fel mitic, totul se petrece ca şi cum soarele şi-ar arunca discul înaintea şi în urma sa ». Legea fizică e transpusă în planul spiritului; abstracţiunile, în modul de notaţie plastică sau concisă al aforismelor, capătă o dublă perspectivă, iniţială şi finală. Iată câteva, în maniera concisă: — A filosofa înseamnă a încerca să răspunzi cu mijloace super- mature la întrebări, pe care şi le pun copiii. REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE JZ8 — « Embrionarul » nu este mai haotic decât « împlinitul ». Nu este nicio analogie între embrionar şi haos. — A « crede » este un talent. — Omul este utopia animalelor. — Adversarul, care îţi este o obsesie, a devenit o parte din tine. — Dumnezeu, dacă ar fi fost romantic, ar fi creat alţi Dumnezei. Fiind însă un clasic, a creat lumea. — Poetul este nu atât un mânuitor, cât un mântuitor al cu- vintelor. El scoate cuvintele din starea lor naturală şi le aduce în stai ea de graţie. — Când a început limba omenească? Când lucrurile şi-au pierdut numele, pe care li le-a dat Dumnezeu. — Muzeele sunt cultură oferită în formă de «conserve», — Viaţa nimănui nu este un roman. Viaţa noastră, a oricui, este alcătuită din nenumărate tangente la nenumărate romane. — Există în literatură un fel de antipozi ai copiilor-minune: autorii care scriu numai memorii. — Orice religie instituţională socoteşte pe Dumnezeu ca pe un complice al ei. — Există două realităţi a căror imensă, sdrobitoare greutate o simţim, dar fără de care nu putem trăi: aerul şi istoria. — Limba maternă a pasiunilor n’are sintaxă. — Prezenţa într’o literatură a unor autori de înalt nivel, dar dificili, este un elogiu indirect, ce-i drept, dar cel mai măgulitor, adus publicului cititor. Am citat câteva « aforisme », mai aproape de sensul şi forma genului; în ele, nu numai gândul dar şi expresia are incisivitate; am eliminat însă definiţiile iniţiale, care atrag atenţia, în mod didactic sau uneori impropriu asupra înţelesului fiecărui aforism; de pildă, aforismul «orice religie instituţională socoteşte pe Dumnezeu ca pe un complice al ei » — e precedat de indicaţia : Complicele! ' Aş propune, ca, la o nouă ediţie, să fie eliminate toate aceste indicatoare verbale, care nu numai că nu ajută la înţelegerea aforismelor, dar le şi bagatelizează, când nu sunt pur şi simplu derutante; ele împiedică reflecţia cetitorului şi mimează o inutilă maliţie, care, fiind reală uneori, răsare din context, fără a fi nevoie să fie arătată cu degetul. , Alteori, în conciziunea lui, aforismul ia forma imagistă; câteva exemple, alese şi ele, tot cu eliminarea definiţiilor iniţiale: — Picurul de rouă împrospătează agreabil o floare, dar nu o fecundează. — Orice fir de nisip se crede pe sine însuşi o sămânţă de mărgă- îitar făr’ de noroc. — Lupul este setos de sânge ca o dogmă. AFORISMELE LUI LUCIAN BLAGA 129 — Din ciocnirea a două pietre —■ nu se naşte o piatră, ci o •scânteie. > — Chiar şi pe drum drept şarpele tot numai în serpentine se năşea. — Vântul şuieră trist, când se simte prins în aripele unei mor', de vânt. A devenit — util! — Orice om, care duce o viaţă publică, trebue portretat ca un actor; adică — cu masca în mână. — Banul săracului e cald. Fiindcă săracul îl ţine tot în mână. — Un car care umblă pe drumuri strâmbe, nu se strâmbă mai mult decât un car care umblă pe drumuri drepte. — Steagul este un simbol lamentabil: fâlfâe după cum bate vântul. ■— Ce este un epigon? — Un om născut de o statue. — Păunul poate fi un model pentru decoratori, dar mi pentru cântăreţi. Poate ne-am înşelat totuşi: Lucian Blaga nu ăste şi un moralist, după ultima serie de aforisme alăturate? Fireşte că da, în măsura în care observă viaţa şi pe om şi reflectează asupra lor; dar moralistul reface o nouă experienţă a vieţii şi a omului, trecând-o apoi prin temperamentul lui; el observă fără să fie dogmatic, fără să tindă la un sistem şi mai ales la o metafizică; este un psiholog şi nu un ideolog. Lucian Blaga colorează fenomenele şi oamenii de o ideologie şi o etică. In aforismele abstract exprimate, atitudinea intelectuală pre- cumpăneşte, în cele imagiste atitudinea etică; aş zice că cele din ultima categorie se aseamănă cu proverbele populare; ele trezesc observaţii şi reguli impersonale, asupra vieţii şi omului, cristalizând o etică şi tot ca şi proverbele utilizează expresia metaforică, surprinzătoare; nici N. Iorga nu proceda altfel, în Gânduri ş i sfaturi; etician el însuşi, din contactul cu oamenii şi faptele, lua atitudine şi o transmitea sugestiv, colorat, printr’un verb incan- descent; numai că temperamentul lui era combativ, în timp ce Lucian Blaga e un contemplativ. Moralistul Iorga era un militant, moralistul Blaga priveşte lumea ca pe un spectacol; constată şi notează incisiv, fără să tindă a schimba ceva din ordinea lucrurilor; astfel, e mai aproape de înţelepciunea populară, izvorîtă dintr’o milenară experienţă şi cristalizată în adevăruri metaforic înche- gate. Deosebirea între înţeleptul anonim şi înţeleptul Blaga începe acolo unde reflecţia luî se exercită şi pe planul culturii şi al ideilor; poetul şi metafizicianul se aliază şi-şi răspund, cu ecouri mărite, în celelalte opere, de filosofie şi lirism. Sunt unele notaţii, care n’au nimic comun cu aforismul; unele sunt lungi «însemnări» despre idei şi concepţii, altele oferă sugestii pure, gratuite, de ingenioase mituri, de poeme şi apologuri, 9 130 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE care ar putea fi desvoltate; din cele dintâi nu vom cita; ele se complinesc cu însemnările din Pietre pentru templul meu, deşi exprimă ideile şi poziţia ultimă a metafizicianului, care a ajun& la sistem; din cele din urmă vom cita însă: «Dracul vrea să ştie totdeauna mai bine şi nu se dă înapoi dela nicio experienţă. Curiozitatea lui excesivă e întreţinută de o gravă lipsă de instinct. Dacă s’ar face grădinar, el ar încerca să fecundeze flori e cu cenuşă în loc de polen ». Explicaţia iniţială se numeşte Duhul sterilităţii; un apolog în germen I Indicaţia e, de data asta, binevenită şi se chiamă Schiţă pentru, un mit: «Un cioban a refuzat să iubească o nimfă. Şi nimfa s’a prefăcut în jăratec pe vatra lui ». Mai lipseşte ca mitul să capete viaţă artistică şi sg închidă un sens, pornind dela acest scenariu schematic. Prin Discobolul, Lucian Blaga dovedeşte că e un spirit tot atât de tânăr, ca şi în Pietre pentru templul meu; îi place încă să se exprime fragmentat, concis şi imagist, îi place să dea ocoluri marilor probleme, fără să le trateze sistematic, şi să privească lumea, omul şi fenomenele cu acelaşi ochi proaspăt; maturizări a se simte totuşi, în nevoia de a cristaliza în expresie, o remarca generală, o observaţie, etică, o schiţă de mit sau apolog şi, chiar să formuleze unele judecăţi despre gândirea sa şi a altora, cu o siguranţă dogmatică pe care nu putea s’o aibă acum un sfert de veac. POMPILIU CONSTANTINESCU TEORIA ESTETICA A LUI W. T. STACE Contrar situaţiei din Germania, unde toate valorile şi ştiinţele au fost relativizate, iar adevărul a fost socotit adevăr doar în măsura în care era operanţ sau convenabil doctrinei politice şi regimului nazist — în ţările de cultură anglo-americană asistăm Ia o înflorire ştiinţifică, dedicată adevărului întemeiat şi suficient, precum şi valorilor care înfrumuseţează şi înnobilează viaţa uma- nităţii. In materie de Estetică şi Artă, ţinuta înalt intelectuair nu a fost părăsită niciun moment în lumea anglo-americană, iar abundenţa interpretărilor teoretice şi a comentariilor critice con- stitue un semn de continuu progres. Credem că şi la noi, multe din aceste teorii estetice ar trebui cunoscute şi comentăte, ele aducând un real folos cunoaşterii, în general, şi înţelegerii artei, în special. Regretăm că nu putem începe cu înfăţişarea operii lui George Santayana, unul din marile spirite contemporane, de calitatea unui Unamuno, Chesterton, Valery, Maritain, eminent filosof, dar totodată o mare sensibi- litate şi superior scriitor, înzestrat cu o neobişnuită forţă de expresie. Ne lipsesc cărţile acestui filosof american, pe care l-am cetit în anii studiilor peste ocean, astfel că şi în privinţa lui, ca şi a altora, la fel de excepţionali, o cunoaştere temeinică va mai întârzia. In articolul de faţă, începem prezentarea teoriilor estetice anglo-americane cu aceea a unui filosof mai nou, căruia i sc da- toreşte o lucrare de real răsunet şi care, după cum vom vedea îndată, caută soluţii boui la probleme mereu în discuţie şi, în fond, dă soluţii vechi cu nuanţe noui la probleme puse şi propuse astfel ca să poată avea un răspuns. E vorba de filosoful W. T. Stace, autorul unei lucrări despre Filosofia lui Hegel dar nu şi despre această lucrare, ci despre aceea în care el caută să ne dea o teorie a Esteticii: The Meaning of Beaulg (Sensul Frumuseţii), lucrare apărută în editura Grant. Richards and Humph ey Toulmin, London. 9' REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Î3* Având o formaţie hegeliană — pentru Stace frumosul va fi aproape ca şi pentru Hegel «lucirea Ideii prin obiectele sensi- bile *, adică o combinaţie a perceptului şi conceptului. Poziţie, de sigur, idealistă, care-şi are obârşia nu numai în Hegel, dar < hiar şi în Kant, căci dacă pentru Kant conceptul nu intra în experienţa estetică, pe de altă parte frumosul constituia «locul de întâlnire al intelectului şi al senzaţiei», fiind deci o împăcare, de o parte, a materiei şi senzaţiei, iar, de alta, a intelectului şi spiritului. • ' Interesante pentru noi, cei de azi, care cunoaştem desbaterile cu s’au opus — prin intuiţionism, iraţionalism, instinctualism — poziţiei intelectualiste şi idealiste hegeliene, sunt modul în care W. T. Stace îşi susţine poziţia şi, mai ales, motivul pentru care ş-a însuşit această poziţie, trebue să recunoaştem nu prea favo- rizată în ultimele decenii. Mai întâi, deci, să ne oprim la modul în care îşţ argumentează esteticianul englez teoria-i estetică. Pentru d-sa, obiectele este- tice sunt totdeauna concrete şi niciodată abstracte. Ele posedă r.u caracter perceptual. « Fiecare obiect frumos este un percept sau o serie sau un câmp de percepte ». Obiectele frumoase sunt perceptuale, fie lăuntric (prin idei, simţiri, voinţă, etc.), fie ex- tern (prin simţuri). Dar cei deprinşi cu anumite feluri de dramă sau literatură, îşi dau seama că e nevoie şi de înţelegerea raţio- nală sau de concepte. Stace îşi pune deci întrebarea fundamentală dacă gândirea conceptuală intră sau nu în alcătuirea experienţei estetice şi răspunde afirmativ, declarându-se a nu fi printre aceia care scot conceptul din sfera frumuseţii «în favoarea vre- unui fel de intuiţie neraţională şi alogică ». Aprehensiunea frumuseţii este cognitivă în general — susţine Stace — nefiind o emoţie sau un act de voinţă. Un obiect nu pentrucă ne emoţionează este frumos, ci pentru că e frumos ne emoţionează — frumuseţea fiind deci percepută înainte şi inde- pendent de emoţia pricinuită. Emoţia întovărăşeşte pura apre- hensiune a frumuseţii, care e conştiinţă (awareness). Simţirea este act cognitiv, iar nu. emoţie. Conştiinţa estetică este ime- diată, nici deductivă, nici inductivă. Filosoful îşi dă seama că experienţa estetică, totuşi, se deo- sebeşte şi de percepţia obişnuită şi de concepţia pură. Nu toate ■calităţile fizice ale unui obiect îi constitue frumuseţea. Iar obi- ectele frumoase fiind totdeauna concrete, conştiinţa estetică nu poate fi, prin urmare, act de concepţie, adică proces al intelec- tului pur de a forma idei general abstracte. Dacă frumuseţea. *>au conştiinţa ei se deosebeşte şi de percepţia obişnuită şi de < obcepţia pură — cerând, totuşi, într’un anumit mod, combi- narea perceptului şi a corceptului, ne întâlnim iarăşi cu problema TEORIA ESTETICĂ A LUI W. T. STACE J33 care a frământat pe Kant şi Hegel şi pe atâţia dintre urmaşii sau oponenţii lor, adică în ce constă esenţa frumuseţii. W. T. Stace ajunge la următoarea teorie privind esenţa fru- museţii : «frumuseţea este fuziunea unui conţinut intelectual, constând din concepte empirice non-perceptuale, cu un câmp perceptual, în aşa fel încât conţinutul intelectual şi câmpul per- ceptual nu mai pot fi deosebite unul de altul şi în aşa mod încât să constitue revelaţia unui aspect al realităţii». Definiţia aceasta, care rezumă de altfel teoria estetică a lui W. T. Stace, implică o seamă de distincţii şi precizări, la cart filosoful a ajuns pentru a-şi putea întemeia poziţia. El numeşte aspectul concret al frumosului perceptual şi nu sensibil, ca idealiştii, pentrucă « perceptual» include atât percepţia interna cât şi cea externă. De asemenea, revelaţia realităţii — de care pomeneşte în definiţie •— nu are nimic metafizic şi mai puţin încă ceva comun cu Absolutul. Singur are grija acestor precizări. Dar mai specific încă ne pare termenul de « concepte empiric non-perceptuale », care este şi cheia teoriei. Pentru W. T. Stac< conceptele empirice non-perceptuale sunt un fel de concept orânduite între categorii (care sunt conceptele cele mai univer- sale şi mai abstracte, de pildă: unitate, existenţă, calitate) şi ntre conceptele perceptuale (adică: idei abstracte despre om, casă, stea, roşu, sunet, etc. şi cărora le corespund în mod direct perceptele). Spre deosebire, deci, de conceptele-categorii şi de conceptek perceptuale, avem conceptele empirice non-perceptuale, care 1. derivă din experienţă, şi prin urmare nu sunt condiţii ale expe- rienţei, aşa cum sunt categoriile; 2. nu sunt percepte în sens ime- diat, necorespunzându-le percepţii directe sau singure, ci sunt: 3. percepte generalizate,, fiind rezultatul reflecţiei intelectuali- sau abstracţiunii intelectuale, care nu sălăşluesc în concret, drr constitue bogăţia vieţii intelectuale. Exemple de astfel de co - cepte empirice non-perceptuale sunt: evoluţie, progres, armonii bunătate, civilizaţie, lege, ordine, pace, spiritualitate. întregul ştiinţei, politicii, religiei, moralei cade în această regiune intermediară. «Teoria întrupată în definiţia noastra asupra frumuseţii vrea să spună că fuziunea acestor concepte (empirice non-perceptuale) cu un câmp perceptual, deşi nu se săvârşeşte în actele noastre obişnuit perceptive sau cognitive —îşi are locul în experienţa frumosului şi constitue natura frumuseţii ». In frumuseţe, aşa dar, conceptul este absorbit în câmpul per- ceptual, iar câmpul perceptual nu este o simplă percepţie. « I t experienţa estetică frumuseţea palidelor irealităţi ale intelectului este atât de contopită cu câmpul perceptelor imateriale încât ele apar individualizate, concrete şi reale ». 134 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Constatăm, după această expunere a miezului teoriei lui W. T. Stace, că esteticianul îşi susţine destul de îndemânatec teoria, nerenunţând la aspectul cognitiv al experienţei estetice, dar rezol- vându-1 într’un mod ingenios şi plauzibil. Apreciem, în special, faptul că frumuseţea nu este subordonată emoţiei, ea pricinuind emoţia şi nu invers. De asemenea, graţie acestei contopiri între conceptele acelea specifice şi percepte, se salvează idealitatea estetică, fără a abstractiza arta sau, dimpotrivă, a o materializa, explicându-i calitatea reală şi totuşi mai curând imaterială. Vali- ditatea judecăţii estetice, de asemenea, pare mai întemeiată, dacă experienţa estetică nu este opusă unei cunoaşteri, fie ea sui- generis. Faţă de instinctualismul, iraţionalismul şi chiar faţă de un anumit intuiţionism — teoria lui W. T. Stace are avantaje, explicând de ce arta este infinit mai mult decât o simplă con- strucţie animală sau inconştientă sau decât ceva obscur şi arbitrar. Faţă de vastitatea teoriei hegeliene, teoria expusă aici repre- zintă o reducţie operantă; o simplificare explicând o organică contopire între percepte şi concepte, evitând totuşi abstractismul generalizant al conceptului şi particularul grosolan al percepţiei şi asigurând, totodată, judecăţii estetice putinţa de funcţionare. De asemenea, admite putinţa ca şi conştiinţa internă a elemen- telor sufleteşti să fie frumoasă, adică experienţă estetică pro- priu zisă. Motivul pentru care şi-a închegat o astfel de teorie filosoful nu este greu de înţeles, după această expunere şi înşiruire a avan- tajelor ce le prezintă teoria. W. T. Stace, ca urmaş şi comen- tator al lui Hegel, şi-a dat seama de ceea ce rămâne valabil în teoria marelui filosof idealist. Ba, cu un simţ remarcabil al nu- anţelor, el a nuanţat teoria că frumosul este lucirea Ideii prin • obiectele sensibile, precizând ce fel de idee (conceptul empiric non-perceptual) sau mai curând formă cuprinde experienţa este- tică şi ocolind, totodată, şi vastitatea pan-logismului, ca şi sen- sibilul, înlocuindu-1 cu per eptul deopotrivă intern şi extern. In felul acesta, esteticianul englez, ca şi Bradley sau ca şi Bosan- quet, a reformat gândirea hegeliană, simplificând-o şi făcând-o operantă. In cazul Stace, reducţia s’a făcut împotriva Ontologiei şi Metafizicei, pastrându-se însă funcţia epistemologică a Esteticei şi Artei, funcţie într’adevăr existentă, chiar dacă aparent ciudată şi incongruentă. Când spunem aceasta ne gândim la concretul sui-generis al experienţei estetice, pe care Stace vrea să îl sal- veze, accentuând mereu că experienţa estetică nu este niciodată abstractă, dar înglobând, totuşi, în frumos acele abstracţiuni TEORIA ESTETICĂ A LUI W. T. STACE 133 intelectuale care sunt conceptele empirice non-perceptuale, având rolul — prin contopirea cu perceptele imateriale — de a ne face să le vedem vii, reale, individualizate, aşa cum vedem suferinţa în simfoniile lui Beethoven, seninătatea în Mozart, puritatea cerească în J. S. Bach. sufletul în Rembrandt, forţa matură în Rubens, ironia destinului în O’Neill. Faţă de idealismul lui Croce, Stace are avantajul că expe- rienţa estetică înglobează nu numai forma intuitivă lăuntrică, dar şi conceptul empiric non-perceptual. In artă, în opera con- struită, de sigur că intervine şi raţiunea, dar în expresia propriu zisă conceptul logic este exclus la Croce, pe când la Stace este inclus cu modificarea aceea destul de plauzibilă. Ne gândim, totuşi, că imaginaţia concepută în sens idealist e aproape tot una cu experienţa estetică a lui Stace, imaginaţia cuprinzând nu percepţii, ci percepte lăuntrice şi externe, sim- boluri, metafore şi chiar concepte individualizate sensibil, cam aşa cum sunt conceptele empirice non-perceptuale, formulate în teoria aici expusă. Dacă e aşa, atunci precizările, distincţiile şi nuanţele lui Stace nu mai constitue un folos nou sau măcar un adaos spornic, faţă de imaginaţia larg şi dinamic concepută. Imaginaţia, ca şi experienţa estetică formulată de Stace, se dovedeşte a fi nu o cunoaştere neclară şi nedistinctă, ci dimpotrivă un alt fel de cunoaştere, asupra căreia se insistă mereu dela Kant încoace şi căreia mai ales Croce i-a dat delimitări cu care nu putem fi în totul de acord, chiar dacă expresia la el capătă un fundament la fel de organic şi general valabil ca şi experienţa estetică la Stace. De sigur, excluzând conceptul făţiş/din experienţa estetică, aşa cum se întâmplă la Croce, care deosebeşte între cunoaşterea logică şi cea estetică, se ivesc multe dificultăţi, mai ales în ma- terie de valorificare critică şi de definire a categoriilor estetice. Incluzând conceptul, în felul lui Stace, categoriile artistice şi judecăţile estetice capătă o validitate pe care ne-o desvălue ca- pitolele ulterioare ale cărţii The Meaning of Beauty. De pildă, urîtul — pentru Stace — este o concepţie negativă, este lipsa de fuziune între concept şi percept; este absenţa frumosului. «Ope- rele de artă fără valoare nu sunt urîte, ci nu sunt frumoase... Simţământul pur estetic produs de urît este, dimpotrivă, un simţământ de plăcere », căci plăcerea provine din simplul fapt- al fuziunei de care am vorbit mai sus. Urîtul nu este, aşa dar, opusul frumosului, ci o speţă a acestuia. Urîtul este «o expe- rienţă estetică în care conceptele contopite, înainte de a fi fost contopite, ne erau, într’un fel oarecare, respingătoare ». Odată contopite, ele ne produc plăcere estetică, precum este cazul 136 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE elementelor apăsătoare, teribile, demonice în tragedii sau în drame. Stace nu confundă emoţiile cu simţirea (feeling). Animalele au emoţii; oamenii au simţire sau simţiri, care — în esenţă — sunt intelectuale şi cognitive. Noi simţim arta. Nu amintirea unei emoţii va fi artă, ci simţirea — care se deosebeşte limpede de intuiţia bergsoniană, fiind conceptuală empiric non-perceptual. In privinţa validităţii judecăţii estetice, Stace defineşte ju- decata estetică drept orice judecată care susţine sau neagă că un lucru este frumos sau că sunt lucruri mai frumoase decât altele. Frumuseţea unui obiect depinde dc: 1. fuziunea sau con- topirea dintre conţinutul intelectual şi câmpul perceptual — dacă e completă sau nu ■— şi de 2. intrinseca valoare a conţinu- tului intelectual fuzionat. In arta desăvârşită, adevărul ca adevăr nu este de loc vizibil. El a fost transformat în frumuseţe. Scopurile artei sunt cu totul independente de acelea ale cunoaşterii. Autonomia valorilor este concluzia finală a teoriei estetice aici expusă. După cum s’a putut vedea, W. T. Stace manifestă o preocupare temeinică faţă de relaţiile dintre cunoaştere şi artă, dintre logică şi estetică, ocolind în schimb, implicaţiile metafizice ale experienţei estetice şi relaţiile etico-estetice. Totuşi, aşa cum arta este şi cunoaştere şi este astfel pentrucă este şi conceptuală în felul ei, fie prin conceptele empirice non-percep- tuale, fie prin imaginaţia atotcuprinzătoare în claritatea şi dina- mismul ei — arta cuprinde anumite categorii şi tendinţe care o leagă de Binele etic. In experienţa estetică, binele este prezent, ca şi cunoaşterea conceptuală. Binele este acela care înalţă, elevează. dă puteri constructive artistului şi criticului. Iar judecata estetică este corelată de celelalte valori, Binele şi Adevărul, chiar dacă le cu- prinde înainte de fuziunea dintre concept şi percept sau între frumuseţe şi bine. Credem că răul ca şi urîtul sunt înglobate în experienţa estetică iar dincolo de ele însăşi îmbucurarea prici- nuită de experienţa estetică, fie ea internă, fie ea externă, prin crearea de opere de artă impune conştiinţa Binelui, care poate să fie sau nu să fie în contradicţie cu morala obişnuită. Dacă Stace vrea să fie mai operant în teoria lui decât Crocc, pentru care toate modificările sau diviziunile Esteticii sunt arbi- trare — Stace aducând contribuţia conceptelor specifice —atunci pentru acelaşi motiv el ar fi trebuit să fie operant şi în privinţa elementelor etice, cărora conţinutul ihtelectual şi sensibil le con- feră o valoare intrinsecă, tălmăcind excelenţa creaţiei artistice şi încrederea artistului în rostul sau misiunea lui. Soluţii vechi, cu nuanţe noui şi terminologie specifică, redu- când, simplificând, dar şi făcând mai stringente şi mai operante TEORIA ESTETICĂ A LUI W. T. STACE 137 permanentele necesităţi ale experienţei estetice şi ale artei — astfel ar putea fi caraeterizată contribuţia lui W. T. Stace în Meaning of Beauty, o carte scrisă cu multă grijă sistematică precum şi cu remarcabilă consecvenţă idealistă. Reducţia de care vorbim şi pe care am subliniat-o mai sus se săvârşeşte în dauna perspectivelor metafizice şi etice. Altfel incluzând în conceptele empirice non-perceptuale întregul ştiinţei, politicei, religiei, moralei şi făcând aceste concepte să fuzioneze cu câmpul perceptual — experienţa estetică este considerabil lărgită, mai ales cantitativ, ca putinţă de cuprindere imaginativă. Acum câţiva ani, recenzând această lucrare în revista ameri- cană The Personalist (Voi. IX, Nr. 4) ni s’a părut că indiferenţa conceptelor empirice non-perceptuale faţă de valoarea lor origi- nară şi deci lipsa de rădăcini metafizice a teoriei constitue slăbiciunea ei. Acum, la recitire, ne întrebăm dacă nu prin ima- ginaţie s’ar fi putut dobândi aceeaşi explicaţie sistematică, în Ioc de a se recurge la o formă conceptuală sui-generis. Ne între- băm dacă imaginaţia, adică faptul de a vedea totul ca o imagină continuă şi dinamică, în care este cuprinsă întreaga spiritualitate a omului — lumea fiind astfel prezentă spiritului şi spiritul expri- mând-o — nu oferă o explicaţie mai substanţială pentru expe- rienţa estetică, chiar dacă separăm, astfel, experienţa estetică de teoria artei sau imaginaţia-expresie de construirea concretă a operei de artă. In orice caz, teoria lui W. T. Stace este mult mai complexă şi mai satisfăcătoare decât atâtea alte teorii, care — în numele instinctului, iraţionalismului sau unei intuiţii oarecare — încearcă explicaţii care scoboară demnitatea şi complexitatea experienţei estetice. Stace şi-a asumat o răspundere intelectuală cu adevărat sistematică, cinstind cultura şi adevărul tocmai în ultimii ani, când într’unele părţi ale lumii totul se relativizase, instaurân- du-se arbitrarul şi dispreţul fată de spiritul creator şi luminos. E o teorie cu care se poate lucra relevant şi rodnic, teoria este- tică a lui W. T. Space, chiar dacă nu este singura şi nici cea mai satisfăcătoare. PETRU CO.MARNESCU CRONICI LUCREŢIU PÂTRĂŞCANU, GÂNDITOR POLITIC Au apărut până în prezent trei cărţi ale d-lui L. Pâtrăşcanu, fiecare din ele formând un amplu studiu istorico-politic. A apărut astfel, imediat după 23 August 1944, «Problemele de bază ale României» (edit. Socec); la scurt interval, « Sub trei dictaturi », iar în luna Aprilie 1945 « Un veac de frământări sociale 1821—1907 ». Acest fapt are importanţă din două puncte de vedere: Piimul este, că în viaţa culturală românească apare un gânditor nou, iar al doilea că apare un mod de gândire care la noi până acum a fost aproape cu desăvârşire absent. D-l Lucreţiu Pâtrăşcanu ca om politic este cunoscut de multă vreme. Am putea spune că în calitate de luptător democrat, a fost cea mai cunoscută pusonalitate nu numai în cercurile muncitoreşti, dar şi în cercurile mai largi ale populaţiei. Insa, deşi, în diferitele periodice din ţara, au apărut studii iscălite de d-l L. Pâtrăşcanu, totuşi nu se poate spune că prin acestea s’a putut face cunoscut ca gânditor şi scriitor. Motivul este foarte simplu. Regimurile politice prin care am trecut, nu au putut lăsa sub nicio formă, ca figura unui luptător democrat să devină populară. Acestor regimuri nu le convenea nici omul nici tezele desvoltate. Regimuiile respective au avut o deosebită grije ca gândirea d-lui Pâtrăşcanu să nu poată trece dincolo de un cerc foarte restrâns de intelectuali — care îl citeau şi-l însuşeau pentrucă aveau aceeaşi formaţie spirituală ca el — dar mai ales ca ideile d-lui Pâtrăşcanu să nu treacă în masa populară, către care erau adresate şi ale cărei interese le susţineau. Aceasta era un pericol. Datorită regimului de teroare dus împo- triva gânditorilor progresişti, d-l Pătraşcanu a fost nevoit de altfel să scrie sub pseudonim. Acestea sunt motivele pentru care scriitorul şi gânditorul L. Pâtrăşcanu nu a fost cunoscut, -în această calitate. Dar tot acesta este motivul pentru care actualele studii ale d-lui Pâtrăşcanu, deşi sunt citite şi răspândite pe o scară neobişnuită la noi, totuşi asupra lor se tace în general. Astfel scrii- torul şi gânditorul L. Pâtrăşcanu întârzie să-şi ocupe locul său adevărat în cultura românească şi înăuntrul publicului românesc. Insă trebue să o spunem că aici nu mai poate fi voi ba de un regim politic, ci este vorba pur şi simplu de o mentalitate. A rămas în România încă mentalitatea veche, LUCRETIU PĂTRĂŞCANU, GÂNDITOR POLITIC 139 «are este deranjată de modul de gândire al d-lui L. Pătrăşcanu şi chiar atunci când este binevoitoare, poate înţelege cu foarte multă greutate poziţia culturală a d-lui Pătraşcanu. Din al doilea punct de vedere, importanţa d-lui L. Pătrăşcanu este vădit mai mare. Pentrucă oiicât de interesantă ar fi apariţia unui nou gânditor şi scriitor politic, ea nu poate echivala niciodată cu noutatea unui mod de a înţelege fenomenele societăţii româneşti trecute şi actuale. Şi aceasta mai ales, când acest mod deosebit de a înţelege viaţa socială apaic "viguros şi de o remarcabilă limpezime, aşa cum este în toate studiile mai sus amintite ale d-lui L. Pătrăşcanu. Perspectiva nouă pe care d-1 L. Pătrăşcanu o deschide asupra fenome- nelor sociale din România, constă în faptul că el aplică dialectica materia- listă la aceste fenomene. Pentru cine citeşte fără nicio oprire precedenta frază, importanţa faptului poate să nu apară în adevărata sa valoare. De aceea ne grăbim să spunem că aplicarea dialecticei materialiste la un con- ţinut istoric nu însemnează câtuşi de puţin o introducere mecanică de prin- cipii asupra unui conţinut social. De asemenea faptul că este gândit un conţinut istoric diferit sub perspectiva dialecticei materialiste, nu înseamnă că s’a făcut o localizare, sau o gândire prin analogie cu alt conţinut istoric, la care s’a aplicat anterior acest mod de gândire. Dialectica materialistă este în tot locul vie, ea nu prezintă niciodată principii formale, ci este tot- deauna într’o unitate cu cohţinutul despre care este vorba. Aşa încât, pentru eine vrea să scoată încheieri juste în istorie nu o poate face decât ţinând st amă de conţinuturile specifice la care aplica dialectica materialistă. Aceasta din motivul că dialectica este şi conţinut nu numai formă. Piincipiul esto respectat de d-1 L. Pătrăşcanu până în cele mai mici derivate ale sale. Din acest punct de vedere, adică din acel al importanţei perspectivei pe care o deschide gândirea d-lui Pătrăşcanu, nouă ni se pare că trebue să înscriem studiile d-sale într’o ordine tocmai inversa apariţiei lor. * Un veac de frământări sociale f> constitue proba de foc a felului în care d-1 L. Pătrăşcanu ştie să aplice dialectica materialistă la faptele istorice. El îşi propune să prezinte în chip organic, seria mişcărilor cu toate etapele de plămădiri sociale în România, începând dela 1821 până la 1907. Scopul este lapidar lămurit în paragraful următor. «Continuitatea luptelor şi agitaţiilor sociale timp de aproape o suta de ani reflectează, la rândul ei, nemijlocit, diferitele stadii ale unui fenomen mult mai adânc, pe care societatea românească l-a cunoscut în tot acest răstimp. Anume, transformarea intervenită în structura ei economică, rezultat al felului organizării şi creşterii forţelor de producţie, al situării şi activităţii desfăşurate pe diferite clase, pături şi grupe sociale în cadru] acestei structuii, într’un cuvânt, de modificările determinate prin conţi- nutul şi direcţia luată în desvoltarea lor, a ceea ce Marx numeşte «raporturile de producţie ». Normala şi organica desfăşurare a acestui proces economic a determinat continuitatea tuturor fenomenelor sociale, în viaţa poporului român în ultimul secol» (Un veac de frământări sociale, pag. 8). 140 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE De ce ni se pare această carte mai semnificativă 1 Fiindcă aici, urmărind un fragment de istorie mai desvoltat, autorul a avut posibilitatea să demon- streze în chip mai limpede înlănţuirea dialectică a fenomenelor. Insă pentru această sarcină, i-a trebuit o pricepere şi muncă deosebită. In prima linie, autorul a avut de luptat cu greutatea de a obţine faptele istoriei în lumina lor naturală. Trebue să recunoaştem, că spre deosebire de celelalte două studii « Sub trei dictaturi » şi « Problemele de bază ale României», în care autorul s’a referit la fenomene pe care le-a trăit în majoritatea cazurilor,, în cel din urmă studiu, se referă la fenomene pe care i le redau izvoarele istorice. Pe când, în primele studii, autorul găseşte mai puţin gânditori care să mistifice faptele respective, în al doilea studiu, găseşte marele curent oficial al gândirii, care falsifică faptele acestui veac. Ca să deschidă o per- spectivă justă asupra evoluţiei sociale a României în decursul veacului XIX, d-1 Lucreţiu Pătrăşcanu trebue să învingă trei piedeci: « a) perspective idealiste asupra istoriei; b) perspective materialiste sincere însă greşite; c) perspective materialiste nesincere şi rău intenţionate. Acum câţiva ani un cercetător tânăr al istoriei ardelene, după o muncă îndelungată în domeniul mişcării sociale a lui Horia, a ajuns la concluzia că această mişcare este de ordin pur social. La aceste concluzii l-au dus mintea sa clară, prin care a putut face o interpretare justă a faptelor. Şi-a formulat cercetările într’un studiu şi s’a prezentat la facultatea de litere din Cluj spre a susţine cu această teză examenul de doctorat. Profesorul specialist în istoria Transilvanieiei, după ce i-a citit teza, i-a înapoiat-o cu indicaţiuni care se pot formula cam astfel: Fapte sunt suficente, dar autorul trebue să dovedească prin ele că mişcarea lui Horia este o mişcare naţională (ro- mânească) şi religioasă (ortodoxă). Este de imaginat distanţa la care l-au aruncat pe autor aceste indicaţiuni de convingerile sale proprii. In urma stu- diului său, era evident că mişcarea lui Horia avea la bază cauze sociale, în speţă economice, iar profesorul respectiv introducea două concepte care nu apar sub nicio formă din fapte: naţional şi ortodox. Această teză de doctorat a zăcut mult timp în unul din sertarele Uni- versităţii din Cluj. Dar nu din motive că tânărul cercetător n’ar fi putut să interpreteze mişcarea lui Horia în vederile profesorului. Aceasta i-ar fi fost cu mult mai uşor, fiindcă ar fi putut împrumuta interpretarea dela ori- care istoric român care s’a ocupat cu aceste evenimente. In loc să se chinu- iască să găsească o perspectivă nouă a faptelor, el le-ar fi putut lua inter- pretarea de-a-gata din izvoarele istoriei româneşti. Mi se pare că teza d-lui L. Pătrăşcanu ar fi stat la fel. Mai mult: Istoricii notorii oficiali ar dori s’o închidă undeva într’un sertar ascuns. Aceasta din motivul că istoria vieţii sociale la noi s’a făcut şi se mai face încă orientându-se după factori spirituali. Nu amintim nume, este destul să menţionăm că s’a ajuns atât de departe în această materie, încât s’a spus diroct că faptele în istorie pot fi transformate după bunul plac al istoricului, că adevărat este ceea ce susţine, bunăoară,ideea naţională, şi nu este adevărat LUCREŢIU PĂTRĂŞCANU, GÂNDITOR POLITIC 141 ■ceea ce nu susţine această idee. Mai la vale, vom vedea modul în care d-1 Tiucreţiu Pătrăşcanu îşi încheagă gândirea sa, depăşind aceşti termeni de suprastructură, însă deocamdată trebue să spunem că, în înfrângerea acestui punct de vedere constă unul din secretele principale ale studiilor sale. In istoria societăţii româneşti nu a rămas niciun fapt nealterat de această in- terpretare idealistă. Căci nu numai istoricii actuali aţi falsificat faptele ca să scoată de pretutindeni naţionalism şi ortodoxism, dar înşişi acei mici cronicari sau simpli interpretatori de evenimente au dat dela început fap- telor un înţeles greşit. Astfel că nu a existat un singur fapt nemistificat. Cu o pricepere deosebită, d-1 L. Pătrăşcanu a trebuit să ia lucrurile dela început; să cureţe fiecare fapt de magma de prejudecăţi şi să rupă toate măştile false puse peste el de o serie întreagă de cercetători şi scriitori. După ce a obţinut câmpul faptelor istorice curăţit, îi dă apoi adevărata interpre- rare, adică priveşte obiectiv evoluţia faptelor, pentrucă dialectica materia- listă este o metodă care stă în inima faptelor, nu este o idee pe care să o aplici formal. Pornind pe acest drum, d-1 L. Pătrăşcanu însă nu ş,re de luptat numai cu interpretarea idealistă a istoriei, dar şi cu aceea care, voind să aplice dialectica materialistă la evoluţia vieţii sociale româneşti, greşeşte. Astfel este cazul lui Dobrogeanu-Gherea, care în « Neoiobăgia » crede că poate găsi în România un caz excepţional, o evoluţie socială trunchiată. D-1 L. Pătrăşcanu respinge acest punct de vedere şi arată că evoluţia socială în România se supune întru totul fazelor materialismului dialectic, aşa după cum el a fost înţeles cu referire la evoluţia ţărilor Europei apusene. Prin aceasta d-1 Pătrăşcanu apără indirect caracterul de ştiinţă al concepţiei marxiste, întru cât valabilitatea ei se extinde peste tot. Pe de altă parte este pusă sub paranteza unei puternice rezerve şi ves- tita teză a lui Zeletin asupra burgheziei care, deşi a dovedit perfecta simi- litudine a desvoltării vieţii sociale a poporului român cu cea a popoarelor apusene, se aruncă în mistificări şi rea credinţă când caută, prin toate mij- loacele, să justifice regimul din 1918 în România. Iată în câteva linii cum vede d-1 Lucreţiu Pătrăşcanu problema des- voltării vieţii sociale româneşti, după ce s’a strecurat printre toate perspec- tivele greşite de mai sus. In studiul « Un veac de frământări sociale * este redată evoluţia eve- nimentelor sociale dela 1821 până la 1907. Există un proces care serveşte de bază tuturor fenomenelor sociale dela începutul secolului XIX. Este desvoltarea economiei naturale în economia de schimb, ce caracterizează în structura socială trecerea dela regim feudal, în regim de schimb. După pacea dela Kuciuc-Kainardji (1774) Principatelor se deschid posibilităţi de comerţ intens cu exteriorul. In măsura în care exportul se măreşte şi prin aceasta crescând şi posibilitatea de câştig a boierului, acesta cere tot mai multă muncă ţăranului. Aceasta aduce transformarea vechilor obli- gaţii feudale în obligaţiuni cu caracter iobăgist. Se trece astfel prin formele de rentă în producte, în muncă şi în bani, care aduc toate o crescândă înrău- 142 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE tăţire a situaţiei economice a ţăranului. Pofta de câştig a boierului a mers atât de departe, încât s’a ajuns la un adevărat proces de expropriere a ţăranului, trecându-se dela dreptul feudal de stăpânire comună a pămân- tului, la dreptul individual, promovat de regimul burghez. Din aceste situaţii au izbucnit primele turburări ţărăneşti. Tot datorită economiei de schimb se fac primele întreprinderi de manu- factură în Ţările Române, fapt ce determină într’o formă rudimentară naşterea proletariatului român. Acest al doilea element completează si- tuaţia şi ne arată cum revoluţia din 1821 este începutul revoluţiei burghezo- democrate la noi. Este burghezo-democrată pentrucă este deslânţuită de elemente negustoreşti, care tind la câştigarea de drepturi cu caracter co- mercial din partea boierilor. Această nouă clasă a târgoveţilor este formată în bună parte din rândul boiernaşilor, alături de negustorimea străină. In fruntea unei astfel de mişcări stă Tudor Vladimirescu. Faptul că la această revoluţie se adaugă ţăranii nu înseamnă că ea a fost o revoluţie ţărănească, ci pur şi simplu că burghezia în momentul ei revoluţionar a ştiut să-şi asocieze şi ţărănimea, oferind un larg program de reforme. Deci revoluţia lui Tudor are un caracter pronunţat social şi urmărea să schimbe relaţiile dintre clase. Doar la sfâişit această revoluţie primeşte oarecare caracter naţional. Dar revoluţia nu reuşeşte pentrucă nu era Susţinută, de o clasă bine închegată, burghezia fiind într’o fază iniţială (capitalul comercial şi de camătă) iar pe de altă parte, fiindcă în revoluţia lui Tudor se amestecase forţe străine care nu au ţinut seamă de desvoltarea organică a poporului român şi agtfel au încurcat lucrurile. Dar autorul accentuiaza « Distincţia de clasă explicit opusă aceleia de naţionalitate, punctează deci începuturile revoluţiei din 1821 ». Revoluţia din 1848 este o continuare a revoluţiei din 1821. Acum bur- ghezia se arată mai consolidată, iar cadrul reformelor apare mai larg. In această revoluţie apare pentru prima dată într’un rol important muncito- rimea. Revoluţia însă nu reuşeşte, din cauza invadatorilor străini care o sugrumă şi din cauza burgheziei care nu era atât de pregătită pentru o luptă înverşunată. Nereuşita nici de astă dată a revoluţiei îndârjeşte boierimea în poziţiile ei. Totuşi s’au dat necontenite bătălii pentru înlăturarea acestei caste de privilegiaţi şi pentru ridicarea unei noui clase. Revoluţia burghezo-demo- crată face eforturi, dintre care unele sângeroase (1907) ca să se instaleze. S’a făcut ceva în această direcţie însă şi astăzi a rămas României aceeaşi sarcină: reforma democrată. Aceasta este o dovadă că nu efortul nici con- ştiinţa limpede a oamenilor politici poate transforma o societate, ci condi- ţiile materiale obiective; raporturile de producţie, după cum spune Marx. In « Sub trei dictaturi » analizează sub acelaşi unghi de vedere mo- mentul aparenţei dictaturii la noi. Intervenţia directă a Statului în calitate de consumator şi a Băncii Naţionale în calitate de finanţatoare în procesul de producţie formează baza regimului dictatorial. In termen de clasă putem spune că acest proces se deschide în momentul în care apare acea parte LUCREŢIU PĂTRĂŞCANU, GÂNDITOR POLITIC 143 a clasei mijlocii care este interesată în industria grea metalurgică şi în special de armament, ce gravitează în jurul statului ca centru financiar. Această frântură a păturii mijlocii a devenit exponenta dictaturii împotriva capitalului liberal. S’a adăugat apoi moşierimea, care a văzut în stat apără- torul drepturilor sale feudale. Astfel cele trei dictaturi succesive nu sunt operele luiCarol II, nici a lui Codreanu, nici a lui Antonescu, ci a raporturilor de producţie în societatea românească. In « Problemele de bază ale României » autorul face o amănunţită analiza a societăţii româneşti. El urmăreşte întreaga structură socială prin factoiul economic, deducând de aici concluziuni politice pentru prezent. Trecând peste această schiţă a studiilor d-lui L. Pătrăşcanu, trebue să tragem câteva concluziuni şi anume: spre deosebire de modul obişnuit până acum, datorită căruia istoria românească s’a gândit şi s’a scris în su- prastructură, d-1 L. Pătrăşcanu ne arată cum se gândeşte istoria structural. Ce însemnează acest mod de a gândi? Orice gândire suprastructurală în domeniul social, pleacă dela convin- gerea că formele sociale sunt strâns legate între olaltă şi că semnificaţia unuia nu poate fi prinsă decât după ce a fost încadrat în întregul din caie face parte. Insă această afirmaţie de abia începe să definească gândirea structurală. In domeniul social a determina structura numai prin noţiunea de întreg nu însemnează mare lucru. Astfel au procedat toţi filosofii roman- tici idealişti, care au elaborat într’adevăr gândirea structurală. Insă pentru ei, structura a fost o simplă abstracţiune, un simplu concept metafizic, neelaborat ştiinţificeşte. A gândi cu adevărat structural însemnează a de- termina un element concret care să reprezinte structura. Acest element concret nu este altceva decât condiţiile materiale ale societăţii sau ceea ce am numit mai înainte modul de producţie al societăţii. Astfel modul de producţie are marele avantaj că este un dat empiric, observabil şi cu posi- bilitate de cercetare ştiinţifică. Modul de producţie este factorul structural al societăţii, în sensul ca prin mişcările lui se oglindesc mişcările tuturor fenoemenelor sociale. "întreaga ideologie, întreaga ţesătură de curente spirituale, ce se ivesc în decursul evoluţiei unui popor nu formează decât o suprastructură a acestui fenomen economic. Deci acei care vreau să interpreteze faptele istorice în lumina unor idei sau sentimente gândesc evoluţia parţial şi incomplet, deoarece aceste date nu reprezintă unitatea structurală a societăţii. Adeseori ele nu sunt decât slabe indicii ale desvoltării sociale. Istoricii idealişti de tipul profesorului din anecdota de mai sus, procedează exact ca medicul turc de odinioară. Fiindcă nu putea să vadă femeia, ori de câte ori se întâmpla să sc îmbolnăvească una, el o consulta palpându-i degetele unei mâini, pe care bolnava o scotea printr’o ferestruică. Se poate imagina certitudinea ■ diagnosticului obţinut printr’un astfel de procedeu. Insă nici certitudinea istoricilor, care explicau evoluţia societăţii datorită unor idei sau senti- mente nu poate fi mai mare. Studiind evoluţia modului de producţie, d-1 L. Pătrăşcanu ne poate da explicaţiuni suficiente apariţiei sau dispariţiei tuturor fenomenelor 144 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE sociale din România ultimului secol. Astfel un fenomen social cum este mişcarea antisemită, care pentru unii cercetători pornea de pe cine ştie o» tărâmuri ideologice sau biologice, pentru noul mod de gândire, nu este decât o mască a luptei economice dusă de capitaliştii români cu tendinţa de a înghiţi posibilităţile capitalului evreesc. Mişcarea naţionalistă este un epi- fenomen al unei mişcări economice, ce caracterizează naşterea capitalis- mului autohton. • Evoluţia factorului economic se întâmplă după anumite legi, ea trece p;in anumite faze necesare unei structuri sociale. Toate aceste faze mar- ' chsază continua luptă a poporului pentru o eliberare cât mai largă. De aci sc pot trage două concluzii: Prima este că legile evoluţiei sunt obiective, iar a doua că istoria este rezultatul acestor legi exprimate în modul de pioducţie şi nicidecum rezultatul temperamentului sau concepţiunii ca- petelor încoronate sau personalităţilor. Din acest motiv, istoria, aşa oun» 0 gândeşte d-1 Pătrăşcanu, suferă o schimbare radicală. Ea rămâne aceeaşi, însă îşi schimbă eroii principali. In istoria de până acum, care gândea evo- luţia în suprastructură, eroii principali erau prinţii, domnitorii, regii, căpi- tanii, etc. Cartea de istorie în loc să aibă capitole avea nume de astfel de persoane. Abia ici colo se aminteşte despre ceva peste care domneau aceste personalităţi. In istoria d-lui Pătrăşcanu se vorbeşte de o luptă unică şi succesivă, lupta de eliberare. Eroul principal este poporul; toţi ceilalţi cad, devenind pretexte în această luptă. - De aici se vede şi concepţiunea politică ce reiese din modul de vedere al d-lui Pătrăşcanu. Acceptând personalitatea ca erou în istorie, ca deter- minatoare de evenimente, aşa după cum au făcut-o aproape toţi istoricii noştri, se sprijină pe o cale indirectă dictatura. Introducând poporul ca singurul erou al istorici, este evident că se susţine o adevărată democraţie. In felul acesta este construită istoria în operele d-lui Pătrăşcanu, ca 1 ezultat al factorului structural economic. In « Un veac de frământări so- ciale » modul de producţie este urmărit în fazele sale variate, marcându-se etape largi sociale, în « Sub trei dictaturi » se urmăreşte ultima fază a mo- dului capitalist de producţie, iar în «Problemele de bază ale României » se face o analiză serioasă a situaţiei economice din prezent. In tot locul se manifestă un gânditor de factură marxistă pură. In tot locul d-1 L. Pă- trăşcanu rămâne în explicarea fenomenului social pe teoria gândirii mar- xiste şi anume prin modul de producţie ca fenomen economic pur. Fără îndoială că aceasta este poziţia cea mai sigură. Totuşi în unele momente ale evoluţiei sociale româneşti se poate vorbi despre o deosebită importanţă a unui factor ideologic. Unul din aceste momente este 1848 din Muntenia. Fără îndoială că la deslănţuirea acestei revoluţii a dus în bună parte nu numai ideologia revoluţiei franceze, dar exemplul acestei revoluţii, care în ultima analiză este tot un element de suprastructură. Dar aici trebue să deschidem o discuţie mai laigă pe care acum numai o vânturăm: şi anume dacă schim- barea modului de producţie într’o parte geografică a globului şi exprimarea lui într’o transformare calitativă a societăţii (revoluţie) nu influenţează MARGINALII LA «CORESPONDENTA LUI M\RCEL TROUS T »* 145 pc cale de suprastructură (cultură) şi alte părţi ale globului care se găses în conjunctură cu prima. Cu alte cuvinte, dacă nu se grăbeşte transformarea calitativă a unei societăţi după exemplul altora care sunt în apropiere. Fără îndoială că da. La noi 1848 a însemnat şi o invazie a revoluţiei franceze. Insă această influenţă asupra structurii trebue explicată astfel: Ideologia formulată în altă parte a ajutat ca procesele structurale (raporturile de pro- ducţie) să fie lămurite mai repede la noi; însă aceste procese care duceau la transformare existau. Prin urmare ideologia a devenit factor de trans- formare după ce a intrat în realităţile structurale de aici. In această forma se poate vorbi de rolul ideologiei. In 1848 acest rol nu a fost mic, pentrucă după cum se vede a determinat mai mult revoluţia. Acesta este unul din motivele pentru care revoluţia nu a reuşit, pe lângă motivele expuse de d-1 Pătrăşcanu. Factorul structural nu era copt pentru o astfel de transformare, cum nu s’a întâmplat cu Franţa’. Pentru demonstrarea netă a punctului de vedere nou pe care d-1 L Patrăşcanu îl aduce în istoria noastră, această rămânere pe lângă factorii de bază este instructivă. Reiese cu atât mai mult claritatea unei perspective, p' care o dorim împământenită în cercetările noastre asupra istoriei. ZEVEDEI BARBU MARGINALII LA „CORESPONDENŢA LUI MARCEL PROUST“ DE MlHAIL SEBASTIAN Despre Sonata lui Vinteuil, despre pantofii roşii ai Ducesei de Guer- mantes, despre Fran oise şi Charlus, Mihail Sebastian vorbea cu atâta putere de evocare, î ncât mă aşteptam dintr’o clipă într’alta, ca oricare dinţi c aceste personagii să se ivească la masa noastră. Şi uneori, părăsind restau- lantul unde luam zilnic masa între aceiaşi prieteni, mă pregăteam să dau de copacii din Roussainville, de reflexele roz ale cărămizilor acoperişuriloi satului, sau de briza mării din Balbec. Mihail Sebastian era transfigurat de bucuria de a fi aflat un nou amănunt; când tăcea, bănuiam că la această lume visează, când se încrunta ştiam ca nu-şi aminteşte bunăoară, unde a întâlnit un fotoliu cu incrustaţii de Wctg- wood, cum sc numea o floare, cine purta o rochie bleu de muselin în opera lui Proust. Intr’o zi ne-am dus la un parastas pentru nu ştiu ce rudă a familiei Mon- tesquiou, numai pentrucă odinioară, în altă ţară, în altă viaţă, cineva p urtând acest nume fusese prieten cu Proust. Au trecut câţiva ani. Blocuri multe ivite poznaş peste noapte, împestriţau Bucureştii pe strazih strâmte, luau locul unei grădini, al unei case gârbovite do amintiri, al unt j cafenele cu faimă. .. Elysee-ul, Corso, nu mai erau. Temeliile politice se do- 38 146 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE redeau fragile. Gazetele începeau a fi citite cu nervozitate. Oamenii aveau presimţiri. Şi totuşi, când se întâmpla să ne întâlnim, în mijlocul celor mai diferite preocupări, ajungeam datorită muzicii unui cuvânt, ritmului unei fraze, întortocliierii unui gând, la Swan, la Odette, la Albertine. Orice amintire cât de neînsemnată, orice fapt, concret, banal, căpăta rolul Madeleinei, pe care Proust a muiat-o în ceai. — Ai citit scrisorile către Doamna Straus ? — Doamna Straus? m’a întrebat Sebastian cu o privire intensă. — Nu ştii? A fost fiica lui Halevy, autorul Ebreei... întâia dată a fost căsătorită cu Georges Bizet, compozitorul. Asculta nesăţios toate amănuntele şi nu mai avu linişte până nu căpătă acele : « Lettres a Madame et Monsieur Emile Strau3 ». Portretul Doamnei Straus, cu privirea adâncă, orientală, într’un chip de copil (de iSlie-Delauney) — apoi, acea « Photographie â la voilette », în care ochii sunt şi mai arabi, gura şi mai desorientată, mai tristă... dedicaţii ca aceasta (pe exemplarul « Le Cotă de Guermanntes II o): « Domnului şi Doamnei Emile Straus, rugându-i să citească episodul « pantofilor roşii » pe care într’o scară m’am dus să-i aduc... » totul în aceste scrisori l-au vrăjit, l-au exaltat (Deci Doamna Straus a purtat pantofii roşii... îmi telefona Sebastian emoţionat, ca şi când el ar fi însoţit-o într’o seară pe aceea carfe- avea să devie măcar pentru unele episoade, ducesa Oriane). — Voi scrie o carte despre « Corespondenţa lui Marcel Proust », mă anunţă în clipa în care închise scoarţele peste ultima filă. Am înţeles că numai această hotărîre putea să domolească, să facă su- portabil, un prea plin sufletesc, o pasiune literară care îşi avea rădăcini în adolescenţă— şi poate şi mai îndepărtat— căci de sigur există dincolo de toate deosebirile de naştere şi mediu, trăsături sufleteşti asemănătoare, înţelegeri structurale, potriviri înnăscute. Există fără îndoială «familii de spirite » care au o realitate obiectivă. însemnările pe margini şi sublinierile lui Mihail Sebastian în scrisorile către Doamna Straufe, luminează puternic nu numai secretul de creaţie, uluitor în opera lui Proust, dar şi (ceea ce azi ne emoţionează atât) pasiunea proustiană rămasă cu intacta prospeţime a adolescenţei, neliniştile intelec- tuale, căutările, nesiguranţele, maturitatea de gând, psihologia lui Mihail Sebastian. « Corespondenţa lui Proust ne duco în camera obscura a romanului său, acolo unde, printi’o lentă şi secretă creştere, s’au clarificat strălucite victorii de artă şi cunoaştere » (scrie Sebastian). Notările pătrunzătoare şi fine, analiza minuţioasă şi intimă a acestei corespondenţe, spiritul disociativ, inteligenţa lui critică, înţelegerea ce-o are pentru hipertrofia vieţii afective, pentru valoarea şi semnificaţia amintirii ne deschid orizonturi nu numai pentru viaţa şi opera lui Proust, ci ne ajută să definim, ne dau interesante răspunsuri în ce priveşte personalitatea lui Mihail Sebastian, potrivirea structurală între admiiator şi maestru. Dar ceea ce ne destramă azi mai ales, sunt paginile unde stăruie asupra morţii sciiitoiului francez. MARGINALII LA « CORESPONDENTA LUI MARCEL PROUST > M7 Atât de mult lipseşte până şi umbra presimţirii, neliniştea cât de vagă a propriului său destin în tot ce scrie despre moartea lui Pioust, încât aceste rânduri ni-1 fac şi mai viu, cuvântul « moarte » pe care-1 pronunţă atât de des le dau un ciudat surplus de viaţă. De aceea le redăm: « Aproape toate seriso'rile lui Proust, chiar şi cele din tinereţe, sunt parcă scrise sub iminenţa sfârşitului.. .». « Gândul morţii e mereu prezent în scrisori. Nu ca o tânguire ci ca o pre- cizare necesară. Dacă primeşte o invitaţie sau propune o întâlnire, sau fixeaza un termen, Proust e obligat să adauge clauza pentru el actuală, mereu plau- zibilă, a morţii care poate revoca totul ». « Moartea poate veni oricând » scrie Sebastian, cu gândul atât de absorbit încât nu simte fiorul acestui oracol. « Conştiinţa clară că totul este iremediabil, nu-i provoacă lui Proust decât o singură mare alarmă: gândul că ar putea muri înainte de a-şi fi terminat opei a. Este în aceste rânduri unul din rarele lui accente de revolta împotriva destinului ». Nu i-a fost dat lui Mihail Sebastian, neîmpăcat cu moartea lui Proust, nemângâiat, înduioşat de acest tragic destin, nici măcar norocul modest de a-şi fi putut presimţi propria sa moarte, de a se fi putut pregăti pentru ea, de a se fi putut revolta, de a fi scris un singur rând în lumina rece a apro- pierii ei. * Proust nu luptă cu moartea pentru a se sustrage, ci doar pentru a obţine amânarea, pauza, oprirea în loc necesară operei lui ». Mihail Sebastian n’a ştiut că nu va avea nici privilegiul unei amânări de câteva minute, n’a putut imagina preţul unui astfel de răgaz. Dar şi mai dureroase, şi mai adânci de semuificaţii,de o ciudată înţelegere, sunt paginile lui Mihail Sebastian din capitolul: « Mama lui Marcel Proust în corespondenţa sa ». « Toată opera fiului o cheamă, o evocă, o păstrează. ..». Copilul sensibil şi apoi adolescentul care la Brăila citea cu înfrigurare acestei opere Mihail Sebastian sciie: « In 4000 de pagini de roman, nu exista o singură scena de amor fizic, i icio pagină de sensualitale, căci până şi episoadele devenite între timp clasice ale iubirii naiatorului cu Albertine, sunt, din acest punct de vedere, de o . tranie castitate şi în orice caz de o totală lipsă de detalii fizice ». In lumina corespondenţei se va spulbera învinuirea de frivolitate pricinuită do îngrămădirea amănuntelor, de descripţii prea minuţioase, arătând nece- sitatea lor pentru construirea unui personagiu, a unui moment a unei epoci,,. Cu aceeaşi pasiune pentru amănuntele exacte, Proust se informeaz» asupra problemelor de modă feminină, de exemplu, şi când are nevoie si descrie o toaletă de doamnă, se adresează mai întâi unei prietene— fie D-na de Caillavet, fie D-na Straus, cerându-i explicaţii tehnice. Dar de sigur că partea cea mai inteiesantă a lucrării lui Mihail Sebastian este capifclul « Izvoare şi chei i>. « Care este în opera lui hotarul dintre ficţiune şi realitate, în ce măsura spiritul de invenţie colaborează cu spiritul de observaţie, prin ce transformă:i trece un fapt autentic, pentru a deveni un element de roman, care este unghiul de refracţie ce deplasează în literatul ă imaginile luate din viaţă, iată atâtea îatrebări delicate ce se referă la mecanismul intim al actului creator. . . MARGINALII LA «CORESPONDENTA LUI MARCEL PROUST» 149 , « Proust procedează ca un pictor, care, înainte de a ataca o mare lucrare de ansamblu, face o serie de schiţe şi ciochiuri pentru fiecare gest, pentru fiecare coloare, aşa încât gestul şi coloarea fixate pe pânză devin expresia sintetică a tuturor experienţelor prealabile, care, prin eliminări şi adăogiri succesive, l-au dus spre soluţia finală ». E emoţionant să constatăm cât sunt de proustienc, prin adâncimea şi muzicalitatea lor specifi«ă, frazele lui Mihail Sebastian în această lucrare. Ca şi Proust, care într’o scrisoare ne arată cum l-a pastişat pe Renan (t Mi-am potrivit metronomul meu interior, după ritmul său »), Sebastian îşi potriveşte involuntar metronomul interior după cadenţa frazei prousticne. . . căci volumul păstrează inteligenţa şi parfumul scrisorilor lui Proust. La fel au preţuit aceşti scriitori valorile supreme ale culturii şi civilizaţiei; au mers. cu acelaşi firesc elan, din aceeaşi structurală nevoie, către esenţele aristocrate ; le vieţii.. . Dar şi acolo unde se deosebeau atât de mult — în acea strategie literară, în acea complicată reclamă pe care Proust o făcea cărţilor lui, Mihail Sebastian, care avea oroare de orice agitaţie do acest ftl, a căutat în lumina scrisorilor să-l facă înţeles şi iertat. « Aceste cărţi sunt singura lui legătură cu lumea ; cu cât raza Joi’ ele in- fluenţă va fi mai întinsă, cu atât viaţa lui personală va avea mai multe ferestre deschise spre viaţă, spre această viaţa care îi este interzisă ». Poate că singura lacună în volumul de care ne ocupăm este că nu găsim combătut în lumina scrisorilor, acel snobism caie nu i se iaită. Căci faptul că starea materială şi socială a familiei i-a dat prilejul să cunoască «le cote de Guermantes » nu l-a împiedecat pc Proust s’o arate în toată superba ei stupiditate: ? « pentru oamenii de lume, inteligenţa, nu ştiu cum jac, nu e decât o multiph- cure a prostiei, pe care o ridică la o putere, la o strălucire iwbănuită. Singurii suportabili sunt cei care au avut humorul de a rămâne proşti...». Fresca acestui mediu nu-i totuşi o satiră. Proust a căutat să descopere şi ea respecte adevărul, să redea cu impaiţialitate eleganţa, cruzimea, deşertă- ciunea şi prostia acestei lumi care a fost un aliment pentru visele lui. «In conversaţiile despre naştere. .. nu căzitam decât o plăcere poetică, pe c ire, fără ca ei s’o cunoască, mi-o procurau, cum ar fi făcut-o muncitorii sa 1 mateloţii vorbind de cultura pământului sau despre marile realităţi, prea puţin detaşate de ei înşişi ca să-i poată gusta frumuseţea pe care personal mă însărcinam s’o extrag»—scrie în eeCotâ de Guermantes». Lungimea romanului a putut face pe cei ce au cetit la întâmplare unele volume să-i atribue autorului anumite preferinţe ale peisqnagiilor lui, să-I facă responsabil pentru anumite păreri. « Ceea ce mă plictiseşte în acest« Coti de Guermantes » (îi scrie Proust Doanl iui Straus... scrisoarea e subliniată de Mihail Sebastian dar ncreprodusă în cartea lui) este aerul atât de antidreyfusard. Este adevărat că tomul următor eâe atât de dreyfusard că asta va compensa şi aceasta, din pricină că prinţul şi prinţesa de Guermantes sunt dreyfusarzi şi Swan la fel, pe când ducele şi ducesa nu sunt i>. 15° REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Dar Mihail Sebastian de sigur c’ar fi revenit cu multe completări (atunci când ar fi scris un studiu despre Opera lui Proust) — dacă zarurile n’ar fi căzut atât de tragic. Căci încheind volumul care priveşte « corespondenţa », spune aceste cuvinte pentru noi azi atât de dureroase: « Nu ne putem despărţi de cărţile lui şi de amintirea lui decât cu senti- mentul că această despărţire e trecătoare şi că într’o zi nu prea depăitata le vom regăsi.. .». Mihail Sebastian nu le va regăsi. ’ Dar aci în acest volum, « Corespondenţa lui Marcel Proust », noi îl vom regăsi pe Mihail Sebastian în fiecare rând în care retrăieşte firesc şi cu toate valenţele sufleteşti ale prezentului, subtilitatea proceselor de conştiinţă, atât de unduioase, cu ecouri atât de durabile, de turburătoare, climatul intelectual şi moral, al «scrisorilor » de esenţă atât de puternic proustiană. Orientarea lui către « scrisori o, scotocirea lor pasionată, a fost fructul unei înclinaţii naturale, al convingerii că aici, în aceşte confesiuni, în aceste notaţii întâmplătoare, directe, va găsi elementele de reconstituire a celui mai discutat proces de creaţie, că numai tălmăcirea lor poate întregi imaginea, în gândul cititorilor, a celei mai pasionante personalităţi. La înmormântarea lui Mihail Sebastian lumea aceea multă, atât de felurita, fiecare venind din alt mediu, nebănuind că se pot lega prin vreo punte, amintea viaţa socială complicată, geniul de a cultiva prietenia pe planuri deosebite, nebănuite, ecoul unei vieţi, al unei nelinişti fecunde, pe care parcă o mai trăisem. Am simţit nevoia să-i vorbesc chiar lui despre nu ştiu ce lumină care schimba chipurile oamenilor, despre unele corespondenţe secrete între senzaţii şi sentimente, despre durerea dozată pe fiecare faţă altfel, după alte legi misterioase, aş fi vrut să-l întreb cine e fiecare_ « Marcel Proust era argrenat în mai multe grupuri de prietenii şi relaţii pe care le cultiva paralel caşicum ar fi făcut exclusiv parte din fiecare din ele » CELLA SERGHI PETRU NEAGOE —SFETNIC ŞI CÂNTĂREŢ AL POPORULUI Dela New-York, anii din urmă, în retransmisiunea ce se făcea prin postul de radio Londra, o voce domoală, egală, cald-învăluitoare şi hotărîtă, o voce care ne era scumpă de mai multe ori, dar — atunci — cu deosebire pentru amaraciunea închisă în tonul ei stins, stătea cu noi la taină, mustrându-ne, îmbarbătându-ne, sfâtuindu-ne. In ciuda vinovatei noastre nepăsări sau a desnădajduitei noastre neputinţe, marele scriitor american de origine română Petiu Neagoe ne vorbea de peste ocean, întremându-ne sufletul, dându-i nădejdi şi învăţându-1, scuturându-1 din marasme şi reînviindu-i vigoarea' voinţa de rezistenţă, aşteptaiile călite: «.. .Lumea ştie azi ca ucigaşii hitleiişti— lepădându-se de Dumnezeu şi lipsiţi de onoare, armele lor fiind foiţa brutală şi minciuna— lumea ştie că PETRU NEAGOE — SFETNIC ŞI CANTAREŢ AL POPORULUI 151 aceştia sunt slugile întunericului. Lumea se îngrozeşte azi de sălbătccia lor. Omenirea nu poate scăpa de ei decât uninduse şi luptând pentru stârpirea radicală a infernalului microb nazist...». «... Poporul român a fost sfătuit de Naţiunile Unite să nu facă ce a făcut şi din care cauză a suferit inutilele enorme vărsări de sânge. Ani de zile a fost prevenit asupra pericolului iminent al abisului în care Hitler aruncă popoarele. Dacă asculta, nu era să îndure ce a îndurat. .. .Măcar acum, în ceasul al doisprezecelea: să acorde poporul român toată încrederea Na- ţiunilor Unite, să le asculte îndemnul, să rupă din rădăcini cârdăşia sinistră...» . Era în cuvintele lui Petru Neagoe nu numai un îndemn la raţiune ci pui1 şi simplu la viaţă; era un strigăt de avertizare al omului care vede cum o primejdie de moarte paşte alţi oameni; era însă şi o teamă care vibra, o emoţie care participa, un apel mişcător, de frate. Dornic să deschidă ochii alor săi, silindu-se neostenit să-i trezească din greul lor coşmar, să-i întoarcă la lumină, din întunericul şi pierzarea în care se adânciseră cu un uluitor, cu un sinucigaş abandon, fratele de peste ocean afla fără greş cuvântul care mergea la inimă, profeţiile lui se împlineau, lozincile lansate de el prindeau fiindcă erau juste, fiindcă oglindeau fidel sentimentul unanim': « Guvernul Antonescu a înşelat poporul.. .». « Nemţii jefuesc România. ..». « Ţara sângerândă şi sărăcită merge spre catastrofă. ..». «Ţelul Naţiunilor Unite e pacea...». «Armata roşie sdrobeşte armata germană...». « Conducătorii sateliţi se’nvârtesc ca veveriţele în capcană.. .». Formulările lui, limpezi şi simple ca nişte sentinţe, vesteau categoric desnodământul — care acum apare firesc tuturora — într’o vreme când foarte puţini credeau în el, când pământul nu fugise încă de sub cisma noilor barbari, când popoare întregi—îngrozite—ajunseseră să accepte ca o cinste ideea că Europa nu e decât o obială mototolită, vârîtă pe vecie în această fudulă cismă prusacă. Luptător luminat şi atent la toate problemele ce se puneau atunci ţării noastre, cu câtă înţelepciune şi claritate glăsuia Petru Neagoe tineretului român «otrăvit în parte de fascism»: «Astăzi—spunea el—după ce a văzut câtă nenorocire a adus pa lume fascismul şi hitlerismul, tineretul dela noi trebue să adopte calea dreptăţii; fascismul e condamnat şi cine ţine cu el, nu are scăpare în faţa Naţiunilor Unite...». O altă problemă, esenţială, de viaţă pentru fiinţa noastră naţională, o problemă din păcate fals şi tendenţios prezentată de-a-lungul unui întunecat şir de ani bălăciţi în ignoranţă, în reacredinţă sau pentru cazul cel mai bun în resentimente necontrolate, — o constituiau ilogicele raporturi cu marea vecină dela răsărit. La « Vocea Americii», vocea lui Petru Neagoe sacada pentru Urechile care vroiau să audă, pentru înţelesul tuturor, pentru un nou inţeles — acela al faptelor, al realităţii: 152 KEVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Lumea întreagă a fost impresionată de puterea Uniunii Sovietice. Puterea Uniunii Sovietice ne-a făcut să nc convingem că Germania eet ' iremediabil învinsă..». Petru Neagoe aducea ochilor noştri şi în această direcţie lumina adeVu- jului, ii decidea să se deschidă spre adevăr, să-l cerceteze şi să-l recunoască aşa cum e, fără a mai încerca zadarnic— şi primejdios— să-l deformeze cu o patimă fără rost, cu o ură care nu era a poporului şi cu o orbire — care s *‘ dovedit tragică. Iar strigătul suprem, de suferinţă şi de nădejde, de revoltă şi de încredeic, al bunului frate de peste ocean era în permanenţă— şi neclintit dc-arlungul anilor de prăbuşiri şi dezastre— acesta: «.. .România se mai poate salva dela catastrofă ! . Avem ferma credinţă că o va face ! ». Astfel, în clipe de masiv întuneric, atunci când părea să fie prea târziu şi totul pentru totdeauna pierdut, optimismul lui Petru Neagoe— robust, tonic—susţinea cu tărie moralul ţării întregi. In afara corpului diplomatic dar autentic plenipotenţiar în lume al sufle- tului românesc — pe care opera sa literară l-a făcut cunoscut atâtor graiuri — tribun şi mandatar strălucit în America al dreptăţii noastre, Petru Neagoe no aduce aminte, prin patriotismul său, că aparţine 6a plămadă aceluiaşi Ardeal în care a înflorit gândirea — inflexibilă ca justiţia şi dreaptă cu toţi — a luiBăinuţiu,înţelepciunea politică » vlădicii Şaguna sau robusteţea credinţei, flacăra ţâşnind protestatară din popor, a lui Horia. Scriitorul de faimă universală şi vajnicul luptător pentru democraţie, emigrantul ardelean de altădată şi cetăţeanul american de azi, a văzut lumina zilei la Odoihei, în Noemvrie 1885. A copilărit în comuna Aciliu, în secuime, de unde— când împlineşte şapte ani— este trimis să înveţe carte la Sibiu. De aici, după zece ani de şcoală, trece « în ţaiă », ajunge la Bucureşti şi — dând urmare înclinărilor sale dintâi, către artele plastice—frecventează cu regularitate Academia de Bellc-Arte; în orele ce-i rămân disponibile audiază la facultate cursurile de filosofie şi drept roman, sau— după cum ne spune un contemporan al său — < se amestecă printre socialişti, ca orice om în al cărui cap coace un gând şi în al cărui suflet vibrează un dor de mai bine ». După ce isprăveşte Academia pleacă la Munchen unde stă patru ani ş i lucrează la Polyclinica Bayer. « La New-Yoik am ajuns cu un dolar...» povesteşte el mai târziu, destăi- nuindu-se printre altele. « Am început să alerg după o posibilitate de muncă. Am găsit-o.[0 lună lucram ca să am cu ce trăi, şi alta frecventam cursurile Academici de pictură. Ani de zile am lucrat desene şi ilustraţii pentru ziai e şi îeviste. In timpul războiului făceam hărţi de pe front, întemeiate pe comunicatele Marelui Cartier şi pe veştile sosite prin Radio. Lucram 12 până la 18 ore pe ii. După război am făcut portrete de copii. Câştigam sume fabuloase, dai ca să fii la modă şi să poţi păstra graţiile publicului, trebuia să ţii casă desclrse. PETRU NEAGOE — SFETNIC ŞI CÂNTĂREŢ AL POPORULUI 153 Felul acesta de viaţă mă obosea şi-mi înghiţea cea mai mare parte a câştigului. Soţia mea car.e era americană — lituană de origină— făcea sculptură, da; toate eforturile şi energia noastră erau sdrobite de valul tumultos al vieţii New-Yorkului de după război. Mi-am dat scamă că nu voi putea continua în felul acesta, şi m’am hotărît să încep să scriu, indiferent dacă voi câştigr sau nu, de pe urma scrisului. La New-York însă ar fi fost imposibil, deoarece tentaţia vieţii mondene era prea mare; ştiam dinainte că nu voi puţi a rezista. Am plecat în Franţa, unde am stat patru ani...». Aici, la Paris, îşi tipăreşte primul volum, « Furtuna ». Aici a doua vocaţie— care trebuia să-i aducă glorie, după cum cea dintâi îi adusese bunăstare; . Aici, peisajul ţării îl rechemă şi-l vrăji de departe; locurile neşterse din amintire dădură muguri şi flori; oamenii de acasă, obiceiurile şi credinţele satelor, eresurile şi instinctele ţărăneşti, îşi conturară în forme proaspete şi seducătoare aluatul lor până atunci nelămurit şi inform ; nuvelele şi romanei- lui Petru Ncagoc începură să se înfiripe şi întreagă opera sa literară luă naşt< i r nu întâmplător ci ca un act de muncă ordonată, de voinţă creatoare. Cu meşteşugul său scriitoricesc— al cărui cel dintâi secret e simplitatea, naturaleţea— Petru Neagoe dădu sfoară în « lumea nouă * şi în toată lumea despre datinele şi preocupările, despre pitorescul, patriarhalitatea şi vechimea neamului său de ţărani — dela munte sau dela şes, păstori sau muncitoi i agricoli—despre frumuseţea femeilor din Sălişte, despre omenia adâncă a gospodarilor din Ardeal. Ileana satului natal devine un personaj epic care—odată cu universul ei primitiv vizitat de duhuri şi populat de farmece — îşi cucereşte un h c precis în conştiinţa a milioane de cetitori streini; Ion din cotul Catpaţilor — cu dragostea lui stranie, ca dintr’un alt regn, cu alte legi, pentru Zamfira— şi care pleacă din Miercurea Ciucului oftând: « aici îmi las eu inima. ..» trece graniţa aevea dar o trece realizat şi într’o puternică ficţiune literară, cai; face odată cu el înconjurul pământului. Fără să caute noutatea, fără să urmărească succesul cu orice preţ, căiţ* 11 lui Petru Neagoe « Furtuna », « Drumuri cu popas », « Soare de Paşti », «Di bândind o soţie» descoperă tărâmul noutăţii şi străbat în voie căile succesului prin forţa naturală, prin căldura telurică, de o invincibilă comunicativitate, a psihologiilor şi a naraţiunii. Din 1937, când ne-a vizitat, e membru al Soci-tăţii Scriitorilor Romă-'! care şi-l revendică printre primele sale drapele, printre cei mai străluciţi exponenţi ai săi peste hotare şi care, totdeauna, îi va mulţumi cu emoţV profundă pentru nepreţuitele şi generoasele servicii aduse — din marea sa patrie adoptivă— micii sale ţări de baştină. Aceasta cu atât mai mult cu cât asupra acesteia din urmă ochii lui sunt fără încetare aţintiţi, cuvântul lui de îndemn continuă să se facă auzit şi nimic din ceea ce înfăptuim astăzi nu-i este strein, după cum niciuna din greşelile noastre — în trecutul apropiat — nu-i erau indiferente. De aceea — mai năvalnic sau mai reţinute după acustica inimii fiecăruia — dar multiple şi adânci în toate inimile de aici, adânci şi recunoscătoare aşa 154 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE cum se cuvine, sunt ecourile pe care le trezeşte la noi numele lui Petru Ncagoe: slujitorul de totdeauna şi sfetnicul de vreme grea al poporului său, — Petru Neagoe: cântăreţul în lumea largă al ţărănimii române, luptătorul în « lumea nouă * al libertăţii şi păcii noastre. CICERONE THEODORESCU EUGEN JEBELEANU: „CEEACE NU SE UITĂ” Cărţile de poezie adevărată şi mare ale tuturor acelora care — lipsin- du-le — au dorit ani de zile libertatea, au fost şi vor fi aşteptate permanent cu emoţia lucrurilor intense, definitive, care nu se întâmplă decât o singură dată şi într’un Bingur fel: unic. • Placheta d-lui Eugen Jebeleanu, cu tonurile ei conţinute, puternice, tari, aduce în prim plan imaginea atâtor scriitori şi intelectuali porniţi să-şi caute în spirit posibilitatea unei eliberări, pentru care istoria nervoasă şi haotică a ultimilor ani n’a lucrat decât împotrivă. De-a-lungul drumurilor Europei, de-a-lungul meridianelor ei înnecate în aburii de carne ai măcelului au stat întotdeauna o parte cel puţin din reprezentanţii spirituali cei mai conştienţi ai popoarelor. Nu faceţi niciodată portretul desfigurat al conti- nentului nostru dintre cele două războaie mondiale, fără să adăugaţi acolo petele, imensele pete de sânge intelectual, care au brăzdat — cel puţin din 1933 încoace—obrajii Europei şi i-au înmulţit tatuajele. Dela Madrid până la Stalingrad, din Helsinki la Atena, din Africa de Nord şi până în nordul U. R. S. S.-ului, scriitorii independenţi ai timpu- rilor contemporane, simt pionii care—julindu-şi genunchii, sgâriindu-şi pieptul, oficiind cum numai spiritul ştie să oficieze şi să ardă— au vâslit însângeraţi către stâncile de lumină enormă ale libertăţii omului. Ceea ce armate întregi de soldaţi aveau să desăvârşească mai târziu pe câmpuri de luptă, prevestiseră ei, adeverind — pentru a câta oară î — istoriei, că numai aceia dintre scriitori sunt mari cu adevărat, care aduc în tot ce fac indiciul libertăţii, sonoritatea ei creatoare. Dacă străbaţi poemul d-lui E. Jebeleanu,intitulat aşa de simplu dureros: Ceeace nu se uită, este imposibil să nu asociezi flăcările poeziei de acolo cu celelalte flăcări ale sguduitorului război civil spaniol, peste care trece ţipătul de disperată umanitate, revoltă şi umilinţă, al bătrânului poet An- tonio Machado, plecat să putrezească în pământ francez. S’a săvârşito crimă la Grenada, va spune lumiiAntonio Machado, anunţând moartea în războiul civil a unuia dintre cei mai tineri poeţi ai acelei triste pronunţări istorice: Federigo Garcia Lorca. Era în 1936... După aceea, crima dela Grenada s’a extins. Brăzdând continentele, coeficienţii ei au crescut. Lângă moartea lui • Garcia Lorca, se mistuia în persecuţii, în atentate contra culturii— spiritul de libertate, tinereţea sugrumată. Cartea d-lui Eugen Jebeleanu îmbrăţişează retrospeotiv plimbările tulburi, ascuţite, amare, de-a-lungul acelei tinereţi, pe care nu e greu şi EUGEN JEBELEANU : < CEE \CE NU SE UITĂ » 155 -nici nu trebue să ne-o imaginăm, pentrucă în numele ei s’a prezentat viaţa în cea mai autentică posibilitate: conştiinţa mizeriei care se strânge şi se pregăteşte. De o parte stă foamea, stăruitoare ca tot ce poate fi mai stăruitor şi mai crunt în memorie, de partea cealaltă— doctrina « capetelor îngiăşate ». Ceva din crisparea violentă, proclamatorie, cinică, a lui Klabund, poetul german din care (acum 8—10 ani, d-1 Eugen Jebeleanu traducea bucăţi impresionante pentru revista « Azi»), fâlfâie din când în când peste poemul acesta răvăşit dar puternic, asemenea unui pumn sălbatec, tare, sângerat. Peisaj adunat din elemente sortite contrastelor (iar prin asta asociaţiilor celor mai poetice şi poeziei celei mai brutale şi mai plină de resurse). Geeace nu se uită nu e un document liric şi numai atât, nu e un cupon de «literatură tare » şi gata, nu e o carte în care tinereţea şi-a desfăcut pentru o clipă rănile şi, impresionând, s’a închis reglementar, ca o cutie pătrată, cu capac metalic. Geeace nu se uită poate fi — e adevărat — şi un document, o tinereţe, o categorie, după cum poate fi cartea unui singur om, dacă în acel om trăieşte pentru o clipă, umanitatea întreagă. Un poem care refuză să aibă perimetre, galoane, romantisme şi limite, pentrucă în el se regăsesc nenumăraţi oameni şi viaţa sub nenumărate aspecte (deci — poate — viaţa mai multor oameni) — iată schiţa, profilul, marginea acestei cărţi de amplă respiraţie. Corăbierii, călătorind pe mări, au puncte cardinale; exploratorii cu- fundaţi în măruntaiele pământului, duc, odată cu ei, certitudinile aurului şi lăcomia după el; oamenii de ştiinţă intraţi în laboratoare şi în calcule, dobândesc revelaţia adevărurilor necunoscute de omenire; asceţii trăiesc naivitatea unei purităţi care scapă — se zice — oamenilor de rând; niciunii însă, nici corăbierii de pe mări, nici savanţii din laboratoare, nici explo- ratorii zăcămintelor subterane, nici amanţii purităţii, aceşti asceţi — cum le-am zis — nu pot să comunice mai total, mai profund, mai categoric decât poeţii. Ce formulă sau ce nelinişte ar fi capabilă să reţină şi să emoţioneze mai sincer, mai nelimitat, decât însăşi recunoaşterea acestei comuniuni de suferinţă, care e mizeria? Dincolo de metafore, dincolo de diferenţieri, limbajul acesta e singurul până astăzi universal valabil: Flămând, m'aruncam in somn ca sinucigaşii, Legănkt in fiece noapte de-un gând In plasa lui de-adâncă răcoare: De nu m’aş mai trezi, De nu m’aş mai trezi nicicând... Târziu, nălucile somnului mă cuprindeau. Sfere visam lunecând peste mine, Cai de izvoare, oameni-tulpine Gu gene de vânt, la mesele pline... La mesele plinei... Gemând, mă trezeam Cerlândw-mă: Nu plânge ’n somn. E ruşine... REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 156 Oricine poate ceti aici drama intelectualului modem, risipit pe stiăzi, întotdeauna cu gândul negru al sinuciderii crescut alături ca plantele car- nivore, întotdeauna în căutare de lucru (a uitat cineva oare ce procente extraordinare atingea şomajul, la noi şi ’n alte ţări, până la acest război ?); oricine poate ceti aici svârcolirea ucigătoare a omului-rană, a omului-can- grenă, a omului macerat de foame, care vrea să se sature cu un ceai de soare şi un corn de lună. Iată ceea ce nu se uită! ' Un caleidoscop al durerii, trăit pe dimensiunile lui întregi, crunte. Iată undeva mansarda do totdeauna a poetului, iată periferia şi toţi oamenii pe care societatea i-a svârlit la marginea ei, dela acele fete nocturn obişnuite, cu ochii mari şi somnoroşi de fluturi, până la fochistul orb, pripăşit cu vremea în colibele ca nişte broaşte ţestoase dela marginea oraşului, iata goana halucinantă după pâine, în schimbul reclamelor comerciale debitate cu scârbă, mecanic, străin, la megafon, iată tot ceea ce nu se uită. Placheta d-lui Eugen Jebeleanu e pretextul reţinut, adâncit şi transformat, pentru o remarcabilă autobiografie lirică. Un arhipelag multiplu de experienţe, de stări, de inhibiţii, o colecţie nebănuită de fotografii sufleteşti, care duc înăuntru şi pleacă în afară, o investigaţie suficientă în lumea psihologică şi socială a unui singur suflet. Calitatea acestui poem o formează însă, în primul rând, nu acele nume- 1 oase ferestre deschise în memorie şi ’n conştiinţă, cât posibilitatea de obiec- tivare a tuturor stărilor emotive de acolo. Se întâmplă, la un moment dat, acest lucru: că tensiunile, senzaţiile, revenirile acelea febrile, în sfârşit toate combustiunile adunate în poem, nu mai aparţin cu exclusivitate autorului; ele au devenit un monolog aspru, patetic, incandescent, covârşitor, un mo- nolog ţinut în numele unor mulţimi de conştiinţe şi de sentimente identice. Ceva care spune de veisurile şi de familia de spirite a lui Walt Whitman, deşi—subliniem—asta nu se chiamă o influenţă, ci cel mult un para- lelism de stări afective. La Walt Whitman mărturisirea e directă, spumoasă, larg vocalizată ; Walt Whitman va recunoaşte: Voi criminali, tărîţi în faţa tribunalelor, Deţinuţi ai celulelor din penitenciare, voi, asasini condamnaţi la lanţuri şi la cătuşe de fier, Ce sunt eu pentru a nu fi de asemenea târît în faţa tribunalelor şi trimis în penitenciare? Eu, cel la fel de îndrăcit şi de crud, pentru ca încheieturile mâinilor să nu-mi fie legate ’n cătuşă, pentru ca glesnele mele să nu fie pătrunse de fiare? Voi, 'prostituatelor, care vă împătmaţi pe trotuare sau in camera voastră, obscene, Ce sunt eu, pentru a vă declara mai obscene decât mine? Eu, vinovatul, bun de dus în faţa tribunalelor— vă spun! EUGEN' JEBELEANU: « CEEACE NU SE UITĂ» 157 Cei care m’admiraţi — nu-mi aduceţi laude, nu-mi faceţi complimente,— lăsaţi-mă dracului in pace, Eu văd ceea ce voi nu vedeţi, eu ştiu ceea ce voi nu ştiţi. Sub cuşca pieptului e-o viaţă neăgră şi sufocată, îndărătul acestei priviri, pe care voi o credeţi atât de nepăsătoare, alunecă permanent torentele iadului, Boala şi desfrăurile-mi convin, Eu merg alături de aceşti destrăbălaţi, faţă de care am o afecţiune colosală, Eu simt că sunt din familia lor, că fac parte dintre aceşti deţinuţi şi dintre aceste prostituate, De care nu mă voi lepăda de azi înainte niciodată, căci oare cum aş putea eu să mă tepăd de mine însumi? Această identitate de destin întie poet şi omul din mulţime, e puternic oiganizată în Ceeace nu se uită. Confesiunea lui Walt Whitman devine la d-1 Eugen JebePanu soli- daritate în revoltă, glas ridicat în mijlocul veacului, profetic, ameninţătoi, giav. Conştiinţa lui e conştiinţa mulţimii, în care zace— neevoluat— sâm- burele neaşteptat al viitorului. Peste trupul continentului zac trupurile unor milioane de tineri, a căror existenţă n’a preţuit, în mintea amatorilor noştri de cruciade, aventurie- rilor noştii, nici cât o gură de tun. Vi? ţa şi-a avut legile ei, după cum memoria îşi va avea legile ei. Pe deasupra acestor artere de sânge, care au stropit Euiopa, se ridică— solidei- ( u foamea de mai bine a celor dispăruţi înainte de timp— glasul poetului, legământul conştiinţei, căreia îi răspund conştiinţele tutui or poeţilor iubito, i le libertate ai lumii: Ca să trăieşti cumplit numai odată, Să mori eşti nevoit de mii de ori. Inima mea ascultă destrămată: Cei ce s’au dus nimica nu mai vor. . . Morţi neştiuţi, purtaţi-mă pe vânturi, Căci eu sunt cel ce vrea şi pentru voi Topor să fie, flacără cu ghiare Sau o pădure ’n mers răzbunătoare!. .. Este o evoluţie (aceea pe care a marcat-o d-1 Eugen Jebclcanu, plecând tlela volumul Inimi sub săbii, de factură hermetistă şi până la plachet 1 Ceeace nu se uită), o evoluţie care, făcând în primul îând cinste poetului, ■cinsteşte deopotrivă tânăra noastră literatură. ION CARAION LUMEA DE AZI CONCEPŢIA SOVIETICĂ DESPRE ARTĂ Observ, dela o vreme, o recrudescenţă a activităţii literare dela noi şi totodată un fenomen curios, oglindit în articolele ziarelor şi revistelor care consacră câteva pagini sau câteva rânduri artei româneşti. E o revenire la principiile învechite ale veacului XlX-lea, o « punere pe tapet » a con- troversei dintre Gherea-Ibrăileanu şi Maiorescu, o reactualizare a vechci certe dintre apologeţii « artei pentru artă » $ a susţinătorilor principiului «artei cu tendinţă». Şi unii şi alţii greşesc: primii fiindcă pornesc dela o premisă falsă—şi anume posibilitatea unui «turn de fildeş» în epoca noastră sbuciumată şi atât de strâns împletită cu existenţa fiecărui om în tot ce are aceasta mai esenţial şi mai preţios, o epocă în care nu se pune numa problema unor principii de Stat ci însăşi a rdependenţei şi libertăţii fie- căruia dintre noi; — ceilalţi fiindcă în do aţa lor lăudabilă de a se integra cât mai repede mişcării progresiste, neglijează analiza şi refuză să adân- cească problema. Socialul nu e decât reflexul omenescului. Iar arta « socia- lizantă » poate fi folositoare numai în măsura în care este în primul rând « artă ». Criticii şi ziariştii noştri scriu deseori despre «realismul sovietic» şi şi-au ales un scop nobil; acela de a se lăsa îndrumaţi de concepţia sovie- tică despre artă. Dar, pe cât se pare, ei nu sunt la curent cu desvoltarea acestei concepţii artistice şi literare. Scriitorii, romancierii şi criticii sovie- tici se află azi pe linia tradiţională a marii literaturi ruse clasice. Dar con- troversa dintre acei care revendică « arta pentru artă » şi acei care o cer « cu tendinţă» e vie şi la ei. Intr’o carte apărută la Moscova în 1944 (Editura de Stat pentru Literatură) şi intitulată « Gorhi printre noi » marele scriitor sovietic Constantin Eedin scrie: «Problema «tendinţelor» a fost problema artei tuturor timpurilor şi tuturor popoarelor, dar Huşii au căutat rezol- varea ei mai mult decât alţii iar artiştii revoluţionari sovietici mai mult decât predecesorii lor ». Constantin Fcdin crede că pricina acestei « certe » constă într’o greşală jniţială: integrarea artistului în artă, nedelimitarea dintre «creator» şi « creaţie ». « Arta e tendenţioasă dar numai în măsura în care fiecare din noi poate extrage sau găsi în ea ecoul cutărei sau cutărei tendinţe; arta însăşi trebue să rămână obiectivă. Căci natura artistului nu e «tenden- ţioasă »; artistul nu laudă şi nu condamnă, el nu e nici un propovăduitoi nici un filosof» (Fedin). CONCEPŢIA SOVIETICĂ DESPRE ARTĂ :9 Dar această «poziţie » a marelui romancier Fedin ni se pare oarecum simplistă. Fedin rămâne la suprafaţa problemei. «Neparticiparea * arti- stului la opera de creaţie e o premisă greşită. Rădăcinile problemei sunt mai adânci. Şi, pentru a preciza drumul parcurs de artiştii sovietici, e nece- sară o privire retrospectivă. Iată deci cum era privită aceeaşi problema In literatura rusă, cu o sută de ani în urmă, în jurul lui 1850. Reprezentanţii cei mai autorizaţi ai ciiticii ruse, Drujinin şi Cernîşevsky, erau pieopinenţii— primul al « artei pentru artă», cel de-al doilea al «artei cu tendinţă ». , Drujinin scria în 1856: «Fiind convins că problemele clipei sunt trecă- toare, că omenirea, schimbându-se neîntrerupt, nu-şi va părăsi, însă, nicio- dată idealul eternei frumuseţi, al binelui şi adevărului, poetul va servi apestor idei căci ele nu-i cer decât ceea ce are în ol mai nobil, mai adevărat, mai veşnic. Cântecul lui nu va avea nicio morală preconcepută, nu va avea niciun scop potrivit intereselor contimporanilor; cântecul conţine în el însuşi, scopul, efectul şi răsplata ». Cernîşevsky, apărând teza artei cu tendinţă, socotea arta drept « ma- nualul vieţii» şi credea că « fiecare scriitor de talent aduce prin opera sa o mărturie conştientă sau inconştientă, o sentinţă despre fenomenele care-1 interesează, pe el ca şi pe contimporanii săi». Analizând tezele acestor doi mari critici ai perioadei clasice ruse, nu putem trece cu vederea îngustimea concepţiilor lor. Căci arta reflectă întâi de toate viaţa. Ea nu e creată în afara vieţii. Nemuritoarea « Madame Bo- vary » de pildă scrisă de acel artist, exclusiv-artist, care a fost Flaubert nu poate fi privită ca o extraordinară frescă socială, o satiră gravată în aqua-forte ? Şi totodată una dintre cele mai pure opere de artă din litera- tura universală? Am ales-o pe « Doamna Bovary » din întâmplare... Acum însă, această alegere nu mi se mai pare fortuită. îmi aduc aminte de scrii- torul Flaubert, artistul care-şi cizela fraza, cuvântul, care muncea în liniştea unei odăiţe, izolată pe o insulă provincială, de toate talazurile lumii, de toate conflictele, de toate problemele şi mă întreb prin ce vase comuni- cante misterioase viaţa colectivităţii şi viaţa socială comunică şi curg— ca sângele într’o arteră — în opera realizată, în cuvintele ca şi în colorile, în liniile ca şi în sunetele unei capo-d’opere ? Căci Simfonia IX-a, pânzele lui Rembrandt, statuile lui Rodin ca şi « Doamna Bovary » simt egal-valabile prin toate faţetele lor şi corespund cerinţelor oricărui punct de vedere. .. Cât de departe era Anton Cehov, plin de tristeţe, de simţul zădărniciei omului « prins în reţeaua inextricabilă a mărunţişurilor vieţii», chinuit de neliniştea metafizică a cercetătorului aplecat asupra vidului, cât de departe era el de actualitatea din jurul lui ? Şi cum a ştiut totuşi s’o redea, cenuşie şi mohorîtă, infimă şi ridicolă, plină de măreţia sforţărilor de a învinge neantul! Căci Cehov a descris oamenii. Şi odată cu ei a năvălit viaţa, de- gradatoarea «tendinţă» care sub colorile descripţiei a biciuit cu şfichiul umorului obiceiurile învechite, spinările arcuite, putregaiul unei întregi societăţi.. . Căci «tendinţa în artă » împrumută cai întortochiate, uzează !6o revista fundaţiilor regale de capcane care desfid şi timpul şi cititorii şi însăşi intenţiile conştionte ale autorului. O operă literară e ca o plasă pe care scriitorul o aruncă în marea actualităţii, cât mai spre adânc. Ceea ce rămâne în plasă poate fi po- ţi ivit ţesăturii plasei— tot ce e mai banal sau tot ce e mai preţios. Crabi s: alge sau scoici ascunzând în miezul lor de auroră sidefie, nemuritoarea p»rlă a geniului. . . « Arta trebue să fie întâi de toate artă » scria cu aproape o sută de ani î 1 urmă marele critic rus Belinslcy, un pasionat propovăduitor al (< artei cu idei şi tendinţe ». « Nicio idee, fie ea cât de măreaţă, de generoasă, nu e iu stare să salveze opera, dacă făuritorul acestei opere a creat-o nu ca un aitist ci ca un simplu transmiţător al ideilor. Mai mult decât atât; dacă opera de artă nu e desăvârşită însăşi ideile care o însufleţesc îşi pierd va- loarea; ele nu ajung şi nli pot ajunge până la cititor». Şi, mai departe Be- linski adaogă, delimitându-şi poziţia de critic literar: « Nu încape îndoială că arta trebue să fie mai întâi de toate artă iar în al doilea rând poate fi expresia tendinţelor şi spiritului unei anumite epoci. Oricât de măreaţi ar fi inspiraţia unui poet, oricât ar fi pătrunse versurile lui de problemei? si aspiraţiile contimporani'or săi, dacă poezia nu e poezie, ea nu mai are nici idei măreţe nici probleme; e pur şi simplu « o bună intenţie prost înde- plinită ! ». Iată deci ideile care stau la baza criticei literare clasice. Aceste principii au fost reluate de chiticii sovietici din zilele noastre. Pentru acei literaţi care pun accentul pe « utilitarismul artei » şi rostul ei social, vom aduce încă o mărtuiie care a stat la baza criticei contimporane sovietice. Această mărturie a fost dată de Friederich Eng°ls. Acest filosof, teoretician şi eco- nomist materialist a fost un mare iubitor de frumos, un cunoscător. Lucră- lile lui din domeniul esteticei şi criticei literare sunt foarte cunoscute. Sc pare că Engels nu poate fi suspectat de « diletantism » şi nici de a fi susţi- nătorul teoriei «artei pentru artă». El a scris deseori împotriva acestei concepţii. Cităm « In niciun caz nu sunt duşmanul poeziei tendenţioase, (,■> atare. Părintele tragediei Esbyl şi tatăl comediei Aristofan erau amândoi poeţi tendenţioşi prin excelenţă. Tot aşa şi Dante şi Cervantes... iar me- îitul principal al « Perfidiei şi Dragostei» a lui Schiller constă în a fi prima d amă germană politic-tendenţioasă. Scriitorii ruşi contimporani (citatul datează din 1885) şi scriitorii norvegieni scriu capo-d’opere, toate tenden- ţioase ». Acelaşi Engels adaogă: « Dar tendinţele care nu decurg din însăşi substanţa operei de artă, din acţiunile şi firea personajelor, nu sunt vala- bile. Ele strică autenticitatea operei şi o degradează. . . ». Şi, mai departe: « Scriitorul nu este obligat să ofere cititorului deslegarea viitoare istorică a conflictelor sociale», (Din volumul «Despre artă» al lui K. Marx şi F, Engels). ' Prin aceste afirmări părinţii marxismului se apropie de noi — şi, oricare ar fi poziţia noastra spirituală faţă de teoria materialismului istoric, nu putem decât a ne declara de acord cu ei. Ne mai rămâne să tragem concluziile. Există oare un singur scriitor de \ „loare care — din turnul lui de fildeş — n’a auzit sgomotul desfăşurat de CONCEPŢIA SOVIETICĂ DESPRE ARTĂ 161 valurile mulţimii? Există oare o singură operă de artă străină de aspira- ţiile umanităţii? Răspunsul ni-1 dau clasicii universali iar, în ceea ce pri- veşte literatura rusă, Puşkin, Tolstoi, Gogol, Cehov. S’a reproşat ultimilor doi atenţia precum şi primul plan pe care l-au acordat contimporaneităţii ? Dar ce întrece oare « Sufletele moarte », « Revizorul », « Căsătoria ? ». Nu sunt ele opere în care s’au dospit fermenţii revoltei ? Dar Lermontov, Tur- gheniev, Ostrowsky, Gorki, aceşti creatori geniali? Datorită operei lor, ei merg în fruntea poporului lor. « Gânditorul şi artistul — scria Leon Tolstoi — nu va sta niciodată pe culmile olimpice ale nepăsării; gânditorul şi artistul trebue să sufere împreună cu oamenii pentru a găsi mângâiere sau mân- tuire. Afară de aceasta, el suferă pentrucă e totdeauna plin de emoţii şi nelinişti: ar fi putut hotărî şi ar fi putut spune ceea ce ar fi* putut salva omenirea, dar el n’a spus-o, n’a gândit-o cum trebue. .. sau poate nici n’a hotărît şi nici n’a spus ceea ce trebue iar mâine— va muri. Iată de ce sufe- rinţa şi uitarea de sine, dăruirea şi jertfa vor fi rezervate totdeauna arti- stului şi gânditorii ui ». Acelaşi lucru îl spune şi Belinsky: « Poetul adevărat trebue să fie acordul de bază între om şi popor, în el răsună armonia universului ». « Niciun poet nu poate fi mare dela sine şi prin sine-însuşi.. şi nici prin suferinţa proprie nici prin propria lui voluptate; marii poeţi sunt în- tr’adevăr mari fiindcă rădăcinile suferinţei şi bucuriei lor sunt adânc vârîte în miezul comunităţii şi istoriei: el nu e decât o floare, un produs al uma- nităţii. El reprezintă societatea, timpul şi poporul. Numai poeţii mediocri pot fi fericiţi sau nefericiţi prin propria lor experienţă.. . dar ei îşi ascultă propriile lor cântece, în singurătate. ., Ciripirile lor rămân necunoscute şi societăţii şi oamenilor ». Iată deci principiile clasice care îndrumează literatura sovietică de astăzi. Experienţa scriitorilor revoluţionari a fost concludentă. Arta sovietică, năs- cută în vâltoarea răsturnărilor şi transformărilor sociale, a oglindit procesul istoric complicat al Revoluţiei, supunându-se legilor progresiste ale des- voltării istorice. Arta sovietică a adus o notă nouă; a vorbit într’un fel nou oamenilor însetaţi de o viaţă nouă; a dat roade. Oamenii noi au înfiripat raporturi noi între ei. Literatura i-a ajutat şi i-a oglindit. Iată de ce literatura sovietică are atâtea preocupări sociale, răspunde unor probleme care par străine de artă. .. Ele corespund unei mentalităţi şi unor nevoi spirituale. Dar odată cu aceasta, scriitorii sovietici realizează opere de artă. « Pe Donul liniştit» a lui Şolohov, «"Drumul chinurilor i> de Alexis Tol- stoi, « Oraşe şi ani » a lui Fedin, iar în timpul războiului acest minunat roman «Zile şi nopţi» al lui Constantin Simonov — iată capo-d’opere care pot rivaliza cu cele mai bune lucrări universale şi care sunt în acelaşi timp do- cumentele unei epoci. Dar scriitorii sovietici nu s’au mulţumit numai cu atât. Fiind legaţi prin rădăcinile lor de poporul pornit la realizarea grandiosului program de reconstrucţie socialistă a ţării, scriitorii sovietici au înţeles să reia firul 11 <62 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE roşu al trecutului şi au pătruns în istoria pământului lor, încercând să înfă- ţişeze, sub o lumină nouă, faptele mari ale făuritorilor Rusiei. Au scris despre Petru cel Mare, despre ţarul Ivan cel Groaznic, despre prinţesa Olga, despre Borodino... Au reînviat eroul legendar Pugacev, au plătit un tribut de recunoştinţă decembriştilor, l-au înţeles pe Suvorov, pe Kutuzov. Romanul şi fresca istorică şi-au reluat locul tradiţional. Căci trecutul— spunea Tol- stoi— e o marmură dăltuită, pe când actualitatea e trecătoare şi pieritoare ca un castel de nisip. Scriitorii sovietici au reuşit, datorită artei şi talentului lor, să dea formă nepieritoare « clătinătoarelor nisipuri» ale actualităţii. Au dăltuit în forme noi trecutul. Poate s’au comis şi greşeli. Niciodată însă din pricina ideolo- giei— totdeauna din lipsa de talent. Iată ceea ce nu trebue să se uite. Iată şi ceea ce ar trebui să ne fie îndreptar şi lecţie. Nu e destul să cânţi eroismul, trebue să fii tu însuţi erou! A se integra spiritului nou e o datorie. A da opere de artă, e o vocaţie. Nu e destul să fii sincer sau bine intenţionat. Trebue să ai puterea şi flacăra, verbul şi harul... Iată de ce literatura sovietică— cea mai ideologică din lume— rezistă timpului. Fiindcă scriitorii sovietici, regăsind tradiţia şi calea de urmat, au căutat să adâncească legătura lor sufletească cu poporul. împărţind cu el pâinea şi amarul, adăpostindu-se împreună cu el de formule şi luptârîd alături de el, s’au identificat cu el. Legătura e mai puţin ideologică, cât de convieţuire. Fuziunea s’a făcut. In glasul scriitorului sovietic răsună glasul poporului; cântecul lui e esenţa şi cântecul unei ţări atât de vaste, încât ar putea fi denumită continent. Din fuziunea cu trecutul, prezentul s’a îmbogăţit. Moştenind tradiţiile marilor autori clasici, literatura sovietică le continuă, îmbogăţind tezaurul cu ideile noi care oglindesc adâncul proces de construcţie al lumii socia- liste... A pierdut şovăelile, tristeţea şi desnădejdea; omul sovietic, însu- fleţit de măreţul său efort, a uitat neliniştea metafizică, fiorul mistic, între- bările fără răspuns. Potrivit principiului goethean — «a sta cu fruntea sus şi a face tot ce se poate face »— el înaintează spre lumină. Şi acesta este nu numai un îndemn ci şi scopul ultim al artei. SORANA GURIAN NOTĂ DESPRE TRADIŢIA IN MUZICA SOVIETICĂ Concertele simfonice din ultima stagiune, dacă nu ne-au oferit o imagine completă a noii muzici sovietice (au fost executate doar două simfonii şi un concert pentru pian de Sostacovici), ne-au îngăduit totuşi o recapi- tulare a aproape întregului repertoriu de muzică rusă, cântat în România. Ceea ce a constituit o jalonare, prin câteva opere importante şi caracteri- stice, a evoluţiei şcoalei muzicale ruseşti, dela Glinka şi până la Sosta- covici. Dar peisajul muzicii ruse este mult prea amplu, prea complex, pentru ca lucrările prezentate la noi să dea mai mult decât o indicaţie, o schiţă NOTĂ DESPRE TRADIŢIA IN MUZICA SOVIETICĂ 163 sumară a etapelor parcurse în ultima sută de ani de viaţă muzicală. Marii compozitori ruşi sunt incomplet cunoscuţi şi, de multe ori, nu prin ceea ce au ei caracteristic. Glinka şi Dargomijski sunt aproape necunoscuţi, Rimslti- Korsakoff este cunoscut numai prin poemele sale simfonice epic-descrip- tive, dar minunata sa muzică scenică—o parte importantă din opera sa — n’a fost niciodată cântată la noi. Nu mai vorbim de Scriabin, de Medtner şi de aţâţi alţi compozitori de dată mai recentă, aproape totalmente necu- noscuţi la noi. Muzica sovietică, cu tot ce a adus ea nou, îşi are rădăcinile şi în fol- klorul naţional al tuturor popoarelor din Uniune, dar este în acelaşi timp solidară cu întreaga tradiţie muzicală rusă, care îşi are originile pe la înce- putul secolului al XlX-lea. De-a-lungul întregii istorii a muzicii ruse, dela Glinka şi până în zilele de astăzi, se pot urmări două tradiţii sau mai bine zis două tendinţe, care au regisat întreaga muzică rusească. Ambele ten- dinţe îşi au sursa la Glinka însuşi, care, pe de o parte, a încercat o renovare a muzicii naţionale, utilizând folklorul patriei sale, iar pe de altă parte a cultivat romanţa, cu toate Influenţele ei occidentale şi în deosebi italiene. G.isim aşa dar tradiţia naţionalistă, care opunea muzicii europene occiden- tale o artă al cărei material melodic să fie format exclusiv din cântecul popular (operele « Viaţa pentru ţar » şi « Ruslan şi Ludmila >>); de altă parte tradiţia romanţei sentimentale ruseşti, produs al civilizaţiei citadine, re- flectând influenţe italiene şi chiar germane, în toate liedurile şi romanţele lui Glinka. La compozitorul Dargomijski, în opera « Russalka » şi în opera sa vocală, se observă aceleaşi tendinţe antinomice. O netă situare şi despărţire a acestor tendinţe apare abia la urmaşii acestor compozitori, la Balakirev, Cui, Borodin, Mussorgski şi Rimski- Korsakoff, cunoscuţi în istoria muzicii sub numele « cei cinci». Ei se reclama dela Glinka, pe care îl consideră părintele şcoalei lor, şi pun bazele şcoalei naţionale muzicale, stabilind anumite criterii, ce ajung, prin exclusivismul, prin rigiditatea lor, adevărate dogme. Pentru aceşti teoreticieni şi compo- zitori, muzica rusă este rusească numai în măsura în care este saturata dc folklorul naţional şi în care recurge la legenda, la dansul şi la cântecul popular. E adevărat că această şcoală a dat muzicii ruse un mare elan, a piodus opere care au rămas şi, mai ales, a provocat şi în alte ţări europene o renovare muzicală prin utilizarea surselor folklorice respective. Stilului descriptiv al celor « cinci», cu preferinţa lor pentru epic şi dia- matic, Ceaicovski îi opune o muzică axată pe lirism şi patetic. Stilul sau participă într’o oarecare măsură dela romanticii germani, dar se situiaza în acelaşi timp pe linia tradiţională a romanţei italo-ruse, consacrată, înce- tăţenită în muzica cultă de Glinka şi de precursorul său, Titov. Chiar în cazurile în care Ceaicovski se inspiră din folklorul naţional, temele originale sunt complet transfigurate, occidentalizate. Deşi aparent atât de diferit, deşi aduce în muzica sa o altă atmosferă, mai luminoasă, extatică aproape, deşi arată noi preocupări de formă, Scriabin este totuşi un descendent direct din Ceaicovski. Revoluţionarismul său, inovaţiile sale armonice, i-au creat un limbaj muzical personal, care a 11 164 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE constituit sâmburele muzicii sovietice din perioada imediat următoare lui 1917. Intr’adevăr, această primă perioadă, când şi în muzică, întocmai oa şi în celelalte domenii, s’a încercat o violentare dinăuntru, o spargere a vechilor tipare, ce nu puteau cuprinde un conţinut nou, dinamic, tumultuos, oompozitorii sovietici se aflau sub influenţa încă puternică a lui Scriabin. ou atât mai resimţită, cu cât reacţiunea împotriva esteticii naţionaliste a celor « cinci » se declarase încă cu mult înainte. Scriabin rămăsese astfel singura legătură cu trecutul muzicii ruse. Mulţi compozitori de astăzi, cum este Alexandrov, Feinberg, Biek, au fost tributari, în primele lor opere, muzicii lui Scriabin. Pe de altă parte, în căutarea unor noi moduri de expresie, compozitorii acestei perioade au suferit influenţele muzicii occi- dentale, aflate în acea vreme în plină efervescenţă, cu Debussy, Schonberg, Stravinski etc. Ei au refăcut această experienţă, dar după toate aceste căutări şi-au găsit drumul firesc al muzicii naţionale, printr’o limpezire, printr’o cuminţire, revenind astfel la constructivele norme clasice. Aşa s’a născut acel neo-clasicism, care cuprinde pe aproape toţi compozitorii sovietici de astăzi şi ei se situiază pe acea linie tradiţională, care trece prin Ceaicovski şi îşi are originea la Glinka. De altă parte, prin renaşterea politică pe care au trăit-o popoarele din Uniunea Sovietică, o seamă de compozitori din diferitele republici sovietice au revenit la cealaltă constantă a muzicii ruse: utilizarea folklorului naţional. In acest chip, cu o mai mare vigoare, cu posibilităţi noi şi multiple, muzica sovietică se solidarizează şi continuă o veche tradiţie. ANDREI TUDOR SALONUL OFICIAL Premergătoare verii ce se duce, o iarnă rece şi lungă de cinci ani ne desobişnuise aproape de adevăratele, nebuneştile elanuri. Şi totuşi, acest an — a cărui reprezentare numerică, 1945, va şti să evoce viitoarelor gene- raţii tot ceea ce azi, din lipsă de perspectivă, ne scapă nouă ca semnificaţii — ni s’a dăruit din plin pe plan spiritual. Miracolul creaţiei a ştiut să înfrunte urgia — şi a rămas mai departe adevărat şi pur. In tăcerea grea lăsată de ultimele bubuituri de tun — a svâcnit veselă văpaia ce mocnise, genera- toare de creaţie şi dragoste, adevărată bucurie. Ne-a fost dat să mai apucăm asemenea momente, să ne bucurăm, să realizăm, să încercăm a realiza. Un nou Salon Oficial. Nou, într’un anumit sens: artiştii plastici, con- strânşi ca mulţi alţii, de gogoriţa artei după tipicul naţional-legionar, a se rezuma la o creaţie destinată doar celor patru pereţi ai atelierului, sau, chiar, în cazurile încă mai rele, la una lăuntrică (valabilă şi ea, dar cât de negativă!) au apărut din nou în mijlocul marii familii unitare a celor ce vor- besc aceiaşi limbă. Nou, şi prin ceea ce şi-a propus, pi in sensul dat acestei \ xpoziţii în mare, a tot ceea ce înseamnă chintezenţa unui efort într’adevăr eolectiv,—fie pe planul semnificaţiilor, fie pe cel al meşteşugului în sine— SALONUL OFICIAL 165 în decurs de un an. Momentul creaţiei trebuia să-şi găsească corespondenţa în conştiinţa şi sentimentul spectatorului. Nimic întâmplător într’un veac de sensuri, sau, mai just, de căutări de sensuri, de semnificaţii îndru- mătoare, iată într’un cuvânt ceea ce îşi propusese, n’aş putea spune juriul acestui Salon Oficial şi nici artiştii, ci aş spune mai curând veacul nou, ce cu noi şi-a făcut începutul. Cu atât mai mult ne-a părut rău, de aceea, constatând că acest Salon de început a fost totuşi un Salon slab. Iar cauzele au fost cu mult mai adânci decât am încerca să ne amăgim. Există un rău în noi, un mod facil al generaţiei, un rău de care, poate, noi nici nu suntem singuri răspunzători. O superficialitate în care ne complăcem pentrucă este mai uşor şi mai plăcut aşa, mai bine. (O con- secinţă a războaielor? Sau, poate, războaiele o consecinţă a acestui rău?). S’a vorbit cândva de spaima creatorului plastic în faţa. problemelor mari, adică a lucrărilor mari. Mari în sens de aprofundare şi chiar de dimensiuni. Este aici, o piatră de încercare, oricum. .. Ar trebui s’o recunoască chiar şi adepţii teoriei ce găseşte calităţi până şi pe o palmă de pânză, doar. Dar nu aceasta e tot ceea ce reproşez pictorilor noştri. Este mai mult decât atât. Sinceritatea, dăruirea până la fanatism, iată fermentul care n’a lipsit nici când celor mari, pe ale căror formule ne sprijinim întreaga noastră nepu- tinţă, spirituală şi de realizare; fermentul sincerităţii, de a cărui lipsă noi parcă nici nu ne-am dat seama. Dar n’am vrea, prin cele spuse aici, să sub- estimăm efortul evident al artiştilor noştri, un efort de ordin minor, poate, dacă am duce critica la ultima ei expresie. Intenţia fundamentală ar fi cu totul alta şi ar avea alte miezuri. Ar fi pornită din dorinţa unui mai bine. Ar fi căutarea unui mai bine, posibil în lumea artelor noastre, în care calităţile actuale şi posibilătăţile de viitor aunt limpezi şi certe. Aici ar trebui să spunem că vina, nu este numai a artiştilor şi că în- treaga conjunctură de până acum, în care intră, evident, socialul, îşi are partea sa, mare, de vină. Nu mai revenim, nădăjduind cu tărie că noul punct de vedere, cel mai sănătos şi mai aproape de adevăr dintre toate cele pe care le-am trăit până acum, va reuşi să remedieze, să modifice din rădăcini adevăratele, nesănătoasele cauze. Şi încă ceva nou. In cadrul acestui Salon a expus şi un grup de artişti bulgari. Pentru prima oară acum, publicul românesc a avut ocazia să cu- noască o latură a manifestării artistice bulgare, plastica acestui popor atât de apropiat de noi, despre care totuşi ştim atât de puţine lucruri. Iar nouă, artiştilor plastici, vizita, odată cu Salonul, a expozanţilor bulgari, ne-a dat prilejul să aflăm nu numai care este punctul de vedere artistic şi tem- peramentul lor creator, ci şi să înţelegem dela ei, ce înseamnă unitatea şi solidaritatea camaraderească a unui mediu pur artistic, coordonate fun- damentalle, fără de care o adevărată mişcare artistică colectivă este aproape cu neputinţă. Iată un lucru la care invităm artiştii noştri să reflecteze, în speranţa, că, poate, vor reuşi să şi-l şi apropie. De pe panoul rezervat camarazilor noştri de dincolo de Dunăre, am remarcat, în primul rând, lucrarea d-nei Vera Nedcova, artistă de viziune i66 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE şi aş putea spune chiar influenţă (în sensul cel mai bun) occidentale. Apro- pierile piccosiene ale nudului expus nu scad cu nimic valoarea neîndoelnică> a lucrării, în care umbra şi lumina sunt bine înţelese, forma plastic urmărită şi coloarea compoziţional distribuită. . Peter Mladenov a expus o interesantă acuarelă întitulată Balconul, pe care o tratează în maniera uleiului. Spontaneitatea şi vioiciunea colorată a grupului din balcon contrastează, poate, cu restul tem şi nevariat al lucrării şi, de n’am simţi că acest contrast e voit, am putea vorbi de lipsă ‘ de unitate. Artistul dovedeşte însă prea multe calităţi, pentru a ne gândi să-i atribuim această scăpare. Delchko Uzunov, cu un peisaj spectaculos, larg tratat, a împodobit, bogat, întreg panoul pictorilor bulgari. Calităţile coloristice ale lui Uzunov, nu sunt însă evidente,—aceasta poate pentrucă este foarte greu să se judece valoarea unui artist după o singură lucrare, oricât de reprezentativ aleasă ar fi ea. Manifestarea bulgară ne-a bucuiat şi am dori-o, pe viitor, mai amplă. Schimbul de aitişti preconizat, ne-ar da prilejul unei cunoaşteri reciproce, din care, fură îndoială, am avea cu toţii de câştigat. In ceea ce priveşte lumea expozanţilor noştri, Alexandru Istrati şi Ion Popovici, simt doi artişti care trebuesc menţionaţi în primul rând. Victoria sculptorului Ion Popovici şi Figura pictorului Alexandru Istrati, au fost din acele lucrări, ce se impun cu toată greutatea. In sculptura lui Popovici totul este cu patimă cântărit, totul trecut prin sensibilitate. Conştiinciozitatea faţă de variaţiunile formelor este atât de hotărîtă, încât face ca opera sa să reţină atenţia tuturor celor care vibrează în faţa autenticităţii. Unii artişti simt o bucurie în a creea. Privită cu în- ţelegere, opera sa arată că sculptorul Popovici, ca şi Cezanne, este un chinuit în procesul sau de creaţie. Cât despre pictorul Alexandru Istrati care, în ultimii ani, a expus pânze din ce în ce mai valoroase, frământate de căutarea unei formule de expri- mare, ne-a dat prilejul, de data aceasta, să-l admirăm în plina sa găsire, impunătoare prin laconismul limbajului plastic, îmbelşugat cu bogate şi strălucite armonii coloristice. De altfel, aceste două lucrări s’au afirmat destul de puternic piin ele înşile, ca să mai fie nevoie a adăoga ceva prin cuvinte. Cuvinte se găsesc atunci când obiectul de artă trezeşte analogii, relaţii; dar adevărata operă trăieşte prin ea însăşi, autentica, şi nu-i o re- peţiie a nimic,—este adevăr. Despre sculptorul Ion Popovici şi despre pictorul Alexandru Istrati se pot spune doar puţine cuvinte, iar cele mai valabile au fost spuse chiar de ei. Pescarii lui Anatol Vulpe a fost una din cele mai picturale lucrări expuse în acest Salon, mai aproape de tot ceea ce se chiamă pictură. Sentimentul, senzaţia, sunt lăsate să vagabondeze liber, potolite doar de simţul netăgă- duit al valorilor şi al compoziţiei. Neinfluenţat de nimeni, Anatol Vulpe este unul din cei mai personali pictori ai noştri. Păcat că nu-1 putem ounoaşte decât fragmentar, dela un salon la altul. SALONUL OFICIAL 167 Tuculescu ţâşneşte năvalnic, cu toată forţa temeperamentului dovedit în atâtea rânduri. Cele două peisaje — cel cu « nori albi» şi cel cu 1 arbuşti galbeni » — sunt lucrări ale generaţiei noastre; nestăvilite şi în bine şi în rău, temerare, hotărîte, revoluţionare chiar. Sensibilitate pe alt plan, pe planul realizărilor bărbăteşti, — dar nu mai puţin sensibilitate. Un temperament rar, util picturii noastre. V. Amold, după o prea îndelungată absenţă, a venit iar să ne bucure din plin prin coloare multă, bogată, proaspătă. Lucrări concepute într’o lume interioară bună, luminoasă, îngăduitoare. Sentimentul redat eu meşteşug—iată arta pictorului Arnold, care, în ciuda motivelor alese, rămâne un pictor al nostru, de care realmente ne mândrim. Maxy,sincer şi credincios concepţiei sale despre artă, mai just: a semnifica- ţiei artei, a expus pânze de un remarcabil conţinut. Lipsa acestui pictor, unul din puţinii noştri artişti de avangardă, adânc resimţită de-a-lungul anilor trecuţi, ne-a fost amplu răsplătită acum, prin valoarea lucrărilor ce constă atât în meşteşug cât şi în înţelesul cuprins în ele. Maxy nu este numai un pictor de calitate, un cunoscător adânc al meseriei, oi şi un îndrumător social, plecat asupra suferinţei şi nevoii oamenilor, al cărui exemplu ar trebui urmat, evident, de toţi acei pictori a căror sensibilitate şi concepţie artis- tică se potrivesc cu a sa. Arta în slujba socialului, iată care ar fi contribuţia artiştilor noştri la efortul pentru un mai bine viitor, cu condiţia, desigur, ca acest efort să fie sincer şi conform sensibilităţii fiecăruia. Nutzi Acontz a expus un unic peisaj, dar cât de plin de toată bogăţia de resurse de care această artistă este în stare! De altfel, o expoziţie cam în acelaşi timp, a plasat-o la un remarcabil nivel, stabilit de însăşi valoarea artei sale. Corespondenţe reci de tonuri, în care o pată caldă îşi cântă veselă existenţa alături de violetul şi verdele ce se împletesc într’o simfonie sti- cloasă, rece, îngheţată. Nuizi Acontz este, în primul rând, o coloristă, mo- tivul rămânând doar un pretext. Simplitatea decorativă a petelor şi linia simplă, aerată, a desenului, o plasează de partea celor mai neastâmpăraţi căutători de forme şi colori. Oh. Labin, care ne-a desfătat întotdeauna cu fastuoase panouri deco- rative, de data aceasta ne prezintă un portret cu serioase preocupări pic- turale. Ţinut într’o gamă caldă, simplu tratat în căutarea sintezei de coloare, pe care, în bună parte, a reuşit s’o afle. Un artist cu adevărat simţ al com- poziţiei, pe care, de asemenea, am dori să-l vedem mai des în desfăşurarea evoluţiei sale. R. Iosif, pictor de mari posibilităţi, ne-a adus de data aceasta un peisaj în care coloritul este dus până la artificiu. Auguste Baillayre, o natură moartă de nobilă şi preţioasă factură. Nu o vom uita pe Margareta Grossman, modesta artistă de mari calităţi, pe care o regretăm nu numai ca persoană ci şi ca artistă. In studiul expus postum, am găsit un frumos acord între haina personajului şi natura moartă, figura alcătuind de fapt fondul naturii moarte. Tania Baillayre—interesant portret într’o gamă reţinută, cu tatonări în desen. Lucrare mai importantă decât cele de până acum. i68 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Bărbieri—peisaj pregnant, cu vădite influenţe andreesciene. Wanda Sachelarie-Vladimirescw, desbărată acum de şcoala Petraşcu, a devenit o artistă a frumoaselor surprize. Simţ viril al compoziţiei. Gamă coloristică bine legată, a întregit ambianţa cu o pată de un colorit sobru, convingător. Ana Ciucurencu-Asvadurova— flori proaspete, plăcute — au adus o notă radioasă pe panou. Cornel Medrea, cu un impresionant număr de lucrări, a prezentat o rară îmbinare a subtilităţilor de formă cu monumentalul. Un monumental ce pare a fi înfrânat, cum ar fi înfrânat avântul lui Pegas în înaltele sfere ale imaginaţiei. George D. Anghel— o alunecare spre impresionism în sculptură, câtuşi de puţin supărătoare, şi pe care d. Anghel a ştiut s’o dozeze făcând-o să nu supere, aşa cum i s’ar fi putut întâmpla unui mânuitor de daltă mai puţin artist. . Ion Jiga— două portrete, foarte interesant tratate, simţit şi cu mult caracter. Vasiliu Falti—portrete spiritual tratate. Au mai expus lucrări ce ne-au reţinut: Georgeta Vintilescu, Titina Că- •pitănescu-Călugăru, Peter Suţianu, Micaela Eleuteriade, Dita Finţi, Maria Bănică, Hrant Avachian, Adam Bălţatu, Viorel Herşcovici, Zoe Băicoiany,, Boris Caragea, Emil Mereanu, Geo Ada. Expoziţia, foarte bogată, înghesuită într’un spaţiu mai mult decât restrâns—soarta celor mai multe expoziţii colective—a cuprins 371 lucrări, opere a 252 de expozanţi. Oricum ar fi, sunt cifre care spun ceva asupra acestei mici lumi dela Dunăre, care, bătută de vânturi, caută şi se caută. Dar nu e de ajuns — s’o spunem hotărît. Acest Salon oficial de vară, a fost, în genere, un Salon lipsit de ceea ce se chiamă caracter. Şi e firesc, căci asemenea lucru se face simţit mai totdeauna la orice început şi sfârşit de eră. De aceea sperăm că un viitor Salon va fi inspirat de forma ideală, cuprinzătoare de adevăr, şi va şti să îmbine mai armonios acele necesare multiple sensuri, conducătoare către un viitor în care arta va putea bucura deopotrivă pe toată lumea. FLORICA CORDESCU TEXTE ŞI DOCUMENTE STATELE UNITE ALE AMERICII ŞI ROMÂNIA Se ivesc în istorie, la răstimpuri, anumite manifestaţiuni ale colectivi- tăţilor în faţa cărora atât cercetătorii cât şi noi, publicul, ne oprim cu respect şi care prin etica şi ideile înalte ce impun naţiunilor, prin influenţa binefăcă- toare ce exercită asupra guvernărilor, prin directivele noui ce imprimă eveni- mentelor, prin raporturile de înţelegere ce creează între state, constitue, în vălmăşagul adeseori deprimant al războaielor, un reconfort moral supe- rior, care ne face să avem încredere neclintită în victoria forţelor bune asupra celor rele în evoluţiunea lumii. • 0 astfel de manifestaţiune este aceea pe care o comemorăm astăzi şi care, astfel, prin conţinutul ei aparţine nu numai naţiunii americane ci omenirii întregi... Ne mărginim... a sublinia pe scurt conţinutul epocalei declaraţi uni.... Ruptă din trunchiul viguros anglo-saxon, călită timp de peste un secol şi jumătate în şcoala muncii şi a luptei cu natura încă nesupusă şi cu tri- burile indigene încă neînblânzite, crescută într’o morală religioasă aspră dar de esenţă superioară şi mai presus de toate crescută în cultul libertăţii pentru care trecuse oceanul, pătrunsă prin ereditate de înaltele concepţiuni juridice ale poporului care a decretat «habeas corpus »— populaţiunea celor 13 colonii engleze stabilite pe coasta vestică a Atlanticului avea în mod normal să ajungă într’o bună zi a se constitui în naţiune liberă şi stat independent. Evoluţiunea aceasta însă a fost, în cursul secolului XVIII, ajutată şi asigurată de înaltul nivel intelectual al societăţii ce se formase. Numărul cugetătorilor politici, al juriştilor, profesorilor, clericilor de înalt nivel era egal, proporţional, cu al celor din cele mai înaintate state ale epocei, cum erau Franţa, Anglia, Italia; numărul ziarelor — Bostonul cu 20.000 locuitori avea 6 — era chiar superior. Ideile regeneratoare ale marilor iluminaţi ai secolului—Rousseau, Voltaire, Locke, Montesquieu—erau deplin cunos- cute şi formau subiectul unor analize pasionate, atât în sânul centrelor ur- Publicăm aproape în întregime textul cuvântării rostite de d. Vasile Stoica, ministru plenipotenţiar şi secretar general al Ministerului Afacerilor Streine, la Ateneul Român, în ziua de 4 Iulie, cu prilejul sărbătoririi zilei Independenţei Statelor-Unite. REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 470 bane, cât mai ales în colegiil% universitare, între care se remarcau Yale ş Harvard, celebrele universităţi de astăzi. Principiul suveranităţii poporului, al dreptului de a resista acţiunilor de opresiune, al drepturilor inalienabile ale omului şi cetăţeanului formau încă pe la mijlocul secolului XVIII temelia ideologiei politico-sociale a clasei intelectuale americane. Astfel când în 1773 şi 1774 conflictul izbucni violent între populaţiunea celor 13 colonii şi guvernul din Londra, iar în Aprilie 1775 se produse chiar •ciocnirea armată dela Lexington între trupele Regelui şi miliţienii coloniilor, aceste evenimente au constituit numai semnalul pentru afirmarea cu o zi mai curând a poporului american ca naţiune liberă, stăpân pe destinul său şi credincios unui nou ideal de dreptate cetăţenească.... Aceste întâmplări n’au făcut decât să grăbească deciziunea. întruniţi în Congres în Philadelphia, delegaţii autorizaţi ai celor 13 co- lonii au decretat în 4 Iulie 1776, în « Declaraţiunea Independenţei 0 pe deo- parte libertatea acestor colonii, care deveniră acum State, şi constituirea lor într’o republică federativă, iar pe de altă parte principiile de bază ale vieţii de stat şi ale vieţii cetăţeneşti în noua republică, « Când tn cursul evenimentelor omeneşti — zice această declaraţiune — ■devine necesar pentru un popor să deslege legăturile politice care l-au unit până atunci cu altul şi să-şi ocupe, intre Puterile pământului, situaţiunea separată şi legală la care legea Naturii şi Domnul Suprem care o guvernează îi dau dreptul, atunci un respect firesc faţă de opiniunea oamenilor cere ca el să-şi expună motivele care îl duc la această separaţiune. « Noi privim ca adevăruri evidente prin ele înseşi: că toţi oamenii au fost ■creaţi egali; că dânşii au primit din partea Creatorului anumite drepturi ina- lienabile, că printre acestea este dreptul la viaţă, la libertate şi la căutarea fericirii; că guvernele au fost instituite între oameni pentru a asigura aceste drepturi şi că puterea lor nu are alt izvor decât consimţământul celor guvernaţi; că oridecâte ori o formă de guvernare devine destructivă pentru aceste scopuri, poporul are dreptul s'o modifice sau s'o înlăture şi să institue un nou guvern, stabilind temeliile lui pe principiile şi organizând puterile lui în formele care îi vor părea cele mai proprii pentru a realiza siguranţa şi fericirea sa. « Prudenţa vrea, ce e drept, ca anumite guverne stabilite de un timp înde- lungat să nu fie schimbate pentru cauze uşoare şi trecătoare şi de aceea expe- rienţa tuturor secolilor a dovedit de asemenea că neamul omenesc este mai dispus să rabde cât timp suferinţele sunt suportabile, decât să-şi facă el însuşi dreptate, înlăturând formele cu care este obişnuit. Dar când o lungă serie de abuzuri şi de uzurpări, care au permanent acelaşi obiect ca scop, dovedeşte vădit năzuinţa de a supune poporul unui despotism absolut, este dreptul, este chiar datoria sa de a scutura jugul unui astfel de guvern şi de a-şi vedea de noui paznici pen iru securitatea sa viitoare... « Noi reprezentanţii Statelor Unite ale Americei, întruniţi in Congres Ge- neral, luând martor pentru lealitatea intenţiunilor noastre pe Judecătorul suprem al Universului, in numele şi cu autoritatea bunului popor al acestor colonii, proclamăm solemn şi declarăm că aceste colonii sunt şi trebue să fie STATELE UNITE ALE AMERICII ŞI ROMÂNIA I7l de drept State libere şi independente... şi că in calitatea aceasta de State libere şi independente ele sunt deplin autorizate să ducă război, să facă pace, să în- deplinească toate celelalte acte şi să soluţioneze toate celelalte probleme precum este dreptul Statelor independente. Şi încrezându-ne cu tărie în protecţiunea Providenţei divine, noi ne legătuim reciproc, unul faţă de altul, cu vieţile, averile şi onoarea noastră sfântă, să păstrăm prezenta declaraţiune ». Ce-a urmat, o spun toate manualele de istorie: după opt ani de război, pacea dela Versailles din 3 Septemvrie 1783 a consfinţit definitiv aceasta libertate şi această republică. In istorie a intrat o nouă naţiune viguroasa, activă, pătrunsă de noui şi înalte idealuri etice, a cărei civilizaţiune, a cărei putere şi autoritate aveau să crească apoi vertiginos în cursul secolului XIX, pentru a face dintr’însa în zilele noastre una dintre cele mai prodi- gioase puteri ale lumii. De sigur împrejurările favorabile istorice şi geografice au contribuit mult la această evoluţiune fericită: ea însă n’ar fi fost posibilă dacă la temelia întregii vieţi americane, a vieţii de Stat ca şi a vieţii particulare, n’ar fi stat principiile proclamate în 4 Iulie 1770: cultul libertăţii caie nu tolerează nici oprimarea indivizilor şi nici a popoarelor, sentimentul democratic care nu concepe guvernarea Statului fără participarea poporului şi guvernarea lumii fără participarea naţiunilor, conştiinţa egalităţii care nu admite nici clasele sociale şi nici state privilegiate. Respectul acestor norme însoţit de o profundă etică religioasă, de o caldă iubire de pace şi de o neşovăitoare încredere în puterea inteligenţei omeneşti de a înfrânge greutăţile vieţii şi obstacolele naturii, constitue « concepţiunea americană a vieţii» despre care sociologii ultimelor decade ne-au vorbit în îepetate rânduri. Influenţa principiilor din 4 Iulie 1776 şi a victoriei lor a fost imensă nu numai în America ci şi în Europa. Constituirea primului stat independent pe continentul american era un exemplu prea luminos ca alte populaţiuni ale continentului care trăiau în condiţiuni mai mult sau mai pflţin asemănă- toare să nu caute a-1 urma. La un pătrar de secol după proclamarea inde- pendenţei celor 13 colonii anglo-saxone, întreg continentul dela Rio Grande până la Terra del Fuego, întregul conglomerat de posesiuni şi populaţiuni de rasă sau adeziune spaniolă, se găsia în luptă pentru independenţă faţa de guvernarea din Madrid şi întemeia Statele latino-americane. In Europa, în special în Franţa, un mare număr de intelectuali, mai ales tineri, chiar ofiţeri, din nobilimea înaltă — contele de Segur, marchizul de La Fayette, ducele de Lauzun — se îmbarcă pe năvi şi trec să lupte în armata nouii republici, de unde se întorc apoi apostoli pasionaţi ai principiilor o Decla- raţiunii o şi ai virtuţilor cetăţeneşti ale poporului american. Intr’o scrisoare către soţia sa, marchizul de La Fayette Spunea: « Fericirea Americei este intim legată de fericirea umanităţii: ea va deveni pentru umanitate azilul demn de respect şi sigur al onestităţii, al toleranţei, al egalităţii şi al unei libertăţi netulburate ». Astăzi, după 168 de ani dela scrierea acestor rânduri, putem spune că ' , care atunci era de 20 de ani, a avut deplină dreptate. 172 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Pentru cei ce au urmărit, şi numai la răstimpuri, participarea marii republici transatlantice la viaţa mondială în cursul secolilor XIX şi XX este clar că principiile proclamate în 4 Iulie 1776 constitue firul conducător al tuturor acţiunilor sale. Aplicarea acestor principii a dus la marele război civil care a abolit definitiv în lume sclavia, această ruşinoasă exploatare a propriilor noştri semeni, şi a dat omenirii caracterul de inegalabilă înăl- ţime morală care a fost Preşedintele Abraham Lincoln. Din aceste principii a urmat de asemenea participarea poporului american la ultimele două războaie mondiale sub conducerea Preşedinţilor Wodroow Wilson, Franklin Roosevelt şi Harry Truman. Luptele eroice pe care le-au dat armatele lui, alături de ale popoarelor sovietice, ale poporului britanic şi francez şi alături de ale celorlalte naţiuni iubitoare de libertate, sacrificiile pe care le-a adus pentru victoria dreptăţii ultragiate— şi să nu uităm că Preşedintele Roo- sevelt este unul din marii săi eroi căzuţi în luptă — sunt dovada strălucită că focul sacru care ardea în sufletul delegaţilor dela Philadelphia, într’al oştenilor dela Saratoga şi Gettysburgh, arde cu aceaşi intensitate în sufletul urmaşilor lor, care au dat luptele victorioase de pe coastele Siciliei şi dealu- rile Calabriei, de pe câmpiile Normandiei şi malurile Rinului şi cărora ome- nirea întreagă le datorează o caldă recunoştinţă. Nu pot pierde din vedere— mă împiedecă dela aceasta chiar propria mea profesiune — să nu amintesc astăzi, la prima sărbătorire liberă, după 5 ani, a întemeierii Statelor Unite, înţelegerea precisă şi plină de simpatie pe care au avut-o guvernul şi naţiunea americană pentru aspiraţiunile şi drepturile româneşti şi pentru situaţiunea reală a României şi a poporului său în două împrejurări importante ale istoriei noastre recente. Prima a fost la sfârşitul războiului european din 1914—1918. In 5 Noemvrie 1918, deci cu şase zile înainte de armistiţiul din Franţa, Preşedintele Wilson a dispus să se trimită guvernului român, retras la Iaşi din cauza inVaziunii germane, următorul mesagiu semnat de secretarul de stat Robert Lansing: « Guvernul Statelor Unite a avut necontenit în vedere viitoarea fericire şi integritatea României ca ţară liberă şi independentă şi încă înainte de a exista starea de război între Statele Unite şi Austro-Ungaria, Preşedintele a trimis Regelui României un mesagiu de simpatie şi apreciere. De atunci încoace împrejurările s'au mai schimbat şi prin urmare Preşedintele doreşte să Vă informeze că guvernul Statelor Unite nu pierde din vedere aspiraţiunile popo- rului românesc atât din afară cât şi din lâuntrul fruntariilor Regatului. A fost martor la luptele, suferinţele şi sacrificiile aduse de acest popor pentru des- robirea sa de duşmani şi apăsători. Guvernul Statelor Unite simpatizează adânc cu spiritul de unitate naţională şi cu aspiraţiunile Românilor de pre- tutindeni şi nu va neglija să-şi întrebuinţeze la timpul potrivit influenţa sa, ca justele drepturi politice şi teritoriale ale poporului românesc să fie obţinute şi asigurate faţă de orice năvălire străină ». Marea valoare politică a acestui mesagiu, care era o aprobare categorică a politicii româneşti de atunci, o preţuim şi astăzi în gradul cel mai înalt. STATELE UNITE ALE AMERICII ŞI ROMÂNIA 173 Pentru ţara care se sbătea să se ridice din paralizia înfrângerii sale nerae- ritate, el a constituit o încurajare care a galvanizat toate straturile ei so- ciale, sporindu-i energiile de care avea nevoie pentru campania din Ungaria. A doua împrejurare s’a ivit în cursul războiului recent încheiat. In 12 Decemvrie 1941, guvernul Antonescu, stăpân pe ţară cu ajutorul armatei germane, a crezut de cuviinţă să trimită Ministerului Statelor Unite la Bucureşti următoarea notă: «Guvernul regal are onoarea să comunice guvernului Statelor Unite ale Americei că în conformitate cu dispoziţiunile Pactului Tripartit şi respectând obligaţiunile solidare prevăzute prin acest pact, ca urmare a stării de război ce a intervenit între Statele Unite pe de o parte şi Reichul german, Italia şi Japonia pe de altă parte, România se află ea însăşi în stare de război cu Sta- tele Unite ale Americei >>. Pentru toată lumea, pentru guvernul american de asemenea, era evident că această declaraţiune nu era a poporului român ci a unei elice înscăunate şi menţinute la putere de forţe străine. A trecut luna Decemvrie şi la declaraţiunea duetului Antonescu nu venea din America niciun răspuns. Au trecut apoi Ianuarie, Februarie, Martie: Guvernul American nu voia să ia cunoştinţă de această declaraţiune. In fine, în 7 Aprilie, Guvernul American transmite la Bucureşti prin mijlocirea Legaţi unii Elveţiene următoarea notă: ’ «In 12 Decemvrie anul trecut guvernul României a notificai Guvernului Statelor Unite ale Americei că o stare de război există intre România şi aceste state. «Guvernul Statelor Unite a considerat că guvernul României a activai sub constrângere şi la instigarea altor puteri care se găseau deja in război cu zisele staie şi de pe altă parte deciziunea sa era contrară voinţei majorităţii poporului român. Pentru aceste motive, congresul american se abţine de a de- clara război României şi Preşedintele Statelor Unite de a lansa o proclama- ţiune in această privinţă. «Guvernul American a văzut cu îngrijorare in creştere manifestaţiunea vădită a României de a da ajutor material inamicilor Statelor Unite. El se vede constrâns a presupune că România s'a declarat gata a participa activ şi într’o largă măsură la război contra Statelor Unite şi celorlalte Naţiuni Unite. Prin urmare Preşedintele are intenţiunea de a recomanda Congresului să de- clare că o stare de război există intre Statele Unite şi Guvernul Român dacă acesta nu dovedeşte fără întârziere că nu înţelege să se angajeze a da puterilor Axei ajutor militar sau de alt fel. « Profunda amiciţie a poporului american faţă de România îndeamnă Guvernul Statelor Unite să facă cunoscute vederile sale Guvernului regal fără a specifica de această dată condiţiunile sau răstimpul care vor determina ati- tudinea viitoare a Guvernului Statelor Unite ». Prin urmare Guvernul American invită Guvernul Român să părăsească drumul pe care a apucat, spre a nu fi silit să declare stare de război între Statele Unite şi Guvernul din Bucureşti. 174 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Sfatul n’a fost ascultat şi, după alte două luni de aşteptare, Preşedintele Roosevelt a fost nevoit să accepte declaraţiunea duetului Antoneseu: începând cu 4 Iunie 1942, deci după 7 luni de amânare, America s’a consi- derat şi ea în război cu noi. Ne gândim cu respect şi gratitudine la atitudinea dreaptă, plină de sim- patie, pe care a avut-o Guvernul American şi în aceste împrejurări faţă de România, făcând o distincţiune categorică între poporul ei şi gruparea vinovată pe mâna căreia încăpuse. Âmintindu-ne cu ocaziunea comemorării de astăzi toate acestea, şi înainte de toate neclintita fidelitate a Naţiunii Americane către principiile sale imutabile, fundamentate în însuşi actul de naştere al naţiunii, trimitem Preşedintelui Harry Truman, drept urmaş al lui G. Washington, Âbraham Lincoln, Woodrow Wilson şi Franklin Roosevelt, armatei şi poporului ame- rican expresiunea admiraţiunii noastre şi a devotamentului nostru către idealurile pe care naţiunea americană le apără şi le susţine, împreună cu speranţa noastră îndreptăţită că o colaborare sinceră şi hotărîtă a naţiunilor americană, britanică, sovietică, franceză cu celelalte naţiuni iubitoare de libertate vor putea salva şi ridica iarăşi la strălucire libertatea, demnitatea şi civilizaţiunea omenească. VASILE STOICA «CE AM VĂZUT ÎN U. R. S. S.» 0 delegaţie de intelectuali români a participat la serbările jubiliare din lima Iunie ale Academiei de Ştiinţe din Moscova. întorşi în ţară, delegaţii — şi anume d-nii:prof. dr. C. I. Parhon, prof. Tr. Săvulescu, Mihail Sa- doveanu, Mitiţă Constantinescu, prof. D. Guşti şi prof. Iorgu Iordan—în cadrul unei reuniuni ce a avut loc în sala de lectură a A.R.L.U.S.-ului, au împărtăşit presei impresiile culese din Uniunea Sovietică. Mărturiile intelectualilor români mijlocesc o veridică şi amplă cunoa- ştere a realităţilor culturale în U. R. S. S. In marea Uniune a Sovietelor se lucrează temeinic nu numai în fabrici şi pe ogoare, ci cu aceiaşi râvnă cu care numai modestia ce-o îmbracă se poate lua la întrecere, oamenij de carte se străduiesc în laboratoare şi biblioteci, năzuind să ofere umanităţii tihna şi prosperitatea necesară. Iar toate aceste înfăptuiri nu sunt îndeajuns de cunoscute în lume, pentrucă înfăptuitorilor le repugnă falsa aureolă a reclamei. Mai simplu şi mai cinstit, ei i-au poftit pe cei care vroiau să se do- cumenteze, chiar pe teren, pentru a se convinge şi a preţui cele văzute. Impresiile culese de intelectualii români sunt mai mult decât edifica- toare. Entuziasmul cu care le-au vorbit gazetarilor despre realitatea din U. R. S. S. e, în această privinţă, mai semnificativ decât vorbele: « Metroul din Moscova e unic în lume o — declară d. Mitiţă Constanti- nescu— « nu se compară nici cu cel dela Londra, New-York, Paris, pe care le cunosc. Fiecare staţiune a metroului dela Moscova este un palat grandios. < CE AM vAzut In u. r. s. s. 175 e o valoare artistică fără seamăn. Fiecare colţ al metroului încântă privi- rile şi stârneşte admiraţia ». Tot d-sa, vorbind redactorului ziarului « Scânteia f>, înfăţişează solem- nitatea ce a avut loc în sala Teatrului Mare din Moscova, ca pe un colocviu al tuturor culturilor din lume înfrăţite prin această sărbătoare a ştiinţei: «Togele tradiţionale în culori vii, de magiştri ai ştiinţei, purtate de reprezentanţii universităţilor din Oxford şi Cambrige, se învecinau, pentiu prima oară, cu sacourile savanţilor din Mongolia exterioară; erudiţii ştiinţei americane se aflau în această aulă a civilizaţiei cu cei din Azerbaidjan; Canada şi Arabia de Est, Mexico şi Polonia, Iranul şi Ungaria, Franţa şi Bulgaria, România şi India— într’un cuvânt, cele mai depărtate părţi ale lumii — se întâlneau prin reprezentanţii Academiilor, Universităţilor şi ai Institutelor lor de cultură, iar aceştia îşi strângeau mâna, se întrebau despre ţările respective, îşi puneau întrebări şi probleme cu privire la ştiinţele şi preocupăiile culturale comune, se interesau despre aşezămintele ştiinţifice şi culturale şi reflectau asupra zilelor de mâine ale refacerii lumii şi ale păcii... Toate culturile, toate geniile umane, toate înfăţişările şi tradiţiile din lume, se înfrăţeau astfel, pentru prima oară, în această imensă şi străluci- • toare aulă a ştiinţei şi civilizaţiei mondiale ». D. prof. Iorgu Iordan a fost impresionat de firea prietenoasă şi modestă a savanţilor sovietici. In interview-ul dat « României libere », d-sa vorbeşte cu o caldă simpatie despre «savantul sovietic la el acasă »: « Rar se pot întâlni oameni mai prevenitori, mai amabili şi mai apropiaţi sufleteşte! Cunoscători practici ai limbilor de circulaţie mondială (engleză şi franceză în primul rând), aceşti savanţi se dovedesc tot atât de buni cu- noscători şi ai activităţii filologice din celelalte părţi ale lumii, printre care am constatat cu bucurie şi cu oarecare mândrie că figurează, mai ales în cazul d-lui Şişmarev, şi România. Ceea ce surprinde foarte plăcut este marea şi sincera modestie a tuturor oamenilor de ştiinţă sovietici ». Cum reprezentanţii României sunt cărturari şi cercetători pe tărâmul ştiinţei, de bună seamă că atenţia lor s’a îndreptat mai ales asupra roadelor culese pe acest tărâm în cuprinsul ţării prietene. D. prof. Traian Săvulescu, prezentând modul cum este organizată Academia de Ştiinţe din Moscova, spune: — «In fruntea mişcării ştiinţifice din U. R. S. S. se găseşte Academia de Ştiinţe, care — spre deosebire de Academiile altor ţări — nu este o instituţie de patronaj şi de consacrare, ci o instituţie activă de muncă, ai cărei membri ies pe teren în institute şi laboratoare, aşezăminte de cercetări ştiinţifice. Academia de Ştiinţe posedă 153 de institute de cercetări în întreaga ţară. Nu are un număr fix de membri, actualmente ea numără 150 de membri activi şi peste 200 de membri corespondenţi. Acest lucru trebue subliniat, fiindcă în felul acesta Academia de Ştiinţe a putut interveni în mod eficace la lămurirea problemelor fundamentale care preocupă lumea. Activitatea Academici este planificată. Problemele ce se pun sunt de ordin teoretic şi practic. Nicăeri doctrina şi practica nu se îmbină mai armonios ca în U.R.S.S. 176 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Un moment emoţionant petrecut în timpul recepţiei ce a avut loc la Kremlin, pune în lumină cinstirea ce se dă oamenilor de carte în Rusia Sovietică; gestul Mareşalului Stalin ia aici valoare de simbol grăind în nu- mele întregii ţări». « Pentru noi a fost un prilej unic şi fericit de a vedea pe conducătorul Statului Sovietic, povesteşte în continuare d. prof. Traian Săvulescu. S’au rostit discursuri, au vorbit numeroase personalităţi, printre care Molotov, Kalinin, Voroşilov, dar momentul cel mai emoţionant a fost acela când bătrânul preşedinte al Academiei de Ştiinţe — savantul Komarov— bolnav, adus la Kremlin susţinut de subţiori şi însoţit perma- nent de medicul său, a rostit câteva cuvinte de salut pentru oaspeţi. In acea clipă,Stalin s’a ridicat în picioare şi a ascultat plecat cuvintele bătrânului preşedinte al Academiei. Când prof. Komarov şi-a încheiat scurta sa cuvântare, Stalin i-a făcut o închinare omagială, cu o desăvârşită distincţie, fără a rosti niciun cuvânt ». Disciplina, simţul responsabilităţii sunt virtuţi cultivate statornic de cărturarii sovietici şi care stau la temelia organizării universitare. D. Traian Săvulescu expune într’un articol din « Scânteia » intitulat « Autonomia şi libertatea universitară în U. R. S. S. » observaţiile culese de d-sa în această privinţă: , «Dacă libertatea şi autonomia universitară în U.R.S.S. sunt realităţi neîndoielnice, ele au însă o contrapondere de echilibru: răspunderea. In alte ţări cu trecut cultural mai vechi, răspunderea universitarilor s’a sta- tornicit printr’o continuă selecţiune. La noi răspunderea universitarilor este o svâcnire izolată a personalităţilor care nu ne-au lipsit. In U.R.S.S. ea este însă un fenomen general. Fără răspundere, autonomia universitară duce la anarhie, iar libertatea la libertinaj. Autonomia şi liber- tatea neînfrânate de răspundere, în loc să fie elemente ale progresului, sunt din contra puternice determinante ale regresului, lăsând loc haosului şi desmăţului intelectual. In Uniunea Sovietică nu-i este îngăduit unui profesor universitar ca la adăpostul autonomiei şi libertăţilor ce i s’au acordat să nu participe efectiv la desvoltarea ştiinţei şi a învăţământului. Aci frâna răspunderii reglemen- tează toate manifestările vieţii universitare. In Uniunea Sovietică unui pro- fesor universitar i se cere în primul rând să fie un cercetător în domeniul specialităţii sale. Funcţiunea pedagogică este subordonată celei de cerce- tător ». O cultură se desăvârşeşte, se amplifică în deosebi pe calea cuvântului scris şi tipărit. Uniunea Sovietică acordă tot sprijinul necesar tipăriturilor iar cartea se bucură de o intensă răspândire, fiind absorbită ca adevărată hrană, după cum spune maestrul Sadoveanu în cadrul unui interview dat « Jurnalului de dimineaţă »: — « Prima chestiune care m’a interesat în Uniunea Sovietică — a spus dintru început maestrul Mihail Sadoveanu—a fost aceea a cărţii. Voiam să ştiu ce se face acolo în această materie şi am fost deosebit de plăcut «CE AM VĂZUT IN U. R. S. S.» 177 surprins când am aflat că acolo se tipăresc milioane de exemplare, care nu rămân însă în depozitul editurilor sau în rafturile librarilor. Acolo, în Uni- unea Sovietică, cartea este absorbită ca o adevărată hrană, fără de care existenţa nu este posibilă». Biblioteci imense stau deschise celor doritori de a-şi lumina mintea. D. prof. Parhon, care a vizitat o asemenea bibliotecă, dă următoarea descriere în cursul unui interview publicat de ziarul « Semnalul»: — «IVTau impresionat, îmi răspunde d-sa, multe. Extrem de multe. Intre altele, Biblioteca Lenin dela Moscova, care posedă nu mai puţin de 10 milioane (ZECE MILIOANE 1) volume. In această Bibliotecă se găseşte pe lângă sălile de lectură obişnuite ale bibliotecilor publice o sală specială pentru copiii dela 9 ani în sus, sală pe care am găsit-o plină până la refuz. Cercetătorii ştiinţifici posedă de asmeni o sală special amenajată pentru ei. Absolut toate sălile de lectură erau pline de lectori». Muzeele sunt la fel de mult cercetate ca şi bibliotecile. D. Mitiţă Con- stantinescu, publicându-şi «Impresiile din Uniunea Sovietică» în ziarul «Victoria», povesteşte o vizită făcută la Galeria de pictură Tretiakov: . «Am plecat uluit, gânditor, străbătând cu greutate printr’o lume felurită ce se revărsa în muzeu: şcolăriţe, ofiţeri, femei, soldaţi, muncitori, oameni în vârstă, năpădeau în scurtul timp liber, ce aveau la amiază, spre aceste tezaure de artă ale neamului lor... Simţeau cu toţii această nevoie spirituală de a sorbi, în puţinele clipe de răgaz ale prânzului, din acea frumuseţe binefăcătoare a operelor de artă care mângâe şi înalţă sufletul. Mulţi poate scurtau timpul mâncării de amiază, pentru a veni în muzeu, între două perioade de muncă din cursul zilei. Tpţi însă, şcolari, studente, muncitori, ofiţeri, oameni tineri şi bătrâni, — toţi aceştia se revărsau în sălile muzeului Tretiakov, în acele scurte clipe de răgaz ale prânzului— dovedeau, destăinuiau un anumit nivel de cultura, fără de care nu era cu putinţă să existe dorinţa lor de a se delecta în faţa operelor de artă». Dar privirile cărturarilor români n’au fost prinse numai de înfăptuirile culturale. D. Mihail Sadoveanu a avut răgazul să cerceteze şi alte domenii în care progresul are putinţa de a se realiza. In Rusia Sovietică agricultura dispune de cele mai moderne mijloace; experienţele făcute în această ţară ne oferă o seamă de învăţăminte. D. Mihail Sadoveanu, în cuprinsul artico- lului «Călătorie la Moscova», publicat în «Jurnalul de dimineaţă », spune: «Cunosc, din informaţiile ce am dobândit, ce schimbare adâncă şi bine- făcătoare s’a produs în economia plugarilor din marea ţară vecină îndată ce s’a putut trece, dela sistemele primitive şi feudale ale trecutului, la agri- cultura modernă, mecanizată, condusă de specialişti şi călăuzită după planuri ale conducerii generale a ţării. Insă doresc să văd şi cu ochii mei minunea. Aş vrea ca experienţele probate în marea ţară vecină să folosească şi plu- garilor dela noi, rămaşi încă la practici rudimentare; pipăirile, încercările, experienţele Sovietelor ne pot fi nouă învăţământ nesilnic, ţinând seamă 12 12 178 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE de condiţiile noastre proprii, de greutăţile legate de istovirea războiului şi de particularismele noastre. Nu se poate să nu ne folosească staţiile de trac- toare, uneltele perfecţionate, sistemele moderne de plugărie, seminţele şi vitele selecţionate, conducerea ştiinţifică, contabilitatea agricolă şi toate celelalte înnoiri ale anticei vieţi rurale, care îngăduie în Uniunea Sovietică muncitorilor de pământ să ajungă cu paşi repezi, din urmă, pe agricultorii din ţăiile cele mai înaintate ». Sărbătoarea ştiinţei, organizată la Moscova, n’a fost numai un fapt cul- tural de seamă ci a îmbrăcat o semnificaţie mult mai largă; zodia sub care s’a alcătuit acest sobor al cărturarilor lumii, a fost acea a păcii renăscute, a înţelegerii universale. E acesta un semn prevestitor, din care se desluşeşte viitoarea colaborare a tuturor statelor întru realizarea aceluiaşi ideal. Intr’un interview dat « Jurnalului de dimineaţă » d. Mitiţă Constantinescu subliniază ţelurile paşnice care au călăuzit cea dintâi mare reuniune de după război, cuprinzând pe reprezentanţii tuturor naţiunilor de muncă şi progres: «Şi de fapt, nici n’au încetat bubuiturile tunurilor, nici nu s’au întors bine oştirile biruitoare, şi U.R.S.S. a revenit la scopurile ei fireşti paşnice, ignorate şi denaturate trei decenii de acei care urmăreau, cum s’a văzut, altceva. Savanţii poftiţi la Moscova, au fost solicitaţi să se deplaseze, să se adune, sub egida strălucitoare a păcii. Asta-i spiritul Moscovei, a doua zi numai după cea mai sângeroasă şi barbară bătălie a cutropirii şi primatului rasial. Aceste concluzii se desprind limpede din iniţiaţiva ce a strâns la- olaltă pe oamenii de ştiinţă sovietici cu reprezentanţii gândirii erudite, cu economia, ştiinţa şi arta internaţionale. Căci pacea viitoare se construeşte pe aceste date. Trăsătura de unire a omenirii, o înfăţişează ţelurile astea înalte, promovatorii pentru devenirea lumii greu încercate. In vederea acestei ţinte, Moscova a chemat pe cei mai ndrituiţi să contribue şi să acţioneze la realizarea celui mai esenţial deziderat al umanităţii. La toţi conducătorii destinelor norodului sovietic, la preşedintele Kalinin, la d. Molotov, comisarul afacerilor externe, care ne-au cinstit reuniunile cu prezenţa lor, n’am constatat decât o singură fervoare: relaţiile paşnice intre popoare, graţie aportului pe care spiritul progresului ştiinţific îl va statornici ». Dar colaborarea dintre cele două state prietene nu se va limita numai aici, la o cunoaştere reciprocă desăvârşită pe tărâm spiritual. Ea va trece şi pe teren practic, rodnică şi binefăcătoare, după cum se dovedeşte din vestea dată de d. prof. Parhon: « D. profesor Bagdasar, ministrul sănătăţii, m’a însărcinat să iau contact . cu d-na dr. Ermolaeva, care prepară penicilina, precum şi alte două sub- stanţe: bacteriofagul cu acţiune similară şi o alta care opreşte descom- punerea albuminelor. Am avut plăcuta surpriză de a constata că savanta sovietică cunoaşte limba noastră şi că recită versuri de Eminescu. D-sa ne-a promis că ne va vizita la începutul lunii August, pentru a colabora la producerea penicilinei la noi în ţară ». Nu putem încheia această prezentare a impresiilor culese de către căr- turarii români din Uniunea Sovietică, fără a aminti discursul ţinut de d. «CE AM VĂZUT IN U. R. S. S.» 179 S. A. Dangulov, prim secretar al Consiliului politic de pe lângă Comisia Aliată de Control în România, cu prilejul recepţiei pe care A.R.L.U.S.-ul a organizat-o în cinstea delegaţiei de academicieni români ce au vizitat Moscova. D. S. A. Dangulov a înfăţişat perspectivele înfloritoare ce se deschid colaborării dintre România şi marea ei prietenă dela Răsărit Uniunea So- vietică: « Oamenii ştiinţei şi artei sovietice năzuesc către această colaborare pentru că văd în persoana confraţilor lor români nu simpli colegi de aceeaşi pro- fesiune, fie şi foarte importantă, ci şi pe plenipotenţiarii gândiiii intelectuale a României democratice, pe umerii cărora poporul a aşezat o problemă do mare însemnătate de stat: să restabilească legăturile spirituale cu poporul rus, să creieze premize pentru înflorirea acestei colaborări în domeniul ştiinţei, tehnicei, artei, colaborare ale cărei dimensiuni, judecând după toate, vor fi foarte însemnate. Prin urmare, paralel cu puternicul proces de cunoaştere a ştiinţei so- vietice de către cercurile intelectuale ale României, se va desvolta un alt proces, nu mai puţin furtunos şi rodnic, procesul cunoaşterei do către inte- lectualitatea sovietică a bogăţiilor spirituale ale României. In Uniunea Sovietică, procesul acesta a început. Savanţii, scriitorii şi artiştii sovietici manifestează un interes tot mai mare faţă de ştiinţa şi arta românească». 12* PRESA MONDIALĂ DECORAREA MAIESTĂŢII SALE REGELUI In ziua de 19 Iulie, In Sala Tronului din Palatul Regal, a avut loc solemnitatea decorării Maiestăţii Sale Regelui Mihai I cu ordinul suprem al Uniunii Sovietice, Ordinul «Victoria», înmânat de Mareşalul Uniunii Sovietice, Tolbukin. Presa redă pe larg desfăşurarea acestei solemnităţi. Deprindem discursul ţinut de d-1 Mareşal Tolbukin cu acest prilej: « Maiestate, « In numele Guvernului Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste, sunt împuter- nicit a Înmâna Maiestăţii Voastre ordinul suprem al Uniunii Sovietice, ordinul * Victoriei». «Prezidiumul Sovietului Suprem al Uniunii Sovietice, prin decretul său dela 6 Iulie 1945, a hotărit decorarea Maiestăţii Voastre cu ordinul * Victoria » pentru « actul curajos al întorsăturii hotărite a politicei României in sensul ruperii relaţiilor cu Ger- mania hitleristă şi al alianţei cu Naţiunile Unite, intr'un moment când înfrângerea Germaniei nu era încă evidentă». «Această decorare este recunoaşterea aportului personal al Maiestăţii Voastre in înţeleaptă şi brusca întorsătură dela 23 August. < Lucrul acesta nu-1 va uita istoria. Această decorare este simbolul care subliniază eterna prietenie intre popoarele noastre. «Politica stabilită după 23 August, relaţiile prieteneşti şi colaborarea cu Uniunea Sovietică, vor duce poporul român la fericire, la Înflorire, la o prosperitate ne mai văzută in istoria sa, In toate domeniile. «La aceasta stă ca garanţie Marea Uniune Sovietică, marele popor rus. «Eu, Maiestatea Voastră, imi exprim convingerea că relaţiile prieteneşti-ale Ro- mâniei cu Marele ei vecin Uniunea Sovietică, se vor Întări şi se vor desvolta, pentru binele popoarelor ambelor ţări. «In numele guvernului sovietic şi prin Împuternicirea Prezidiumului Sovietului Suprem al Uniunii Sovietice, Vă remit, Maiestate, Ordinul Suprem al Uniunii So- vietice, Ordinul «Victoria». Răspunzând d-lui Mareşal Tolbukin, M. S. Regele a spus: • Domnule Mareşal, « Mulţumesc călduros pentru cinstirea ce Mi s’a adus prin decorarea Mea cu Or- dinul «Victoria» şi pentru frumoasele cuvinte ce Mi-aţi adresat. «Vă rog să fiţi interpretul Meu pe lângă Excelenţa Sa d-1 Mihail Kalinin, Preşe- dintele Prezidiumului Sovietului Suprem al Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste şl pe lângă Gcneralissimul Stalin, Comandantul Suprem al Armatei Roşii, arătându-le mulţumirile Mele cele mai vii pentru această înaltă distincţie. « Socotesc că această preţuire nu se adresează numai persoanei Mele, ci se răsfrânge şi asupra întregului Meu popor, care cu desăvârşită dragoste şi devotament a răspuns chemării Mele dela 23 August 1944, readucând România pe făgaşul politicei sale fireşti, ' PRESA MONDIALĂ l8i alături de Marile Naţiuni, care duceau lupta pentru libertate şi pentru drepturile popoarelor. «In acelaşi timp consider că prin decorarea Mea, se cinsteşte şi scumpa Mea Armată, care Intr’un singur Suflet şi fără nicio şovăire şi defecţiune a executat porunca Mea dăndu-şi întreaga contribuţie la izgonirea duşmanului din Ţară şi la liberarea Ardea- lului de Nord. < Sunt măndru că Armata Mea, cu grelele sacrificii pe care le-a suferit fără clintire, a avut cinstea să lupte alături de viteaza Armată Roşie pentru izbânda comună a cauzei Naţiunilor Unite. « Sunt fericit că In această Înaltă preţuire văd o nouă mărturie pentru apropierea şi strângerea relaţiunilor de prietenie Intre bravele popoare sovietice şi poporul român, prietenie care este sincer dorită de Întregul Meu popor. XNDEPENDENCE DAY Universul, Iulie 1945 Se Împlinesc 169 de ani de când Tbomas Jefferson a dat cetire, la Congresul american ţinut la Philadelphia In 4 Iulie 1776, «Declaraţiei de independenţă»; «Noi socotim drept adevăruri de necontestat faptul că toţi oamenii au fost creaţi egali, având egale drepturi la viaţă, la libertate şi la fericire >, sta scris In acest îndreptar de moral.i socială. Presa Întreagă consacră articole acestei aniversări. Desprindem din editorialul «Universului»: « Sprijinul pe care l-au dat Statele Unite In lupta pentru libertate a pornit din con- vingerea adâncă a poporului american, că libertatea nu este un bun privat al unui singur popor, ci un bun moral al Întregii societăţi umane. Şi contribuţia pe care Sta- tele Unite o aduc azi la sforţările marilor aliaţi, Rusia Sovietică, Marea Britanic, Franţa, pentru consolidarea victoriei prin garantarea solidară a securităţii tuturor, porneşte şi ea din aceeaşi adâncă şi neclintită convingere că pacea este un bun indi- vizibil şi că libertatea fiecăruia şi a tuturor este condiţia esenţială a dăinuirii acestui bun >. Era Nouă, Iulie 1945 Cu acest prilej d-1 N. N. Petraşcu scriind despre solemna aniversare, schiţează un portret al permanenţelor americane: «In Statele Unite, omul pentru a ajunge, duce o luptă aprigă şi violentă chiar. Concurenţa este nemiloasă şi pentru a Învinge, un unic criteriu, este luat In conside- rare şi anume, acela formulat de Henri Ford, *ln deviza «toujours mleux servir . Nepotismul, favoruri, sunt rare excepţii pe continentul american. Valoarea intrinseca reuşeşte a se impune, dacă este bine pusă In valoare >. UN CONGRES AL TINERETULUI Victoria — Iulie 1945 La Începutul lunii Iulie a avut loc la Belgrad Congresul Tineretului Antifascist Balcanic. D. Alex. Minţu arată importanţa acestuia; «La Belgrad se fixează acum premizele din care se vor inspira In viitor acţiunile coordonate ale pionierilor acestei societăţi, pentru o cât mai armonioasă aşezare a ei In acest colţ al Europei. Acest colţ care, fie că a servit drept« butoi cu praf de puşcă , ori rezervor de alimente, materii prime şi carne de tun, a fost la fel de păgubit prin desbinare de către toate manevrele diplomaţiei sau ale forţei. «Dar importanţa demonstraţiei dela Belgrad stă tocmai In faptul că prima afir- mare energică a necesităţii solidarităţii In Balcani aparţine iniţiativei tineretului. «Pentru noi Românii, actualul Congres dela Belgrad însemnează cea dintâi pre- zenţă vie a tineretului român democrat peste hotare «. i8z REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 14 IULIE Democraţia, Iulie 1945 Franţa sărbătoreşte tradiţionalul <14 Iulie», zi cănd —acum 146 ani—Bastilia a fost Împresurată de mulţime. Prietenia franco-română se desvălue în felul cum presa noastră Înţelege să participe la această aniversare. D-l Anton Dumitriu scrie: < Bastilia era simbolul injustiţiei şi puterii dictatoriale. Aceasta este lnfrăntă de valul mişcării populare. După 156 de ani, luarea Bastiliei reprezintă şi azi cucerirea libertăţilor publice, şi lnfrăngerea dominaţiei arbitrariului şi voinţei unui singur om. De atunci şi pănă acum, popoarele au cucerit multe Bastlii. Nicluna Insă nu a rămas la istorie, cu mai mult sens, decăt cucerirea fortăreţe! parisiene». Victoria, Iulie 1915 D-l Ion Biberi, In marginea aceleiaşi aniversări, Înscrie căteva comentarii: < Revoluţia franceză se aşează astfel In centrul evoluţiei istorice. Dar evenimentul nu trebue să fie considerat ca un fapt unic, bine delimitat şi conturat, cu anumite cauze determinante care l-au germinat şi cu o seamă de consecinţe de ordin istoric, so- cial şi juridic. Revoluţia Franceză este un proces care durează. Spiritul care se desprinde din această frămăntare socială, Însufleţeşte Întregul veac al XlX-lea şi se prelungeşte şi In secolul nostru. Căci ce au fost toate mişcările revoluţionare ale veacului trecut, decăt ecouri directe ale marei revoluţii? întregul veac este, mai cu deosebire In Franţa, presărat cu numeroase revoluţii şi mişcări de stradă, In care se dădea, In realitate, aceeaşi luptă Intre despotism şi libertate, Intre privilegiul de drept divin şi spiritul egalitar şi democrat. Procesul acesta nu s’a sfârşit. Intre 1789 şi revoluţiile democratice ale veacului nostru, se găseşte o linie de continuitate desăvârşită. Acelaşi spirit egalitar, aceeaşi nevoie de afirmare a drepturilor omului, aceeaşi suprimare a privilegiilor. Diferă numai datele de ordin social şi Împrejurările istorice. Spiritul este acelaşi. Lozincile sunt asemănătoare. Până şi simbolurile acestei lupte sunt identice. < Veacul nostru se află In continuitatea acestui imens proces istoric, In care Marea Revoluţie a alcătuit veriga principală *. WAS SERMANN In < Dreptatea Nouă » din 15 Iulie, d-l Dan Petraşincu, amintind de lupta Împotriva obscurantismului pe care a dus-o scriitorul Iacob Wassermann In Germania, află lntr'unul din eroii acestui romancier, Josef Kerkhowen, speţa sub care se va Înfăţişa omul viitorului: < Sunt oameni care In plină criză de metamorfoză a societăţii, realizează ei, cu un deceniu sau cu un secol mai de vreme, tipul de om spre care se Îndreaptă Întreaga umanitate. Izolaţi numai aparent In mijlocul colectivităţii In prefacere, ei nu-şi pierd plenitudinea interioară şi cu atât mal puţin Îşi dispreţuiesc tovarăşii de existenţă sublunară. Ei au, permanent, o privire de largă Înţelegere asupra lumii, găsindu-şi sensul de a fi In ajutorarea semenilor. Astfel este Iosef Kerkhowen. El e o sinteză, o prefigurare a viitorului, In lumina educaţiei realiste a prezentului *. PBTOFFI Dreptatea nouă — Iulie 1945 Recent a fost comemorat poetul maghiar PetOfti, luptător pentru cauza libertăţii şi a progresului. D.-B. V. Înfăţişează destinul acestui poet: < Lupta lui e la Început cu condeiul. Talentul lui e pus, fără zăbavă, In slujba aces- tei revolte, —care-i revolta celor necăjiţi. Va pune In vers tot dorul lor de libertate. < Dar versul, cu toate frângerile lui de suflet, cu toată exprimarea sentimentelor gingaşe, cu tot avântul dăruit de cuvânt, nu izbutea să Împlinească viaţa de artă şi luptă a poetului. El atacă — e drept — pe toţi vrăjmaşii claselor asuprite. Se cuvine PRESA MONDIALĂ 183 amintit minunatul ţoem « Poporul », sau « Apostolul •, sau « Judecata *, cu versuri care, printre multe altele, au Îngăduit numelui lui PetOffi să străbată până la noi ţi mai departe, ducând posterităţii faima unui precursor al marilor şl eliberatoarelor mişcări sociale. < Dar, această luptă — aşa cum s'a mai spus — dusă pe tărâmul ideilor, e doar un Început. Ea va fi continuată pe câmpul de bătălip». Victoria — Iulie 1945 D. Costa Cărei prezintă o biografie a lui PetOffi din care extragem: < PetOffi, ca origină etnică, nu e maghiar. Tatăl l-a fost sârb, iar mama slovacă. Destinul tl naşte Insă pe câmpia Tisei şi spiritul său s’a asimilat şl identificat cu totul cu naţiunea maghiară. Niciun poet maghiar, până la el, nu a simţit şi nu a cântat mai profund, mai cuprinzător, mai veridic şi mai avântat durerile, bucuriile si pe/- sagiul unguresc, ca Alexandru Petrovici, cunoscut ca poet sub numele de PetOffi. « Nu-i nici aristocrat, nici iobag. Tatăl său e măcelar, apoi cârciumar. După ce sta- rea materială a părintelui său devine precară, PetOffi trăieşte o tinereţe sbuciumată ţi plină de griji şi privaţiuni. Colindă In mizeria sa Ungaria toată, dar astfel atât ţara, cât şi Întregul popor II devin cunoscute. Suferă din cauza privilegiilor aristocraţiei şi 11 doare năpă3tulrea poporului 1. « FIICELE FRANŢEI ELIBERATE * Graiul Nou — Iulie 1945 Iată una din scrisorile Anei Karavnena, ce desvălue activitatea femeilor de pe timpul rezistenţei franceze. Cităm: « Primul Congres Naţional al femeilor are loc In sala MutualitO: O mare forţă, repre- zentând jumătate din populaţia Franţei, s’>a adunat aci tn această sală tradiţională a adunărilor populare. Aici este înfăţişată nu numai partea plină de durere, dar şi cea de glorie a istoriei Franţei: rezistenţa eroică a poporului francez, In care femeile s’au dovedit a fi adevărate luptătoare pentru libertate şi progres. < Puternicul ecou produs de victoriile Armatei Roşii, bubuitul uriaşelor bătălii ale Moscovei, Leningradului, Stalingradului au pătruns şi In negura de mormânt cu care noaptea fascistă învăluise Franţa, a ridicat spiritul poporului, a contribuit la renaşterea tradiţiilor sfinte ale Franţei, a dat naştere unui nou val de eroism. In adânc, In ilegalitate s’au născut şi comitetele femenlne ale rezistenţei. < La tribuna Congresului se află Claudine Michaud, membră In conducerea Uniunii Femeilor Franceze. Claudine e tânără şi probabil că acum cinci ani arăta chiar ca o fetiţă. Uitându-te la dânsa te gândeşti, ce voinţă puternică a trebuit să însufleţească pe această femeie slăbuţă ca să reziste şi să Învingă >. MOARTEA D-RULUI GHELERTER Libertatea — lulte 1945 In ziua de 28 Iulie s’a stins din viaţă cunoscutul luptător şl dascăl socialist, d-rul Ghelerter. D. Ştefan Voitec prezintă personalitatea d-rului Ghelerter Intr’un articol de pioasă preţuire: < Frumuseţea chipului său blând, înfăţişarea sa de o vigoare şi splendoare clasică, puternica lui energie vitală, glasul vibrant şi de o căldură învăluitoare, cultura lui bogată şi mereu împrospătată, impetuosul elan pe care-1 transmitea irezistibil celor din jur, lumea de gânduri ce-1 frământau, prospeţimea ideilor şl justeţea judecăţii lui In aprecierea şi previziunea evenimentelor, au îngheţat odată cu neaşteptata dis- pariţie a omului şl marelui prieten, a cărui amintire o vom slăvi de-a-pururi. < Din nestrămutata lui convingere In biruinţa socialismului, din ideile lui, s’au adăpat de-a-lungul vremii un indefinit număr de învăţăcei, toţi cei care au călcat pragul mişcării muncitoreşti. . « N'a fost dascăl socialist tn ţara noastră ca doctorul Ghelerter, precum n’a fost un om de omenie, de promptă şi necondiţionată ajutorare a semenului ca dânsul. 184 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE • Un stejar neînfrânt, un conducător clarvăzător, un căutător preocupat mereu să afle noul căi pentru nouile vremi, dar şi un samaritean aplecat cu delicată Înţe- legere asupra durerilor obşteşti». D. L. Flldermann aminteşte de lupta pe care a purtat-o d-rul Ghelerter Intru rea- lizarea ţelurilor sale umanitariste: < La Iaşi ca şl la Bucureşti, In adolescenţă ca şl In amurgul vieţii, cu o constanţă de fanatic, dar de fanatic al dreptăţii, doctorul Ghelerter a luptat pentru proletariat şl pentru socialism. Cunoscând ca medic, de-aproape, mizeria umană, căutând-o cu predilecţie la cei modeşti, cercetând-o cu sete şi dragoste atât Iu viaţă cât şi in cărţi, desluşindu-i la Marx şl Lasalle, legile-i aspre şi căutându-1 remedierea, prietenul scump de care ne despărţim astăzi, credea cu pasiune In emanciparea proletariatului, In victoria socia- lismului şl In vremuri mai bune pentru omenire >. JEAN JAURES Libertatea — Iulie 1945 In articolul In care evoacă figura lui Jaurte, d. Const.-Titel Petrescu, scrie: « Socialismul lui Jaurte —astfel cum se desprinde din viaţa şl opera sa —este Impregnat de cel mai nobil Idealism. < Adăpat la Izvoarele fllosofiei eline şi latine — dela Socrate şi Plafon, la Epictet şi Marc Aureliu — cultivat de frumoasa literatură clasică, acest mare < umanist » Îşi făureşte, încă de tânăr, o concepţie înaltă despre fiinţa umană. Şi la această formă de concepţie superioară, voieşte el să ridice pe cel mulţi — ţărani şi lucrători — care constitue marele rezervoriu de energie al omenirii de mâine. ' < Organizaţia economică, politică şi socială — socialistă — pe care voieşte să o Înfăptuiască Jaurte, nu este decât un mijloc pentru a pregăti omenirii un ţel nou: o viaţă mai justă şi mai armonioasă pentru toţi şi un om nou, mai Înstărit şl mai fericit •. însemnătatea «învăţătorului! Jaurte se află desluşită In articolul d-lui Ion Pas: • El a luptat pentru Împiedecarea carnagiulul, — şi numai un blestem a făcut ca verbul lui înflăcărat, scrisu-i convingător, darul său de persuasiune să fie suprimate de-un glonţ de revolver mai Înainte ca eroica-i Încleştare cu imperialismele deslăn- ţuite să fl putut determina demobilizarea urii şl demascarea Intereselor tăinuite sub un fard mincinos. Jean Jaurte era singura şi cea mal înaltă, mai luminoasă, mai Inves- tită cu autoritate conştiinţă, In măsură să exprime voinţa proletariatului care avea presentimentul marilor pierderi In vieţi omeneşti şi In bunuri ale civilizaţiei ce urmau să constitue bilanţul unui război cu extensiune pe Întregul glob. Şi Jaurte se afla cu mulţi ani înainte In poziţie de luptător al păcii pe care încă dela Începutul vea- cului o ameninţa jocul funest al ambiţiilor şl al intereselor unei minorităţi prin nimic legată de popoarele In numele cărora vorbeau şi a căror soartă o angajau !. Jurnalul de dimineaţă D. Teodorescu-Branişte relevă omenia ilustrului tribun: « Jaurte aparţine umanităţii, In tot ce are mal bun, mal nobil In ea. • Fiu al micii burghezii, laurte a mers către socialism fiindcă acolo găsea nădejdea Împlinirii marilor sale idealuri sau, poate, putinţa de-a lupta pentru Înfăptuirea acestor idealuri. «A fost neînfricat apărător al tuturor celor oprimaţi. < Apărător al muncitorilor, al ţăranilor. Dar şi apărător al Armenilor, prigoniţi atunci de Turci. < Apărător al Evreilor, supuşi pogromurilor In anumite regiuni din Europa. Apă- rător ai oricui era nedreptăţit, indiferent de rasă sah de regiune. < laurte a înfăţişat sentimentul justiţiei, aşa cum puţini, foarte puţini oameni mari l-au putut reprezint^ de-a-lungul veacurilor. « Omenia lui l-a scutit de-a fi sectar şi l-a rânduit In fresca marilor generoşi«. PRESA MONDIALĂ 185 REGINA MARIA Timpul — Iulie 1945 Se Împlinesc şapte ani dela moartea Reginei Maria. Iată o semnificativă lmprc - jurare din războiul trecut, In care Regina României s'a dovedit cu hotărlre legată pământul ţării: «Iar când mai târziu, forţe potrivnice intereselor acestui popor au căutat să îm- piedece Intrarea noastră ln război alături de Antantă, pregătind cbiar o criză di- nastică, Ea a rostit cuvintele: «Nu, nu; aşa ceva nu se va tntâmpla niciodată. Chiar dacă alţii s'ar hotărî să plece, eu m’aş Înfige cu copiii mei ln pământul acesta şi, ca să mă desprindă de el, li-ar trebui să smulgă şi inima din noi «In felul acesta viaţa Reginei Maria şi năzuinţele ei s’au împletit strâns cu viaţa poporului român «. ' PAUL VALERY Semnalul — Iulie 1945 O notiţă laconică ne vesteşte moartea marelui poet francez: «In ziua de 19 Iulie a încetat din viaţă la locuinţa sa din Paris, Paul Valăry «. Acest trist eveniment avea să-şi găsească, bine Înţeles, ecoul cuvenit ln presa noastră. Desprindem din articolul d-lui Ion Zamfirescu: «In poezia sa, Valâry nu cântă tumulturile sau visările inimii, ci sondează adân- cimile inteligenţei, ln mersul intim prin care aceasta se cunoaşte pe sine şi devine con- ştientă de funcţionarea ei. Singura perfecţiune pe care o vede posibilă, este perfec- ţiunea cuprinsă de idee, idee căreia poetul nostru 11 dă Înţelesul platonician de lume In sine şi de realitate ultimă. Faţă de poeţii Bieţii, Valâry ţine să fie poetul formei; adică poetul metafizicii, al jocului abstract, poetul inteligenţei şi al cunoaşterii. Artei gândite, raţionale şi de tip arhitectural, li subsumează totul, chiar elanurile arzânde ale imaginaţiei sale ori nervozitatea ascuţită a lirismului său. In concepţia sa, poezia nu trebue să se desvălue toată, la primul contact ori la cele dintâi solicitări. E necesar ca gândirea să stea ascunsă In vers, ca principiile nutritive In fruct. Ea trebue să se- mene cu organizarea savantă şi geometrică a unui fagure de miere, In care Insă aceasta să-şi poată păstra inefabil tot parfumul florilor din care a fost lucrată «. Dreptatea Nouă — Iulie 1945 D-l Oscar Lemnaru scrie despre «Valâry şi filosofia «, cuprinzând opera scriitorului dintr’o perspectivă originală: «Paul Valăry este un artist prea mare, ca să avem dreptul să-l considerăm filosof. Nici moartea, fireşte, nu-1 poate aşeza printre aceia care s’au sbătut pentru un dram de înţelepciune, cu toate că spiritul acesta prorund al culturii franceze a crezut ca arta şi filosofia au —la urma urmelor —o soartă comună. «Autorul lui «VariătC» a fost o personalitate atât de complexă, încât oricine ar putea fi ispitit să-l considere şi filosof dacă n’ar şti că poziţia spirituală a acestuia din urmă Ii asigură muritorului ln erarhia omenească, dacă nu un loc de frunte, cel puţin un ungher de unde Universul pare un gigant fulgerat la picioarele sale. « Artistul rosteşte incantaţii, ale căror efecte subtile acoperă propria sa existenţă, scăpată o clipă de urgia fantasticului angrenaj al lumii In vreme ce Înţeleptul pul- verizând cu puterea cugetării însuşi kosmosul execută — prin aceasta — o stranie mişcare de suspendare deasupra legilor sale. Aceasta, la nivelul cel mai înalt al artei şl al filosofiei«. In acelaşi ziar, d-l M. Roşea face câteva Însemnări asupra lui Monsieur Teste: < Ca şl eroul său, şl poezia sa era ermetică, nu se lăsa uşor surprinsă ln esenţa ei. Dar ermetismul nu era rezultatul unei profunzimi deosebite. Valâry nu voia să fie gânditor In poezie. Era fructul concepţiei că poezia poate rezulta mai bine din clar- obscurul ideilor pentru o clipă întrevăzute, decât din lumina puternică a focurilor de artificii. Era concluzia unor eforturi bidecenale de a smulge din echilibrul propriu i86 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE al cuvintelor, In ritmul (razei, aşa zisa poezie pură, degajată de elemente străine. Nu mal era muzica simboliştilor, nu mai era goana lor după nuanţă. Era ceva mai mult. Poeziei 1 se aloca un sens mai adânc, de cunoaştere. Şi M. Teste a făcut din Paul Valăry un poet al cunoaşterii *. Tinereţea — August D. Mibail Cosma, scriind despre poetul Valăry, aminteşte de cursul de poetică pe care acesta a stăruit să-l predea chiar pe timpul ocupaţiei germane: « Paul Valâry, ultimul supravieţuitor din familia lui Mallarm£, a lui Marcel Schwob, a lui Rimbaud, a fost ultimul Îndrăgostit de suflet şi de natură. Undeva elogiază sin- gurele lui zeităţi care i-au modelat inteligenţa şi i-au rafinat sensibilitatea: «Marea, cerul, soarele >. La o vârstă de patriarh al literelor franceze, după ce trecuse pe sub toate arcurile de triumf, ale onorurilor literare, totuşi la Collâge de France, ca un apostol al poeziei, şi-a ţinut regulat cursul de poetică. Doar spre sfârşitul vieţii, eclipsa intolerantă a ocupaţiei germane l-a silit să se retragă. Spirit liber prin excelenţă, n'a putut suporta opresiunea şi dirijarea. Un român (d. Mihai Niculescu) care şi-a scris impresiile asupra acestei academii a frumosului conchide: «Dacă m'ar Întreba cineva —ce profesează Paul Valfry? —aş fi tentat să răspund: Demnitatea spiritului care nu abdică dela menirea de a fi el Însuşi >. E. LOVINESCU Dreptatea No ud — Iulie 19iS In pagina Închinată memoriei lui E. Lovinescu, regretatul critic, dela a cărui moarte s’au Împlinit doi ani, găslmln articolul d-lui Ieronim Şerbu această caracterizare a spiritului lovinescian: «Dacă cineva ar voi ca in invazia pseudoconceptelor, pe care s’au fundamentat diferite teorii nebuloase, ce-au exercitat o fascinaţie asupra tineretului român, să desprindă o idee valabilă, limpede şi fecundă In cultura noastră, nu o va putea găsi decât la un singur mare critic: E. Lovinescu. «Ea se exprimă prin Încrederea In forţele civilizaţiei şi ale spiritului. Forma sub care a apărat aceste bunuri, s’a Înfăţişat In aspectul literar, prin poziţia sa fermi estetică. • Esteticul constituia nu numai un criteriu pentru orice judecată de valoare, ci mai ales un instrument de luptă Împotriva tuturor formelor de obscurantism, ce viciau sensul adevărat al culturii. «Acest sens era larg umanist, generos, evolutiv. E. Lovinescu l-a apărat până ’n ultima clipă a vieţii. Era de altfel singurul lui fanatism«. OSTROVSKI Veac Nou D-l N. Moraru, lntr’o prezentare a romancierului şi operei sale, arată truda imensă pe care acesta — orb şl paralitic, — a depus-o pentru a ajunge la creaţia artistică din , Aşa s’a călit oţelul» şi «Brigada lui Kotovski *: «Tânărul trăieşte clipe grele. Cum poţi fi de folos, când nici nu te poţi mişca, nici nu vezi? Şi ia hotărlrea eroică: am să scriu I Voi povesti viaţa, gândurile, cele văzute, cele trăite. «Dar cum poate un orb, un paralizat? Şi cum poate deveni scriitor muncitorul, care nici nu ştie bine Încă limba şi gramatică? încep anii de studiu, de muncă Încor- dată. Ostrovski urmează cursul universitar prin radio. I se ceteşte. Şi învaţă aşa, luând examen după examen. Totul ce a mai rămas viu din el, se concentrează in efortul aproape supra uman. Şi abia aci apare caracterul inflexibil, voinţa de fier, Însuşirea unei juste concepţii asupra lumii şi rolului individului in istorie. Toate acestea se adaugă unui puternic talent descoperit Însăşi de autor. El s’a găsit pe sine Însuşi In condiţii noul». PRESA MONDIALĂ 187 LITERATURA IN UNIUNEA SOVIETICĂ Veac Nou — August D-l Mihail Sadoveanu cercetează Intr'un articol din «Veac Nou*, fenomenul literar In Uniunea Sovietică. Legătura dintre literatura rusă clasică şi cea actuală, este astfel definită: «In Aprilie 1932, comitetul central al partidului comunist, reorganizează asocia- ţiile literare şi artistice; scriitorii devin elemente de prim rang Intru călăuzirea mo- rală a popoaielor pentru Izbânda definitivă a vastei şl minunatei lucrări de clădire a lumii noul răsăritene. . Jurnalul de dimineaţă Desprindem din articolul despre Engels al d-lui B. Brănişteanu: «Poate că acesta va rămâne cel mai mare merit al lui Engels. de a fi salvat pentru mişcarea proletară, Întreaga personalitate a lui Marx, de a fi fost la dispoziţia lui mo- ralmente şi materialmente, cu acea nobleţe sufletească, cu acea modestie distinsă, care a îngăduit ca. contopiţi până la necunoaştere, In acţiunea lor teoretică şi prac- tică, să-şi păstreze totuşi, fiecare, Întreaga lui personalitate ». PRESA MONDIALĂ 189 cuvAntarea preşedintelui truman In seara zilei de 9 August preşedintele Truman a adresat prin radio poporului Statelor-Unite, o cuvântare, stabilind coordonatele pe care se va clâdi o pace dura- bilă In lume: «Victoria obţinută In Europa este mai mult decât o victorie a armelor. Ea este victoria idealului Întemeiat pe dreptul omului comun, pe demnitatea fiinţei umane şi pe concepţia statului ca slujitor, iar nu ca stăpânitor al poporului. « Oamenii liberi au arătat că sunt capabili să învingă pe soldaţii de profesie, ale căror singure arme morale au fost ascultarea şi adorarea forţei. < Ne dăm seama că am ieşit din acest război cea mai puternică naţiune din lume, cea mai puternică naţiune poate din tot cursul Istoriei. Acesta este adevărul, dar nu tn sensul In care unii dintre noi II cred a fi. «Lucrul nou, lucrul pe care nu l-am ştiut, pe care l-am învăţat acum şi pe care nu va trebui niciodată să-1 uităm este că o societate de oameni ce se autoguvernează este mai puternică, — mai durabilă şi mai creatoare decât oricare altfel de societate, ■oricât de disciplinată şi oricât de descentralizată ar fi ea. «Ştim acum că baza activităţii şi demnităţii omului nu este o aspiraţie sentimen- tală, o speranţă zadarnică sau o dibăcie oratorică. Ea este alcătuită din forţa cea mai puternică şi cea mai creatoare ce se află actualmente In această lume. « Fie-ne Îngăduit să folosim această forţă, toate resursele noastre şi toată Îndemâ- narea noastră pentru marea cauză a unei păci juste şi durabile. «Cele trei mari puteri sunt acum cu mult mai strânse una de alta decât oricând in scopul de a se ajunge la acest fel de pace. «Dela Teheran, dela Crimeea, dela San Francisco şi dela Berlin noi vom continua să mergem alături înainte spre obiectivul nostru». BOMBA AT.OMICĂ Bomba atomică, ultima descoperire —şi cea mai plină de consecinţe —a ştiinţei a provocat o vâlvă nemaicunoscută In lumea Întreagă. Presa noastră comentează pe larg acest eveniment. ' Jurnalul de dimineaţă — August 194S ' D. B. Brănişteanu desprinde consecinţele sociale pe care le va avea această des- coperire : « Oricât de profan ai fi şi oricât experienţa vieţii te-ar face de sceptic, trebue să admiţi că rezolvarea problemei tehnice a bombei atomice, va putea aduce In viitor mari Înlesniri şi fericiri oamenilor. Energia mecanică smulsă atomilor, va reduce munca umană socialmente utilă, la proporţii minimale. Fiecare om va putea avea o parte mal mare din bunurile pământeşti, va trebui să muncească pentru aceasta mai puţin şi va avea mai mult timp pentru a se odihni, a se desfăta, a se cultiva. Vor fi mai puţine motive pentru invidii şi duşmănii, mai multe pentru unire, pentru iubire Intre oameni. Condiţiile pentru construirea socialismului, a comunismului democratic, vor fi reali- zate Intr’un mod absolut şi superior. « Dar aceste perspective nu pot împiedeca pe omul de azi, să se gândească cu amă- răciune, că momentul şi condiţiile In care a fost descoperită şi inventată bomba ato- mică, par a da o nouă, o tragică justificare, cuvântului lui Heraclit: că războiul e părintele tuturor lucrurilor... « Marx, Engels şi Lenin au proclamat adevărul, realitatea vechii afirmări a filo- sofului englez Bacon: ştiinţa este putere. Da, dar cu condiţia ca morala şi moralitatea să ţie In practică, pas cu progresul ştiinţei, al tehnice!, altfel ar pieri lumea, fără ca să fie dreptate. Victoria Un amuzant articol al d-lui Geo Dumitrescu comentează perspectivele de ime- diată utilitate, rezervate, de către această invenţie, viitorului: REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 190 « 0 etapă a civilizaţiei umane ia sfârşit. Epoca motorului cu abur sau cu explozie, epoca petrolului, a electricităţii intră In declin. Marile staţiuni de energie atomică vor' Împânzi In curând pământul. Omul va munci pentru hrană numai un sfert de ceas pe zi sau o săptămână pe an. Forţa colosală a atomului va face să rodească plantele In câteva zile. Sistemul circulaţiei se va schimba. Trenuri comode — sau poate alt soi de vehicule, —curate, fără sgură, fără funingine şi murdărie, vor alerga cu iuţeala fulgerului. Automobilul, cu un motor simplu şi curat ca un resort de ceasornic, va fi alimentat din condensatori sau din acumulatori de energie atomică, pe care-i schimbi sau li Încarci din staţie In staţie ». Libertatea ’ D. prof. N. Bărbulescu ne sugerează, prin câteva date, revoluţia pe care această descoperire o va produce In tehnică: < Cunoscutul gânditor francez, Gustave Le Bon, ale cărui publicaţii tndrăzneţe ne-au Încântat copilăria, a calculat energia ce. s’ar putea obţine prin desintegrarea completă a unui singur ban de aramă (cum era pe acea vreme), de un gram. El a găsit, printr’un calcul foarte simplu, că aproape şapte miliarde de cai-vapori ne-ar sta la dis- poziţie I $i dacă am vrea să utilizăm această energie, am putea face să alerge, cu iuţeala lui obişnuită, un tren de marfă, urmând să dea de patru ori Înconjurul pământului 1 Un astfel de tren, alimentat cu cărbune, ar consuma aproape trei milioane de kilo- grame! < In realitate, energia care stă ascunsă In intimitatea materiei, este cu mult mai mare. Aci teoria relativităţii a adus o preciziune neaşteptată: după calculul lui Ein- stein, un gram de materie cuprinde 22 miliarde de calorii mari, adică atâta energie câtă s’ar obţine din arderea a 3 milioane kilograme de cărbuni! înainte de primul război mondial, consumul de cărbuni al Franţei era de 60 milioane, de tone, adică echivalentul energiei Interne a 20 kilograme dintr’un corp oarecare. La lumina acestor cifre, ajungem să Înţelegem marea revoluţie ce o marchează captarea energiei intra-atomice, prin descoperirea < bombei atomice ». PREMIUL NAŢIONAL DE POEZIE ACORDAT D-LUI TUDOR ARGHEZI Comisiunea pentru decernarea premiului naţional de poezie, prezidată de d-1 prof. Mihail Ralea şi alcătuită din d-nii: M. Sadoveanu, Gala Galaction, N. D. Cocea, Mihai Codreanu, Tudor Vianu şi Perpessicius, lntrunindu-se la Ministerul Artelor In ziua de 9 August, a hotărlt să acorde acest premiu maestrului Tudor Arghezi. Victoria — August «Intr’o perfectă armonie, exprimată In unanimitatea celor 7 voturi, marele premiu naţional de poezie a fost acordat d-lui Tudor Arghezi. < Procesul-verbal Încheiat exprimă nu numai definirea marelui talent şl a rodnicei activităţi a d-lui Tudor Arghezi tn literatura noastră, dar şi semnificaţia cu totul deosebită a acestui lntr’adevăr excepţional eveniment In lumea spiritului românesc. « S’a acordat —spune procesul-verbal —marele premiu d-lui Tudor Arghezi, ca o Încununare a Întregii sale activităţi poetice, ţinându-se seamă că opera sa Însemnează un moment important de fecundă relnolre a liricei şi a limbii româneşti, In ultimii 30 de ani. < Un moment şi un monument, — am spune noi, fericiţi că-1 putem Înregistra acum, tn vremea biruitoarei democraţii, pentru care inegalatul ziarist Tudor Arghezi a dăruit de atâtea ori din marele său talent de artist creator de eterne valori». Timpul — August 1945 D-1 Mihai Benluc scrie: «Tudor Arghezi a luat premiul naţional de poezie pe anul 1945. «Cum? Arghezi n’a luat până acum premiul naţional?»—se Întreabă de sigur nedumeriţi şi miraţi cetitorii. Da, aceasta e adevărul, penibil adevăr, dar adevăr... Marele maestru al PRESA MONDIALĂ 191 cuvântului românesc, Tudor Arghezi, a lost lăsat sistematic la o parte de comisiile «are au conferit aceste încununări de operă. Raţiunile? Oricare ar fi ele, nu au justi- ficare. Una singură ar sta In picioare: premiul naţional este prea modest pentru mapstiul Arghezi şi comisiile s’au sfiit să i-1 dea, mai ales după ce-1 compromiseseră acordându-1, câteodată, unor anti-talente categorice. Dar de sigur, nu pici trebue căutată pricina că poetul 1 Cuvintelor potrivite », al « Florţlor de mucegai» şi al « Horelor », n’a primit consacrarea oficială prin premiu a valorii sale de mult definitivate In mintea şi inima publicului cetitor >. V irtoria Un vechi prieten al maestrului Arghezi, părintele Gala Galaction, înscrie aceste afectuoase aprecieri In marginea premierii: < Un singur an lipseşte ca să fie o jumătate de veac de când am legat cu Arghezi o invincibilă legătură sufletească, sub cerurile unor zile de August şi la umbra prid- voarelor M-ril Căldăruşani. Am fost martor încântat al viguroasei lui ascensiuni şi am simţit, de multe ori, cu intimă durere, greul luptelor răsunătoare, pe care le dă, de 35 de ani Încoace, pe câmpul slovei româneşti. < Arghezi e o natură de războinic. Arghezi a pornit totdeauna In slujba ideilor, a convingerilor sau — dacă vreţi — a obsesiunilor sufletului său, cu elanul nemuri- torului erou al lui Cervantes. Arghezi e un răzvrătit şl un justiţiar >. UN MARE REGISOR RUS: STANISLAVSKI ■ Graiul Wou—Augus D-l Y. Sidorov cinsteşte amintirea Iul Stanislavski, marele regisor rus, dela a oărul moarte s’au Împlinit 7 ani: « Sistemul • Iul Stanislavski, şcoala sa teatrală, au jucat un rol uriaş In desvol- tarea artei scenice şl educarea actorului. Sistemul reprezintă bilanţul cercetărilor creatoare din cursul Întregii vieţi a Iul Stanislavski şl a educat o generaţie Întreagă de artişti ruşi, printre care maeştri cu renume mondial ca Moskvin, Eacialov, Tara- sova, Hmelev. Stanislavski a creat, pe lângă teatrul condus de el, studiouri, care apoi s’au transformat In teatre renumite, ca Teatrul «Vahtanangov *, Teatrul de operă < Stanislavski * etc. Ideile sale despre teatru le-a aşternut In cărţile < Viaţa mea In artă * şl < Cum trebue să se perfecţioneze actorul*, care şl astăzi au rămas cele mai proaspete şl mai profunde opere de artă şi ştiinţă teatrală 1. AUGUST BEBEL ŞI WILHELM LIEBKNECHT Libertatea — August Impllnlndu-se 32 de ani dela moartea lui August Bebel, cel c:. » ~ ost împreună •u Llebknecht reprezentant al socialismului german şi dârz luptător politic, < Liber- tatea * omagiază memoria acestor doi susţinători ai mişcării muncitoreşti. D. VI. Krasnosseisky scrie despre Momentul August Bebel: < Format In acei ani de gTave şi Încă nelămurite frământări proletariene, de con- vulsii care prefaţau socialismul ştiinţific şi organizaţia politică a < stării a patra >, Bebel a fost pentru Istoria de atunci un moment hotărltor, un moment, În care mun- citorimii germane 1 s'a pus o serioasă problemă de opţiune, o spinoasă Întrebare asupra metodei practicei politice. < Momentul Bebel • se confundă de fapt cu zorile unei muncitorimi organizate, eăreia 11 era necesară busola economico-socială pentru a se putea orienta pe drumu- rile încrucişate ale politicei propriuzise *. O biografie a Iul Llebknecht publicată tn acelaşi ziar, relevă un moment dramatic din viaţa luptătorului politic care odată cu Bebel a suferit detenţiunea pe vremea «ând Germania era cârmuită de Bismark: «In timpul războiului franco-german (1870) se pronunţă In parlament contra politicii de cuceriri, declară anexarea Alsaciei şi Lorenei ca un act de despuiere şl se Împotrivi numirii regelui Wllhelm ca Împărat al Germaniei. 192 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE « Democraţii francezi ti trimiseră o felicitare pentru atitudinea lui, document pe •care guvernul prusian 11 confiscă, iar Liebknecht fu ţinut arestat până la sfârşitul războiului. Intr'un meeting ţinut la Leipzig In August 1871, justifică faptele comunei elin Paris şi arătă ca incendiari pe agenţii partidelor duşmane democraţiei». Timpul D. Paul Teodorescu evocă figura lui August Bebel: «Bebel era marxist. Mai mult — aşa cum spune d-rul Ottoi-Călin In minunata schiţă biografică ce i-a închinat —«el a fost acela care a realizat In Germania —şi apoi, prin pildă, şi In alte ţări — unificarea socialismului teoretic cu mişcarea mun- ■citorească». A fost un „ânditor, dar mai presus de toate un militant, un organizator şi un animator de masse excepţional. « Jean Jaurâs l-a definit drept «un mare şi binefăcător izvor de lumină, o putere crpatoare de viaţă şi mişcare ». ' «Iată pentru ce gândurile pioase, ale muncitorilor şi intelectualilor se îndreaptă astăzi—unite—către această mare figură de luptător pentru dreptate, libertate şi pro- gres ». ALEXANDRU SAHIA Scdnleia — August Implinfndu-sc opt ani dela moartea lui Alexandru Sabia, scriitorul şi gazetarul dispărut la o vârstă când Începea să se Înfăptuiască Împlinirea sa artistică, ziarul «Scânteia» Închină o pagină amintirii lui. D. Ion Vitner, înfăţişează atitudinea cin- stită şi limpede a gazetarului: «Intr’o vreme când nivelul moral al acestei meserii era coborlt din cauza multor inconştienţi, Sahia face din scrisul gazetăresc o baricadă. In paginile unui mare coti- dian el deţine rubrica «Vieţii muncitoreşti ».Tn luptă cu propria-1 redacţie şi In luptă cu cenzura, el reuşeşte să facă cunoscută lumii toată apăsarea grea a nedreptăţii sociale, căzută pe spinarea încovoiată de lipsuri şi de nevoi a muncitorimii noastre ». D. L. Ţintea scrie despre luptătorul politic Sahia: «Idealul său se confunda cu idealul clasei muncitoare. Ar fi vrut să spargă vechile tiparniţe de viaţă să înlăture mizeria şi tot ceea ce apăsa pe cei mulţi, pentru a făuri noul condiţii de trai pentru oamenii muncii. > Sahia, Insă, era şi un realist. îşi da seama că aceasta este In funcţie de un Întreg proces de transformare, la care căuta să ia parte prin tot ceea ce a gândit şi scris, punând la contribuţie întregul său talent In slujba acestui tnalt ţel». MATEI BASA.RAB (Mai—iunie 19i5) E o revistă tânără, prezentată îngrijit, cu un grafic plăcut şi cuprinzând o litera- tură tânără şi ea, In care seriozitatea se află ln bună tovărăşie cu candoarea. E greu de desluşit din cele citite aici, unde s’ar afla grăuntele de talent ce va Încolţi mâine. Toată literatura aceasta poate fi numai o spumă, cum e aceea ce în- vestmânta izvorul apelor, o spumă ce se topeşte, mai târziu, ln calma, socotita curgere a râului cu făgaşuri statornic săpate. Poate că pe d. Ionel Serafim, care semnează o delicată fantezie, «Din lecturile lui Abălard » 11 vom întâlni şi mai târziu In publicaţii de prestigiu. Renunţând Insă la pronosticuri, să primim această revistă cu înţelegere, ca pe o năzuinţă curată şi cin- stită către frumos. TRANSILVANIA (Sibiu, Martie—Aprilie 19tS) Revista societăţii «Astra», cultivând, In ultimul număr, preocupări de un inter ln bună parte limitat, se menţine la un nivel de limpezime şi sobrietate formală. PRESA MONDIALĂ 193 Istoria îşi are partea cea mai masivă — ca număr de pagini — In cadrul acestor preo- cupări: un studiu al d-lui Alexandru Filipaşcu despre «Yoevodatul Maramureşului», alcătuit cu strănsă disciplină ştiinţifică şi un istoric al bibliotecii centrale a Asoci- aţiei «Astra» Întocmit de d. Ioan Domşa, studiu din care se evidenţiază linia tradi- ţională urmată de organizatorii bibliotecii. Dată In seama bibliotecarului Visarion Roman, redactor al «Telegrafului Români, aceasta nu cuprinde In Iulie 1862 decât 195 volume provenite din donaţiuni. Gh. Bariţiu şi Cipariu i-au fost ctitori şi s‘au străduit pentru buna ei dotare şi rânduială. Astăzi biblioteca numără 97.577 de vo- lume şi 4.525 colecţii de reviste şi ziare —date ce pot da o înfăţişare a zelului ce s’a depus din 1862 până acum, precum şi a importanţei ei actuale, ca mijloc de cultură pentru popor. In « Roiri Săliştene « d. Axente Baciu, cercetând amintirile oamenilor mai vârstnici din Sălişte, care au trăit şi văzut multe, cauta să lege un interes documentar de aceste spovedanii care, cuprinzând tn oglinda vieţii locale, răsfrângeri din faptele de seamă ale vremurilor apuse, au farmecul antenticităţii. D. Pompiliu Preca scrie despre «Meetingul dela Oxford* iar d. Titus A Crişan semnează un articol intitulat * Spre o nouă organizare a vieţii internaţionale » expu- nând principiile cuprinse In Charta Atlanticului. D. dr. G. Preda, care in 1934 a făcut o călătorie de documentare In U.R.S.S., Îşi împărtăşeşte, Intr'o cronică, impresiile culese, prezentând progresele realizate pe toate tărâmurile, In Uniunea Sovietică, prin planul cincinal al Mareşalului Stalin.' D. Aurel Yasiliu omagiază ediţia critică a operelor lui Eminescu îngrijită de d. Perpessicius. Un articol al d-lui Mihail P. Dan se ocupă de * Centrul de studii şi cer- cetări privitoare la Transilvania şi publipaţiunile sale ». In fruntea sumarului se află, zugrăvit de d. Bazil Munteanu, «Portretul Franţei» din care desprindem aceste două pasagii ce desluşesc specificul spiritului francez: « Deşi situat In centrul universului, omul francez nu este victima niciunei hiper- trofii. El e constituit diu facultăţi care se limitează perfect una pe alta şi nu-şi încalcă niciodată domeniile. Raţionalismul francez e un loc comun. El nu trebue Insă Înţeles ca o dictatură, ca un imperialism al raţiunii, In umbra căreia sensibilitatea şi ima- ginaţia s’ar atrofia. Raţiunea Împiedecă, nu existenţa celorlalte facultăţi, ci numai exaltarea lor anarhică. Ea le impune să se traducă In noţiuni, să de,vină clare, adică, In fond, să fie comunicabile deci fecunde. întemeiată pe date comune tuturor oamenilor, sociabilitatea franceză tinde la realizarea unui tip uman universal, valabil la toate latitudinile şi epocile. Ea tinde, ca atare, nu la diferenţierea indivizilor, cl la Înfrăţirea lor». ŞTIINŢĂ ŞI PROGRES (Ianuarie—Martie 1945) Revista ştiinţifică a liceelor militare se prezintă cu rosturi de completare a studiilor din liceu, de trecere In revistă a celor Învăţate, oferind spre rezolvare o seamă de pro- bleme din domeniul matematicilor, fizicei şi astronomiei. Atenţia elevilor este îndru- mată mai cu seamă către ştiinţele exacte; problemele date pot servi drept teste pentru măsurat capacitatea elevului, curiozitatea şi aplicaţia lui precum şi felul In care el şi-a asimilat cunoştinţele. Pornită din imbold pedagogic, publicaţia poate fi un bun ajutător profesorilor din specialităţile mai sus amintite şi un fel de stadion deschis elevilor, pentru suplele şi pătrunzătoarele Îndeletniciri ale minţii. Ca lectură aflăm o biografie a lui Lazare Carnot, om de carte, politician şi strateg, cel care, dela subtilele preocupări matematice a trecut pe câmpul de luptă ca să desă- vârşească victoria Revoluţiei In 1794. Articolul este semnat de d. prof. universitar Caius Iacob. D-na prof. Filofteia Brătilă publică un articol despre * Desvoltarea Matematicei la Români >. 13 194 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE LUCEAFĂRUL (Mai—Iunie 19iS) Ultimul număr sosit, inegal şi incomplet In alcătuirea lui. Cronicile cuprind fapte literare disparate, nu oglindesc nici' măcar parţial activitatea culturală, fie chiar şi regională. F.seul, literar ori filosofic, lipseşte. Mai substanţial este studiul d-Iui N. Mărgineanu asupra carierei politice şi înfăp- tuirilor preşedintelui Roosevelt », studiu completat cu o cuvântare comemorativă, • La moartea preşedintelui Roosevelt •, rostită Intr’o şedinţă solemnă a Asociaţiei Româno-Americane din Transilvania. « Democraţia Iul Roosevelt, respectul său pentru ideea de adevăr, libertate şi dreptate, precum şi fericita balanţă dintre idealism şl realism —scrie d. N. Mărgi- neanu — au fost considerate toate şi întotdeauna prin prisma unei conştiinţe istoric de largă amploare şi sub unghiul de vedere al unor perspective cu adevărat mondiale »■ D. Petre Hossu semnează o parabolă • întoarcerea fiului risipitor » care nu e lipsită de calităţi de sensibilitate, dar se înfăţişează cu conturul palid al lucrurilor de mal Înainte cunoscute. Schiţa d-lui Victor Papilian • Petrecere de vară » cultivă un pitoresc de situaţii şi e scrisă cu volciune. Versurile, In genere, vădesc bune intenţii dar sunt Insuficiente ca realizare. MERIDIAN (Aprilie—Mai—funie 1945) Ultimul număr al revistei craiovene are un aer de prospeţime, de noutate; nici haina, nici cuvântul nu se arată a fi provinciale. Poate Insă că impresia aceasta ne-o dă lectura celor două articole ale d-lor Petre Pandrea şl P. Constantinescu-Iaşi, In care faptul artistic este explicat In dependenţă de condiţiile social-economlce. Punctul de vedere adoptat de cel doi autori este încă inedit la noi, cel puţin pe tărâmul criticei plastice pe care se desvoltă cele două articole. D. Petre Pandrea În- tocmeşte coordonatele psihologice ale picturii lui Pallady anexând esteticei un do- meniu proaspăt, In care perspectivele se deschid către alte orizonturi. Există, In comentariul d-lul Pandrea, un • altceva • exprimat cu sinceritate, cu vigoare, cu seni- nătate şi mai ales cu grija de a respecta valorile, acolo unde acestea se află. «Arta creştină primitivă» de d. P. Constantinescu-Iaşi este numai un fragment din cursul inaugurat recent de d-sa la Facultatea de litere din Bucureşti; planul pe care se articulează capitolele acestui curs este cel legat de intimitatea structurii econo- mico-sociale In evoluţia ei istorică, mod care de asemeni frânge liniile convenţionalis- mului academic. Interesant şi de o elegantă ţinută şi studiul d-lul Al. Ciorănescu, «Teatrul in versuri», chiar dacă preferinţele noastre n'ar fi de acord cu tncheerea la care ajunge d-sa, atunci când acordă un merit mult prea mare teatrului versificat. Rezumativ, d. Vasile V. Georgescu reia tema timpului sufletesc după firul călău- zitor ce porneşte dela Bergson şi trece prin opera lui Proust. Mai cităm un articol despreEsenin al d-nei Nina Vasiliu, un portret al d-lui Petre Pandrea scris de d. Tiberiu Iliescu şi o conferinţă a d-lui I. Mibăescu despre «Poemul lui Paul Claudel». RĂSFOIND REVISTELE SOVIETICE... Revistele sovietice sunt mai toate , de strictă specialitate. Prin aceasta Înţeleg că sunt consacrate unor anumite ramuri ale ştiinţei, literaturii, artei sau tehnlcel. Revistele literare importante sunt — dacă nu se ia In consideraţie faptul că mai fie- care regiune şi oraş Îşi are revistele sale—puţine la număr. Dintre cele editate laMoscova reţinem Nood Mir (Lumea nouă) care sub o copertă albastră şl un format care rea- minteşte «La Nouvelle Revue Francaise» de pe timpuri, se consacră mai ales litera- turii originale şi criticii literare sovietice, fiind condusă de un colegiuredacţional compus din scriitorii consacraţi Constantin Feelin, Mihail Şolohov, A. Surzov şi —până la moartea lui — de Alexandru Nicolaievici Tolstoi, caracteristica ei fiind o contribuţie Însemnată mai ales In domeniul poeziei, revista consacrând multe pagini tinerilor PRESA MONDIALĂ 195 poeţi. A doua revistă, tot atât de voluminoasă şi importantă, e < Znamle • (Stindardul) care are drept subtitlu următoarele: Revistă lunară de literatură, artă şi politică socială. Colegiul redacţional e compus din cei mai celebri scriitori sovietici: Const- Simonov, Anatolii Sarascenho, L. Timofeev, Nicolaie Tihonov, M. Tolcenou şi renumitul dramaturg Vsevolod Vişhevshy, care ocupă şi locul redactorului responsabil. Revista < Znamle • seamănă In format Revistei Fundaţiilor Regale, are mai totdeauna dela 200—400 de pagini, o copertă gălbuie cu titlul In roşu. Publică In afară de literatura originală, şi de poezii, piese de teatru inedite, articole de critică şi traduceri din autorii englezi şi americani şi romane (In foileton). In genere, toata revistele publică romane in serie. Aceste romane apar, In volum separat, după ce au fost tipărite In cuprinsul revistei timp de câteva luni. In ultimul număr al revistei «Znamie » găsim — spre a ilustra sumarul revistei — un roman ai lui Alexandru Fadeev, patru poezii de Leonid Pervonaisky, traduse din ucraină, poemul lui Amo Saghian < Plopul verde • (tradus din armeană) poezii de Vera Zviaghinţeva, o nuvelă de Osip Cernii, capitolul ultim din romanul lui Alexandru Zonin « Fraţi de mare ». La rubrica < Publiciştilor • < Căzuţi pentru Franţa • o dare de seamă tradusă din franţuzeşte şi un articol tradus din engleză. La rubrica < Critică şi Bibliografie > o dare de seamă despre discuţiile din < So- cietatea scriitorilor sovietici pe tema — Scriitorii sovietici despre marina de război şi mare • —şi un articol consacrat noilor tendinţe ale versificaţiei, iscălit de Vs. Azo- rov. Multe note. Unele cu caracter polemic. In total un număr foarte viu, extrem de interesant. In afară de aceste două excelente reviste, care apar la Moscova, notăm cu bucurie numele, revistei < Zvezda • (Steaua) care apare In < Editura de Stat pentru Litera- tură • la Leningrad. Cu toate că redactorii acestei reviste ne sunt mai puţin cunoscuţi, nu putem să nu relevăm calitatea excepţională a materialului publicat şi poziţia spirituală şi estetizantă a revistei. In Nr. 2, ultimul care a ajuns la noi, găsim poezii de Mihail Oudin, Anna Ahmatova, Uya Arvamenko, Maria Kommisarova, un roman de Ivan Kratt, intitulat «Insula lui Baronov» şi consacrat primeler expediţii ruşeşti In insulele Aleutine şi Alaska, un roman scris cu atâta colorit şi nerv încât întrece cele mai magistrale opere ale scriitorilor americani, specialişti In materie, — o nuvelă de Alexandru Zonin, (Viaţa continuă) alta de Al. Stein (Lacul Lebedelor) şi o povestire extrem de originală a Iul Vuvalod Ivanov « Tigrul şi chesonul» — o nuvelă care merită şi trebuie să fie tradusă, Note de călătorie din Ural! de Ghenadie Gor. La rubrica « Jurnalul scriitorului» semnează Nicolaie Wagner despre «Sentimentul tinereţii», cunoscuta romancieră Olga Vorş publică o parte din corespondenţa ei cu Maxim Gorki iar Boris Lichenbaum un esseu intitulat < De vorbă despre meseria noastră» (esseu pe care-1 reproducem mai jos). La rubrica < Ştiinţa şi tehnica • profesorul N. Petrov publică un substanţial articol despre » Temeiurile luptei • Împotriva cancerului şi tehnica modernă de vindecare. Un grup de scriitori semnează un necrolog consacrat Iul Al. Tolstoi. La rubrica «Critice » Pavel Gromov începe seria de articole care vor fl consacrate < Literaturii anilor de război • iar colegiul redacţional al reviste) invită pe toţi scrii- torii să participe la desbaterea acestei teme, trimiţându-şi articolele şi... exprimăm du-şl părerile. L. Ghinsburg, un critic bine cunoscut In Uniunea Sovietică, scrie despre Hertzen — beletrist. La rubrica «Arhiva literară » Gh. Belii scrie despre «Un episod din viaţa scrii- torului Garşin». Bibliografia e bogată şi notele iscălite de cei mai cunoscuţi scriitori prezintă citi- torului câte o carte, câte un poem sau un esseu In câteva rânduri sau... coloane... Tot ce apare In Uniunea Sovietică, tot ce se tipăreşte. Criticile nu sunt mai puţin cinstite decât laudele. Şi înainte de-a încheia această extrem de sumară trecere in revistă a publicaţiilor literare sovietice din ultima lună, vom traduce articolul lui Eichenbaum consacrat < Meseriei noastre •: 13 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 196 Meseria scriitorului e o meserie grea... Dar mai ales nici nu e meserie! Versurile unui tânăr poet incep astfel:—Sunt trist fiindcă Înţeleg cât de puţin pot exprima cuvintele. Mă bucură această mărturisire. După ce a trăit şi a gândit mult, scriitorul se reculege un timp. Devine mut. Alţii — din păcate — devin vorbă- reţi... Nici una nici alta nu sunt de dorit... Dar astea sunt faptele şi nu le putem nega. Cuvintele trebuesc cântărite şi măsurate din nou. Ele trebue scufundate în ver- suri, controlate în greutatea lor de sens şi importanţă. Poate că din cauza prea marii uşurinţe, avem astăzi mai multă poezie decât proză. Unii poeţi au devenit prea de tot vorbăreţi; «cântă ca păsărelele »... uneori şi despre preferinţele lor : — «Aş pre- fera să fiu o floricică — iar nu un poetDar ei uită că nici păsărelele nu mai cântă pretutindeni şi nici totdeauna şi poate că — nici ele nu mai cântă cântecele cele vechi. A reconstrui psihologic, a trezi conştiinţa şi creaţia e mai greu decât să recons- strueşti o casă. Greutatea constă în aceea că nu ne putem relua pur şi simplu — treaba Întreruptă; noi începem o construcţie nouă, cu desăvârşire nouă, fiindcă am văzut o lume nouă, o nouă realitate. Am trecut prin aceşti ani cu ochii deschişi, cu urechile avide, cu inima bătând în grabă, cu gândurile strunite. Nu e uşor să găseşti după toate acestea, cuvintele trebuincioase, sigure, nu e uşor să alegi o temă, un «genre * nici personajele şi nici stilul. De ce să ne prefacem cum că totul e gata la noi? Asta înseamnă că vom crea un aspect mincinos al muncii scriitoreşti, lucru foarte puţin folositor şi literaturii şi poporului. In timp ce lucra la «Anna Karenina » Tolstoi Ii scrise lui Fet (mare poet rus n. trad.) «Cât de înspăimântătoare e munca noastră! In afara noastră, n’o ştie nimeni. Pentru a munci trebue să-ţi crească «schele » sub tălpi şi aceste schele nu depind de tine, Dacă Începi să lucrezi fără schele, vei cheltui materialul şi vei ridica —fără sens —astfel de pereţi care nu vdr suporta niciodată un acoperiş... care nu vor putea fi terminate!.,.» Cuvinte grele! N'ar fi rău de pildă —să le scriem pe o pancartă şi să le atârnăm în sala de şedinţe a Societăţii Scriitorilor noştri — pentru a-i lecui de pasiuni... Treaba • scriitorului şi literaturii nu constă de loc în < oglindirea • a ceea ce poate crede fiecare şi singur, nu costă de loc In «ilustrarea * In plus a fenomenelor de pe acum observate, indicate, şi precizate. Pentru a face «treaba aceasta » nu e nevoie de « schele ». Pentru a crea Intr’adevăr scriitorul trebue să fie convins că face o «descoperire » că desleagă nodul principal al vieţii, că destăinueşte oamenilor un adevăr nou şi impor- tant pentru ei. Intr’o schiţă din «Adolescenţă * Tolstoi descrie: —« minunatele, neuitatele dimi- neţi » când, singur cu el-Insuşi îşi revedea impresiile, sentimentele, gândurile trecute, Ie compara, ajungea la noi concluzii şi reconstruia — după date cunoscute numai de el — lumea întreagă. —«Eram convins, adaogă Tolstoi — că aceste concluzii nu erau noui numai pentru mine — ci că erau — pozitiv noui. O simţeam datorită luminii fericite şi neaşteptate pe care o vărsa asupra vieţii mele descoperirea nouă a adevă- rului. Simţeam In interior că nimeni — în afara mea — nu va ajunge niciodată să facă o descoperire asemănătoare ». Oare mulţi dintre scriitorii noştri contemporani pot să se laude cu astfel de < dimineţi singuratice »? Cu această lumină fericită şi stră- lucitoare? Cât de mulţi sunt aceia care au avut răgazul să-şi verifice experienţele şi impresiile, adunate în anii războiului, câţi au reuşit să-şi cântărească sentimentele, gândurile şi complexitatea lor? Aceasta e neapărat necesar oricărui proces de creaţie dar aceasta cere timp şi puteri şi încăpăţânată voinţă şi imaginaţie şi — mai ales — mari stimulenţi interiori, In lipsa lor —nu poate fi vorba de creaţie. Trebue să avem grije de «schelele» muncii scriitoriceşti, fiindcă această muncă nu e o meserie şi chiar nu e o profesie. Oare a simţi, a gândi şi a vorbi — e o profesiune? Oare cuvintele —«Vreau să trăiesc pentru a suferi şi cugeta * — înseamnă acelaşi lucru cu «Vreau să fiu un inginer? » Cred că nu tocmai; altceva e că scriitorul trebue să cunoască multe ca un profesionist, de pildă —iată aşa îşi cunoştea Cehov medicina. In 1874, Tolstoi scria unei prietene care i se plânsese de zădărnicia vieţii sale: — «In ceea ce mă priveşte, cel puţin, orice aş face sunt totdeauna convins că .« patruzeci de secole mă privesc de pe înălţimea acestor piramide 1 » (vorbele lui Napo- PRESA MONDIALĂ 197 leon In Egipt) şi că se va opri Întreaga lume dacă mă voi opri! De sigur e o «rătă- cire » şi chiar o «fantezie » de a mea! ». Dar atunci când din astfel de « fantezii» se nasc lucruri atât de reale, de convingătoare şi necesare'—vital, cum e de pildă «Război şi Pace » sau «Anna Karenina » sau «învierea »Înseamnă că In aceste fantezii se ascunde o parte dintr’un adevăr Înalt şi moral, un adevăr social_Înseamnă că acestea au un punct de sprijin real In viaţă şi In istorie. N’ar fi rău să Înscriem şi aceste cuvinte aie lui Tolstoi In sala de festivităţi a Socie- tăţii Scriitorilor. Căci ele ne vorbesc despre esenţial, despre stimulenţii lăuntrici şi despre « schele ». Acum e timpul să se desvolte critica. Ea l-ar putea ajuta pe scriitor (In opera de construcţie a schelelor) şi pe cetitor (In construcţia adevăratelor reprezen- tări despre literatura contimporană). Şi totuşi problema criticei a rămas Intru câtva neatinsă. De ce ? Mulţi cred că critica — e o specialitate deosebită a cărei menire principală e să stabilească cum şi despre ce trebuie să se scrie. Dar cu ce drept şi pe ce bază? Scriitorii au dreptate când se indignează pe critici; dacă cutare critic ştie aşa de bine cum trebue să se scrie — decât să scrie un articol de critică — mai bine ar scrie (el) un roman! Şi criticul nu poate să răspundă căci n’are decât o serie de reţete de sub-chirurg şi nimic altceva In el. Oare In aceste «reţete consta puterea şi stră- lucirea lui Belinsky? Oare aceasta era tema certurilor lui literare cu Gogol? Oare despre aceasta scria el In articolele lui despre Puşkin şi Lermontov? Nu!*El scria despre « concepţiile creatoare » ale scriitorului, despre « palpitantele probleme ale con- temporaneităţii»— despre conştiinţa individuală şi vitală a epocii, privite In Între- gimea ei. Tot restul era lăsat la o parte; ceea ce e important e şi fundat pe istorie. - Aceasta nu era numai «critică» ci şi ştiinţa literaturii. Dar nu aceasta e princi- palul. Căci niciodată criticii n’au fost numai atâta! Ceilalţi—care apar In momentele tulburi ale literaturii sunt ca nişte gâze şi fluturaşii: trăiesc o singură zi. Cine deplânge pierderea lor ? Cine-i caută ? Şi noi am avut dintr’aceştia.. şi slava Domnului — au pierit! Toţi adevăraţii critici au fost fie scriitori, fie oameni de ştiinţă. A treia categorie — criticul In stare pură —n’a existat, nu există şi nu poate să existe vreodată. El e cău- tat datorită unei neînţelegeri. Esenţa problemei nu e In critică — ca atare — ci In ştiinţa literaturii. Nu mai există despărţiri. Timpul nostru a distrus compartimentele—şi pe bună dreptate. Critica nu e o specialitate ci un « genre » literar. Ştiinţa literară se află acum Intr’un stadiu de devenire şi cercetări. In timpul nostru, ştiinţa poate să existe şi să se desvolte numai In măsura In care e necesară viaţii. Aceasta se referă nu numai la ştiinţele experimen- tale ci şi mai ales la cele «humaniste » la istorie şi la astronomie (la tot ce ne poate Îmbogăţi sufleteşte). Ştiinţa literaturii nu e o ocupaţie academică—ci o problemă care se pune tuturor. întâi de toate să rezolvăm problema vitală, necesară nouă: să « recitim» trecutul la lumina noilor * descoperiri» naţionale, istorice, psihologice, morale. Avem in trecut, o sursă inepuizabilă de experienţă. De pe culmile pe care ne-a Înălţat istoria, vedem ceea ce nu au putut zări strămoşii noştri. Toată tradiţia noastră. Întreaga literatură rusă din al XlX-lea secol, primeşte altă putere, altă semnificaţie. Nu mai vorbesc despre «Război şi Pace » dar şi «Evghenie Onegbin «şi «Un erou al timpului nostru • şi Gogol şi Turghenev şi Dostoievsky şi Cebov toţi cer o nouă Înţe- legere. Un fapt caracteristic, care dovedeşte nevoia aceasta vitală a poporului nostru: ciclul de conferinţe, anunţat de lectoratul facultăţii de litere din Leningrad a adus o mulţime de oameni — 600 de auditori au urmărit acest ciclu intitulat: «Romanul rus şi importanţa lui universală». Doar veţi fi văzut cum ascultă această mulţime In care studenţii sunt o mino- ritate! Ascultă ca şi când ar fi primit sfaturi pentru propria lor purtare In viaţă! Cred că acesta e răspunsul problemei criticii. Critica se naşte din cunoştinţa lite- raturii, din «ştiinţa » ei. E legată de ea —indiscutabil. Există şi acum —dar sub altă formă. Şi numai prin cunoaşterea adâncă a literaturii —literatura noastră contempo- rană va avea «schelele» necesare—prin cunoaştere deci şi nicidecum prin felurite teorii sau indicaţii cum să se scrie. Şi ca să Încheiem —să nu uităm punctul cel mai important, care se raportă la cele două probleme: — In discuţiile despre « meseria » noastră să nu uităm că literatura 198 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE şl critica există astăzi nu numai in sânul Soc. Scriitorilor sovietici ci şi peste graniţele lui — de pildă (Intre altele) pe front. Când această literatură va ajunge la noi va trebui să discutăm despre multe — din nou. Cred că atunci vor creşte şi < schelele » şi ale scriitorilor şl ale criticilor >. Din revista sovietică « Zvezda ». Leningrad. Trad. de S. G. CEI 12 ANI AI REGIMULUI ROOSEVELT The American Mercury Voi. LX — Nr. 256 —Aprilie 1945 D. Henry Steele Commager — profesor de istorie la Universitatea Columbia şl membru al comitetului Ministerului de Război pentru studiul istoriei războiului — publică in revista The American Mercury o apreciere asupra celor 12 ani ai regimului Roosevelt. Dăm câteva citate: «Ca şi Wilson, Roosevelt a vizionat o organizaţie internaţională după război, împuternicită a menţine pacea. Dar el a căutat să se evite greşelile ce au dus la Înfrân- gerea planurilor lui Wilson. In loc de a se ţine departe de Aliaţi, el s’a asociat cu ei,, punând şLstfel temelia grupului Naţiunilor-Unite. In loc de a amâna detaliile practice ale cooperaţiei internaţionale, el a patronat o seamă de conferinţe. < Roosevelt Îşi are locul In marea tradiţie a liberalismului american, Împreună cu Jefferson, Jackson, Lincoln, Theodore Roosevelt şi Wilson. Luând conducerea statului lntr’o vreme In care Înseşi temeliile Republicei păreau ameninţate şi când oamenii Începuseră să dispere de Îndemânarea democraţiei constituţionale pentru a găsi leac crizei, el a restaurat Încrederea şi a dovedit că democraţia poate opera tot atât de efectiv In momentele de fcriză.. .Liberal, el a pus guvernul In serviciul poporu- lui, In mod făţiş; conservator, el a impus reforme menite să Întărească resursele natu- rale şi omeneşti ale naţiunii, a restaurat agricultura şi afacerile la prosperitatea ante- rioară şi a salvat capitalismul. El a văzut problemele guvernământului In primul rând drept politice şi nu economice, că politica trebue să controleze economia şi nu invers şl că politica este deopotrivă artă şi ştiinţă. El a respins izolaţionismul, cerând pentru America Încă odată locul ei şl răspunderea in afacerile mondiale, iar după ce a uni- ficat poporul american In privinţa cbestiunilor fundamentale ale democraţiilor şi războiului, a promovat o conducere a războiului, largă, energetică şi reuşită >. ' NUTRIND BINE 40.000.000 OAMENI The Atlantic Monthly — Vof. 175 — Nr. 5 — Mai 1945 Cercetările făcute cu privire la nutriţie tn Statele-Unite arată că 40.000.000 de locui- tori au nevoie de mai multă mâncare decât o au In condiţiile obişnuite. Pe baza acestui fapt ştiinţific, d. Arthur Moore publică In revista Atlantic un articol In care, susţinând părerile mal vechi ale d-nei Mary Elisabeth Lease, accentuiază nevoia ca producţia agricolă să fie mărită: . t Nu se poate vorbi de supraproducţie, scrie d. Moore, când sunt atâtea milioane de oameni subnutriţi, când atâţia copii nu mănâncă după foamea lor, când atâtea fete îşi vând cinstea nu numai pentru lux, dar şi pentru a se nutri mai bine. < Cercetările ştiinţifice, făcute In preajma actualului război, au arătat Ameri- canilor că 76 la sută din muncitori nu aveau, nici atunci, o nutriţie suficientă, iar 87 la sută din copiii de şcoală aveau lipsă de vitamine. < De aici necesitatea ca activitatea fermierilor să fie Intensificată, producţia de animale mărită, cultivarea grânelor depăşită ». CERCETĂRI ŞI REALIZĂRI AGRONOMICE ■ U.S.A. Voi. 2 — Nr. 3 D. Eliott Merrick publică un articol privitor la opera guvernământului american In materie de cercetări agronomice: «Producţia agricolă a Statelor-Unite s’a mărit aproape cu o treime In timpul actualului război şi aceasta În ciuda faptului că 3 milioane şi jumătate de fermieri PRESA MONDIALĂ 199 au fost chemaţi sub arme sau lutrebuiuţaţi In industria de război. Ridicarea pro- ducţiei se datoreşte, In parte, şi măsurilor luate de Ministerul Agriculturii, In diferitele-i centre experimentale. < Producţia de roşii a Floridei a fost salvată dela ruină, savanţii întrebuinţaţi la centrul din Beltsville descoperind o varietate de tomate care rezistă boalelor ce măcinau pe celelalte. De asemenea, s’a descoperit şi un puternic insecticid Împotriva viermilor verzii şi Împotriva altor paraziţi. . PLANUL PENTRU ASANAREA VĂILOR MISSOURI-ULUI The Atlantic Monthly — Voi. 175 — Nr. 5 — Mai 1945 Revista americană < Atlantic >, sub semnătura d-lui R. Lascb, se ocupă de planul de Îndiguire şi dirijare a fluviului Missouri, pentru a se preîntâmpina inundaţiile şi seceta pricinuite de acest fluviu In diferite perioade. Mai multe state vor folosi de pe urma vastului plan privitor la văile Missouri-ului, plan mult mai mare decât acela rea- lizat deja pe văile Tennesee-ului. < Agricultura şi crescătoriile de animale, energia naturală, precum şi Întreaga viaţă a Statelor-Unite vor folosi imens de pe urma nouii realizări. «încă din Decemvrie trecut, Congresul a votat ca imediat după război să se chel- tuiască suma de 400 milioane dolari pentru începerea lucrărilor. Realizarea Întregului plan va costa încă un bilion de dolari, durând poate douăzeci de ani. . GARANŢII UNIVERSALE PENTRU MUNCITORI Free World — Voi. IX — Nr. fi — Iunie 1945 Sub titlul * Garanţii universale pentru muncitori >, d. C. W. Fowler expune pro- blemele ce frământă pe conducătorii muncitorimii americane. încă din 1942, Philip Murray, preşedintele Congresului Organizaţiilor Industriale—C.I.O.—a luat ini- ţiativa unei colaborări depline şi directe cu organizaţiile muncitoreşti ale Naţiunilor- Unite.La Conferinţa dela San-Francisco, Philip Murray s’a întâlnit cu Vasile Kuznetsov, preşedintele organizaţiilor muncitoreşti sovietice, ducând mai departe discuţiile dela Londra, unde s’au pus bazele pentru o nouă federaţie muncitorească mondială. Philip Murray a lăcut următoarele propuneri In faţa delegaţilor muncitorimii la San Francisco: < 1. Crearea de către organizaţiile muncitoreşti ale Naţiunilor-Unite a unui comitet pentru promovarea mondială a intereselor educative şi culturale, ale tuturor popoa- relor. < 2. întocmirea < unei declaraţii universale a drepturilor omeneşti, astfel ca să se nimicească pentru totdeauna orice fel de discriminare rasială şi religioasă m lume >. < 3. O funcţionare reuşită a comitetului universal muncitoresc In materie socială şi economică < cu o reală participare a muncii >, < pentru a statornici dreptul tuturor lucrătorilor din toate ţările de a se încadra In uniuni, potrivit alegerii lor >, precum şi realizarea unui ajutor afectiv pentru Îmbunătăţirea nivelului de trai, ridicarea salariilor şi micşorarea orelor de lucru In toate ţările. La viitoarea Întrunire din Septemvrie, la Paris, a organizaţiilor muncitoreşti ale Naţiunilor-Unite, acest program va fi desvoltat şi dus la îndeplinire». 200 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE LOCUINŢELE, DUPĂ RĂZBOI U.S.A. — Voi. 2 —Nr. 3 In Statele-Unite se pune problema locuinţelor de după război, industriile căutând să furnizeze părţile mai importante ale casei prin fabricaţie In serie: «Probabil că Încălzirea se va face in interiorul zidurilor, podelelor şi plafoanelor astfel ca zidurile reci să nu mai consume căldura emanată de radiatoare, ci înşişi pereţii să fie calzi, asigurând astfel mai mare căldură şi economie. De asemenea, zidu- rile expuse la sud vor fi de sticlă, înmagazinând, iarna, căldura solară. Arhitectura nouilor locuinţe va fi funcţională, iar faptul că industriile vor furniza părţi in serie— cum ar fi camerele de baie sau bucătăriile sau unii pereţi — nu va uniformiza aspectul estetic, pe care plănuitorii se gândesc să-l lase variabil, respectând gustul estetic individual». VEŞTI DESPRE UPTON SINCLAIR ŞI LOUIS BROMFIELD Newsweek — Voi, XXVI — Nr. 1 —2 Iulie 1913 Upton Sinclair, care îşi păstrează toată vigoarea intelectuală la vârsta de 67 de ani, a publicat recent un roman-pamflet Dragon Harvest (Recolta Balaurului), In care se ocupă de evenimentele politice dintre Miinchen şi căderea Franţei, E o recapitulare a istoriei pe care am trăit-o cu toţii, fireşte cu dedesubturile ei. Vorbind despre Upton Sinclair—Bernard Shaw declară recent: «Când cineva mă întreabă ce s’a întâmplat In timpul vieţii mele, eu nu mă refer nici la paginile ziarelor, nici la cărţi cu autoritate, ci mă refer la romanele lui Upton Sinclair». Romancierul Louis Bromfield, pasionat de agricultură, aduce In ultima sa carte Pleasant Valley (Valea ademenitoare) nu numai descrierea peisajului fermecător, a oamenilor de acolo, plini de credinţe şi obiceiuri pitoreşti, de viziuni legendare —dar mult mai mult, , Bromfield pune problema relaţiilor morale, sociale şi economice dintre fermierii care încearcă noi metode de cultivare şi de împărţire a bunurilor, dovedind simţ social şi nu sete de folos personal, E un fel de experienţă ştiinţifică, plină de tâlc şi cu relevante semnificaţii. CAPRELE LUI CARL SANDBURG Life — 13 Iunie 1915 Marele poet american Cari Sandburg posedă o vastă fermă şi crescătorie de animale la Harbert, In statul Michigan, Revistele americane şi mai ales Life II Înfăţişează pe marele poet, urmaşul lui Whitman şi susţinătorul unui stil energetic şi socializant In lirică, In mijlocul animalelor pe care le îngrijeşte. In special, caprele sunt răsfăţate, având tot felul de instalaţii şi fiind adesea hrănite chiar de poet şi de soţia sa, amândoi acum cu părul alb ca zăpada, dar Încă viguroşi şi fericiţi. Soţii Sandburg susţin că dintre toate animalele caprele sunt cele mai devotate şi mai prietenoase faţă de om, pro- ducând pe deasupra şi lapte, care este mult căutat In Statele-Unite. CĂRŢI NOI AMERICANE Harpear’s Magazine — Nr. 1111 —funie 1913 In Statele-Unite apar o seamă de cărţi cu un tâlc deosebit de constructiv. Oamenii care, In anii aceştia de război, au luptat cu Germanii şi mai luptă cu Japonezii şi-au acumulat o energie şi un spirit combativ la care nu pot renunţa, odată înapoiaţi acasă. In Corning home (Ajuns acasă) d. Lester Cohen descrie tocmai cum o astfel de experienţă câştigată pe front slujeşte eroului său să lupte şi In oraşul său, împotriva corupţiei şi nedreptăţii, Intr’altă carte, recent apărută, întâlnim aceeaşi temă constructivă, de data asta lupta ducându-se Împotriva prejudecăţilor familiei eroului. — Marshall Field, conducătorul a două Însemnate publicaţii americane Pi Em şi Chicago Sun, a publicat, recent, o carte Freedom is mare than a word (Libertatea-i mai mult decât o vorbă), In care discută cu simplicitate şi sinceritate problemele demo- PRESA MONDIALĂ • 201 oraţiei. El pledează pentru o nouă educaţie, depărtată de cea ritualistă şi mecanică, o educaţie care să întărească simţămintele sociale ale oamenilor, desbărându-i de cli- şeele prejudecăţilor. De asemenea, Marshall Field denunţă presa semi-monopolistă, subliniind că In multe oraşe americane libera concurenţă Intre diferite ziare nu mal este posibilă. — In lucrarea A price for peace (Preţul păcii), d. Antonin Basch subliniază ten- dinţa civilizaţiei europene către economia planificată şi către trecerea In proprietatea statului a industriilor. — Emil Ludwig a publicat o nouă carte Cucerirea morală a Germaniei, In care arată cum nu numai oamenii neştiutori din Germania s’au lăsat pradă ideilor şi atitudinilor inumane, dar şi savanţii germani. Ludwig reaminteşte cum —In 1914 — 93 de savanţi germani au semnat o declaraţie prin care aprobau invadarea Belgiei; cum —In 1932 — 1.200 de profesori germani au preamărit hitlerismul, cerând studierea temeinică a cărţii lui Hitler, Mein Kampf. Astfel, spune Ludwig, se explică rătăcirea Întregii Ger- manii, ieşirea ei din respectul faţă de omenie şi civilizaţie, primejdie care se poate repeta dacă nu se iau măsuri definitive. — Dramaturgul şi scriitorul Franz Molnar, In vârstă de şaizeci şi şase de ani, trăieşte la New-York, unde se află din 1939. Actualmente, el scrie un roman şi îşi redactează memoriile. « GÂNDURI NEBUNEŞTI * Theatre Arte — Voi. XXIX — Nr. 4 —Aprilie 1945 Războiul apare, sub diferite forme, şi In teatrul american. In piesa d-lui Philip Barry Foolish Notions, ce se joacă pe Broadway cu Tallulah Bankliead, suspendându-şi pentru aceasta activitatea cinematografică, putem urmări o situaţie creată de actualul război. Eroina este o actriţă, care, fiind informată că soţul i-a murit pe front, este gata să se cunune cu un actor, partenerul ei. Vestea înapoierii soţului răstoarnă toate pla- nurile. Criza pe care o Încearcă sufletele celor trei personaje: artista, soţul şi acela care trebuia să fie al doilea soţ este proiectată In scene fantastice, desvăluind gândurile şi sentimentele fiecăruia. Urmează, apoi, revenirea la realitate. Titlul este inspirat de versurile lui Robert Burns, care arată cum minţile omeneşti nu pot şti adesea cum este realitatea, formându-şi idei şi gânduri nebuneşti şi căzân- du-le pradă. IN AMINTIREA LUI GEORGE GERSHWIN Time — Voi. XLVI — Nr. 1—2 Iulie 1945 Celebritatea compozitorului Gershwin este din ce In ce mai mare, după moartea sa. Nu numai recentul film cu biografia sa atrage marele public american, dar şi noile discuri In interpretări diferite. Recent, Rapsody in Biue a fost din nou imprimată, având ca pianist pe Oscar Levant şi ca dirijor pe Eugene Ormandy, dirijorul orhestrei simfonice din Filadelfia. Tot Levant este solistul Concertului in F, executat pentru discuri de Filarmonica din New-York, de asemeni interpreta compoziţiei simfonice a lui Gershwin, Un American in Paris. Studiourile Warner Borthers au făcut un film Rapsody in Blue, dedicat muzicii acestui compositor, muzica fiind aranjată, condusă şi executată de trei dintre prin- cipalii colaboratori şi prieteni ai lui Gershwin: Paul Whiteman, Ferde Groffâ şi Levant. Este Înfăţişată In film viaţa lui Gershwin, cu sărăcia iniţială, cu lupta şi succesele lui. După filmele dedicate lui Chopin şi Victor Herbert — Hollywoodul dedică acum ani- matorului jazzului un film de mare răsunet. In acelaşi timp, la New-York se repre- zintă o operetă cu subiect din viaţa compozitorului Grieg. 202 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ARTA FRANCEZĂ SUB OCUPAŢIE Magazine Of Ari — Voi. 38 — Nr. 3 — Martie 1935 Despre soarta artei franceze In timpul ocupaţiei germane aflăm detalii interesante In revista americană Magazine of Ari. Lui Plcasso şl Lâger, autorităţile germane le-au Interzis dreptul de a face expo- ziţii, neultănd atitudinea lui Plcasso In timpul războiului civil din Spania. O galerie de tablouri, vroind să organizeze o expoziţie a pictorilor cubişti, i s’a admis expoziţia, dar termenul < cubist >, fiind condamnat de doctrina nazistă, a trebuit să fie eliminat din catalog şi din reclama expoziţiei. In timpul ocupaţiei, Matisse a fost foarte bolnav, locuind In preajma Nişei, la Cimiez, unde a ilustrat mai mult cărţi. A lucrat puţine tablouri mari. Dimpotrivă, Plcasso a fost foarte activ, şl ca artist, şl ca luptător, In rândurile partidulului comunist francez. Dintre toţi artiştii, Matisse ţine doar la Picasso şi Bon- nard, singurii pictori care figurează cu tablouri In atelierul său. ' Rouault a trăit retras in anii de ocupaţie. Acum se ocupă mai mult de peisaje. Iar elementul expresionist a dispărut din pictura sa, clownil săi fiind mai puţin tragici şi Însinguraţi. ' Soutine a murit In 1943, intr’un sat, unde s’a ascuns de prigoana antisemită a Germanilor, ducând o viaţă de mizerie şi boală. Opera sa are multă căutare după eli- berarea Franţei. Ultimele expoziţii parislene accentuiază gustul pentru primitivii moderni, pe linia lui Douanier Rousseau. Vivin, mort recent, şi Bombols şi Baucbant pictează in stilul naiv şi fraged al lui Douanier Rousseau peisaje şi portrete. Jean Lurcat se dedică, asemeni lui Grommaire, covoarelor şi gobelinurilor, aducând expresii noi, de ritm şi coloare, vechii arte franceze. , I CUM VOR ARĂTA AUTOMOBILELE DUPĂ RĂZBOI Science Digest —Voi. 17 —Nr. 5 — Mai 1935 In revistele americane se discută chestiunea cum vor arăta automobilele ce vor fi produse după terminarea războiului cu Japonia. « Dacă sunt unii tehnicieni cari se interesează de aspectul estetic al automobilului, propunând tot felul de forme noi, iar alţii care se gândesc la mai multă siguranţă In privinţa conducerii de către şofer — se pare că primele modele, ce vor apărea după război, nu vor fi mult deosebite de automobilele produse In 1942. Mal târziu, se vor perfecţiona automobilele, ţinând seama de Îmbunătăţirile dobândite mal ales de ingi- nerii avioanelor, In materie de Încălzire, aer condiţionat, ventilaţie şi soliditate a motorului. NOTE LĂMURIRE Cu prezentul număr al anului al Xll-lea, Revista Funda- ţiilor Regale intră într’o perioadă nouă de desvoltare. întoarsă, prin legea publicată în Monitorul Oficial din 16 Iunie 1945, la Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, căreia îi aparţinuse dintru început, revista îşi reia atitudinea de sinceră şi largă demo- craţie, pe care a avut-o în primii ani de apariţie. înfiinţată în 1933, după scurt timp Revista Fundaţiilor Re- gale a trecut la Uniunea Fundaţiilor Culturale Regale, unde a con- tinuat să apară sub conducerea unui comitet. In 1941, sub vitrega conducere pe care i-a impus-o dictatura fascistă din România, revista a devenit organul unor interese străine de năzuinţele ţării. Criticii au fost izgoniţi dela revistă, dimpreună cu scriitorii de- mocraţi, şi înlocuiţi cu unelte ale dictaturii care guverna ţara. Actul dela 23 august 1944, deschizând o eră nouă Ţării, a mân- tuit revista de apăsarea sub care se afla. Modificarea titlului revistei, la care noua direcţie s’a gândit din primul moment, ar fi avut avantajul de a şterge orice urmă a unui trecut întunecat. Dar activitatea ei anterioară alcătuia un început de tradiţie ce trebuia respectată. Redacţia s'a mulţumit, aşa dar, cu înlăturarea ultimelor rămăşiţe ale fostei direcţii şi a păşit la reorganizarea revistei, chemând un mare număr de cola- boratori noi şi încercaţi, modificând aspectul exterior al revistei şi economia ei interioară, creând rubrici noi şi schimbându-i pre- zentarea grafică, astfel încât ne prezentăm astăzi în faţa cititorilor cu o formulă inedită, înfăţişată într’o haină nouă. Menţinând în felul acesta legătura cu trecutul, servim deopo- trivă Coroana şi cultura românească, unite în mod indisolubil prin realizările de până acum. Cu aceste gânduri, trimitem tuturor cititorilor noştri care au susţinut eforturile noastre de până acum, un gând recunoscător, rugându-i să sprijine şi de aci înainte străduinţele noastre de fietece clipă. AL. ROSETTI 204 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE PREMIUL naţional PENTRU POEZIE Acoperindu-se cu totul sensul său iniţial, Premiul Naţional pentru poe- zie a fost acordat anul acesta celui mai de seamă dintre poeţii români de azi. Faptul e de natură să spo- rească prestigiul acestei recunoaşteri naţionale, mai mult chiar decât so- noritatea valorii lui materiale, care formal, nu este nici ea lipsită de oarecare frumuseţe: un milion. S’a recompensat un poet autentic, bogat în filoane şi care nu şi-a găsit spri- ' jinul esenţial în originalitate Aţâţi poeţi originali au trecut şi mai ales vor trece, fiindcă originalitatea este semnul cert al caducităţii. Toţi poeţii originali sunt învestmântaţi ca nişte cadavre în giulgiul morţii. N’are nicio importanţă că vreun cititor miop ar fi în stare să pretindă că afirmaţia noastră însăşi, fiind făcută întâia dată şi răsturnând toate punc- tele de vedere de până azi în artă, ar putea fi acuzată de originalitate... Noi vom răspunde că e doar o consecinţă a unei teorii generale a artei, substanţiale, şi vom ridica din umeri. De altfel n’are niciun sens să vor- bim în această notă despre opera şi personalitatea lui Tudor Aighezi. Altceva am vrea să subliniem cum se cuvine şi anume condiţiile excep- ţionale în care s’a obţinut unanimi- tatea adeziunilor literare la premie- rea lui. Conştiinţa scriitoricească întreagă, de pretutindeni, a vibrat, uitând orice motive eterogene actului esenţial de artă. E un fapt de noo- craţie empirică, aşa cum sunt toate cele de progres autentic de până azi (în aşteptarea unei noocraţii sub- stanţiale), şi de care scriitorii noştri şi cei care şi-au dat adesiunea pot fi mândri. nouvelle REVUE FRANCAI se A fost suprimată cunoscuta re- vistă franceză care ajunsese în felul ei o revistă europeană... Sfârşit lamentabil şi de ce n’am spune-o îndreptăţit. In ultimii douăzeci de ani această revistă nu mai însemna decât un chiag de grave şi dârze interese editoriale. De altfel, ca va- loare de artă era defunctă încă de acum două decenii, de când îi dis- păruse animatorul autentic, Jac- ques Riviâre, omul care ar fi putut poate salva Franţa dela ocoluri grele. Era una dintre acele conştiinţe care ar fi putut altoi epoca întreagă dacă nu ar fi intervenit acea moarte prematură şi dezolantă. El este cel care a chemat pe Marcel Proust la N.R.F. (după ce, miop, Andrâ Gide, îl respinsese), iar alături de perso- nalitatea covârşitoare a genialului prozator, a fost introdusă iniţial de Jacques Riviâre, în paginile revistei, o infuzie de sânge plină de germenii tuturor posibilităţilor. Prin 1919—1925, Franţa mergea spre un destin cultural de putere constitutivă a lumii. Dar dintre cele doua fire directive împletite, aparent solidare (şi din această aparenţă de solidaritate i s’ar putea face o vină lui J. R. care nu a curăţat terenul pregătit de direcţia iniţială) ale- gerea accidentală a morţii a păstrat numai pe cel purtat de Gide, Va- lâry, etc. Partea mai gravă este că această direcţie, rămasă atotputer- nică, beneficia nu numai de aportul NOTE considerabil înnoitor al câtorva gru- puri altfel minore (cel unanimist în poezie, cel dirijat de Jacques Copcau în teatru şi altele, ţinute sub obroc) dar mai ales beneficia de cea mai de seamă revoluţie literară din ultima sută de ani, romanul prou- stian, pe care cum am spus, ea îl refuzase din lipsă de sensibilitate artistică. Pe trunchiul solid al acestei revoluţii a crescut parazitară farsa poeziei pure, cea mai reuşită afa- cere editorială dela începutul acestui veac. Prinţi ai vidului, Gide şi Va- lăry au devenit protagonişti euro- peni, unul cu lozinca «actului gra- tuit», altul cu pretenţia «inutili- tăţii » operei de artă, escortaţi de bufoneriile coctoismului. Răsunetul mondial a fost, datorită mijloacelor de comunicaţie modernă, aproape instantaneu. Teoria vidului— sub toate formele — în artă, era ca aspirată de cercurile însetate de glorie, adolescente, din lumea în- treagă. .. Era o reţetă miraculoasă care fiind ea însăşi ocolit facilă, propunea o revoluţie chiar împo- triva facilităţii. A fost proclamat astfel primatul plăcerii dificile ceea ce era de fapt o instaurare a criteriului plăcerii fără obiect, do- mnia plaisirismului. Franţa din- tre două războaie, căuta frenetic să se amuze, iar sus de tot, dirijând balul, eta plaisirismul în artă al N. R. F. Formele peudo-artistice ale epo- cilor de decadenţă, incantaţia dan- sului şi decorativul „spiritualizate” pentru uzul amatorilor de sen- saţii noi, cu dificultăţi puerile şi grave, au devenit valorile supreme ale lumii literare, care ea însăşi tre- cea primul plan al unei Franţe sortite astfel înfrângerii. Revoluţia 205 însă devenise la N. R. F. plaisii istă. Vorbeam adineaori de acceptarea europeană aproape instantanee... Oricât ar părea de necrezut, uneori ea era mai mult decât instanţa^ nee... Anticipa faptele. Iată cum anunţa, acum vreo doi ani, un asemenea contagiat de « revoluţie » literară (să-i dăm numele, d. N. Fapatanasiu) într’o gazeta, deschi- derea cursului lui Paul Valăry, la « College de France»: « Paul Valăry îşi va relua cursul la College de France, la 11 Ianuarie 1943. In mare parte IMPROVIZAT (sublinierile şi parantezele sunt ale noastre. C.P.), acest curs VA trata şi diverse subiecte vaste totdeo- dată (?) cărora cu toate acestea suplul spirit al lui Paul Valery VA ŞTI să le dea o unitate: « Noi con- cepţii asupra operei de spirit», «Transformarea valorilor operelor trecutului «Examinarea noilor ne- voi », « Noţiuni despre marea artă ». Să nădăjduim că pentru literaţii îndepărtaţi (vai, mon cher) de Paris, Monsieur Teste va publica în câteva plachete, esenţialul acestor noi me- ditaţiuni... ». întâlnim totul în acest lamentabil citat. Platitudinea specifică a lui Paul Valăry în tratarea temelor pretins filosofice... Ce pot să fie aceste «concepţii» (noi) despre o operă ? ce poate să fie «opera de spirit»(?) şi ce pot să fie « con- cepţii despre opera d~ spirit» 1 Poţi apoi să ai o « Umwertung aller Werte » dar « o transformare a va- lorilor operelor trecutului» ? Valoarea nu se transformă, e un fapt de evi- denţă fenomenologică, cel mjilt poţi vorbi despre devalorizarea şi reva- lorizarea operei de artă. Nu mai subliniem grosolănia acelor «no- 206 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ţiuni » despre « marea artă » menite să mobilizeze fervoarea delirantului periferic. Găsim în scurta notă de ■mai sus, mai ales penibilul servilism intelectual al «revoluţionarului» rudă săracă... Nici nu îşi secretase gândi- rea Paul Valâry şi intelectualul dela Bucureşti aştepta naiv la robinet, cu pălăria întoarsă, sigur fiind până şi de coloarea frumoasă a secre- ţiunii. Dar tot atât de caracteristio este şi celălalt factor al ruşinoasei împrejurări... însetatul de delicii intelectuale dela Bucureşti NĂDĂJ- DUIEŞTE CĂ «MONSIEUR TESTE VA PUBLICA IN CÂTEVA PLA- CHETE» etc.... Fireşte publicarea unui curs e totdeauna de dorit, dar precizarea că trebue să fie « în câ- teva plachete » este un moment de istorie literară europeană, căci de- licatul dela Bucureşti nu mai poate gusta nimic «spiritual», decât în plachete subţiri şi numerotate. Explicaţia faptului stă în aceea că revoluţia realizată de autentica N.F.R. din Vremea lui Jacques Ri- viere a fost derivată de către di- recţia parazită în spre o politică a formatelor grafice... Pe de o parte prestigiul formatului creia un echi- voc axial, iar pe de altă parte inco- rigibila naivitate a amatorilor de «gen genial», era o pastă ideală pentru o îndelungată şi fructuoasă speculaţie asupra ediţiilor rare. Era o vreme când cine cumpăra un volum dintr’o ediţie originală N.R.F. avea sentimentul secret, moleşitor, că e posesorul unei bule artistice, care-i asigura, ca o diplomă, dreptul de a se crede un solitar fin, un distins literat şi un asigurat al înţe- legerii genialităţii respective... Veţi zice, dar cu preţul acesta orice pau- per intelectual devenea un favorit al celor mai pretenţioase speculaţii literare ?... Şi chiar aşa a şi fost timp de vreo 20 de ani. A fost o epi- demie de cititori numerotaţi, duşi de Vulpile editoriale, ca nişte corbi mândri că pot fi recunoscuţi astfel ca amatori de incantaţii estetice. Europa, ba şi regiuni din alte con- tinente, au fost în scurtă vreme pline de papatanasii, participanţi ai celor mai esoterice delicii iliterare, obţinute contra cost şi fără nicio legitimaţie,, dela oricare librărie... Mai toate ţările şi-au avut astfel mândrii lor ajutori de băgători de seamă estetici. Fanatismul grafic îşi apăra idolii şi formula cu dârzenia iluminaţilor. Am îndrăznit prin 1928 să mă îndoiesc de valoarea lui Valâry, poet factice şi ideolog scrobit, şi să denunţ farsa contor- siunilor coctoiste, dar mi-am atras pe loc mânia unui propagandist al frumuseţilor rezervate şi numerotate uneori numai cu literile alfabetului. Oamenii se credeau cu voluptate, puţini, trei, patru şi registrele admi- nistraţiei arătau, cu mândrie edi- torială, milioane la aceasta contri- buind şi lamentabile hebdomadare literare, citite cu mândrie şi fervoare pretutindeni apoi folosite cu grije în conversaţie şi în articole. Urcasem înainte de război în uruitul ascensoarelor imense, care coborau neîntrerupt munţi de am- balaje, până în biroul lui J. Paulhan, « succesorul» lui Jacques Riviâre... Omul era teribil de ocupat... M’a întrebat cu o politeţe de circum- stanţă, amabil gratuită, în ce constă literatura română, dar i-am arătat că prefer să vorbim despre cea fran- ceză şi în deosebi despre Gide, Vai- 16ry şi Cocteau. I-am spus ca văd NOTE limba franceză în pericol de a-şi pierde supremaţia mondială axiolo- gică, din pricină că pseudovalori, parazitare, abuzează de puterea ei de circulaţie. I-am lămurit că limba franceză nu e un bun numai al Francezilor, ci e un instrument de expresie al Europei întregi, prin ca- racterul ei de universalitate, şi ca atare uzul şi abuzul ei implică răs- punderi. Să nu uite că această uni- versalitate de azi nu e nu datorită meritelor lui Gide, Valery şi Cocteau, ci consensului intelectual european în decurs de aproape două sute de ani, şi că ar fi dureros pentru Franţa să vie o zi în care europenii să găsească nemerit să înveţe de preferinţă altă limbă decât cea franceză. In ziua aceea Franţa ar deveni şi ea un fel de nobilă şi vetustă Elveţie literară, dacă nu o Suedie a gloriei trecute. I-am arătat ce răspundere are aci N.R.F. cultivând cu prestigiu alie- nat o literatură de gravă decadenţă, contribuind la crearea unui climat de facilitate şi neprobitate intelec- tuală. I-am spus o părere a mea, mai veche, că toate nenorocirile so- ciale şi naţionale sunt datorite ex- clusiv literaturii proaste, şi că lite- ratura proastă dela N.R.F. nu pre- vestea nimio bun pentru viitorul Franţei... De dinapoi a unui birou căptuşit cu teancuri de volume proaspete, omul obicinuit să fie soli- citat, să protejeze şi să fie el cel cu respeot ascultat, mi-a urmărit pă- rerea întâi surprins, apoi stupe- fiat, cu totul incredul după aceea, aproape un oeas, şi până la urmă, mi-a spus că sunt un prea mare iubitor de paradoxe, că profeţiile mele sunt amuzante într’o conver- saţie literară, dar că el — şi surâdea politicos—le găseşte exagerate. 207 Că au fost exagerate, nu încape îndoială... Emfaza expresiei mele venea şi din dragostea fără margini pe care o am pentru trecutul incom- parabil al Franţei. Cine iubeşte cu adevărat e totdeauna aotiv în în- grijorare. .. Azi se vede clar cât de mult m’am înşelat. « Nouvelle Revue Francaise » a dis- părut. A fost suprimată chiar de grupul Faulhan, pentrucă, redactată numai de o parte din colaboratori, continuase să apară şi sub ocu- paţie. ., Vor scoate în locul ei altă publicaţie cu oolaboratorii nepătaţi. In felul ei soluţia ni se pare facilă, actul reparator riscând să cadă ală- turi ca în anecdotă. Să sperăm totuşi că Franţa iubită va redeveni farul intelectual al Europei, aşa oum a fost spre binele tuturor timp de mai bine de 200 de ani. Cu siguranţă că Franţa aceasta nouă pe care o aşteptăm va arunca la coş literatura «inutilă» şi «gratuită» şi că în genere va pune oarecare frână cocto- ismului literar, care este un grav indiciu de maladie organică. Una e arta, altceva e >, care a apărut în Franţa în tot timpul ocu- paţiei germane, reprezentând un ca- tegoric nu, un permanent protest şi un ţipăt măreţ în contul atributelor pe care libertatea le dă omului, a- - duce astăzi colaborările unor cunos- cuţi şi iubiţi scriitoii francezi, pre- cum şi traduceri remarcabile din Alexis Tolstoi, Milton Blau (un nou şi foarte interesant poet al Americii, care acum debutează) şi Ossip Man- delstam, poet al U.R.S.S.-ului. Iscălesc poeme, pagini de proză, studii şi cronici scriitorii Clode Roy, REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 2l8 Elsa Triolet, Paul Eluard, Loys Masson, Gabriel Audisio, Alain Cle- ment, Claude Edmonde Magny, etc. Numeroase pagini din revistă sunt dedicate de Marcel Bealu, Louis Emi6 şi Michel Manoll aceluia care a fost poetul, gânditorul, omul, ne- liniştitul Maz Jacob. Nu lipsesc, din acest număr cu un material abundent, divers şi foarte interesant, nici colaborările unor cunoscuţi poeţi ai rezistenţei fran- ceze, ca PierreEmmanuel, a cărui « scrisoare către Jules Supervielle » e pur şi simplu emoţionantă prin sincerităţile şi turburătoarele ei ade- văruri. Nu putem să nu cităm, pen- tru tonul lor elevator şi sugestiv, câteva fragmente din această scri- soare. « Depuis votre dipart, notează Pier- re Emmanuel, il est ne, bien des pof- tea en France: torn Ies arbres de notre pays se sont peuplis d'oiseaux. «Mais ces po&tes ne connaissent plus le silence. Torn, ils disent des choses utiles, ou profondes: utiles, Ies uns, qui voient dans le poliţe un defi- nileur de la citk, et parlent de leur « role social» avec des mines impor- tantes; profondes, Ies autres, qui se plaisent aux abîmes et s'assurent un peu trop volontiers qu'ils sont deposi- taires de ce que l’homme a de plm sacri ». Şi mai departe, finalul: « Peut-etre le fond de tout poete est-il une tristesse infinie. (Test elle qui donne â notre impermanence ce pathâ- tique sans lequel rien de permanent ne serait criL Nul autre que vom ne Va mieux senti, mon cher Jules Su- pervielle, Ceux qui dâclament, qui 1A- gifhrent, qui dkfinissent ă grands traits le peuple et la patrie, sans doute sont-ils necessaires, mais combien plm celui chez qui la peur est entree comme une ăcharde, et qui icoute ă chaque instant le souffle bien-aimi; celui qui reconnaît son pays ă un arbre, ă la couleur d’un matin, et qui sait que le regard de son peuple est une eau limpide qu’il suffit de rien pour trovbler: celui lă, qui est vom, nom enseigne une nostalgie que rien n'a- paise, si ce n’est une vigilance tou- jours tendue devant ce bien prbcieux et commun dont nom connaissons maintenant qu’il pkrirait de nom ichapper ». Un buletin divers, bogat, vivace, iscălit de Jean Preiffer, Jean Ca- tesson, Henri Thomas, Robert Mo- rel, Henri Rode şi Charles Eub6 completează acest al 24-lea caet din « Potsie » şi aduce primele mărturii despre intensa viaţă culturală ce se desfăşoară azi în Franţa. Dela Geor- ges Duhamel sau Andră Gide la Harie Voronca şi Loys Masson se scrie, se gândeşte, se întreţine acel formidabil comerţ de idei care face din spiritul francez o necesitate ’ patetică, fermă, permanentă. Aflăm, astfel, că după eliberarea Franţei, zeci de reviste interzise sau suspendate şi-au reluat apariţia, sute de cărţi au reumplut vitrinele populate altădată cu broşurile de propagandă ale unui Drieu La Ro- chelle, rânduri-rânduri de intelec- tuali— oare au cinstit libertatea şi au riscat în numele ei — s’au reîn- tors la preocupările lor. Aşteptăm cu nerăbdare ziua când vor sosi în România (am dori ca până la apariţia acestei note să le avem chiar!) primele cărţi despre care aflăm din numărul pe Aprilie-Mai al acestei « Poisie 45»: Inventaire de l’Abîme, Chroniques de Saisons NOTE 219 Amires, Civilisation Franţaise de Georges Duhamel, Pages de Journal de Andră Gide (imprimată la Alger), l'Eau et Ies reves, L'air et Ies songes de M. G. Bachelard (autorul foarte preţiosului studiu despre Contele de Lautrăamont), L’itoile et la clef (roman) de Loys Masson, L'inter- view, Henrika de Ilarie Voronca, he demier accroc cotite ZOO francs de Bisa Triolet, L'Accent du Secret de Marcel Lecomte, etc. Aşa după cum aşteptăm, din co- lecţia nou anunţată— Poites d’Au- jourd'hui — prezentările poeţilor Paul Eluard, Max Iacob, Ajagon, -Jean Cocteau şi Henry Michaux, făcute respectiv de Louis Parrot, Ajidră Billy, Claude Roy, Roger iannes şi Benă Bertelă. Ele vor ■conţine, afară de o biografie com- pletă însoţită de fotografii şi docu- mente inedite, un extras din cele mai bune poeme precum şi bucăţi inedite. Suntem bucuroşi de a oferi citito- rilor noştri, după doi ani de între- rupere a legăturilor culturale, a- ceastă fişă abreviată despre ceea ce se face, se crede şi se scrie astăzi în Eranţa. /. C. câteva aspecte ale FiLOSOMEl ŞiTlîNţiFlCE IM AMERICA In Six Theories of Mind (Univ. of Chicago Preş, 1932) Charles W. Morris discută o serie de aspecte ale filosofiei americane, în legătură cu problematica filosofiei europene, aspecte extrem de interesante şi semnificative pentru evoluţia gân- dirii filosofice contimporane. Primele note distinctive ale filo- sofiei americane faţă de problema- tica gândirii europene încep odată cu Charles Peirce, William James, John Dewey şi Josiah Roy ce. In- fluenţa filosofiei britanice, marcată în special prin promovarea kantis- mului şi a hegelianismului englez, s’a ciocnit dela început de o menta- litate ştiinţifică de origine matema- tică şi fizicală în cazul lui Peirce, fiziologică şi psihologică în cazul lui James, biologic-socială la Dewey; în sfârşit, la Royce această influenţă a fost amendată printr’un scientism de natură formală şi psihologică. Ceea ce nu înseamnă câtuşi de puţin că filosofia americană este în mod predominant anti-metafi- zică. Morris remarcă în mod foarte just că absenţa unei tradiţii filo- sofice a sistemelor speculative a scu- tit filosofia americană de o ciocnire violentă între filosofia metafizică şi cea pozitivist-ştiinţifică, proces atât de caracteristic cugetării europene actuale. Această constatare este va- labilă, spune Morris, cu o singură excepţie: opoziţia faţă de idealism specifică, după acest autor, filosofici americane, care, datorită înclinări- lor sale de ordin naturalist, favori- zează curentul pragmatist, neo- realist şi realismul criticist. Filoso- fia americană capătă astfel un ac- centuat caracter epistemologic. Ca- racterul predominant a filosofiei americane este însă cel ştiinţific. Morris constată însă că scientismul american se deosebeşte de cel euro- pean prin faptul că nu se limitează la anumite preocupări foarte limi- tate, caracter pe care el îl consideră ca fiind tipic scientismului european. Fără a continua tradiţia pur spe- culativă a metafizicei europene, dar şi 220 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE fără să cadăîntr’unpozitivism limitat şi exagerat, filosofia americană con- timporană, prin continuatoiii celor patru mari gânditori, se situază pe linia unui criticism ştiinţific larg şi înţelegător, sprijinit de un spirit de colaborare efectivă între repre- zentanţii diferitelor curente filo- sofice. FI. N. CHARLES W. MORRIS Şi EMPIRISMUL ŞTIINŢIFIC Intr’o comunicare mai veche (The Relation on the formal and empirical Sciences within scientific Empiricism) Ch. W. Morris face câteva impor- tante precizări cu privire la relaţia între formalismul logic al pozitivis- mului şi aspectul empirist al ace- luiaşi curent filosofic, precizări de natură să anticipeze unele aspecte, extrem de controversate până acum, a e desvoltării problematicei filo- sofici ştiinţifice. Filosoful american distinge, în evoluţia pozitivismului contimporan, două curente mai im- portante: pragmatismul sau pozi- tivismul biologic (curent specific american în frunte cu Peirce, Lewis, Meod şi Dewey) şi pozitivismul lo- gicist al şcoalei dela Viena (Camap, Reichenbach, Hahn, Schlick, Wais- mann ş. a.). Respingerea! «temperamentală » a metafizicei şi a realismului filosofic de către protagoniştii şcoalei dela Viena a adus pozitivismul logic la o serie de controverse şi contradicţii, care fac destul de dificila admite- rea integrală a tezei susţinute de această şcoală. Astfel, pentru a res- pinge metafizica pe baza unor cri- terii pur logice, logicienii vienezi au construit o logică formală ca desvol- tare şi metodă, dar empirică prin anumite postulate fundamentale ce le presupune. (In special condiţia fundamentală a formării noţiunilor: referinţa directă la experienţa sen- sibilă prin acele faimoase « protokol- salz-uri) Pozitivismul logic a ajuns astfel la o doctrină idealist-empiri- stă, care nu numai că nu e de natură să înlăture erorile metafizicei, dar chiar favorizează imixtiunea lor în chiar preocupările ştiinţifice. Soluţia pe care o preconizează fi- losoful american (unificarea aspec- tului logic cu cel empiric al poziti- vismului actual) pune o problemă fundamentală pentru gândirea con- timporană: anume, dacă aspectul simbplic şi formal al logicei ştiinţifice poate fi conciliat cu empirismul ştiin- ţific, şi cum este posibilă această con- ciliere fără a se introduce criterii ex- terioare ştiinţei şi logicei? Numai că Ch. Morris, pentru a favoriza o formulare clară a proble- mei, înlătură două confuzii funda- mentale ale pozitivismului contim- poran: unificarea trebue făcută prin- tr’o trecere directă dela simbol la obiectul empiric al ştiinţei, iar, pe de altă parte, definiţia pe care el o dă empirismului nu e de loc fenome- nistă (empirismul ştiinţific fiind doc- trina care consideră ca • adevărate propoziţiile ce sunt acceptate numai pe baza unui control direct cu obiec- tul ştiinţei şi nu cu impresiile sen- sibile). Aceste din urmă precizări erau absolut necesare deoarece, în epoca actuală, obiectul ştiinţei nu se mai confundă de loc cu impresiile sen- sibile, aşa cum preconizase Mach şi aşa cum s’au străduit s’o dovedească neo-pozitiviştii şcoalei dela Viena, NOTE 221 ale căror eforturi de sigur că nu pot fi ignorate, dar care se cer neapărat corectate în sensul precizat de Char- les W. Morris. FI, N. CONSERVATORUL MUNCITORESC Pentru râvna de muncă şi pentru talent nu există todeauna o răsplată desăvârşită cu măsuri -atât de exacte încât să se poată suprapune. Există numai acea subiectivă plată pe care şi-o ia cugetul împăcat cu sine şi cu lumea, faţă de lucrul săvârşit până la capăt, cu dragoste şi bună rân- duială. Cele câteva clipe petrecute în faţa rampei, le vor fi dăruit merituoşilor elevi ai Conservatorului Muncitoresc febra realităţilor ce transcend coti- dianul şi consfinţirea întru misio- narismul artistic. Nu am asistat la o diletantă exhi- biţie, aşa cum deseori ni s’au înfă- ţişat producţiile altor şcoale de tea- tru mai mult ori mai puţin oficiale şi cu oarecare tradiţie în urmă, ci la o realizare conştientă, pornită din- tr’un îndemn neşovăitor, dintr’o energie ce caută să se lămurească în afară prin grai şi gest .Am văzut actori deplin formaţi, a căror condi- ţie de debut se afla desvăluită numai prin tremurul glasului şi privirile uşor speriate, ca acele ale păsărilor care, în pragul coliviei deschise, mai ezită o clipă înainte de a-şi lua sborul. Spontaneitate, talent, sinceritate, cheltuite ca dintr’un belşug de vir- tuţi, răspândite darnic, cu gestul plin de har al semănătorului. Să- mânţă ce a căzut şi a încolţit în simţirea spectatorilor — nu prea mulţi, dar, în schimb, bogaţi în entuziasm — ce se aflau în sală. N’au fost prezenţi nici actorii, nici direc- torii de teatru şi abia doi sau trei gazetari. Totul s’a consumat în modestie, înduioşetor de discret. Dar, încheindu-se un nou an şco- lar consacrat învăţăturii rosturilor în teatru, inevitabil ni se ivesc unele întrebări pe care le înşirăm şi noi pe hârtie, aşteptând răspuns dcla cei competenţi: ce se va face cu aceşti actori? vor fi ei îndrumaţi piesa reprezentată de curând la noi, sub titlul de «Cad lanţurile», pe scena teatrului Comedia. înscriem acest spectacol ca fiind o justă expresie a măsurii şi a echi- librului statornicit între diversele posibilităţi ce cad în perspectiva teatrului. Mai cu seamă se aleg la suprafaţă, ca floarea rară a apelor, ivită din adâncuri, acele preţioase sentimente: indulgenţa, caritatea, gingăşia sufletească, bunăvoinţa, sen- timente care nu vibrează puternio ca nişte strune tare încordate, ci cu delicateţe de semi-tonuri, preferă a fi discrete, dar nu mai puţin active. Şi, ca într’o comedie, aşa numită de salon — ce şi-a ales drept cadru senzualismul oarecum descătuşat, îmbinat cu francheţe, al unei încă- peri locuite de o femeie — autorul să nu fie ispitit nici de situaţii ab- surde nici de parfumul alcovului, preferând suava licoare a unui uma- nitarism conştient şi gingaş — fap- tul constitue evidenţa unor calităţi de fineţe şi trăinicie în intimitatea dispoziţiilor creatoare. întâlnirea celor doi îndrăgostiţi nu stârneşte echivoce imagini, ci capătă o semnificaţie mai temeinică, e un acord între două sensibilităţi puse sub semnul aceloraşi constante, aceleiaşi bunătăţi sufleteşti pe care bărbatul o cultivă cu aprigă râvnă şi care femeii i se desvăluie în lu- mina unei situaţii neprevăzute. 224 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Piesa se încheie pe o pedală me- lodramatică. E un simplu artificiu tehnic. Ecoul acestei întâlniri tre- buia să rămână, amplificat, într’un fel, de imaginaţia spectatorului, să nu aibă soarta unei simple coinci- denţe de calitatea celor ce se petrec îndeobşte în lumina reflectoarelor. Din interpretare desprindem jocul cald, sensibil şi inventiv al d-lui Emil Botta şi apariţia frumoasă şi elegantă a d-nei Nicolle Verona. 0. G. NOTABILA ACTIVITATE A SUPBABEALIŞ'I ILOR De aproape un an de zile minus- culul grup de Suprarealişti din Bu- cureşti a dat dovadă de o activitate notabilă. Am asistat mai întâiu la două expoziţii, cu care ocazie am aflat că grupul, mic cum era, se scindase în două. Gherasim Luca şi Trost au venit, în Ianuarie, cu o Presentation de graphies colories, de cubomanies et d'objets, adăpostite de-un manifest succint dar categoric (pe linia «tradiţională» a prozei suprarealiste internaţionale), care arăta cu ce nu şi cu ce da sunt autorii de acord. Erau negate: arta (şi totuşi prietenii noştri au chemat şi-au aşteptat mai ales critici de artă), natura (şi totuşi amândoi res- piră, mănâncă şi merg cu capu 'în sus şi cu picioarele pe pământ, menţinându-se permanent într’o prozaică, dar naturală verticală), utilitatea (deşi merg cu tramvaiul şi utilizează şireturi la pantofi) şi multe altele (între care: terapeutica, geometria euclidiană şi lesturile diurne în funcţionarea onirică). Dim- potrivă, autorii erau de acord cu concretul, cu lacrimile, cu simula- crul şi cu absurdul (culese, pe sărite, de noi, dintr’o sumă de entităţi, concepte şi activităţi admise) — ceea ce ar fi un mod de-a afirma că tout est pour le mieux dans le meilleur des mondes possibles, dacă n’am şti prea bine că... nu este cazul. Vom reveni mai cu greutate asupra expoziţiei, ca şi asupra tipă- riturilor acestui grup binar. Vrem numai, aici, să facem o rapidă tre- cere în revistă şi să fixăm un punct de plecare pentru o viitoare notă (sau cronică) în mod major. In Martie, Paul Păun, care apar- ţine celuilalt grup suprarealist (care e un trio: Paul Păun, Virgil Teo- dorescu şi Gellu Naum) a dat pri- milor replica, expunând, în acelaşi loc, desene în peniţă, mai toate atrăgătoare prin elocventa lor vir- tuozitate. Poet de talent, Paul Păun se dovedeşte şi artist plastic talen- tat. Sub maniera lui apare, vag, in- fluenţa lui Perahim de altădată, de când aparţinea'şi el grupului şi lupta cu mizeria, în toate sensurile. In ambele expoziţii, preocupările estetice erau evidente, oricare ar fi nivelul emoţiei stârnite în spectator (ce pot însemna ele ' pentru autori \om încerca să stabilim altădată) şi un fel oarecare de artă, deşi negată (cum am văzut), cel puţin de unii, nu poate fi contestată de nimeni. Grupul binar Luca-Trost a pu- blicat un număr de lucrări care ne-au interesat altcum decât expoziţia şi toba mare, sonoră, a manifestului lor. Un lup văzut printr’o lupă (bine găsit!) şi Le Vampire passif de Gherasim Luca, apoi Visions dans le cristal de Trost, dar mai ales Inventatorul iubirii de Gherasim Luca şi Le Profil navigable de Trost NOTE 225 sunt încercări care depăşesc planul negaţiei, vibrează într’un prezent real şi pozitiv şi încep să atragă atenţia. Autorii ne anunţă că firul roşu al suprarealismului trece, pe acest meridian (Bucureşti) şi prin Dialectique de la Dialectique, care, ca şi un Premier manifeste non-oedi- jyien, şi altele, vor apare. Manifest, a se manifesta— e, aici, o cheie; dar, negreşit, nu e totul şi aşteptăm. In toată această activitate stărue un amestec de bine şi de. .. superfluu şi confuz, care cere o urgentă disti- lare. Cert, în acest suprarealism, care va interesa totdeauna pe psiholog (în măsura în care îl poate apropia în deajuns) dar care, pe de altă parte ni se pare gârbovit de ani, apare o latură a ideilor plină de promisiuni. E cert că suprarealismul nu trebue să aibă de a face cu arta; dar nu suntem siguri că prietenii noştri au tras toate consecinţele acestei po- ziţii a lor. Adesiunea suprarealis- mului la psihanaliză (care e ştiinţă) şi la materialismul dialectic (care este tot ştiinţă) îi copleşeşte, mi se pare şi îi face confuzi. Ar fi însă prea lung, aici, să le facem procesul psihologic — deşi se impune hotărît. Suprarealiştii ar trebui să mai adere şi la libertate (n’am găsit-o, nici mă- car la nu, în primul lor manifest), care e Cenuşereasa noastră a tuturor, care nu e decât o idee. Dar care este, — Cum ar trăi oamenii fără ea ? ✓ Grupul suprarealist trinar a pu- blicat, în Colecţia Suprarealistă o broşură colectivă, Critica mizeriei— şi: Culoarea Somnului, Medium şi Teribilul interzis de Gellu Naum; Blănurile oceanelor de Virgil Teo- dorescu şi un frumos poem de Paul Păun, Marea palidă. Aici o activitate mai aproape de artă (la Paul Păun în special) şi cu mai puţin ecou pe planul ideilor; cu excepţia lui Gellu Naum, ale cărui veleităţi critice şi polemice întrec de departe posibili- tăţile sale riguros embrionare. Şi aici o limpezire se impune. C. E. Or. ŞASE ANI DELA MOARTEA LUI SIGiVlUNiJ FREUD La 24 Septemvrie 1939 a murit la Londra profesorul vienez Sigmund Freud, cercetător ilustru şi ilustru proscris, al cărui renume în lumea civilizată n’a fost contestat până la urmă decât în ţara sa. Dacă s’ar fi născut şi s’ar fi recunoscut «arian», anexat prin Anschluss, odată cu Viena, Freud ar fi fost înălţat, poate, la rangul de Mare German, iar propaganda dispreţuitoare a mi- cului Gobbels l-ar fi opus savanţilor « occidentului în declin »; şi poate că l-ar fi alăturat lui Nietzsche, pentru a ni-i prezenta pe amândoi, îm- preună, drept cele mai autentice produse complimentare ale geniului german. Născut evreu, Freud, spre deosebire de Nietzsche, a scăpat dintru început unei consacrări atât de dcsonorante. Fu în schimb obligat să se exileze. A murit la Londra, în vârstă de 83 ani, limită oarecum firească a vieţii, dar vârstă la care naziştii ar fi trebuit să-i dee cel puţin dreptul la o moarte paşnică, în căminul său. Ci Freud aparţinea unei familii cu destin ră- tăcitor şi exilul, cu toate asprimile, nu l-a surprins, cum nu-1 surprinsese mai înainte, în zilele lui Mai 1933, auto-da-fâ-vl la care fuseseră supuse, în Germania hitleristă, toate publi- caţiile semnate sau inspirate de el. 15 226 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Ramura paternă a fainiliei sale fu- sese obligată să părăsească, cu veacuri în urmă, din pricina per- secuţiilor, ţările renane şi, tot din aceleaşi motive, trebui să vină mai târziu, din Lituania, prin Galiţia, la Viena. Cu un asemenea atavism, nu avu de ce să se mire când se văzu obligat să părăsească Viena şi să ia, de data aceasta, drumul occi- dentului. Şi tot acest trecut explică de ce Freud, ca mulţi din coreligio- narii săi, nu accepta nicio înrolare, ■cerând numai «un mic loc sub soare » unde să-şi exercite zelul pen- tru ştiinţă, în cadrul patriei univer- sale. Mai mult decât oţfcine apar- ţinea Freud acestei patrii. A murit la Londra, unde ar fi putut să tră- iască, după cum aj- fi putut să-şi ducă vieaţa într’o universitate ame- ricană fără a se simţi străin acolo, sau la Paris. Om între oameni. Regreta numai că în ţările latine cercetările sale nu fuseseră primite cu obiectivitate şi seriosul datorat ştiinţei. In Februarie 1939, când pomi pe drumul exilului, trecu prin Paris fără a se opri acolo; l-am văzut în Oare de l’Est, între două trenuri, bătrân încovoiat ros de-o implacabilă boală, purtând restul de vieaţă în ochii-i scrutători, nicide- cum miiat că nu venise mai-nimeni să-l primească. — Psihanaliza a fost considerată, într’adevăr, cu mare uşurinţă în lumea latină. La noi, neînţelegerii quasi-totale a mediilor medicale, stimei sgârcite a lumii universitare se adaugă, ca un ver- dict fără apel, entuziasmul snob şi compromiţător al unor cercuri de conformist avant-gardism. Iar astăzi, într’o lume ce ar trebui să fie, în sfâişit, liberă de velo-urile ignoran- ţilor şi sectarilor, psihanaliza nu îşi găseşte loc decât în ieftine magazi- ne educativo-distiactivo-comerciale, unde câte un membru al unor in- existente * Institute», posesor al unor inexistente demnităţi, dă con- tra cost (sau contra unui cwpon) savante « consultaţii de psihanaliză » prin corespondenţă; în felul a- cesta, o disciplină ştiinţifică cu ca- racter experimental, ale cărei ele- mente noi de informaţie aruncă o lumină vie asupra domeniilor celor mai variate ale cercetării psihologice obiective, a ajuns să fie bagatelizată, ridiculizată şi ţinută, doctoral, drept « caducă », ceea ce nu împiedecă pe unii să-i ciupească, pe ici—pe colo, idei originale, înjurând, preventiv, pe autor. Freud a fost în primul rând un savant. Apologeţii şi criticii cari fac din el un filosof, ducându-se direct la xodtanschauung-ul lui (care este numai contingent materiei psiho- logice descoperită şi scrutată de el) sunt cel puţin uşuratici. 0 părere cri- tică asupra operei pozitive freudiene cere o îndelungă însuşire a metodei. Este vorba în primul rând de o ştiinţă şi chiar de o metodologie ştiin- ţifică. Nouatea esenţială adusă de Freud, ceea ce constitue originali- tatea sa, este metoda de explorare a acelei regiuni a psihismului, care scapă conceptului psihologio curent de conştient. Freud n’a descoperit in- conştientul. Filosofii, până la Des- cartes n’au identificat niciodată psi- hicul cu conştientul. Leibnitz a ară- tat chiar, apoi, că psihicul putea fi şi inconştient şi că, de fapt, chiar şi era adesea—iar Pierre Janet publicase, puţin timp înaintea pri- melor lucrări ale lui Freud, l'Auto- matisme Psychologique. Freud a des- coperit însă un procedeu în între- NOTE 227 gime nou de a-1 explora — metoda asociativă — plecând dela principiul — o evidenţă, fără de care o ştiinţă 'psihologică nici n’ar fi cu putinţă — că modul în care reprezentările se succed în mintea omenească este determinat şi supus unor legi. Pentru e produsul psihic cel mai absurd din punct de vedere logic, visul, delirul, lapsus-ul, derivă din izvoare psihice, este efectul şi expresiunea acestor izvoare, le semnifică. Pro- cesele psihice nu sunt niciodată efectul pur şi simplu al perturba- ţilor organice, ci derivă totdeauna dintr’o infrastructură psihică. Toată problema sta prin urmare în evi- denţierea acestei lumi psihice sub- liminare. Preud avu ideea genială de a lăsa liber fluxul psihic — sus- pendând în cursul experienţei, ac- ţiunea stăvilitoare şi selectivă a ra- ţiunii şi voinţei — şi de a-1 observa din afară, în înfăţişerile lui obiective. In felul acesta legăturile existente în curentul psihic spontan aveau să apară observatorului—dacă, natural, existau; dar existenţa conexiunilor intrapsihice nu putea fi pusă la în- doială, odată admis determinismul ştiinţific. Nu mai rămânea, atunci, decât să se elaboreze criteriile de interpretare— şi aici geniul experi- mental freudian apăru în toată am- ploarea lui. Procedând cu un spirit critic remarcabil, acumulând un material experimental imens, pro- cedând la recupări şi verificări mereu înnoite, Freud reuşi să obţină certi- tudini valabile — în mod constant verificate de toţi cei ce se ocupă în- deaproape cu experimentarea psih- analitică. Şi, pentru a face depină lumină, tiebue recunoscut că aci se iviră şi insuficienţele sale. Co- pleşit de o materie psihologică de o extraordinară densitatoj antrenat de complexitatea ei extremă, a cărei transpunere într’un limbaj clar (cum cere ştiinţa) nu i se părea totdeauna posibilă — lipsit, ca mulţi savanţi, de simţul probei, Freud nu reuşi să sepâre metoda interpretativă de ipo- teză şi nici nu încercă, măcar, să facă teoria probei în materie psihanalitică. El deveni, în felul acesta, el— însuşi izvorul unor nesfârşite confuzii şi controverse. Pentrucă Freud n’a fost capabil să-şi prezinte gândirea într’o formă probantă, pentru profani — şi-aici filosoful sau psihiatrul cel mai competent rămân profani cât timp n’au purces pe terenul experimen- tării — rezultatele psihanalitice par a pluti în aer. Impresie uşor de înţeles, care dispare în întregime însă, când se trece la verificarea experimentală. — «In ce măsură », se întreabă Dalbiez, « se poate înţe- lege valoarea interpretărilor psih- analitice, dacă nu se are o expe- rienţă personală? Iată ce mi se pare greu de precizat. Am încercat să împing cât mai departe cu putinţă demonstraţia... şi mi se pare că, chiar pentru spirite fără nicio expe- rienţă personală a metodei, un oare- care număr de interpretări pot fi dovedite cu stricteţe». (La Methode Psychanalytique et la Doctrine Freu- dienne). Se pot aduce, pentru sus- ţinerea psihanalizei, o serie întreagă de argumente teoretice şi de fapte din experienţa psihologică curentă a fiecăruia (lucruri pe care Freud n’a ştiut să le prezinte convingător). Căci metoda psihanalitică nu cere prin ea însăşi niciun postulat filosofic altul decât acel realism, pe care Meyerson l-a arătat ca fiind implicat necesarmente de ştiinţă.—înarmat cu această metodă de explorare a stră- 15' 228 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE fundirilor psihice, Freud cercetează infrastructura lapsusurilor, viselor, nevrozelor şi psihozelor, codifică re- zultatele culese printr’o cercetare migăloasă şi îndelungată şi creează Psihanaliza viselor, Teoria psihana- litică a nevrozelor, Studiul psihana- litic al delirurilor, etc., face un nu- măr impresionant de descoperiri psihologice şi sexologice astăzi utili- zate larg înafara disciplinei psihana- litice (adesea fără referinţe şi fără să se spună şi chiar să se ştie de unde provin) şi, în fine, last but noi least, arată calea şi reuşeşte să vin- dece un mare număr de turburări psihice (obsesiuni, fobii, anxietăţi, anomalii sexuale: homosexualitate, frigiditate, etc.). Din opera lui Freud, cea mai cu- noscută, cea mai puţin înţeleasă şi cea mai aprioric discutată este con- tribuţia sa hotărîtoare la edificarea psihologiei visului (descrisă mai întâi în Die Traumdeutung). Deşi se cu- noşteau dinaintea lui condiţiile fizio- logice ale visului şi chiar unele din legile psihologice cărora se supune, Freud este primul şi singurul care a izbutit să edifice o metodă inter- pretativă cu ajutorul căreia să se poată evidenţia cu regularitate infra- structura inconştientă a visului. Chiar psihologul cel mai versat şi mai fin rămâne neputincios în faţa absurdităţii şi impenetrabilităţii unui vis, dacă nu recurge la metoda inter- pretativă prin asociaţie făurită prin- tr’o lungă cercetare experimentală de Freud. Legile gândirii logice nu sunt aici de niciun folos. Visul se supune unor alte legi, care caracteri- zează o gândire de bază, neraţională, neorientată, nerealistă. Sunt legile care regizează gândirea inconştientă, valabile în tot domeniul psihopato- logic, dar depăşindu-1 în lumea nor- nalului. De aceea Freud considera studiul psihanalitic al visului ca fiind « calea împărătească i> spre cu- noaşterea şi înţelegerea modalităţii inconştiente a fenomenelor psihice. Două idei cardinale par a se îmbina în mod antitetic în opera freudiană, ceea ce nu nseamnă — ar fi o eroare de incalculabile proporţii — că psiha- naliza ar putea fi redusă la un număr oarecare de formulări aforistice. Prima constitue principiul cauzali- tăţii psihice: un fapt psihic nu poate deriva în întregime din cauze orga- nice, ci trebue să aibă, totdeauna şi î n mod necesar, un punct de plecare psihic— formulă ce pare o evidenţă' apr o Freud n’a considerat-o decât ca o ipoteză de lucru şi, verificând-o strălucit, a tras din ea remarcabile şi neprevăzute aplicaţii. A urmărit cu un instinct de impla- cabil vânător explicaţiile somatice ale viselor, nevrozelor, delirurilor — şi a redus aceste explicaţii la justele lor proporţii (şi, aici, chiar opera sa scrisă, în genere foarte confuză, este plină de strălucire — deşi el n’a căutat niciodată să desvolte con- secinţele propriu zis filosofioe ale acestui principiu). A doua axiomă implicată de întreaga sa operă ştiin- ţifică — în care Freud apare ca unul din cei mai fericiţi continuatori ai materialismului biologic dela sfâr- şitul secolului al XlX-lea — este principiul anteriorităţii naturii, prin- cipiu de infrastuctură pe care noi l-am explicitat mai de mult (în Bulletin du Groupement d'Studes Psychologiques de la Sbrbonne, 1935; vezi şi R. F. R., Aprilie 1940) în formula: psihismul este natură îna- inte de a fi libertate. NOTE 229 Freud nu este un filosof ci un cercetător în planul ştiinţei. Viziu- nea lui filosofică este limitată, mo- rala lui e artificial-convenţională. Tot ce constitue specificul valorilor spirituale rămâne exterior investi- gaţiei psihanalitice; căci nu gândirea superioară, realistă, voluntară este scrutată de psihanaliză, ci o gândire de bază, fără obiect, dereistică, de care e legată cauzal gândirea realistă. 0 bună formulă definitorie pentru psihanaliză ar fi: o ştiinţă a expre- ■siunii psihice. Nu o teorie a cunoa- şterii. S’a mai încercat să se facă din Freud un sexolog. Acest aspect al cercetării freudiene nu e lipsit de importanţă, dar numai pe cale de consecinţă; fixarea lui în centru falsifică perspectivele. Psihanaliza este o metodă de explorare a psihis- mului, inconştient în primul rând. Explorator al unei lumi noi, Freud, asemeni tuturor exploratorilor, n’a ştiut să-i elaboreze şi harta. E o sarcină rămasă posterităţii. Dar acest domeniu, care până la el era ştiut numai ca existând şi făcea obiectul speculaţiilor filosofice, a fost descoperit în concretul său şi vizitat de Freud, care a făcut din el un obiect al ştiinţei. C. E. Gr. ASUPRA DESCOPERIRII SiS'lEMULUi POR'lAL HIPOFIZAR^ ... este o chestiune pe care vreau s’o lămuresc odată şi pentru tot- l) Desprindem acest fragment din broşura d-lui Prof. Gr. T.Popa: Despre * Paternitate », « Prioritate », şi... «Mahalagism», care constitue un deauna. încă de pe când trăia pro- fesorul Rainer, au încercat câţiva «iubitori de adevăr* *... să insinuieze că descoperirea vaselor portale ipc- fizare n’aş fi făcut-p eu (deşi am publicat-o) ci a făcut-o profesorul Rainer. Aceste insinuări n’au fost făcute niciodată deschis. Şi cum pro- fesorul Rainer trăia încă şi nu spu- nea nimic autorizat, n’am dat aten- ţie intrigilor »... « Adevărul este altul: în 1914, când am intrat în laboratorul profesorului Rainer la Iaşi, acesta, citind într’o revistă germană că Nicola Pende... a descris o nouă glandă cu secreţie internă, pe care o şi numise « Glan- dula insularis cervicalis», m’a pus pe mine să controlez lucrarea aceasta pe gâturi de cobai, şi totodată a ce- rut să-i strâng creeri dela aceste animale... Intre timp, un autor german, Schiejjerdecker, a demon- strat că glanda lui Pende nu-i glandă ci sunt lobuli de grăsime... » «Am rămas atunci cu creeri de co- bai pe care am continuat să-i strâng... răspuns la articolul d-lui I. Th, Riga, apărut în R. F. R., nr. 5, 1945. sub trecuta conducere a re- vistei şi, deci, nesupus în vreun fel vigilenţei noastre. 0 facem din res- pect pentru adevăr şi pentrucă re- cunoaştem dreptul la aparare ca fundamental, reproducând, de data aceasta cu plăcere, tot ceea ce con- stitue esenţa răspunsului d-lui Prof. Gr. T. Popa. Dar rămânem la linia de altă dată a revistei, care nu pu- blică polemici, mai ales într’un do- meniu care scapă multora din citi- torii noştri. Şi în deplin acoid cu d-1 prof. Gr. T. Popa, când recunoaşte că « problema paternităţii sau a prio- rităţii este puciila », rugăm pe toţi cei ce-ar mai avea ceva de adăogat cu privire la chestiunea ridicata de d-nii Riga şi prof. Gr. T. Popa, sa se adreseze revistelor de specialitate. Red. 230 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE « Atunci am văzut pe tulpina ipofi- zei un număr de vase care m’au im- presionat prin faptul că erau paralele între dânsele, Această aşezare ordo- nată n’o mai văzusem în domeniul vascular.......Am arătat profeso- rului Bainer cpea ce-mi apărea ca o simplă curiozitate morfologică. El a examinat piesele şi a fost de pă- rere că aceste vase sunt vase din pia-mater care înveleşte tulpina ipo- fizei şi tot odată a adăogat:'« aş fi curios să văd dacă sunt şi la om ». La autopsiile pe care le-a făcut după aceea lc-a căutat cu mine, şi a vă- zut că vasele acestea sunt şi la om. Dar cu niciun preţ n’a vrut să creadă că sunt altceva decât vase piale .şi le-a botezat cu numele de «man- taua de vase a tulpinei ipofizare», Aici a rămas un timp problema. .. De câteva ori am mai încercat să vor- besc despre mantaua de vase pe care eu continuam s’o disec, dar mai mult decât îndemnul să adun material cât mai mult, n’am obţinut», « La transferarea noastră la Bucu- reşti, printre alte cinci-şase ches- tiuni ... m’a sfătuit să cercetez mai departe « mantaua de vase », ceea ce am şi făcut-o. Acum am făcut sec- ţiuni în serie, am colorat prepara- tele şi am făcut sute de desene cu aparatul Edinger, Impresia mea era că vasele, după ce merg un timp pe tulpina ipofizei, intră în ipotalamus; par ce importanţă ar fi putut avea acest fapt, mărturisesc că nu eram de loc dumerit. Am arătat de câ- teva ori preparatele mele profesoru- lui Bainer, căutând să demonstrez că vasele acestea seamănă cu venele porte âccesorii de pe peretele abdo- minal, dar el nu s’a lăsat convins niciodată,... Văzând că nu am niciun rezultat şi că profesorul meu nu dă nicio importanţă acestui su- biect, l-am părăsit... In 1927 am venit în An i , ... unde am nce- put să lucrez sub conducerea profe- sorului O, Elliot-Smith. ...In 1928, Domnişoara Una Fielding, care lu- cra în aceeaşi cameră cu mine, mi-a dat să examinez nişte preparate de ale sale, în care văzuse câteva celule nervoase în contact direct cu vasele. Pe ele am recunoscut îndată vasele mele portale. Nici ea nu a dat o im- portanţă prea mare acestor vase. ... In timp ce discutam, a venit pro- fesorul Elliot-Smith, căruia, când i-am spus că pot demonstra ex - stenţa unor vase de legătură între ipofiză şi creer i s’au aprins deodată ochii. M’a întrebat amănunte; m’a întrebat ce-mi trebue ca să demon- strez lucrul şi mi-a spus: « acest fapt este aşa de important, dacă este ade- vărat, încât trebue să laşi totul de o parte şi să desăvârşeşti demonstraţia lui», împreună cu d-ra Una Fiel- ding am început o muncă de doi ani, făcând serii de secţiuni prin ipofiză + ipotalamus: la copii, la feţi umani, la adulţi, la câine, şoa- rece, cobai, şobolan şi porumbel. Mai mult de patru zeci de serii au fost executate şi examinate de către Una Fielding la Londra şi de către mine la Iaşi. La întoarcerea mea la Londra în 1930, demonstraţia se putea face deplin pe materialul nostru şi rezul- tatele au fost prezentate la congresul de Anatomie al Marei Britanii şi Irlandei. La discuţie au luat parte 0. Elliot-Smith şi Sir Arthur Keath şi existenţa vaselor portale a fost recunoscută de acest for înalt ştiin- ţific; şi a fost recunoscută, la câ- teva luni, de Harvey Cushing, că- ruia i-am demonstrat vasele pe'Jire- p^rate microscopice în laboratorul NOTE 23l dela University College of London. Primele note publicate au fost făcute în 1930 şi în 1933 am publicat la Aca- demia Română lucrarea în extenso şi în ea am amintit de rolul profeso- rului Rainer atât cât a fost în reali- tate: simplu sfătuitor să continui lucrul început precum şi faptul că am pornit lucrul în laboratorul său i>. « Acuma, după ce cu multă muncă, dusă timp de 15 ani, vasele acestea au devenit o dată clasică, apar isto- rici bazaţi pe şoaptă la ureche, care pretind să arate ei cam cum s’au petrecut lucrurile şi cum eu am de- posedat pe Rainer de paternitatea lor. încercarea este şi meschină şi naivă. . . ». « Dar problema paternităţii sau a priorităţii ideilor este puerilă. In literatură găsim toate ideile şi nu este chestiune fără precursori. Ideea în ştiinţă nu valorează decât dacă este demonstrată. Cei care demons- trează ideile, aceia sunt descoperitoiri lor. . . ». « Dar dacă mergem pe linia prio- rităţilor, apoi şi în chestia vaselor portale vom putea găsi ca alţii au văzut aceste vase înaintea mea... Şi alţii le-au văzut, dar nu Je-au dat importanţa cuvenita şi nici nu le-au demonstrat deplin. Importanţa ade- vărată le-a dat-o EUiot-Smitk şi demonstraţia, acceptată de lumea ştiinţifică, am făcut-o eu cu d-ra Fielding »... « Dar d-1 Riga abuzează de tăcerea morţilor,... La p. 385 susţine ca profesorul Rainer ar fi spus despre lucrările mele asupra vaselor por- tale: 0 idee luată dela altul, prost lucrată şi fără a fi dovedit ceva. Ma îndoieso să fi spus Rainer aşa. Cu ideea luată de’, altul am văzut cum stau lucrurile; dar că e prost lucrată ideea asta.. . de. . . e în contradicţie cu toată literatura internaţională a subiectului ». Red. CRONOLOGIE 25 IULIE—31 AUGUST 25 Iulio. — Armata I-a se ’ntoarce In ţară. — Se Înfiinţează Editura de Stat. — ARLUS deschide expoziţia documentară Moscova. — Pauză la Potsdam: Churcill şi Attlee se ’ntorc la Londra pentru a fi de faţă la comunicarea rezultatului alegerilor generale. — Procesul Pilain: fostul preşedinte Albert Lebrun acuză. —Acord franco- sirian privitor la trupele franceze din Levant. — Belgia: desbateri In Parlament In jurul problemei dinastice. — Portugalia: aerodromurile din Azore la dispoziţia naţiunilor prietene (prin acorduri bilaterale). — Norvegia: alianţa electorală Intre partidul muncitoresc şi partidul comunist. — Bavaria: muncitorii germani autorizaţi să se organizeze In sindicate. — Cehoslovacia: chemări sub arme In vederea formării armatei naţionale. — Polonia: premierul Osubka-Morawski expune programul cabine- tului. — întrevedere Tito-IIerbert Lehman. —Funeraliile lui Paul Valtry. —Războiul din Extremul-Orient: baza, navală japoneză Kure bombardată. 26 Iulio. — Patraşcanu cere magistraţilor să participe activ la efortul de refacere a ţării. — Ministrul de Interne suspendă corpul de control al speculei dela Primăria Capitalei („pentru lipsă de iniţiativă şi inactivitate notorie”). —Acţiunile petrolifere aparţinând Germanilor trebue depuse. —Alegerile din Anglia: Laburiştii Învingători: 390 locuri, aveau 163; Conservatorii: 195, aveau 358; Liberalii naţionali: 14, aveau 27; Liberalii: 11, aveau 19; Laburiştii independenţi: 3, aveau 6; Comuniştii: 2, • aveau 1; Commonwealth: 1, aveau 3; P. Naţional: 1.—Laburiştii: 11.941.501 vo- turi; Conservatorii: 9.056.672 voturi; Liberalii: 2.221.145 voturi. — Churchill demi- sionează. — Attlee formează noul guvern. — Pauză la Potsdam: Preşedintele Truman la Frankfurt am Main şi la cartierul gen. Eisenhower. — U. S. A., G.-B. (Marea Britanie) şi China dau un ultimatum Japoniei: Încetarea rezistenţei şi capitulare necondiţionată sau distrugere totală. — Gen. Koenig comandant al forţelor franceze din Germania.—Instrucţia militară interzisă Germanilor. — Autorităţile elveţiene expulzează pe fostul ministru al Germaniei, Otto ICoecher. — Laval cere autorită- ţilor spaniole să-l puie In libertate. — Importante descoperiri arheologice In URSS: morminte pirolatre In două „KUrghane" dela Khanlar-Azerbaigian. —Grecia: Întors dela San-Francisco, ministrul de externe Sophianopulos demisionează şi cere for- marea unui guvern larg-reprezentativ. — Războiul din Extr.-Orient: Atacuri aeriene asupra Japoniei metropolitane. — Chinezii pătrund In Yangsu. — Debarcări In insula Puket (Malaya). 27 Iulie. — Consiliu de miniştri la Bucureşti (ratificarea Convenţiei cu Polonia: se importă 830.000 tone cărbuni — ajutorarea Maramureşului — decrete-legi apro- bate).— O caravană cu ajutoare pleacă In Maramureş.—Tribunalul Poporului: sentinţa In procesul lotului 6 de criminali de războiu (9 condamnări la muncă silnică pe vieaţă; 4 condamnări la muncă silnică dela 10 la 25 ani; 3 achitări; o trimitere pentru completarea cercetărilor). — Se reia traficul postai anglo-român. — Anglia: Attlee alcătueşte noul cabinet (Bevin, externe — Morisson, lord preşedinte al consiliului — Arth. Greenwood, lord al sigiliului privat —Hugh Dalton, finanţe— Stafford Cripps, comerţ—Will. Jowett, lord ' cancelar). — Churchill invitat ca Însoţitor Attlee la Potsdam, refuză.—Procesul P^tain: Leon Blum acuză.—Bandă antisemită, anti- comunistă Înarmată arestată la Paris.—Alexander Flemming, descoperitorul peni- cilinei premiat In America. — Războiul din Extr.-Orient: Japonia metropolitană bombardată masiv.—Cabinetul japonez examinează nota ultimativă aliată. CRONOLOGIE 231 88 Iulie.—Leon Glielerter, fruntaş socialist, moare la Bucureşti (n. 1873). — Potsdam: Attlee se Întoarce Însoţit de Bevin. Se reia conferinţa „celor trei mari”. Attlee menţine tot ce a ratificat Churchill. — Senatul american ratifică Charta Naţiunilor Unite. —Londra: Attlee reales şef al grupului parlamentar laburist. —Grecia: Amiralul Vulgaris demisionează. — Cehoslovacia: Beneş semnează decretul de confiscarea pământurilor aparţinând Germanilor şi inamicilor statului (cari se vor remite agricultorilor cehi şi slovaci). — Războiul din Extr.-Orient: ofensiva aeriană asupra Japoniei metropolitane continuă. Chinezii pătrund In Kweilin. 29 Iulie. — F. U. M. (Frontul Unic Muncitoresc) român sărbătoreşte victoria electorală laburistă.—Franţa: Gen. de Gaulle anunţă că s’ar putea să demisioneze dacă Adunarea Consultativă Naţională respinge proiectul guvernamental de reformă constituţională. Adunarea Consultativă respinge proiectul cu 210 v. contra 19. — Bulgaria: ministrul de Interne ordonă autorităţilor administrative „să asigure deplina libertate pe timpul alegerilor” şl ca „toate Imprimeriile să aibe libertatea de a tipări pentru candidaţii opoziţiei”.—Havana (Cuba): ambasada spaniolă atacată de ma- nifestanţi antifranchlşti. 30 Iulie.—întrunirea Sf. Sinod la Bucureşti.—Anglia: Rezultatele alegerilor în Universităţile engleze: Oxford: 2 independenţi; Cambridge: 1 conservator, 1 ind.; Londra: 1 indep.; Belfast:l conserv.; Walles: 1 liberal.—Washington: Preşedintele Truman: forţele americane din Europa vor fi retrase „imediat ce condiţiile vor garanta că pacea nu va fi primejduită”. — Berlin: Comisia aliată de control pt. Germania se Întruneşte. Se desemnează zona franceză din Berlin. — Procesul Pilain: Ed. Herriot acuză. —Laval pleacă cu avionul din Spania şi se Înapoiază „din cauza unei pane la motor”. — Guvernul polonez creează la Maidanek un Muzeu al ororilor naziste. 81 Iulie. — Potsdam: Întrunire Truman-Stalin-Attlee.—Anglia: partidul liberal <12 dep. In Cam. Comunelor) hotăreşte să se refacă („nu poate să-şi piardă indepen- denţa contopindu-se cu vreo altă mişcare politică”). — Un manirest al miliţienilor polonezi cere Întoarcerea In Polonia şi contestă orice autoritate şefilor politici polo- nezi rămaşi In exil (Rachzkiewicz, Archiszewski, Komarowski, Anders). — Belgia: epidemie de paralizie infantilă. Van Acker Îşi completează cabinetul. 1 August. — Se Înfiinţează Soc. Sovieto-Română de Navigaţie. — Congresul Apărării Patriotice. — Se desfiinţează orice restricţii de circulaţie In timpul nopţii. — Potsdam: lungă conferinţă Stalin-Attlee-Truman.—Se constitue Comisia quadri- partită aliată de control pt. Austria (URSS, USA, G.B, Franţa), cu un consiliu exe- cutiv compus din 12 subdiviziuni (ministere). —Anglia: Camera Comunelor se Întru- neşte. Conservatorii aclamă pe Churchill. Laburiştii cântă „Steagul roşu”. Col. Clifton Brown, conservator este reales preşedinte (speaker) prin consens unanim. — Se des- chide Congresul Sionist internaţional. — Mareşalul Alexander numit guvernator al Canadei. —Egipt: Se cere modificarea tratatului de alianţă anglo-egiptean. —Franţa: Guvernul de Gaulle hotăreşte alcătuirea unui nou proiect de reformă constituţională. — Laval, constituit prizonier In mâinile forţelor americane din Austria, este predat autorităţilor franceze şi adus la Paris. —Washington: Senatorii Magnason şi Bohll cer guvernului USA să exercite presiuni diplomatice asupra Spaniei.—UNRRA ajută Republica San-Marino (medicamente, material sanitar).—Aliaţii permit reluarea comerţului Intre Eritreea, Tripolitania şi Italia. — Nou avion de luptă-rachetă american (900 km-oră, 13.000 m plafon, 1 minut decolarea). — Războiul din Extr. Orient: aviaţia americană aruncă manifeste asupra oraşelor japoneze anunţând viitoare atacuri-masive. 2 August.—Delegaţia C. G. M. se. Întoarce dela Moscova. — Anumite acte de dispoziţie Încheiate In Împrejurări excepţionale sunt anulate prin decret (vânzări silite sub reg. legionar-antonescian). — Potsdam: Încheierea conferinţei (după 2 săpt. de lucrări). Se dă un Comunicat oficial: Principiile politice şi economice ale politicei coordonate aliate faţă de Germania (desfiinţarea nazismului, desarinarea, demilitari- zarea, eliminarea potenţialului de războiu g“rman, descentralizarea economică; repa- raţii de războiu In natură; graniţele: Konigsberg şi Împrejurimi la URSS, Danzig şi regiunea dela Est de Neisse-Oder la Polonia).—Acord asupra Austriei: unificare. — Spania menţinută Inafara organizaţiei N. U. — Tratate de pace cu guvernele 234 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE democratice recunoscute ale Italiei, Finlandei, Ungariei, Bulgariei şi României. Stabi- lirea relaţiilor diplomatice cu aceste ţări in prealabil, primirea lor ulterioară in org. N. U.—Ameliorarea activităţii Comisiilor aliate de control din Bulgaria, Ungaria şi România, prin participarea egală a celor trei mari puteri. — Acord asupra „chestiunilor militare de interes comun”. — Plymouth (Anglia): întâlnire protocolară intre Regele George VI şi Preşed. Truman. — Cartea Albă britanică acuză pe La val de a fi plănuit să împingă Franţa in operaţiuni militare active contra Angliei. —Franjo: Adunarea Consultativă franceză optează cu 184 v. contra 39 pentru reprezentarea proporţională (guvernul nu e obligat să accepte recomandările A. C.). — Procesul Pitain e un „simulacru” declară Albert Bayet. 3 August. — Cbivu Stoica, vicepreşed. C. G. M. întors din URSS arată că miş- carea sindicală sovietică şi poporul soviectic „fac distincţie fermă intre aspiraţiile de bună vecinătate şi democraţie ale poporului român şi directiva imprimată de conducerea legionaro-antonesciană". Delegaţia maghiară Gyula-Farkas in vizită la Min. Propagandei (raporturi culturale româno-maghiare, asociaţie româno-magbiară). Ofiţeri şi subofiţeri din Armata Sovietică decoraţi cu ordine de războlu române. Poliţia confiscă 2400 pâini albe călătorilor veniţi in gara de Est din spre Olteniţa. Brigada „S” descoperă la Banca Urbană depozit de mărfuri de 10 miliarde („vor fi vândute prin economate”). Curtea marţială achită 12 ţărani acuzaţi de a fi furat seminţe pt. a semăna ogoarele. Cornel Medrea primeşte Premiul Naţional de Sculp- tură. — Presa mondială comentează favorabil rezultatele dela Potsdam (excepţia Spaniei franchiste). —Franjo: guvernul institue o zonă interzisă la frontiera franco- spaniolă. G-l de Gaulle adresează o „cuvântare de adio” Adunării Consultative Na- ţionale care îşi încheie existenţa. Pro esul Petain: Laval audiat ca martor. Se În- cearcă a se Introduce arme In închisoarea dela Fresnes unde e încarcerat Laval. — Anglia : Attlee reîntors dela Potsdam completează cabinetul. — Italia : Tribunalul Suprem revoacă încă 20 foşti senatori fascişti (Graziosi, Orsini-Baroni, Santini, etc.) — URSS: Soseşte o delegaţie sindicală italiană. 4 August. — Reparaţiile datorate de Germania evaluate la 200 miliarde dolari — Franjo: Guvernul de Gaulle satisfăcut de hotăririle dela Potsdam. Paul Ferdonnet, speakerul francez dela radio-Stuttgart (trădătorul dela Stuttgart) este executat. — Cehoslovacia: Preşedintele Beneş fixează categoriile de Germani şi Unguri cari au dreptul la cetăţenia cehă.—Spania: îngrijorare in urma comunicatului dela Pots- dam. Franco se sfătueşte cu ministrul de Externe Artajo. — Războiul din Extr.- Orient: concentrări masive de vase americane in apele metropolitane japoneze. 5 August.—F. U. M. comemorează pe Engels (1820—1895).—Anglia: greva muncitorilor c. f. din Nord.—Spania: guvernul respinge declaraţia dela Potsdam privitoare la Spania („nedreaptă şi arbitrară”). Franco examinează posibilitatea rein- staurărll monarhiei (Prinţul de Burbon-Parma regent?). — URSS: generalisimul Stalin se întoarce la Moscova dela Potsdam. — Brazilia: cercurile democrate cer ruperea relaţiilor cu Spania franchistă.—Grecia: criză politică iminentă.—Ger- mania: epidemie de tifos la Berlin. —Franjo: se reia traficul feroviar cu Spania. — Războiul din Extr.-Orient: grupări de forţe aliate. Este descoperit un vas-spital japo- nez transportând material de războiu. 6 August. — URSS restabileşte relaţii diplomatice cu România (recunoscând rolul jucat in războiul antihitlerist şi lealitatea In executarea obligaţiilor armisti- ţiului).— Finlanda: restabilirea relaţiilor dipl. cu URSS. Condiţiile armistiţiului sunt uşurate.—Grecia: cabinetul Vulgaris demisionează. Şeful comunist Siantos dispus să asume răspunderea guvernării. — Paris: conferinţă la Quai d’Orsay pentru stabilirea viitorului Statut al Tangerului. — Berlin: Eisenhower anunţă poporului german demilitarizarea şi desfiinţarea potenţialului de războiu şi 11 invită la o vieaţă democratică. — Războiul din Extr.-Orient: O bombă atomică este lansată asupra bazei navale Hiroshima. Bombardamente masive (4000 T.) asupra teritoriului metropolitan. 3.000.000 manifeste cuprinzând textul de capitulare necondiţionată dela Potsdam aruncate asupra oraşelor japoneze. Lupte in insula Luzon. 7 August. —Lege pt. combaterea urel de rasă (modificarea Statutului naţionali- tăţilor). Malinovsky şi 29 gen. sovietici decoraţi cu Mihai-Viteazul. — Paris: Lâon CRONOLOGIE 235 Blnm precizează scopul Socialismului (Cucerirea puterii politice nu este o revoluţie « numai un mijloc de a o realiza. Revoluţia adevărată este transformarea proprietăţii — care este numai o condiţie a transformării condiţiei umane. Scopul socialismului, tare urmăreşte transformarea regimului proprietăţii este de a elibera omul de toate ele- mentele de perversiune ce apasă pe umerii săi.) şi atitudinea partidului socialist In ale- geri (Mai bine sd speriem pe alegători decât să-i înşelăm şi mai bine să pierdem mii de voturi decât să le câştigăm printr’o atitudine echivocă). — Cehoslovacia: ministrul Dr. Rcpka reclamă revizuirea frontierelor (motive de securitate şi transport) şi elimi- narea Germanilor. — Yugoslaoia: Tito, ales preşedinte al Frontului Popular al Yugoslaviei, face o profesiune de credinţă republicană In faţa Adunării Naţionale. — Moscova: Stalin discută cu Song-Tse-Uen, preşedintele Yuan-ului executiv al guver- nului naţipnal al Republ. Chineze. —Washington: Truman anunţă noua armă între- buinţată contra Japoniei, pe care o invită să capituleze. — Mexico: Fruntaşii republi- cani spanioli şi reprez. muncitorim 1 se reunesc la Mexico-City, convocaţi de fostu premier Negrin (pentru realizarea unităţii de acţiune). — Războiul din Extr.-Orient: manevrele flotei a 3-a americane. Insula Kyusu masiv bombardată. Consiliu de mini- ştri la Tokio. ş 8 August. — Convenţie pentru Înfiinţarea Soc. de Transporturi Aeriene Româno- Sovietică (TARS). Tribunalul poporului pronunţă sentinţa In procesul lotului 7 de criminali de războiu (11 condamnări la muncă silnică pe vieaţă, 10 temniţă grea dela 3 la 25 ani). Se reorganizează Comisia română de armistiţiu. C. G. M. combate majorarea salariilor. — URS£> declară războiu Japoniei. Stalin primeşte In audienţă pe Harriman. U.S.A.r Truman şi Byrnes semnează Charta Naţiunilor Unite.— Argentina: se ridică starea de asediu după 3 ani şi 7 luni (Ţara iese dintr'un coşmar. Treime acum să se fixeze data viitoarelor alegeri pentru a restabili în întregime regimul constituţional—scrie La Nacion).—Londra: Acord pentru instituirea tribunalului militar internaţional care va urmări şi judeca pe principalii criminali de război luând ca principiu responsabilitatea individuală. Austria: se instituie Comisia aliată de Control pt. Austria. Sarcini: 1. Separarea Austriei de Germania. 2. Stabilirea unei Administraţii centrale. 3. Pregătirea unei aşezări politice austriace libere. 4. Admi- nistrarea temporară a Austriei. — Anglia: Cercurile Laburiste privesc favorabil pro- blema revizuirii tratatului cu Egiptul. Londra: La Congresul Sionist mondial, David Ben Gurion expune principiile mişcării sioniste (opoziţie faţă de atitudinea britanică In problema Palestinei —intensificarea transferării Evreilor tn Palestina — Palestina, stat evreesc —cooperarea cu Arabii). — Războiul din Extr.-Orient: Tokio bombardat de 1500 avioane grele. Suzuki convoacă un consiliu de miniştri extraordinar. 9 August. — Tiidor Arghezi primeşte premiul naţional de poezie. O delegaţie de arhitecţi sovietici vizitează ţara. —Washington: Preşed. Truman face declaraţii poporului american In legătură cu hotărlrile dela Potsdam (U. S. A. vor păstra bazele militare necesare proteguirii lor şi a păcii. Nu s’au încheiat acorduri secrete. S'au încheiat aranjamente militare: Japonezii le vor afla pe propria lor piele. Activitate premergătoare pt. reglementarea păcii cu Germania când aceasta va avea un guvern cu care să se poată trata. Principiile guvernării puterilor ocupante In Germania: des- fiinţarea puterii militare — controlarea educaţiei — organizarea guvernelor locale — Încurajarea dreptului de liberă exprimare, presei libere, libertăţii cultelor, dreptu- rilor sindicale — descentralizarea industriei —încurajarea agriculturii şi a industriilor paşnice. Germanii nu vor depăşi standardul de vieaţă al fostelor victime. Plata repa- raţiilor — In bunuri fizice ce nu sunt necesare existenţei germane In timp de pace — trebue să lase resurse suficiente poporului german. Normalizarea stărilor din Polonia. Reafirmaţia declaraţiilor dela Yalta: guverne larg reprezentative In statele satelite, care nu vor putea fi sfere de influenţă ale unei singure puteri şi vor fi conduse de Comisii de control compuse din reprezentanţii celor trei guverne. Presa aliată va avea o libertate completă de informare tn aceste ţări. —Navigaţie liberă pe arterele interne europene. Europa înfometată va fi ajutată până la limitele puterii americane. Războiul cu Japonia: dacă Japonia nu capitulează bombe atomice vor fi aruncate In cantitate crescândă. Populaţia civilă jap. să părăsească oraşele industriale. — Pentru fabricarea bombei atomice a fost întrecere cu Germanii. Secretul b. a. va fi 236 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE păstrat până la găsirea mijloacelor de controlarea ei (comitet de control); b a. este prea primejdioasă pt. a ti lăsată In măinile celor ce nu ţin seamă de legi. Răspunderea celor ce o au e înspăimântătoare. U. S. A. au ieşit din războiu cea mai puternică naţiune din lume. Forţa ci va fi folosită pt. cauza unei păci juste şi durabile.). — Anglia: Attlee cere regentului grec Damaskinos efort de conciliere, conform acor- dului dela Varkiza. — URSS: primul comunicat asupra operaţiunilor militare contra Japoniei. —Egipt: Regele Faruk cere o largă reorganizare In lumea arabă (va Încu- raja efortul celor ce urmăresc ridicarea nivelului celor nevoiaşi). — Uraguay: guvernul hotăreşte ruperea relaţiilor cu regimul dictatorial al lui Franco. — Războiul din Extr.-Orient: Armatele so\ietice pătrund In Manciuria. A doua bombă atomică e lan- sată la Nagasaki. întinse ravagii provocate de bomba atomică (1,3 kg.) la Hiroshima: 11 kmp devastaţi. Zeci de mii de morţi. Tokio protestează (drepturile ginţilor violate). 10 August. — Comunicat oficial (datat: Cluj 6 Aug.) asupra unor turburări la Cluj In zilele de 3 şi 5 Aug. Doi muncitori şi un soldat ucişi. Arestări (Heţieganu). Teohari Georgescu şi Vasiliu-Răşcanu anchetează. F. N. D.-Cluj cere arestarea pro- vocatorilor.— Tokio: Guvernul japonez acceptă termenii ultimalului dela Poisdam— cere păstrarea prerogativelor mikadoului. — Paris: Guvernul de Gaulle decide men- ţinerea principiului referendului, respins de Adunarea Consultativă (numai Naţiunea poale decide în ultimă instanţă dacă aşezarea constituţională dela 1875 trebue menţinută). — Se deschide Conferinţa celor patru puteri (G. B., U. S. A., U. R. S. S., Fr.) privi- toare la statutul internaţional al Tangerului (Spania nu e invitată). ■—Spania: Franco autorizează Înapoierea din exil a unor şefi republicani (Zamora şi Leroux). 11 August. —Washington: Byrnes acceptă capitularea japoneză In numele celor patru aliaţi —cu condiţia ca mikadoul să autorizeze In mod expres termenii de capi- tulare şi să-şi puie autoritatea la dispoziţia şi sub controlul Comandamentului Su- prem aliat, urmând ca regimul de guvernare definitiv al Japoniei să fie stabilit ulte- rior, prin voinţa liber exprimată a poporului. — Paris: Congresul P. Socialist (800 delegaţi. Se decide menţinerea excluderilor pronunţate In 1944. Delegaţii italieni primiţi călduros. Mesaj al Social-democraţilor germani primit cu răceală). — Procesul Pdtain: Procurorul g-ral Mornet cere condamnarea la moarte. — Moscova: Eisen- hower In vizită. —12 generali români decoraţi cu ordine Sovietice. —India: holeră In provinciile centrale.—Grecia: Vulgaris Îşi completează cabinetul. — Jugoslavia: Guvernul respinge ca neconstituţional actul prin care regele Petru retrage autori- tatea regenţilor. Războiul din Extr.-Orient: Tokio ordonă suspendarea operaţiilor militare. Vas american lovit de torpilă aeriană japoneză. Armata roşie continuă ope- raţiile In Manciuria. 12 August.—închiderea Conferinţei regionale-Bucureşti a P. Comunist: Ana Pauker precizează atitudinea partidului In faţa problemelor la ordinea zilei. —Grecia: Frământări: partidele de stânga acuză pe regent că tngădue violarea acordului dela Varkiza şi de a fi însărcinat pe Vulgaris cu alcătuirea unui guvern de expediere a afacerilor curente. Vulgaris promite ordine, respectarea constituţiei şi apropiate ale- geri generale „In securitate şi libertate”. — U. S. A.: Desfiinţarea cenzurei. — Anglia: Leaderii Part. Commonwealth (1 loc In Cameră) decid disolvarea partidului. —Franţa: de Gaulle vizitează nordul (Dunkerque, Calais, Băthune): declaraţii asupra proble- melor şi viitorului Franţei. 13 August. — Ambasadorul Serghei Ivanovici Kavtaradze numit reprezentant al U. R. S. S. In România. Prof. Iorgu Iordan numit reprezentant al României In U. R. S. S. — Paris: Congresul P. Socialist: entuziastă primire fruntaşului socia- list spaniol Lopis, care cere Îndepărtarea lui Franco. Harold Lashi arată că succesul P. Laburist este începutul succesului Socialismului In lumea întreagă; cere o mare victorie a Socialismului In Franţa „astfel încât să putem forma un singur stat alcă- tuit din două naţiuni cu acelaşi obiectiv şi aceleaşi metode”. — U-S.A-: Trans porturile de muniţii spre Pacific sunt oprite. — Războiul din Extr.-Orient: Flota aliată In largul portului Tokio. Atacurile aeriene continuă. Trei armate sovietice pătrund adânc In Manciuria. Trupe sovietice debarcă In sudul insulei Sakhalin. 14 August. — Membrii guvernului decoraţi cu înalte ordine. Acord pentru Înfiinţarea Băncii Româno-Sovletice. Măsuri pt. reconstruirea gospodăriilor ţâi%- CRONOLOGIE 23 neşti din Moldova. Anglia: Mesajul tronului: naţionalizarea Băncii Angliei, indu- striei minere, industriilor de utilitate publică şi industriilor de bază (fier, oţel); plan de asigurări sociale; legea aprovizionărilor. —Germania: organizaţii politice germane autorizate In zona britanică: P. Comunist, P. Social-Democrat, P. Central. — Bul- garia: Premierul Kimon Gheorghieff anunţă alegeri absolut libere. Reluarea rela- ţiilor diplomatice cu U. R. S. S.—Războiul din Extr.-Orient: insula Honşu masiv bombardată (6000 T.). Unităţi sovietice debarcă In Coreea, ocupă insula Sheishin. — Tokio: Guvernul japonez acceptă condiţiile impuse de aliaţi. Trupele aliate pri- mesc ordinul de Încetarea ostilităţilor. 15 August. — V. R .S. S.: Se Încheie un tratat de amiciţie cu Republica Chi- neză. — Procesul Pălain: Pătam condamnat la moarte. —Washington: Truman ovaţionat de mulţime după capitularea Japoniei, declară: „Aceasta e ziua demo craţiei. Dar adevărata noastră misiune ne stă In faţă: instalarea la putere a unor guverne libere pe tot cuprinsul lumii”. - Extr.-Orient: Mac-Artliur, comandant suprem al forţelor aliate In Japonia, ordonă Japonezilor să trimită reprezentanţi autorizaţi la Manilla, pt. instrucţiuni. Armata roşie continuă operaţii ofensive Intru cât rezistenţa japoneză continuă şi capitularea reală nu s'a produs. Guvernul Kantaro Suzuki demisionează. Prinţul Narohiko Higashikuni Însărcinat cu formarea noului guvern. 10 August.—Meeting al femeilor antifasciste la Bucureşti. Diviziile voluntare Tudor Vladimirescu şi Horia, Cloşca şi Crişan formate tn U. R. S. S. sunt integrate In Armata Română.—Anglia: Desbateri In Camera Comunelor. Churchiill, leader al opoziţiei susţine că G.-B. nu trebue să-şi schimbe politica In Grecia, nici să inter- vină „energic” In Spania. Attlee obţine Încrederea cu 329 v. contra 144. —Elveţia: Grupările politice străine sunt interzise. —China: Generalul Ciu Teh, comandantul armatei 18-a comunistă chineză, contestă lui Ciang-Kai-Shek dreptul de a fi singurul reprezentant chinez la capitularea japoneză. Guvernul chinez projaponez din Nanking se disolvă.—Argentina: Studenţimea manifestează Împotriva guvernului (geamuri sparte la Palatul guvernamental). — Londrav întrunirea Comitetului executiv al Comisiei pregătitoare a Naţiunilor Unite. — Moscova: Se semnează acordul pentru delimitarea frontierei polono-sovietice. — Tokio: Higashikuni completează cabinetul. 17 August. — Guvernul român ratifică Convenţia sovieto-română pt. crearea unei soc. mixte pt. explorarea, exploatarea, transformarea şi comercializarea petro- lului. O caravană a Crucii Roşii Internaţionale din Geneva soseşte la Bucureşti cu medicamente, alimente, Îmbrăcăminte. — Paris: Comutarea pedepsei lui POtain cu moartea In detenţiune perpetuă. Academia Franceză declară vacant locul lui PCtain. — Londra: Arthur Greenwood declară că guvernul laburist nu se poate abate dela politica de naţionalizare care l-a adus la putere. — Bulgaria: In ajunul alegerilor guvernul autorizează apariţia unui cotidian independent al opoziţiei.—Washington: Premierul chinez T. W. Soong mulţumit de tratatul sovieto-chinez („piatra de temelie a păcii In Extremul-Orienl”) şi de Înţelegerea arătată de Soviete. — Mexico: Diego Martinez Barrio asumă funcţiunea de Preşedinte al Republicii Spaniole In prezenţa a 196 membri ai Parlamentului Spaniol republican In exil.—Extr.-Orient: Mikadoul trimite pe membrii familiei imperiale pe diferitele fronturi pt. a supraveghia execu- tarea ordinului de Încetarea ostilităţilor. Comandamentul sovietic din Manciuria somează trupele japoneze să depuie armele. Armata roşie continuă Înaintarea. Spo- radică rezistenţă japoneză. Avioane aliate atacate de Japonezi. Siamul „retrage” declaraţia de războiu adresată Angliei şi Americii. 18 August. — Sentinţa In procesul lotului 8 de criminali de războiu. La mănă- stirea Cernica se descoperă obiecte scumpe şi bunuri provenind din „Transnistria”, ascunse de fostul mitropolit Visarion Puiu.—Londra: Bevin adresează un mesaj poporului sovietic (politica britanică se va Întemeia pe tratatul de alianţă anglo- sovietic).—Olanda: Guvernul olandez cere reparaţii Germaniei.—Washington: întrevederea Bymes-Soong (ajutorarea Chinei).—Extr.-Orient: Trupele sovietice continuă să Întâmpine rezistenţă. 19 August. — U.R.S.S.: Fruntaşul comunist Dimitroff renunţă la cetăţenia sovietică pt. a candida pe lista Frontului patriotic In alegerile pt. Sobrania Populară 238 rev;sta FUNDAŢIILOR regale a Bulgariei. — Bulgaria: Criză ministerială (4 miniştri demisionează).—Grecia: Vuigaris completează cabinetul recent remaniat.—Washington: U.S.A. propune Finlandei reluarea relaţiilor diplomatice. — Paris: Jouhaux, secretarul general al C. G. T. cere naţionalizarea industriilor de bază.—Elveţia: Comandanţi de lagăre de exterminare naziste arestaţi.—Danemarca: Harold Laski In vizită declară că ,.ceasul Socialismului a bătut acum”.—Extr-Orient: Manilla (Filiplne): întâlnire Intre trimişii japonezi şi aliaţi la Cartierul gen. MacArthur In vederea aranjamentelor capitulării. 20 August. — Dr. Petru Groza desminte svonurile privitoare la demisia guver- nului. Consiliul gen. F. N. D. (mărirea producţiei, aplicarea legilor economice, apro- vizionarea).— Bulgaria: Cabinetul este completat.—Anglia: Camera Comunelor discută politica externă. Bevin face declaraţii. — Norvegia: Procesul lui Quisling la Oslo.—Germania: Consiliul de Control aliat interzice Germanilor purtarea uni- formelor.— Washington: întrevedere Byrnes-Bonnet.—Ankara: Turcia recunoaşte guvernul polonez.—Exh\-Orient: Trupele sovietice ocupă Hsing King, capitala Manciuriei şi continuă Înaintarea. Manilla: se încheie discuţiile cu trimişii japonez cari se întorc la Tokio. 21 August. — General şi ofiţeri români decoraţi cu ordine sovietice. — Bulgaria: Premierul Gheorghieff declară că alegerile generale vor avea loc la 26 Aug. cu toate încercările celor ce vor să le întârzie (condamnă orice amestec străin). — U. S. A.: Guvernul american Încetează brusc operaţiile de Imprumut-Inchiriere.—Athena: Se Înfiinţează o asociaţie greco-sovietică.—Franţa: Herriot şi Daladier aclamaţi de congresul radical-socialist la Orange. Herriot cere alianţe cu Anglia, St.-Unite şi U. R. S. S. ■—Extr.-Orient: Trupele comuniste chineze (guvernul din Yemen) ocupă oraşul Peking. Trupele japoneze din China capitulează. înaintarea sovietică In Man- ciuria continuă. 22 August.—Ambasadorul sovietic Kavtaradze soseşte la Bucureşti.—Wa- shington: de Gaulle vizitează pe Preşed. Truman (probleme franco-americane In discuţie). — Se precizează că cele două bombe atomice au făcut 480.000 victime (morţi, răniţi şi sinistraţi). — Anglia: Desbateri In Camera Comunelor asupra bombei atomice. Declaraţii asupra Chartei Naţiunilor-Unite.—Franţa: Ministerul Infor- maţiilor interzice apariţia ziarului L‘ Union. Adunarea naţională a presei franceze protestează. Ziarul nu se supune. —Siria: Criză ministerială. Guvernul demisionează — Extr.-Orient: Armatele japoneze din Manciuria capitulează. împăratul de paie al Manciuriei, Pu Yl e făcut prizonier.—Trupe aeropurtate sovietice ocupă Darien şi Port-Arthur — debarcă In Insula Paramushiro. 28 August. —Aniversare solemnă a zilei de 23 August 1944. L. Patraşcanu arată că ideea de libertate a condus la această acţiune. („Ar fi fost de dorit ca astăzi să fie prezenfi la această sărbătoare toţi acei cari au participat cu fapta lor la actul istoric dela 23 August. Dar duşmanii poporului... au împiedecat acest lucru"). Presa come- morează ziua de 23 August prezentând unele din faptele care au dus la acest act de independenţă naţională şi, prin scuturarea de vasalitatea germană, la reluarea legă- turilor cu naţiunile unite. —Anglia: Bevin declară In Camera Comunelor că secretul bombei atomice nu va fi desvăluit Înainte de instituirea prin asentimentul tuturor, a unei Organizaţii Internationale nu numai legal constituită, ci şi activă şi practică. — Extr.-Orient: Şedinţă de cabinet extraordinară la Tokio. 24 August.—Ambasadorul Kavtaradze prezintă scrisorile de acreditare. Gh. Tătărescu defineşte poziţia internaţională a României. Consiliul de miniştri decide să „ia măsuri de severă şi imediată sancţionare” a celor ce „colportează ştiri tenden- ţioase şi neadevărate”. —Bulgaria: Guvernul amână alegerile In urma notelor An- gliei şi St. Unite.—Anglia: Camera Comunelor discută asupra încetării convenţie de Imprumut-Inchiriere. Attlee declară că măsura Preşed. Truman a fost luată fără consultarea Mare! Britanii, pusă astfel Intr’o situaţie financiară foarte serioasă. Cliur- chill califică actul drept „grav şi neliniştitor”. Charta Naţiunilor Unite este ratificată. U.R.S.S.: Guvernul sovietic declină invitaţia de a participa la formarea unei Comisiuni aliate pentru supravegherea alegerilor din Grecia (considerând măsura ca fiind de natură să lezeze suveranitatea ţării şi principiile democratice). —Extr.- CRONOLOGIE -3t Orient: Precizări japoneze In legătură cu explozia bombei atomice la Hiroshima: 30.000 morţi, 160.000 răniţi (la o populaţie de 250.000). Efectele datorite radioacti- vităţii uraniului. Timp de 75 săptămâni vieaţa nu va fi posibilă la Hiroshima din cauza intensităţii radioactivităţii. 25 August. — Legaţiile sovietică şi română ridicate la rangul de Ambasade. — Washington: Tratative franco-americane (Truman-de Gauile). O echipă de savanţi special pregătită va pleca la Hiroshima pt. a verifica afirmaţiile japoneze privitoare la efectele ulterioare ale bombei atomice (radiaţiuni secundare ale uraniului). — Extr.-Orient: Mikadoul ordonă demobilizarea. Numeroşi japonezi îşi fac harakiri In faţa palatului imperial. Flota japoneză la ancoră. Forţe aeropurtate chineze la Nan- king, Peking şi Shangai. 26 August. — M. S. Regele Mihai I dă un dejun In onoarea Ambasadorului sovietic Kavtaradze. — Generali şi ofiţeri sovietici decoraţi cu ordine româneşti, le primesc In cadrul unei festivităţi. Comemorarea lui Henri Barbusse. — Moscova: Tratatul de alianţă şi amiciţie sovieto-chinez e ratificat (luptă contra Japoniei — măsuri pt. a face imposibilă repetarea agresiunii — contractanţii nu vor încheia alianţe unul Împotriva celuilalt — colaborare In timp de paQ. pe baza respectării suverani- tăţii naţionale şi a integrităţii teritoriale — ajutor economic reciproc — clauzele tratatului nu pot impedimenta asupra obligaţiilor de membrii ai Naţiunilor Unite ale contractanţilor) — precum şi acordurile privitoare la Port-Arthur (bază navală mixtă), la Doini (port liber) şi la calea ferată chineză din Chantung. — Washington: de Gauile dă o recepţie la Ambasada franceză cu ocazia aniversării eliberării Parisului. — Extr.-Orient: Trupe americane ia Shangai. Flota aliată (383 vase americane şi britanice) In golful Sagami (sud Tokio). Armata roşie ocupă Radaka (Sakhaiin) şi Insule din arhipelagul Kurile. 27 August. — Consiliu de miniştri restrâns la Bucureşti (« afaceri curente»). C. G. M. Înaintează guvernului spre aprobare un decret-lege prevăzând recalcularea indemnizărilor de scumpete ale funcţionarilor publici (anomalii constatate In dispo- ziţiile existente). La Bucureşti: 73 cazuri de paralizie infantilă In această lună (1 In aceiaşi perioadă In 1944). — Londra: Economistul Keynes pleacă la Washington pt. conversaţii In legătură cu încetarea aplicării programului de împrumut şi închi- riere. — U. S. A.: de Gauile In vizită la New-Vork. Guvernul american admite nu- mirea lui Vlad. Stoicoff ca reprezentant politic al guv. bulgar In U. S. A. Scriitorul austriac Franz Werfel moare In California. — Moscova: Se semnează un acord eco- nomic ungaro-sovietic. — Ungaria: Delegaţi parlamentari şi corespondenţi de presă americani la Budapesta. — Bulgaria: Corespondenţi de presă americani la Sofia (pt. a se documenta asupra situaţiei politice bulgare). — Jugoslavia: Scupcina naţio- nală .provizorie adoptă legea pt. reforma agrară. —Extr.-Orient: Baza navală Yoko- suka (deservind Tokio) este predată aliaţilor. O delegaţie militară japoneză soseşte la Rangoon pt. a semna actul de capitulare privitor la Birmania. Consiliu de miniştri la Tokio. 28 August. — Două organizaţii clandestine: organizaţia „T” (care tipărea „Văpaia”) şi „Tinerimea Liberă”, având legături cu P. Naţional-Liberal (Dinu Bra- tianu) şi P. Naţional-Ţărănesc (Iuliu Maniu) sunt descoperite. 33 arestări (majori- tatea studenţi; o femeie). Congresul funcţionarilor din ministere si instituţii anexe. — U.S.A.: Chicago: de Gauile solicită public ajutorul american pt. refacerea Franţei.—Anglia: Primele măsuri guvernamentale pt. trecerea industriei la pro- ducţia de pace (45.000 de firme au contractele anulate). Interview al Mareşalului Harris (şeful serv. bombardament R. A. F.): bomba atomică schimbă radical pers- pectivele războiului viitor; o naţiune mică ar putea învinge (având un stat-major de savanţi); războiul viitor e In mâna savanţilor Arme secrete germane In mâna aliaţilor.—Siria: Guvernul demisionează.—Extr.-Orient: Primele trupe americane debarcă In Japonia. Nicio rezistenţă japoneză. Sudul insulei Sakhaiin In întregime ocupat de Armata roşie. Id. alte insule din arhipel. Kurile. Guv. japonez disolvă dieta. 20 August. — Moare actorul popular C. Tănase. — Min. de războiu cheamă sub drapel contingente tinere (1943—45) „pt. a înlocui ostaşii mai bătrâni concentraţi de mai mult timp”. Infractorii recidivişti sunt internaţi In lagăre de reeducare. Tri- 240 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE bunalul Poporului: Sentinţa In procesul lotului 9 de criminali de războiu (7 condam- nări la temniţă grea, 1 detenţiune grea, 5 achitări). Congresul pentru constituirea Uniunii Sindicatelor de scriitori, ziarişti şi artişti. — Moscova: Ambasadorul Iorgu Iordan remite scrisorile de acreditare preşedintelui Kalinin şi e primit de Molotov. — Londra: Attlee face declaraţii asupra izvoarelor de inspiraţie ale politicei britanice (libertate, toleranţă, justiţie socială).—Londra, Washington, Moscova şi Paris anunţă simultan prima listă de criminali de războiu nazişti (24, intre cari: Goering, Hess, Ribbentrop, Ley, Frank, Kaltenbrunner. Frik, Streicher, etc.).—Washington: Preşed. Truman face un raport Congresului cu privire la operaţiile de Imprumut- Inchiriere, recent încheiate: A impune plata In numerar sau prin reglementare echi- valentă a datoriei de 42 miliarde dolari contractată de N. U. pe baza acestui pro- gram ar pricinui haosul economic şi un nou războiu mondial; trebue recunoscut că programul şi-a dat roadele, aducând victoria; cererile de plată ar Însemna repetarea greşelilor posterioare primului războiu mondial. — Contribuţia U. S. A. la victorie trece de 280 miliarde dolari —din care 85% folosit de efortul propriu şi 15% de aliaţi prin progr. Impr.-Inchiriere. Din 42 miliarde, Anglia a primit bunuri cifrând 42°0, U. R. S. S. 28 °0. Prin reciprocitate U. S. A. a primit dela aliaţi (In primul rând An- glia, al 2-lea arsenal al N. U.) ajutor de 5,6 miliarde. —Anglia a primit 13,5 miliarde (şi a fabricat In special 125.000 avioane), U. R. S. S. a primit 9,1 miliarde (7000 avioane, 3200 tancuri, 2.200 vehicule pt. artilerie, 52.000 jeepuri, 363 000 autovehicule, 35.000 motociclete, etc.). Raportul recunoaşte seriozitatea situaţiei alimentare a Angliei. — Henry Wallace precizează că industria particulară trebue să fie suţ-sa de bază a eco- nomiei americane. W. Green, preşed. Federaţiei americ. a muncii sprijină întreprin- derea liberă, dar cere „un nou simţ de răspundere din partea industriei private" pt. ca cei ce vor să muncească să nu aibă Închisă putinţa de a-şt câştiga existenţa. — Canada: de Gaulle despre colaborarea franco-canadiană.—Austria: Autorităţile ocupante britanice aduc alimente (zahăr, cafea, catofi, etc.).—Berna: Regple Leo- pold autorizat să se stabilească In Elveţia (să nu facă politică). — Bulgaria: Manifest al Frontului Naţional (Instaurarea unui regim adevărat democrat a permis maselor să participe intens la vicaţa politică. Toate drepturile democratice „ale poporului” au fost restabilite. E garantată securitatea individuală. „Localurile publice şi tipo- grafiile au fost puse la dispoziţia poporului ”. Numai o minoritate e rămasă In afara organizaţiunilor sociale create, care susţin F. N. Opozantul Nicolae Petcoff a cerut intervenţia străină In afacerile ţării „lovind astfel In onoarea naţională şi provocând indignarea marei majorităţi a poporului”). PENTRU COLABORATORI DIN CAUZA LIPSEI GENERALE DE HÂRTIE, REVISTA SE VEDE CU REGRET ÎN IMPOSIBILITATE DE A MAI TIPĂRI EXTRASE DIN STUDIILE APĂRUTE ÎN SUMA- RUL SĂU. . COLABORATORII REVISTEI SUNT RUGAŢI CA, ODATĂ CU MANUSCRISELE TRIMISE, SĂ MENŢIONEZE ADRESA EXACTĂ, UNDE SĂ LI SE EXPEDIEZE ONORARIUL ŞI, DACĂ ÎMPREJURĂRILE PERMIT ACEASTA, PRIMA COREC- TURĂ. ÎN CEL MULT TREI LUNI DELA DEPUNEREA FIECĂRUI MANUSCRIS, AUTORUL VA PRIMI RĂSPUNS DACĂ MANU- SCRISUL A FOST ACCEPTAT SPRE PUBLICARE. DIN MO- TIVE FINANCIARE, REDACŢIA NU ÎŞI POATE LUA OBLI- GAŢIA DE A RĂSPUNDE ŞI CELOR ALE CĂROR MANU- SCRISE NU AU FOST ACCEPTATE. MANUSCRISELE ACCEPTATE VOR FI PUBLICATE DUPĂ NECESITĂŢILE DE ORDIN REDACŢIONAL. MANUSCRISELE NEPUBLICATE NU SE ÎNAPOIAZĂ, AUTORUL CONSIDERÂNDU-SE OBLIGAT SĂ-ŞI PĂSTREZE COPIILE NECESARE. FUNDAŢIA REGALĂ PENTRU LITERATURĂ SI ARTĂ i * VOR APARE: BIBLIOTECA „ENERGIA": Vice-Amiral BOYLE TOWN- SHEND-SOMERVILLE GERDA SIIAIRER şi EGON JAMESON HOMER EDNA FERBER J. DELMAS AMELIA EARIIART ' J. KESSEL Marinarul Will (traducere din limba engleză, de P. Co- inarnescu şi Geta Nicoleanu) Eroii bărcilor de salvare engleze (traducere din limba englezi de Ionel Jianu) Odiseia, ediţia a treia (traducere in prozl din greceşte de E. Lovinescu) Cimarron (traducere din limba englezi de Alf. Adania) Suflete de infanterişti, ediţia a doua (traducere din limba tranceză de Maior Mircea Tomescu) Ultimul sbor (traducere din limba englezi de Teodora Sadoveanu Stiubei) Mermoz (traducere din limba francezi de Lia Busuio- ceanu) SCRIITORII RUŞI: A. CEHOV ALEXANDRU SERGIIEEVICI GRIBOEDOV N. GOGOL Nuvele (traducere din limba rusă de Sorana Gurian) Prea multă- minte strică (traducere din limba rusă de Zaharia Stancu şi Sorana Gurian) Suflete moarte (traducere din limba rusă de Lydia Zam- firescu) M. LER1IONTOV Nuvele (traducere din limba tub! de Elena Eftimiu) A. PUŞ1CIN Povestiri (traducere din limba rus! de Dan Petraşincu) ILYA REPIN Burlacii de pe Volga (traducere din limba rusă de So- . rana Gurian) PAPANIN Viaţa pe un sloi de ghiaţă (traducere din limba rusă) V. KAVERIN ’ Doi Căpitani (traducere din limba rusă de Lydia Zam- . firescu) SCRIITORII ROMÂNI CONTEMPORANI: . GALA GALACTION AL. M ACE D O N S ICI F. ADERCA M. BIBESCU LUCIA DEMETRIUS GEO BOGZA G. CĂLINESCU M. RALEA ALICE VOINESCU PERPESSICIUS A. OŢETEA VERSURI: Opere, voi. I Opere, voi. IV Revolte Cele opt raiuri Album de familie Cartea Oltului Impresii asupra literaturii spaniole Nord-Sud Eshil ■ Menţiuni critice, voi. V M. Kogălniceanu AUREL BARANGA VLAICU BARNA EDIŢII DEFINITIVE: CAMIL PETRE SCU CALISTRAT IlOGAŞ Marea Furtună Turnuri Teatru Opere, voi. II BIBLIOTECA DE FILOSOFIE ROMÂNEASCĂ: PETRE ANDREI Filosofia valorii LUCIAN BLAGA Triologia valorilor PETRU COMARNESCU Kalokagathon MIRCEA FLORIAN . Misticism şi credinţă BIBLIOTECA ENCICLOPEDICĂ: D. ONCIUL AL. ROSETTI Prof. I. SIMIONESCU Praf. I. SIMIONESCU Opere, voi. I Istoria limbii române, voi. VI Flora României, ediţia a doua Fauna României, ediţia a doua TRADUCERI: MIGUEL CERVANTES MOREAS M. PROUST A. RIMBAUD Don Quifote, voi. II (traducere din limba sapnioll de Ai. Popeseu-Telega) Stanţe (traducere din limba franceză de AI. Ciorănescu) In căutarea timpului pierdut (traducere din limba fran- cezi de Radu Cioculescu) Iluminările (traducere din limba franceză de Ion Frun- zetti) BIBLIOTECA DOCUMENTARĂ: Ing. N. P. CONSTANTINESCU Enciclopedia invenţiunitor tehnice, voi. I, ediţia a doua Ing. N. P. CONSTANTINESCU Enciclopedia invenţiunilor tehnice, voi. II, ediţia a doua Ing. N. P. CONSTANTINESCU Enciclopedia invenţiunilor tehnice, voi. III ELENA General PERTICARI- Din viaţa şi corespondenţa lui Carol Davilla, ediţia a DAVILLA doua RITTER VON DOMBROWSKI Omis Romaniae (tradusă şi Îngrijită de Prof. Dionisie Linţia) OPERE PREMIATE ALE SCRIITORILOR TINERI: PAVEL CHIIIAIA La farmecul nopţii GEO DUMITRESCU Versuri MAGDA ISANOS Focurile RUXANDRA OTETELEŞANU Nuvele LETTŢIA PAPUL •Cercul alb MIRCEA POPOVICI Izobare C. TONEGARU Plantaţii MONITORUL OFICIAL SI IMPRIMERIILE STATULUI, IMPRIMERIA NAŢIONALĂ. - C. 33.847